1

05. Metamorfozele capitalismului american în secolul XX

Capitalismul american în primul deceniu interbelic

După Marele Război, Statele Unite reprezintă cea mai mare putere economică
a lumii. Venitul naţional al SUA a crescut de la 33 de miliarde de dolari în 1914 la 61
de miliarde în 1918, iar industria s-a dezvoltat, impunându-se de acum înainte la nivel
mondial în majoritatea sectoarelor de activitate. Chiar dacă, în pofida dezvoltării sale
impresionante, flota americană nu a întrecut-o încă pe cea a Marii Britanii, comerţul
american a ştiut să profite de nevoile şi dificultăţile celorlalte ţări pentru a ajunge în
1920 la un nivel record : importuri în valoare de 5 milioane de dolari şi exporturi de
peste 8 milioane de dolari. Iar dacă investiţiile externe ale SUA sunt încă, în 1919, sun
jumătate din cele ale Marii Britanii – 6,5 miliarde faţă de 15,7 miliarde de dolari –
rezerva de aur a Americii se ridică, în 1921, la 2,5 miliarde de dolari, iar creanţele de
război, în ce îi priveşte pe vechii aliaţi, sunt în jur de 12 miliarde de dolari 1.
În plus, intervenţia americană a fost decisivă pentru încheierea războiului, iar
participarea preşedintelui Woodrow Wilson la Conferinţa de Pace şi rolul jucat de
acesta au întărit ascensiunea Statelor Unite în primul eşalon al puterilor lumii. Însă,
Senatul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles, respingând până şi
aderarea SUA la Societatea Naţiunilor, organism la a cărui edificare contribuise în
mod substanţial însuşi preşedintele Wilson.
La alegerile din 1919, republicanii au câştigat majoritatea în Camera
Reprezentanţilor, iar în 1920, republicanul W.G. Harding a fost ales preşedinte.
Idealurilor de democraţie şi cooperare internaţională care îl animaseră pe
Wilson, Harding le opune convingerile sale naţionaliste : ‚Am o asemenea încredere în
America noastră, încât devine inutilă orice reuniune a puterilor străine care să ne spună nouă ce
anume suntem datori să facem. Numiţi aceasta, dacă vreţi, egoism naţionalist, dar eu cred că este o
atitudine izvorâtă din patriotism. Ocrotiţi în primul rând America ! Gândiţi-vă în primul rând la
America ! Preamăriţi în primul rând America !’. Astfel, de acum înainte, Statele Unite se
vor proteja împotriva invaziei de mărfuri străine şi împotriva imigraţiei, iar
dezvoltarea economică se va face în perioada anilor ’20 în general pe baza resurselor
americane şi pentru pieţele americane.

1
Michel Beaud, Istoria capitalismului, Editura Cartier, Chişinău, 2001, pag.200
 2

În măsura în care capitalismul american este deja un imperialism, orizontul său

este alcătuit în principal de cele două Americi. În perioada războiului, legăturile dintre
capitalismul britanic şi cel canadian au slăbit, iar Canada a intrat sub influenţa
americană. De acum înainte, Canada şi America Latină, sunt principalele câmpuri de
investiţii pentru capitalurile americane, iar America Latină este teritoriul unde se
exercită intervenţia şi dominaţia americană.
În perioada imediat următoare războiului, Statele Unite au traversat o gravă
criză economică, punctată de frământări sociale şi de un val de intoleranţă. Această
situaţie a permis revenirea republicanilor la putere, şi adoptarea unei politici de
neintervenţionism statal care a favorizat mediile de afaceri. Începând cu 1922,
conjunctura generală s-a aflat într-un proces de redresare, susţinut de abundenţa
capitalurilor, de creşterea puterii de cumpărare şi de progresele ştiinţifice şi tehnice.
Prosperitatea americană a anilor ’20 a fost susţinută în special de noile
industrii, însă ea a avut şi unele limite : unele sectoare industriale au stagnat,
agricultura s-a aflat într-o criză permanentă, în timp ce producţia, mereu în creştere,
nu a fost absorbită nici de piaţa americană, nici de pieţele externe. După scurta criză
economică din 1920-1921, datorată dificultăţilor reconversiei şi politicii deflaţioniste
a republicanilor, SUA au intrat într-o perioadă de prosperitate care a durat până la
izbucnirea marii depresiuni din 1929.
Creşterea economică americană a fost determinată de existenţa unui complex
de factori, interni şi externi, care au dus la transformarea SUA în principala putere
economică mondială.
În primul rând, SUA au dispus de capitaluri considerabile - rambursări parţiale
şi dobânzi ale datoriilor europene, cumpărarea cvasi-totalităţii aurului produs în lume,
excedente ale balanţei comerciale de-a lungul întregii perioade interbelice, plasamente
de capitaluri străine în SUA – care au permis obţinerea facilă a creditelor, cu rate ale
dobânzii foarte scăzute şi care au încurajat împrumuturile şi au stimulat economia.
Expansiunea economică s-a bazat şi pe creşterea puterii de cumpărare,
prosperitatea americană fiind fondată pe politică a salariilor mari, industria
cunoscând între 1922 şi 1929 o creştere cu 17% a salariilor 2.
De asemenea, consumul a fost încurajat de extinderea vânzărilor pe credit,
60% din automobile şi 75% din aparatele de radio fiind vândute în această manieră.

