1

08. Nazismul

Pentru Germania, primii ani postbelici au fost dominaţi de dificultăţi

economice deosebit de grave, de inflaţie şi privaţiuni. În februarie 1919 s-au
înregistrat 1 milion de şomeri, scăderea producţiei, lipsa materiilor prime şi a
alimentelor; în consecinţă, comparativ cu 1913, preţurile au crescut în 1920 de 16 ori,
în timp ce salariile au sporit de numai 8 ori.
De asemenea, datoria flotantă s-a mărit de la 50 la 153 miliarde mărci în 1920,
situaţia fiind agravată în 1923 de ocuparea Ruhr-ului de către Franţa.
Germania a cunoscut în primii ani postbelici cel mai devastator val inflaţionist
înregistrat în istoria economiei. Originile inflaţiei galopante manifestate între 1920 şi
1923 au fost complexe : efectelor războiului şi crizei economice li s-au adăugat raţiuni
specifice legate de plata reparaţiilor de război care apăsau greu asupra bugetului şi de
ocuparea Ruhr-ului care a imobilizat mai multe luni principala regiune economică şi a
obligat guvernul Reich-ului să finanţeze rezistenţa pasivă.
Pe de altă parte, mediile economice 1, în special industria grea, au avut o mare
responsabilitate în agravarea dezordinii monetare.
Ele au văzut în inflaţie un mijloc de a se elibera uşor de datoriile contractate la
bănci private sau la Reichsbank şi au profitat de pe urma exporturilor prin deprecierea
externă a mărcii.
Relativ la iluzia avantajelor inflaţiei, Georges Edgar Bonnet afirma : ‘Plata
scăzută a muncii a favorizat exportul şi producţia germană. Iluzia acestui avantaj a
fost unul din factorii care a provocat inflaţia. Pentru unii era un avantaj. Însă nu
pentru colectivitate. Cu toată activitatea productivă, o ţară care exportă în asemenea
condiţii riscă să sărăcească, întrucât bogăţiile reale pe care le primeşte din
străinătate sunt în scădere constantă pe măsură ce se accentuează deprecierea
monetară. Vânzându-şi materiile prime, mărfurile şi mai ales munca la un curs redus
în mod anormal, cumpără, dimpotrivă, la preţuri mari, la sfârşit având de a face cu o
operaţie nefericită. Pentru naţiune rezultatul este o pierdere de substanţă. Fapt şi mai
1
În primul rând a avut de câştigat marea industrie germană : inflaţia a creat o primă la export, a
stimulat producţia naţională, aceasta ducând la dezvoltarea comerţului exterior şi la recucerirea de către
Germania a debuşeelor externe. Exporturile au sporit de la o valoare aur de 3.700 milioane mărci în
1920 la 4.900 milioane în 1921 şi 6.180 milioane în 1922. Şomajul afecta 4,5% din muncitorii
sindicalizaţi la începutul anului 1921 şi doar 0,6% la mijlocul lui 1922. Cf. Georges Edgar Bonnet, Les
experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.74
 2

grav, procesul deprecierii, apoi cel al restaurării monetare favorizează, apoi impune,
înstrăinarea unei părţi însemnate din patrimoniul naţional’ 2.
Multiplicând împrumuturile, refuzând să repatrieze capitalurile plasate în
străinătate, au beneficiat şi de o anumită complicitate din partea statului, care nu s-a
grăbit să ia măsurile de urgenţă cerute de situaţia catastrofală a monedei : autorităţile
au permis Reichsbank-ului să finanţeze deficitul pe baza unor avansuri din Trezorerie,
au autorizat industriaşii să-şi plătească datoriile în monedă depreciată şi au evitat să
sporească presiunea fiscală asupra celor cu venituri mari.
Tentativele de stabilizare monetară au fost combătute şi cu argumentul, care
făcea să vibreze coarda sensibilă a psihozei reparaţiilor, că prăbuşirea monetară era
pentru Reich un mijloc sigur de a se sustrage obligaţiilor internaţionale impuse.
Între august 1914 şi noiembrie 1918 cheltuielile de război ale Germaniei au
depăşit 140 miliarde de mărci 3.
În timpul războiului rezerva de aur a rămas constantă, fiind în 1919 de peste 2
miliarde de mărci ; portofoliul de devize a scăzut de la 1.491 în 1913 la 269 milioane
la sfârşitul anului 1918 ; a sporit considerabil suma bonurilor Caselor de împrumut 4,
de la 2.738 milioane la sfârşitul anului 1914, la 27 miliarde la sfârşitul lui 1918,
respectiv 57,6 miliarde la sfârşitul lui 1920. În timpul ostilităţilor circulaţia biletelor
Reichsbank a sporit continuu la sfârşitul anului 1918 atingând cifra de 22.188
milioane mărci. Circulaţia publică a bonurilor Caselor de împrumut era în acel
moment la 10.161 milioane mărci. Crearea de disponibilităţi monetare, la care s-a
adăugat, în mai mică măsură, crearea de credite bancare, a permis statului să facă

2
Georges Edgar Bonnet, Les experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.74
3
În 1914 Reichsbank dispunea de un stoc de peste 2 miliarde de mărci în aur şi peste 1 miliard în
devize, iar circulaţia monetară în 1913 a fost de 2.193 milioane de mărci. Tezaurul statului german se
ridica la 120 de milioane de mărci în monedă de argint. Reichsbank îşi sporeşte constant rezerva de aur
în ideea finanţării războiului nu prin impozite, ci prin emisiunea de bilete şi prin împrumuturi ; statul
urma să obţină de la Reichsbank biletele de care ar avut nevoie, fără ca sporul circulaţiei să pară a
depăşi proporţia de acoperire a emisiunii. Cf. Rene Sedillot Le drame des monnaies. Histoire
contemporaine des changes, Paris, 1937, pag.25
4
Înfiinţate prin legea din 4 august 1914. Bonurile emise de aceste Case (Darlehnkassenschein) erau
asimilate cu acoperirea metalică, devenind şi mijloc legal de plată. Bonurile emise de Casele de
împrumut, împrumuturi acoperite pe gaj de mărfuri şi titluri, inclusiv titluri de stat, erau acceptate la
valoarea nominală de către casieriile publice şi de către Reichsbank, servind şi la acoperirea emisiunii
de bilete. Astfel capacitatea de emisiune a Reichsbank a sporit fără încălcarea aparentă a regulii de
acoperire. Prin subterfugiul Caselor de împrumut statul german putea obţine de la Reichsbank orice
cantitate de monedă, acoperindu-şi astfel cheltuielile de război. Amploarea operaţiunii reiese din
mărimea volumului circulaţiei monetare ca şi din mărimea portofoliului Reichsbank, care a a juns să fie
aproape integral constituit din bonuri şi trate ale tezaurului : în 1918 rezerva de aur a Reichsbank era de
2.262 milioane mărci, portofoliul de acoperire, inclusiv bonuri de tezaur, era de 27.415 milioane mărci,
la o circulaţie de 22.187 milioane mărci. Cf. Louis Pommery, Changes et monnaies, Paris, 1926,
pag.73
 3

repetate împrumuturi : între 1914 şi 1918 au fost lansate în Germania 9 împrumuturi

