LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE

CÂMPUL GRAVITAŢIONAL

INTENSITATEA CÂMPULUI GRAVITAŢIONAL

 LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE
Sir Isaac Newton a revoluţionat ştiinţa când a presupus
că forţa gravitaţională care atrage un corp, spre exemplu,
un măr, spre Pământ s-ar putea manifesta şi asupra Lunii,
prin intermediul câmpurilor gravitaţionale ale celor două
corpuri cereşti. Prin observaţii şi calcule, el a ajuns la
concluzia că forţele de gravitaţie exercitate de Pământ
fie asupra Lunii, fie asupra unui măr aflat liber în
vecinătatea Pământului depind atât de distanţa dintre
aceste corpuri şi Pământ, cât şi de masele lor. „Milioane de oameni au văzut mărul
căzând, doar Newton a fost cel care
Newton a generalizat această ipoteză, aplicând-o oricăror
s-a întrebat de ce.”
două corpuri din Univers, ale căror dimensiuni pot fi
(Bernard Baruch)
considerate mici în raport cu distanţa dintre centrele lor.
Legea atracţiei gravitaţionale, enunţată de Newton şi
publicată în anul 1687, a fost confirmată prin studierea
mişcării planetelor în jurul Soarelui şi a sateliţilor în jurul
planetelor.
 m2 Enunţ: Între oricare două corpuri cu masele şi ,
considerate punctiforme faţă de distanţa dintre ele,
situate la distanţa unul de altul, se exercită o forţă

 F gravitaţională de atracţie care acţionează de-a lungul
r dreptei ce uneşte corpurile şi care are modulul

F
m1

Constanta atracţiei universale K este numeric egală

cu forţa, exprimată în Newtoni, care se exercită
între două corpuri punctiforme având masa de 1 kg
fiecare şi fiind situate la distanţa de 1 m unul de
altul.
Constanta atracţiei universale are valoarea

Valoarea constantei K a atracţiei universale a fost determinată

experimental, pentru prima oară, în anul 1798, de Sir Henry Cavendish.
El a folosit o balanţă de torsiune (numită în prezent şi balanţă
Cavendish)
 CÂMPUL GRAVITAŢIONAL
Definiţie: Se numeşte câmp de forţe o regiune din spaţiu, limitată sau nelimitată, unde în
fiecare punct se face simţită acţiunea unei forţe determinate în modul, direcţie şi sens.

Definiţie: Se numeşte câmp gravitaţional o regiune din spaţiu, limitată sau nelimitată, unde în
fiecare punct se face simţită acţiunea unei forţe gravitaţionale de atracţie determinate în
modul, direcţie şi sens.

Observaţii:
1. Câmpurile de forţe în general (câmpul gravitaţional în particular) sunt o formă de existenţă a materiei,
distinctă de substanţă, care fac posibilă transmiterea din aproape în aproape a interacţiunilor dintre corpuri.
2. Corpul care generează câmpul gravitaţional se numeşte sursă a câmpului.
3. Masa corpului, ca o măsură a capacităţii sale de a genera un câmp gravitaţional sau de a suporta acţiunea unui
câmp gravitaţional se numeşte masă gravitaţională sau masă grea. Experimental s-a constatat că ea este
numeric egală cu masa inertă.
 INTENSITATEA CÂMPULUI GRAVITAŢIONAL

Definiţie: Se numeşte intensitate a câmpului gravitaţional într-un punct, mărimea fizică vectorială definită
prin relaţia:

Unde:
este forţa gravitaţională exercitată asupra unui corp de probă situat în acel punct
este masa corpului de probă

Din relaţia de definiţie se obţine unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului gravitaţional:

Definiţie: 1 N/kg este intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct în care se exercită o forţă de
atracţie gravitaţională de 1 N asupra unui corp cu masa de 1 kg situat în acel punct.
Folosind expresia forţei de atracţie universale se obţine, pentru intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct
situat la distanţa r de sursa punctiformă de masă M, expresia:

⃗Γ ( 𝑟⃗ ) P
Observaţie: Câmpul gravitaţional creat de corpul de masă M există chiar în absenţa
corpului de probă din punctul P. Numai plasând acest corp de probă, de masă m, putem
detecta prezenţa câmpului.

Observaţie: Direcţia vectorului intensitate a câmpului gravitaţional este radială, iar

sensul spre centrul corpului, de masă M, generator de câmp gravitaţional.
 Câmpul gravitaţional este:
 un câmp vectorial, deoarece i se poate ataşa un sistem de vectori, şi anume vectorul de intensitate a
câmpului;
 un câmp radial, deoarece liniile de câmp au direcţie radială;
 un câmp cu simetrie sferică.

Orice câmp se reprezintă prin linii de câmp. Linia de câmp este o linie imaginară la care vectorii intensitate ai
câmpului sunt tangenţi în orice punct.

