Universitatea de Stat ,,Al.

Russo” din Bălți

Facultatea de Științe Reale, Economice și ale Mediului
Catedra de Științe Economice

Tema: Torsul și țesutul în Țările Române medievale

Ornamente din cultura Cucuteni.

Elaborat: Morneală Cătălina gr. DV21R

Verificat: Fotescu Emil

Bălți 2019
Cuprins
Introducere.......................................................................................................................................................3
Capitolul I : Torsul și țesutul în Țările Române medieval...................................................................................3
1.1 Formarea statelor medievale românești.................................................................................................3
1.2 Torsul și tesutul pe teritoriul Țarilor Române........................................................................................10
Capitolul II Elemente de décorin cultura Cucuteni.........................................................................................14
2.1 Apariția culturii Cucuteni.......................................................................................................................14
2.2 Harta regiunii unde se dezvolta cultura Cucuteni.................................................................................17
3.3 Elemente de décor din cultura Cucuteni...............................................................................................17
Bibliografie:.....................................................................................................................................................18
 Introducere
Îmbrăcămintea reprezintă totalitatea de produse vestimentare purtate de om (lenjerie de
corp, cămașă, rochie, sacou, ciorapi etc.), îndeplinind un spectru larg de funcții. În primul rând, este
un mijloc de acoperire și protejare a corpului. Odată cu evoluția societății și progresului tehnic,
vestimentația a căpătat un rol estetic și de afirmare a personalității.
Îmbrăcămintea este un bun necesar, pe care omul îl folosește din cele mai vechi timpuri
pentru a se apăra de intemperii, împodobirea corpului .Create și potrivite pentru împrejurări, diverse
articole vestimentare corespund preferințelor utilizatorului.

Capitolul I : Torsul și țesutul în Țările Române medieval.

1.1 Formarea statelor medievale românești
Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se derulează începând
cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medievale
române se emancipează treptat de stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu
întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara Românească și Moldova.

În a două jumătate a secolului XIII, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaș al
voievodului Litovoi, care purta același nume, a reușit, între anii 1272-1275, să unească la teritoriul
pe care îl stăpânea și zona din dreapta Oltului, refuzând recunoașterea suzeranității maghiare și plata
vechilor obligații financiare. S-a răsculat împotriva regelui Ungariei . Ca urmare, regele maghiar
Ladislau al IV-lea a decis să-l pedepsească și a trimis o oaste maghiară. Litovoi a fost ucis în bătălie,
iar fratele sau, Bărbat, a fost luat prizonier, fiind răscumpărat cu o mare suma de bani. Fapt ce
dovedește că românii vor să se elibereze de suzeranitatea străină, să rupă relațiile de vasalitate și că
se aflau într-un stadiu evoluat al organizării politice și militare. Răscumpărarea indică un potențial
economic ce depășea cadrele unui simplu cnezat. Această ruptură a fost cauzată însă și de criză
politică din Ungaria, izbucnită după moartea regelui Ștefan al V-lea , preluarea tronului de către
Ladislau, copiil fiind și instaurarea regenței, timp în care marii nobili și-au manifestat tendințele
secesioniste sau de contestare a autorității maghiare. Ladislau, născut dintr-o mama cumana
(cumanii adoptaseră creștinismul doar formal, însă în practică, erau încă păgâni) era atras de riturile
și obiceiurile păgâne, neglijând biserica și a determinat papalitatea să trimită un legat care să
convoace Sinodul de la Buda din 1279. Ungaria a traversat o perioada de instabilitate până când
în 1282 când regele se impune și pedepsește cumanii răsculați și îi învinge pe tătari între anii 1284-
1285. Simultan cu perioada de criză a Ungariei, dominația tătarilor a slăbit în zonele de răsărit de
Carpați și Dunăre. Tătarii și-au instaurat dominația după 1290-1291 între Balcani și Carpați. Țării
bulgari și cneazul sârb erau supuși de către hanul Nogai. Tătarii ar fi unificat, prin cucerire,
formațiunile politice românești. Dominația tătară a dispărut însă după moartea hanului, iar țările
balcanice, profitând de slăbiciunea tǎtarior s-au debarasat de suzeranitatea lor. Acești factori,
precum criză politică internă a Ungariei și slăbirea dominației tătarilor a favoritzat afirmarea
tendințelor de autonomie ale formațiunilor statale românești. În cronicile din Țara Românească,
începutul procesului de unificare este corelat cu venirea din Țara Făgărașului a legendarului Negru
Vodă(sau Radu Negru Vodă), care prin 1290, a descălecat la Câmpulung, punând bazele Țării
Românești în stânga Oltului. Până atunci, cetatea Câmpulungului a fost un avanpost al regatului
maghiar, un important sediu al comunității catolic pentru sași și maghiari, situat pe drumul
comercial ce lega Transilvania cu Dunărea de Jos și cu Marea Neagră. A devenit prima reședință
domnească a Țării Românești, locul unde au fost îngropați primii voievozi.

