Sunteți pe pagina 1din 390

Henning Mankell

OMUL DIN BEIJING

Titlu original: Kinesen - 2008


Traducere din limba engleză:
BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU

editura rao
— 2010 -
PARTEA ÎNTÂI
Tăcerea (2006)
Eu, Birgitta Roslin, declar solemn că mă angajez cu tot ceea ce știu și în
conformitate cu conștiinţa mea, ca să judec fără teamă sau favoruri, indiferent că acuzatul
e sărac sau bogat, și în conformitate cu legile și regulamentele din Suedia; ca niciodată să
nu pervertesc legea și nici să nu o aplic greșit pe motiv de legături de familie, prietenie,
gelozie, răutate sau teamă, sau ca răspuns la mituiri sau cadouri, sau din oricare alt motiv,
indiferent de natura lui; ca niciodată să nu dau verdict de vinovăţie atunci când descopăr
nevinovăţie sau să dau verdict de nevinovăţie atunci când descopăr vinovăţie. Nu voi
dezvălui niciodată celor care își fac apariţia în instanţă, nici înainte și nici după încheierea
procesului, ce deliberări au avut loc în spatele ușilor închise. Ca judecător onest și sincer,
mă angajez să respect întotdeauna acest jurământ solemn.

Codul de Procedură Juridică, cap. 4, art. 11


Jurământul de judecător

Epitaful
1

Zăpadă îngheţată, ger cumplit. Miezul iernii.


La începutul lui ianuarie 2006, un lup singuratic traversează
graniţa nemarcată și intră în Suedia dinspre Vauldalen, în Norvegia. Un
bărbat a lat pe un snowmobil crede că îl zărește chiar lângă Fjällnäs,
dar lupul se face nevăzut printre copaci, înspre est, înainte ca omul să îl
poată vedea mai bine. Undeva, în îndepărtaţii munţi norvegieni
Österdalama, lupul a dat peste un rest de carcasă îngheţată de elan, cu
bucăţi de carne încă atârnând de oase. Însă asta s-a întâmplat cu mai
bine de două zile în urmă. Acum începe să ie chinuit de foame și caută
disperat de mâncare.
Este un mascul tânăr, plecat să-și găsească un teritoriu al lui. Își
continuă drumul spre est. La Nävjarna, la nord de Linsell, găsește o altă
carcasă de elan. Rămâne acolo o zi întreagă ca să mănânce, după care își
continuă peregrinarea spre est. Când ajunge la Kårböle trece peste apa
îngheţată a râului Ljusnan, apoi merge de-a lungul albiei șerpuitoare
către mare. Într-o noapte lipsită de lună traversează tăcut podul de la
Järvsö, după care se îndreaptă spre codrii deși care se întind înspre
coastă.
În zorii zilei de 13 ianuarie, lupul ajunge la Hesjövallen, un sătuc
a lat la sud de lacul Hansesjön, în Hälsingland. Se oprește și adulmecă
aerul. Simte miros de sânge. Privește în jur. În case trăiesc oameni, dar
din coșuri nu se ridică fum. Auzul lui in nu detectează nici un sunet.
Însă lupul nu are îndoieli în privinţa sângelui. Se învârte puţin pe la
marginea codrului, cu nasul în vânt. Apoi înaintează, tăcut, prin stratul
de zăpadă. Mirosul vine dinspre una dintre casele de la celălalt capăt al
așezării. Acum e cu toate simţurile în alertă - cu oameni în jurul Iui
trebuie să ie prudent și să aibă răbdare. Se oprește din nou. Mirosul
vine din spatele casei. Așteaptă. Apoi se pune din nou în mișcare. Când
ajunge acolo dă peste o altă carcasă, își trage prada bogată înapoi spre
adăpostul copacilor. Nu a fost descoperit. Nici măcar câinii din sat nu au
dat vreun semn de viaţă. Liniștea este desăvârșită în această dimineaţă
îngheţată.
Când ajunge la liziera copacilor, se apucă de înfulecat. Mănâncă
lesne, ca și cum carnea nu ar i îngheţat încă. I se face tot mai foame.
După ce scoate cu colţii un pantof de piele, începe să roadă cu poftă o
gleznă.
A nins în cursul nopţii, dar ninsoarea s-a oprit înainte de ivirea
zorilor. În vreme ce lupul se ospătează cu prada lui, fulgii de nea își
încep iarăși dansul lor lent către sol.
2

Când se trezi, Karsten Höglin își aminti că visase ceva despre o


fotogra ie. Rămase nemișcat pe pat și simţi imaginea revenindu-i încet
în minte, ca și cum negativul din vis ar i transmis o copie în mintea
conștientă. Recunoscu poza. Era în alb-negru și prezenta un bărbat
șezând pe un pat vechi de ier, cu o pușcă de vânătoare atârnată pe
perete și o oală de noapte la picioare. Când zărise acea imagine pentru
prima dată, fusese surprins de zâmbetul misterios al bătrânului. Avea
un aer evaziv și temător. Karsten descoperise mult mai târziu și
fundalul. Cu câţiva ani înainte, omul își împușcase din greșeală iul,
ucigându-l, în vreme ce vânau păsări marine. Din acel moment, pușca
nu mai fusese dată jos de pe perete, iar omul devenise un pustnic.
Höglin își zise că dintre toate miile de fotogra ii și de negative pe
care le văzuse la viaţa lui, aceasta era cea pe care nu avea să o uite
niciodată. Și-ar i dorit să facă el însuși acea fotogra ie.
Ceasul de pe noptieră arăta ora șapte și jumătate. De obicei, Höglin
se trezea foarte devreme, dar în acea noapte dormise prost, din pricina
patului și a saltelei. Se hotărî să depună o plângere în privinţa lor la
plecarea din hotel.
Era cea de-a noua și ultima zi a călătoriei lui. Totul fusese posibil
datorită unei burse care îi permitea să studieze sate părăsite și alte
așezări depopulate în timp. Ajunsese până la Hudiksvall și mai avea un
singur sătuc de pozat. Îl alesese iindcă un bătrân care încă locuia acolo
citise despre proiectul lui și îi trimisese o scrisoare. Höglin fusese
impresionat de misivă și decisese să-și încheie studiul în acel loc.
Se ridică în picioare și dădu draperiile la o parte. Ninsese în cursul
nopţii, iar dimineaţa era încă cenușie, fără soare. O femeie
încotoșmănată bine pedala pe bicicletă pe stradă. Karsten se uită
îndelung la ea și se întrebă cât de frig putea i afară. Cinci grade Celsius
cu minus, poate chiar șapte.
Se îmbrăcă și luă ascensorul lent până jos, la recepţie. Își parcase
mașina în curtea închisă din spatele hotelului. Acolo era în siguranţă.
Chiar și așa, își cărase toate echipamentele foto în cameră, așa cum se
obișnuise. Ar i fost o adevărată tragedie dacă s-ar i dus într-o zi la
mașină ca să descopere că aparatele lui dispăruseră.
Recepţionera era o tânără abia ieșită din adolescenţă. Höglin
observă machiajul neglijent al fetei și renunţă la ideea de a se mai
plânge de pat. În de initiv, n-avea de gând să se mai întoarcă la acel
hotel.
Câţiva clienţi ai hotelului erau absorbiţi de lecturarea ziarelor de
dimineaţă în sala de mese. Pentru o clipă, fu tentat să ia un aparat și să
le facă o poză. Scena îi dădea impresia că Suedia fusese dintotdeauna
așa. Oameni tăcuţi, citindu-și ziarele la o ceașcă de cafea, absorbiţi de
propriile gânduri și de propriile destine.
Rezistă tentaţiei. Își turnă singur cafea, unse două felii de pâine cu
unt și alese un ou iert moale. Fără un ziar la dispoziţie, mâncă în grabă.
Ura să ia masa singur, fără să aibă ceva de citit alături.
Ieși din hotel și descoperi că afară era mai frig decât crezuse. Se
ridică pe vârfuri ca să vadă cât indica termometrul din fereastra
recepţiei. Minus unsprezece grade. Probabil în scădere. Iarna fusese
mult prea blândă până atunci. Acum venea valul de frig mult așteptat.
Își puse cutiile cu aparate pe bancheta din spate a mașinii, porni
motorul și se apucă să cureţe gheaţa de pe parbriz. Pe locul pasagerului
din dreapta se găsea o hartă. Cu o zi înainte, după ce fotogra iase un sat
nu departe de lacul Hassela, descoperise cum să ajungă la ultima lui
destinaţie: să o ia pe drumul principal spre sud, să vireze înspre
Sörforsa în apropiere de Iggesund, după care să urmeze malul estic sau
cel vestic al unui lac numit Storsjön în unele locuri și Långsjön în altele.
Tipul de la benzinăria de pe drumul către Hudiksvall îl avertizase că
șoseaua estică era proastă, dar Höglin decisese să meargă pe ea. Așa
economisea timp. Iar lumina era excelentă în acea dimineaţă de iarnă.
Vedea deja cu ochii minţii fuioarele de fum ridicându-se drept spre cer
din coșuri.
Avu nevoie de patruzeci de minute ca să ajungă acolo. Pe drum
reuși să greșească un viraj, intrând pe un drum care ducea spre sud,
către Näcksjö.
Hesjövallen se găsea într-o vâlcea, lângă un lac cu un nume pe care
Höglin nu și-l mai amintea. Poate Hesjön? Codrii deși se întindeau pe
ambele laturi ale văii, până la cătun, de o parte și de alta a drumului
îngust care urca mai sus, spre Härjedalen.
Karsten opri mașina la marginea sătucului și se dădu jos. Pe cer
apăruseră spărturi în stratul de nori. Lumina avea să ie greu de prins,
iar pozele probabil vor ieși nu prea reușite. Privi în jur. Totul părea
încremenit. Casele lăsau impresia că sunt acolo dintotdeauna. De
undeva, din depărtare, se auzea vag zgomotul tra icului de pe șoseaua
principală.
Se simţi brusc neliniștit. Își ţinu respiraţia, așa cum proceda
întotdeauna când se confrunta cu ceva ce nu înţelegea pe deplin.
Apoi pricepu - coșurile caselor. Erau reci. Nici un fuior de fum,
amănuntul esenţial al fotogra iilor pe care spera să le facă. Privirea i se
plimbă încet de la casă la casă. Cineva curăţase zăpada deja. Dar să nu
ie nici un foc aprins? Își aminti de scrisoarea primită de la omul care îi
povestise despre sat. Acesta se referise anume la coșuri și la felul cum
casele păreau, ca într-un joc copilăresc, să-și trimită mesaje una alteia
prin fuioarele de fum.
Oftă. Oamenii nu scriu adevăruri, ci ceea ce cred ei că vrei să citești
tu. Oare să facă poze acum cu coșurile reci sau să abandoneze totul?
Nimeni nu îl obliga să facă poze cu satul și cu locuitorii lui. Avea deja o
mulţime de fotogra ii cu vechea Suedie a lată pe moarte: ferme
părăginite și sate izolate ale căror singure speranţe de supravieţuire se
legau de posibilitatea ca danezii și germanii să cumpere casele și să le
transforme în reședinţe de vară. Hotărî să plece de acolo. Se întoarse la
mașină, dar nu porni motorul. Ajunsese până acolo. Putea măcar să
încerce să facă niște portrete localnicilor - avea nevoie de chipuri. Odată
cu trecerea anilor, Karsten Höglin devenise tot mai fascinat de oamenii
în vârstă. Voia să scoată un album: poze care să descrie frumuseţea pe
care doar chipurile femeilor foarte bătrâne, cu pielea lor care spunea
povestea vieţilor lor și a greutăţilor îndurate, ca un strat de sedimente
așezate pe coama unui deal, reușesc să o transmită.
Se dădu iarăși jos din mașină, își trase căciula de blană pe urechi,
luă un aparat Leica M6 pe care îl folosea de mai bine de zece ani și porni
spre cel mai apropiat grup de case. Erau zece clădiri cu totul, cele mai
multe din bârne vopsite în roșu, unele cu verande mici în faţă. Se vedea
o singură casă modernă. Asta dacă mai putea i numită modernă o casă
din anii 1950. Când ajunse la poartă, se opri și își ridică aparatul de
fotogra iat. Tăbliţa indicatoare spunea că acolo locuiește familia
Andrén. Trase câteva cadre, variind timpul de expunere și deschiderea
și încercând diverse unghiuri, deși era limpede că, din pricina luminii
încă insu iciente, nu avea să obţină altceva decât niște imagini neclare.
Însă nu se știa niciodată. Uneori fotogra ii scot la iveală secrete
neașteptate.
Höglin își folosea mult intuiţia la lucru. Evident, se deranja să
măsoare nivelurile de lumină atunci când era nevoie, dar altfel reușea
să obţină rezultate surprinzătoare fără să acorde o atenţie prea mare
unor timpi calculaţi de expunere. Fotogra ia însemna și multă
improvizaţie.
Poarta era înţepenită. Fu nevoit să împingă cu forţă ca să o
deschidă. Pe zăpada proaspăt așternută nu se vedeau urme de pași.
Tăcerea din jur continua să ie deplină. Nici măcar un lătrat de câine. „E
părăsit, își spuse el. Ăsta nu e un sat; e un Olandez Zburător."
Ciocăni în ușa de la intrare, așteptă, apoi ciocăni din nou. Nimic.
Începu să se întrebe ce se petrecea acolo. Ceva era în mare neregulă.
Ciocăni din nou, cu mai multă putere și pentru mai mult timp. Apoi
încercă broasca. Încuiată. „Bătrânii se sperie ușor, își zise el. Își încuie
ușile și își fac griji că toate grozăviile alea despre care citesc în ziare o să
li se întâmple și lor“.
Se apucă să bată cu pumnul în ușă. Nimic. Își închipui că nu era
nimeni acasă.
Se întoarse pe unde venise și trecu la următoarea casă. Începea
deja să se lumineze mai bine afară. Casa era zugrăvită în galben.
Tencuiala din jurul ferestrelor părea crăpată - probabil că înăuntru era
curent. Înainte de a ciocăni, încercă broasca ușii. Din nou încuiată.
Ciocăni cu putere în ușă, apoi bătu cu pumnii. Din nou, nimeni.
Dacă se întorcea atunci la mașină, putea ajunge acasă, în Piteå, la
începutul după-amiezii. Nevastă-sa ar i fost mulţumită. Părea convinsă
că el era prea bătrân ca să se mai aventureze în astfel de călătorii, în
ciuda faptului că avea doar șaizeci și trei de ani. Numai că fusese
diagnosticat cu angină. Doctorul îl sfătuise să aibă grijă ce mănâncă și
să se străduiască să facă exerciţii izice cât mai des.
O ultimă încercare. Se duse în spatele casei și apăsă clanţa de la o
ușă care părea să ducă spre o anexă din spatele bucătăriei. Și aceea era
încuiată. Se duse la cea mai apropiată fereastră, se ridică pe vârfuri și
privi înăuntru. Printr-un spaţiu dintre draperii se putea vedea o
încăpere cu un televizor. Continuă cu următoarea fereastră. Aceeași
încăpere, cu același televizor. O tapiserie atârnată de perete îl informa
că ISUS E CEL MAI BUN PRIETEN AL TĂU. Vru să treacă la următoarea
fereastră când ceva de pe podea îi atrase atenţia. În prima clipă crezu că
era vorba de un sul de lână. Apoi își dădu seama că era un ciorap de
lână, un ciorap care încălţa un picior. Se depărtă de fereastră. Inima
începu să-i bată cu putere. Să i fost cu adevărat un picior? Se întoarse la
prima fereastră, dar nu putea vedea încăperea la fel de bine de acolo.
Reveni la a doua fereastră. Acum putea i sigur. Chiar era un picior. Un
picior nemișcat. Nu avea de unde să știe dacă aparţinea unui bărbat sau
unei femei. Posesorul piciorului putea ședea pe un scaun. Era greu să-și
dea seama - dar dacă asta era situaţia, de ce nu se mișca acea persoană?
Ciocăni în geam cât de tare putu fără să-l spargă, dar nu primi
răspuns. Își scoase telefonul mobil și formă numărul de la urgenţe. Nici
un semnal. Alergă la a treia casă și bătu în ușă. Nimic. Parcă trăia aievea
un coșmar. Ridică de jos un ștergător metalic de picioare, sparse
broasca și intră în casă. Trebuia să găsească un telefon. Pe podeaua de
la bucătărie zăcea o femeie în vârstă. Capul îi fusese aproape complet
despărţit de gât. Lângă ea se a la leșul unui câine tăiat în două.
Höglin ţipă și se întoarse să o ia la fugă. În vreme ce străbătea holul
zări trupul unui bărbat întins pe podeaua livingului, între masă și o
canapea roșie cu o cuvertură albă. Bătrânul era gol. Spatele îi era
acoperit de sânge.
Ieși din casă. Nu știa cum să se îndepărteze mai repede. Scăpă
aparatul foto din mână când ajunse la drum, dar nu se mai opri ca să-l
ridice de pe jos. Era convins că cineva sau ceva nevăzut avea să-l
înjunghie în spate. Întoarse mașina și apăsă cu putere pedala de
acceleraţie.
Se opri când ajunse la șoseaua principală, apoi formă numărul de la
urgenţă, cu mâinile tremurându-i incontrolabil. Când ridică telefonul la
ureche, simţi o durere ascuţită în piept. Ca și cum cineva îl prinsese din
urmă și îi în ipsese un cuţit.
Auzea pe cineva vorbind cu el la telefon, dar era incapabil să
articuleze vreun cuvânt. Durerea era atât de mare încât nu reuși decât
să scoată un șuierat.
— Nu vă aud, rosti o voce de femeie.
Încercă din nou. Alt șuierat nedeslușit. Murea.
— Puteţi vorbi un pic mai tare? întrebă femeia. Nu înţeleg ce
spuneţi.
Făcu un efort suprem și îngăimă câteva cuvinte.
— Mor, icni el. Pentru numele lui Dumnezeu, mor. Ajutaţi-mă.
— Unde sunteţi?
Însă femeia nu mai primi răspuns. Karsten Höglin pornise deja pe
drumul întunericului fără sfârșit. Intr-o încercare disperată de a scăpa
de durerea cumplită, ca un om care se îneacă, dar dorește în van să
revină la suprafaţa apei, apăsă pedala de acceleraţie. Mașina ţâșni pe
contrasens. Un camion care căra mobilier înspre Hudiksvall nu mai avu
cum să evite ciocnirea frontală. Șoferul sări din cabină și veni în fugă
spre mașina care intrase în el. Höglin zăcea inert peste volan.
Șoferul de camion, un bosniac, vorbea prost suedeza.
— Cum ești tu? întrebă el.
— Satul, îngăimă Karsten Höglin. Hesjövallen.
Ultimele lui cuvinte. Când poliţia și ambulanţa ajunseră acolo,
Karsten Höglin murise deja din pricina infarctului masiv.
Nu era deloc clar ce se întâmplase acolo. Nimeni nu avea nici o
bănuială cu privire la motivul infarctului subit suferit de bărbatul de la
volanul Volvo-ului albastru. Un o iţer de poliţie catadicsi să-l asculte pe
șoferul bosniac abia după ce trupul fotografului fu luat de acolo și
oamenii de la descarcerare începură să desprindă cele două mașini
accidentate. O iţerul se numea Erik Huddén. Nu-i plăcea să discute cu
persoane care vorbeau prost suedeza decât dacă era obligat. Ca și cum
cuvintele unor asemenea oameni ar i fost mai puţin importante dacă ei
nu le puteau exprima și corect. Evident, o iţerul își începu treaba cu un
test de alcool. Însă șoferul era curat, iar permisul lui de conducere
părea în regulă.
— A încercat să spună ceva, zise șoferul.
— Ce? întrebă Huddén într-o doară.
— Ceva de Hero. Un loc, poate?
Huddén făcea parte din poliţia locală, așa că începu să clatine iritat
din cap.
— Pe aici nu există nimic cu numele Hero.
— Poate aud eu prost? Poate era ceva cu un „s“? Poate Hersjö?
— Hesjövallen?
Șoferul dădu din cap.
— Da, asta spus.
— Și la ce se referea?
— Nu știu. El murit.
Huddén își puse la loc carneţelul de notiţe. Nu scrisese nimic din
cele spuse de șofer. Jumătate de oră mai târziu, după plecarea mașinii
de la descarcerare și după ce o altă mașină de poliţie îl luă pe șofer la
secţie pentru continuarea anchetei, Huddén se urcă în automobilul
propriu, gata să se întoarcă la Hudiksvall. Îl însoţea colegul său, Leif
Ytterström, care era la volan.
— Hai să o luăm prin Hesjövallen, rosti Huddén pe neașteptate.
— De ce? Ai mai primit un apel de urgenţă?
— Vreau doar să veri ic ceva.
Din cei doi, Erik Huddén era cel mai în vârstă. Era recunoscut
pentru încăpăţânare și irea sa necomunicativă. Ytterström viră pe
drumul spre Sörforsa. Când ajunseră în Hesjövallen, Huddén îl rugă să
meargă încet prin sat. Încă nu-i explicase colegului de ce hotărâse să o
ia pe acolo.
— Pare pustiu, zise Ytterström în vreme ce treceau încet de case.
— Stai. Dă cu spatele, exclamă Huddén. Încet.
Apoi îi ceru colegului să oprească. Îi atrăsese atenţia ceva în
zăpadă, lângă una din case. Se dădu jos din mașină și se duse să
cerceteze. Încremeni brusc și își scoase arma din toc. Ytterström sări și
el din mașină cu arma pregătită.
— Ce e?
Huddén nu răspunse. Merse cu mare prudenţă mai departe. Apoi se
opri din nou și se lăsă în jos, ca și cum l-ar i apucat brusc durerea de
piept. Când se întoarse la mașină, era alb ca varul la faţă.
— Acolo zace un mort, rosti el. A fost omorât în bătaie. Și îi lipsește
ceva.
— Cum adică?
— Îi lipsește un picior.
Rămaseră holbându-se unul la celălalt, fără să vorbească. Apoi
Huddén intră în mașină, luă staţia radio și o ceru la dispecerat pe Vivi
Sundberg, despre care știa că era de serviciu în acea zi. Femeia
răspunse imediat.
— Erik sunt. Sun din Hesjövallen.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știu. Dar e un mort care zace în zăpadă.
— Repetă.
— Un mort. În zăpadă. Pare că a fost omorât în bătaie. Îi lipsește un
picior.
Cei doi se cunoșteau bine. Sundberg știa că Erik Huddén nu exagera
niciodată, indiferent cât de incredibil părea ce spune el.
— Ajungem imediat, spuse Sundberg.
— Ia-i și pe criminaliști din Gävle.
— Cine mai e cu tine?
— Ytterström.
Femeia se gândi câteva secunde.
— Există vreo explicaţie plauzibilă pentru cele întâmplate?
— N-am mai văzut așa ceva până acum.
Știa că ea va înţelege. Era poliţist de atât de multă vreme, încât nu
exista limită a suferinţei și violenţei pe care el să nu le i văzut în viaţa
lui.
Trecură treizeci și cinci de minute până ce auziră sirenele în
depărtare. Huddén încercase să-și convingă colegul să îl însoţească la
cea mai apropiată casă, ca să poată discuta cu vecinii, dar acesta
refuzase să se miște din loc până la sosirea întăririlor. Cum nici Huddén
nu voia să intre singur în casă, rămăseseră amândoi la mașină, fără a
mai schimba vreo vorbă între ei.
Vivi Sundberg sări iute din primul vehicul care trase lângă mașina
lor. Era o femeie robustă, în vârstă de cincizeci și ceva de ani. Cei care o
cunoșteau știau foarte bine că, în ciuda trupului masiv, Sundberg era
extrem de agilă și poseda o rezistenţă de invidiat. Cu doar câteva luni în
urmă fugărise și prinsese doi hoţi de douăzeci și ceva de ani iecare. Cei
doi râseseră de ea când o luaseră la fugă. După o goană de câteva sute
de metri, când ea le pusese cătușele, nici unul nu mai râdea.
Vivi Sundberg era roșcată. De patru ori pe an vizita salonul de
coafură al iicei ei ca să-și reîmprospăteze nuanţa părului.
Se născuse la o fermă în apropiere de Harmånger și avusese mare
grijă de părinţii ei până la moartea acestora. Apoi își completase
studiile și după câţiva ani se înscrisese la academia de poliţie. Nu-i
venise să creadă că fusese acceptată. Nimeni nu înţelegea prea bine
cum de o admiseseră, date iind dimensiunile trupului, însă nimeni nu
punea întrebări, iar ea nu vorbea despre asta.
Vivi Sundberg era un o iţer de poliţie meticulos și muncitor. Era
perseverentă și foarte e icientă când se punea problema analizării și
urmăririi indiciilor.
Acum ea își trecu o mână prin păr și îi aruncă o privire dură lui Erik
Huddén.
— Ei bine, îmi arăţi și mie?
Se duseră împreună spre cadavru. Sundberg făcu o grimasă, apoi se
lăsă pe vine.
— Medicul a venit?
— E pe drum și e o ea.
— O ea?
— Hugo are o înlocuitoare. El o să ie operat. Tumoare.
Vivi Sundberg își pierdu pe moment interesul faţă de cadavru.
— E grav?
— Are cancer. Nu știai?
— Nu. Unde?
— La stomac. Se pare că nu s-a răspândit. Oricum, are o
înlocuitoare din Uppsala. Se numește Valentina Miir. Dacă am pronunţat
corect numele.
Huddén strigă la Ytterström, care bea cafea lângă una dintre
mașinile de poliţie. Acesta le con irmă că doctorul avea să sosească
dintr-o clipă în alta.
Sundberg se apucă să examineze îndeaproape cadavrul. De iecare
dată când avea de-a face cu un leș se simţea copleșită de același
sentiment de inutilitate. Nu mai putea învia mortul și singurul lucru pe
care îl putea face era să descopere motivul crimei și să trimită ucigașul
într-o celulă sau într-un azil de nebuni.
— Cineva a luat-o razna, comentă ea. Cu un cuţit lung. Sau o
baionetă. Posibil cu o sabie. Văd cel puţin zece răni, aproape toate cu
potenţial letal. Dar nu pricep ce e cu piciorul lipsă. Cunoaștem
identitatea acestui om?
— Nu încă. Toate casele par pustii.
Sundberg se ridică și privi în jurul ei. Casele păreau că îi întorc
aceeași privire cercetătoare.
— Ai ciocănit pe la uși?
— Mi-am zis că e mai bine să aștept. Făptașul ar putea i încă prin
preajmă.
— Ai dreptate.
Sundberg îi făcu semn lui Ytterström, care își aruncă paharul de
carton, golit de cafea, în zăpadă.
— Hai să intrăm, zise ea. Trebuie să mai ie oameni pe aici. Ăsta nu
e un sat-fantomă.
— N-am zărit nici un semn de viaţă.
Sundberg privi iarăși spre case, spre grădinile acoperite de zăpadă,
spre șosea. Își scoase pistolul și porni spre cea mai apropiată casă. Cei
doi bărbaţi o urmară. Ceasul arăta unsprezece și câteva minute.
Ceea ce descoperiră cei trei o iţeri suedezi de poliţie nu avea
precedent în analele criminalităţii din Suedia și avea să intre în istoria
criminalistică a ţării. În iecare casă se găseau cadavre. Câinii și pisicile
fuseseră înjunghiate, ba chiar și unui papagal i se tăiase capul. În total
descoperiră nouăsprezece morţi, cu toţii oameni în vârstă, cu excepţia
unui băiat care nu putea avea mai mult de doisprezece ani. Unii
fuseseră omorâţi în somn, în patul lor; alţii zăceau pe podea sau ședeau
pe scaunele de la bucătărie. O bătrână murise cu pieptenul în mână, iar
un bătrân își dăduse su letul lângă o sobă, cu un ibric de cafea răsturnat
alături de el. Într-una dintre case, dădură peste doi oameni îmbrăţișaţi
și legaţi unul de altul. Cu toţii fuseseră victime ale unor violenţe
inimaginabile. Ca și cum un uragan aducător de sânge se abătuse
asupra satului exact la ora când locuitorii se trezeau. Cum la ţară
bătrânii obișnuiesc să se scoale devreme, Sundberg bănuia că toate
aceste crime se petrecuseră cam pe la răsăritul soarelui.
Vivi Sundberg avea sentimentul că tot capul îi era năclăit de sânge.
Încercă să scape de senzaţie, dar era extrem de frig. Era ca și cum ar i
văzut trupurile des igurate ale morţilor printr-un telescop, ceea ce
însemna că nu trebuia să se apropie prea mult de ele.
Pe urmă mai era și mirosul. Deși corpurile abia apucaseră să se
răcească, ele emanau deja un iz dulce-acrișor. Cât stătea în case,
Sundberg încerca să respire pe gură. De îndată ce ieșea afară își umplea
plămânii cu aer proaspăt. Trecerea de la o casă la alta devenea tot mai
greu de suportat.
Tot ce vedea, cadavru după cadavru, purta amprenta aceleiași
nebunii și acelorași răni provocate de o armă foarte ascuţită. Lista
întocmită de ea mai târziu în cursul zilei, o listă pe care nu o arătă
nimănui, cuprindea scurte însemnări legate de cele văzute:
„Casa numărul unu. Bătrân mort, pe jumătate gol, în pijama, papuci,
pe jumătate zăcând pe treptele scării. Capul aproape desprins de trup,
degetul mare de la mâna stângă aruncat la un metru distanţă. Bătrână
moartă, cămașă de noapte, stomacul despicat, cu intestinele atârnând
pe afară, proteza dentară sfărâmată în bucăţi.
Casa numărul doi. Bărbat și femeie morţi, amândoi de cel puţin
optzeci de ani. Cadavrele găsite pe un pat dublu la primul etaj. Femeia
posibil ucisă în somn cu o lovitură începând de la umărul stâng, prin
sân, înspre șoldul drept. Bărbatul a încercat să se apere cu un ciocan,
dar are un braţ desprins de restul trupului și gâtul tăiat. Se remarcă
faptul că trupurile au fost legate împreună. Lasă impresia că bărbatul
trăia când a fost legat, dar femeia murise. Evident, nici o dovadă, doar o
reacţie imediată. Băiat mort într-un mic dormitor. Posibil să i dormit
când a fost ucis.
Casa numărul trei. Femeie singură, moartă pe podeaua bucătăriei.
Câine de rasă necunoscută înjunghiat de moarte, alături de ea. Femeia
pare să aibă șira spinării ruptă în mai multe locuri.
Casa numărul patru. Bărbat mort în hol. Îmbrăcat cu pantaloni și
cămașă; picioarele goale. Probabil a încercat să se opună. Trupul
aproape tăiat în două în dreptul stomacului. Bătrână zăcând moartă în
bucătărie. Două, posibil trei răni în creștetul capului.
Casa numărul șapte. Două bătrâne și un bătrân morţi în paturile lor
de la etaj. Impresie: erau treji, conștienţi, dar n-au avut timp să
reacţioneze. Pisică omorâtă prin înjunghiere în bucătărie.
Casa numărul opt. Bătrân zăcând mort afară, cu un picior lipsă. Doi
câini decapitaţi. Femeie moartă pe scară, tăiată în bucăţi.
Casa numărul nouă. Patru oameni morţi în livingul de la primul
etaj. Pe jumătate îmbrăcaţi, cu cești de cafea în faţă, cu radioul pornit pe
postul naţional. Trei bătrâne, un bătrân. Toţi cu capetele pe genunchi.
Casa numărul zece. Doi oameni foarte bătrâni, bărbat și femeie,
morţi în paturile lor. Imposibil de spus dacă au conștientizat ce li se
întâmplă.“
Către sfârșitul listei, poliţista nu mai avu tăria mentală să noteze
toate detaliile. Cu toate astea, ce văzuse era de neuitat, ca o imagine a
iadului însuși.
Numerotase casele în funcţie de ordinea descoperirii cadavrelor.
Însă aceasta nu corespundea cu ordinea așezării lor de-a lungul
drumului. Când ajunseră la cea de-a cincea casă, descoperiră semne de
viaţă. Se auzea muzică dinăuntru. Lui Ytterström i se păru că era Jimi
Hendrix.
Înainte de a intra, chemară în ajutor alţi doi poliţiști ca întăriri. Se
apropiară de ușa de la intrare - cu pistoalele scoase. Huddén bătu cu
putere în ea. Ușa fu deschisă de un bărbat pe jumătate gol, cu păr lung.
Omul se trase îngrozit înapoi când zări toate acele arme îndreptate spre
el. Când îl văzu neînarmat, Vivi Sundberg își coborî ţeava pistolului.
— Sunteţi singur în casă?
— E și soţia mea, răspunse omul, cu voce tremurândă.
— Nimeni altcineva?
— Nu. Ce se petrece?
Sundberg își vârî arma în toc și le făcu semn celorlalţi să procedeze
la fel.
— Să mergem înăuntru, rosti ea înspre bărbatul pe jumătate gol,
care tremura de frig. Cum vă numiţi?
— Tom.
— Doar atât?
— Hansson.
— Haideţi, Tom Hansson, să intrăm. Să nu mai stăm în frig.
Muzica era dată la maximum. Sundberg avea impresia că existau
boxe în iecare cameră. Îl urmă pe bărbat într-un living aglomerat, unde
o femeie îmbrăcată în cămașă de noapte ședea ghemuită pe o canapea.
Hansson închise muzica și își puse o pereche de pantaloni care atârnau
pe spătarul unui scaun. El și femeia de pe canapea aveau în jur de
șaizeci de ani.
— Ce s-a întâmplat? întrebă femeia, în mod clar speriată, vorbind
cu accent puternic de Stockholm.
Probabil că cei doi erau hippioţi din anii șaizeci. Sundberg hotărî că
n-avea sens să piardă vremea cu asta - era posibil ca vinovatul de
carnagiu să se îndrepte chiar atunci către comiterea unui alt masacru.
— Mulţi dintre vecinii voștri sunt morţi, zise Sundberg. În noaptea
asta, în acest sătuc au avut loc crime monstruoase. Este foarte
important să-mi răspundeţi la întrebări. Dumneavoastră cum vă
numiţi?
— Ninni, răspunse femeia. Herman și Hilda sunt morţi?
— Unde locuiesc?
— În casa din stânga.
Sundberg încuviinţă.
— Da, mă tem că da. Au fost uciși. Dar nu sunt singurii.
— Dacă așa credeţi dumneavoastră că puteţi glumi, vă înșelaţi,
rosti Tom Hansson.
Sundberg făcu o grimasă de iritare.
— Îmi cer scuze, dar nu avem timp decât pentru a-mi răspunde la
întrebări. Înţeleg că vi se pare incredibil ce vă spun, dar e adevărat -
oribil, dar adevărat. Aţi auzit ceva noaptea trecută?
Bărbatul se așeză pe canapea alături de femeie.
— Am dormit.
— Aţi auzit ceva în această dimineaţă?
Dăduseră amândoi din capete.
— Nici măcar n-aţi observat că satul se umple de mașini de poliţie?
— Când dăm muzica tare nu auzim nimic.
— Când v-aţi văzut vecinii ultima dată?
— Dacă vă referiţi la Herman și la Hilda, ieri, zise Ninni. De obicei
ne întâlnim când ieșim afară cu câinii.
— Aveţi câine?
Tom Hansson dădu din cap în direcţia bucătăriei.
— E cam bătrân și cam leneș. Nici măcar nu se deranjează să se
scoale când avem musa iri.
— N-a lătrat deloc în cursul nopţii?
— Nu latră niciodată.
— La ce oră v-aţi văzut vecinii?
— Ieri după-amiază pe la ora trei. Dar numai pe Hilda.
— Și totul părea să ie ca de obicei?
— O durea spatele. Herman era probabil în bucătărie, rezolvând
cuvinte încrucișate. Pe el nu l-am văzut.
— Dar pe ceilalţi săteni?
— Totul a fost la fel ca întotdeauna. Pe aici locuiesc doar oameni în
vârstă. Când e frig afară, stau în case. Îi vedem mai des primăvara și
vara.
— Atunci nu sunt copii pe aici?
— Nici unul.
Sundberg se opri, gândindu-se la băieţelul mort.
— Chiar e adevărat? întrebă femeia de pe canapea.
Era înspăimântată.
— Da, răspunse Sundberg. S-ar putea ca toţi ceilalţi din sat să i
murit. În afară de voi doi.
Huddén stătea la fereastră.
— Nu chiar toată lumea, rosti el încet.
— Cum adică?
— Nu chiar toată lumea a murit. Pe drum e cineva.
Sundberg se repezi la fereastră și zări o femeie pe drum. Era
bătrână și purta un halat de baie, iar în picioare avea cizme negre de
cauciuc. Mâinile îi erau împreunate într-o rugăciune.
Sundberg își ţinu respiraţia. Femeia era nemișcată.
3

Tom Hansson veni la fereastră și se postă lângă Vivi Sundberg.


— E Julia, zise el. Uneori o găsim afară, în frig, fără haină pe ea. De
obicei Hilda și Herman o ţin sub supraveghere când cei de la asistenţa
socială nu sunt aici.
— Unde locuiește? întrebă Sundberg.
Hansson arătă înspre penultima casă de la marginea satului.
— Când ne-am mutat noi aici, continuă el, Julia era măritată. Soţul
ei, Rune, era șofer pe vehicule forestiere, până ce i-a plesnit o arteră și a
murit la volanul camionului. După asta ea a devenit un pic ciudată - a
început să se plimbe aiurea, cu pumnii strânși în buzunare, dacă
înţelegeţi ce vreau să zic. Presupun că am crezut mereu că ea ar trebui
să moară aici. Are doi copii care vin să o vadă o dată pe an. Ăștia abia
așteaptă să moștenească puţinii ei bani și nu le pasă deloc de ea.
Sundberg și Huddén ieșiră. Femeia ridică privirea când Sundberg
se postă în faţa ei, dar nu spuse nimic. Nici nu protestă când Huddén o
apucă de braţ ca să o conducă înapoi acasă. Locuinţa era curată și
aranjată. Pe un perete se vedeau fotogra ii cu soţul ei mort și cu cei doi
copii cărora nu le păsa de soarta ei.
Sundberg își scoase pentru prima dată carneţelul. Huddén se apucă
să examineze un document cu ștampile o iciale găsit pe masa de la
bucătărie.
— Julia Holmgren, rosti el. Are optzeci și șapte de ani.
— Spune cuiva să sune asistenţa socială. Nu-mi pasă care e
programul lor de lucru normal, adu-i aici imediat.
Bătrâna se așeză la masa de bucătărie și se uită afară pe fereastră.
Pe cer apăruseră nori grei.
— Să încercăm să-i punem câteva întrebări?
Sundberg scutură din cap.
— N-are sens. Ce ne-ar putea spune?
Îi făcu semn lui Huddén să le lase singure. Poliţistul ieși în curte.
Sundberg se duse în living, se postă în centrul încăperii și închise ochii.
Încercă să priceapă tot ceea ce se petrecuse acolo.
Bătrâna îi amintea de ceva poliţistei. Însă nu-și putea da seama
precis de ce anume. Continuă să stea acolo, deschise ochii și încercă să
gândească. Ce se întâmplase, de fapt, în acea dimineaţă de ianuarie? Mai
mulţi oameni fuseseră uciși într-un sătuc izolat. Plus câteva animale de
companie. Totul indica o dezlănţuire de nebunie. Putea comite toate
faptele un singur atacator? Să-și i făcut apariţia mai mulţi ucigași în
toiul nopţii, care după săvârșirea masacrului să i dispărut? Era prea
devreme pentru a trage o concluzie. Sundberg nu avea răspunsuri, ci
doar câteva circumstanţe și multe cadavre. Mai avea un cuplu care încă
trăia și care se retrăsese în pustietatea de acolo, cu câţiva ani în urmă,
din Stockholm. Și o bătrână senilă care avea obiceiul de a sta în mijlocul
drumului îmbrăcată doar în cămașă de noapte.
Însă acesta părea un punct de pornire. Nu toată lumea din sat
murise. Cel puţin trei oameni supravieţuiseră. De ce? Coincidenţă sau
exista vreun sens ascuns?
Sundberg rămase nemișcată alte câteva minute. Văzu pe fereastră
că sosise echipa de criminaliști din Gävle, împreună cu o femeie despre
care presupunea că e medicul poliţiei. Inspiră adânc. Se a la încă la
conducerea anchetei - cel puţin deocamdată, dar avea urgent nevoie de
ajutor de la Stockholm.
Își scoase telefonul mobil și îl sună pe Robertsson, procurorul
districtual, ca să-i explice situaţia.
Sundberg se întrebă cum avea el să reacţioneze. „Nici unul dintre
noi n-a mai văzut așa ceva până acum“, își zise ea.
Ieși afară, unde așteptau cei doi criminaliști și medicul legist al
poliţiei.
— Trebuie să vedeţi cu propriii ochi. O să începem cu bărbatul care
zace în zăpadă. Apoi o să trecem din casă în casă. Voi veţi decide dacă
mai aveţi nevoie de ajutoare. Este o imensă scenă a crimei.
Sundberg nu le mai dădu alte explicaţii. Era nevoie ca ei să vadă
totul cu ochii lor. Îi conduse pe oameni de la o scenă macabră la alta.
Când ajunseră la a treia casă, Lönngren, unul dintre experţii
criminaliști, fu de părere că trebuia să cheme imediat întăriri. La a patra
casă, medicul poliţiei spuse același lucru. Ca atare, se apucară cu toţii să
dea telefoane. Parcurseră pe rând și celelalte case, apoi se adunară în
drum. În scurt timp sosi și primul ziarist. Sundberg îi ceru lui
Ytterström să ia măsuri ca nimeni să nu discute cu el. Avea să o facă ea
însăși de îndată ce va găsi timpul necesar.
Oamenii care stăteau în jurul ei pe drumul acoperit cu zăpadă erau
tăcuţi și albi la faţă. Nici unul nu-și putea da exact seama de implicaţiile
celor văzute.
— Ei bine, asta e, zise Sundberg. Priceperea și experienţa noastră o
să ie puse la încercare. Ancheta asta o să ţină capul de a iș în mass-
media, și nu doar în Suedia. O să ne a lăm sub o enormă presiune să
oferim niște răspunsuri până mâine. În cel mai rău caz. Să sperăm că
făptașul a lăsat indicii pe care să le putem găsi repede ca să îl prindem.
Trebuie să rămânem calmi și să cerem ajutor ori de câte ori e nevoie.
Procurorul districtual Robertsson e și el pe drum încoace. Vreau să
vadă totul cu ochii lui și să preia conducerea anchetei. Întrebări? Dacă
nu, hai la treabă.
— Cred că am eu o întrebare, se auzi Lönngren.
Era un bărbat scund și uscăţiv. Sundberg îl considera un tehnician
foarte e icient, însă punctul lui slab putea i considerat faptul că avea
tendinţa de a lucra prea încet pentru cei care voiau cu disperare
răspunsuri urgente.
— Zi.
— Există vreun risc ca acest maniac, dacă despre asta e vorba, să
lovească din nou?
— Da, răspunse Sundberg. Cum nu știm nimic, trebuie să
presupunem că se poate întâmpla orice.
— O să se instaleze panica, replică Lönngren. Măcar de data asta
mă simt ușurat că locuiesc la oraș.
Grupul se despărţi de îndată ce la faţa locului sosi Sten Robertsson.
Reporterul care aștepta dincolo de zona marcată cu bandă de protecţie
se năpusti către procuror imediat ce acesta se dădu jos din mașină.
— Nu acum, strigă Sundberg. Va trebui să aștepţi.
— Ei, haide, Vivi! Nu poţi spune nimic? De obicei nu ești așa
imposibilă.
— Acum sunt.
Nu-i plăcea deloc de acel reporter, care lucra pentru Hudiksvalls
Tidning. Individul scria adesea articole în care critica modul de lucru al
poliţiei, dar și mai mult o irita faptul că de cele mai multe ori acesta
chiar avea dreptate să critice.
Robertsson părea să resimtă frigul - haina lui era mult prea subţire.
„E vanitos“, își spuse imediat Sundberg.
— Ei, să auzim despre ce e vorba, zise Robertsson.
— Nu. Vino cu mine.
Pentru a treia oară în acea dimineaţă, Vivi Sundberg parcurse
scena crimei de la un capăt la celălalt. De două ori Robertsson se văzu
nevoit să iasă afară, cât pe ce să vomite. Sundberg îl așteptă, plină de
răbdare. Nu era deloc sigură că individul își va putea îndeplini
misiunea. Însă știa la fel de bine că era cel mai bun dintre procurorii
disponibili.
Când reveniră afară, ea îi propuse să intre în mașina ei de poliţie.
Reușise să înșface un termos cu cafea înainte de a părăsi secţia.
Robertsson era răvășit. Mâna cu care ţinea cana cu cafea îi tremura
vizibil.
— Ai mai văzut până acum așa ceva? întrebă el.
— Niciodată.
— Oare chiar nimeni altcineva în afara unui lunatic nu putea
comite grozăvia asta?
— Cine știe? Le-am cerut criminaliștilor să apeleze la resurse
suplimentare dacă au nevoie. La fel și doctoriţei.
— Cine e?
— O înlocuitoare. Probabil e pentru prima dată la scena unei crime.
A sunat după ajutor.
— Și tu?
— Cum adică?
— Tu de ce ai nevoie?
— În primul rând, de o indicaţie din partea ta dacă ar trebui să ne
concentrăm pe ceva anume. Apoi va trebui, evident, să aducem aici
Departamentul Naţional de Investigaţii.
— Pe ce ar trebui să ne concentrăm?
— Tu conduci ancheta, nu eu.
— Tot ce contează e să-l găsim pe nemernicul vinovat de toate
astea.
— Sau pe nemernicii. Nu putem exclude posibilitatea să ie mai
mulţi.
— De obicei nebunii nu operează în grup.
— Dar nu putem exclude posibilitatea.
— Putem exclude ceva?
— Nu. Nimic. Nici măcar posibilitatea de a se repeta.
Robertsson dădu din cap. Rămaseră amândoi adânciţi în propriile
gânduri. Oamenii se mișcau pe drum și printre case. Din când în când se
vedea bliţul aparatului de fotogra iat al criminaliștilor. Între timp, mai
mulţi fotogra i și reporteri ajunseseră la faţa locului. Și o primă echipă
de televiziune.
— Vreau să iei parte la prima conferinţă de presă, zise Sundberg.
Nu mă pot descurca de una singură. Și va trebui să o ţinem astăzi. Ceva
mai târziu, în cursul după-amiezii.
— Ai vorbit cu Ludde?
Tobias Ludwig era șeful poliţiei din Hudiksvall. Era un om tânăr și
nu fusese niciodată poliţist de stradă. Studiase dreptul, după care
urmase un curs pentru viitori șe i de poliţie. Nici Sten Robertsson și nici
Vivi Sundberg nu-l plăceau. Bărbatul habar n-avea ce însemna efectiv
munca de poliţist și își petrecea majoritatea timpului îngrijindu-se de
administrarea treburilor interne ale poliţiei.
— Nu, încă n-am vorbit cu el, răspunse ea. Nu va face decât să ne
îndemne la maximă prudenţă în completarea rapoartelor și a
documentelor.
— Nu-i chiar așa de rău, protestă Robertsson.
— Nu, e și mai rău. Dar o să-l sun.
— Fă-o acum.
Sundberg sună la secţia de poliţie din Hudiksvall, dar Tobias
Ludwig era plecat cu treburi o iciale la Stockholm. Ceru dispecerei de
serviciu să îl contacteze pe telefonul mobil.

Robertsson discuta cu experţii criminaliști nou-sosiţi din Gävle.


Sundberg stătea alături de Tom și de Ninni Hansson în curtea lor. Cei
doi Hansson se îmbrăcaseră cu haine groase și acum observau cu
interes ce se petrecea. “Începe cu cei încă în viaţă“, își zise Vivi
Sundberg. Era posibil ca Tom și Ninni Hansson să i zărit ceva fără să-și
i dat seama.
Un ucigaș decis să elimine un întreg sat trebuie să își i întocmit un
soi de plan, chiar dacă e complet sărit de pe ix.
Sundberg se duse până la marginea drumului și privi în jur. Lacul
îngheţat, codrul, munţii îndepărtaţi cu văile și piscurile lor. „Oare de
unde a venit? se întrebă ea. Cred că pot spune cu siguranţă că n-a fost o
femeie. Dar el, sau ei, trebuie să i venit de undeva, și trebuie să i plecat
undeva.“
Tocmai voia să intre din nou în curte când o mașină cu unul dintre
câinii poliţiști după care trimiseseră trase pe dreapta.
— Doar unul? întrebă Sundberg, fără să-și ascundă iritarea.
— Bonzo nu se simte bine, răspunse o iţerul responsabil de câini.
— Vrei să îmi spui că și câinii poliţiști se pot îmbolnăvi?
— Evident. De unde vreţi să încep? Ce s-a întâmplat?
— Vorbește cu Huddén.
O iţerul vru s-o întrebe altceva, dar ea îi întoarse spatele și îi luă pe
Tom și pe Ninni Hansson înapoi în casă. În vreme ce se așezau, sună
telefonul ei mobil.
— Am auzit că ai încercat să mă contactezi, zise Tobias Ludwig. Știi
că nu-mi place să iu deranjat când am ședinţe la Consiliul Naţional al
Poliţiei.
— Mă tem că de data asta nu mai contează.
— Ce s-a întâmplat?
— Avem mai multe cadavre în Hesjövallen.
Îi descrise pe scurt situaţia. Ludwig nu scoase nici o vorbă.
Sundberg așteptă.
— Înţeleg. O să pornesc la drum de îndată ce va i posibil.
Vivi Sundberg aruncă o privire la ceasul de la mână.
— Trebuie să convocăm o conferinţă de presă, rosti ea. O s-o ixăm
pentru ora șase. Până atunci am să declar doar că a avut loc o crimă. Nu
voi dezvălui numărul de victime. Vino cât de repede poţi. Dar să nu
omori mașina.
— O să văd dacă pot face rost de o mașină de intervenţie care să
mă aducă.
— E preferabil un elicopter. Vorbim de nouăsprezece oameni care
au fost uciși, Tobias.
Încheiară convorbirea. Cei doi Hansson auziseră iecare cuvinţel
rostit de ea. Sundberg remarcă uluiala de pe feţele lor.
Iar coșmarul devenea tot mai mare. Realitatea era mai hidoasă ca
orice închipuire.
Sundberg se așeză pe un scaun, după ce gonise de pe acesta o
pisică somnoroasă.
— Toţi cei din sat sunt morţi. Voi doi și Julia sunteţi singurii care aţi
rămas în viaţă. Au fost omorâte și animalele de casă ale oamenilor.
Înţeleg că sunteţi șocaţi. Cu toţii suntem. Dar trebuie să vă pun câteva
întrebări. Vă rog să răspundeţi cât mai corect. Mai vreau să încercaţi să
vă gândiţi la lucruri despre care nu vă întreb. Orice leac de care vă
aduceţi aminte poate i important. Înţelegeţi?
Cei doi răspunseră dând tăcuţi din cap, cu expresii îngrijorate pe
chipuri. Sundberg decise să procedeze cu prudenţă. Începu discutând
despre acea dimineaţă. Când se treziseră? Auziseră ceva? Dar în cursul
nopţii? Se întâmplase ceva? Fusese ceva diferit faţă de restul zilelor? Le
ceru să-și răscolească, amintirile.
Cei doi răspunseră pe rând. Unul continua atunci când celălalt se
oprea. Era limpede că se străduiau din răsputeri să ajute.
Sundberg merse înapoi în timp, ca un soi de excursie printr-un
ţinut necunoscut. Se întâmplase ceva aparte în seara precedentă?
Nimic. „Totul a fost ca de obicei”, deveni aproape laitmotivul
răspunsurilor celor doi.
Fură întrerupţi de Erik Huddén. Ce să facă cu ziariștii? Continuau
să apară, și cei strânși deja acolo deveneau agitaţi.
— Mai rezistă puţin, zise Sundberg. Vin și eu în scurt timp. Spune-
le că se va ţine o conferinţă de presă în Hudiksvall în seara asta, la ora
șase.
— Vom i gata la timp?
— Trebuie să im.
Huddén plecă. Sundberg reluă întrebările. Un alt pas înapoi, către
dimineaţa și după-amiaza zilei precedente. De această dată răspunse
Ninni.
— Totul a fost ca de obicei ieri, zise ea. Am fost un pic răcită. Tom
și-a petrecut ziua tăind lemne.
— Aţi vorbit cu vreun vecin?
— Tom a schimbat câteva vorbe cu Hilda, dar deja v-am spus asta.
— Aţi văzut și pe altcineva?
— Da, presupun că da. Ningea. Oamenii ies întotdeauna să dea la
lopată și să elibereze aleile. Da, i-am zărit pe câţiva fără să le dau prea
multă atenţie.
— Aţi mai văzut pe cineva?
— Cum adică, „pe cineva“?
— Cineva care să nu locuiască aici? Sau poate o mașină pe care să
nu o mai i văzut?
— Nu, pe absolut nimeni.
— Dar alaltăieri?
— Presupun că a fost cam la fel. Pe aici nu prea se întâmplă nimic.
— Nimic neobișnuit?
— Absolut nimic.
Vivi își scoase carnetul și un creion.
— Acum mă tem că trebuie să vă cer ceva di icil, zise ea. Trebuie să
vă cer numele tuturor vecinilor.
Rupse o foaie din carnet și o puse pe masă.
— Desenaţi o hartă a satului, ceru ea. Cu casa dumneavoastră și
toate celelalte. Apoi vom da câte un număr iecărei case. Vreau să a lu
numele tuturor celor care locuiau în iecare dintre case.
Femeia se ridică și aduse o foaie mai mare de hârtie. Făcu o schiţă a
satului. Sundberg își dădu seama că era pricepută la desen.
— Din ce trăiţi? întrebă poliţista.
— Tranzacţionăm pe piaţă - valute și acţiuni.
Vivi Sundberg își spuse că trebuia să ţină minte să nu se mai lase
surprinsă de nimic. În de initiv, de ce să nu se ocupe un cuplu de
hippioţi în vârstă dintr-un sătuc izolat din Hälsingland de tranzacţii cu
valute și acţiuni?
— Și vorbim mult, adăugă Ninni. Ne spunem unul altuia povești. De
obicei în zilele noastre oamenii nu mai fac asta.
Sundberg simţi că discuţia se îndepărta de subiect.
— Numele, vă rog, rosti ea. Preferabil și vârstele. Luaţi-o încet ca să
nu greșiţi.
Îi urmări pe cei doi cum stăteau aplecaţi asupra foii de hârtie,
mormăind iecare. Prin minte îi trecu un gând - poate că de masacru era
responsabil unul dintre săteni.
Cincisprezece minute mai târziu, avea lista în mână. Cifrele nu se
potriveau. Lipsea un nume. Probabil al băiatului. Sundberg se duse la
fereastră și parcurse lista cu privirea. Practic, în satul acela păreau să i
trăit trei familii mari: Andersson, Andrén și doi oameni cu numele
Magnusson. În vreme ce stătea acolo, cu lista în mână, se gândi la toţi
copiii și nepoţii care plecaseră în alte părţi și care peste câteva ore
aveau să a le cumplita veste. Aveau să ie afectaţi mulţi, foarte mulţi
oameni.
Se gândi la prenumele de pe listă: Elna, Sara, Brita, August,
Herman, Hilda, Johannes, Erik, Gertrud, Vendela... Încercă să-și
imagineze chipurile lor, dar nu reuși să obţină decât imagini ceţoase.
Apoi îi veni brusc o idee; trecuse complet cu vederea peste asta. Se
duse afară și îl strigă pe Erik Huddén, care discuta cu unul dintre
criminaliști.
— Erik, cine a descoperit toate astea?
— Ne-a sunat un tip - a făcut infarct și a intrat într-un camion
condus de un șofer bosniac.
— Ar putea i el făptașul?
— Poate. Mașina lui era plină cu aparate foto. Probabil era fotograf.
— A lă ce poţi despre el. Apoi va trebui să ne improvizăm un soi de
punct de lucru în casa aceea de colo. Trebuie să parcurgem lista cu
nume și să le găsim rudele. Ce s-a întâmplat cu șoferul de camion?
— A fost testat cu iola, dar nu băuse. Vorbea atât de prost suedeza,
că l-au dus la Hudiksvall, în loc să-l ancheteze la faţa locului. Dar nu
părea să știe ceva.
Huddén plecă. În vreme ce Sundberg se întorcea în casă, zări un
o iţer de poliţie alergând pe drum înspre sat. Se duse la poartă ca să-l
aștepte.
— Am găsit piciorul, anunţă poliţistul, vizibil marcat. Câinele l-a
descoperit cam la cincisprezece metri distanţă, în pădure.
Arătă spre liziera pădurii. După expresia de pe chipul omului, mai
urma ceva.
— Asta e tot?
— Cred că ar i mai bine să arunci o privire, zise el.
După care poliţistul se întoarse și vomă. Sundberg îl lăsă în pace și
porni spre copaci. Pe drum alunecă și căzu de două ori.
Când ajunse, văzu imediat ce îl răvășise pe o iţer. În mai multe
locuri, carnea fusese smulsă de pe picior până la os. Laba piciorului
fusese roasă până la dispariţie.
Se uită la Ytterström și la poliţistul care se ocupa de câine.
Amândoi stăteau lângă descoperirea macabră.
— Un canibal, zise Ytterström. Asta căutăm? Oare când am ajuns
noi aici l-am deranjat de la masă?
Ceva atinse mâna lui Sundberg. Femeia tresări, dar era doar un fulg
de nea, care imediat se topi.
— Un cort, zise ea. Avem nevoie de un cort aici. Nu vreau ca urmele
de pași să dispară.
Închise ochii și văzu marea albastră și un șir de case albe cocoţate
pe o pantă de deal, în aerul cald. După aceea, redeschise ochii și se
întoarse în casa celor doi brokeri. Se așeză la masa din bucătărie cu lista
de nume în faţa ei.
Își zise că trebuia să existe ceva, undeva, care îi scăpa.
Începu să parcurgă lista de nume. Se simţea ca și cum ar i pășit pe
un câmp minat.
4

Vivi Sundberg avea senzaţia că studiază memorialul victimelor


unei catastrofe majore provocate de un accident de avion sau de
scufundarea unui vapor. Însă cine să înalţe un memorial în onoarea
oamenilor din Hesjövallen care fuseseră uciși într-o singură noapte din
ianuarie 2006?
Dădu la o parte lista de nume și se uită la propriile mâini, care
tremurau. Nu le mai putea controla.
Se scutură de un ior, după care luă iarăși lista.
Erik August Andersson
Vendela Andersson
Hans-Evert Andersson
Elsa Andersson
Gertrud Andersson
Viktoria Andersson
Hans Andrén
Lars Andrén
Klara Andrén
Sara Andrén
Elna Andrén
Brita Andrén
August Andrén
Herman Andrén
Hilda Andrén
Johannes Andrén
Tora Magnusson
Regina Magnusson

Optsprezece nume, trei familii. Se ridică și se duse în camera unde


cei doi Hansson ședeau pe canapea, șoptindu-și ceva unul altuia. Cei doi
tăcură la intrarea ei.
— Aţi spus că nu erau copii în acest sat? E corect?
Dădură amândoi din cap.
— Și n-aţi zărit nici un copil în ultimele zile?
— Când vin în vizită iii și iicele bătrânilor, uneori își aduc copiii cu
ei. Dar asta nu se întâmplă des.
Sundberg ezită înainte de a continua.
— Din nefericire, printre morţi se numără și un băieţel, zise ea.
Arătă spre una din case. Femeia de pe canapea făcu ochii mari.
— Adică e și el mort?
— Da, e mort. Dacă ceea ce aţi scris pe listă e corect, era în casa cu
Hans-Evert și Elsa Andersson. Sunteţi siguri că nu știţi cine e?
Cei doi se priviră, apoi scuturară din cap. Sundberg se întoarse în
bucătărie. „El e ciudăţenia aici, își zise ea. El și cuplul care locuiește în
casa asta, și Julia care suferă de demenţă și habar n-are de catastrofă.
Însă oricum aș lua-o, băiatul e cel care nu se potrivește deloc.“
Împături foaia de hârtie, o băgă în buzunar și se duse afară. Din cer
cădea o ninsoare slabă. În jurul ei domnea tăcerea. Deranjată doar de
câte o voce ocazională, de câte o ușă închisă sau de ţăcănitul vreunui
instrument al criminaliștilor. De ea se apropie Erik Huddén. Era alb la
faţă. Toată lumea arăta îngrozitor de palidă.
— Unde e doctoriţa? întrebă Sundberg.
— Examinează piciorul.
— Cum se simte?
— E șocată. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să dispară la
toaletă. Apoi a izbucnit în plâns. Însă alţi medici legiști sunt pe drum. Ce
vom face cu reporterii?
— O să vorbesc eu cu ei.
Scoase lista de nume din buzunar.
— Băiatul n-are nume. Trebuie să a lăm cine e. Copiază lista asta,
dar n-o da mai departe.
— Nu-mi vine să cred, exclamă Huddén. Optsprezece oameni.
— Nouăsprezece. Băiatul nu e trecut acolo.
Vivi scoase un pix și adăugă „băiat neidenti icat“ la sfârșitul listei.
După aceea strânse mulţimea de reporteri îngheţaţi în semicerc
chiar în mijlocul drumului.
— Vă voi da o scurtă declaraţie, rosti ea. Puteţi pune întrebări, dar
în acest moment nu avem răspunsuri. Ceva mai târziu va i organizată o
conferinţă de presă în Hudiksvall. Probabil în jurul orei șase.
Deocamdată nu vă pot spune decât că în cursul nopţii trecute aici au
fost comise câteva crime extrem de grave. Nu vă pot oferi alte detalii.
O tânără cu chipul acoperit de pistrui ridică mâna.
— Cu siguranţă ne mai puteţi spune ceva. Ne-a fost clar că s-a
întâmplat ceva groaznic atunci când aţi înconjurat tot satul cu un
cordon.
Sundberg nu o recunoscu pe fată, dar emblema de pe jacheta ei
indica numele unui mare ziar naţional.
— Puteţi pune câte întrebări vreţi, dar mă tem că din motive
tehnice legate de continuarea anchetei deocamdată nu vă pot spune
mai multe.
Unul dintre reporterii de televiziune îi în ipse un microfon sub nas.
Sundberg îl mai întâlnise de multe ori până atunci.
— Puteţi repeta ce aţi spus?
Sundberg se conformă, dar când reporterul încercă o întrebare
suplimentară îi întoarse spatele și plecă. Nu se opri din mers până ce nu
ajunse la ultimul dintre corturile care fuseseră între timp instalate. Se
simţea brusc foarte rău. Se dădu într-o parte și inspiră adânc de câteva
ori. Reveni la cort abia când nu mai simţi nevoia de a vomita.
Odată, în cursul unuia dintre primii ei ani de poliţie, leșinase când
ea și un coleg intraseră într-o casă și dăduseră peste un om care atârna
spânzurat acolo. Prefera ca astfel de evenimente să nu se mai repete în
viaţa ei.
Femeia care studia partea laterală a piciorului ridică privirea când
ea intră. O lampă extrem de puternică încălzea serios interiorul
cortului. Sundberg se prezentă.
— Ce îmi puteţi spune?
Valentina Miir, o femeie cam de patruzeci de ani, vorbi cu un
pronunţat accent străin.
— N-am mai văzut așa ceva până acum. Mai dai peste membre
smulse sau tăiate, dar ăsta...
— A încercat cineva să-l mănânce?
— Cel mai probabil un animal, evident. Dar există aspecte care mă
îngrijorează.
— Cum ar i?
— Animalele mănâncă și rod oasele într-un anume fel. De obicei
poţi i mai mult sau mai puţin sigur despre ce fel de animal a fost vorba.
În cazul de faţă cred că a fost un lup. Dar ar trebui să vedeţi ceva.
Întinse mâna după o pungă transparentă din plastic. Punga
conţinea un bocanc din piele.
— Putem presupune că bocancul se găsea pe picior, reluă doctoriţa.
Evident că un animal ar i putut să îl scoată ca să ajungă la carne. Dar pe
mine mă îngrijorează faptul că șireturile erau desfăcute.
Sundberg își aminti că celălalt bocanc era bine legat de celălalt
picior al victimei. Piciorul îi aparţinuse lui Lars Andrén.
— Aţi mai stabilit și altceva?
— Nu încă, e prea devreme.
— Puteţi veni cu mine? Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Plecară împreună din cort și se duseră în casa unde băiatul
necunoscut zăcea alături de alte două victime, probabil Hans-Evert și
Elsa Andersson. Tăcerea din casă era de-a dreptul asurzitoare.
Băiatul zăcea în pat, pe burtă. Încăperea era de mici dimensiuni, cu
tavanul în pantă. Sundberg strânse din dinţi ca să nu înceapă să plângă.
Viaţa nefericitului abia începuse și deja se sfârșise.
Rămaseră acolo, tăcute.
— Nu înţeleg cum poate cineva să atace cu atâta sălbăticie un
copilaș, rosti în cele din urmă Valentina.
— Vă puteţi da seama câte răni are pe corp? întrebă Sundberg.
Doctoriţa se aplecă și îndreptă lampa de pe noptieră spre trup.
Trecură mai multe minute înainte de a răspunde.
— Se pare că e o singură rană. A murit instantaneu.
— Îmi puteţi da mai multe detalii?
— Totul trebuie să se i desfășurat repede. Măduva spinării i-a fost
retezată în două.
— Aţi avut timp să examinaţi celelalte cadavre?
— Așa cum am spus, aștept întăriri.
— Dar puteţi spune la o primă aproximare câte din celelalte
victime au murit în urma unei singure lovituri?
La început, Valentina păru să nu înţeleagă întrebarea. Apoi încercă
să-și aducă aminte ce văzuse.
— Nici una, cred, rosti ea încet. Dacă nu mă înșel prea tare, toate
celelalte au fost înjunghiate de mai multe ori.
— Și nici una dintre răni nu ar i fost fatală de una singură?
— E prea devreme să a irm asta cu certitudine, dar probabil că nu.
— Mulţumesc.
Doctoriţa plecă. Sundberg se apucă să caute prin cameră și cercetă
hainele băiatului în speranţa de a descoperi identitatea victimei. Nu
găsi nimic, nici măcar un permis de călătorie. Coborî la parter și ieși în
curte, înspre partea din spate a casei, de unde se vedea lacul îngheţat.
Încercă să-și dea seama de semni icaţia celor a late. Băiatul murise în
urma unei singure lovituri, dar toate celelalte victime fuseseră supuse
unor violenţe repetate. Ce însemna asta? În minte îi veni o singură
explicaţie plauzibilă: cine îl ucisese pe băiat nu avusese intenţia ca
victima să sufere. Toţi ceilalţi fuseseră supuși violenţelor ca un soi de
tortură îndelungată.
Privi spre munţii din depărtare, învăluiţi în ceaţă, dincolo de lac. „A
vrut să-i tortureze“, își spuse ea. Oricine mânuise sabia sau cuţitul
intenţionase să le facă pe victime să-și dea seama că vor muri.
De ce? Habar n-avea. Fu distrasă de sunetul de rotor al unui
elicopter care se apropia. Se duse în partea din faţă a casei. Elicopterul
cobora peste dealurile împădurite. În scurt timp ateriză pe un teren,
stârnind un nor de zăpadă. Din el sări Tobias Ludwig, după care
elicopterul decolă imediat, îndreptându-se spre sud.
Sundberg îi ieși în întâmpinare. Ludwig era încălţat cu panto i de
oraș. Porni prin zăpada care îi trecea cu mult de glezne. Se uită la Vivi ca
o insectă nedumerită prinsă în zăpadă, care dădea violent din aripi ca
să scape de acolo.
Se întâlniră pe drum; Ludwig se scutura de zăpadă.
— Încerc să mă gândesc, rosti el. La ceea ce mi-ai spus.
— Trebuie să le vezi. Sten Robertsson e aici. Am făcut tot ce am
putut din punct de vedere al resurselor. De-acum depinde de tine ca să
primim tot ajutorul de care avem nevoie.
— Încă nu-mi vine să cred. O mulţime de bătrâni morţi?
— E și un băiat printre ei. E un băiat mic.
Sundberg făcu turul locuinţelor pentru a patra oară în acea zi.
Ludwig gemu încontinuu în vreme ce o însoţea de la casă la casă, până
ce ajunseră la cortul unde era studiat piciorul de om. Doctoriţa nu se
vedea nicăieri. Ludwig clătină neajutorat din cap.
— Ce naiba s-a petrecut aici? Cu siguranţă doar un nebun putea
comite așa ceva.
— Nu știm dacă a fost unul singur. S-ar putea să i fost mai mulţi.
— Nebuni?
— Nimeni nu știe.
Ludwig o privi lung.
— Știm ceva?
— Nu chiar.
— Chestia asta ne depășește. Avem nevoie de ajutor.
Robertsson veni de-a lungul drumului spre ei.
— Chestia asta este oribilă, sinistră, zise Ludwig. Mă îndoiesc că s-a
mai întâmplat vreodată așa ceva în Suedia.
Robertsson scutură din cap. Sundberg le aruncă o privire celor doi.
Simţi și mai intens senzaţia că se putea întâmpla ceva și mai rău dacă
nu acţionau su icient de rapid.
— Dă-i drumul cu numele alea, îi spuse ea lui Tobias Ludwig. Am
mare nevoie de ajutorul tău.
După care îl luă pe Robertsson de braţ și o porni cu el de-a lungul
drumului.
— Ce crezi?
— Sunt speriat. Tu nu?
— N-am timp să mă gândesc la asta.
Sten Robertsson strânse din ochi.
— Dar ai dat de ceva, nu? Întotdeauna dai.
— Nu și acum. E posibil să i fost zece ucigași, nu avem cum să știm
în acest moment. N-avem absolut nimic de care să ne agăţăm. Apropo,
va trebui să ii prezent la conferinţa de presă.
— Urăsc să vorbesc cu ziariștii.
— Păcat.
Robertsson plecă. Sundberg vru să se ducă în mașina ei, când
observă că Huddén îi făcea semn. Colegul ei se apropia și ţinea ceva în
mână. „Probabil că a găsit arma crimei, își zise ea. „Ăsta da noroc chior.“
Însă Huddén nu ducea o armă. Îi dădu o pungă de plastic. Înăuntru
se vedea o panglică subţire, roșie.
— Câinele a găsit-o. În pădure. Cam la treizeci de metri de picior.
— Ceva urme de pași?
— Caută - dar când a găsit panglica, câinele n-a dat vreun semn că
ar i vrut să urmărească vreo urmă.
Sundberg ridică punga și se zgâi îndeaproape la ea.
— E subţire, zise ea. Pare să ie din mătase. Aţi mai găsit și altceva?
— Nu, asta-i tot. Părea să scânteieze pe zăpadă.
Sundberg îi dădu punga înapoi.
— Măcar avem ceva, rosti ea. La conferinţa de presă putem anunţa
că avem nouăsprezece cadavre și un indiciu constând dintr-o panglică
roșie de mătase.
— Poate mai găsim ceva.
După plecarea colegului, Sundberg urcă în mașină ca să se
gândească. Prin parbriz o vedea pe Julia cum era condusă de o femeie
de la asistenţa socială. „Fericiţi cei săraci cu duhul“, își zise ea.
Închise ochii și parcurse în minte lista de nume. Încă nu putea lega
diversele nume de chipurile pe care până atunci le văzuse de patru ori.
„De unde a început totul?“ se întrebă ea. Una dintre case fusese prima și
o alta ultima. Indiferent că acţionase singur sau nu, ucigașul știuse
foarte bine ce face. Nu alesese casele la întâmplare, nu încercase să
pătrundă prin forţă în casa celor doi brokeri sau în cea a femeii senile.
Deschise ochii și privi dincolo de parbriz. „Totul a fost plani icat“,
își spuse ea. Trebuia să i fost. Dar oare poate plani ica un nebun o
asemenea faptă? Cu siguranţă că lucrurile nu se potriveau.
Își turnă ultimele picături de cafea din termos. „Motivul”, se gândi
în sinea ei. Chiar și un nebun trebuia să aibă un motiv. Poate că vocile
interioare îl îndemnau să omoare pe oricine îi ieșea în cale. Dar l-ar i
îndemnat aceste voci să vină tocmai în Hesjövallen dintre toate locurile
posibile? Dacă da, de ce? Cât de mare era rolul coincidenţei în această
dramă?
„Poate că băiatul e cheia, își zise ea. Nu locuiește în sat, dar moare
în ciuda acestui fapt. Doi oameni care locuiesc în sat de douăzeci de ani
sunt încă în viaţă”. Apoi în mintea ei sclipi o luminiţă - ceva ce spusese
Erik Huddén. Își amintea oare corect? Care era numele de familie al
Juliei?
Casa Juliei nu era încuiată. Se duse acolo și citi documentul găsit de
Huddén pe masa din bucătărie. Răspunsul pe care îl găsi îi făcu inima să
bată mai rapid. Se așeză și încercă să-și pună ordine în gânduri.
Concluzia la care ajunse părea improbabilă, deși putea i corectă.
Formă numărul de telefon al lui Huddén. Acesta răspunse imediat.
— Mă a lu în bucătăria Juliei. Femeia care stătea pe drum în
cămașă de noapte. Vino imediat aici.
— Vin.
Huddén se așeză de cealaltă parte a mesei. Apoi se ridică și privi
spre scaun. Îl mirosi, după care schimbă scaunul. Sundberg se uită
nedumerită la el.
— Urină, explică el. Probabil că bătrâna s-a scăpat pe ea. Ce voiai
să-mi spui?
— Vreau să veri ic ceva. Pare puţin plauzibil, dar este întru câtva
logic. Am sentimentul că există o raţiune în evenimentele petrecute aici
azi-noapte. Vreau să mă asculţi, și apoi să-mi spui dacă greșesc. Are de-
a face cu numele, începu ea. Încă nu știm numele băiatului, dar dacă îmi
amintesc bine, e rudă cu familia Andersson care a locuit și a murit în
casa unde l-am descoperit. O cheie pentru tot ce s-a întâmplat aici azi-
noapte e dată de nume. Numele de familie. Oamenii din acest sat par să
se i chemat Andersson, Andrén sau Magnusson. Numele de familie al
Juliei este Holmgren. Julia Holmgren. Este încă în viaţă. Apoi îi avem pe
Tom și pe Ninni Hansson. Și ei sunt încă în viaţă și au un alt nume de
familie. S-ar putea trage o concluzie din toate astea.
— Că oricine a comis faptele, oricare ar i fost motivul, ieșise să
vâneze oamenii cu aceste nume, replică Huddén.
— Gândește cu un pas înainte! Ăsta este un sătuc izolat. Probabil că
oamenii nu s-au mișcat de aici. E foarte probabil să i existat căsătorii
între familii. Nu mă refer la incest, ci doar că avem motive întemeiate să
credem că nu avem de-a face cu trei familii, ci poate doar cu două. Sau
poate cu una singură. Asta ar putea explica de ce Julia Holmgren și cei
doi Hansson sunt încă în viaţă.
Sundberg se opri ca să aștepte reacţia lui Huddén. Nu-l considera
din cale afară de inteligent, dar îi respecta capacitatea de a-și folosi
intuiţia.
— Dacă e adevărat, înseamnă că oricine a făcut toate astea îi
cunoștea foarte bine pe acești oameni. Cine să facă așa ceva?
— Poate vreo rudă?
— O rudă nebună? De ce ar i vrut să comită grozăviile?
— Nu știm.
— Cum explici piciorul tăiat?
— Nu-mi explic. Dar cred că avem un punct de început. Piciorul și
panglica roșie de mătase sunt singurele lucruri de care dispunem.
— Vreau să te întorci în Hudiksvall, zise Sundberg. Tobias ar trebui
să delege niște o iţeri care să cerceteze cine sunt rudele apropiate ale
victimelor. Vreau să te asiguri că se întâmplă asta. Și caută legături între
cele trei familii. Dar deocamdată povestea asta să rămână doar între noi
doi.
La scurt timp după ora cinci și jumătate, câţiva o iţeri superiori de
poliţie se strânseră în biroul lui Tobias Ludwig ca să discute despre
conferinţa de presă. Se decise să nu se facă publică lista cu numele
morţilor, ci doar să anunţe câţi morţi existau și să recunoască faptul că
până în acel moment poliţia nu deţinea nici un indiciu. Orice informaţie
primită de la public avea să ie apreciată.
Ludwig urma să ofere amănuntele preliminare, după care
Sundberg avea să preia controlul.
Înainte de a intra în încăperea plină ochi cu reporteri, Sundberg se
opri câteva secunde într-o toaletă. Își examină faţa în oglindă. „Dacă m-
aș putea trezi din coșmar, gândi ea. Și să descopăr că toată nenorocirea
asta a dispărut”.
Ieși, lovi cu pumnul, cu putere, în zidul coridorului de câteva ori,
apoi intră în camera ticsită de oameni și mult prea încălzită de răsu lări
și aparate. Se duse la micul podium și se așeză lângă Tobias Ludwig.
Tobias se uită la ea. Sundberg dădu din cap. Puteau începe.

Judecătoarea
5

O molie se ivi din întuneric și se agită în jurul lămpii de birou.


Birgitta Roslin lăsă jos pixul, se rezemă de spătarul scaunului și urmări
încercările deșarte ale moliei de a pătrunde prin abajurul de porţelan.
Zgomotul scos de aripile insectei îi amintea de ceva din copilărie, dar
nu-și putu da seama exact de ce anume.
Când era obosită, ca acum, memoria ei dădea întotdeauna semne
de creativitate aparte. La fel ca atunci când dormea și când în visul ei
puteau apărea ca din senin amintiri altfel inaccesibile, venite din
vremuri de demult.
Ca și molia.
Închise ochii și își masă tâmplele cu vârfurile degetelor. Era cu
puţin trecut de miezul nopţii. Îi auzise pe paznici făcându-și rondul
dublu prin coridoarele răsunătoare ale tribunalului. Îi plăcea să
muncească noaptea târziu, când clădirea era pustie. Cu ani de zile
înainte, când era asociat la un birou de avocatură din Värnamo, se
ducea adesea seara târziu în sala de judecată a tribunalului, unde
aprindea câteva lumini, se așeza și asculta liniștea. Își închipuia că se
a lă într-o sală pustie de teatru. Pereţii adăposteau ecouri, iar vocile
șoptite continuau să ie vii după dramele proceselor care avuseseră loc.
Acolo fuseseră condamnaţi ucigași, criminali violenţi, hoţi. Iar bărbaţii
își clamaseră nevinovăţia într-un șir fără de sfârșit de cazuri dezolante
de paternitate. Alţii fuseseră declaraţi nevinovaţi și își recăpătaseră
statutul de oameni onorabili.
După ce își terminase stagiul și i se oferise postul din Värnamo,
Birgitta Roslin intenţionase să ajungă asistent de procuror, între timp
însă, își schimbase preferinţa și începuse să se specializeze în ceea ce
avea să devină cariera ei. În mare parte acest lucru se datorase lui
Anker, bătrânul judecător districtual, care își lăsase amprenta
personalităţii asupra ei. Omul manifesta aceeași răbdare în ascultarea
tinerilor care rosteau în mod evident minciună după minciună ca să
evite asumarea responsabilităţii în cazurile de paternitate ca și atunci
când se confrunta cu indivizi duri și violenţi care nu arătau nici un fel
de remușcare pentru faptele lor brutale. Bătrânul judecător îi insu lase
parcă un nou respect faţă de sistemul juridic, pe care până atunci ea îl
socotise de neschimbat. Acum trăia pe propria piele sentimentele de
atunci. Justiţia însemna acţiune. Înainte de a părăsi Värnamo se
decisese să devină judecător.
Se ridică și se duse la fereastră. Dedesubt, pe stradă, un bărbat
urina la zid. În cursul zilei ninsese în Helsingborg și strada era
îmbrăcată acum într-un strat subţire de zăpadă. În vreme ce îl urmărea
nonșalantă din priviri pe individ, mintea ei continua să ie preocupată
de cazul pe care îl avea de rezolvat. Își permisese să cumpănească
lucrurile până a doua zi, dar până atunci trebuia să tragă o concluzie
fermă.
Bărbatul de jos plecă în treaba lui. Roslin se întoarse la birou și
apucă un creion. Întotdeauna lucra cu creionul până ce își inaliza
munca.
Se aplecă peste foile de hârtie cu toate modi icările și adăugirile de
pe ele. Părea un caz simplu, iar dovezile împotriva acuzatului erau
copleșitoare; cu toate astea, întâmpina greutăţi în tragerea unei
concluzii ferme.
Ar i vrut să stabilească o pedeapsă, dar nu era capabilă de așa
ceva.
Un bărbat și o femeie se întâlniseră într-unul dintre restaurantele
din Helsingborg. Femeia era tânără, abia dacă trecuse de douăzeci de
ani, și băuse prea mult. Bărbatul era trecut de patruzeci și se oferise să
o conducă pe tânără acasă, după care fusese invitat în apartamentul ei
la un pahar de vin. Femeia adormise pe canapea. Bărbatul o violase,
fără ca măcar să o trezească din somn, după care plecase. A doua zi
tânăra își amintise doar vag de cele întâmplate pe canapea. Se dusese la
spital, unde fusese examinată, și unde se stabilise că ea avusese contact
sexual. Bărbatul fusese acuzat. Cazul ajunsese în instanţă abia la un an
de zile după incident. Birgitta Roslin prezidase completul de judecată și
o observase cu atenţie pe tânără. Citise în însemnările preliminare
despre caz că tânăra își câștiga existenţa lucrând în calitate de casieră
temporară în diverse magazine alimentare. În urma unei declaraţii date
de femeie, reieșise clar că aceasta avea obiceiul de a bea prea mult.
Totodată, tânăra fusese condamnată pentru furturi mărunte și o dată
fusese concediată pentru neglijenţă în serviciu.
Din multe puncte de vedere, acuzatul era exact opusul tinerei.
Lucra ca agent imobiliar, specializat în proprietăţi comerciale. Toată
lumea îi dăduse referinţe bune. Era necăsătorit și câștiga bine. Nu avea
cazier, dar Birgitta Roslin avusese senzaţia că poate vedea prin el când
individul stătuse în faţa ei, în costumul lui scump și bine călcat. Roslin
nu se îndoia deloc că el o violase pe tânăra care adormise pe canapea.
Testele ADN stabiliseră dincolo de orice îndoială că avusese loc un
contact sexual, dar el nega violul. Susţinea că femeia își dorise actul. La
fel susţinea și apărătorul bărbatului, un avocat din Malmö cu care
Roslin mai avusese de-a face. Era un caz clar de cuvânt al unei părţi
contra cuvântului celeilalte părţi, un intermediar de proprietăţi
imobiliare cu o conduită ireproșabilă versus o casieră beţivă, care îl mai
și invitase în apartamentul ei în toiul nopţii.
Pe Roslin o irita faptul că nu îl putea condamna pe individ. Nu se
putea dezbăra de senzaţia că de această dată un vinovat avea să scape
basma curată. Nu se putea face nimic.
Ce-ar i făcut bătrânul Anker în locul ei? Ce sfat i-ar i dat? „Cu
siguranţă ar i fost la fel de îngrijorat ca și mine, își zise Roslin. Un
vinovat e pe punctul de a pleca liber. Bătrânul Anker ar i fost la fel de
iritat ca și mine. Și ar i avut la fel de puţine de spus ca și mine. Asta-i
problema cu noi, judecătorii: trebuie să ne supunem legii chiar dacă
știm că eliberăm un criminal fără a-l pedepsi. Poate că femeia nu e un
înger, dar va trebui să trăiască toată viaţa cu nedreptatea care i se face
acum.“
Se ridică de pe scaun și se duse să se întindă pe canapea. Plătise
canapeaua din banii ei și și-o amplasase în birou în locul fotoliului
inconfortabil oferit de Administraţia Naţională a Tribunalelor. Învăţase
de la Anker să învârtă un lanţ cu chei pe degete și să închidă ochii. Când
cheile îi cădeau din mână, venea timpul să se trezească. Însă avea
nevoie de o scurtă odihnă. După aceea avea să termine de scris
hotărârea, pe care avea s-o treacă pe curat a doua zi, apoi să plece acasă
la culcare. Întorsese problema pe toate părţile posibile și îi con irmase
că nu se putea pune problema unui verdict de vinovăţie.
Aţipi și îl visă pe tatăl ei, un om despre care nu avea amintiri
personale. Fusese inginer naval. În cursul unei furtuni teribile de la
mijlocul lui ianuarie 1949, vasul cu aburi Runskär se scufundase în
Gävlebukten1, cu toţi membrii echipajului la bord. Trupul lui nu fusese
niciodată recuperat. Pe atunci Birgitta Roslin avea doar patru luni.
Imaginea pe care și-o formase despre tatăl ei se datora exclusiv
fotogra iilor găsite acasă. Poza pe care și-o amintea cel mai bine îl
înfăţișa stând lângă balustrada unei nave, zâmbind, cu părul răvășit de
vânt și cu mânecile cămășii su lecate. Mamă-sa îi spusese că un alt
marinar făcuse poza, dar Birgitta Roslin își imaginase întotdeauna că el
îi zâmbise chiar ei, în ciuda faptului că fotogra ia data dinainte ca ea să
se i născut. Tatăl apărea ca o constantă în visele ei. Acum îi zâmbea, la
fel ca în fotogra ie, dar în scurt timp se făcu nevăzut, ca și cum ar i fost
înghiţit de o ceaţă groasă.
Se trezi tresărind. Își dădu imediat seama că dormise prea mult.
Trucul cu cheile nu funcţionase. Le dăduse drumul fără să-și dea seama.
Se ridică în capul oaselor și se uită la ceas: era deja ora șase. Dormise
mai mult de cinci ore. „Sunt epuizată, își zise ea. Ca majoritatea celor
mai mulţi oameni, nu dorm su icient. Mă îngrijorează prea multe
lucruri din viaţa mea.“
Își sună soţul, care începuse să se întrebe unde se a la. Nu era ceva
ieșit din comun ca ea să-și petreacă noaptea pe canapeaua din birou
după o ceartă zdravănă acasă, dar acum nu era vorba de așa ceva.
Staffan Roslin fusese cu un an mai mare ca ea la Lund, unde
studiaseră amândoi dreptul. Se întâlniseră prima oară la o petrecere
dată de niște prieteni comuni. Birgitta știuse imediat că el era omul
potrivit, cucerită de ochii, înălţimea, mâinile mari și felul în care roșea
din orice.
Numai că, după terminarea studiilor, Staffan nu se dedicase
domeniului juridic. Decisese să urmeze alte cursuri, de conductor de
tren, așa că într-o dimineaţă își făcuse apariţia în living îmbrăcat în
uniformă roșu cu albastru și anunţase că în acea zi, la ora 12.19, avea să
devină responsabilul trenului 212 care pleca din Malmö la Alvesta, și de
acolo mai departe la Växjö și Kalmar.
Devenise un om mult mai fericit. Când decisese să abandoneze
cariera juridică, ei doi aveau deja patru copii: mai întâi un iu, apoi o
iică și, în cele din urmă, alte două iice, gemene. Cei patru copii sosiseră
în succesiune rapidă, iar Roslin era mereu uimită când se gândea la
acele zile. Cum reușiseră să răzbească? Patru copii în decurs de șase ani.
Plecaseră din Malmö și se mutaseră în Helsingborg, unde ea fusese
numită judecător districtual.
Copiii erau mari acum. Gemenele părăsiseră cuibul cu un an în
urmă și se duseseră în Lund, unde împărţeau un apartament, însă
Roslin era mulţumită că nu studiau același lucru și că nici una din ele nu
nutrea ambiţia de a deveni avocat. Siv, care era cu nouăsprezece minute
mai mare decât sora ei, Louise, hotărâse în cele din urmă, după multe
ezitări, să devină medic veterinar. Louise, care dispunea de un
temperament mai impetuos decât sora ei geamănă, încercase mai multe
lucruri, apoi vânduse o vreme haine bărbătești într-un magazin, iar în
cele din urmă decisese să-și ia diploma în studii politice și religioase.
Birgitta încercase adesea să o descoasă să vadă ce voia să facă în viaţă,
dar Louise era cea mai retrasă dintre cei patru copii și rareori le
împărtășea celorlalţi ceva din gândurile care o frământau. Mama ei
bănuia că Louise era cea care îi semăna cel mai mult. Fiul ei, David, care
lucra pentru o mare companie farmaceutică, semăna aproape perfect cu
tatăl lui. Fiica cea mare, Anna, își uluise părinţii când plecase într-o
lungă călătorie prin Asia, o călătorie despre care ei nu știau mare lucru.
„Familia mea, își zise Birgitta. Griji mari și bucurii mari. Fără asta,
mare parte din viaţa mea s-ar i irosit.“
Pe coridorul din afara biroului ei se găsea o oglindă mare. Birgitta
își examină îndeaproape chipul și trupul. Părul ei brunet începuse să
încărunţească pe la tâmple. Obiceiul de a-și ţuguia buzele îi asprea
trăsăturile. Dar cel mai tare o îngrijora faptul că se îngrășase în ultimii
ani. Trei, patru kilograme, nu mai mult. Însă destul cât să se observe.
Nu-i plăcea ce vedea. Știa că rămânea o femeie atrăgătoare, însă
începea să-și piardă farmecul. Și nu făcea nici o încercare de a se opune
acestui fapt.
Lăsă o notă pe biroul secretarei, spunând că avea să vină mai târziu
în acea zi la birou. Afară se încălzise puţin, așa că zăpada începea deja
să se topească. Porni spre mașina ei, parcată pe o stradă laterală.
Imediat însă se răzgândi. Nu de somn avea ea nevoie mai presus de
orice. Mai important era să-și odihnească mintea și să se gândească la
altceva. Se răsuci pe călcâie și porni spre port. În aer nu se simţea nici o
adiere de vânt. Cerul acoperit de nori din ziua precedentă începuse să
se limpezească. Se duse până la cheiul de unde feriboturile plecau spre
Elsinore. Traversarea dura doar câteva minute. Ei însă îi plăcea să se
așeze la bordul vasului, cu o ceașcă de cafea sau cu un pahar de vin în
faţă, și să-i urmărească pe ceilalţi pasageri cum își inventariază sacoșele
cu băuturi ieftine cumpărate în Danemarca. Se așeză la o masă
lipicioasă, din colţ. Se în ioră de scârbă și strigă la fata care curăţa
mesele.
— Am de făcut o plângere, zise ea. Masa asta a fost debarasată, dar
nu și ștearsă cu cârpa. Este foarte lipicioasă.
Fata ridică din umeri și șterse masa. Birgitta Roslin privi
dezgustată cârpa jegoasă pe care o folosea fata, dar nu mai adăugă
nimic. Cumva, acea fată îi aducea aminte de tânăra violată. Habar n-avea
de ce. Poate din pricina lipsei de entuziasm cu care-și făcea treaba? Sau
poate că era vorba de un soi de neajutorare pe care Roslin nu o putea
de ini cu precizie?
Vasul începu să vibreze. Îi dădea lui Roslin o stare de bine. Își
aminti prima dată când plecase în străinătate. Avea nouăsprezece ani.
Călătorise în Anglia cu o prietenă pentru un curs de limbi străine.
Călătoria începuse pe un feribot, din Gothenburg până la Londra.
Birgitta Roslin n-avea să uite niciodată ce simţise în vreme ce stătea pe
punte, știind că se îndrepta spre necunoscut și libertate.
Aceeași senzaţie de libertate o încerca adesea când traversa înainte
și înapoi strâmtoarea îngustă dintre Suedia și Danemarca. Datorită
acestei senzaţii, din mintea ei dispărură acum toate gândurile legate de
verdictul inal la care trebuia să ajungă în cadrul procesului.
„Nici măcar nu mai sunt la vârsta de mijloc, re lectă ea. Am trecut
de punctul pe care oamenii nici măcar nu-și dau seama că îl trec. Pentru
mine nu prea mai sunt multe decizii di icile de luat în viaţă. Dar o să
rămân judecător până mă pensionez. Cu puţin noroc, mă voi putea
bucura de nepoţi până ce se va sfârși totul.“
Gândurile i se îndreptară spre soţ și dispoziţia su letească i se
schimbă. Căsătoria ei începea să se o ilească și să moară. Încă erau
prieteni buni și își puteau conferi reciproc un sentiment confortabil de
securitate. Însă iubirea și plăcerea senzuală de a i unul în apropierea
celuilalt dispăruseră.
Peste patru zile avea să se împlinească un an de când se
mângâiaseră reciproc și făcuseră dragoste înainte de a merge la culcare.
Cu cât se apropia acea aniversare neplăcută, cu atât se simţea ea mai
neputincioasă. Iar acum aproape totul căzuse în seama ei. De mai multe
ori încercase să-i spună lui Staffan cât de singură se simţea. Însă el nu
era pregătit să discute, se retrăgea în cochilia lui, încerca să amâne
discuţia inală despre care știa că e importantă. Insista că nu era atras
de nimeni altcineva, că era doar vorba de o stare temporară care fără
îndoială avea să revină. Nu aveau nevoie decât de răbdare.
Birgitta regreta lipsa sentimentului de comuniune pe care îl
împărtășise cândva cu soţul ei, impozantul conductor de tren cu mâini
mari și impulsul permanent de a roși. Însă n-avea nici o intenţie să
cedeze. Nu avea deloc chef ca relaţia lor să ajungă doar o prietenie
intimă și atât.
Se duse la bar ca să-și umple la loc ceașca și se așeză la o altă masă,
mai puţin lipicioasă. Un grup de tineri cam beţi, în ciuda orei matinale,
se certau dacă Hamlet sau Macbeth fuseseră închiși în castelul
Kronborg, care se înălţa pe culme chiar lângă Elsinore. Le ascultă
discuţia cu interes și amuzament și se simţi tentată să se alăture
dezbaterii.
La o altă masă ședea un grup de băieţi. Nu puteau avea mai mult de
paisprezece sau cincisprezece ani și probabil chiuleau de la ore. Și de ce
să nu o facă, în condiţiile în care nimănui nu părea să-i pese dacă ei
mergeau sau nu la școală? Roslin n-avea absolut nici un fel de nostalgie
legată de școala autoritară pe care o urmase, însă își aminti de un
incident petrecut cu un an în urmă. Ceva care o făcuse să se îndoiască
de e icienţa sistemului juridic suedez și să-și dorească mai mult ca
oricând sfatul mentorului ei, judecătorul Anker, care era deja mort de
treizeci de ani.
Pe un teren de la periferia Helsingborgului, o femeie de aproape
optzeci de ani suferise un infarct și se prăbușise pe o alee publică. Doi
puști, unul de treisprezece, celălalt de paisprezece ani, se nimeriră să
treacă pe lângă victimă. În loc să o ajute, fără pic de ezitare furaseră mai
întâi poșeta femeii, apoi încercaseră să o violeze. Dacă nu ar i apărut un
bărbat care ieșise la plimbare cu câinele, fără îndoială că tinerii ar i
reușit în tentativa lor. Poliţia îi depistase și îi arestase pe cei doi, dar,
cum nu ajunseseră la vârsta majoratului, fuseseră eliberaţi.
Birgitta Roslin auzise despre incident de la un procuror, care la
rândul lui fusese informat de un poliţist. Roslin se înfuriase și încercase
să a le de ce infracţiunea nu fusese raportată serviciilor sociale. Atunci
își dăduse seama că, în iecare an, în Helsingborg erau comise circa o
sută de infracţiuni grave de către tineri sub vârsta majoratului, fără să
existe repercusiuni. Nimeni nu le spunea nimic părinţilor, nimeni nu
informa serviciile sociale. Nu era vorba doar de cazuri de furturi
mărunte, ci și de jafuri și tâlhării cu violenţă, care puteau ușor sfârși cu
crime.
Sistemul juridic suedez începea s-o exaspereze. În fond, pe cine
slujea ea? Slujea legea sau indiferenţa oamenilor? Și care aveau să ie
consecinţele dacă tot mai multor copii li se îngăduia să comită
infracţiuni fără ca să se deranjeze cineva să reacţioneze? Cum de se
ajunsese la o asemenea situaţie în care însăși esenţa democraţiei era
ameninţată de un sistem juridic idiot?
Își bău cafeaua și re lectă la faptul că probabil mai avea să lucreze
vreo zece ani. Oare avea să aibă su icientă tărie de caracter ca să mai
profeseze atâta? Puteai i oare un judecător bun și corect dacă începeai
să te îndoiești de legile ţării?
Ca să uite de întrebările la care nu putea răspunde, traversă încă o
dată strâmtoarea. Când debarcă pe ţărmul suedez, se făcuse ora nouă
dimineaţa. O luă pe strada principală care șerpuia prin centrul
Helsingborgului. Când dădu un colţ al străzii, observă din întâmplare un
panou mare pe care erau postate titluri de articole ale unuia dintre
marile ziare naţionale de seară: titlurile abia fuseseră a ișate. Literele
mari și bolduite îi atraseră atenţia. Se opri și citi: „EXECUŢIE ÎN MASĂ
ÎN HÄLSINGLAND. CRIME ORIBILE. POLIŢIA FĂRĂ INDICII. NUMĂR
NECUNOSCUT DE MORŢI. CRIMĂ ÎN MASĂ“.
Își continuă drumul spre mașină. Rareori cumpăra ziarele de seară.
Îi repugnau și uneori se simţea ofensată din pricina atacurilor frecvente
ale ziariștilor împotriva poliţiștilor. Chiar dacă era de acord cu multe
dintre cele scrise, nu avea nici un fel de simpatie faţă de senzaţionalul
cu orice preţ. Ceea ce scriau acei reporteri adesea dăuna criticii
autentice, chiar dacă intenţiile lor erau onorabile.
Birgitta Roslin locuia în Kjellstrop, o zonă rezidenţială din nordul
Helsingborgului. În drum spre casă se opri la un mic magazin, deţinut
de un imigrant pakistanez care întotdeauna o întâmpina cu un zâmbet
generos pe chip. Bărbatul știa că ea era judecător districtual și îi acorda
întotdeauna un respect deosebit. Roslin se întrebase uneori dacă
existau judecători femei în Pakistan, dar nu prinsese niciodată ocazia ca
să-l descoasă pe acel om.
După ce intră în casă, făcu o baie înainte de a se duce la culcare. Se
trezi la ora unu, simţindu-se în sfârșit pe deplin odihnită. După două
sandviciuri și o ceașcă de cafea, se întoarse la munca ei. Câteva ore mai
târziu termină de redactat verdictul prin care îl achita pe vinovat. Se
înapoie la tribunal și lăsă decizia pe biroul secretarei. Probabil că
secretara participa la vreun curs de instruire, însă Birgitta Roslin nu
fusese înștiinţată despre asta sau, mai probabil, uitase complet. Când se
întoarse acasă încălzi în cuptorul cu microunde o porţie de tocană de
pui rămasă de la cina din seara precedentă și lăsă restul în frigider
pentru Staffan.
Se așeză pe canapea cu o nouă ceașcă de cafea și porni teletextul
televizorului. Dădu iarăși peste titlurile de articole pe care le zărise de
dimineaţă. Poliţia nu avea nici o pistă de urmat și refuza să dezvăluie
câte persoane fuseseră ucise sau cum se chemau victimele, căci nici
rudele lor nu fuseseră contactate încă.
„Un nebun, trase Roslin concluzia. Un nebun care ie suferă de
mania persecuţiei, ie se consideră nedreptăţit de restul lumii.“
Anii de experienţă ca judecător o învăţaseră că existau multe forme
diferite de nebunie care puteau împinge oamenii la comiterea de crime
oribile. În același timp, învăţase că psihologii criminaliști nu reușeau
întotdeauna să demaște ucigașii care doar pretindeau că suferă de
nebunie.
Închise televizorul și coborî în pivniţă, unde își construise o mică
cramă de vinuri roșii, cu câteva liste complete de produse cumpărate de
la diverși importatori. Cu câţiva ani în urmă își dăduse seama că, odată
cu plecarea copiilor de acasă, inanţele familiei se îmbunătăţiseră
considerabil. Acum avea sentimentul că își poate permite să cheltuie
bani pe ceva aparte, așa că decisese să cumpere lunar câteva sticle de
vin roșu. Îi plăcea să studieze listele cu produse și să aleagă mereu ceva
nou. Plata unei sume de circa cinci sute de coroane pentru o sticlă i se
părea aproape o plăcere interzisă.
În pivniţă era răcoare. Veri ică temperatura, care trebuia să ie de
paisprezece grade Celsius, apoi se așeză pe un scaun între rafturile cu
sticle. Acolo, printre toate acele sticle, se simţea complet împăcată cu
lumea. Dată iind alternativa de a transpira abundent într-o piscină
caldă, prefera să șadă în pivniţa ei, înconjurată de o sută paisprezece
sticle care se odihneau pe rafturile lor.
Însă oare era autentică acea senzaţie de pace pe care o putea trăi în
pivniţa ei? Pe când era tânără, dacă i-ar i sugerat cineva că într-o bună
zi va ajunge un colecţionar de vinuri, nici n-ar i putut să conceapă așa
ceva. Nici măcar n-ar i negat o astfel de posibilitate, ci s-ar i supărat
de-a binelea. Ca studentă la Lund, simpatizase cu radicalii de stânga
care, la sfârșitul anilor 1960, puseseră în discuţie validitatea educaţiei
universitare și înseși fundamentele societăţii în care ea avea să activeze.
Pe atunci colecţionarea de vinuri era socotită o pierdere de timp și de
efort, un obicei tipic burghez și, deci, controversat.
Încă ședea acolo, pierdută în gândurile ei, când îl auzi pe Staffan
deplasându-se pe podea la parter. Lăsă lista de vinuri deoparte și se
întoarse sus. El tocmai scotea tocana de pui din frigider. Pe masă se
vedeau câteva ziare de seară pe care le adusese cu el din cursă.
— Ai văzut astea?
— Bănuiesc că s-a întâmplat ceva oribil în Hälsingland.
— Au fost omorâţi nouăsprezece oameni.
— Pe teletext scria că numărul morţilor este încă necunoscut.
— Astea sunt ultimele știri. Au omorât practic întreaga populaţie a
unui cătun de acolo. E incredibil. Cum a mers cu hotărârea la care
lucrai?
— Am terminat-o. L-am achitat. N-am avut de ales.
— Ziarele sunt pline cu vești despre masacru.
— Slavă Domnului pentru asta.
— O să ai și tu parte de împunsături.
— Fără îndoială. Dar aș sugera ca reporterii să veri ice mai întâi ce
spune legea și abia după aia să decidă dacă vor să se apuce să linșeze
sistemul juridic din Suedia.
— Crimele alea în masă o să deturneze atenţia publicului de la
cazul tău.
— Evident. Cum se poate compara un viol amărât cu un masacru
brutal?
În acea seară se duseră devreme la culcare. El trebuia să plece dis-
de-dimineaţă la serviciu a doua zi, iar ea nu reuși să găsească nimic
interesant la televizor. Totodată, hotărâse ce vin să mai cumpere. O
cutie de Barolo Arione din 2002, la 252 de coroane sticla.
Se trezi tresărind la miezul nopţii. Staffan dormea buștean alături
de ea. Adesea o trezea câte un junghi de foame în toiul nopţii, își
îmbrăcă halatul de casă, coborî în bucătărie și își prepară un ceai și
câteva sandviciuri.
Ziarele de seară se a lau tot pe masă. Se apucă absentă să
răsfoiască unul - era greu să îţi dai clar seama ce se petrecuse în sătucul
acela izolat din Hälsingland. Însă nu exista nici o îndoială că fuseseră
omorâţi cu brutalitate mulţi oameni.
Tocmai voia să lase ziarul jos când tresări. Printre morţi se
numărau câteva persoane cu numele Andrén. Se apucă să citească
articolul cu atenţie, apoi veri ică totul în alt ziar. Aceeași poveste.
Se uită lung la pagina din faţa ei. Să ie oare adevărat? Sau își
amintea ea greșit? Se duse la biroul ei și scoase dintr-un sertar un dosar
cu documente legat cu panglică roșie. Aprinse lampa de birou și
deschise dosarul. Cum nu-și adusese ochelarii jos, cu ea, împrumută o
pereche de la Staffan. Nu erau la fel de puternici ca ai ei, dar puteau i
folosiţi.
Dosarul conţinea toate documentele legate de părinţii ei. Mama ei
era moartă de mai bine de cincisprezece ani. Fusese diagnosticată cu
cancer de pancreas și murise în decurs de trei luni.
În cele din urmă găsi fotogra ia pe care o căuta într-un plic maro.
Își scoase lupa din alt sertar și se apucă să examineze poza. În ea era
înfăţișat un grup de oameni îmbrăcaţi cu haine demodate și stând în
faţa unei case.
Luă fotogra ia cu ea în bucătărie. Într-unul dintre ziare se găsea o
imagine de ansamblu a satului unde avusese loc tragedia. O examină cu
atenţie cu ajutorul lupei. Se opri la a treia casă și începu să compare
cele două poze.
Își amintise bine. Sătucul distrus de acel rău neașteptat nu era un
loc oarecare. Era satul în care crescuse mama ei. Totul se potrivea - era
adevărat că mama ei se numise Lööf ca domnișoară, dar, din pricină că
ambii ei părinţi fuseseră alcoolici, ea fusese încredinţată unei familii pe
nume Andrén. Mama Birgittei rareori menţiona ceva despre acea
perioadă din viaţa ei. Fusese bine îngrijită, dar tânjise întotdeauna să
revină la părinţii ei adevăraţi. Oricum, aceștia muriseră înainte ca ea să
împlinească cincisprezece ani, așa că se văzuse nevoită să rămână în
acel sat până ce fusese considerată su icient de matură ca să își
găsească o slujbă și să-și poarte singură de grijă. Când îl cunoscuse pe
tatăl Birgittei, numele Lööf și Andrén dispăruseră din peisaj. Acum însă,
unul dintre aceste nume învia cu mare tam-tam.
Fotogra ia care zăcea printre alte hârtii ale mamei ei fusese făcută
în faţa uneia dintre casele din sat unde avuseseră loc crimele în masă.
Faţada casei, ornamentele din jurul ferestrelor erau la fel în poză ca și
în imaginea din ziar.
Nu încăpea nici o îndoială. Cu câteva nopţi înainte fuseseră uciși
oameni în casa în care crescuse mama ei. Oare să i fost uciși chiar
părinţii adoptivi ai mamei ei? Ziarele spuneau că majoritatea morţilor
erau bătrâni.
Părinţii adoptivi ai mamei ei ar i avut mai mult de nouăzeci de ani
acum. Poate.
O scutură un ior când se gândi la asta. Rareori se mai gândea la
părinţii ei. Îi venea greu să-și amintească până și cum arătase mama ei.
Însă acum trecutul o năpădi în mod cu totul neașteptat.
În bucătărie veni și Staffan. Ca de obicei, abia dacă scoase vreun
sunet.
— Mă sperii dacă nu știu când apari, rosti ea.
— De ce te-ai trezit?
— Mi-era foame.
Staffan se uită la ziarele întinse pe masă. Birgitta îi spuse la ce
concluzie ajunsese și că era din ce în ce mai convinsă că bănuiala ei
reprezenta, de fapt, adevărul.
— Dar legătura e cam îndepărtată, rosti el după ce o ascultă. Ce te
leagă pe tine de acel sătuc este extrem de subţire.
— Subţire, dar de luat în seamă. Trebuie să recunoști asta.
— Poate. Dar și tu trebuie să dormi.
Birgitta rămase trează vreme îndelungată înainte de a aţipi. Acea
legătură îndepărtată și subţire se întinse în mintea ei până aproape de
punctul de rupere. Dormi agitat, cu somnul întrerupt de amintiri legate
de mama ei. Încă îi era greu să găsească urme ale propriei persoane în
mama ei.
În cele din urmă renunţă la somn și se trezi. Îl găsi pe Staffan stând
în picioare la piciorul patului, cu părul ud de la duș, îmbrăcându-se cu
uniforma de conductor. „Sunt generalul tău, îi spunea el. Fără armă în
mâini, doar cu un pix de anulare a tichetelor.“
Birgitta se prefăcu încă adormită și așteptă ca ușa să se închidă în
urma lui. După aceea sări din pat și dădu drumul computerului din
biroul ei. Navigă prin câteva motoare de căutare, căutând informaţii.
Evenimentele petrecute în Hälsingland continuau să pară învăluite în
incertitudine. Singurul lucru care părea clar era acela că arma folosită
fusese probabil un cuţit mare sau ceva similar.
„Vreau să a lu mai multe, își zise ea. Cel puţin să a lu dacă părinţii
adoptivi ai mamei mele s-au numărat printre cei uciși.“ își continuă
cercetările până la ora opt, când lăsă deoparte orice gând legat de acea
crimă în masă pentru a se concentra asupra procesului din acea zi, în
care doi cetăţeni irakieni erau acuzaţi de tra ic de persoane.
Trecură alte două ore până ce reuși să-și adune hârtiile, aruncând o
privire peste notele preliminare de anchetă, și să își ocupe locul de
judecător în instanţă. „Ajută-mă, bunule Anker, să trec și peste această
zi“, se rugă ea în gând. După aceea bătu ușor cu ciocănelul în birou și
ceru procurorului de caz să își înceapă pledoaria de deschidere.
În spatele ei se a lau niște ferestre înalte.
Chiar înainte de a se așeza, observase că razele soarelui începuseră
să străpungă stratul gros de nori care acoperise Suedia pe parcursul
nopţii.
6

