Cultura si literatura perioadei antice

Istoria literaturii se referă la evoluția artei scrisului, din momentul apariției primelor
texte literare și până în zilele noastre. De-a lungul acestei evoluții, genurile literare s-au
înscris în diversele curente literare care s-au succedat și prin care literatura devine corelată
cu istoria.

Literatura sumero-babiloniană
În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă,
însumând o bogată literatură, care poate fi grupată în:
Literatură religioasă
Scrieri moral-filozofice
Eposuri
Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime se
situează la începutul mileniului al III-lea î.Hr.

Literatura egipteană
Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate
realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi
sub forma unei mari varietăți de opere literare dintre care cele mai valoroase sunt imnurile
și povestirile.
Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la
legendele despre viața zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult loc sentimentului de venerație
a naturii, iar în final să se ajungă la imagini din viața cotidiană. Încep să fie utilizate figuri de
stil ca: metafora, aliterația, comparația.
Atribuită lui Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar
în scopul limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a antichității,
aduce imagini vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii și popoare, al
binefacerii, al fertilității și al păcii.
Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală,
realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel
mai viu, mai colorat și mai complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și
moravurile lor. Printre cele mai valoroase este Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv
tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.

Literatura ebraică
Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din epoci
diferite. Printre teme putem menționa: aventura fantastică (Cartea lui Iosua), fanatismul și
setea de răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac (Cartea lui Tobit), grațiosul (Cartea lui
Rut), umorul ușor picant (Istoria Susanei). Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea
incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim spre
notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii
antice.
De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită
intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave.
Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în
ultimele secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin
intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism.
Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.)
impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptății, asupririi, lăcomiei și
luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentă amenințare. Când iau apărarea celor
săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de umanitate, dar și de
revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile
profeților se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creație inedită pentru
acea epocă.

Literatura indiană
Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra
În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie de imnuri care
alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei,
pământului etc.) Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc un
caracter filozofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru
funeralii etc.
Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana. Mahābhārata
(considerată cei mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între secolele al V-lea
î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă
decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un
elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice
de o incomparabilă grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură
de un colorit extraordinar.
Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai
unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale.
Există aici multe elemente de feerie și de basm, mai multă finețe și rafinament.
Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de
justiție.
Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă
a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul
gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dushyanta reprezintă una
dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă.
O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a
operei a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o
influență deosebită asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și
arabe, asupra celei medievale europene.

Literatura chineză
Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii
populare. Opera a fost alcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de
poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al
doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale
epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii).
Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care
finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială,
stilul său este grav și plin de forță.
Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă profunzimea
sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este reținut în special de
spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt exprimate
cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond de umanitate, prin participarea
afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul
dintre cei mai mari poeți ai lumii.

Literatura persană
În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553), sistemul religios al
epocii a fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii.
După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și apoi mongolă, se
instituie un regim feudal, iar literatura se centrează în domeniul celei de curte.
Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsi
reconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele de
dragoste dau epopeii o forță și grandoare incomparabile.
Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de știință ai Orientului,
matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise în arabă, este și
autorul a circa 250 catrene. În aceste micropoeme, marcate de melancolie, dezamăgire și
scepticism, este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă.
Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 – 1283/1291?). Cele două capodopere ale
sale, Livada cu fructe și Grădina florilor conțin elemente autobiografice, marcate de o
simplitate și naturalețe care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsim aforisme,
sfaturi practice sau precepte morale, precum și observații critice asupra oamenilor din acea
epocă.
 Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea.
Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liricii sale putem
enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spre deosebire de Khayyám, Hāfez
este mai optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și
eleganța versului.

Literatura arabă
În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, o vastă
culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri din
India, Persia, Egipt și Arabia.

Literatura greacă
Epoca homerică
În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul epic, prin
ciclurile de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea, și poemele lui
Hesiod, Teogonia și Munci și zile.
În secolele VII - VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi: poezia lirică (Alceu, Safo,
Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).
Epoca antică
În secolele V - IV î.Hr. apar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, odele lui Pindar,
comediile lui Aristofan, precum și operele marilor filozofi Socrate, Platon și Aristotel.
Epoca elenistică
În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai
cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a
textelor.
Perioada preclasică
Pagină din manuscrisul Vergilius Romanus din secolul al V-lea d.Hr. înfățișând și un
portret al lui Vergilius
Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica acesteia
conține: viața, moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate
în creații lirice, cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea populară este
surprinsă în proverbe[2] și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de
descântece, incantationes, și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest
gen s-au transmis din generație în generație legenda lui Romulus și Remus, rivalitatea dintre
Tarquini sau dintre Horați și Curiați.
Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în
cadrul legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani cultul
eroilor are o notă mai puțin religioasă, ci de evocare a istoriei.
 Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.
Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după
modelele grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus și Quintus
Ennius. Deși încă se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o literatură
originală.
Cnaeus Naevius (c. 270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii, tragedii,
dar și cel epic prin care prelucrează legendele greci și romane.
În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.),
Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-?), Lucius Cincius Alimentus și alții.
În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).
Secolul I î.Hr
Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale, printre care Catilinarele și Filipicele,
poate fi considerat cel mai mare orator roman.
Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello Gallico" și
"Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc important
și portretelor, nu numai narațiunii.
Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este
primul biograf roman important.
Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54 î.e.n.) și Titus
Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura".
Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.
Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)
Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model
idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar
opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său, Aeneas, evocă
momente importante ale istoriei naționale.
Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți poeți romani a
scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula
ad Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat
de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas
Boileau-Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme erotice,
"Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-
o altă etapă a creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".
Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producții
specifice genului latin. A servit ca izvor de inspirație pentru scriitori clasici francezi ca:
Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare
și Goethe, precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat izvoare ale
literaturii grecești și latine.