Carol Robert
În același an, a murit Ladislau al IV-lea supranumit "Cumanul", iar criză din Ungaria s-a
accentuat. Succesorul sǎu, Andrei al III-lea al Ungariei, a încercat să restaureze autoritatea regală,
dar s-a ciocnit cu interesele nobilimii maghiare care s-a opus cu forță. A convocat adunări regionale-
congregațiile nobiliare. În 1291 s-a dus în Transilvania unde a convocat o altă congregație, la care
au participat nobilii, ungurii, sașii, secuii și românii. A încercat să reglementeze problemele din
Transilvania, fiind restaurată stăpânirea magistrului Ugrinus asupra a două sate din Țara
Făgărașului. În 1301, regele Andrei III moare și Dinastia Arpadiană se stinge. S-au declanșat dispute
pentru tronul Ungariei, criza internă prelungindu-se până în 1325. În cele din urmă, Carol Robert de
Anjou, sprijinit de papalitate, a câștigat coroana în 1308. 
 Și-a stabilit reședința la Timișoara, în apropierea granițelor Țării Românești. Unul dintre
marii nobili oponenți, banul Teodor, și-a concentrat forțele în cetatea Mehadiei, unde a fost asediat
câteva luni de trupele regale. Regele maghiar și noul domnitor român din sudul Carpaților
după 1310, Basarab I(numit domnitor chiar de rege) au colaborat în asedierea cetății banului Tudor.
Se spune că Basarab I ar avea origine cumana. În timpul domniei sale, procesul de formare a Țării
Românești s-a finalizat. Într-o diplomă a regelui maghiar Carol Robert de Anjou, din 1324, apare
numele voievodului Basarab denumit "voievodul nostru transalpin", cu reședința la Argeș.
Documentul atestă schimburi de solii și relațiile pașnice, dar și pretențiile de suzeranitate ale regelui
maghiar. Domnitorul era popular în rândul nobilimii maghiare și chiar un nobil l-a lăudat pe acesta
și l-a defăimat pe regele maghiar. Relațiile dintre domnitor și regele maghiar s-au înrăutățit
după 1325.

Basarab I
Basarab dorea să continue procesul de unificare a teritoriilor sud-carpatice, iar regele dorea
să refacă autoritatea anterioară anarhiei asupra acestei regiuni. Nobilul maghiar numit de rege în
funcția de ban al Severinului a reușit să îl determine pe rege să pornească în 1330 o campanie
împotriva lui Basarab. După cum sublinia autorul Cronicii pictate de la Viena, izvorul cel mai
important despre campania din Țară Românească, manevrele banului de Severin urmăreau de fapt
interesele personale ale acestuia. El dorea să-l înlocuiască pe domnitorului român că să devină el
guvernator , ceea ce ar fi asigurat pentru Carol Robert o dominație asupra regiunilor sud-carpatice.
 Legăturile cu regalitatea maghiară aveau să se înăsprească brusc, voievodul muntean
refuzând să mai plătească tribut și ocupă Banatul de Severin și cetatea Severinului. Conștient de
situația internă nesigură, Carol Robert a trimși solii cu propuneri de pace, încercând să-l aducă sub
ascultare. În zadar, și astfel, la începutul lui septembrie 1330, oastea maghiară a pătruns în Țară
Românească, profitând de înfrângerea de la Velbujd a românilor, tătarilor și soldaților târâtului
bulgar. Dorind să evite un război sângeros, Basarab a trimis o solie regelui ungar, prin care renunță
la Banatul Severinului și se obligă să plătească o despăgubire de 7000 de mărci de argint-o suma ce
atestă starea înfloritoare a economiei Țării Românești. Carol a refuzat, nu vedea altă soluție decât
pedepsirea celui pe care l-a numit "pǎstorul oilor sale"-"scoaterea de barbă din ascunzișurile sale".
Atras de promisiunile și intrigile curtenilor săi, Carol Robert a neglijat potențialul militar al
voievodului. Oastea maghiară a pătruns în Țară Românească prin regiunea Severinului pe care a
ocupat-o și l-a instalat pe banul sau, apoi a traversat Oltenia și a ajuns la cetatea Argeșului.