2
Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, vol.1, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.131
 3

Expansiunea a fost facilitată de concentrarea întreprinderilor, tendinţa de concentrare,

lansată înainte de 1914 în ciuda legilor antimonopoliste, crescând între 1922 şi 1929.
Concentrarea a atins sectoarele cele mai importante cum au fost industria
oţelului 3 (US Steel producea 30% din oţelul american), industria automobilului,
dominată de General Motors (34% din producţie), Ford şi Chrysler, comerţul cu
amănuntul (Great Atlantic & Pacific Tea Co., societate de magazine cu multiple
sucursale, având o cifră de afaceri superioară celei a firmei Ford). Această concentrare
a întreprinderilor a fost însoţită de o concentrare a capitalurilor : în 1929, cele mai
mari 200 de societăţi americane deţineau aproape 50% din avuţia industrială şi
comercială a SUA. Concentrarea a cuprins şi sectorul bancar, trei mari bănci fiind
dominante : Chase National Bank, National City Bank şi Guaranty Trust Co.
Creşterea productivităţii întreprinderilor americane a fost determinată de
adoptarea metodelor de organizare raţională a muncii, inspirate de Taylor.
Cercetarea ştiinţifică de îmbunătăţire a calităţii produselor şi de reducere a
costului acestora a fost finanţată de stat şi de întreprinderi, scopul principal fiind de a
produce mai mult cu preţuri cât mai mici 4.
Marile trusturi sunt primele care trec, pe o scară largă, la raţionalizarea
producţiei sub diferitele sale aspecte : ‚Mecanizarea şi, în special, înlocuirea cu motoare
electrice a muncii omului şi a maşinii cu abur (care presupunea în continuare o anumită mână de
lucru) : în 1914, 30% din maşinile ‚energetice’ din industrie erau maşini electrice, a căror putere
totală era de 9 milioane CP ; în 1929, 70% din producţia de energie era de origine şi reprezenta 35
milioane CP ; standardizarea produselor într-un număr restrâns de tipuri verificate : în 1900,
puteau fi întâlnite 55.000 de tipuri diferite de lămpi electrice ; în 1923, nu mai existau decât 342 ;
planificarea muncii : în toate atelierele, mari sau mici, cumpărarea de materii prime, ritmul lucrului
şi exploatarea la maxim a capacităţii maşinilor erau minuţios reglate printr-un plan de producţie ;
fabricarea pe bandă rulantă : metoda utilizată în abatoarele Armours din Chicago (care consta în
aşezarea porcilor sacrificaţi pe o bandă transportoare, ce îi trecea apoi prin dreptul fiecărui
muncitor), s-a extins, ca principiu, în industria automobilelor, în industria electrică, în producţia de
frigidere şi în multe alte ramuri ; organizarea birourilor : aceleaşi principii care stăteau la baza
creşterii productivităţii din uzine au fost aplicate în birouri, contribuind şi acolo la creşterea
randamentului muncii’ 5.