Două zile mai târziu, înainte de încheierea procesului, Roslin știa


deja ce verdict va da. Cei doi erau vinovaţi, iar cel mai în vârstă dintre ei,
Abdul ibn Yamed, șeful bandei, avea să primească o sentinţă de trei ani
și două luni de închisoare. Asistentul lui mai tânăr, Yassir al-Habi, avea
să primească un an. După eliberare amândoi aveau să ie expulzaţi.
Sentinţele erau similare cu cele date anterior. Multe dintre
persoanele aduse ilegal în Suedia fuseseră ameninţate și agresate când
se a lase că nu puteau plăti pentru actele de emigrare false și pentru
lunga călătorie efectuată. Roslin simţea o aversiune aparte pentru cel
mai vârstnic dintre inculpaţi. Individul făcuse apel la ea și la procuror
cu argumente sentimentale, susţinând că nu reţinuse nici un ban plătit
de refugiaţi, ci donase totul organizaţiilor de caritate din ţara lui. În
cursul unei pauze procedurale, procurorul băuse o ceașcă de cafea cu ea
și îi spusese în trecere că Abdul ibn Yamed obișnuia să se dea mare la
volanul unui Mercedes în valoare de aproape un milion de coroane.
Procesul fusese epuizant. Ședinţele duraseră mult, așa că Roslin nu
avusese timp pentru altceva în afară de mâncat, dormit și studiat
însemnările legate de proces înainte de a se întoarce pe fotoliul de
judecător. O sunaseră iicele ei gemene ca s-o invite în Lund, dar Roslin
n-avea timp de asta. Imediat după terminarea cazului curent, urma să
se confrunte cu un altul, tot complicat, în care erau implicaţi hoţi de
carduri de credit români.
N-avea deloc timp ca să ţină pasul cu ceea ce se mai întâmpla în
sătucul din Hälsingland, să citească ziarele de dimineaţă sau să
urmărească emisiunile de știri seara la televizor.
În dimineaţa în care se pregătea să înceapă procesul hoţilor din
România, Roslin descoperi în jurnalul personal că avea o programare
pentru controlul medical anual de rutină. Se gândi să amâne întâlnirea
câteva săptămâni. Dincolo de faptul că se simţea obosită și nu prea în
formă, iar din când în când suferea de atacuri de anxietate, nu-și putea
imagina că ar suferi de ceva. Era o persoană sănătoasă, care ducea o
viaţă potolită și răcea extrem de rar. Însă nu anulă programarea.
Cabinetul doctorului se găsea nu departe de teatrul municipal.
Birgitta își lăsă mașina pe strada laterală unde era parcată și se duse pe
jos la cabinet de la tribunal. Era o vreme rece, dar frumoasă, fără pic de
vânt. Zăpada căzută cu câteva zile înainte se topise complet. Se opri în
dreptul unei vitrine și admiră o rochie. Avu un șoc când văzu eticheta cu
preţul, așa că plecă mai departe.
În sala de așteptare găsi un ziar a cărui primă pagină era plină cu
știri despre masacrul din Hälsingland. Birgitta abia apucă să ia ziarul în
mână că fu anunţată să intre în cabinet. Medicul era un bărbat în vârstă
care îi amintea Birgittei de judecătorul Anker. Roslin era pacienta lui de
zece ani. Îi fusese recomandat de un coleg de-al ei. Doctorul o întrebă
cum se simte, dacă avusese dureri, după care, notându-și răspunsurile
ei, o lăsă în grija unei asistente, care îi recoltă sânge din buricul unui
deget. După aceea, Birgitta reveni în sala de așteptare. Un alt pacient
luase ziarul. Roslin închise ochii și așteptă. Se gândi la familia ei, la ce
făcea iecare din ei sau măcar unde erau în acel moment. Staffan era
într-un tren care se îndrepta spre Hallsberg; n-avea să ajungă acasă
decât târziu. David muncea în laboratorul AstraZeneca, lângă
Gothenburg. Nu era deloc sigură unde se a la acum Anna: ultima dată
luase legătura cu ea cu o lună în urmă, din Nepal. Gemenele se găseau în
Lund și ar i vrut ca mama lor să le viziteze. Birgitta aţipi și fu trezită de
asistentă, care o scutura de umăr.
— Acum vă puteţi duce la domnul doctor.
„Doar nu sunt atât de epuizată ca să adorm în sala de așteptare a
unui medic“, își zise Roslin intrând din nou în cabinet și așezându-se pe
un scaun.
Zece minute mai târziu, Birgitta Roslin stătea afară, pe trotuarul
străzii, încercând să accepte faptul că n-avea să mai muncească în
următoarele două săptămâni. Doctorul stârnise pe neașteptate furtuna
în viaţa ei. Birgitta avea tensiune mult prea mare, iar acest lucru,
împreună cu atacurile ei de anxietate îl făcuseră pe doctor să insiste să-
și ia concediu medical două săptămâni.
Se întoarse la tribunal și vorbi cu Hans Mattsson, judecător-șef și
superiorul ei imediat. Găsiră împreună o modalitate de a rezolva
problema celor două cazuri la care lucra. Apoi Birgitta discută cu
secretara, trimise prin poștă câteva scrisori, sună la farmacie ca să-și
ridice medicamentele prescrise de doctor, după care se duse acasă. O
paraliza deja faptul că nu avea nimic de făcut.
Găti de prânz, apoi se întinse pe canapea cu ziarul în braţe. Nu
toate numele morţilor din Hesjövallen fuseseră făcute publice. Un
detectiv pe nume Sundberg făcuse o declaraţie și îndemnase publicul să
contacteze poliţia în caz că deţinea informaţii de orice fel. Încă nu
existau indicii, dar poliţiștii erau siguri, oricât ar i fost de greu de
crezut, că aveau de-a face cu un singur ucigaș.
Pe o altă pagină a ziarului, un procuror pe nume Robertsson
susţinea că ancheta înainta cu mare viteză. Poliţia din Hudiksvall
primise ajutorul solicitat autorităţilor centrale.
Robertsson părea să ie încrezător în privinţa succesului: “Îl vom
prinde pe cel care a comis această faptă. Nu vom renunţa”.
Un alt articol se referea la agitaţia care apăruse în zona
Hälsingland. Numeroase sate din regiune aveau puţini locuitori. Se
vorbea despre săteni care începuseră să-și cumpere arme, despre câini
de pază, alarme și uși baricadate.
Birgitta Roslin puse ziarul deoparte. Casa era pustie și tăcută. Se
trezise din senin pe cap cu timp liber, nedorit. Coborî în pivniţă și luă
una dintre listele cu vinuri. Se hotărî să comande online cutia de Barolo
Arione. Era mult prea scumpă, dar Birgitta simţea nevoia să se răsfeţe. Îi
trecu prin cap să facă un pic de curăţenie prin casă, o activitate aproape
complet neglijată în gospodăria ei. Se răzgândi însă exact când era pe
punctul de a se duce după aspirator. Se așeză la masa din bucătărie și
încercă să evalueze situaţia în care se a la. Intrase în concediu medical,
deși nu era cu adevărat bolnavă. Oare tensiunea crescută însemna
boală? Oare chiar era epuizată, iar asta îi afecta capacitatea de judecată
în instanţă?
Se uită la ziarul de pe masă și se gândi iarăși la mama ei și la
copilăria acesteia în Hälsingland. Îi veni o idee. Ridică telefonul, sună la
secţia locală de poliţie și ceru să vorbească cu inspectorul-șef Hugo
Malmberg. Se cunoșteau de ani buni. La un moment dat, el încercase să-
i înveţe pe Birgitta și pe Staffan bridge, fără să le stârnească acestora
cine știe ce entuziasm.
Auzi vocea blândă a lui Malmberg la celălalt capăt al liniei. Cei mai
mulţi oameni și-i imaginează pe o iţerii de poliţie ca având voci aspre;
Hugo putea convinge pe oricine de contrariu. Părea mai degrabă un
pensionar amabil stând pe o bancă în parc și hrănind păsărele.
Îl întrebă cum se mai simţea și dacă avea timp să se vadă cu ea.
Răspunsul fu a irmativ. Birgitta avea să facă o plimbare până acolo.
O oră mai târziu, intră în biroul lui Hugo Malmberg, cu masa lui de
lucru curată și aranjată. Malmberg vorbea la telefon, dar îi făcu semn,
invitând-o să ia loc. Convorbirea telefonică avea legătură cu un atac care
se petrecuse în ziua precedentă.
Malmberg închise și îi zâmbi Birgittei.
— Vrei o ceașcă cu cafea?
— Mai bine nu, mulţumesc.
— Ce vrei să spui?
— Cafeaua din secţiile de poliţie e la fel de proastă ca spălătura pe
care o servesc în tribunalele districtuale.
Malmberg se ridică.
— Hai să mergem în sala de conferinţe, rosti el. Telefonul ăsta sună
non-stop. Îmi dă o senzaţie pe care o au toţi o iţerii de poliţie suedezi
decenţi - că sunt singurul care muncește din greu.
Se așezară la masa ovală, plină cu căni de cafea goale și sticle de
apă. Malmberg clătină dezaprobator din cap.
— Oamenii nu fac niciodată curăţenie după ei. Își ţin ședinţele, iar
după ce au terminat dispar și lasă toate gunoaiele în urma lor. Cu ce te
pot ajuta? Te-ai răzgândit în privinţa lecţiilor de bridge?
Brigitta îi povesti ce descoperise și îi spuse de legătura ei cu
masacrul.
— Sunt curioasă, zise ea. Din ziare și din buletinele de știri nu-mi
pot da seama decât că au murit mulţi oameni și că poliţia nu dispune de
indicii.
— Nu mă deranjează să admit că mă bucur că nu lucrez în zona
aceea acum. Probabil că viaţa lor e un iad. Nu s-a mai pomenit niciodată
o asemenea grozăvie. Într-un fel e la fel de senzaţională ca și asasinarea
lui Palme2.
— Ce știi tu și nu a fost scris în ziare?
— Nu există un singur poliţist în lungul și în latul acestei ţări care
să nu se întrebe ce s-a întâmplat acolo. Toţi au câte o teorie. Este un mit
ideea că poliţiștii sunt raţionali și duc lipsă de imaginaţie. Putem începe
imediat să speculăm în privinţa celor petrecute acolo.
— Tu ce crezi că s-a întâmplat?
Malmberg ridică din umeri și se gândi câteva clipe înainte de a
răspunde.
— Nu știu mai mult decât tine. Sunt o mulţime de cadavre și
moartea a survenit cu brutalitate. Dar dacă am înţeles bine lucrurile,
nimic nu s-a furat de acolo. Există posibilitatea ca responsabil de toate
acestea să ie un individ bolnav psihic. Ce se ascunde dincolo de asta,
doar Dumnezeu știe. Presupun că acum poliţia locală îi caută pe
infractorii violenţi cunoscuţi ca având probleme psihice. Fără îndoială
că au luat deja legătura cu Interpolul și cu Europolul în speranţa de a
găsi vreun indiciu, dar astfel de lucruri au nevoie de timp. Asta e tot ce
știu.
— Cunoști poliţiști din întreaga Suedie. Ai vreo relaţie în
Hälsingland? Cineva căruia să-i pot da un telefon?
— L-am cunoscut pe șeful poliţiei de acolo, răspunse Malmberg. Un
tip pe nume Ludwig. Ca să iu sincer, n-am fost deloc impresionat de el.
Așa cum știi, nu prea înghit o iţerii de poliţie care nu și-au făcut stagiul
în lumea reală. Dar îl pot suna ca să văd ce are de spus.
— Promit să nu-l deranjez în mod inutil. Vreau doar să a lu dacă
printre morţi se numără părinţii mamei mele adoptive. Sau copiii lor.
Sau dacă am înţeles eu greșit totul.
— Un motiv destul de rezonabil pentru a suna acolo. O să văd ce
pot face. Mă tem însă că acum va trebui să mă scuzi. Trebuie să
interoghez un individ extrem de violent și neplăcut.
În acea seară, Birgitta îi povesti lui Staffan ce se întâmplase. Reacţia
lui imediată fu aceea de a aproba decizia doctorului. Îi sugeră Birgittei
să plece într-o excursie în sud, la soare. Lipsa lui de interes o irită pe
Birgitta, dar se mulţumi să tacă.
A doua zi, cu puţin înainte de prânz, când stătea în faţa
computerului și studia ofertele de vacanţă, sună telefonul mobil.
— Am un nume pentru tine, o informă Hugo Malmberg. Există o
poliţistă pe nume Sundberg.
— I-am văzut numele în ziare, dar nu știam că e femeie.
— Prenumele ei e Vivian, dar toată lumea îi spune Vivi. Ludwig îi va
da numele tău, ca ea să știe despre cine e vorba când o vei căuta. Am și
un număr de telefon.
— Mulţumesc de ajutor. E posibil să plec în sud pentru câteva zile.
Ai fost vreodată în Tenerife?
— Niciodată. Mult noroc.
Roslin formă imediat numărul primit. Îi răspunse un robot care o
invită să lase un mesaj.
Se duse iarăși să ia aspiratorul, dar nu se putu hotărî să-l
folosească. În loc de asta, se întoarse la computer și în mai puţin de o
oră se decise să plece într-o excursie în Tenerife, care avea să pornească
din Copenhaga peste două zile. Scoase un atlas școlar vechi și începu să
viseze la ape calde și la vinuri spaniole.
„Poate că de asta am nevoie, își zise ea. O săptămână fără Staffan,
fără procese, fără treburi zilnice. Nu sunt obișnuită să-mi analizez
emoţiile și nici chiar viaţa. Dar la vârsta mea ar trebui să mă pot privi
obiectiv, să îmi văd slăbiciunile și să schimb lucruri dacă e nevoie.
Odată, când eram tânără, visam să devin prima femeie care va naviga de
una singură în jurul lumii. Nu s-a întâmplat. Cu toate astea, poate că mi-
ar prinde bine câteva zile de mers cu barca până în Danemarca sau să
mă plimb pe o plajă din Tenerife. Oricare dintre astea ar merge dacă
bătrâneţea începe deja să mă ajungă sau dacă mă ajută să ies din
prăpastia în care mă afund. M-am descurcat destul de bine cu
menopauza, dar nu sunt deloc sigură ce mi se întâmplă acum. Mai întâi
trebuie să stabilesc clar dacă tensiunea crescută și atacurile de panică
au vreo legătură cu Staffan. Trebuie să înţeleg că nu ne vom simţi
niciodată mulţumiţi dacă nu ieșim singuri din starea asta de
indiferenţă.“
Fără alte ezitări, începu să-și plani ice călătoria. O problemă de
computer o împiedică să-și inalizeze achiziţia online, așa că trimise
prin e-mail numele și numărul ei de telefon, speci icând pachetul
turistic de care era interesată. Primi imediat un răspuns în care i se
spunea că va i contactată peste o oră.
Telefonul sună aproape o oră mai târziu. Însă nu era agenţia de
turism.
— Aici Vivi Sundberg. Aș dori să vorbesc cu Birgitta Roslin.
— La telefon.
— Ah. Mi s-a spus cine sunteţi, dar nu prea știu ce doriţi. După cum
probabil știţi, suntem supuși unor mari presiuni acum. Greșesc când
spun că sunteţi judecător?
— Nu, deloc. Nu vreau să stârnesc prea mare agitaţie, dar mama
mea - care a murit acum câţiva ani - a fost adoptată de o familie pe
nume Andrén. Am văzut fotogra ii care m-au făcut să cred că ea a locuit
într-una din casele din Hesjövallen.
— Contactarea rudelor nu cade în sarcina mea. V-aș sugera să
discutaţi cu Erik Huddén.
— Dar am dreptate să cred că există victime cu numele Andrén?
— De vreme ce întrebaţi, vă pot spune că familia Andrén era cea
mai numeroasă din sat.
— Și sunt morţi cu toţii?
— Nu vă pot con irma asta. Cunoașteţi prenumele părinţilor
adoptivi ai mamei dumneavoastră?
Birgitta avea dosarul pe birou în faţa ei; desfăcu panglica și începu
să răsfoiască prin hârtii.
— Mă tem că n-am timp să aștept, zise Vivi Sundberg. Sunaţi-mă
când le-aţi găsit.
— Le am chiar aici. Brita și August Andrén. Trebuie să aibă peste
nouăzeci, poate chiar nouăzeci și cinci de ani.
Se lăsă tăcerea înainte ca Sundberg să răspundă. Roslin auzi foșnet
de foi. Apoi Sundberg reveni la telefon.
— Sunt pe listă. Mă tem că au murit amândoi, iar cel mai vârstnic
avea nouăzeci și șase de ani. Vă rog să nu transmiteţi această informaţie
vreunui ziar.
— De ce aș vrea să fac așa ceva?
— Sunteţi judecător. Sunt convinsă că știţi ce se poate întâmpla și
de ce vă cer să păstraţi amănuntele con idenţiale.
Birgitta Roslin știa foarte bine la ce se referea poliţista, deși uneori
discutase cu colegii ei despre faptul că jurnaliștii asaltau extrem de rar
judecătorii cu întrebări - știau și ei că un judecător n-avea cum să ofere
informaţii care ar i trebuit să rămână secrete.
— Mă interesează cum decurge ancheta.
— Nici eu și nici vreunul dintre colegii mei nu avem timp să
dezvăluim informaţii speci ice. Aici suntem asediaţi de mass-media. Vă
recomand să sunaţi în Hudiksvall și să discutaţi cu Erik Huddén.
Vivi Sundberg părea impacientată și iritată.
— Vă mulţumesc pentru că aţi sunat. Nu vă mai deranjez.
Birgitta Roslin închise și re lectă la cele auzite. Cel puţin acum era
su icient de sigură că părinţii adoptivi ai mamei sale se numărau
printre morţi. Ca toată lumea, trebuia să aibă și ea răbdare până ce
poliţia își de initiva ancheta.
Se gândi să sune la sediul poliţiei din Hudiksvall și să vorbească cu
acest Erik Huddén. Dar ce-ar mai i putut adăuga individul? Decise să n-
o facă. În schimb, începu să citească mai atent hârtiile din dosarul
dedicat părinţilor ei. Trecuseră mulţi ani de când îl deschisese ultima
dată. Își dădu seama că, de fapt, nici măcar nu citise unele documente
până atunci.
Sortă conţinutul dosarului gros în trei teancuri. Primul cuprindea
istoricul vieţii tatălui ei, al cărui cadavru zăcea pe fundul mării la
Gävlebukten. Apa din Marea Baltică era atât de sărată că scheletele nu
se dezintegrau prea rapid. Undeva în mâlul de pe fund odihneau oasele
și craniul lui. Al doilea teanc cuprindea viaţa dusă împreună de mama și
tatăl ei. Acolo se regăsi și pe ea, atât înainte, cât și după naștere. Al
treilea teanc era cel mai voluminos și conţinea hârtii care aveau
legătură cu Gerda Lööf, mama ei, care devenise o Andrén. Citi totul pe
îndelete, mai ales atunci când ajunse la documente care se refereau la
perioada când mama ei fusese dată spre adopţie familiei Andrén. Multe
hârtii aveau scrisul de pe ele aproape șters și erau greu de descifrat, în
ciuda faptului că Birgitta folosea lupa.
Își luă un carnet și începu să-și noteze nume și vârste. Ea se
născuse în primăvara anului 1949. Mama ei avea pe atunci
șaptesprezece ani, iind născută în 1931. Dădu și peste datele de
naștere ale lui August și Brita Andrén: ea se născuse în august 1909, iar
el în decembrie 1910. Așadar, avuseseră douăzeci și doi, respectiv
douăzeci și unu de ani atunci când se născuse Gerda, și sub treizeci de
ani când ea intrase în familia lor din Hesjövallen.
Nu dădu peste nimic care să indice că Hesjövallen era satul în care
locuiseră, dar poza pe care o compară încă o dată cu cea din ziar o
convinse. Nu putea exista vreo greșeală.
Se apucă să cerceteze persoanele care stăteau ţepene în poza
veche. Se vedeau doi oameni mai tineri, un bărbat și o femeie, stând de-
o parte și de alta a cuplului mai în vârstă din centrul imaginii. Să i fost
ei Brita și August? Nu exista nici o dată, nimic scris pe spatele
fotogra iei. Încercă să-și dea singură seama când fusese făcută. Ce
indicau hainele purtate? În mod clar acei oameni se îmbrăcaseră special
pentru ocazie, dar erau ţărani pentru care un costum putea dura o viaţă
întreagă.
Lăsă fotogra iile la o parte și își întoarse atenţia asupra
documentelor și scrisorilor. În 1942, Brita suferise de o problemă cu
stomacul și fusese tratată în spitalul din Hudiksvall. Gerda îi scria o
carte poștală, în care îi ura să se facă repede bine. Pe atunci avea
unsprezece ani și un scris stângace. Câteva cuvinte erau scrise greșit, iar
în partea laterală a cărţii desenase o loare cu petale neregulate.
Birgitta se simţi mișcată citind cartea poștală și surprinsă că nu o
observase înainte. Zăcuse în interiorul altei scrisori. Dar de ce n-o
deschisese niciodată? Să i fost din pricina durerii resimţite la moartea
Gerdei, ceea ce însemna că nu avusese chef să atingă nimic din ceea ce îi
putea aminti de mama ei?
Se lăsă pe spătarul scaunului și închise ochii. Mamei ei trebuia să-i
mulţumească pentru tot. Gerda nici măcar nu-și terminase școala, dar
întotdeauna o îndemnase pe iica ei să-și continue studiile. „Acum e
rândul vostru, îi spunea ea mereu. Acum e vremea ca iicele clasei
muncitoare să primească o educaţie." Iar Birgitta Roslin exact asta
făcuse. În 1960, când nu doar copiii din clasa mijlocie începuseră să
urmeze cursuri universitare, i se păruse iresc să se alăture grupărilor
politice radicale de stânga. Viaţa nu reprezenta doar o chestiune de
înţelegere, ci și de provocare a schimbării.
Își continuă, metodic, cercetarea documentelor. Descoperi o altă
scrisoare. Plicul era albastru-deschis și avea ștampilă poștală de
America. Hârtia subţire era plină cu un scris mărunt. Potrivi lumina
lămpii de birou și cu ajutorul lupei încercă să descifreze ce scria acolo.
Scrisoarea era în suedeză, dar conţinea o mulţime de cuvinte englezești.
Cineva pe nume Gustaf își descria munca de crescător de porci. Un copil
pe nume Emily tocmai murise, iar gospodăria era „cuprinsă de
amărăciune". Omul se întreba cum mai mergeau lucrurile acasă, în
Hälsingland, ce mai făcea restul familiei, cum mai erau recoltele și
animalele. Epistola era datată 19 iunie 1896. Adresa destinatarului era
August Andrén, Hesjövallen, Suedia. „Însă bunicul din partea mamei
nici măcar nu se născuse la acea dată", își zise Birgitta. Probabil că
scrisoarea îi fusese adresată străbunicului ei, de vreme ce fusese
păstrată de familia Gerdei. Dar de ce îi fusese dată ei?
În partea de jos, chiar sub semnătură, se găsea o adresă: „Dl Gustaf
Andrén, O iciul Poștal Minneapolis, Minnesota, SUA".
Birgitta își veri ică iarăși vechiul atlas geogra ic. Minnesota era un
stat agricol. Așadar, un membru al familiei Andrén din Hesjövallen
emigrase acolo cu mai bine de un secol în urmă.
Dădu peste o altă scrisoare din care reieșea că un alt membru al
familiei Andrén ajunsese într-o altă zonă a Statelor Unite. Omul se
numea Jan August și în mod clar lucrase la calea ferată care unea estul
de vestul Americii. În scrisoare punea întrebări despre rude, vii și
moarte, deși o mare parte din scris era ilizibil. Timpul îl făcuse de
necitit.
Adresa acestui Jan August era: „O iciul Poștal Reno, Nevada, SUA".
Birgitta continuă lectura, dar nu mai descoperi nimic în teancurile
de documente în privinţa conexiunii dintre mama ei și familia Andrén.
Puse hârtiile înapoi în dosar, reveni la computer și, fără prea multe
speranţe de succes, încercă să a le adresa poștală din Minneapolis
oferită de Gustaf Andrén. Așa cum se așteptase, ajunse într-o fundătură.
Încercă adresa din Nevada și fu trimisă la o legătură spre ziarul Reno
Gazzette-Journal. În acea clipă sună telefonul: era agenţia de turism. Un
tânăr amabil cu accent danez îi prezentă toate amănuntele pachetului
turistic ales și îi descrise hotelul. Birgitta nu mai ezită. Făcu o rezervare
și promise să con irme cel mai târziu a doua zi de dimineaţă.
Se întoarse la computer și accesă din nou pagina Reno Gazzette-
Journal. Tocmai voia să treacă la o altă pagină când își aduse aminte că
ea căuta ceva cu privire la numele Andrén, nu doar o adresă poștală.
Așadar, ar i trebuit să existe niște referinţe legate de nume într-un
număr mai recent al ziarului. Începu să parcurgă lista de articole și
subiecte, navigând de la o pagină la alta.
Tresări când, în cele din urmă, în faţa ochilor ei apăru pagina
căutată. La început citi fără să realizeze implicaţiile. Pe urmă reciti, mai
lent, și începu să se întrebe dacă putea să creadă ceea ce vedea. Se
ridică și se îndepărtă de computer. Însă textul și imaginile nu dispărură
de pe ecran.
Tipări articolul de pe ecran și luă hârtiile cu ea în bucătărie. Citi
totul de la capăt, cu mare luare-aminte.
Pe data de patru ianuarie a avut loc o crimă brutală în orășelul Ankersville, la nord-
est de Reno. Proprietarul unui atelier mecanic și întreaga lui familie au fost găsiţi morţi în
acea dimineaţă de către un vecin, care intrase la bănuieli când văzuse că atelierul nu se
deschide la ora obișnuită. Poliţia n-are nici un indiciu încă. Dar este clar că toţi membrii
familiei Andrén - Jack, soţia lui, Connie, și cei doi copii ai lor, Steven și Laura - au fost uciși
cu un soi de cuţit sau de sabie. Nimic nu indică jaful sau tâlhăria. Nu există nici un motiv
evident; familia Andrén era respectată și nu avea dușmani. Legat de această crimă oribilă,
poliţia caută acum un infractor cu tulburări psihice sau poate un dependent de droguri
disperat.

Birgitta rămase nemișcată. De jos, din stradă, se auzi zgomotul unui


camion de gunoi.
Pentru prima dată simţea cum o cuprinde teama. Ca și cum era
observată de cineva necunoscut.
Se duse să veri ice dacă ușa de la intrare era încuiată. După aceea
reveni la computer și începu să navigheze printre articolele mai vechi
ale ziarului american.
Camionul de gunoi plecase mai departe. Afară începea să se
întunece.
7
Mult mai târziu, după ce amintirea celor petrecute avea să se
estompeze, Birgitta avea să se întrebe uneori ce s-ar i întâmplat dacă
ar i plecat în acea vacanţă în Tenerife, după care s-ar i întors acasă și
ar i revenit la serviciu cu tensiunea scăzută și mult mai odihnită. Soarta
vru însă altceva. A doua zi, dis-de-dimineaţă, sună la agenţia de turism
și își anulă vacanţa. Cum fusese su icient de înţeleaptă ca să-și ia măsuri
de precauţie, asta o costă doar câteva sute de coroane.
Staffan veni târziu acasă în acea seară, din pricină că locomotiva pe
care lucra se defectase și trenul avusese întârziere. Fusese obligat să-și
petreacă două ore consolând pasagerii nemulţumiţi, inclusiv o doamnă
în vârstă căreia i se făcuse rău. Când ajunse era deja extrem de obosit și
de iritat. Birgitta îl lăsă să-și savureze în liniște cina. După ce el termină
de mâncat însă, se apucă să-i povestească despre evenimentele
petrecute în îndepărtata Nevadă și cum, după toate probabilităţile,
evenimentul de acolo avea legătură cu masacrul din Hälsingland.
Observă că el avea dubii, dar nu își dădea seama dacă din pricina
oboselii sau a faptului că teoria ei nu-l convingea. Când el se duse la
culcare, Birgitta reveni la computer și își continuă cercetările
alternative despre Nevada și Hälsingland. La miezul nopţii scrise câteva
însemnări într-un carnet, așa cum proceda când pregătea un proces.
Indiferent cât de improbabil părea, ea era convinsă că trebuia să existe
o legătură între cele două incidente. Totodată, era conștientă că, într-un
fel, și ea era o Andrén, chiar dacă acum se numea Roslin.
Oare se a la în pericol? Rămase ore întregi aplecată asupra
carneţelului. După aceea ieși afară, în noaptea senină de ianuarie, și
privi stelele. Mama ei îi spusese odată că tatăl ei privea cu pasiune
stelele de pe cer. Din când în când, cu intervale lungi de timp între ele,
primea scrisori de la el în care îi povestea cum stătea pe punte noaptea
în tot felul de locuri îndepărtate, studiind stelele și diversele constelaţii.
Tatăl ei nutrise ciudata convingere că morţii erau transformaţi în stele.
Birgitta Roslin se întrebă la ce se gândise atunci când Runskär se
scufunda în Gävlebukten. Nava încărcată până la refuz cu mărfuri se
răsturnase în timpul unei furtuni puternice și se scufundase în mai
puţin de un minut. Un singur semnal SOS fusese trimis înainte ca staţia
radio să amuţească de initiv. Oare avusese timp să-și dea seama că era
pe punctul de a muri? Sau apa rece ca gheaţa îl surprinsese atât de
repede încât el nu mai avusese timp să se gândească la nimic?
Resimţise doar groaza bruscă, apoi o răceală de gheaţă, apoi moartea.
Cerul părea foarte aproape; în acea noapte stelele străluceau. „Pot
să văd la suprafaţă, își spuse ea. Există o conexiune, niște ire subţiri
care se împletesc unele de altele.“ Dar ce se ascundea în spatele acestor
lucruri? Care să i fost motivul uciderii a nouăsprezece oameni în
nordul Suediei și al exterminării unei familii din deșertul din Nevada?
Probabil că același ca de obicei: răzbunare, lăcomie, gelozie. Dar ce fel
de nedreptate putea genera o asemenea răzbunare drastică? Cine avea
de câștigat inanciar din omorârea mai multor pensionari dintr-un
sătuc nordic, a laţi deja cu un picior în groapă? Cine le purta atâta ură?
Intră la loc în casă când începu să resimtă frigul. De obicei se culca
devreme pentru că se simţea mereu obosită seara și îi displăcea să se
ducă a doua zi la serviciu fără să doarmă bine peste noapte, mai ales
atunci când avea un proces. Se întinse pe canapea și dădu drumul la
muzică, su icient de încet ca să nu-l trezească pe Staffan. Era o suită de
balade suedeze modeme. Birgitta Roslin visase în secret să compună o
piesă pop care să reprezinte Suedia la concursul Eurovision. Se simţea
jenată de o asemenea dorinţă, dar în același timp mulţumită. Chiar avea
câteva cântece pe care le ţinea încuiate în biroul ei. Poate că era cu totul
nepotrivit ca un judecător activ să compună muzică pop, însă, din câte
știa ea, nu exista nici o lege care să interzică așa ceva.
Ceasul arăta ora trei noaptea când se duse la culcare. Îl scutură pe
Staffan căci acesta sforăia. După ce el se întoarse pe o parte și tăcu,
reuși și ea să adoarmă.
A doua zi, de dimineaţă, își aminti un vis pe care-l avusese în cursul
nopţii. O văzuse pe mamă-sa, care îi vorbise fără ca Birgitta să poată
desluși ce i se spune. Ca și cum s-ar i a lat în spatele unui panou de
sticlă. Visul păruse să nu se mai sfârșească, mama iind din ce în ce mai
supărată pentru că iica nu înţelegea ce-i spunea, iar iica întrebându-se
ce anume le separa.
„Memoria e ca o sticlă, își zise ea. O persoană care a murit este încă
vizibilă, foarte apropiată. Dar nu mai putem avea contact una cu alta.
Moartea este mută; exclude conversaţiile și îngăduie doar tăcerile”.
Birgitta Roslin se dădu jos din pat. Îi venise o idee. Luă o hartă
rutieră a Suediei. Când copiii ei erau mici, în iecare vară, în vacanţă,
familia închiria câte o vilă, de obicei pentru o lună. Foarte rar mergeau
cu avionul, așa cum se întâmplase în cele două veri petrecute pe insula
Gotland. Însă nu luaseră niciodată trenul, iar pe atunci lui Staffan nici
nu-i trecea prin gând că într-o bună zi avea să schimbe existenţa lui de
avocat pe una de conductor de tren.
Găsi o hartă a Suediei. Hälsingland era mult mai la nord decât își
imaginase ea. Nu găsea Hesjövallen. Era un sătuc atât de nesemni icativ,
că nici măcar nu fusese însemnat undeva.
Când lăsă harta jos din mână, luase deja o decizie. Avea să ia
mașina și să se ducă până în Hudiksvall. Nu neapărat pentru că voia să
vadă scena crimelor, ci mai ales ca să vadă sătucul în care crescuse
mama ei.
În tinereţe își dorise ca într-o zi să facă un tur imens al Suediei. Îl
numea „Călătoria acasă“. Avea să se ducă în Treriksröset, în nordul
îndepărtat, unde se uneau graniţele Suediei, Norvegiei și Finlandei,
după care să coboare spre sud, până pe coasta de la Skåne, unde s-ar i
a lat cel mai aproape de continent, lăsând în urmă restul Suediei. Pe
drumul înapoi spre nord ar i urmat linia coastei, dar la întoarcerea
spre sud ar i luat-o prin centrul ţării. Oricum, acea călătorie nu avusese
niciodată loc. De câte ori îi pomenea despre asta lui Staffan, acesta nu
arăta nici o urmă de interes. Și, oricum, așa ceva nu fusese posibil câtă
vreme copiii locuiseră cu ei.
Însă acum avea ocazia să facă acea călătorie, măcar și parţial.
După ce Staffan își termină micul dejun și se pregătea să plece în
cursa de Alvesta, ultima înainte de a-și lua și el câteva zile libere,
Birgitta îi vorbi despre planul ei. Bărbatul nu obiectă, ci se mulţumi s-o
întrebe cât va lipsi și dacă doctorul ei era de acord ca ea să facă un
drum așa de lung cu mașina.
Birgitta se supără abia când el ajunse în hol, cu mâna pe clanţă, își
luaseră la revedere în bucătărie, însă acum ea porni spre el și aruncă cu
ziarul de dimineaţă în soţul ei.
— Ce naiba faci?
— Nu te interesează deloc de ce vreau să fac acest drum?
— Dar mi-ai spus de ce.
— Nu ţi-a trecut prin minte că poate am și nevoie de timp ca să mă
gândesc la relaţia noastră?
— Nu putem reîncepe cu asta acum. O să pierd trenul.
— Din punctul tău de vedere nu există niciodată un moment
potrivit! Nu e bine seara, nu e bine dimineaţa. Nu vrei să vorbești
niciodată cu mine despre viaţa noastră?
— Știi că nu mă deranjează atât de mult ca pe tine.
— Deranjează? Numești deranj faptul că mă întreb de ce n-am făcut
dragoste de mai bine de un an de zile?
— Nu putem discuta despre asta acum. N-am timp.
— O să ai în curând o mulţime de timp.
— Adică?
— Poate că nu mai am eu răbdare.
— Este o ameninţare?
— Tot ce știu este că nu putem continua așa. Pleacă, du-te la
nenorocitul tău de tren.
Se răsuci pe călcâie, porni spre bucătărie și auzi ușa de la intrare
trântindu-se. Se simţea ușurată că spusese ceea ce voia să spună de
atâta vreme, dar era și curioasă care avea să ie reacţia lui.
Staffan o sună în acea seară. Nici unul nu aduse vorba despre cele
întâmplate de dimineaţă în hol. Însă Birgitta își dădu seama după tonul
lui că era extrem de tulburat. Poate că atunci, și nu altădată, era
momentul ca ei să discute despre ceea ce nu mai putea i trecut cu
vederea?

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se urcă la volan, gata să plece din


Helsingborg spre nord. Staffan, care ajunsese acasă în toiul nopţii, îi
duse geanta de voiaj la mașină și o puse pe bancheta din spate.
— Unde o să stai?
— E un hotel mic în Lindesberg. O să petrec noaptea acolo. Promit
să te sun. Apoi cred că o să găsesc ceva în Hudiksvall.
El o mângâie ușor pe obraz și îi făcu semn cu mâna în vreme ce
mașina se îndepărta.
O zi mai târziu se a la la zece sau douăsprezece kilometri distanţă
de Hudiksvall. Dacă mai mergea puţin spre nord avea să treacă prin
Hesjövallen. Ezită câteva clipe, simţindu-se ca o hienă, apoi respinse
ideea. În de initiv avea un motiv foarte bun pentru a se duce acolo.
La Iggesund viră stânga, apoi făcu iarăși stânga când ajunse la o
bifurcaţie la Ölsund. Trecu pe lângă o mașină de poliţie mergând în sens
invers, apoi pe lângă alta. Copacii înșiraţi pe marginea drumului făcură
brusc loc unui lac. Mai multe case se aliniau de-a lungul drumului, toate
înconjurate de benzile în alb și roșu ale poliţiei. O iţeri de poliţie
mergeau pe jos de-a lungul șoselei.
Văzu un cort ridicat la marginea copacilor și un altul în cea mai
apropiată curte. Cercetă cu privirea tot satul printr-un binoclu pe care îl
adusese cu ea. Oameni în uniformă sau combinezoane de poliţie se
mișcau printre case sau fumau în grupuri la porţi. Câteodată Birgitta
vizita scenele crimelor ca parte a muncii ei și cunoștea fundalul - deși
nu la o asemenea scară. Știa că procurorii și alte tipuri de oameni ai
legii nu erau bine-veniţi acolo, din pricină că poliţiștii se săturaseră de
critici.
Un poliţist în uniformă ciocăni în parbrizul mașinii ei,
întrerupându-i gândurile.
— Ce căutaţi aici?
— Nu mi-am dat seama că am oprit înăuntrul zonei marcate de
cordoane.
— Nici n-aţi oprit acolo. Dar supraveghem pe oricine vine aici. Mai
ales dacă persoana are binoclu. În caz că nu știţi, conferinţele de presă
se ţin în Hudiksvall.
— Nu sunt ziarist.
Tânărul poliţist o privi bănuitor.
— Atunci ce sunteţi? O ahtiată după crime?
— De fapt, sunt o rudă.
Poliţistul își scoase imediat carneţelul.
— A cui?
— Brita și August Andrén. Mă îndrept spre Hudiksvall, dar nu-mi
amintesc numele persoanei cu care ar trebui să mă întâlnesc.
— Erik Huddén. El e responsabil de contactarea rudelor. Vă rog să
acceptaţi condoleanţele mele.
— Mulţumesc.
O iţerul o salută. Birgitta se simţi ca o idioată. Întoarse mașina și
plecă de acolo. Când ajunse în Hudiksvall își dădu seama că îi era
imposibil să găsească o cameră de hotel liberă, și nu doar din pricina
batalionului de reporteri prezenţi. O recepţioneră amabilă de la First
Hotel Statt îi spuse că tot acolo se desfășura o conferinţă cu delegaţi din
întreaga Suedie, unde „se discuta despre păduri“. Birgitta își parcă
mașina și începu să se plimbe prin orășel. Încercă la două hoteluri și la
o pensiune, dar peste tot era plin.
Căută un loc unde să ia prânzul și dădu peste un mic restaurant
chinezesc. Localul era destul de plin, dar Birgitta găsi o măsuţă lângă o
fereastră. Încăperea semăna cu toate restaurantele chinezești în care
mai fusese ea. Aceleași vaze, lei de porţelan și lămpi cu panglici colorate
pe post de abajururi.
O chinezoaică veni cu meniul la ea. Birgitta comandă cu mare
di icultate; tânăra nu vorbea aproape deloc suedeza.
După un prânz frugal, continuă să caute o cameră și în cele din
urmă reuși la hotelul Andbacken din Delsbo. Și acolo se desfășura o
conferinţă, de această dată a unei irme de publicitate. Toată lumea din
Suedia părea să circule între hoteluri și săli de conferinţe.
Hotelul se dovedi a i o clădire mare și albă de pe malul unui lac
acoperit cu zăpadă. În vreme ce aștepta la recepţie, Birgitta citi pe un
avizier că oamenii din publicitate aveau un seminar în acea după-
amiază. Seara urma o cină de gală, în cursul căreia aveau să ie acordate
premii. „Doamne, te rog, fa să nu ie o noapte zgomotoasă, cu beţivi
alergând pe coridoare și uși trântite”, își zise ea.
De la fereastra camerei se vedeau lacul îngheţat și dealurile
împădurite. Birgitta se întinse puţin pe pat și închise ochii, apoi se
ridică, își puse jacheta groasă și plecă cu mașina până în Hudiksvall.
Sediul poliţiei gemea de reporteri și echipe de ilmare. În cele din urmă,
Birgitta se trezi faţă în faţă cu o tânără recepţionistă epuizată, căreia îi
explică ce dorea.
— Vivi Sundberg nu are timp.
Răspunsul categoric o surprinse.
— Nici măcar nu mă întrebaţi de ce vreau să o văd?
— Bănuiesc că vreţi să îi puneţi întrebări, ca toată lumea. Va trebui
să așteptaţi până la următoarea conferinţă de presă.
— Dar nu sunt ziaristă. Sunt rudă cu una dintre familiile din
Hesjövallen.
Tânăra își schimbă imediat atitudinea.
— Îmi cer scuze. Trebuie să vorbiţi cu Eric Huddén.
Formă un număr și îl anunţă pe Eric că avea un vizitator. Era clar că
nu trebuia să mai adauge nimic. „Vizitator" era un cuvânt cifrat pentru
„rudă".
— O să coboare ca să vă ia de aici. Așteptaţi acolo, lângă ușile din
sticlă.
Birgitta se trezi asaltată de un tânăr.
— Dacă nu mă înșel prea mult, cred că v-am auzit spunând că
sunteţi rudă cu una dintre victimele crimelor. Pot să vă pun câteva
întrebări?
Birgitta Roslin își ţinea de obicei ghearele ascunse. Nu și acum.
— Nu. Habar n-am cine sunteţi.
— Eu scriu.
— Pentru cine?
— Pentru oricine e interesat.
Birgitta scutură din cap.
— N-am ce să vă spun.
— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.
— Nu, replică ea. Nu vă pare deloc rău. Vorbiţi încet ca să nu
atrageţi atenţia - ca alţii să nu-și dea seama că aţi descoperit o rudă.
Ușile de sticlă se deschiseră, și un bărbat cu un ecuson pe care se
putea citi numele Erik Huddén își făcu apariţia. Cei doi își strânseră
mâinile. În ușile de sticlă care se închideau licări fulgerul unui bliţ.
Se vedeau oameni pretutindeni. Ritmul de aici era cu totul altfel
decât cel din Hesjövallen. Se duseră într-o sală de conferinţe, unde
exista o masă acoperită cu dosare și liste. Huddén o invită pe Birgitta să
ia loc și se așeză de cealaltă parte a mesei, în faţa ei. Birgitta îi povesti
întreaga istorie de la început, despre cele două schimbări de nume și
despre modul în care descoperise că era înrudită cu victimele. Observă
că Huddén era dezamăgit dându-și seama că prezenţa ei n-avea cum să-
l ajute.
— Înţeleg că dumneavoastră aveţi nevoie de alt fel de informaţii,
rosti ea. Lucrez în domeniul juridic și procedurile din astfel de cazuri
nu-mi sunt străine.
— În mod evident, vă sunt recunoscător că aţi venit să ne vedeţi.
Huddén își lăsă jos pixul și miji ochii spre ea.
— Chiar aţi făcut atâta drum din Skåne doar ca să ne spuneţi asta?
Puteaţi da un telefon.
— Am o informaţie care are relevanţă pentru anchetă. Aș dori să
discut cu Vivi Sundberg.
— Nu-mi puteţi spune mie? Este extrem de ocupată.
— Am început deja o discuţie cu ea și ar i mai bine să o continuăm
de unde am întrerupt-o.
Huddén ieși pe coridor și închise ușa în urma lui. Birgitta trase spre
ea dosarul etichetat BRITA ȘI AUGUST ANDRÉN. O îngrozi ce văzu
acolo. Erau fotogra ii din interiorul casei. Abia în acel moment își dădu
și ea seama de dimensiunea măcelului. Se holbă la pozele trupurilor
ciopârţite. Femeia era aproape imposibil de identi icat după ce fusese
tăiată de o lovitură care aproape o despicase în două. Unul din braţele
bărbatului atârna doar de câteva irișoare de carne.
Închise dosarul și îl împinse departe de ea. Imaginile continuară
însă să-i bântuie mintea. Nu avea să le mai poată uita vreodată. În
cursul anilor petrecuţi în instanţă fusese adesea obligată să privească
imagini ale violenţei sadice, dar niciodată nu văzuse ceva comparabil cu
ceea ce se a la în dosarele lui Erik Huddén.
Poliţistul se întoarse și îi făcu semn să îl urmeze.
Vivi Sundberg ședea la un birou încărcat cu documente. Pistolul și
telefonul ei mobil zăceau peste un dosar gros. Poliţista îi indică Birgittei
să ia loc pe un scaun.
— Aţi dorit să discutaţi cu mine, zise Sundberg. Dacă am înţeles eu
bine, aţi venit aici tocmai din Helsingborg. Probabil că simţiţi că aveţi de
spus ceva important.
În acea clipă îi sună telefonul mobil. Sundberg îl închise și își privi
întrebător musa ira.
Roslin îi spuse povestea, fără să insiste asupra detaliilor. Adesea,
stând pe scaunul de magistrat, se gândise la modul în care ar i trebuit
să se exprime un procuror sau un avocat al apărării, un acuzat sau un
martor, așa că devenise expertă în exprimare.
— Poate că aţi a lat deja despre incidentul din Nevada, zise ea în
încheiere.
— Subiectul nu a apărut încă în discuţie la ședinţele noastre
informative.
— Ce credeţi?
— Încă nu am ce să cred.
— Ar putea însemna că ucigașul pe care îl căutaţi nu e un nebun.
— Voi evalua informaţia dumneavoastră așa cum procedez cu orice
sugestie sau pont. Credeţi-mă când vă spun că apar cu miile, prin
telefoane, scrisori, mesaje electronice. Sunt de tot felul. Cine știe, poate
din toate astea va ieși ceva până la urmă.
Întinse mâna după un carneţel și îi ceru Birgittei Roslin să își
repete povestea. După ce termină de luat notiţe, se ridică și își escortă
musa ira spre ieșire.
Se opriră chiar înainte de a ajunge la ușile de sticlă.
— Vreţi să vedeţi casa unde a crescut mama dumneavoastră? De-
asta aţi venit aici?
— Se poate?
— Cadavrele au fost ridicate. Dacă vreţi, vă pot lăsa înăuntru. O să
merg acolo în jumătate de oră. Dar trebuie să-mi promiteţi că nu veţi
lua nimic din casă. Există unii oameni care ar i extrem de mulţumiţi să
pună mâna ie și pe bucata de pardoseală unde a zăcut un cadavru.
— Eu nu sunt așa.
— Dacă mă așteptaţi în mașină, puteţi veni după mine.
Vivi Sundberg apăsă un buton și deschise ușile de sticlă. Birgitta
Roslin se grăbi să iasă pe stradă înainte ca vreunul dintre reporterii
care continuau să umple holul de la intrare să o abordeze.
În vreme ce aștepta cu mâna pe cheia de contact, îi trecu prin minte
că încercarea ei nu avea sorţi de izbândă. Sundberg nu o luase în serios.
Era puţin probabil ca poliţia suedeză să investigheze indiciul legat de
Nevada, iar dacă ar i făcut-o, probabil că n-ar i dat dovadă de prea
mult entuziasm.
Și cine i-ar i putut învinovăţi? Distanţa dintre Hesjövallen și
Nevada era pur și simplu prea mare.
Lângă ea își făcu apariţia o mașină neagră, fără însemne de poliţie.
Vivi Sundberg îi făcu semn cu mâna.
Când ajunseră în sat, poliţista o conduse spre casă.
— Vă las aici, ca să puteţi i singură o vreme.
Birgitta Roslin inspiră adânc și păși înăuntru. Toate luminile din
casă erau aprinse.
Se simţi ca și cum ar i pășit din umbră pe o scenă intens luminată.
Iar ea era singura actriţă din piesă.
8

Birgitta Roslin se opri în hol și ascultă. “În toate casele pustii există
un soi unic de liniște, gândi ea. Oamenii au plecat și au luat tot zgomotul
cu ei. Nu se aude nici măcar un ticăit de ceas.“
Intră în living. Răzbăteau mirosuri de lucruri vechi dinspre
mobilier, tapiserii și vazele de porţelan îngrămădite pe rafturi și printre
lori în ghivece. Atinse cu un deget pământul dintr-un ghiveci, apoi se
duse la bucătărie, găsi un ibric și se apucă să ude toate plantele pe care
le găsi. Se așeză pe un scaun și privi în jurul ei. Oare câte din toate acele
lucruri fuseseră acolo atunci când mama ei locuia în acel loc? Bănuia că
majoritatea lor. Totul de acolo era vechi. „Mobila îmbătrânește
împreună cu oamenii care o folosesc", își zise ea.
Podeaua pe care zăcuseră cadavrele era încă acoperită cu folii de
plastic. Birgitta urcă la etaj. Patul din dormitorul matrimonial era
nefăcut. Un papuc zăcea pe jumătate ascuns sub pat. Perechea lui nu se
zărea nicăieri. La acest etaj existau alte două încăperi. În cea cu faţa
spre vest tapetul de pe perete era plin cu imagini copilărești de animale.
Birgitta își amintea vag că mama ei menţionase cândva acel tapet. Se
vedeau un pat, un dulap de haine, un scrin, un scaun și un maldăr de
carpete strânse lângă unul dintre pereţi. Deschise dulapul de haine:
rafturile erau acoperite cu pagini de ziar. Una dintre pagini era din
1969. La acea dată, mama ei plecase de acolo de mai bine de douăzeci
de ani.
Se așeză pe scaunul din faţa ferestrei. Afară se întunecase deja,
astfel că malul împădurit de pe cealaltă parte a lacului nu se mai vedea.
Un poliţist se mișca la liziera pădurii, luminat de lanterna unui coleg.
Omul se oprea mereu și se apleca pentru a examina solul, ca și cum ar i
căutat ceva.
Birgitta Roslin simţea prezenţa mamei sale. Stătuse chiar în acel loc
cu mult înainte de a o concepe pe Birgitta. Stătuse acolo, în aceeași
cameră, dar într-o altă perioadă de timp. Cineva scrijelise ceva în
pervazul alb al ferestrei. Poate că mama ei. Poate că iecare desen
reprezenta o expresie a dorinţei de a pleca de acolo, de a descoperi un
nou început de viaţă.
Birgitta se ridică și se întoarse la parter. Din bucătărie se ajungea
într-o cameră cu un pat, unde erau câteva cârje sprijinite de un zid și un
scaun vechi cu rotile. Pe podea, lângă noptieră, se găsea o oală de
noapte din metal. Încăperea lăsa impresia că nu mai fusese folosită de
foarte multă vreme.
Reveni în living, pășind pe vârfurile picioarelor, ca și cum s-ar i
temut să nu deranjeze pe cineva. Sertarele unui birou de scris erau pe
jumătate deschise. Unul era plin cu feţe de masă și cu șervete, un altul
cu sculuri de lână colorată. În cel de-al treilea sertar, cel de jos, se
vedeau câteva legături de scrisori și carneţele cu coperte maronii.
Birgitta scoase un carneţel și îl deschise. Nu se vedea nici un nume pe
el. Era acoperit cu un scris de mână mărunt. Își scoase o pereche de
ochelari și încercă să citească din ceea ce părea a i un jurnal. Scrisul era
în mod clar demodat, însemnările de acolo se refereau la locomotive,
vagoane, șine de cale ferată.
Apoi observă un cuvânt care o făcu să tresară: Nevada. Sări în
picioare și își ţinu respiraţia. Ceva începuse brusc să se schimbe. Casa
aceea mută și pustie îi transmisese un mesaj. Încercă să descifreze ce
scria mai departe, dar auzi ușa de la intrare deschizându-se. Puse
carneţelul la loc și închise sertarul. În încăpere intră Vivi Sundberg.
— Fără îndoială că aţi văzut unde au zăcut cadavrele, rosti ea. Nu
mai e nevoie să vă arăt eu.
Birgitta Roslin încuviinţă.
— Noaptea încuiem casele. Trebuie să plecaţi acum.
— Aţi dat peste vreo rudă apropiată a cuplului care a trăit aici?
— Este exact ceea ce voiam să vă spun. Se pare că Brita și August
nu au avut copii și nici alte rude în afara celor care trăiau în acest sat și
care sunt, de asemenea, decedate. Lista cu victime va i făcută publică
mâine.
— Și după aceea ce se va întâmpla cu ei?
— Poate că ar trebui să vă gândiţi la asta, de vreme ce sunteţi rudă
cu ei.
— De fapt nu le sunt rudă. Dar oricum îmi pasă de soarta lor.
Ieșiră amândouă din casă. Sundberg încuie casa și atârnă cheia de
un cui.
— Nu ne așteptăm să dea cineva vreo spargere, zise ea. În acest
moment, satul ăsta este la fel de bine păzit ca și familia regală suedeză.
Își luară la revedere chiar pe drum. Unele case erau străbătute de
fascicule puternice de lumină de la lanterne. Pe Birgitta Roslin o încercă
aceeași senzaţie că se a la pe scena unui teatru.
— Mâine vă întoarceţi acasă? întrebă Vivi Sundberg.
— Presupun că da. V-aţi mai gândit la ceea ce v-am spus?
— O să transmit mai departe informaţiile dumneavoastră în cursul
ședinţei de mâine-dimineaţă.
— Dar trebuie să iţi de acord că este posibil, ca să nu spun chiar
probabil să existe o conexiune.
— E prea devreme să răspundem la această întrebare. Dar cred că
acum cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să lăsaţi lucrurile să se
desfășoare de la sine.
Birgitta Roslin o urmări pe Vivi Sundberg cum se urcă în mașina ei
și pleacă. „Nu mă crede, își spuse în sinea ei, în întuneric. Nu mă crede
și, evident, înţeleg de ce.“
Pe de altă parte însă, acest lucru o irita. Dacă ea ar i fost o iţer de
poliţie, ar i acordat prioritate unei informaţii care sugera o legătură cu
un incident similar, chiar dacă acest incident se petrecuse pe un alt
continent.
Se hotărî să discute cu procurorul de caz.
Conduse în viteză până în Delsbo. Ajunse la hotel încă iritată, în
sala de mese cina festivă a celor care lucrau în publicitate era în plină
desfășurare, așa că Birgitta se văzu nevoită să mănânce în barul pustiu.
Comandă și un pahar de vin. Era un Shiraz australian, foarte gustos, dar
Birgitta avu impresia că are o tentă de ciocolată sau de cicoare, sau
poate de amândouă.
După masă, se duse în camera ei. Starea de iritare îi mai trecuse.
Înghiţi o tabletă cu ier și se gândi la jurnalul pe care apucase să îl
răsfoiască. Ar i trebuit să-i menţioneze descoperirea și lui Vivi
Sundberg. Însă din cine știe ce motiv, n-o făcuse. Exista riscul ca acel
jurnal să devină doar un alt detaliu lipsit de importanţă în cadrul unei
investigaţii pe scară largă, debordând de dovezi.
O iţerii de poliţie buni dispuneau de un talent aparte de a desluși
legături între diverse probe care pentru alţii păreau hazardate sau
haotice. Oare ce fel de o iţer era Vivi Sundberg? O femeie
supraponderală de vârstă mijlocie, care nu lăsa deloc impresia că ar i
prea ageră la minte.
Birgitta renunţă imediat la o asemenea judecată. Nu era drept. Nu
știa nimic despre Vivi Sundberg.
Se întinse pe pat, dădu drumul la televizor și simţi vibraţiile
produse de bașii boxelor din sala de mese.

Soneria telefonului mobil o trezi pe Birgitta. Aruncă o privire la


ceas și constată că dormea de mai bine de o oră. La telefon era Staffan.
— Unde naiba ești? Unde am sunat acum?
— În Delsbo.
— Habar n-am unde e.
— La vest, lângă Hudiksvall. Dacă nu-mi joacă feste memoria, pe
vremuri fermierii din Delsbo erau celebri pentru bătăile cu cuţite.
Birgitta îi povesti despre vizita ei în Hesjövallen. Auzea muzică de
jazz în fundal. „Probabil se simte bine singur, își zise ea. Ascultă cât vrea
de mult jazzul ăla care mie nu-mi place.“
— Și acum ce se va întâmpla? întrebă Staffan.
— Voi hotărî asta mâine. Acum te poţi întoarce la muzica ta.
— E Charlie Mingus.
— Cine?
— Vrei să spui că ai uitat cine e Charlie Mingus?
— Uneori am impresia că toţi muzicienii tăi de jazz au același
nume.
— Acum mă jignești.
— N-am vrut.
— Ești absolut sigură de asta?
— Adică?
— Adică nu simţi altceva decât dispreţ pentru muzica pe care eu o
îndrăgesc așa de mult.
— De ce aș face asta?
— La întrebarea asta doar tu poţi răspunde.
Conversaţia se sfârși brusc. Staffan trânti telefonul în furcă. Gestul
o înfurie pe Birgitta, care îl sună înapoi, fără să primească vreun
răspuns. Renunţă. „Nu sunt singura cu su letul greu, își zise ea. Fără
îndoială că și el crede despre mine că sunt rece și distantă așa cum cred
și eu despre el.“
Se pregăti iarăși de somn. Trecu ceva vreme până ce reuși să
adoarmă. Dis-de-dimineaţă, câtă vreme afară era încă beznă, fu trezită
de o ușă trântită undeva. Rămase întinsă în întuneric, amintindu-și ce
visase. Fusese în casa Britei și a lui August. Cei doi discutaseră cu ea,
șezând amândoi pe canapeaua roșu-închis, în vreme ce ea stătea în
picioare în faţa lor. Își dăduse brusc seama că era goală pușcă. Încercase
să se acopere cu ceva și să plece, dar nu putuse. Picioarele ei păruseră
paralizate. Când se uitase în jos, văzuse că tălpile îi intraseră în
dușumeaua podelei.
Acela fusese momentul în care se trezise. Ascultă în beznă. Voci
puternice, ale unor persoane ameţite de băutură, se apropiară, apoi se
estompară. Aruncă o privire la ceas. Cinci fără un sfert. Mai era mult
până la ivirea zorilor. Se foi pe pat chinuindu-se să adoarmă la loc, dar
prin minte îi trecu un gând.
Cheia atârna de un cui. Se ridică în capul oaselor. În mod clar era un
lucru interzis. Să se ducă și să ia ce se găsea în sertarul cu jurnale. Fără
să aștepte ca vreun poliţist să se îndure din întâmplare ca să acorde
vreun interes lucrurilor care se a lau acolo.
Se dădu jos din pat și se duse la fereastră. Strada era pustie. „O pot
face, își zise ea. Dacă am noroc, poate reușesc să mă asigur că ancheta
asta nu se va împotmoli precum cel mai nenorocit caz de care am avut
parte, cel al asasinării primului nostru ministru. Dar asta ar însemna să
iau legea în mâinile mele, iar cine știe ce procuror zelos ar putea atunci
convinge vreun judecător stupid că m-am amestecat într-o investigaţie
de crimă.“
Mai rău era faptul că băuse vin. Ar i fost un dezastru să ie arestată
pentru conducere sub in luenţa alcoolului. Calculă câte ore trecuseră de
la ora mesei. Alcoolul trebuia să se i evaporat până la acea oră. Însă nu
era deloc sigură de asta.
„N-ar trebui să fac asta, își zise ea. Chiar dacă poliţiștii a laţi acolo
la datorie dorm. N-o pot face.“
Se îmbrăcă și ieși din cameră. Coridorul era pustiu. Auzea sunete
din diverse încăperi unde continuau petrecerile în cadru restrâns. Avu
chiar impresia că aude un cuplu făcând dragoste.
La recepţie nu se găsea nimeni. Zări spatele unei femei blonde în
încăperea din spatele tejghelei.
Când ieși din hotel, frigul o izbi în plin. Nu bătea deloc vântul, iar
cerul era limpede, așa că gerul era mai năprasnic faţă de noaptea
precedentă.
În mașină, Birgitta începu să aibă îndoieli. Însă tentaţia era pur și
simplu prea mare. Dorea să citească mai multe.
Pe drum nu circula nici o mașină. La un moment dat, frână brusc
când avu impresia că zărește un elan lângă troienele de zăpadă de la
marginea drumului, dar era doar o buturugă.
Când ajunse la ultimul deal dinainte de drumul în pantă care ducea
spre sat, opri și stinse farurile. Avea o lanternă în torpedou. Porni pe
jos, pășind cu atenţie pe marginea drumului. Din când în când se oprea
ca să asculte. Vârfurile copacilor erau înfoiate de o briză ușoară. Când
ajunse pe culmea dealului, constată că în sat două lanterne erau încă
aprinse, iar în faţa casei celei mai apropiate de copaci era parcată o
mașină de poliţie. Putea să ajungă la casa Britei și a lui August fără să ie
zărită. Prinse bine lanterna în mână, pătrunse pe poarta unei locuinţe
învecinate în curtea casei ţintă, după care se furișă spre intrare venind
din spate. Dinspre mașina de poliţie nu se zărea nici un semn de viaţă.
Pipăi în jurul intrării până ce dădu peste cheie.
Odată intrată în casă, Birgitta începu să tremure. Scoase o sacoșă
de plastic din buzunarul hainei și deschise cu mare prudenţă sertarul.
Lanterna i se stinse. O scutură bine, dar nu reuși să o readucă la
viaţă. Atunci începu să umple sacoșa la nimereală cu scrisori și jurnale.
Una din legăturile de scrisori îi alunecă din mână, făcând-o să piardă
minute bune căutând pe orbecăite pe podea până ce o regăsi.
După aceea ieși în grabă și se înapoie la mașină. Când ajunse înapoi
la hotel, recepţionera o privi uluită.
Fu tentată să înceapă lectura imediat, dar decise că era mai bine
dacă reușea să doarmă o oră sau două. La ora nouă împrumută o lupă
de la recepţie și se așeză la masa din cameră, pe care o mutase la
fereastră. Participanţii la conferinţă își luau rămas-bun afară înainte de
a se înghesui în autoturisme și microbuze. Birgitta atârnă semnul NU
DERANJAŢI pe clanţa ușii, apoi își îndreptă atenţia asupra jurnalului pe
care începuse să-l citească în ziua precedentă. Lectura mergea greu -
erau cuvinte, ba chiar propoziţii întregi pe care nu reușea să le
descifreze.
Autorul jurnalului nu oferea nici un nume. Doar iniţialele J.A. Din
cine știe ce motiv nu folosea niciodată persoana întâi atunci când se
referea la sine, ci întotdeauna doar acele iniţiale: J.A. Birgitta își aminti
de a doua scrisoare pe care o descoperise printre hârtiile mamei ei. Jan
August Andrén. El trebuia să ie. Un maistru în construcţii de căi ferate,
deplasându-se încet spre est prin deșertul Nevada, care descria cu
detalii meticuloase rolul jucat de el. Cum se supunea mereu celor a laţi
deasupra lui în ierarhie, cei care îl impresionau cu puterea pe care o
deţineau. Bolile lui, inclusiv o febră persistentă care îl împiedicase să
muncească o perioadă lungă de timp.
În unele locuri scrisul lui devenea tremurat. J.A. descria o
„temperatură mare, și sânge în accesele frecvente și dureroase de vomă
care mă afectează". Birgitta Roslin aproape că simţea frica de moarte
care emana din paginile jurnalului. Cum J.A. nu-și datase cele mai multe
intrări, Birgitta nu reuși să calculeze cât durase boala. Pe una dintre
paginile care urmau el își scrisese ultima dorinţă și testamentul:
„Prietenului meu Herbert îi las cele mai bune cizme și celelalte haine,
iar domnului Harrison pușca și revolverul meu, și îl implor să informeze
rudele mele din Suedia că m-am dus. Daţi bani preotului de la căile
ferate ca el să poată aranja funeralii decente pentru mine, cu cel puţin
două imnuri. N-am crezut că viaţa mea se va termina așa curând.
Dumnezeu să mă ajute."
Însă J.A. nu murise. Brusc, fără să pomenească de vreo perioadă de
convalescenţă, se face bine și revine.
Așadar, J.A. pare să i fost un maistru în cadrul Central Paci ic
Company, care construia o cale ferată de la Oceanul Paci ic până într-un
punct din mijlocul continentului de întâlnire cu calea ferată dinspre
Coasta de Est. Uneori se plânge că muncitorii sunt „excesiv de leneși“
dacă nu sunt supravegheaţi de el. Cei care îl irită cel mai tare sunt
irlandezii, căci beau mult și întârzie la lucru dimineţile. Socotește că va
i obligat să renunţe la câte unul din iecare patru muncitori irlandezi,
fapt care va isca probleme mari. Este imposibil să angajezi indieni
americani, care refuză să muncească așa cum li se cere. Cu negrii e mai
simpli, dar foștii sclavi care ie au fost eliberaţi, ie au fugit nu sunt
dispuși să se supună ordinelor lui. J.A. scrie că „un grup de muncitori
compus din ţărani suedezi cu bun-simţ ar i fost mult mai de preferat
tuturor acelor muncitori chinezi în care nu se poate avea încredere și
acelor beţivani irlandezi”.
În scurt timp, Birgitta descoperi că descifrarea și interpretarea
textului îi obosea peste măsură ochii. Simţea tot mai des nevoia de a se
întinde pe pat, de a închide ochii și de a se odihni. Își mută atenţia
asupra uneia din legăturile de scrisori. Din nou era vorba de J.A. Același
scris greu descifrabil. Omul le scrie părinţilor și le povestește cum îi mai
merge. Se vede clar o diferenţă între ce scrie J.A. în jurnal și ce scrie în
epistolele pentru acasă. Dacă ceea ce se găsește în jurnal reprezintă
adevărul, atunci scrisorile sunt pline de minciuni. În jurnal scria că
salariul lui lunar e de unsprezece dolari. Într-una din primele scrisori
pe care le trimite acasă spune că „șe ii sunt atât de mulţumiţi de mine,
că acum câștig 25 de dolari pe lună, ceea ce înseamnă aproape cât
câștigă un inspector de taxe acasă“.
„Simte nevoia să se laude“, își zise Birgitta.
Citi alte scrisori și dădu peste alte minciuni, una mai mare ca alta.
Descoperi că J.A. își face rost subit de o logodnică, o bucătăreasă pe
nume Laura care provine dintr-o „familie bine situată în înalta societate
din New York“. Judecând după data scrisorii, lucrurile se petreceau
atunci când el se găsea în pragul morţii și își scria ultimele dorinţe și
testamentul. Poate că Laura apăruse în vreunul dintre visele lui
delirante.
Omul pe care Birgitta Roslin încerca să-l descifreze era alunecos,
un personaj care întotdeauna reușea să se fo ileze. Începu să răsfoiască
scrisorile și jurnalele cu tot mai multă nerăbdare.
Printre jurnale dădu de un document despre care Birgitta bănuia
că era un cec. În aprilie 1864, Jan August Andrén fusese plătit cu
unsprezece dolari pentru munca depusă. Acum Birgitta era sigură că el
era aceeași persoană cu cea care scrisese scrisoarea găsită printre
hârtiile mamei ei.
Privi afară, pe fereastră. Un bărbat dădea zăpada cu lopata. „Cu
multă vreme în urmă, un alt bărbat singuratic pe nume Jan August
Andrén a emigrat din Hesjövallen, gândi ea. Omul a ajuns în Nevada și a
lucrat la calea ferată. A devenit maistru și pare să i fost nemulţumit de
cei din subordinea lui. Logodnica inventată de el putea i una dintre
acele «femei ușuratice care se strâng pe lângă șantierele de construcţie
a căii ferate», cum scria el la un moment dat. Bolile venerice făceau
ravagii printre lucrători. Târfele care urmau muncitorii aduceau belele
mari. Muncitorii infectaţi cu boli venerice erau concediaţi, iar bătăile
violente pentru câte o femeie reprezentau surse constante de întârzieri
în realizarea lucrărilor."
La un moment dat, J.A. descrie cum un irlandez pe nume O’Connor
este condamnat la moarte pentru uciderea unui muncitor scoţian. Cei
doi se îmbătaseră și sfârșiseră încăierându-se pentru o femeie.
O’Connor trebuia acum să ie spânzurat. Judecătorul care venise la
șantierul de lucrări pentru a conduce procesul fusese de acord ca
spânzurarea să nu aibă loc în cel mai apropiat oraș, ci să ie dusă la
îndeplinire pe un deal din preajma șantierului. Jan August Andrén scrie:
“Îmi place ideea ca toată lumea să poată vedea la ce pot duce beţia și
violenţa".
Îl descrie pe irlandez ca iind tânăr, cu doar „câteva tuleie în loc de
barbă".
Execuţia trebuie să aibă loc devreme, înainte de începerea
schimbului de dimineaţă. Nici măcar o spânzurare nu trebuie să
întârzie începerea lucrului. Maistrului i se ceruse să aibă grijă ca toată
lumea să asiste la execuţie. Afară bate vântul cu putere. Jan August
Andrén își leagă o cârpă peste nas și gură și se apucă să veri ice dacă
echipele de muncitori pe care le conduce au plecat din corturile unde
dorm pentru a se duce pe dealul unde avea loc execuţia.
Spânzurătoarea a fost înălţată pe o platformă construită din traverse de
cale ferată proaspăt confecţionate. De îndată ce O’Connor va i mort,
spânzurătoarea va i demontată și traversele duse înapoi la locul unde
se întind șinele. Sosește și condamnatul, înconjurat de paznici înarmaţi.
Este acolo și un preot. Andrén descrie scena: „Dinspre adunarea de
oameni se putea auzi un mârâit de nemulţumire. Iniţial se putea
presupune că nemulţumirea era îndreptată împotriva călăului, însă în
scurt timp îţi dădeai seama că toţi cei de faţă erau, de fapt, încântaţi
peste măsură că nu ei aveau să atârne în ștreang. Îmi închipui că mulţi
dintre cei care urau corvoada zilnică se simţeau acum extaziaţi la
perspectiva de a mai putea căra șine de ier, de a nivela pietrișul și de a
așeza traverse și în acea zi“.
„Andrén scrie ca un reporter la locul unei crime, își zise Birgitta.
Dar oare scria pentru el însuși sau poate pentru vreun cititor
necunoscut din viitor? Altfel de ce să folosească termeni precum
«încântaţi peste măsură»?“
O’Connor se târâie în lanţuri, ca în transă, până ce brusc se trezește
la viaţă la piciorul spânzurătorii și începe să urle și să se zbată pentru
viaţa lui. Neliniștea din rândul celor adunaţi acolo crește în intensitate,
iar Andrén scrie că „e groaznic să-l urmărești pe acest tânăr luptându-
se pentru viaţa pe care știe că o va pierde în curând. Este condus, dând
din picioare și urlând, până la ștreang, unde continuă să urle până ce se
deschide trapa și funia îi rupe gâtul“. În acel moment, mârâielile
încetează și, potrivit spuselor lui Andrén, peste întreaga adunare „se
lasă tăcerea, ca și cum cei prezenţi ar i fost loviţi de apoplexie și și-ar i
simţit propriile gâturi frânte“.
„Se exprimă bine, își zise Roslin. Un om plin de emoţii, care știe să
scrie.“
Spânzurătoarea este demontată, cadavrul și traversele sunt duse
de acolo în direcţii diferite. Urmează o bătaie între mai mulţi chinezi
care vor să pună mâna pe frânghia cu care a fost spânzurat O’Connor.
În acea clipă sună telefonul. Era Sundberg.
— V-am trezit?
— Nu.
— Puteţi coborî? Sunt la recepţie.
— Despre ce e vorba?
— Veniţi jos și o să vă spun.
Vivi Sundberg aștepta lângă căminul în care ardea focul.
— Haideţi să ne așezăm, zise ea, arătând înspre câteva scaune și o
canapea din jurul unei mese a late în colţul încăperii.
— Cum aţi știut că stau aici?
— Am făcut cercetări.
Roslin începu să se teamă de ce era mai rău. Poliţista era rezervată
și rece. Intră imediat direct în subiect.
— Să știţi că nu suntem complet lipsiţi de ochi și de urechi, începu
ea. Chiar dacă suntem doar poliţiști de provincie. Fără îndoială că știţi la
ce mă refer.
— Nu.
— Ne lipsește conţinutul unui sertar de dulap din casa în care am
fost su icient de amabilă să vă permit să intraţi. V-am rugat să nu
atingeţi nimic. Dar aţi făcut-o. Probabil că v-aţi întors acolo cândva în
cursul nopţii. În sertarul pe care l-aţi golit erau jurnale și scrisori. O să
aștept aici câtă vreme vă duceţi sus ca să le aduceţi. Să i fost cinci sau
șase jurnale? Câte legături de scrisori? Aduceţi-le pe toate jos. După ce
faceţi asta, voi i iarăși su icient de amabilă ca să uit întreaga poveste.
Puteţi i, de asemenea, recunoscătoare că m-am deranjat să vin până
aici.
Birgitta Roslin simţi cum roșește. Fusese prinsă în lagrant delict,
cu degetele în borcanul cu miere. Nu putea face nimic. Judecătoarea
fusese dată de gol.
Se ridică și se duse în camera ei. Preţ de o fracţiune de secundă fu
tentată să păstreze jurnalul din care apucase să citească, însă habar n-
avea cât de multe știa Sundberg. Aparenta ei nesiguranţă legată de
numărul de jurnale nu însemna neapărat ceva - putea doar să i testat
onestitatea judecătoarei. Duse tot ce luase din casă jos, în recepţie. Vivi
Sundberg avea la ea o pungă de hârtie, în care așeză toate jurnalele și
scrisorile.
— De ce aţi făcut-o? întrebă ea.
— Eram curioasă. Pot doar să-mi cer iertare.
— Mai e ceva ce nu mi-aţi spus?
— N-am nici un motiv ascuns.
Sundberg o privi critic. Roslin simţi că roșește din nou. Poliţista se
ridică. În ciuda staturii masive, se mișca cu mare lejeritate.
— Lăsaţi poliţia să se ocupe de afacerea asta, zise ea. Nu voi face
tam-tam pe tema pătrunderii dumneavoastră în casă în cursul nopţii. O
să uităm totul. Acum duceţi-vă acasă, iar eu o să-mi văd mai departe de
treabă.
— Îmi cer scuze.
— Aţi mai spus asta.
Sundberg ieși din hotel și se urcă în mașina de poliţie care aștepta
afară. Birgitta Roslin o urmări cum demarează în trombă. Urcă în
camera ei, luă o jachetă și ieși la o plimbare de-a lungul ţărmului lacului
îngheţat. Vântul su la cu rafale reci. Își înclină capul. Se simţea ușor
rușinată.
Înconjură complet lacul și ajunse înapoi la hotel încălzită și
transpirată. După ce făcu un duș și își schimbă hainele, începu să se
gândească la cele întâmplate.
Acum văzuse camera mamei ei și știa că părinţii adoptivi ai acesteia
fuseseră omorâţi. Sosise clipa să plece acasă.
Coborî la recepţie ca să ceară să mai păstreze camera pentru o
noapte. Apoi se duse cu mașina până în Hudiksvall, unde găsi o librărie
și cumpără o carte despre vinuri. Se întrebă dacă să mănânce iarăși la
restaurantul chinezesc unde fusese în ziua precedentă, însă alese un
local italian. Își prelungi mult masa și răsfoi ziarele, fără să se mai
preocupe de ceea ce se scria despre Hesjövallen.
Se înapoie la hotel, citi câteva pagini din cartea cumpărată, apoi se
culcă devreme.
Fu trezită de sunetul telefonului mobil. În cameră era beznă. Când
răspunse, nu auzi nici o voce. Pe a ișaj nu se vedea nici un număr.
Se simţi brusc neliniștită. Cine o sunase?
Înainte de a se culca la loc, veri ică dacă ușa era închisă. Apoi privi
pe fereastră. Nici un semn de viaţă pe drumul înspre hotel. Reveni în
pat, gândindu-se că a doua zi trebuia să facă singurul lucru rezonabil
care îi rămăsese.
Să se întoarcă acasă.
9

La ora șapte era în sala de mic dejun. Ferestrele dădeau înspre lac,
așa că putea vedea foarte bine că afară începuse să bată vântul tare. Zări
un bărbat care trăgea o sanie pe care ședeau doi copii înfofoliţi bine. Își
aminti zilele când cheltuise timp și efort ca să-și tragă propriii copii cu
sania pe diverse pante pe care apoi ei să coboare chiuind. Fusese una
dintre cele mai remarcabile perioade din viaţa ei - când se juca în
zăpadă cu copiii ei întrebându-se în același timp ce sentinţă să dea în
diverse procese complicate. Chiotele și râsetele copiilor contrastau atât
de mult cu scenele înspăimântătoare ale crimelor...
Odată calculase că în decursul carierei ei trimisese la închisoare
trei asasini și șapte indivizi vinovaţi de omor prin imprudenţă. Asta
dacă nu-i lua în consideraţie pe cei și mai mulţi condamnaţi pentru
diverse vătămări corporale și care se puteau socoti norocoși că
infracţiunile lor nu degeneraseră în crimă.
Gândul o îngrijoră. Măsurarea activităţii și eforturilor ei prin
numărul de oameni trimiși la închisoare - oare asta să ie cu adevărat
sinteza muncii ei de o viaţă?
Mâncă evitând să citească ziarele, care evident urmăreau
desfășurarea evenimentelor din Hesjövallen. Se mulţumi să aleagă un
supliment de afaceri și se apucă să răsfoiască paginile cu pieţe de
capital și discuţii despre procentajul femeilor reprezentate în consiliile
de administraţie ale companiilor suedeze. În sală nu se găseau mulţi
oameni. Își umplu la loc ceașca de cafea și se întrebă dacă nu ar i fost o
idee bună să aleagă o altă rută de întoarcere acasă. Poate un drum mai
spre vest, prin codrii din Värmland?
Fu întreruptă din gândurile ei de cineva care i se adresa. Un bărbat
șezând singur la o masă a lată la câţiva metri depărtare.
— Cu mine vorbiţi?
— Mă întrebam ce voia Vivi Sundberg.
Nu-l cunoștea pe individ și nu înţelese pe deplin ce o întreba
acesta. Înainte de a apuca să răspundă, omul se ridică și veni la masa ei.
Își trase un scaun și se așeză.
Era un bărbat de șaizeci și ceva de ani, cu faţa roșie, supraponderal,
cu o respiraţie urât mirositoare.
— Aș vrea să-mi mănânc micul dejun în liniște.
— Aţi terminat de mâncat. Voiam doar să vă pun câteva întrebări.
— Nici măcar nu știu cine sunteţi.
— Lars Emanuelsson. Jurnalist liber-profesionist. Nu sunt reporter.
Sunt mai bun decât un reporter. Nu sunt un ticălos. Îmi fac temele și
scriu cu stil, după cercetări amănunţite.
— Asta nu vă dă dreptul să mă împiedicaţi să-mi termin în liniște
micul dejun.
Lars Emanuelsson se ridică și se așeză pe un scaun de la o masă
învecinată.
— E mai bine așa?
— Un pic. Pentru cine scrieţi?
— Încă nu m-am decis. Mai întâi trebuie să fac rost de poveste, apoi
voi decide cui s-o ofer. Nu-mi vând munca oricui.
Birgitta fu iritată de aroganţa tipului. Totodată, îi repugna felul cum
mirosea - probabil că trecuse foarte multă vreme de când nu mai făcuse
un duș. Individul părea o caricatură a unui reporter băgăcios.
— Am observat că aţi avut o discuţie ieri cu Vivi Sundberg. Aș
spune că nu a fost un schimb cordial de păreri. Mai degrabă a semănat
cu o dispută între două iinţe care își marchează teritoriile. Am
dreptate?
— Vă înșelaţi. N-am ce să vă spun.
— Dar nu puteţi nega că aţi discutat cu ea?
— Bineînţeles că nu pot.
— Mă întreb ce caută aici un judecător dintr-un alt oraș. Trebuie să
aveţi o legătură cu ancheta. Se petrec niște lucruri oribile într-un sătuc
din nord și iată că Birgitta Roslin dă o fugă aici tocmai din Helsingborg.
Birgitta deveni și mai prudentă.
— Ce doriţi? De unde știţi cine sunt?
— Totul se reduce la metodă. Ne petrecem viaţa întreagă căutând
cea mai bună modalitate de a obţine rezultate. Înţeleg că asta se aplică
și la judecători. Aveţi reguli și regulamente. Dar metodele vi le alegeţi
singuri. Nici nu mai știu despre câte anchete criminalistice am scris. Mi-
am petrecut un an întreg - sau, ca să iu mai exact, trei sute șaizeci și
șase de zile - urmărind desfășurarea anchetei în cazul Palme. Mi-am dat
seama foarte repede că ucigașul nu va i niciodată descoperit, pentru că
ancheta s-a împotmolit înainte de a începe ca lumea. Era evident că
vinovatul nu va compărea niciodată în instanţă, pentru că poliţiștii și
procurorii nu încercau să rezolva crima, ci erau mai interesaţi să apară
la televiziune la orele de vârf. Mulţi oameni au presupus atunci că
vinovatul este Christer Pettersson. Asta în afară de câţiva anchetatori cu
capul pe umeri, care și-au dat seama că acuzaţia era complet greșită.
Însă nimeni nu le-a acordat atenţie. Eu prefer să stau la periferie și să
privesc lucrurile de pe margine. Așa observ lucruri care altora le scapă.
Cum ar i un judecător care primește vizita unui anchetator care nu
poate avea timp pentru nimic altceva decât pentru cazul la care
lucrează de dimineaţa până seara. Ce anume i-aţi dat?
— Nu voi răspunde.
— Interpretez asta ca însemnând că sunteţi profund implicată în
cele petrecute. Văd deja titlul: „Judecător scandinav implicat în drama
din Hesjövallen".
Birgitta își termină cafeaua și se ridică. El o urmă până la recepţie.
— Dacă îmi daţi un pont, vă pot ajuta și eu cu informaţii.
— N-am absolut nimic să vă spun. Nu pentru că aș deţine secrete, ci
pentru că nu știu absolut nimic care să ie de interes pentru un reporter.
Lars Emanuelsson păru dezolat.
— Nu reporter, jurnalist independent. Haideţi să im corecţi, eu nu
vă fac pe dumneavoastră lipsită de scrupule.
— Dumneata m-ai sunat azi-noapte?
— Cum?
— Deci dumneata ai fost. Cel puţin acum știu.
— Vreţi să spuneţi că a sunat telefonul mobil? În toiul nopţii? Când
dormeaţi? E vreun pont pe care ar trebui să-l urmăresc?
Birgitta nu-i răspunse. Apăsă butonul de chemare a liftului.
— Ar trebui să știţi un lucru, continuă Lars Emanuelsson. Poliţia
omite un detaliu important. Dacă o persoană se poate numi detaliu.
Ușile liftului se deschiseră și Birgitta păși înăuntru.
— N-au murit doar bătrâni. Într-una din case era și un băiat.
Ușile se închiseră. Când ajunse la etajul ei, Birgitta apăsă butonul
de coborâre. Individul o aștepta. Nu se mișcase nici un centimetru din
loc. Se așezară. Lars Emanuelsson își aprinse o ţigară.
— N-aveţi voie să fumaţi aici.
— Spuneţi-mi ceva de care să-mi pese cu adevărat.
Pe masă se găsea un ghiveci cu o plantă, pe care el îl folosi drept
scrumieră.
— Întotdeauna trebuie să cauţi ceea ce nu-ţi spune poliţia. Ceea ce
este ascuns poate dezvălui modul în care gândesc ei și unde cred ei că
ar putea da peste infractor. Printre toţi acei morţi s-a a lat și un băiat de
doisprezece ani. Poliţiștii știu care sunt cele mai apropiate rude ale lui
și de ce băiatul se a la în sat. Dar nu spun nimic publicului larg.
— De unde știţi toate astea?
— E secretul meu. Într-o anchetă ca aceasta există mereu scurgeri
de informaţii. Este doar o problemă de a identi ica scurgerea și apoi de
a asculta cu atenţie.
— Cine e acest băiat?
— Deocamdată e un factor necunoscut. Îi știu numele, dar nu vi-l
spun. Își vizita rudele. Ar i trebuit să ie la școală, dar era în
convalescenţă după o operaţie la ochi. Bietul puști avea un ochi mai
leneș. Acum însă ochiul fusese pus la locul potrivit, adică înapoi în
orbită, cum s-ar spune. După care a fost omorât. Ca și bătrânii la care
stătea. Dar nu chiar în același fel.
— Ce a fost altfel?
Emanuelsson se lăsă pe spătarul scaunului. Burta i se revărsa peste
cureaua pantalonilor. Roslin îl socotea total respingător. Individul era
conștient de asta, dar nu-i păsa.
— Acum este rândul dumitale. Vivi Sundberg, cărţile, scrisorile.
— Sunt rudă îndepărtată cu câţiva dintre cei uciși. I-am dat lui
Sundberg niște materiale pe care mi le-a cerut.
Individul își ridică ochii spre tavan și rânji spre ea.
— Și vreţi ca eu să cred asta?
— Puteţi crede ce vreţi.
— Ce cărţi? Ce scrisori?
— Se refereau la circumstanţe de familie.
— Care familie?
— Brita și August Andrén.
Bărbatul dădu gânditor din cap, apoi își stinse ţigara cu o energie
neașteptată.
— Casa numărul doi sau șapte. Poliţia a dat iecărei case câte un
cod. Casa numărul doi este numită doi pe trei - ceea ce evident
înseamnă că au găsit trei cadavre acolo.
Continuă să se uite cu atenţie la ea, în vreme ce scoase o altă ţigară,
pe jumătate fumată, dintr-un pachet boţit.
— Asta nu explică răceala din schimbul vostru de cuvinte.
— Se grăbea. Ce a fost diferit la moartea băiatului?
— N-am reușit să a lu toate amănuntele. Trebuie să recunosc că
poliţia din Hudiksvall și cei chemaţi de la Stockholm sunt neașteptat de
discreţi. Dar cred că am dreptate când spun că băiatul nu a fost supus
unor violenţe inutile.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Asta poate însemna că a fost ucis fără să treacă mai întâi prin
suferinţe, tortură și frică. Puteţi trage diverse concluzii din acest lucru,
probabil una mai falsă decât cealaltă. Dar o să vă las să faceţi asta
singură. Dacă vă interesează.
Se ridică, după ce își strivi și a doua ţigară în ghiveciul de plante.
— Ar i bine să mă pun în mișcare, rosti el. Poate ne vom mai ciocni
unul de celălalt. Cine știe?
Birgitta îl urmări ieșind pe ușă. Pe lângă ea trecu o recepţioneră,
care se opri când simţi miros de tutun.
— N-am fost eu, se apără Birgitta Roslin. Mi-am fumat ultima ţigară
când aveam treizeci și doi de ani, adică probabil cam în vremea când v-
aţi născut dumneavoastră.
Urcă în camera ei ca să-și facă bagajul. Se opri însă la fereastră, ca
să-l urmărească pe acel tată care continua să-și plimbe copiii cu sania.
Ce anume spusese acel individ nesuferit? Și oare era chiar așa de
nesuferit precum îl socotea ea? Fără îndoială că își făcea doar meseria.
Iar ea nu fusese din cale afară de cooperantă. Dacă l-ar i tratat altfel,
poate că el i-ar i spus mai multe.
Se așeză la biroul micuţ și începu să scrie. Ca de obicei, gândea mai
limpede cu un pix în mână. Nu citise nicăieri că fusese omorât și un
băieţel. Fusese singura persoană de vârstă fragedă ucisă, în afara
cazului că mai existau și alte victime de care publicul nu avea habar.
Ceea ce a irmase Lars Emanuelsson despre violenţa excesivă putea
însemna doar că ceilalţi din casă fuseseră bătuţi, poate chiar torturaţi
înainte de a i omorâţi. De ce fusese scutit băiatul de așa ceva? Să i fost
vorba doar de faptul că era mic și ucigașul ţinuse cont cumva de asta?
Sau exista un alt motiv?
Nu existau răspunsuri evidente. Oricum, nu era problema ei. Încă
se simţea rușinată de cele petrecute în ziua precedentă.
Comportamentul ei fusese incali icabil. Nici nu îndrăznea să se
gândească ce s-ar i întâmplat dacă vreun jurnalist ar i a lat de isprava
ei. Întoarcerea ei acasă, în Skåne, ar i însemnat în cel mai bun caz o
umilinţă.
Își împachetă lucrurile și se pregăti să plece din cameră. Mai întâi
însă porni televizorul ca să prindă prognoza meteo, pentru a se decide
pe ce drum să o ia spre casă. Tocmai se transmitea o conferinţă de presă
de la sediul poliţiei din Hudiksvall. Se vedeau trei oameni stând pe o
mică platformă. Singura femeie de acolo era Vivi Sundberg. Inima
Birgittei tresări un pic - dacă Sundberg avea să anunţe că o judecătoare
din Helsingborg se dovedise a i hoaţă? Se așeză pe marginea patului și
dădu sonorul mai tare. Vorbea un bărbat, Tobias Ludwig.
Birgitta bănuia că era o transmisiune în direct. După ce Tobias
Ludwig termină ce avea de spus, cea de-a treia persoană - procurorul
Robertsson - trase microfonul spre el și a irmă că poliţia avea mare
nevoie de orice informaţie relevantă de la public. Mașini în trecere,
străini observaţi prin preajmă, orice detaliu care părea nelalocul lui.
După ce procurorul termină, veni rândul lui Vivi Sundberg. Poliţista
ridică o pungă de plastic. Obiectivul camerei video se focaliză pe obiect.
Înăuntru se vedea o panglică roșie. Sundberg anunţă că poliţia aștepta
apeluri de la oricine recunoștea acea panglică.
Birgitta Roslin se aplecă spre ecran. Nu văzuse ea o panglică de
mătase precum cea din punga de plastic? Se lăsă pe vine ca să vadă mai
bine. Cu siguranţă că panglica îi amintea de ceva. Își forţă creierul să-și
aducă aminte, dar nu reuși.
Conferinţa de presă continuă cu întrebări din partea jurnaliștilor.
Imaginea dispăru de pe ecran. Încăperea de la sediul poliţiei fu înlocuită
cu o hartă meteo. Pe coasta de est aveau să se abată nori aducători de
ninsoare dinspre Golful Finlandei.
Birgitta Roslin hotărî să meargă pe ruta de interior. Plăti și îi spuse
recepţionerei de serviciu că șederea acolo fusese plăcută. În drum spre
mașină simţi din plin rafalele puternice de vânt. Își puse geanta pe
bancheta din spate, studie harta și decise să o ia printr-o zonă
împădurită spre Järvsö, iar de acolo să-și continue drumul spre sud.
Când ieși pe șoseaua principală, trase în prima parcare. O obseda
acea panglică roșie de pe ecranul televizorului. Își aminti că văzuse o
panglică identică, dar nu-și dădea seama când sau unde. Aproape că o
putea identi ica, dar nu putea face pasul inal. „Dacă am ajuns până aici,
cu siguranţă că voi putea să descopăr", își zise ea, după care telefonă la
sediul poliţiei. Pe lângă ea treceau camioane cu bușteni, stârnind nori
mari de zăpadă care îi obstrucţionau vederea. Trecu ceva vreme până ce
răspunse cineva la telefon. Dispecera păru grăbită din cale afară. Roslin
ceru să vorbească cu Erik Huddén.
— E în legătură cu ancheta, explică ea. Din Hesjövallen.
— Cred că e ocupat. O să-i transmit un mesaj.
Până la venirea poliţistului la telefon, Roslin începu să aibă îndoieli.
Huddén părea la fel de nerăbdător și de preocupat.
— Huddén aici.
— Nu știu dacă vă amintiţi de mine, zise Birgitta. Sunt judecătorul
care insista să discute cu Vivi Sundberg.
— Îmi amintesc.
Birgitta se întrebă dacă Sundberg pomenise cuiva despre cele
întâmplate în acea noapte. Avea însă senzaţia că Huddén nu știa absolut
nimic. Poate că Sundberg ţinuse totul pentru sine, așa cum promisese?
„Poate că mă ajută faptul că ea a încălcat prima regulile permiţându-mi
accesul în acea casă?“
— E în legătură cu panglica roșie pe care aţi arătat-o la televiziune,
zise ea.
— Hmmm, se pare că a fost o mare greșeală să o arătăm, răspunse
poliţistul.
— De ce?
— Dispeceratul nostru practic a înnebunit din pricina oamenilor
care sună să ne anunţe că au văzut-o. De obicei înfășurând cadourile de
Crăciun.
— Amintirile mele spun altceva. Cred că am văzut-o.
— Unde?
— Nu știu. Dar n-avea nimic de-a face cu cadourile de Crăciun.
La celălalt capăt al liniei poliţistul trase adânc aer în piept și părea
să-i vină greu să ia o hotărâre.
— Vă pot arăta panglica, rosti el în cele din urmă. Dacă veniţi chiar
acum.
— În jumătate de oră?
— Puteţi sta două minute, nu mai mult.
O întâmpină la recepţie, tușind și strănutând. Punga de plastic cu
panglica roșie se găsea pe masa de lucru din biroul lui. Huddén scoase
panglica și o așeză pe o foaie de hârtie albă.
— Are exact douăzeci de centimetri lungime, rosti el. Cam un
centimetru lăţime. Într-un capăt există o gaură care indică faptul că a
fost prinsă de ceva. Este fabricată din bumbac și poliester, dar lasă
impresia că e făcută din mătase. Am găsit-o în zăpadă. Unul dintre câini
a dat peste ea.
Birgitta era sigură că o recunoaște, dar încă nu-și amintea de unde
anume.
— Am văzut-o, rosti ea. Pot să jur. Poate că nu exact pe aceasta, dar
una identică.
— Unde?
— Nu-mi amintesc.
— Dacă aţi văzut așa ceva în Skåne, nu ne e de nici un ajutor.
— Nu, rosti ea cât se poate de serios. Era undeva prin zonă.
Se uită ix la panglică, iar poliţistul se sprijini de perete, așteptând.
— Încă nu vă daţi seama?
— Nu, mă tem că nu.
Puse panglica înapoi în pungă și o conduse pe Birgitta la recepţie.
— Dacă vă revine memoria, sunaţi-ne, zise el. Însă dacă se
dovedește că e vorba de o panglică de la un cadou de Crăciun, nu vă mai
deranjaţi.
Lars Emanuelsson stătea afară și o aștepta. Purta o căciulă de blană
trasă bine peste frunte. Fu iritat când își dădu seama că ea îl văzuse.
— De ce mă urmăriţi?
— N-o fac. Circul, cum am mai spus. Din întâmplare v-am observat
intrând în sediul poliţiei și am zis că e bine să aștept ca să văd ce se mai
întâmplă. Acum mă întreb despre ce a fost vorba în foarte scurta
dumneavoastră vizită.
— Nu veţi ști niciodată. Și acum lăsaţi-mă în pace, înainte de a mă
supăra foarte tare.
Birgitta se răsuci pe călcâie și plecă, dar îl auzi rostind în urma ei:
— Nu uitaţi că pot să scriu.
Se întoarse furioasă la el.
— Mă ameninţaţi?
— Absolut deloc.
— V-am spus de ce mă a lu aici. Nu aveţi nici un motiv să mă
amestecaţi în ceea ce se întâmplă.
— Publicul citește ce se scrie, indiferent că e adevărat sau nu.
Acum fu rândul lui Lars Emanuelsson să se răsucească pe călcâie și
să plece. Birgitta se uită dezgustată după el, sperând că n-avea să-l mai
vadă niciodată.
Se întoarse la mașină. Abia se așezase în spatele volanului când îi
pică isa și își aminti unde mai văzuse o panglică roșie. Amintirea se ivi
din senin, fără nici un avertisment. Oare se înșela? Nu, revedea totul cu
ochii minţii, la fel de limpede ca lumina zilei.
Așteptă două ore, căci locul pe care voia să-l viziteze era închis, își
omorî timpul plimbându-se fără ţintă prin orășel, nerăbdătoare să-și
con irme cât mai repede ceea ce credea că descoperise.
Restaurantul chinezesc se deschise la ora unsprezece. Birgitta
Roslin intră și se așeză în același loc ca data precedentă. Se apucă să
studieze lămpile care atârnau deasupra meselor. Erau confecţionate din
materiale transparente, plastic subţire menit să lase impresia de
lampadare din hârtie. Erau lungi și subţiri, în formă de cilindru. De
fundul iecăruia atârnau patru panglici roșii.
După vizita la sediul poliţiei știa că iecare panglică avea douăzeci
de centimetri lungime. Erau atașate de lampă prin mici cârlige care
pătrundeau printr-o gaură din capătul iecărei panglici.
Tânăra care vorbea prost suedeza veni cu meniul. Zâmbi când o
recunoscu pe Birgitta Roslin. Birgitta alese un meniu complet, în ciuda
faptului că nu-i era foarte foame. Farfuriile pe care le avea în faţă îi
ofereau posibilitatea să cerceteze pe îndelete încăperea. Curând
descoperi ce căuta la o masă pentru două persoane, într-un colţ din
spatele încăperii. O panglică lipsea de la lampă.
Tresări și își ţinu respiraţia.
Își zise că acolo stătuse cineva. În spate, în cel mai întunecat colţ.
După aceea, acel cineva se ridicase, părăsise localul și se îndreptase
spre Hesjövallen.
Privi de jur-împrejur, prin restaurant. Tânăra îi zâmbi din nou.
Auzea voci dinspre bucătărie, vorbind în chineză.
Își dădu seama că nici ea și nici poliţiștii nu aveau habar ce se
întâmplase. Întreaga poveste era mult mai amplă, mai profundă și mai
misterioasă decât și-ar i putut imagina vreunul dintre ei.
Nu știau absolut nimic.
PARTEA A DOUA
Calea ferată (1863)
TRECĂTOAREA LOUSHAN
Vântul de vest șuieră ascuţit,
lebede sălbatice ţipă pe cer, luna dimineţii îngheţate.
Îngheţată e luna dimineţii,
copite de cai răsună zgomotos,
Înfundat e sunetul trompetei...