Cronica pictata de la Viena

Între 9-12 noiembrie 1330, s-a desfășurat Bătălia de la Posada. Ghizii români puși la
dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le
pregătise o capcană. Odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți
de către mulțimea românilor urcați pe răpi, aruncând cu săgeți și pietre.Avantajat de teren, voievodul
român a reușit să obțină o victorie care i-a asigurat pentru mai mulți ani un statut de independența
față de regatul maghiar. După trei zile, însuși regele Carol Robert, și-a schimbat veșmintele cu ale
unui supus și deghizat, a reușit să fugă, scăpând cu viață, pe când ostașul deghizat a fost ucis.
 Drumul de întoarcere al armatei maghiare a fost foarte probabil prin Culoarul Rucăr-Bran,
cel mai important drum de comunicare între cele două versante ale Carpaților în momentul
respectiv. Drumul de-a lungul văii Oltului a fost intens practicat abia în perioadele următoare. De
aceea, Posada, locul unde Basarab a învins armata regelui maghiar, trebuie plasată undeva pe acest
traseu, de la cetatea Argeșului către Bran.
Vestea înfrângerii regelui maghiar a ajuns și la urechile Papei Ioan al XXII-lea, care, într-o
scrisoare din august 1331, îl felicita pe Carol Robert că a scăpat teafăr din cursa ce i-a fost pregătită.
Independența Țării Românești față de coroana maghiară devenise un fapt realizat. Basarab a devenit
întemeietor de stat, cât și creator al organismului politic, înființat de voievodul Litovoi. În 1352, o
inscripție în limba slavonă, descoperită sub tencuiala bisericii domnești din Curtea de Argeș,
la Câmpulung a murit marele Basarab voievod, îngropat în biserica mănăstirii de acolo, ce poartă
astăzi, numele de Negru Vodă.
În nord-estul Moldovei este atestată în perioada secolelor IX-X Țara Sipenitului. Cronicarul
Dimitrie Cantemir menționează prezența altor țări, ale berladnicilor în zona Bârladului, brodnicilor
în sudul Moldovei și bolohovenilor în nordul Basarabiei și al Transilvaniei. Au fost pomenite și alte
formațiuni prestatale-codrii (Codrii Cosminului, Codrii Lapusnei, Codrii Hertei), câmpurile lui
Dragoș și Vlad, ocoalele în zonele Câmpulung sau Vrancea. Cel mai mare voievodat era Moldova,
cu reședința la Baia, cetate semnalată în surse din 1200. Cnezatele rusești își exercitau autoritatea în
spațiul moldovean, de la Kiev și Halici. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de
invazia mongolă, în sudul Moldovei, s-a înființat în 1227 o episcopie a cumanilor, supusă
arhiepiscopiei maghiare din Esztergom, maghiarii exercitându-și autoritatea prin intermediul
bisericii. După un secol de stăpânire mongolă, au apărut factori care au favorizat întemeierea țării
Moldovei. În 1340, moare cneazul Boleslav al Haliciului, declanșându-se o criză de proporții în
sistemul politic internațional din regiune. Pentru dominația asupra cnezatului rus s-au
luptat Polonia, Ungaria, Lituania și Hoarda de Aur. Polonia și Ungaria și-au plănuit din 1335 să-și
orienteze politică externă spre regiunile ruse. Succesul lor a fost anihilat de reacția boierimii ruse și
de intervenția mongolilor. Cazimir al III-lea al Poloniei a intervenit și a ocupat cnezatul,
recunoscându-i autonomia. Pentru stăpânirea Haliciului s-au format două tabere: Polonia aliată cu
Ungaria contra Lituaniei și Hoardei de Aur. Potrivit acordului, Haliciul revenea Poloniei, cu condiția
că în cazul morții fără urmași a regelui polon, tronul polonez să fie ocupat de regele Ungariei,
Ludovic. Acordul a fost aplicat în 1370, când Ludovic al Ungariei a devenit și rege al Poloniei. Miza
cea mare era drumul comercial dintre Marea Baltică și Marea Neagră, care avea traseu prin cnezatul
Haliciulu. Drumurile comerciale aduceau o serie de venituri regatelor care le controlau prin sistemul
de vămi. Conflictele asupra Haliciului s-au extins și asupra teritoriului Moldovei, unde s-au
confruntat Ungaria și Hoardă de Aur.Ungaria dorea să controleze cel puțin în această parte un
segment al drumului comercial. Scopul principal era formarea unei piețe în care producătorii să-și
desfacă produsele ușor și în cantități mari spre gurile Dunării, spre centrele comerciale genoveze.
Campania din 1345 condusă de voievodul Transilvaniei a determinat restrângerea ariei de
dominație tătară la estul Carpaților și formarea unui pol de putere maghiară în regiune. Succesul
maghiar a fost revelat de încercarea de a restaura episcopia Milcoviei, ce a aparținut cumanilor. Din
regiunea sudică, maghiarii s-au extins către nord, cuprinzând formațiunile politice românești
existente.
Tradiția îl consideră pe Dragoș I din Maramureș că fiind primul domnitor al Moldovei. În
"Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă", cronică alcătuită în secolul XVII, între anii 1349 și
1359 se povestește că voievodul Dragost de Maramureș, ieșind la vânat, a întâlnit în cale un bour, pe
care l-a gonit cu câinii până la malurile unui rău, unde sub o răchită, l-a ucis. Bucuros, a întins un
ospăț pentru toți oamenii săi. Fiindcă îi plăcea locul, s-a hotărât să-și stabilească curtea, apărând un
nou stat-Moldova. În amintirea vânătorii, a decis că stema să fie un cap de bour, locul unde a căzut
animalul să se cheme Boureni-județul Suceava, iar apă-Moldova, după numele cățelușei care a
hăituit bourul și a murit de oboseală la malul răului. Dragoș a fost în mod cert numit de regele
maghiar în fruntea teritoriilor moldovenești cucerite de oastea maghiară în urmă campaniilor anti-
mongole, infiintnd o marca de granița, de apărare-unitate politico-teritorială și militară condusă de
Dragoș din Giulești, voievod de Maramureș, cu capitală la Baia.