de război.
La 11 noiembrie 1918, datoria consolidată se ridica la 97 de miliarde, iar
datoria flotantă la 45 de miliarde mărci.
Bugetul curent, alimentat prin impozite, a crescut, bugetul imperiului
triplându-se, iar cel al statelor şi comunelor dublându-se.
Rezultatul acestei politici a fost o inflaţie puternică : la sfârşitul lui 1918
disponibilităţile băneşti s-au triplat faţă de mijlocul anului 1914, circulaţia ajungând la
33 de miliarde mărci, iar depozitele în bănci şi casele de economii la 48 de miliarde
de mărci. Sub influenţa inflaţiei preţurile cu ridicata s-au triplat în 1918 faţă de 1913,
iar preţurile cu amănuntul au sporit considerabil. Faţă de paritatea aur, marca germană
a pierdut circa 60% în 1918.
În momentul armistiţiului deprecierea internă şi externă a mărcii era
aproximativ egală, ambele fiind inferioare creşterii disponibilităţilor monetare.
Sfârşitul ostilităţilor nu a suprimat dintr-o dată toate cheltuielile de război,
astfel încât cheltuielile anului 1919 au atins cifra de 57 miliarde mărci ; datorită
faptului că cheltuielile erau insuficiente, acoperind numai o zecime din cheltuieli, iar
apelul la credit nu a dat rezultatele scontate – cu toate că datoria flotantă a crescut
între noiembrie 1919 şi noiembrie 1920 de la 45 la 86 miliarde mărci – diferenţa a fost
acoperită prin emisiune monetară accelerată, fapt indicat de sporirea circulaţiei care
între noiembrie 1918 şi decembrie 1919 a ajuns de la 27 la 49 de miliarde mărci 5.
Disponibilităţile nominale au sporit în timp ce producţia s-a restrâns drastic,
fiind parţial paralizată de depresiunea economică şi de dezordinea socială. Ca urmare,
în cursul anului 1919 preţurile cu amănuntul au crescut de la 217 la 415, iar
deprecierea mărcii în raport cu dolarul a fost de la 42 la 90%.
Cauza esenţială a emisiunii fiduciare a fost deficitul bugetar, iar accentuata
depreciere valutară a fost urmarea evaziunii capitalurilor. Neliniştea politică şi
socială, fiscalitatea excesivă şi mai ales teama de prelevarea averilor pe care o
propuneau socialiştii a accelerat exodul capitalurilor care nu a mai putut fi stăpânit de
un control care a slăbit.
La sfârşitul lui 1919 printr-o reformă fiscală au fost sporite impozitele şi au
fost create altele noi : a fost instituită contribuţia extraordinară pentru datoria

5
Georges Edgar Bonnet, Les experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.67
 4

imperiului care comporta o prelevare asupra capitalului după un tarif progresiv care
mergea de la 5 la 65%.
În pofida efortului, exerciţiul 1919/1920 s-a soldat cu un deficit de peste 57
miliarde mărci, iar cel pe 1920/1921 cu un deficit de circa 90 miliarde mărci.
La sfârşitul anului 1920 datoria flotantă a atins 272 miliarde mărci, în creştere
cu 600% după armistiţiu. În aceste condiţii, volumul circulaţiei monetare a evoluat
astfel : 22 miliarde la sfârşitul anului 1918, 35 miliarde în 1919, 68 miliarde în 1920,
113 miliarde în 1921, cadenţa sporind în anii următori – 1.280 miliarde în 1922,
pentru a ajunge la 496.507.424.772 miliarde la sfârşitul lui 19236.
Valoarea externă a mărcii s-a redresat puternic în primăvara şi vara lui 1920
fiind influenţată psihologic de mişcarea capitalurilor. Vigoarea aparentă a efortului de
redresare financiară a Germaniei, reorganizarea industriei care dădea speranţa
îmbunătăţirii balanţei comerciale au dus la specularea a la hause a mărcii germane,
practicată în toată lumea.
Însă încrederea străinătăţii în redresarea economică şi financiară a Germaniei
nu a fost de durată : după o perioadă de stabilitate, începând din iunie 1921 a început
căderea rapidă a valutei germane, influenţată de ultimatumul de la Londra adresat de
aliaţi Germaniei şi de desfiinţarea legală a limitării emisiunii la triplul acoperirii.
Emisiunea monetară a crescut de la 21 la 122,5 miliarde între iunie şi
decembrie 1921 ; valoarea externă a mărcii, care era în mai 1921 de 6,77% din
paritatea aur, a scăzut la sfârşitul anului la 2,26% 7.
Preţurile cu ridicata au crescut concomitent cu deprecierea valutei. Preţurile cu
amănuntul s-au adaptat mai lent circulaţiei şi schimburilor.
Între ianuarie 1920 şi ianuarie 1922 valuta s-a depreciat de aproape trei ori,
preţurile cu ridicata s-au multiplicat cu 2 2/3, iar costul vieţii s-a dublat 8. Aceste
decalaje au fost avantajoase pentru unii şi ruinătoare pentru alţii.
În toamna anului 1921 situaţia monetară a Germaniei nu mai a făcut posibilă
redresarea, încetarea emisiunii de hârtie monedă, prin suprimarea deficitului bugetar
depăşind posibilităţile statului. Sub ministrul Wirth au fost sporite impozitele, au fost
create contribuţii noi, a fost numit un Comisar al economiei şi a fost instituit un
împrumut forţat ; măsurile nu s-au arătat eficace, valoarea reală a încasărilor scăzând

6
Louis Pommery, Changes et monnaies, Paris, 1926, pag.74
7
Georges Edgar Bonnet, Les experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.71
8
Georges Edgar Bonnet, Les experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.72
 5

constant ca urmare a deprecierii monetare, iar impozitele directe excesive accelerând

fuga capitalurilor, cu urmări deplorabile asupra valutei germane.
Din iarna lui 1921/1922 în Germania nu au mai existat practic finanţe publice :
încasările bugetare au scăzut odată cu valoarea mărcii – evaluate în mărci aur ele au
scăzut de la 104 milioane în ianuarie 1921 la 46 milioane în ianuarie 1922 şi la 16
milioane în octombrie 1922 9.
În primăvara anului 1923 gravitatea situaţiei a început să neliniştească chiar şi
pe cei mai activi susţinători ai politicii de depreciere monetară. Ocuparea Ruhr-ului a
obligat guvernul german să revină la politica de susţinere a mărcii, politică care a
eşuat.
Prăbuşirea precipitată din 1923, deprecierea valutei şi creşterea preţurilor se
exprimă prin cifre care, prin ordinul lor de mărime încetează de a se mai adresa
imaginaţiei astfel încât compararea lor nu mai are nici o semnificaţie 10. În octombrie
1923 circulaţia monetară a ajuns la 2.500 catrilioane de mărci, pe piaţa valutară marca
ajungând la 20 de miliardimi din valoarea nominală. Creşterea preţurilor interne a fost
mai rapidă decât scăderea valutei, ca rezultat al fugii de marcă indicele preţurilor
crescând între ianuarie şi octombrie 1923 de la 2.054 la mai mult de 3 milioane 11.
Inflaţia a permis speculanţilor să facă averi, iar cei care beneficiau de venituri
fixe, retribuite periodic au ajuns în stare de mizerie. Dorinţa de stabilizare a început să
se exprime prin extinderea uzanţei de a nu se mai stipula moneda legală, ci orice alt
element cu valoare stabilă.
În proiectele de stabilizare care au apărut s-au confruntat două opinii : cea a
stabilizării mărcii la rata atinsă, cu cea a devalorizării complete şi crearea unei
monede noi.
Întrucât stabilizarea valutei la rata atinsă presupunea restabilirea echilibrului
bugetar – aceasta ar fi însemnat împingerea ţării către o nouă inflaţie – după ce
guvernul a înclinat o vreme către prima soluţie, treptat şi-a făcut loc ideea unei
reforme radicale, care presupunea crearea unei monede noi.