Mao Zedong, 1935

Drumul spre Canton


10

Era cea mai ierbinte perioadă a anului 1863. Cea de-a doua zi a
lungii călătorii a lui San și a celor doi fraţi ai lui spre coastă și spre
orașul Canton. Dis-de-dimineaţă ajunseră la o răspântie de drumuri,
unde trei capete de om erau în ipte pe ţepușe de bambus ixate în sol.
Nu-și dădeau seama de câtă vreme zăceau capetele acolo. Wu, cel mai
mic dintre fraţi, credea că de cel puţin o săptămână, căci ochii și bucăţi
din obraji fuseseră deja smulse de către ciori. Guo Si, cel mai vârstnic
dintre fraţi, susţinea că acele capete fuseseră tăiate cu doar câteva zile
înainte. După el, gurile strâmbe dovedeau groaza victimelor pentru
ceea ce avea să li se întâmple.
San nu spuse nimic. Veneau dintr-un sat îndepărtat din provincia
Guangxi. Capetele retezate păreau mai degrabă un avertisment asupra
pericolului care continua să planeze asupra vieţilor lor.
Părăsiră ceea ce San numi Răscrucea Celor Trei Capete. În vreme ce
Guo Si și Wu discutau dacă acele capete aparţinuseră unor bandiţi
executaţi sau unor ţărani care îl nemulţumiseră pe preaputernicul lor
stăpân, San se gândi la evenimentele care îi determinaseră pe ei să
plece la drum. Fiecare pas pe care îl făceau îi purta mai departe de
vieţile lor anterioare. Undeva în su letul lor, probabil că fraţii lui sperau
să revină într-o bună zi în Wei Hei, satul unde crescuseră. San nu prea
știa ce să spere. Poate că ţăranii săraci ca ei nu se puteau rupe niciodată
de mizeria care le marca vieţile. Ce îi aștepta în Canton, orașul spre care
se îndreptau? Se spunea că acolo te poţi strecura la bordul unei nave
pentru a traversa oceanul spre est, către o ţară unde râurile erau pline
cu pepite sclipitoare de aur de dimensiunea unui ou de găină. Chiar și
într-un sat îndepărtat precum Wei Hei ajunseseră zvonuri despre un
pământ mare, populat cu oameni ciudaţi și albi, un pământ așa de bogat
că până și niște oameni simpli din China își puteau croi acolo drum pe
scara socială către puteri și averi de neînchipuit.
San nu știa ce să creadă. Săracii visau întotdeauna la o viaţă în care
să nu mai ie oprimaţi de stăpâni. El însuși visase la așa ceva încă de
mic, după ce fusese obligat să stea pe marginea drumului cu capul
plecat, în vreme ce diverși stăpâni treceau prin sat purtaţi în jilţurile lor
cu coviltir. Se întrebase întotdeauna cum de era posibil ca oamenii să
ducă vieţi atât de diferite.
Odată îl întrebase pe tatăl lui despre acest lucru și primise drept
răspuns un pumn peste cap. Nu era voie să întrebe despre lucruri
inutile. Zeii din copaci, din râuri și din munţi creaseră lumea în care
trăim noi, iinţele umane. Ca în acest univers misterios să existe un
echilibru divin, trebuie să existe bogaţi și săraci, ţărani care își conduc
plugul cu boii și stăpâni care rareori pășesc pe solul din care ei înșiși s-
au născut.
Ca atare, San nu-și mai iscodise niciodată părinţii la ce visau în
vreme ce îngenuncheau în faţa idolilor lor. Își trăiau vieţile într-o stare
de servitute totală. Oare mai existau oameni care să muncească așa de
mult și să primească așa de puţin în schimbul muncii lor? El, unul, nu
dăduse peste nimeni căruia să-i pună întrebarea, de vreme ce toată
lumea din sat era la fel de săracă și la fel de înfricoșată de stăpânul ai
cărui văta i, înarmaţi cu biciuri, îi forţau pe ţărani să-și îndeplinească
zilnic corvezile. Îi urmărise pe oameni de la naștere și până la moarte,
împovăraţi permanent de greutatea sarcinilor zilnice de îndeplinit. Ca și
cum spinările copiilor s-ar i gheboșat înainte ca ei să înveţe să meargă.
Oamenii din sat dormeau pe rogojini întinse în iecare seară pe
dușumelele reci de pământ. Își odihneau capetele pe legături tari făcute
din tulpini de bambus. Zilele treceau în ritmul monoton dictat de
anotimpuri. Arau solul cu pluguri trase de niște boi apatici, plantau
orezul. Nădăjduiau doar ca anul următor și recolta următoare să ie
su iciente pentru a-i hrăni. Dacă recolta era proastă, nu mai aveau
aproape nimic din ce să trăiască. Când nu le mai rămânea orez, oamenii
mâncau frunze.
Sau se întindeau pe jos și mureau. Nu exista alternativă.
Se trezi din gândurile lui. Soarele se apropia de as inţit. Privi în jur
după un loc potrivit unde să doarmă. Lângă drum se vedea un pâlc de
copaci, alături de bolovani care păreau desprinși din șirul de munţi care
se proiecta pe orizontul vestic. Își scoaseră rogojinile umplute cu iarbă
uscată și împărţiră între ei orezul rămas, care trebuia să le ajungă până
în Canton. San aruncă o privire spre fraţii lui. Oare aveau să reușească?
Ce avea să facă el dacă se îmbolnăvea vreunul dintre ei? El însuși se
simţea puternic. Însă dacă era nevoie, n-avea să ie în stare să îl care pe
vreunul din ceilalţi doi în spate fără ajutor.
Nu își vorbiră prea mult. San spuse că n-ar trebui să-și cheltuie
rezervele minime de energie pe care le mai aveau cu discuţii și certuri.
— Fiecare cuvânt pe care îl rostiţi vă fură energia unui pas. Nu
cuvintele sunt importante, ci pașii pe care trebuie să-i faceţi ca să
ajungeţi în Canton.
Nici unul din fraţi nu obiectă. San știa că aveau încredere în el.
Acum, că părinţii lor nu mai trăiau și ei își luaseră zborul, erau obligaţi
să creadă că San lua deciziile corecte.
Se ghemuiră pe rogojini, își potriviră coamele de păr pe spate și
închiseră ochii. San auzi cum Guo Si adormi primul, urmat de Wu. „Deși
amândoi au împlinit douăzeci de ani și îi desparte mai puţin de un an,
încă sunt ca niște copilași, își spuse el. Eu sunt tot ce le-a mai rămas."
În jurul lui mirosea a noroi și a frică. Se întinse pe spate și privi
stelele.
Mama lui îl dusese adesea afară după lăsarea întunericului pentru
a-i arăta cerul. În astfel de ocazii, pe chipul ei îmbătrânit de griji în lorea
zâmbetul. Stelele reprezentau un soi de consolare pentru viaţa grea pe
care ea o ducea. În mod normal, își ducea traiul cu privirea lipită de sol,
cuprinzând mlădiţele de orez ca și cum acestea o așteptau să li se
alăture într-o bună zi. Când se uita la cer, ie și pentru câteva clipe, nu
mai avea nevoie să privească pământul maroniu de sub ea.
San rătăci cu privirea pe cerul nopţii. Mama lui pusese nume
câtorva stele. Pe una dintre ele, extraordinar de strălucitoare și a lată
într-o constelaţie care semăna puţin cu un dragon, o botezase San.
— Aia ești tu, îi spusese ea. De acolo vii tu și acolo te vei întoarce
într-o bună zi.
Ideea de a i venit dintr-o stea îl speriase. Însă nu spusese nimic,
căci observase cât de încântată era mama lui de acest gând.
Re lectă asupra incidentelor violente care îi obligaseră pe cei trei
fraţi să-și ia lumea în cap. Unul dintre noii văta i ai stăpânului, un
individ pe nume Fang, cu o strungăreaţă imensă între dinţii din faţă, se
plânsese că părinţii lui San nu-și făceau treaba cum trebuie. San știa că
tatăl lui suferea de dureri atroce de spate și nu mai putea să facă faţă
muncii dure. Îl ajuta maică-sa, dar nu îndeajuns ca, împreună, cei doi să
nu rămână în urmă cu norma. Fang se postase în faţa cocioabei lor de
chirpici, șerpuindu-și limba prin strungăreaţă dintre dinţi ca un șarpe
periculos. Fang era tânăr, cam de aceeași vârstă cu San, dar venea dintr-
o cu totul altă lume. Vătaful se stropșise la părinţii lui San, care stăteau
în faţa lui cu capetele plecate și cu pălăriile de paie în mâini; Fang părea
să-i socotească a i niște insecte pe care le poate strivi sub călcâi
oricând dorește. Dacă părinţii nu-și făceau norma, atunci aveau să ie
daţi afară din casă și obligaţi să devină cerșetori.
În cursul acelei nopţi, San își auzise părinţii discutând în șoaptă.
Cum era o raritate ca ei să nu adoarmă în clipa în care puneau capul jos,
San ascultase — fără să deslușească ceea ce își spuneau.
A doua zi de dimineaţă văzuse că rogojina de dormit a părinţilor săi
era goală. Prima lui reacţie fusese de teamă. Toată lumea din acea
cocioabă amărâtă se trezea în același timp. Probabil că părinţii lui se
furișaseră afară în tăcere, ca să nu-și trezească iii. Se ridicase cu băgare
de seamă și își pusese pe el pantalonii jerpeliţi și singura cămașă pe
care o avea.
Când ieșise din cocioabă, văzuse că soarele încă nu răsărise pe cer.
Orizontul era scăldat într-o lumină tranda irie. Undeva, în apropiere,
cânta un cocoș. Locuitorii satului abia se trezeau. Cu excepţia părinţilor
lui. Aceștia atârnau spânzuraţi de copacul mare care oferea umbră
tuturor în cea mai ierbinte perioadă a anului. Trupurile lor se legănau
ușor în adierea vântului de dimineaţă.
Ţinea vag minte ce se întâmplase după aceea. Nu dorise ca fraţii lui
să ie obligaţi să-și vadă părinţii atârnând de funii, cu gurile deschise.
Tăiase funiile cu secera pe care o folosea tatăl lui la munca câmpului.
Trupurile căzuseră greoaie peste el, ca și cum ar i încercat să-l ia și pe
el în moarte.
Vecinii îl chemaseră pe înţeleptul satului, pe bătrânul Bao, care era
pe jumătate orb și tremura așa de tare că abia se mai putea ţine pe
picioare. Bao îl luase pe San deoparte și îi spusese că ar i fost cel mai
bine dacă el și fraţii lui fugeau de acolo. Fang voia să se răzbune și
probabil că i-ar i aruncat pe toţi trei în închisoare. Sau i-ar i executat.
În sat nu exista judecător; singura lege care se aplica era cea a
stăpânului, iar Fang vorbea și acţiona în numele lui.
Porniseră la drum numaidecât după funeraliile părinţilor. Acum
ședea întins acolo, sub stele, cu fraţii lui dormind alături de el. Habar n-
avea ce-i aștepta înaintea lor. Bătrânul Bao îi sfătuise să se îndrepte
spre coastă, înspre orașul Canton, unde își puteau căuta de lucru. San
încercase să-l întrebe pe Bao cam ce fel de munci erau disponibile, dar
bătrânul nu știa. Pur și simplu întinsese un deget tremurând spre est.
Merseseră pe jos până ce picioarele începuseră să le sângereze, iar
gurile li se uscaseră de sete. Fraţii plânseseră din pricina morţii
părinţilor și a sorţii necunoscute care îi aștepta. San încercase să-i
liniștească, în același timp îndemnându-i să nu încetinească pasul. Fang
era un individ periculos. Dispunea de cai și de oameni cu lăncii și săbii
ascuţite, care îi puteau ajunge oricând din urmă.
San continuă să privească stelele. Se gândi la stăpân, care trăia într-
o lume complet diferită, una în care săracilor nu le era îngăduit accesul.
Nu se ivea niciodată în sat, dar plana mereu ca o umbră ameninţătoare,
de nedeslușit, din întuneric.
În cele din urmă, San adormi. În vis, cele trei capete retezate
veneau în fugă spre el. Simţea lama ascuţită a sabiei lipită de propriul
gât. Fraţii lui erau deja morţi, iar capetele li se rostogoliseră în nisip, cu
sângele curgând în valuri din cioturile care fuseseră gâtlejurile lor. San
se trezi de mai multe ori din coșmar, dar visul reveni de iecare dată
când adormea la loc.
Porniră la drum devreme, după ce băură restul de apă strânsă într-
o ploscă atârnând de o curea în jurul gâtului lui Guo Si. Aveau nevoie de
apă proaspătă cât mai repede cu putinţă. Merseră în ritm alert pe
drumul pietros. Din când în când, se întâlneau cu oameni care se
duceau la muncă pe câmp sau cărau greutăţi mari pe cap și umeri. San
începu să se întrebe dacă acel drum avea să se sfârșească vreodată.
Poate că la capătul lui nu se găsea nici un ocean. Poate că nici nu exista
vreun oraș cu numele Canton. Însă nu le spuse nimic fraţilor săi. Și așa
le era greu să își vadă mai departe de drum.
La un moment dat, li se alătură un căţel negru, cu o pată albă pe
piept. San habar n-avea de unde venise; apăruse din senin. Încercă să îl
alunge, dar căţelul nu se lăsă dus de lângă ei. Aruncară cu pietre în el,
însă animalul insistă să se ţină pe urmele lor.
— Haideţi să numim câinele Dayang Bi An De Dachengshi, „marele
oraș de pe cealaltă parte a oceanului”, propuse San. Îl putem striga
Dayang.
La prânz, când căldura ajunse aproape de nesuportat, se odihniră
sub un copac dintr-un sătuc. Sătenii le dădură apă cât să-și astâmpere
setea și să-și umple plosca. Căţelul se așeză la picioarele lui San, gâfâind
din pricina căldurii.
San se uită la el cu atenţie. Căţelul avea ceva aparte. Să i fost trimis
de mama lor pe post de mesager din regatul morţilor? Nu știa. Îi venise
întotdeauna greu să creadă în toţii zeii ăia în care credeau părinţii lui și
ceilalţi săteni. Cum se putea ruga cineva la un copac incapabil să ofere
răspunsuri, fără urechi și fără gură? Sau la un câine fără stăpân? Dar
dacă zeii chiar existau, acum sosise timpul ca ei să-l ajute pe el și pe
fraţii lui.
Își continuară călătoria după-amiază. Drumul șerpuia înaintea lor,
părând fără sfârșit.
După alte trei zile de mers, începură să dea peste tot mai mulţi
oameni. Cărucioare treceau pe lângă ei pline cu legume și saci de
porumb, în vreme ce alte cărucioare, goale, se îndreptau în direcţie
opusă. San își adună curajul și strigă spre un om care ședea într-unul
din cărucioarele goale.
— Cât de departe e marea?
— Două zile. Nu mai mult. Mâine vei începe să miroși Cantonul. N-
ai cum să dai greș.
Omul râse și se apucă să împingă căruciorul. San îl urmări cum se
micșorează în depărtare. Ce însemna oare că vor putea mirosi orașul?
În aceeași după-amiază se loviră brusc de un nor dens de luturi.
Insectele erau transparente și galbene, iar aripile lor sunau ca un fâșâit
de hârtii. San se opri în mijlocul norului, vrăjit. Parcă intrase într-o casă
cu ziduri confecţionate din aripi de luturi. „Mi-ar plăcea enorm să stau
aici, își zise el. Mi-aș dori ca această casă să nu aibă uși. Aș putea sta
aici, ascultând aripile de luture, până ce va veni ziua în care să cad pe
jos, mort.“
Însă fraţii lui erau și ei acolo. Nu-i putea abandona. Se folosi de
mâini ca să-și croiască drum prin zidul de luturi și le zâmbi fraţilor săi.
N-avea să-i părăsească.
Își petrecură o altă noapte sub un copac, după ce terminară și
ultimele resturi de orez pe care le mai aveau. Se ghemuiră cu toţii ca să
doarmă, încă lămânzi.
A doua zi ajunseră în Canton. Căţelul continua să vină în urma lor.
San era tot mai convins că fusese trimis de maică-sa din împărăţia
morţilor pentru a-i ţine sub supraveghere și a-i proteja. Niciodată nu
fusese în stare să creadă în astfel de aberaţii. Însă acum, în vreme ce
stătea la porţile orașului, începu să se întrebe dacă lucrurile stăteau așa
chiar în realitate.
Intrară în orașul imens care își anunţase din timp prezenţa printr-
un șir de mirosuri neplăcute, așa cum fuseseră avertizaţi. San se temu
să nu-și piardă fraţii în mulţimea de oameni necunoscuţi care umplea
străzile. Își legă o funie lungă în jurul mijlocului și o prinse într-un mod
similar și de mijlocurile celorlalţi doi. Acum nu se mai puteau rătăci, în
afară de eventualitatea că funia ar i fost tăiată de cineva. Își croiră încet
drum înainte prin masa de oameni, uluiţi de casele și templele enorme,
dar și de mărfurile oferite peste tot spre vânzare.
Funia care îi lega împreună se încordă brusc. Wu arătă cu degetul.
San văzu imediat de ce se oprise fratele lui.
Un bărbat ședea într-un palanchin. De obicei laturile palanchinului
erau acoperite de draperii, care ascundeau persoana astfel
transportată, dar în acest caz draperiile erau date la o parte. Nimeni nu
se putea îndoi că omul era pe moarte. Era alb, ca și cum cineva îi văruise
obrajii cu pudră albă. Sau poate că era un individ male ic? Diavolul
trimitea mereu demoni cu feţe albe ca să terorizeze pământul. În plus,
omul nu avea coadă și era posesorul unui chip prelung, urât, cu un nas
mare și coroiat.
Wu și Guo Si se apropiară de San și-l întrebară dacă era un om sau
un demon. San nu știa. Nu mai văzuse niciodată așa ceva, nici măcar în
cele mai cumplite coșmaruri ale lui.
Brusc, draperiile fură lăsate în jos și palanchinul dispăru. Un bărbat
care stătea lângă San scuipă în direcţia lui.
— Cine era ăla? întrebă San.
Omul se uită dispreţuitor la el și îi ceru să repete întrebarea. San își
dădu seama că vorbeau dialecte diferite.
— Omul de pe scaun. Cine e?
— Un alb care deţine multe din navele care vin în portul nostru.
— E bolnav?
Omul râse.
— Arată cu toţii așa. Albi ca niște cadavre care ar i trebuit
îngropate de secole.
Fraţii își continuară drumul prin orașul murdar, mirosind urât. San
se uita la toţi oamenii din jurul lui. Mulţi erau bine îmbrăcaţi. Nu purtau
haine ponosite ca ale lui. Începu să bănuiască faptul că lumea nu era
chiar așa cum își imaginase el.
După ce hoinăriră mai multe ore prin oraș, zăriră apă la capătul
străzilor. Wu se smulse din legătură și o luă la fugă spre ea. Sări în apă și
începu să bea - dar se opri imediat și scuipă totul când își dădu seama
că e sărată. Pe lângă el trecu plutind cadavrul unei pisici. San observă
imediat mizeriile, nu doar acel cadavru, ci și fecalele umane și de
animale. I se făcu rău. Acasă la ei foloseau fecalele ca să fertilizeze
micile dâre de pământ unde cultivau legume. Aici se părea că oamenii
își goleau pur și simplu intestinele în apă, în ciuda faptului că pe acolo
nu creștea nimic.
Privi peste întinderea de apă fără să poată zări celălalt mal. Își zise
că ceea ce oamenii numeau mare sau ocean trebuia să ie ca un râu într-
adevăr extrem de lat.
Se așezară pe un ponton de lemn înconjurat de atât de multe vase
că le era imposibil să le numere. De pretutindeni se auzeau oameni
strigând și ţipând. Ăsta era un alt amănunt care deosebea viaţa la oraș
de cea din sat. În oraș oamenii păreau incapabili să tacă, mereu având
ceva de spus sau vreo plângere de făcut. San nu putea simţi nicăieri
liniștea cu care se obișnuise.
Mâncară niște orez și băură ultimele picături de apă din ploscă. Wu
și Guo Si se uitau la el cu speranţă. San trebuia să le îndeplinească
așteptările. Însă cum să le găsească de lucru în acel vârtej uman
asurzitor și haotic? Unde puteau găsi de mâncare? Unde aveau să
doarmă? Se uită la căţel, care ședea întins cu o labă peste nas. „Ce să fac
acum?“
Simţea nevoia de a i singur pentru a evalua bine situaţia. Se ridică
și le ceru fraţilor săi să-l aștepte acolo, împreună cu căţelul. Ca să-i
liniștească și să-i convingă că n-avea să dispară în mulţime, le spuse:
— Gândiţi-vă că ne leagă o frânghie invizibilă. Mă întorc repede.
Dacă vi se adresează cineva câtă vreme sunt plecat, răspundeţi
politicos, dar nu plecaţi de aici. Dacă o faceţi, nu vă voi mai putea găsi
niciodată.
Cercetă toate aleile înconjurătoare, întorcându-se mereu spre locul
de plecare ca să memoreze traseul. Una dintre acele străduţe înguste se
vărsă brusc într-o piaţă străjuită de un templu. Oamenii făceau
plecăciuni și mergeau cu capetele plecate înspre un altar încărcat cu
ofrande și tămâie.
„Mama ar i alergat spre altar și ar i îngenuncheat acolo, își zise el.
Tata s-ar i apropiat și el de altar, dar cu ezitări. Nu-mi amintesc să i
pus vreodată un pas în faţa celuilalt fără să ezite.“
Acum însă el era cel care trebuia să decidă ce avea de făcut.
Pe jos se vedeau câteva pietre împrăștiate după ce căzuseră din
zidul templului. Se așeză pe una dintre ele, simţindu-se oarecum confuz
din pricina căldurii, a mulţimii de oameni și a foamei pe care încercase
să o ignore cât putuse de mult.
După ce se odihni su icient, reveni la Râul Perlat și la toate docurile
care se aliniau de-a lungul malului. Oameni încovrigaţi din pricina
greutăţilor de pe umeri urcau, clătinându-se, pasarele de acces în vase
cu un aspect șubred. Mai încolo în susul râului San vedea nave mari cu
catarge coborâte cum erau trase de remorchere pe sub poduri.
Se opri și îi cercetă cu privirea pe oamenii care cărau poveri, una
mai mare decât cealaltă. În capul pasarelelor stăteau diverși indivizi
care marcau toate încărcăturile aduse pe vase sau duse de pe vase la
ţărm. Oamenii strecurau din când în când câteva monede cărăușilor,
care se făceau apoi imediat nevăzuţi pe alei.
Îi veni o idee. Ca să supravieţuiască, era nevoie să devină cărăuși.
„Putem face asta, își zise el. Eu și fraţii mei suntem cărăuși. Aici nu
există pajiști și terenuri de orez. Dar putem căra lucruri. Suntem
puternici”.
Se întoarse la Wu și Guo Si, care ședeau ghemuiţi pe ponton.
Rămase acolo o vreme în picioare, uitându-se cum cei doi se ţineau unul
de celălalt.
„Suntem ca niște câini, își spuse el. Toată lumea ne lovește și
trebuie să trăim din ce aruncă alţii.“
Căţelul observă sosirea lui și veni în fugă ca să-l întâmpine.
San nu-l lovi.
11

Își petrecură noaptea pe ponton, căci San nu găsi nici o altă soluţie
mai bună. Căţelul îi păzi, mârâind în direcţia oricăror pași tăcuţi care se
apropiau prea mult. A doua zi, când se treziră, descoperiră că cineva
reușise să le fure plosca de apă. San se înfurie și căută cu privirea în
jurul lui. „Săracii fură de la săraci“, își zise el. Chiar și o ploscă goală
devine o tentaţie de furat pentru cel care n-are nimic.
— E un câine bun, dar nu prea bun de câine de pază, zise San.
— Ce facem acum? întrebă Wu.
— Încercăm să găsim de muncă, răspunse San.
— Mi-e foame, se plânse Guo Si.
San clătină din cap. Guo Si știa la fel de bine ca și el că nu mai aveau
nimic de mâncare.
— Nu putem fura, zise San. Dacă o facem, am putea sfârși ca
oamenii ăia ale căror capete stau în ipte în ţepușe la răscruce de
drumuri. Trebuie să găsim de lucru, după care o să ne putem cumpăra
ceva de mâncare.
Își duse fraţii la locul unde cărăușii se deplasau încoace și încolo cu
poverile lor. Căţelul continua să se ţină după ei. San rămase pironit
locului o bună bucată de vreme, uitându-se la oamenii care dădeau
ordine pe pasarelele vaselor. În cele din urmă, decise să se apropie de
un individ scund și îndesat care nu îi admonesta pe cărăuși, chiar dacă
aceștia se mișcau încet.
— Suntem trei fraţi, zise el. Suntem buni la cărat.
Individul se uită urât la el, continuând să veri ice cărăușii care
ieșeau din navă cu încărcături grele pe umeri.
— Ce caută ţăranii ăștia în Canton? ţipă el. De ce veniţi aici? Sunt
mii de ţărani care caută de lucru. Deja am mai mulţi decât îmi trebuie.
Plecaţi. Nu mă mai deranjaţi.
San continuă să ceară de lucru de la un doc la altul, dar primi
mereu același răspuns. Nimeni nu-i dorea. Nu erau nimănui de folos în
Canton.
În acea zi nu mâncară decât resturile murdare ale unor legume
călcate în picioare de oameni pe o stradă alăturată unei pieţe. Băură apă
de la o cișmea înconjurată de oameni lămânzi. Își petrecură încă o
noapte ghemuiţi pe ponton. San nu putu să doarmă. Își ţinu pumnii
puternic apăsaţi pe stomac în încercarea de a-și alina chinurile foamei.
Se gândi la roiul de luturi în care intrase. Se simţea ca și cum toţi acei
luturi îi pătrunseseră în trup și se apucaseră să-i zgârie intestinele cu
aripile lor ascuţite.
Trecură alte două zile fără să găsească pe nimeni la docuri care să
încuviinţeze și să le spună că avea nevoie de spinările lor. Spre sfârșitul
celei de-a doua zile, San își dădu seama că n-aveau să mai reziste mult.
De la găsirea legumelor călcate în picioare nu mai puseseră absolut
nimic în gură. Acum trăiau doar cu apă. Pe Wu îl apucase între timp
febra și zăcea la umbra unei stive de butoaie, tremurând din tot corpul.
Când soarele începu să coboare la as inţit, San se decise. Mâncau
sau mureau. Își duse fraţii și căţelul într-un spaţiu deschis unde săracii
stăteau în jurul unor focuri, mâncând ceea ce reușiseră să găsească.
Acum înţelegea de ce mama lor le trimisese acel câine. Luă o piatră
de pe jos și zdrobi craniul căţelului. Oamenii din jurul unui foc din
apropiere se apropiară ca să vadă despre ce era vorba. Pielea le era
întinsă ca un burduf peste chipurile emaciate. San împrumută un cuţit
de la unul dintre ei, măcelări căţelul și puse bucăţile de carne într-o
oală. Erau cu toţii atât de lămânzi, încât nu mai putură aștepta ca
bucăţile de carne să se prepare ca lumea. San tăie carnea astfel încât
iecare din jurul focului să primească o porţie egală.
După masă, se întinseră cu toţii pe jos și închiseră ochii. San era
singurul care continua să stea în picioare, uitându-se ix la lăcări. A
doua zi nu mai aveau nici un câine de mâncat.
Își văzu părinţii cu ochii minţii, atârnând de copac în acea
dimineaţă îngrozitoare. Oare cât de departe de propriul gât se găseau
ramurile și frânghia? Habar n-avea.
Dintr-odată, avu senzaţia că era urmărit. Miji ochii în întuneric. Era
cineva acolo, cu albul ochilor licărind în noapte. Individul se apropie de
foc. Era mai în vârstă decât San, dar nu foarte bătrân. Îi zâmbi. San își
zise că e unul dintre fericiţii care nu trebuie să umble toată ziua de colo-
colo, simţind permanent durerea foamei.
— Eu sunt Zi. Te-am văzut mâncând un câine.
San nu răspunse. Așteptă să vadă ce avea să mai urmeze. Ceva din
aerul acelui străin îl făcea să nu se simtă în siguranţă.
— Sunt Zi Quan Zhao. Tu cine ești?
San privi neliniștit în jurul lui.
— V-am încălcat teritoriul?
Zi râse.
— Absolut deloc. Întreb doar cine ești. Curiozitatea reprezintă o
virtute umană. Cine nu e curios nu are șanse să ducă o viaţă
satisfăcătoare.
— Mă numesc Wang San.
— De unde vii?
San nu era obișnuit să i se pună întrebări. Începu să ie suspicios.
Poate că individul care își spunea Zi era unul dintre puţinii care aveau
dreptul să interogheze și să pedepsească? Poate că el și fraţii lui
încălcaseră vreo lege nescrisă care îi guverna pe cei loviţi de sărăcie?
San făcu un gest înspre întunericul din jur.
— Dintr-acolo. Eu și fraţii mei mergem pe jos de multe zile. Am
traversat două râuri mari.
— E minunat să ai fraţi. Ce căutaţi aici?
— Căutăm de muncă, dar nu găsim nimic.
— E greu. Foarte greu. Mulţi oameni sunt atrași de oraș ca furnicile
de borcanul cu miere. Nu e deloc ușor să-ţi croiești un trai.
San avea o întrebare pe limbă, dar decise să se stăpânească. Zi
părea capabil să vadă prin el.
— Te întrebi cu ce îmi câștig existenţa, pentru că nu sunt îmbrăcat
în zdrenţe?
— Nu vreau să par obraznic faţă de cei superiori mie.
— Asta nu mă deranjează absolut deloc, rosti Zi, așezându-se pe
jos. Tatăl meu deţinea câteva bărci și naviga cu mica lui lotă de vase
comerciale în susul și în josul râului de aici. După ce a murit, eu și
fratele meu am preluat afacerea lui. Cel de-al treilea și cel de-al patrulea
frate au emigrat pe pământurile din cealaltă parte a oceanului, în
America. Au făcut avere spălând hainele murdare ale oamenilor albi.
America e un ţinut foarte ciudat. Unde altundeva te poţi îmbogăţi din
murdăria făcută de alţi oameni?
— M-am gândit la asta, mărturisi San. Să mă duc în ţara aia.
Zi îl măsură cu privirea.
— Pentru asta ai nevoie de bani. Nimeni nu te trece un asemenea
ocean imens pe gratis. În ine, îţi urez noapte bună. Sper să găsești de
lucru.
Zi se ridică, se înclină și dispăru în beznă. San se întinse pe jos și se
întrebă dacă nu cumva își imaginase scurta conversaţie. Poate că
vorbise doar cu propria umbră? Visând că se a la altundeva?
Fraţii își continuară încercările zadarnice de a găsi de muncă și
hrană, mergând ore în șir prin orașul aglomerat. San hotărâse să se lege
cu frânghia de cei doi fraţi ai lui, așa că ajunse să se simtă ca un animal
cu doi pui care îl împingeau de la spate prin mulţime. Căutară de lucru
pe la docuri și pe străduţele pline de oameni. De iecare dată când
ajungeau în faţa vreunei persoane impozante, care le-ar i putut oferi de
lucru, San își înghiontea fraţii să stea drepţi.
— Trebuie să părem puternici, le spuse el. Nimeni nu dă de lucru
unor oameni fără vlagă în braţe și în picioare. Chiar dacă sunteţi obosiţi
și înfometaţi, trebuie să lăsaţi impresia că sunteţi foarte puternici.
Reușea să mănânce doar ceea ce le aruncau alţi oameni. Când
ajunseră să se bată cu câinii pentru câteva oase aruncate pe jos, San se
gândi că erau pe cale să ajungă niște animale. Maică-sa îi spusese o
poveste despre un om care devenise animal, cu coadă și patru picioare,
dar fără braţe, pentru că fusese leneș și nu voia să muncească. Însă nu
pentru că erau leneși nu aveau ei de lucru.
Continuară să doarmă pe ponton în căldura umedă. Uneori, în
cursul nopţii, peste oraș se abătea dinspre mare câte o ploaie zdravănă.
Atunci se adăposteau sub ponton, ghemuindu-se printre lemnele ude,
dar chiar și așa erau udaţi până la piele de apa din cer. San observă că
Guo Si și Wu începeau să devină apatici. Pofta lor de viaţă se diminua cu
iecare zi care trecea, cu iecare zi de foamete, de ploi torenţiale, cu
iecare nouă dovadă a faptului că nimeni nu-i lua în seamă și nimeni nu
avea nevoie de ei.
Într-o seară, San îl văzu pe Wu ghemuit și murmurând diverse
rugăciuni confuze către zeii la care se rugau și părinţii lor. Pe moment,
acest lucru îl îngrijoră tare. Zeii părinţilor nu-i ajutaseră niciodată. În
acel moment însă, dacă Wu găsea consolare în rugăciuni, San nu avea
nici un drept să judece nevoile lui.
Pe zi ce trecea San devenea tot mai convins că acel oraș era unul al
groazei. În iecare dimineaţă, când porneau în căutarea lor nesfârșită de
a găsi de lucru, observau din ce în ce mai mulţi oameni zăcând morţi
prin șanţuri. Uneori cadavrele aveau feţele mâncate de câini și de
șobolani. În iecare dimineaţă avea sentimentul neplăcut că și el avea
să-și încheie viaţa în șanţul de la marginea uneia dintre multele
străduţe din Canton.
După o nouă zi petrecută în căldura umedă, San se trezi că începe și
el să-și piardă speranţa. Îi era atât de foame, că se simţea ameţit și
incapabil de a mai judeca limpede. În vreme ce zăcea pe ponton alături
de fraţii lui adormiţi, se gândi pentru prima dată că poate ar i fost mai
bine să adoarmă și să nu se mai trezească niciodată.
Nu mai avea nici un motiv pentru care să trăiască.
În cursul acelei nopţi visă din nou cele trei capete retezate.
Capetele începură brusc să-i vorbească, fără ca el să înţeleagă ce îi spun.
Când se deșteptă, la revărsatul zorilor, îl văzu pe Zi stând pe un
lemn și fumând din pipă. Individul zâmbi când îl văzu pe San treaz.
— Nu dormeai bine, zise el. Mi-am dat seama că visai despre ceva
de care voiai să fugi.
— Visam niște capete retezate, răspunse San. Poate că unul dintre
ele era al meu.
Zi se uită gânditor la el înainte de a replica.
— Cei care au de ales aleg. Nici tu și nici fraţii tăi nu păreţi din cale
afară de puternici. Este clar că sunteţi înfometaţi. Nimeni dintre cei care
au nevoie de oameni pentru corvezi nu alege pe cineva care moare de
foame. Cel puţin nu atâta vreme cât există mereu nou-veniţi care mai au
încă vlagă în ei și ceva hrană prin straiţele lor.
Înainte de a continua, Zi își goli pipa.
— În iecare dimineaţă pe râu apar cadavre care plutesc. Oameni
care nu mai au forţa de a mai încerca. Oameni care nu mai văd sensul
existenţei. Își umplu cămășile cu pietre sau își leagă bolovani de
picioare. Cantonul a devenit un oraș plin de fantome rătăcitoare, su lete
ale oamenilor care și-au luat singuri zilele.
— De ce îmi spuneţi toate astea? Și-așa am destule de îndurat.
Zi ridică imediat mâna.
— N-o spun ca să te îngrijorez. N-aș i spus nimic dacă nu aș mai i
avut ceva de adăugat. Vărul meu deţine o fabrică și mulţi dintre
muncitorii lui sunt acum bolnavi. Poate că reușesc să vă ajut pe tine și
pe fraţii tăi.
Lui San nu-i venea să creadă ce auzea. Însă Zi repetă oferta. Nu voia
să promită ceva, dar poate reușea să le găsească de lucru.
— De ce ne ajutaţi tocmai pe noi?
Zi ridică din umeri.
— De ce faci una sau alta? De ce faci ceva? Poate că m-am gândit că
meritaţi un ajutor.
Zi se ridică.
— Mă întorc când o să știu, rosti el.
Lăsă câteva fructe pe jos în faţa lui San, după care plecă. San îl
urmări mergând de-a lungul pontonului și dispărând în mulţimea de
oameni.
Ţinându-se de cuvânt, Zi se întoarse în aceeași seară.
— Trezește-ţi fraţii, îi ceru el. Trebuie să mergem. Am de lucru
pentru voi.
— Wu e bolnav. Nu poate aștepta până mâine?
— Până atunci altcineva va primi slujba. Fie mergem acum, ie nu
mai mergem deloc.
San se grăbi să-i trezească pe Wu și pe Guo Si.
— Trebuie să mergem, le spuse el. Mâine vom avea în sfârșit de
muncă.
Zi îi conduse pe străduţele întunecate. San observă că se împiedica
de oameni care dormeau pe trotuare. Îl ţinea pe Guo Si de mână, care la
rândul lui îl sprijinea pe Wu cu braţul.
În scurt timp, după miros, San își dădu seama că ajunseseră
aproape de apă. Totul părea mai ușor acum.
Apoi lucrurile se petrecură cu repeziciune. Din întuneric ieșiră mai
mulţi necunoscuţi, care îi prinseră pe fraţi de braţe și începură să le
tragă saci peste cap. San încasă un pumn care îl îndoi, dar continuă să
se zbată. Când fu iarăși împins în jos mușcă un braţ cât de tare putu și
reuși să se elibereze parţial. Fu însă prins din nou imediat.
San îl auzi pe Wu urlând de groază la mică distanţă. În lumina
tremurândă a unui felinar își văzu fratele zăcând pe spate. Un individ
scoase un cuţit din pieptul lui, apoi aruncă leșul în apă. Wu fu luat și
purtat încet de curent.
În acel moment adevărul crunt lovi năprasnic: Wu murise, iar San
nu reușise să-l protejeze.
Primi o lovitură dură în ceafă. Căzu imediat în nesimţire, la fel ca și
Guo Si, în vreme ce amândoi erau urcaţi pe o barcă cu vâsle și duși spre
o navă mare, ancorată la distanţă de ţărm.
Toate astea se întâmplau în vara anului 1863. Un an în care mii de
ţărani chinezi au fost răpiţi și duși peste mări în America, pământul care
îi înghiţi hulpav între fălcile lui insaţiabile. Îi aștepta acolo aceeași
sclavie de care iecare sperase înainte să scape.
Fură cu toţii duși peste un vast ocean. Însă sărăcia continua să-i
însoţească permanent.
12

La data de 9 martie 1864, Guo Si și San începură să sape muntele


care se ridica în faţa căii ferate ce avea în cele din urmă să străbată
întreg continentul american.
Era una dintre cele mai dure ierni din Nevada, în care zilele erau
atât de friguroase că îţi simţeai răsu larea ca un șir de cristale de
gheaţă.
Înainte de asta, Guo Si și San lucraseră ceva mai departe spre vest,
unde le fusese mai ușor să pregătească terenul și să așeze șinele.
Fuseseră duși acolo la sfârșitul lui octombrie, direct de pe navă.
Împreună cu mulţi alţii aduși în lanţuri din Canton, fuseseră primiţi de
chinezi care își tăiaseră cozile, purtau haine de occidentali și aveau
ceasuri cu lanţ la piepturi. Fraţii fuseseră întâmpinaţi de un om cu
același nume ca și ei, Wang. Spre groaza lui San, Guo Si - care în mod
normal nu spunea nimic - începuse să protesteze.
— Am fost atacaţi, legaţi și înghesuiţi la bord. Nu noi am cerut să
venim aici.
San crezuse că acela va i sfârșitul lungii lor călătorii. Omul din faţa
lor n-ar i acceptat niciodată să i se adreseze cineva în acest fel. Avea să
scoată pistolul care îi atârna de centură și avea să-l împuște.
Însă San se înșelase. Wang izbucnise în râs, ca și cum Guo Si tocmai
spusese o glumă bună.
— Voi nu sunteţi altceva decât niște câini, le spusese el. Zi mi-a
trimis niște câini vorbitori. Sunteţi proprietatea mea până ce îmi veţi
plăti datoria pentru traversare, hrana și drumul de la San Francisco
până aici. Îmi veţi plăti muncind pentru mine. Peste trei ani veţi putea
face ce vreţi, dar până atunci îmi aparţineţi. Aici, în deșert, nu aveţi
unde să fugiţi. Sunt lupi, urși și indieni care vă vor tăia gâtlejurile, vă
vor despica ţestele și vă vor mânca creierele ca pe niște jumări de ouă.
Dacă și așa încercaţi să evadaţi, am câini care vă vor da de urmă. După
aia îmi voi pune biciul să danseze pe voi, iar pe urmă va trebui să
munciţi încă un an pentru mine. Așadar, acum știţi cum stau lucrurile.
San se uită la oamenii din spatele lui Wang. Indivizii ţineau câini în
lesă și puști în mâini. Era surprins că acești albi cu bărbi lungi erau gata
să asculte ordinele unui chinez. Ajunseseră într-o ţară extrem de
diferită de China.
Fuseseră băgaţi într-o tabără de corturi de la poalele unei râpe
adânci, prin mijlocul căreia curgea un pârâu. De o parte a cursului de
apă se găseau muncitorii chinezi, de cealaltă parte un amestec de
irlandezi, nemţi și alţi europeni. Între cele două tabere exista o mare
tensiune. Pârâul reprezenta o graniţă pe care nici un chinez nu o trecea
dacă nu era nevoie. Adesea beţi, irlandezii înjurau tare și aruncau cu
pietre în tabăra chinezească. San și Guo Si nu înţelegeau spusele lor, dar
pietrele care zburau prin aer erau cât se poate de dure; n-aveau nici un
motiv să creadă că vorbele erau mai puţin dure.
Se treziseră trăind alături de alţi doisprezece chinezi. Nici unul
dintre aceștia nu călătorise cu ei pe navă. San bănuia că Wang prefera să
amestece muncitorii nou-veniţi cu cei care munceau la calea ferată de
ceva vreme și care îi puteau instrui pe boboci în privinţa regulilor și
rutinelor de lucru. Cortul în care locuiau era mic; când toată lumea se
ducea la culcare se trezeau cu toţii striviţi unii de alţii. Asta îi ajuta să se
încălzească, dar le și crea senzaţia demoralizantă că nu sunt în stare să
se miște, că sunt legaţi unii de alţii.
Șeful cortului se numea Xu. Era un individ slab și avea dinţii
stricaţi, dar era privit cu mare respect. Xu le arătase lui San și lui Guo Si
unde puteau dormi. Îi întrebase de unde vin, pe ce navă călătoriseră,
dar nu le povestise nimic despre el însuși. Alături de San dormea Hao,
care îi spusese că Xu fusese implicat în construcţia căii ferate încă de la
început. Venise în America la începutul anilor 1850 și începuse cu
munca în minele de aur. Conform unor zvonuri, Xu nu reușise să
găsească cine știe ce aur în râuri și mine, dar cumpărase o baracă
părăginită unde locuiseră mai mulţi prospectori de succes. Nimeni nu
înţelegea cum de Xu fusese atât de idiot încât să plătească douăzeci și
cinci de dolari pe o dărăpănătură în care acum nu mai putea locui
nimeni. Însă Xu curăţase cu mare grijă podeaua de mizerie, înlocuise
dușumelele putrezite și măturase praful și mizeria acumulate sub ele.
În cele din urmă, reușise să treacă prin site su icient praf aurifer cât să
se întoarcă în San Francisco cu o mică avere. Decisese să se întoarcă în
Canton și chiar își cumpărase bilet pentru călătorie. În vreme ce aștepta
ca nava să ridice pânzele, intrase într-o sală de jocuri de noroc în care
mulţi chinezi își pierdeau timpul. Jucase și pierduse. Sfârșise prin a-și
juca și biletul de drum. Atunci intrase în legătură cu Central Paci ic și
devenise unul dintre primii angajaţi chinezi ai companiei.
San nu-și putea da seama cum de a lase Hao toate astea fără ca Xu
însuși să-i i povestit despre trecutul lui. Însă Hao insista că iecare
cuvinţel pe care li-l spusese era adevărat.
Xu știa engleza. Prin intermediul lui, cei doi fraţi a lară ce anume se
striga peste irul de apă care separa cele două tabere. Xu vorbea
dispreţuitor despre oamenii din cealaltă tabără.
— Ne fac gălbejiţi, zisese el. Este un termen foarte rușinos pentru
noi. Când irlandezii se îmbată uneori ne spun porci, ceea ce înseamnă
că noi suntem gau.
— De ce nu ne plac? întrebase San.
— Suntem muncitori mai buni, răspunsese Xu. Muncim mai mult,
nu bem, nu ne facem de cap. Și arătăm altfel - pielea și ochii noștri. Nu le
plac oamenii care nu arată la fel ca ei.
În iecare dimineaţă, San și Guo Si urcau panta abruptă pe care se
ieșea din râpă, iecare ducând cu el un felinar. Uneori se întâmpla ca un
muncitor să alunece pe suprafaţa îngheţată și să se rostogolească până
în fundul râpei. Doi oameni care își rupseseră picioarele ajutau la
prepararea hranei pe care cei doi fraţi o mâncau la revenirea după orele
îndelungate de muncă. Chinezii și muncitorii din cealaltă parte a
pârâului lucrau la distanţă unii de alţii. Fiecare grup folosea o cărare
proprie de acces în râpă. Supraveghetorii erau în permanenţă atenţi ca
aceste două grupuri să nu se apropie prea mult. Uneori izbucneau bătăi
în mijlocul pârâului între chinezii cu bâte și irlandezii cu cuţite. Când se
întâmpla așa ceva, paznicii cu bărbi veneau călare, în fugă, și separau
cele două tabere. Din când în când, cineva o încasa rău de tot și murea.
Un chinez care zdrobise ţeasta unui irlandez fusese împușcat; un
irlandez care înjunghiase un chinez fusese dus de acolo în lanţuri. Xu le
cerea tuturor din cortul lui să nu se implice în bătăi sau aruncări cu
pietre. Le amintea mereu că sunt doar niște oaspeţi în acea ţară.
— Trebuie să așteptăm, le spunea Xu. Într-o bună zi își vor da
seama că n-ar i existat nici o cale ferată dacă nu ar i fost construită de
chinezi. Într-o bună zi totul se va schimba.
Ceva mai târziu în acea seară, când ședeau întinși în cort, Guo Si își
întrebase în șoaptă fratele la ce anume se referise Xu, însă San nu găsise
nici un răspuns satisfăcător.
Veniseră dinspre coastă către interiorul continentului, înspre
deșert, unde soarele devenise tot mai rece. Când erau treziţi dimineaţa
de strigătele lui Xu erau obligaţi să se grăbească pentru a i siguri că
supraveghetorul nu avea să se supere și să-i forţeze să muncească mai
mult decât cele douăsprezece ore obișnuite. Frigul era năprasnic.
Ningea aproape în iecare zi.
Din când în când îl zăreau pe temutul Wang, care le spusese că îi
are în proprietatea lui. Individul își făcea apariţia, din senin, după care
dispărea la fel de repede.
Treaba celor doi fraţi consta în pregătirea terenului pe care aveau
să ie așezate șinele și traversele. Se vedeau focuri arzând pretutindeni,
parţial ca ei să vadă ce fac, parţial ca să mai înmoaie solul îngheţat. Erau
permanent supravegheaţi de bărbaţi călare, niște albi înarmaţi cu puști
și îmbrăcaţi în haine din blană de lup cu eșarfe legate peste pălării ca să
ie cât mai puţin afectaţi de frig. Xu îi învăţase să spună întotdeauna „Da,
șefu’“ când li se adresa cineva, chiar dacă nu înţelegeau ce li se spune.
Se vedeau focuri arzând pe o distanţă de câţiva kilometri. Acolo
irlandezii așezau traverse și șine. Câteodată auzeau șuieratul
locomotivelor care eliberau abur. San și Guo Si priveau acele
monstruozităţi negre ca pe niște dragoni. Chiar dacă monștrii care
scoteau foc din poveștile mamei lor erau coloraţi, probabil că ea se
referise la monștrii de acum, negri și lucitori.
Corvoada lor părea să nu se mai sfârșească. Când se terminau zilele
lungi de muncă, abia dacă mai aveau su icientă putere să se târască
înapoi în fundul râpei, să mănânce, după care să se prăbușească în cort.
De nenumărate ori, San încercase să-și determine fratele să se spele în
apa rece a pârâului. Când era murdar, San era dezgustat de propriul
trup. Spre surprinderea lui, se trezea aproape întotdeauna singur în
irul de apă curgătoare, gol și tremurând de frig. Singurii care se mai
spălau în mod regulat erau cei nou-veniţi. Voinţa de a se menţine curat
era din ce în ce mai slăbită de munca grea. Nu peste multă vreme sosise
și ziua când și el se prăbușise pe locul lui în cort, fără să se mai spele. În
cort se instaură treptat duhoarea trupurilor murdare ale oamenilor. San
simţea ca și cum treptat se transforma într-o iinţă fără demnitate, fără
vise și fără dorinţe. Îi revedea cu ochii minţii pe maică-sa și pe taică-său
în vreme ce moţăia și nutrea din ce în ce mai des sentimentul că
schimbase iadul de acasă pe un altfel de iad, mai rău. Acum erau forţaţi
să muncească precum sclavii, în condiţii mai proaste decât cele
îndurate vreodată de mama și de tatăl lui. Oare la asta speraseră să
ajungă atunci când fugiseră înspre Canton? Nu exista nici o cale de
ieșire pentru cei loviţi de sărăcie?
În acea seară, chiar înainte de a adormi, San decise că singura
șansă de supravieţuire consta în evadare. Vedea zilnic cum câte unul
dintre muncitorii subnutriţi se prăbușește și este dus de acolo într-o
direcţie necunoscută.
A doua zi discută despre planurile lui cu Hao, care stătu întins
lângă el, ascultând cu mare atenţie spusele lui San.
— America este o ţară mare, spuse Hao, dar nu așa de mare ca niște
chinezi ca tine sau ca fratele tău să puteţi dispărea pur și simplu. Dacă
vorbești serios, trebuie să faceţi tot drumul înapoi spre China. Altfel vă
vor prinde mai devreme sau mai târziu. Nu e nevoie să-ţi spun ce veţi
păţi după aceea.
San se gândi mult la cele spuse de Hao. Încă nu sosise vremea să
evadeze și nici măcar să-i dezvăluie planul fratelui său.
Spre sfârșitul lui martie un viscol puternic lovi deșertul Nevada.
Căzu mai bine de un metru de zăpadă în mai puţin de douăsprezece ore.
După trecerea furtunii scăzu dramatic și temperatura. A doua zi, de
dimineaţă, se văzură nevoiţi să-și sape un șanţ pentru a ieși din cort.
Irlandezii din cealaltă parte a pârâului scăpaseră mai ieftin, căci cortul
lor nu stătuse direct în calea furtunii. Acum ședeau acolo, râzând de
chinezii care se chinuiau să își croiască poteci de ieșire din cort și de
urcat râpa.
„Nu primim nimic gratis, își zise San. Nici măcar zăpada nu cade
peste tot la fel.“
Își dădea seama că Guo Si era tot mai obosit. Uneori abia mai avea
putere să-și ridice lopata. Însă San se hotărâse. Până la următorul An
Nou sărbătorit de omul alb, ei doi aveau să se ţină reciproc în viaţă.
La sfârșitul lui martie apărură primii negri în satul de muncitori
feroviari. Oamenii își ridicară corturile de aceeași parte a pârâului cu
chinezii. Nici unul dintre cei doi fraţi nu mai văzuse un negru până
atunci. Amărâţii purtau niște gioarse pe post de haine și sufereau
inimaginabil de mult de pe urma frigului. Mulţi dintre ei muriră în
primele zile petrecute în râpă și la calea ferată. Erau atât de slabi, că
picau în zăpadă pe întuneric, unde rămâneau zile întregi până să ie
descoperiţi, abia odată cu începutul dezgheţului. Negrii erau trataţi și
mai rău decât chinezii, iar termenul de „negrotei“ era pronunţat cu o
intonaţie mult mai dispreţuitoare decât termenul de „gălbejiţi”. Chiar și
Xu, care mereu susţinuse că e nevoie de stăpânire de sine atunci când
vorbești despre alţi muncitori de la calea ferată, nu se ferea să-și
ascundă dispreţul faţă de negri.
— Albii le spun îngeri decăzuţi, le spuse Xu. Negroteii sunt animale
fără su let și nimeni nu le duce lipsa când mor. În loc de creiere au
bucăţi de carne putrezită.
Gerul neașteptat de aspru se întinsese peste râpă și peste corturi ca
o pătură de ier. Într-o seară, când ședeau împreună și luau masa lor de
seară în jurul unui foc mic și mult prea plăpând, Xu îi anunţă că a doua
zi aveau să se mute într-o tabără nouă și aveau să înceapă să lucreze în
altă parte, la muntele pe care trebuiau să-l sape și să-l excaveze ca să
facă loc căii ferate.
Porniră la drum foarte devreme. San nu-și amintea să mai i trecut
vreodată printr-un ger ca în acea dimineaţă. Îi ceru lui Guo Si să meargă
în faţa lui, căci dorea să se asigure că fratele lui n-avea să cadă și să ie
lăsat în urmă. Urmară șinele până ce ajunseră într-un loc unde calea
ferată se termina. La câteva sute de metri mai încolo se termina și patul
de susţinere a șinelor. Xu îi mână însă mai departe. Lumina pâlpâitoare
a felinarelor mușca din întunericul înconjurător. San știa că erau acum
foarte aproape de șirul muntos denumit Sierra Nevada. Acolo aveau să
sape tunele și să taie roca muntelui pentru a permite căii ferate să-și
continue drumul.
Xu se opri când ajunseră la cea mai joasă culme muntoasă. Se
vedeau corturi deja ridicate și focuri arzând. Oamenii care parcurseseră
pe jos drumul de la râpă se prăbușiră lângă lăcările calde. San
îngenunche și își întinse mâinile îngheţate, înfășurate în cârpe, în
același moment, auzi o voce în spatele lui. Se întoarse și zări un alb
stând în picioare, cu părul lung până la umeri și cu o eșarfă înfășurată în
jurul feţei care îl făcea să semene cu un bandit mascat. Omul ţinea o
pușcă în mână. Era îmbrăcat cu haină de blană și avea o coadă de vulpe
atârnată de căciula îmblănită. Privirea lui îi amintea lui San de cea pe
care Zi o aţintise asupra lui cu atâta vreme în urmă.
Albul își înălţă brusc pușca și trase un foc în beznă. Oamenii care se
încălzeau în faţa focurilor se ghemuiră imediat în poziţie fetală.
— Ridicaţi-vă! urlă Xu. Scoateţi-vă tot ce aveţi de pe capete!
San se holbă, surprins, la el. Erau nevoiţi să-și scoată de pe cap
căciulile în care înghesuiseră iarbă și bucăţi de cârpe ca să le ie mai
cald?
— Jos cu ele, strigă Xu, care părea înfricoșat de individul cu pușca.
Fără acoperăminte pentru cap.
San își scoase căciula și îi făcu semn lui Guo Si să procedeze la fel.
Omul cu pușca își trase în jos eșarfa, dezvăluindu-și chipul. Avea o
mustaţă stufoasă. Deși stătea la câţiva metri depărtare, San simţi iz de
băutură. Numaidecât deveni foarte precaut. Albii mirosind a alcool erau
întotdeauna mai imprevizibili decât cei treji.
Individul începu să vorbească cu o voce ascuţită. San avu impresia
că aude o femeie furioasă. Xu făcu eforturi imense ca să traducă spusele
individului.
— A trebuit să vă daţi jos căciulile ca să auziţi mai bine, zise el.
Vocea lui era aproape la fel de ascuţită ca a omului cu pușcă.
— Urechile voastre sunt așa de pline de rahat că nu m-aţi i auzit
dacă n-aţi i făcut-o, se auzi versiunea lui Xu din spusele individului.
Sunt cunoscut sub numele de J.A., dar voi trebuie să-mi spuneţi simplu:
Șefu’. Când vă vorbesc, vă scoateţi căciulile. Răspundeţi la întrebările
mele, dar nu puneţi niciodată vreuna. Înţeles?
San mormăi ceva împreună cu ceilalţi. Era clar că omul din faţa lor
nu-i avea pe chinezi la inimă.
Omul cunoscut sub numele de J.A. continuă să ţipe și să urle.
— Aveţi în faţa voastră un perete de stâncă. Treaba voastră este să
despicaţi acest munte în două, su icient de mult ca să permită trecerea
căii ferate. Aţi fost aleși pentru că aţi dovedit că puteţi munci din greu.
N-avem nevoie de nenorociţii ăia de negrotei sau de beţivii ăia de
irlandezi. Ăsta e un munte potrivit pentru oameni din China. De-asta
sunteţi aici. Iar eu sunt aici ca să mă asigur că faceţi ceea ce trebuie.
Cine nu-și va folosi întreaga energie și îmi va arăta că e leneș va dori să
nu se i născut vreodată. Înţeles? Vreau un răspuns de la iecare dintre
voi. După aia vă puteţi pune căciulile la loc pe cap. Vă puteţi lua
târnăcoapele de la Brown. Îi place să mănânce chinezi de vii. Alteori e
blând ca un mielușel.
Răspunseră iecare dintre ei printr-un mormăit.
Se treziră stând cu târnăcoape în mâini în faţa peretelui stâncos,
care se ridica ameninţător aproape perpendicular, în vreme ce cerul
începea să se lumineze. Pe guri le ieșeau nori de aburi. J.A. îi dădu lui
Brown pușca sa pentru câteva clipe, puse mâna pe un târnăcop și
în ipse două repere în partea de jos a stâncii. San văzu că lăţimea
canalului pe care erau obligaţi să-l sape depășea opt metri.
Nu se vedeau nicăieri semne de bucăţi căzute de stâncă și nici
mormane de pietriș. Muntele avea să opună o rezistenţă extrem de
dură. Fiecare fragment de stâncă desprins avea să ceară eforturi
cumplite, de necomparat cu ceea ce făcuseră până atunci.
Probabil că îi provocaseră pe zei, de acum ajunseseră să ie supuși
la asemenea încercări în iorătoare. Erau obligaţi să-și sape drum prin
munte ca să devină oameni liberi și să nu mai ie niște „gălbejiţi“
dispreţuiţi din pustietatea americană.
San se simţea copleșit de un sentiment de disperare. Singurul lucru
care îl mai ţinea în picioare era gândul că într-o bună zi el și Guo Si
aveau să evadeze de acolo.
Încercă să-și imagineze că muntele din faţa lui era de fapt un zid
care îl despărţea pe el de China. Câţiva metri de săpături și frigul avea
să dispară, iar prunii aveau să reapară, în loriţi, în faţa ochilor lui.
În acea dimineaţă începură lucrul la faţa muntelui. Noul lor
supraveghetor îi veghea ca un uliu. Chiar și atunci când se întorcea cu
spatele la ei, părea capabil să vadă dacă vreunul dintre muncitori își
lăsa jos târnăcopul pentru câteva clipe. Își înfășurase fâșii de piele în
jurul pumnilor, ca să poată sfâșia pielea de pe obrajii oricărui su let
nefericit care îl deranja. În scurtă vreme, toată lumea îl ura pe acest
individ cu pușcă. Toţi începură să viseze că-l omoară. San se întrebă
care era relaţia dintre acest J.A. și Wang. Oare Wang era stăpânul lui J.A.
sau viceversa?
J.A. părea la fel de sinistru precum acei munţi, care cedau cu
maximă di icultate orice așchie de granit din corpul lor. Oamenii avură
nevoie de aproape o lună ca să sape o deschidere de dimensiunile
cerute. Între timp, un muncitor muri. În cursul unei nopţi, omul se
dăduse în tăcere jos din pat și se furișase afară pe ușa cortului. Se
dezbrăcase de haine și se întinsese pe zăpadă ca să moară. Când J.A. îl
descoperise pe chinezul mort, se înfuriase cumplit.
— Nu aveţi nici un motiv să plângeţi această sinucidere, urlase el
cu vocea lui ascuţită. Ar trebui să vă pară rău doar că acum tot voi va
trebui să spargeţi stânca pe care trebuia să o spargă el.
În acea zi, când reveniseră de la lucru, cadavrul dispăruse.

Oamenii începură să moară odată cu atacarea muntelui de granit


prin intermediul exploziilor cu nitroglicerină. Atunci San își dădu
seama că sosise vremea evadării. Indiferent ce îi aștepta în pustietate,
nu putea i mai rău decât ceea ce aveau ei de înfruntat acum. Aveau să
evadeze și să nu se mai oprească din fugă până în China.
Își luară zborul patru săptămâni mai târziu. Ieșiră tăcuţi din cort în
toiul nopţii, urmară traseul căii ferate, furară doi cai de la un depozit,
apoi se îndreptară spre vest. Făcură o pauză în jurul unui foc abia când
avură impresia că s-au depărtat su icient de Sierra Nevada. După aceea
porniră din nou la drum. Ajunseră la un râu și călăriră o vreme prin
apele puţin adânci de la mal, ca să-și acopere urmele.
Se opreau adesea și cercetau împrejurimile. N-aveau nimic de
văzut; nu-i urmărea nimeni.
Treptat, San începu să creadă că aveau să reușească până la urmă.
Însă speranţele lor erau extrem de fragile.
13

San visă că iecare traversă pusă pe patul căii ferate, sub șine, era o
coastă de om, poate chiar o coastă de-a lui însuși. Își simţea pieptul
micșorându-se și nu putea inspira aer în plămâni. Încercă să se
elibereze de greutatea care îl apăsa, dar nu reuși.
Deschise ochii. Guo Si se rostogolise peste el ca să se încălzească.
San îl împinse cu blândeţe într-o parte și îi acoperi trupul cu pătura. Se
ridică în capul oaselor, își frecă încheieturile înţepenite, apoi puse
câteva lemne în plus pe focul care ardea în interiorul unui cerc de pietre
adunate de pe jos.
Își întinse mâinile înspre lăcări. Era cea de-a treia noapte de când
evadaseră din munţi. San nu uitase ce le spusese Wang că vor păţi cei
su icient de neghiobi ca să evadeze. Aveau să ie condamnaţi să
muncească la acel munte atât de mult timp, încât n-aveau nici o șansă
de supravieţuire.
Încă nu depistaseră nici un semn că ar i fost urmăriţi. San bănuia
că supraveghetorii presupuseseră că fraţii erau prea proști ca să se
folosească de cai în tentativa lor de fugă. Uneori se întâmpla ca bande
de hoţi să fure cai din depozite, astfel că, dacă fraţii aveau noroc,
urmăritorii lor continuau să se concentreze pe împrejurimile taberei de
muncă.
Din nefericire, le muri unul din cai. Poneiul indian pe care îl călărea
San părea la fel de puternic precum murgul pătat pe care se ţinea Guo
Si. Pe neașteptate însă, poneiul se împiedică și se prăbuși. Muri înainte
de a atinge solul. San nu știa nimic despre cai, așa că presupuse că
inima bietului animal încetase pur și simplu să mai bată, așa cum
încetau să mai bată uneori și inimile oamenilor.
Abandonară poneiul după ce își tăiară mai întâi o halcă mare de
carne din partea din spate a lui. Ca să genereze confuzie în rândurile
posibililor urmăritori, schimbaseră direcţia înspre sud. Preţ de câteva
sute de metri, San mersese pe jos în urma lui Guo Si, trăgând cu mâinile
de ramuri de copac cu care să acopere urmele lăsate de ei.
Fu trezit de o pocnitură care aproape că îi făcu ţăndări capul.
Deschise ochii, cu urechea stângă pulsându-i de durere, și se trezi
privind drept la chipul de care se temea cel mai mult. Afară era încă
întuneric, chiar dacă deasupra îndepărtatei Sierra Nevada se zărea un
licăr rozaliu. J.A. stătea în picioare, cu pușca fumegându-i în mână.
Trăsese un foc chiar pe lângă urechea lui San.
Nu era singur. Alături de el se găseau Brown și mai mulţi indieni cu
ogari ţinuţi de zgardă. J.A. îi dădu pușca lui Brown și își scoase
revolverul de la șold. Ţinti capul lui San. Apoi ţinti în lateral și trase un
foc chiar lângă urechea dreaptă a lui San. Când se ridică în picioare, San
văzu că J.A. strigă ceva, dar nu auzi o vorbă. Capul îi vuia. Apoi J.A. aţinti
revolverul spre capul lui Guo Si. San zări groaza de pe chipul fratelui
său, dar nu-l putea ajuta cu nimic. J.A. trase două focuri, câte unul pe
lângă iecare ureche. San zări imediat lacrimile de durere din ochii lui
Guo Si.
Evadarea lor se sfârșise. Brown le legă fraţilor mâinile la spate și le
puse zgărzi în jurul grumazului. Porniră cu toţii înapoi spre est.
Când ajunseră în tabăra de la poalele muntelui, J.A. de ilă cu
evadaţii în faţa celorlalţi muncitori. Fraţii continuau să aibă mâinile
legate la spate și zgărzile în jurul gâtului. San îl căută cu privirea pe
Wang, dar nu-l văzu. Cum nici unul dintre fraţi nu-și recuperase auzul,
abia dacă ghiceau ce spune J.A. de la înălţimea oblâncului șeii. După ce
termină de vorbit, J.A. descălecă și, în faţa adunării de muncitori, îi lovi
pe cei doi fraţi cu brutalitate peste feţe. San se prăbuși. Pentru câteva
clipe avu senzaţia că n-avea să se mai ridice de jos.
În cele din urmă însă, se ridică. Încă o dată.
După eșecul tentativei de evadare se întâmplă exact ceea ce San se
aștepta să se întâmple. Cei doi fraţi nu avură parte de spânzurătoare,
însă de iecare dată când se folosea nitroglicerină pentru a arunca în
aer bucăţi mari și încăpăţânate de stâncă, San și Guo Si se trezeau
băgaţi în coșurile morţii, cum erau denumite echipamentele de montare
a explozibililor de către muncitorii chinezi. În decurs de o lună, cei doi
fraţi erau aproape surzi. San începu chiar să creadă că avea să-și
petreacă tot restul vieţii cu un uruit permanent în creier.
Treptat intrară în vara lungă și ierbinte. Cu costuri izice enorme,
muncitorii pătrunseră tot mai adânc în carnea muntelui, croindu-și
drum în aglomerarea de stânci care nu ceda nici măcar un centimetru
fără depunerea unui efort colosal. În iecare dimineaţă, San se scula cu
senzaţia că n-avea să mai prindă sfârșitul zilei.
San îl ura pe J.A. O ură care se intensi ica odată cu trecerea
timpului. Ura nu provenea din brutalitate izică și nici măcar din
atârnarea permanentă în acele coșuri potenţial fatale. Se datora mai
ales faptului că ei doi fuseseră obligaţi să stea în faţa celorlalţi
muncitori cu zgărzile în jurul grumazului, ca niște animale expuse
privirilor tuturor.
— O să-l omor pe omul ăla, îi spuse San lui Guo Si. Nu voi pleca de
pe acest munte fără să-l omor mai întâi pe el. Îl voi ucide.
— Asta înseamnă că vom muri și noi, îi replică Guo Si.
Însă San era perseverent.
— O să-l omor când va veni vremea. Nu înainte, ci atunci.
Vara părea tot mai ierbinte. Lucrau sub soarele arzător de la ivirea
zorilor și până la lăsarea as inţitului. Orele de muncă li se măreau pe
măsură ce creștea durata zilei. Mai mulţi muncitori fură loviţi de
insolaţie; alţii muriră de epuizare. Însă în permanenţă părea că sunt tot
mai mulţi chinezi care să ia locurile morţilor.
Soseau în șiruri nesfârșite de căruţe. De iecare dată când vreun
nou-venit apărea în cortul lor, era bombardat cu întrebări. De unde
venea, ce navă îl transportase peste ocean? Foamea de vești despre
China părea insaţiabilă.
În cursul acelor luni de vară, în vreme ce fraţilor le revenea treptat
auzul, J.A. fu lovit de febră și nu mai apăru la locul de muncă, într-o
dimineaţă apăru Brown, care le spuse celor doi fraţi că atâta vreme cât
supraveghetorul era bolnav ei doi n-aveau să mai ie singurii urcaţi în
coșurile morţii. Omul nu încercă deloc să explice de ce îi scutea pe cei
doi de acea muncă extrem de periculoasă. Poate că totul se datora
faptului că supraveghetorul îl trata adesea pe Brown la fel de urât ca pe
oricare dintre chinezi. San încercă, prudent, să îl cunoască mai bine pe
Brown.
Își pusese adesea întrebări în privinţa oamenilor cu piele roșcat-
maronie și cu părul lung, negru, pe care ei îl purtau împodobit cu pene:
trăsăturile lor faciale aminteau de propriile lui trăsături.
Într-o seară îl întrebă despre toate acestea pe Brown, care știa un
pic de chineză.
— Indienii roșii ne urăsc, răspunse Brown. La fel de tare ca voi.
Este singura asemănare pe care o văd.
— Dar chiar și așa, ei sunt cei care ne păzesc.
— Noi îi hrănim. Noi le dăm puști. Îi lăsăm să ie cu un pas
deasupra voastră. Și cu doi pași deasupra negroteilor. Cred că au putere.
De fapt, sunt sclavi ca toţi ceilalţi.
— Ca toţi ceilalţi?
Brown clătină din cap. San nu avea să mai primească răspuns la
ultima întrebare.
Rămaseră așa, în întuneric. Din când în când, licărul pipelor aprinse
le lumina feţele. Brown îi dăduse lui San una dintre vechile lui pipe și
niște tutun. San era în permanenţă alert. Încă nu știa ce voia Brown în
schimbul atenţiilor. Poate că își dorea doar niște companie ca să mai
atenueze solitudinea cumplită a deșertului, acum, că supraveghetorul
se îmbolnăvise.
În cele din urmă, San îndrăzni să-l întrebe despre J.A.
Cine era acel om care nu renunţase să-i urmărească pe San și pe
fratele lui, distrugându-le speranţele de evadare? Cine era acel om care
găsea plăcere în torturarea altor oameni?
— Am auzit unele lucruri, răspunse Brown, mușcând tare din
muștiucul pipei lui. Povestea spune că oameni bogaţi din San Francisco,
cei care au investit bani în această cale ferată, i-au dat o slujbă de
paznic. Era bun - îi urmărea pe fugari și era su icient de deștept ca să se
folosească de indieni și de câini. Așa că l-au făcut supraveghetor. Uneori
însă, ca în cazul vostru, revine la urmărirea fugarilor. Se spune că
nimeni n-a scăpat de el, dacă nu pui la socoteală pe cei care au murit în
deșert. În acele cazuri el le-a tăiat mâinile fugarilor și i-a scalpat, așa
cum fac indienii, ca să demonstreze că i-a găsit în ciuda tuturor. Mulţi
oameni cred că e un supraom. Indienii spun că poate vedea în întuneric.
De-asta îi spun Barba-Mare-Care-Vede-în-Noapte.
San se gândi la cele auzite.
— Nu vorbește ca voi. Ce spune el sună altfel. De unde vine?
— Nu știu sigur. De undeva din Europa. Dintr-o ţară din nordul
îndepărtat, spunea cineva, dar nu sunt sigur.
— Spune vreodată ceva despre el însuși?
— Niciodată. Chestia aia despre ţara din nordul îndepărtat s-ar
putea să nu ie adevărată.
— Este englez?
Brown scutură din cap.
— Omul ăla vine din iad. Și acolo se va întoarce într-o bună zi.
San ar i vrut să pună și alte întrebări, dar Brown ezită.
— Gata cu el. O să se întoarcă în curând. Febra i-a scăzut și apa nu-i
mai curge direct prin stomac. Când o să vină înapoi aici, n-o să mai pot
face nimic ca să vă scutesc de la dansul morţii în coșuri.
Câteva zile mai târziu, J.A. reveni la lucru. Era mai palid și mai slab
decât înainte, dar și mai violent. În prima zi de lucru îi lovi cu
brutalitate pe doi chinezi care lucrau împreună cu San și Guo Si doar
pentru că avusese impresia că cei doi nu îl salutaseră su icient de
politicos la ivirea lui călare pe cal. Nu părea deloc mulţumit cu
progresele făcute câtă vreme fusese bolnav.
Cei doi fraţi fură trimiși înapoi în coșurile morţii. Nu se mai puteau
baza pe sprijin din partea lui Brown.
Își croiră mai departe drum spre inima muntelui, aruncând în aer
stânci și săpând, mutând bolovani și modelând nisipul tare pentru a
construi patul pe care aveau să ie întinse șinele. Cu niște eforturi
supraomenești reușiră să cucerească muntele, metru după metru. În
depărtare puteau vedea locomotivele care aduceau șine, traverse și
echipe mari de muncitori.
Pe măsură ce nopţile se răceau și toamna se instaura peste tot, Guo
Si se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă se trezi cu dureri atroce de stomac.
Ieși în fugă din cort și abia reuși să-și dea pantalonii jos, că intestinele
lui explodară.
Colegii lui de muncă se temeau ca el să nu se i infectat cu ceva, așa
că îl lăsară singur în cort. San îi aduse apă și un negru bătrân pe nume
Hoss se apucă să-i umezească permanent sprâncenele și să șteargă
mizeria apoasă care se scurgea din trupul lui. Hoss își petrecuse atâta
vreme cu îngrijirea bolnavilor, că nimic nu părea să-l mai ameninţe.
Omul avea un singur braţ; pe celălalt și-l pierduse într-o alunecare de
teren.
J.A. era nerăbdător. Se uită dezgustat la omul care zăcea în mijlocul
propriilor materii fecale.
— Ai de gând să mori sau nu? întrebă el.
Guo Si încercă să se ridice, dar nu avea forţa necesară.
— Am nevoie de cortul ăsta, spuse J.A. De ce voi, chinezii, aveţi
mereu nevoie de atâta vreme ca să muriţi?
Zilele se scurtau. Pe măsură ce toamna făcu loc iernii, Guo Si
începu, ca prin miracol, să se simtă mai bine.

După patru ani de sclavie, fraţii putură pleca de la calea ferată ca


oameni liberi. San a lă despre un alb pe nume Samuel Acheson, care
intenţiona să conducă un convoi de căruţe spre est. Omul avea nevoie
de cineva care să-i prepare mâncarea și să-i spele hainele, și promise să
plătească pentru toate astea. Scosese o avere din iltrarea nisipurilor
aurifere de pe râul Yukon. Acum voia să traverseze continentul ca să-și
viziteze sora, singura lui rudă în viaţă, care locuia în New York.
Acheson fu de acord să-i angajeze pe fraţi. Nici unul nu avea să
regrete că se alătura expediţiei. Samuel Acheson își trata bine oamenii,
indiferent de culoarea pielii lor.
Traversarea întregului continent, cu câmpiile lui nesfârșite, dură
mult mai mult decât ar i putut prevedea San. Acheson se îmbolnăvi de
două ori și fu obligat să zacă la pat câteva luni. Nu părea lovit de vreo
maladie izică; mintea lui era cea care se afunda într-un întuneric așa de
mâlos, încât Acheson se ascundea în cortul lui și nu mai ieșea de acolo
până la trecerea stării de depresie. San îi ducea de două ori pe zi
mâncare și, de iecare dată, îl vedea pe Acheson cum zace în spatele
cortului, cu faţa întoarsă de la restul lumii.
Își reveni de ambele dăţi, cu starea de depresie mult ameliorată,
astfel că își putură relua lunga lor călătorie. Acheson și-ar i putut
permite să călătorească cu trenul, dar prefera boii lui și inconfortabilele
căruţe cu coviltir.
De multe ori, în mijlocul preriilor imense, San stătea treaz până
seara târziu și se uita la cerul nesfârșit. Îi căuta acolo pe mamă-sa, pe
tată-său și pe Wu, dar nu-i găsea niciodată.
Într-un târziu ajunseră în New York. Acheson își revăzu sora. San și
Guo Si își primiră banii și începură să caute o navă care să-i ducă în
Anglia. San știa că era singura rută posibilă pentru ei de vreme ce nu
existau vase care să meargă direct spre Canton sau spre Shanghai din
New York. Reușiră să găsească locuri pe puntea unui vapor care pleca
spre Liverpool.
Asta se întâmpla în martie 1867. În dimineaţa în care părăsiră New
Yorkul, portul era învăluit în ceaţă groasă. Sirene de ceaţă scoteau
sunete ciudate din toate părţile. San și Guo Si stăteau pe punte.
— Mergem acasă, zise Guo Si.
— Da, răspunse San. Acum suntem pe drumul spre casă.

Pana și piatra
14

Pe 5 iulie 1867, cei doi fraţi plecară din Liverpool la bordul unui vas
care se numea Nellie.
San descoperi în scurtă vreme că el și Guo Si erau singurii chinezi
de la bord. Li se alocaseră locuri de dormit chiar în partea din faţă a
provei bătrânei nave, care mirosea a putreziciune. La bordul lui Nellie
se aplicau aceleași reguli ca în Canton: nu existau ziduri, dar iecare
pasager ţinea la propriul spaţiu intim.
Chiar înainte de plecarea navei din port, San observă doi pasageri
discreţi, cu păr blond, care îngenuncheau adesea pe punte ca să se
roage. Păreau complet detașaţi de tot ce se petrecea în jurul lor -
marinari care împingeau și trăgeau lucruri, o iţeri care îi mânau de la
spate lătrând ordine. Cei doi bărbaţi păreau complet cufundaţi în
rugăciunile lor până ce se ridicau din nou în picioare.
Cei doi bărbaţi se întoarseră cu faţa spre San și se înclinară. San
făcu un pas înapoi, ca și cum ar i fost ameninţat de ceva. Niciodată un
alb nu se mai înclinase în faţa lui. Albii nu se înclinau în faţa chinezilor;
îi loveau. Se grăbi să se întoarcă în locul unde el și Guo Si aveau să
doarmă, întrebându-se cine puteau i cei doi.
Târziu în acea după-amiază, parâmele fură dezlegate, nava fu trasă
afară din port și pânzele fură ridicate pe catarge. Dinspre nord su la un
vânt răcoritor. Vasul porni înspre est cu viteză mărită.
San se ţinu de balustradă și lăsă vântul rece să-i răcorească faţa. Cei
doi fraţi mergeau în sfârșit acasă, completându-și voiajul în jurul lumii.
Era esenţial să rămână sănătoși în cursul călătoriei. San habar n-avea
ce-i aștepta la întoarcerea în China, dar era hotărât să nu mai cadă
iarăși în ghearele sărăciei.
La câteva zile după ce părăsiseră portul și ajunseră să navigheze în
ape adânci, cei doi bărbaţi blonzi veniră la San. Îi însoţea un membru
mai în vârstă al echipajului, care vorbea chineza. San se temea ca el și
Guo Si să nu i comis vreo greșeală, dar marinarul, un oarecare domn
Mott, le explică numaidecât că cei doi bărbaţi blonzi erau misionari
suedezi în drum spre China. Îi prezentă pe cei doi ca iind domnul
Elgstrand și domnul Lodin.
Chineza vorbită de domnul Mott era greu de înţeles, dar San și Guo
Si pricepură îndeajuns încât să descopere că tinerii blonzi erau preoţi
care își dedicaseră vieţile pentru a face munca de misionariat în China.
Acum mergeau spre Fuzhou ca să construiască acolo o comunitate în
cadrul căreia puteau începe să-i convertească pe chinezi la adevărata
credinţă. Aveau să lupte împotriva păgânismului și să arate calea spre
împărăţia lui Dumnezeu, destinaţia inală a tuturor iinţelor umane.
Oare San și Guo Si îi puteau ajuta pe acei domni să-și
îmbunătăţească vorbirea în chineză, o limbă așa de di icilă? Știau deja
câteva cuvinte, dar erau dispuși să muncească din greu în cursul
călătoriei ca să ie bine pregătiţi atunci când aveau să debarce pe
pământul Chinei.
San se gândi câteva clipe. Nu găsi nici un motiv să nu accepte
remuneraţia pe care blonzii erau gata să le-o ofere. Banii aveau să le
ușureze întoarcerea în China.
Se înclină.
— Mie și lui Guo Si ne va face o enormă plăcere să-i ajutăm pe
acești domni să cunoască mai bine limba chineză.
Începură lucrul chiar de a doua zi. Elgstrand și Lodin ar i vrut să-i
invite pe San și pe Guo Si în partea lor de navă, dar San refuză. Prefera
să rămână la prova.
San deveni învăţătorul misionarilor. Guo Si își petrecea majoritatea
timpului stând lângă ei și ascultând.
Misionarii suedezi îi tratau pe fraţi ca pe niște egali. San fu surprins
să constate că cei doi nu făceau acea călătorie ca să-și găsească de lucru
sau pentru că fuseseră obligaţi să fugă. Pe tineri îi anima o dorinţă
autentică și hotărârea de a salva su lete de la damnarea veșnică.
Elgstrand și Lodin erau pregătiţi să-și sacri ice vieţile pentru credinţa
lor. Elgstrand provenea dintr-o familie simplă de ţărani, în vreme ce
tatăl lui Lodin fusese un preot de ţară. Cei doi arătară pe o hartă de
unde veneau. Vorbeau deschis, fără să încerce să-și ascundă originile
modeste.
Când văzu harta lumii, San își dădu seama de dimensiunile
călătoriei lor.
Elgstrand și Lodin erau niște studenţi dornici să înveţe. Munceau
mult și asimilau repede. Nici nu ajunse nava în golful Biscaya, că cei
patru stabiliseră deja o rutină de lucru, însemnând lecţii dimineaţa și
după-amiaza târziu. San începu să pună întrebări despre credinţa
tinerilor și despre Dumnezeul lor. Voia să înţeleagă lucruri despre
mama lui care se situaseră dincolo de înţelegerea lui. Ea nu știa nimic
despre Dumnezeul creștin, dar se ruga la alte puteri invizibile. Cum
putea i o persoană pregătită să-și sacri ice viaţa ca să-i facă pe alţi
oameni să creadă în Dumnezeul pe care acea persoană îl adora?
Elgstrand era cel care vorbea cel mai des, întărind mereu mesajul
că toţi oamenii sunt păcătoși, dar pot i mântuiţi, astfel ca după moarte
să ajungă în paradis.
San se gândi la ura pe care o resimţea faţă de Zi, faţă de Wang (care
probabil murise) și faţă de J.A. Elgstrand susţinea că Dumnezeul creștin
considera că uciderea unei alte iinţe umane constituia cel mai mare
păcat pe care îl poate săvârși un om.
Lui San nu-i plăcea deloc ideea; bunul lui simţ îi spunea că
Elgstrand și Lodin nu puteau avea dreptate. Vorbeau mereu despre ceea
ce urma după moarte, dar habar n-aveau cum se putea schimba viaţa
unui om câtă vreme el trăia încă.
Elgstrand revenea adesea la ideea că toate iinţele umane sunt
egale. În ochii Domnului toţi oamenii sunt doar niște bieţi păcătoși. Însă
San nu putea pricepe cum puteau i evaluaţi la fel el, Zi și J.A. odată cu
venirea Zilei Judecăţii de Apoi.
Avea dubii mari. În același timp, era plăcut surprins de
amabilitatea și de răbdarea aparent fără limite cu care cei doi oameni
din Suedia îi tratau pe el și pe Guo Si. Totodată, își dădea seama că
fratele lui, care adesea discuta mult cu Lodin, părea impresionat de ceea
ce auzea. În consecinţă, San nu deschise niciodată vreo discuţie cu Guo
Si despre opiniile acestuia legate de Dumnezeul albilor.
Elgstrand și Lodin își împărţeau hrana cu San și Guo Si. Când venea
vorba despre Dumnezeul celor doi, San nu-și dădea seama ce era
adevărat și ce nu, dar nu avea nici o îndoială că tinerii trăiau în
concordanţă cu ceea ce spuneau.
După treizeci și două de zile pe mare, Nellie se opri la Cape Town ca
să-și împrospăteze proviziile, după care navigă la umbra muntelui Table
înainte de a continua să se îndrepte spre sud. La Capul Bunei Speranţe îi
lovi o furtună puternică. Nellie pluti în derivă patru zile cu velele
strânse, călărind valurile ca să nu ie răsturnată. Pe San îl îngrozea
gândul că nava s-ar i putut scufunda și își dădu seama că și echipajul
era speriat. Singurii oameni de la bord care rămaseră complet calmi
fură Elgstrand și Lodin. Sau poate că ei reușeau să-și ascundă mai bine
frica.
Dacă San era speriat, fratele lui era de-a dreptul panicat. Lodin
stătu alături de Guo Si cât timp dură furtuna. După ce stihia se potoli,
Guo Si îngenunche și spuse că vrea să-și mărturisească credinţa în
Dumnezeul pe care oamenii albi voiau să-l prezinte semenilor lui
chinezi.
San era plin de admiraţie faţă de misionarii care se comportaseră
cu atâta calm în timpul furtunii. Însă nu putu defel să repete ceea ce
făcuse Guo Si, adică să îngenuncheze ca să se roage la un Dumnezeu
care pentru el continua să ie prea misterios și evaziv.
Înconjurară Capul Bunei Speranţe și numaidecât vânturi prielnice
um lară pânzele navei înspre Oceanul Indian. Vremea deveni mai caldă
și mai ușor de suportat. San continuă să-i înveţe pe cei doi chineză, iar
după aceea Guo Si se îndepărta alături de Lodin pentru a purta cu
acesta conversaţii intime, șoptite.
San n-avea nici cea mai vagă idee ce îi rezerva viitorul. Într-o bună
zi, Guo Si se îmbolnăvi brusc. Îl trezi pe San în cursul nopţii și îi șopti că
începuse să tușească cu sânge. Guo Si era alb ca varul și tremura. San îi
ceru unui marinar a lat de veghe să-i aducă pe misionari. Omul, care
venea din America și era născut din mamă negresă și tată alb, se uită la
Guo Si.
— Vrei să trezesc niște domni doar pentru că un chinezoi zace
acolo și sângerează?
— Dacă n-o faci, mâine te vor pedepsi.
Marinarul se încruntă. Până la urmă îi aduse pe Elgstrand și pe
Lodin. Cei doi îl duseră pe Guo Si în cabina lor și îl întinseră pe un prici.
Lodin părea să știe câte ceva despre îngrijirea bolnavilor, îi dădu lui Guo
Si mai multe medicamente. San se lipi de peretele cabinei înguste.
Lumina pâlpâitoare a felinarului arunca umbre pe pereţi. Nava își
continua încet drumul printre valuri.
Sfârșitul veni repede. Guo Si muri la ivirea zorilor. Înainte de a-și da
ultima su lare, Elgstrand și Lodin îi promiseră că va i iertat de
Dumnezeu dacă își mărturisea păcatele și își a irma credinţa. Îl ţinură
amândoi de mâini și se rugară împreună. San rămase singur în colţul
cabinei. Nu putea face absolut nimic. Îl părăsise și al doilea frate. Însă
nu se putu abţine să nu observe că misionarii reușiseră să-i ofere lui
Guo Si un sentiment de împăcare și de liniște cum fratele lui nu mai
trăise niciodată până atunci în viaţa lui.
San nu înţelese întru totul ultimele cuvinte pe care i le spuse Guo
Si. Însă îi era limpede că Guo Si nu se temea de moarte.
— Te părăsesc acum, îi spuse Guo Si. Pășesc pe apă, ca omul pe care
ei îl numesc Isus. Mă îndrept spre o lume diferită și mai bună. Wu mă
așteaptă acolo. Vei veni și tu să ni te alături într-o zi.
După ce Guo Si își dădu ultima su lare, San rămase cu capul pe
genunchi și cu palmele peste urechi. Clătină din cap când Elgstrand
încercă să-i vorbească. Nimeni nu-i putea alina sentimentul de
neputinţă și singurătate care îl copleșise.
Se întoarse la locul lui, în partea din faţă a navei. Doi marinari
cusură trupul lui Guo Si într-o pânză veche de velă, împreună cu câteva
zale ruginite de ier pe post de greutăţi.
Elgstrand îi spuse lui San că peste două ore căpitanul avea să ţină o
scurtă ceremonie funerară pe navă, înainte de a arunca trupul fratelui
său în mare.
— Vreau să iu împreună cu fratele meu, zise San. Nu vreau să zacă
singur acolo, pe punte, înainte de a i aruncat în mare.
Elgstrand și Lodin duseră trupul cusut în giulgiul de pânză în
cabina lor și îl lăsară pe San singur cu fratele lui. Guo Si n-avea să se mai
întoarcă niciodată în China, dar tradiţia spunea că este esenţial ca o
parte a trupului său să ie înmormântată în pământ natal. San luă un
cuţit de pe o măsuţă și deschise cu grijă partea de jos a giulgiului. Tăie
laba piciorului stâng al lui Guo Si. Avu grijă ca nici o picătură de sânge
să nu cadă pe podea, apoi legă o cârpă peste ciot, o altă bucată mare de
pânză în jurul labei piciorului și băgă laba sub propria cămașă. După
aceea repară gaura din giulgiu. Nimeni nu putea să spună că giulgiul
fusese profanat.
Căpitanul și echipajul se adunară pe puntea navei. Giulgiul care
conţinea trupul lui Guo Si fu depus pe o traversă montată pe niște
capre. Căpitanul își scoase șapca. Se apucă să citească din Biblie, după
care începu să intoneze un imn religios. Elgstrand și Lodin i se alăturară
cu vocile lor puternice. Când căpitanul vru să dea semnalul ca marinarii
să arunce cadavrul peste bord, Elgstrand ridică mâna.
— Acest chinez simplu, Wang Guo Si, a văzut lumina înainte de a
muri. Chiar dacă trupul lui va ajunge în curând pe fundul oceanului,
su letul lui este liber și va pluti mereu deasupra capetelor noastre. Să
ne rugăm Domnului, care are grijă de morţi și le eliberează su letele.
Amin.
Când căpitanul dădu semnalul, San închise ochii. Auzi un pleoscăit
puternic la contactul trupului fratelui său cu apa.
San se întoarse acolo unde el și fratele lui stătuseră în cursul
călătoriei. Încă nu putea accepta faptul că Guo Si murise. Tocmai atunci
când ajunsese că creadă că voinţa fratelui său de a trăi se întărise, nu în
ultimul rând datorită întâlnirii cu cei doi misionari, Guo Si fusese
doborât de o boală necunoscută.
În noaptea care urmă încredinţării trupului lui Guo Si apelor mării,
San începu neplăcuta muncă de a îndepărta pielea, tendoanele și
mușchii de pe laba piciorului mortului. Singura unealtă de care
dispunea era un șurub de ier pe care îl găsise pe puntea navei. Aruncă
toate bucăţile de carne peste bord. Când reuși să cureţe complet oasele
de carne, le înveli într-o cârpă ca să le usuce și le ascunse în bagaj.
Își petrecu săptămâna care urmă într-un priveghi solitar prelungit.
Uneori se trezea cuprins de ideea că lucrul cel mai bun pe care îl avea
de făcut era să se caţere tăcut peste balustrada bordului la adăpostul
întunericului și să se arunce în mare. Însă trebuia să ducă oasele
fratelui său mort înapoi acasă.
Când își reîncepu lecţiile cu misionarii își dădu seama cât de mult
însemnaseră aceștia pentru Guo Si. Fratele lui nu ţipase deloc în pragul
morţii, ci fusese senin. Elgstrand și Lodin îi dăruiseră lui Guo Si cel mai
misterios lucru cu putinţă: curajul de a muri.
Pe parcursul restului călătoriei, mai întâi până în insula Java, unde
nava își reîmprospăta proviziile, apoi pe ultima bucată de drum până în
Canton, San puse o mulţime de întrebări despre Dumnezeul care putea
aduce alinare muribunzilor și care oferea paradisul tuturor, indiferent
dacă erau bogaţi sau săraci.
Însă întrebarea-cheie era de ce îngăduise acest Dumnezeu ca Guo
Si să moară exact atunci când el și San se întorceau acasă după toate
încercările prin care trecuseră. Nici Elgstrand și nici Lodin nu îi oferiră
un răspuns satisfăcător. Elgstrand susţinea că Dumnezeul creștin lucra
în moduri misterioase. Oare ce însemna asta? Că viaţa nu reprezenta
altceva decât o așteptare pentru ceea ce avea să vină după aceea? Că
orice credinţă reprezenta, de fapt, o șaradă?
Pe măsură ce nava se apropia de Canton, San devenea tot mai
agitat. N-avea să uite niciodată toate chinurile prin care trecuse. Acum
voia să înveţe să scrie, ca să poată înregistra pentru alţii ce i se
întâmplase în viaţă lui și fraţilor săi morţi, începând cu dimineaţa când
își descoperise părinţii atârnând spânzuraţi de o creangă de copac.
Cu câteva zile înainte de a ajunge să vadă coasta Chinei, Elgstrand
și Lodin veniră să se așeze lângă el pe punte, vrând să a le ce planuri
avea după ce ajungeau în Canton.
San nu știa ce să le răspundă.
— Nu vrem să pierdem legătura cu tine, zise Elgstrand. Ne-am
apropiat de tine în cursul acestei călătorii. Fără tine, n-am i ajuns să
cunoaștem cât de cât chineza. Ne-ar face mare plăcere să ni te alături.
Îţi vom plăti un salariu, iar tu ne vei ajuta să ridicăm acea mare
comunitate creștină la care visăm.
San rămase o vreme tăcut, înainte de a răspunde. Când se decise, se
ridică în picioare și se înclină de două ori înspre misionari.
Avea să meargă împreună cu ei. Poate că într-o bună zi avea să
ajungă și el la seninătatea lui Guo Si din ultimele zile de viaţă.
La 12 septembrie 1867, San păși pe ţărmul Cantonului. În straiţă
avea oasele labei piciorului de la fratele său mort. Era singurul lucru pe
care îl putea arăta oricui ca dovadă a lungii sale călătorii prin viaţă.
Privi în jurul lui pe chei. Îl căuta cu privirea pe Zi sau pe Wu? Habar
n-avea.
Câteva zile mai târziu, San îi însoţea pe cei doi misionari pe o navă
luvială către orașul Fuzhou. Cercetă cu privirea peisajul care se
desfășura alene în faţa ochilor săi. Căuta un loc unde să îngroape
rămășiţele lui Guo Si.
Era ceva ce trebuia să facă singur. Era o chestiune de reglementat
între el, părinţii lui și spiritele strămoșilor lui.
Vasul înainta încet către nord. De pe maluri răsunau orăcăieli de
broaște.
San ajunsese acasă.
15

În toamna anului 1868, San începu, cu un efort imens, să scrie


povestea vieţii sale și pe cea a celor doi fraţi morţi. Trecuseră cinci ani
de când el și Guo Si fuseseră răpiţi de Zi, și un an de când se întorsese în
Canton cu laba piciorului lui Guo Si în bagaj. În cursul acelui an îi
însoţise pe Elgstrand și pe Lodin în Fuzhou, fusese în slujba lor ca
servitor personal și, mulţumită unui învăţător pe care i-l angajase
Lodin, reușise să înveţe să scrie.
În noaptea în care San se așeză la masă și începu să-și scrie
povestea vieţii un vânt puternic zguduia ferestrele casei unde el avea o
odaie. Se așeză cu creionul în mână, ascultând zgomotele de afară și
imaginându-și că se a lă iarăși pe mare.
Abia acum începea să priceapă pe deplin semni icaţia tuturor
evenimentelor prin care trecuse. Se hotărî să încerce să-și amintească
iecare amănunt și să noteze totul, fără să treacă cu vederea ceva.
Dar cine avea să-i citească povestea?
Nu avea pe nimeni pentru care să scrie. Cu toate astea, voia să o
facă. Dacă exista cu adevărat un Creator care domnea peste viaţă și
moarte, fără îndoială că acesta avea să aibă grijă ca tot ce scria San să
ajungă în mâna cuiva care ar i vrut să citească povestea.
Începu să scrie, încet și meticulos, în vreme ce vântul zguduia
zidurile casei. Se legăna încet înainte și înapoi pe scaunul pe care stătea.
Odaia se transformă repede într-o navă, cu podeaua mișcându-se sub
picioarele lui.
Pusese câteva teancuri de hârtie pe masă în faţa lui. Ca un crab
ascuns pe fundul unei ape, intenţiona să meargă înapoi cu povestea
până în punctul în care își văzuse părinţii atârnând de capetele
frânghiilor și legănându-se în bătaia vântului. Voia însă să înceapă cu
călătoria până în locul unde se găsea acum. Era cea mai vie amintire din
memoria lui.
Elgstrand și Lodin fuseseră emoţionaţi și agitaţi când debarcaseră
în Canton. Masele haotice de oameni, mirosurile ciudate și
incapacitatea lor de a înţelege dialectul Hakka vorbit în acel oraș îi
făcuseră să se simtă nesiguri. Erau așteptaţi - fuseseră întâmpinaţi de
un alt misionar suedez, pe nume Tomas Hamberg, care lucra pentru o
societate biblică germană dedicată răspândirii de traduceri în chineză
ale textelor biblice. Hamberg se dovedi un om ospitalier și îi lăsă să stea
în casa legaţiei germane unde el își avea biroul și apartamentul. San
intră imediat în rolul servitorului tăcut pe care singur decisese să și-l
asume. Se ocupa de chinezii însărcinaţi să care bagajele misionarilor,
spăla hainele angajatorilor săi și se îngrijea de nevoile lor la orice oră
din zi și din noapte. Deși nu spunea nimic și nu ieșea absolut deloc în
evidenţă, asculta cu mare atenţie tot ce se spunea. Hamberg vorbea
chineza mai bine decât Elgstrand și Lodin, și adesea discuta cu ei ca să
le îmbunătăţească luenţa limbajului. Prin deschizătura unei uși, San îl
auzi la un moment dat întrebându-l pe Lodin cum îl cunoscuseră pe el.
Fu surprins să-l audă pe Hamberg avertizându-l pe Lodin să nu se
încreadă prea mult într-un servitor chinez.
Era pentru prima dată când San auzea un misionar spunând ceva
negativ la adresa unui chinez. Avea însă încredere că nici Elgstrand și
nici Lodin nu aveau să ajungă la aceeași concluzie ca Hamberg.
După câteva zile de pregătiri intense, plecară din Canton, navigând
mai întâi de-a lungul coastei, apoi în amonte pe râul Min Jiang către
Fuzhou, Orașul Pagodelor Albe și Negre. Hamberg le dăduse o scrisoare
de recomandare către mandarinul-șef al orașului, care anterior se
dovedise binevoitor faţă de misionarii creștini. Spre uimirea lui, San îi
văzuse pe Elgstrand și pe Lodin cum îngenunchează și ating solul cu
frunţile înaintea mandarinului. Acesta le îngădui să activeze în orașul
lui, iar după o cercetare minuţioasă reușiră să găsească un loc potrivit
scopurilor lor. Era un complex împrejmuit de ziduri și care cuprindea
câteva clădiri.
În ziua în care se mutară acolo, Elgstrand și Lodin îngenuncheară și
binecuvântară complexul care avea să reprezinte casa lor în viitor. San
se lăsă și el într-un genunchi, dar fără să rostească vreo binecuvântare.
Își aduse aminte că încă nu reușise să găsească un loc potrivit unde să
îngroape piciorul lui Guo Si.
Trecură mai multe luni până să descopere un loc în apropiere de
râu unde soarele la as inţit trecea peste vârfurile copacilor încet, până
ce solul era treptat înghiţit de umbră. San vizită locul de mai multe ori
și se simţi mereu împăcat cu sine stând acolo, cu spatele sprijinit de un
bolovan. Râul curgea leneș la poalele pantei blânde dinaintea ochilor
lui. Chiar și acum, deși venise toamna, pe malul râului în loreau plante.
Acolo putea zăbovi ca să discute cu fraţii lui. Acolo puteau ei veni ca
să ie cu el. Puteau i împreună. Linia de demarcaţie dintre viaţă și
moarte dispărea acolo.
Săpă o groapă adâncă în sol, în care puse oasele fratelui său. O
umplu cu mare grijă cu pământ, șterse toate urmele și deasupra așeză o
piatră pe care o adusese cu el din deșertul american.
San își zise că poate ar i fost bine să recite una dintre rugăciunile
învăţate de la misionari; dar cum Wu, care era și el cumva prezent
acolo, nu-l cunoscuse pe Dumnezeul către care s-ar i înălţat rugile, se
mulţumi să le rostească numele. În mintea lui le atașă aripi su letelor
fraţilor și le îmboldi să zboare cât mai departe.
Elgstrand și Lodin stârneau o energie uluitoare prin prezenţa lor.
San nutrea un respect tot mai mare pentru eforturile lor neprecupeţite
de a înlătura bariere și de a convinge oameni să-i ajute la construirea
misiunii. Evident, dispuneau și de bani. Aveau nevoie de bani ca să-și
înfăptuiască lucrarea. Elgstrand avea un aranjament cu o companie
englezească de transport maritim, ale cărei nave treceau regulat prin
Fuzhou ca să aducă sume de bani din Suedia. San constată cu
surprindere că misionarii nu păreau să-și facă niciodată probleme în
legătură cu potenţialii hoţi, care n-ar i ezitat să-i omoare ca să pună
mâna pe bogăţiile lor. Elgstrand păstra banii și biletele de valoare sub
pernă. Când nici el și nici Lodin nu erau acolo, San răspundea de bani.
O dată, San numără în secret banii, care erau păstraţi într-o pungă
mică de piele. Fu surprins să vadă cât de mulţi erau. Pentru o fracţiune
de secundă fu tentat să ia banii și să fugă. Avea destul acolo cât să
meargă în Beijing și să trăiască doar din dobânzi ca un bogătaș.
Însă tentaţia îl părăsi când se gândi la Guo Si și la duioșia și grija pe
care misionarii i-o arătaseră fratelui său în ultimele lui zile de viaţă pe
acest pământ.
San ducea o viaţă cum nu-și închipuise niciodată. Avea o odaie
proprie cu pat, haine curate, mâncare din belșug. De la capătul de jos al
scării sociale ajunsese acum responsabil peste toţi servitorii din casă.
Devenise strict și hotărât în comportament, dar nu recurgea niciodată
la pedepse izice atunci când cineva comitea vreo greșeală.
La doar câteva săptămâni după ce ajunseseră în Fuzhou, Elgstrand
și Lodin deschiseră tuturor ușile complexului. Curtea se umplu imediat.
San rămase undeva în spate și-l ascultă pe Elgstrand vorbind, în chineza
lui poticnită, despre preamăritul Dumnezeu care își trimisese unicul Fiu
la răstignire. Lodin le oferi oamenilor imagini colorate, pe care aceștia
le trecură de la unii la alţii.
Când Elgstrand termină, curtea se goli rapid. A doua zi însă, se
petrecu același lucru, iar oamenii veniră din nou, unii dintre ei însoţiţi
de prieteni și de cunoscuţi. Întreg orașul începu să vorbească despre
acei albi remarcabili care veniseră să trăiască în mijlocul lor. Chinezii
înţelegeau cel mai greu faptul că Elgstrand și Lodin nu gestionau o
afacere. N-aveau nimic de vânzare și nu doreau să cumpere nimic. Pur
și simplu stăteau acolo și vorbeau într-o chineză stricată despre un
Dumnezeu care trata toate iinţele umane ca pe niște egali.
În acele zile de început misionarii nu precupeţiră nici un efort.
Prinseră niște caractere mari chinezești de arcada de la intrarea în
curte, anunţând astfel lumea că acolo se găsea Templul Unicului
Dumnezeu Adevărat. Cei doi tineri păreau să nu doarmă nici o clipă și
să ie permanent în mișcare. Uneori San îi auzea folosind o expresie
chinezească însemnând „idolatrie degradantă” și a irmând că trebuie să
opună rezistenţă acesteia. Se întrebă cum de misionarii îndrăzneau să
creadă că îi pot convinge pe chinezii de rând să renunţe la idei și
credinţe cu care trăiau de generaţii. Cum putea oferi un Dumnezeu, care
îngăduise ca unicul lui iu să ie răstignit pe o cruce, liniște spirituală
sau voinţă de a trăi unui ţăran chinez obișnuit?
La câteva săptămâni după ce ajunseseră în Fuzhou, într-o
dimineaţă devreme, San ridică drugii și deschise poarta grea de lemn a
complexului. Se trezi în faţă cu o tânără care înclină din cap și îl anunţă
că se numea Lou Qi. Venea dintr-un sătuc de pe malul râului Min, nu
departe de Shuikou. Părinţii ei erau ţărani săraci, iar ea evadase din sat
după ce tatăl ei hotărâse să o vândă drept concubină unui bărbat în
vârstă de șaptezeci de ani din Nanchang. Își implorase tatăl să o
scutească de o asemenea obligaţie, căci umbla zvonul că mai multe
dintre concubinele anterioare ale individului fuseseră omorâte după ce
el se plictisea de ele. Însă tatăl refuzase să asculte protestele ei, așa că
tânăra fugise. Un misionar german situat în avanpostul din Gou Sihan îi
spusese că exista o misiune în Fuzhou unde oricine căuta mila creștină
se putea bucura de ea.
După ce tânăra își încheie povestea, San o măsură cu privirea de
sus până jos. Îi puse câteva întrebări legate de ceea ce știa ea să facă,
apoi o lăsă să intre. Avea să vadă dacă putea ajuta femeile și bucătarul
care erau responsabili de hrănirea celor care locuiau la misiune. Dacă
lucrurile mergeau bine, poate că San reușea chiar să-i ofere o slujbă.
Fu mișcat de bucuria care lumină chipul tinerei la auzul acestor
cuvinte.
Qi se descurcă bine, așa că San îi mări atribuţiile. Tânăra locuia cu
celelalte servitoare de sex feminin și era plăcută de toată lumea pentru
că părea mereu calmă și nu încerca să se eschiveze când i se dădea vreo
treabă. San o supraveghea în vreme ce muncea în bucătărie sau fugea
prin curte ca să îndeplinească câte o sarcină. Din când în când privirile
li se întâlneau, dar San nu o trata niciodată altfel decât pe ceilalţi
servitori.
Într-o zi, la scurt timp după Crăciun, Elgstrand îi ceru lui San să
închirieze o barcă și câţiva vâslași. Aveau să meargă în avalul râului ca
să viziteze o navă englezească ce tocmai ajunsese de la Londra.
Consulul britanic din Fuzhou îl informase pe Elgstrand că nava adusese
un pachet pentru misiune.
— Ar i bine să vii cu noi, îi spuse Elgstrand, zâmbind. Am nevoie
de cel mai bun om al meu atunci când mă duc să ridic o geantă plină cu
bani.
San găsi o echipă de vâslași în port. A doua zi, Elgstrand și San se
urcară în barcă. Chiar înainte de a urca, San îi șoptise șefului său că
probabil ar i fost cel mai bine dacă nu pomenea nimic despre
conţinutul pachetului pe care aveau să-l ridice de la bordul navei
englezești.
Elgstrand zâmbi.
— Fără îndoială că sunt credul, dar nici pe departe așa de naiv cum
crezi tu, răspunse suedezul.
Vâslașii avură nevoie de trei ore ca să ajungă la navă și să tragă de-a
lungul ei. Elgstrand urcă pasarela de acces împreună cu San. Îi
întâmpină un căpitan chel, care se numea John Dunn. Omul se uită la
vâslași cu multă neîncredere. Apoi se uită cu aceeași privire la San și
făcu un comentariu pe care San nu-l înţelese. Elgstrand clătină din cap
și îi explică lui San că onor căpitanul Dunn nu dădea prea mulţi bani pe
chinezi.
— Crede că sunteţi cu toţii hoţi și trădători, zise Elgstrand, râzând.
Într-o bună zi își va da seama cât de mult se înșeală.
Dunn și Elgstrand dispărură în cabina căpitanului. În scurt timp
Elgstrand ieși de acolo cu o geantă de piele, pe care i-o dădu ostentativ
lui San.
— Căpitanul Dunn crede că sunt nebun pentru că mă încred în tine.
Mă întristează să spun că acest căpitan este o persoană extrem de
vulgară, care fără îndoială știe multe despre nave, vânturi și oceane, dar
nu cunoaște nimic în privinţa oamenilor.
Coborâră la loc în barcă și se întoarseră la misiune. Când ajunseră
se lăsase deja întunericul. San îl plăti pe șeful vâslașilor. În vreme ce
mergeau pe străduţele întunecate, San începu să se simtă neliniștit. Nu
se putea abţine să nu-și aducă aminte de acea seară din Canton când Zi
îi ademenise în capcană pe el și pe fraţii lui. De această dată însă nu se
petrecu nimic rău. Elgstrand se duse în biroul lui cu geanta, în vreme ce
San puse drugul la poartă și îl trezi pe paznicul de noapte, care
adormise cu spatele sprijinit de zidul exterior.
— Ești plătit ca să stai de pază, nu ca să dormi, îl muștrului San pe
om.
Rosti totul cu un ton prietenos, deși știa că paznicul era leneș și
avea să adoarmă în curând la loc. Însă omul avea o mulţime de copii de
îngrijit și o nevastă mutilată rău cu apă clocotită, accident de pe urma
căruia era obligată să stea la pat de mulţi ani, adesea zvârcolindu-se de
durere.
„Sunt un supraveghetor cu ambele picioare pe pământ, își zise San.
Nu stau pe șaua unui cal, precum J.A. Și dorm ca un câine de pază, cu un
ochi deschis.“
Se duse în odaia lui. Pe drum observă o lumină în camera unde
dormeau servitoarele. Se încruntă. Era interzis ca noaptea să ardă
lumânări, din pricina riscului imens de a se stârni un incendiu. Se duse
la fereastră și privi cu mare atenţie printr-o spărtură dintre draperiile
subţiri. În încăpere se vedeau trei femei. Una dintre ele, cea mai bătrână
slujnică din complex, dormea, dar Qi și o altă tânără cu numele de Na
stăteau în capul oaselor pe patul pe care îl împărţeau și discutau. Pe
măsuţa de lângă ele se vedea un felinar aprins. Cum afară era o noapte
caldă, Qi își desfăcuse partea de sus a cămășii de noapte, dezvăluindu-și
sânii. San se uită vrăjit la trupul ei. Nu le auzea vocile și bănuia că
șușoteau ca să n-o trezească pe femeia mai în vârstă.
Qi se întoarse brusc și privi spre fereastră. San se făcu mic. Oare îl
văzuse? Se retrase în întuneric și așteptă. Însă Qi nu veni să aranjeze
draperiile. San se întoarse la fereastră și rămase acolo să se uite până ce
Na su lă în lumânare, lăsând încăperea în întuneric.
San nu se mișcă. Unul dintre câinii lăsaţi liberi în complex pe
durata nopţii ca să sperie posibilii hoţi veni la el și îi adulmecă mâinile.
— Nu sunt hoţ, șopti San. Sunt un bărbat obișnuit care dorește o
femeie ce într-o zi ar putea i a mea.
Din acea clipă, lui San i se aprinseră călcâiele după Qi. Avu grijă cu
sentimentele lui, căci nu dorea s-o sperie pe tânără. În același timp, n-
avea deloc chef ca interesul lui pentru ea să devină prea evident pentru
ceilalţi servitori. Gelozia era un sentiment care se putea aprinde și
răspândi oricând cu iuţeală.
Trecu multă vreme până ce Qi înţelese semnalele prudente pe care
San i le transmitea constant. Începură să se întâlnească în întuneric, în
afara camerei ei, după ce Na promisese că nu va vorbi cu nimeni despre
asta. În schimbul acestui favor, Na primi o pereche de panto i noi. În
cele din urmă, după aproape un an, Qi începu să-și petreacă o parte a
iecărei nopţi în camera lui San. Când făceau dragoste, pe San îl încerca
o senzaţie de bucurie care alunga toate umbrele și amintirile dureroase.
San și Qi ajunseră să își dorească să petreacă restul vieţii împreună.
San decise să discute cu Elgstrand și Lodin, ca să le ceară
permisiunea de a se căsători. San se duse la cei doi misionari într-o
dimineaţă, după ce se termină micul dejun, înainte ca suedezii să își
îndrepte atenţia asupra sarcinilor din acea zi. Le explică ce dorea. Lodin
nu spuse nimic; Elgstrand fu cel care vorbi.
— De ce vrei să te căsătorești cu ea?
— E drăguţă și politicoasă. Muncește mult.
— E o femeie foarte simplă, care nu poate face la fel de multe
lucruri ca tine. Și nu arată nici un fel de interes pentru mesajul nostru
creștin.
— E încă foarte tânără.
— Sunt unii care spun că e hoaţă.
— Servitorii bârfesc mereu. Nimeni nu scapă atenţiei lor. Toată
lumea acuză pe toată lumea de diverse. Eu știu ce e adevărat și ce nu. Qi
n-a fost niciodată hoaţă.
Elgstrand se întoarse spre Lodin. San habar n-avea ce vorbiră între
ei într-o limbă pe care el n-o înţelegea.
— Noi credem că ar trebui să aștepţi, zise Elgstrand. Dacă te vei
căsători, vrem să ie o căsătorie creștină. Prima pe care o slujim aici, la
misiune. Dar nici unul dintre voi nu este încă su icient de matur. Vrem
să aștepţi.
San se înclină și ieși din încăpere. Era extrem de dezamăgit, însă
Elgstrand nu îl refuză categoric. Într-o zi el și Qi aveau să devină un
cuplu.
Câteva luni mai târziu, Qi îi spuse lui San că era însărcinată. San fu
din cale afară de bucuros și decise imediat că, dacă pruncul avea să ie
băiat, să îl cheme Guo Si. În același timp însă, își dădu seama că vestea
avea să creeze probleme - religia creștină insista asupra mariajului
cuplurilor înainte de apariţia copiilor. Relaţiile sexuale înainte de
căsătorie erau considerate un păcat major. Lui San nu-i veni nici o idee.
Burta care creștea putea i ascunsă o vreme, dar în scurt timp San
trebuia să anunţe ceva, înainte de descoperirea adevărului.
Într-o zi, San fu informat că Lodin avea nevoie de o echipă de
vâslași pentru o călătorie de câţiva kilometri în amontele râului, până la
o misiune germană. Ca întotdeauna când era vorba de voiajuri cu barca,
trebuia să meargă și San. Cu o seară înainte de plecare, San își luă
rămas-bun de la Qi și promise că avea să rezolve totul la întoarcere.
Patru zile mai târziu, când se întoarse împreună cu Lodin, San fu
chemat la Elgstrand, care dorea să-i vorbească. Misionarul ședea la
biroul lui. De obicei îl invita pe San să ia loc, dar de această dată n-o
făcu. San bănuia că se întâmplase ceva.
Elgstrand vorbi cu o voce mai blândă decât de obicei.
— Cum a fost drumul?
— Așa cum ne-am așteptat.
Elgstrand dădu gânditor din cap și îi aruncă o privire cercetătoare
lui San.
— Sunt dezamăgit, zise el. Am sperat până în ultima clipă că zvonul
care a ajuns la urechile mele nu e adevărat. Dar până la urmă am fost
obligat să acţionez. Înţelegi la ce mă refer?
San înţelegea, dar răspunse că nu.
— Asta mă dezamăgește și mai mult, continuă Elgstrand. Când
cineva spune o minciună, înseamnă că diavolul a găsit o cale de a
pătrunde în mintea lui. Mă refer, evident, la faptul că femeia cu care ai
vrut să te căsătorești e gravidă. Îţi mai ofer o ocazie de a-mi spune
adevărul.
San înclină din cap, dar nu spuse nimic. Își simţea inima bătând cu
putere.
— E pentru prima dată de când ne-am întâlnit pe nava care ne-a
adus aici că mă dezamăgești, continuă Elgstrand. Ai fost unul dintre
oamenii care ne-a dat mie și fratelui Lodin sentimentul că până și
chinezii se pot ridica la un nivel spiritual mai înalt. Ultimele zile au fost
foarte di icile. M-am rugat pentru tine și am decis că îţi pot îngădui să
rămâi. Dar trebuie să-ţi dedici și mai mult timp și efort ca să înaintezi
spre momentul în care îţi vei putea declara supunerea faţă de
Dumnezeul în care credem noi.
San rămase acolo, cu capul plecat, așteptând să vadă ce avea să
urmeze. Nu urmă nimic.
— Asta e tot, rosti Elgstrand. Întoarce-te la treburile tale.
Când ajunse la ușă, auzi vocea lui Elgstrand în spatele lui.
— Înţelegi, desigur, că nu e posibil pentru Qi să mai rămână aici. Ea
ne-a părăsit deja.
San ieși devastat în curte. Se simţea la fel ca atunci când murise
fratele lui. Era din nou pus la podea. O găsi pe Na, o prinse de păr și o
trase afară din bucătărie. Era pentru prima dată când San se comporta
violent faţă de un servitor. Na strigă și se aruncă pe jos. San își dădu
repede seama că nu ea bâr ise. Cealaltă femeie, bătrâna, o auzise pe Qi
mărturisindu-i situaţia în care se a la lui Na. San reuși să se stăpânească
și să nu o atace și pe bătrână. Ar i însemnat că trebuia să părăsească și
el misiunea imediat. O duse pe Na în camera lui și o așeză pe un scaun.
— Unde e Qi?
— A plecat acum două zile.
— Unde s-a dus?
— Nu știu. Era foarte supărată. A fugit.
— Trebuie să i spus ceva în legătură cu locul unde se duce.
— Nu cred că știa. Dar poate că s-a dus la râu ca să te aștepte acolo.
San se ridică instantaneu, ieși ca o furtună din încăpere, apoi pe
poarta principală și alergă spre port. N-o găsi pe Qi. Își petrecu cea mai
mare parte a zilei căutând-o și întrebând pe toată lumea cu care se
întâlnea, dar n-o văzuse nimeni. Vorbi cu vâslașii, iar aceștia îi
promiseră că-i vor da de veste dacă tânăra avea să-și facă apariţia.
Când se întoarse la misiune și se întâlni iarăși cu Elgstrand, acesta
se comportă ca și cum uitase totul. Se pregătea pentru slujba de a doua
zi.
— Nu crezi că ar trebui să ie mai curat prin curte? întrebă
Elgstrand pe un ton prietenos.
— O să mă asigur că se face la prima oră a dimineţii, înainte de
sosirea oaspeţilor.
Elgstrand dădu din cap, iar San se înclină. Era limpede că Elgstrand
considera păcatul lui Qi atât de grav, încât nu-i acorda nici o șansă de
mântuire.
San nu putea pricepe în ruptul capului că puteau exista oameni
cărora nu li se putea acorda graţia divină doar pentru că înfăptuiseră
păcatul de a iubi o altă iinţă umană.
Îi urmări pe Elgstrand și Lodin cum discută pe veranda din faţa
o iciului principal al misiunii.
Se simţi ca și cum acum îi vedea pentru prima dată în adevărata lor
lumină.
Două zile mai târziu, primi un mesaj de la unul dintre amicii lui din
port. Se grăbi să ajungă acolo. Fu nevoit să-și croiască drum cu coatele
printr-o mare de oameni. Qi zăcea pe o pasarelă. În ciuda lanţului greu
de ier din jurul mijlocului, se înălţase din adâncurile apei. Lanţul se
încurcase de o cârmă care ridicase trupul la suprafaţă. Pielea ei
devenise albă-albăstruie, iar ochii îi erau închiși. San era singurul de
acolo care știa că burta ei ascundea un copil.
San era iarăși singur.
Dădu bani omului care trimisese mesajul de informare. Suma
ajungea ca trupul lui Qi să ie incinerat. Două zile mai târziu, îngropă
cenușa în același loc în care se odihnea Guo Si.
„Așadar, asta am făcut cu viaţa mea, își zise el. Îmi creez propriul
cimitir, pe care apoi îl umplu. Deja aici se odihnesc patru su lete, dintre
care unul nici n-a apucat măcar să trăiască.“
Îngenunche și se lovi de nenumărate ori cu fruntea de sol. Se
simţea cuprins de o imensă amărăciune. Nu-i putea rezista defel. Urlă ca
un animal. Nu se simţise niciodată atât de neajutorat ca în acel moment.
Odinioară se simţise în stare să aibă grijă de fraţii lui: acum ajunsese
doar o umbră de om, care se destrăma și ea.
Târziu în acea seară, când se întoarse la sediul misiunii, paznicul de
noapte îl înștiinţă că fusese căutat de Elgstrand. San ciocăni la ușa
biroului suedezului și îl găsi pe misionar stând la birou și scriind ceva la
lumina lămpii.
— Ţi-am simţit lipsa, zise Elgstrand. Ai fost plecat toată ziua. M-am
rugat lui Dumnezeu să nu păţești nimic.
— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse San, înclinându-se. Doar că m-
a durut puţin un dinte, pe care l-am vindecat cu ajutorul unor ierburi.
— Bine. Nu ne putem descurca fără tine. Du-te să dormi.
San nu le spuse celor doi misionari de sinuciderea lui Qi. În misiune
apăru o nouă fată. San închise durerea în su letul lui și continuă vreme
de multe luni să ie servitorul de neînlocuit al misionarilor. Nu dezvălui
nimic din ce gândea și nici despre atitudinea cu care ajunsese să asculte
predicile celor doi.
În tot acest timp, San simţi tot mai mult că stăpânește su icient de
bine arta scrisului ca să înceapă să scrie povestea lui și a fraţilor săi.
Încă nu avea habar pentru cine o scria. Poate doar pentru vântul de
afară. Însă dacă așa stăteau lucrurile, atunci el era dispus să facă vântul
să o asculte.
Scria până noaptea târziu și dormea tot mai puţin, dar fără ca asta
să-i afecteze îndatoririle. Era mereu prietenos, gata să ajute, să ia
decizii, să gestioneze servitorii și să le faciliteze celor doi misionari
convertirea chinezilor la creștinism.
Trecu așa aproape un an de la venirea lui în Fuzhou. Era perfect
conștient că pentru construirea împărăţiei Domnului, la care visau
misionarii, era nevoie de extrem de mult timp. Într-un interval de
douăsprezece luni, nouăsprezece persoane se convertiseră și
acceptaseră credinţa creștină.
San continua să scrie mereu, gândindu-se mai ales la motivele
pentru care părăsise satul lui natal.
Una dintre sarcinile lui San era să facă curăţenie în biroul lui
Elgstrand. Nimeni altcineva nu avea voie acolo. Într-o zi, în vreme ce
ștergea cu atenţie biroul de praf și îndrepta teancurile de hârtii de pe el,
San observă o scrisoare scrisă de Elgstrand în chineză. Mesajul era
adresat unuia dintre prietenii misionari din Canton - cei doi încercau să
facă împreună exerciţii de limbă.
Iată ce mărturisea Elgstrand prietenului său: „După cum știi,
chinezii sunt incredibil de muncitori și pot îndura sărăcia la fel cum
catârii și asinii îndură loviturile de bici. Însă nu trebuie să uităm că
acești chinezi sunt în același timp încăpăţânaţi, vicleni, mincinoși și
trădători; sunt aroganţi, lacomi și au o senzualitate perversă care
uneori mă dezgustă. În ansamblul lor, sunt un popor lipsit de valoare.
Putem doar spera că, într-o bună zi, dragostea lui Dumnezeu le va putea
distruge asprimea și cruzimea lor oribile”.
San citi scrisoarea și a doua oară. Apoi termină curăţenia și ieși din
încăpere.
Continuă să lucreze ca și cum nu s-ar i întâmplat nimic, scriind în
iecare noapte și ascultând predicile misionarilor ziua.
Într-o seară din toamna anului 1868 părăsi misiunea fără ca să
observe cineva. Își împachetase toate lucrurile într-o traistă simplă de
pânză. Afară ploua și bătea vântul în rafale. Paznicul de noapte dormea
lângă poartă. Nu-l auzi pe San cum se caţără peste poartă. Când ajunse
sus, San smulse indicatorul care anunţa că acolo se găsea poarta de
intrare în Templul Unicului Dumnezeu Adevărat. Aruncă indicatorul jos,
în noroi.
Strada era pustie. Din cer turna cu găleata.
San fu înghiţit repede de întuneric și dispăru.
16