Bogdan I
 După doi ani de domnie, a fost urmat de fiul său, Sas, a cărui conducere a durat patru ani.
În 1359, pe tron a urcat unul dintre fii acestuia, Balc, care se confruntă cu un fost voievod de
Maramureș, Bogdan I de Cuhea și cu o răscoala moldovenească împotriva dominației maghiare,
fiind necesară intervenția unei oaste din Transilvania condusă de Dragoș din Giulești, care să
readucă Moldova sub autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi frați, Petru și Ștefan, și-au disputat
tronul în nordul Moldovei, în conflictul lor interveniind trupele poloneze și maghiare.
Numit infidel de către curtea maghiară, Bogdan, în fruntea boierimii locale revoltate
împotriva coroanei maghiare, a părăsit Maramureșul, împreună cu familia, acoliții săi, și prin lupta,
a proclamat autonomia Moldovei, îndepărtându-l pe urmașul lui Dragoș, Bâlc. Nemulțumit, Ludovic
de Anjou a întreprins, între 1359 și 1365, o serie de expediții de pedepsire a lui Bogdan, dar fără
succes. La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoștea eșecul oamenilor săi în Ungaria și
acceptă succesul lui Bogdan printr-un document ce poate fi considerat un act de naștere a noului
stat, recunoscut de puterile străine . I-a răsplătit pe fii lui Sas-Drag, Dragomir și Ștefan și pe Balc
pentru "serviciile sale strălucite și lupta ducă împotriva lui Bogdan, cel care a trecut pe ascuns din
regatul ungar în țară Moldovei și s-au silit s-o păstreze spre ofensă majestății sale. " Astfel, în 1365,
a luat naștere cel de-al doilea stat românesc independent, cu capitală pe Siret. Bogdan a clădit o
biserica în stil romanic în târgușorul Rădăuților.
Regele a confiscat moșiile lui Bogdan din Maramureș, pe care l-a acuzat de răzvrătire, și le-a
dăruit nepoților lui Dragoș, care au fost primiți la curtea regală.Succesul lui Bogdan se explică prin
ajutorul diplomatic și probabil militar pe care l-a primit din partea lituanienilor și
tătarilor.Descoperiri arheologice recente indică chiar o posibilă relație de vasalitate față de Hoardă
de Aur. Procesul de unificare a teritoriilor de la est de Carpați a continuat până în timpul lui Roman
I, care a reușit să adauge și regiunile sudice până la mare.
 Pe teritoriul Țarilor Române clima este temperata continentala de tranziție ( Transilvania) ,
moderat continentală ( Țăra Moldovei .