Definiţie: Se numeşte câmp gravitaţional staţionar, un câmp gravitaţional a cărui intensitate într-un punct
oarecare nu variază în timp.

⃗
Γ
⃗Γ

Câmp radial creat de o sursă sferică şi omogenă Câmp uniform – liniile de câmp sunt paralele şi echidistante
 CÂMPUL GRAVITAŢIONAL TERESTRU
Pământul poate fi considerat, într-o primă aproximaţie, un corp sferic de masă şi rază . Această masă
creează într-un punct , situat la distanţa de centrul Pământului, un câmp gravitaţional identic cu cel pe care
l-ar crea o masă punctiformă egală cu , situată în centrul planetei.
În orice punct de pe suprafaţa Pământului , intensitatea câmpului gravitaţional terestru are aceeaşi valoare:

Într-un punct P situat la distanţa r de centrul O al Pământului, valoarea instensităţii câmpului gravitaţional va
fi:

Deci putem scrie:

⃗Γ ( 𝑟⃗ ) P

R
 ACCELERAŢIA GRAVITAŢIONALĂ
Greutatea a corpului de masă m la suprafaţa Pământului se poate exprima ca o forţă de atracţie gravitaţională:

Se poate deduce că acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Pământului este:

Acceleraţia gravitaţională are aceeaşi expresie şi orientare ca şi intensitatea câmpului gravitaţional al Pământului,
la suprafaţa acestuia:

Valoarea acceleraţiei gravitaţionale la o altitudine h deasupra solului este:

⃗G ( h ) m

Pentru altitudini mici

RP h

MP
Observaţii:
1. Din cauza rotaţiei proprii a Pământului, greutatea la suprafaţa Pământului şi forţa de atracţie universală
nu sunt chiar identice, iar nu coincide cu ; unghiul dintre direcţiile lor este de câteva minute, iar valorile
lor diferă puţin;
2. Pământul nefiind riguros sferic, se constată o variaţie a lui (la nivelul mării) pentru puncte la latitudini
diferite, datorată diferenţelor dintre valorile razei Pământului – mai turtit la poli şi mai bombat la
ecuator;
3. Structura Pământului nefiind omogenă, rocile mai dense modifică local valoarea medie a lui în aşa fel
încât măsurarea precisă a lui permite obţinerea de informaţii asupra structurii geologice a Pământului în
locul respectiv.
4. Într-o regiune limitată la câţiva kilometrii (pe orizontală şi în altitudine) în vecinătatea suprafeţei
Pământului, vectorul este practic constant ca valoare şi ca direcţie. Spunem că acest câmp gravitaţional
este uniform.

⃗g
 SATELIŢI ARTIFICIALI
Când un satelit este plasat pe orbită, trebuie să i se imprime o viteză suficientă. Mărimea acestei
viteze, orientată tangenţial la traiectoria circumterestră a satelitului, depinde de distanţa orbitei lui
faţă de Pământ.
Menţinerea sateliţilor artificiali pe orbita circumterestră este posibilă prin acţiunea forţei centripete
exercitate asupra lor de atracţia gravitaţională a Pământului. Aceasta le imprimă o acceleraţie
centripetă:

unde V este viteza satelitului şi R raza orbitei sale

Pentru un satelit care evoluează în imediata apropiere a suprafeţei Pământului se poate scrie că forţa
atracţiei gravitaţionale este greutatea satelitului la suprafaţa Pământului:

Din cele 2 ecuaţii rezultă:

Pentru (raza Pământului), viteza are valoarea 7,9 km/s şi este denumită prima viteză cosmică,
reprezentând o valoare caracteristică pentru câmpul gravitaţional al Pământului.
 CĂLĂTORI PRIN SPAŢIUL COSMIC

Pentru a se putea plasa un satelit pe o orbită, trebuie să i se imprime acestuia o viteză V egală cu prima viteză
cosmică corespunzatoare înălţimii respective ( V = 7,9 km/s la suprafaţa Pământului). Când viteza iniţială este
exact cea necesară (prima viteză cosmică sau viteza circulară), satelitul descrie o orbită circulară cu centrul
în centrul Pământului. În acest caz viteza satelitului este aceeaşi în oricare punct al orbitei.

Dacă, însă, la introducerea pe orbită se imprimă satelitului o viteză mai mare decât viteza circulară, orbita
satelitului se alungeşte, luând forma unei elipse. Continuând să mărim viteza iniţială, orbita se alungeşte tot
mai mult, până la infinit; este cazul vitezei V = 11,2 km/s – a doua viteză cosmică, pentru care orbita
satelitului nu se mai închide, ea devenind o hiperbolă, corpul părăsind orbita Pământului.

Viteza pe care trebuie să o aibă un satelit pentru ca pornind de pe Pământ să se elibereze de atracţia Soarelui
se numeşte a treia viteză cosmică şi are valoarea V = 16,7 km/s

Prof. Trandafir Marius