Lui Ya Ru îi plăcea să stea singur serile în biroul lui. În astfel de


clipe, zgârie-norul din centrul Beijingului, unde Ya Ru ocupa întreaga
mansardă, cu ferestre imense, din podea până în tavan, care ofereau o
panoramă splendidă asupra orașului, era aproape pustiu. În clădire se
mai găseau doar paznicii de la parter și echipele de curăţenie. Secretara
lui, domnișoara Shen, era la datorie în anticameră: rămânea
întotdeauna oricât avea el nevoie de ea - uneori până în zorii zilei
următoare.
În această zi de decembrie 2005, Ya Ru împlinea treizeci și opt de
ani. Era perfect de acord cu ilosoful occidental care scrisese odată că la
acea vârstă un bărbat se găsea la mijlocul vieţii. Avea mulţi prieteni
care, pe măsură ce se apropiau de patruzeci de ani, resimţeau
bătrâneţea ca pe o boare slabă, dar rece, su lându-le în ceafă. Ya Ru n-
avea astfel de griji; încă din vremea studenţiei decisese să nu-și piardă
niciodată timpul și energia făcându-și griji în privinţa unor lucruri pe
care nu le putea in luenţa. Trecerea timpului însemna o bătălie
permanentă și capricioasă, un război pe care toţi oamenii îl pierdeau în
cele din urmă. Singura formă de rezistenţă pe care o putea opune
cineva era să pro ite la maximum de timp, să exploateze iecare secundă
fără să încerce să împiedice trecerea lui.
Ya Ru își lipi nasul de geamul rece al ferestrei. Păstra întotdeauna
temperatura la nivel scăzut în vasta lui suită de birouri, în care
mobilierul avea nuanţe plăcute de negru și roșu sângeriu. Termometrul
se menţinea constant la șaptesprezece grade Celsius, atât în perioada
sezonului rece, cât și vara, când Beijingul era lovit de furtuni de nisip și
rafale puternice de vânt ierbinte. O asemenea temperatură i se
potrivea. Întotdeauna apreciase gândirea la rece. Afacerile și deciziile
politice reprezentau un soi de război, în cadrul căruia nu conta decât
calculul raţional, la rece. Doar nu de pomană era el renumit ca iind Tou
Nao Leng - „Cel cu Sânge Rece“.
Fără îndoială că existau oameni care îl socoteau periculos. Era
adevărat că de mai multe ori, în tinereţe, își pierduse cumpătul și făcuse
rău izic oamenilor, dar așa ceva era acum de domeniul trecutului. Nici
nu-i păsa de faptul că multora le era frică de el. Mai important era să
nu-și piardă controlul și să se lase pradă furiei care îl cuprindea uneori.
Din când în când, dimineaţa foarte devreme, Ya Ru își părăsea
apartamentul printr-o ușă dosnică secretă. Se ducea într-un parc din
apropiere și executa mișcările concentrate de gimnastică devenite
celebre sub numele de tai chi. Îl făceau să se simtă ca o părticică
minusculă și insigni iantă a imensei mulţimi anonime de chinezi.
Nimeni nu știa cine e el sau cum îl cheamă. După aceea, când revenea în
apartament și își relua identitatea, se simţea întotdeauna mai puternic.
Se apropia miezul nopţii. În acea noapte aștepta doi vizitatori, îl
amuza să ţină întruniri în toiul nopţii sau la ivirea zorilor. Controlul
asupra timpului îi conferea un avantaj: într-o cameră rece, în lumina
palidă a zorilor, îi era mai ușor să obţină ce dorea.
Privi pe deasupra orașului. În 1967, în toiul Revoluţiei Culturale, se
născuse într-un spital a lat undeva printre luminile sclipitoare de sub
el. Tatăl lui nu fusese de faţă; ca profesor universitar căzuse victimă
epurărilor Gărzii Roșii și fusese exilat la ţară ca să aibă grijă de porcii
ţăranilor. Ya Ru nu se întâlnise niciodată cu el. Dispăruse și nu se mai
auzise nimic de el. Ceva mai târziu în cursul vieţii lui, Ya Ru trimisese
câţiva dintre colegii lui mai apropiaţi în locul unde se credea că fusese
exilat tatăl lui, dar fără succes. Nimeni nu-și amintea de el. În haosul din
arhivele acelei perioade de timp nu se putea găsi nici o urmă. Tatăl lui
Ya Ru pur și simplu se înecase în imensul val de epurare politică
declanșat de Mao.
Fuseseră vremuri grele pentru mama lui, rămasă singură cu iul și
cu iica ei mai mare, Hong Qiu. Prima amintire a lui Ya Ru era cu mama
lui plângând. Era o amintire mai degrabă ceţoasă, dar pe care n-o uitase
niciodată. Ceva mai târziu, pe la începutul anilor 1980, când situaţia lor
se îmbunătăţise și mama lui își recăpătase slujba de lector în izică
teoretică la Universitatea din Beijing, Ya Ru înţelesese mai bine haosul
care domnise la vremea nașterii lui. Mao încercase să creeze un nou
univers. În același fel în care fusese creat acel univers, o nouă Chină
avea să se nască acum din furtuna generată de Mao.
Ya Ru își dăduse seama de foarte tânăr că singura garanţie a
succesului consta în cunoașterea locului în care se găsea centrul de
putere în orice moment. Aprecierea diverselor tendinţe din viaţa
politică și economică era esenţială ca să urce pe scara socială până la
poziţia pe care o ocupa el acum.
„Am fost pregătit când piaţa s-a liberalizat aici, în China, își spuse
Ya Ru. Am fost una dintre pisicile alea despre care vorbea Deng - cele
despre care nu contează că sunt cenușii sau negre câtă vreme vânează
șoareci. Acum sunt unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia
mea. Mi-am asigurat poziţia graţie contactelor profunde din Orașul
Interzis al noii ere, acolo unde domnesc cele mai înalte cercuri de
putere ale Partidului Comunist. Le plătesc excursiile în străinătate; aduc
designeri străini pentru rochiile nevestelor lor. Aranjez locuri la
universităţi americane de vârf pentru progeniturile lor și construiesc
case pentru părinţii lor. În schimbul tuturor acestora, am libertate.“
Își întrerupse șirul de gânduri și se uită la ceas. Aproape miezul
nopţii. Se duse la birou și apăsă un buton. Domnișoara Shen răspunse
imediat.
— Aștept o musa iră, zise el. Cam peste zece minute. Fă-o să
aștepte o jumătate de oră. Apoi o să-i dau drumul să intre.
Ya Ru se așeză la birou. Era întotdeauna gol când pleca de acolo
seara. Fiecare nouă zi trebuia întâmpinată într-o stare de curăţenie
pentru a putea face faţă noilor provocări.
În acel moment, pe birou zăcea o carte veche, cu coperte uzate,
care se vedea că fusese citită de multe ori. Uneori Ya Ru își zicea că ar i
fost bine să angajeze un expert în legătorie care să repare volumul
înainte ca acesta să se destrame complet. Până la urmă decisese să îl
lase așa cum era; conţinutul era încă intact, chiar și după ce trecuseră
atâţia ani de la scrierea cărţii.
O puse cu grijă într-o parte și apăsă un buton de sub birou. Imediat
se ivi un ecran de computer. Tastă câteva caractere și pe ecran apăru
arborele genealogic al lui Ya Ru. Avusese nevoie de mult timp și de
mulţi bani ca să alcătuiască arborele sau cel puţin ramurile de care
putea i sigur. În cursul istoriei pline de violenţe și de vărsări de sânge a
Chinei nu se pierduseră doar comori culturale; multe arhive fuseseră
distruse. În arborele la care se uita acum Ya Ru existau goluri pe care el
n-avea să le poată umple niciodată.
Chiar și așa, avea acolo numele-cheie. Inclusiv, și asta era cel mai
important, numele omului care scrisese jurnalul care zăcea pe biroul
lui.
Ya Ru căutase casa în care strămoșul lui stătuse și scrisese la
lumina chioară a unei lumânări. Însă nu rămăsese nimic din ea. Acolo
unde locuise Wang San se întindea acum o reţea de autostrăzi.
San notase în jurnal că scrierea lui era destinată vântului și copiilor
lui. Ya Ru nu înţelesese niciodată care era semni icaţia ca vântul să
citească jurnalul. Probabil că San fusese un romantic în adâncul
su letului său, în ciuda vieţii dure pe care fusese obligat să o ducă și a
nevoii de răzbunare care nu îl părăsise niciodată, însă copiii veniseră,
iar mai presus de toţi fusese un iu pe nume Guo Si. Acesta se născuse în
1882. Guo Si fusese unul dintre primii conducători ai Partidului
Comunist și fusese ucis de japonezi în războiul cu China.
Ya Ru se gândea adesea că jurnalul lui San era scris anume pentru
el. Deși trecuse mai bine de un secol de la scrierea jurnalului, în seara
când Ya Ru se apucase să-l citească, parcă San ar i vrut să-i vorbească
direct lui. Ura resimţită de strămoș cu atâta amar de vreme în urmă
continua să trăiască în Ya Ru. Mai întâi San, apoi Guo Si, iar în cele din
urmă el însuși.
Exista și o fotogra ie cu Guo Si, iul lui San, datând de la
începuturile anilor 1930, în care Guo Si poza alături de alţi bărbaţi într-
un peisaj montan. Ya Ru o scanase și, de câte ori se uita la ea, i se părea
că e foarte aproape de Guo Si, care stătea chiar în spatele oamenilor cu
un zâmbet pe chip și o aluniţă pe obraz. „A fost atât de aproape de
puterea absolută, gândi Ya Ru. Și eu, ruda lui, am ajuns aproape de
putere în timpul vieţii mele.“
Se auzi un bâzâit ușor dinspre dispozitivul de comunicaţii. Sosise
primul lui musa ir, dar Ya Ru intenţiona să-l facă să aștepte. Cu multă
vreme înainte citise despre un lider politic care făcuse o mare artă din
ierarhizarea prietenilor sau dușmanilor politici în funcţie de timpul cât
aceștia erau obligaţi să aștepte întâlnirea cu el. După aceea oamenii își
puteau compara timpii de așteptare ca să-și dea seama cât de departe
se găseau de cercul de putere al liderului.
Ya Ru închise computerul, care dispăru sub birou cu același simţ
discret cu care se ivise. Își turnă un pahar cu apă dintr-o carafa de pe
birou. Apa provenea din Italia și era produsă special pentru el de către o
irmă deţinută parţial de una dintre întreprinderile lui.
„Apă și petrol, își zise el. Mă înconjor de lichide. Astăzi e petrolul,
mâine va i poate dreptul de a extrage apă din diverse râuri și lacuri.“
Se duse iarăși la fereastră și privi spre zona în care se găsea Orașul
Interzis. Îi plăcea să se ducă acolo ca să-și viziteze prietenii. Se îngrijea
de banii acestor prieteni și avea grijă să-i înmulţească. Azi tronul
împăratului era gol. Însă puterea continua să ie concentrată în
interiorul zidurilor orașului imperial antic. Deng spusese odată că
vechea dinastie imperială ar i invidiat puterea Partidului Comunist. Nu
exista nici un alt ţinut din lume cu o bază de putere pe măsură. Acum
iecare al cincilea pământean era dependent de ceea ce decidea liderul
de tip împărat al partidului.
Ya Ru știa că e un om norocos. Nu uita niciodată asta. În clipa în
care ar i socotit că are drepturi și-ar i pierdut in luenţa și
prosperitatea. El era eminenţa cenușie din spatele elitei care poseda
puterea. Era membru al Partidului Comunist; avea legături solide chiar
la centrul cercurilor interioare ale puterii, unde se luau cele mai
importante decizii. Totodată era și consilier de partid. Își cerceta mereu
drumul care îl aștepta în faţă, atent să evite capcanele și să găsească
mereu rutele sigure de înaintare.
Astăzi, cu ocazia zilei sale de naștere, știa că se găsește în miezul
celei mai importante perioade pentru China de la Revoluţia Culturală
încoace. Preocupată de secole doar de sine, China intrase în plin proces
de inspectare a restului lumii. Chiar dacă în biroul politic se ducea o
luptă dramatică legată de direcţia care trebuia aleasă, Ya Ru nu se
îndoia defel care va i rezultatul. Drumul pe care China deja apucase era
imposibil de schimbat. Cu iecare zi care trecea, tot mai mulţi
compatrioţi de-ai lui Ya Ru aveau sentimentul că o duc mai bine ca
înainte. Chiar dacă prăpastia dintre locuitorii orașelor și ţărani se
adâncea, o mică parte din noua prosperitate se revărsa asupra
regiunilor celor mai lovite de sărăcie. Tentativa de stopare a acestei
dezvoltări într-un mod care aparţinea trecutului ar i însemnat pură
nebunie. Ca atare, vânătoarea pentru pieţe străine și materii prime
trebuia să se intensi ice tot mai mult.
Își zări chipul re lectat în geamul imens al ferestrei. Probabil că și
Wang San arătase cam la fel.
„Au trecut mai bine de 135 de ani, își zise Ya Ru. San nu și-ar i
putut imagina niciodată viaţa pe care o duc eu azi. Dar eu îmi pot
imagina viaţa pe care a dus-o el și îi pot înţelege furia. China întreagă a
fost umbrită de nedreptăţile trecutului."
Ya Ru se uită iarăși la ceas; deși nu trecuse încă o jumătate de oră,
era gata să-și primească primul musa ir.
O ușă ascunsă în zid se deschise în lateral, permiţându-i să intre în
încăpere lui Hong Qiu, sora lui Ya Ru. Femeia părea o adevărată
frumuseţe.
Se întâlniră în mijlocul încăperii.
— Bună, frăţiorul meu mai mic, zise ea. Ești un pic mai bătrân ca
ieri. Într-o bună zi o să mă prinzi din urmă.
— Nu, replică Ya Ru. N-o voi face. Dar nici unul dintre noi nu știe
exact care îl va îngropa pe celălalt.
— De ce spui asta acum? La urma urmei e ziua ta de naștere!
— Dacă ai avea o urmă de bun-simţ în tine ai ști că moartea ne
pândește pe toţi.
Ya Ru o conduse către un șir de scaune din capătul încăperii. Cum
ea nu bea alcool, Ya Ru o servi cu ceai dintr-un ceainic placat cu aur. El
continuă să bea apă.
Hong Qiu îi zâmbi. După care deveni brusc serioasă.
— Am un cadou pentru tine. Dar mai întâi vreau să a lu dacă
zvonul pe care l-am auzit e adevărat.
Ya Ru își deschise larg braţele.
— Sunt înconjurat în permanenţă doar de zvonuri. La fel ca toţi
bărbaţii proeminenţi, ca să nu mai menţionez femeile. Cum ești tu,
draga mea soră.
— Vreau să știu dacă e adevărat că s-a dat mită pentru contractul
de construcţie la Olimpiadă. Hong Qiu trânti cu zgomot ceașca de ceai
pe masă. Înţelegi implicaţiile? Mită și corupţie?
Ya Ru își pierdu răbdarea. Găsea adesea conversaţiile lor ca iind
distractive, căci Hong Qiu era inteligentă și caustică în felul de a se
exprima. În același timp, el se bucura de ocazia de a-și modela mai bine
argumentele prin discutarea lor cu ea. Hong Qiu era susţinătoarea
abordărilor de modă veche bazate pe idealuri care nu mai însemnau
nimic. Solidaritatea reprezenta o marfă ca oricare alta. Comunismul
clasic nu reușise să supravieţuiască rigorilor impuse de o realitate pe
care vechii teoreticieni nu reușiseră niciodată să o accepte. Faptul că
marele Karl Marx avusese dreptate în privinţa multor fundamente ale
economiei politice sau că Mao demonstrase că până și ţăranii săraci se
pot elibera de vieţile lor mizere nu însemna că marile provocări la
adresa Chinei de acum puteau i rezolvate apelând la metode clasice.
Hong Qiu se postase cu spatele pe șaua calului care ducea spre
viitor. Ya Ru știa că ea avea să cadă în curând de pe acea șa.
— Nu vom i niciodată dușmani, zise el. Membrii familiei noastre
au fost pionieri atunci când au decis să se elibereze de decadenţă și
mizerie. Doar că avem viziuni diferite asupra metodelor care ar trebui
folosite. Bineînţeles că nu mituiesc pe nimeni, așa cum nu mai îngădui
nimănui să cumpere favoruri de la mine.
— Nu te gândești decât la tine. La nimeni altcineva. Îmi vine greu să
cred că îmi spui adevărul.
Ya Ru se înfurie.
— Tu la ce te gândeai cu șaisprezece ani în urmă, când i-ai aplaudat
pe bătrânii care conduceau partidul și care au ordonat tancurilor să îi
zdrobească pe protestanţii din piaţa Tienanmen? Ce gândeai atunci? Ţi-
a trecut prin minte că puteam i unul dintre protestanţi? Aveam
douăzeci și doi de ani pe atunci.
— Era nevoie de măsuri. Era ameninţată stabilitatea întregii ţări.
— De o mie de studenţi? Fii serioasă, Hong Qiu. Te temeai de cu
totul altceva.
— De ce anume?
Ya Ru se aplecă în faţă și șopti:
— De ţărani. Te temeai că îi vor sprijini pe studenţi. În loc să
începeţi să vă gândiţi la noi modalităţi de progres pentru ţara noastră,
aţi recurs la arme. În loc să rezolvaţi o problemă, aţi încercat să o
ascundeţi.
Hong Qiu nu răspunse. Își privi fratele drept în ochi. Ya Ru se gândi
în acea clipă că amândoi proveneau dintr-o familie care cu doar două
generaţii înainte n-ar i îndrăznit niciodată să se uite drept în ochii unui
mandarin.
— N-ar trebui să zâmbești niciodată unui lup, replică Hong Qiu.
Dacă o faci, lupul crede că vrei să ataci.
Se ridică și puse un pachet legat cu panglică roșie pe masă.
— Mă îngrijorează să văd încotro te îndrepţi, frăţioare. Voi face tot
ce pot ca să mă asigur că ţara noastră nu se transformă în ceva de care
să ne ie rușine. Marea luptă de clasă se va întoarce. Tu de partea cui
ești? De partea ta, nu a poporului.
— Deocamdată eu mă întreb care dintre noi este lupul, ripostă Ya
Ru.
Se ridică și porni spre sora lui, dar aceasta se întoarse cu spatele și
plecă. Se opri în faţa zidului. Ya Ru se duse la birou și apăsă butonul
care deschidea ușa ascunsă.
Se întoarse la masă și desfăcu pachetul dăruit de Hong Qiu. Acesta
conţinea o cutiuţă din jad. Înăuntrul cutiuţei se găsea o pană albă și o
piatră.
Nu reprezenta ceva neobișnuit ca el și Hong Qiu să facă schimb de
cadouri care includeau șarade sau mesaje ascunse, înţelese imediat
semni icaţia cadoului ei. Se referea la un poem de Mao. Pana simboliza
o viaţă irosită, iar piatra o viaţă - și o moarte - cu însemnătate.
„Sora mea mă avertizează, își zise Ya Ru. Sau poate că mă provoacă.
Ce drum voi alege să urmez pentru tot restul vieţii?“
Zâmbi și hotărî ca la următoarea aniversare a zilei ei de naștere să
angajeze un artist care să-i sculpteze un frumos lup din ildeș.
Îi respecta încăpăţânarea. Hong Qiu era cu adevărat sora lui din
punct de vedere al tăriei de caracter și al voinţei. Era clar că ea avea să
continue să i se opună lui și celor din guvern care urmau aceeași cale ca
el. Însă greșea când condamna progresele pe care le sprijinea el, cele
care aveau să facă iarăși din China cea mai puternică ţară din lume.
Ya Ru se așeză la birou și aprinse lampa. Își puse cu mare grijă o
pereche de mănuși albe din bumbac pe mâini. Apoi reîncepu să
răsfoiască jurnalul scris de Wang San și transmis în cadrul familiei din
generaţie în generaţie. Hong Qiu îl citise și ea, dar nu îl înţelesese în
același mod cum îl înţelesese fratele ei.
Ya Ru întoarse ultima pagină a jurnalului. Wang San ajunsese la
optzeci și trei de ani, era foarte bolnav și avea să moară în scurt timp.
Ultimele lui cuvinte exprimau grija că va muri fără să înfăptuiască toate
lucrurile pe care le promisese fraţilor lui.
„Mor prea repede. Dar chiar dacă aș i trăit o mie de ani, tot aș i
murit prea repede, căci n-aș i reușit să restaurez onoarea familiei
noastre. Am făcut ce am putut, dar n-a fost su icient.”
Ya Ru închise jurnalul și îl puse într-un sertar, pe care îl încuie, își
scoase mănușile. Deschise un alt sertar și scoase de acolo un plic gros.
Apoi apăsă pe butonul de comunicaţii. Domnișoara Shen răspunse
imediat.
— A sosit oaspetele meu?
— Da, e aici.
— Roagă-l să intre.
Se deschise iarăși ușa ascunsă în zid. Omul care intră în cameră era
înalt și slab. Se mișca cu lejeritate și aproape plutind peste covorul gros.
Se înclină în faţa lui Ya Ru.
— A sosit vremea să pleci, Liu Xin, rosti Ya Ru. Începutul Anului
Nou occidental este cel mai bun moment ca să-ţi îndeplinești sarcina. În
acest plic se găsește tot ce ai nevoie. Te vreau înapoi aici în februarie,
pentru Anul Nou chinezesc.
Ya Ru îi dădu plicul. Omul îl luă și se înclină.
— Liu Xin, continuă Ya Ru. Sarcina pe care ţi-am dat-o e mai
importantă decât tot ce ţi-am cerut să faci până acum. Are legătură cu
viaţa mea și cu familia mea.
— Voi face ce cereţi.
— Știu asta. Dar dacă dai greș, te implor să nu te mai întorci aici.
Altfel va trebui să te omor.
— Nu voi da greș.
Ya Ru încuviinţă. Conversaţia se încheiase. Liu Xin plecă și ușa se
închise discret în urma lui. Ya Ru vorbi pentru ultima dată în acea seară
cu domnișoara Shen.
— Un bărbat tocmai a ieșit din biroul meu, zise el.
— Era taciturn, dar amabil.
— Dar n-a fost aici în această seară ca să mă vadă.
— Bineînţeles că nu.
— Aici a fost doar sora mea, Hong Qiu.
— N-am văzut pe nimeni altcineva. Și nici nu am notat alt nume în
registru în afară de Hong Qiu.
— Poţi pleca acasă acum. Eu voi mai rămâne câteva ore.
Discuţia luă sfârșit. Ya Ru știa că domnișoara Shen avea să rămână
până la plecarea lui. N-avea familie și nici vreo altă viaţă în afara muncii
depuse pentru el. Era demonul care îi păzea lui ușa.
Ya Ru reveni la fereastră și privi de sus orașul adormit. Era trecut
bine de miezul nopţii. Se simţea emoţionat. Trecuse cu bine de ziua sa
de naștere, chiar dacă discuţia cu Hong Qiu nu decursese conform
așteptărilor lui. Sora lui nu mai înţelegea ce se întâmpla în lume. Refuza
să accepte că vremurile se schimbau. Îl întrista să-și dea seama că ei doi
aveau să se îndepărteze tot mai mult. Dar era un lucru necesar. De
dragul ţării. Poate că într-o bună zi ea avea să înţeleagă, în ciuda tuturor
piedicilor.
Mai important însă era faptul că acea seară reprezenta sfârșitul
tuturor pregătirilor, al tuturor căutărilor și plani icărilor complicate. Ya
Ru avusese nevoie de zece ani ca să stabilească ce se întâmplase în
trecut și să-și întocmească planul de acţiune. De multe ori fusese pe
punctul de a renunţa. De câte ori citea jurnalul lui Wang San însă,
reușea să regăsească energia necesară pentru a merge mai departe. El
avea puterea de a înfăptui ceea ce San n-ar i reușit niciodată să
înfăptuiască.
La sfârșitul jurnalului existau câteva pagini goale. Acolo avea să
scrie Ya Ru ultimul capitol după ce se termina totul. Alesese ziua lui de
naștere pentru a-l trimite pe Xiu Lin în lume ca să facă ce trebuia făcut.
Acum se simţea ușurat.
Ya Ru rămase multă vreme nemișcat la fereastră. După aceea stinse
luminile și plecă printr-o ușă dosnică pe unde se ajungea la liftul lui
privat.
Când se urcă în mașină, care îl aștepta în parcarea subterană, îi
ceru șoferului să oprească în piaţa Tienanmen. Prin geamurile fumurii
văzu piaţa, pustie acum, cu excepţia prezenţei permanente a soldaţilor
de pază în uniformele lor verzi.
Acolo proclamase Mao nașterea noii Republici Populare. Pe atunci
Ya Ru nici nu se născuse măcar.
Evenimentele măreţe care aveau să se petreacă în curând nu vor i
aclamate în această piaţă din timpul Imperiului de Mijloc.
Noua ordine mondială avea să se desfășoare în tăcerea cea mai
deplină. Până ce nimeni nu avea să mai poată împiedica ceea ce urma să
se întâmple.
PARTEA A TREIA
Panglica roșie (2006)
Oriunde se duc bătălii există victime, iar moartea reprezintă o prezenţă banală. Mai
aproape de inimile noastre sunt însă interesele oamenilor și suferinţele marii majorităţi,
iar când murim pentru popor, avem parte de o moarte onorabilă. Cu toate astea, trebuie
să facem totul ca să evităm victimele inutile.

Mao Zedong, 1944

Rebelii
17

Birgitta Roslin găsi ce căuta chiar în spatele restaurantului


chinezesc, într-un colţ. Lipsea una dintre panglicile roșii de la
lampadarul care atârna deasupra mesei.
Rămase nemișcată și își ţinu respiraţia.
„Cineva a stat aici, își zise ea. Apoi, din acest loc s-a îndreptat spre
Hesjövallen.“
Trebuia să i fost un bărbat. În mod clar un bărbat.
Privi în jurul ei prin restaurant. Tânăra chelneriţă îi zâmbi. Dinspre
bucătărie se auzeau voci puternice în chinezește.
Îi trecu prin minte că nici ea și nici poliţia nu reușiseră să înţeleagă
scopul celor petrecute. Era un scop mai mare, mai profund și mai
misterios decât cel la care ei s-ar i putut gândi.
De fapt, nu știau nimic.
Rămase la masă, ciugulind absentă din mâncarea așezată în faţa ei.
Continua să ie singurul client din restaurant. Îi făcu semn chelneriţei și
îi arătă lampadarul de deasupra.
— Lipsește o panglică, zise ea.
La început, chelneriţă păru să nu înţeleagă vorbele ei. Birgitta arătă
din nou spre lampadar. Chelneriţa dădu surprinsă din cap. Habar n-
avea de panglica lipsă. Se aplecă și se uită sub masă, în caz că panglica
căzuse acolo.
— Dusă, zise ea. Nu văd.
— De câtă vreme lipsește? întrebă Birgitta.
Chelneriţa o privi nedumerită. Roslin repetă întrebarea, zicându-și
că tânăra nu înţelesese.
Chelneriţa scutură în grabă din cap.
— Nu știu. Dacă masa nu e bună, vă rog schimbaţi.
Înainte ca Birgitta să poată răspunde, chelneriţa se repezi ca să se
ocupe de un grup de clienţi care tocmai intrase în restaurant. Roslin
bănui că era un grup de autorităţi locale. Când îi auzi vorbind, își dădu
seama că erau delegaţi la o conferinţă, discutând despre nivelul mare al
șomajului din Hälsingland. Continuă să mănânce încet din felurile de pe
masa ei, în vreme ce restaurantul se umplea de clienţi. Tânăra
chelneriţă ajunse repede să nu se mai poată descurca singură. În cele
din urmă, din bucătărie ieși un bărbat, care începu să o ajute cu
tacâmurile și cu ștersul meselor.
După circa două ore, lucrurile începură să mai lâncezească. Roslin
continua să se joace cu mâncarea ei. Comandă o ceașcă de ceai verde și
își omorî timpul gândindu-se la tot ce i se întâmplase de când sosise în
Hälsingland.
Chelneriţa reveni la ea și întrebă dacă doamna mai dorea și altceva.
— Aș vrea să vă pun câteva întrebări, răspunse Roslin.
În restaurant mai existau încă alţi consumatori. Chelneriţa vorbi cu
bărbatul care o ajutase, după care se întoarse la masa Birgittei.
— Dacă vreţi cumpăraţi lampa, pot aranja, zise ea cu un zâmbet.
Birgitta Roslin zâmbi la rândul ei.
— Nu vreau nici o lampă, zise ea. Aţi avut deschis de Anul Nou?
— Avem mereu deschis, răspunse chelneriţa. Ore lucru chinezești.
Mereu deschis când alţii închis.
— Vă amintiţi de clienţii pe care îi aveţi?
— Tu fost aici înainte, zise chelneriţa. Ţin minte clienţi.
— Îţi amintești dacă a stat cineva la masa asta de Anul Nou?
Chelneriţa clătină din cap.
— E masă bună. Mereu client aici. Stai aici acum. Mâine altcineva
stă aici.
Birgitta Roslin își dădu seama că era inutil să meargă mai departe
cu astfel de întrebări vagi. Trebuia să ie mai precisă. După câteva
secunde de gândire, își dădu seama cum să procedeze.
— Cu ocazia Anului Nou, începu ea, aţi avut vreun client pe care să
nu-l mai i văzut înainte?
— Niciodată?
— Niciodată. Nici înainte, nici după.
Putea constata cu propriii ochi cum chelneriţă își scotocea mintea.
Ultimii clienţi de prânz se ridicau să plece. Sună telefonul de pe
tejghea. Chelneriţa răspunse și notă o comandă de livrare mâncare.
Apoi se întoarse la masa lui Roslin. Între timp, cineva din bucătărie
începuse să intoneze o melodie.
— Muzică frumoasă, zise chelneriţă, zâmbind. Muzică chinezească.
Îţi place?
— Drăguţă, răspunse Birgitta. Foarte drăguţă.
Chelneriţa ezită. În cele din urmă dădu din cap, mai întâi cu ezitări,
apoi cu mai multă fermitate.
— Bărbat chinez, zise ea.
— Care a stat aici?
— Pe același scaun cu tine. El mâncat cină.
— Când s-a întâmplat?
Chelneriţa se gândi câteva secunde.
— Ianuarie. Dar nu Anul Nou. Mai târziu.
— Cât de târziu?
— Nouă, zece zile poate?
Roslin își mușcă buza. Se potrivea. Violenţele din Hesjövallen se
petrecuseră în noaptea dintre 12 și 13 ianuarie.
— Putea să i fost două zile mai târziu?
Chelneriţa aduse un registru în care erau înregistrate toate
rezervările.
— Doisprezece ianuarie, zise ea. Atunci a stat aici. Nu a închiriat
masă, dar ţin minte alţi clienţi care erau aici.
— Cum arăta?
— Chinez. Subţire.
— Ce a spus?
Chelneriţa răspunse imediat, surprinzând-o.
— Nimic. Arăta ce voia.
— Dar era în mod sigur chinez?
— Încercat să vorbesc chinezește cu el, dar a spus doar „tăcere“. Și
arăta. Cred că voia singur. A mâncat. Supă, pacheţele de primăvară, nasi
goring și desert. Era foarte foame.
— A băut ceva?
— Apă și ceai.
— Și n-a spus nimic de la început până la sfârșit?
— Voia singur.
— După aia ce s-a întâmplat?
— A plătit. Bani suedezi. Apoi a plecat.
— Și nu s-a mai întors?
— Nu.
— El a luat panglica roșie?
Chelneriţa râse.
— De ce face asta?
— Are vreo semni icaţie aparte panglica roșie?
— E panglică roșie. Ce să însemne?
— S-a mai întâmplat și altceva?
— Cum adică?
— După ce a plecat?
— Pui multe întrebări ciudate. Ești de la Fisc? El nu muncește aici.
Noi plătim taxe. Toţi care muncesc aici au hârtii.
— Mă întrebam doar. L-ai mai văzut vreodată?
Chelneriţa arătă spre fereastră.
— S-a dus în dreapta. Ningea. Apoi dispărut. Nu s-a întors. De ce
întrebi?
— S-ar putea să îl cunosc, replică Birgitta Roslin.
Plăti consumaţia și plecă. După ce ieși din restaurant făcu la
dreapta. Ajunse la o intersecţie și se opri să privească în jurul ei. Pe una
dintre străzile laterale se vedeau niște buticuri și o parcare. Cealaltă
stradă era o fundătură. În capătul ei se zărea un mic hotel cu o irmă
luminoasă în spatele unui geam de sticlă crăpat. Birgitta privi încă o
dată în toate direcţiile, apoi studie din nou irma hotelului.
Se întoarse la restaurantul chinezesc. Chelneriţa ședea pe un scaun
și fuma. Ţâșni imediat de pe loc când auzi ușa deschizându-se și își
stinse instantaneu ţigara.
— Mai am o întrebare, rosti Roslin. Omul care a stat la masa din
colţ - purta palton sau ceva care să semene cu haine groase?
Chelneriţa se gândi câteva clipe.
— Nu, nu haină, răspunse ea. Cum știi asta?
— N-am știut. Termină-ţi ţigara. Îţi mulţumesc pentru ajutor.
Ușa hotelului era ruptă. Cineva încercase să o spargă și
încuietoarea arăta ca și cum ar i fost reparată doar provizoriu. Făcu
câţiva pași până la recepţie, o simplă tejghea în faţa unei uși. Nu era
nimeni acolo. Descoperi o sonerie și vru să apese pe ea când brusc își
dădu seama că stătea cineva în spatele ei. Era un bărbat străveziu de
slab ce era, ca și cum ar i fost grav bolnav. Omul purta ochelari cu
dioptrii mari și mirosea a alcool.
— Vreţi o cameră?
Birgitta sesiză numaidecât un ușor accent de Gothenburg în vocea
lui.
— Vreau doar să pun câteva întrebări. Despre un amic de-al meu
care cred că a stat aici.
Omul se îndepărtă. Papucii cu care era încălţat scoteau un pleoscăit
la iecare pas. În cele din urmă ajunse în spatele tejghelei. Cu mâinile
tremurând, scoase un registru de hotel. Roslin nu și-ar i putut
niciodată închipui că existau și hoteluri precum cel în care se găsea
acum. Avea senzaţia că făcuse un salt înapoi în timp, într-un ilm din
anii 1940.
— Cum se numește oaspetele?
— Știu doar că e chinez.
Individul dădu registrul la o parte, se uită dur la Birgitta și clătină
din cap. Roslin avu impresia că nefericitul suferă de maladia Parkinson.
— E normal să îţi cunoști prietenii după nume. Chiar dacă sunt
chinezi.
— E prietenul unui prieten.
— Și când se presupune că a stat aici?
„Câţi oaspeţi chinezi aţi avut aici? întrebă ea în gând. Dacă a existat
vreunul, ar trebui să ai habar de el.“
— La începutul lui ianuarie.
— Eram în spital atunci. Cât am fost plecat, de hotel a avut grijă un
nepot de-al meu.
— L-aţi putea suna?
— Mă tem că nu. În acest moment e plecat într-o excursie spre
Arctica.
Individul se apucă să studieze îndeaproape paginile registrului.
— De fapt am avut un bărbat din China care a stat aici, rosti el
brusc. Un oarecare domn Wang Min Hao din Beijing. A stat aici o
noapte. Pe douăsprezece ianuarie. Ăsta e omul pe care îl căutaţi?
— Da, răspunse Birgitta, abia reţinându-și emoţia. El e.
Omul întoarse registrul, ca să poată citi și ea. Birgitta luă o hârtie
din geantă și își însemnă amănuntele. Nume, număr de pașaport și ceva
care semăna cu o adresă din Beijing.
— Vă mulţumesc, zise ea. M-aţi ajutat enorm. A lăsat ceva în urma
lui în hotel?
— Numele meu este Sture Hermansson, rosti omul. Eu și soţia mea
avem acest hotel din 1946. Ea a murit. În curând voi muri și eu. Ăsta e
ultimul an de existenţă al hotelului. Clădirea o să ie demolată.
— E trist când lucrurile stau așa.
Hermansson gemu dezaprobator.
— Ce să ie trist? Locul ăsta e o ruină. Și eu sunt o ruină. Nu e nimic
ciudat când bătrânii mor. Dar cred că acest chinez chiar a lăsat ceva în
urma lui.
Bătrânul dispăru în încăperea din spatele tejghelei. Birgitta Roslin
așteptă.
Tocmai începea să se întrebe dacă individul nu murise când acesta
reapăru. Ţinea o revistă în mână.
— Când m-am întors de la spital am găsit asta într-un coș de gunoi.
O rusoaică îmi face curăţenie pe aici. Cum am doar opt camere, se
descurcă de una singură. Însă e neglijentă. Când m-am întors de la
spital am veri icat tot hotelul. Asta era încă în camera chinezului.
Sture Hermansson îi dădu revista. Era în chinezește și descria
exterioare chinezești și oameni. Birgitta bănui că era vorba mai degrabă
despre o broșură de relaţii publice a unei companii decât de o revistă ca
atare. Pe spatele publicaţiei erau scrise cu cerneală, neglijent, câteva
caractere chinezești.
— O puteţi lua, rosti Hermansson. Nu știu chineză.
Birgitta o băgă în poșetă și se pregăti să plece.
— Vă mulţumesc mult pentru ajutor.
Hermansson zâmbi.
— Pentru nimic. Sunteţi mulţumită?
— Mai mult decât atât.
Se îndrepta spre ieșire când auzi vocea lui Hermansson în urma ei.
— S-ar putea să mai am ceva pentru dumneavoastră. Dar păreţi
grăbită - poate că nu aveţi timp?
Birgitta Roslin se întoarse la tejghea. Hermansson zâmbi. Apoi
arătă spre ceva din spatele capului. La început Roslin nu-și dădu seama
despre ce era vorba. Se vedea un ceas atârnând de perete și un calendar
cu un service auto care promitea servicii prompte și e iciente pentru
toate autovehiculele Ford.
— Nu înţeleg la ce vă referiţi.
— Cred că aveţi vederea mai proastă ca a mea, zise Hermansson.
Scoase un băţ de lemn de sub tejghea.
— Ceasul merge prost, explică el. Folosesc băţul ca să potrivesc
limbile. Unui trup bătrân și șubred ca al meu nu i-ar prinde deloc bine
să se urce pe o scară pentru așa ceva.
Arătă mai sus pe perete, alături de ceas. Birgitta văzu un ventilator.
Continua să nu priceapă ce vrea el să-i arate. Apoi își dădu seama: nu
era un ventilator, ci o deschidere în perete pentru obiectivul unei
camere de luat vederi.
— Putem a la cum arăta omul acela, zise Sture Hermansson,
părând mulţumit de sine.
— E o cameră de supraveghere?
— Cu siguranţă. Eu am construit-o.
— Deci faceţi poze tuturor celor care stau în hotel?
— Filme video. Nici măcar nu știu dacă e legal. Dar am un buton
sub tejghea pe care îl apăs. Camera îi ilmează pe toţi cei care stau acolo.
O privi cu un zâmbet amuzat.
— De exemplu, tocmai v-am ilmat, zise el. Staţi exact în locul
potrivit pentru o poză bună.
Roslin îl însoţi în încăperea din spatele tejghelei. În mod clar
camera servea drept dormitor și birou pentru bătrân. Printr-o ușă
deschisă se vedea o bucătărie de modă veche, unde o femeie stătea în
picioare și spăla vase.
— E Natasha, zise Hermansson. Numele ei adevărat e altul, dar eu
cred că toate rusoaicele ar trebui să se numească Natasha.
Se uită la Roslin și o umbră îi trecu peste chip.
— Sper că nu sunteţi o iţer de poliţie, rosti el.
— Cu siguranţă, nu.
— Nu cred că are toate documentele în ordine. Dar din câte am
înţeles, chestia asta e valabilă în cazul celor mai mulţi muncitori ilegali
din ţara noastră.
— Nu cred că e adevărat, replică Birgitta. Dar nu sunt o iţer de
poliţie.
Bătrânul se apucă să răsfoiască prin teancul de casete video. Toate
aveau date pe ele.
— Să sperăm că nepotul meu și-a amintit să apese butonul, zise el.
N-am veri icat ilmele de la începutul lui ianuarie. Nu prea am avut
oaspeţi de atunci încoace.
După multe căutări care o făcură pe Birgitta să vrea să-i smulgă
casetele din mâini, bătrânul o găsi pe cea potrivită și porni televizorul.
Natasha trecu prin încăpere ca o umbră tăcută, după care dispăru.
Hermansson apăsă butonul PLAY. Roslin se aplecă în faţă. Imaginea
era surprinzător de clară. Un bărbat cu o căciulă mare de blană stătea la
tejghea.
— Lundgren din Järvsö, zise Hermansson. Vine o dată pe lună ca să
stea aici pentru a i lăsat să bea ca prostul în camera lui. Când se îmbată
cântă tot felul de imnuri. Apoi se întoarce acasă. Un om drăguţ.
Negustor de mărunţișuri. Vine să stea la mine de aproape treizeci de
ani. Îi ofer o reducere.
Ecranul televizorului tremură. Când imaginea se limpezi din nou, în
faţa tejghelei stăteau două femei de vârstă mijlocie.
— Prietenele Natashei, zise Hermansson cu solemnitate. Vin din
când în când. N-aș vrea să mă gândesc din ce își câștigă existenţa. Dar
nu au voie să distreze oaspeţii din acest hotel. Oricum, bănuiesc că fac
asta când eu dorm.
— Și ele primesc reducere?
— Toată lumea primește reducere. Nu am preţuri ixate. Hotelul
merge pe pierdere de la sfârșitul anilor 1960. Eu trăiesc, de fapt, dintr-
un mic portofoliu de acţiuni și stocuri. Îmi pun baza în industria
lemnului și în industria grea. Prietenilor mei de încredere le dau un
singur sfat.
— Care ar i acela?
— Acţiuni industriale suedeze. Sunt imbatabile.
Pe ecran apăru o nouă imagine. Birgitta Roslin se îndreptă de spate
și observă imaginea cu mare atenţie. Bărbatul se vedea clar. Un chinez,
îmbrăcat cu o haină groasă, de culoare închisă. Omul își ridică privirea
spre camera de ilmat. Ca și cum s-ar i uitat drept în obiectivul ei.
„Tânăr, își zise Roslin. Nu mai mult de treizeci de ani, în afara faptului că
imaginea minte.“ Individul își luă cheia de la cameră și dispăru de pe
ecran, care se înnegri.
— Ochii mei nu văd prea bine, zise Hermansson. Ăsta este omul pe
care îl căutaţi?
— S-a întâmplat pe douăsprezece ianuarie?
— Cred că da. Dar pot veri ica cu registrul ca să văd dacă s-a cazat
după prietenele noastre rusoaice.
Omul se ridică și se duse la tejgheaua recepţiei. În vreme ce el era
plecat, Birgitta Roslin reuși să se joace de mai multe ori cu imaginile
chinezului. Îngheţă imaginea în momentul în care acesta se uitase drept
spre camera de ilmat. „A observat-o, își zise ea. După aceea individul se
uită în jos și își întoarce faţa. Ba chiar își schimbă poziţia, ca să nu i se
vadă faţa.“ Totul se desfășura cu repeziciune. Birgitta dădu înapoi și
urmări iarăși secvenţa. Acum văzu că individul era permanent în alertă,
căutând din priviri camera de ilmat. Îngheţă iarăși imaginea. Un bărbat
cu păr tuns scurt, privire intensă și buze strâns lipite. Mișcări iuţi și
alerte. Poate chiar mai în vârstă decât la prima ei impresie.
Hermansson se întoarse.
— Se pare că avem dreptate, zise el. S-au cazat două doamne
rusoaice, folosind nume false, ca de obicei. Apoi a venit acest bărbat,
domnul Wang Min Hao din Beijing.
— E posibil să fac o copie?
Hermansson ridică din umeri.
— Puteţi lua caseta. Mie la ce să-mi folosească? Am instalat camera
și echipamentul video doar pentru propriul amuzament. Șterg casetele
la iecare șase luni. Luaţi-o.
Hermansson băgă caseta în carcasa ei și i-o dădu Birgittei. Se
întoarseră amândoi în hol. Natasha curăţa globurile becurilor care
iluminau intrarea în hotel.
Sture Hermansson o strânse amical de braţ pe Birgitta Roslin.
— Acum îmi spuneţi de ce vă interesează așa de mult acest chinez?
Vă datorează bani?
— De ce să-mi datoreze?
— Toată lumea datorează ceva cuiva. Dacă cineva începe să pună
întrebări despre oameni, de obicei e vorba de bani.
— Cred că acest om poate furniza răspunsuri la anumite întrebări,
răspunse Roslin. Dar mă tem că nu vă pot dezvălui care sunt aceste
întrebări.
— Și nu sunteţi o iţer de poliţie?
— Nu.
— Dar nu veniţi de prin părţile astea, nu?
— Nu. Mă numesc Birgitta Roslin și vin din Helsingborg. V-aș i
recunoscătoare dacă mă sunaţi în cazul că individul apare din nou.
Scrise adresa și numărul ei de telefon pe o bucată de hârtie, pe care
i-o dădu lui Sture Hermansson.
Când ajunse înapoi în stradă constată că asuda. Privirea chinezului
continua s-o urmărească. Puse caseta în poșetă și privi în jurul ei,
neștiind exact ce avea să facă în continuare. Ar i trebuit să ie pe
drumul de întoarcere spre Helsingborg - era deja după-amiază târziu.
Intră într-o biserică din apropiere și se așeză pe o strană din faţă. Era
răcoare înăuntru. Un bărbat ședea în genunchi lângă unul din zidurile
groase și repara tencuiala. Birgitta încercă să judece la rece. În
Hesjövallen fusese descoperită o panglică roșie. Aceasta zăcea în
zăpadă. Printr-o pură coincidenţă, ea reușise să meargă pe urma
panglicii până într-un restaurant chinezesc. Un chinez mâncase acolo în
seara zilei de 12 ianuarie. Ulterior în cursul acelei nopţi sau devreme în
dimineaţa următoare un număr mare de oameni muriseră în
Hesjövallen.
Se gândi la imaginea de pe caseta lui Sture Hermansson. Oare era
normal să creadă că un om singur înfăptuise toate acele crime? Să i fost
implicaţi și alţii, despre care ea n-avea încă habar? Sau panglica roșie
ajunsese în zăpadă în Hesjövallen din cu totul alte motive?
Nu găsi nici un răspuns. Scoase din poșetă broșura care fusese
abandonată în coșul de gunoi din camera de hotel. Broșura îi întărea
îndoiala legată de legăturile posibile între acel Wang Min Hao și tot ce
se petrecuse în Hesjövallen. Ar i lăsat un asasin astfel de indicii
evidente în urma lui?
Interiorul bisericii era slab luminat. Birgitta își puse ochelarii și
răsfoi broșura. Într-un loc se vedea imaginea unui zgârie-nor din
Beijing, alături de care era un text cu caractere chinezești. Pe alte pagini
se găseau coloane cu cifre și poze cu chinezi zâmbind.
Cel mai mult o interesa scrierea în chineză de pe spatele broșurii.
Scrierea o apropia foarte tare de Wang Min Hao. Probabil că el însuși o
scrisese. Ca amintire a ceva anume? Sau din alt motiv?
Cine era în stare să citească așa ceva? Își dădu seama de răspuns
aproape instantaneu. În minte îi reveni brusc trecutul ei revoluţionar
roșu și îndepărtat. Ieși din biserică și rămase în curtea lăcașului cu
telefonul mobil în mână. Karin Wiman, o prietenă din zilele studenţiei
petrecute în Lund, era expert în limba chineză și lucra la Universitatea
din Copenhaga. Nu-i răspunse nimeni la apel, dar Birgitta lăsă un mesaj
prin care o ruga pe Karin să o sune înapoi. După aceea reveni la mașina
ei și găsi un hotel mare din centrul Hudiksvallului, care avea și camere
libere. Primi o cameră spaţioasă, la ultimul etaj. Dădu drumul la
televizor și citi pe teletext că în acea noapte se prognoza ninsoare.
Se întinse pe pat și așteptă. Auzi un bărbat râzând într-una din
camerele învecinate.
Sunetul telefonului o trezi. Era Karin Wiman, care părea oarecum
uimită. Când Birgitta îi explică despre ce era vorba, Karin îi ceru să
găsească un fax și să-i transmită pagina cu înscrisul în chineză.
Birgitta reuși să folosească aparatul de la recepţie, după care se
întoarse în camera ei ca să aștepte. Afară se întunecase bine. În curând
avea să sune acasă ca să explice că, din pricina înrăutăţirii vremii,
trebuia să mai stea o noapte acolo unde era.
Karin Wiman o sună la ora șapte și jumătate.
— Caracterele sunt desenate neglijent, dar cred că îmi pot da
seama ce înseamnă.
Birgitta Roslin își ţinu respiraţia.
— Este numele unui spital. Am dat de urma lui. Se a lă în Beijing. Se
numește Longfu. Este în centrul orașului, pe o stradă numită Mei
Shuguan Hutong. Nu e departe de cea mai mare galerie chinezească de
artă. Îţi pot trimite o hartă dacă vrei.
— Te rog.
— Bun, acum spune-mi de ce vrei să știi toate astea. Sunt foarte
curioasă. Ţi s-a trezit iarăși vechiul tău interes pentru China?
— Poate că da. Îţi voi spune mai multe mai încolo. Îmi poţi trimite
harta pe numărul de fax al aparatului folosit de mine?
— O primești în câteva minute. Dar ești prea secretoasă.
— Ai răbdare o vreme. O să-ţi povestesc totul.
— Ar trebui să ne vedem.
— Știu. Ne vedem prea rar.
Birgitta Roslin coborî la recepţie și așteptă. Harta cu centrul
Beijingului sosi în câteva minute. Karin marcase locul cu o săgeată.
Roslin își dădu seama că i se făcuse foame. Hotelul nu avea
restaurant, așa că își luă din cameră paltonul și ieși. Avea să studieze
harta la întoarcere.
În oraș era întuneric. Se vedeau puţine mașini și nu prea existau
pietoni. Omul de la recepţie îi recomandase un restaurant italian din
apropiere. Birgitta se duse acolo și mâncă într-o încăpere aproape
goală.
Când ieși din restaurant văzu că începuse să ningă. Porni înapoi
spre hotel.
Se opri brusc. Din cine știe ce motiv avea sentimentul că era
urmărită. Când privi în jurul ei, nu văzu pe nimeni.
Mări pasul și încuie camera de la hotel, asigurând-o cu lanţul. După
aceea se postă în spatele draperiei și privi spre stradă.
La fel ca înainte. Nimeni. Doar fulgii de nea, care cădeau tot mai
deși.
18

În acea noapte, Birgitta Roslin dormi prost. Se trezi de mai multe


ori și se duse la fereastră. Continua să ningă. Vântul arunca troiene
înalte de-a lungul zidurilor caselor. Străzile erau pustii. În jurul orei
șapte se trezi de tot din pricina plugurilor de zăpadă care intraseră în
acţiune.
Înainte de a se culca sunase acasă ca să-i dea soţului detalii despre
hotelul la care se cazase. Staffan o ascultase fără să spună prea multe
lucruri.
Era furioasă și dezamăgită în același timp pentru că el nu se
arătase deloc surprins de faptul că ea nu era deja în drum spre casă. „A
fost o vreme când am învăţat iecare să nu săpăm prea adânc în vieţile
emoţionale ale celuilalt, își zise ea. Oricine are nevoie de puţină
intimitate. Însă asta nu trebuia să se transforme în indiferenţă. Într-
acolo ne îndreptăm? Am ajuns deja acolo?“
În camera ei se găsea un ierbător electric. Își făcu un ceai și se
așeză pe scaun, cu harta pe care i-o trimisese Karin Wiman. Încăperea
era în semiîntuneric, singura lumină provenind de la o lampă de citit și
de la ecranul mut al televizorului. Harta era greu de citit, dar Birgitta
găsi pe ea Orașul Interzis și piaţa Tienanmen. Asta îi trezi amintirile.
Lăsă harta jos și se gândi la fetele ei și la generaţia lor. Conversaţia
cu Karin îi amintise de persoana care fusese ea însăși odinioară. „Atât
de aproape și totuși atât de departe, își zise ea.
Zilele alea au fost cruciale. Cu tot haosul și naivitatea care mă
cuprinsese, eram convinsă că drumul spre o lume mai bună însemna
solidaritate și eliberare. N-am uitat niciodată acel sentiment de a i în
centrul lumii, într-un moment în care era posibil să schimbi orice.
Dar niciodată nu am reușit să trăiesc conform acelor sentimente. În
cele mai proaste momente ale mele m-am simţit ca un trădător. Nu în
ultimul rând faţă de mama, care m-a încurajat să mă răzvrătesc. Dar
dacă e să iu sinceră cu mine, presupun că voinţa mea politică nu a fost
decât un soi de poleială cu care mi-am spoit existenţa. Singurul lucru
care mi-a zguduit întreaga iinţă a fost hotărârea mea de a deveni un
judecător onest. E ceva ce nu-mi poate i luat de nimeni”, trase ea
concluzia în gând.
Își bău ceaiul și își făcu planul de acţiune pentru acea zi. Avea să se
ducă iarăși la poliţie ca să le povestească celor de acolo ce descoperise.
De această dată erau obligaţi să o asculte. Până acum poliţia nu reușise
să descopere nimic important. Când se cazase la hotel îi auzise pe mai
mulţi germani din hol discutând despre cele petrecute în Hesjövallen.
Evenimentele constituiau o știre importantă în străinătate în aceeași
măsură ca și acasă. „O pată pe imaginea de inocenţă a Suediei, își spuse
ea. Crimele în masă nu au ce căuta în această ţară. Astfel de lucruri se
petrec doar în Statele Unite sau uneori în Rusia, dar nu și aici, într-un
sătuc pașnic și izolat din adâncurile codrilor suedezi.“

Afară continua să ningă când Birgitta Roslin ajunse din nou la


sediul poliţiei. Temperatura scăzuse. Termometrul de pe zidul hotelului
arăta minus șapte grade Celsius. Trotuarele încă nu fuseseră curăţate.
Ca atare, Birgitta merse cu atenţie pe jos ca să evite alunecușurile.
În zona de recepţie a sediului poliţiei era liniște. Un o iţer citea
mesajele de pe un panou de avertizare. Femeia de la dispecerat ședea
nemișcată, privind în gol.
Roslin avu impresia că masacrul din Hesjövallen nici nu se
petrecuse, că întreaga poveste fusese o fantezie închipuită a cuiva.
— O caut pe Vivi Sundberg.
— E în ședinţă.
— Erik Huddén?
— Tot acolo.
— Toată lumea e la ședinţă?
— Toată lumea. În afară de mine.
— Și cât va dura?
— Imposibil de spus. Poate întreaga zi.
Femeia de la recepţie deschise ușa ca să îl lase să intre pe o iţerul
care citise panoul cu mesaje.
— Cred că s-a descoperit ceva, rosti ea cu voce coborâtă, după care
plecă.
Birgitta Roslin luă un loc și se apucă să răsfoiască un ziar. Din când
în când apăreau poliţiști care dispăreau în spatele ușii de sticla.
Ajunseră acolo și mai mulţi ziariști, și o echipă de televiziune. Birgitta
se așteptă într-o oarecare măsură să îl vadă și pe Lars Emanuelsson.
Nouă și un sfert. Închise ochii și se sprijini de perete. Tresări
auzind o voce cunoscută. Vivi Sundberg stătea în faţa ei. Părea extrem
de obosită și avea cearcăne negre în jurul ochilor.
— Aţi vrut să vorbiţi cu mine.
— Dacă nu vă deranjez.
— Bineînţeles că mă deranjaţi. Dar presupun că e important.
Cunoașteţi deja procedurile.
Birgitta Roslin o urmă prin ușa de sticlă, într-un birou pustiu.
— Ăsta nu este biroul meu, zise Sundberg. Dar putem vorbi.
Roslin se așeză pe un scaun deloc confortabil destinat vizitatorilor.
Vivi Sundberg rămase în picioare și se sprijini de un stativ plin cu
dosare cu coperte roșii.
Roslin se îmbărbătă, zicându-și că situaţia era hilară. Sundberg
luase deja o decizie, indiferent de ceea ce avea ea de spus, așa că
vorbele ei n-aveau nici o relevanţă pentru anchetă.
— Cred că am dat peste ceva, zise ea. Presupun că îi pot spune un
indiciu.
Chipul poliţistei rămase imobil. Roslin se simţi provocată să
meargă mai departe.
— Ceea ce am de spus este important, așa că ar trebui să cereţi să
mai ie și altcineva prezent.
— De ce?
— Sunt convinsă de acest lucru.
Vivi Sundberg ieși din încăpere și se întoarse în scurt timp cu un
bărbat care se prezentă drept procurorul districtual Robertsson.
— Eu conduc ancheta preliminară. Vivi mi-a spus că aveţi ceva să
ne comunicaţi. Sunteţi judecător în Helsingburg, corect?
— Corect.
— Procurorul Halmberg mai este încă acolo?
— S-a pensionat.
— Dar încă locuiește în Helsingborg, nu-i așa?
— Cred că s-a mutat în Franţa. În Antibe.
— Norocosul. Acum se bucură de trabucuri de calitate. Juraţii
leșinau adesea când își aprindea câte un trabuc în camerele din spate în
cursul pauzelor de la procese. A început să piardă procese atunci când
s-a interzis fumatul. Și-a zis că e de la melancolie și de la opreliștea de a
se simţi bine fumând.
— Am auzit și eu astfel de povești.
Procurorul se așeză la birou. Sundberg își reluase poziţia lângă
stativul cu dosare. Birgitta descrise cu amănunte ceea ce descoperise.
Cum recunoscuse panglica roșie, cum mersese pe urmele ei până la
restaurant, cum a lase apoi că un chinez vizitase Hudiksvall. Așeză
caseta video pe birou împreună cu broșura în chineză și explică ce
însemnau caracterele de pe coperta din spate.
Robertsson o privi lung. Vivi Sundberg își examina mâinile. Apoi
Robertsson puse mâna pe caseta video și se ridică în picioare.
— Hai să ne uităm la asta. Acum, imediat.
Se duseră într-o sală de conferinţe unde o femeie de origine
asiatică strângea cești de cafea și pungi de hârtie. Birgitta Roslin tresări
auzind felul brutal în care Vivi Sundberg îi porunci femeii de serviciu să
părăsească încăperea. După ce întâmpină câteva di icultăţi și trase
câteva înjurături, Robertsson reuși să facă videocasetofonul să
funcţioneze.
Cineva ciocăni la ușă. Robertsson își ridică vocea și spuse că nu
putea i deranjat. Pe ecran apărură rusoaicele, dar dispărură repede.
Imaginea clipi. Wang Min Hao ocupă spaţiul central, se uită la camera
de ilmat, apoi pleacă. Robertsson dădu banda înapoi și o opri în clipa în
care Wang se uita la cameră. Acum devenise și Sundberg interesată.
Poliţista trase draperiile de la cea mai apropiată fereastră, astfel că
imaginea de pe ecran deveni mai limpede.
— Wang Min Hao, zise Birgitta Roslin. Presupunând că ăsta e
numele lui real. Apare din senin aici, în Hudiksvall, pe data de
douăsprezece ianuarie. Își petrece noaptea la un mic hotel, după ce a
smuls mai întâi o panglică roșie de la un lampadar care atârna deasupra
unei mese de restaurant. Panglica este ulterior descoperită la locul
crimelor din Hesjövallen.
Robertsson se postase în faţa ecranului de televizor, aplecat spre
acesta. Se așeză iarăși pe scaun. Vivi Sundberg deschise o sticlă de apă
minerală.
— Ciudat, rosti Robertsson. Să înţeleg că aţi veri icat că panglica
roșie provine chiar de la acel restaurant?
— Sunt sigură de asta.
— Ce se petrece aici? întrebă Vivi Sundberg pe un ton ridicat.
Desfășuraţi cumva un soi de anchetă particulară?
— Nu vreau să vă stau în cale, replică Birgitta Roslin. Știu că sunteţi
foarte ocupaţi.
Sundberg părăsi brusc încăperea.
— Le-am cerut oamenilor să aducă lampadarul acela de la
restaurant, zise poliţista când reveni.
— Nu e deschis înainte de ora unsprezece, zise Roslin.
— E un oraș mic, ripostă Sundberg. Mergem la proprietar și îi
ordonăm să deschidă.
— Asigură-te că haita de reporteri nu a lă despre asta, o avertiză
Robertsson. Imaginează-ţi titlurile din ziare: „Un chinez în spatele
masacrului din Hesjövallen?”
— Cu greu să apară așa ceva după conferinţa noastră de presă de
după-amiază, replică Sundberg.
„Așadar, fata de la intrare a avut dreptate, își spuse Roslin. S-a
întâmplat ceva, și acest ceva va i făcut public astăzi. De-asta sunt
interesaţi doar pe jumătate de ce le arăt eu.“
Robertsson începu să tușească. Un atac violent, care îi înroși
obrajii.
— Ţigările, mărturisi el. Am fumat la viaţa mea atât de multe ţigări
încât dacă ar i așezate de la un capăt la altul s-ar întinde din centrul
Stockholmului până undeva la sud de Södertälje. Cam de la Botkyrka
încolo ar avea și iltru. Nu că iltrele ar i îmbunătăţit lucrurile cu ceva.
— Haideţi să terminăm cu povestea asta, rosti Vivi Sundberg,
așezându-se pe un scaun. Aţi creat destule necazuri și nemulţumiri în
clădirea asta.
„Acum o să ridice chestiunea jurnalelor, gândi Roslin. Ziua de azi se
va sfârși cu Robertsson căutând un motiv ca să mă acuze.
Obstrucţionarea justiţiei nu prea merge, dar sunt și alte posibilităţi.”
Însă Sundberg nu făcu nici o referire la jurnale, lăsând-o pe Roslin
cu senzaţia că există în mod cert o înţelegere între ele, în ciuda
atitudinii poliţistei. Ce se petrecuse între ele reprezenta ceva despre
care colegul care tușea al lui Sundberg nu trebuia neapărat să a le.
— În mod clar vom cerceta pista, zise Robertsson. Nu avem idei
preconcepute, dar nu există nici un alt indiciu care să ne îndrepte spre
implicarea unui chinez.
— Cum rămâne cu arma? întrebă Roslin. Aţi găsit-o?
Nu-i răspunse nimeni. „Au găsit-o, își zise Roslin. Asta o să anunţe
după-amiază. Bineînţeles că asta e.”
— Deocamdată nu putem face nici un comentariu, răspunse
Robertsson. Să așteptăm sosirea lampadarului și să comparăm
panglicile. Dacă sunt la fel, atunci informaţiile furnizate vor deveni
dovezi care merită să ie urmărite. Evident că vom păstra caseta.
Întinse mâna după un carnet și începu să scrie în el.
— Cine l-a văzut pe acest chinez?
— Chelneriţa din restaurant.
— Mănânc des acolo. E cea tânără sau cea bătrână? Sau nenorocitul
ăla bătrân din bucătărie? Cel cu neg pe frunte?
— Cea tânără.
— Uneori e foarte modestă și timidă, alteori lirtează cu
impertinenţă. Cred că e plictisită de moarte. Altcineva?
— Altcineva care să facă ce anume?
Robertsson oftă.
— Stimată colegă de breaslă, ne-ai surprins pe toţi cu acest chinez
care a răsărit din senin. Cine l-a mai văzut? Întrebarea nu putea i mai
directă.
— Un nepot al proprietarului hotelului. Nu-i știu numele, dar Sture
Hermansson spunea că e plecat în Arctica.
— Cu alte cuvinte, ancheta începe să capete dimensiuni geogra ice
nemaiauzite. Mai întâi scoţi un chinez misterios. Acum ne spui că există
un martor, dar care e în Arctica. Se scrie despre povestea asta în Time și
Newsweek, cei de la Guardian m-au sunat de la Londra, iar Los Angeles
Times și-a manifestat interesul. A mai văzut cineva această persoană de
origine chineză? Sper că oricine ai menţiona nu se a lă în acest moment
în deșertul australian.
— Există o cameristă la hotel. E rusoaică.
Robertsson ripostă aproape cu triumf în voce:
— Ce v-am zis? Acum e implicată și Rusia. Cum o cheamă?
— E cunoscută drept Natasha. Dar după spusele lui Sture
Hermansson numele ei adevărat este altul.
— Poate că stă ilegal aici, interveni Vivi Sundberg. Uneori dăm
peste ruși și polonezi care n-ar trebui să se a le aici.
— Dar asta nu prea contează în acest moment, replică Robertsson.
L-a mai văzut cineva pe acest chinez?
— Nu știu, răspunse Birgitta Roslin. Dar cumva trebuie să i venit și
să i plecat de aici. Cu autobuzul? Cu taxiul? Cu siguranţă că l-a observat
cineva.
— O să cercetăm, zise Robertsson, lăsându-și jos pixul.
Presupunând că informaţiile astea devin importante.
„Ceea ce tu nu crezi, își spuse Roslin. Crezi că sunt mai importante
pistele tale, oricare ar i alea.“
Sundberg și Robertsson ieșiră din cameră. Roslin se simţea obosită.
Probabilitatea ca descoperirile ei să aibă vreo legătură cu cazul erau
mici și continuau să se micșoreze. Experienţa profesională îi spunea că
faptele ciudate se dovedeau adesea indicii moarte.
În vreme ce aștepta, tot mai nerăbdătoare, începu să se plimbe prin
sala de conferinţe. Se ciocnise de enorm de mulţi procurori precum
Robertsson în cariera ei profesională. Sundberg era și ea un exemplu
tipic de poliţistă care depune mărturie la procese, chiar dacă prea
puţine aveau părul atât de roșu ca ea.
Sundberg se întoarse, urmată la scurt timp de Robertsson și de
Tobias Ludwig. Ultimul ducea cu el punga de plastic în care se găsea
panglica roșie, iar Vivi Sundberg căra lampadarul din restaurant.
Cele două panglici fură comparate. Fără îndoială, erau identice.
Se așezară cu toţii iarăși la masă. Robertsson întocmi un scurt
rezumat al celor spuse de Birgitta Roslin. „Se pricepe la prezentări
e iciente", observă Roslin în gând.
După ce procurorul termină de vorbit, nimeni nu puse nici o
întrebare. Tobias Ludwig fu singurul care vorbi.
— Schimbă povestea asta cu ceva subiectul conferinţei de presă pe
care o vom ţine mai târziu azi?
— Nu, răspunse Robertsson. O să cercetăm noua pistă. Dar la
momentul potrivit.
Robertsson declară întâlnirea încheiată. Le strânse mâinile tuturor
și plecă. Când se ridică în picioare, Birgitta Roslin sesiză ceva în privirea
lui Vivi Sundberg pe care o interpretă ca pe o cerere de a mai rămâne.
Rămase singure, Vivi Sundberg închise ușa și trecu direct la
subiect.
— Mă surprinde că în continuare vă implicaţi în această anchetă, în
mod clar aţi descoperit ceva remarcabil. Vom cerceta mai amănunţit.
Cred însă că deja v-aţi dat seama că în acest moment avem alte
priorităţi.
— Îmi puteţi dezvălui câte ceva?
Sundberg scutură din cap.
— Absolut nimic?
— Nimic.
— Aveţi un suspect?
— Așa cum am spus, o să facem un anunţ în cadrul conferinţei de
presă. Am vrut să rămâneţi din cu totul alt motiv.
Se ridică și părăsi încăperea. Se întoarse cu jurnalele pe care Roslin
fusese nevoită să le înapoieze cu două zile înainte.
— Le-am parcurs, zise Vivi Sundberg. Am decis că n-au relevanţă
pentru anchetă. Așa că m-am gândit că îmi pot demonstra bunăvoinţa
permiţându-vă să le luaţi cu împrumut. Va trebui să semnaţi pentru ele.
Singura condiţie este să le înapoiaţi atunci când vi le vom cere înapoi.
Preţ de o clipă, Roslin se întrebă dacă nu era pe punctul de a cădea
într-o capcană. Sundberg proceda în mod nepermis, chiar dacă nu
comitea o infracţiune. Birgitta Roslin n-avea nici o legătură cu ancheta.
Ce s-ar i putut întâmpla dacă accepta jurnalele?
Vivi Sundberg sesiză ezitarea ei.
— Am discutat cu Robertsson, zise ea. N-are nimic împotrivă, dacă
semnaţi de primire.
— Din câte am citit până acum, acolo sunt informaţii despre
chinezii care au muncit la calea ferată transcontinentală din Statele
Unite.
— În anii 1860? Asta înseamnă aproape o sută și cincizeci de ani în
urmă.
Sundberg puse jurnalele într-o pungă de plastic de pe masă. În
buzunar avea procesul-verbal de primire, pe care Roslin îl semnă.
Sundberg o însoţi până în zona recepţiei. Își strânseră mâinile în
dreptul ușii de sticlă. Roslin o întrebă când era programată conferinţa
de presă.
— La ora două. Peste patru ore. Dacă aveţi legitimaţie de presă
puteţi intra. Va i plin de oameni. Este o crimă mult prea mare pentru
un orășel ca al nostru.
— Sper să i făcut o descoperire importantă.
Vivi Sundberg ezită înainte de a răspunde.
— Da, zise ea în cele din urmă. Cred că suntem pe cale să ajungem
la un rezultat.
Dădu încet din cap, ca pentru a întări cele spuse.
— Știm că toţi locuitorii satului erau înrudiţi, continuă ea. Mai
exact, toţi cei care au murit. Există o conexiune familială.
— Toată lumea cu excepţia băiatului?
— Și el era înrudit. Însă venise acolo doar în vizită.
Birgitta Roslin părăsi sediul poliţiei, gândindu-se intens la ceea ce
avea să ie anunţat public câteva ore mai târziu.
Un bărbat o prinse din urmă pe trotuarul acoperit de zăpadă.
Lars Emanuelsson îi zâmbi. Birgitta Roslin simţi impulsul de a-l
plesni. În același timp, se simţi impresionată de insistenţa individului.
— Iată că ne întâlnim din nou, zise el. Veniţi mereu la sediul
poliţiei. Judecătoarea din Helsingborg se ţine cu îndârjire la periferia
anchetei. Trebuie să îmi înţelegeţi curiozitatea.
— Adresaţi-vă întrebările poliţiei, nu mie.
Lars Emanuelsson deveni serios.
— Staţi liniștită. Am făcut-o deja. Însă n-am primit încă nici un
răspuns, fapt care mă irită. Sunt obligat să fac speculaţii. Ce caută o
judecătoare din Helsingborg în Hudiksvall? Care este implicarea ei în
lucrurile oribile care s-au petrecut aici?
— N-am nimic de spus.
— Spuneţi-mi de ce manifestaţi atâta repulsie și mă concediaţi atât
de categoric.
— Pentru că nu vreţi să mă lăsaţi în pace.
Lars Emanuelsson dădu din cap în direcţia pungii de plastic.
— Ceva mai devreme, când aţi intrat în sediul poliţiei, am observat
că nu aveaţi nimic în mână. Acum ieșiţi cu o pungă grea de plastic. Ce-i
acolo? Documente? Dosare? Altceva?
— Nu e treaba dumneavoastră.
— Niciodată să nu mai vorbiţi așa unui jurnalist. Treaba mea
înseamnă tot ce se întâmplă. Ce e în pungă, ce nu e. De ce nu vreţi să
răspundeţi?
Când vru să se îndepărteze, Birgitta Roslin alunecă și căzu în
zăpadă. Unul din jurnale ieși din pungă. Lars Emanuelsson se grăbi să o
ajute, dar ea îi respinse mâna și băgă jurnalul înapoi. Se înroșise la faţă
de furie.
— Cărţi vechi, strigă Emanuelsson în urma ei. Mai devreme sau mai
târziu voi a la ce e cu ele.
Roslin nu se opri până la mașină ca să se scuture de zăpadă. Porni
motorul și apăsă butonul de încălzire a habitaclului. Începu să se
calmeze abia când ieși pe șoseaua principală. Îi alungă din minte pe
Lars Emanuelsson și pe Vivi Sundberg, apucă pe șoseaua de interior, se
opri în Borlänge ca să mănânce, apoi opri într-o parcare mare de lângă
orașul Ludvika cu puţin înainte de ora două.
Buletinul de știri de la radio fu scurt. Conferinţa de presă abia
începuse. Conform celor a late de ziariști, poliţia arestase un bărbat
suspectat de crimă în masă în Hesjövallen. Erau promise informaţii
suplimentare în următorul buletin de știri.
Birgitta Roslin își reluă călătoria, dar se opri din nou o oră mai
târziu. Coti cu prudenţă pe un drum forestier, temându-se ca stratul de
zăpadă să nu ie prea adânc și să-i împotmolească mașina. Porni
radioul. Primul lucru pe care îl auzi fu vocea lui Robertsson. Poliţia
ancheta un suspect. Robertsson se aștepta ca acesta să ie pus sub
acuzare în acea după-amiază sau seară. Deocamdată nu putea spune
mai multe.
De îndată ce el termină de vorbit, izbucni un vacarm de întrebări,
dar procurorul refuză să facă alte comentarii.
După ce buletinul de știri se încheie, Roslin închise radioul. Dintr-
un pin a lat lângă mașina ei căzură câteva bucăţi grele de zăpadă
îngheţată. Își desfăcu centura de siguranţă și se dădu jos din mașină.
Afară temperatura continua să scadă. O apucă tremuratul. Ce spusese
Robertsson? Un suspect de sex masculin. Nimic mai mult. Păruse
încrezător, așa cum Sundberg lăsase impresia că e încrezătoare în
existenţa unei descoperiri majore.
„Nu e vorba de chinez“, își zise Roslin.
Porni iarăși motorul mașinii și își continuă drumul. Uită cu totul de
următorul buletin de știri.
Se opri în Örebro și luă o cameră pentru acea noapte. Lăsă punga
cu jurnale în mașină.
Înainte de a adormi, o apucă un dor nespus de o altă iinţă umană.
Staffan. Însă el nu era acolo. Abia își mai amintea senzaţia mâinilor lui
pe trupul ei.
A doua zi, ajunse în Helsingborg în jurul orei trei după-amiaza.
Puse punga de plastic cu jurnale în biroul ei.
Deja a lase că un bărbat în jur de patruzeci de ani, cu identitatea
încă nedezvăluită, fusese pus sub acuzare de către procurorul
Robertsson. Alte detalii nu existau — iar presa înnebunise din pricina
lipsei de informaţii.
Nimeni nu știa cine era acel individ. Toată lumea aștepta.
19

În acea seară, Birgitta Roslin urmări știrile la televizor alături de


bărbatul ei. Procurorul Robertsson vorbi despre un punct de cotitură în
anchetă. Vivi Sundberg stătea în fundal. Conferinţa de presă se
desfășurase haotic. Tobias Ludwig nu reușise să-i ţină pe reporteri sub
control, iar aceștia aproape că năvăliseră peste podiumul pe care stătea
Robertsson. Procurorul era singurul care rămăsese calm. În cele din
urmă, apăru singur în faţa camerei de luat vederi și explică ce se
întâmplase. Un bărbat cu vârsta de patruzeci și cinci de ani fusese
arestat în casa lui de la periferia orașului Hudiksvall. Nu existaseră
incidente, dar ca să nu apară surprize, fuseseră chemate întăriri. Omul
fusese acuzat pe baza suspiciunii de implicare în masacrul din
Hesjövallen. Din raţiuni tehnice, Robertsson nu-i putea dezvălui
identitatea.
— De ce nu vrea să facă asta? se miră Staffan.
— Ar putea i avertizaţi alţi oameni implicaţi și ar putea i distruse
probe, răspunse Birgitta, făcându-i semn să tacă.
Robertsson nu dezvălui amănunte, dar arestarea survenise ca
urmare a mai multor indicii oferite de public. Poliţia veri ica acum mai
multe piste și ţinuse deja o anchetă preliminară.
Reporterul îl încolţi pe procuror cu mai multe întrebări.
— Acuzatul a mărturisit?
— Nu.
— A recunoscut ceva?
— Nu pot comenta.
— De ce nu?
— Ne a lăm într-un moment crucial al anchetei.
— A fost surprins de arestare?
— Nu comentez.
— Are familie?
— Nu comentez.
— Dar locuiește lângă Hudiksvall.
— Da.
— Cu ce se ocupă?
— Nu comentez.
— În ce fel este el legat de oamenii uciși?
— Vă daţi seama că nu pot comenta acest lucru.
— Dar trebuie să înţelegeţi că telespectatorii noștri sunt interesaţi
de cele petrecute. Este a doua mare izbucnire de violenţă din istoria
Suediei.
Robertsson își ridică sprâncenele de surprindere.
— Care a fost prima?
— Baia de sânge din Stockholm.
Robertsson nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. Birgitta
Roslin gemu auzind impertinenţa reporterului.
— Cele două incidente nu pot i comparate. Dar n-am de gând să
intru în dispută cu dumneavoastră pe această temă.
— Ce urmează să se întâmple?
— Vom interoga din nou suspectul.
— Cine este avocatul care îl apără?
— L-a cerut pe Thomas Bodström, dar probabil că nu-l va obţine.
— Sunteţi siguri că aţi arestat pe cine trebuie?
— E prea devreme pentru asta. Deocamdată însă, sunt mulţumit de
faptul că a fost pus sub acuzare.
Interviul luă sfârșit. Birgitta dădu sonorul mai încet. Staffan se uită
la ea.
— Ei bine, ce are de zis judecătorul în legătură cu toate astea?
— În mod clar dispun de ceva dovezi, altfel n-ar i permis arestarea
omului. Însă este băgat la răcoare pe temei de suspiciune. Fie
Robertsson este extrem de prudent, ie nu dispune de ceva mai concret.
— Toate crimele alea au fost comise de un singur om?
— Nu înseamnă neapărat că a fost singur dacă doar el este arestat.
— Poate i vorba de altceva în afara acţiunii unui nebun?
Birgitta nu răspunse imediat.
— Un act de nebunie poate i plani icat cu meticulozitate?
Răspunsul tău e la fel de bun ca al meu.
— Deci va trebui să așteptăm și să vedem.
Băură ceai și se duseră devreme la culcare. El întinse mâna și o
mângâie pe Birgitta pe obraz.
— La ce te gândești? întrebă Staffan.
— Mă gândeam cât de multe păduri sunt în Suedia.
— Credeam că poate te gândești că a fost bine să te rupi de toate.
— De ce anume? De tine?
— De mine. Și de toate procesele. Un pic de criză de mijlocul vieţii.
Ea veni mai aproape de el.
— Uneori îmi zic: Ce se petrece? Nu-i drept, știu. Tu, copiii, slujba,
ce altceva să mai cer? Dar sunt și alte lucruri. Lucruri care ne
însu leţeau atunci când eram mai tineri. Nu voiam doar să înţelegem, ci
și să facem ceva important. Dacă privești în jurul tău, lumea n-a făcut
decât să decadă.
— Nu din toate punctele de vedere. Fumăm mai puţin, avem
computere, telefoane mobile.
— E ca și cum întreaga lume se destramă. Iar tribunalele noastre
sunt inutile când vine vorba despre conservarea oricărui gen de
decenţă morală în ţara asta.
— La asta te-ai gândit cât ai fost plecată în nord?
— Presupun că da. Sunt un pic deprimată. Dar poate că e nevoie să
ii un pic deprimat câteodată.
Rămaseră amândoi întinși, fără să mai vorbească. Birgitta se
aștepta ca el să vină spre ea, dar nu se întâmplă nimic.
“Încă n-am ajuns acolo“, gândi ea, dezamăgită. În același timp, nu
înţelegea de ce nu se simţea ea în stare să facă primul pas.
— Ar trebui să plecăm o vreme, rosti el într-un târziu. Unele
conversaţii e mai bine să ie purtate la lumina zilei decât cu câteva
minute înainte de culcare.
— Poate că ar trebui să plecăm în pelerinaj, replică ea. Să facem ce
ne spune tradiţia și să mergem la Santiago de Compostela. Ne băgăm
bolovani în rucsaci, iecare reprezentând o problemă cu care ne luptăm.
Apoi, după ce găsim soluţii, scoatem bolovanii și îi așezăm pe marginea
drumului, unul după altul.
— Vorbești serios?
— Bineînţeles. Dar nu știu dacă mă ţin genunchii.
— Dacă duci lucruri prea grele, ai putea face pinteni calcaneeni.
— Ce-s ăștia?
— Ceva urât la călcâie. A păţit-o un bun prieten de-al meu. Ture,
veterinarul. Are niște dureri sinistre.
— Ar trebui să devenim pelerini, mormăi ea. Dar nu încă. Trebuie
să dorm puţin. La fel și tu.
A doua zi, Birgitta Roslin își contactă doctorul pentru a con irma
întâlnirea cu el de peste cinci zile. După aceea făcu curăţenie prin casă,
abia aruncând câte o privire la punga cu jurnale. Vorbi cu copiii ei
despre organizarea unei petreceri-surpriză pentru ziua de naștere a lui
Staffan. Toată lumea fu de acord că era o idee excelentă, așa că Birgitta
sună și la prietenii lor comuni. Din când în când ascultă buletinele cu
știri din Hudiksvall. Dinspre sediul de poliţie veneau informaţii reduse
la număr, asta dacă venea ceva.
Se așeză la birou și scoase jurnalele abia la sfârșitul după-amiezii.
Acum, că un bărbat fusese acuzat de crime, propriile teorii păreau mai
puţin importante. Răsfoi printre jurnale până ce ajunse la ultima pagină
pe care o citise.
Sună telefonul. Era Karin Wiman. Aranjară o oră a doua zi la care
Birgitta să o viziteze.
În însemnările sale de jurnal, J.A. continua să se plângă de aproape
toată lumea cu care trebuia să lucreze și de care era responsabil.
Irlandezii erau beţivi leneși, cei câţiva negri angajaţi de compania
feroviară erau puternici, dar nedispuși să facă nici cel mai mic efort. J.A.
duce dorul sclavilor din Caraibe despre care auzise. Doar plesniturile de
bici îi mai puteau determina pe acei oameni puternici să își folosească
așa cum trebuia forţa. Ar vrea să ie în stare să-i biciuiască așa cum erau
biciuiţi boii sau măgarii. Birgitta Roslin nu reuși să discearnă pe cine
dispreţuia J.A. mai tare. Poate că pe „indienii roșii“, americanii nativi de
care el își bătea joc atât de mult. Reticenţa lor de a pune osul la treabă și
viclenia lor erau mai rele decât orice altceva se confrunta el în rândul
nenorociţilor pe care era obligat să-i lovească și să-i bată pentru a i se
supune în efortul lui de a asigura progresul căii ferate spre est.
Totodată, J.A. scria regulat despre chinezi: ar i fost extrem de mulţumit
să-i azvârle înapoi în Oceanul Paci ic și să-i lase să aleagă singuri între
înec și înotul înapoi până în China. Însă J.A. nu poate nega că acești
chinezi sunt muncitori buni. Nu beau tării, se menţin curaţi și se supun
regulilor. Singura lor slăbiciune o constituie predilecţia pentru jocuri de
noroc și ciudatele lor ceremonii religioase. J.A. încearcă permanent să-și
justi ice motivele pentru dispreţuirea acestor oameni care, de fapt, îi
ușurează lui munca. Unele rânduri erau imposibil de descifrat, dar
Birgitta Roslin își zise că acolo el probabil sugera doar că muncitorii
chinezi erau potriviţi pentru o astfel de muncă și nimic altceva.
Ajunseseră la un nivel care nu mai putea i depășit, orice s-ar i
întreprins pentru ajutorarea lor.
Oamenii pe care J.A. îi stimează cel mai mult sunt cei care provin
din Scandinavia. Armata de muncitori care construiește calea ferată
include o colonie mică de lucrători din Nord: câţiva norvegieni și
danezi, mai mulţi suedezi și inlandezi. „Am încredere în acești oameni.
Nu încearcă să mă păcălească, câtă vreme îi supraveghez. Și nu se tem
de munca grea. Dar dacă mă întorc cu spatele la ei, se transformă în
aceeași gașcă de bandiţi ca toţi ceilalţi.“
Birgitta Roslin dădu jurnalul deoparte și se ridică. Oricine ar i fost
acest supraveghetor de cale ferată, i se părea din ce în ce mai
respingător. Un om cu rădăcini simple care emigrase în America. Acolo
se trezise brusc cu o putere enormă asupra altor oameni. Un individ
brutal care devenise un mic tiran. Birgitta se îmbrăcă și făcu o lungă
plimbare prin oraș ca să mai scape de dezgustul care o cuprinsese.
La ora șase dădu drumul radioului din bucătărie. Buletinul de știri
începu cu declaraţia lui Robertsson. Birgitta încremeni pe loc,
ascultând. În fundal se auzea zgomot de bliţuri și scârţâit de scaune.
Ca și în precedentele ocazii, procurorul vorbea precis și limpede.
Individul arestat cu o zi înainte mărturisise că el, și doar el, comisese
toate crimele din Hesjövallen. La ora unsprezece dimineaţa ceruse, prin
intermediul avocatului său, ca să vorbească din nou cu poliţista care îl
anchetase la început. Totodată, ceruse prezenţa procurorului. Omul
declarase că motivaţia sa consta în răzbunare. Era nevoie de alte câteva
interogatorii înainte de a se stabili cu exactitate la ce se referea acea
nevoie de răzbunare.
Robertsson încheie cu detaliile așteptate de toată lumea:
— Acuzatul se numește Lars-Erik Valfridsson. Este burlac și e
angajat la o irmă care se ocupă cu excavaţii din cariere de piatră. A fost
condamnat de câteva ori în trecut pentru jaf armat.
Bliţurile continuau să sclipească. Robertsson începu să răspundă
tirului de întrebări adresate de mulţimea de jurnaliști. Prezentatoarea
știrilor estompă vocea lui Robertsson și se lansă într-o sinteză a celor
întâmplate până atunci. Roslin lăsă aparatul deschis, dar își îndreptă
atenţia spre teletext. Nimic nou acolo. Doar un sumar al celor declarate
de Robertsson. Închise televizorul și radioul și se întinse pe canapea.
Din vocea lui Robertsson își dădu seama că procurorul era sigur că
puseseră mâna pe asasin. Ascultase destui procurori la viaţa ei ca să
poată trage concluzii asupra celor declarate. Omul era convins că avea
dreptate. Iar procurorii onești nu-și bazau niciodată a irmaţiile pe
dezvăluiri sau presupuneri, ci pe fapte.
Era prea devreme pentru tragerea unor concluzii. Cu toate astea,
Roslin o făcu. Individul arestat și acuzat de crimă cu siguranţă nu era un
chinez. Se întoarse la biroul ei și puse la loc jurnalele în punga de
plastic. N-avea nevoie să mai studieze acele însemnări neplăcut de
rasiste și de mizantrope, vechi de mai bine de o sută de ani.
Seara, ea și Staffan luară o cină târzie. Se referiră la cele întâmplate
doar în treacăt. Ziarele de seară aduse de el nu adăugau nimic la cele
cunoscute deja. Într-una din fotogra iile de la conferinţa de presă,
Roslin îl observă pe Lars Emanuelsson cu mâna ridicată, vrând să pună
o întrebare. Se în ioră amintindu-și de întâlnirea lor. Îi spuse lui Staffan
că avea să o viziteze pe Karin Wiman ziua următoare și probabil avea să
rămână la aceasta peste noapte. Staffan o cunoștea pe Karin și îl
cunoscuse și pe răposatul ei soţ.
— Du-te, zise el. Îţi va face bine. Când trebuie să te vezi iarăși cu
doctorul?
— Peste câteva zile. Probabil va spune că sunt pregătită să mă
întorc la muncă.
A doua zi, de dimineaţă, telefonul sună la scurt timp după ce
Staffan plecă la serviciu, tocmai când Birgitta își făcea bagajul. Era Lars
Emanuelsson.
— Ce doriţi? Cum aţi obţinut acest număr? E dat la secret.
Emanuelsson pufni.
— Un jurnalist care nu poate face rost de un număr de telefon,
oricât ar i el de secret, ar trebui să se apuce de altă meserie.
— Ce vreţi?
— Un comentariu. În Hudiksvall se petrec evenimente catastro ice.
Un procuror care nu pare deloc încrezător în sine se uită drept în ochii
tuturor. Cum comentaţi asta?
— N-am nimic de spus.
Tonul prietenos, arti icial sau nu, din vocea lui Emanuelsson
dispăru. Vocea lui deveni mai ascuţită și mai nerăbdătoare.
— Haideţi să trecem peste prostii. Răspundeţi-mi la întrebări. Altfel
voi începe să scriu despre dumneavoastră.
— Nu deţin absolut nici o informaţie legată de cele anunţate de
procuror. Sunt la fel de surprinsă ca și restul naţiunii.
— Surprinsă?
— Folosiţi ce cuvânt doriţi. Surprinsă, ușurată, indiferentă, alegeţi
dumneavoastră.
— Acum o să vă pun câteva întrebări simple.
— Iar eu am să închid.
— Dacă o faceţi, voi scrie că o judecătoare din Helsingborg care
recent a plecat în grabă din Hudiksvall refuză să răspundă la întrebările
mele. V-aţi trezit vreodată cu casa asaltată de paparazzi? Se poate
întâmpla foarte ușor. Pe vremuri, în această ţară câteva zvonuri atent
plasate puteau duce la ridicarea mulţimilor. O gașcă de jurnaliști
excitaţi seamănă perfect cu o astfel de mulţime.
— Ce vreţi?
— Răspunsuri. De ce aţi venit în Hudiksvall?
— Sunt înrudită cu una dintre victime. Nu o să vă spun cu care
anume.
Birgitta îl auzea respirând cu greutate în vreme ce rumega
informaţia sau poate că o nota.
— Probabil că e adevărat. De ce aţi plecat?
— Pentru că am vrut să mă întorc acasă.
— Ce era cu acele cărţi vechi din punga de plastic pe care aţi scos-o
din sediul poliţiei?
Roslin se gândi câteva clipe înainte de a răspunde.
— Sunt jurnale care au aparţinut uneia dintre rudele mele.
— E adevărat?
— E adevărat. Dacă veniţi până în Helsingborg, o să aduc unul din
ele la ușă ca să îl vedeţi. Abia aștept să vă văd.
— Vă cred. Trebuie să înţelegeţi că îmi fac doar meseria.
— Asta-i tot?
— Da, asta-i tot.
Birgitta Roslin trânti telefonul în furcă. Apelul o făcuse să
nădușească. Însă răspunsurile oferite fuseseră adevărate și lipsite de
echivoc. Lars Emanuelsson nu avea despre ce să scrie. Birgitta era însă
impresionată de insistenţa lui.

Deși i-ar i fost mai ușor să ia feribotul către Elsinore, Birgitta


conduse până în Malmö, apoi o luă pe podul lung pe care obișnuia să-l
traverseze doar cu autocarul. Karin Wiman locuia în Gentofte, la nord
de Copenhaga. Birgitta rătăci de două ori drumul înainte de a intra în
cele din urmă pe autostrada corectă, apoi pe șoseaua de coastă spre
nord. Era frig și bătea vântul, dar cerul era limpede. Ajunse în faţa casei
atrăgătoare a lui Karin la ora unsprezece. Era casa în care Karin locuia
de când se măritase, și tot acolo murise soţul ei cu zece ani în urmă. Era
albă, avea două etaje și era înconjurată de o grădină mare. Birgitta își
aminti că de la etajul superior se putea vedea în depărtare marea, peste
acoperișurile caselor din preajmă.
Karin Wiman ieși pe ușa din faţă ca să o întâmpine. Slăbise și era
mai palidă decât și-o amintea Birgitta. Poate era bolnavă? Se
îmbrăţișară și intrară în casă. Birgitta își lăsă bagajul în camera unde
avea să doarmă, după care făcură amândouă turul casei. Nu se
schimbaseră prea multe de la ultima vizită a Birgittei. În mod clar Karin
dorise să lase totul așa cum fusese la moartea soţului ei. Oare ce-ar i
făcut Birgitta într-o asemenea situaţie? Habar n-avea. Însă ea și Karin
Wiman erau foarte diferite. Însăși prietenia lor se bazase pe acest fapt.
Își construiseră amândouă armuri su letești care să absoarbă sau să
devieze loviturile metaforice pe care uneori și le dădeau reciproc.
Karin pregătise prânzul. Se așezară într-o seră plină de plante și
miresme. Aproape imediat după primele cuvinte introductive începură
să discute despre anii lor de studenţie din Lund. Karin, ai cărei părinţi
aveau o fermă de cai în Skåne, se înscrisese la facultate în 1966, iar
Birgitta în anul următor. Se cunoscuseră în cadrul Uniunii Studenţilor, la
un cenaclu de poezie, și se împrieteniseră în ciuda diferenţelor dintre
ele. Dat iind mediul din care provenea, Karin avea enorm de multă
încredere în sine. Birgitta, pe de altă parte, era nesigură și ezitantă.
Se implicaseră în activităţile Frontului Naţional de Eliberare (NLF),
stând tăcute ca doi șoricei și ascultând vorbitorii, în principal tineri
care păreau să știe totul și care vorbeau despre necesitatea de a se
revolta și de a isca tulburări. Cel mai mult le inspirase însă senzaţia
fantastică de a i în stare să creeze o nouă ordine mondială, o nouă
realitate - erau implicate în modelarea viitorului. Și nu doar NLF-ul le
oferea un temei pentru a se implica politic. Existau multe alte
organizaţii care își exprimau solidaritatea cu mișcările de eliberare care
se înmulţeau precum ciupercile după ploaie în ţările sărace din lumea a
treia și luptau să scape de vechile puteri coloniale. O atitudine similară
domina și politica locală. Tinerii suedezi se revoltau împotriva a orice
era de modă veche. Era o vreme minunată în care să trăiești.
Amândouă se alăturaseră unui grup radical suedez de stânga,
cunoscut sub numele de Rebelii. Timp de câteva luni duseseră o
existenţă de tip sectar, în cadrul căreia principala preocupare era
autocritica brutală și aderarea dogmatică la interpretările date de Mao
Zedong teoriei revoluţiei. Se desprinseseră de toate celelalte alternative
politice de stânga, pe care ajunseseră să le privească cu dispreţ.
Făcuseră praf vechile lor discuri cu muzică clasică, își goliseră rafturile
bibliotecilor și duseseră o viaţă modelată după viaţa dusă de Garda
Roșie din China.
Karin o întrebă pe Birgitta dacă își amintea de celebra lor vizită din
staţiunea Tylösand. Birgitta își amintea, evident. Celula lor ţinuse o
ședinţă. Tovarășul Moses Holm, care ulterior devenise medic, dar se
trezise că i se interzise practica medicală din pricină că folosea droguri
în scop personal și vindea droguri și altora, propusese ca membrii
celulei să se „in iltreze în rândurile grupurilor sexuale ale decadenţilor
burghezi care își petreceau verile făcând băi de soare și marine la
Tylösand“. După discuţii îndelungate căzuseră cu toţii de acord asupra
acţiunii și întocmiseră o strategie. Duminica următoare, la începutul
lunii iulie, nouăsprezece tovarăși închiriaseră un autobuz și se duseseră
în Halmstad și apoi în Tylösand. Ţinând în faţa lor un portret al lui Mao
înconjurat de drapele roșii, mărșăluiseră până la plajă, trecând pe lângă
toţi cei care făceau plajă acolo și care îi priviseră uluiţi. Intonaseră
sloganuri, luturaseră Cărţulia Roșie a lui Mao, apoi înotaseră în apa
mării ţinând portretul lui Mao ridicat deasupra capetelor. După aceea se
adunaseră pe plajă, cântaseră „Drapelul Roșu“, condamnaseră Suedia
fascistă într-un discurs scurt și îi îndemnaseră pe muncitori să se
unească, să se înarmeze și să se pregătească pentru revoluţia iminentă.
După aceea se întorseseră acasă și își petrecuseră următoarele câteva
zile evaluând „atacul” lor.
— Ce-ţi amintești despre toate astea? întrebă Karin.
— Îmi amintesc de Moses. Care susţinea că invazia noastră din
Tylösand va i consemnată în analele revoluţiei iminente.
— Eu îmi amintesc doar că apa era foarte rece.
— Dar nu-mi amintesc la ce ne gândeam în acel moment.
— Nu ne gândeam la nimic. Aici e și problema. Ne-am supus
gândurilor altor oameni. Nu ne-am dat seama că trebuia să acţionăm ca
niște roboţi pentru a elibera omenirea. Karin scutură din cap și izbucni
în râs. Eram ca niște copilași. Ne luam atât de în serios. Pretindeam că
marxismul e o știinţă, la fel de adevărată ca tot ce spuseseră Newton,
Copernic sau Einstein. Dar eram și creduli. Cărţulia Roșie a lui Mao era
Biblia noastră. Nu ne-am dat seama că noi nu ne a ișăm cu cuvântul
Domnului, ci cu o colecţie de citate dintr-un mare revoluţionar.
— Îmi amintesc de îndoieli, zise Birgitta. Îndoieli profunde. Așa
cum am simţit când am vizitat Germania de Est. Îmi amintesc că mă
gândeam: „E absurd, nu poate funcţiona prea multă vreme“. Dar n-am
spus nimic. M-am temut mereu să nu se vadă că mă îndoiesc. Așa că am
strigat întotdeauna sloganuri mai tare decât oricine altcineva.
— Trăiam într-o stare de autoamăgire fără egal, chiar dacă
intenţiile noastre erau bune. Cum am putut să credem vreo clipă că
muncitorii suedezi care se bucurau de un pic de soare erau pregătiţi să
se înarmeze ca să răstoarne sistemul actual pentru a construi unul nou?
Karin Wiman își aprinse o ţigară. Birgitta își aduse aminte că fusese
mereu fumătoare și întotdeauna se căuta ca să vadă unde avea pachetul
de ţigări și cutia cu chibrituri.
Continuară să vorbească până la căderea serii despre prieteni
comuni și despre ce se întâmplase cu ei. Apoi ieșiră la o plimbare prin
orășel. Birgitta își dădu seama că atât ea, cât și Karin simţeau nevoia să
facă o incursiune în trecut pentru a înţelege mai bine viaţa lor actuală.
— Cu toate astea, n-a fost vorba doar de naivitate și nebunie, zise
Birgitta. Ideea unei lumi bazate pe solidaritate trăiește în mine și astăzi.
Îmi place să cred că, în ciuda tuturor, noi am luat poziţie, am pus la
îndoială convenţii și tradiţii care ar i împins omenirea și mai mult spre
dreapta.
— Eu am încetat să mă mai duc la vot, spuse Karin. Nu-mi place,
dar nu dau peste nici un adevăr politic la care să subscriu. Încerc să
sprijin mișcări în care cred. Ele încă există, în ciuda tuturor, la fel de
puternice și de greu de depistat ca în trecut. Câţi oameni din ziua
noastră ai crede că sunt interesaţi de sistemul feudal dintr-o ţărișoară
precum Nepalul? Eu sunt. Semnez petiţii și trimit bani.
— Nici nu știu unde e Nepalul, mărturisi Birgitta. Trebuie să
recunosc că am devenit leneșă. Uneori însă mi se face dor de
sentimentul ăla de bine care domnea pretutindeni. Nu eram doar niște
studenţi nebuni care se credeau în centrul lumii și unde nimic nu era
imposibil. Chiar exista un lucru precum solidaritatea.
Karin izbucni în râs.
Luară cina împreună. Karin menţionă că săptămâna care urma avea
să plece în China ca să ia parte la o conferinţă importantă despre
dinastia Qin timpurie, al cărei prim împărat pusese bazele Chinei sub
forma unui regat uni icat.
— Cum a fost când ai vizitat pentru prima dată tărâmul viselor
tale? întrebă Birgitta.
— Aveam douăzeci și nouă de ani când m-am dus acolo pentru
prima dată. Mao dispăruse și totul era în schimbare. A fost o mare
dezamăgire, ceva greu de digerat. Beijing era un oraș rece și umed. Mii
și mii de biciclete care răsunau ca un val imens de greieri, dar apoi mi-
am dat seama că, oricum, se petrecuse o mare schimbare. Oamenii erau
îmbrăcaţi cu haine. Aveau panto i în picioare. N-am văzut pe nimeni să
moară de foame în Beijing sau să cerșească. Îmi amintesc că m-am
simţit rușinată. Zburasem în acea ţară ca un om care socotește că i se
cuvin toate bogăţiile; n-aveam nici un drept să privesc ceea ce se
petrecea în China cu dispreţ sau aroganţă. Am început să mă
îndrăgostesc de ideea că poporul chinez învinsese în bătălia rezistenţei
în care se angajase. Atunci m-am hotărât ce să fac cu viaţa mea: să devin
sinolog. Înainte de acel moment aveam alte idei.
— Cum ar i?
— N-o să-ţi vină să crezi.
— Pune-mă la încercare!
— M-am gândit să devin soldat profesionist.
— Pentru ce?
— Tu ai devenit judecător. Cum ia o persoană astfel de decizii?
După cină reveniră în sera casei. Lumina dinăuntru făcea zăpada de
afară să sclipească. Karin îi împrumutase Birgittei un pulover, căci seara
adusese cu ea un frig și mai pătrunzător. Băuseră vin la masa de seară,
așa că Birgitta începu să se simtă un pic somnoroasă.
— Vino cu mine în China, zise Karin. Zborul până acolo nu mai
costă o avere. Mi s-a spus că mi se va da o cameră mare de hotel. O
putem împărţi. Am mai făcut asta și înainte. Îmi amintesc taberele de
vară când eu, tu și alte trei fete împărţeam un cort. Stăteam mai mult
sau mai puţin unele peste altele.
— Nu pot, răspunse Birgitta. Probabil că voi primi acceptul de a mă
întoarce la serviciu.
— Vino cu mine în China. Munca mai poate aștepta.
— Mi-ar plăcea. Dar o să te mai duci cândva acolo, nu?
— Bineînţeles. Dar când ajungi la vârsta noastră, n-ar trebui să
amâni lucruri pe care le poţi face.
— Mai avem încă mult de trăit. Vom trăi până la adânci bătrâneţi.
Karin nu răspunse. Birgitta își dădu seama că atinsese un punct
sensibil. Soţul lui Karin murise la vârsta de patruzeci și unu de ani. De
atunci ea era văduvă.
Karin înţelese la ce se gândea prietena ei. Întinse mâna și mângâie
genunchiul Birgittei.
— E-n regulă.
Continuară să vorbească. Aproape se făcuse miezul nopţii când se
retraseră în camerele lor. Birgitta se întinse pe pat cu telefonul în mână.
Staffan trebuia să ajungă acasă la miezul nopţii și promisese să sune.
Aproape adormise când mobilul din mâna ei începu să vibreze.
— Te-am trezit?
— Aproape.
— A mers totul bine?
— Am vorbit întruna mai bine de douăsprezece ore.
— Vii mâine acasă?
— O să dorm cât pot de mult. Apoi pornesc spre casă.
— Presupun că ai auzit ce s-a întâmplat? A spus cum a făcut totul.
— Cine?
— Bărbatul din Hudiksvall.
Birgitta se ridică imediat în capul oaselor.
— Nu știu nimic. Povestește-mi!
— Lars-Erik Valfridsson. Bărbatul acuzat. Poliţia caută chiar acum
arma crimelor. În mod clar le-a spus unde a îngropat-o. O sabie de
samurai artizanală, după cum se spune la știri.
— Chiar așa?
— De ce ţi-aș spune ceva neadevărat?
— Bineînţeles că n-ai avea de ce. Oricum... A spus și de ce?
— Nimeni n-a spus altceva decât că a fost vorba de răzbunare.
După ce convorbirea se încheie, Birgitta rămase în capul oaselor.
Pe parcursul întregii zile nu se gândise nici o clipă la evenimentele
din Hesjövallen. Acum tot ce se petrecuse acolo reveni cu forţă în
mintea ei.
Poate că panglica roșie avea o explicaţie neprevăzută de nimeni?
Să i fost imposibil ca Lars-Erik Valfridsson să i mâncat și el la acel
restaurant chinezesc?
Se întinse la loc și stinse lumina. Avea să se ducă acasă a doua zi.
Avea să-i trimită jurnalele înapoi lui Vivi Sundberg și să-și reia munca.
Era imposibil să plece în China împreună cu Karin, chiar dacă ar i
vrut să facă acest lucru mai presus de orice altceva.
20
A doua zi, când Birgitta Roslin se trezi, descoperi că prietena ei
plecase deja la Copenhaga, căci avea un curs la prima oră. Îi lăsase un
mesaj pe masa de la bucătărie.
Birgitta. Uneori cred că am un drum în interiorul capului meu. Cu iecare zi care
trece se face mai lung și pătrunde mai adânc într-un peisaj necunoscut unde se va pierde
într-o bună zi. Drumul șerpuiește însă și înapoi. Uneori mă întorc, așa cum am făcut ieri în
timpul acelor ore de discuţii, și văd lucruri de care uitasem sau pe care le împiedicasem să
mai iasă la suprafaţă. Vreau să continuăm aceste conversaţii. Până la urmă, nu rămânem
decât cu prietenii. Sau, mai degrabă, prietenii sunt ultima linie de apărare pentru care ne
putem lupta să o păstrăm. Karin.