1.2 Torsul și tesutul pe teritoriul Țarilor Române

Cele mai vechi stiri despre tesaturile de lana, de interior denumite scoarte, dateaza din
secolul al XVI-lea anume din vremea lui Despot Voda 1561-1563 (Banateanu, 1957, 32). Iohanne
Sommer, profesor la scoala latina din Cotnari in elogiile sale scrise in limba latina, ne ofera
informatii: „fetele cunosteau arta tesutului la covoare. Covoarele erau decorate cu diverse ornamen-
tatii. Erau tesute cu struguri, acele motive ce indica abundenta si pot da ochiului o impresie placuta”
(Bar- sanescu, 1967, 86). In secolele al XVII-lea, al XVIII-lea si al XIX-lea, ne vorbesc despre
scoarte unii calatori straini. Astfel, aflam din insemnarile lor de calatorie, ca „ . i n Moldova existau
ateliere de tesut, in care lu- crau doamnele si fetele familiilor mari” (Iorga, 1921, 241). In secolul al
XVIII-lea din initiativa domnitorilor se infiinteaza ateliere de tesut, incurajandu-se industria
tesutului, iar la sfarsitul secolului al XVIII-lea Grigore Ghica a infiintat o fabrica de postav langa
Iasi, la Chi- peresti (Olteanu, 1965, 175).
 Stefan Olteanu si Constantin Serban, in lucrarile referitoare la evul mediu sustin ca
„tesaturile romanesti proveneau in mare parte din atelierele mestesugarilor specializati din sate” dat
fiind faptul ca la sate existau mestesugari care se ocupau in mod exclusiv cu piep- tanatul lanii,
„pieptanarii”, sau cu torsul ei, „torcatorii” (Olteanu, 1965, 179). In una din calatoriile sale efectua- te
in 1799 prin Crimeea si Basarabia Pavel Sumarocov observa si ne marturiseste: „Obiceiul
moldovencelor de a toarce in mers mi-a parut ciudat, straniu, dar foarte folositor” (Postolachi, 2001,
106).
Potrivit datelor documentare, pe unele domenii manastiresti in special, se faceau tesaturi de o
calita- te superioara si in cantitate insemnata, ele constituind unul din articolele pe care domeniul
respectiv le valo- rifica pe piata targurilor si oraselor. De exemplu prin- tre produsele de pe
domeniul manastirii Cozia, pe care aceasta le valorifica la 1451 pe piata targurilor din Tara
Romaneasca, se numara si postavul. Un caz asemana- tor se cunoaste in Moldova. Mesterii tesatori
ai slobo- ziilor lui Iatco si Negoiesti realizau panza si postav pe care le comercializau pe piata
targurilor si oraselor in 1466 (Butura, 1978, 290).
Atat pe domenii, la sate, cat si la orase, existau numeroase instalatii „industriale”, unele
dintre ele uti- lizand energia hidraulica, cu ajutorul carora se efec- tuau diferite operatii, ca de
exemplu, toarcerea lanii, finisarea tesaturilor (Costachel, Panaitescu, 1957, 53). Astfel de instalatii
existau in orasul Baia din Moldova, ele fiind mentionate la 23 aprilie 1448, cand Petru-Vo- ievod
daruia lui Mihail logofat „locul morilor noastre din targul nostru din Baia, unde au fost vechile mori
domnesti ale parintilor nostri si ale fratilor nostri. Ca sa-si faca mori si ce va fi voia lui fie torcatorie
de lana sau piua de sumane” (Olteanu, Serban 1965, 73).
Pe domeniile feudale, operatiile pregatitoare tesutului erau destinate femeilor si fetelor tinere
din familiile taranilor dependenti si de tiganii robi. La in- ceputul secolului al XVIII-lea, Del Chiaro
mentiona existenta unor asemenea mesteri in subsolul caselor boieresti, care lucrau la razboiae de
tesut (Serban, 1965, 256). La curtea boierului Constantin Apostolache lu- cra o fata de 16 ani
„torcatoare la furca”, iar la cea a vel slugerului Ionita Cretulescu o alta fata de 14 ani „tor- catoare de
bumbac cu roata” (Olteanu, 1965, 258). Pe unele mosii tesutul era practicat de catre femeile sarace
pentru plata datoriilor (Ionascu, 1975, 250).
Pana in prezent tesutul decorativ reprezinta o arta vie. Cu ajutorul celor mai simple si