9
Georges Edgar Bonnet, Les experiences monetaires contemporaines, Paris, 1937, pag.73
10
Nu numai că nu mai poate fi percepută mărimea cifrelor, dar apar şi probleme de comunicare : la
francezi trilionul reprezintă 1.000 de miliarde, germanii numind aceeaşi cifră bilion ; trilionul german
este 1 milion de milarde.
11
Louis Pommery, Changes et monnaies, Paris, 1926, pag.45
 6

Primul pas către revenirea la un regim monetar stabil şi la o viaţă economică

normală s-a făcut prin înfiinţarea Rentenbank, în octombrie 1923 care a început să
emită noua unitate monetară, Rentenmark 12, care echivala cu 1 marcă aur.
Au apărut astfel două monede, marca hârtie rămânând moneda legală,
casieriile publice acceptând rentenmark la valoarea nominală (1 mark-aur),
asigurându-i valoarea nominală. Cele două monede au circulat concomitent, fiind
convertibile una în cealaltă, însă rentenmark este o monedă strict internă, nefiind
convertibilă în exterior.
Un obstacol important în realizarea stabilităţii monetare a fost reprezentat de
dezechilibrul bugetar, echilibrarea bugetului impunând o reformă fiscală completă.
În decembrie 1923 s-a efectuat o codificare nouă a impozitelor, calculate pe
baza aur şi care urmau să fie plătite în mărci hârtie la cursul valutar ; statul a
generalizat utilizarea mărcii aur ca monedă de cont, mărcile hârtie încetând oficial să
mai reprezinte etalonul valorilor ; contribuţiile directe au fost reduse la nivele
rezonabile, iar amânările de plată diminuate.
Rezultatul a fost sporirea rapidă a încasărilor bugetare. În paralel s-a făcut şi
un efort susţinut de reducere a cheltuielilor publice, prin reducerea subvenţiilor
acordate Ruhr-ului şi diferitelor oficii şi municipalităţi şi prin concedieri în sectorul de
stat. De asemenea, pentru epurarea întreprinderilor speculative, în cursul anului 1924
Reichsbank a practicat o riguroasă restricţie a creditelor.
Efortul fiscal, comprimarea cheltuielilor, încetarea rezistenţei pasive în Ruhr
au avut efecte pozitive, timp de câteva luni marca hârtie cunoscând o stabilitate
relativă, iar rentenmark păstrându-şi întreaga valoare.
Cu toate acestea, în condiţiile în care Rentenbank nu a mai putut asigura
economiei germane resursele fiduciare – convertibilizarea constantă la rata fixată
depăşindu-i mijloacele – iar stabilizarea monetară putea fi compromisă, a devenit
indispensabil sprijinul extern.

12
Prin ordonanţa din 15 octombrie 1923 a fost înfiinţată Rentenbank, instituţie de credit cu un capital
de 2.400 milioane mărci, la care se adăugau 800 milioane rezerve. Capitalul şi rezerva erau constituite
printr-o ipotecă reprezentând 4% din valoarea în capital a tuturor proprietăţilor agricole şi industriale
din Germania. Astfel, Rentenbank a primit un credit de 3.200 milioane, debitorii fiind proprietarii de
valori reale, agricole şi industriale, evaluate conform situaţiei reieşite din calculul impozitării. Bazată
pe această garanţie, Rentenbank urma să emită obligaţiuni – Rentenbriefe – cu dobândă de 5%, care
vor acoperi emisiunea noii monede, Rentenmark. De asemenea, Rentenbank împrumuta statul în limita
creditului de 1,2 miliarde mărci în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Reichsbank a continuat să
emită credite, dar nu mai emite bilete, ci pune în circulaţie biletele Rentenbank.
 7

Comitetul experţilor întrunit la Paris în aprilie 1924, a marcat începutul unei

noi faze a stabilizării monedei germane.
Potrivit Planului Dawes a fost lansat un împrumut de 800 milioane de mărci
aur în afara Germaniei, al cărui produs urma să servească drept bază a puterii
fiduciare a Reichsbank. Resursele au permis reconstituirea integrală a sistemului
monetar şi de credit al Reichului.
Severa politică deflaţionistă – restricţia creditelor, economiile bugetare,
reducerea ajutoarelor de şomaj şi creşterea impozitelor – au permis reducerea masei
monetare şi restabilirea echilibrului bugetar. În acelaşi timp, statul s-a debarasat de
datoria sa internă, decizând că împrumuturile făcute înainte de inflaţie vor fi
rambursate fără a ţine cont de deprecierea monedei decât într-o proporţie de 2,5%
până la 10%, ceea ce era derizoriu şi corespundea de fapt unei bancrute.
De asemenea, limitările operaţiunilor de scont au obligat industriaşii să-şi
repatrieze capitalurile pentru a face faţă plăţilor pe termen scurt.
Însănătoşind astfel situaţia economică şi stabilizând moneda, dr.Schacht a
putut, în august 1924, să redea Reichsbank-ului privilegiul emisiunii de bancnote,
restabilind definitiv Reichsmark prin raportare la etalonul aur.
Bazele restaurării au fost puse prin Legea monetară şi legile bancare din 30
august 1924, intrate în vigoare în 11 octombrie 1924, care au reorganizat Reichsbank,
au reglementat activitatea băncilor private şi au prevăzut condiţiile lichidării
rentenmark.
Conform noii legi monetare, unitatea monetară germană este Reichsmark 13,
emisă de Reichsbank care a rămas singura bancă de emisiune, biletele urmând a fi
acoperite în proporţie de 40% - 30% aur şi 10% devize aur.
Avansurile Reichsbank către stat au fost strict limitate la 100 milioane
Reichsmark, aceasta presupunând stoparea inflaţiei, suprimarea deficitului bugetar,
chiar dacă condiţiile puse emisiunii limitau crearea creditului comercial.

13
Conform legii monetare din 30 august 1924, unitatea monetară germană este Reichsmark, divizată în
100 de Reichspfennig, care conţine 0,3584 grame aur fin, reluând definiţia legii monetare din 1871.
Piesele vechi de aur, ca şi cele noi, au putere liberatorie nelimitată, monedele de argint până la 20 RM,
cele de bilon până la 5 RM, fiind însă primite nelimitat la casieriile publice. Piesele de nichel, aluminiu,
fier şi zinc emise în conformitate cu legile anterioare au fost demonetizate. Biletele Reichsbank vechi
şi-au încetat cursul la 5 iulie 1925, fiind retrase în raportul 1 trilion de mărci hârtie pentru 1
Reichsmark. Pentru biletele Rentenbank s-a prevăzut cursul legal până în 931, cu posibilitatea de
prelungire până la 10 ani (au funcţionat de fapt până în 1948). Cf. Louis Pommery, Changes et
monnaies, Paris, 1926, pag.72-73
 8