3
La sfârşitul anilor ’20, 50% din producţia mondială de oţel (care a crescut de la 74 de milioane tone în
1913 la 120 în 1929) era obţinută în SUA, urmată de Germania (15%), Marea Britanie (8%), Franţa
(8%), Belgia (3,3%), Japonia (1,9%), etc ; Cf. M. Mureşan, D. Mureşan, Istoria economiei, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, pag.49
4
Ford a ajuns să producă 9.109 Forduri T pe zi (la 31 octombrie 1925), preţul unui Ford T scăzând de
la 1.500 dolari pe zi în 1913 la 300 dolari în 1926.
5
Johan Akerman, Structures et Cycles economiques, (1944), vol.2, PUF, 1957, pag.484
 4

Dar nu este vorba numai de un nou mod de organizare a muncii, ci un nou

mod de inserţie a salariaţilor în sistemul capitalist, care se instituie odată cu fordismul.
Este, în acelaşi timp, un nou model pentru producţia capitalistă de mărfuri – cu salarii
relativ ridicate pentru o anumită parte a clasei muncitoare şi cu o creştere puternică a
productivităţii datorită producţiei de masă şi raţionalizării – şi pentru realizarea valorii
astfel create prin dezvoltarea consumului de masă, care se extinde asupra unei părţi a
clasei muncitoare, ale cărei condiţii de viaţă se apropie de cele ale claselor mijlocii.
Henry Ford este cel care a aplicat cum nu se poate mai sistematic acest mod de
organizare a producţiei. Fiecare lucrător ocupă un post al lui, din care nu se mişcă,
întrucât, după cum repeta Ford : ‚…mersul nu este o activitate care se plăteşte’. Piesele sunt
cele care se deplasează, purtate de un transportor automatic, iar fiecare lucrător
execută o operaţie, ori, în unele cazuri, două sau trei. În 1926, pentru 79% din
personalul angajat la uzinele Ford, timpul de pregătire era de mai puţin de o
săptămână. Banda rulantă, descompunând la maximum sarcinile de lucru şi impunând
o anumită cadenţă tuturor muncitorilor, a permis creşterea considerabilă a producţiei.
Însă, asemenea lui Chaplin în Timpuri Noi, mulţi nu acceptă, nu suportă sau refuză,
absenteismul şi aşa-numitul turn-over atingând cote ridicate.
Henry Ford este cel care a intuit ce anume trebuie făcut şi care a avut
îndrăzneala necesară pentru a-şi pune ideea în aplicare : în vreme ce salariile din
industria automobilelor sunt de 2 până la 3 dolari pe zi, el hotărăşte să le ridice la 5
dolari începând cu 1 ianuarie 1914, reducând ziua de lucru de la 9 la 8 ore : va fi aşa-
numita Five dollars Day. Efectele s-a simţit imediat : absenteismul scade, iar
binecunoscutul turn-over ajunge la mai puţin de 0,5%. Oamenii formează acum cozi
interminabile în faţa birourilor de angajări de la Ford. Producţia a crescut rapid :
200.000 de automobile în 1913, 500.000 în 1915, 1 milion în 1919, 2 milioane în
1923, peste 5 milioane în 1929. Preţul pe bucată scade, iar preţul de bază al Fordului
Model T, produs până în 1927, ajunge de la 1.950 dolari la 290 dolari.
Ford declara retrospectiv : ‚Fixarea la cinci dolari a salariului pentru ziua de muncă
de opt ore a fost una dintre cele mai frumoase economii pe care am realizat-o vreodată , dar
ridicându-l la şase dolari, am reuşit să economisesc încă şi mai mult’. Într-adevăr, Henry Ford a
ridicat tariful pentru o zi de muncă la 6 dolari, de la 1 ianuarie 1919 şi la 7 dolari,
începând cu 1 decembrie 1929.
Însă, pentru Ford nu e vorba numai de asigurarea unei mâini de lucru
disciplinate şi fidele. Înainte de toate, e vorba de deschiderea unor breşe, de lărgirea
 5