rudimentare instru- mente si astazi se confectioneaza atat panza simpla in 2 ite, cat tesaturi itate
(paretare, fete de masa si de iorgan, prosoape, piese variate s.a). In republica mesteri talentati
continua traditiile artistice ale genului asigurand conti- nuitatea si unitatea culturii si artei populare.
Femei de la tara, practica diverse tehnici de tesut decorativ, multe dintre ele evidentiindu-se drept
cele mai inzestrate si ta- lentate, care nu doar repeta si copiaza ornamentele, dar completeaza
compozitiile ornamentale cu detalii valo- roase. Analizate din punctul de vedere al sincretismului
dintre stil si frumos, aceste creatii se fac remarcate prin- tr-un inalt grad de profesionalism si asigura
perpetuarea mestesugului prin adaptarea lui la modernitate. Tezau- rul cultural al fiecarui popor este
zestrea mostenita, ce contribuie la integrarea lui in marea comunitate a po- poarelor lumii. Cultura
populara, fiind o parte a aces- tui tezaur, determina in mod elocvent specificul etnic, sintetizeaza si
exprima in mod generalizat experienta vitala acumulata de popor pe parcursul intregii istorii,
traditiile lui artistice, potentialul lui de creatie.
In zilele noastre arta devine tot mai important! Datorita faptului ca dezvoltandu-se in forma
productiei manuale, arta populara mestesugareasca pastreaza relatia nemijlocita intre creator si
materialul utilizat, ra- portul sau individual fata de el si realizarea operei. Este tot mai evidenta
valoarea ei spirituala si rolul important pe care arta populara l-a avut si l-a pastrat in prezent in
formarea si dezvoltarea artei profesionale. Pentru a schita in linii generale tendintele dezvoltarii
tesutului decorativ la etapa actuala, este necesar sa subliniem, ca dintre domeniile mestesugaresti,
acesta a fost unul din- tre cele mai raspandite, datorita insemnatatii avute in cadrul gospodariei
taranesti.
Subliniind caracterul de masa de altadata al aces- tei indeletniciri, astazi constatam ca tesutul
este inca cunoscut, dar nu si practicat masiv in mediul rural. Schimbarile social economice din
ultima jumata- te de secol au impus tesutului decorativ transformari esentiale. Este vorba de
reducerea sau iesirea din uz a unor materiale naturale traditionale cum ar fi inul, borangicul, canepa,
coloranti vegetali. Ele au fost sub- stituite tot mai frecvent de firele artificiale sau sinteti- ce si
respectiv de coloranti artificiali. Este stiut ca din anii '40 ai secolului al XX-lea tesutul decorativ a
intrat intr-o faza de declin. Un rezultat mai sesizabil in po- litica statului de dezvoltare a
mestesugurilor populare a inceput prin organizarea in anul 1973 a Asociatiei Mestesugurilor
populare artistice, denumita mai tarziu „Artizana”, unde se realizau articole textile: covoare,
cuverturi, macaturi, diverse tipuri de toluri, prosoape, draperii, piese de port. Desi nu a putut
solutiona mul- te din problemele tehnologice specifice ea a contribuit la pastrarea potentialului unor
mestesuguri artistice populare, inclusive a tesutului decorativ. A fost prima incercare de valorificare
in conditii economice noi a traditiilor mestesugaresti seculare. Aceasta experienta a demonstrat ca
putem reusi cu adevarat sa continuam mestesugurile populare, daca vom studia si valorifica cu
atentie mostenirea culturala.
Fiind la un inceput un simplu mestesug, tesutul a evoluat continuu datorita perfectionarii
tehnicii de lu- cru, dezvoltarii relatiilor comerciale, dar si mesterilor profesionisti care au contribuit
la dezvoltarea tesutului fiind adevarati fauritori de traditii. In domeniul artei tesutului, mesterii se
impun prin creatii de valoare, pline de originalitate, cu calitati estetice remarcabile, creatii ce se vor
inscrie in patrimoniul cultural mondial.
 Capitolul II Elemente de décorin cultura Cucuteni