Nu s-a pus problema introducerii circulaţiei efective a aurului în interiorul

ţării. Pentru tranzacţiile internaţionale Reichsmark urma să fie convertibil în monede
aur, aur lingouri sau în devize, la valoarea nominală. Reichsbank şi-a asumat controlul
pieţei valutare, prin cumpărarea şi vânzarea la preţ fix a devizei germane.
Astfel, dotată cu o monedă stabilă, economia germană a intrat cu începere din
1924 într-o fază de prosperitate care a fost favorizată şi de afluxul capitalului străin,
mai ales american, de modicitatea salariilor şi de adeziunea muncitorilor – sensibili la
reducerea şomajului şi la stabilitatea locului de muncă – la politica contractuală a
sindicatelor reformiste.
Pe ansamblu, cei cu venituri mari au profitat de pe urma naufragiului monedei.
În timp ce proprietarii de domenii funciare importante au beneficiat de pe urma
creşterii preţurilor agricole, lumea afacerilor şi magnaţii industriei au speculat pe baza
scăderii mărcii şi au cumpărat pe nimic întreprinderi aflate în dificultate, obţinând de
la bănci şi de la stat împrumuturi pe termen scurt pe care le-au rambursat în monedă
depreciată.
Inflaţia a favorizat astfel o concentrare puternică în Germania şi a concurat la
formarea imperiilor financiare.
Muncitorii au fost puternic afectaţi de şomaj şi de erodarea puterii lor de
cumpărare, căci salariile nu au urmat nici pe de departe creşterea costului vieţii.
Pentru clasele mijlocii criza s-a tradus într-o veritabilă expropriere care a afectat
pensionarii, micii depunători şi ca regulă generală deţinătorii de venituri fixe, ca şi
patronii micilor întreprinderi, incapabili să lupte împotriva concurenţei marilor
societăţi.
De aici a rezultat o profundă nepopularitate în rândul acestor categorii sociale
pentru un regim care nu a ştiut să le apere interesele şi o radicalizare politică al cărei
principal beneficiar a fost extrema dreaptă.
După ce redresarea financiară s-a produs prin reforma monetară din 1924,
depresiunea s-a încheiat şi, în consecinţă, procesul de concentrare şi centralizare a
capitalului s-a intensificat. Concentrarea s-a accelerat pe seama Konzerne-lor
familiale care au dispărut s-au au fost nevoite să se integreze în vaste ansambluri
dominate de bănci (astfel, în 1932, 45% din societăţile pe acţiuni controlau 84% din
 9

capitalul industrial). În plus, în economia germană au pătruns masiv capitaluri străine,

publice şi private, în primul rând americane 14.
Principalul beneficiar al acestei expansiuni a fost industria. Productivitatea a
fost mărită prin perfecţionări tehnologice şi prin dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Efectele au fost reflectate de creşterea producţiei globale în intervalul 1925-1929,
nivelul antebelic fiind atins în 1927 : faţă de 1913, indicele producţiei industriale a
reprezentat 55% în 1921 şi 117% în 1929 15.
Producţia de cărbune a crescut de la 249 milioane tone în 1920-1924 la 316
milioane tone în 1925-1929, dar a scăzut în intervalul 1918-1930 la fontă, de la 11,9
milioane tone la 9,7 milioane şi la oţel, de la 15,0 milioane la 11,5 milioane tone 16. Cu
alte cuvinte, în intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult cărbune decât
Marea Britanie şi Franţa luate la un loc, aceeaşi caracteristică fiind şi la fontă şi oţel în
1918, nu însă şi în 1930.
Creşterile au fost urmarea naturală a încurajării introducerii de către
întreprinderi a standardizării şi a lucrului ‘pe bandă’, dar şi al reînoirii utilajelor care a
permis sporirea producţiei şi a productivităţii.
Relansarea economică a Germaniei s-a sprijinit pe aplicarea Planului Dawes,
care a funcţionat între 1924 şi 1929. În această perioadă, Germania a plătit în contul
datoriilor 7-8 miliarde mărci, dintre care 6 miliarde în devize.
Însă, în afară de cele 800 de milioane intrate conform planului, raţionalizarea
industriei germane şi dobânzile mari oferite au atras capitaluri externe care au însumat
aproximativ 24 miliarde de mărci 17.
Agricultura germană însă, nu a progresat decât datorită sprijinului sistematic
acordat de guvernele de dreapta moşierilor : degrevări fiscale, cumpărarea de către
stat a stocurilor la preţuri garantate, împrumuturi cu dobândă redusă acordate junker-
ilor din Est, adoptarea în 1927 a unui tarif protecţionist ridicat ; deşi a fost introdusă
pe scară largă mecanizarea, progresul a fost lent, comparativ cu situaţia din celelalte
sectoare.
Germania a înregistrat progrese în aproape toate sectoarele economiei şi
societăţii. Oraşele au fost modernizate prin declanşarea unor vaste programe de
construcţii.

14
Gilbert Badia, La fin de la Republique Allemande (1929-1933), Paris, 1958, pag.10
15
Pierre Milza, De Versailles a Berlin. 1919-1945, Paris, 1972, pag.29
16
J.M.Roberts, Europe 1880-1945, London, 1972, pag.556
17
Rene Sedillot Le drame des monnaies. Histoire contemporaine des changes, Paris, 1937, pag.90
 10

A crescut volumul global al comerţului exterior, flota comercială germană

ocupând locul patru în lume (după Marea Britanie, SUA şi Japonia), deşi ponderea
comerţului exterior, de 9% în 1928, a fost sub cea din 1913, de 12%.
Balanţa comercială a rămas în general deficitară, în ciuda afirmării
exporturilor, iar balanţa de plăţi nu a fost echilibrată decât datorită sosirii capitalului
străin.
Adoptarea Planului Young în 1930 a reprezentat sfârşitul controlului străin
asupra finanţelor germane, reducerea datoriei Reichului şi un nou împrumut de 300
milioane mărci. În 9 mai 1931 a fost proclamat Moratoriul Hoover – moratoriul
general al datoriilor internaţionale – iar în iulie 1932, la Conferinţa de la Lausanne s-a
pus capăt problemei reparaţiilor.
Urmare a crizei bancare din vara anului 1931, la 13 iulie 1931 guvernul
german a decis blocarea capitalurilor şi a plăţii datoriilor, marca devenind astfel o
monedă blocată ; în acel moment, creanţele private străine depăşeau 13 miliarde pe
termen scurt şi aproape 11 miliarde pe termen lung 18.
La 1 iulie 1934 Germania a instituit moratoriul general al transferurilor,
creditorii nemaiputând fi plătiţi decât din produsul exportului german, prin
intermediul Oficiilor de compensare.
Rămasă la paritatea clasică marca s-a prăbuşit pe piaţa internaţională odată cu
celelalte monede. Acoperirea acesteia care înainte de 1930 ajunsese la 72%, nu mai
reprezenta decât 30% în 1931, pentru ca la sfârşitul anului 1934 să ajungă la 1,5% ;
astfel, în condiţiile blocării mărcii, cu o acoperire inexistentă, marca a ajuns să aibă 50
de cursuri diferite, corespunzător celor 50 de categorii de mărci blocate, valoarea
acestora fiind între 40 şi 80% din paritate 19.