Birgitta vârî misiva în poșetă, bău o ceașcă cu cafea și se pregăti să


plece. Când fu pe punctul de a închide ușa de la intrare, observă câteva
bilete de avion pe o măsuţă din hol. Constată că prietena ei era
programată să zboare cu Finnair de la Helsinki la Beijing.
Luă feribotul de la Elsinore. Vântul bătea cu putere. Pe malul
celălalt opri în faţa unei vitrine de magazin în care era montat un
banner cu știri și unde se anunţa că Lars-Erik Valfridsson mărturisise.
Cumpără câteva ziare și plecă mai departe acasă. În hol o aștepta femeia
ei de serviciu, o poloneză rezervată și taciturnă. Birgitta uitase că era
ziua în care femeia era programată să vină la lucru. Schimbară câteva
cuvinte în engleză și Birgitta o plăti pentru munca ei. Când rămase în
sfârșit singură în casă, se așeză ca să citească ziarele. Ca de obicei, fu
uimită să constate cât de multe pagini puteau dedica ziarele de seară
unor evenimente bazate pe fapte prea puţin cunoscute. Ceea ce îi
povestise Staffan în cursul scurtei lor conversaţii telefonice din seara
precedentă reprezenta din punct de vedere al informaţiilor cel puţin la
fel de mult ca înșiruirea imensă de vorbe din paginile acelor ziare.
Singura noutate era dată de poza individului despre care se
presupunea că ucisese. Imaginea reprezenta probabil o fotogra ie
mărită de pașaport sau de carnet de șofer și înfăţișa un bărbat cu un
chip cu trăsături șterse, cu o gură îngustă, cu o frunte înaltă și cu părul
rărit. Cu greu și l-ar i putut imagina Birgitta pe acest om comiţând
acele crime barbare din Hesjövallen. „Arată mai degrabă a pastor de
ţară, își spuse ea. Absolut deloc a individ diabolic.” Birgitta își dădu însă
seama că o apucă pe o pantă eronată cu judecata. Văzuse mulţi
criminali în sala de judecată a căror aparenţă sugera imposibilitatea de
a i comis crimele de care fuseseră acuzaţi.
Interesul îi reveni abia după ce lăsă ziarele din mână și dădu
drumul la teletextul televizorului. Principala știre era despre
descoperirea de către poliţie a ceea ce părea să ie arma crimei. Nu
fusese dezvăluit locul exact, dar obiectul fusese dezgropat după
indicaţiile oferite de către Lars-Erik Valfridsson. Era vorba de o copie
artizanală mai degrabă prost executată a unei săbii japoneze de
samurai. Un obiect cu o lamă foarte ascuţită. Arma era în acel moment
examinată în speranţa de a se descoperi pe ea amprente și, mai presus
de toate, urme de sânge.
Ceva nu era în regulă. Birgitta avea în poșetă un luturaș publicitar
pentru restaurantul chinezesc. Sună la numărul de acolo și recunoscu
vocea chelneriţei cu care discutase. Îi explică cine era. Chelneriţa avu
nevoie de câteva secunde ca să-și aducă aminte.
— Aţi citit ziarele? Aţi văzut poza individului care i-a omorât pe toţi
acei oameni?
— Da. Groaznic om.
— Vă amintiţi dacă a mâncat vreodată la restaurantul
dumneavoastră?
— Nu, niciodată.
— Sunteţi sigură?
— Niciodată cât sunt de serviciu. Dar, alte zile lucrează sora mea
sau vărul meu. Locuiesc în Söderhamn. Au restaurant acolo. Facem cu
schimbul. Firmă de familie.
— Vreţi să faceţi ceva pentru mine? întrebă Birgitta Roslin. Rugaţi-i
să se uite la poza din ziare. Dacă îl recunosc, vă rog să mă sunaţi.
Chelneriţa își notă numărul de telefon al Birgittei.
— Cum vă numiţi? întrebă Roslin.
— Li.
— Eu mă numesc Birgitta. Vă mulţumesc pentru ajutor.
— Nu ești aici, în Hudiksvall?
— Sunt acasă, în Helsingborg.
— Helsingborg? Avem restaurant acolo. Tot familie. Se numește
Shanghai. Mâncare bună ca aici.
— O să mă duc acolo să mănânc. Dacă mă ajutaţi.
Birgitta așteptă. La un moment dat, telefonul sună. Era iul ei.
Birgitta îl rugă să revină mai târziu, căci aștepta un apel. O jumătate de
oră mai târziu, telefonul sună din nou.
— Poate, rosti Li.
— Poate?
— Vărul crede că poate omul a fost în restaurant. O dată.
— Când?
— Anul trecut.
— Dar nu e sigur?
— Nu.
— Îmi puteţi spune cum îl cheamă?
Birgitta își notă numele și numărul de telefon al restaurantului din
Söderhamn, după care închise. După o scurtă pauză de gândire, sună la
sediul poliţiei din Hudiksvall și ceru să vorbească cu Vivi Sundberg. Se
așteptă să i se ceară să lase un mesaj, așa că fu surprinsă când poliţista
veni la telefon.
— Cum merge cu jurnalele? întrebă Sundberg. Tot le mai găsiţi
interesante?
— Nu sunt lesne de citit. Dar am timp la dispoziţie. Oricum,
felicitări pentru descoperire. Dacă am înţeles eu bine, dispuneţi de o
mărturisire și de o posibilă armă a crimei.
— Nu cred că de asta m-aţi căutat.
— Bineînţeles că nu. Am vrut să vă atrag din nou atenţia asupra
restaurantului chinezesc.
Îi povesti poliţistei despre vărul chelneriţei din Söderhamn și
despre faptul că era posibil ca Lars-Erik Valfridsson să i mâncat la
restaurantul din Hudiksvall.
— Asta ar putea explica panglica roșie, concluzionă Birgitta. O
pistă.
Vivi Sundberg păru doar vag interesată.
— Deocamdată nu ne preocupă panglica. Cred că înţelegeţi asta.
— Totuși, am vrut să vă informez despre asta. Vă pot da numele
chelnerului care e posibil să-l i servit pe individ și numărul lui de
telefon.
— Vă mulţumesc că ne-aţi dat de știre.
După ce închise, Birgitta îl sună pe șeful ei, Hans Mattsson. Fu
nevoită să rămână pe ir o vreme înainte ca el să preia apelul, îi spuse că
se aștepta să i se permită să revină la lucru peste câteva zile, după ce
avea să se vadă cu doctorul ei.
— Ne înecăm, zise Mattsson. Sau poate ar i mai corect să spun că
suntem sufocaţi. Instanţele suedeze sunt toate afectate de reducerile de
fonduri. N-am crezut niciodată că voi trăi să văd așa ceva.
— Ce anume?
— Că un stat de drept ţine cont de costuri. Nu credeam că e posibil
să se dea democraţiei o valoare monetară. Dacă nu există un stat care să
funcţioneze în baza legii, n-ai democraţie. Am fost îngenuncheaţi.
Societatea noastră scârţâie din toate încheieturile. Sunt extrem de
îngrijorat.
— Îmi vine greu să mă gândesc la toate lucrurile despre care
vorbești, dar promit să mă ocup de ele după ce revin la procesele mele.
— Ești mai mult decât bine-venită.
Mâncă singură în acea seară, căci Staffan era nevoit să petreacă
noaptea în Hallsberg, între două schimburi. Continuă să frunzărească
jurnalele. Singurele pasaje asupra cărora se opri mai atent fură cele de
la sfârșitul ultimului volum. Era iunie 1892. J.A. era de-acum un om
bătrân. Trăia într-o căsuţă din San Diego și suferea de dureri de spate și
de picioare. După multe ezitări, se hotărâse să cumpere poţiuni și
ierburi de la un vraci indian bătrân; descoperise că erau singurele
leacuri care îl ajutau. Scria despre singurătatea lui amarnică, despre
moartea soţiei și despre copiii care plecaseră la așa mare depărtare -
unul din băieţi locuia în sălbăticia canadiană. Nu menţiona absolut
nimic despre calea ferată.
Jurnalul se încheia la mijlocul unei propoziţii. 19 iunie 1982. J.A.
notează că a plouat în cursul nopţii. Spatele îl doare mai tare ca de
obicei. A avut un vis.
Iar însemnările se opreau acolo. Nici Birgitta Roslin și nici altcineva
din această lume nu mai puteau să a le ce visase el.
Se întoarse la începutul jurnalului. Nimic nu indica faptul că el ar i
fost conștient de apropierea sfârșitului și nimic nu prevestea ceea ce
avea să se întâmple în scurtă vreme. „O viaţă, își zise ea. Moartea mea ar
putea i la fel, cu jurnalul personal, dacă aș ţine vreunul, rămas
neterminat. Și dacă am ajuns la asta, oare cine reușește să-și încheie
povestea vieţii, să scrie o concluzie înainte de a se întinde ca să moară?“
Puse jurnalele înapoi în punga de plastic și decise să le trimită
înapoi prin poștă a doua zi. Avea să urmărească evenimentele care se
petreceau în Hudiksvall la fel ca tot restul lumii.
Parcurse cu privirea o listă cu judecătorii-șe i din diverse regiuni
ale Suediei. La tribunalul districtual Hudiksvall, judecător-șef era Tage
Porsén. „Ăsta o să ie procesul vieţii lui, își spuse ea. Sper că e un
judecător căruia îi place publicitatea.“ Birgitta știa prea bine că unii
dintre colegii ei urau și se temeau de confruntările cu jurnaliștii și cu
camerele de televiziune.
Cel puţin, așa stăteau lucrurile în cazul colegilor de vârsta ei și al
celor mai bătrâni ca ea. Habar n-avea ce gândea generaţia tânără despre
publicitate.
Un termometru a lat în afara ferestrei de la bucătărie indica o
răcire a vremii. Deschise televizorul ca să urmărească știrile de seară.
După aceea avea să se ducă la culcare. Ziua petrecută împreună cu
Karin Wiman fusese palpitantă, dar și foarte obositoare.
Ratase începutul buletinului de știri, dar era limpede că se
petrecuse ceva dramatic în legătură cu cazul din Hesjövallen. Un
reporter lua un interviu unui criminalist care vorbea mult, dar pe un
ton serios. Birgitta încercă să deslușească ce anume se petrecea.
După ce expertul criminalist termină de vorbit, ecranul
televizorului se umplu cu imagini din Liban. Birgitta înjură, trecu pe
teletext și descoperi imediat ce se întâmplase.
Lars-Erik Valfridsson se sinucisese. În ciuda faptului că era veri icat
din sfert în sfert de oră, reușise să sfâșie o cămașă, să facă un laţ și să se
spânzure. Deși fusese descoperit aproape imediat, toate manevrele de
resuscitare fuseseră zadarnice.
Birgitta Roslin închise televizorul. O apucase ameţeala. Oare
individul nu mai putuse suporta sentimentul de vinovăţie? Sau fusese
bolnav psihic?
„Ceva nu se leagă, gândi ea. E imposibil ca el să ie făptașul. De ce s-
a sinucis, de ce a mărturisit și de ce a condus poliţiștii spre o sabie de
samurai îngropată?”
Pur și simplu nu avea sens.
Se prăbuși pe fotoliul pe care îl folosea pentru citit, dar stinse
lampa. Încăperea se cufundă în semiobscuritate. Cineva râdea afară, pe
stradă. Birgitta se așeza adesea acolo ca să mediteze asupra
problemelor de serviciu.
Se întoarse la începuturi. „Prea mult, își spuse ea. Poate nu prea
mult pentru descifrarea unui individ obsedat și lipsit de scrupule. Dar
prea mult pentru un om din Hälsingland care avea la cazier doar câteva
cazuri de jaf. Individul mărturisește o faptă pe care n-a comis-o. Apoi
oferă poliţiei o armă confecţionată de el însuși, după care se spânzură
în celulă. Evident, pot să greșesc, dar nu cred că se leagă. L-au arestat
mult prea repede. Și ce naiba însemna acea răzbunare despre care el
pretindea că reprezintă motivul acţiunilor lui?“
Se făcuse miezul nopţii când Birgitta se ridică, în ine, de pe fotoliu.
Se întrebă dacă ar i fost cazul să-l sune pe Staffan, dar era posibil ca el
să doarmă la acea oră. Se duse la culcare și stinse lampa de pe noptieră.
În mintea ei începu să hălăduie din nou prin sat. Revăzu de nenumărate
ori panglica roșie descoperită în zăpadă și imaginea chinezului
surprinsă de camera de luat vederi a hotelului. „Poliţia trebuie să știe
ceva ce eu nu știu: de ce a fost arestat Lars-Erik Valfridsson și care
putea i motivul plauzibil. Însă poliţiștii comit o mare greșeală
încăpăţânându-se să urmeze o singură pistă.“
Nu-i venea somnul. După ce se sătură de cât se perpelise în pat, își
luă halatul și coborî din nou la parter. Se așeză la birou și scrise o
sinteză a evenimentelor care o legau de Hesjövallen. Avu nevoie de
aproape trei ore ca să descrie în amănunt toate lucrurile pe care le știa.
În vreme ce scria, începu să o obsedeze ideea că îi scăpa ceva, o
conexiune pe care n-o observase. Pixul i se păru ca o drujbă care taie un
drum printr-o pădure deasă, iar ea trebuia să ie atentă să nu ucidă vreo
vieţuitoare care s-ar i ascuns acolo. Când în sfârșit își îndreptă spatele
și își ridică braţele deasupra capului văzu că se făcuse ora patru
dimineaţa. Își luă însemnările la fotoliul de citit, potrivi lumina lămpii și
începu să citească, căutând înţelesuri printre cuvinte sau mai degrabă
dincolo de cuvinte, căutând ceva ce trecuse cu vederea. Nu-i atrase
atenţia nimic neobișnuit, nici un indiciu pe care ea ar i trebuit să-l
observe mai devreme.
Era convinsă: crimele nu puteau i opera unui nebun. Totul fusese
prea bine plănuit și executat cu prea mult sânge rece ca să i fost
rezultatul acţiunii altcuiva în afara unui asasin perfect calm și metodic.
Își notă că ar trebui să întrebe dacă individul mai fusese vreodată la faţa
locului. În sat era întuneric deplin la momentul crimelor, dar era posibil
ca el să i avut o lanternă puternică. Ușile erau încuiate. Trebuia să i
știut exact cine unde locuia, și probabil avusese și chei potrivite.
Probabil că fusese mânat de motive extrem de serioase, pentru că nu
ezitase nici o secundă.
Îi veni brusc o idee, ceva ce nu-i trecuse prin minte înainte. Oare
individul care săvârșise crimele își arătase faţa celor asupra cărora
ridicase sabia sau ce armă o i avut? Oare dorise ca victimele să îl vadă?
„La întrebarea asta trebuie să răspundă Vivi Sundberg”, își zise ea.
În încăperile unde fuseseră descoperite cadavrele lumina fusese
aprinsă? Priviseră victimele chipul morţii înainte ca arma să cadă
asupra lor?
Își lăsă însemnările deoparte; ceasul arăta aproape ora cinci.
Veri ică termometrul din afara ferestrei de la bucătărie și constată că
temperatura scăzuse la minus opt grade Celsius. Bău un pahar cu apă și
se băgă în pat. Tocmai era pe punctul de a aţipi când ceva o făcu să se
dezmeticească. Neglijase ceva. Două cadavre fuseseră legate unul de
altul. Unde mai văzuse ea acea imagine? Se ridică în capul oaselor în
întuneric, complet trează. Văzuse undeva descrierea unei scene
similare.
Jurnalele. Coborî, le întinse pe toate pe masă și începu să caute.
Găsi aproape imediat pasajul căutat.
1865. Calea ferată se târâie spre est, iar iecare traversă și iecare bucată de șină
montată e un chin. Muncitorii sunt loviţi de boli. Cad ca muștele. Însă valul de înlocuitori
care vin dinspre vest înseamnă continuarea muncii cu viteză, un lucru esenţial pentru ca
proiectul gigantic de construire a căii ferate să nu intre sub spectrul colapsului inanciar.
La un moment dat, mai exact la data de 9 noiembrie, J.A. a lă că un vas cu sclavi chinezi se
apropie dinspre Canton. Este o navă comercială veche, folosită acum doar pentru a
transporta chinezi răpiţi până în California. La bordul acesteia izbucnește răzmeriţa
atunci când proviziile de alimente și de apă încep să se împuţineze din cauza lipsei de
vânt care face vasul să întârzie pe apele oceanului. Pentru a înăbuși revolta, căpitanul
apelează la metode de o cruzime fără egal. Chiar și J.A., un individ care nu ezită să apeleze
la pumni și bici pentru a-și face muncitorii să tragă mai tare, este tulburat de cele a late.
Căpitanul pune mâna pe câţiva dintre conducătorii revoltei, îi ucide, apoi îi leagă de alţi
chinezi încă vii, câte doi. După aceea forţează oamenii să se întindă pe punte și să zacă
acolo. Omul viu din pereche este lăsat să moară de foame, în vreme ce cadavrul se
descompune. J.A. notează în jurnal că „pedeapsa este excesivă”.

Să i existat vreo legătură? Poate că una dintre victimele din


Hesjövallen fusese obligată să zacă legată de un cadavru? Preţ de o oră,
mai mult sau mai puţin? Înainte ca lovitura inală s-o elibereze?
„Mi-a scăpat asta, își zise ea. Oare i-a scăpat și poliţiei din
Hudiksvall? Ar i fost imposibil ca ei să i citit jurnalele cu atenţie
înainte de a mi se permite să le împrumut.”
În acel moment o altă întrebare se ivi, chiar dacă părea
neplauzibilă. Asasinul cunoștea evenimentele descrise în jurnalul lui
J.A.? Exista oare o legătură care să i traversat timpul și spaţiul?
Poate că Vivi Sundberg era mai vicleană decât crezuse Roslin.
Poate că Vivi Sundberg chiar aprecia încăpăţânarea ei. Era o femeie
care probabil trecuse prin momente neplăcute cu colegii ei de sex
masculin.
Birgitta Roslin dormi până la ora zece, apoi se sculă și văzu pe
orarul lui Staffan că trebuia să revină în Helsingborg în jurul orei trei.
Tocmai voia să se așeze ca să o sune pe Sundberg când auzi soneria de
la ușă. Răspunse și se trezi cu un chinez în pragul ușii ţinând în mână un
ambalaj mare de plastic cu mâncare chinezească.
— Dar n-am comandat nimic, rosti, surprinsă, Birgitta.
— De la Li din Hudiksvall, explică bărbatul, zâmbind. Nu costă
nimic. Vrea s-o sunaţi. Noi suntem afacere de familie.
— Restaurantul Shanghai?
Omul zâmbi din nou.
— Restaurantul Shanghai. Mâncare foarte bună.
Se înclină și îi dădu pachetul lui Roslin, apoi plecă. Birgitta desfăcu
ambalajul, mirosi conţinutul și se declară mulţumită de arome. Puse
totul în frigider. Apoi o sună pe Li. De această dată îi răspunse bărbatul
urâcios. Birgitta presupuse că era tatăl temperamental, care se îngrijea
de bucătărie. Strigă după Li, care veni imediat la telefon.
— Mulţumesc mult pentru mâncare, zise Birgitta. A fost o surpriză
încântătoare.
— Aţi gustat-o?
— Nu încă. Aștept să vină și soţul meu acasă.
— Și lui place mâncarea chinezească?
— Da, îi place mult. Aţi vrut să vă sun.
— Am vorbit cu mama despre lampă, zise Li. Că panglica roșie
lipsește.
— Nu cred că am cunoscut-o.
— E acasă. Uneori vine aici să cureţe. Dar scrie când e aici. Pe
douăsprezece ianuarie a făcut curat. În dimineaţa înainte de a deschide.
Birgitta Roslin își ţinu respiraţia.
— Ea spune că în această zi a șters toate lămpile de hârtie din
restaurant și e sigură că nici o panglică nu e lipsă. Ar i observat.
— Se putea înșela?
— Nu mama. E important? întrebă Li.
— S-ar putea să ie, răspunse Birgitta. Mulţumiri pentru ce mi-aţi
spus.
Lăsă receptorul în furcă. Telefonul sună aproape imediat. De
această dată era Lars Emanuelsson.
— Nu închideţi, ceru el.
— Ce vreţi?
— Părerea dumneavoastră despre cele întâmplate.
— N-am nimic de spus.
— Aţi fost surprinsă?
— În legătură cu ce?
— Că a apărut ca suspect? Lars-Erik Valfridsson?
— Nu știu nimic despre el în afară de ceea ce am citit în ziare.
— Dar acolo nu s-a tipărit totul.
O testa. Birgitta era curioasă.
— A avut două soţii pe care le-a supus la rele tratamente, zise Lars
Emanuelsson. Prima a reușit să evadeze. Apoi a găsit o doamnă din
Filipine și a atras-o aici cu tot felul de promisiuni false. După aceea a
bătut-o de nenumărate ori până când niște vecini s-au sesizat și l-au
reclamat la poliţie. A fost condamnat la închisoare. Însă a făcut lucruri și
mai rele de atât.
— Cum?
— Crimă. În 1977. Pe atunci era tânăr. S-a iscat o bătaie din pricina
unei motorete. L-a lovit pe celălalt tânăr în cap cu un pietroi,
omorându-l pe loc. A fost examinat de un psihiatru care a decis că Lars-
Erik are potenţialul de a recurge din nou la violenţă. Se presupune că
aparţinea acelui grup mic de oameni socotiţi potenţial periculoși pentru
societate. Cred că poliţiștii și procurorul au socotit imediat că au dat
peste omul potrivit.
— Dar dumneavoastră nu credeţi asta?
— Timpul va judeca. Dar puteţi ghici cam ce gândesc. Asta ar trebui
să vă răspundă la întrebare. Mă întreb la ce concluzii aţi ajuns. Sunteţi
de acord cu mine?
— N-am acordat mai multă atenţie acestui caz decât oricare alt om
obișnuit. Cu siguranţă că v-a trecut de multă vreme prin cap că mă
deranjează aceste telefoane ale dumneavoastră.
Lars Emanuelsson nu dădu vreun semn că ar i auzit-o.
— Spuneţi-mi despre jurnale. Trebuie să aibă legătură cu acest caz.
— Nu vreau să mai primesc vreun telefon de la dumneavoastră.
Închise. Telefonul sună aproape imediat. Îl ignoră. După câteva
minute de tăcere, sună la sediul poliţiei din Hudiksvall. Dură o veșnicie
până ce ajunse la operatoare, a cărei voce o recunoscu imediat. Femeia
părea obosită și arţăgoasă. Sundberg nu era disponibilă. Birgitta își lăsă
numele și numărul de telefon.
— Nu pot promite nimic, zise operatoarea. Pe aici e un adevărat
haos.
— Înţeleg. Vă rog să îi spuneţi lui Vivi Sundberg să mă sune când
are ocazia.
— E important?
— Știe cine sunt. Cred că asta e su icient.
Vivi Sundberg o sună a doua zi. Jurnalele TV abundau de știri
despre ceea ce se petrecute în închisoarea din Hudiksvall. Ministrul
justiţiei ieșise din starea de neutralitate ca să promită o anchetă a
circumstanţelor sinuciderii și pentru a larea vinovaţilor. Tobias Ludwig
se întrecea pe sine în cadrul întâlnirilor cu jurnaliștii și camerele de
televiziune. Exista însă un consens general cu privire la faptul că acea
sinucidere nu ar i trebuit să aibă niciodată loc.
Sundberg părea obosită. Roslin decise să nu o întrebe nimic legat
de ultimele evenimente. În schimb, se apucă să explice povestea
panglicii roșii și îi împărtăși gândurile pe care și le notase pe foile de
hârtie.
Sundberg o ascultă fără să comenteze. Birgitta auzea voci în fundal
și n-o invidie deloc, conștientă de presiunea care se exercita probabil
asupra poliţiei din Hudiksvall.
Birgitta încheie întrebând dacă în camerele unde fuseseră
descoperite cadavrele lumina fusese găsită aprinsă.
— Suspiciunile dumneavoastră sunt, de fapt, justi icate, zise Vivi.
Ne-am pus și noi întrebări. Toate luminile erau aprinse. În toate
încăperile, cu excepţia uneia.
— Cea cu copilul mort?
— Corect.
— Aveţi vreo explicaţie?
— Vă daţi seama că nu pot discuta despre acest lucru la telefon.
— Bineînţeles. Vă cer scuze.
— Nici o problemă. Dar aș vrea să vă rog ceva. Scrieţi tot ce știţi și
tot ce credeţi despre cele întâmplate în Hesjövallen. O să mă ocup
personal de povestea cu panglica roșie. Dar scrieţi absolut tot. După
aceea trimiteţi-mi însemnările.
— Nu Lars-Erik Valfridsson a comis aceste crime, zise Birgitta
Roslin.
Cuvintele apăruseră din senin. Era și ea la fel de surprinsă cum,
probabil, era Vivi Sundberg.
— Scrieţi totul și trimiteţi-mi, repetă poliţista. Vă mulţumesc că m-
aţi căutat.
— Cum rămâne cu jurnalele?
— Presupun că acum ar i cel mai bine să ni le trimiteţi înapoi.
După ce convorbirea se încheie, Birgitta se simţi ușurată. În ciuda
tuturor opreliștilor, eforturile ei nu fuseseră zadarnice. Acum putea lăsa
toate grijile ei în seama altcuiva. Cu puţin noroc, poliţia avea să ie în
stare să-l depisteze pe adevăratul asasin, indiferent că acesta lucrase
singur sau avusese complici. Birgitta nu ar i fost deloc surprinsă să a le
că până la urmă fusese implicat și un chinez.

A doua zi, Birgitta se duse la doctor. Era o zi vântoasă de iarnă, cu


rafale puternice venind dinspre sud. Se simţea nerăbdătoare și abia
aștepta să revină la serviciu.
Fu nevoită să aștepte doar câteva minute până la consultaţie.
Doctorul o întrebă cum se simţea, iar ea se declară complet refăcută. O
asistentă îi luă mostre de sânge, după care Birgitta se văzu nevoită să ia
din nou loc în sala de așteptare.
Când fu rechemată în cabinetul de consultaţii, doctorul îi luă
tensiunea și trecu direct la subiect.
— Păreţi în formă bună, dar tensiunea este încă mult prea mare. Va
trebui să continuăm cu testele pentru a a la cauza. Vă dau concediu
medical pentru încă două săptămâni. Totodată, o să vă trimit la un
specialist.
Înţelese mai bine cele auzite abia când ajunse înapoi pe stradă și fu
izbită de rafalele îngheţate de vânt. Posibilitatea de a i grav bolnavă o
îngrijoră, în ciuda asigurărilor date de doctor că nici nu se punea
problema de așa ceva.
Se postă în mijlocul pieţei, cu vântul bătând din spatele ei. Pentru
prima dată după mulţi ani se simţea neajutorată. În vreme ce stătea
nemișcată, simţi vibraţiile telefonului mobil în buzunarul hainei. Era
Karin, care dorea să-i mulţumească pentru vizită.
— Ce faci? o întrebă ea.
— Stau în mijlocul unei pieţe, răspunse Birgitta. În acest moment
habar n-am ce am să fac cu restul vieţii mele.
Îi povesti lui Karin despre vizita la doctor. Era o recunoaștere a
deznădejdii. Îi promise lui Karin să o sune înainte de plecarea acesteia
în China.
Când ajunse acasă și deschise poarta dinspre grădină, afară începu
să ningă, iar vântul se înteţi.

21
În aceeași zi se duse la tribunalul districtual și discută cu Hans
Mattsson. Își dădu seama că șeful ei se arătă îngrijorat și abătut din
clipa în care îi spuse că i se prelungise concediul medical.
El o privi intens pe deasupra ochelarilor.
— Nu sună deloc bine. Încep să-mi fac griji în privinţa ta.
— N-ai de ce, din ce am înţeles de la doctorul meu. Analizele nu au
ieșit prea bine, iar tensiunea e prea mare. M-a trimis la un specialist.
Dar nu mă simt rău, doar un pic obosită.
— Nu suntem cu toţii așa? replică Hans Mattsson. Mă simt obosit
de treizeci de ani. Acum cea mai mare plăcere la care pot spera este să
pot dormi ceva mai mult.
— O să lipsesc alte două săptămâni. După aceea va trebui să
sperăm că lucrurile s-au rezolvat.
— Ia-ţi liber cât ai nevoie. O să vorbesc la Administraţia Naţională a
Tribunalelor ca să văd cu ce ne pot ajuta. După cum știi, nu ești singura
care lipsește. Klas Hansson și-a luat concediu pentru a prezida o
anchetă UE la Bruxelles. Mă îndoiesc că va mai veni vreodată înapoi.
Dintotdeauna am bănuit că e atras de lucruri mai importante decât de a
împărţi dreptatea într-un tribunal oarecare.
— Îmi pare rău că îţi fac probleme.
— Nu-mi faci nici o problemă. Tensiunea ta dă probleme.
Odihnește-te. Îngrijește-ţi tranda irii și vino înapoi când te
însănătoșești.
Birgitta îl privi surprinsă.
— Nu cresc tranda iri. Cu siguranţă nu am o seră unde să o fac.
— Așa spunea bunica mea. Când ţi se cerea să nu mai muncești așa
de mult, ea se gândea imediat că ar trebui să te concentrezi la cultivarea
unor tranda iri imaginari. Cred că e o imagine drăguţă. Bunica s-a
născut în 1879. În același an în care Strindberg a publicat Camera roșie.
Ce gând ciudat. În afară de a naște copii pe bandă rulantă, singurul
lucru pe care ea l-a făcut în viaţă a fost să cârpească ciorapi.
— Bine, o să fac asta, promise Birgitta. Mă duc acasă și o să am grijă
de tranda irii mei.
A doua zi, Roslin expedie prin poștă atât jurnalele, cât și
însemnările ei către poliţia din Hudiksvall. Când înmână pachetul și
primi recipisa, avu senzaţia că închide o ușă peste evenimentele din
Hesjövallen. Se simţea ușurată și gata să se dedice pregătirilor pentru
aniversarea zilei de naștere a lui Staffan.

După ce lucrase pe un tren de după-amiază de la Alvesta la Malmö,


Staffan Roslin se întoarse acasă în Helsingborg și fu întâmpinat de cea
mai mare parte a familiei și de câţiva prieteni. Rămase năuc în cadrul
ușii, în uniforma lui, plus o căciulă veche de blană pe cap, în vreme ce
gașca se apucă să-i cânte „La mulţi ani“. Birgitta se simţi bucuroasă să-i
vadă pe toţi cei dragi așezaţi în jurul mesei. Ceea ce se întâmplase în
Hälsingland, dar și problemele pe care le crea hipertensiunea păreau
mai puţin importante acum când avea șansa să bea un pahar într-o
atmosferă de tihnă pe care doar familia i-o putea oferi. Evident, și-ar i
dorit ca Anna să i putut veni acasă din Asia, dar fata refuzase invitaţia
când Birgitta reușise într-un inal să dea de ea prin intermediul unei
legături telefonice, în Thailanda. Oaspeţii plecară foarte târziu, iar în
casă rămaseră doar membrii familiei. Birgitta avea copii comunicativi,
cărora le plăcea să-și petreacă timpul împreună. Ea și soţul ei se așezară
pe canapea, ascultând amuzaţi conversaţiile. Din când în când, Birgitta
umplea paharele tuturor. Gemenele, Siv și Louise, aveau să doarmă în
camera liberă, însă David își luase o cameră la hotel, în ciuda
protestelor Birgittei. Petrecerea se sfârși la ora patru dimineaţa.
Rămaseră doar părinţii ca să strângă, să cureţe, să umple mașina de
spălat vase și să pună sticlele goale în garaj.
— A fost cu adevărat o surpriză încântătoare, zise Staffan într-un
târziu, când se așezară amândoi la masa din bucătărie. N-o s-o uit. Mă
simt așa de bine. Mă săturasem să mă tot plimb dintr-un tren în altul.
Îmi petrec timpul călătorind, dar nu ajung niciodată undeva. Ăsta e
blestemul mecanicilor de tren și al conductorilor. Ne petrecem tot
timpul în cuștile noastre de sticlă.
— Ar trebui să facem mai des asta. Să im serioși, în astfel de
momente viaţa capătă un altfel de înţeles. Nu doar datorie și să facem
ce trebuie făcut.
— Și acum?
— Cum adică?
— O să lipsești de la lucru alte două săptămâni. Ce o să faci?
— Hans Mattsson tânjește să doarmă mai mult. Poate că asta ar
trebui să fac și eu câteva zile.
— Du-te o săptămână undeva unde e cald. Ia-ţi o prietenă cu tine.
Birgitta scutură din cap.
— Nu știu. Poate. Dar pe cine?
— Karin Wiman?
— Pleacă în China, la lucru.
— Nu poţi ruga pe altcineva? Ai putea să pleci cu una din gemenele
noastre?
Ideea era tentantă.
— O să văd ce au de spus. Dar mai întâi trebuie să a lu dacă chiar
pot pleca undeva. Nu uita că trebuie să mă vadă un specialist.
Staffan întinse o mână și o puse pe braţul ei.
— Sper că îmi spui totul. Am motive de îngrijorare?
— Nu. Doar dacă nu mă minte doctorul meu. Dar nu cred că o face.
Rămaseră acolo încă o vreme înainte de a se duce la culcare. Când
se trezi, Birgitta văzu că Staffan plecase deja. Plecaseră și gemenele.
Dormise până la ora unsprezece și jumătate. „O dimineaţă pe placul lui
Hans Mattsson“, își spuse ea.
Vorbi la telefon cu Siv și cu Louise după prânz, dar nici una din
gemene nu avea timp de călătorii, deși amândurora le-ar i plăcut să
plece într-o vacanţă cu mama lor. Birgitta primi un apel prin care era
înștiinţată că, datorită unei programări, se putea întâlni cu specialistul
în ziua care urma.
În jurul orei patru se auzi soneria. Birgitta se întrebă dacă era în
stare să mai primească o masă chinezească gratuită. Însă când deschise
ușa, se trezi faţă în faţă cu inspectorul-șef Hugo Malmberg, cu părul
acoperit de nea și cu o pereche de șoșoni demodaţi încălţaţi peste
panto i.
— Din întâmplare am dat peste Hans Mattsson. Mi-a spus că nu te
simţi bine - ca un gest de încredere, căci știe că suntem vechi prieteni.
Birgitta îi dădu drumul în casă. În ciuda staturii masive, Malmberg
n-avu nici o problemă să se aplece ca să-și scoată șoșonii.
Se duseră în bucătărie și băură cafea. Birgitta îi povesti despre
problemele pe care le avea cu tensiunea și despre rezultatele proaste
ale analizelor de sânge, și îi spuse că așa ceva nu era neobișnuit pentru
o femeie de vârsta ei.
— Hipertensiunea ticăie în interiorul meu ca o bombă cu ceas, rosti
Malmberg în spirit de glumă. Iau medicamente, iar doctorul spune că
analizele sunt bune; dar chiar și așa sunt îngrijorat. Nimeni din familia
mea nu a murit de tumori. Toată lumea, femei și bărbaţi deopotrivă, a
suferit accidente vasculare și infarcturi. În iecare zi trebuie să fac un
efort pentru a trece peste îngrijorare.
— Am fost în Hudiksvall, zise Roslin. Tu ești cel care mi-a oferit
numele lui Vivi Sundberg. Știai că m-am dus acolo?
— Trebuie să recunosc că sunt surprins.
— Iţi amintești circumstanţele? Am descoperit că sunt înrudită cu
una din familiile ucise în Hesjövallen. De atunci mi-a fost limpede că
toate victimele erau înrudite prin căsătorii. Ai ceva timp la dispoziţie?
— Robotul meu telefonic spune că am plecat de la birou pentru
restul zilei. Cum nu aștept nimic, pot sta aici toată noaptea dacă e
nevoie.
— Până ce vin vacile acasă? Nu așa se spune?
— Sau până ce călăreţii Apocalipsei trec pe lângă noi și ne omoară
pe toţi. În ine, distrează-mă cu toate acele grozăvii în care nu sunt
nevoit să iu implicat.
— Ești cinic?
El se încruntă și mormăi.
— Nu mă știi mai bine de atât? După atâţia ani? Mă simt ofensat.
— Nu asta a fost intenţia mea.
— Dă-i drumul. Ascult.
Cum el părea sincer interesat, Birgitta îi povesti pe larg ce se
întâmplase. El o ascultă cu atenţie, puse întrebări din când în când,
părând convins de meticulozitatea ei. Când ea termină de vorbit,
Malmberg rămase o vreme tăcut, uitându-se ix la mâinile lui. Birgitta
știa că Hugo Malmberg era privit ca un o iţer de poliţie excepţional de
competent. Omul combina răbdarea cu viteza de reacţie, abordarea
metodică cu intuiţia. Birgitta auzise că Malmberg era unul dintre cei
mai căutaţi profesori de la Academia Suedeză de Poliţie. Deși își
desfășura activitatea în Helsingborg, era adesea chemat de autorităţi ca
să ajute la rezolvarea cazurilor di icile din alte colţuri ale ţării.
Birgittei îi trecu brusc prin minte că el nu fusese chemat să ajute la
rezolvarea crimelor din Hesjövallen.
Îi atrase atenţia asupra acestui fapt, iar el zâmbi.
— De fapt, m-au rugat. Însă nimeni nu mi-a spus de implicarea ta și
de faptul că ai făcut niște descoperiri remarcabile.
— Cred că cei de acolo nu mă plac, replică Birgitta.
— O iţerii de poliţie tind să își apere cu strășnicie terenul propriu
de joacă. Au fost foarte dornici ca eu să mă duc acolo și să le dau sfaturi,
dar și-au pierdut interesul după arestarea lui Valfridsson.
— Acum individul e mort.
— Dar ancheta continuă.
Malmberg oftă.
— Cu toate astea, acum știi că nu el a făcut-o.
— Chiar așa?
— Ai auzit ce am avut de spus.
Birgitta îl privi drept în ochi.
— Asocieri remarcabile, fapte plauzibile. Lucruri care ar trebui în
mod evident anchetate. Însă principala direcţie de investigare,
Valfridsson, nu își pierde din interes doar pentru că omul se sinucide.
— Nu el a făcut-o. Ce s-a întâmplat în acea noapte dintre
douăsprezece și treisprezece ianuarie a fost mult prea complex pentru
un simplu individ cu câteva condamnări pentru jaf și o crimă veche.
— Poate că ai dreptate. Dar e posibil și să te înșeli. Iarăși se
dovedește că peștii cei mai mari înoată în cele mai banale bălţi. Hoţii de
biciclete devin jefuitori de bănci; vagabonzii devin asasini profesioniști
gata să omoare pe oricine pentru o sumă de bani. Atunci, de ce un tip
care se îmbată și bate câţiva oameni și poate chiar omoară pe cineva să
nu o ia razna și să nu comită o crimă oribilă precum cea din
Hesjövallen?
— Dar nu există un motiv, insistă Birgitta.
— Procurorul spune ceva despre răzbunare.
— Pentru ce? Ce ar putea justi ica răzbunarea împotriva unui
întreg sat? Pur și simplu nu are sens.
— Dacă nu există un sens al crimei, atunci nici motivul nu trebuie
să aibă sens, replică Malmberg.
— Mă rog. Eu cred că Valfridsson era o momeală.
— Este o momeală. Ce ţi-am spus? Ancheta continuă chiar dacă el e
mort. Să-ţi pun o întrebare. Este mai plauzibilă ideea ta despre
implicarea unui chinez misterios? Cum ai putea lega un sătuc din nordul
Suediei de motivele unui chinez?
— Nu știu.
— Va trebui să așteptăm și să vedem. Iar tu trebuie să te asiguri că
te faci bine repede.
Când el se pregătea de plecare, afară ningea și mai abitir.
— De ce nu-ţi iei o vacanţă? Să te duci undeva unde e cald?
— Toată lumea îmi spune asta. Va trebui să văd mai întâi ce spune
doctorul meu.
Birgitta îl urmări cum dispare în vârtejurile de zăpadă. Era mișcată
de gestul lui de a o vizita.
Până a doua zi, ninsoarea se mutase pe alte meleaguri. Birgitta se
prezentă la întâlnirea cu specialistul. I se recoltă sânge și fu anunţată că
avea să dureze o săptămână sau mai mult până la a larea rezultatelor.
— Sunt lucruri pe care nu am voie să le fac? întrebă ea.
— Să evitaţi oboseala nejusti icată.
— Am voie să plec în vacanţă?
— V-ar prinde bine.
— Încă o întrebare. Ar trebui să mă tem?
— Nu. Cum nu aveţi alte simptome, nu aveţi motive de îngrijorare.
— Deci nu voi muri?
— Bineînţeles că veţi muri. În cele din urmă. Și eu o să mor. Dar vă
veţi simţi bine câtă vreme vă veţi păstra un nivel scăzut al tensiunii.
Când ieși pe stradă, Birgitta admise în sinea ei că fusese neliniștită,
ba chiar înfricoșată. Acum se simţea ușurată. Hotărî să facă o lungă
plimbare. Abia făcu câţiva pași, că se opri.
Ideea îi veni din senin. Sau poate că ajunsese deja la o decizie fără
să o conștientizeze. Intră într-o cafenea și o sună pe Karin Wiman. Linia
era ocupată. Așteptă cu nerăbdare, comandă o cafea, răsfoi un ziar.
Încercă din nou. Același ton de ocupat. Obţinu un răspuns abia la al
cincilea apel.
— Merg cu tine la Beijing.

Birgitta nu găsi bilete la același zbor - avea să ajungă o zi mai


târziu. Lui Staffan îi plăcu ideea, ba chiar fu mulţumit pentru soţia lui.
În seara dinaintea plecării, Birgitta scotoci printr-o cutie mare de
carton din garaj. La fundul ei dădu peste ceea ce căuta: vechiul ei
exemplar din Cărţulia Roșie a lui Mao. Pe partea interioară a copertei
din plastic roșu scrisese o dată: „19 aprilie 1966“.
„Eram o fetiţă pe atunci, își zise ea. Inocentă cam din toate punctele
de vedere. Fusesem o singură dată împreună cu un tânăr, Tore, din
Borstahusen, care visa să devină existenţialist și regreta că nu are cine
știe ce barbă. Mi-am pierdut virginitatea cu el într-un șopron friguros
de grădină, care mirosea a gunoi de grajd, îmi amintesc doar că era
îngrozitor de stângaci. După aceea, toată chestia lipicioasă de pe
trupurile noastre ne-a stingherit atât de tare, că n-am știut cum să ne
despărţim mai repede și nu ne-am mai privit niciodată în ochi. Mă
întreb și acum ce le-o i povestit prietenilor lui. După aia a apărut
furtuna politică, cea care m-a luat cu ea. Însă niciodată n-am reușit să
mă ridic la nivelul lumii în care intrasem. După o vreme petrecută cu
Rebelii, m-am ascuns. N-am reușit niciodată să îmi dau seama de ce am
îngăduit să mă las atrasă în ceea ce semăna cu un cult religios. Karin s-a
alăturat Partidului Comunist. Eu m-am legat de Amnesty International,
iar acum n-am nici un fel de conexiuni politice."
Se așeză pe o grămadă de cauciucuri vechi și răsfoi Cărţulia Roșie.
Dădu peste o poză între două pagini: o înfăţișa pe ea și pe Karin Wiman.
Își amintea ocazia când fusese făcută. Se înghesuiseră într-o cabină
telefonică din gara din Lund - fusese ideea lui Karin, ca de obicei. Râse
când văzu poza, dar se și îngrozi la gândul atâtor ani scurși de atunci.
„Vântul rece, își zise ea. Bătrâneţea se furișează pe la spatele meu.“
Băgă cărţulia cu citate în buzunar și plecă din garaj. Staffan tocmai
ajunsese acasă. Se așeză vizavi de el în bucătărie, în timp ce el lua cina
pregătită de ea.
— Deci, este soţia mea din Garda Roșie gata de plecare? întrebă el.
— Tocmai mi-am adus Cărţulia Roșie.
— Mirodenii, zise el. Dacă vrei să oferi un cadou, vino înapoi cu
ceva mirodenii. Mereu am susţinut că în China există mirosuri și gusturi
pe care nu le găsești nicăieri altundeva.
— Ce altceva mai vrei?
— Pe tine, sănătoasă și fericită.
— Cred că îţi pot aduce așa ceva.
Staffan se oferi să o însoţească până la Copenhaga a doua zi, dar
Birgitta îi spuse că era su icient să o conducă la gară.
Afară era o zi frumoasă și limpede de iarnă când Staffan Roslin își
conduse soţia la gară și îi făcu semn cu mâna în vreme ce trenul se
îndepărta de peron. La aeroportul Kastrup, Birgitta trecu de poartă fără
probleme și se așeză pe locul de pe mijlocul avionului pe care și-l dorise
pentru ambele curse, spre Helsinki și apoi spre Beijing. În vreme ce
avionul decola, dându-i senzaţia că evadează dintr-o încăpere încuiată,
Birgitta îi zâmbi inlandezului în vârstă care ședea lângă ea. Închise
ochii, refuză să mănânce sau să bea înainte de a ateriza la Helsinki și se
gândi la momentele când socotise China drept paradisul ei, atât pe
pământ, cât și în vise.
Se trezi când avionul începu coborârea spre Helsinki. Roţile se
așezară pe pista de beton a aeroportului. Avea două ore la dispoziţie
înainte de plecarea spre Beijing. Se așeză pe o bancă, sub macheta unui
vechi avion care atârna de tavanul sălii de plecări. Era rece în încăpere.
Prin ferestrele mari care dădeau spre piste putea zări răsu lările
personalului de la întreţinerea avioanelor. Se gândi la ultima ei
conversaţie cu Vivi Sundberg, avută cu două zile în urmă. Birgitta
întrebase dacă poliţiștii realizaseră instantanee după imaginile luate de
camera de luat vederi din hotel. Făcuseră, iar Sundberg nici măcar nu
întrebase de ce îi trebuie atunci când Birgitta ceruse o copie după poza
chinezului. A doua zi, se trezise în cutia poștală cu o imagine mărită
după ilm. Acea poză se găsea acum în poșeta ei. O scoase din plicul în
care o păstra.
„Deci tu ești unul dintre cele peste un miliard de chipuri de chinezi,
își zise Birgitta. Nu te voi găsi niciodată. Și nu voi a la dacă numele pe
care l-ai oferit e autentic. Și, mai presus de toate, ce ai făcut.“
Porni încet către poarta de plecări spre Beijing. Acolo se forma deja
o coadă. „Aici începe Asia, își zise ea. Graniţele sunt alterate de
aeroporturi, venind mai aproape, dar iind în același timp extrem de
departe.“
Avea locul 22C. Alături de ea stătea un bărbat cu piele închisă la
culoare care lucra pentru o irmă britanică în capitala Chinei.
Schimbară câteva amabilităţi, dar nici unul nu dorea să se lase angajat
într-o discuţie serioasă. Până la urmă, Birgitta se cuibări sub pătură.
Emoţiile resimţite înainte lăsară loc senzaţiei că se lansase într-o
aventură fără să ie bine pregătită. Ce avea să facă, de fapt, în Beijing? Să
se plimbe pe străzi, să se uite la oameni și să viziteze muzee? Era
aproape sigură că prietena ei nu va avea prea mult timp la dispoziţie
pentru ea. Se întrebă dacă nu cumva supravieţuise în ea ceva din rebela
din tinereţe.
Pe la jumătatea zborului, imediat după ce intrară în spaţiul aerian
al Chinei, căpitanul anunţă pasagerii că o furtună de nisip făcea
imposibilă aterizarea în Beijing. Aveau să aterizeze într-un oraș pe
nume Taiyuan și să aștepte îmbunătăţirea condiţiilor meteo. După
aterizare, pasagerii fură îngrămădiţi într-un terminal friguros, unde
mulţi chinezi bine înfofoliţi așteptau la rândul lor. Diferenţa de fus orar
o făcea pe Birgitta să se simtă obosită și nesigură asupra primelor
impresii legate de China. Peisajul era acoperit de zăpadă, aeroportul era
înconjurat de dealuri, iar pe o șosea din apropiere se vedeau autobuze
și căruţe cu boi.
Două ore mai târziu, furtuna de deasupra Beijingului se potoli.
Avionul decolă, apoi ateriză din nou. După ce trecu pe la toate punctele
de control, Birgitta o găsi pe Karin așteptând-o.
— Rebela a aterizat, zise Karin. Bun venit în Beijing!
— Mulţumesc. Încă nu-mi vine să cred că sunt aici.
— Ești în Regatul de Mijloc. În centrul lumii. În centrul vieţii.
În acea seară, Birgitta se a la la etajul nouăsprezece al hotelului,
În camera pe care o împărţea cu Karin. Admiră panorama orașului
gigantic și plin de lumini și simţi un ior de anticipare.

În același moment, într-un alt zgârie-nori, un bărbat admira același


oraș și aceleași lumini ca Birgitta Roslin.
În mână ţinea o panglică roșie. Când auzi un ciocănit discret în ușa
din spatele lui, bărbatul se răsuci încet pe călcâie ca să-l întâmpine pe
vizitatorul pe care îl aștepta cu nerăbdare.

Jocul chinezesc
22

În prima ei dimineaţă în Beijing, Birgitta Roslin ieși devreme în


oraș. Luase micul dejun în imensa sală de mese a hotelului împreună cu
Karin Wiman, care imediat după aceea se grăbise să plece la conferinţa
ei, după ce îi explicase Birgittei că abia aștepta să audă ce avea să spună
despre vechii împăraţi chinezi. Pentru Karin Wiman istoria era din
multe puncte de vedere mai vie decât lumea reală în care ea trăia.
O tânără de la recepţie, foarte frumoasă și vorbind aproape perfect
engleza, îi dăduse Birgittei o hartă a orașului. Birgitta își aduse aminte
de un citat. „Actualul avânt al revoltei ţăranilor are o enormă
semni icaţie”. Era una dintre declaraţiile lui Mao care apărea mereu în
cadrul dezbaterilor aprinse din primăvara anului 1968.
„Actualul avânt al revoltei ţăranilor are o enormă semni icaţie.“
Cuvintele îi răsunară în minte în vreme ce ieși din hotel și trecu de
tinerii tăcuţi, îmbrăcaţi în verde, care păzeau intrarea. Strada din faţa ei
era largă, cu multe benzi de mers pe sens. Mașini pretutindeni și din
când în când câte o bicicletă. Strada era încadrată de sedii impozante de
bănci. Se mai vedea și o librărie înaltă de cinci etaje. Oamenii stăteau în
faţa librăriei cu saci mari de plastic plini cu sticle de apă. După doar
câţiva pași, Birgitta simţi cât de poluat era aerul, dar și gust de metal în
gură. În locurile încă neocupate de clădiri, macarale înalte se agitau
încontinuu. Era clar că Birgitta ajunsese într-un oraș care suferea o
transformare fundamentală și haotică.
Un bărbat trăgea de un căruţ supraîncărcat, cu ceva care semăna a
carcase de pui fără carne pe ele; omul părea din alt secol. În afară de
acest amănunt, Birgitta s-ar i putut găsi în oricare alt mare oraș din
lume.
„Când eram tânără, își zise ea, în închipuirea mea vedeam o
mulţime nesfârșită de ţărani chinezi îmbrăcaţi în salopete identice și
înarmaţi cu ciocane și târnăcoape, înconjuraţi de revoluţionari cântând
și luturând drapele roșii, luptându-se să transforme munţii stâncoși în
câmpuri fertile. Mulţimile încă sunt aici, dar cel puţin în Beijing, pe
strada pe care mă a lu eu acum, oamenii nu sunt așa cum mi i-am
imaginat. Nici măcar nu sunt pe biciclete; au mașini, iar femeile poartă
panto i eleganţi cu toc înalt.“
În acele vremuri, când grupuri numeroase de suedezi se pregăteau
să se adune în pieţele orașelor și să scandeze vorbele marelui lider
chinez, în imaginaţia Birgittei toţi chinezii erau îmbrăcaţi cu uniforme
identice cenușii-albastre, purtau șepci identice, aveau aceeași tunsoare
și aceleași sprâncene încruntate.
Din când în când, pe parcursul anilor 1960, când mai primea câte
un exemplar din revista ilustrată China, fusese surprinsă să vadă
oameni cu un aer sănătos, cu obrajii roșii și ochi strălucitori, ridicându-
și braţele către zeul care pogorâse din ceruri, Marele Cârmaci,
învăţătorul Veșnic și toate celelalte apelative cu care era idolatrizat
misteriosul Mao. Numai că Mao nu fusese deloc misterios. Asta
devenise tot mai clar cu trecerea timpului. Era un politician înzestrat cu
o mare viclenie, care simţea perfect ce se întâmpla în giganticul imperiu
chinezesc. Până la declararea independenţei din 1949, fusese unul
dintre acei lideri unicat pe care istoria îi scoate din când în când la
iveală. Dar după venirea la putere, individul adusese cu el mari
suferinţe, haos și confuzie. Cu toate astea, nimeni nu putea nega faptul
că, asemenea unui împărat modem, Mao retrezise la viaţă China, care
acum era pe cale să devină o putere mondială.
Stând în faţa hotelului cu intrarea lui de marmură și recepţionerele
elegant îmbrăcate și vorbind o engleză fără cusur, Birgitta se simţi ca și
cum ar i fost transportată într-o lume despre care nu știa absolut
nimic. Oare chiar asta era societatea în care revolta ţăranilor
reprezentase un eveniment atât de important?
„Asta s-a petrecut cu patruzeci de ani în urmă, își spuse ea. Mai
bine de o generaţie. Am fost ademenită ca o insectă înspre o oală cu
miere de către ceva care aducea cu oferta de mântuire a unui cult
religios. Nu eram îndemnaţi să ne sinucidem în masă, pentru că nu
exista Ziua Judecăţii, ci să renunţăm la individualitatea noastră în
bene iciul unei intoxicări colective, în centrul căreia se găsea o Cărţulie
Roșie care înlocuise oricare alte forme de iluminare spirituală. Conţinea
toată înţelepciunea, răspunsurile la toate întrebările, expresiile tuturor
viziunilor sociale și politice de care omenirea avea nevoie pentru a
progresa din starea ei curentă și pentru a instaura odată pentru
totdeauna raiul pe pământ în loc de un rai în cine știe ce împărăţie
îndepărtată a cerului. Dar noi nici măcar nu am început să înţelegem
faptul că acele citate ale liderului conţineau cuvinte vii. Nu erau înscrise
în piatră. Descriau realitatea. Le-am citit fără să le interpretăm. Ca și
cum Cărţulia Roșie era un catehism mort, o liturghie revoluţionară."
Birgitta Roslin avu nevoie de mai bine de jumătate de oră ca să
ajungă în piaţa Tienanmen - Piaţa Păcii Cerești. Era cea mai mare piaţă
pe care o văzuse vreodată. Se apropie de ea pe o stradă pietonală pe sub
Jianguomennei Dajie. Locul era plin de lume. Oriîncotro privea se
vedeau oameni fotogra iind, luturând steguleţe, vânzând sticle cu apă
și ilustrate poștale.
Se opri și privi în jurul ei. Cerul de deasupra ei era ceţos. Ceva
lipsea. Trecură câteva minute înainte de a-și da seama despre ce era
vorba.
Nu se vedea nici o pasăre. Însă oamenii o înconjurau din toate
părţile, oameni care nici n-ar i observat dacă ea stă acolo sau pleacă
brusc.
Își aminti imagini din 1989, când tinerii studenţi demonstraseră,
cerând să gândească și să vorbească liber, și când soluţia inală venise
odată cu tancurile care intraseră în piaţă și masacraseră mulţi dintre
demonstranţi. „Aici a stat un tânăr cu o sacoșă de plastic albă în mână“,
își spuse ea. Îl văzuse întreaga lume la televizor și oamenii își ţinuseră
respiraţiile. Tânărul stătuse în faţa unui tanc și refuzase să se dea la o
parte. Ca un soldat mărunt de tinichea, el personi icase întreaga
rezistenţă de care e capabilă o iinţă umană. Când încercaseră să treacă
pe lângă el, tânărul se deplasase în lateral. Birgitta nu știa ce se
întâmplase în inal. Nu văzuse niciodată imagini cu deznodământul.
Însă toţi cei zdrobiţi de șenilele tancurilor sau împușcaţi de soldaţi
fuseseră oameni în carne și oase.
Acele evenimente însemnaseră un al doilea început al relaţiei
Birgittei cu China. O mare parte a vieţii ei era concentrată în perioada
dintre 1968, anul când fusese o rebelă care îl invoca pe Mao Zedong ca
să proclame în mod absurd că revoluţia începuse deja în rândul
studenţilor suedezi, și 1989, cu imaginea tânărului stând în faţa
tancului. În ceva mai mult de douăzeci de ani, Birgitta evoluase din
studenta tânără și idealistă în mamă a patru copii și judecător
districtual. China ca și concept făcuse mereu parte din ea. Mai întâi ca
un vis, apoi ca un lucru pe care își dăduse seama că nu-l înţelege deloc,
căci era atât de mare și de plin de contradicţii. Descoperise cum copiii ei
aveau idei complet diferite faţă de China. Asociau această ţară cu
posibilităţile enorme ale viitorului, la fel cum visul american
caracterizase generaţia Birgittei și a părinţilor ei. Spre surprinderea ei,
David îi mărturisise nu cu multă vreme în urmă că atunci când va avea
copii avea să încerce să angajeze o bonă chinezoaică, astfel ca micuţii să
înveţe limba din pruncie.
Se plimbă prin piaţa Tienanmen, uitându-se la oamenii care își
făceau poze și la poliţiștii omniprezenţi. În fundal se înălţa clădirea de
unde, în 1949, Mao proclamase nașterea Republicii. Când începu să i se
facă frig, Birgitta se întoarse pe jos spre hotel. Karin îi promisese să sară
peste prânzul o icial și să ia masa cu ea.
La ultimul etaj al zgârie-norului unde stăteau se găsea un
restaurant. Li se dădu o masă la fereastră cu vedere asupra orașului.
Birgitta îi povesti prietenei ei despre lunga plimbare până în piaţa
enormă și despre gândurile ei legate de tinereţe.
Mâncară câteva feluri ușoare chinezești și încheiară masa cu ceai.
Birgitta scoase broșura cu caractere chinezești scrise de mână pe care
Karin le tradusese și care reprezentau numele spitalului Longfu.
— Vreau să-mi petrec după-amiaza vizitând acest spital, zise ea.
— De ce?
— Întotdeauna e bine să ai ceva anume de făcut atunci când te
plimbi printr-un oraș pe care nu-l cunoști. Merge absolut orice. Dacă n-
ai un plan, picioarele îţi obosesc repede. N-am pe nimeni de vizitat și nu
vreau să văd nimic anume. Dar, cine știe, poate că descopăr vreun
indicator cu caracterele astea pe el. Mă întorc aici ca să-ţi spun că ai
avut dreptate.
Se despărţiră în faţa lifturilor. Karin trebuia să se grăbească înapoi
la conferinţă. Birgitta se duse în camera lor de la etajul nouăsprezece și
se întinse pe pat ca să se odihnească.
Începuse să simtă acest lucru în cursul plimbării de dimineaţă - un
sentiment de neliniște pe care nu îl putea identi ica precis. Înconjurată
de oameni, sau singură în acel hotel anonim din orașul imens, simţea că
identitatea ei începe să se piardă. Cine avea să-i simtă lipsa dacă se
pierdea? Cine avea măcar să-i remarce existenţa?
Mai avusese o experienţă similară când era foarte tânără. Simţise
brusc că încetează să mai existe, că își pierde identitatea proprie.
O încercă un sentiment de nerăbdare, așa că se sculă și se duse la
fereastră. La mare distanţă sub ea se găsea orașul cu toată su larea de
pe cuprinsul lui, iecare dintre acești oameni având vise despre care
Birgitta nu știa absolut nimic.
Strânse hainele care erau împrăștiate prin încăpere și încuie ușa în
urma ei. Nu făcea decât să se lupte cu sentimentul de neliniște pe care
și-l putea tot mai greu înăbuși. Trebuia să se miște, să apuce să
cunoască orașul. Karin promisese să o ducă în acea seară la un
spectacol al operei Peking.
Potrivit hărţii, până la Longfu era ceva de mers. Însă Birgitta avea
mult timp la dispoziţie. Parcurse străzile drepte și aparent nesfârșite
până ce ajunse într-un târziu la spital, după ce trecuse de o imensă
galerie de artă.
Longfu consta din două clădiri. Birgitta numără șapte etaje, toate
zugrăvite în alb și gri. Ferestrele de la parter aveau zăbrele. Jaluzelele
erau trase, iar pe pervazurile ferestrelor se vedeau ghivece vechi de
lori pline cu frunze veștejite. Copacii din preajma spitalului erau goi;
pajiștile maronii erau acum acoperite cu excremente de câine. La prima
impresie, Longfu semăna mai degrabă cu o închisoare decât cu un
spital. Intră pe poartă. Pe lângă ea trecu o ambulanţă, apoi o alta. Lângă
intrarea principală se vedea o noti icare scrisă în chineză. Compară
înscrisul cu ceea ce găsise în broșură - ajunsese la locul potrivit. Un
doctor îmbrăcat cu o haină albă stătea în faţa intrării, fumând și vorbind
tare la un telefon mobil.
Se întoarse pe stradă și se plimbă în jurul imensei zone
rezidenţiale. Oriîncotro privea, vedea bătrâni șezând pe trotuare și
jucând diverse jocuri pe tăbliţe.
Când ajunse la colţul complexului spitalicesc ceva îi atrase atenţia.
De cealaltă parte a străzii se ridica un zgârie-nori nou. Birgitta scoase
broșura chinezească din buzunar. Clădirea era și ea acolo. N-avea nici o
îndoială. La ultimul etaj se a la o terasă, așa cum ea nu mai văzuse
niciodată. Se proiecta pe partea laterală a clădirii ca prova unei nave.
Faţada zgârie-norului era acoperită cu panouri de sticlă în culori
închise. Paznici înarmaţi stăteau în faţa intrării principale. Era de
presupus că în acea clădire se găseau mai degrabă birouri decât
apartamente de locuit. Birgitta se postă lângă un copac, unde era parţial
protejată de bătaia necruţătoare a vântului îngheţat. Câţiva oameni
ieșiră prin ușile înalte ale intrării, care păreau făcute din cupru, și se
urcară în mașini negre care îi așteptau. O idee năstrușnică îi trecu prin
minte. Se uită dacă încă mai are poza lui Wang Min Hao în buzunar.
Dacă individul avea vreo legătură cu acea clădire, poate că vreunul
dintre paznici l-ar i recunoscut. Dar ce-ar mai i avut ea de zis dacă ei
dădeau din cap și con irmau că omul era într-adevăr înăuntru?
Nu se putea hotărî ce să facă. Înainte de a arăta cuiva acea
fotogra ie, trebuia să inventeze un motiv pentru a vrea să-l vadă pe
individ. În mod clar nu putea menţiona crimele din Hesjövallen. Însă
trebuia să scornească un motiv plauzibil.
Un tânăr se opri lângă ea. Rosti ceva de neînţeles pentru Birgitta.
După aceea, Birgitta își dădu seama că tânărul i se adresase în engleză.
— V-aţi rătăcit? Vă pot ajuta?
— Mă uit la clădirea aia impozantă de acolo. Aveţi idee cine o
deţine?
Tânărul clătină surprins din cap.
— Eu studiez ca să iu veterinar. Nu știu nimic despre clădiri înalte.
Vă pot ajuta cu ceva? Încerc să mă învăţ să vorbesc mai bine engleza.
— Vorbiţi foarte bine engleza. Birgitta arătă înspre terasa ieșită în
afară. Mă întreb cine locuiește acolo?
— Cineva care e foarte bogat.
— Mă puteţi ajuta? întrebă ea. Scoase fotogra ia lui Wang Min Hao.
Vă puteţi duce la paznici ca să-i întrebaţi dacă îl cunosc pe acest om?
Dacă vă întreabă de ce vreţi să știţi, spuneţi că v-a rugat cineva să-i
transmiteţi un mesaj.
— Ce mesaj?
— Spuneţi-le că-l veţi aduce. Veniţi înapoi aici. O să aștept la
intrarea din spital.
— De ce nu-i întrebaţi dumneavoastră? se interesă tânărul.
— Sunt prea timidă. Nu cred că o femeie din Occident ar trebui să
întrebe tot felul de lucruri un bărbat chinez.
— Îl cunoașteţi?
— Da.
Birgitta încercă să pară cât mai naturală, dar începea deja să
regrete micul ei complot. Oricum, tânărul luă fotogra ia și dădu să plece.
— Încă un lucru, zise ea. Întrebaţi-i cine locuiește acolo sus, la
ultimul etaj. Pare un apartament cu o terasă mare.
— Eu mă numesc Huo, zise tânărul. Voi întreba.
— Eu mă numesc Birgitta. Prefaceţi-vă doar interesat.
— De unde sunteţi? SUA?
— Suedia. Cred că în chineză i se spune Ruidian.
— Nu știu unde e.
— E aproape imposibil de explicat.
În vreme ce el se întoarse ca să traverseze strada, ea se răsuci pe
călcâie și o porni în grabă spre intrarea în spital.
Un bătrân cu cârje ieșea încet pe ușile deschise ale spitalului.
Birgitta avu brusc senzaţia că se expusese unui pericol. Se calmă
singură uitându-se la strada plină de oameni. Poate că un individ care
omoară mai mulţi oameni în nordul izolat al Suediei putea scăpa
neobservat. Însă nimeni care ar i ucis o turistă occidentală nu ar i avut
cum să scape de pe o stradă aglomerată. În plină lumină a zilei. China
nu-și putea permite așa ceva.
Bărbatul cu cârje se împiedică brusc și căzu. Tânărul o iţer de
poliţie de la intrare nu schiţă nici un gest de ajutor. Birgitta ezită, dar
până la urmă îl ajută pe amărât să se ridice în picioare. Omul rosti o
grămadă de cuvinte, pe care Birgitta nu le înţelese. Nici măcar nu-și
dădu seama dacă erau cuvinte de mulţumire sau de mânie. Bătrânul
mirosea puternic a mirodenii - sau alcool. Omul își continuă drumul
până ajunse pe stradă.
Huo se întoarse. Părea calm și nu arunca priviri furișe în jurul lui.
Birgitta ieși în întâmpinarea lui.
Tânărul scutură din cap.
— Nimeni nu a văzut acest om.
— Nimeni nu știe cine e?
— Nimeni.
— Cui i-aţi arătat poza?
— Paznicilor. A mai venit și un alt om. Din clădire. Avea ochelari de
soare. Am pronunţat bine? „Ochelari de soare“?
— Foarte bine. Cine locuiește la ultimul etaj?
— N-au răspuns la asta.
— Dar locuiește cineva acolo?
— Cred că da. Nu le-a plăcut întrebarea.
— De ce?
— Mi-au spus să plec.
— Și ce aţi făcut?
Tânărul o privi surprins.
— Am plecat.
Birgitta scoase o bancnotă de zece dolari americani din poșetă. La
început tânărul nu vru s-o accepte. Îi înapoie Birgittei fotogra ia lui
Wang Min Hao și o întrebă la ce hotel stătea, ca să se asigure că știa
drumul de întoarcere acolo. După aceea înclină politicos din cap și își
luă la revedere.
Pe drumul de întoarcere spre hotel, Birgitta fu din nou cuprinsă de
senzaţia imperioasă că ar putea i oricând înghiţită de mulţimea din
jurul ei fără să mai ie găsită vreodată. Se simţi atât de ameţită, încât se
văzu obligată să se sprijine de un zid. Nu departe de ea se vedea o
ceainărie. Intră acolo, comandă ceai și prăjiturele, după care încercă să
inspire adânc. O copleși din nou senzaţia de panică teribilă care o
chinuia din când în când în ultimii ani. Lunga călătorie până la Beijing
n-o ajutase să scape de stres.
Se gândi iarăși la Wang. „L-am putut urmări până aici, dar nu pot
merge mai departe.”
Achită nota de plată, surprinsă de cât de mare era, apoi se
îmbărbăta încă o dată pentru confruntarea cu vântul amarnic de rece
de afară.
În acea seară se duseră la sala de spectacole situată în interiorul
imensului hotel Qianmen Jianguo. La dispoziţia lor se găseau căști cu
traducere, dar Karin Wiman aranjase ca ele să aibă parte de serviciul
unui translator. Pe parcursul spectacolului de patru ore, Birgitta șezu
aplecată într-o parte și ascultă sintezele adesea de neînţeles ale tinerei
de lângă ea despre ceea ce se petrecea pe scenă. Atât ea, cât și Karin
erau dezamăgite, căci în scurt timp își dădură seama că spectacolul
consta în scene din diverse opere clasice Peking, fără îndoială de cea
mai înaltă clasă, dar destinate exclusiv turiștilor. Când spectacolul se
încheie și ele putură în sfârșit să plece din sala friguroasă, își simţeau
amândouă nasurile îngheţate bocnă.
În faţa sălii de spectacole așteptară mașina pe care organizatorii
conferinţei o puseseră la dispoziţia lui Karin. La un moment dat,
Birgitta avu impresia că îl zărește pe tânărul Huo, cel care ceva mai
devreme i se adresase în engleză în mijlocul străzii aglomerate și
agitate.
Totul se petrecu așa de repede, că Birgitta nu reuși să privească mai
bine acel chip înainte ca el să dispară.
Când ajunseră la hotel, Birgitta se uită peste umăr, dar nu văzu pe
nimeni - cel puţin pe nimeni cunoscut.
Se în ioră. Frica pe care o resimţea părea să i apărut din senin. Însă
în mod cert îl văzuse pe Huo în faţa sălii de spectacole; era sigură de
asta.
Karin o întrebă dacă avea chef să bea ceva, iar Birgitta acceptă.
O oră mai târziu, Karin dormea deja. Birgitta stătea la fereastră,
privind la luminile de neon de afară.
Încă era îngrijorată. De unde știuse Huo că ea va i acolo? De ce o
urmărise?
Când în ine se furișă în pat alături de prietena ei, Birgitta începu să
regrete că scosese la iveală fotogra ia lui Wang Min Hao.
Se simţea înfrigurată. Rămase trează multe ore. Răcoarea nopţii de
iarnă din Beijing o învălui cu totul.
23

A doua zi afară ningea viscolit. Karin se trezise de la ora șase ca să-


și revadă prezentarea pe care avea să o susţină la conferinţă. Birgitta se
deșteptă și își văzu prietena șezând pe un scaun în apropiere de
fereastră și citind la lumina unei veioze; afară era încă întuneric. O
încercă un vag sentiment de invidie. Karin alesese o viaţă care
presupunea călătorii și contacte cu numeroase culturi străine, în
schimb, viaţa ei se desfășura în instanţă, într-un duel constant între
adevăr și minciună, decizii arbitrare și dreptate: rezultatele erau de
obicei nesigure și adesea frustrante.
Karin observă că prietena ei se trezise.
— Ninge, zise ea. Nu prea tare. În Beijing nu cad niciodată ninsori
abundente. E ca o făină, dar cu grăunţe ascuţite, ca iricelele de nisip din
deșert.
— Ești ca o albinuţă harnică. Te-ai sculat așa devreme.
— Sunt nervoasă. Mă vor asculta mulţi oameni care vor căuta cele
mai mici greșeli.
Birgitta se ridică în capul oaselor și își mișcă gâtul.
— Am gâtul înţepenit.
— Operele Peking cer un nivel ridicat de rezistenţă izică.
— Nu m-ar deranja să mai văd o reprezentaţie. Dar fără translator.
Karin plecă la scurt timp după ora șapte. Stabiliră să se revadă în
acea seară. Birgitta dormi încă o oră. Când își termină micul dejun,
ceasul arăta ora nouă. Uită de grijile din ziua precedentă. Chipul pe care
ea crezuse că îl recunoaște în faţa sălii de spectacole trebuia să
reprezinte o festă pe care i-o jucase propria imaginaţie. Uneori era
surprinsă de mulţimea fanteziilor pe care le avea, deși ar i trebuit să se
obișnuiască de mult cu ele.
Se așeză în zona mare a recepţiei, unde angajaţi tăcuţi înarmaţi cu
perii curăţau coloanele de marmură. Se simţea iritant de lipsită de
preocupări, așa că decise să caute un supermarket de unde să cumpere
o tăbliţă de jocuri chinezești. Îi mai promisese lui Staffan niște
mirodenii. Un recepţioner tânăr îi arătă pe hartă drumul către un mall
comercial de unde ea putea să procure ce voia. Birgitta schimbă niște
bani la hotel, apoi ieși. Nu era la fel de frig ca înainte. Fulgi rari de nea
pluteau în aer. Își trase eșarfa peste nas și gură și porni la drum.
Avu nevoie de aproape o oră ca să ajungă la magazin. Acesta se
găsea pe o stradă numită Wangfuijing Dajie și ocupa o întreagă clădire.
Când Birgitta intră pe ușile impunătoare, avu senzaţia că pătrunde într-
un labirint gigantic. Fu imediat prinsă în mulţime. Observă oameni de
jur-împrejurul ei aruncându-i priviri curioase și comentând în privinţa
hainelor și aspectului ei. Căută în zadar vreun indicator în engleză. În
vreme ce își croia drum către una din scările rulante, mai mulţi
vânzători o apelară într-o engleză stricată.
La etajul trei găsi un magazin unde se vindeau cărţi, birotică și
jucării. Vorbi cu o vânzătoare tânără. Din nefericire, spre deosebire de
personalul hotelului, aceasta nu înţelegea ce-i cerea Birgitta.
Vânzătoarea spuse ceva într-un dispozitiv de comunicare interioară,
după care, în câteva secunde, lângă Birgitta apăru un bărbat în vârstă,
care îi zâmbi.
— Tăbliţe de joc, spuse Birgitta. Unde le găsesc.
— Mahjong?
Omul o conduse la un alt etaj, unde Birgitta se trezi brusc
înconjurată de rafturi pe care se găseau tot felul de jocuri. Alese două
dintre ele, îi mulţumi bărbatului pentru ajutor și se duse la una din
casele de marcat. După ce jocurile fură ambalate și puse într-o pungă
mare și colorată de plastic, Birgitta își croi drum către magazinul
alimentar. Putea adulmeca aroma de mirodenii. În scurt timp, descoperi
o mulţime de mirodenii în pacheţele mici și frumos ambalate, din
hârtie. După ce cumpără câteva, se așeză la un bufet din apropierea
intrării. Bău ceai și mâncă o prăjitură chinezească, atât de dulce, încât
abia o putu înghiţi. Doi copilași veniră să se holbeze la ea, până ce fură
chemaţi cu severitate înapoi de mama lor, care ședea la o masă
învecinată.
Chiar înainte de a se ridica să plece, Birgitta avu senzaţia că era
urmărită. Privi în jurul ei, încercă să se concentreze asupra mai multor
chipuri, însă nu recunoscu pe nimeni. Era iritată de toate aceste
fantasme. Ieși din mall. Cum punga de plastic era grea, luă un taxi înapoi
până la hotel, întrebându-se ce putea să mai facă în acea zi. Pe Karin
avea să o vadă abia seara târziu - aceasta trebuia să participe la o cină la
care nu ar i vrut să se ducă, dar pe care trebuia să o onoreze cu
prezenţa. Birgitta decise să viziteze galeria de artă pe lângă care trecuse
în ziua precedentă. Cunoștea drumul până acolo. Își aminti că văzuse
mai multe restaurante unde putea lua masa dacă i se făcea foame. Afară
ninsoarea încetase, iar stratul gros de nori se spărsese. Birgitta se
simţea mai tânără, mai plină de energie decât fusese de dimineaţă.
„Acum sunt acel animal liber la care visam să devenim când eram tineri,
își zise ea. Un animal liber, cu gâtul înţepenit.”
Clădirea principală a galeriei arăta ca un turn tipic chinezesc, cu
mici platforme și elemente de acoperiș ieșite în afară. Vizitatorii intrau
prin două uși impozante. Cum galeria era așa de mare, Birgitta decise să
se limiteze la parter. Acolo era o expoziţie despre modul în care Armata
Populară de Eliberare folosise arta ca instrument de propagandă. Cele
mai multe picturi erau realizate în stilul familiar pe care și-l amintea din
revistele chinezești ilustrate ale anilor 1960. Existau însă și tablouri
abstracte, care descriau războiul și haosul în culori strălucitoare.
Oriunde se ducea, era înconjurată de paznici și ghizi, în principal
tinere în uniforme albastru-închis. Nici una dintre ele nu vorbea
engleza.
Petrecu câteva ore în galeria de artă. Plecă de acolo aproape de ora
trei, iar la ieșire aruncă o privire spre spital și spre zgârie-norul cu
terasa ieșită în afară. Destul de aproape de galerie se găsea un
restaurant fără pretenţii; primi un loc la o masă pe colţ, după ce arătase
cu degetul înspre diverse platouri cu mâncare de pe mesele altor
consumatori. Arătă și spre o sticlă de bere și își dădu seama cât era de
însetată abia când începu să bea. Mâncă mult, prea mult chiar, după
care bău două cești de ceai tare ca să depășească starea de somnolenţă
și se uită la câteva ilustrate pe care le cumpărase din galerie.
În acel moment își dădu seama. Se săturase de Beijing, deși era
acolo doar de două zile. Se simţea agitată, ducea dorul muncii ei și avea
senzaţia că timpul i se scurgea pur și simplu printre degete. Nu mai
putea continua să se plimbe fără sens pe străzi. Avea nevoie de ceva
anume de făcut, mai ales acum, că achiziţionase jocurile și mirodeniile.
Mai întâi trebuia să se întoarcă la hotel și să se odihnească, după care să
își facă un plan - mai avea de stat trei zile, dintre care două urma să le
petreacă singură.
Când reveni pe stradă, văzu că soarele se ascunsese iarăși în
spatele norilor. Părea mult mai frig. Își strânse mai bine haina în jurul
trupului și își legă eșarfa peste gură și peste nas.
De ea se apropie un bărbat cu o bucată de hârtie și o foarfecă în
mână. Într-o engleză stricată, o imploră să-i permită să-i decupeze
silueta din bucata de hârtie. Omul scoase un dosar cu buzunare de
plastic în care se vedeau alte siluete de hârtie confecţionate de el. Prima
ei reacţie fu să refuze, însă până la urmă se răzgândi. Își scoase căciula
de lână, își desfăcu eșarfa și se postă în pro il.
Individului îi reuși o siluetă uimitor de bună. Îi ceru Birgittei cinci
dolari, dar ea îi dădu zece.
Bărbatul era în vârstă și avea o cicatrice pe obraz. Birgittei i-ar i
plăcut să asculte povestea vieţii lui dacă ar i fost posibil. Băgă silueta
de hârtie în poșetă, după care cei doi se înclinară respectuos și își
văzură iecare de drum.
Birgitta nu avu nici cea mai mică idee ce se petrece când se
întâmplă atacul. Simţi cum i se înfășoară un braţ în jurul gâtului,
trăgând-o pe spate, apoi cum cineva îi smulge poșeta. Când ţipă și
încercă să strângă bine poșeta, braţul din jurul gâtului își înteţi
strânsoarea. Primi un pumn în stomac și rămase fără aer. Se prăbuși pe
trotuar. Totul se petrecuse așa de repede și dură doar zece sau
cincisprezece secunde. Un biciclist care trecea pe acolo se opri și
încercă să o ridice în picioare, împreună cu o femeie care își lăsă jos
pungile grele cu produse alimentare ca să poată i de ajutor. Birgitta nu
se putea ridica. Se prăbuși înapoi în genunchi și leșină.
Când își recăpătă cunoștinţa se găsea pe o targă, într-o ambulanţă
care gonea cu sirena pornită. Un doctor apăsa un stetoscop pe pieptul
ei. Totul i se părea învăluit în ceaţă. Își aminti că i se furase poșeta. Dar
ce căuta în ambulanţă? Încercă să-l întrebe pe doctorul cu stetoscopul.
Acesta îi răspunse însă în chineză. Din gesturile lui, Birgitta deduse că
dorea ca ea să tacă și să nu se miște. O ustura gâtul extrem de tare.
Poate că fusese rănită grav? Îngheţă de spaimă. Putea i ucisă. Cine o
atacase nu ar i ezitat să facă asta, în ciuda faptului că totul se petrecuse
în plină zi.
Începu să plângă. Doctorul reacţionă imediat luându-i pulsul. În
vreme ce el făcea asta, ambulanţa se opri. Se deschiseră portierele din
spate. Birgitta se trezi transferată pe o altă targă, apoi transportată de-a
lungul unui coridor cu lumini puternice. Plângea nestăpânit și nici nu
observă când i se administră un tranchilizant. Parcă ar i plutit pe
valuri, înconjurată de feţe chinezești care păreau să înoate în aceleași
ape: capetele lor, săltând în sus și în jos pe valuri, se pregăteau să-l
accepte pe Marele Cârmaci în vreme ce acesta se apropia de mal,
epuizat după înotul îndelungat.
Când își recăpătă cunoștinţa se găsea într-o încăpere slab luminată
și cu draperiile trase. Un bărbat în uniformă ședea pe un scaun lângă
ușă. Când omul văzu că ea deschide ochii, se ridică și ieși din încăpere.
La scurt timp după aceea, în încăpere intrară alţi doi bărbaţi în
uniformă, însoţiţi de un doctor care i se adresă Birgittei într-o engleză
cu puternic accent american.
— Cum vă simţiţi?
— Nu știu. Sunt obosită. Mă ustură gâtul.
— V-am examinat cu atenţie. Aţi supravieţuit acelui incident
nefericit fără răni serioase.
— De ce mă a lu aici? Vreau să mă întorc la hotelul meu.
Doctorul se aplecă mai aproape de faţa ei.
— Mai întâi trebuie să discutaţi cu poliţia. Nu ne place deloc atunci
când turiștii străini sunt maltrataţi în ţara noastră. Ne este rușine.
Oricine v-a atacat trebuie găsit.
— Dar n-am văzut nimic.
— Nu cu mine trebuie să vorbiţi.
Doctorul se ridică și dădu din cap înspre cei doi bărbaţi în
uniformă, care își luară imediat scaunele și veniră lângă pat. Unul din ei,
translatorul, era tânăr, dar cel care punea întrebările părea trecut de
șaizeci de ani. Avea ochelari fumurii, ceea ce însemna că Birgitta nu-i
putea vedea ochii. Începu să pună întrebări fără ca vreunul din cei doi
să se prezinte. Birgitta avu impresia că individul în vârstă nu o plăcea
deloc.
— Trebuie să știm ce aţi văzut.
— N-am văzut nimic. Totul s-a petrecut foarte repede.
— Toţi martorii au fost de acord că cei doi nu erau mascaţi.
— Nici măcar nu am știut că au fost doi.
— Ce vă aduceţi aminte?
— Am simţit un braţ în jurul gâtului. M-au atacat de la spate. Mi-au
smuls poșeta și m-au lovit în stomac.
— Trebuie să știm tot ce ne puteţi spune despre acești doi oameni.
— Dar nu am văzut nimic.
— Nici un chip?
— Nu.
— Le-aţi auzit vocile?
— Nici măcar nu mi-am dat seama că ar i spus ceva.
— Ce s-a întâmplat chiar înainte de a i atacată?
— Un bărbat mi-a decupat silueta. L-am plătit și voiam să plec.
— Când v-a fost decupată silueta - aţi văzut ceva atunci?
— Cum ar i?
— Pe cineva așteptând?
— De câte ori să vă spun că n-am văzut absolut nimic?
După ce translatorul traduse răspunsul ei, poliţistul în vârstă se
aplecă spre ea și ridică tonul:
— Punem aceste întrebări pentru că vrem să-i prindem pe cei care
v-au atacat și v-au furat poșeta. De-asta ar trebui să răspundeţi fără să
vă pierdeţi cumpătul.
Cuvintele o durură.
— Eu vă povestesc doar cum a fost.
— Ce aveaţi în poșetă?
— Ceva bani, nu mulţi, chinezești, și câţiva dolari americani. Un
pieptene, o batistă, câteva tablete, un pix, nimic important.
— V-am găsit pașaportul într-un buzunar interior al hainei.
Bănuiesc că sunteţi suedeză. De ce vă a laţi aici, în China?
— Am venit în vacanţă cu o prietenă.
Poliţistul în vârstă făcu un gest de încheiere. Chipul lui era imobil.
— N-am găsit nici o siluetă, rosti el în cele din urmă.
— Era în poșetă.
— Nu aţi spus asta când v-am întrebat. Aţi mai uitat și altceva să ne
spuneţi?
Birgitta se gândi câteva clipe, apoi scutură din cap. Interogatoriul
luase sfârșit. Poliţistul în vârstă rosti ceva, apoi părăsi încăperea.
— Când vă veţi simţi mai bine, o să vă ducem înapoi la hotel. O să
ne întoarcem la dumneavoastră mai târziu ca să vă mai punem câteva
întrebări pentru anchetă.
Translatorul menţionă numele hotelului ei fără ca Birgitta să-l i
rostit.
— De unde știţi numele hotelului la care stau? Cheia e în poșeta
mea.
— Cunoaștem astfel de lucruri.
Individul se înclină și părăsi la rândul lui încăperea. Înainte ca ușa
să se închidă, în cameră intră doctorul care vorbea engleza cu accent
american.
— Mai avem nevoie de dumneavoastră câteva minute, zise el.
Câteva analize de sânge și o evaluare a radiogra iilor.
„Ceasul meu“, își zise ea. Infractorii nu îl luaseră. Se uită la el. Cinci
fără un sfert.
— Când mă pot întoarce la hotel?
— În curând.
— Prietena mea va i foarte îngrijorată dacă nu mă găsește acolo.
— O să aranjăm să iţi transportată înapoi la hotel. Vrem să ne
asigurăm că turiștii din străinătate nu sunt dezamăgiţi de ospitalitatea
noastră, în ciuda faptului că uneori se petrec și incidente nefericite.
Birgitta rămase singură în încăpere. Undeva, în depărtare, auzi pe
cineva ţipând, un strigăt singuratic care ricoșă de pereţii coridorului.
Se gândi la cele întâmplate. Întregul episod părea suprarealist -
șocul brusc de a i prinsă de la spate, lovitura în stomac și oamenii care
o ajutaseră.
“Însă acei oameni trebuie să i văzut ceva, își zise ea. Oare poliţia i-a
întrebat? Erau încă acolo la sosirea ambulanţei? Sau poliţia a ajuns
prima?“
Nu mai fusese tâlhărită niciodată în viaţa ei. Fusese ameninţată,
dar niciodată atacată izic. Era pentru prima dată că ajungea în postura
de victimă.
Se temea, dar știa că era normal după ce o persoană fusese
agresată. Frică, dar și mânie, sentimentul de umilire și tulburare
profundă. Și dorinţa de răzbunare. Cum stătea acum întinsă în pat, nu
ar i protestat deloc dacă cei doi indivizi care o tâlhăriseră ar i fost
forţaţi să îngenuncheze pentru a primi iecare câte un glonţ în ceafa.
În încăpere intră o asistentă, care o ajută să se îmbrace. Simţea o
durere în stomac și o usturime la genunchi. Când asistenta îi dădu un
pieptene și îi ridică o oglindă în faţă, Birgitta văzu că era teribil de
palidă. „Deci așa arăt când sunt speriată, își zise ea. Nu voi uita asta.“
Doctorul reveni când ea se așeză pe marginea patului, gata să se
întoarcă la hotel.
— Durerea de la gât va trece, probabil până mâine, zise el.
— Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine.
Trei o iţeri de poliţie o așteptau pe coridor. Unul avea la el o armă
automată cu un aspect înfricoșător. Birgitta îi însoţi la ascensor, după
care, ajunsă jos, se urcă într-o mașină de poliţie. Habar n-avea unde se
găsea și nici măcar nu cunoștea numele spitalului în care fusese
îngrijită. La un moment dat crezu că recunoaște o latură a Orașului
Interzis, dar nu fu deloc sigură.
Sirena fusese oprită. Era recunoscătoare că nu avea să se întoarcă
la hotel într-o mașină cu luminile albastre pornite. Recunoscu intrarea
hotelului și se dădu jos din mașină. Poliţiștii ţâșniră din loc înainte ca ea
să aibă timp să le mulţumească. Birgitta continua să se întrebe de unde
știa poliţia unde se cazase ea.
Explică la recepţie că își pierduse cheia și imediat primi o alta fără
nici o întrebare. Se petrecu așa de repede, încât Birgitta își dădu seama
că totul fusese pregătit dinainte. Femeia din spatele tejghelei îi zâmbi.
„Știe, își spuse Birgitta. Poliţia a fost aici, i-a informat pe angajaţi despre
atac și că mă voi întoarce fără cheie.“ în vreme ce se îndrepta spre
ascensoare, își zise că ar i trebuit să ie recunoscătoare. În loc de asta,
se simţea neliniștită. Senzaţia nu-i dispăru nici când intră în cameră.
Văzu imediat că fusese cineva acolo. Însă camerista venise mai devreme
în cursul zilei. Evident, era posibil să i trecut și Karin pentru scurt timp,
ca să ia ceva sau să își schimbe hainele. Însă cum ar i putut i
împiedicată poliţia să efectueze o mică inspecţie discretă? Sau altcineva,
dacă stătea să se gândească mai bine?
Ceea ce trăda prezenţa vizitatorului necunoscut era punga de
plastic în care se a lau jocurile. Birgitta observă imediat că aceasta nu
se a la acolo unde o lăsase ea. Privi prin încăpere, încet, ca nimic să nu-i
scape. Dar numai punga fusese mutată, fără să ie pusă la loc.
Se duse la baie. Geanta cu obiecte de toaletă se găsea exact unde o
lăsase de dimineaţă. Nimic nu lipsea dinăuntru.
Se întoarse în cameră și se așeză pe un scaun la fereastră.
Geamantanul zăcea la locul lui, cu capacul desfăcut. Se apucă să
examineze conţinutul, ridicând iecare obiect de îmbrăcăminte, unul
câte unul. Dacă îi cercetase cineva valiza, făcuse totul cu mare grijă
pentru a nu i sesizat deranjul.
Încremeni abia când ajunse la fundul valizei. Acolo trebuia să se
a le o lanternă și o cutie cu chibrituri. Birgitta le lua întotdeauna în
călătoriile ei, încă din anul de dinaintea căsătoriei cu Staffan, când
vizitase Madeira și se trezise cu o pană generală de curent care durase
mai bine de o zi. Tocmai ieșise la o plimbare pe pantele abrupte de la
periferia Funchalului, când totul se cufundase în beznă. Avusese nevoie
atunci de ore întregi ca să ajungă înapoi la hotel. Din acel moment căra
mereu o lanternă și o cutie de chibrituri în bagaj. Lanterna se găsea
acolo, dar nici urmă de chibrituri. Cutia avea o etichetă verde cu
emblema unui restaurant din Helsingborg.
Inspectă încă o dată hainele, fără să găsească acea cutie. Oare o
pusese în poșetă? Făcea uneori asta, dar acum nu-și amintea să o i scos
din valiză. Însă cine să ia o cutie de chibrituri dintr-o încăpere
percheziţionată?
Se reașeză pe scaunul de la fereastră. „Acea ultimă oră petrecută la
spital, își zise ea. Chiar și atunci am avut senzaţia că sunt ţinută acolo
fără să ie nevoie de asta. Care au fost rezultatele testelor pe care le
așteptau? Oare motivul real pentru care mă reţineau acolo să i fost
percheziţionarea camerei mele de către poliţie? În de initiv, eu am fost
cea tâlhărită.”
Se auzi un ciocănit în ușă. Birgitta tresări. Văzu prin vizor trei
poliţiști așteptând pe coridor. Deschise iritată ușa. Erau niște poliţiști
noi, nu cei pe care îi văzuse la spital. Unul dintre poliţiști era o femeie
scundă, cam de aceeași vârstă cu Birgitta. Ea fu cea care conduse
discuţia.
— Vrem doar să ne asigurăm că totul este în regulă.
— Vă mulţumesc.
Poliţista făcu un gest indicând că ar vrea să intre în cameră. Birgitta
se dădu într-o parte. Un poliţist se postă în faţa ușii, celălalt intră cu
colega lui. Femeia se duse până la scaunele de la fereastră și puse o
geantă diplomat pe masă. Ceva din comportamentul ei o surprindea pe
Birgitta, fără ca ea să-și dea seama exact ce anume.
— Aș vrea să studiaţi câteva poze. Avem informaţii de la niște
martori și chiar bănuim cine v-a tâlhărit.
— Dar n-am văzut nimic. Poate un braţ? Cum să identi ic un braţ?
Poliţista n-o asculta. Scoase mai multe fotogra ii și le puse pe masă,
în faţa Birgittei Roslin. Toate pozele înfăţișau tineri.
— Poate că aţi văzut ceva fără să vă daţi seama.
În mod evident, n-avea rost să protesteze. Birgitta răsfoi
fotogra iile. Îi trecu prin minte că oamenii din poze erau tineri care
puteau comite infracţiuni ce puteau duce la pedeapsa capitală. Evident,
nu recunoscu pe nimeni. Scutură din cap.
— N-am văzut pe nici unul în viaţa mea.
— Sunteţi sigură?
— Sigură.
— Pe nici unul?
— Pe nici unul.
Poliţista vârî fotogra iile la loc în geantă. Birgitta observă că femeia
avea unghiile îngrozitor de roase.
— Îi vom prinde pe cei vinovaţi de atac, zise poliţista. Cât mai
rămâneţi în Beijing?
— Trei zile.
Poliţista dădu din cap, se înclină și părăsi încăperea.
„Știai asta, gândi Birgitta în vreme ce prindea lanţul de siguranţă la
ușă. Știai că mai stau trei zile. De ce să mă întrebi ceva ce știi deja? Nu
mă poţi păcăli chiar așa de ușor.“
Închise ochii și își zise că ar i trebuit să sune acasă.
Când se trezi, afară se întunecase. Durerea de la gât începea să o
mai lase. Însă atacul asupra ei părea chiar mai ameninţător acum.
Nutrea strania senzaţie că încă nu se întâmplase ce era mai rău. Își
scoase telefonul mobil și sună în Helsingborg. Staffan nu era acasă și
nici nu răspunse la telefonul lui mobil. Îi lăsă un mesaj, apoi se gândi să-
și sune copiii, dar în cele din urmă se răzgândi.
Parcurse iarăși în minte conţinutul poșetei. Pierduse șaizeci de
dolari. Însă cea mai mare parte a banilor lichizi era încuiată în seiful
micuţ din garderobă. Se ridică și se duse să veri ice seiful. Era încuiat.
Tastă codul de acces și inspectă conţinutul. Nu lipsea nimic. Închise ușa
și tastă din nou codul. Continuă să rumege în minte ce anume i se
păruse bizar din comportamentul poliţistei. Se postă lângă ușă și
încercă să retrăiască scena. Degeaba. Se întinse iarăși pe pat. Se gândi
din nou la fotogra iile scoase de poliţistă din geanta diplomat.
Se ridică brusc în capul oaselor. Deschisese ușa. Poliţista indicase
că vrea să intre și Birgitta se dăduse la o parte. Apoi individa se dusese
drept spre scaunele de la fereastră. Nu aruncase nici măcar o privire
spre ușa deschisă a băii sau spre partea din încăpere cu patul dublu.
Birgitta Roslin nu găsea decât o singură explicaţie. Poliţista mai
fusese în acea încăpere. N-avea nevoie să cerceteze împrejurimile. Deja
știa unde se a la totul.
Birgitta privi spre masa unde fuseseră puse geanta și fotogra iile.
Nu recunoscuse nici unul dintre chipurile care îi fuseseră arătate. Dar
oare asta dorise poliţia să veri ice? Că nu poate identi ica pe nimeni din
poze? Nu se punea problema ca ea să ie în stare să recunoască pe
vreunul din atacatori. Dimpotrivă. Poliţia dorea să se asigure că ea chiar
nu văzuse nimic.
Dar de ce? Se postă la fereastră. În minte îi reveni o idee la care
re lectase puţin la Hudiksvall.
„Ce se petrece e mult, prea mult pentru mine.“
O copleși frica, pe nepregătite. Trecu mai bine de o oră înainte ca ea
să-și adune curajul de a părăsi camera pentru a coborî în sala de mese.
Înainte de a trece de ușile de sticlă, privi în jurul ei. Nu văzu pe
nimeni.
24