diferenţelor în sânul clasei muncitoare, atât între cei care lucrează la Ford şi ceilalţi,
cât şi între cei ce lucrează la Ford, între cei care pot beneficia de 5 dolari pe zi şi cei
care nu sunt (încă) demni de aceasta.
La cei 5 dolari pe zi nu au dreptul : muncitorii cu o vechime mai mică de 6
luni ; tinerii muncitori care nu au împlinit încă 21 de ani ; femeile, întrucât ele trebuie
să se mărite.
În plus, se impunea o ‚bună moralitate’, ‚curăţenie şi seriozitate’, interdicţia
fumatului, băutului, a jocurilor de noroc şi frecventării barurilor. În acest fel, sistemul
de salarizare a devenit un instrument de control şi într-un fel de ‚dresaj’. În acelaşi
timp, se dorea însă ca aceşti ‚lucrători buni’ să poată ajunge la un ‚bun nivel de
consum’, aşadar să asigure o desfacere pentru produsele uzinelor Ford, şi să poată
creşte ‚copii frumoşi’, adică să asigure uzinelor Ford o mână de lucru sănătoasă
pentru viitor.
În acest sens, Henry Ford afirma : ‚Plătindu-i prost pe oameni, pregătim o generaţie
de copii subalimentaţi şi subdezvoltaţi, atât fizic, cât şi moral ; vom avea o generaţie de muncitori
slabi, la propriu şi la figurat, care, din acest motiv, se vor dovedi ineficienţi atunci când vor intra în
activitatea industrială. Până la urmă, tot industria va fi cea care o să plătească…Propria noastră
reuşită depinde în bună măsură de ceea ce plătim. Dacă distribuim mai mulţi bani, aceştia vor fi
cheltuiţi. Ei vor duce la îmbogăţirea comercianţilor, a vânzătorilor cu amănuntul, a fabricanţilor şi
a muncitorilor de toate categoriile, iar această prosperitate se va traduce printr-o creştere a cererii
pentru automobilele noastre’ 6.

Creşterea economică americană nu s-a manifestat în aceeaşi măsură în toate

ramurile. O dată cu a doua revoluţie industrială, industriile noi au fost motoarele
expansiunii. Cea mai dinamică a fost industria automobilului, prima industrie a
Statelor Unite : producţia, care era în 1900 de 4.000 de vehicule, a atins cifra de
1.500.000 în 1921 şi de 4.800.000 în 1929, reprezentând 5/6 din producţia mondială.
În 1929, 4 milioane de salariaţi depindeau de această industrie, direct sau indirect,
industrie care a impulsionat şi numeroase alte sectoare (construcţia de şosele, oţel,
cauciuc, sticlă, petrol, etc).
O expansiune spectaculoasă a cunoscut industria materialelor electrotehnice şi
electronice, în special radioul, valoarea producţiei în această industrie crescând între
1922 şi 1929, de la 10 la 412 milioane de dolari. Industria construcţiilor a primit un
impuls puternic o dată cu creşterea prosperităţii şi apariţia modei ‘zgârie-norilor’.

6
Michel Beaud, Istoria capitalismului, Editura Cartier, Chişinău, 2001, pag.206
 6

Începând cu 1926, debutul zborurilor comerciale regulate a dat naştere unei

industrii aeronautice dinamice, care împreună cu industriile electrotehnică şi de
automobile au stimulat noile surse de energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de
petrol a crescut de la 33 milioane tone în 1913 la 138 milioane în 1929, iar în
alimentarea uzinelor rolul electricităţii a crescut de la 30% în 1914 la 70% în 1929.
Capitalurile americane de 7 miliarde de dolari plasaţi în 1919 în străinătate au
atins 17 miliarde în 1929, această creştere fiind favorizată de eliberarea băncilor –
prin Legea Edge din 1919 – de restricţiile legislaţiei antitrust aplicate în SUA în ceea
ce privea filialele lor din străinătate.
Această plasare a capitalurilor americane s-a făcut sub două forme : fonduri
împrumutate unor organisme publice sau semi-publice, care au făcut economiile
ţărilor respective dependente în mare măsură de prosperitatea americană şi investiţii
directe ale firmelor americane în străinătate, investiţii care, în afara beneficiilor
obţinute, au permis întreprinderilor americane să controleze sursele de materii prime
indispensabile, în special pe cele de petrol, cauciuc, cupru, cositor şi nitraţi.
Astfel, în afara unor uşoare recesiuni în 1924 şi 1927, creşterea de 90% a
producţiei industriale, de 47% a venitului naţional şi a venitului pe cap de locuitor a
fost continuă, în timp ce preţurile de en gros au rămas stabile.
Succesele economiei americane în anii ’20 păreau să anunţe o nouă eră de
creştere nelimitată şi dispariţia sărăciei, unul din sloganurile lui Calvin Coolidge,
preşedintele republican ales în 1924 fiind : ‚Afacerile sunt marea afacere a Americii’.
În realitate, prosperitatea nu era fără fisuri, în condiţiile în care 20 de milioane
de familii – din 27 milioane – nu câştigau cei 2.500 dolari venit necesari unui nivel
decent de trai, iar 6 milioane dintre aceste familii se aflau într-o situaţie apropiată de
sărăcie 7.
Pe de o parte, unele sectoare au rămas în afara expansiunii, în timp ce altele s-
au confruntat cu mari dificultăţi ; pe de altă parte, factorii de dezechilibru conţineau în
germene o criză economică.
Agricultura americană a cunoscut o criză permanentă cu începere din 1920.
Criza a fost una de supraproducţie : în timpul războiului, fermierii au contractat