2.1 Apariția culturii Cucuteni

Perioada neolitică (epoca neolitică: 9500 î.Hr. – epoca metalelor) este una din epocile
preistoriei în care agricultorii şi crescătorii de animale i-au înlocuit pe vînători şi culegători. Are loc
trecerea la modul de viaţă sedentar şi îşi fac apariţia primele localităţi, primele meşteşuguri.
Pornind de la importanţa schimbărilor survenite, istoricii numesc această transformare
„revoluţie neolitică”. „Revoluţia neolitică” a cuprins vaste teritorii, dînd naştere primilor civilizații
umane. În Europa, potrivit datelor arheologice, „revoluţia neolitică” începe la finele mileniului al
VI-lea - începutul mileniului al V-lea î.Hr.
Cultura Cucuteni-Tripolie este una din cele mai timpurii civilizaţii din Europa, care s-a
constituit cu cîteva secole înainte de apariţia aşezărilor umane în Mesopotamia şi Egiptul Antic.
Denumirea provine de la localităţile în preajma cărora au fost descoperite pentru prima dată vestigii
ale acesteia (Cucuteni un sat din apropierea Iaşului (România) şi Tripolie – localitate din Ucraina).

Civilizaţia a existat în mileniile VI-III î.Hr. şi se întindea pe un vast teritoriu din regiunea munţilor
Carpaţi pînă la cursul mijlociu al rîului Nipru, pe o suprafaţă de 350 000 kilometri pătraţi, pe
teritoriul actual al Republicii Moldova, României şi Ucrainei. Teritoriul ţării noastre aflîndu-se în
centrul acestui areal.

Civilizaţia Cucuteni îşi are rădăcinile în culturile anterioare mileniului VI î.Hr. din regiunea
carpato-dunăreană. Din punct de vedere antropologic cucutenienii aparţin tipului antropologic
nordic, mediteranean şi dinarian. La moment caractiristici ale tipului dinarian sînt atestate la
popoarele din Balcani, Europa Centrală şi de Sud-Est (muntenegreni, albanezi, greci, bulgari,
austrieci, bavarezi, români, moldoveni, ucraineni etc.). La moldoveni caracteristicile tipului
dinarian sînt atestate alături de cele ale tipului nordic, în special în nordul Moldovei
În timpurile îndepărtate acest tip antropologic este caracteristic locuitorilor din spaţiul
balcanic, cel est mediteranean şi Asiei Mici, altfel spus unui areal cultural vast nucleul căruia se alfa
în văile Dunării şi Nordul peninsulei Balcani. 
Civilizaţia Cucuteni era una protourbană cu „oraşe” cu o suprafaţă destul de mare (cîteva zeci de
hectare iar în unele cazuri 200 – 450 ha), fiind uneori întărite cu valuri de pămînt şi şanţuri.
„Oraşele” aveau o populaţie numeroasă, ajungînd pînă la 20 000 de persoane. Aşezările erau
construite pe locuri mai mult sau mai puţin dominante în apropierea unor surse de apă. Ei locuiau în
case dreptunghiulare cu o suprafaţă mare ( între 40 şi 100 mp, dar nu lipsesc şi cele care ating 350
mp) construite dintr-o carcasă de lemn, cu pereţii împletiţi din nuiele şi unşi cu lut, prevăzute cu
instalaţii pentru încălzire şi pentru pregătire hranei (vetre de lut şi ruguri). 

Locuinţele aveau unu sau două niveluri, fiind împărţite în mai multe încăperi.

Reprezentanţii civilizaţiei cucuteniene aveau ca ocupaţii principale agricultura şi creşterea

animalelor. Ei cultivau grîu, orz, mei, mazăre, cînepă şi viţă de vie. Cîmpurile erau lucrate cu
ajutorul săpăligii confecţionate din coarne de cerb sau din lemn cu vîrful din piatră. Ulterior
pămîntul va fi cultivat cu ajutorul unei săpăligi speciale la care erau înjugate animale de tracţiune.
Recolta se strîngea cu seceri din lemn cu lama din bucăţele de silex şi cu seceri din aramă.

Cucutenienii creşteau diferite animale domestice, cum ar fi vitele cornute mari şi mici, caii şi porcii,
iar dintre păsări - găinile. Vînătoarea avea un rol secundar.
Meşteşugurile deţineau un loc important. Oamenii acelor timpuri confecţionau mai multe
tipuri de obiecte din silex, piatră, os, corn, lut, scoică şi aramă. În calitate de unelte de muncă ei
utilizau secera, sfredelul, frecătoarea, brăzdarul, săpăliga.