Birgitta Roslin plânsese în somn. Karin Wiman se ridică în capul


oaselor și atinse cu blândeţe umărul Birgittei pentru a o deștepta.
Karin se întorsese foarte târziu în acea seară. Ca să se asigure că nu
rămâne trează ore întregi cu gândurile ei, Birgitta luase unul dintre
somniferele pe care le utiliza extrem de rar, dar pe care le avea mereu
asupra ei.
— Probabil ai avut un coșmar, zise Karin. Ceva trist, care te-a făcut
să plângi.
Birgitta nu-și amintea de nici un vis.
— Cât e ceasul?
— Aproape cinci. Sunt obosită, trebuie să mai dorm puţin. De ce
plângeai?
— Nu știu. Probabil că am visat, chiar dacă nu îmi amintesc ce
anume.
Karin se întinse la loc. Adormi în scurt timp. Birgitta se dădu jos
din pat și trase un pic colţul draperiei. Tra icul de dimineaţă se pornise
deja. Câteva steaguri care luturau îi dădură de înţeles că urma o nouă zi
vântoasă în Beijing.
Sentimentul de teamă care o încercase după ce fusese tâlhărită o
încolţi din nou. Se hotărî să lupte cu el, așa cum proceda când primea
numeroase ameninţări ca judecător. Parcurse din nou în minte cele
petrecute, de această dată iind cât se poate de critică, în cele din urmă,
rămase cu senzaţia stânjenitoare că imaginaţia îi juca feste. Bănuia câte
o conspiraţie la iecare pas, un lanţ de evenimente plăsmuit de mintea
ei, acolo unde, în realitate, întâmplările nu aveau legătură între ele.
Fusese tâlhărită; i se furase poșeta. Motivul pentru care poliţia ar i fost
implicată în atac părea acum de domeniul purei fantezii - fără îndoială
că oamenii legii făceau tot ce le stătea în puteri ca să ie de ajutor. Poate
că plânsese în somn pentru ea însăși și pentru fanteziile ei?
Aprinse veioza și o orientă pe spate ca lumina să nu ajungă pe
partea de pat ocupată de Karin. După aceea, începu să răsfoiască ghidul
turistic al orașului Beijing pe care și-l adusese cu ea. Îndoi colţurile la
locurile pe care voia să le viziteze în zilele care îi mai rămăseseră. În
primul rând dorea să viziteze Orașul Interzis, despre care citise atât de
multe și de care fusese atrasă din primul moment când începuse să ie
interesată de China. O altă zi voia să o petreacă vizitând unul dintre
templele budiste din oraș. Ea și Staffan căzuseră de multe ori de acord
că, dacă vreunul din ei ar i simţit nevoia de a se apropia mai tare de
lumea spirituală, doar budismul le-ar i putut împlini aspiraţiile. Staffan
evidenţiase faptul că era singura religie care nu propovăduia războiul și
nici nu recurgea la violenţă ca să-și răspândească mesajul. Pentru
Birgitta era foarte important că budismul recunoștea doar zeul suprem
din interiorul iecărui om. Înţelegerea mesajului budist însemna
trezirea lentă a acelui zeu interior.
Se întoarse în pat și dormi câteva ore, după care se trezi și o văzu
pe Karin goală, întinzându-se și căscând în centrul încăperii. „O veche
rebelă cu un trup încă bine conservat”, își zise ea.
— Iată o priveliște faimoasă, rosti ea.
Karin tresări, ca și cum ar i fost prinsă făcând ceva rău.
— Credeam că dormi.
— Am dormit până acum un minut. De această dată m-am trezit
fără să mai plâng.
— Ai visat?
— Cred că da. Dar nu-mi amintesc nimic. Visele mi s-au furișat din
minte și s-au ascuns. Fără îndoială că eram o adolescentă nefericită în
dragoste.
— Eu nu visez niciodată despre tinereţea mea. Dar uneori mă
imaginez foarte bătrână.
— Nu suntem departe de asta.
— Nu încă. Mă concentrez pe lecturi care sper să ie interesante.
Karin se duse în baie și ieși de acolo complet îmbrăcată.
Birgitta încă nu-i pomenise nimic despre tâlhărie. Se întrebă dacă
era mai bine să păstreze totul pentru sine. Printre emoţiile stârnite de
eveniment se număra și o senzaţie de stinghereală, ca și cum ar i
trebuit să ie capabilă să evite singură cele întâmplate. În mod normal
era o persoană foarte alertă.
— În seara asta voi întârzia la fel de mult, anunţă Karin. Dar totul
se va termina mâine. După aceea va i rândul tău.
— Am o listă lungă, replică Birgitta. Astăzi o să ie Orașul Interzis.
— Mao a locuit acolo, zise Karin. Unii susţin că el a încercat în mod
conștient să-l imite pe unul dintre vechii împăraţi. Cel mai probabil pe
Qin, cel despre care discutăm zilnic la conferinţă. Dar eu cred că astea
sunt bârfe răutăcioase. Bârfe politice.
— Fără îndoială că spiritul lui plutește asupra întregii conferinţe,
replică Birgitta. Hai, pleacă; muncește din greu și arată-le cât ești de
inteligentă.
Karin plecă, plină de energie. În loc să ie invidioasă, Birgitta sări
din pat, făcu fără prea mare tragere de inimă câteva genu lexiuni, apoi
se pregăti să-și petreacă ziua în Beijing fără alte conspiraţii sau priviri
îngrijorate aruncate peste umăr. Își dedică dimineaţa explorării
misteriosului labirint care era Orașul Interzis. Deasupra porţii de mijloc
din zidul colorat în roz aprins, folosită odinioară exclusiv de împăraţi,
atârna un portret imens al lui Mao. Birgitta observă că toţi chinezii care
treceau prin porţile roșii atingeau cadrele lor aurii de prindere.
Presupuse că era vorba de un soi de superstiţie. Poate că reușea Karin
să-i explice despre ce era vorba.
Se plimbă peste pietrele tocite care pavau curtea interioară a
palatului și își aminti că atunci când fusese o Rebelă Roșie citise că
Orașul Interzis cuprindea 9 999 de încăperi și jumătate. Cum Zeul Divin
avea 10 000 de încăperi, evident că Fiul Divin nu putea avea mai multe.
Birgitta se îndoia că acesta e adevărul.
În ciuda vântului rece, numărul de vizitatori era mare. Cei mai
mulţi păreau chinezi, deplasându-se reverenţioși prin încăperile în care
strămoșilor lor li se interzisese accesul timp de multe generaţii. „Ce mai
revoluţie gigantică a fost, își zise Birgitta. Când un popor se eliberează,
iecare individ dobândește dreptul de a avea propriile vise și are acces
la încăperile interzise unde s-a născut opresiunea.”
„Fiecare al cincilea om de pe planetă este chinez. Dacă familia mea
ar reprezenta omenirea, când ne-am aduna cu toţii laolaltă, unul dintre
noi ar i chinez. Așadar, la urma urmei aveam dreptate când eram tineri.
Profeţii noștri revoluţionari Roșii, fără să-l uit pe Moise, care în teorie
erau cei mai educaţi, ne-au amintit la nesfârșit că nu se poate discuta
despre viitor fără să se ţină cont de China.“
Când era pe punctul de a pleca din Orașul Interzis, spre
surprinderea ei, descoperi o cafenea dintr-un lanţ american de cafenele.
Indicatorul de pe un zid de cărămidă roșie îi atrase atenţia. Se uită să
vadă cum reacţionează chinezii a laţi în trecere. Unii se opreau și arătau
spre indicator, alţii chiar intrau, dar cei mai mulţi păreau să nu se
sinchisească de ceea ce Birgitta considera un sacrilegiu ordinar. China
se transformase într-un altfel de mister faţă de acele prime daţi când
încercase să înţeleagă Regatul de Mijloc. “Însă asta nu e drept, își spuse
ea. Trebuie să existe o cale de a înţelege cum de există o cafenea
americană în Orașul Interzis după modul în care evoluează întreaga
lume.“
Luă prânzul la un restaurant mic și fu din nou surprinsă să constate
cât de mare era nota de plată. După aceea, decise să caute un ziar de
limbă engleză la hotel și să bea o cafea la barul din recepţia imensă. Găsi
un exemplar din Guardian la chioșcul de ziare și se așeză într-un colţ,
unde un foc ardea vesel într-un cămin. Mai mulţi turiști americani se
ridicară în picioare și anunţară cu voci puternice că aveau să se caţere
pe Marele Zid Chinezesc. Birgitta simţi instinctiv aversiune faţă de ei.
Ea când avea să se ducă să vadă Zidul? Poate că în ultima zi înainte
de plecarea spre casă își găsea și Karin timp? Cum era posibil să vizitezi
China și să nu vezi Zidul care, conform legendelor moderne, era una
dintre puţinele construcţii umane vizibile din spaţiul cosmic?
„Chiar trebuie să văd Zidul, își zise ea. Fără îndoială Karin a fost
acolo. Însă va trebui să meargă din nou, de dragul meu.“
O femeie își făcu brusc apariţia în faţa mesei ei. Era cam de aceeași
vârstă cu Birgitta și avea părul drept strălucitor. Femeia zâmbi, lăsând o
impresie de supremă demnitate. I se adresă Birgittei într-o engleză
ireproșabilă.
— Doamna Roslin?
— Eu sunt.
— Vă deranjează dacă iau loc lângă dumneavoastră? Am o misiune
de îndeplinit.
— Vă rog.
Femeia era îmbrăcată cu un costum bleumarin care trebuia să i
fost extrem de scump.
Luă loc.
— Mă numesc Hong Qiu, zise ea. N-aș i îndrăznit să vă deranjez
dacă nu aș i avut ceva foarte important de discutat cu dumneavoastră.
Făcu un gest discret către un bărbat care aștepta la oarecare
distanţă. Omul veni la masa lor și puse pe masă poșeta Birgittei, ca și
cum ar i fost un dar extrem de valoros, după care se înclină politicos și
se retrase.
Birgitta o privi surprinsă pe Hong Qiu.
— Poliţia v-a găsit poșeta, zise Hong Qiu. Pentru noi este o mare
umilinţă să admitem că unul dintre oaspeţii noștri a putut i expus unui
incident nefericit, așa că am fost rugată să vă înapoiez ceea ce vă
aparţine.
— Sunteţi o iţer de poliţie?
Hong Qiu continuă să zâmbească.
— Cu siguranţă că nu. Dar uneori sunt rugată să fac anumite
servicii pentru autorităţi. Vă lipsește ceva?
Birgitta își deschise poșeta. Era totul acolo, cu excepţia banilor.
Spre surprinderea ei, descoperi că tot în poșetă se găsea și cutia
buclucașă de chibrituri pe care o căutase.
— Lipsesc banii.
— Avem încredere că vom prinde infractorii. Vor i aspru pedepsiţi.
— Dar nu vor i condamnaţi la moarte, sper?
Pe chipul chinezoaicei apăru o reacţie indescifrabilă preţ de o
fracţiune de secundă, pe care Birgitta o observă.
— Avem legi foarte stricte. Dacă au mai comis infracţiuni serioase
înainte, este posibil să ie condamnaţi la moarte. Dar dacă dau semne de
îndreptare, ar putea scăpa cu închisoarea.
— Dar ce se întâmplă dacă nu-și exprimă regretele?
Birgitta primi un răspuns evaziv.
— Legile noastre sunt clare și lipsite de ambiguitate. Însă nimic nu
e sigur. Fiecare caz se judecă în funcţie de aspectele lui particulare.
Niciodată nu pot i justi icate pedepsele date doar conform unor rutine.
— Eu lucrez în sistemul juridic - sunt judecător. Doar un sistem
juridic extrem de primitiv poate apela la pedeapsa capitală, care foarte
rar are un efect preventiv, asta dacă a avut vreodată.
Birgitta Roslin regretă numaidecât remarca. Hong Qiu o ascultă cu
atenţie, dar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. De ele se apropie o
chelneriţă, dar Hong Qiu o concedie cu un simplu gest din cap. Birgitta
Roslin avu impresia clară că se repeta un anumit tipar. Hong Qiu nu
reacţionase la vestea că ea era judecător - deja știa asta.
„În ţara asta se știe totul despre mine, își zise ea. Sau e doar
imaginaţia mea?“
— Evident, mă bucur să primesc înapoi poșeta. Dar trebuie să
înţelegeţi că mă surprinde modul în care s-a petrecut asta. Mi-o aduceţi
dumneavoastră, dar nu sunteţi o iţer de poliţie - nu știu cine sau ce
sunteţi. Au fost arestaţi indivizii care mi-au furat poșeta sau am înţeles
eu greșit ce aţi spus? A găsit-o cineva după ce tâlharii au fugit?
— Nimeni nu a fost arestat, dar poliţia are bănuielile ei. Poșeta a
fost găsită nu departe de locul de unde a fost furată.
Hong Qiu dădu să se ridice. Birgitta Roslin o opri.
— Spuneţi-mi cine sunteţi. O femeie necunoscută apare din senin și
îmi înapoiază poșeta.
— Lucrez în domeniul securităţii. Cum vorbesc engleză și franceză,
uneori mi se cere să îndeplinesc anumite sarcini.
— Securitate? Deci sunteţi o iţer de poliţie. În ciuda a ceea ce aţi
spus.
Hong Qiu scutură din cap.
— Securitatea e mai presus de responsabilitatea poliţiei. Merge
mai profund, până la rădăcina societăţii. Sunt sigură că e la fel și în ţara
dumneavoastră.
— Cine v-a cerut să mă căutaţi și să-mi înapoiaţi poșeta?
— Un o iţer de gardă de la biroul central de obiecte pierdute din
Beijing.
— Obiecte pierdute? Cine i-a dat poșeta mea?
— Nu știu.
— De unde știa acel o iţer că poșeta îmi aparţine mie? Nu conţine
nici un act de identitate sau obiect cu numele meu.
— Presupun că a fost informat de autorităţile poliţienești care
anchetează acest caz.
— Vreţi să spuneţi că sunt mai mulţi care se ocupă de actele de
tâlhărie?
— Este iresc ca o iţeri de poliţie cu diverse specializări să lucreze
împreună.
— Pentru a găsi o poșetă pierdută?
— Pentru a rezolva problema serioasă a unui atac asupra unui
oaspete în ţara noastră.
„Iar o dă cotită, gândi Birgitta. N-o să obţin niciodată un răspuns
clar de la ea.“
— Eu sunt judecător, repetă Birgitta. Voi mai rămâne în Beijing
câteva zile. Cum păreţi să cunoașteţi totul despre mine, nu e nevoie să
vă spun că am venit aici cu o prietenă care își petrece zilele discutând
despre primul vostru împărat la o conferinţă internaţională.
— Cunoașterea dinastiei Qin este importantă pentru înţelegerea
ţării mele. Dar greșiţi dacă aveţi impresia că am habar cine sunteţi sau
de ce aţi venit la Beijing.
— De vreme ce mi-aţi înapoiat poșeta care mi-a fost furată, o să vă
cer un sfat. Ce trebuie să fac pentru a i primită într-un tribunal
chinezesc? Nu e nevoie să ie un proces răsunător. Vreau doar să văd
care sunt procedurile și poate să pun câteva întrebări.
— Pot aranja asta pentru mâine. Vă pot însoţi.
Răspunsul prompt o ului pe Birgitta.
— Nu vreau să vă incomodez. Păreţi a avea multe lucruri de făcut.
— Eu decid ce e important să fac. Hong Qiu se ridică. Vă voi
contacta după-amiază ca să vă spun unde ne putem întâlni mâine.
Birgitta vru să-i spună numărul camerei, dar își dădu seama că
Hong Qiu îl știa deja.
O urmări pe Hong Qiu traversând barul spre intrare. Omul care
adusese poșeta și un alt bărbat i se alăturară, după care toţi trei
dispărură din raza vizuală a Birgittei.
Se uită la poșetă și izbucni în râs. „Există o intrare și o ieșire, își zise
ea. O poșetă este furată și regăsită. Dar habar n-am ce se întâmplă între
aceste două momente. Există riscul să nu mai pot face diferenţa între
ceea ce se petrece în mintea mea și ce se întâmplă în realitate.”
Hong Qiu sună o oră mai târziu, imediat după ce Birgitta revenise
în camera ei. Nimic nu o mai surprindea. Ca și cum niște oameni
nevăzuţi observau iecare mișcare a ei și puteau raporta exact unde se
găsea în iecare clipă. Ca și acum. Abia intrase în încăpere, că telefonul
începu să sune.
— Ora nouă mâine-dimineaţă, zise Hong Qiu.
— Unde?
— Vă iau eu. Vom vizita un tribunal dintr-o suburbie a Beijingului.
L-am ales pentru că mâine de dimineaţă va prezida o femeie judecător.
— Vă sunt foarte recunoscătoare.
— Vreau să fac tot ce se poate ca să ne revanșăm pentru acel
incident nefericit.
— Aţi făcut deja. Mă simt înconjurată de îngeri păzitori.
După ce încheie convorbirea, Birgitta își goli poșeta pe pat. Încă îi
venea greu să accepte că acea cutie de chibrituri se găsise în poșetă, și
nu în valiză. Deschise cutia. Era pe jumătate goală. „Cineva a fumat, își
zise ea. Cutia era plină când am pus-o în valiză.” Scoase chibriturile și se
uită în cutie. Habar n-avea ce se aștepta să descopere acolo. “În de initiv
e o cutie de chibrituri”, gândi ea. Se simţea iritată. Puse chibriturile la
loc și băgă cutia în poșetă. Mergea iarăși prea departe. Imaginaţia îi juca
feste.
Își dedică restul zilei unui templu budist și unei cine prelungite
într-un restaurant a lat nu departe de hotel. Adormise deja când Karin
intră în vârful picioarelor în cameră și se întoarse pe cealaltă parte când
prietena ei aprinse lumina.
A doua zi se sculară amândouă la aceeași oră. Cum Karin dormise
prea mult, Birgitta nu reuși să obţină de la ea decât con irmarea că în
acea zi conferinţa se va termina la ora două. După aceea avea să ie
liberă. Birgitta îi menţionă vizita pe care urma să o facă la un tribunal
chinezesc, însă nu-i spuse nimic despre tâlhărie.
Hong Qiu o aștepta la recepţie. Era îmbrăcată cu o haină albă de
blană; Birgitta se simţi stânjenitor de dezbrăcată stând lângă
chinezoaică. Însă Hong Qiu observă că Birgitta se îmbrăcase cu haine
călduroase.
— Tribunalele noastre pot i destul de friguroase, zise ea.
— La fel ca sălile de spectacole?
Hong Qiu zâmbi. „N-are de unde să știe că am văzut o operă Peking
cu câteva seri în urmă, își zise Birgitta. Sau știe?“
— China este încă o ţară foarte săracă. Abordăm viitorul cu
umilinţă și muncă asiduă.
„Nu toată lumea e săracă, îi replică Birgitta cu cinism, în gând. Chiar
și ochii mei nepricepuţi pot vedea că haina ta de blană este autentică și
extrem de scumpă.“
În faţa hotelului aștepta o mașină cu șofer. Birgitta ezită vag. Ce știa
ea, de fapt, despre femeia pe care o urma spre mașina la volanul căreia
aștepta un bărbat necunoscut?
Își spuse că nu se a la în nici un pericol. Oare de ce nu putea i doar
recunoscătoare pentru amabilitatea și consideraţia care îi erau arătate?
Hong Qiu se așeză, tăcută, într-un colţ al banchetei din spate, cu ochii pe
jumătate închiși. Străbătură cu mare viteză o stradă foarte lungă. După
câteva minute de mers, Birgitta constată că habar n-are în ce parte a
Beijingului ajunsese.
Se opriră în faţa unei clădiri joase din beton, a cărei intrare era
păzită de doi o iţeri de poliţie. Deasupra ușii se vedea un șir de
caractere chinezești vopsite în roșu.
— E numele tribunalului, zise Hong Qiu, care observase la ce se
uita Birgitta.
Când urcară treptele de la intrare, cei doi poliţiști le prezentară
onorul. Hong Qiu nu păru să reacţioneze. Birgitta se întrebă cine era în
realitate însoţitoarea ei. Părea greu de crezut că ar i putut i un simplu
mesager, a cărui treabă era să înapoieze poșetele furate turistelor din
străinătate.
Intrară și parcurseră un coridor pustiu, după care ajunseră la ușa
sălii de judecată, o ușă austeră, din lemn. Înăuntru, pe o platformă
înaltă de pe una din laturile scurte ale sălii, stăteau doi bărbaţi în
uniformă. Locul dintre ei era gol. În sală nu se găsea nimeni din partea
publicului. Hong Qiu o luă înainte până la bancheta din faţă, pe care
fuseseră așezate două perne. „Totul a fost pregătit, își zise Birgitta.
Spectacolul poate începe. Sau de vină este doar faptul că sunt primită cu
consideraţie chiar și în această sală de tribunal?”
Abia se așezaseră când în sală își făcu apariţia acuzatul, escortat de
doi gardieni. Era un bărbat de vârstă mijlocie cu părul tuns scurt și
îmbrăcat într-o uniformă bleumarin de deţinut. Omul își ţinea capul
plecat. Alături de el stătea avocatul apărării. La o altă masă ședea un om
pe care Birgitta îl bănuia a i procurorul. Era un individ chel, în vârstă,
cu un chip zbârcit, îmbrăcat cu haine civile. Femeia judecător intră în
sală printr-o ușă din spatele podiumului. Avea aproximativ șaizeci de
ani și era mică și îndesată. Când luă loc, păru aproape ca o copilă șezând
la o masă.
— Shu Fu a fost conducătorul unei bande criminale specializate în
furtul de mașini, rosti Hong Qiu cu voce joasă. Ceilalţi au fost deja
condamnaţi. Cum Shu este conducătorul bandei și recidivist, probabil
va primi o pedeapsă aspră. În trecut a fost tratat cu blândeţe, dar pentru
că a trădat încrederea acordată și și-a continuat activitatea
infracţională, curtea este obligată să îi dea o pedeapsă mai aspră.
— Dar nu pedeapsa cu moartea?
— Bineînţeles că nu.
Lui Hong Qiu nu-i plăcuse întrebarea. Răspunsul sunase
nerăbdător, aproape dispreţuitor. „Chestia asta i-a șters rânjetul de pe
faţă, își zise Birgitta. Dar oare ăsta e un proces real sau un spectacol
regizat în care sentinţa a fost deja hotărâtă?”
Vocile erau ascuţite și stârneau ecouri în sala de judecată. Singurul
care nu scotea nici o vorbă era acuzatul, care stătea pe loc și se uita
drept în podea. Din când în când, Hong Qiu traducea ce se spunea.
Avocatul apărării nu depunea cine știe ce eforturi ca să-și sprijine
clientul - „dar așa ceva nu e neobișnuit nici pentru instanţele suedeze",
gândi Birgitta. Întregul proces se transformă într-un dialog între
procuror și judecător. Birgitta nu-și dădea seama de rolul celor doi
asistenţi care ședeau pe podium.
Procesul se încheie în mai puţin de jumătate de oră.
— O să primească circa zece ani de muncă silnică, o informă Hong
Qiu.
— Nu am auzit-o pe judecătoare pronunţând ceva care să semene a
sentinţă.
Hong Qiu nu comentă. Când judecătoarea se ridică, toată lumea de
acolo îi urmă exemplul. Condamnatul fu scos din sală. Birgitta nu reuși
deloc să se uite în ochii lui.
— Acum ne vom întâlni cu judecătoarea, zise Hong Qiu. Ne-a invitat
să luăm ceaiul în biroul ei. Se numește Min Ta. Când nu muncește, își
petrece timpul având grijă de cei doi nepoţi ai ei.
— Ce reputaţie are?
Hong Qiu nu înţelese întrebarea.
— Toţi judecătorii au o reputaţie, mai mult sau mai puţin exactă.
Rareori reputaţia se dovedește neadevărată. Eu sunt recunoscută drept
un judecător blând, dar ferm, explică Birgitta.
— Min Ta urmează litera legii. E mândră că e judecătoare. Prin asta
este o reprezentantă adevărată a ţării noastre.
Trecură prin ușa joasă din spatele podiumului și fură primite de
Min Ta în biroul ei sordid și rece ca o peșteră. Un salariat al instituţiei le
servi ceai. Se așezară. Min Ta începu imediat să vorbească cu aceeași
voce ascuţită pe care o folosise în sala de judecată. După ce termină,
Hong Qiu traduse vorbele ei.
— Este o mare onoare să cunoască o colegă din Suedia. A auzit
multe comentarii pozitive despre sistemul juridic suedez. Din
nefericire, o așteaptă în scurt timp un alt proces, altfel i-ar i plăcut să
discute despre sistemul suedez cu dumneavoastră.
— Vă rog să-i mulţumiţi pentru invitaţie, zise Birgitta Roslin.
Întrebaţi-o care crede că va i sentinţa. Aţi avut dreptate să ghiciţi că e
vorba de zece ani?
— Nu intru niciodată în sala de judecată fără să mă pregătesc
temeinic înainte, răspunse Min Ta după ce auzi traducerea întrebării.
Este de datoria mea să folosesc e icient timpul meu și al celorlalţi o iţeri
ai legii. În acest caz nu a existat nici o îndoială. Omul a mărturisit; este
recidivist; nu au existat circumstanţe atenuante. Cred că îi voi da între
șapte și zece ani de închisoare, dar voi cântări cu mare atenţie înainte
de a decide.
Fu singura întrebare pe care Birgitta avu posibilitatea să o pună.
Numaidecât Min Ta începu să-i pună o serie de întrebări. Birgitta ar i
vrut să știe ce anume traducea de fapt Hong Qiu. Poate că ea și Min Ta
duceau, de fapt, o conversaţie despre cu totul altceva?
După douăzeci de minute, Min Ta se ridică și anunţă că trebuie să
se întoarcă în sala de judecată. În birou intră un bărbat cu un aparat
foto. Min Ta se postă alături de Birgitta Roslin pentru o poză de grup.
Hong Qiu se păstră undeva în lateral, în afara obiectivului aparatului.
Cele două judecătoare își strânseră mâinile și ieșiră împreună pe
coridor. Când Min Ta deschise ușa, Birgitta observă că sala se umpluse
între timp.
Se întoarseră la mașină, care ţâșni de pe loc cu mare viteză.
Vehiculul nu se opri la hotel, ci în faţa unei ceainării în formă de pagodă,
pe o insulă de pe un lac arti icial.
— E frig, zise Hong Qiu. Ceaiul vă va încălzi.
Hong Qiu o conduse spre o încăpere izolată faţă de restul localului.
Două cești așteptau deja pe o masă, lângă care stătea o chelneriţă cu un
ceainic în mână. Tot ce i se întâmpla Birgittei în acea zi fusese plani icat
cu minuţiozitate. De la un simplu turist, ea devenise un vizitator
important în China. Încă nu știa de ce se petrecea așa ceva.
Hong Qiu începu brusc să vorbească despre sistemul juridic
suedez. Lăsa impresia că se documentase foarte bine. Puse întrebări
despre crimele comise împotriva lui Olof Palme și a Annei Lindh.
— Intr-o societate deschisă nu se poate garanta sută la sută
securitatea unei persoane, zise Birgitta Roslin. În iecare gen de
societate se plătește un preţ. Libertatea și securitatea sunt într-o
permanentă luptă.
— Dacă chiar vrei să ucizi pe cineva, nimic nu te poate împiedica să
o faci, replică Hong Qiu. Nici măcar un președinte american nu poate i
protejat.
Birgitta Roslin detectă un subînţeles în cele spuse de Hong Qiu, dar
nu-și dădu seama exact despre ce era vorba.
— Noi nu auzim prea multe despre Suedia, continuă chinezoaica.
Însă de curând în ziarele noastre au apărut știri despre o oribilă crimă
în masă.
— Din întâmplare știu câte ceva despre ea, zise Birgitta. Chiar dacă
personal n-am fost implicată. A fost arestat un suspect, dar acesta s-a
sinucis. Iar asta înseamnă un scandal în sine, indiferent cum s-a
petrecut.
Cum Hong Qiu a ișa un interes politicos, Birgitta îi descrise cele
petrecute cât de detaliat putu. Hong Qiu ascultă cu atenţie, fără să pună
întrebări, însă cerând din când în când să i se repete câte ceva.
— Un nebun, rosti Birgitta ca o concluzie. Care a reușit să-și ia
singur viaţa. Sau un alt nebun pe care poliţia n-a reușit încă să-l
găsească. Sau ceva cu totul diferit, cu un motiv și un plan brutal,
executat cu sânge rece.
— Care la ce anume s-ar referi?
— Cum se pare că nimic nu a fost furat, trebuie să ie vorba de o
combinaţie de ură și de răzbunare.
— Dumneavoastră ce credeţi?
— Adică pe cine ar trebui să caute poliţia? Nu știu. Dar îmi vine
greu să accept teoria unui nebun singuratic.
Birgitta detalie ceea ce ea numea „pista chinezească". Începu chiar
de la început, când a lase că era înrudită cu unele victime, după care
relată următoarea fază uimitoare în care era implicat vizitatorul chinez
din Hudiksvall. Când observă că Hong Qiu chiar asculta cu interes, nu se
mai putu opri. În cele din urmă, scoase poza și i-o arătă lui Hong Qiu.
Chinezoaica dădu încet din cap. Pentru o clipă păru pierdută în
propriile gânduri. Brusc, Birgitta avu impresia că Hong Qiu recunoaște
acel chip. Dar era puţin probabil. Un chip dintr-un miliard de chipuri
posibile?
Hong Qiu zâmbi, înapoie poza și o întrebă pe Birgitta ce intenţiona
să facă cu timpul pe care îl mai avea de petrecut în Beijing.
— Mâine sper ca prietena mea să mă poată duce să văd Marele Zid
Chinezesc. Apoi, a doua zi, plecăm acasă.
— Mă tem că voi i ocupată și nu vă pot ajuta.
— Deja aţi făcut mai multe decât v-aș i putut cere vreodată.
— Oricum, o să vin să-mi iau rămas-bun înainte să plecaţi.
Se despărţiră în faţa hotelului. Birgitta Roslin urmări mașina cum
pleacă și trece prin porţile de acces ale hotelului.
Karin se întoarse la ora trei și, cu un oftat de ușurare, aruncă cea
mai mare parte a materialelor primite la conferinţă în coșul de gunoi.
Când Birgitta propuse o călătorie până la Marele Zid Chinezesc a doua
zi, Karin fu imediat de acord. Înainte de asta însă, voia să se ducă la
cumpărături. Birgitta o însoţi prin magazine, apoi în pieţele
semiclandestine de pe străzile laterale și în buticuri prost luminate și
pline cu tot felul de chilipiruri, de la lămpi vechi până la sculpturi de
lemn înfăţișând demoni. Încărcate cu pachete și pacheţele, opriră un
taxi la vremea înserării. Karin se simţea obosită, așa că mâncară la
hotel. Birgitta vorbi la recepţie și aranjă o excursie până la Zid pentru
ziua următoare.
Karin adormi numaidecât, însă Birgitta se cuibări pe un scaun și
urmări televiziunea chineză cu sonorul închis. Din când în când se
în iora gândindu-se la evenimentele prin care trecuse în ziua
precedentă. Se decisese să nu povestească nimănui despre ele, nici
măcar lui Karin.
A doua zi se duseră la Marele Zid Chinezesc. În aer nu se simţea nici
o adiere de vânt, astfel că frigul uscat părea mai puţin pătrunzător. Se
plimbară pe lângă Zid, impresionate, și își făcură reciproc fotogra ii sau
dădură aparatul câte unui localnic amabil care era bucuros să le pozeze
împreună.
— Deci, am ajuns și aici în cele din urmă, zise Karin. În mâini cu un
aparat foto și nu cu Cărţulia Roșie a lui Mao.
— În ţara asta trebuie să se i petrecut un miracol, replică Birgitta.
Nu adus de zei, ci de oameni cu un curaj uluitor.
— Cel puţin în orașe. Dar se pare că la ţară sărăcia este încă larg
răspândită. Ce vor face când sute de milioane de ţărani vor decide că s-
au săturat?
— „Actualul avânt al revoltei ţăranilor are o enormă semni icaţie."
Poate că acest laitmotiv conţine un adevăr fundamental, în ciuda
tuturor evidenţelor?
— Pe atunci nimeni nu mi-a spus că în China poate i așa de frig.
Aproape că mi-au îngheţat oasele.
Se întoarseră la mașină. Când cobora treptele zidului, Birgitta
aruncă o privire peste umăr, ca să se mai uite o ultimă dată la Zid.
În schimb, îl văzu pe unul din oamenii lui Hong Qiu citind un ghid
turistic. N-avea nici o îndoială. Era cel care venise la masă cu poșeta ei.
Karin îi făcu nerăbdătoare semn din mașină. Îi era frig și voia să
plece de acolo.
Când Birgitta se uită din nou înapoi, bărbatul se făcuse nevăzut.
25
În ultima lor seară în Beijing, Birgitta Roslin și Karin Wiman
rămaseră în hotel. Stătură în bar și băură cocteiluri pe bază de votcă,
discutând căi posibile de a-și încheia apoteotic vizita în China. Însă
votca le ameţi și le obosi su icient de mult încât să decidă să ia și cina la
hotel. După aceea, petrecură mai multe ore discutând despre felul cum
evoluaseră vieţilor lor. Amândouă aveau impresia că lucrurile fuseseră
predeterminate de visele lor revoluţionare din tinereţe legate de China
Roșie. Acum efectuaseră în sfârșit călătoria până acolo și descoperiseră
o ţară care trecuse prin transformări fundamentale, dar care probabil
nu devenise așa cum își imaginaseră ele că va deveni. Zăboviră în sala
de mese până ce nu mai rămase nimeni în afară de ele. Mai multe
panglici albastre atârnau de lampadarul de deasupra mesei lor. Birgitta
se aplecă spre Karin și îi șopti că poate ar i fost indicat să ia iecare
dintre ele câte o panglică drept suvenir din călătoria lor. Karin folosi o
foarfecă mică de unghii pentru a tăia două panglici când nici un chelner
nu se uita la ea.
După ce terminară de făcut bagajele, Karin adormi. Conferinţa se
dovedise foarte obositoare. Birgitta se așeză pe canapea, cu aproape
toate luminile stinse. Dintr-odată se simţi bătrână. Ajunsese până în
acel moment; mai avea încă puţin de parcurs din viaţă, după care
drumul avea să se curme brusc, iar ea avea să se piardă în întuneric.
Începuse deja să observe cum drumul o lua în jos, cu o pantă lină; până
la urmă însă, conta doar că ea nu putea face nimic pentru a-i schimba
direcţia. „Gândește-te la zece lucruri pe care încă mai vrei să le obţii, își
spuse ea. Zece lucruri pe care le mai ai încă de făcut.“ Se așeză la biroul
micuţ și începu să scrie într-un carneţel.
Oare ce-i mai rămânea cu adevărat de încercat? Unul dintre
lucrurile la care spera era să-și vadă și să se bucure măcar de un nepot,
poate de mai mulţi. De asemenea, ea și Staffan discutaseră adesea
despre vizitarea unor insule. Singurele pe care le văzuseră până atunci
fuseseră Islanda și Creta. Una dintre excursiile din visele lor era în
Galápagos, o alta în insula Pitcairn, unde sângele revoltaţilor de pe
Bounty continua să curgă prin venele locuitorilor actuali. Să mai înveţe
câteva limbi străine? Sau măcar să-și îmbunătăţească nivelul de
cunoaștere al francezei, o limbă pe care, pe vremuri, o stăpânea destul
de bine.
Însă cel mai important lucru era ca ea și Staffan să-și trezească la
viaţă relaţia. Uneori se întrista profund când îi trecea prin minte că era
posibil ca ei să îmbătrânească fără ca din vechea lor pasiune să mai
rămână ceva.
Nici o călătorie nu era mai importantă decât relaţia lor.
Rupse foaia de hârtie, o făcu bucăţele și o aruncă la coșul de gunoi.
De ce să scrie pe o hârtie ceea ce era deja întipărit limpede și imposibil
de interpretat altfel în su letului ei?
Se dezbrăcă și se furișă în pat. Karin respira profund în celălalt pat.
Avu brusc senzaţia că venise vremea să se ducă acasă, să termine cu
povestea legată de sănătate și să se reapuce de lucru. Fără rutina ei
zilnică n-avea să-și îndeplinească niciodată vreunul dintre visele care
așteptau să ie transpuse în realitate.
Ezită câteva clipe, apoi întinse mâna după telefonul mobil și trimise
un mesaj soţului ei. “În drum spre casă. Fiecare călătorie începe cu
primul pas înainte. La fel începe și călătoria spre casă.“
Birgitta se trezi la ora șapte. Deși nu dormise mai mult de cinci ore,
se simţea pe deplin odihnită. O ușoară durere de cap îi amintea de
cocteilurile pe bază de votcă îngurgitate în seara precedentă. Karin
dormea încă, înfofolită în pătura ei, cu o mână atârnând până la podea.
Birgitta îi băgă cu mare grijă mâna înapoi sub pătură.
Sala în care se servea micul dejun era deja plină, în ciuda orei
matinale. Birgitta privi în jur ca să vadă dacă recunoaște vreun chip. N-
avea nici o îndoială că bărbatul pe care îl văzuse la Marele Zid făcea
parte din anturajul lui Hong Qiu. Poate că statul chinez o luase pe
Birgitta sub aripa lui ocrotitoare, ca să se asigure că nu mai aveau loc
alte incidente?
Își mâncă micul dejun, răsfoi un ziar de limbă engleză și tocmai
voia să se întoarcă în camera ei când se trezi brusc la masă cu Hong Qiu.
Chinezoaica nu era singură. Lângă ea se găseau doi bărbaţi pe care
Birgitta nu îi mai văzuse până atunci. Hong Qiu dădu din cap înspre
bărbaţi, care se retraseră, iar ea se așeză la masă. Îi spuse ceva unei
chelneriţe și la scurt timp după aceea primi un pahar cu apă.
— Sper că totul e bine, rosti Hong Qiu. Cum a fost călătoria la Zid?
— Marele Zid este impresionant. Dar a fost frig.
O privi pe Hong Qiu provocator drept în ochi, sperând să-și dea
seama după reacţia ei dacă Hong Qiu pricepea că iscoada trimisă de ea
fusese deconspirată. Însă chipul chinezoaicei rămase impasibil. Femeia
juca tare.
— Vă așteaptă un bărbat într-o cameră alăturată, zise Hong Qiu. Se
numește Chan Bing.
— Ce vrea?
— Vrea să vă informeze că poliţia a arestat un bărbat care a fost
implicat în atacul în urma căruia v-aţi pierdut poșeta.
Birgitta simţi cum îi crește pulsul. Ceva din tonul chinezoaicei suna
sinistru.
— De ce nu vine el aici, dacă vrea să îmi vorbească?
— E în uniformă. Nu vrea să vă tulbure micul dejun.
Birgitta Roslin își dădu mâinile în lateral într-un gest de capitulare.
— N-am nici o problemă să vorbesc cu oameni în uniformă.
Se ridică și își lăsă șervetul pe masă. În aceeași clipă, în sală intră
Karin, care se uită surprinsă la ele două. Birgitta fu nevoită să-i explice
prietenei ei ce se întâmplase, după care o prezentă pe Hong Qiu.
— Nu prea știu ce se întâmplă, îi zise ea lui Karin. Este clar că
poliţia a prins pe unul din indivizii care m-au tâlhărit. Ia-ţi liniștită
micul dejun. Mă întorc după ce voi asculta ce are de spus acel o iţer de
poliţie.
— De ce nu mi-ai spus nimic despre asta până acum?
— N-am vrut să îţi faci griji.
— Dar mă îngrijorezi acum. Cred că o să mă supăr.
— Nu-i nevoie.
— Trebuie să plecăm spre aeroport la ora zece.
— Mai sunt două ore.
Birgitta o urmă pe Hong Qiu. Cei doi bărbaţi se postaseră undeva în
spate. Parcurseră coridorul care ducea spre lifturi și se opriră în faţa
unei uși întredeschise. Când intră, Birgitta își dădu seama că era o sală
mică de conferinţe. În capătul mesei ovale ședea un bărbat în vârstă,
care fuma o ţigară. Omul era îmbrăcat cu o uniformă bleumarin, plină
de ireturi. Cascheta i se odihnea în faţa lui, pe masă. Bărbatul se ridică
și se înclină, arătând spre un scaun de lângă el. Hong Qiu se postă lângă
o fereastră.
Chan Bing avea ochii injectaţi și părul rar pieptănat pe spate.
Birgitta Roslin avu impresia că individul alături de care se așezase era
foarte periculos. Poliţistul trase cu sete din ţigară. În scrumieră se
vedeau deja trei chiștoace.
Hong Qiu rosti ceva. Chan încuviinţă. Birgitta încercă să-și
amintească dacă mai văzuse vreodată pe cineva cu mai multe stele roșii
pe epoleţi ca acest poliţist.
Chan Bing vorbi cu o voce răgușită.
— L-am arestat pe unul din cei doi oameni care v-au atacat. Vă
cerem să îl identi icaţi.
Chan Bing vorbea engleza cu ezitări, dar se făcea înţeles fără
probleme.
— Dar n-am văzut nimic.
— Întotdeauna vezi mai mult decât crezi.
— Au fost în spatele meu tot timpul. N-am ochi la ceafa.
Chipul lui Chan rămase imobil.
— De fapt, aveţi. În situaţii-limită, periculoase, oamenii văd cu
ceafa.
— O i adevărat în China, dar nu și în Suedia. N-am auzit niciodată
de vreun acuzat care să ie găsit vinovat pentru că l-ar i văzut cineva cu
ochi a laţi la ceafa.
— Sunt alţi martori. Nu doar dumneavoastră îl veţi indica pe
atacator. Alţi martori îl vor identi ica și ei.
Birgitta se uită rugător la Hong Qiu, care privea ix undeva sus.
— Trebuie să zbor spre casă, zise Birgitta. Eu și prietena mea
trebuie să părăsim acest hotel peste cel mult două ore ca să ajungem la
aeroport. Am primit poșeta înapoi. Am primit un ajutor extraordinar de
la poliţia din această ţară. Aș putea chiar să scriu un articol pentru o
revistă juridică suedeză în care să descriu experienţa și recunoștinţa pe
care le datorez Chinei. Însă nu voi i în stare să identi ic un posibil
atacator.
— Cererea noastră legată de cooperarea dumneavoastră este
rezonabilă. Legile acestei ţări spun că aveţi datoria să iţi la dispoziţia
poliţiei când este vorba despre rezolvarea unei infracţiuni serioase.
— Dar sunt pe punctul de a pleca acasă. Cât va dura?
— N-aș crede că mai mult de o zi.
— Imposibil.
Hong Qiu se apropiase fără ca Birgitta să observe.
— Evident vă vom ajuta să vă schimbaţi rezervarea de bilet, zise ea.
Birgitta Roslin lovi masa cu palma.
— Plec acasă astăzi. Refuz să-mi prelungesc șederea cu încă o zi.
— Chan Bing este un o iţer de poliţie cu un rang foarte înalt. Ce
spune el se face. Vă poate sili să rămâneţi în China.
— Atunci cer să vorbesc la ambasada ţării mele.
— Bineînţeles.
Hong Qiu puse un telefon mobil pe masă, în faţa Birgittei, și o
bucată de hârtie cu un număr de telefon.
— Ambasada se deschide peste o oră.
— De ce să iu forţată să mă supun?
— Nu vrem să pedepsim un nevinovat, dar nici nu vrem să
eliberăm un posibil vinovat.
Birgitta Roslin se uită ix la ea și își dădu seama că va i obligată să
rămână în Beijing cel puţin încă o zi. Oamenii aceia se deciseseră să o
ţină acolo. „Cel mai bun lucru este să accept situaţia, își zise ea. Dar
nimeni n-o să mă oblige să identi ic un atacator pe care nu l-am mai
văzut în viaţa mea.“
— Trebuie să vorbesc cu prietena mea, răspunse ea. Ce se va
întâmpla cu bagajul meu?
— Camera va continua să ie rezervată pe numele dumneavoastră,
răspunse Hong Qiu.
— Să înţeleg că aţi aranjat deja asta. Când s-a decis că va trebui să
rămân? Ieri? Alaltăieri? Noaptea trecută?
Nu primi nici un răspuns. Chan Bing își aprinse altă ţigară și îi
spuse ceva lui Hong Qiu.
— Ce a zis? întrebă Birgitta.
— Că trebuie să ne grăbim. Chan Bing este un om ocupat.
— Cine e el, de fapt?
Hong Qiu îi explică în vreme ce străbăteau împreună coridorul.
— Chan Bing este un detectiv cu foarte multă experienţă. Este
responsabil de incidente care afectează oameni ca dumneavoastră,
oaspeţi în ţara noastră.
— Nu mi-a plăcut.
— De ce?
Birgitta Roslin se opri.
— Dacă trebuie să mai stau o zi, vreau să iţi alături de mine. Altfel
nu părăsesc acest hotel până la deschiderea ambasadei și până nu
discut cu cei de acolo.
— O să iu acolo.
Își continuară drumul spre sala de mic dejun. Karin Wiman tocmai
voia să se ridice de la masă când ajunseră ele. Birgitta îi povesti ce se
petrecuse. Karin o privi cu o curiozitate și mai mare.
— De ce n-ai spus nimic despre asta până acum? Ne-am i putut
pregăti pentru așa ceva, pentru eventualitatea că trebuie să mai stai
aici.
— Cum am zis, n-am vrut să te îngrijorez. N-am vrut să îmi fac nici
eu griji. Credeam că s-a terminat totul. Îmi primisem poșeta înapoi.
Acum însă va trebui să mai rămân până mâine.
— Chiar e nevoie?
— Poliţistul cu care abia am vorbit nu părea genul de om care să se
răzgândească.
— Vrei să rămân și eu?
— Nu, tu pleacă. Vin și eu mâine. O să sun acasă ca să explic ce s-a
întâmplat.
Karin șovăia. Birgitta o împinse către ieșire.
— Du-te. Eu rămân ca să rezolv chestiunea asta. Se pare că legea
din ţara asta spune că nu pot pleca până ce nu îi ajut.
— Dar ai spus că nu l-ai văzut pe cel care te-a atacat.
— Exact asta o să le spun din nou și o să-mi menţin opinia. Acum
pleacă! Când ajung acasă va trebui să ne revedem ca să ne uităm la
pozele de la Zid.
Birgitta privi cum Karin se îndreaptă spre lifturi. Cum își luase
paltonul cu ea, la micul dejun, era gata și ea de plecare.
Merse în aceeași mașină cu Hong Qiu și Chan Bing. Motocicliști cu
sirenele pornite le deschideau calea prin tra icul intens. Trecură prin
piaţa Tienanmen și își continuară drumul de-a lungul uneia dintre
străzile centrale largi, până ce cotiră spre intrarea într-un garaj
subteran, păzit de o iţeri de poliţie. Luară un lift până la etajul
paisprezece, apoi străbătură un coridor trecând pe lângă oameni în
uniformă care se uitau curioși la Birgitta. Acum lângă ea mergea Chan
Bing, nu Hong Qiu. „Ea nu e cea mai importantă persoană din această
clădire, își spuse Birgitta. Aici domnul Chan face jocurile.“
Ajunseră în anticamera unui birou mare, în care o iţerii de poliţie
săriră imediat în poziţie de drepţi. În spatele lor se închise ușa de la
ceea ce Birgitta presupuse că era biroul lui Chan. Pe perete, în spatele
mesei de lucru, atârna portretul președintelui Chinei. Birgitta văzu că
Chan dispunea de un computer modem și de mai multe telefoane
mobile. Poliţistul îi indică să ia loc pe un scaun. Birgitta se așeză. Hong
Qiu rămăsese în anticameră.
— Lao San, rosti Chan Bing. Așa se cheamă omul pe care îl veţi
vedea în curând și-l veţi alege dintre alţi nouă oameni.
— De câte ori trebuie să repet că nu l-am văzut pe cel care m-a
atacat?
Brusc, Birgitta simţi frică. Îi veni prea târziu în minte ideea că atât
Hong Qiu, cât și Chan Bing știau că ea îl căuta pe Wang Min Hao. De-asta
se a la acolo. Într-un fel, devenise un pericol. Întrebarea era: pentru
cine?
„Știu amândoi, își zise ea. Hong Qiu nu e aici pentru că știe deja ce
vrea Chan Bing să discute cu mine.“
Avea încă fotogra ia în buzunarul interior al hainei. Se întrebă dacă
ar i fost bine să o scoată și să-i explice lui Chan Bing de ce se dusese în
locul unde fusese atacată. Ceva o opri însă. Acum rolul motanului era
jucat de Chan Bing, iar ea era doar un șoricel.
Chan răsfoi câteva hârtii de pe birou - nu pentru că avea de gând să
le citească, iar Birgitta își dădu imediat seama de asta, ci pentru a ocupa
cu ceva răgazul de care avea nevoie ca să spună ce avea de spus.
— Câţi bani s-au furat? întrebă el.
— Șaizeci de dolari americani. Și ceva mai puţin în bani chinezești.
— Inele? Bijuterii? Carduri de credit?
— Toate celelalte mi-au fost înapoiate.
Bâzâi un telefon de pe birou. Chan răspunse, ascultă, apoi închise.
— Sunt pregătiţi, zise el. Acum vedeţi omul care v-a atacat.
— Credeam că au fost mai mulţi.
— Doar unul dintre cei care v-au atacat mai poate i interogat.
„Așadar, celălalt e mort“, își zise Birgitta, simţind că i se face rău. Își
dorea să nu se i găsit acolo, în Beijing. Trebuia să i insistat să plece
acasă, împreună cu Karin Wiman. Intrase într-un soi de capcană.
Străbătură un alt coridor, coborâră câteva trepte, apoi trecură
printr-o ușă. Lumina din încăpere era sărăcăcioasă. Un o iţer de poliţie
stătea lângă o draperie.
— Vă las singură, zise Chan Bing. După cum înţelegeţi, oamenii nu
vă pot vedea. Vorbiţi în microfonul de pe masă dacă vreţi ca vreunul să
pășească înainte sau să se întoarcă în pro il.
— Cu cine o să vorbesc?
— Vorbiţi cu mine. Nu vă grăbiţi.
— N-are sens. Nu știu de câte ori trebuie să spun că n-am văzut
feţele atacatorilor.
Chan Bing nu-i răspunse. Draperia fu trasă într-o parte, iar Birgitta
Roslin se trezi singură în cameră. De cealaltă parte a oglinzii
unidirecţionale se vedeau mai mulţi bărbaţi, toţi în jurul vârstei de
treizeci de ani, îmbrăcaţi simplu, unii dintre ei extrem de slabi. Feţele
lor nu-i spuneau nimic Birgittei. Nu recunoștea pe nimeni - chiar dacă
pentru o fracţiune de secundă avu impresia că omul din capătul din
stânga semăna puţin cu individul surprins pe camera de supraveghere a
lui Sture Hermansson din Hudiksvall. Dar nu era el. Faţa acestui om era
mai rotundă, iar buzele mai groase.
Dintr-un difuzor nevăzut se auzi vocea lui Chan Bing.
— Nu vă grăbiţi.
— Nu i-am văzut niciodată pe acești oameni.
— Lăsaţi impresiile să se coacă.
— Chiar dacă stau aici până mâine, nici una dintre impresiile mele
nu se va schimba.
Chan Bing nu răspunse. Birgitta apăsă iritată butonul microfonului.
— N-am mai văzut pe nici unul dintre acești bărbaţi până acum.
— Sunteţi sigură?
— Da.
— Acum uitaţi-vă cu atenţie la acesta.
Al patrulea bărbat dinspre stânga în șir făcu un pas înainte. Purta o
jachetă matlasată și pantaloni peticiţi. Faţa lui slabă era nebărbierită.
Vocea încordată a lui Chan Bing se auzi.
— L-aţi mai văzut pe acest bărbat?
— Niciodată.
— Este unul din cei care v-au atacat. Lao San, douăzeci și nouă de
ani, condamnat anterior pentru numeroase infracţiuni. Tatăl lui a fost
executat pentru crimă.
— Nu l-am văzut în viaţa mea.
— A mărturisit tâlhăria.
— Deci nu mai aveţi nevoie de mine?
Un poliţist care stătuse în umbră în spatele Birgittei făcu un pas
înainte și trase draperia. Omul îi făcu semn să-l urmeze. Se întoarseră
amândoi în biroul în care aștepta Chan Bing. Hong Qiu nu se vedea
nicăieri.
— Vrem să vă mulţumim pentru ajutor, zise Chan. Acum rămân
doar niște formalităţi. Se va scrie un raport.
— Un raport despre ce anume?
— Despre confruntarea cu infractorul.
— Ce se va întâmpla cu el?
— Nu sunt judecător. Ce s-ar întâmpla cu el în ţara dumneavoastră?
— Depinde de circumstanţe.
— Evident că sistemul nostru juridic funcţionează la fel. Judecăm
infractorul, dorinţa lui de a mărturisi și circumstanţele speciale.
— Există riscul ca el să ie condamnat la moarte?
— Nu prea, replică Chan, ușor amuzat. Există prejudecata
occidentală că în ţara noastră hoţii de rând sunt condamnaţi la moarte.
Dacă ar i făcut uz de armă, ar i fost altceva.
— Dar complicele lui e mort?
— S-a opus arestării. Cei doi poliţiști atacaţi de el sunt la terapie
intensivă.
— De unde știţi că era vinovat?
— S-a opus arestării.
— Poate că avea alte motive să o facă.
— Omul pe care abia l-aţi văzut, Lao San, a mărturisit că era vorba
de complicele lui.
— Dar nu există dovezi clare?
— Există mărturisirea.
Birgittei îi era limpede că n-avea cum să-l scoată pe Chan din
calmul lui. Hotărî să facă ce i se cerea, apoi să plece din China cât mai
repede posibil.
În încăpere intră o femeie poliţist cu un dosar. Femeia evită cu grijă
să se uite la Birgitta.
Chan Bing citi cu glas tare ce scria în raport. Birgittei i se păru că
individul se grăbea acum. „A ajuns la capătul răbdării, își zise ea. Sau e
vorba de altceva. Poate a obţinut ce a vrut.“
Printr-un document lung, Chan Bing con irma faptul că doamna
Birgitta Roslin, cetăţean suedez, nu reușise să-l identi ice pe Lao San,
care era făptuitorul unei tâlhării grave căreia doamna Roslin îi căzuse
victimă.
Chan Bing termină de citit și îi dădu documentul Birgittei.
Documentul era redactat în engleză.
— Semnaţi, zise Chan Bing. După aceea puteţi pleca acasă.
Birgitta Roslin citi cu atenţie ambele pagini, după care le semnă.
Chan Bing își aprinse o ţigară. Părea să i uitat complet de prezenţa ei.
În încăpere intră Hong Qiu.
— Putem pleca acum, anunţă ea. S-a terminat.
În drum spre hotel, Birgitta nu scoase nici o vorbă.
— Presupun că astăzi nu mai există un zbor convenabil pentru
mine?
— Mă tem că va trebui să așteptaţi până mâine.
La recepţie, pe Birgitta o aștepta un bileţel în care era anunţată că i
se făcuse o nouă rezervare pentru Finnair în ziua următoare. Birgitta
vru să-și ia la revedere de la chinezoaică, dar Hong Qiu se oferi să o
scoată mai târziu la cină. Acceptă imediat. Să ie singură în Beijing era
ultimul lucru pe care și-l dorea în acea clipă.
Păși în lift și se gândi la Karin, care zbura deja spre casă, un punct
invizibil undeva pe cer.
Sună acasă, dar nu-și dădu seama de diferenţa de fus orar. Când
Staffan răspunse, realiză că îl trezise din somn.
— Unde ești?
— Încă în Beijing.
— De ce?
— Am fost reţinută.
— Cât e ceasul?
— Aici este unu după-amiaza.
— Și nu ești în drum spre Copenhaga?
— Îmi cer scuze dacă te-am trezit. Voi sosi mâine, la aceeași oră la
care ar i trebuit să ajung azi. Doar cu o zi mai târziu.
— E totul în regulă?
— Totul e bine.
Legătura telefonică se întrerupse. Birgitta încercă să sune din nou,
dar nu reuși. Trimise un sms prin care con irma schimbarea de plan.
După ce termină, privi în jurul ei și avu senzaţia că fusese cineva în
cameră în timp ce ea era reţinută la poliţie. Valiza era deschisă. Hainele
nu stăteau așa cum le împachetase ea. Cu o noapte înainte, veri icase să
vadă dacă se închidea valiza. Încercă și acum același lucru, dar nu reuși.
Atunci își dădu seama - identi icarea atacatorului nu fusese decât
un pretext pentru a o scoate din camera ei de hotel. Totul se
desfășurase cu mare repeziciune după ce Chan Bing îi citise raportul.
Probabil că fusese informat că persoana care îi percheziţionase camera
își terminase treaba.
„Nu e vorba de cazul meu, își zise ea. Poliţia mi-a percheziţionat
camera din cu totul alte motive. Exact așa cum Hong Qiu a apărut din
senin la masa mea.“
Exista o singură explicaţie posibilă. „Cineva vrea să știe ce caut eu
cu fotogra ia unui bărbat necunoscut în faţa unui zgârie-nori din
apropierea unui spital. Poate că acel om nu e chiar un mister.“
O copleși din nou frica pe care o simţise ceva mai devreme, începu
să caute microfoane și camere ascunse de ilmat, uitându-se în spatele
tablourilor, examinând lampadarele și veiozele, dar nu descoperi nimic.
La ora convenită, se întâlni cu Hong Qiu în holul hotelului. Hong
Qiu propuse să meargă la un restaurant faimos, dar Birgitta nu
intenţiona să părăsească hotelul.
— Sunt obosită, zise ea. Domnul Chan Bing este un om care te
stoarce de vlagă. Vreau doar să mănânc ceva frugal, apoi să mă culc.
Mâine plec acasă.
Ultima propoziţie sună ca o întrebare. Hong Qiu dădu din cap.
— Da, mâine plecaţi acasă.
Se așezară lângă una din ferestrele înalte. Un pianist cânta pe o
mică scenă din centrul imensei încăperi, care conţinea acvarii și fântâni.
— Recunosc melodia, zise Birgitta Roslin. Este un cântec englezesc
din al Doilea Război Mondial. We ’ll meet again, don ’t know where, don ’t
know when3. Poate se referă la noi?
— Am vrut mereu să vizitez ţările nordice. Cine știe?
Birgitta comandă vin roșu. O ameţea pe stomacul gol.
— S-a terminat totul acum, zise ea. Mă pot duce acasă. Mi-am
recuperat poșeta și am văzut Marele Zid Chinezesc. M-am convins că
revolta ţăranilor chinezi a însemnat un imens salt înainte. Ce s-a
întâmplat în ţara asta ţine de un miracol uman. Când eram tânără, îmi
doream să iu una dintre cele care mărșăluiesc cu Cărţulia Roșie a lui
Mao în buzunar, înconjurată de alte mii de tineri. Eu și dumneavoastră
suntem cam de aceeași vârstă. La ce visaţi în tinereţe?
— Eu mărșăluiam.
— Din convingere?
— Cu toţii eram convinși. Aţi văzut vreodată un circ sau un teatru
plin de copii? Ţipă de o bucurie sinceră. Nu neapărat din pricina a ceea
ce văd, ci pentru că sunt alături de o mie de alţi copii într-un cort sau
într-o sală. Fără profesori, fără părinţi. Ei stăpânesc lumea. Dacă sunt
destui astfel de oameni, pot i convinși de absolut orice.
— Ăsta nu e un răspuns la întrebarea mea.
— Sunt pe cale să o fac acum. Eram precum copiii din cort. Dar mai
eram convinsă că fără Mao Zedong China n-ar i ieșit niciodată din
starea ei de sărăcie. A i comunist înseamnă a lupta împotriva sărăciei și
a disperării.
— Și ce s-a întâmplat după aceea?
— Ceea ce ne-a avertizat mereu Mao. Agitaţia și insatisfacţia vor
exista mereu. Însă insatisfacţia era provocată de așteptări diferite. Doar
un nebun poate crede că poţi intra de două ori în același râu. Astăzi îmi
pot da seama cât de mult din viitor a prezis Mao.
— Sunteţi încă o comunistă?
— Da. Până acum nimic nu m-a convins că există o altă cale de a
combate sărăcia, care este încă larg răspândită în ţara noastră. Singura
cale este de a lucra împreună cu tovarășii mei.
Birgitta mișcă din braţ și răsturnă accidental paharul ei cu vin,
vărsând câteva picături pe faţa de masă.
— Hotelul ăsta. Dacă privesc în jurul meu, aș putea i oriunde în
lume.
— Mai avem încă o cale lungă de străbătut.
Le fu adusă mâncarea. Pianistul se oprise din cântat. Birgitta se
lupta cu propriile gânduri. În cele din urmă, lăsă jos cuţitul și furculiţa și
se uită la Hong Qiu, care se opri imediat din mâncat.
— Spuneţi-mi adevărul acum. Sunt pe cale de a pleca acasă. Nu mai
e nevoie să jucaţi diverse jocuri cu mine. Cine sunteţi? De ce am fost
ţinută sub supraveghere permanent? Cine e Chan Bing? Cine era acel
om pe care ar i trebuit să-l identi ic? Nu cred toate prostiile alea legate
de poșeta mea și de străina care a devenit victima unui atac nefericit.
Se așteptase ca Hong Qiu să reacţioneze cumva, să lase jos câteva
scuturi de apărare în spatele cărora se ascunsese tot timpul.
Chinezoaica rămase însă nemișcată.
— Despre ce altceva ar putea i vorba, în afară de atac?
— Cineva mi-a percheziţionat camera.
— Lipsește ceva? întrebă Hong Qiu.
— Nu. Dar știu că a fost cineva acolo.
— Dacă doriţi, pot discuta cu șeful securităţii de la hotel.
— Vreau să-mi răspundeţi la întrebări. Ce se petrece?
— Nimic, în afară de faptul că vrem ca oaspeţii noștri să se simtă în
siguranţă în ţara noastră.
— Și eu chiar ar trebui să cred așa ceva?
— Da, zise Hong Qiu. Vreau să credeţi ce vă spun.
Ceva din vocea chinezoaicei o determină pe Birgitta să-și piardă
cheful de a mai pune întrebări. Știa că nu va obţine răspunsuri. N-avea
să știe niciodată dacă Hong Qiu sau Chan Bing fuseseră cei care o
supravegheaseră permanent. Exista o intrare și o ieșire, iar Birgitta
alerga pe un coridor înainte și înapoi între cele două puncte, cu un
bandaj care o orbea peste ochi.
Hong Qiu o însoţi înapoi până la camera ei. Birgitta o apucă de
încheietura mâinii.
— Fără alte interferenţe? Fără alţi tâlhari? Fără alţi oameni cu feţe
cunoscute care să se ivească brusc?
— Vin să vă iau la ora douăsprezece.
Birgitta Roslin dormi iepurește în acea noapte. Se sculă la ivirea
zorilor și luă un mic dejun frugal în restaurant. Nu recunoscu nici un
chelner și nici un client din sala de mese. Înainte de plecarea din
cameră, atârnase semnul NU DERANJAŢI pe ușă și împrăștiase niște
săruri de baie pe covorașul de la intrare. Când se întoarse văzu că
nimeni nu-i mai cercetase camera.
Așa cum stabiliseră, Hong Qiu veni să o ia. Când ajunseră la
aeroport, Hong Qiu o conduse printr-o poartă specială de securitate, ca
Birgitta să nu mai aștepte la coadă.
Își luară la revedere la ghișeul de control al pașapoartelor. Hong
Qiu îi dădu un pacheţel.
— Un cadou din China.
— Din partea dumneavoastră sau a ţării?
— A amândurora.
Birgitta se întrebă dacă până la urmă nu se dovedise incorectă faţă
de Hong Qiu. Poate că femeia făcuse doar tot ce îi stătuse în puteri ca să
ajute un oaspete din străinătate să uite de tâlhărie.
— Să aveţi un zbor lin, îi ură Hong Qiu. Poate că ne vom revedea
într-o bună zi.
Birgitta trecu prin ghișeul de control al pașapoartelor. Când se
răsuci pe călcâie, Hong Qiu dispăruse.
Deschise pacheţelul abia după ce se așezase pe scaunul ei și
avionul decolase. Era o miniatură din porţelan a unei tinere care lutura
Cărţulia Roșie a lui Mao deasupra capului.
Birgitta puse bibeloul în poșetă și închise ochii. Se simţea ușurată
că în sfârșit se îndrepta spre casă, dar și foarte obosită.
Când ajunse în Copenhaga, fu întâmpinată de Staffan. În acea seară,
Birgitta se așeză alături de el pe canapea și îi povesti cum decursese
călătoria. Nu-i pomeni nimic despre tâlhărie.
O sună Karin Wiman. Birgitta promise să o viziteze în Copenhaga
cât de curând posibil.
A doua zi după întoarcere, se duse la medic. Presiunea sanguină îi
scăzuse. Dacă rămânea stabilă, se putea întoarce la serviciu în câteva
zile.
Când ajunse iarăși pe stradă, fulguia. Abia aștepta să revină la
lucru.
A doua zi era la birou la ora șapte dimineaţa. Începu să răsfoiască
printre hârtiile care se adunaseră stivă pe biroul ei, chiar dacă o icial ea
nu revenise la lucru.
Afară fulguiala începea să se transforme în ninsoare, așezându-se
în strat tot mai gros pe pervazul ferestrei de la birou.
Așeză statueta primită de la Hong Qiu, bibeloul cu obraji roșii și un
imens zâmbet victorios, alături de telefon. Scoase din buzunarul hainei
fotogra ia chinezului surprins de camera de supraveghere și o puse la
fundul unui sertar al biroului.
Când închise sertarul avu impresia că în sfârșit totul se terminase.
PARTEA A PATRA
Coloniștii (2006)
În cadrul luptei voastre pentru eliberarea deplină a popoarelor oprimate, bazaţi-vă
în primul rând pe eforturile proprii și abia după aceea-și doar după-aceea -, pe ajutorul
internaţional. Popoarele care au reușit în revoluţiile lor ar trebui să ajute popoarele care
încă luptă pentru libertate. Asta este datoria noastră internaţională.

Mao Zedong, discuţie cu prieteni africani,


8 august 1963

Scoarța jupuită de elefanți


26

La circa cincizeci de kilometri nord-vest de Beijing, nu departe de


ruinele palatului împăratului Galben, se găseau câteva clădiri cenușii
înconjurate de ziduri înalte. Erau uneori folosite de conducătorii
Partidului Comunist Chinez. Clădirile arătau prea puţin impunătoare
din exterior și cuprindeau mai multe săli mari de conferinţe, o
bucătărie și un restaurant, și erau înconjurate de terenuri unde
delegaţii își puteau dezmorţi picioarele sau puteau purta conversaţii
private. Doar cei din cercurile de la vârf ale Partidului Comunist aveau
habar de faptul că aceste clădiri, denumite generic împăratul Galben,
erau folosite pentru a găzdui cele mai importante discuţii despre
viitorul Chinei.
Exact asta se petrecea într-o zi de iarnă din anul 2006. Dis-de-
dimineaţă, mai multe mașini de culoare neagră pătrunseră cu mare
viteză prin porţile din zidul înalt. Porţile se închiseră imediat după
trecerea mașinilor. Un foc ardea vesel în șemineul din cea mai mare sală
de conferinţe. Se adunaseră acolo nouăsprezece persoane, bărbaţi și
femei. Cei mai mulţi aveau vârste de peste șaizeci de ani, iar cea mai
tânără persoană avea cam treizeci și cinci. Toată lumea cunoștea pe
toată lumea. Ca și grup, cei de acolo formau elita care conducea practic
China, atât din punct de vedere politic, cât și economic. Președintele și
comandantul-șef al forţelor armate lipseau. Însă delegaţii aveau să le
raporteze totul după încheierea conferinţei și aveau să le prezinte
propunerile asupra cărora se căzuse de acord.
Pe agenda zilei exista un singur punct de discutat. Obiectivul fusese
formulat ca o chestiune strict secretă, și toţi cei prezenţi fuseseră
obligaţi să jure că vor păstra tăcerea. Oricine încălca acel jurământ avea
fără îndoială să dispară fără urmă din viaţa publică.
Intr-una din încăperile mai mici, un bărbat în vârstă de patruzeci și
ceva de ani se plimba nervos de colo-colo. Ţinea în mână discursul la
care lucra de luni de zile și pe care trebuia să-l ţină în acea dimineaţă.
Știa că era vorba de unul dintre cele mai importante documente
prezentate vreodată cercului interior de putere al Partidului Comunist
de când China devenise independentă, în 1949.
Yan Ba, expert futurolog la Universitatea din Beijing, primise
însărcinarea de la președintele Chinei cu doi ani înainte. Din acea zi
fusese eliberat de toate îndatoririle profesionale și primise un număr
de treizeci de asistenţi care să-l ajute. Întregul proiect fusese învăluit
într-un secret deplin și supervizat de serviciul personal de securitate al
președintelui. Discursul fusese redactat pe un singur computer, la care
doar Yan Ba avea acces. Nimeni altcineva nu văzuse textul pe care el îl
ţinea acum în mână.
De dincolo de ziduri nu răzbătea nici un sunet. Se zvonea că
încăperea fusese pe vremuri un dormitor folosit de nevasta lui Mao
Zedong, Jiang Qing; după moartea lui Mao aceasta fusese arestată
împreună cu alte trei femei, așa-numita Gașcă a celor Patru, fusese
judecată și ulterior se sinucisese în închisoare. Jiang Qing ceruse liniște
absolută în oricare dintre încăperile în care dormea, întotdeauna când
ea făcea călătorii, înainte veneau constructori și decoratori ca să-i
izoleze dormitorul. Totodată, erau trimiși soldaţi care să ucidă toţi
câinii care ar i putut lătra în zona în care individa decidea să își
stabilească temporar reședinţa.
Yan Ba se uită la ceasul de la mână. Nouă fără zece. Avea să-și
înceapă discursul exact la ora nouă și un sfert. La ora șapte luase o
pastilă prescrisă de medicul lui personal. Pastila trebuia să-l calmeze
fără să-l facă somnoros. Simţea deja că nervozitatea începea să-l
părăsească. Dacă ceea ce era scris pe hârtiile din mâna lui devenea
realitate, consecinţele aveau să ie covârșitoare nu doar pentru China, ci
pentru întreg mapamondul. Însă nimeni nu avea să știe vreodată că el
era persoana care concepuse și formulase propunerile care fuseseră
puse în practică. El, unul, avea să revină pur și simplu la catedră și la
studenţii lui. Avea să-i ie mărit salariul. Deja se mutase într-un
apartament mai mare din centrul Beijingului. Angajamentul de păstrare
a tăcerii pe care îl semnase avea să-l afecteze pentru tot restul vieţii.
Responsabilitatea, criticile și poate laudele pentru ceea ce avea să se
întâmple urmau să cadă pe umerii politicienilor cărora el, ca toţi ceilalţi
cetăţeni, le datora supunere.
Se postă la fereastră și bău un pahar cu apă. „Marile schimbări nu
se petrec pe câmpul de bătălie, își zise el. Se petrec în spatele ușilor
închise. Alături de conducătorii Statelor Unite și ai Rusiei, președintele
Chinei este unul dintre cei mai importanţi oameni din lume. Acum
trebuie să ia niște decizii cruciale. Oamenii adunaţi azi aici sunt urechile
lui. Vor asculta ceea ce are de spus Yan Ba și vor judeca. Rezultatul se va
propaga încet dinspre împăratul Galben către restul lumii.“
Yan Ba își aminti de o călătorie pe care o făcuse cu câţiva ani
înainte împreună cu un prieten geolog. Se duseseră în zona muntoasă
îndepărtată de unde izvora luviul Yangtze. Urmaseră râul șerpuitor și
tot mai îngust până într-un punct unde acesta era doar un biet iricel de
apă.
Prietenul lui își în ipsese călcâiul în sol și spusese:
— Acum am ajuns să-l blochez pe puternicul Yangtze cu piciorul
meu.
Amintirea acelei întâmplări persistase în mintea lui Yan Ba în
cursul lunilor îndelungate pe care le petrecuse muncind la proiectul lui
despre viitorul Chinei. Acum el era persoana care putea schimba cursul
puternicului luviu.
Yan Ba se uită peste lista de delegaţi care începuseră să se strângă
în sala de conferinţe. Se găsea acolo un grup format din cei mai
puternici oameni din China: politicieni, câţiva militari, economiști,
iloso i și, nu în ultimul rând, așa-numiţii mandarini cenușii, care
întocmeau strategii politice care erau permanent evaluate prin
confruntare cu realitatea. Se mai găseau și câţiva comentatori de frunte
ai ţării pe probleme de afaceri externe și reprezentanţi ai organizaţiilor
responsabile cu securitatea naţională. Cu toţii făceau parte dintr-un
grup ingenios care alcătuia centrul de putere al Chinei, ţara cu o
populaţie de peste un miliard de locuitori.
O ușă se deschise cu discreţie și o chelneriţă se strecură înăuntru
cu ceaiul comandant de Yan Ba. Femeia era foarte tânără și foarte
frumoasă. Fără a scoate o vorbă, tânăra lăsă tava jos și ieși din încăpere.
Când se făcu în sfârșit ora, Yan Ba își examină chipul în oglindă și
zâmbi. Era gata să își în igă călcâiul în sol ca să oprească luviul în loc.

În sală era o tăcere mormântală în vreme ce Yan Ba se urca la


pupitru. Bărbatul își potrivi microfonul, își aranjă hârtiile și privi spre
audienţă, în lumina slabă din încăpere.
Începu prin a vorbi despre viitor: motivul pentru care el stătea
acolo, motivul pentru care președintele și biroul politic al partidului
apelaseră la el ca să explice ce schimbări majore se impuneau. Le spuse
celor care îl ascultau ceea ce îi zisese președintele atunci când îi dăduse
însărcinarea.
— Am ajuns într-un moment în care este nevoie de o schimbare
dramatică de direcţie. Dacă nu efectuăm această schimbare sau dacă
facem o mutare greșită, există un mare risc de izbucnire a unei imense
revolte. Nici măcar forţele noastre armate loiale nu ar putea sta în calea
sutelor de milioane de ţărani furioși răzvrătiţi.
Așa își văzuse Yan Ba însărcinarea. China se confrunta cu o
ameninţare care trebuia îndepărtată prin măsuri îndrăzneţe și pline de
discernământ. Dacă nu, ţara se putea prăbuși în aceeași stare de haos
prin care mai trecuse de atâtea ori în decursul istoriei sale.
Ascunse în spatele bărbaţilor și celor câteva femei care ședeau în
faţa lui în semiobscuritate se găseau sutele de milioane de ţărani care
așteptau nerăbdători o viaţă nouă, asemănătoare vieţii de care se
bucura clasa mijlocie în expansiune din zonele urbane. Răbdarea
ţăranilor începea să se apropie de sfârșit și să se transforme în furie
nemărginită și chemare la acţiune imediată. Sosise vremea; mărul copt
avea să pice în curând pe pământ și să intre în descompunere dacă
nimeni nu se repezea să-l culeagă de pe jos.
Yan Ba își începu discursul imaginând cu mâinile sale o răscruce
simbolică pe un drum.
— Aici ne a lăm acum, zise el. Marea noastră revoluţie ne-a condus
aici, într-un punct la care părinţii noștri nu ar i putut visa niciodată. Ne
putem opri pentru câteva momente la această răscruce de drumuri ca
să ne întoarcem și să privim înapoi. În depărtare se văd umilinţele și
suferinţele pe care le-am îndurat. Sunt încă destul de recente ca
generaţia dinaintea noastră să-și amintească bine cum era să trăiești ca
un șobolan. Proprietarii bogaţi de pământuri și vechile o icialităţi
publice se uitau la oameni ca la niște viermi lipsiţi de su let, buni doar
ca să muncească până la moarte. Putem cu toţii și ar trebui să im uimiţi
de cât de mult am progresat faţă de atunci, graţie măreţului nostru
partid și a conducătorilor care ne-au adus pe drumul drept. Știm că
adevărul se schimbă mereu, că decizii noi trebuie permanent luate ca să
ne asigurăm că vechile principii ale socialismului și solidarităţii vor
supravieţui. Viaţa nu se oprește din loc ca să aștepte; noi lucruri se cer
în permanenţă de la noi, și trebuie să căutăm cunoștinţele necesare ca
să găsim soluţii la aceste probleme. Știm că nu putem atinge niciodată
un paradis veșnic pe care să-l numim al nostru. Dacă vom crede asta,
paradisul va deveni o capcană. Nu există realitate fără luptă și nici viitor
fără bătălii. Am învăţat că diferenţele de clasă se vor manifesta
întotdeauna, așa cum se schimbă mereu și circumstanţele mondiale.
Ţările trec de la putere la slăbiciune și înapoi la putere. Mao Zedong a
spus că sub bolta cerului agitaţia este constantă, iar noi știm că a avut
dreptate - ne a lăm pe o navă care ne cere să navigăm prin canale a
căror adâncime nu poate i niciodată calculată dinainte. Căci însuși
fundul mării se schimbă mereu: există ameninţări la adresa existenţei
noastre, iar viitorul nu poate i văzut.

Yan Ba întoarse o pagină. Simţea concentrarea tuturor celor


prezenţi din încăpere. Nimeni nu mișca; toată lumea aștepta să vadă ce
urmează. Plănuise să vorbească cinci ore. La asta se așteptau delegaţii.
Când îl anunţase pe președinte că scrisese discursul, acesta îi spusese
că nu vor exista pauze. Delegaţii erau obligaţi să rămână pe locurile lor
de la început până la sfârșit.
— Trebuie să vadă întreaga imagine de ansamblu, spusese
președintele. Întregul nu trebuie divizat. Fiecare pauză aduce cu ea
riscul de apariţie a îndoielilor, breșe în înţelegerea coerentă a ceea ce
considerăm că e nevoie să facem.
Își dedică următoarea oră unei treceri în revistă a istoriei Chinei,
care cunoscuse o serie de schimbări dramatice nu doar în ultimul secol,
ci de-a lungul acelor multe secole de când împăratul Qin pusese pentru
prima dată bazele unei ţări unite. Ca și cum în interiorul acestui Regat
de Mijloc fuseseră amplasate lanţuri întregi de explozibili ascunși. Doar
conducătorii de frunte, cei cu viziunea cea mai cuprinzătoare, puteau
prezice momentele când exploziile aveau să se petreacă. Câţiva dintre
acești oameni, inclusiv Sun Yat-sen și nu în ultimul rând Mao,
posedaseră ceea ce populaţia ignorantă socotea o abilitate aproape
magică de a interpreta vremurile în care trăiau - și de a anunţa
exploziile pe care altcineva, un soi de nemesis divina a istoriei, le
amplasase de-a lungul drumului invizibil pe care trebuia să
călătorească naţiunea chineză.

În mod evident, Yan Ba dedică cea mai mare parte a discursului său
lui Mao și epocii acestuia. Mao fondase prima dinastie comunistă
chineză. Nu se folosea termenul de „dinastie" - ar i stârnit ecouri ale
regimului anterior de teroare dar toată lumea știa că așa îl socotiseră pe
Mao ţăranii din fruntea revoluţiei. Mao era un împărat, în ciuda faptului
că permitea oamenilor obișnuiţi să intre în Orașul Interzis și nu-i forţa
să se dea la o parte, din pricina riscului de a i decapitaţi dacă nu o
făceau, atunci când Marele Conducător, Marele Cârmaci, trecea pe lângă
ei. Yan Ba le spuse că venise vremea ca să recurgă din nou la Mao și să
accepte cu umilinţă că el avusese dreptate în privinţa evoluţiei
viitorului, chiar dacă era mort de treizeci de ani. Vocea lui continua să
ie vie; el avusese capacităţile unui profet și ale unui om de știinţă de a
vedea în viitor, de a-și proiecta propria lumină în bezna decadelor
viitorului.
Dar în ce privinţă anume avusese Mao dreptate? Se înșelase în
multe privinţe. Conducătorul primei dinastii comuniste nu își tratase
mereu contemporanii așa cum ar i trebuit. Fusese în fruntea mișcării
de eliberare a ţării, iar visul de libertate, însuși conţinutul spiritual al
luptei de eliberare, potrivit lui Yan Ba, se referea la dreptul celui mai
sărac ţăran de a spera la un viitor mai bun, fără a risca să ie decapitat
de cine știe ce stăpân mizerabil de pământuri. În schimb, acum
proprietarii de pământuri ajunseseră să ie decapitaţi; sângele lor
îmbogăţea acum solul, și nu cel al ţăranilor săraci.
Mao greșise atunci când crezuse că va exista un progres economic
imens pentru China în doar câţiva ani. El susţinuse că o ierărie ar
trebui să ie întotdeauna su icient de aproape de o alta ca muncitorii
uneia să vadă fumul de pe coșul celeilalte pentru a se lua la întrecere.
Marele Salt înainte, care ar i trebuit să proiecteze China atât în prezent,
cât și în viitor, reprezentase o uriașă eroare, în loc de producţie pe scară
largă, mulţi oameni se apucaseră să-și topească în curţile din spate
vechile furci și tigăi în furnale improvizate. Marele Salt înainte eșuase;
muncitorii chinezi nu reușiseră să treacă de ștachetă pentru că liderii
lor ridicaseră ștacheta prea sus. Acest lucru nu mai putea i acum negat
de nimeni, deși istoricii chinezi erau nevoiţi să evite adevărul atunci
când descriau perioadele di icile în care milioane de oameni muriseră
de foame. Existase o perioadă de câţiva ani când domnia lui Mao
semănase destul de mult cu primele dinastii imperiale. Mao se încuiase
în propriile încăperi din Orașul Interzis și nu recunoscuse niciodată că
Marele Salt înainte fusese un eșec. Nimeni nu avea voie să vorbească
despre asta. În scrierile Marelui Cârmaci exista mereu o zonă bizară
prin absenţă: Mao își ascundea cele mai intime gânduri personale.
Nimeni nu știa dacă Mao se scula vreodată la ora patru dimineaţa, cea
mai nenorocită oră a zilei, ca să se întrebe ce făcuse. Oare stătea treaz
ca să vadă umbrele tuturor celor înfometaţi, oameni pe moarte care
fuseseră sacri icaţi pe altarul visului său imposibil, Marele Salt înainte?
În schimb, Mao contraatacase.
— Ce anume a contraatacat? întrebă retoric Yan Ba, oprindu-se
pentru câteva secunde înainte de a răspunde. Și-a contraatacat propria
înfrângere, propriile politici eșuate și pericolul care pândea permanent
în umbră, o lovitură de stat dată pe la spate. Insistenţa lui Mao de a
„bombarda sediul central” - un nou gen de încărcătură explozivă, s-ar
putea spune - a reprezentat reacţia lui la ceea ce vedea în jur. Mao a
mobilizat tinerii, așa cum procedează oricine în stare de război. Mao i-a
exploatat pe tineri așa cum au procedat Franţa, Anglia și Germania
atunci când și-au trimis tineretul la moarte pe câmpurile de bătălie din
Primul Război Mondial, cu visele lor înecate în glodul mocirlos. Nu mai
exista nevoia continuării Revoluţiei Culturale - asta a fost a doua
greșeală a lui Mao, însemnând o vendetă aproape în întregime
personală împotriva forţelor sociale care i se opuneau.
Însă Mao începuse deja să îmbătrânească. Problema succesorului
său reprezentase întotdeauna o prioritate pe agenda personală. Când
următorul la rând, Lin Biao, se dovedise un trădător și pierise într-un
accident de avion în vreme ce zbura spre Moscova, Mao a început să-și
piardă controlul. Cu toate astea, până la sfârșitul vieţii continuase să
emită provocări la adresa celor care aveau să-l urmeze. Urma să apară o
nouă luptă de clasă; grupuri noi aveau să încerce să obţină bene icii pe
seama altora. Sau, așa cum Mao ajunsese să repete ca pe o mantră,
„ iecare individ va i înlocuit de opusul lui“. Doar proștii, naivii și cei
care refuzau să vadă își puteau imagina că viitorul Chinei fusese pus la
adăpost pentru totdeauna.
— Acum, zise Yan Ba, Mao - marele nostru conducător - este mort
de treizeci de ani. Ne putem da seama că a avut dreptate. Însă nu a fost
capabil să identi ice exact con lictele prezise de el. Nici nu a încercat așa
ceva, căci știa că e imposibil. Istoria nu ne poate oferi niciodată
cunoașterea a ceea ce se va întâmpla în viitor: mai degrabă, ea ne arată
că abilitatea noastră de a ne pregăti pentru schimbare este limitată.

Yan Ba observă că audienţa continua să se concentreze puternic


asupra iecărui cuvânt rostit de el. Acum, că își încheiase introducerea
istorică, știa că avea să ie ascultat cu și mai mare atenţie. Fără îndoială
că mulţi aveau o premoniţie legată de ceea ce urma. Yan Ba era
conștient că i se acordase șansa unuia dintre cele mai importante
discursuri din istoria noii Chine. Într-o bună zi, cuvintele lui aveau să ie
repetate de președinte.
Lângă lampa de pe pupitru era plasat, discret, un mic ceas. Yan Ba
își începu cea de-a doua oră a discursului cu descrierea situaţiei curente
din China și a schimbărilor care erau necesare. Descrise prăpastia
crescândă dintre diversele grupuri de cetăţeni, care acum ajunsese să
ameninţe orice dezvoltare pe viitor. Întărirea zonelor de coastă și a
marilor aglomerări industriale, a late în centrul progresului economic,
constituise o necesitate. După moartea lui Mao, Deng decisese în mod
corect că exista o singură cale de urmat: ieșirea din izolaţionism și
deschiderea porturilor chinezești către lumea largă. Yan Ba cită din
faimosul discurs al lui Deng, care declarase că „ușile noastre se deschid
acum și nu vor mai putea i niciodată închise”. Viitorul Chinei putea i
modelat doar prin cooperare cu restul lumii. Deng înţelesese cât de
ingenios lucrau împreună capitalismul și forţele pieţei libere și asta îl
convinsese că se apropia momentul culegerii mărului copt; China putea
să-și asume din nou, cu convingere, rolul de Regat de Mijloc, o mare
putere a lumii, și să devină, într-o perioadă de treizeci sau patruzeci de
ani, cea mai importantă naţiune din lume, atât din punct de vedere
politic, cât și economic. În ultimii douăzeci de ani, China avusese o
dezvoltare economică fără precedent. Deng se exprimase odată
spunând că saltul de la situaţia în care iecare cetăţean deţine o pereche
de pantaloni la situaţia în care iecare cetăţean poate alege să
dobândească o a doua pereche este mai mare decât cel de la nimic la o
singură pereche. Cei care înţelegeau modul de exprimare al lui Deng
știau că el se referea la ceva esenţial: nu toată lumea se putea a la în
postura de a dobândi o a doua pereche în același moment. Așa ceva nu
fusese posibil nici în vremea lui Mao: ţăranii cei mai săraci, care locuiau
în zone izolate, în satele lor amărâte, erau ultimii la rând, mult după ce
locuitorii orașelor aruncaseră deja hainele lor învechite. Deng știa că
progresul nu poate avea loc simultan peste tot. Așa ceva ar i contrazis
toate legile economiei. Progresul semăna cu un mers pe sârmă, în
încercarea de a asigura că nici bogăţia, dar nici sărăcia nu creșteau atât
de rapid încât Partidul Comunist și cercurile sale de putere, care
constituiau grupurile de acrobaţi pe sârmă, să ajungă în situaţia de a
aluneca de pe sârmă și de a se prăbuși în abis.
— Deng nu mai e cu noi, dar momentul de care el se temea și
despre care ne-a avertizat, momentul când echilibrul este în pericol de
a i pierdut, ne-a ajuns din urmă, zise Yan Ba.

Yan Ba ajunsese la secţiunea din discurs în care predominau două


cuvinte: unul era „ameninţare”, celălalt „necesitate”. Cea mai mare
ameninţare provenea din prăpastia creată între standardele de viaţă -
în vreme ce locuitorii zonelor de coastă observau că viaţa lor se
îmbunătăţește, ţăranii din zonele rurale constatau că nu se schimbase
nimic și că abia supravieţuiesc din agricultură. Singura cale pentru ei
era aceea de a migra în zonele urbane în speranţa de a găsi de lucru.
Autorităţile încurajau acest lucru, mai ales în cazul industriilor care
produceau bunuri pentru Occident, jucării și haine. Însă ce avea să se
întâmple atunci când aceste orașe industriale, aceste locuri de
efervescenţă a construcţiilor, aveau să nu mai poată face faţă in luxului
masiv de oameni? Cum puteau i împiedicaţi sute de milioane de
oameni, care n-aveau nimic de pierdut în afara sărăciei lucii, să se
revolte? Mao declarase că era întotdeauna corect să te revolţi. Ca atare,
de ce ar i fost o greșeală ca aceia care erau acum la fel de săraci ca și cu
două decenii în urmă să se revolte?

Yan Ba știa că mulţi dintre cei care îi ascultau discursul se


gândiseră mult la această problemă. Mai știa că fuseseră tipărite câteva
exemplare ale unui plan care includea o soluţie extremă. Nimeni nu
vorbea despre asta, dar toată lumea care cunoștea modul de gândire al
Partidului Comunist Chinez știa ce conţinea planul. Evenimentele
petrecute în 1989 în piaţa Tienanmen puteau i socotite ca un prolog
care dovedea existenţa planului. Partidul n-ar i îngăduit niciodată
apariţia haosului. Dacă se ajungea la ce era mai rău, dacă nu se găsea
altă soluţie, atunci avea să intervină armata. Indiferent cât de mare ar i
fost scara confruntărilor - zece sau cincizeci de milioane de oameni
partidul trebuia să-și păstreze puterea asupra cetăţenilor și a ţării.
— În ultimă instanţă, întrebarea care se pune este simplă, rosti Yan
Ba. Există vreo altă soluţie? Tot el furniză și răspunsul: Da, dar această
soluţie cerea gradul cel mai înalt de gândire strategică pentru
transpunerea în practică. Dar, doamnelor și domnilor, continuă Yan Ba,
aceste pregătiri au început deja, chiar dacă par a i concentrate pe cu
totul altceva.
Până atunci vorbise doar de China, de istorie și de prezent. Acum,
pe măsură ce se apropia a treia oră de discurs, lăsă China la o parte și
vorbi despre Africa.
— Haideţi să facem acum o călătorie, zise Yan Ba. O călătorie pe un
continent complet diferit, în Africa. În ultimii ani, pentru a ne asigura
surse su iciente de materii prime, nu în ultimul rând de petrol, am
stabilit relaţii tot mai puternice cu multe state africane. Am fost
generoși cu împrumuturi și cadouri, dar nu ne amestecăm în politica
internă a acestor ţări. Suntem neutri; facem afaceri cu toată lumea. În
consecinţă, pentru noi n-are nici o importanţă dacă ţara cu care tratăm
este Zimbabwe sau Malawi, Sudan sau Angola. Așa cum noi respingem
orice amestec străin în afacerile interne sau în sistemul nostru juridic,
recunoaștem că aceste ţări sunt independente și că nu putem emite
petenţii în privinţa modului în care sunt ele conduse. Suntem criticaţi
pentru această abordare, dar asta nu ne îngrijorează, pentru că noi știm
că în spatele unor asemenea critici se a lă teama și invidia, pe măsură
ce Statele Unite și Rusia încep să-și dea seama că ţara noastră nu mai
este acea nonentitate imensă pe care și-au imaginat-o atâta amar de
vreme. Oamenii din Occident refuză să înţeleagă că naţiunile africane
preferă să coopereze cu noi. China nu le-a oprimat niciodată și nici nu
le-a colonizat. Din contră, noi le-am sprijinit atunci când au început
luptele proprii de eliberare în anii 1950. Prietenii noștri din Africa se
îndreaptă spre noi atunci când Fondul Monetar Internaţional sau Banca
Mondială le resping cererile de împrumuturi. Noi nu ezităm să-i ajutăm.
O facem conștient, pentru că și noi suntem o ţară săracă. Încă facem
parte din așa-numita Lume a Treia. Pe măsură ce înregistrăm succese
tot mai mari cu aceste ţări, a devenit clar că, pe termen lung, este
posibil ca acolo să găsim o parte a soluţiei la ameninţarea despre care
am vorbit mai devreme în cursul dimineţii. Pentru mulţi dintre
dumneavoastră, poate chiar și pentru mine, explicaţia pe care o ofer
pentru modul meu de gândire va i un paradox istoric. Daţi-mi voie să
vă propun o paralelă pentru a arăta cum era situaţia în acele ţări acum
cincizeci de ani. La acea vreme, Africa era constituită aproape în
exclusivitate din colonii care sufereau din pricina opresiunii
imperialismului occidental. Noi am stat umăr la umăr alături de aceste
popoare; le-am sprijinit mișcările de eliberare prin furnizarea de
consiliere și arme. Nu degeaba Mao și generaţia lui au fost un exemplu
despre modul cum o mișcare de gherilă bine organizată poate zdrobi un
inamic superior, așa cum o mie de furnici care rod piciorul unui elefant
îl pot doborî la pământ. Sprijinul nostru a contribuit la eliberarea unei
ţări după alta. Am văzut cum coada ridicată a imperialismului începe să
se pleoștească tot mai mult. Când tovarășul nostru Nelson Mandela a
fost eliberat din închisoarea de pe insula unde și-a petrecut atâţia ani,
imperialismul occidental mascat sub forma colonialismului a primit
lovitura inală. Eliberarea Africii a mutat axele planetei în direcţia
despre care noi credem că indică faptul că libertatea și dreptatea vor
învinge până la urmă. Acum putem vedea cum terenuri mari, adesea
foarte fertile, zac nefolosite. Spre deosebire de continentul nostru,
Continentul Negru este slab populat. Iar acum noi ne-am dat seama că
acesta ne oferă cel puţin o parte a soluţiei la circumstanţele care ne
ameninţă stabilitatea.

Yan Ba luă o gură de apă din paharul care se a la alături de


microfon. După aceea continuă să vorbească. Se apropia de punctul
despre care știa că va conduce la discuţii animate nu numai printre
ascultătorii săi, ci și printre membrii Partidului Comunist și ai Biroului
Politic.
— Trebuie să im conștienţi ce facem, zise el, dar trebuie să im
conștienţi și de ceea ce nu facem. Ceea ce vă propunem noi vouă și
africanilor nu este un alt val colonialist. Nu venim ca niște cuceritori, ci
ca prieteni. Nu avem nici o intenţie de a repeta ororile devenite
inseparabile de colonialism. Știm ce înseamnă opresiunea pentru că
mulţi dintre strămoșii noștri au trăit în condiţii de sclavie în Statele
Unite în cursul secolului al nouăsprezecelea. Noi înșine am fost supuși
barbarismului adus de colonialismul european. Faptul că la suprafaţă, la
fel ca o re lexie a luminii soarelui, par să existe similarităţi nu înseamnă
că noi vom impune din nou regimuri coloniale pe continentul african.
Pur și simplu vom rezolva o problemă, în paralel cu oferirea de
asistenţă acestor popoare. Pe câmpurile pustii, în văile fertile prin care
curg marile luvii africane, vom cultiva pământul deplasând acolo
milioane din ţăranii noștri, care, fără îndoială, vor începe să exploateze
solul care acum zace nefolosit. Nu ne vom descotorosi pur și simplu de
acești oameni; vom umple un gol și toată lumea va bene icia de pe urma
acestui fapt. Există zone în Africa, în special în sud și în sud-est, unde
teritorii imense ar putea i populate de oamenii săraci din ţara noastră.
Vom face Africa rodnică și în același timp vom elimina o ameninţare cu
care ne confruntăm. Știm că vom întâmpina opoziţie, mai ales la nivel
mondial, acolo unde se va spune că naţiunea chineză a trecut de la
sprijinirea mișcărilor de eliberare la a deveni o naţiune colonizatoare.
Vom întâmpina rezistenţă și în cadrul propriului Partid Comunist.
Motivul pentru care ţin acest discurs este acela al lămuririi acestei
opoziţii. Vor exista multe opinii divergente în rândurile liderilor
iluminaţi din ţara noastră. Dumneavoastră, cei care v-aţi adunat azi aici,
dispuneţi de bunul-simţ și clarviziunea necesare pentru a vă da seama
că o mare parte din ameninţarea la adresa stabilităţii noastre poate i
eliminată în modul descris de mine. Noile moduri de gândire nasc
întotdeauna opoziţie. Nimeni nu a fost mai conștient de asta decât au
fost Mao și Deng. Au fost fraţi în sensul în care nu s-au temut niciodată
de idei noi și au căutat permanent căi de a oferi săracilor acestei lumi o
viaţă mai bună, în numele solidarităţii.

Yan Ba continuă timp de încă o oră și patruzeci de minute să


explice în detaliu care avea să ie politica externă a Chinei în viitorul
apropiat. Când, în cele din urmă, încheie, era așa de epuizat, că simţea
cum îi tremură picioarele. Însă fu răsplătit cu aplauze furtunoase. Când
se așternu tăcerea și se reaprinseră luminile, se uită la ceas și descoperi
că aplauzele duraseră nouăsprezece minute. Își încheiase misiunea.
Părăsi podiumul la fel cum venise și se grăbi spre mașina care îl
aștepta în faţa ușilor de la intrare. Pe drumul înapoi spre universitate
încercă să-și imagineze discuţiile care aveau să urmeze. Sau poate că
delegaţii aveau să se disperseze imediat, iecare dintre ei grăbindu-se
înapoi la teritoriul propriu pentru a începe să se pregătească pentru
monumentalele evoluţii care aveau să se petreacă în politica chineză în
următorii ani.
Yan Ba nu știa, și din pricina acestui fapt nutrea un oarecare
sentiment de pierdere, acum că părăsise scena. Își făcuse treaba.
Nimeni nu avea să-i menţioneze numele când istoricii din viitor urmau
să examineze evenimentele revoluţionare care își vor i avut originea în
China anului 2006. Legendele vor spune că la împăratul Galben a avut
loc o întrunire importantă, dar amănuntele precise vor rămâne obscure.
Cei care participaseră la întrunire primiseră instrucţiuni stricte -
nimeni nu avusese voie să-și ia notiţe.
Când ajunse înapoi în biroul său, Yan Ba închise ușa, aruncă
discursul în mașina de tocat hârtie, apoi duse gunoiul la sala cazanelor
din subsolul universităţii. Un om de serviciu deschise ușa unuia dintre
boilere. Yan Ba aruncă bucăţelele de hârtie și se uită cum se transformă
în cenușă.
Și cu asta se încheie totul. Își petrecu restul zilei lucrând la un
articol despre semni icaţia cercetărilor din domeniul ADN. La scurt
timp după ora șase părăsi biroul și plecă spre casă. Se simţi un pic
emoţionat în vreme ce se apropia de noua lui mașină japoneză, primită
ca parte a remuneraţiei pentru discursul livrat.
Iarna mai avea mult până să se termine. Lui Yan Ba îi era dor de
primăvară.

În aceeași seară, Ya Ru stătea la fereastra biroului său spaţios de la


ultimul etaj al zgârie-norului pe care îl deţinea. Se gândea la discursul
pe care îl auzise în acea dimineaţă. Cel mai mult nu îl intriga conţinutul
discursului. Era de ceva vreme conștient de strategiile care se
întocmeau în cadrul cercurilor înalte de putere pentru contracararea
marilor provocări care urmau să vină. Îl surprinsese însă prezenţa
surorii lui, Hong Qiu, și faptul că ea fusese invitată să facă parte din
audienţă. Chiar dacă ea ocupa un loc de consilier de rang înalt pentru
membrii cercurilor superioare ale Partidului Comunist, Ya Ru nu se
așteptase să o vadă acolo.
Nu-i plăcea situaţia. Era convins că Hong Qiu era genul de
comunistă de modă veche, gata să protesteze împreună cu alţii
asemenea ei împotriva a ceea ce, fără îndoială, aveau să numească
neocolonizarea rușinoasă a Africii. Cum el era unul dintre cei mai
fervenţi suporteri ai acestei politici noi, nu se gândea deloc cu plăcere la
perspectiva unei confruntări cu sora lui. Situaţia putea genera probleme
și îi putea ameninţa lui poziţia de forţă. Dacă exista un lucru pe care să-l
dezaprobe liderii de partid și cei care guvernau ţara, acela era
reprezentat de con lictele dintre membrii aceleiași familii, a laţi în
posturi de in luenţă. Nimeni nu uitase amarnica dușmănie dintre Mao și
soţia lui, Jiang Qing.
Jurnalul lui San zăcea deschis pe biroul lui Ya Ru. Încă nu reușise să
umple paginile goale de acolo. Știa că Liu Xan se întorsese din misiune
și avea să vină în curând ca să-și prezinte raportul.
Un termometru de pe perete indica faptul că temperatura era în
scădere.
Ya Ru zâmbi și alungă gândurile legate de sora lui și de vremea
rece. În schimb, se gândi la faptul că în foarte scurt timp avea să scape
de frig căci, în calitate de membru al unei delegaţii de politicieni și
oameni de afaceri, avea să viziteze patru ţări din sudul și estul Africii.
Nu mai fusese în Africa până atunci. Acum însă, când Continentul
Negru avea să devină tot mai important pentru dezvoltarea Chinei - și,
poate, pe termen lung, chiar un continent satelit al Chinei - era
important ca el să ie prezent atunci când se stabileau contacte de
afaceri fundamentale.
Următoarele săptămâni aveau să ie intense, implicând multe
călătorii și multe întâlniri. Însă el aranjase deja să părăsească delegaţia
câteva zile înainte de întoarcerea la Beijing. Avea să se aventureze în
savană, cu speranţa de a vedea un leopard.
Beijingul se întindea în faţa lui. Știa despre leoparzi faptul că
aceștia căutau adesea punctele cele mai ridicate de pe care să-și caute
prada.
„Aceasta este movila mea de inspecţie a zonei, își zise el. Creasta
mea. De aici, de sus, nimic nu scapă privirii mele.“
27

În dimineaţa zilei de 7 martie 2006, omul de afaceri Shen Weixian


primi con irmarea sentinţei de condamnare la moarte din partea Curţii
Supreme de Justiţie a Poporului din Beijing. Primise deja o condamnare
la moarte cu suspendare în anul anterior. În ciuda faptului că își
petrecuse ultimele douăsprezece luni exprimându-și regretul că
acceptase mită în valoare de milioane de yuani, instanţa nu-i putuse
schimba sentinţa în închisoare pe viaţă. Protestele populare faţă de
oamenii de afaceri corupţi cu legături solide în Partidul Comunist se
intensi icaseră dramatic în ultima vreme. Partidul își dăduse seama că
spaima faţă de pedeapsa cu moartea devenise de o importanţă crucială
în încercarea de a opri avântul celor care își făceau averi prin
intermediul mitei.
Shen Weixian avea cincizeci și nouă de ani când i se con irmase
sentinţa. Individul urcase de la un om simplu la poziţia de șef peste un
lanţ de abatoare care se specializaseră în produse din carne de porc. I
se oferise mită ca să trateze preferenţial anumiţi furnizori și în scurt
timp începuse să accepte astfel de șpăgi. La început, în primii ani de
după 1990, fusese prudent și acceptase doar sume mici, atent să nu
adopte un stil de viaţă evident peste mijloacele lui de trai. Însă către
sfârșitul deceniului, când aproape toţi colegii lui ajunseseră să accepte
șpăgi, bărbatul devenise tot mai neglijent, cerând sume tot mai mari și
încetând de a-și mai disimula stilul opulent de viaţă.
Nu și-ar i închipuit niciodată că va ajunge ţapul ispășitor pentru ca
soarta lui să-i sperie pe alţii. Până la ultima lui apariţie în boxa
acuzaţilor, fusese convins că sentinţa de condamnare la moarte avea să
ie redusă la câţiva ani de închisoare și că el avea să scape ieftin. Când
judecătorul dăduse sentinţa, adăugând că execuţia trebuia să aibă loc în
termen de patruzeci și opt de ore, Shen rămăsese perplex. Nimeni din
sala de judecată nu îndrăznise să-l privească în ochi. Când poliţiștii îl
luaseră de acolo, începuse să protesteze, dar era prea târziu. Nimeni nu-
l mai asculta. Fusese mutat imediat în celulele condamnaţilor la moarte,
unde deţinuţii erau ţinuţi sub observaţie non-stop înainte de a i
conduși afară, singuri sau alături de alţi condamnaţi, către un teren
unde erau obligaţi să îngenuncheze, cu mâinile legate la spate, după
care erau împușcaţi cu un glonţ în ceafa.
În circumstanţe normale, prizonierii condamnaţi la moarte pentru
crime, violuri, jaf sau infracţiuni similare erau duși direct de la sala de
judecată la locul execuţiei. Până la mijlocul anilor 1990, societatea
chineză își demonstrase sprijinul pentru condamnarea la moarte prin
transportarea condamnaţilor în spatele unui camion deschis vederii.
Execuţiile aveau loc în faţa unei mari mulţimi, căreia i se oferea ocazia
să ia o decizie de ultim moment dacă un deţinut urma să ie împușcat
sau viaţa avea să-i ie cruţată. Însă mulţimile care se adunau în astfel de
ocazii nu manifestau niciodată milă. În ultimii ani, astfel de evenimente
se desfășuraseră cu mai multă discreţie. Toţi fotogra ii sau cameramanii
care participau la execuţii trebuiau să primească acum un permis din
partea statului. Ziarele relatau despre moartea condamnaţilor abia
după ce execuţiile aveau loc. Pentru a evita ceea ce liderii politici
socoteau a i oprobriul ipocrit al străinătăţii, nu se mai efectuau
anunţuri publice de con irmare a execuţiilor. Nimeni în afara
autorităţilor chineze nu știa acum câţi condamnaţi la moarte își
așteptau execuţia. Publicitatea era îngăduită doar în cazul unor
infractori precum Shen Weixian, cu scopul transmiterii unor
avertismente dure o icialităţilor de rang înalt și oamenilor de afaceri și,
în același timp, de a calma opinia publică, tot mai critică la adresa
societăţii în care fusese posibil să în lorească o asemenea corupţie.
Vestea despre con irmarea sentinţei la moarte în cazul Shen
Weixian se răspândi ca focul în cercurile politice din Beijing. Hong Qiu
a lă despre asta la doar câteva ore după comunicarea sentinţei. Se
întâlnise pentru scurt timp cu Shen Weixian cu câţiva ani în urmă la o
recepţie de la Ambasada Franţei și îl antipatizase instantaneu, bănuind
instinctiv că era un individ corupt și lacom. În orice caz, Shen Weixian
era prieten bun cu fratele ei, Ya Ru. Evident, Ya Ru se distanţase de Shen
și negase că ei doi erau altceva decât niște cunoștinţe întâmplătoare,
însă Hong Qiu știa că altul era adevărul.
Hong Qiu văzuse mulţi oameni murind. Fusese prezentă la execuţii
prin decapitare, spânzurare sau împușcare. A i executat pentru că ai
înșelat statul reprezenta cea mai dezonorantă moarte pe care ea și-o
putea imagina. Cine ar i putut dori să intre în istorie cu un glonţ în
ceafa primit pentru astfel de motive? Se în ioră gândindu-se la asta. Însă
nu se opunea pedepsei cu moartea. Hong Qiu privea astfel de pedepse
ca pe o armă necesară a statului în lupta sa de apărare; infractorilor de
top trebuia să li se ia dreptul de a trăi într-o societate pe care
încercaseră să o submineze.
Cu toate astea, decise să-i facă o vizită lui Shen. Îl cunoștea pe
guvernatorul închisorii, așa că își zise că avea o șansă de a discuta cu
deţinutul.
Mașina trase în faţa porţii închisorii. Înainte de a deschide portiera,
Hong Qiu cercetă cu privirea trotuarul prin geamurile fumurii. Văzu
câţiva oameni despre care presupuse că erau ziariști sau fotogra i. Apoi
ieși din mașină și se grăbi spre ușa din zid a lată lângă poarta înaltă. Un
gardian deschise și o lăsă să intre.
Trecu aproape o jumătate de oră până ce un gardian o însoţi mai
departe prin labirintul închisorii până la directorul Ha Nin, al cărui
birou se a la la ultimul etaj al clădirii. Hong Qiu nu-l văzuse de mulţi ani
și fu surprinsă să constate cât de mult îmbătrânise.
— Ha Nin, rosti ea, întinzând ambele braţe. Au trecut atâţia ani!
El îi luă mâinile și le strânse cu putere.
— Hong Qiu. Văd vreo două ire albe în părul tău, așa cum vezi și tu
în părul meu. Îţi amintești când ne-am văzut ultima dată?
— Când Deng și-a ţinut discursul despre necesitatea de a
raţionaliza industriile noastre.
— Timpul trece repede.
— Trece cu atât mai repede cu cât îmbătrânești. Cred că moartea se
apropie cu mare viteză, atât de repede încât e posibil ca noi să nu ne
dăm seama ce se întâmplă.
— Ca o grenadă cu cuiul scos? Moartea ne va exploda în faţă?
Ea își retrase mâinile.
— Ca zborul unui glonţ din ţeava unei puști. Am venit ca să vorbesc
cu tine despre Shen Weixian.
Ha Nin nu păru surprins. Se așezară la o masă dărăpănată. Ha Nin
își aprinse o ţigară. Hong Qiu trecu direct la subiect. Voia să-l vadă pe
Shen, să-și ia rămas-bun de la el și să a le dacă mai putea face ceva
pentru el.
— Ce ciudat, zise Ha Nin. Shen îl știe pe fratele tău. L-a implorat pe
Ya Ru să încerce să-i salveze viaţa. Dar Ya refuză să discute cu Shen și
spune că sentinţa de condamnare la moarte este corectă. După aia apari
tu, sora lui Ya.
— Un om care merită să moară nu merită neapărat ca nimeni să
nu-i facă o ultimă favoare sau să nu-i asculte ultimele cuvinte.
— Am primit permisiunea să te las să-l vizitezi. Dacă vrea și el.
— Vrea?
— Nu știu. În acest moment doctorul închisorii e la el în celulă și
vorbește cu el.
Hong Qiu dădu din cap, apoi se îndepărtă de Ha Nin, dându-i de
înţeles că nu mai dorea să discute despre acest subiect.
Trecu altă jumătate de oră până ce Ha Nin fu chemat în anticamera
biroului. Când se întoarse, Hong Qiu primi vestea că Shen era pregătit
să o primească.
Shen se găsea în cea mai îndepărtată celulă, la capătul coridorului.
În mod normal, omul avea părul negru și des, dar acum fusese ras în
cap. Purta o uniformă albastră de deţinut, cu pantalonii prea largi și
haina prea strâmtă. Ha Nin se dădu înapoi și ordonă unuia din gardieni
să deschidă ușa celulei. Când păși înăuntru, Hong Qiu simţi că în
încăperea micuţă domneau furia și groaza. Shen o prinse de mână și
căzu în genunchi.
— Nu vreau să mor, șopti el.
Hong Qiu îl ajută să se așeze pe patul pe care se găseau o saltea și o
pătură. Ea își trase un taburet și se așeză în faţa lui.
— Trebuie să ii tare, zise ea. De-asta își vor aminti oamenii. De
faptul că ai murit cu demnitate. Datorezi asta familiei tale. Dar nimeni
nu te poate salva. Nici eu, nici altcineva.
Shen se uită cu ochii măriţi la ea.
— Am făcut doar ceea ce fac toţi.
— Nu chiar toţi. Mulţi. Trebuie să accepţi responsabilitatea faptelor
tale și să nu te înjosești și mai mult prin minciună.
— De ce trebuie să mor eu?
— Putea i oricine altcineva. Dar ești tu. În cele din urmă, toţi cei
care dovedesc că nu se pot schimba vor sfârși în mod similar.
Shen își privi degetele tremurânde și clătină din cap.
— Nimeni nu vrea să discute cu mine. E ca și cum nu numai că am
să mor, dar parcă aș i complet singur pe lume. Nici măcar familia mea
nu vrea să vină aici ca să-mi vorbească. Sunt deja mort.
— Nici Ya Ru nu a venit.
— Nu înţeleg la ce te referi.
— Din cauza lui mă a lu aici.
— N-am nici o dorinţă să-l ajut.
— M-ai înţeles greșit. Ya Ru nu are nevoie de ajutor. Își ţine capul
plecat și neagă orice fel de legătură cu tine. În parte, soarta ţi se
datorează faptului că toată lumea te vorbește de rău. Ya Ru nu face
excepţie.
— E adevărat?
— Îţi spun care sunt faptele. Pot face un singur lucru pentru tine.
Te pot ajuta să te răzbuni dacă îmi povestești modul în care ai lucrat
împreună cu Ya Ru.
— Dar e fratele tău.
— Legătura de familie dintre noi s-a destrămat de mult. Ya Ru este
periculos pentru ţara noastră. Societatea chineză a fost construită pe
baza onestităţii indivizilor. Socialismul nu poate trăi și nu se poate
dezvolta dacă cetăţenii nu sunt onești și nu se comportă decent. Cei ca
tine și ca Ya Ru se corup nu doar pe sine, ci societatea în întregul ei.
Shen înţelese în sfârșit motivul vizitei lui Hong Qiu. Păru să-l mai
revigoreze și pentru câteva clipe reuși să contrabalanseze teama care
pusese stăpânire pe el. Hong Qiu știa că în orice moment Shen putea
ceda din nou și putea redeveni paralizat de teama de moarte, su icient
de tare cât să nu-i mai poată răspunde la întrebări. Așa că îl îmboldi mai
tare, îl puse sub presiune, ca și cum el ar i avut din nou de a face cu o
anchetă a poliţiei.
— Ești închis într-o celulă, așteptând să mori. Ya Ru stă în biroul lui
din zgârie-norul pe care îl denumește Muntele Dragonului. Ţi se pare
corect?
— Putea sta foarte ușor aici, în locul meu.
— Circulă multe zvonuri în privinţa lui. Dar Ya Ru e inteligent.
Nimeni nu-i poate depista urmele în locurile pe unde a trecut.
Shen se aplecă spre ea și își coborî glasul.
— Urmărește banii.
— Și unde mă vor conduce?
— La oamenii care i-au împrumutat sume mari de bani ca să-și
poată construi castelul. De unde altundeva a făcut el rost de milioanele
de care avea nevoie?
— Din investiţiile sale de afaceri.
— Efectuate în fabrici dărăpănate care fac raţe de plastic cu care să
se joace în baie bebelușii din Occident? În ateliere dosnice unde se fac
tricouri și panto i? N-ar i putut câștiga atâţia bani nici măcar din
cărămidăriile lui.
Hong Qiu se încruntă.
— Ya Ru are interese în fabrici de cărămizi? Tocmai ce am a lat că
oamenii muncesc acolo ca niște sclavi și sunt arși drept pedeapsă că nu
muncesc su icient de mult.
— Ya Ru a fost avertizat despre ceea ce urma să se întâmple. S-a
lepădat de toate angajamentele înainte să apară marile razii ale poliţiei.
Asta e puterea lui. Primește mereu ponturi înainte. Are spioni
pretutindeni.
Shen se apucă brusc de stomac, ca și cum l-ar i lovit o durere
acută. Hong Qiu îi citea disperarea pe faţă. Pentru o clipă aproape că
simţi milă pentru el. Omul avea doar cincizeci și nouă de ani, își
construise o carieră strălucitoare și acum era pe cale să piardă totul:
banii, viaţa confortabilă, oaza pe care o construise pentru familia lui în
mijlocul sărăciei înconjurătoare. Când Shen fusese arestat și acuzat,
ziarele se umpluseră cu detalii șocante, dar suculente despre modul în
care cele două fete ale lui zburau în mod regulat la Tokio sau Los
Angeles ca să-și cumpere haine. Hong Qiu ţinea și acum minte un titlu
care fără îndoială fusese ticluit de serviciile de securitate și de
Ministerul de Interne: “Își cumpără haine cu economiile crescătorilor
de porci“. Acel titlu apăruse de mai multe ori. Fuseseră publicate
scrisori către editor - fără îndoială compuse de angajaţii ziarului înșiși
și veri icate de funcţionari cu rang înalt, având responsabilităţi pe linie
politică pentru rezultatul procesului lui Shen. În acele scrisori se
propunea ca trupul lui Shen să ie măcelărit și dat ca hrană la porci.
Singura modalitate dreaptă de a-l pedepsi pe Shen era ca el să devină
nutreţ pentru porcine.
— Nu te pot salva, repetă Hong Qiu. Dar îţi pot oferi ocazia de a-i
doborî și pe alţii împreună cu tine. Mi s-a dat permisiunea să vorbesc cu
tine timp de treizeci de minute. Timpul aproape a expirat. Spuneai să
urmăresc banii?
— Uneori i se spune Mâini-de-Aur.
— Ce mai înseamnă și asta?
— Poate însemna altceva decât un singur lucru? El este
intermediarul de aur. Albește banii negri; scoate bani afară din China;
pune bani în conturi fără ca autorităţile iscale să aibă nici cea mai vagă
idee despre ceea ce se petrece. Taxează cu cincisprezece la sută toate
tranzacţiile de care are grijă. Una dintre cele mai pro itabile activităţi
ale lui este să dijmuiască banii care au inundat acum Beijingul: casele,
arenele sportive și toate celelalte lucruri care se construiesc acum
pentru Jocurile Olimpice care vor avea loc peste doi ani.
— Poţi dovedi ceva din toate astea?
— E nevoie de două mâini, explică Shen, încet. O mână ia. Dar
trebuie să mai existe o altă mână, gata să dea. Cât de des sunt astfel de
mâini condamnate la moarte? Cealaltă mână, cea pregătită să dea bani
ca să-și asigure un avantaj? Niciodată. De ce unul e un escroc mai mare
decât celălalt? De aceea trebuie să urmărești sursele de bani. Începe cu
Chang și Lu, antreprenorii în construcţii. Sunt speriaţi și vor vorbi ca să-
și asigure protecţia. Au cele mai uluitoare povești de spus.
Shen tăcu. Hong Qiu se gândi la bătălia din spatele titlurilor
ziarelor, bătălie care avea loc între cei care doreau să conserve vechiul
district rezidenţial din centrul Beijingului și cei care sperau să vadă
totul demolat pentru a face loc noilor construcţii pentru Jocurile
Olimpice. Hong Qiu aparţinea celor care apărau cu pasiune vechea zonă
rezidenţială și adesea respingea cu furie acuzaţia că proceda așa din
motive sentimentale. N-avea nimic împotriva construirii de clădiri noi și
a renovării de clădiri vechi, dar nu ar i trebuit ca niște interese pe
termen scurt, așa cum erau cele legate de Jocurile Olimpice, să dicteze
asupra înfăţișării orașului.
Hong Qiu își dădu seama că întrebările pe care le pusese îl făcuseră
pe Shen să uite aproape complet de execuţia care urma în scurt timp.
Omul reîncepu să vorbească:
— Ya Ru este o persoană răzbunătoare. Se spune că nu uită
niciodată o nedreptate la care el crede că a fost supus, indiferent cât de
minoră ar i fost. El mi-a spus că își socotește familia ca pe o dinastie
unicat, a cărei amintire trebuie conservată cu orice preţ. Ar i mai bine
să ii atentă și să te asiguri că el nu te privește ca pe o trădătoare a
onoarei familiei. Shen se uită cu duritate la Hong Qiu. Va ucide pe
oricine îi aţine calea. Știu sigur asta. Va ucide mai ales oamenii care își
bat joc de el. Dispune de oameni la care poate apela oricând este nevoie.
Indivizii se târăsc afară de sub pietre și dispar sub ele la fel de rapid.
Recent am auzit că și-a trimis unul dintre oameni în Statele Unite.
Circulă zvonul că în urma omului care s-a întors la Beijing au rămas
multe cadavre. Se spune că individul a fost și în Europa.
— Statele Unite? Europa?
— Asta spune zvonul.
— Și zvonul acesta este adevărat?
— Zvonurile sunt întotdeauna adevărate. După ce dai la o parte
minciunile și exagerările, în urmă rămâne întotdeauna un sâmbure de
adevăr. Asta trebuie să cauţi.
— De unde știi toate astea?
— Puterea care nu se bazează pe cunoștinţe și pe un lux constant
de informaţii va ajunge în cele din urmă imposibil de păstrat.
— Asta nu te-a ajutat pe tine.
Shen nu replică. Hong Qiu se gândi la cele relatate de el. Individul o
surprinsese.
Se mai gândi și la cele spuse de judecătoarea suedeză. Hong Qiu îl
recunoscuse pe bărbatul din fotogra ia pe care i-o arătase Birgitta
Roslin. Chiar dacă imaginea era puţin ceţoasă, fără îndoială că acel
bărbat era Liu Xin, garda de corp a fratelui ei. Să i existat o conexiune
între ceea ce îi povestise Birgitta Roslin și cele a late de la Shen? Să i
fost posibil așa ceva?
Paznicul reapăru pe coridor. Timpul se scursese. Chipul lui Shen
deveni brusc alb. Omul o prinse de braţ.
— Nu mă părăsi, rosti el. Nu vreau să iu singur când mor.
Hong Qiu se eliberă din mâna lui. Shen începu să urle. Ca și cum
Hong Qiu s-ar i trezit brusc în faţa unui copil înspăimântat. Gardianul îl
aruncă cu brutalitate la podea. Hong Qiu părăsi celula și porni pe
coridor cu pași repezi. Urletele disperate ale lui Shen o urmară.
Răsunară în urechile ei până ce ajunse înapoi în biroul lui Ha Nin. Abia
atunci se decise. N-avea să-l lase pe Shen singur în ultimele lui clipe.

A doua zi de dimineaţă, la puţin timp după ora șapte, Hong Qiu


apăru în dreptul terenului păzit folosit pentru execuţii. Conform celor
auzite de ea, acela era locul unde se instruiseră militarii înainte de
lansarea atacului asupra pieţei Tienanmen cu mai bine de un deceniu în
urmă. Acum urmau să ie executaţi nouă oameni. Alături de rudele
înfrigurate și plângând, Hong Qiu își ocupă poziţia din spatele unei
bariere. Tineri soldaţi cu puști în mâini stăteau de pază. Hong Qiu îl
observă pe tânărul cel mai apropiat de ea. Abia dacă avea nouăsprezece
ani.
Nu-și putea imagina la ce se gândea acel tânăr. Era cam de aceeași
vârstă cu iul ei.
Pe teren își făcu apariţia un camion hodorogit. Cei nouă deţinuţi
condamnaţi fură daţi jos din vehicul de către niște soldaţi nerăbdători.
Hong Qiu fusese întotdeauna surprinsă de rapiditatea cu care se
desfășurau lucrurile în astfel de ocazii. Nu exista nici o urmă de
demnitate ca să mori pe un astfel de câmp rece și ud. Îl văzu pe Shen
căzând atunci când fu împins jos din camion - omul nu scoase nici un
sunet, dar pe obraji i se prelingeau lacrimile. Una dintre femei ţipa. Un
soldat lătră un ordin în direcţia ei, dar femeia continuă să ţipe până ce
un o iţer făcu un pas înainte și o plesni peste faţă cu patul unui pistol.
Femeia tăcu și fu trasă la locul ei în șirul condamnaţilor. Toţi deţinuţii
fură obligaţi să îngenuncheze. În spatele iecărui deţinut se postă un
soldat cu pușcă. Ţevile armelor se găseau la câteva zeci de centimetri de
cefele nefericiţilor. Apoi totul se petrecu într-o fracţiune de secundă. Un
o iţer dădu un ordin, se auziră focuri de armă și deţinuţii căzură înainte,
cu feţele îngropate în noroi. Când o iţerul o luă de-a lungul șirului de
executaţi și le dădu iecăruia dintre ei lovitura de graţie, Hong Qiu se
uită în altă parte. Acum nu mai avea nevoie să mai vadă ceva. Cea mai
apropiată rudă a iecărui mort avea să ie taxată pentru costul
reprezentat de cele două gloanţe trase. Oamenii trebuiau să plătească
pentru moartea rudelor lor.
În următoarele câteva zile, Hong Qiu se gândi la ceea ce îi spusese
Shen. În minte îi răsunau cuvintele lui Shen despre răutatea lui Ya Ru.
Știa că în trecut el nu ezitase să recurgă la violenţă. Recursese la ea cu
brutalitate, aproape cu sadism. Uneori, Hong Qiu își zicea că fratele ei
era în esenţă un psihopat. Mulţumită lui Shen, care acum era mort,
poate că reușea să descifreze în sfârșit cine era în realitate el, acest frate
al ei.
Sosise clipa. Avea să discute cu unul dintre procurorii care se
dedicaseră exclusiv acuzaţiilor de corupţie.
Nu putea ezita. Shen rostise adevărul.

Trei zile mai târziu, seara, Hong Qiu ajunse la un aeroport militar
de lângă Beijing. Două dintre cele mai mari avioane cu reacţie ale Chinei
așteptau acolo, scăldate în lumină arti icială, ca la bordurile lor să urce
delegaţia de aproape patru sute de persoane care pleca în Zimbabwe.
Hong Qiu îndeplinea rolul de a conduce discuţiile în vederea
întăririi cooperării dintre serviciile de securitate din Zimbabwe și cel
din China - chinezii aveau să transmită cunoștinţe și tehnici colegilor lor
africani.
Ca pasager privilegiat, i se alocase un loc în partea din faţă a
aeronavei, unde scaunele erau mai mari și mai confortabile. Hong Qiu
adormi imediat ce se servi masa și luminile fură stinse.
Se trezi când cineva se așeză alături de ea, pe scaunul gol. Deschise
ochii și zări chipul zâmbitor al lui Ya Ru.
— Surprinsă, draga mea surioară? Nu ai găsit numele meu pe lista
participanţilor pentru simplul motiv că pe ea nu au fost trecute toate
persoanele de la bord. Evident, eu știam că vei i aici.
— Ar i trebuit să-mi dau seama că nu vei lăsa să-ţi scape printre
degete o asemenea oportunitate.
— Africa face parte din lume. Acum că puterile occidentale
părăsesc acel continent, a venit vremea pentru China să apară din senin
acolo. Anticipez un mare succes pentru patria noastră mamă.
— Eu văd China îndepărtându-se tot mai mult de idealurile ei.
Ya Ru ridică mâinile în semn de defensivă.
— Nu acum, nu în mijlocul nopţii. La mare distanţă sub noi, restul
lumii doarme. Poate că acum zburăm chiar deasupra Vietnamului sau
poate am trecut mai departe de asta. Dar să nu ne certăm. Mai bine să
dormim un pic. Întrebările pe care vrei să mi le pui mai pot aștepta. Sau
poate ar trebui să le numesc plângeri?
Ya Ru se ridică și porni de-a lungul intervalului către scara care
ducea la puntea superioară, a lată direct în spatele botului avionului.
Hong Qiu închise ochii la loc. „Va i imposibil să evit asta, își zise ea.
Se apropie momentul în care nu va mai putea i ascunsă imensa
prăpastie dintre noi și nici nu va mai trebui ascunsă. Așa cum nu
trebuie ascunsă imensa falie care străbate Partidul Comunist. Interesele
noastre personale spun multe despre bătălia pe care trebuie s-o poarte
ţara.“
În cele din urmă izbuti să adoarmă. N-ar i reușit niciodată să se
bată cu fratele ei fără un somn bun înainte.

Deasupra ei, Ya Ru stătea treaz, cu o băutură în mână. Își dăduse


seama că o ura pe sora lui, Hong Qiu. Trebuia să scape de ea. Nu mai
aparţinea familiei pe care el o adora. Se amesteca în prea multe lucruri
care nu erau de nasul ei. Cu doar o zi înainte, Ya Ru auzise de la
contactele lui că Hong Qiu făcuse o vizită unuia dintre procurorii
specializaţi în cazuri de corupţie. N-avea nici o îndoială că tocmai el
fusese subiectul principal de discuţie.
Mai mult, prietenul lui, o iţerul de poliţie Chan Bing, îi spusese că
Hong Qiu manifestase interes faţă de o judecătoare suedeză care
vizitase Beijingul. Ya Ru avea să discute cu Chan Bing la întoarcerea din
Africa. Își spuse că soră-sa avea să piardă bătălia înainte ca aceasta să
înceapă ca lumea.
Ya Ru constata cu surprindere că nu avea nici o ezitare. Nu își
permitea să lase ceva să-i aţină calea. Nu-i putea îngădui asta nici măcar
dragii lui surori, a late acum sub el, în același avion.
Ya Ru se tolăni mai bine pe un scaun care putea i transformat în
pat. Curând adormi și el.
Dedesubt se întindea Oceanul Indian, iar în depărtare așteptau
coastele Africii, încă învăluite în beznă.
28

Hong Qiu ședea pe veranda bungalow-ului alocat drept reședinţă


pe parcursul vizitei în Zimbabwe. Iarna aspră din Beijing părea extrem
de îndepărtată, înlocuită de noaptea caldă africană. Ascultă zgomotele
întunericului, în special sunetele înalte scoase de cicade. În ciuda
căldurii, purta o bluză cu mâneci lungi, căci fusese avertizată de
pericolul ţânţarilor purtători de malarie. I-ar i plăcut să se dezbrace la
piele, să scoată patul pe verandă și să doarmă direct sub cerul liber al
nopţii. Nu mai încercase niciodată o asemenea căldură copleșitoare ca
atunci când pășise din avion pe pământ african, dimineaţa devreme.
Fusese ca o eliberare. „Frigul ne bagă în cătușe, își zise ea. Căldura este
cheia care ne eliberează.”
Bungalow-ul ei era înconjurat de copaci și de tu ișuri într-o
construcţie de sat arti icial destinat oaspeţilor de seamă ai guvernului
din Zimbabwe. Fusese construit în epoca lui Ian Smith4, când
minoritatea albă proclamase unilateral independenţa faţă de Anglia
pentru a menţine un regim rasist al albilor în fosta colonie britanică,
denumită în acele vremuri Rhodezia. Pe atunci, acolo exista doar o casă
mare de oaspeţi cu un restaurant și un bazin de înot. Ian Smith folosea
adesea acel loc ca refugiu de weekend unde el și miniștrii lui puteau
discuta problemele majore cu care se confrunta statul, din ce în ce mai
izolat de comunitatea internaţională. După 1980, când regimul de
apartheid se prăbușise, ţara fusese eliberată și la putere venise Robert
Mugabe. Zona în care se găsea Hong Qiu fusese extinsă pentru a include
câteva bungalow-uri, o reţea de alei rurale și o verandă lungă cu
deschidere spre râul Logo, de-a lungul căruia se puteau vedea turme de
elefanţi venind la as inţit pe malul apei pentru a se scălda.
Hong Qiu putea zări un paznic patrulând pe aleea care șerpuia
printre copaci. Nu mai trăise nici odată senzaţia unui întuneric atât de
compact precum cel al nopţii africane. Oricine se putea ascunde prin
preajma ei - un animal de pradă, cu două sau patru picioare.
Ideea că fratele ei o putea supraveghea, așteptând în beznă, îi
dădea iori. În vreme ce stătea în întuneric, simţi pentru prima dată o
teamă copleșitoare de el. De parcă abia acum și-ar i dat seama că el era
capabil de orice pentru a-și satisface dorinţa de putere, de creștere a
avuţiei personale, de răzbunare.
Se în ioră din pricina ideii. Tresări violent când pe faţă i se așeză o
insectă. Un pahar care se odihnea pe masa de bambus căzu pe dalele de
piatră și se sparse. Cicadele tăcură câteva clipe, apoi își reîncepură
joaca.
Hong Qiu își mută scaunul ca să evite să stea pe cioburile de sticlă.
Pe masă se găsea programul ei. Își petrecuse prima zi urmărind și
ascultând un șir nesfârșit de soldaţi și fanfare militare. După aceea,
numeroasa delegaţie fusese înghesuită într-o caravană de mașini,
escortată de motocicliști și dusă la un prânz la care miniștrii locali
ţinuseră discursuri lungi și propuseseră toasturi. Conform programului,
ar i trebuit să ie prezent și președintele Mugabe, dar acesta nu își
făcuse apariţia. După încheierea prânzului prelungit, se duseseră
iecare în bungalow-ul lui. Tabăra se găsea la câteva zeci de kilometri
distanţă de Harare, înspre sud-vest. Prin geamurile mașinii, Hong Qiu
zărise peisajul golaș și satele cenușii. Îi trecuse prin minte gândul că
sărăcia arăta peste tot la fel, indiferent unde o vedeai. Bogaţii își pot
exprima oricând opulenţa diversi icându-și vieţile. Case, haine, mașini
diferite. Sau gânduri și vise diferite. Săracii nu dispuneau însă de
altceva decât de cenușiul obligatoriu, singura formă de exprimare
îngăduită pentru sărăcie.
După-amiaza târziu avusese loc o ședinţă pentru stabilirea
obiectivelor de îndeplinit în zilele următoare, însă Hong Qiu preferase
să rămână în camera ei și să parcurgă ea însăși materialul. După aceea
făcuse o lungă plimbare pe malul râului și urmărise elefanţii care se
mișcau leneși prin tu ișuri și capetele hipopotamilor ivindu-se la
suprafaţa apei. Fusese aproape singură acolo; o însoţiseră doar un
chimist de la Universitatea din Beijing și un economist, adept radical al
economiei de piaţă, care se instruise în perioada lui Deng. Hong Qiu știa
că bărbatul, al cărui nume îl uitase, avea legături strânse cu Ya Ru. La
început se întrebase dacă fratele ei nu îl trimisese pe post de iscoadă ca
să supravegheze activităţile ei. Însă în cele din urmă respinsese ideea ca
pe o simplă festă a imaginaţiei ei - Ya Ru era mult mai viclean.
Oare discuţia pe care intenţiona să o aibă cu fratele ei era fezabilă?
Oare nu cumva prăpastia care diviza Partidul Comunist Chinez trecuse
deja de punctul în care se mai putea repara ceva? Nu era vorba despre
diferenţe acute, dar negociabile legate de cea mai bună strategie
politică. Era vorba de diferenţe fundamentale, de idealuri vechi versus
idealuri noi care doar în aparenţă puteau i socotite drept comuniste,
bazate pe tradiţia care crease republica populară, cu cincizeci și șapte
de ani înainte.
Dacă oamenilor precum fratele ei li se permitea să ia hăţurile în
mâini, aveau să ie demolate ultimele repere ixe ale societăţii
chinezești. Un val imens de iresponsabilitate de inspiraţie capitalistă
avea să măture toate resturile instituţiilor și idealurilor construite pe
bază de solidaritate. Hong Qiu socotea ca un adevăr imposibil de negat
faptul că iinţele umane erau în esenţă creaturi cu raţiune, că
solidaritatea umană ţinea de bun-simţ și nu în principal de emoţii, și că,
în ciuda tuturor obstacolelor, omenirea se îndrepta spre un punct în
care raţiunea avea să învingă de initiv. În același timp, era convinsă că
nu exista nimic imuabil, că nimic din societatea umană nu se petrecea
în mod automat. Nu existau legi naturale care să cuanti ice
comportamentul uman.
Iarăși Mao. Ca și cum chipul lui ar i strălucit acolo, în întuneric. „El
știa ce se va întâmpla, își zise ea. Viitorul nu este niciodată sigur, odată
pentru totdeauna. Mao tot repeta acest lucru, iarăși și iarăși, dar noi nu
l-am ascultat. Grupări noi vor apărea întotdeauna ca să pună labele pe
privilegii, și noi revoluţii vor izbucni permanent.”
Stătu pe verandă și își lăsă gândurile să zboare. Aţipi. Fu trezită de
un zgomot. Ascultă. Zgomotul se auzi din nou. Cineva ciocănea la ușa ei.
Se uită la ceas. Miezul nopţii. Oare cine voia să o viziteze așa de târziu?
Se întrebă dacă să deschidă ușa sau nu. Iarăși un ciocănit. „Cineva știe
că nu dorm, își zise ea. Cineva care m-a văzut pe verandă.” Intră în
cameră și se uită prin vizorul ușii. Afară aștepta un african, îmbrăcat în
uniforma hotelului. Curiozitatea puse stăpânire pe ea, și Hong Qiu
deschise ușa. Tânărul îi dădu o scrisoare. După numele de pe plic, Hong
Qiu își dădu seama că era scrisul lui Ya Ru. Îi dădu tânărului câţiva
dolari zimbabwieni, neștiind dacă îi dăduse prea mult sau prea puţin,
apoi se întoarse pe verandă. Citi mesajul scurt:
Hong Qiu,
Ar trebui să păstrăm pacea, de dragul familiei și al naţiunii, îmi cer scuze pentru
lipsa de scrupule de care uneori mă fac vinovat. Hai să ne uităm iarăși unul în ochii
celuilalt. În ultimele zile dinaintea întoarcerii acasă, dă-mi voie, te rog, să te invit să mă
însoţești într-o excursie, ca să vedem natura în elementul ei și animalele. Putem discuta
acolo.
Ya Ru

Hong Qiu reciti cu atenţie textul, ca și cum s-ar i așteptat la un


mesaj ascuns dincolo de rânduri. Nu descoperi nimic, și nici nu-și putu
da seama de ce el îi trimisese mesajul în toiul nopţii.
Privi bezna din jur și se gândi la prădătorii care își aţintesc prada,
fără ca victimele să aibă nici cea mai vagă idee ce le așteaptă.
— Te pot vedea, șopti ea. Indiferent de unde ai veni, te voi
descoperi cu timpul. Niciodată nu vei mai i în stare să te așezi lângă
mine fără ca eu să te văd venind.