18
Rene Sedillot Le drame des monnaies. Histoire contemporaine des changes, Paris, 1937, pag.33
19
Rene Sedillot Le drame des monnaies. Histoire contemporaine des changes, Paris, 1937, pag.37. În
scopul întăririi rezervei de devize a Reichului şi stopării evaziunii capitalurilor, în iulie 1931 a fost
instituit controlul Reichsbank asupra tranzacţiilor în devize, iar ulterior (noiembrie 1931) s-a interzis
străinilor să-şi vândă liber titlurile germane, iar exportatorilor germani să dispună liber de devizele
provenite din export.
În aprilie 1934 a fost interzis exportul biletelor Reichsbank, iar în decembrie a fost interzis şi importul
lor. : turiştilor li s-a permis să iasă din Germania cu sume între 200 şi 10 mărci, respectiv să intre cu 20
de mărci. Motivate tot de ideea întăririi rezervei monetare, în martie 1936 a fost scăzut titlul aur al
bijuteriilor, iar în noiembrie 1936 au fost rechiziţionate valorile străine deţinute de cetăţenii germani.
La 1 decembrie 1936 guvernul german a introdus pedeapsa capitală pentru cei care, exportând sau
menţinându-şi capitalurile în străinătate, se făceau vinovaţi de sabotarea ‘Planului de patru ani’.
 11

În Germania, influenţa crizei americane s-a resimţit la mai multe niveluri. În

primul rând, s-a observat o scădere a investiţiilor provenite din SUA, care au scăzut
de la 250 milioane dolari în 1928 la 40 de milioane dolari în 1929 20.
În al doilea rând, reculul comerţului exterior american l-a atras pe cel al
schimburilor economice mondiale, exporturile germane fiind primele care au resimţit
consecinţele : din 1929 în 1932 exporturile germane au scăzut cu 25% în volum şi cu
52% în valoare, situaţie însoţită de o puternică scădere a preţurilor mondiale.
Din aceasta a rezultat o scădere spectaculoasă a producţiei industriale cu circa
20% între februarie 1929 şi februarie 1931; între 1928 şi 1932, ponderea producţiei
industriale a Germaniei în producţia mondială a scăzut de la 11,6% la 8,9% 21.
La începutul anului 1931 a început retragerea masivă a capitalurilor
americane, britanice şi franceze investite în Germania, ceea ce a determinat reducerea
rezervelor de aur şi devizelor Reichbank, a provocat prăbuşirea cursurilor bursiere şi a
creat în mediile de afaceri un sentiment de nelinişte care a degenerat în panică, odată
cu anunţarea, pe 11 mai 1931, a falimentului puternicei bănci austriece Kredit Anstalt.
Criza a luat o amploare deosebită în iunie-iulie 1931, în momentul în care
retragerile din bănci şi case de depuneri au atins 2 miliarde de mărci. Falimentul unuia
din principalele grupuri textile germane – Nordwolle din Bremen – a determinat
suspendarea plăţilor uneia din cele mai importante patru instituţii de credit –
Danatbank – la 12 iulie 1931, o zi mai târziu, cancelarul Bruning decizând închiderea
tuturor băncilor şi caselor de depuneri, care vor fi redeschise în august cu restricţii
drastice asupra retragerilor de fonduri şi operaţiunilor de schimb.
Căderea exporturilor şi diminuarea importurilor - care a compromis
aprovizionarea cu materii prime - decise de guvern pentru a limita deficitul comercial
au provocat prăbuşirea producţiei industriale : în trei ani, producţia de cărbune a
scăzut de la 163 la 104 milioane tone, cea de oţel de la 16 la 5,8 milioane tone, iar
industria constructoare de maşini a înregistrat o scădere a producţiei cu 40%.
În timp ce portofoliile de comenzi sunt zero, multe uzine şi-au redus la 50%
capacitatea de producţie, cea mai mare parte a societăţilor şi-au redus dividendele şi s-
au înregistrat un număr impresionant de falimente (de la 10 la 12.000 pe an). Scăderea
preţurilor agricole a lovit dur pe marii proprietari din Est, care au fost nevoiţi să se

20
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.300
21
P.Delfaud, Cl.Girard, P.Guillaume, J.A.Lesourd, Nouvelle histoire economique, Armand Colin,
Paris, 1976, pag.123
 12

îndatoreze pentru a-şi moderniza exploatările şi au trebuit adeseori să-şi ipotecheze

domeniile.
Criza din 1930-1932 a avut asupra societăţii germane efete aproape identice cu
cea din 1923, cu diferenţa că, de această dată, salariaţii şi, în general cei ce aveau
venituri fixe, au fost relativ privilegiaţi, deoarece curba salariilor s-a menţinut peste
curba preţurilor. Şomajul a crescut de la 600.000 în 1928, la 3.700.000 la sfârşitul lui
1930, a ajuns la 5,1 milioane în septembrie 1932 şi a atins punctul maxim la începutul
anului 1933, când 6,1 milioane de germani erau şomeri 22 ; şomajul parţial a afectat 8
milioane de oameni care primeau salarii reduse la jumătate.
Pe total, între 50 şi 60% din populaţia germană a fost afectată de criza
locurilor de muncă, care a atins mai ales muncitorii, tinerii şi cadrele 23.
În anii ’30, prosperitatea economiei germane s-a sprijinit pe baze foarte
fragile. În deceniul patru, datoria externă a Germaniei a luat proporţii enorme
ajungând la 6,5 miliarde de dolari, adică la o dobândă anuală de 300 de milioane de
dolari, care a necesitat aporturi constante de noi capitaluri străine.
Din cele 25 de miliarde de mărci-aur investite, cu începere din 1924, în
economia germană, cea mai mare parte de provenienţă americană, 10 miliarde mărci-
aur au fost pe termen scurt, pe care băncile germane le-au investit în industrie sub
formă de obligaţiuni sau de credite pe termen lung. Astfel, sistemul bancar german s-a
aflat în imposibilitatea de a se mobiliza rapid pentru a face faţă cererilor de
rambursare ale creditorilor americani şi nu a putut conta în acest caz decât pe slabele
rezerve în devize ale Reichsbank şi pe propriile lor creanţe externe.
Pe de altă parte, investiţiile industriale, efectuate cu o preocupare evidentă
pentru raţionalizare şi productivitate crescută, au fost la limita mijloacelor financiare
ale Germaniei ; ele nu se puteau dezvolta decât în condiţiile unei creşteri constante a
volumului afacerilor, pe care numai expansiunea pieţelor externe o puteau asigura.
Astfel, economia germană a fost extrem de vulnerabilă la contracţia comerţului
internaţional. Nu în ultimul rând, evoluţia conjuncturii politice, a slăbit încrederea
germanilor în guvern şi a favorizat fuga capitalurilor.
Diminuarea încasărilor şi creşterea intervenţionismului statului au distrus
echilibrul bugetar. În încercarea de a stopa criza, guvernele germane – cel condus de

22
Geoff Layton, Germania : Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.11-12
23
P.Delfaud, Cl.Girard, P.Guillaume, J.A.Lesourd, Nouvelle histoire economique,Armand Colin, Paris,
1976, pag.91
 13