Un grad înalt de dezvoltare a atins prelucrarea ceramicii. Vasele cucuteniene sînt de diferite forme
şi foarte frumos ornamentate cu desene în culori. Pentru a o face mai rezistentă, olarii ardeau
ceramica în cuptoare speciale. Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sînt roşul, albul şi
negrul.

O altă îndeletnicire era ţesutul. Era practicat ţesutul stofelor din fire de lînă de oaie şi cînepă. 
Cucutenienii practicau metalurgia şi cunoşteau tehnica obţinerii şi prelucrării aramei, din care se
confecționau cuţite, sule, ace, iar mai tîrziu seceri, topoare, pumnale, obiecte de podoabă (mergele,
pandantive, brăţări etc.).

Fiind o populaţie de agricultori, cucutenienii se închinau divinităţilor ce simbolizau belşugul şi

fertilitatea. Divinităţile lor erau întruchipate în figurine feminine confecţionate din lut. Sînt prezente
şi statuete ale taurilor cu coarne mari şi puternice, reprezentări ale Zeului Soarelui.

În preajma altarelor cucutenienii se închinau zeilor şi desfăşurau activităţi cu caracter religios.

Pe teritoriul Moldovei aşezări cucuteniene au fost descoperite în apropierea mai multor
localităţi contemporane, precum cele din preajma satului Vărvăreuca, Brînzeni, Văratic, Cubani,
Costeşti, etc.
Apariţia agriculturii şi meşteşugurilor, viaţa în sate sau oraşe presupune existenţa unei
organizări a comunităţii sub autoritatea şefului şi a consiliului celor înţelepţi. Sporeşte rolul femeii.
Acest nou mod de viaţă, în societate organizată, implică existenţa unei specializări şi
diviziuni a muncii: unii se specializează ca agricultori şi păstori, alţii confecţionează unelte, arme
sau vase. Pentru a-şi asigura existenţa mulţi producători sau meşteşugari îşi schimbau surplusul de
produse obţinute pe produsele care le lipsesc. Astfel îşi face apariţia trocul. Ca urmare a
schimbărilor survenite viaţa devine mai confortabilă.
 2.2 Harta regiunii unde se dezvolta cultura Cucuteni

3.3 Elemente de décor din cultura Cucuteni

Despre particularităţile ornamentale, cromatica şi simbolistica ceramicii cucuteniene s-a scris extrem
de mult, fiind un subiect de cercetare intensă pentru specialişti. Este predominant decorul în spirală,
cu numeroase variante şi combinaţii .
Aceste spirale sunt pictate izolat sau în grupuri (benzi orizontale, şiruri înclinate). De obicei, spirala
este de forma literei „S”, cele două volute fiind egale sau inegale, în funcţie de spaţiul avut la
dispoziţie şi forma vasului respectiv. Capetele spiralei sunt perfect conturate sau sunt lăsate
neterminate, caz în care spirala ia forma unui cîrlig .În general, toată suprafaţa este pictată, de aceea
spiralele se combină artistic cu alte motive solare (cercul, crucea, rombul, zvastica), linii decorative
şi motive zoomorfe (cai, păsări etc.).

Frumuseţea artei cucuteniene a fost apreciată de toţi cei care au studiat sau admirat materialele
pictate datînd din diferitele stadii de evoluţie ale culturii (A, AB şi B). Aceste vestigii demonstrează
abilităţile creative deosebite ale populaţiei din acele timpuri. Identificat deja ca un brand, Cultura
Cucuteni oferă oportunităţi nelimitate de exprimare pentru designerii, care concep o gamă variată de
produse cu diverse utilizări .

Bibliografie:
1. Alaiba, R., Marin, T. – Staţiunea arheologică Cucuteni a de la Deleşti Cetăţuia, jud. Vaslui, Simpozionul
«CUCUTENI-5000 Redivivus: ştiinţe exacte şi mai puţin exacte», Chişinău, Republica Moldova, 2008.
2. Buga, I. – Cultura Cucuteni pe moşia Hăsnăşeni, Simpozionul «CUCUTENI5000 Redivivus: ştiinţe exacte
şi mai puţin exacte», Chişinău, Rep. Moldova, 2008.
3. Preda, C, Leon, A.L., Racu, C – Proiectarea tehnologică a produselor textile, Editura Performantica, Iaşi,
2008
4. Schmidt, H. – Cucuteni din Moldova-România, Editura Tehnopress, Iaşi, 2007

5. www.ethnodesignproject.com
6. www.dadamoda.info
7. www.fashion-era.com