A doua zi, Hong Qiu se trezi devreme. Dormise prost, visând umbre
care se furișau peste ea, ameninţătoare și lipsite de chip. Acum se găsea
pe verandă și urmărea zorii de zi africani, cu soarele răsărind pe
deasupra tu ișurilor nesfârșite. Un cormoran cu ciocul lung ateriză pe
balustrada verandei, după care își luă imediat zborul. Roua lăsată în
urmă de noaptea umedă scânteia în iarbă. De undeva, din depărtare, se
auzeau voci de africani, cineva strigând și altcineva râzând. Hong Qiu
era înconjurată de mirosuri puternice. Se gândi la scrisoarea pe care o
primise în toiul nopţii și se îndemnă singură să ie în permanenţă în
alertă. Cumva se temea de Ya Ru și mai tare în acea ţară străină.
La ora opt dimineaţa, un grup select de delegaţi, conduși de un
o icial al Ministerului Comerţului și de primarii din Shanghai și Beijing,
se adunase deja în sala de conferinţe de lângă foaierul hotelului. Chipul
lui Mugabe îi privea de pe mai mulţi pereţi cu un zâmbet pe care Hong
Qiu nu-l putea descifra prea bine: Era un zâmbet de amabilitate sau
unul strâmb? Cu voce tare, secretarul de stat de la Comerţ solicită
atenţia participanţilor la ședinţă.
— Acum ne vom întâlni cu președintele Mugabe. Președintele ne va
primi la palatul lui. Vom intra în șir, păstrând distanţa obișnuită între
o iciali, primari și ceilalţi delegaţi. Ne vom saluta reciproc, vom asculta
imnurile noastre naţionale, apoi ne vom așeza la masă pe locurile care
ne vor i indicate. Președintele Mugabe și o icialii noștri vor schimba
saluturi prin intermediul interpreţilor, după care președintele Mugabe
va ţine un scurt discurs. Nu ni s-a oferit o copie a discursului în avans.
Ar putea dura oricât, între douăzeci de minute și trei ore. Se recomandă
cu căldură vizitele înainte la toaletă. Discursul va i urmat de o sesiune
de întrebări și răspunsuri. Aceia dintre dumneavoastră care au primit
întrebări pregătite dinainte vor ridica mâna, se vor prezenta când li se
va permite să vorbească și vor rămâne în picioare în vreme ce
președintele Mugabe răspunde. Nu sunt permise întrebări
suplimentare, după cum nimeni altcineva din delegaţie nu va avea voie
să vorbească. După întâlnirea cu președintele, cea mai mare parte a
delegaţiei va vizita o mină de cupru numită Wandlana, în vreme ce
ministrul și delegaţii selectaţi vor continua discuţia cu președintele
Mugabe și cu un număr necunoscut de miniștri de-ai lui.
Hong Qiu se uită la Ya Ru, care stătea sprijinit, cu ochii pe jumătate
închiși, de o coloană în spatele sălii de conferinţe. Stabiliră un contact
vizual abia când ieșiră din sala de conferinţe. Ya Ru îi zâmbi înainte de a
se urca într-una dintre mașinile destinate o icialilor, primarilor și
delegaţilor selectaţi special. Hong Qiu se așeză într-unul dintre
autocarele care așteptau în faţa hotelului.
Îngrijorarea i se intensi ica permanent. „Trebuie să discut cu
cineva, își zise ea. Cineva care să-mi înţeleagă temerile.“ Privi prin
autocar. Îi cunoștea de multă vreme pe mulţi dintre delegaţii mai în
vârstă. Majoritatea îi împărtășeau opiniile legate de evoluţiile politice
din China. “Însă sunt obosiţi, își zise ea. Au îmbătrânit atât de mult, că
nu mai reacţionează în faţa ameninţărilor.”
Își continuă cercetările, dar în zadar. Nu vedea pe nimeni acolo în
care să aibă încredere. După întâlnirea cu președintele Mugabe, avea să
mai parcurgă o dată întreaga listă de participanţi. Cu siguranţă că
trebuia să ie acolo cineva în care să poată avea încredere.
Autocarul se îndreptă în viteză spre Harare. Hong Qiu privea pe
geam praful roșu stârnit de picioarele oamenilor care mergeau pe
marginea drumului.
Autocarul se opri brusc. Un bărbat care ședea de cealaltă parte a
intervalului central îi explică:
— Nu putem ajunge toţi simultan. Primele trebuie să ajungă
mașinile cu cei mai importanţi oameni. Apoi vom sosi noi, membrii
baletului economic și politic care vom asigura un fundal frumos.
Hong Qiu zâmbi. Uitase numele omului care îi vorbise, dar știa că în
timpul Revoluţiei Culturale fusese un profesor de izică la care
autorităţile apelaseră de multe ori. Când revenise din multele lui
peregrinări prin ţară, fusese imediat numit la conducerea a ceea ce
urma să devină Institutul de Cercetări Spaţiale al Chinei. Hong Qiu
bănuia că individul împărtășea convingerile ei legate de direcţia în care
ar i trebuit să se îndrepte China. Era un membru al școlii vechi, capabil
încă să stea în picioare, și nu unul dintre tinereii care nu înţelegeau
niciodată cum e să trăiești o viaţă în care există ceva mai important ca
propria persoană.
Se opriseră aproape de o piaţă de mici dimensiuni care se întindea
de ambele părţi ale drumului. Hong Qiu știa că Zimbabwe era o ţară în
pragul colapsului. Era unul dintre motivele pentru care o delegaţie așa
de numeroasă făcea această vizită. Deși un asemenea fapt nu avea să ie
niciodată făcut public, președintele Mugabe fusese, de fapt, cel care
implorase guvernul chinez să ajute Zimbabwe să depășească severa
criză economică prin care trecea ţara lui. Sancţiunile impuse de către
Occident însemnau că infrastructura de bază a ţării era aproape de
colaps. Cu doar câteva zile înainte de a pleca din Beijing, Hong Qiu citise
într-un ziar că in laţia din Zimbabwe se apropia acum de cinci mii la
sută. Oamenii care mergeau pe jos pe lângă drum o făceau cu pași
extrem de lenţi. Hong Qiu avea impresia că erau cu toţii înfometaţi sau
obosiţi.
Hong Qiu observă brusc o femeie care îngenunchea. Ducea un copil
într-un coș pus pe spate și avea pe cap un soi de coroană din cârpe
împăturite pentru purtarea greutăţilor mari. Doi bărbaţi din apropiere
se ajutară reciproc pentru a ridica un sac greu de ciment și pe care îl
așezară apoi în echilibru pe capul femeii. Apoi o ajutară pe femeie să se
ridice. Hong Qiu o urmări îndepărtându-se cu pași împleticiţi. Fără să se
gândească, sări în picioare, străbătu în goană intervalul autocarului și
vorbi cu interpreta:
— Te rog să vii cu mine.
Interpreta, o femeie tânără, deschise gura ca să protesteze, dar
Hong Qiu o împiedică să scoată vreo vorbă. Șoferul deschisese ușa din
faţă ca să permită intrarea aerului în autocarul care începuse deja să se
încingă din pricină că instalaţia de aer condiţionat nu funcţiona. Hong
Qiu o trase pe interpretă de cealaltă parte a drumului, unde cei doi
bărbaţi se așezaseră la umbră și își împărţeau o ţigară. Femeia cu
greutatea de pe cap dispăruse deja în pâcla stârnită de praful roșu.
— A lă cât cântărește sacul pe care l-au pus pe capul femeii.
— Cam cincizeci de kilograme, o informă interpreta după ce primi
răspunsul.
— Dar asta e oribil. Femeia aia n-o să mai aibă spate la treizeci de
ani.
Bărbaţii izbucniră în râs.
— Noi ne mândrim cu femeile noastre. Sunt foarte puternice.
Hong Qiu citea în ochii lor că nu-și dădeau seama care era
problema de fapt. „Femeile de aici suferă aceleași greutăţi cu care se
confruntă și bietele noastre ţărănci din China, își zise ea. Femeile cară
mereu greutăţi mari pe cap, dar și mai rele sunt greutăţile pe care
trebuie să le care în interiorul minţilor lor.“
Se întoarse la autocar, însoţită de interpretă. La scurt timp după
aceea, porniră iarăși la drum - acum aveau și escortă de motociclete.
Hong Qiu lăsă vântul venind dinspre geamul deschis să-i bată în faţă.
N-avea s-o uite pe femeia cu sacul de ciment pe cap.
Întâlnirea cu președintele Mugabe dură patru ore. Când intră în
sală, președintele avea mai degrabă aerul unui director amabil de
școală. Când strânse mâna lui Hong Qiu, o făcu privind dincolo de ea, ca
un om a lat în altă lume care se ciocnise în trecere de altă iinţă. După
întâlnire n-avea să-și mai amintească nimic despre ea. Hong Qiu știa că
acest om mic de statură, care radia forţă în ciuda faptului că era bătrân
și fragil, era descris de unii ca un tiran însetat de sânge, care își chinuia
propriul popor prin distrugerea caselor și alungarea oamenilor de pe
pământurile lor ori de câte ori îi venea cheful. Alţii îl socoteau însă un
erou care nu renunţa niciodată la lupta împotriva rămășiţelor puterii
coloniale despre care el insista cu încăpăţânare să creadă că se a lă în
spatele tuturor problemelor ţării.
Ce credea Hong Qiu? Știa prea puţine despre politică pentru a-și
forma o opinie bine de inită, dar Robert Mugabe era un om care din
multe puncte de vedere merita admiraţia și respectul ei. Chiar dacă nu
tot ce făcea el era bine, Mugabe era convins că rădăcinile
colonialismului erau extrem de adânci și trebuiau retezate, nu o singură
dată, ci de câte ori se iveau la suprafaţă. Nu în ultimul rând, Hong Qiu îl
respecta pentru că citise cât de constant și de brutal era Mugabe atacat
în mass-media occidentală. Hong Qiu trăise destul ca să știe că
protestele puternice venite dinspre moșieri și ziarele lor erau adesea
menite să înăbușe ţipetele de durere ale celor care încă sufereau de pe
urma relelor aduse de colonialism.
Zimbabwe și Robert Mugabe se a lau sub asediu. Indignarea
Occidentului ajunsese la extrem cu câţiva ani înainte, când Mugabe
luase cu forţa pământurile deţinute de moșierii albi care încă erau
dominanţi în ţară și care, prin ceea ce făceau, lipseau sute de mii de
locuitori ai ţării de o bucată de pământ pentru nevoi personale. Ura faţă
de Mugabe crescuse cu iecare moșier alb rănit de pietre sau de gloanţe
în cadrul confruntărilor deschise cu negrii revoltaţi și lipsiţi de orice
bunuri.
Hong Qiu mai știa că în anii 1980, când Zimbabwe, pe atunci
numită Rhodezia, se eliberase de sub regimul fascist al lui Ian Smith,
Mugabe le oferise moșierilor albi posibilitatea unor negocieri deschise
prin care să se găsească o soluţie pașnică la problema vitală a posesiei
pământurilor. Încercările lui de dialog fuseseră întâmpinate cu tăcere
de-a lungul celor cincisprezece ani care urmaseră proclamării
independenţei statului. Mugabe își repetase de nenumărate ori oferta
de negociere, dar nu primise nici un răspuns, ci doar o tăcere
dispreţuitoare. În cele din urmă, răbdarea lui ajunsese la o limită, așa că
multe ferme fuseseră date din partea statului celor lipsiţi de pământuri.
Acest fapt fusese imediat condamnat de Occident și protestele
începuseră să curgă din toate părţile.
În acel moment, imaginea lui Mugabe se transformase din cea a
unui luptător pentru libertate în cea a clasicului tiran african. Fusese
zugrăvit așa cum antisemiţii îi zugrăveau pe evrei și, până la urmă, acest
om care se a lase în fruntea luptei de eliberare a ţării ajunsese defăimat
fără nici un fel de scrupule. Nimeni nu mai scotea o vorbă despre faptul
că foștii conducători ai regimului Ian Smith, în frunte cu Smith însuși,
primiseră permisiunea de a rămâne în Zimbabwe. Mugabe nu-i
trimisese în instanţă și apoi la galere, așa cum obișnuiau să procedeze
britanicii cu negrii revoltaţi în colonii. Însă un alb refractar la
schimbare nu era totuna cu un negru refractar.
Hong Qiu ascultă discursul lui Mugabe. Omul vorbea încet, cu voce
blândă, pe care n-o ridica niciodată atunci când menţiona sancţiunile
internaţionale care duseseră la creșterea ratei mortalităţii infantile, la
răspândirea foametei și la tot mai multe emigrări ilegale în Africa de
Sud. Mugabe vorbi despre opoziţia din Zimbabwe.
— Au existat incidente, recunoscu el. Dar ziarele străine nu
relatează niciodată nimic despre atacurile împotriva mea și a partidului
meu. Noi suntem mereu cei care azvârle cu pietre sau confecţionează
încărcături explozive din dinamită, iar ceilalţi nu aruncă niciodată cu
bombe incendiare, nu-și schingiuiesc și nici nu-și bat până la moarte
oponenţii.
Mugabe vorbi mult, dar bine. Hong Qiu își aduse aminte că omul
avea mai bine de optzeci de ani. Ca atâţia lideri africani, petrecuse
multă vreme în închisoare în cursul anilor de represiune, când puterile
coloniale încă erau convinse că vor face faţă atacurilor la adresa
supremaţiei lor. Hong Qiu știa că Zimbabwe era o ţară coruptă. Drumul
pe care-l avea de străbătut era încă extrem de lung. Însă ar i fost prea
simplu și prea nedrept ca vina să ie aruncată în întregime în seama lui
Mugabe. Adevărul era mult mai complicat.
Îl văzu pe Ya Ru stând de cealaltă parte a mesei, aproape de
o icialul de la comerţ și de tribuna de unde vorbea Mugabe. Își ţinea
privirea aţintită asupra carneţelului propriu de însemnări și mâzgălea
ceva. Făcea așa ceva încă din copilărie, schiţând siluete umane, de obicei
mici drăcușori neastâmpăraţi, înconjuraţi de focuri aprinse, în vreme ce
medita sau asculta pe cineva. „Cu toate astea, își zise Hong Qiu, probabil
că acum ascultă cu mai mare atenţie ca oricine altcineva. Soarbe iecare
vorbă pentru a vedea ce avantaje va putea dobândi din afacerile viitoare
dintre cele două ţări, motivul adevărat al vizitei noastre aici. De ce
materii prime dispune Zimbabwe și de care să avem noi nevoie? Cum să
avem acces la ele la cel mai mic preţ?“
Când întâlnirea luă sfârșit și președintele Mugabe părăsi marea
sală de conferinţe, Ya Ru și Hong Qiu se întâlniră în dreptul ușilor.
Fratele ei o așteptase acolo. Își luă iecare o farfurie, pe care o umplu cu
mâncare de pe tejgheaua bufetului. Ya Ru bău vin, însă Hong Qiu se
mulţumi cu un pahar cu apă.
— De ce îmi trimiţi scrisori în toiul nopţii?
— M-a încercat sentimentul irezistibil că e ceva important. N-am
mai putut aștepta.
— Omul care mi-a ciocănit la ușă știa că sunt trează. De unde știa
asta?
Ya Ru ridică surprins din sprâncene.
— Există moduri diferite de a ciocăni într-o ușă, depinzând dacă
persoana din spatele ușii este trează sau doarme.
Ya Ru dădu din cap.
— Sora mea e foarte abilă.
— Și nu uita că văd în întuneric. Azi-noapte am stat multă vreme pe
verandă. Chipurile licăresc în lumina lunii.
— Dar azi-noapte n-a fost lună?
— Stelele dau o lumină pe care eu o pot intensi ica. Lumina stelelor
poate deveni lumina lunii.
Ya Ru se uită gânditor la ea.
— Mă provoci la o întrecere? Asta vrei să faci?
— Nu asta faci tu?
— Trebuie să vorbim. În liniște și pace. Aici se petrec lucruri
revoluţionare. Am atacat Africa cu o armată mare, dar prietenoasă.
Acum suntem implicaţi în crearea de capete de pod.
— Azi am văzut doi bărbaţi ridicând un sac de peste cincizeci de
kile de ciment pe capul unei femei. Întrebarea pe care ţi-o adresez e
foarte simplă. De ce am venit aici cu o armată? Vrem să-i ușurăm povara
femeii? Sau vrem să ne alăturăm celor care îi pun saci pe cap?
— E o întrebare importantă, pe care aș i fericit să o discut. Dar nu
acum. Președintele ne așteaptă.
— Nu și pe mine.
— Petrece-ţi seara pe verandă. Dacă nu îţi bat în ușă până la miezul
nopţii, te poţi duce la culcare.
Ya Ru își lăsă paharul jos și o părăsi cu un zâmbet pe soră-sa. Hong
Qiu constată că scurta conversaţie dintre ei o făcuse să asude. O voce
anunţă că autocarul ei avea să plece în treizeci de minute. Hong Qiu își
umplu din nou farfuria cu sandviciuri mici. Când simţi că mâncase
îndeajuns, se duse înspre spatele palatului, unde aștepta autocarul.
Afară era deja arșiţă, cu soarele re lectându-se de zidurile din piatră
albă ale clădirii. Hong Qiu își puse ochelarii de soare și o pălărie albă pe
care o adusese cu ea în bagaj. Tocmai voia să urce în autocar când i se
adresă cineva. Se răsuci pe călcâie.
— Ma Li? Ce cauţi aici?
— Îl înlocuiesc pe bătrânul Zu. A fost doborât de tromboză și n-a
reușit să vină. Am fost chemată ca să-l înlocuiesc. De-asta nici nu sunt
pe lista de participanţi.
— Nu te-am observat de dimineaţă, pe drumul încoace.
— Cineva mi-a atras atenţia că m-am urcat într-una din mașinile
mici, ceea ce a încălcat protocolul. Acum am venit să-mi ocup locul.
Hong Qiu întinse mâna și prinse încheieturile mâinilor lui Ma Li.
Femeia întruchipa exact speranţele lui Hong Qiu. Era cineva cu care
putea discuta. Ma Li îi era prietenă încă din studenţie, după Revoluţia
Culturală. Hong Qiu își aminti de o împrejurare, devreme într-o
dimineaţă, când o găsise pe Ma Li dormind într-una din sălile de curs
ale universităţii. Când Ma Li se trezise, ele două începuseră să discute.
Păreau prietene predestinate. Hong Qiu încă își mai amintea una
dintre primele lor conversaţii. Ma Li spusese că venise vremea să
înceteze cu „bombardarea sediilor centrale". Fusese unul dintre
lucrurile pe care Mao îi îndemnase pe revoluţionari să le facă. Nici
măcar o icialităţile de vârf din Partidul Comunist nu trebuiau scutite de
critica necesară. Ma Li susţinea, în schimb, că devenise necesar să
„bombardeze golul din capul meu, toată lipsa de cunoștinţe împotriva
căreia trebuie să lupt".
Ma Li se instruise pentru a deveni analist economic și era angajată
la Ministerul Comerţului ca membră a unui grup de experţi a căror
sarcină consta în veri icarea permanentă a cursurilor valutare de pe tot
mapamondul. Hong Qiu ajunsese consilier al ministrului responsabil de
securitatea naţională, cu sarcina de a coordona opiniile conducătorilor
militari de vârf privind apărarea internă și externă a ţării, în special
protecţia liderilor politici. Hong Qiu fusese la nunta lui Ma Li, dar după
nașterea celor doi copii ai acesteia, întâlnirile lor deveniseră tot mai
rare.
Acum se întâlneau din nou, într-un autocar, în spatele palatului lui
Robert Mugabe. Discutară fără întrerupere pe durata călătoriei înapoi
spre camerele lor. Hong Qiu observă că Ma Li era cel puţin la fel de
încântată ca și ea de revedere. Când ajunseră la hotel, hotărâră să facă o
plimbare spre veranda mare, cu priveliștea ei magni ică către râu. Nici
una din ele nu avea programată vreo întâlnire importantă până în ziua
următoare, când Ma Li urma să viziteze o fermă experimentală, iar
Hong Qiu trebuia să participe la o discuţie cu un grup de lideri militari
din Zimbabwe, lângă cascada Victoria.
Porniră spre râu într-o căldură sufocantă. Se vedeau fulgere în
depărtare și se auzeau slab serii de tunete. Nici urmă de animale în jur.
Parcă tot locul devenise brusc pustiu. Hong Qiu tresări când Ma Li o
apucă de braţ.
— Ai văzut? întrebă Ma Li, arătând cu mâna.
Hong Qiu se uită, dar nu sesiză nici o mișcare în tu ișurile dese care
mărgineau apa.
— În spatele copacului unde scoarţa a fost jupuită de elefanţi, lângă
bolovanul care se ridică din sol ca o suliţă.
Acum Hong Qiu văzu. Coada leului se legăna încet, ștergând solul
roșu. Printre frunze se zăreau din când în când coama și ochii bestiei.
— Ai o privire ageră, remarcă Hong Qiu.
— M-am antrenat să observ lucruri. Altfel împrejurimile pot i
periculoase. Chiar și într-un oraș sau într-o sală de conferinţă pot exista
capcane în care poţi să cazi dacă nu ești atent.
Păstrând o tăcere aproape respectuoasă, îl urmăriră pe leu cum
coboară la râu și începe să bea. În mijlocul apei, câteva capete de
hipopotam săltară în sus și în jos. Un cormoran la fel de colorat precum
cel de pe verandă se lăsă pe balustradă, cu o insectă mare în cioc.
— Liniște și pace, rosti Ma Li. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mi le
doresc mai tare. Poate că e primul semn de bătrâneţe? Nimeni nu vrea
să moară înconjurat de zgomot de mașini și de radiouri. Progresul pe
care ni-l construim singuri ne costă mult din punct de vedere al liniștii.
Oare chiar poate o persoană trăi fără genul de liniște de care avem noi
parte acum?
— Ai dreptate, replică Hong Qiu. Dar cum rămâne cu ameninţările
invizibile la adresa vieţilor noastre? Ce facem cu ele?
— Presupun că te gândești la poluare? La otrăvuri? Viruși care
suferă încontinuu mutaţii și își schimbă aspectul?
— Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, acum Beijingul este
cel mai murdar oraș din lume. Măsurători recente au descoperit până la
o sută patruzeci și două de micrograme de particule de praf în metrul
cub de aer. În New York cifra echivalentă este de douăzeci și șapte, iar în
Paris de douăzeci și doi. Așa cum știm amândouă prea bine, diavolul se
ascunde în detalii.
— Gândește-te la toţi acei oameni care descoperă că pentru prima
dată în viaţă își pot cumpăra o motoretă. Cum îi poţi convinge să n-o
facă?
— Prin întărirea controlului partidului asupra dezvoltării. Asupra a
ceea ce este produs prin mijloace materiale și ce este produs prin idei.
Ma Li mângâie cu blândeţe mâna prietenei sale.
— Mă simt așa de bucuroasă de iecare dată când descopăr că nu
sunt singură. Nu mi-e rușine să a irm că baoxian yundong este ceea ce
poate salva ţara noastră de la dezintegrare și descompunere.
— O campanie de păstrare a dreptului Partidului Comunist de a
conduce, rosti Hong Qiu. Sunt de acord cu tine. Dar în același timp, știm
amândouă că pericolul ne ameninţă din interior. Pe vremuri nevasta lui
Mao era exponentul noii clase superioare, în ciuda faptului că lutura
drapelul roșu mai puternic decât oricine altcineva. Astăzi sunt alţii care
se ascund în partid și care nu vor decât să-l submineze și să înlocuiască
stabilitatea de care ne bucurăm cu un soi de libertate capitalistă pe care
nimeni nu o va putea controla.
— Am pierdut deja stabilitatea, replică Ma Li. Ca analist care știe
căile pe care curg banii în ţara noastră, cunosc multe detalii de care nici
tu și nici altcineva nu au habar. Dar, evident, nu am voie să spun nimic.
— Suntem singure. Leul ăla nu ne ascultă.
Ma Li o măsură din cap până în picioare. Hong Qiu știa exact la ce
se gândea - pot să am încredere în ea sau nu?
— Nu spune nimic dacă ai dubii, zise Hong Qiu. Dacă îţi alegi greșit
oamenii în care să ai încredere, rămâi neajutorată și lipsită de apărare.
Asta e marea idee pe care ne-a oferit-o Confucius.
— Am încredere în tine, zise Ma Li. Cu toate astea, nu poţi nega
faptul că instinctul de conservare al individului întotdeauna încurajează
prudenţa.
Hong Qiu arătă spre malul râului.
— Leul a plecat. N-am observat plecarea lui.
Ma Li încuviinţă.
— Anul acesta, guvernul a crescut cheltuielile militare cu aproape
cincisprezece la sută, continuă Hong Qiu. Privind lucrurile din
perspectiva faptului că nu există inamici reali în apropierea Chinei, în
mod iresc Pentagonul și Kremlinul se întreabă ce se petrece. Analiștii
lor își pot da seama fără cine știe ce efort că statul și forţele noastre
armate se pregătesc împotriva unei revolte interne. În plus, cheltuim
aproape zece miliarde de yuani pe sistemele noastre de supraveghere a
internetului. Sunt cifre imposibil de ascuns. Dar mai există o statistică
de care foarte puţini oameni au habar. Câte revolte și proteste de masă
crezi tu că au avut loc în ţara noastră anul trecut?
Ma Li se gândi câteva clipe.
— Cinci mii, poate?
Hong Qiu clătină din cap.
— Aproape nouăzeci de mii. Calculează tu câte se petrec zilnic. Este
o cifră care aruncă o imensă umbră asupra tuturor eforturilor biroului
politic. Ce a făcut Deng cu cincisprezece ani în urmă - liberalizarea
economiei - a fost su icient pentru a calma cea mai mare parte a
agitaţiei civile din ţară. Însă acum asta nu mai ajunge. Mai ales atunci
când orașele nu mai pot găsi spaţii și locuri de muncă pentru sutele de
milioane de ţărani care își așteaptă cu nerăbdare rândul ca să se bucure
de viaţa bună la care visăm cu toţii.
— Ce se va întâmpla?
— Nu știu. Nimeni nu știe. Grijile și starea de alertă sunt pe deplin
justi icate. În interiorul partidului are loc o luptă pentru putere mai
acerbă chiar decât a fost pe vremea lui Mao. Nimeni nu poate prevedea
care va i rezultatul. Armata se teme de un haos care nu mai poate i
controlat. Noi două știm că singurul lucru pe care îl putem face și pe
care trebuie să-l facem este să restaurăm principiile de bază care se
aplicau înainte.
— Baoxian yundong.
— Singura cale. Singura noastră cale. Nu este posibil să
scurtcircuităm această cale către viitor.
O turmă de elefanţi își croia încet drum spre râu ca să se adape.
Când pe verandă își făcu apariţia un grup de turiști occidentali, cele
două prietene se întoarseră în holul hotelului. Hong Qiu intenţionase să
propună ca ele să mănânce împreună, dar Ma Li i-o luă înainte spunând
că avea o întâlnire în acea seară.
— O să stăm aici două săptămâni, zise Ma Li. Vom avea destul timp
ca să discutăm despre tot ce s-a întâmplat.
— Tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla, replică Hong Qiu. Despre
toate lucrurile la care nu avem încă un răspuns.
Hong Qiu o urmări pe Ma Li plecând pe lângă o latură a piscinei
mari. „O să discut cu ea mâine, își zise ea. Exact atunci când aveam
nevoie disperată ca să discut cu cineva, una dintre cele mai vechi
prietene ale mele apare din senin.“
Mâncă singură în acea seară. Un grup mare, făcând parte din
delegaţia chineză, se strânsese în jurul a două mese lungi, dar Hong Qiu
preferă singurătatea.
Moliile dansau în jurul lămpii de deasupra capului ei.
După ce termină de mâncat, stătu o vreme la barul de lângă piscină
și bău o ceașcă de ceai. Câţiva delegaţi chinezi se îmbătară și se apucară
să facă avansuri chelneriţelor tinere și frumoase care serveau la mese.
Pe Hong Qiu o irită spectacolul ieftin, așa că plecă. “Într-o altă Chină, așa
ceva nu ar i fost permis, își zise ea, furioasă. Gărzile de securitate ar i
intervenit deja până acum. Oricine s-ar i îmbătat și ar i început să se
dea mare nu ar mai i avut voie să reprezinte China. Poate că ar i ajuns
chiar și la închisoare. Dar în zilele noastre nimănui nu-i mai pasă.“
Se așeză pe verandă și se gândi la aroganţa cu care fusese
îmbrăţișată convingerea nefericită că un sistem al economiei de piaţă
mai puţin reglementat ar face bine dezvoltării ţării. Ţelul lui Deng
fusese acela de a face ca roţile care puneau în mișcare economia
chineză să se învârtă mai rapid. Astăzi însă, situaţia era alta. „Trăim cu
riscul supraîncălzirii, nu numai din perspectiva industriilor noastre, ci
și din cea a creierelor noastre, își spuse ea. Nu vedem ce preţ plătim,
sub forma râurilor poluate, al aerului care ne sufocă și al milioanelor de
oameni care caută cu disperare să fugă din zonele rurale.
Odinioară am venit în ţara care se numea Rhodezia pentru a
sprijini o luptă de eliberare naţională. Acum, la aproape treizeci de ani
după dobândirea independenţei, revenim sub forma unor coloniști
prost deghizaţi. Propriul meu frate este unul dintre cei care trădează
vechile noastre idealuri. Dar el nu are nici un pic din credinţa sinceră în
forţa și prosperitatea poporului care pe vremuri ne-a eliberat propria
ţară.“
Închise ochii și ascultă zgomotele nopţii. Toate gândurile legate de
Ma Li și de conversaţia lor dispărură încet din mintea ei obosită.
Aproape că adormise când auzi un zgomot mai puternic decât
sunetele cicadelor. O ramură care trosnise.
Deschise ochii și se ridică pe scaun. Cicadele tăcură. Știa că undeva,
în apropiere, se a la cineva.
Intră repede în camera ei și încuie ușa de sticlă. Stinse toate
luminile.
Inima îi bătea cu putere. I se făcuse frică.
Cineva era afară, în întuneric. Oricine ar i fost, călcase pe o creangă
și o rupsese sub picior.
Se aruncă pe pat, temându-se ca nu cumva cineva să intre cu forţa
în camera ei.
Însă nimeni nu apăru din beznă. După ce așteptă aproape o oră,
trase draperiile, se așeză la birou și se apucă să scrie o scrisoare pe care
o întocmise în minte în cursul zilei.
29
Hong Qiu avu nevoie de câteva ore ca să scrie rezumatul celor
întâmplate în ultima vreme, începând cu fratele ei și cu bizarele
informaţii primite de la judecătoarea suedeză, Birgitta Roslin. Făcea
asta ca să se protejeze pe sine. Decisese odată pentru totdeauna că
fratele ei era corupt și făcea parte din grupul de indivizi pe cale de a
pune mâna pe China. În plus, el și garda lui de corp, Liu Xin, puteau i
implicaţi în câteva crime brutale petrecute la mare distanţă de graniţele
Chinei. Nu porni aparatul de aer condiţionat pentru a putea auzi orice
sunete de afară. Insectele nopţii bâzâiau în jurul lămpii în încăperea
sufocant de ierbinte și picături grele de sudoare se prelingeau de pe
faţa ei pe birou. Avea toate motivele să se simtă îngrijorată. Trăise
su icient de mult ca să poată face deosebirea între pericolele reale și
cele imaginare.
Ya Ru era fratele ei, dar mai presus de asta era un om care nu ezita
să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile. Hong Qiu nu se
opunea unor dezvoltări în direcţii noi. Așa cum întreaga lume se
schimba, liderii chinezi erau obligaţi să conceapă strategii noi pentru a
rezolva problemele prezentului și pe cele ale viitorului. Însă Hong Qiu și
mulţi alţii ca ea nu priveau cu ochi buni faptul că liderii nu combinau
fundamentele socialiste ale ţării cu dezvoltarea către o economie în
care pieţele libere să joace un rol major. Oare era alternativa
imposibilă? O ţară puternică, precum China, nu avea nevoie să-și vândă
su letul în căutarea de petrol, materii prime și pieţe noi pentru
desfacerea produselor industriale. Oare marea provocare nu consta
tocmai în demonstrarea faptului că imperialismul brutal și
colonialismul nu reprezentau o consecinţă inevitabilă a dezvoltării unei
ţări?
Hong Qiu fusese martoră la felul în care lăcomia punea stăpânire
pe tineri care, prin intermediul contactelor stabilite, al rudelor și nu în
ultimul rând al lipsei de scrupule, reușiseră să-și construiască averi
fabuloase. Indivizii se simţeau intangibili, iar acest fapt îi făcea și mai
brutali, și mai cinici. Hong Qiu ar i vrut să li se opună, lor și lui Ya Ru.
Viitorul nu însemna o concluzie deja trasă: totul era încă posibil.
Când termină de scris, citi scrisoarea, efectuă câteva corecţii și
clari icări, apoi sigilă plicul, scrise numele lui Ma Li pe el, după care se
întinse pe pat ca să se culce. Deși era foarte obosită, trecu o vreme până
să adoarmă.
Se sculă la ora șapte și urmări răsăritul de soare de pe verandă.
Când ajunse în sala de mese, Ma Li se găsea deja acolo. Hong Qiu i se
alătură, comandă ceai chelneriţei, apoi privi în jurul ei. La cele mai
multe mese ședeau membri ai delegaţiei chineze. Ma Li o anunţă că
intenţiona să se ducă până la râu ca să privească animalele.
— Vino în camera mea peste o oră, rosti Hong Qiu cu voce
coborâtă. Stau la numărul douăzeci și doi.
Ma Li încuviinţă, fără să întrebe nimic. „Ca și mine, a dus o viaţă
care ne-a învăţat cu prezenţa constantă a secretelor”, își spuse Hong
Qiu.
Își termină micul dejun, apoi se retrase în cameră ca s-o aștepte pe
Ma Li. Plecarea spre ferma experimentală era programată abia la ora
nouă și jumătate.
După exact o oră, Ma Li ciocăni la ușă. Hong Qiu îi dădu scrisoarea
pe care o redactase în cursul nopţii.
— Dacă mi se întâmplă ceva, zise ea, scrisoarea asta va deveni
importantă. Dacă voi ajunge să mor de bătrâneţe în patul meu, poţi să o
arzi.
Ma Li se uită intens la ea.
— Să-mi fac griji în privinţa ta?
— Nu. Dar chiar și așa scrisoarea este importantă. De dragul altora.
Și de dragul ţării noastre.
Hong Qiu văzu surpriza pe chipul celeilalte femei. Însă Ma Li nu
întrebă nimic, ci se mulţumi să bage scrisoarea în poșetă.
— Ce ai astăzi pe agendă? întrebă Ma Li.
— O discuţie cu membrii serviciului de securitate ai lui Mugabe. Le
vom oferi asistenţă.
— Arme?
— Parţial. Dar în primul rând îi vom ajuta să-și instruiască oamenii,
îi vom învăţa luptele corp la corp și arta de a supraveghea oamenii.
— La asta suntem experţi.
— Detectez cumva o critică ascunsă în ceea ce ai spus?
— Bineînţeles că nu, replică Ma Li, surprinsă.
— Știi că am susţinut mereu cât de importantă este pentru ţara
noastră protecţia atât faţă de dușmanii din interior, cât și faţă de cei din
exterior. Multe ţări din Occident ar i încântate să vadă cum Zimbabwe
se prăbușește într-un haos sângeros. Anglia n-a admis niciodată pe
deplin că această ţară s-a eliberat în 1980. Mugabe este înconjurat de
dușmani. Ar i o prostie din partea lui să nu ceară ca serviciul lui de
securitate să opereze la capacitate maximă.
— Și presupun că nu e prost?
— Robert Mugabe e su icient de deștept ca să-și dea seama că
trebuie să reziste tuturor tentativelor fostei puteri coloniale de a reteza
picioarele partidului de guvernământ. Dacă pică Zimbabwe, multe alte
ţări o vor apuca pe același drum.
Hong Qiu o însoţi pe Ma Li la ușă și o urmări dispărând de-a lungul
aleii pavate care șerpuia pe sub vegetaţia luxuriantă.
Chiar lângă bungalow-ul lui Hong Qiu se găsea un arbust jacaranda.
Privi spre lorile de un albastru-deschis și încercă să găsească, în zadar,
ceva cu care să compare acea culoare. Culese o loare care căzuse pe jos.
O puse între paginile jurnalului ei pentru a o presa și conserva. Hong
Qiu își lua jurnalul cu ea oriunde se ducea, dar rareori își găsea timp ca
să scrie în el.
Tocmai voia să se așeze pe verandă ca să studieze un raport despre
opresiunea politică din Zimbabwe, când se auzi un ciocănit în ușă. Afară
era unul dintre ghizii chinezi, un bărbat de vârstă mijlocie pe nume Shu
Fu. Hong Qiu observase mai devreme că omul păruse speriat de moarte
că lucrurile puteau decurge prost din punct de vedere al organizării.
Părea complet nepotrivit ca ghid pentru un grup așa de mare, mai ales
că engleza pe care o vorbea era departe de a i satisfăcătoare.
— Hong Qiu, rosti Shu Fu. A apărut o schimbare de program.
Ministrul comerţului vrea să viziteze o ţară vecină, Mozambic, și vrea să
faceţi parte din grupul care îl însoţește.
— De ce?
Hong Qiu era complet surprinsă. Nu avusese niciodată o legătură
strânsă cu o icialul de la minister, Ke, și abia dacă îi strânsese mâna
înainte de a decola spre Harare.
— Ministrul m-a rugat doar să vă informez că veţi călători cu el. Va
i o delegaţie mică.
— Când vom pleca? Și încotro?
Shu Fu își șterse sudoarea de pe sprâncene, apoi își desfăcu braţele
în lateral. Arătă spre ceas.
— Nu vă pot spune mai multe amănunte. Mașinile pleacă spre
aeroport în patruzeci și cinci de minute. Nu se acceptă întârzieri. Toată
lumea implicată trebuie să ia bagaje ușoare și să ie pregătită pentru
ședere peste noapte. Dar e posibil să vă întoarceţi chiar din seara asta.
— Unde mergem? Ce sens are?
— Ministrul Ke va explica toate astea.
— Dar măcar îmi puteţi spune numele orașului unde mergem?
— Orașul Beira de la Oceanul Indian. Potrivit informaţiilor de care
dispun, zborul va dura mai puţin de o oră.
Hong Qiu nu avu ocazia să mai pună și alte întrebări. Shu Fu se
grăbi să dispară.
Hong Qiu rămase nemișcată în cadrul ușii. „Există o singură
explicaţie, își zise ea. Ya Ru mă vrea acolo. Evident va i unul dintre cei
care îl însoţește pe Ke. Și mă vrea și pe mine acolo.“
Își aminti de ceva ce auzise pe drumul spre Africa. Președintele
Kaunda al Zambiei ceruse ca linia aeriană naţională, Zambia Airways, să
investească bani în cumpărarea unuia dintre cele mai mari avioane de
pasageri ale epocii, un Boeing 747. Nu exista o piaţă care să justi ice
zboruri regulate între Lusaka și Londra ale unui asemenea gigant. În
scurt timp se a lase însă că scopul adevărat al președintelui Kaunda era
acela de a folosi avionul pentru călătoriile lui frecvente în alte ţări. Nu
pentru că dorea să călătorească luxos, ci pentru a avea loc su icient
pentru membrii opoziţiei, membrii guvernului sau conducătorii militari
în care nu avea încredere. Își umplea avionul cu cei care erau gata să
comploteze împotriva lui sau chiar să conceapă o lovitură de stat,
pentru a-i avea sub supraveghere în timp ce lipsea din ţară.
Încerca Ya Ru ceva similar? O voia pe sora lui aproape de el ca să o
poată supraveghea?
Hong Qiu se gândi la creanga care trosnise în întuneric lângă
camera ei. Cu greu și l-ar i închipuit pe Ya Ru stând acolo, în umbră. Mai
degrabă fusese cineva trimis să o spioneze.
Cum nu voia să i se opună lui Ke, Hong Qiu își pregăti pentru drum
valiza mai mică din cele două cu care venise. Cu câteva minute înainte
de plecare se duse la recepţie. Nici urmă de Ke sau de Ya Ru. Pe de altă
parte, avu impresia că îl zărește pe Liu Xin, garda de corp a lui Ya Ru,
deși nu fu sigură. Shu Fu o escortă spre una dintre limuzinele care
așteptau. În mașină se mai găseau doi bărbaţi despre care ea știa că
lucrau la Ministerul Agriculturii din Beijing.
Aeroportul se a la la doar câţiva kilometri în afara capitalei Harare.
Cele trei mașini din convoi merseră rapid, cu o motocicletă în faţă drept
escortă. Hong Qiu observă poliţiști la iecare colţ de stradă, oprind
tra icul de pe alte străzi. Pătrunseră direct prin porţile aeroportului și
fără alte opriri se suiră direct la bordul unui avion al forţelor aeriene
locale. Hong Qiu urcă pe la ușa din spate și observă un ecran care
separa partea din faţă a cabinei pasagerilor de cea din spate. Presupuse
că era avionul privat al lui Mugabe, pe care președintele îl împrumutase
delegaţiei chineze. După doar câteva minute de așteptare, avionul
decolă. Lângă Hong Qiu se așezase una dintre secretarele lui Ke.
— Unde mergem? întrebă Hong Qiu după ce ajunseră la altitudinea
de zbor și pilotul anunţă că zborul va dura cincizeci de minute.
— Spre valea luviului Zambezi, răspunse femeia de alături.
Tonul femeii o determină pe Hong Qiu să nu-i mai pună și alte
întrebări. Avea ea să a le până la urmă care era scopul acelei călătorii
neașteptate.
Sau nu era chiar așa de neașteptată? Îi trecu prin minte ideea că
nici măcar de asta nu putea i sigură. Poate că totul făcea parte dintr-un
plan despre care ea n-avea habar.
Când începu pregătirile de coborâre, aeronava trecu peste mare.
Hong Qiu văzu apa verzuie-albăstrie scânteind dedesubt și mici bărci de
pescuit cu vele simple, triunghiulare, săltând pe valuri. Orașul Beira
lucea alb în lumina soarelui. În jurul centrului din beton al orașului se
zăreau nenumărate așezări părăginite, posibil pline de magherniţe.
Când ieși din avion, căldura o lovi ca un ciocan. Îl văzu pe Ke
îndreptându-se spre prima mașină din convoi, care de data asta nu mai
era o limuzină neagră, ci un Land Cruiser alb, cu drapelul mozambican
pe capotă. Hong Qiu îl văzu pe Ya Ru urcând în aceeași mașină. Nu se
întoarse nici o secundă spre ea. “Însă știe clar că sunt aici“, își zise Hong
Qiu.
Porniră spre nord-vest. Alături de Hong Qiu în mașină se găseau
aceiași doi bărbaţi de la Ministerul Agriculturii. Oamenii cercetau niște
hărţi topogra ice de mici dimensiuni, comparându-le cu atenţie cu
peisajul pe care îl zăreau prin geamurile mașinii. Hong Qiu continua să
se simtă la fel de iritată ca atunci când Shu Fu își făcuse apariţia la ușa
ei, anunţând schimbarea de program. Ca și cum ar i fost forţată să se
implice într-un eveniment împotriva căruia experienţa acumulată și
intuiţia ei emiteau semnale puternice de avertizare. „Ya Ru mă vrea aici,
își zise ea. Dar ce motive i-a oferit lui Ke ca eu să mă a lu acum într-o
mașină japoneză care stârnește nori groși de praf roșiatic? În China
solul e galben; aici este roșu, dar se ridică la fel de ușor în aer și îţi intră
în ochi și în iecare por al pielii.”
Singurul motiv plauzibil al prezenţei ei în cadrul acestei vizite-
fulger era acela că ea făcea parte dintre acei mulţi membri ai Partidului
Comunist care se arătau sceptici faţă de politicile curente ale partidului
și nu în ultimul rând faţă de politicile lui Ke. Însă se găsea acolo ca
ostatică sau în speranţa că ea își va schimba părerile despre politicile pe
care le găsea atât de nepotrivite? Prezenţa unor o icialităţi de rang înalt
din Ministerul Agriculturii și a unui ministru al comerţului în cadrul
unei călătorii lipsite de confort prin inima Mozambicului nu putea
însemna altceva decât că scopul călătoriei avea o importanţă majoră.
Peisajul care se înșira dincolo de geamurile mașinii era monoton -
copaci pitici și tu ișuri, din când în când întrerupte de râuri și pâraie,
precum și de pâlcuri de colibe și mici terenuri bine îngrijite. Hong Qiu
era surprinsă că un asemenea sol rodnic era atât de depopulat. În
imaginaţia ei, continentul african era precum China sau India, o parte a
lumii a treia lovite de sărăcie, unde mase enorme de oameni se călcau
în picioare în efortul de a supravieţui. „Dar ceea ce mi-am imaginat eu e
doar un mit, își zise ea. Marile orașe africane nu diferă prea mult de
ceea ce vedem în Shanghai sau în Beijing. Sunt culmea dezvoltărilor
catastrofale care sărăcesc atât oamenii, cât și natura. Dar nu știam
absolut nimic despre zonele rurale africane până acum, când le văd și le
străbat cu mașina.“
Își continuară drumul spre nord-vest. În unele locuri drumul era
atât de prost încât mașinile încetineau până la o viteză echivalentă unei
plimbări pe jos. Ploaia penetrase prin pământul dur și roșu, înmuind
suprafaţa drumului și transformând-o într-o clisă moale.
Într-un târziu ajunseră într-un loc numit Sachombe. Era un sat
mare, cu colibe, câteva magazine și mai multe clădiri părăginite din
beton rămase din perioada colonială, când administratorii portughezi și
corespondenţii lor locali, assimilados, sau „asimilaţii", conduseseră
diversele provincii ale ţării. Hong Qiu își aminti că citise cum descria
dictatorul portughez Salazar vastele întinderi de pământ din Angola,
Mozambic și Guineea-Bissau, pe care el le conducea cu o mână de ier.
În universul lui literar, aceste ţări îndepărtate erau denumite
„Teritoriile de peste mări ale Portugaliei". Aici își trimitea el toţi ţăranii
săraci, adesea analfabeţi, în parte pentru a rezolva o problemă
demogra ică internă portugheză și în același timp pentru a construi o
structură de putere colonială concentrată în zonele de coastă și care
durase până în anii 1950. „Suntem noi pe cale să facem ceva similar? se
întrebă Hong Qiu. Repetăm nedreptatea, dar ne-am îmbrăcat cu alte
costume.”
Când ieșiră din mașini și își șterseră feţele de transpiraţie și de
praf, Hong Qiu descoperi că întreaga zonă era încercuită de vehicule
militare și de soldaţi înarmaţi. În spatele barierelor putea vedea
băștinași curioși care se uitau la ciudaţii străini. „Săracii sunt
întotdeauna prezenţi, își zise ea. Cei cărora noi pretindem că le
susţinem interesele.”
Două corturi mari fuseseră înălţate pe întinderea plată de nisip din
faţa clădirilor albe. Un număr mare de limuzine negre și două elicoptere
ale forţelor aeriene mozambicane se adunaseră acolo înainte de sosirea
convoiului. „Nu știu ce ne așteaptă, își zise Hong Qiu, dar orice ar i este
important. Ce l-o i determinat pe ministrul Ke să ie brusc de acord cu
vizita într-o ţară care nici măcar nu se a lă pe agenda noastră?” O mică
parte a delegaţiei trebuia să petreacă o zi în Malawi și în Tanzania, dar
nu se menţionase nicăieri de vreo vizită în Mozambic.
Apăru o fanfară, cântând. În același timp, dintr-unul din corturi
ieșiră mai mulţi bărbaţi. Hong Qiu îl recunoscu imediat pe mărunţelul
din frunte. Avea părul cărunt, purta ochelari și era solid. Omul care îl
saluta acum pe ministrul Ke nu era nimeni altcineva decât președintele
nou ales al Mozambicului, Guebuza. Ke își prezentă delegaţia
președintelui și însoţitorilor acestuia. Când îi veni rândul la strânsul
mâinii, Hong Qiu se trezi privind drept în niște ochi prietenoși, dar
scrutători. „Fără îndoială că Guebuza e un om care nu uită niciodată un
chip”, își zise ea. După introduceri, fanfara cântă cele două imnuri
naţionale. Hong Qiu luă poziţie de drepţi.
În vreme ce asculta imnul naţional al Mozambicului, privi în jur
după Ya Ru dar nu-l zări nicăieri. Nu-l mai văzuse de când ajunseseră în
Sachombe. Continuă să cerceteze grupul de chinezi prezenţi și
descoperi că erau și alţii care se făcuseră nevăzuţi după aterizarea la
Beira. Scutură din cap. N-avea sens să se întrebe ce plănuia Ya Ru. Mai
important acum era să încerce să înţeleagă ce avea să se petreacă acolo,
în valea pe unde curgea luviul Zambezi.
Fură conduși într-unul din corturi de către un grup de negri tineri,
bărbaţi și femei. Un alt grup de femei mai în vârstă dansa în jurul lor în
ritmul persistent al tobelor. Hong Qiu stătea în rândul din spate. Solul
din cort era acoperit cu covoare. Fiecărui membru al delegaţiei i se
alocase un fotoliu. Când toată lumea se așeză confortabil, președintele
Guebuza se duse la podium. Hong Qiu își puse căștile la urechi.
Portugheza era tradusă perfect în chineză. Hong Qiu bănuia că
translatorul provenea de la principala școală din Beijing care instruia în
mod exclusiv translatori pentru a-i acompania pe președinte, pe
membrii guvernului și pe cei mai importanţi oameni de afaceri în
cadrul negocierilor. Hong Qiu auzise că nu exista nici o limbă de pe
planetă, indiferent cât de nesemni icativă, care să nu dispună de
translatori cali icaţi în China. Povestea asta o făcea să se simtă mândră.
Nu existau limite pentru concetăţenii ei - poporul care, până cu doar o
generaţie în urmă, fusese condamnat la ignoranţă și mizerie.
Hong Qiu se răsuci către intrarea în cort, care lutura ușor în
adierea brizei. Îl zări pe Shu Fu stând afară, zări câţiva soldaţi, dar nici
urmă de Ya Ru.
Președintele vorbi puţin. Ură bun venit delegaţiei chineze și rosti
câteva cuvinte introductive. Hong Qiu ascultă cu atenţie, ca să-și dea
seama ce se petrecea acolo.
Tresări când simţi o mână pe umăr. Ya Ru se strecurase neobservat
în cort și se lăsase pe vine în spatele ei. Dădu la o parte una din căștile
de pe urechile ei și se apucă să-i șoptească la ureche:
— Ascultă cu atenţie, draga mea soră, și vei înţelege ceva din
evenimentele majore care vor schimba ţara și lumea noastră. Așa va
arăta viitorul.
— Unde ai fost?
Hong Qiu roși când își dădu seama cât de idioată fusese întrebarea.
Ca atunci când el era copil și venea târziu acasă. Hong Qiu își asumase
adesea rolul mamei atunci când părinţii lor erau plecaţi la vreuna
dintre desele lor ședinţe politice.
— Eu merg pe drumul meu. Dar vreau acum să asculţi și să înveţi
ceva. Despre modul în care vechile idealuri sunt schimbate cu unele noi,
fără a-și pierde însemnătatea.
Ya Ru lăsă la loc casca pe urechea ei și ieși în grabă din cort. Hong
Qiu îl zări și pe Liu Xin și se întrebă din nou dacă într-adevăr el omorâse
toţi acei oameni despre care vorbea Birgitta Roslin. Se decise ca imediat
ce avea să ajungă înapoi în Beijing să vorbească cu unul dintre prietenii
ei din poliţie. Liu Xin nu făcea nimic de capul lui, fără să primească un
ordin clar de la Ya Ru. În cele din urmă, Hong Qiu avea să aibă o
confruntare cu Ya Ru, dar mai întâi trebuia să a le mai multe despre cele
petrecute în realitate.
Președintele dădu microfonul președintelui comitetului care se
ocupase din partea mozambicană de pregătirea întâlnirii. Omul era
izbitor de tânăr, chel, și purta o pereche de ochelari fără ramă. Hong Qiu
își amintea că individul fusese prezentat cu numele de Mapito, sau
poate Mapiro. Vorbea cu entuziasm, ca și cum ceea ce spunea îl motiva
cu adevărat.
Atunci Hong Qiu înţelese. Circumstanţele deveniră treptat limpezi;
se lămuri și scopul întâlnirii, și secretul din jurul ei. Undeva, adânc în
jungla mozambicană, un proiect imens era pe cale să demareze. Un
proiect care implica două dintre cele mai sărace ţări în lume - una din
ele o mare putere, cealaltă o mică ţară din Africa. Hong Qiu ascultă ce se
spunea, cu vocea chineză molcomă traducând după iecare pauză.
Înţelese de ce Ya Ru dorise ca ea să ie prezentă. Hong Qiu se opunea cu
înverșunare la tot ceea ce putea transforma China în putere imperială -
și, de aici, așa cum spunea Mao, într-un tigru de hârtie care să ie, mai
devreme sau mai târziu, zdrobit de rezistenţa populară unită. Poate că
Ya Ru nutrea speranţa vagă că Hong Qiu putea i convinsă de faptul că
lucrurile care se petreceau acum puteau aduce avantaje pentru ambele
ţări? Mai important însă era faptul că grupul de care aparţinea Hong
Qiu nu se temea de cei a laţi la putere. Nici Ke și nici Ya Ru nu se
sinchiseau de Hong Qiu și de cei care împărtășeau opiniile ei.
Când Mapito se opri ca să ia o gură de apă, Hong Qiu gândi că acum
auzea exact ceea ce o speria cel mai tare: China revenise la o societate
strati icată pe clase. Ba, chiar mai rău decât avertizase Mao, China avea
să devină o ţară divizată între elite puternice și o clasă inferioară
blocată în sărăcie. Iar ca tacâmul să ie complet, China avea să-și
permită să trateze restul lumii așa cum procedaseră întotdeauna
imperialiștii.
Mapito continuă să vorbească:
— Ceva mai încolo, în cursul zilei de azi, vom merge cu elicopterul
de-a lungul luviului Zambezi, până la Bandar, apoi până la Luabo, unde
începe imensa deltă care unește luviul cu marea. Vom zbura peste
câmpuri fertile slab populate. Conform calculelor făcute de noi, în
următorii cinci ani vom putea găzdui patru milioane de ţărani chinezi
care pot cultiva terenurile care astăzi stau necultivate. Nici o singură
persoană nu va i obligată să se mute. Nimeni nu-și va pierde mijloacele
de subzistenţă. Dimpotrivă, concetăţenii noștri vor bene icia de pe
urma acestor mari schimbări. Toată lumea va avea acces la șosele, școli,
spitale, electricitate, toate acele lucruri care înainte erau disponibile
doar pentru puţine persoane din zonele rurale și constituiau un
privilegiu pentru locuitorii orașelor.
Hong Qiu auzise deja zvonuri despre autorităţile chineze care
începuseră să mute forţat ţărani din pricina construirii unor baraje
imense, promiţând celor afectaţi că într-o zi vor putea duce o viaţă
prosperă de fermier în Africa. Cu ochii minţii vedea deja migraţia pe
scară mare. Cuvintele îmbărbătătoare rostite de Mapito creau o imagine
idilică a ţăranilor chinezi săraci - analfabeţi și ignoranţi -, așezându-se
imediat în acel spaţiu străin și îndepărtat de China. N-aveau să apară
probleme, graţie prieteniei și dorinţei de cooperare; nici un con lict n-
avea să se iște între nou-veniţi și cei care locuiau deja de generaţii pe
malurile luviului. Însă nimeni nu o putea convinge că vorbele pe care le
auzea acum nu reprezentau altceva decât prima etapă a transformării
Chinei într-o naţiune de prădători care n-ar i ezitat să înșface pentru
sine orice resursă de petrol și de materii prime necesare menţinerii
dezvoltării economice în ritm rapid. Uniunea Sovietică furnizase arme -
adesea vechi și depășite moral - în timpul războiului de eliberare care
dusese la retragerea colonizatorilor portughezi din Mozambic în 1974.
În schimbul acestui ajutor, sovieticii își arogaseră dreptul de a pescui în
apele teritoriale pline de pește ale Mozambicului. Oare China avea acum
să urmeze aceeași tradiţie bazată pe un singur imperativ suprem:
interesul propriu primează întotdeauna?
Ca să nu atragă atenţia asupra ei, aplaudă politicos alături de toţi
ceilalţi când vorbitorul luă loc. Apoi ministrul Ke începu să vorbească
delegaţiei. Asigură audienţa că nu existau pericole: toată lumea avea să
bene icieze în mod egal și reciproc.
Ke vorbi puţin. După aceea, oaspeţii fură conduși în celălalt cort,
unde îi aștepta un bufet. Hong Qiu primi un pahar de vin rece ca gheaţa.
Se uită după Ya Ru, dar nu era nici urmă de el.
O oră mai târziu, elicopterele decolară înspre nord-vest. Hong Qiu
privi în jos la impresionantul luviu. Cele câteva locuri unde locuiau
oameni, acolo unde solul fusese curăţat și cultivat, contrastau puternic
cu zonele imense rămase neatinse de mâna omului. Hong Qiu se întrebă
dacă nu cumva greșea ea. Poate că într-adevăr China ajuta Mozambicul
nu doar pe baza prezumţiei că ajutorul ei avea să aducă recompense
înmiite.
Zgomotul motoarelor de elicopter o împiedica să-și urmărească
gândurile până la capăt. Întrebarea pe care și-o pusese singură rămase
fără răspuns.
Înainte de a urca în elicopter, primise o mică hartă. O recunoscuse.
Cei doi oameni de la Ministerul Agriculturii studiaseră una la fel în
timpul călătoriei cu mașina de la Beira.
Ajunseră în cel mai nordic punct al traseului, după care virară spre
est. Când ajunseră în Luabo, elicopterele efectuară un ușor ocol pe
deasupra mării înainte de a se întoarce și de a ateriza într-un loc pe
care, cu ajutorul hărţii, Hong Qiu îl identi ică drept Chinde. La sol îi
așteptau mașini care să-i ducă de-a lungul altor drumuri făcute din
același sol roșu bătătorit, prezent pretutindeni.
Intrară în savană și se opriră când ajunseră la un mic a luent al
luviului Zambezi. Mașinile se opriră într-un loc curăţat de tu ișuri și
lăstăriș. Câteva corturi fuseseră ridicate în semicerc cu faţa spre râu.
Când ieși din mașină, Hong Qiu văzu că era așteptată de Ya Ru.
— Bun venit la Kaya Kwanga. Asta înseamnă „Casa mea“ într-unul
din dialectele locale. Vom petrece noaptea aici.
Arătă spre cortul cel mai apropiat de apă. O negresă tânără îi luă
geanta.
— Ce căutăm aici? întrebă Hong Qiu.
— Ne bucurăm de liniștea Africii după o zi de muncă.
— Aici o să văd leopardul?
— Nu. În cea mai mare parte, viaţa sălbatică de aici e compusă din
șopârle și șerpi. Plus furnici-vânător de care se teme toată lumea. Dar
nu sunt leoparzi.
— Și ce se va întâmpla acum?
— Nimic. Munca s-a terminat. Vei descoperi că nu totul e așa de
primitiv precum pare. În cortul tău există chiar și un duș. Și un pat
confortabil. Mai târziu în cursul serii vom lua cina. După aceea, oricine
vrea să se așeze în jurul focului de tabără este bine-venit; cei care vor
pot să se ducă la culcare.
— Noi doi trebuie să lămurim niște lucruri, zise Hong Qiu. Este
esenţial.
Ya Ru zâmbi.
— După cină. Putem sta lângă cortul meu.
Nu avea nevoie să arate care era acel cort. Hong Qiu își închipuise
deja că era cel de lângă cortul ei.
Hong Qiu se așeză în faţa cortului ei și urmări soarele as inţind
rapid pe după tu ișuri. Un foc fusese deja aprins în zona liberă din
mijlocul semicercului format de corturi. Îl vedea și pe Ya Ru acolo.
Fratele ei era îmbrăcat într-un smoching alb. Îi aducea aminte de o
fotogra ie pe care o văzuse cu mult timp înainte într-o revistă
chinezească, ilustrând un articol mare care descria istoria colonială a
Africii și Asiei. Doi albi îmbrăcaţi în smochinguri ședeau în savana
africană și mâncau la o masă cu faţă de masă albă, folosind tacâmuri
scumpe și bând vin alb de la gheaţă. Chelnerii africani stăteau
nemișcaţi, în spatele scaunelor celor doi, iind gata să servească.
Hong Qiu fu ultima care se așeză la masa întinsă lângă foc.
Se gândi la scrisoarea pe care o scrisese în noaptea precedentă. Și
la Ma Li - și brusc avu sentimentul că nu se mai poate baza pe prietena
ei.
„Nu mai e sigur nimic, își zise ea. Absolut nimic.“
30

După cină, învăluiţi de umbrele nopţii, oaspeţii fură distraţi de o


trupă de dansatori. Hong Qiu, care nici măcar nu gustase vinul servit la
masă din dorinţa de a-și păstra mintea limpede, se uită la dansatori cu
un amestec de admiraţie și reminiscenţe ale unui vechi alean. Pe
vremuri, când era foarte tânără, visase la un viitor de artistă într-un circ
chinezesc sau poate chiar la clasica Operă Peking.
Hong Qiu îl observă pe Ya Ru șezând pe scaunul lui pliant, cu un
pahar de vin în echilibru pe genunchi, cu ochii pe jumătate închiși, și se
gândi cât de puţine cunoștea despre visele lui din copilărie. Ya Ru trăise
mereu într-un mic univers doar al lui. Hong Qiu reușise să se apropie de
el, dar nu su icient de mult încât să discute vreodată despre visele
nutrite de iecare.
Un translator chinez le explica semni icaţia dansurilor. „Nu e
nevoie", își spuse Hong Qiu. Și-ar i dat seama și singură că dansurile
tradiţionale au rădăcini în viaţa de zi cu zi sau în întâlniri simbolice cu
diavoli, demoni sau spirite benigne. „Ritualurile populare provin din
aceeași sursă, indiferent cărei ţări îi aparţii sau ce culoare de piele ai.
Clima joacă un rol și ea - cei obișnuiţi cu frigul în general dansează
complet îmbrăcaţi. Când se intră însă în transă, că e vorba de ceea ce a
fost sau de ceea ce va i, chinezii și africanii au mai mult sau mai puţin
aceleași credinţe.”
Hong Qiu continuă să privească în jurul ei. Președintele Guebuza și
suita lui plecaseră. Singurii rămași în tabăra unde aveau să înnopteze
erau membrii delegaţiei chineze, chelnerii și chelneriţele, bucătarii și
un mare număr de oameni de la serviciile de securitate, care se ţineau
în umbră. Mulţi dintre cei care ședeau și urmăreau dansurile animate
păreau cufundaţi în gânduri legate de alte probleme. “În această noapte
africană se plănuiește un mare salt înainte, își zise Hong Qiu. Însă eu
refuz să accept că asta e calea pe care trebuie să o urmăm. Nu se poate
petrece așa ceva: patru milioane sau poate chiar mai mulţi dintre cei
mai săraci ţărani de-ai noștri migrând spre sălbăticia africană - fără ca
noi să cerem recompense substanţiale de la ţara care îi primește.”
O femeie începu brusc să cânte. Translatorul chinez îi informă pe
ascultători că era vorba de un cântec de leagăn. Hong Qiu ascultă și fu
convinsă că melodia putea foarte bine potoli și un copil chinez. Își
aminti povești despre bebeluși pe care le auzise cu mulţi ani înainte. În
ţările sărace, femeile își cărau întotdeauna copiii în săculeţi prinși de
spate pentru că aveau nevoie de mâini libere la muncă, mai ales la câmp
- în Africa la lucrul cu săpăliga, în China la lucrul în apă până la
genunchi ca să planteze orez. Cineva comparase ritmul melodiei cu
leagănele mișcate cu piciorul, comune în multe ţări, inclusiv în unele
părţi ale Chinei. Ritmul piciorului care mișca leagănul era același cu
ritmul mișcărilor șoldurilor femeilor a late în mers. Iar bebelușii
dormeau, indiferent cum.
Hong Qiu închise ochii și ascultă. Femeia încheie pe o notă care
rămase suspendată câteva clipe în aer înainte de a cădea ca o pană spre
sol. Spectacolul se încheiase și oaspeţii aplaudară. Câţiva membri ai
delegaţiei își apropiară scaunele și începură să discute pe tonuri
coborâte. Alţii se ridicară, se înapoiară la corturile lor sau se învârtiră
pe la periferia zonei luminate de foc, ca și cum ar i așteptat să se
întâmple ceva, fără să știe exact ce anume.
Ya Ru își făcu apariţia și se așeză pe un scaun de lângă Hong Qiu
care rămăsese vacant.
— O seară remarcabilă, zise el. Libertate și calm absolut. Nu cred că
am fost vreodată mai departe de marile orașe ca acum.
— Cum rămâne cu biroul tău? întrebă Hong Qiu. Mult deasupra
oamenilor obișnuiţi, de mașini și de zgomote.
— Nu e același lucru. Aici stau pe pământ. Pământul mă ţine bine.
Mi-ar plăcea să deţin o casă în ţara asta, un bungalow pe o plajă, ca să
pot înota seara înainte de a mă duce direct la culcare.
— Fără îndoială că ai putea să ceri așa ceva. O bucată de teren, un
gard și cineva care să-ţi construiască acea casă exact așa cum vrei?
— Poate. Dar nu încă.
Hong Qiu observă că rămăseseră singuri. Scaunele din jurul lor se
goliseră. Hong Qiu se întrebă dacă nu cumva Ya Ru le sugerase limpede
celorlalţi că dorea să aibă o discuţie privată cu sora lui.
— Ai văzut-o pe femeia care dansa ca o vrăjitoare pe rug?
Hong Qiu se gândi câteva clipe. Femeia emanase forţă, și se mișca
extrem de ritmat.
— Dansul ei a fost plin de forţă.
— Cineva mi-a spus că e grav bolnavă. Va muri în curând.
— Din ce cauză?
— O boală de sânge. Nu SIDA, poate că e cancer. Mi s-a mai spus că
dansează tocmai pentru a stârni forţa. Dansul înseamnă lupta ei pentru
viaţă. Amână moartea.
— Dar chiar și așa va muri.
— Ca o rocă dură, nu ca o pană fragilă.
„Iarăși Mao, își spuse Hong Qiu. Poate că Mao sălășluiește în
gândurile lui Ya Ru mai des decât îmi dau eu seama. Știe că este unul
dintre membrii noii elite, îndepărtate mult de oamenii de care ar i
trebuit să aibă grijă."
— Cât o să coste toate astea? se interesă ea.
— Tabăra asta? Întreaga vizită? Ce vrei să spui?
— Strămutarea a patru milioane de oameni din China într-o vale
africană prin care curge un luviu lat. Și după aia, poate, zece sau
douăzeci sau chiar o sută de milioane dintre cei mai săraci ţărani ai
noștri în alte ţări de pe acest continent.
— Pe termen scurt, o groază de bani. Pe termen lung, absolut
nimic.
— Să înţeleg, replică Hong Qiu, că totul e deja pregătit. Procesele de
selecţie, transportul și armata de nave de care e nevoie, casele simple
pe care coloniștii și le pot ridica, hrana, echipamentele, magazinele,
școlile, spitalele. Contractele dintre cele două ţări sunt deja întocmite și
semnate? Ce obţine Mozambicul din toate astea? Ce obţinem noi în
afară de ocazia de a ne descotorosi de o parte din săracii noștri către o
altă ţară săracă? Ce se întâmplă dacă se va dovedi că această migraţie
imensă o ia razna? Ce se a lă în spatele întregii tărășenii, dincolo de
dorinţa de a ne descotorosi de o problemă care scapă de sub control în
China - și ce o să faci tu cu toate celelalte milioane de ţărani care
ameninţă să se revolte împotriva actualului guvern?
— Vreau să vezi cu ochii tăi. Să-ţi folosești bunul-simţ și să înţelegi
cât de importantă este popularea văii luviului Zambezi. Fraţii noștri
vor produce aici un surplus de alimente care poate i exportat.
— Faci totul să sune de parcă facem lumii o favoare aducându-ne
oamenii noștri aici. Cred că am apucat pe aceeași cale pe care au folosit-
o mereu imperialiștii. Pune presiune pe colonii și transferă pro iturile
către noi. Noi pieţe pentru produsele noastre, o cale de a oferi
capitalismului noi puteri. Ăsta e adevărul din spatele vorbelor tale
frumoase, Ya Ru. Știu că noi construim un nou minister de inanţe
pentru Mozambic. Îi spunem cadou, dar eu socotesc asta drept mită. Am
mai auzit și că șe ii chinezi de echipă bat băștinașii atunci când nu
muncesc su icient de mult. Evident, totul e ţinut în secret. Dar mi-e
rușine să aud astfel de lucruri. Și mi-e teamă. Nu te cred, Ya Ru.
— Începi să îmbătrânești, Hong Qiu. Ca toţi bătrânii, te sperie tot ce
e nou. Vezi conspiraţii împotriva vechilor idealuri oriunde te uiţi. Crezi
că tu susţii calea cea dreaptă când, de fapt, ai început să devii lucrul de
care te temi mai mult decât de orice altceva. O conservatoare, o
reacţionară.
Hong Qiu se aplecă rapid și îl plesni peste faţă. Ya Ru se dădu în
spate și se holbă surprins la ea.
— Ai mers prea departe. Nu-ţi dau voie să mă insulţi. Putem
discuta lucruri asupra cărora nu suntem de acord. Dar nu-ţi permit să
mă lovești.
Ya Ru se ridică fără vreo altă vorbă și dispăru în beznă. Nimeni
altcineva nu păru să i observat cele întâmplate. Hong Qiu își regreta
deja ieșirea. Ar i trebuit să dea dovadă de răbdare și de abilităţi verbale
ca să continue să încerce să-l convingă pe Ya Ru că greșește.
Ya Ru nu se întoarse. Hong Qiu se duse la cortul ei. Lămpi cu
kerosen luminau zona din afara ca și pe cea dinăuntrul cortului. Plasa
contra ţânţarilor era deja la locul ei și patul îi era pregătit de somn.
Hong Qiu se așeză în faţa cortului. Era o seară nefericită. Cortul lui
Ya Ru era gol. Hong Qiu știa că el se va răzbuna pentru palma primită.
Însă asta n-o speria. Înţelegea și putea accepta faptul că el era furios pe
sora care îl lovise. Când îl va revedea, avea să-și ceară imediat scuze.
Cortul ei se găsea atât de departe de focul mare încât zgomotele
naturii erau mai limpezi decât sunetele vocilor și conversaţiilor. Adierea
ușoară a vântului aducea cu ea miros de sare, nisip ud și ceva imposibil
de recunoscut.
Hong Qiu dormi prost. Mai mult rămase trează pe tot parcursul
nopţii. Zgomotele întunericului reprezentau ceva străin pentru ea. Îi
pătrundeau în vise și o deșteptau. Când soarele răsări la orizont, era
deja trează și îmbrăcată.
Ya Ru apăru brusc în faţa ei. Zâmbi.
— Ne trezim amândoi devreme, zise el. Nici unul din noi nu poate
dormi mai mult decât este absolută nevoie.
— Îmi pare rău că te-am lovit.
Ya Ru ridică din umeri și arătă înspre un jeep vopsit în verde,
parcat pe drum în apropiere de cort.
— Ăla e pentru tine, zise el. Un șofer te va duce într-un loc la doar
câţiva kilometri depărtare de aici. Când vei ajunge acolo, vei i martora
unui remarcabil spectacol care se petrece în iecare loc de adăpat odată
cu ivirea zorilor. Preţ de câteva momente, prădătorii și victimele lor
potenţiale încheie un armistiţiu cât timp beau apă.
Lângă jeep aștepta un negru.
— Se numește Arturo, zise Ya Ru. Este un șofer de încredere, care
vorbește și engleza.
— Îţi mulţumesc pentru grijă, zise Hong Qiu. Dar trebuie să
discutăm.
Ya Ru ignoră ultimul ei comentariu.
— Putem face asta mai târziu. Zorii de zi nu durează mult în Africa.
Ai cafea și ceva de mâncare într-un coș.
Hong Qiu își dădu seama că Ya Ru încerca o împăcare. Ceea ce se
petrecuse în seara precedentă nu avea voie să se interpună între ei. Se
duse la jeep, îl salută pe șofer, un bărbat subţiratic, de vârstă mijlocie, și
se așeză pe bancheta din spate a vehiculului descoperit. Drumul care
șerpuia printre tu ișuri era aproape inexistent, doar o dâră slabă pe
solul uscat. Hong Qiu fu nevoită să se apere de crengile cu spini ale
copacilor mici care se înșirau de-a lungul drumului.
Când ajunseră la locul de adăpat, Arturo parcă mașina lângă
marginea unei pante abrupte care cobora spre luviu și îi dădu lui Hong
Qiu un binoclu. Mai multe hiene și câţiva bivoli beau apă. Arturo arătă
înspre o turmă de elefanţi. Animalele cenușii și masive se apropiau de
adăpătoare aproape ca și cum ar i ieșit drept din soare.
Hong Qiu avu senzaţia că așa trebuia să i arătat lumea la începutul
timpurilor. Animalele veneau și plecau de la acea adăpătoare de
nenumărate generaţii încoace.
Arturo o servi cu o ceașcă de cafea fără să scoată nici o vorbă.
Elefanţii se apropiau tot mai mult, stârnind nori de praf în jurul
trupurilor lor enorme.
Apoi liniștea se sparse.
Arturo muri primul. Glonţul îl lovi în frunte și îi crăpă capul în
două. Hong Qiu n-avu timp să priceapă ce se petrece înainte de a i și ea
lovită de un glonţ care îi izbi maxilarul și fu deviat în jos și i se în ipse în
șira spinării. Zgomotele puternice făcură animalele să-și ridice capetele
pentru câteva clipe ca să asculte. După aceea își reluară adăparea.
Ya Ru și Lin Xin se apropiară de jeep, își folosiră forţa combinată ca
să-l răstoarne și îl trimiseră rostogolindu-se de-a lungul pantei abrupte.
Liu Xin turnă benzină peste jeep, se dădu într-o parte, apoi aruncă o
cutie de chibrituri aprinsă înspre vehicul, care izbucni cu un tunet în
lăcări. Animalele o luară la fugă din dreptul adăpătoarei.
Ya Ru aștepta pe locul din spate al jeepului lor. Garda lui de corp se
urcă la volan și se pregăti să pornească motorul. Ya Ru îl lovi cu putere
pe Liu Xin cu o vergea de oţel. Continuă să-l lovească până ce Liu Xin
rămase nemișcat, apoi împinse corpul omului în focul care continua să
ardă cu vâlvătăi.
Ya Ru duse jeepul la adăpostul vegetaţiei dese și așteptă. După o
jumătate de oră se întoarse în tabără și dădu alarma în privinţa unui
accident care se petrecuse la adăpătoare. Jeepul căzuse peste marginea
crestei și se rostogolise până la adăpătoare, unde luase foc. Sora lui și
șoferul muriseră amândoi. Când Liu Xin încercase să-i salveze, fusese și
el cuprins de lăcări.
Toţi cei care îl văzură pe Ya Ru în acea zi discutară despre cât de
tulburat era. În același timp, oamenii păreau impresionaţi de stăpânirea
de sine de care dădea dovadă. Ya Ru insistă asupra faptului că acel
accident nu trebuia să împiedice desfășurarea treburilor lor
importante. Ministrul Ke își exprimă condoleanţe și negocierile
continuară conform programului.
Cadavrele fură luate în saci de plastic negri și duse la crematoriul
din Harare. În ziare nu apăru nimic despre incident, nici în Mozambic,
nici în Zimbabwe. Familia lui Arturo, care locuia în orașul Xai-Xai din
sudul Mozambicului, primi o pensie de urmaș. Pensia permitea tuturor
celor șase copii ai familiei să studieze la școală și soţiei victimei, Emilda,
să-și cumpere o casă și o mașină nouă.
Când se întoarse la Beijing cu restul delegaţiei, Ya Ru ducea cu el
două urne cu cenușă umană. Într-una din primele seri după sosirea
acasă, ieși pe terasa imensă de deasupra orașului și lăsă cenușa din
urne să plutească în întuneric.
Deja începea să-i ie dor de sora lui și de conversaţiile lor. În același
timp, știa că făcuse ceva absolut esenţial.
Ma Li acceptă vestea într-o tăcere neîncrezătoare. În străfundurile
su letului ei nu crezu nici o clipă povestea legată de accidentul de
mașină.
31

Pe masă era o orhidee albă. Ya Ru își plimbă un deget peste petalele


moi.
Se întâmpla dimineaţa devreme, la o lună după întoarcerea din
Africa. Pe masă, în faţa lui, se găseau planurile unei case pe care el
decisese să o construiască la marginea plajei de lângă orașul Quelimane
din Mozambic. Ca bonus pentru marile afaceri convenite de cele două
ţări și la un preţ avantajos, Ya Ru reușise să cumpere o zonă mare de
plajă virgină. Pe termen lung intenţiona să construiască acolo o staţiune
estivală exclusivistă pentru chinezii bogaţi care începeau în număr tot
mai mare să se aventureze în excursii în restul lumii.
Ya Ru se urcase pe o dună înaltă de nisip, privind la apele
Oceanului Indian. Se întâmpla în aceeași zi în care muriseră Hong Qiu și
Liu Xin. Alături de el se găseau guvernatorul provinciei Zambezi și un
arhitect sud-african care fusese chemat special pentru proiect. Brusc,
guvernatorul arătase înspre reciful a lat cel mai departe de ţărm. O
balenă se odihnea acolo, aruncând jeturi de apă în aer. Bărbatul îi
explicase că nu era deloc ceva neobișnuit ca balenele să apară de-a
lungul acelei porţiuni de coastă.
— Dar cum e cu aisbergurile? murmurase Ya Ru. A plutit vreodată
în derivă vreo bucată de gheaţă din Antarctica tocmai până aici?
— Există o legendă, răspunsese guvernatorul. Cu multe generaţii în
urmă, chiar înainte ca primii albi - marinarii portughezi - să debarce pe
ţărmurile noastre, se spune că de pe această coastă a fost zărit un
aisberg. Oamenii care s-au urcat în bărcile lor ca să investigheze
apariţia au fost înspăimântaţi de frigul răspândit de gheaţă. Mai târziu,
când albii au venit la ţărm de pe navele lor mari, oamenii au început să
creadă că aisbergul fusese un avertisment al evenimentelor care aveau
să se întâmple. Albii erau de aceeași culoare cu aisbergul, iar gândurile
și acţiunile lor, la fel de reci și de dure. Nimeni nu știe dacă legenda e
adevărată sau nu.
— Vreau să construiesc aici, spusese Ya Ru. Pe plaja asta nu vor
apărea niciodată aisberguri galbene.
După o zi de măsurători frenetice, o suprafaţă mare de teren fusese
marcată și transferată pe numele uneia dintre irmele lui Ya Ru. Preţul
plătit pentru teren și pentru plajă fusese mai degrabă simbolic. Pentru o
sumă asemănătoare, Ya Ru cumpărase și aprobările din partea
guvernatorului și a celor mai importante o icialităţi pentru a obţine
documentele de rati icare a afacerii și toate avizele de construcţie
necesare fără nici o întârziere. Instrucţiunile pe care le lăsase
arhitectului sud-african aveau deja drept rezultat un set de planuri și o
schiţă colorată a modului în care avea să arate palatul lui, cu două
piscine cu apă pompată direct din ocean și înconjurat de palmieri și o
cascadă arti icială. Clădirea urma să aibă unsprezece camere, plus un
dormitor cu un acoperiș rabatabil care putea aluneca pe suporţi pentru
a lăsa să se vadă cerul înstelat. Guvernatorul promisese să aibă grijă ca
proprietatea izolată a lui Ya Ru să se bucure numaidecât de tot ce era
nevoie în materie de electricitate și cabluri de telecomunicaţii.
Acum, în vreme ce ședea și contempla viitoarea lui casă africană, Ya
Ru hotărî să aranjeze una dintre camere pentru Hong Qiu. Ya Ru dorea
să onoreze amintirea ei. Avea să mobileze încăperea cu un pat pregătit
pentru un oaspete care nu avea să vină niciodată acolo. Indiferent de
ceea ce se petrecuse, ea avea să rămână un membru al familiei.
Sună telefonul. Ya Ru se încruntă. Cine ar i dorit să vorbească cu el
atât de devreme? Ridică receptorul.
— Sunt aici doi oameni de la serviciile de securitate.
— Ce vor?
— Sunt o iciali de rang înalt de la Secţia de Informaţii Speciale.
Spun că e o urgenţă.
— Dă-le drumul exact peste zece minute.
Ya Ru lăsă receptorul în furcă. Își ţinu respiraţia. Cei de la SIS aveau
de a face doar cu chestiuni care implicau oameni din fruntea guvernului
sau, ca în cazul lui Ya Ru, oameni care trăiau între centrele de putere
politică și economică - constructorii moderni de poduri aleși de Deng
pentru a dobândi o importanţă crucială în dezvoltarea ţării.
Oare ce doreau? Ya Ru se duse la fereastră și privi orașul în ceaţa
dimineţii. Să i avut de-a face cu moartea lui Hong Qiu? Se gândi la toţi
dușmanii cunoscuţi și necunoscuţi pe care îi avea. Încerca vreunul
dintre ei să exploateze moartea lui Hong Qiu pentru a-i distruge lui
reputaţia și renumele? Sau era vorba de ceva ce trecuse cu vederea, în
ciuda tuturor măsurilor de precauţie pe care și le lua? A lase că Hong
Qiu luase legătura cu un procuror, dar acesta aparţinea unei cu totul
alte autorităţi statale.
Evident că Hong Qiu ar i putut discuta și cu alţi oameni de care el
n-avea habar.
Nu se putea gândi la nici o explicaţie în minte. Nu avea altceva de
făcut decât să asculte ce aveau oamenii de spus.
După trecerea celor zece minute, vârî planurile într-un sertar și se
așeză la birou. Cei doi bărbaţi pe care doamna Shen îi introduse în
încăpere erau trecuţi de șaizeci de ani. Acest fapt spori disconfortul lui
Ya Ru. De obicei, o iţerii trimiși la el erau mai tineri. Vârsta celor doi
arăta că oamenii de acum erau experimentaţi și că doreau să discute
ceva foarte serios.
Ya Ru se ridică, se înclină și îi invită să ia loc. Nu le ceru numele,
căci știa prea bine că doamna Shen le veri icase cu mare atenţie actele
de identitate.
Cei doi se așezară pe niște fotolii din jurul unei mese joase a late în
faţa ferestrei. Ya Ru le oferi ceai, dar cei doi îl refuzară.
Vorbi individul care părea cel mai vârstnic. Ya Ru detectă un accent
inconfundabil de Shanghai.
— Am primit informaţii, rosti omul. Nu putem dezvălui de unde
provin aceste informaţii, dar sunt atât de detaliate că nu le putem
ignora. Instrucţiunile noastre sunt mai stricte în ultima vreme atunci
când avem de a face cu crime împotriva statului și a constituţiei.
— M-am implicat în acţiuni puternice împotriva corupţiei, replică
Ya Ru. Nu pricep de ce sunteţi aici.
— Am primit informaţii care sugerează faptul că irmele
dumneavoastră de construcţii se bucură de avantaje prin folosirea de
metode interzise.
— Metode interzise?
— Schimburi interzise de favoruri.
— Cu alte cuvinte, mită și corupţie? Prin luare de mită?
— Am primit informaţii foarte detaliate. Suntem îngrijoraţi.
— Deci aţi venit aici la o asemenea oră atât de matinală ca să îmi
spuneţi că anchetaţi nereguli în activitatea companiilor mele?
— Am prefera să spunem că vă informăm asupra suspiciunilor.
— Ca să mă avertizaţi?
— Dacă vreţi.
Ya Ru înţelese. Era un om cu prieteni in luenţi, chiar și în rândul
autorităţii statale anticorupţie. Ca atare, i se acorda un avantaj la
pornire. Ca să șteargă urmele, să se descotorosească de dovezi sau să
pretindă explicaţii dacă nu era implicat personal în cele ce se petrecea.
Se gândi la glonţul primit recent în ceafa de Shen Weixian. Avea
impresia că cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în cenușiu din faţa lui răspândeau
un soi de boare îngheţată, așa cum făcuse, conform legendei, aisbergul
din Africa.
Ya Ru se întrebă din nou dacă nu cumva fusese neglijent. Poate că
în cine știe ce ocazie se simţise prea sigur pe el și își permisese să se
lase purtat de aroganţa lui. Dacă așa stăteau lucrurile, făcuse o greșeală.
Astfel de greșeli sunt întotdeauna pedepsite.
— Trebuie să a lu mai multe, zise el. Ce îmi spuneţi este prea vag,
prea general.
— Instrucţiunile primite nu ne permit să dezvăluim mai mult.
— Acuzaţiile, chiar și anonime, trebuie să provină de undeva.
— Nu putem răspunde nici la asta.
Ya Ru se întrebă câteva clipe dacă nu era posibil să-i plătească pe
cei doi indivizi ca să-i ofere mai multe informaţii. Nu îndrăzni să-și
asume un asemenea risc. Unul din ei, sau poate amândoi, puteau avea
microfoane ascunse care înregistrau discuţia. Evident, mai exista șansa
ca ei să ie cinstiţi și să nu aibă un preţ propriu - spre deosebire de
atâţia o iciali guvernamentali.
— Aceste acuzaţii vagi sunt complet nefondate, zise Ya Ru. Vă sunt
recunoscător pentru că am a lat de zvonurile care în mod evident
circulă în legătură cu mine și cu irmele mele. Însă anonimatul
constituie adesea o sursă de fals, invidie și insinuări mincinoase. Eu,
unul, mă asigur ca irmele mele să se a le mai presus de orice posibilă
culpă. Am încredere în guvern și în partid și nu ezit nici o secundă să
susţin că deţin su icient control ca să știu că directorii mei îmi urmează
directivele. Evident, nu pot pretinde că nu există nici un fel de nereguli
minore; am în subordine mai bine de treizeci de mii de angajaţi.
Ya Ru se ridică, dând de înţeles că, din punctul lui de vedere,
întrevederea luase sfârșit. Cei doi bărbaţi se înclinară și părăsiră
încăperea. După plecarea lor, o sună imediat pe doamna Shen.
— Găsește-l pe cel care se ocupă de securitatea mea și spune-i să
a le cine sunt cei doi indivizi care au venit la mine, ordonă el. A lă cine
sunt șe ii lor. Apoi convoacă-i pe cei nouă directori ai mei în ședinţă
peste trei zile. Toată lumea este obligată să participe și nu se admit
scuze. Cine nu apare acolo va i concediat pe loc. Chestia asta trebuie
rezolvată.
Ya Ru era furios. Ce făcea el nu era diferit de ceea ce făceau toţi
ceilalţi. Indivizii precum Shen Weixian mergeau adesea prea departe. În
plus, omul fusese nepoliticos cu o icialităţile statului care îi pavau
drumul înainte. Fusese un ţap ispășitor perfect și nimeni nu avea să-i
simtă vreodată lipsa.
Ya Ru lucră intens timp de câteva ore la un plan pentru ceea ce
urma să facă în viitorul imediat și medită asupra persoanei din cadrul
echipei lui manageriale care ar i putut deschide cutia cu secrete ca să
ofere informaţii despre afacerile lui necurate și despre înţelegerile
secrete.
Trei zile mai târziu, directorii lui Ya Ru se adunară la un hotel din
Beijing. Ya Ru alesese cu grijă locaţia. Obișnuia să convoace acolo o
ședinţă o dată pe an ca să concedieze pe câte unul dintre directori
pentru a demonstra că nimeni nu era în siguranţă. Grupul de oameni se
strânse în sala de conferinţe la puţin timp după ora zece dimineaţa.
Erau cu toţii palizi. Nici unul nu fusese informat exact asupra mottoului
ședinţei. Ya Ru îi ţinu în așteptare mai bine de o oră înainte de a-și face
apariţia. Strategia lui era simplă. Mai întâi le con iscă telefoanele
mobile, ca să nu poată comunica între ei sau cu lumea exterioară, apoi îi
dădu afară din încăpere. Fiecare dintre directori se văzu obligat să
aștepte într-o cămăruţă, împreună cu un om de la forţele de securitate,
convocat de doamna Shen. Apoi Ya Ru se apucă să-i interogheze pe
rând, informându-i fără menajamente despre ceea ce a lase cu câteva
zile înainte. Ce aveau oamenii de spus? Vreo explicaţie? Exista ceva ce
Ya Ru ar i trebuit să știe? Le studie chipurile cu mare atenţie și încercă
să detecteze dacă vreunul dintre ei părea să i pregătit dinainte ce să
spună. Dacă descoperea o asemenea persoană, atunci Ya Ru putea i
sigur că descoperea și sursa scurgerii de informaţii.
Însă toţi directorii manifestară în aceeași măsură surprindere și
indignare. La sfârșitul zilei, Ya Ru fu obligat să tragă concluzia că nu
dăduse peste nici un vinovat. Îi lăsă pe directori să plece fără să
concedieze pe nimeni. Însă cu toţii primiră instrucţiuni stricte de a
cerceta securitatea în cadrul irmelor de care se ocupau.

Își dădu seama că urmase o pistă falsă abia câteva zile mai târziu,
când doamna Shen îi raportă ce descoperiseră oamenii lui despre
indivizii de la securitatea statului care îl vizitaseră. Când secretara intră
la el, Ya Ru studia iarăși planurile casei din Africa. O invită să ia loc și
ajustă lumina lămpii de birou astfel ca faţa lui să rămână în umbră. Îi
plăcea să asculte vocea ei. Indiferent ce îi spunea, că era vorba de un
raport inanciar sau de sinteza unor noi directive lansate de vreo
autoritate guvernamentală, Ya Ru avea mereu senzaţia că ea îi spunea o
poveste. Ceva din vocea ei îi amintea de copilăria de care uitase de mult
sau de care fusese văduvit - încă nu se hotărâse care era adevărul.
— Într-un fel sau altul totul pare legat de răposata dumneavoastră
soră, Hong Qiu. Ea a păstrat legături strânse cu câţiva oameni de la
vârful Biroului Securităţii de Stat. Numele ei apare permanent de câte
ori încercăm să legăm oamenii care au venit în vizită la noi acum câteva
zile de alţii care stau în umbră. Credem că informaţiile au început să
circule cu foarte puţin timp înainte ca ea să-și piardă într-un mod atât
de tragic viaţa. Cu toate astea, cineva de la cel mai înalt nivel pare să le i
acordat credibilitate.
Ya Ru observă ezitarea doamnei Shen.
— Ce nu îmi spui?
— Nu sunt sigură.
— Nimic nu e sigur. A autorizat cineva de la nivelul cel mai de sus
investigarea activităţilor mele?
— Nu pot spune dacă e adevărat sau nu, dar umblă zvonul că
oamenii de la vârf nu sunt mulţumiţi de rezultatul sentinţei date lui
Shen Weixian.
Ya Ru simţi un ior pe șira spinării. Înţelese implicaţiile înainte ca
doamna Shen să mai adauge ceva.
— Un alt ţap ispășitor? Vor să condamne un alt bogătaș ca să
demonstreze că avem de-a face cu o campanie și nu doar cu un semnal
că încep să-și piardă răbdarea?
Doamna Shen încuviinţă. Ya Ru se ascunse și mai mult în umbră.
— Altceva?
— Nu.
— Poţi pleca.
Doamna Shen părăsi încăperea. Ya Ru nu se mișcă din loc. Se forţă
să gândească, deși cel mai mult ar i vrut să o ia la goană.
Când luase di icila decizie de a o ucide pe Hong Qiu și de a pune în
practică acest lucru în Africa, fusese convins că ea îi era încă loială.
Evident, aveau opinii diferite și adesea se certau. Chiar în acea încăpere,
cu ocazia zilei lui, îl acuzase că ia mită.
Atunci își dăduse el seama că, mai devreme sau mai târziu, Hong
Qiu avea să-i creeze mari probleme. Acum își dădu seama că ar i
trebuit să acţioneze mai devreme. Hong Qiu îl abandonase deja.
Ya Ru scutură lent din cap. Acum își dădea seama de ceva la care nu
se gândise până atunci. Hong Qiu fusese pregătită să-i facă același lucru
pe care el i-l făcuse ei. Nu intenţionase să folosească ea însăși o armă -
Hong Qiu prefera să procedeze prin intermediul legilor. Dar dacă Ya Ru
ar i fost condamnat la moarte, ea s-ar i numărat printre cei care ar i
susţinut că măsura era corectă.
Ya Ru se gândi la prietenul lui Lai Changxing, care cu câţiva ani
înainte fusese obligat să fugă din ţară într-o dimineaţă, când poliţia se
apucase să-i cerceteze simultan toate irmele. Omul reușise să se
salveze pe sine și să-și salveze familia doar pentru că deţinea un avion
particular gata de decolare în orice clipă. Lai zburase în Canada, care nu
avea un acord de extrădare încheiat cu China. Era iul unui ţăran care își
construise singur o carieră uluitoare după ce Deng crease o piaţă liberă
în China. Începuse prin săparea de puţuri, dar ulterior devenise
contrabandist și investise tot ce câștigase în irme care în decurs de
câţiva ani îi aduseseră o avere fabuloasă. Ya Ru îl vizitase odată la
Reședinţa Roșie pe care și-o construise în districtul lui natal din
Xiamen. Totodată, Lai își asumase responsabilităţi sociale majore prin
construirea de case bătrânilor și ridicarea de școli. Chiar și atunci, Ya Ru
fusese bulversat de opulenţa și aroganţa lui Lai Changxing și își
avertizase prietenul că era în pericol mare de a se prăbuși. Petrecuseră
o seară întreagă discutând despre invidia resimţită de mulţi oameni
faţă de noii capitaliști, a Doua Dinastie, așa cum le spunea Lai cu ironie -
dar doar atunci când vorbea în particular cu oameni de încredere.
Ya Ru nu fusese surprins atunci când giganticul castel din cărţi de
joc se prăbușise și Lai fusese forţat să fugă din ţară. După fuga lui
fuseseră executaţi mai mulţi dintre cei implicaţi în afacerile lui. Alţii -
numărându-se cu sutele - fuseseră trimiși la închisoare. În același timp
însă, Lai fusese socotit în districtul lui natal și sărac drept un om plin de
generozitate. Lăsa averi întregi șoferilor de taxi sub formă de bacșișuri
sau oferea cadouri generoase familiilor împovărate de greutăţi, al căror
nume nici măcar nu-l știa, fără să facă toate astea dintr-un motiv
evident. Ya Ru mai știa că Lai își scria acum memoriile - fapt care
îngrijora multe o icialităţi de rang înalt și mulţi politicieni din China. Lai
cunoștea multe adevăruri și, cum acum locuia în Canada, nimeni nu îl
putea cenzura.
Dar Ya Ru nu avea nici o intenţie să fugă din ţară.
În mintea lui începu să prindă contur o altă idee. Prietena lui Hong
Qiu, Ma Li, făcuse și ea parte din delegaţia care vizitase Africa. Ya Ru știa
că cele două femei obișnuiau să converseze îndelung. Mai mult, Hong
Qiu obișnuia mereu să scrie scrisori.
Poate că Ma Li se găsea în posesia vreunei scrisori incriminatorii
scrise de Hong Qiu? O scrisoare pe care Ma Li să o i dat anumitor
oameni care, la rândul lor, informaseră serviciile de securitate ale
statului?

Trei zile mai târziu, când Beijingul era cuprins de o furtună severă
de nisip tipică pentru perioada de iarnă, Ya Ru se duse la biroul lui Ma
Li, a lat nu departe de Ritan Gongyuan, parcul Zeului Soare. Ma Li lucra
în cadrul unui departament guvernamental consacrat analizelor
inanciare și nu avea o poziţie su icient de înaltă ca să-i creeze
probleme serioase. Doamna Shen și asistentele ei o cercetaseră pe Ma
Li și nu descoperiseră legături ale femeii cu cercurile interioare de
putere din guvern și din partid. Ma Li avea doi copii. Soţul ei actual era
un birocrat lipsit de importanţă. Cum primul ei soţ murise în războiul
cu vietnamezii din anii 1970, nimeni nu se opusese ideii ca ea să se
recăsătorească și să mai facă un copil. Amândoi copiii erau acum pe
picioarele lor: iica era consilier educaţional la un colegiu de instruire a
profesorilor, iar iul, chirurg la un spital din Shanghai. Nici unul din ei
nu dispunea de contacte care să-l îngrijoreze pe Ya Ru. Însă Ya Ru
avusese grijă să nu uite că Ma Li avea doi nepoţi cărora le dedica o mare
parte din timpul ei.
Doamna Shen ixă o întâlnire cu Ma Li. Nu menţionase motivul
întâlnirii, ci doar că era o urgenţă și avea probabil legătură cu vizita în
Africa. „Asta ar trebui s-o îngrijoreze puţin“, își zise Ya Ru în vreme ce
ședea pe canapeaua din spate a mașinii, privind orașul pe care îl
străbăteau. Cum avea timp la dispoziţie, ceruse șoferului să facă un ocol
pe la câteva dintre șantierele de construcţii unde avea interese
inanciare. Principala lui prioritate o constituiau Jocurile Olimpice. Unul
dintre marile contracte ale lui Ya Ru prevedea demolarea unei zone
rezidenţiale care trebuia curăţată în vederea construirii de șosele de
acces către noile arene sportive. Ya Ru se aștepta să câștige miliarde,
chiar și după ce se despărţea de banii mulţi pe care trebuia să-i
plătească funcţionarilor civili și politicienilor.
Mașina trase în faţa unei clădiri banale, unde lucra Ma Li. Femeia îl
aștepta pe scări.
— Ma Li, zise Ya Ru. Faptul că te văd mă face să cred că excursia
noastră în Africa, sfârșită cu asemenea tragedie cumplită, s-a petrecut
cu multă vreme în urmă.
— Mă gândesc la draga mea prietenă Hong Qiu zilnic, replică Ma Li.
Dar mi-am permis să las Africa să se scufunde în trecut. Nu mă voi
întoarce niciodată acolo.
— După cum știi, zilnic semnăm contracte noi cu multe ţări de pe
continentul african. Construim poduri care vor dura multă vreme.
În timp ce vorbeau, parcurseră un coridor pustiu până la biroul lui
Ma Li, ale cărui ferestre dădeau înspre o grădiniţă înconjurată de ziduri
înalte. În mijlocul acesteia se a la o fântână arteziană care fusese închisă
pe perioada iernii.
Ma Li își închise telefonul și îl servi cu ceai. Ya Ru auzi pe cineva
râzând în depărtare.
— A căuta adevărul e ca și cum te-ai uita la un melc care urmărește
alt melc, zise Ya Ru, gânditor. Se deplasează lent, dar cu insistenţă.
Ya Ru o privi drept în ochi, dar Ma Li nu-i evită privirea.
— Circulă niște zvonuri care nu-mi plac deloc, continuă Ya Ru.
Zvonuri despre irmele mele și despre caracterul meu. Mă întreb de
unde provin. Trebuie să întreb cine ar dori să-mi facă rău. Nu gloata
obișnuită care mă invidiază, ci altcineva, cu motive pe care nu le pricep.
— De ce aș dori eu să-ţi stric reputaţia?
— Nu la asta mă refer. Întrebarea mea este alta. Cine știe, cine
dispune de această informaţie, cine răspândește zvonurile?
— Vieţile noastre sunt complet diferite. Eu sunt funcţionar public;
tu faci afaceri mari despre care citim în ziare. Prin comparaţie cu viaţa
mea neînsemnată, tu duci o viaţă pe care nici nu mi-o pot imagina.
— Dar o cunoșteai pe Hong Qiu, zise Ya Ru. Sora mea, care era
foarte apropiată de tine. După ce nu v-aţi mai văzut de secole, tu și cu ea
v-aţi întâlnit în Africa. Aţi discutat mult, iar ea te-a vizitat în mare grabă
într-o dimineaţă. Când m-am întors în China, au început și zvonurile să
se răspândească.
Ma Li se făcu palidă.
— Mă acuzi că te defăimez în public?
— Trebuie să înţelegi, și sunt sigur că o faci, că în situaţia mea n-aș
spune așa ceva fără să i făcut niște cercetări înainte. Am eliminat o
posibilitate după alta. În cele din urmă am rămas cu o singură
explicaţie. Și cu o singură persoană.
— Eu?
— Nu chiar, nu.
— Te referi la Hong Qiu? Sora ta?
— Nu-i nici un secret că nu eram de acord în chestiuni
fundamentale legate de viitorul Chinei: evoluţii politice, economie,
viziunile noastre despre istorie.
— Dar eraţi dușmani?
— Dușmănia se poate dezvolta în timp foarte îndelungat, aproape
invizibil, așa cum se ridică încet pământul din mare. Dintr-odată
descoperi că ai un dușman despre care nu știai nimic.
— Îmi vine greu să cred că Hong Qiu ar i folosit anonime ca armă.
Nu era genul acesta de persoană.
— Știu. De aceea te întreb pe tine. Despre ce aţi discutat voi două?
Ma Li nu răspunse. Ya Ru continuă fără a-i da un răgaz de gândire:
— Poate că e vorba de o scrisoare, rosti el încet. Poate că în acea
dimineaţă ţi-a dat o scrisoare. Am dreptate? O scrisoare? Sau un soi de
document? Trebuie să a lu ce ţi-a spus și ce ţi-a dat.
— A fost ca și cum ar i simţit că are să moară, răspunse Ma Li. M-
am gândit mult la asta, dar nu înţeleg intensitatea grijilor care trebuie
să o i măcinat. Mi-a cerut doar să am grijă ca trupul ei să ie incinerat
după moarte. Dorea să-i ie împrăștiată cenușa peste Longtanhu
Gongyuan, lăculeţul din parc. Totodată, mi-a mai cerut să am grijă de
bunurile ei, de cărţile ei, să-i dăruiesc de pomană hainele și să-i golesc
casa.
— Nimic altceva?
— Nu.
— A spus sau a scris ceva anume?
— A fost o scrisoare. Am memorat-o. Apoi am ars-o.
— Deci a fost doar o scrisoare scurtă?
— Da.
— De ce ai ars-o? Puteai să o socotești ca pe un testament.
— Mi-a zis că nimeni nu va pune la îndoială ce spun eu.
Ya Ru continuă să-i observe chipul în vreme ce re lecta la cele
auzite.
— Nu ţi-a mai dat și vreo altă scrisoare?
— Ce fel de scrisoare?
— Poate că o scrisoare pe care n-ai ars-o. Dar pe care să o i
înmânat altcuiva?
— Am primit o scrisoare. Îmi era adresată. Am ars-o. Asta-i tot.
— N-ar i deloc bine dacă nu mi-ai spus adevărul.
— De ce aș minţi?
Ya Ru își desfăcu braţele.
— De ce mint oamenii în general? De ce dispunem de abilitatea
asta? Pentru că în anume circumstanţe ne aduce niște avantaje.
Minciunile și adevărul sunt arme, Ma Li, pe care cei talentaţi știu cum să
le folosească, așa cum alţi oameni sunt îndemânatici la mânuirea sabiei.
Continua să o sfredelească cu privirea, dar ea nu se clinti.
— Nimic altceva? Nu mai vrei să-mi spui nimic?
— Nu. Nimic.
— Îţi dai seama, evident, că mai devreme sau mai târziu o să a lu
tot ce vreau să a lu?
— Da.
Ya Ru dădu gânditor din cap.
— Ești o iinţă bună, Ma Li. La fel sunt și eu. Dar pot deveni extrem
de rău și de crud dacă cineva nu e onest faţă de mine.
— Nu există nimic de care să nu-ţi i spus.
— Bine. Ai doi nepoţi, Ma Li. Îi iubești mai mult ca orice altceva în
lume.
Observă tresărirea ei.
— Mă ameninţi?
— Deloc. Îţi ofer doar ocazia de a-mi spune adevărul.
— Ţi-am spus totul. Hong Qiu mi-a dezvăluit temerile pe care le
avea privind evoluţiile din China. Dar fără ameninţări și fără zvonuri.
— Atunci te cred.
— Mă sperii, Ya Ru. Chiar merit așa ceva?
— Nu eu te-am speriat. Hong Qiu a făcut asta, cu scrisoarea ei
secretă. Vorbește cu su letul ei despre asta. Cere-i să te elibereze de
grijile pe care le ai.
Ya Ru se ridică. Ma Li îl conduse până în stradă. El îi strânse mâna,
apoi se urcă în mașină. Ma Li se întoarse în birou și se apucă imediat să
vomite în chiuvetă.
După aceea se așeză la birou și memoră cuvânt cu cuvânt
scrisoarea primită de la Hong Qiu, care zăcea ascunsă într-unul din
sertare.
„Era furioasă când a murit, își zise Ma Li. Indiferent cum s-a
întâmplat asta. Nimeni nu a reușit încă să-mi ofere o explicaţie
satisfăcătoare despre modul în care s-a petrecut accidentul de mașină.“
În acea seară, înainte de a pleca de la serviciu, rupse scrisoarea în
bucăţele pe care le aruncă în toaletă și trase apa după ele.

Ya Ru își petrecu seara într-unul dintre cluburile lui din cartierul de


distracţii al Beijingului, Sanlitun. Într-o încăpere dosnică se relaxă pe un
pat și îi permise lui Li Wu, una dintre animatoare, să-i maseze ceafa și
gâtul. Erau de aceeași vârstă și pe vremuri fuseseră amanţi. Ea continua
să aparţină micului grup de oameni în care Ya Ru avea încredere.
Oricum, Ya Ru era foarte precaut, așa că nu-i mărturisise niciodată acest
lucru fostei iubite. Însă știa că ea era o iinţă loială.
Li Wu îl masa întotdeauna goală. Prin pereţi se auzea, înfundat,
muzica din clubul de noapte. În încăperea cu tapet roșu lumina era
difuză.
Ya Ru parcurse din nou în minte conversaţia pe care o avusese cu
Ma Li. „Totul a început cu Hong Qiu, își zise el. A fost o mare eroare din
partea mea să mă încred atâta vreme în loialitatea ei faţă de familie.“
Li continua să-i maseze spatele. Brusc, el o prinse de mână și se
ridică.
— Te-am lovit?
— Trebuie să rămân singur, Li. O să te strig când am nevoie iarăși
de tine.
Femeia părăsi încăperea. Ya Ru se înfășură într-un cearșaf. Se
întrebă dacă nu cumva raţionamentul lui fusese greșit. Poate că
întrebarea-cheie nu consta în conţinutul scrisorii pe care Hong Qiu i-o
dăduse lui Ma Li.
„Dacă Hong Qiu a discutat cu cineva? se întrebă el. Cineva despre
care a presupus că n-o să-mi fac niciodată griji.“
Își aduse aminte ce-i spusese Chan Bing despre judecătoarea
suedeză faţă de care manifestase interes Hong Qiu. Ce-ar i împiedicat-o
pe Hong Qiu să discute cu acea femeie? Să-i transmită informaţii
con idenţiale?
Ya Ru se întinse la loc pe pat. Își simţea ceafa deja mai puţin
dureroasă după ce fusese masată de degetele experte ale lui Li.