Heinrich Bruning 24 şi cel al lui Franz von Papen – au practicat o severă politică
deflaţionistă, reflectată în scăderea salariilor funcţionarilor, reducerea alocaţiilor de
şomaj şi a prestaţiilor sociale, anularea convenţiilor colective şi creşterea impozitelor
indirecte, măsuri care au afectat în special muncitorimea şi mai puţin clasele avute.
Pe de altă parte, statul a intervenit direct în activitatea economică, prin
cumpărarea întreprinderilor aflate în dificultate, acordarea de subvenţii sau reduceri
de impozite, stabilirea controlului schimburilor şi controlul asupra sistemului bancar.
Din 1933, conjuctura economică, mai mult decât doctrina NSDAP-ului au
impus economiei germane un dirijism strict şi o evoluţie spre autarhie. Primele
opţiuni autarhice au fost motivate de necesităţile reconstrucţiei economice.
Promotorii noii politici economice, în special dr.Hjalmar Schacht (preşedinte
al Reichbank între 1933-1939 şi ministru al economiei între 1934-1937), ca şi
industriaşii şi oamenii de afaceri au fost partizanii economiei liberale, iar conducătorii
nazişti nu au intenţionat să aplice odată ajunşi la putere programul stângist la
partidului elaborat în anii ’20.
Pe parcursul anului 1932, conducerea nazistă a început să ia în considerare un
număr de posibile abordări ale problemei economice.
În primul rând, exista politica autarhiei, care presupunea crearea unei
comunităţi comerciale sau economice aflată sub influenţa dominantă a Germaniei,
care să fie extinsă în aşa fel încât să rivalizeze cu celelalte mari puteri economice.
În al doilea rând, a fost acordată o atenţie specială ideii de finanţare deficitară,
promovată de adepţii keynesismului, crearea de noi locuri de muncă urmând a
determina sporirea cererii la nivelul ansamblului economiei. Până în ianuarie 1933, în
ciuda atenţiei acordate unor asemenea orientări, nu a apărut nici un plan coerent.
În consecinţă, deşi aceste moduri de abordare figurează în istoria economică a
celui de-al Treilea Reich, în ele există o lipsă de consistenţă care sugerează faptul că
politica economică tindea să fie pragmatică şi să răspundă mai degrabă necesităţilor
momentului respectiv, decât să fie rezultatul unei planificări tratate cu grijă. Pe
ansamblu, în întreaga perioadă a regimului nazist nu a predominat nici un sistem
economic unic şi unitar.
Greu îndatorată şi dispunând de slabe rezerve monetare, Germania nu a putut
proceda nici la o devalorizare – care ar fi sporit greutatea datoriilor sale –, nici la o

24
Heinrich Bruning era liderul parlamentar al Partidului de Centru, al doilea ca importanţă din
Reichstag.
 14

politică de inflaţie controlată (similară New Deal-ului american), deoarece după criza
din 1923 orice tensiune inflaţionistă 25 risca să provoace panică.
De asemenea, Germania nu a putut conta pe credite externe şi a fost astfel
nevoită să-şi relanseze economia prin limitarea la maxim a ieşirilor de aur şi devize.
Liniile generale ale programului social-economic al lui Adolf Hitler sunt
rezumate în Apelul către poporul german din 31 ianuarie 1933 : ’Au trecut mai bine
de 14 ani de la nefericita zi în care poporul german, orbit de promisiunile lansate atât
în interiorul, cât şi în exteriorul ţării, a dat uitării cele mai înalte valori ale trecutului
său, ale Reichului, ale libertăţii şi onoarei sale, pierzând astfel tronul… Plini de
adâncă nemulţumire, milioane dintre cei mai buni bărbaţi şi femei ai Germaniei, din
toate straturile sociale, au asistat la dezintegrarea naţiunii într-un talmeş-balmeş de
opinii politice egoiste, interese economice şi conflicte ideologice…Mizeria poporului
nostru este înfiorătoare ! Proletariatul muritor de foame înregistrează milioane de
şomeri, în timp ce întreaga clasă mijlocie, a micilor întreprinzători, a fost sărăcită.
Dacă şi ţăranul german va fi implicat în această prăbuşire economică, ne vom
confrunta cu o catastrofă de mari proporţii…Noi preluăm o moştenire îngrozitoare.
Sarcina care ne stă în faţă este cea mai grea dintre cele cu care s-au confruntat
politicienii germani. Dar cu toţii avem o încredere nemărginită, căci credem în
poporul nostru şi în valorile sale eterne. Ţăranii, muncitorii şi clasa de mijloc trebuie
să se unească pentru a contribui la clădirea noului Reich. Guvernul naţional
consideră că sarcina primordială este aceea de a restabili unitatea de spirit şi voinţă
a poporului german…Găsindu-se deasupra claselor sociale şi averilor, va reda
poporului conştiinţa unităţii sale rasiale şi politice şi obligaţiile care derivă de
aici…Va declara, aşadar, un război civil nemilos nihilismului spiritual, politic,
cultural. Germania nu trebuie şi nu va cădea în anarhia comunistă. În 14 ani,
partidele din noiembrie au ruinat ţăranul german. În 14 ani, au creat o armată de
şomeri. Guvernul naţional va urma planul expus în continuare cu voinţă de fier şi
perseverenţă plină de încăpăţânare. În următorii 4 ani, ţăranul german trebuie salvat
din ghearele sărăciei. În 4 ani, şomajul trebuie eradicat. În paralel cu acestea, se vor
forma premisele însănătoşirii economiei…Guvernul revoluţiei naţionale doreşte să
pornească la treabă, şi o va face. Nu el este cel care timp de 14 ani a provocat ruina

25
Preocuparea privind inflaţia nu s-a materializat deoarece guvernul a stabilit un control strict asupra
preţurilor şi salariilor, măsură economică înlesnită de actul politic al desfiinţării sindicatelor din mai
1933.
 15

poporului german ; el doreşte să-l conducă la apogeu. Este hotărât să facă atâtea
îmbunătăţiri în 4 ani, cât să acopere datoriile contractate în 14 ani. Dar nu poate
subordona opera de reconstrucţie voinţei celor care sunt răspunzători de colaps.
Partidele marxiste şi cei care le susţin au avut la dispoziţie 14 ani în care să-şi
dovedească priceperea. Rezultatul este un morman de ruine. Acum, popor german,
acordă-ne nouă 4 ani şi judecă-ne apoi’.
Numit de Adolf Hitler 26 în fruntea Reichsbank şi a ministerului economiei,
dr.Hjalmar Schacht a încercat iniţial să opereze redresarea financiară a Germaniei prin
aceleaşi metode aplicate în 1924. Pentru aceasta, el a întărit controlul schimburilor
instituit de guvernul Bruning, pentru a stopa hemoragia de capital şi a aplicat pentru a
nu recurge pe faţă la inflaţie, un sistem de cambii garantate de stat, cu care industriaşii
şi-au plătit furnizorii şi care urmau să fie onorate după redresare.
În acelaşi timp, statul a finanţat o politică de mari lucrări publice şi de
reînarmare. În urma organizării puse la punct de Schacht, între anii 1933 şi 1937,
bugetul statului a fost destinat unor lucrări menite să creeze noi locuri de muncă
(construirea autostrăzilor şi a clădirilor publice, defrişări), iar subvenţiile acordate au
ajutat la revitalizarea construcţiilor private şi a reparaţiilor.
Rezultatele s-au tradus prin relansarea producţiei de oţel şi fontă27, scăderea
şomajului, cu toate că puterea de cumpărare a maselor a scăzut prin micşorarea
salariilor şi datorită prelevărilor fiscale, guvernul nereuşind crearea unei mari pieţe de
consum interne care ar fi putut prelua sarcina continuării iniţiativelor statului.
Dificultăţile persistente ale comerţului exterior, combinate cu acest semi-eşec au
determinat intensificarea tendinţelor dirijiste şi autarhice.
Prin legea din 3 iulie 1934 lui Hjalmar Schacht i s-au acordat puteri
dictatoriale asupra economiei, necesare introducerii Noului Plan Economic aplicat din
septembrie 1934. Planul a oferit guvernului un control pe scară largă al tuturor
aspectelor legate de schimburile comerciale şi valutare, în acest fel guvernul
stabilindu-şi priorităţile. În consecinţă, de exemplu, în 1934 importurile de bumbac au
fost reduse substanţial, pentru a satisface cererile de import ale industriei grele.