A doua zi, de dimineaţă, îl sună pe Chan Bing. Intră direct în


subiect.
— Ai spus ceva despre o judecătoare suedeză cu care sora mea a
intrat în contact. Despre ce a fost vorba?
— Femeia se numește Birgitta Roslin. A fost tâlhărită, un incident
de rutină. Am adus-o la sediu ca să identi ice atacatorul. N-a recunoscut
pe nimeni, dar în mod clar discutase cu Hong Qiu despre mai multe
crime din Suedia despre care bănuia că au fost comise de un chinez.
Situaţia era mai rea decât crezuse Ya Ru și posibil mai periculoasă
decât orice acuzaţie de corupţie. Ya Ru încheie politicos conversaţia.
Începu deja să se îmbărbăteze pentru o sarcină pe care trebuia să o
ducă personal la îndeplinire, acum că Liu Xin nu mai era în preajmă.
Încă un lucru de terminat. Hong Qiu încă nu fusese înfrântă odată
pentru totdeauna.
Chinatown, Londra
32

Ploua în dimineaţa de la începutul lunii mai când Birgitta Roslin își


însoţi familia în Copenhaga, unde trebuiau să prindă un zbor spre
Madeira. După o lungă introspecţie și multe discuţii cu Staffan, Birgitta
hotărâse să nu plece alături de restul familiei în vacanţă. Concediul
medical pe care și-l luase la începutul acelui an o punea în
imposibilitatea de a cere alte zile libere. Pur și simplu nu putea efectua
călătoria.
Când ajunseră în Copenhaga turna cu găleata. Staffan, care
bene icia de gratuitate pe căile ferate suedeze, ar i preferat să ia trenul
până la Kastrup, unde așteptau copiii lor, dar Birgitta insistase să-l ducă
la aeroport cu mașina. Își luă la revedere de la toţi în terminalul de
plecări, apoi se așeză la o cafenea și urmări cu privirea mulţimile de
oameni care își cărau bagajele și visau la călătorii în ţări îndepărtate.
Cu câteva zile înainte o sunase pe Karin Wiman și îi spusese că avea
să vină în Copenhaga. Deși trecuseră câteva luni de la întoarcerea din
Beijing, cele două încă nu găsiseră ocazia de a se revedea. Birgitta se
afundase în muncă după ce fusese declarată aptă de lucru. Hans
Mattsson o primise cu braţele deschise, îi pusese o vază cu lori pe
birou și îi pasase imediat un număr imens de cazuri. În acel moment, la
sfârșitul lui martie, se desfășura o dezbatere aprinsă în ziarele locale
din sudul Suediei despre timpii de așteptare din tribunale, care
deveniseră extrem de lungi. Potrivit colegilor Birgittei Roslin, Hans
Mattsson, care nu putea i nici pe departe socotit o ire războinică, nu
reușise să ie su icient de explicit atunci când informase despre situaţia
disperată în care ajunseseră tribunalele din pricina Administraţiei
Judiciare Naţionale și mai ales a guvernului, care erau puse pe
economii. În vreme ce colegii ei mârâiau nemulţumiţi de sarcinile care
le căzuseră pe umeri, Birgitta se simţise extrem de bucuroasă că se
întorsese la lucru taman în mijlocul scandalului. Stătea adesea în biroul
ei până la ore atât de înaintate, încât Hans Mattsson, cu felul lui blând
de a i, o avertizase să nu exagereze ca să nu se îmbolnăvească din nou.
Așa că ea și Karin vorbiseră doar la telefon. Aranjaseră de două ori
să se vadă, dar de ambele dăţi intervenise ceva. Oricum, acum, în
această zi ploioasă în Copenhaga, Birgitta era liberă. Nu trebuia să
apară în instanţă în acea zi și avea să-și petreacă noaptea acasă la Karin.
Avea pozele din China în geantă și aștepta cu un soi de nerăbdare
copilărească să vadă la rândul ei fotogra iile făcute de Karin.
Conveniseră să se întâlnească la prânz într-un restaurant a lat pe
una dintre străduţele din apropiere de Strøget. Birgitta intenţionase să
hălăduiască prin magazine, căutând o rochie pe care s-o poată purta la
tribunal, dar ploaia torenţială transforma o astfel de activitate într-o
corvoadă. Rămase la Kastrup până aproape de ora întâlnirii, când luă un
taxi spre oraș, căci nu cunoștea prea bine locul. Când intră în
restaurantul aglomerat, Karin îi făcu veselă cu mâna.
— Au decolat cu bine, sper?
— Te lovește abia după ce pleacă. Evenimentele oribile care se pot
petrece atunci când întreaga ta familie se găsește într-un singur avion.
Karin scutură din cap.
— Nu se va întâmpla nimic, zise ea. Dacă vrei să călătorești în
siguranţă, avionul este cel mai bun mijloc.
Mâncară, se uitară la poze și își aduseră aminte de momente din
călătoria lor. În vreme ce Karin vorbea, Birgitta se trezi gândindu-se
pentru prima dată după atâta vreme la atacul căruia îi căzuse victimă.
La Hong Qiu care apăruse brusc la masa ei. La poșeta furată care apoi
fusese găsită. La ciudata și înfricoșătoarea afacere în care se trezise
implicată.
— Mă asculţi? întrebă Karin.
— Bineînţeles că te ascult. De ce întrebi?
— Nu pari să ii aici.
— Mă tot gândesc la familia mea care acum e acolo sus, pe cer.
Comandară cafea ca să încheie cum se cuvine masa. Karin propuse
ca iecare să bea un coniac în semn de protest faţă de vremea rece de
primăvară.
— Bineînţeles că vom comanda câte un coniac.
Luară un taxi până acasă la Karin. Când ajunseră acolo, afară ploaia
se opri și norii începură să se împrăștie.
— Trebuie să-mi întind picioarele, rosti Birgitta. Petrec mult prea
mult timp șezând la birou sau pe scaunul din instanţă.
Merseră de-a lungul plajei pustii, unde câţiva oameni în vârstă își
plimbau câinii.
La un moment dat se opriră și urmăriră un iaht care naviga spre
nord.
— Nu crezi că a sosit vremea să îmi spui? întrebă Karin.
— Ce să îţi spun?
— Ce s-a petrecut cu adevărat în Beijing. Știu că adevărul a fost
altul decât ceea ce mi-ai spus tu. Sau, cel puţin, nu mi-ai spus adevărul
complet și doar adevărul, așa cum se spune la tribunal.
— Am fost atacată. Și mi-a fost furată poșeta.
— Asta știu. Dar circumstanţele, Birgitta. Nu cred ce ai zis. Ceva
lipsește. Chiar dacă nu prea ne-am întâlnit în ultimii ani, te cunosc. Eu
n-aș încerca niciodată să-ţi spun un neadevăr. Sau să te prostesc, așa
cum spunea tata. Știu că ai vedea prin mine.
Vorbele ei o făcură pe Birgitta să simtă o imensă ușurare.
— Nici eu nu înţeleg, zise ea. Nu înţeleg de ce am ţinut ascunsă
jumătate din poveste. Poate pentru că tu erai prea ocupată cu Prima ta
Dinastie. Poate pentru că n-am înţeles nici eu cu adevărat ce s-a
întâmplat.
Continuară să se plimbe și își dădură hainele jos la ivirea primelor
raze calde de soare. Birgitta îi povesti despre fotogra ia făcută după
camera de supraveghere din micul hotel din Hudiksvall și despre
încercarea ei de a da de bărbatul surprins în poză. Explică totul cu
detalii precise, ca și cum s-ar i a lat în boxa martorilor, sub privirea
scrutătoare a unui judecător.
— N-ai su lat nici o vorbă despre toate astea, zise Karin când
Birgitta ajunse la momentul crucial.
Se răsuciseră deja pe călcâie și începuseră plimbarea înapoi.
— Când ai plecat, eram speriată, zise Birgitta. Credeam că am să
putrezesc undeva într-o temniţă subterană. Iar după aceea poliţia avea
să spună pur și simplu că am dispărut.
— Iau asta ca pe o lipsă de încredere în mine. Ar trebui să iu
furioasă pe tine.
Birgitta se opri și se răsuci cu faţa spre Karin.
— Nu ne cunoaștem chiar așa de bine, rosti ea. Poate doar credem
că da. Sau ne-am dori să ie așa. Când eram tinere, relaţia noastră era
diferită de cea de acum. Suntem prietene. Dar nu chiar așa de apropiate.
Poate că n-am fost niciodată.
Karin dădu din cap. Își continuară plimbarea de-a lungul plajei.
— Întotdeauna vrem să rămânem la fel, vrem ca totul să ie ca
înainte, replică Karin. Pe măsură ce îmbătrânim însă, trebuie să evităm
să cădem în sentimentalisme. Dacă prieteniile vor să reziste, trebuie să
se lase mereu cercetate și înnoite. Poate că iubirile vechi nu ruginesc
niciodată. Dar prieteniile vechi o fac.
— Faptul că vorbim despre asta este un pas în direcţia corectă. E ca
și cum am da jos rugina cu o perie de oţel.
— Și ce s-a întâmplat apoi? Cum s-a sfârșit totul?
— M-am dus acasă. Poliţia, sau cineva de la serviciile secrete, îmi
percheziţionase camera. Habar n-aveam ce credeau ei că găsesc acolo.
— Dar trebuie să te i întrebat. Un jaf?
— Totul se leagă, evident, de fotogra ia de la hotelul din Hudiksvall.
Cineva a încercat să mă împiedice să-l caut pe acel bărbat. Dar cred că
Hong Qiu spunea adevărul. China nu dorește ca vizitatorii străini să
plece acasă și să vorbească despre așa-numitele incidente nefericite. Nu
acum, când ţara se pregătește de Jocurile Olimpice.
— O întreagă ţară cu peste un miliard de locuitori care așteaptă să-
și facă intrarea triumfală pe scena lumii. Ce idee remarcabilă.
— Sute de milioane de oameni, iubiţii noștri ţărani săraci, probabil
că nici nu realizează ce înseamnă această Olimpiadă. Sau, poate, își dau
seama că nimic nu se va schimba în bine pentru ei doar pentru că tinerii
lumii se adună la Beijing pentru niște jocuri.
— Îmi amintesc vag de ea - de femeia pe nume Hong Qiu. Era foarte
frumoasă. Avea un aer evaziv și părea foarte încordată.
— Se poate. Eu mi-o amintesc altfel. M-a ajutat.
— Servea oare la mai mulţi stăpâni?
— M-am gândit mult la asta. Nu știu. Dar probabil că ai dreptate.
Ieșiră de pe plajă în dreptul unui dig. Era aproape pustiu. O femeie
ședea într-o barcă veche, din lemn, și dădea la vâsle. Femeia le salută
din cap cu un zâmbet și rosti ceva într-un dialect pe care Karin nu-l
înţelese.
Mai târziu băură cafea în camera de zi. Karin vorbi despre munca ei
curentă, care implica studierea câtorva poeţi chinezi și a operelor lor de
la eliberarea din 1949 până în ziua de azi.
— Nu-mi pot dedica întreaga viaţă unor imperii care au murit de
mult. Poemele reprezintă o schimbare plăcută.
Birgitta fu cât pe-aci să-și dezvăluie micul secret despre versurile
pe care le compusese pentru piese de muzică pop, dar se abţinu.
— Mulţi dintre ei au avut curaj, zise Karin. Mao și ceilalţi din vârful
piramidei politice tolerau extrem de rar criticile. Însă Mao îi tolera pe
poeţi. Cred că se poate spune că făcea asta pentru că el însuși scria
poezie. Eu cred însă că știa că artiștii puteau prezenta marea scenă
politică din China într-o lumină nouă. Când alţi lideri politici voiau să
pună botniţă artiștilor care scriau cuvinte nepotrivite sau pictau
tablouri în nuanţe întunecate, Mao bătea întotdeauna din picior și îi
oprea. A făcut-o până în ultima clipă. Ce s-a întâmplat cu artiștii în
timpul Revoluţiei Culturale a reprezentat evident responsabilitatea, dar
nu și intenţia lui. Chiar dacă ultima revoluţie pe care a pus-o în mișcare
a avut nuanţe culturale, în esenţă a fost o mișcare politică. Când Mao și-
a dat seama că unii dintre rebelii tineri mergeau prea departe, a apăsat
frânele. Chiar dacă nu a putut exprima asta în atâtea cuvinte, cred că a
regretat agitaţia stârnită în cursul acelor ani. Însă el știa foarte bine că
oricine vrea să mănânce omletă trebuie să spargă mai întâi ouă. Nu așa
se spune?
— Sau că revoluţia nu a însemnat o invitaţie la ceai.
Izbucniră amândouă în râs.
— Ce crezi acum despre China? întrebă Birgitta. Ce se petrece acolo
mai exact?
— Sunt convinsă că e un război în plină desfășurare. În interiorul
partidului, în interiorul ţării. Partidul Comunist încearcă să
demonstreze lumii, oamenilor ca tine și ca mine, că e posibil să combini
dezvoltarea economică cu un stat nedemocratic. Chiar dacă toţi
gânditorii liberali din Occident neagă asta, dictatura unui singur partid
se poate împăca cu dezvoltarea economică. Iar acest lucru agită spirite
în partea noastră de lume. De aceea se scrie și se vorbește așa de mult
despre drepturile omului în China. Lipsa de libertăţi și de transparenţă,
lipsa drepturilor omului atât de importante pentru valorile occidentale,
toate au devenit ţinta atacurilor vesticilor împotriva Chinei. Mi se pare
o ipocrizie, de vreme ce partea noastră de lume este plină de ţări - nu în
ultimul rând Statele Unite și Rusia - unde drepturile omului sunt zilnic
încălcate. În plus, chinezii știu că vor să facem afaceri cu ei, cu orice
preţ. Ne-au citit foarte bine în secolul al nouăsprezecelea când am decis
să-i etichetăm drept dependenţi de opiu și ne-am luat singuri dreptul
de a face afaceri cu ei după regulile noastre. Chinezii au învăţat lecţiile
și nu vor repeta greșelile noastre. Așa văd eu lucrurile și, evident, sunt
conștientă că nu deţin niște concluzii perfecte. Ceea ce se petrece are
dimensiuni mult mai mari decât pot eu cuprinde. Nu putem aplica
acestui stat modul nostru de a vedea lucrurile. Dar indiferent ce am
crede despre toate astea, trebuie să respectăm ce se întâmplă. Astăzi
doar idioţii mai pot crede că ceea ce se petrece acolo nu ne va afecta și
nouă viitorul. Dacă astăzi aș mai avea copii mici, aș angaja o doică
chineză ca să mă asigur că învaţă limba chineză.
— Exact asta spune și iul meu.
— E un vizionar.
— Am fost copleșită de vizita în China, mărturisi Birgitta. Ţara este
atât de mare... Mă plimbam pe acolo cu senzaţia permanentă că m-aș
putea pierde oricând. Și nimeni nu ar întreba nimic despre un individ
anume atunci când sunt atâţia oameni în jur. Aș i vrut să pot discuta
mai multe cu Hong Qiu.
În acea seară mâncară, după care se afundară din nou în amintiri
despre trecut. Birgitta simţea tot mai mult că nu vrea să mai piardă
legătura cu Karin. Nu mai exista nimeni altcineva cu care să i
împărtășit tinereţea ei, nimeni care să înţeleagă bine ce dorea ea să
spună.
Stătură treze până la o oră înaintată, iar înainte de a se duce la
culcare își promiseră să se vadă mai des pe viitor.
— Comite o infracţiune minoră de tra ic în Helsingborg, propuse
Birgitta. Nu recunoaște nimic când poliţia te va ancheta la locul faptei.
Așa vei ajunge în boxă. După ce îţi dau eu sentinţa, mergem să luăm
masa undeva.
— Îmi vine greu să mi te imaginez în instanţă.
— Și mie. Dar acolo îmi petrec cele mai multe zile.
A doua zi, Karin se duse împreună cu Birgitta la gara principală.
— Păi ar i bine să mă întorc la poeţii mei chinezi, zise Karin. Tu ce
o să faci?
— O să-mi petrec după-amiaza citind despre câteva procese care
mă așteaptă. Te invidiez cu poeţii tăi. Dar prefer să nu mă mai gândesc
la asta.
Erau pe punctul de a se despărţi, iecare cu drumul ei, când Karin o
prinse de braţ pe Birgitta.
— Nu te-am întrebat deloc despre evenimentele din Hudiksvall. Ce
se petrece acolo?
— Poliţia e convinsă că, indiferent de alte opinii, bărbatul care s-a
sinucis a comis crimele.
— Pe cont propriu? Atâţia morţi?
— Poate. Dar încă n-au reușit să descopere și un motiv.
— Nebunie?
— N-am crezut asta la momentul respectiv și nu o cred nici acum.
— Păstrezi legătura cu poliţia?
— Absolut deloc. Doar citesc ce se scrie în ziare.
Birgitta o urmări pe Karin cum se îndepărtează grăbită prin sala
centrală a gării, apoi prinse un tren spre Kastrup, unde își găsi mașina
în parcare, și porni spre casă.
“Îmbătrânirea înseamnă un soi de retragere, gândi ea. Nu te mai
arunci cu capul înainte. Ca în cazul conversaţiilor dintre mine și Karin.
Încercăm amândouă să ne descoperim, să vedem cine suntem, atât
acum, cât și în trecut.“
Sosi înapoi în Helsingborg pe la ora douăsprezece. Se duse direct la
birou, unde citi un memorandum de la Administraţia Judiciară
Naţională, după care își îndreptă atenţia spre cele două cazuri pe care
trebuia să le pregătească.
Se simţi brusc fericită. Închise ochii și inspiră profund. „Nimic nu e
prea târziu, își zise ea. Acum am văzut Marele Zid Chinezesc. Mai sunt și
alte ziduri și mai ales insule pe care vreau să le vizitez înainte ca viaţa
mea să se încheie și capacul coșciugului să ie lăsat peste mine. Ceva îmi
spune că eu și Staffan vom reuși să depășim situaţia în care ne a lăm."
Ajunse acasă la ora unsprezece seara și începu imediat să se
pregătească de culcare. Se auzi soneria de la intrare. Se încruntă, dar se
duse să deschidă: nimeni. Ieși și privi în sus și în jos de-a lungul străzii.
O mașină trecu prin faţă, dar în afară de asta totul era pustiu. Poarta era
închisă. „Copii, își zise ea. Apasă butonul soneriei, după care o iau la
fugă.“
Intră la loc în casă și adormi înainte de miezul nopţii. Se trezi la
puţin timp după ora două fără să știe exact ce o deranjase. Nu-și
amintea să i visat ceva. Ascultă în întuneric fără să audă ceva. Tocmai
voia să se întoarcă pe cealaltă parte și să se culce la loc când se ridică
brusc în capul oaselor. Aprinse veioza de pe noptieră și ascultă. Se dădu
jos din pat și deschise ușa spre coridor. Nu auzi nimic. Își puse halatul
pe ea și coborî scara. Toate ferestrele și ușile erau închise. Se opri la o
fereastră dinspre stradă și dădu draperia la o parte. Crezu că zărește o
umbră care aleargă pe trotuar, dar dădu imediat vina pe imaginaţia ei
bogată. Nu se temuse niciodată de întuneric. Poate că se trezise de
foame. După un sandvici și un pahar de apă se întoarse în pat și curând
adormi la loc.
De dimineaţă, când să-și ia geanta diplomat, avu senzaţia că în
biroul ei fusese cineva. Era același gen de senzaţie pe care o încercase în
legătură cu valiza din camera de hotel din Beijing. Cu o seară în urmă, la
culcare, își pusese toate documentele în geantă. Acum marginile de la
mai multe documente ieșeau în afară.
Deși se grăbea, veri ică pivniţa. Nu lipsea nimic; nu fusese atins
nimic. „Imaginaţia mea o ia razna, își spuse ea. Mi-a fost de ajuns cât am
suferit de mania persecuţiei în Beijing - n-am nevoie de același lucru
aici, în Helsingborg.“
Birgitta Roslin încuie ușa de la intrare și coborî pe jos dealul către
oraș și către tribunalul districtual. Când ajunse, se duse la biroul ei, își
închise telefonul, se lăsă pe spătarul scaunului cu ochii închiși și se
gândi la cazul care o aștepta, despre o bandă de vietnamezi acuzaţi de
contrabandă cu ţigări. Revăzu cele mai importante părţi ale cazului
împotriva celor doi fraţi Twan, care duseseră la arestarea lor de trei ori
înainte de a i acuzaţi. Acum îi aștepta cu procesul și condamnarea. În
cursul anchetei fuseseră arestaţi alţi doi vietnamezi, Dang și Phan.
Birgitta Roslin era mulţumită că în sala ei de judecată acuzarea era
reprezentată de procurorul Palm. Era un bărbat de vârstă mijlocie, care
își lua în serios îndatoririle profesionale. Pe baza materialelor la care
Birgitta avusese acces, Palm insistase asupra unei anchete amănunţite a
poliţiei, un lucru care nu se întâmpla mereu.
Când ceasul arătă ora zece, Birgitta intră în sala de judecată și se
așeză pe scaunul ei. Gre ierii și asesorii curţii erau deja la locul lor. Zona
rezervată publicului era arhiplină. La datorie se găseau atât o iţeri de
poliţie, cât și paznici de securitate. Tuturor celor prezenţi li se ceruse să
treacă prin detectoarele de metale. Birgitta deschise procedurile, își
însemnă nume, veri ică prezenţa tuturor celor implicaţi în proces, apoi
dădu cuvântul procurorului. Palm vorbi rar și clar, adresând din când în
când remarcile sale publicului prezent. Acolo se găsea și un număr
mare de vietnamezi, cei mai mulţi foarte tineri. Birgitta Roslin
recunoscu și jurnaliști și un gra ician care lucra pentru mai multe ziare
naţionale. Același artist îi făcuse și ei o schiţă de portret, pe care
Birgitta o decupase din ziar. Pusese desenul într-un sertar al biroului,
căci nu avea nici un chef ca vizitatorii ei să o considere vanitoasă.
Era o zi grea. Deși ancheta poliţiei evidenţiase modul de comitere a
infracţiunilor, cei patru acuzaţi începură să se învinuiască reciproc. Doi
vorbeau suedeză, dar fraţii Than aveau nevoie de translator. Roslin se
văzu obligată să sublinieze de câteva ori că traducerea nu era su icient
de clară — ajunse chiar să se întrebe dacă translatoarea înţelegea ce
spuneau cei doi fraţi. În același timp, se văzu nevoită să ceară unora
dintre oamenii din public să păstreze tăcerea și ameninţă să-i dea afară
din sală dacă aceștia nu se linișteau.
În timp ce își lua prânzul, Hans Mattsson veni la ea ca să o întrebe
cum mergea procesul.
— Mint, zise Birgitta. Dar cazul împotriva lor e solid. Singura
întrebare este dacă translatoarea face faţă.
— Are o bună reputaţie, replică Mattsson, surprins. Se presupune
că e cea mai bună de care dispunem în Suedia.
— Poate că are o zi proastă.
— Dar tu?
— Nu. Dar e nevoie de timp. Mă îndoiesc că vom termina până
mâine.
În cursul ședinţei de după-amiază, Birgitta continuă să privească
oamenii din public. Observă o vietnameză de vârstă mijlocie care ședea
de una singură într-un colţ al sălii, pe jumătate ascunsă de cei din faţa
ei. De iecare dată când Birgitta se uita într-acolo, femeia părea să o
privească direct, în vreme ce restul vietnamezilor păreau să se uite mai
ales la prietenii lor acuzaţi sau la membrii familiilor acestora.
Birgitta își aduse aminte cum stătuse cu câteva luni înainte într-o
sală de judecată din China. „Poate că sunt sub observaţia unei colege
vietnameze, își zise ea, cu ironie. Dar, cu siguranţă, mi-ar i pomenit
cineva despre asta. În plus, femeia n-are un traducător care să stea
lângă ea.“
Când termină ședinţa din acea zi, Birgitta n-avea nici cea mai vagă
idee de cât timp mai era nevoie pentru închiderea cazului. Rămase în
biroul ei și evaluă ce anume mai era de făcut. Poate că ajungea doar încă
o zi, dacă nu apărea ceva neașteptat.
Dormi profund în acea noapte, fără a mai i deranjată de zgomote
ciudate.
A doua zi, la reluarea procesului, femeia se găsea în același loc.
Ceva din atitudinea ei o neliniștea pe Birgitta. În cursul unei pauze
scurte, chemă la ea un aprod și îi ceru să veri ice dacă femeia era
singură și în afara sălii de judecată. Chiar înainte de reînceperea
ședinţei, gre ierul veni și raportă că femeia era singură - nu vorbise
nimic cu nimeni.
— Te rog să o supraveghezi, îi ceru Birgitta Roslin.
— Pot să o dau afară dacă vreţi.
— Cu ce temei?
— Că vă îngrijorează.
— Nu, te rog doar să o supraveghezi. Atâta tot.
Deși avu dubii până în ultima clipă, reuși să încheie procedurile
târziu în acea după-amiază. Anunţă că sentinţa va i dată pe data de 20
iunie și declară cazul închis. Ultima iinţă pe care o văzu înainte de a se
retrage în biroul ei, după ce le mulţumi celor care o asistaseră în cursul
procesului, fu femeia vietnameză, care se postase astfel încât să o
urmărească pe Birgitta părăsind sala de judecată.
Hans Mattsson trecu pe la ea. Ascultase pledoariile de închidere ale
procurorului și avocaţilor prin sistemul interior de difuzoare al
tribunalului.
— Palm a avut câteva zile fructuoase.
— Singura mea problemă este cum să împart sentinţele. Nu există
nici un dubiu că fraţii sunt conducătorii bandei. Ceilalţi doi sunt și ei
vinovaţi, bineînţeles, dar par să se teamă de fraţi. E greu de evitat
bănuiala că pe umerii lor planează o vinovăţie mai mare decât în
realitate.
— Dă-mi de știre dacă vrei să discutăm vreun aspect.
Birgitta își adună însemnările și se pregăti să plece spre casă.
Staffan îi lăsase un mesaj pe telefonul mobil ca s-o anunţe că totul
decurgea bine. Birgitta tocmai era pe punctul de a părăsi biroul când
sună telefonul. Ezită. Apoi ridică receptorul. Era aprodul.
— Am vrut să vă comunic că aveţi un vizitator.
— Cine?
— Femeia pe care mi-aţi cerut să o supraveghez.
— E încă acolo? Ce vrea?
— Nu știu.
— Dacă e înrudită cu vreunul dintre vietnamezii acuzaţi, n-am voie
să discut cu ea.
— Nu cred că e rudă.
Birgitta începea să devină iritată.
— Cum adică?
— Adică nu e din Vietnam. Vorbește engleza excelent. E
chinezoaică. Și vrea să discute cu dumneavoastră. Spune că e foarte
important.
— Unde e?
— Așteaptă afară. O văd de aici. Tocmai a smuls o frunză dintr-un
copac.
— Are și un nume?
— Sunt sigur că da. Dar n-a vrut să mi-l spună.
— Vin acum. Spune-i să aștepte.
Birgitta se duse la fereastră. O văzu pe femeie așteptând pe trotuar.
Câteva minute mai târziu ieși din tribunal.
33

Femeia, care se numea Ho, putea i foarte bine sora mai mică a lui
Hong Qiu. Birgitta era uluită de asemănare, nu doar în privinţa părului
drept strălucitor, ci și postura plină de demnitate.
Ho se prezentă într-o engleză fără cusur, așa cum procedase și
Hong Qiu.
— Am un mesaj pentru dumneavoastră, zise Ho. Dacă nu vă
deranjez.
— Tocmai mi-am terminat treaba pe ziua de azi.
— N-am înţeles nici o iotă din ce s-a vorbit în sală, mărturisi Ho,
dar am văzut cât respect vi se arată.
— Cu câteva luni în urmă am participat la un proces în China.
Judecător era tot femeie. Și ea era tratată cu un mare respect.
Birgitta o întrebă pe Ho dacă ar vrea să meargă la o cafenea sau la
un restaurant, dar Ho arătă simplu spre un parc din apropiere în care se
vedeau câteva bănci.
Se așezară. Nu departe de ele, un grup de beţivani bătrâni se certa
zgomotos. Birgitta îi văzuse de multe ori. Își amintea vag că îl găsise pe
unul dintre ei vinovat de o infracţiune minoră, dar nu ţinea minte exact
despre ce fusese vorba. Își spunea adesea că beţivanii din parcuri și
singuraticii care strângeau frunzele moarte din curţile bisericilor
reprezentau esenţa societăţii suedeze. Dacă aceștia dispăreau, ce mai
rămânea? Observă că unul dintre beţivi era un bărbat cu piele închisă la
culoare. Noua Suedie își proclama identitatea chiar și acolo. Zâmbi.
— A venit primăvara, zise ea cu glas tare.
— Mă a lu aici ca să vă spun că Hong Qiu a murit.
Birgitta nu știuse la ce se așteptase - dar în nici un caz la o
asemenea veste. Simţi cum i se strânge inima. Dar nu de tristeţe, ci de
spaimă.
— Ce s-a întâmplat?
— A murit într-un accident de mașină în Africa. Și fratele ei era
acolo. Însă el a supravieţuit. Poate că nu a fost în aceeași mașină. Nu
cunosc toate detaliile.
Birgitta se holbă tăcută la Ho, rumegând în minte vestea și
încercând să înţeleagă. Primăvara plină de culoare deveni brusc
ameninţată de umbre.
— Când s-a întâmplat?
— Acum câteva luni.
— În Africa?
— Draga mea prietenă Hong Qiu făcea parte dintr-o delegaţie mare
care s-a deplasat în Zimbabwe. Ministrul comerţului de la noi, Ke,
conducea delegaţia, considerată un eveniment extrem de important.
Accidentul s-a întâmplat într-o excursie în Mozambic.
Cei doi beţivi începură brusc să ţipe și să se înghiontească.
— Haideţi să mergem, propuse Birgitta, ridicându-se în picioare.
O duse pe Ho într-o cafenea din apropiere, unde văzură că se
numără printre foarte puţinii clienţi ai localului. Birgitta îi ceru fetei din
spatele tejghelei să dea muzica încet. Ho își luă o apă minerală, iar
Birgitta o cafea.
— Povestiţi-mi, ceru Birgitta. Cu amănunte, încet și cât puteţi de
limpede. În cele câteva zile în care am stat cu Hong Qiu mi-a devenit
aproape prietenă. Dar cine sunteţi dumneavoastră? Cine v-a trimis aici
tocmai din Beijing? Și, mai presus de toate, de ce?
Ho scutură din cap.
— Vin de la Londra. Hong Qiu avea o mulţime de prieteni care
acum îi deplâng moartea. Ma Li, care a mers cu Hong Qiu în Africa, mi-a
dat trista veste. Și tot ea mi-a cerut să vă contactez.
— Ma Li?
— O altă prietenă de-a lui Hong Qiu.
— Începeţi cu începutul, zise Birgitta. Încă îmi vine greu să cred că
e adevărat ce spuneţi.
— Tuturor ne vine la fel. Dar e adevărat. Ma Li mi-a scris și mi-a
descris cele întâmplate.
Birgitta așteptă. Avea impresia că exista un mesaj ascuns în acea
tăcere. Ho ţesea parcă un spaţiu în jurul lor, în care să ie doar ele
incluse.
— Informaţiile nu sunt prea consistente, zise Ho. Versiunea o icială
a morţii lui Hong Qiu pare să i fost serios periată.
— Cine i-a povestit lui Ma Li despre asta?
— Ya Ru, fratele lui Hong Qiu. Conform celor spuse de el, Hong Qiu
decisese să plece într-o excursie în savană, ca să vadă animale sălbatice.
Șoferul mergea prea repede, mașina s-a răsturnat și Hong Qiu a murit
pe loc. Mașina a luat foc după scurgerea benzinei din rezervor.
Birgitta clătină din cap. În același timp se scutură de un ior. Pur și
simplu nu și-o imagina pe Hong Qiu moartă, ca victimă a unui banal
accident de mașină.
— Cu câteva zile înainte de a muri, Hong Qiu a avut o lungă discuţie
cu Ma Li, continuă Ho. Nu știu despre ce a fost vorba; Ma Li nu e genul
de om care să trădeze încrederea unui prieten. Dar Hong Qiu i-a lăsat
instrucţiuni clare. Dacă i se întâmpla ceva, trebuia să iţi înștiinţată.
— De ce? Abia dacă o cunoscusem.
— Nu pot răspunde la asta.
— Dar cu siguranţă că Ma Li v-a explicat?
— Hong Qiu voia să știţi unde pot i găsită în Londra dacă aveţi
nevoie de ajutor.
Birgitta simţea cum crește teama în su letul ei. „Sunt atacată pe o
stradă din Beijing; Hong Qiu are un accident în Africa. Cele două
evenimente sunt cumva legate între ele.“
Mesajul o speria cel mai tare. „Dacă veţi avea vreodată nevoie de
ajutor, trebuie să știţi că există o femeie în Londra, pe nume Ho.“
— Dar nu înţeleg... Aţi venit aici ca să-mi transmiteţi un
avertisment? Ce s-ar putea întâmpla?
— Ma Li nu mi-a oferit amănunte.
— Dar orice ar scrie în mesaj a fost îndeajuns ca să vă facă să veniţi
aici. Știaţi unde locuiesc, știaţi cum să intraţi în legătură cu mine. Ce a
scris Ma Li?
— Hong Qiu i-a spus despre o judecătoare suedeză numită doamna
Roslin care fusese prietenă apropiată cu ea timp de mulţi ani. I-a
descris tâlhăria regretabilă și ancheta minuţioasă a poliţiei.
— Chiar a spus așa ceva?
— Citez din scrisoare. Cuvânt cu cuvânt. Hong Qiu i-a mai spus și
despre o fotogra ie pe care i-aţi arătat-o.
Birgitta tresări.
— Zău? O fotogra ie? A mai spus și altceva?
— Că era poza unui chinez despre care credeaţi că are legătură cu
incidentele care au avut loc în Suedia.
— Ce a spus despre acel bărbat?
— Era îngrijorată. Descoperise ceva.
— Ce?
— Nu știu.
Birgitta nu mai spuse nimic. Încercă să descifreze care erau
implicaţiile mesajului de la Hong Qiu. Putea i vorba doar despre un
strigăt de avertisment de dincolo de moarte. Bănuise Hong Qiu că
Birgitta ar i putut păţi ceva? Sau știa că Birgitta era deja în primejdie?
Descoperise Hong Qiu identitatea bărbatului din poză? Dacă da, de ce
nu-i spusese nimic?
Birgitta se simţea tot mai neliniștită. Ho rămase tăcută, uitându-se
la ea și așteptând.
— Am o întrebare la care trebuie să primesc răspuns. Cine sunteţi?
— Trăiesc în Londra de la începutul anilor 1990. Prima dată am
ajuns acolo ca secretar la ambasada chineză. Apoi am fost numită șef al
Camerei de Comerţ Anglo-Chineze. Acum sunt consultant independent
pentru irmele chinezești care vor să se stabilească în Anglia. Dar nu
numai acolo. Sunt, de asemenea, implicată într-un mare complex
expoziţional care va i construit în apropierea orașului suedez Kalmar.
Munca mea mă poartă prin toată Europa.
— Cum aţi ajuns să o cunoașteţi pe Hong Qiu?
Răspunsul o surprinse pe Birgitta.
— Suntem rude. Verișoare. Hong Qiu era cu zece ani mai în vârstă
ca mine, dar ne cunoaștem de mici.
Birgitta se gândi la faptul că Hong Qiu a irmase cu tărie că ea și
Birgitta erau prietene de multă vreme. Aici se ascundea un mesaj.
Birgitta interpreta asta în sensul că timpul scurt pe care îl petrecuseră
împreună lăsase urme adânci. Încrederea putea apărea oricând. Sau,
poate, era mai degrabă necesară?
— Ce spunea în scrisoare? Despre mine?
— Hong Qiu voia să iţi informată cât mai repede posibil.
— Altceva?
— Cum am mai spus. Trebuie să știţi unde locuiesc, în caz că se
întâmplă ceva.
— Ce s-ar putea întâmpla?
— Nu știu.
Ceva din vocea lui Ho o puse pe Birgitta în gardă. Până în acel
moment, Ho spusese adevărul. Acum însă devenise evazivă. „Ho știe mai
multe decât recunoaște”, se gândi Birgitta.
— China este o ţară mare, zise Birgitta. Pentru un occidental este
ușor de confundat mărimea ei cu impresia că e un ţinut al secretelor.
Lipsa de cunoaștere este transformată în mister. Eu sunt sigură pe ceea
ce fac. Așa am perceput-o pe Hong Qiu. Indiferent ce îmi spunea, n-am
putut niciodată înţelege la ce se referea anume.
— China nu are mai multe secrete decât oricare altă ţară. Există
mitul occidental al imposibilităţii de înţelegere a Chinei. Europenii n-au
acceptat niciodată faptul că pur și simplu ei nu înţeleg cum gândim noi.
Nici că noi am făcut atâtea descoperiri și invenţii cruciale înainte ca voi
să dobândiţi aceleași cunoștinţe. Praful de pușcă, busola, tiparniţa, toate
au origini chinezești. N-aţi fost primii nici măcar în arta de a măsura
timpul. Cu mii de ani înainte ca voi să începeţi fabricarea de ceasuri
mecanice, noi aveam orologii de apă și clepsidre. Iar pentru asta nu ne
puteţi ierta.
— Când aţi întâlnit-o pentru ultima dată pe Hong Qiu?
— Acum patru ani. A venit la Londra. Am petrecut câteva seri
împreună. Era într-o vară. Dorea să facă plimbări lungi pe Hampstead
Heath și să mă chestioneze în legătură cu percepţiile englezilor despre
evoluţiile din China. Întrebările ei erau directe și se enerva dacă
răspunsurile mele erau neclare. A mai vrut să meargă la meciuri de
crichet.
— De ce?
— Nu mi-a spus. Pe Hong Qiu o interesau multe lucruri
surprinzătoare.
— Eu nu prea sunt interesată de sporturi, crichetul mi se pare
absolut imposibil de înţeles - e imposibil să-ţi dai seama cum câștigă o
echipă și cum pierde cealaltă.
— Cred că entuziasmul ei provenea din faptul că dorea să priceapă
modul de acţiune al englezilor prin studierea sportului lor naţional.
Hong Qiu era o persoană extrem de perseverentă.
Ho se uită la ceas.
— Trebuie să plec spre Londra din Copenhaga mai târziu în cursul
zilei de azi.
Birgitta se întrebă dacă era cazul să pună întrebarea care i se
întipărise în minte.
— Nu cumva aţi fost în casa mea alaltăieri noapte? În biroul meu?
— Am stat la un hotel. De ce aș i vrut să mă furișez în casa
dumneavoastră ca un hoţ? răspunse Ho, amuzată.
— Era doar o idee. Am fost trezită de un zgomot.
— A intrat cineva la dumneavoastră?
— Nu știu.
— Vă lipsește ceva?
— Am avut impresia că cineva mi-a deranjat hârtiile.
— Nu, zise Ho. N-am fost acolo.
— Și aţi venit aici pe cont propriu?
— Nimeni nu știe că sunt în Suedia. Nici măcar soţul și copiii mei.
Ei cred că am plecat la Bruxelles. Mă duc adesea acolo.
Ho scoase o carte de vizită și o puse pe masă în faţa Birgittei. Pe ea
se a la numele complet, Ho Mei Wan, adresa și mai multe numere de
telefon.
— Unde locuiţi în Londra mai exact?
— În Chinatown. Vara e zgomot mult pe străzi toată noaptea, însă
chiar și așa îmi place să locuiesc acolo. Este o Chină de mici dimensiuni
în mijlocul Londrei.
Birgitta vârî cartea de vizită în poșetă. O însoţi pe Ho la gară, ca să
se asigure că prinde trenul.
— Soţul meu este conductor de tren, zise Birgitta. Cu ce se ocupă
soţul dumneavoastră?
— E chelner, răspunse Ho. De-asta locuim în Chinatown. Muncește
într-un restaurant de la parterul clădirii unde locuim.
Birgitta se uită după trenul de Copenhaga până ce acesta dispăru
într-un tunel. Apoi se duse acasă, își pregăti de mâncare și începu să
resimtă oboseala. Decise să se uite la știri, dar adormi la scurt timp
după ce se întinsese pe canapea. Fu trezită de o sonerie de telefon. Era
Staffan, care o suna din Funchal. Legătura era extrem de proastă.
Staffan trebuia să ţipe ca să se audă peste fundalul de pârâituri. Birgitta
înţelese că totul era bine și că ei se bucurau de vacanţă. După aceea
legătura se întrerupse. Birgitta așteptă ca el să sune din nou, dar nu se
întâmplă nimic. Se întinse la loc pe canapea. Îi venea greu să accepte
ideea că Hong Qiu murise. Însă chiar din clipa în care Ho îi dăduse
vestea, avusese senzaţia că ceva nu se lega.
Începea să regrete că nu o întrebase mai multe pe Ho. Însă fusese
pur și simplu prea obosită după procesul complicat și nu se simţise în
stare să o facă. Iar acum era prea târziu. Ho era pe drumul de întoarcere
spre casa ei din Chinatownul londonez.
Birgitta aprinse o lumânare în memoria lui Hong Qiu și căută prin
hărţile din casă una despre Londra. Restaurantul soţului lui Ho se găsea
destul de aproape de Leicester Square. Birgitta fusese o dată cu Staffan
în părculeţul de acolo, urmărind oamenii cum vin și pleacă. Se
întâmplase toamna târziu, iar ei făcuseră călătoria în urma unei
inspiraţii de moment. În timp, discutaseră adesea după aceea despre
acea călătorie ca despre un moment unic, dar extrem de preţios.
Birgitta se culcă devreme, căci a doua zi o aștepta tribunalul. Cazul,
în care era implicată o femeie care își bătuse mama, nu era la fel de
complicat precum cel al vietnamezilor, dar Birgitta nu-și putea îngădui
să ie obosită atunci când își ocupa locul pe scaunul de judecător. Nu-i
îngăduia respectul de sine. Ca să se asigure că n-avea să stea trează
toată noaptea, luă o jumătate de pastilă de somnifer înainte de a stinge
luminile.
Cazul se dovedi mai simplu decât se așteptase. Femeia acuzată își
schimbă brusc mărturia și recunoscu toate acuzaţiile împotriva ei. Iar
apărarea nu veni cu nici o surpriză care ar i prelungit ședinţa. La ora
patru fără un sfert, nesperat de devreme, Birgitta Roslin ajunse la
sinteză și anunţă că sentinţa avea să ie făcută publică pe data de 1
iunie.
Când se întoarse la birou, sună la poliţia din Hudiksvall, în urma
unei inspiraţii de moment. Crezu că recunoaște vocea tinerei care îi
răspunse. Părea mai puţin iritată și epuizată decât astă-iarnă.
— O caut pe Vivi Sundberg. Este cumva la birou?
— Am văzut-o trecând pe aici acum câteva minute. Cine întreabă?
— Judecătoarea din Helsingborg. E su icient.
Vivi Sundberg veni aproape imediat la aparat.
— Birgitta Roslin. Nu ne-am auzit de multă vreme.
— Mi-am zis să văd ce se mai întâmplă.
— Ceva chinezi noi? Ceva teorii noi?
Birgitta sesiză ironia din glasul poliţistei și fu tentată să spună că
putea scoate o groază de chinezi noi din pălărie dacă voia. Se mulţumi
însă să răspundă că era doar curioasă să audă ce se mai întâmpla.
— Continuăm să credem că omul care din nefericire a reușit să se
sinucidă este ucigașul, o lămuri Vivi. Dar chiar dacă el e mort, ancheta
merge mai departe. Nu putem condamna un mort, dar putem oferi celor
care încă trăiesc o explicaţie în privinţa celor întâmplate și, nu în
ultimul rând, asupra motivelor.
— Veţi reuși?
— E prea devreme de spus.
— Vreun indiciu nou?
— Nu pot comenta.
— Nici un alt suspect? Nici o altă explicaţie posibilă?
— Nu pot comenta nici asta. Suntem încă angajaţi într-o anchetă pe
scară mare, cu o mulţime de detalii complicate.
— Dar continuaţi să credeţi că de vină e bărbatul pe care l-aţi
arestat? Și că el chiar a avut un motiv să omoare nouăsprezece
persoane?
— Așa se pare. Ce vă pot spune este că am primit ajutor de la tot
soiul de experţi - criminologi, psihologi, criminaliști, cei mai
experimentaţi detectivi și tehnicieni din ţară. Nu-i nevoie să ascund că
profesorul Persson are dubii extrem de mari. Dar când n-are el dubii?
Mai sunt încă multe de elucidat.
— Cum rămâne cu băiatul? întrebă Birgitta. Victima care a murit,
dar nu s-a încadrat în tipar. Cum explicaţi asta?
— Nu avem o explicaţie în sine. Dar bineînţeles că ne-am făcut o
imagine asupra modului în care s-a petrecut totul.
— O întrebare mă frământă de ceva vreme, zise Birgitta. Cumva
vreuna dintre victime părea mai importantă decât celelalte?
— Cum adică?
— Cineva care să i fost expus unui tratament de o brutalitate
aparte? Sau poate cel care a fost ucis primul? Sau ultimul?
— Sunt întrebări la care nu pot oferi comentarii.
— Spuneţi-mi doar dacă aceste întrebări vă surprind.
— Nu.
— Aţi găsit o explicaţie pentru panglica roșie?
— Nu.
— Am fost în China, anunţă Birgitta. Am văzut Marele Zid
Chinezesc. Am fost tâlhărită și mi-am petrecut o zi întreagă cu niște
o iţeri de poliţie foarte scrupuloși.
— Zău? făcu Vivi. Aţi fost rănită?
— Nu, doar speriată. Dar am primit înapoi poșeta furată.
— Deci până la urmă aţi fost norocoasă?
— Da, răspunse Birgitta. Am fost norocoasă. Vă mulţumesc pentru
timpul acordat.
După ce puse receptorul în furcă, Birgitta rămase la biroul ei. N-
avea nici o îndoială că specialiștii care fuseseră aduși ar i avut ceva de
spus dacă ar i simţit că ancheta se învârtea în gol.
În acea seară făcu o lungă plimbare și petrecu mai multe ore
răsfoind broșuri de vinuri. Își însemnă câteva vinuri din Italia pe care
voia să le comande, apoi se uită la televizor la un ilm vechi, pe care îl
văzuse cu Staffan când ei doi începuseră să iasă împreună. Jane Fonda
juca rolul unei prostituate, culorile erau șterse și estompate, intriga
ieftină, iar Birgitta nu se putu abţine să nu zâmbească văzând hainele
ciudate, mai ales panto ii-platformă vulgari care făceau furori în acele
vremuri.
Aproape că aţipise când sună telefonul. Ceasul de pe măsuţa de
lângă pat arăta douăsprezece fără un sfert. Soneria se opri. Dacă ar i
fost Staffan sau unul dintre copii, ar i sunat-o pe telefonul mobil. Stinse
lumina. Telefonul reîncepu să sune. Birgitta sări în picioare și răspunse
de la telefonul de pe birou.
— Birgitta Roslin? Îmi cer scuze că vă sun la o asemenea oră. Îmi
recunoașteţi vocea?
Birgitta o recunoscu, dar nu o localiză imediat. Era un bărbat, un
bărbat în vârstă.
— Nu, nu chiar.
— Sture Hermansson.
— Vă cunosc?
— „Cunosc“ poate că e un cuvânt prea mare. Dar acum câteva luni
mi-aţi vizitat micul hotel Eden din Hudiksvall.
— Acum îmi aduc aminte.
— Vreau să-mi cer scuze că vă sun așa de târziu.
— Deja v-aţi cerut. Să înţeleg că aveţi un motiv special ca să mă
sunaţi?
— S-a întors.
Hermansson își coborâse vocea când rostise ultimele cuvinte.
Birgittei îi căzu isa și își dădu seama la ce se referea el.
— Chinezul?
— Exact.
— Sunteţi sigur?
— A sosit de puţin timp. Nu și-a făcut rezervare în avans. Abia ce i-
am dat cheia. E în aceeași cameră ca data trecută. Numărul doisprezece.
— Sunteţi sigură că e același bărbat?
— Filmul e la dumneavoastră. Dar pare să ie același om. Cel puţin
folosește același nume.
Birgitta încercă să se gândească ce avea de făcut. Inima îi bătea cu
putere.
Șirul de gânduri fu întrerupt de Hermansson:
— Încă ceva.
— Ce anume?
— A întrebat de dumneavoastră.
Birgitta își ţinu respiraţia. O năpădi un val imens de frică.
— Nu se poate.
— Engleza mea nu e bună. Ca să iu sincer, mi-a luat ceva vreme
înainte de a-mi da seama despre cine întreabă. Dar sunt sigur că era
vorba de dumneavoastră.
— Ce i-aţi spus?
— Că locuiţi în Helsingborg. Părea surprins. Cred că a presupus că
sunteţi din Hudiksvall.
— Ce altceva i-aţi mai spus?
— I-am dat adresa dumneavoastră pentru că mi-aţi lăsat-o și mi-aţi
spus să vă contactez dacă se întâmplă ceva.
„Nătărău bătrân", înjură Birgitta în minte. O năpădi brusc o
senzaţie de panică.
— Faceţi-mi o favoare, rosti ea. Sunaţi-mă când pleacă. Chiar dacă e
în toiul nopţii. Sunaţi-mă.
— Să înţeleg că vreţi să-i spun că am luat legătura cu
dumneavoastră?
— Ar i bine să nu-i menţionaţi asta.
— Bine, n-o voi face. Nu voi spune nimic.
Apelul se termină. Birgitta nu înţelegea nimic din ce se petrecea.
Hong Qiu murise. Însă omul cu panglica roșie se întorsese.
34

După o noapte fără somn, Birgitta Roslin dădu un telefon la hotelul


Eden chiar înainte de ora șapte dimineaţa. Sună îndelung, dar nu
răspunse nimeni.
Încercase să-și stăpânească teama. Dacă n-ar i apărut Ho de la
Londra ca s-o anunţe de moartea lui Hong Qiu, n-ar i reacţionat așa de
prompt la apelul lui Sture Hermansson. Presupuse însă că, deoarece
Hermansson nu o mai sunase în cursul nopţii, nu se mai întâmplase
nimic. Poate că omul încă dormea.
Așteptă o jumătate de oră. Avea câteva zile fără procese și spera să
poată parcurge stivele de documente care o așteptau și să petreacă o
vreme chibzuind asupra deciziei inale în privinţa sentinţei pe care
urma să o dea celor patru infractori vietnamezi.
Sună telefonul. Era Staffan, din Funchal.
— Facem o excursie, anunţă el.
— Peste munţi? În adâncurile văilor? Vă plimbaţi pe potecile alea
frumoase printre lori?
— Am luat bilete pe o navă mare care ne va duce în larg. S-ar putea
să nu avem semnal la telefoane pentru vreo două zile.
— Unde vă duceţi?
— Nicăieri. A fost ideea copiilor. Vom i niște marinari necali icaţi,
împreună cu un căpitan, un bucătar și doi marinari adevăraţi.
— Când plecaţi?
— Suntem deja pe mare. Este o vreme superbă. Dar, din nefericire,
nu avem nici pic de vânt.
— Aveţi bărci de salvare? Aveţi veste de salvare?
— Ne subestimezi. Spune-mi că ne dorești vreme bună. Dacă vrei,
pot să-ţi aduc ca suvenir o sticluţă cu apă de mare.
Legătura era proastă. Aproape că ajunseră să strige câteva cuvinte
de despărţire. Când lăsă jos receptorul, Birgitta își dori brusc să se i
dus la Funchal cu restul familiei, cu riscul de a-l dezamăgi pe Hans
Mattsson și de a-i irita pe colegii ei.
Sună iarăși la hotelul Eden. Acum linia era ocupată. Așteptă, încercă
din nou peste cinci minute - încă ocupată. Văzu pe geam că vremea
frumoasă de afară continua. Era îmbrăcată prea gros, așa că își schimbă
hainele. Încă ocupat la hotel. Decise să încerce de jos, din birou. După ce
se uită în frigider și își făcu o listă de cumpărături, formă încă o dată
numărul din Hudiksvall.
Îi răspunse o femeie într-o suedeză stricată.
— Eden.
— Pot să vorbesc cu Sture Hermansson, vă rog?
— Nu puteţi, ţipă femeia.
După care femeia strigă ceva isteric, într-o limbă străină despre
care Birgitta presupuse a i rusă.
Se auzi un zgomot ca și cum telefonul ar i căzut pe jos. Cineva îl
ridică. Acum îi răspunse un bărbat. Omul vorbi cu accent de
Hälsingland.
— Alo?
— Pot să vorbesc cu Sture Hermansson, vă rog?
— Cine întreabă?
— Dar eu cu cine vorbesc? Hotelul Eden?
— Da. Dar nu puteţi vorbi cu Sture.
— Mă numesc Birgitta Roslin și sun din Helsingborg. Am fost
sunată pe la miezul nopţii de către Sture Hermansson. Am convenit să
vorbim din nou de dimineaţă.
— E mort.
Birgitta inspiră adânc. Câteva clipe de ameţeală.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știm. Se pare că s-a tăiat singur cu un cuţit și a sângerat până
la moarte.
— Cu cine vorbesc?
— Mă numesc Tage Elander. Nu fostul prim-ministru, căci
prenumele meu nu are un r înainte de l. Conduc o fabrică de tapete în
clădirea de alături. Camerista hotelului, rusoaica, a venit în fugă la mine
acum câteva minute. Acum așteptăm poliţia și ambulanţa.
— A fost omorât?
— Sture? Cine naiba să vrea să-l omoare pe Sture? Pare să se i tăiat
singur cu un cuţit de bucătărie. Cum a fost singur în hotel azi-noapte,
nimeni nu i-a auzit strigătele de ajutor. E o tragedie. Era un om așa de
prietenos.
Birgitta nu era sigură că înţelesese bine.
— Nu putea i singur în hotel.
— De ce nu?
— Pentru că avea oaspeţi.
— Din ce spune camerista, hotelul era pustiu.
— Avea cel puţin un client plătitor. Mi-a spus asta azi-noapte. Un
chinez în camera numărul doisprezece.
— E posibil să i înţeles eu greșit. O s-o întreb.
Birgitta auzi o conversaţie în fundal. Camerista continua să ie în
stare de șoc.
Elander reveni la telefon.
— Insistă că azi-noapte n-au fost clienţi.
— Nu trebuie decât să veri icaţi registrul de oaspeţi. Camera
numărul doisprezece. Un bărbat cu nume chinezesc.
Elander lăsă iarăși telefonul jos. Birgitta auzi cum camerista care s-
ar i putut numi Natasha începe să plângă. Mai auzi o ușă trântită și
diverse voci discutând în fundal. Elander luă din nou receptorul.
— Trebuie să mă opresc aici. Au sosit poliţia și ambulanţa. Dar nu
există nici un registru al hotelului.
— Cum adică?
— A dispărut. Camerista spune că stă mereu pe tejghea. Dar nu mai
e.
— Sunt sigură că azi-noapte exista un registru în hotel.
— Ei bine, acum nu mai e. Poate că e cel care a furat registrul?
— S-ar putea să ie mai rău de atât, zise Birgitta. Poate că e cel care
a ţinut cuţitul de bucătărie care l-a omorât pe Sture Hermansson.
— Nu pricep ce spuneţi. Poate că ar i mai bine să vorbiţi cu un
o iţer de poliţie.
— O s-o fac. Dar nu în acest moment.
Birgitta lăsă jos receptorul. Stătuse în picioare în timp ce vorbise la
telefon, dar acum trebuia să se așeze. Inima îi bubuia în piept.
Totul începea să se potrivească acum. Dacă se întorsese individul
despre care ea credea că îi omorâse pe locuitorii din Hesjövallen și
întrebase de ea, după care dispăruse cu registrul hotelului, lăsând în
urma lui pe proprietarul clădirii mort, atunci nu exista decât o singură
concluzie. Se întorsese ca s-o ucidă pe ea. Când Birgitta îi ceruse
tânărului chinez să arate paznicilor poza după ilmul făcut de camera
lui Sture Hermansson nu-și putuse imagina consecinţele. Din motive
evidente, asasinul presupusese că ea locuia în Hudiksvall. Acum acea
greșeală fusese corectată. Hermansson îi dăduse adresa corectă.
Senzaţia de panică i se intensi ică. Tâlhăria, moartea lui Hong Qiu,
poșeta furată și apoi recuperată, vizita în camera ei de hotel - totul se
lega. Dar ce avea să se întâmple acum?
Formă numărul de telefon al soţului ei, simţindu-se disperată. Fără
semnal. Înjură printre dinţi decizia lui de a pleca pe mare. Încercă
numărul uneia din fete, același rezultat.
O sună pe Karin Wiman. Nici un răspuns nici aici.
Panica o făcea să nu mai poată respira. Trebuia să plece de acolo.
Odată ce ajunse la o asemenea decizie, acţionă ca întotdeauna în
situaţii di icile: rapid și ferm, fără ezitare. Îl sună pe Hans Mattsson și
insistă să vorbească cu el chiar dacă acesta era într-o ședinţă.
Îi spuse că luase un virus și încheie conversaţia abrupt.
Se duse sus și își împachetă o valiză mică. Ascunse printre paginile
unei cărţi vechi din zilele ei de studenţie se găseau câteva bancnote de
cinci și zece lire sterline pe care le avea dintr-o călătorie anterioară în
Anglia. Era convinsă că individul care îl omorâse pe Sture Hermansson
o pornise deja spre sud. Dacă mergea cu mașina poate că pornise chiar
din cursul nopţii. Nimeni nu îl văzuse plecând.
Îi trecu prin minte că uitase de camera de supraveghere din hotel.
Sună iarăși la hotelul Eden. De această dată îi răspunse un bărbat care
tușea. Birgitta nu se mai obosi să-i explice cine era.
— În hotel există o cameră de supraveghere. Sture Hermansson
obișnuia să-și ilmeze oaspeţii. Nu e adevărat că hotelul a fost gol azi-
noapte. A existat cel puţin un oaspete.
— Cu cine vorbesc?
— Sunteţi o iţer de poliţie?
— Da.
— Aţi auzit ce am spus. Nu contează cine sunt.
Lăsă receptorul în furcă. Ceasul arăta ora opt și jumătate. Plecă din
casă, opri un taxi și ceru să ie dusă la gară. În scurt timp se a la în
trenul de Copenhaga. Panica începea să se transforme în justi icare a
acţiunilor ei. Era convinsă că nu-și imagina pericolul. Acum singura ei
speranţă era să pro ite de ajutorul pe care i-l oferise Ho.
În sala de așteptare de la Kastrup văzu pe un ecran că peste două
ore pleca un avion spre Londra. Cumpără un bilet fără dată de
întoarcere. După ce trecu de ghișeul de îmbarcare, se așeză la o ceașcă
de cafea și o sună pe Karin Wiman. Închise înainte ca prietena ei să
apuce să răspundă. Ce i-ar i putut spune? Karin n-ar i înţeles, în ciuda
celor dezvăluite de Birgitta cu ocazia recentei lor întâlniri. Genul de
lucruri care i se întâmplau Birgittei Roslin nu se petreceau în universul
lui Karin Wiman. La o adică, nu se întâmplau nici în lumea Birgittei, dar
un lanţ de evenimente complet imprevizibil o dusese în situaţia în care
se a la acum.
Ajunse la Londra cu o oră întârziere: în aeroport era haos din
pricina unei alerte cu bombă după ce fusese descoperită o geantă
abandonată într-una dintre sălile de plecări. Se făcuse după-amiaza
târziu când reuși să ajungă în centrul Londrei și să-și găsească o cameră
la un hotel de două stele de pe o stradă din apropiere de Tottenham
Court Road. După ce se cază și după ce, cu ajutorul unei bluze, reuși să
astupe geamul prin care su la vântul și care dădea înspre o curte
mizeră, se întinse pe pat, simţindu-se epuizată. Aţipise câteva minute în
cursul zborului, dar fusese trezită de un bebeluș care ţipase întruna
până ce roţile avionului atinseseră pista de pe Heathrow. Mama, care
părea mult prea tânără pentru o asemenea sarcină, izbucnise în cele din
urmă în lacrimi ea însăși din pricina bebelușului urlător.
Când se trezi, tresărind, Birgitta descoperi că dormise trei ore.
Afară se însera deja. Intenţionase să o caute pe Ho la adresa din
Chinatown în aceeași zi, dar acum decise să aștepte până a doua zi. Se
plimbă prin Piccadilly Circus și intră într-un restaurant. La scurt timp
după aceea, în local intră un grup mare de chinezi. Birgitta îi privi
panicată, dar reuși să-și ţină irea. După masă, se întoarse la hotel și se
așeză la bar cu o ceașcă de ceai. Când luă cheia de la cameră de la
recepţie, observă că hotelul avea un portar de noapte chinez. Se întrebă
dacă chinezii abia acum începeau să-și facă apariţia peste tot în Europa
sau era vorba despre o evoluţie anterioară pe care ea n-o băgase de
seamă.
Se gândi la cele întâmplate, la revenirea chinezului la hotelul Eden
și la moartea lui Sture Hermansson. Era tentată să o sune pe Vivi
Sundberg, dar rezistă tentaţiei. Dacă lipsea registrul hotelului, o
imagine de pe camera de supraveghere nu prea avea cum să
impresioneze poliţia. Mai mult, dacă poliţiștii socoteau moartea ca un
accident, n-avea nici un sens să sune. Formă însă numărul hotelului. Nu
exista nici măcar un robot care să anunţe că locul era închis - nu doar
pentru restul sezonului, ci probabil pentru totdeauna.
Incapabilă de a se descotorosi de senzaţia de teamă, baricadă ușa
cu un scaun și veri ică cu grijă încuietoarea de la fereastră. Se băgă în
pat, se uită la televizor, însă în loc să vadă imaginile de pe ecran, văzu o
barcă cu pânze care venea spre ea pe mare dinspre Madeira.
Se trezi în toiul nopţii și descoperi televizorul aprins. Pe ecran rula
un ilm vechi de gangsteri, în alb și negru, cu James Cagney în rolul
principal. Închise lampa care îi bătea drept în ochi și încercă să
adoarmă din nou. Nu reuși. Rămase trează pentru tot restul nopţii.
Afară burniţa când se ridică din pat. Bău cafea fără să mănânce
ceva. După ce împrumută o umbrelă de la recepţie, unde acum era de
serviciu o tânără cu aspect asiatic, poate din Filipine sau Thailanda,
Birgitta ieși pe străzile Londrei. Cele mai multe restaurante încă nu
deschiseseră. Hans Mattsson, care călătorea prin lume în căutare de noi
senzaţii, a irmase odată că cel mai sigur mod de a găsi restaurante
bune, indiferent că erau chinezești, iraniene sau italiene, consta în
descoperirea celor deschise dimineaţa, pentru că era clar că acelea nu
serveau doar turiști. La adresa dată de Ho la parter se a la un
restaurant. Era închis. Clădirea era construită din cărămidă roșie, cu
câte o alee pe iecare latură a ei. Birgitta decise să sune la soneria de la
ușa care ducea spre zona de apartamente a clădirii.
Ceva însă o determină să ezite. Traversă strada spre o cafenea -
deschisă dimineaţa - și comandă o ceașcă de ceai. Ce știa ea, de fapt,
despre Ho? Și dacă tot ajunsese aici, ce știa despre Hong Qiu? Într-o
bună zi, Hong Qiu apăruse din senin la masa ei din restaurant. Cine o
trimisese? Să i fost Hong Qiu cea care trimisese unul dintre
bodyguarzii ei morocănoși după Karin Wiman și după Birgitta cu ocazia
vizitei la Marele Zid? Birgitta nu putea evita un fapt cert: atât Hong Qiu,
cât și Ho știau multe despre ea. Iar toate astea se întâmplau din pricina
unei fotogra ii.
Erau suspiciunile ei exagerate? Apăruse Hong Qiu ca s-o atragă
departe de hotel? Poate că nu era adevărat că Hong Qiu murise într-un
accident de mașină. Poate că Hong Qiu și individul care își spunea Wang
Min Hao erau într-un fel sau altul implicaţi în ceea ce se petrecuse în
Hesjövallen. Venise Ho la Helsingborg din același motiv? Să i știut deja
că un bărbat se îndrepta din nou spre micul hotel Eden?
Încercă să-și amintească ce-i spusese lui Hong Qiu în cursul celor
câteva discuţii pe care le purtaseră. Își dădu acum seama că prea multe.
O surprindea faptul că nu se dovedise mai prudentă. Hong Qiu fusese
cea care deschisese vorba. O remarcă în treacăt despre faptul că
omorurile din Hesjövallen ajunseseră și în mass-media chinezească? Să
i fost plauzibil? Sau o atrăsese Hong Qiu intenţionat pe Birgitta pe o
pantă alunecoasă pentru a vedea cum se rostogolește, ca apoi să o ajute
să revină pe teren sigur după ce a lase ce dorea?
De ce petrecuse atâta vreme Ho în zona publicului din sala de
judecată a Birgittei? Nu pricepea suedeza. Sau poate că da? Și pe urmă
fusese nevoită brusc să se întoarcă la Londra. Dacă Ho venise acolo doar
ca s-o supravegheze pe Birgitta? Poate că Ho avea un complice care
stătuse ore întregi în casa Birgittei ca s-o percheziţioneze în timp ce ea
se a la la tribunal?
„Acum am nevoie de cineva cu care să vorbesc, își spuse ea. Nu cu
Karin Wiman, ea n-ar înţelege. Cu Staffan sau cu copiii mei. Dar ei sunt
pe mare și nu pot i contactaţi.”
Birgitta vru să plece din cafenea, dar văzu deschizându-se ușa de
pe cealaltă parte a străzii. Apăru Ho, care porni pe jos spre Leicester
Square. Birgitta avu impresia că Ho era cu ochii în patru. Ezită înainte
de a ieși ca s-o urmărească. Când ajunseră în piaţă, Ho intră în părculeţ,
apoi coti spre Strand. Birgitta se aștepta ca Ho să se răsucească brusc pe
călcâie ca să vadă dacă nu era urmărită. O făcu abia când ajunse la
Zimbabwe House. Birgitta avu timp ca să-și coboare umbrela pentru a-
și acoperi faţa, dar aproape că o pierdu pe Ho, până ce zări iarăși haina
ei galbenă de ploaie. În apropiere de hotelul Savoy, Ho deschise poarta
grea a unei clădiri mari de birouri. Birgitta așteptă câteva minute
înainte de a se duce să citească pe tăbliţa de alamă că acolo se găsea
sediul Camerei de Comerţ Anglo-Chineze.
Se înapoie pe unde venise și alese o cafenea de pe Regent Street,
imediat lângă Piccadilly. În timp ce stătea cu o ceașcă de cafea în faţă,
formă unul din numerele de pe cartea de vizită lăsată de Ho. Un robot
telefonic o invită să lase un mesaj. Închise, pregăti ce voia să spună în
engleză, apoi formă numărul din nou.
— Am făcut cum mi-aţi spus. Am venit în Londra pentru că am
senzaţia că sunt urmărită. Acum sunt în Simon’s, o cafenea de lângă
casa de modă Rawson de pe Regent Street, aproape de Piccadilly. Este
ora zece. Voi rămâne aici o oră. Dacă nu luaţi legătura cu mine până
atunci, vă voi suna mai târziu.
Ho își făcu apariţia patruzeci de minute mai târziu. Haina de ploaie
galbenă ieșea în evidenţă printre balonzaidele cenușii purtate de cei
mai mulţi oameni. Birgitta avu impresia că și acest lucru avea o anumită
semni icaţie.
— Ce s-a întâmplat?
O chelneriţă luă comanda lui Ho de ceai înainte ca Birgitta să poată
răspunde. Îi explică în detaliu despre bărbatul care se dusese la hotelul
din Hudiksvall, același bărbat despre care îi mai povestise lui Ho, și că
proprietarul hotelului fusese ucis.
— Sunteţi sigură?
— N-am venit până la Londra ca să vă spun ceva despre care nu
sunt sigură. Am venit aici pentru că toate astea s-au petrecut în
realitate, iar eu sunt speriată. Omul ăsta a întrebat anume despre mine.
I s-a dat adresa mea, casa în care locuiesc. Acum mă a lu aici. Fac ceea
ce Ma Li sau mai exact Hong Qiu v-a spus să fac și ce mi-aţi transmis să
fac. Mi-e teamă, dar sunt și furioasă pentru că am impresia că nici
dumneavoastră, și nici Hong Qiu nu mi-aţi spus adevărul.
— De ce aș minţi? Aţi făcut un drum lung până la Londra, dar nu
uitaţi că drumul meu ca să vă vizitez a fost la fel de lung.
— Nu mi s-a dezvăluit tot ce se întâmplă. Nu aud nici un fel de
explicaţii, deși sunt convinsă că ele există.
— Aveţi dreptate, zise Ho. Dar uitaţi că e posibil ca nici Hong Qiu, și
nici Ma Li să nu i știut mai multe decât au spus.
— Când aţi venit să mă vizitaţi în Suedia n-am văzut limpede, dar
acum văd, zise Birgitta. Hong Qiu părea îngrijorată că era posibil să iu
omorâtă de cineva. Asta i-a spus lui Ma Li. Iar mesajul v-a fost transmis,
trei femei la rând pentru a o avertiza pe o a patra că e în pericol. Dar nu
în orice fel de pericol. Pericol de moarte. Nimic mai puţin. Fără să-mi
dau seama, m-am expus singură riscului, ale cărui dimensiuni abia
acum încep să le înţeleg. Am dreptate?
— De aceea am venit să vă văd.
Birgitta se aplecă în faţă și apucă mâna lui Ho.
— Ajutaţi-mă să pricep. Răspundeţi la întrebările mele.
— Dacă pot.
— Puteţi. Nu a venit nimeni cu dumneavoastră la Helsingborg, nu-i
așa? În acest moment nu ne supraveghează nimeni, nu-i așa? Puteaţi
chema pe cineva înainte de a veni aici.
— De ce aș i făcut asta?
— Nu e un răspuns, ci o nouă întrebare. Vreau răspunsuri.
— Nu era nimeni cu mine când am venit în Helsingborg.
— De ce aţi stat două zile în sala mea de judecată? În de initiv nu
înţelegeaţi o iotă din ce se vorbea acolo.
— Nu.
Birgitta o dădu pe suedeză. Ho se încruntă și scutură din cap.
— Nu înţeleg.
— Sunteţi sigură? Sau de fapt înţelegeţi suedeza foarte bine?
— Dacă așa ar i stat lucrurile, cu siguranţă că v-aș i vorbit în
suedeză.
— Trebuie să pricepeţi că nu mai sunt sigură de aproape nimic.
Poate că există avantaje în a pretinde că nu înţelegeţi limba mea. Mă
întreb chiar dacă nu purtaţi o haină de ploaie galbenă ca să iţi mai ușor
reperată de cineva.
— De ce?
— Nu știu. În acest moment, nu mai știu nimic. Cel mai important
lucru, evident, este acela că Hong Qiu a vrut să mă avertizeze. Dar de ce
să apelez la dumneavoastră pentru ajutor? Ce puteţi face?
— Să încep cu ultima întrebare, răspunse Ho. Chinatown este o
lume în sine. Chiar dacă mii de englezi și de turiști se plimbă pe străzile
noastre - Gerrard Street, Lisle Street, Wardour Street, toate celelalte alei
- noi îngăduim să se vadă doar ce e la suprafaţă. Ascuns sub
Chinatownul vostru se a lă Chinatownul meu. Acolo e posibil să dispari,
să-ţi schimbi identitatea, să supravieţuiești luni și chiar ani de zile fără
să ii descoperit. Chiar dacă cei mai mulţi oameni care trăiesc aici sunt
chinezi naturalizaţi drept cetăţeni englezi, ideea e că noi toţi simţim că
ne a lăm în propriul nostru univers. Vă pot ajuta oferindu-vă intrarea în
Chinatownul meu, un loc în care altfel nu aţi putea pătrunde.
— De ce anume ar trebui să mă tem?
— Ma Li nu a fost deloc limpede când mi-a scris. Dar nu trebuie să
uitaţi că și Ma Li era speriată. Nu a spus ea multe, dar eu mi-am dat
seama.
— Toată lumea e speriată. Dumneavoastră sunteţi?
— Nu încă. Dar aș putea i.
Lui Ho îi sună telefonul mobil. Chinezoaica veri ică ecranul și se
ridică.
— Unde v-aţi cazat? întrebă ea. La care hotel? Trebuie să mă întorc
la lucru.
— Sanderson.
— Știu unde e. La ce cameră?
— Unu trei cinci.
— Ne putem întâlni mâine?
— De ce trebuie să așteptăm atât?
— Nu pot pleca de la serviciu până atunci. Am o întâlnire în seara
asta de la care nu pot lipsi.
— E adevărat?
Ho prinse mâna Birgittei.
— Da, răspunse ea. O delegaţie chineză va discuta afaceri cu șe ii
câtorva companii britanice mari. Trebuie să iu acolo.
— În acest moment sunteţi singura la care pot apela.
— Sunaţi-mă mâine-dimineaţă. O să încerc să îmi iau liber.
Ho ieși în ploaie, cu haina galbenă luturând în jurul ei. Birgitta
Roslin mai rămase acolo o vreme, simţindu-se incredibil de obosită,
după care se întoarse pe jos la hotel, care evident nu era Sanderson.
Încă nu avea încredere în Ho, mai ales că în acele zile nu se încredea în
nimeni cu un aspect cât de cât asiatic.
În acea seară mâncă la restaurantul hotelului. Când își termină
cina, văzu că ploaia se oprise. Decise să iasă în parc și să stea o vreme
pe aceeași bancă pe care stătuse cândva împreună cu Staffan.
Urmări oamenii venind și plecând. Un cuplu de tineri se așeză
pentru puţin timp pe banca ei, sărutându-se și mângâindu-se, apoi veni
un bărbat care ducea cu el ziarul din ziua precedentă, scos probabil
dintr-un tomberon de gunoi.
Încercă din nou să-l sune pe Staffan pe barca lui, deși știa că își
pierde vremea.
Observă cum tot mai puţini oameni vin să se plimbe prin parc. În
cele din urmă se ridică pentru a se întoarce la hotel.
Atunci îl zări. Venea pe una dintre alei, diagonal faţă de locul unde
stătuse ea. Era îmbrăcat în negru și nu putea i altcineva decât bărbatul
care apăruse pe ilmul camerei de supraveghere a lui Sture
Hermansson. Venea drept spre ea, ducând ceva sclipitor în mână.
Ţipă și se dădu cu un pas înapoi. În timp ce el se apropia, Birgitta
căzu pe spate și se lovi cu capul de marginea de ier a băncii.
Ultimul lucru pe care îl văzu fu chipul lui; ca și cum ochii ei
înregistraseră o nouă poză a lui. După aceea totul se estompă într-un
întuneric atotcuprinzător și tăcut.
35

Ya Ru îndrăgea umbra. Acolo se putea face invizibil, la fel ca


animalele de pradă pe care le admira și de care se temea. Dar alţii
dispuneau de aceeași abilitate. Îi trecuse adesea prin minte că tinerii
întreprinzători se găseau în plin proces de preluare a economiei și, din
această cauză, nu avea să treacă mult timp până ce ei vor cere un loc la
masa unde se luau deciziile politice. Toată lumea începe din umbră,
unde se poate observa și se poate urmări totul fără să ii văzut.
Însă umbra în care se ascundea în această seară anume din Londra
bătută de ploaie avea un alt scop. O urmări pe Birgitta Roslin, șezând pe
o bancă dintr-un părculeţ în apropiere de Leicester Square. De unde se
a la o vedea doar din spate. Însă nu îndrăznea să se deconspire.
Observase deja că ea era cu ochii în patru, ca un animal neliniștit. Ya Ru
nu o subestima. Dacă Hong Qiu avusese încredere în Birgitta Roslin,
atunci și el era obligat să o ia foarte în serios.
O urmărise întreaga zi, încă din clipa când ea apăruse în faţa
clădirii unde locuia Ho. Se amuzase știind că el deţinea restaurantul
unde muncea Wa, soţul lui Ho. Evident că cei doi nu aveau habar de asta
- Ya Ru foarte rar lua ceva în posesie în nume propriu. Restaurantul
Ming aparţinea Chinese Food Inc., o societate pe acţiuni înregistrată în
Liechtenstein, unde Ya Ru își plasase portofoliul de acţiuni legate de
restaurante. Supraveghea cu atenţie registrele contabile și rapoartele
trimestriale întocmite de chinezi tineri și talentaţi pe care el îi recrutase
din cele mai bune universităţi englezești. Ya Ru ura tot ce era englezesc.
N-avea să uite niciodată lecţiile istoriei. Era încântat să jefuiască acea
ţară de tineri oameni de afaceri talentaţi care pro itaseră de educaţia
primită la cele mai bune universităţi.
Ya Ru nu mâncase niciodată la restaurantul Ming. Nu intenţiona să
o facă nici acum. De îndată ce avea să-și îndeplinească misiunea va
pleca înapoi la Beijing.
Existase o perioadă în viaţa lui când privise aeroporturile cu un soi
de emoţie aproape religioasă. Acestea reprezentau echivalentul modem
al porturilor de altădată. În acele zile, Ya Ru nu pleca nicăieri fără un
exemplar din Călătoriile lui Marco Polo cu el. Îl inspira dorinţa
neînfricată a acelui om de a investiga necunoscutul. Astăzi socotea tot
mai mult că o călătorie reprezenta o corvoadă, chiar dacă deţinea un
avion particular și de obicei era scutit de așteptările agonizante și triste
din aeroporturi. Sentimentul revigorant pe care ţi-l dădeau toate aceste
schimbări neașteptate de peisaj împreună cu oboseala plăcută de a
schimba fusurile orare erau anulate de timpul pierdut inutil în
așteptarea plecării sau a bagajelor. Magazinele iluminate cu neoane din
aeroporturi, benzile rulante orizontale, coridoarele care stârneau
ecouri, cuștile de sticlă tot mai mici în care erau împinși laolaltă
fumătorii, toate acestea nu erau locuri propice apariţiei unor gânduri
sau idei iloso ice noi. Re lectă la vremurile când oamenii călătoreau cu
trenul sau cu nave transatlantice. Pe atunci discuţiile intelectuale și
controversele erau socotite irești, ca parte a ambientului luxos și
confortabil.
De aceea își dotase avionul lui particular, un Gulfstream, cu rafturi
de cărţi, în care păstra cele mai importante opere ale literaturii chineze
și universale.
Se simţea ca o rudă îndepărtată - fără să existe vreo legătură de
sânge, ci doar una mistică - a căpitanului Nemo, cel care călătorea în
nava lui submersibilă ca un împărat singuratic, fără un imperiu, dar
împreună cu o bibliotecă imensă și o ură devastatoare pentru oamenii
care îi distruseseră viaţa. Se credea că Nemo avusese drept model un
prinţ indian dispărut care se opusese Imperiului Britanic. Ya Ru simţea
o mare a initate faţă de acest amănunt, însă el mai degrabă simpatiza cu
igura sumbră și plină de amărăciune a lui Nemo însuși, inginerul plin
de inspiraţie și ilosoful erudit. Își botezase avionul Nautilus II. Pe
peretele de lângă intrarea pe puntea de zbor se găsea o reproducere
mărită a uneia dintre schiţele din carte, în care Nemo era înfăţișat
alături de vizitatorii lui șovăielnici în mijlocul bibliotecii imense de pe
Nautilus.
Acum însă totul se reducea la umbră. Se ascundea cu e icienţă și o
s ida pe femeia pe care trebuia să o ucidă. Un alt lucru pe care îl avea în
comun cu Nemo era credinţa lui în răzbunare. Nevoia de răzbunare își
lăsase amprenta în istorie ca un soi de laitmotiv.
Curând totul avea să se termine. Acum, că se găsea în Chinatownul
din Londra, cu ploaia udându-i gulerul hainei, îi trecu prin minte că
sfârșitul acestei povești avea ceva remarcabil în faptul că se petrecea în
Anglia. De aici fraţii Wang își începuseră drumul înapoi spre China, din
ţara pe care doar unul dintre ei avea s-o mai revadă vreodată.
Pe Ya Ru nu îl deranja să aștepte atunci când controla timpul de
care avea nevoie, spre deosebire de aeroporturi. O astfel de atitudine îi
surprindea adesea pe prietenii lui, care priveau viaţa ca iind prea
scurtă, creată de un zeu care putea i asemuit unui mandarin bătrân și
mizerabil ce nu dorea ca bucuria existenţei să dureze prea mult. Ya Ru
susţinuse adesea că, din contră, zeii responsabili de crearea vieţii
știuseră exact ce fac. Dacă oamenilor le era îngăduit să trăiască prea
mult, nivelul lor de cunoștinţe ar crește atât de mult încât ar ajunge să
vadă dincolo de mandarini și și-ar uni forţele ca să-i extermine pe
aceștia. O durată scurtă de viaţă împiedică multe revoluţii, așa cum
susţinea Ya Ru. Iar prietenii lui erau de obicei de acord, deși nu-i
înţelegeau de prea multe ori modul de gândire.
Ya Ru se uita întotdeauna la animale atunci când dorea să-și
înţeleagă propriul comportament, dar și comportamentul altora. El era
leopardul și tot el era armăsarul care se lupta cu toţi competitorii
pentru a deveni singurul împărat.
Dacă Deng fusese pisica gri care vâna șoareci mai bine decât
oricare alta, Mao fusese bufniţa, pasărea înţeleaptă, dar și răpitorul cu
sânge rece care știa exact când să coboare în picaj pentru a-și înșfăca, în
tăcere, prada.
Gândurile îi fură întrerupte când Birgitta Roslin se ridică de pe
bancă. Își petrecuse ziua urmărind-o și observase că era speriată.
Privea mereu în jurul ei și nu era niciodată liniștită. Grijile curgeau ca
un șuvoi neîncetat prin mintea ei. Ya Ru putea folosi acest lucru, deși nu
decisese încă exact cum anume.
Acum însă ea se ridicase. Ya Ru rămase ascuns în umbră.
Apoi se petrecu ceva cu totul neașteptat. Femeia tresări, ţipă, după
care se împiedică și căzu lovindu-se cu capul de bancă. Un chinez se
opri și se aplecă pentru a cerceta ce se întâmplase. Mai mulţi oameni o
înconjurară. Ya Ru ieși de la adăpostul umbrei și se apropie de grupul
din jurul femeii căzute. Doi poliţiști veniră în fugă. Ya Ru își făcu loc cu
coatele ca să vadă mai bine. Birgitta Roslin se trezi și se ridică în capul
oaselor. În mod clar își pierduse cunoștinţa pentru câteva secunde. Ya
Ru îi auzi pe poliţiști întrebând dacă avea nevoie de o ambulanţă, însă
femeia refuză.
Era pentru prima dată că Ya Ru îi auzea vocea. O memoră - o voce
profundă, expresivă.
— Probabil că m-am împiedicat, o auzi el spunând. Am crezut că
vine cineva spre mine. Eram speriată.
— Aţi fost atacată?
— Nu. De vină a fost doar imaginaţia mea.
Bărbatul care o speriase era încă acolo. Ya Ru observă o anumită
asemănare între Liu Xin și acel individ, care printr-o pură coincidenţă
fusese amestecat într-o poveste cu care nu avea nimic de-a face.
Ya Ru zâmbi în sinea lui. Femeia era cu adevărat speriată și în
gardă.
O iţerii de poliţie o escortară pe Birgitta Roslin înapoi la hotel. Ya
Ru rămase ascuns în umbră. Acum a lase unde stătea. După ce veri icară
încă o dată că femeia se ţinea bine pe picioare, poliţiștii plecară la
treburile lor, în vreme ce femeia intră în hotel. Ya Ru văzu cum i se dă
cheia de la cameră de către un recepţioner care o luă de pe unul dintre
rândurile de sus ale panoului. Ya Ru mai așteptă câteva minute înainte
de a intra în holul hotelului. Recepţionerul era chinez. Ya Ru se înclină și
întinse o foaie de hârtie.
— Doamna care abia a intrat a scăpat asta pe stradă.
Recepţionerul luă hârtia și o puse în cutia goală pentru mesaje de
la camera 614, a lată la ultimul etaj al hotelului.
Evident că foaia de hârtie era goală. Ya Ru bănuia că Birgitta avea
să întrebe la recepţie cine i-o lăsase. Avea să i se spună că un chinez. Iar
atunci ea avea să devină și mai încordată. Ya Ru nu risca nimic.
Ya Ru se apucă să citească o broșură a hotelului în vreme ce se
gândea cum să a le cât avea să stea Birgitta Roslin acolo. Ocazia se ivi
atunci când recepţionerul chinez dispăru într-o încăpere din spate și în
locul lui apăru o tânără englezoaică. Ya Ru se duse din nou la recepţie.
— Doamna Birgitta Roslin, zise el. Din Suedia. Trebuie s-o iau și s-o
conduc la aeroport. Dar nu e limpede dacă vrea să ie luată mâine sau
poimâine.
Fără a scoate vreo vorbă, femeia de la recepţie tastă ceva la
computer.
— Doamna Roslin are rezervare pentru trei zile, zise ea. Să o chem
pentru a vă lămuri când trebuie să veniţi ca să o luaţi?
— Nu, o să rezolv asta cu cei de la irmă. Nu ne place să deranjăm
clienţii dacă nu e nevoie.
Ya Ru părăsi hotelul. Afară reîncepuse burniţa. Își ridică gulerul
hainei și merse către Gower Street pentru a găsi un taxi. Acum nu mai
trebuia să-și facă griji în privinţa timpului pe care îl avea la dispoziţie.
„A trecut foarte multă vreme de când au început toate astea, își spuse el.
Alte câteva zile până ce se va ajunge la sfârșitul inevitabil nu mai au nici
o importanţă.”
Chemă un taxi și dădu șoferului adresa din Whitehall unde
compania lui din Liechtenstein deţinea un apartament pe care el îl
folosea ori de câte ori se a la în Anglia. Simţise adesea că trăda memoria
strămoșilor stând la Londra când putea să se ducă la Paris sau la Berlin.
În vreme ce mergea cu taxiul, se decise să vândă apartamentul din
Whitehall și să caute un altul în Paris.
Venise vremea să închidă și acest capitol din viaţa lui.
Se întinse pe pat și ascultă liniștea. Izolase toţi pereţii când
cumpărase apartamentul. Acum nu mai auzea nici măcar zumzetul
îndepărtat al tra icului rutier. Singurul sunet era bâzâitul discret al
aparatului de aer condiţionat. Iar acest lucru îi dădea senzaţia că se
găsea la bordul unei nave. Se simţea extrem de împăcat cu sine.
— Cât a trecut de atunci? întrebă el cu glas tare. Cât a trecut de
când a început povestea care acum se apropie de sfârșit?
Efectuă calculele în minte. În 1868, San intrase prima dată în
cămăruţa lui de la misiunea creștină. Acum era anul 2006. O sută
treizeci și opt de ani. San stătuse la lumina lumânării și scrisese cu
meticulozitate povestea lui și a celor doi fraţi ai lui, Guo Si și Wu. Totul
începuse în ziua în care își părăsiseră cocioaba natală și porniseră în
aventură spre Canton. Acolo fuseseră expuși unui diavol nenorocit
întruchipat de Zi. Din acel moment, moartea îi urmase oriunde se
duceau. În cele din urmă, singurul rămas în viaţă fusese San, cu
hotărârea lui încăpăţânată de a-și scrie povestea vieţii.
„Au murit în cea mai cumplită stare de umilinţă”, își zise Ya Ru. Șirul
de împăraţi și de mandarini de la conducerea Chinei urmaseră sfatul lui
Confucius de a ţine populaţia într-un laţ atât de strâns, încât revolta să
nu ie niciodată posibilă. Dar exact așa cum englezii maltrataseră
băștinașii din coloniile lor, fraţii fuseseră chinuiţi de americanii care își
construiau calea lor ferată. În același timp, englezii a ișau un dispreţ de
gheaţă faţă de chinezi și încercau să-i facă pe toţi dependenţi de droguri
inundând pieţele din China cu opiu. „Așa îi văd eu pe acei englezi
brutali, ca pe niște tra icanţi de droguri stând la colţurile străzilor și
vânzându-și porcăriile unor oameni pe care îi urăsc și pe care îi
socotesc drept creaturi inferioare. Nu a trecut prea mult timp de când
chinezii erau descriși în desenele animate englezești și americane ca
niște maimuţe cu cozi. Însă caricaturile conţineau și adevăr în ele: Noi
ne nășteam pentru a i umiliţi și transformaţi în sclavi. Nu eram umani.
Eram animale. Aveam cozi.“
Când se plimba pe străzile Londrei, Ya Ru se gândea la numărul de
clădiri care îl înconjurau și care erau construite cu banii oamenilor
aduși în sclavie, cu chinurile și suferinţele lor, cu spinările și morţile lor.
Ce scrisese San? Că ei construiseră calea ferată prin deșertul
american folosindu-și propriile coaste drept traverse sub șine. În mod
similar, ţipetele și durerile sclavilor impregnau podurile de ier care
traversau Tamisa sau zidurile groase de piatră ale clădirilor enorme din
minunatul district inanciar al Londrei.
Șirul gândurilor lui Ya Ru se opri când el aţipi. La trezire se duse în
living, unde tot mobilierul și toate corpurile de iluminat erau chinezești.
Pe masa din faţa canapelei de un roșu-închis se găsea o pungă mică din
mătase bleu. O deschise, după ce mai întâi puse o foaie de hârtie pe
masă. Apoi scoase dinăuntru o grămăjoară de sticlă in pisată. Era o
metodă străveche de a ucide, prin amestecarea particulelor aproape
invizibile de sticlă într-un castron cu supă sau într-o cană de ceai. Nu
exista scăpare pentru persoana care bea conţinutul. Miile de cioburi
microscopice de sticlă perforau intestinele victimei și le făceau fărâme.
În vremurile de demult metoda era cunoscută cu numele de moartea
invizibilă pentru că survenea subit și nu putea i explicată.
Sticla pisată avea să aducă sfârșitul poveștii lui San. Ya Ru băgă cu
grijă sticla înapoi în punga de mătase, pe care o legă cu un nod. După
aceea, stinse toate lămpile, cu excepţia uneia care avea un lampadar din
material textil roșu cu dragoni aurii. Se așeză pe un fotoliu comod care
pe vremuri aparţinuse unui moșier bogat din provincia Shandong.
Respiră tot mai lent, astfel că în scurt timp se afundă într-o stare de
liniște în care putea gândi limpede.
Avu nevoie de o oră ca să decidă cum avea să încheie acest ultim
capitol al poveștii prin uciderea Birgittei Roslin, care după toate
probabilităţile îi furnizase surorii lui, Hong Qiu, informaţii care îi
puteau dăuna lui. Informaţii pe care ea le-ar i putut transmite și altora
fără ca el să știe. După ce se decise, apăsă un buton de pe masă. Câteva
minute mai târziu, o auzi pe bătrâna Lang cum începe să pregătească
cina în bucătărie.
Lang obișnuia să facă curăţenie în biroul lui Ya Ru din Beijing.
Noapte de noapte îi observase mișcările silenţioase. Era o femeie de
serviciu mai bună decât celelalte care menţineau curăţenia în zgârie-
norul lui.
Când a lase că, pe lângă curăţenie, ea pregătea mâncăruri
tradiţionale pentru nunţi și înmormântări, Ya Ru îi ceruse să-i gătească
o cină pentru seara următoare. După aceea o numise bucătarul lui
personal și începuse să-i plătească un salariu la care femeia nici nu
îndrăznise vreodată să viseze. Avea un iu care emigrase în Londra, așa
că Ya Ru aranjase ca ea să se mute în Europa pentru a avea grijă de el în
timpul numeroaselor lui vizite acolo.
În acea seară, Lang îl servi cu mai multe feluri ușoare. Fără ca Ya Ru
să-i i cerut ceva, femeia își dădea mereu seama ce dorea el. Îi puse
ceaiul pe un mic încălzitor cu kerosen din living.
— Micul dejun mâine? întrebă ea înainte de a pleca.
— Nu, o să am singur grijă de asta. Dar la cină - pește.
Ya Ru se culcă devreme. Nu prea reușise să doarmă neîntrerupt de
la plecarea din Beijing. Mai întâi fusese zborul spre Europa, apoi
conexiunile complicate spre orașul din nordul Suediei, apoi vizita la
Helsingborg, unde intrase prin efracţie în biroul Birgittei și găsise
cuvântul „Londra” subliniat pe o bucată de hârtie lângă telefonul ei.
Zburase până la Stockholm cu avionul lui particular, apoi la Copenhaga,
după care la Londra. Presupusese că Roslin plecase ca să se vadă cu Ho.
Își însemnă ceva în jurnal, stinse lampa și în curând adormi
buștean.

A doua zi, Londra era învăluită într-o ceaţă groasă. Ya Ru se sculă,


ca de obicei, la ora cinci, și ascultă vești din China pe undele ultrascurte
ale radioului. După aceea veri ică pieţele bursiere pe ecranul unui
computer, vorbi cu doi dintre directorii lui despre diverse proiecte în
derulare și își încropi un mic dejun simplu, din fructe.
La ora șapte plecă din apartament, cu punga de mătase în buzunar.
Planul lui avea un singur neajuns potenţial. Nu știa la ce oră lua Birgitta
Roslin micul dejun de obicei. Dacă se a la deja în sala de mese atunci
când sosea el acolo, trebuia să amâne totul până a doua zi.
Se opri câteva minute ca să asculte un violoncelist cerșetor care
cânta pe trotuar cu o pălărie întoarsă în sus la picioare. Îi aruncă omului
câteva monede, după care își văzu de drum. Coti pe Irving Street și
ajunse la hotel. La recepţie dădu peste un bărbat pe care nu-l mai
văzuse. Se duse la tejghea și luă una dintre cărţile de vizită ale hotelului.
În acest timp, observă că foaia de hârtie dispăruse din căsuţa pentru
mesaje a Birgittei Roslin.
Ușa de la sala de mese era deschisă. O reperă numaidecât pe
Birgitta Roslin. Ședea la o masă de lângă fereastră. Era evident că abia
venise și un chelner tocmai o servea cu cafea.
Ya Ru își ţinu respiraţia și gândi cu repeziciune. Decise să nu mai
aștepte. Sosise momentul. Își scoase haina de ploaie și se apropie de
șeful de sală. Explică faptul că nu era oaspete al hotelului, dar dorea să
ia micul dejun. Șeful de sală era din Coreea de Sud. Îl conduse pe Ya Ru
la o masă situată în diagonală în spatele celei unde Birgitta Roslin
stătea aplecată deasupra farfuriei.
Ya Ru privi în jur. În peretele apropiat de masa lui se vedea o ieșire
de urgenţă. Se duse să ia un ziar și încercă ușa, descoperind că nu era
încuiată. Se întoarse la masa lui, comandă ceai și așteptă. Multe mese
erau încă goale, dar Ya Ru observase că cele mai multe chei lipseau din
panoul de la recepţie. Hotelul era aproape plin.
Își scoase telefonul mobil și cartea de vizită a hotelului. Formă
numărul și așteptă. Când i se răspunse de la recepţie, spuse că avea un
mesaj important pentru una dintre clientele hotelului, Birgitta Roslin.
— Vă fac legătura cu camera ei.
— La ora asta e în sala de mese, zise Ya Ru. La ora asta își ia mereu
micul dejun. V-aș i recunoscător dacă puteţi să o găsiţi. De obicei stă la
o masă aproape de ferestre. Probabil că e îmbrăcată cu o rochie
albastră; are părul negru și tuns scurt.
— O s-o rog să vină ca să preia apelul.
Ya Ru ţinu telefonul în mână, cu linia deschisă, până ce-l văzu pe
recepţioner intrând în sala de mese. Apoi închise, strecură telefonul în
buzunar și în același timp scoase punguţa cu sticlă pisată. După ce
Birgitta Roslin se ridică și îl însoţi pe recepţioner afară din sală, Ya Ru se
duse la masa ei. Luă ziarul ei și privi în jur, ca și cum ar i vrut să se
asigure că turista care șezuse acolo plecase de initiv. Așteptă ca un
chelner să umple ceștile de cafea la o masă învecinată, menţinând în
același timp sub supraveghere ușa dinspre recepţie. Când chelnerul
plecă mai departe, Ya Ru deschise punga și vărsă conţinutul ei în ceașca
de cafea, pe jumătate golită. Birgitta Roslin se întoarse în sala de mese.
Ya Ru se răsucise deja pe călcâie și tocmai pornea spre masa lui.
În acel moment se sparse geamul de la fereastră și se auzi un
zgomot cumplit de foc de armă, combinat cu sticlă spartă. Ya Ru n-avu
timp să-și dea seama că se petrecuse ceva îngrozitor, catastrofal.
Glonţul îl lovi în tâmpla dreaptă și îl ucise instantaneu. Toate funcţiile
importante ale corpului îi încetaseră deja atunci când căzu peste o masă
și răsturnă o vază de lori.

Birgitta Roslin rămase nemișcată pe loc, la fel ca toţi ceilalţi oaspeţi


din sala de mese, alături de chelnerii și de chelneriţele care serveau.
Tăcerea fu spartă de ţipătul cuiva.
Roslin se holbă la cadavrul care zăcea pe faţa de masă albă. Încă
nu-i trecuse prin gând că totul avea legătură cu ea. Îi trecu vag prin
minte că Londra devenise ţinta unui atac terorist.
Apoi simţi o mână prinzând-o de umăr. Încercă să se elibereze în
vreme ce se răsucea pe călcâie.
Ho stătea în spatele ei.
— Nu scoateţi o vorbă, zise Ho. Urmaţi-mă. Nu putem rămâne aici.
O împinse pe Birgitta în holul hotelului.
— Daţi-mi cheia. Vă fac eu bagajul în timp ce achitaţi nota de plată.
— Ce se petrece?
— Nu puneţi întrebări. Faceţi ce vă spun.
Ho o strângea atât de tare, încât pe Birgitta o duru braţul. În hotel
izbucnise haosul. Oamenii ţipau și strigau, alergând încoace și încolo.
— Insistaţi să plătiţi, rosti Ho. Trebuie să ieșim de aici.
Birgitta înţelese. Nu ceea ce se petrecuse, ci ceea ce îi spusese Ho.
Se duse la recepţie și strigă la unul dintre recepţionerii uluiţi că dorește
să achite nota de plată. Ho dispăru într-unul din lifturi și se întoarse
zece minute mai târziu cu bagajul Birgittei. Între timp, holul hotelului se
umpluse deja cu poliţiști și paramedici.
Birgitta își achitase nota de plată.
— Acum o să ieșim calme pe ușă, zise Ho. Dacă încearcă cineva să
vă reţină, spuneţi că trebuie să prindeţi avionul.
Merseră umăr lângă umăr spre ieșire și ajunseră în stradă fără să
ie împiedicate de cineva. Birgitta se opri și privi înapoi. Ho o trase din
nou de braţ.
— Nu vă întoarceţi. Mergeţi normal. Vorbim mai târziu.
Ajunseră la clădirea unde locuia Ho și urcară la apartamentul ei,
situat la etajul doi. Acolo se găsea un bărbat, în vârstă de aproximativ
douăzeci de ani. Era palid și se apucă imediat să vorbească emoţionat
cu Ho. Birgitta își dădu seama că Ho încerca să-l calmeze. Ho îl duse
într-o încăpere alăturată, unde conversaţia agitată dintre cei doi
continuă. Când se întoarseră, bărbatul ducea cu el o legătură de pânză
în care s-ar i putut ascunde un tac de biliard. Tânărul plecă din
apartament. Ho se duse la fereastră și privi spre stradă. Birgitta se
prăbuși pe un scaun. Abia în acea clipă realiză că omul ucis căzuse pe
masa de lângă cea la care șezuse ea.
Se uită la Ho, care plecase de la fereastră. Ho era și ea extrem de
palidă. Birgitta văzu că tremura.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— Aţi i putut muri, zise Ho. Voia să vă ucidă. Trebuie să spun
lucrurilor pe nume.
Birgitta scutură din cap.
— Va trebui să iţi mai explicită, rosti ea. Altfel nu știu ce voi face.
— Omul care a murit era Ya Ru, fratele lui Hong Qiu.
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să vă omoare. Am reușit să-l oprim în ultima clipă.
— „Am“?
— Puteaţi muri pentru că mi-aţi dat informaţii false despre hotelul
în care v-aţi cazat. De ce aţi făcut asta? Credeaţi că nu puteţi avea
încredere în mine? Sunteţi atât de confuză încât nu mai distingeţi între
prieteni și oameni care vă vor răul?
Birgitta ridică mâna.
— Vorbiţi prea repede. Nu vă pot urmări. Fratele lui Hong Qiu? De
ce ar i vrut să mă omoare?
— Pentru că știaţi prea multe despre cele întâmplate în ţara
dumneavoastră. Despre toţi oamenii care au murit acolo. Ya Ru s-a a lat
probabil în spatele tuturor - sau cel puţin așa credea Hong Qiu.
— Dar de ce?
— Nu pot spune. Nu știu.
Birgitta gândea. Când Ho vru să vorbească din nou, Birgitta ridică
mâna ca s-o oprească.
— Aţi spus „am“, rosti ea după un timp. Omul care tocmai a ieșit din
apartament ducea ceva. Era o pușcă?
— Da. Hotărâsem ca San să vă supravegheze. Dar la hotelul la care
mi-aţi spus că staţi nu era nimeni cu numele dumneavoastră. San a fost
cel care și-a dat seama că acest hotel era cel mai apropiat. V-am văzut
prin fereastră. Când Ya Ru a venit la masa dumneavoastră după ce aţi
fost chemată în altă parte, mi-am dat seama că o să vă omoare. San și-a
scos pușca și l-a împușcat. Totul s-a petrecut așa de repede, că nimeni
de pe stradă nu s-a prins de mișcare. Cei mai mulţi oameni probabil au
crezut că e un pocnet de eșapament de la o motoretă. San își ţinea pușca
ascunsă într-o haină de ploaie.
— San?
— Fiul lui Hong Qiu. Ea l-a trimis la mine.
— De ce?
— Hong Qiu nu se temea doar pentru viaţa ei și a dumneavoastră.
Se temea la fel de mult și pentru iul ei. San era convins că Ya Ru i-a ucis
mama. Așa că n-avea nevoie de cine știe ce imbold pentru a se răzbuna.
Birgitta simţea că i se face rău. Începea treptat să-și dea seama
despre ce era vorba. Ca și cum ar i bănuit totul mai devreme, dar ar i
respins posibilitatea pentru că i se părea prea sinistră. Ceva din trecut
declanșase decesele tuturor acelor oameni din Hesjövallen.
Întinse mâna și o prinse pe Ho. Avea lacrimi în ochi.
— S-a terminat acum?
— Cred că da. Vă puteţi întoarce acasă. Ya Ru e mort. Nici eu și nici
dumneavoastră nu știm ce va urma. Dar cel puţin nu veţi mai i
implicată în poveste.
— Cum voi putea să trăiesc fără să știu cum se sfârșește totul?
— O să încerc să vă ajut.
— Ce se va întâmpla cu San?
— Fără îndoială că poliţiștii vor găsi martori care să spună că un
chinez a împușcat alt chinez. Dar nimeni nu-l va putea identi ica pe San.
— Mi-a salvat viaţa.
— Probabil că și-a salvat propria viaţă ucigându-l pe Ya Ru.
— Dar cine era acest om de care se temeau toţi?
Ho clătină din cap.
— Nu știu dacă pot răspunde la asta. Din multe puncte de vedere el
reprezenta China nouă, cu care nici eu, nici Hong Qiu, nici Ma Li și nici
măcar San nu voiam să avem ceva de-a face. În ţara noastră se dau
bătălii importante pentru ceea ce urmează să se întâmple. Cum va arăta
viitorul. Nimeni nu știe; nimic nu e sigur. Poţi face doar ceea ce crezi că
e drept.
— Cum ar i să-l omori pe Ya Ru?
— A fost nevoie.
Birgitta se duse la bucătărie și bău un pahar cu apă. Când lăsă
paharul jos își dădu seama că trebuia să plece acasă imediat. Tot ce-i
era încă neclar putea să mai aștepte. Voia doar să se ducă acasă, să plece
din Londra și să se distanţeze de tot ce se întâmplase acolo.
Ho o însoţi cu taxiul până la Heathrow. După o așteptare de patru
ore, Birgitta reuși să găsească un loc la un zbor spre Copenhaga. Ho vru
să rămână până la plecarea avionului, dar Birgitta o rugă să plece.
Când ajunse înapoi în Helsingborg, deschise o sticlă de vin și o goli
pe toată în acea noapte. Dormi cea mai mare parte a zilei următoare. Fu
trezită de apelul lui Staffan care o sunase să o anunţe că excursia lor
nautică luase sfârșit. Birgitta nu se mai putu abţine și izbucni în lacrimi.
— Ce e? S-a întâmplat ceva?
— Nu, nimic. Sunt obosită.
— Să împachetăm și să venim acasă?
— Nu. Nu-i nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, crede-mă când îţi spun că
nu e nimic. Povestește-mi despre aventura ta pe mare.
Vorbiră mult. Ea insistă ca el să-i descrie cu lux de amănunte
excursia, să-i povestească ce planuri aveau pentru acea seară și pentru
ziua următoare. Când terminară de vorbit, Birgitta constată că reușise
să se calmeze.
A doua zi se declară iarăși aptă de muncă și se întoarse la serviciu.
Totodată, o sună pe Ho.
— În curând voi avea multe să vă spun, o anunţă Ho.
— Promit să ascult. Cum se simte San?
— E agitat, speriat și îi e dor de mama lui. Dar e puternic.
După ce închise, Birgitta rămase în continuare la masa din
bucătărie.
Închise ochii.
Imaginea omului care zăcea prăbușit peste masă în sala de mese a
hotelului începea treptat să se estompeze și în curând dispăru aproape
cu totul.
36

Cu câteva zile înainte de solstiţiul de vară, Birgitta Roslin prezidă


ultimul ei proces înainte de vacanţă. Ea și Staffan închiriaseră o cabană
pe insula Bornholm. Urmau să stea acolo trei săptămâni, iar copiii
aveau să vină în vizită, unul după altul. Procesul, pe care Birgitta îl
estimă să dureze două zile, avea de-a face cu trei femei și un bărbat care
jefuiau oameni în parcări și locuri de camping de lângă șosele. Două din
femei proveneau din România; bărbatul și cea de-a treia femeie erau
din Suedia. Birgitta era surprinsă cel mai mult de brutalitatea
manifestată de acuzaţi, mai ales de cea mai tânără dintre femei, în două
ocazii, când banda atacase oameni din campinguri. Tânăra lovise una
dintre victime, un bărbat în vârstă din Germania, atât de puternic în cap
cu un ciocan, încât îi crăpase craniul. Bărbatul supravieţuise, dar dacă
ciocanul ar i izbit la distanţă de un centimetru în lateralul zonei de
impact victima probabil ar i sucombat. În cea de-a doua ocazie, tânăra
înjunghiase o femeie cu o șurubelniţă care ratase inima victimei cu
câţiva milimetri.
Procurorul, Palm, descrisese banda ca „întreprinzători activi în
diverse ramuri de activitate criminală". În afară de a-și petrece nopţile
făcând turul parcărilor între Helsingborg și Varberg, acuzaţii își
umpleau zilele furând din magazine, în special din buticuri de modă și
showroomuri specializate în echipamente electronice. Folosind valize
special pregătite, ale căror căptușeli fuseseră îndepărtate și înlocuite cu
folie metalică, astfel ca alarmele să nu se declanșeze la plecarea lor din
magazin, infractorii furaseră bunuri în valoare de aproape un milion de
coroane suedeze înainte de a i prinși. Comiseseră însă greșeala de a
reveni în același butic din apropiere de Halmstad și fuseseră
recunoscuţi de personalul magazinului. Își mărturisiseră cu toţii
faptele, iar bunurile furate fuseseră recuperate. Spre surprinderea
poliţiștilor, împărtășită și de Birgitta, nu se certaseră și nu se
învinovăţiseră reciproc atunci când venise vremea să se investigheze
faptele iecăruia dintre ei în parte.
În dimineaţa în care porni pe jos spre tribunal era răcoare și ploua
mărunt. Dimineţile erau momentele în care Birgitta continua să ie
tulburată de evenimentele care culminaseră cu drama din hotelul
londonez.
Vorbise de două ori cu Ho la telefon. De ambele dăţi se simţise
dezamăgită pentru că avusese impresia că Ho fusese evazivă, nedorind
să-i spună ce se întâmplase după evenimentele din sala de masă a
hotelului. Însă Ho insistase ca Birgitta să aibă răbdare.
— Adevărul nu e niciodată simplu, îi explicase Ho. Doar aici, în
Occident, lumea crede că se poate ajunge rapid și lesne la cunoaștere.
Cunoașterea are nevoie de timp. Adevărul nu se grăbește niciodată.
Însă Ho îi dăduse o informaţie care o înspăimântase aproape mai
mult ca orice altceva. Poliţia descoperise în mâna lui Ya Ru o punguţă de
mătase conţinând resturi ale unei pulberi extrem de ine de sticlă
pisată. Detectivii britanici nu reușiseră să-și dea seama despre ce era
vorba, dar Ho îi spusese Birgittei că sticla pisată reprezenta o metodă
chinezească veche și so isticată de a ucide oameni.
Fusese la un ir de păr de moarte. Uneori, și doar când era singură,
Birgitta suferea de atacuri violente de panică. Nici măcar nu-i vorbise
despre asta lui Staffan. De când se întorsese de la Londra ţinuse totul
închis în ea. Staffan habar n-avea cum se simţea ea în realitate.
La o săptămână după moartea lui Ya Ru, Birgitta primi un apel de la
cineva cu care ar i preferat să nu mai vorbească niciodată: Lars
Emanuelsson.
— Timpul trece, zise el. Ceva vești?
Pentru o fracţiune de secundă, se temu că Lars Emanuelsson a lase
că ea, Birgitta Roslin, fusese ţinta evenimentelor de la hotelul londonez.
— Absolut nimic, răspunse ea. Presupun că poliţiștii din Hudiksvall
nu s-au răzgândit, nu-i așa?
— Despre mortul care ar i comis crimele? Un individ mărunt,
insigni iant, presupus bolnav mintal care comite cea mai brutală crimă
în masă din istoria criminalistică a Suediei? Ar putea i adevărat,
evident. Dar eu știu că mulţi se îndoiesc. Ca mine, bunăoară. Și ca
dumneavoastră.
— Eu nu mă gândesc la asta. Am lăsat totul în urmă.
— Nu cred că e chiar adevărat.
— Credeţi ce vreţi. Ce doriţi? Sunt destul de ocupată.
— Cum mai stau lucrurile cu contactele dumneavoastră din
Hudiksvall? Mai vorbiţi cu Vivi Sundberg?
— Nu. Acum vreţi să mă lăsaţi în pace?
— În mod clar vreau să luaţi legătura cu mine când veţi avea ceva
de relatat. Din experienţă știu că sunt încă multe surprize ascunse în
spatele evenimentelor teribile petrecute în sătucul acela izolat din nord.
— O să închid acum.
Se întrebă câ