26
Cf. Geoff Layton, Germania : Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.46-
47
27
După ocuparea Austriei în 1938, şi a Cehoslovaciei în 1939, prin includerea capacităţilor de
producţie ale acestora în spaţiul economic german, Germania a realizat o producţie anuală de 20
milioane tone de fontă, 23 milioane tone de oţel şi 204.000 tone de aluminiu. Cf.M.Mureşan,
D.Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.54
 16

Schacht a încercat să promoveze comerţul şi să economisească valuta străină

prin semnarea unor tratate 28 de comerţ bilateral, în special cu ţările din sud-estul
Europei şi din America Latină. Rezultat al politicii lui Schacht, la sfârşitul anului
1935, Germania avea un surplus comercial, rata şomajului era în scădere, iar
producţia industrială globală crescuse cu 49,5% faţă de 1933 29.
În orice caz, toate aceste succese au fost marcate o slăbiciune structurală
fundamentală în problema echilibrării plăţilor, care, între 1934 şi 1936, a fost mascată
printr-o serie de subterfugii financiare inteligente. În ciuda trucurilor sale economice
şi a simpatiei aparente faţă de finanţarea deficitară, Schacht era conştient că deficitul
bugetar şi balanţa plăţilor nu puteau fi menţinute pe timp nelimitat, la începutul anului
1936 devenind clar faptul că odată cu creşterea cerinţelor pentru înarmare şi alte
cheltuieli adiacente, balanţa de plăţi a Germaniei se îndrepta spre dezastru. În
consecinţă, Schacht a propus o reducere a cheltuielilor militare în speranţa măririi
producţiei de bunuri industriale de export, care aveau avantajul de a fi vândute şi de a
câştiga valută. Soluţia propusă a avut susţinători, în special printre cei cu interese în
ramurile industriale orientate spre export, dar a întâmpinat o opoziţie fermă din partea
forţelor armate şi a NSDAP.
Criza politico-economică din 1936 a fost rezolvată prin introducerea Planului
de patru ani (9 septembrie 1936), aflat sub conducerea lui Hermann Goring, al cărui
scop principal a fost pregătirea forţelor armate şi economiei în vederea războiului.
Planul a avut patru priorităţi : creşterea producţiei agricole, perfecţionarea
sectoarelor-cheie ale forţei de muncă, reglementarea guvernamentală asupra
importurilor şi exporturilor şi obţinerea unei independenţe economice în ceea ce
priveşte materiile prime, precum petrolul, metalele şi cauciucul. Planul a prevăzut
naţionalizarea anumitor sectoare, puţin rentabile, însă, pe ansamblu, structura
capitalistă a economiei germane a subzistat şi chiar a fost consolidată printr-o
puternică concentrare. Succesul Planului de patru ani s-a dovedit a nu fi total. Pe de o

28
Acestea luau adeseori forma unor convenţii ce presupuneau schimburi în natură directe, evitându-se
astfel necesitatea schimbului oficial de valută. Germania se declara de acord să tranzacţioneze materii
prime din aceste ţări, cu condiţia ca mărcile să fie folosite numai pentru cumpărarea produselor
germane (la un moment dat s-a estimat că marca germană avea 237 de valori diferite, în funcţie de ţară
şi împrejurări). În acest fel, Germania a început să exercite o influenţă economică puternică în Balcani
cu mult înainte să fi obţinut controlul politic şi militar.
29
Geoff Layton, Germania : Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.77
 17

parte, a fost departe de a atinge obiectivele propuse în privinţa produselor vitale legate
de petrol şi cauciuc, iar producţia de armament nu a tins cotele cerute de armată.
Pe de altă parte, producţia unui număr de materiale-cheie, cum ar fi aluminiul
şi explozibilele, s-a mărit considerabil, iar la alte produse a crescut, atingând o rată
însemnată. Astfel, în ciuda avântului economic, Germania a înregistrat o creştere a
gradului său de dependenţă faţă de importuri.
În acelaşi timp s-a urmărit creşterea producţiei industriale şi limitarea
importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de
înlocuire (Ersatz), benzină şi cauciuc sintetic, textile artificiale, etc. Pentru reducerea
scurgerilor de devize marca a fost blocată – investitorii străini trebuind să-şi
cheltuiască veniturile în Germania – şi s-au introdus pe scară largă acorduri de
clearing – orice import trebuind să fie compensat printr-un export de aceeaşi valoare
în ţara respectivă.
La sfârşitul anului 1938, producţia industrială germană a înregistrat o creştere
de 105% faţă de 1933, însă, în pofida acestui fapt, Germania nu era pregătită pentru
război 30.
Din 1936, autarhia a devenit nu numai condiţia unei redresări economice ce
urma să reinsereze progresiv Germania în circuitele economice mondiale, ci şi
instrumentul unei reînarmări fără limite în perspectiva războiului, război în care
Germania trebuia să se descurce de una singură.
Pentru aceasta a fost dezvoltată agricultura prin mari lucrări de îmbunătăţiri
funciare şi prin limitarea exodului rural şi a fărâmiţării terenurilor prin crearea – prin
Legea Reichului privind gospodărirea fermelor din 1933 - de domenii inalienabile
(Erbhofe), statul german oferind siguranţa proprietăţii celor ce deţineau ferme de
dimensiuni medii, cuprinse între 7,5 ha şi 12,5 ha 31.

30
O serie de cercetări efectuate în anii ’50 – în special cele ale lui B.H.Klein – au dus la concluzia că
această ‘mobilizare parţială’ a economiei germane în perioada Planului de patru ani a reprezentat o
strategie deliberată care ţinea de politica Blitzkrieg. În opinia acestor cercetători, Hitler şi forţele
armate cunoşteau situaţia precară a Germaniei în ceea ce priveşte materiile prime şi în consecinţă au
adoptat strategia războaielor scurte, care să nu slăbească excesiv economia. În plus, acest plan avea şi
avantajul politic de a nu reduce în mod drastic producţia de bunuri de consum. În consecinţă, Klein a
susţinut că anterior anului 1939, nivelul de mobilizare economică al Germaniei în vederea războiului a
fost mai curând scăzut. Oricum, este evident că din 1933 creşterea economică a fost direcţionată în
principal către nevoile armatei şi nu către consumul civil, iar din 1936 şi până în 1939, peste 2/3 din
totalul investiţiilor germane au fost îndreptate spre obiective care ţineau de pregătirea războiului.
31
Datorită faptului că s-a interzis prin lege diviziunea fermelor, ţăranii s-au confruntat cu mari
probleme în asigurarea viitorului pentru mai mult de unul dintre copii. Pe de altă parte, tergiversările
birocratice ale organismelor guvernamentale au provocat numeroase resentimente şi nemulţumiri în
 18

Comunitatea agricolă a avut un statut special, ideologia nazistă a ‘Sângelui şi

pământului’, reprezentând ţărănimea ca fiind, din punct de vedere rasial, cel mai pur
element al Volk-ului, reprezentantă a acelor valori tradiţionale care se pierduseră în
societatea urbană amorfă a Germaniei industrializate. Din 1933, Comisia pentru
aprovizionarea Reich-ului a început să controleze fiecare aspect al producţiei şi
consumului agricol, fermierii beneficiind de o creştere a preţurilor între 1933 şi 1936.
Către sfârşitul anilor ’30, în ciuda dorinţei regimului de a spori producţia
agricolă a devenit evident faptul că avea loc un exod al lucrătorilor către oraşe,
datorită salariilor mai mari existente în mediul urban. În condiţiile în care agricultura
germană nu dispunea de puterea economică de a intra în competiţie cu alte sectoare
ale economiei şi datorită faptului că existau anumite limite în ceea ce priveşte politica
de intervenţie a statului, ea s-a confruntat cu o lipsă acută a forţei de muncă.
Militarizarea 32 economiei germane a fost însoţită de o mobilizare a mâinii de
lucru realizată prin intermediul corporatismului.
Sindicatele au fost suprimate, fiind înlocuite de Frontul Muncii (Deutsche
Arbeitfront) 33, organizaţie care a regrupat salariaţii şi patronii, favorizându-i în
general pe ultimii.
Pentru clasa muncitoare au existat în anii regimului nazist efectele benefice ale
unei munci stabile, ale unei plăţi regulate şi ale unor posibilităţi de recreere organizate
de KDF – Kraft durch Freude, Putere prin bucurie – care punea la dispoziţia
milioanelor de muncitori ocazii nenumărate (vizite culturale, întâlniri sportive şi
călătorii – în vederea petrecerii concediilor. Aceste avantaje au fost însă
contrabalansate de pierderea dreptului de negociere şi de cerinţele venite din partea
patronatului şi a guvernului, care au intervenit în mod efectiv în controlul sporurilor
de salarii şi al limitării libertăţii de mişcare a muncitorilor.

rândul ţărănimii (de exmplu, se stipula ca fiecare găină să dea 65 de ouă anual !). Geoff Layton,
Germania : Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.89
32
Militarizarea economiilor Germaniei, Japoniei şi Italiei a determinat sporirea masivă a producţiei
industriale globale în cele trei ţări, evoluţia ascendentă a producţiei nefiind întreruptă de criza din anii
1937-1938. Astfel, încă din 1937, producţia de fontă şi oţel a Germaniei a egalat nivelul celei a Marii
Britanii şi Franţei luate la un loc, iar cea de aluminiu a fost de două ori mai mare decât ale celor două
ţări luate împreună. Pregătirile de război sunt evidente dacă la producţia germană se adaugă producţia
Italiei de 1 milioan de tone fontă şi 2,3 milioane tone de oţel, precum şi pe cea a Japoniei de 5 milioane
tone fontă, 7 milioane tone oţel şi 23.000 tone aluminiu. Cf. M.Mureşan, D.Mureşan, Istoria
economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.54
33
Cu începre din mai 1933, muncitorii nu aveau altă alternativă decât să se alăture DAF – Deutsche
Arbeitfront - şi să-i accepte stipulările în ceea ce priveşte condiţiile de muncă ; de asemenea, din 1935
prestarea unei munci a devenit obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe, economia germană
beneficiind în acest mod de o sursă de mână de lucru gratuită.
 19

Analiza salariilor muncitorimii germane s-a dovedit a fi o chestiune foarte

complicată, în special datorită faptului că au existat o multitudine de variabile – cum
ar fi vârsta, ocupaţia şi localizarea geografică – care trebuie luate în considerare : cert
este că salariul real al unui muncitor german (puterea reală de cumpărare după
calcularea ratei inflaţiei) abia se ridica în 1938 deasupra nivelului atins în 1929,
aceasta în condiţiile în care săptămâna medie de lucru s-a mărit de 43 de ore la 47 de
ore în 1939. În ciuda tuturor complicaţiilor, în mod clar cele mai mari avantaje le-au
avut muncitorii din industriile asociate exploziei reînarmării, în timp ce persoanele
implicate în industria bunurilor de consum se zbăteau să-şi menţină veniturile
existente.
În anii ’30, clasa mijlocie germană 34 s-a aflat într-un declin relativ, determinat
de conjuctura economică dură şi de înclinaţia NSDAP către categoria socială a marii
finanţe al cărei sprijin era necesar în vederea reînarmării.
Marea finanţă a fost cea care a beneficiat cel mai mult de pe urma programului
economic aplicat în Germania după 1933 : valoarea industriei germane a crescut în
mod constant, după cum reiese din mărirea ratei de indexare de la 41 de procente în
1932 la 106 în 1940, în vreme ce dividendele plătite investitorilor au crescut de la o
medie de 2,83% la 6,60% în aceeaşi perioadă ; o asemenea creştere s-a reflectat şi în
cifra de salarizare a personalului de conducere, de la o medie de 3.700 RM în 1934 la
5.420 RM în 1938 35.
Datorită politicii economice aplicate în anii ’30, Germania a devenit în 1939 a
doua putere industrială a lumii, prin progresele spectaculoase înregistrate mai ales în
domeniul energiei – 186 milioane tone de cărbune, adică producţia totală a anului
1913 –, materiilor prime, bunurilor din domeniul echipamentelor şi producţiei, în
condiţiile în care şomajul a fost aproape în întregime eradicat. Progrese deosebite a
cunoscut şi agricultura germană, capabilă să satisfacă necesităţile interne ale
Reichului. Pătrunderea comercială în Europa dunăreană şi balcanică a consolidat
influenţa politică şi economică a Germaniei în aceste zone.
La pasiv, creşterea datoriei publice şi manipulările monetare, mediocra
producţie de bunuri de consum, investiţiile neproductive de reînarmare, posibilităţile
34
Declinul clasei mijlocii germane reiese şi din analiza pe grupe de vârstă care arată că în 1933, 20%
dintre proprietarii de întreprinderi mici aveau sub 30 de ani, iar 14% aveau peste 60 ; în 1939, cifrele
corespunzătoare au ajuns la 10%, respectiv la 19%. Geoff Layton, Germania : Al Treilea Reich, 1933-
1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.90
35
Geoff Layton, Germania : Al Treilea Reich, 1933-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.90
 20

reduse de absorbţie ale pieţei interne generate de stagnarea nivelului de trai,

completează imaginea unei redresări economice incomplete şi artificiale, bazate pe
pregătirile de război.
Această dezvoltare a avut loc în cadrul unei societăţi prinse în plasa întreţesută
de către stat şi partid. Prin Mein Kampf, Hitler a deschis poporului german umilit
perspectiva unei Germanii triumfătoare ce urma să-i reunească pe toţi cei de acelaşi
sânge în cadrul Reichului renăscut şi extins prin cuceriri în est. Pregătirile de război
au fost intensificate fiind marcate de câteva momente cheie care conduc la catastrofa
declanşată în 1939 : 1935 – restabilirea serviciului militar în Germania ; 1936 –
reocuparea Renaniei ; 1938 – Hitler comandant suprem ala Reichswehr-ului, ocuparea
Austriei, ultimatumul pentru Cehoslovacia, acordurile de la Munchen ; 1939 –
ocuparea Cehoslovaciei, a portului Memel, alianţa militară italo-germană, pactul de
neagresiune germano-sovietic, invadarea şi apoi împărţirea Poloniei cu URSS (care va
anexa şi o parte a Finlandei). La începutul celui de-al doilea război mondial Germania
domină Europa. Însă atacarea URSS şi intrarea SUA în război în 1941 au inversat
raportul de forţe, războiul încheindu-se după încă 4 ani de război, soldat cu distrugeri
masive şi moartea a 50 de milioane de oameni, de 6 ori mai mulţi decât în primul
război mondial.
La sfârşitul războiului, două mari puteri deţin supremaţia într-o lume complet
devastată : Statele Unite, liderul incontestabil al lumii capitaliste şi URSS, puterea
aflată în centrul unui nou bloc care pretinde a întrupa idealurile socialismului. Al
doilea război mondial marchează sfârşitul unei epoci şi începutul uneia noi
caracterizată de coordonate complet diferite.