7
Aproximativ 6 milioane de familii (21% din numărul total de familii) aveau venituri anuale sub 1.000
de dolari ; alte 6 milioane de familii (21%) aveau venituri anuale cuprinse între 1.000 şi 1.500 dolari ;
circa 8 milioane de familii (29%) aveau venituri cuprinse între 1.500 şi 2.500 de dolari, iar 8 milioane
de familii câştigau peste 2.500 de dolari anual ; Cf. Pierre Leon, Histoire economique et sociale du
monde, vol.5, Armand Colin, 1976
 7

datorii pentru a-şi spori producţia, dar reluarea culturilor în Europa după război,
conjugată cu o suită de recolte excelente, a provocat o supraproducţie mondială şi
prăbuşirea preţului grâului. La rândul său, bumbacul a suferit concurenţa firelor
artificiale, iar preţul său a scăzut la fel ca şi cel al porumbului şi al cărnii de porc.
Anumite sectoare industriale au fost puţin dinamice : a fost cazul industriei
alimentare, pielăriei, tutunului şi textilelor. De asemenea, după război, activitatea
şantierelor navale a decăzut. Chiar dacă a rămas principala sursă de energie, cărbunele
– concurat de petrol şi electricitate – a început să-şi găsească mai puţine debuşeuri ; în
plus, slaba concentrare a acestei industrii a antrenat o productivitate şi o rentabilitate
mediocre.
De asemenea, în ciuda eforturilor de modernizare considerabile ale căilor
ferate, industria motoare a secolului XIX, aceasta nu a mai adus mari beneficii, ca
urmare a concurenţei automobilului.
Criza a persistat până în 1929, în ciuda eforturilor guvernului federal de a
încerca să o atenueze prin măsuri ca înfiinţarea creditului agricol, achiziţionarea
stocurilor, etc. Un alt simptom îngrijorător manifestat în economia americană a anilor
’20 a fost dezechilibrul dintre producţie şi consum.
Căderea preţurilor agricole a antrenat scăderea cu 30% a veniturilor
agricultorilor între 1919 şi 1929 ; ori, aceştia reprezentau încă aproape 30% din
populaţia activă 8 a SUA, fiind o masă importantă de consumatori care pot cu
dificultate să cumpere produsele industriale ale căror preţuri nu încetează să crească.
Pe de altă parte, în timpul aceleiaşi perioade, a existat un decalaj între
creşterea de 17% a veniturilor salariale şi creşterea de 62% a profiturilor
întreprinderilor. Global, puterea de cumpărare din interiorul SUA a fost insuficientă
pentru a absorbi o producţie mereu mai mare, iar dezechilibrul s-a agravat de la an la
an, recurgerea la publicitate şi la credit nefiind, în această viziune, decât paleative
provizorii care maschează insuficienţa puterii de cumpărare.
În plus, nici pieţele externe nu au putut absorbi excedentul producţiei
americane din lipsă de mijloace de plată : SUA au cumpărat aproape toată producţia
mondială de aur, iar băncile centrale ale ţărilor europene nu au acceptat să renunţe la
stocurile de metal preţios care constituiau garanţia propriilor monede ; astfel,
neputând să plătească în aur, ţările străine, nu pot, cu atât mai mult, să plătească în

8
Funcţionarii reprezentau, în 1920, 32% din populaţia activă care nu lucra în agricultură, ajungând în
1930 să reprezinte 40% din populaţia activă.
 8

dolari, în condiţiile în care legile protecţioniste adoptate de republicani începând cu

1920, privează pe străini de posibilitatea de a deţine dolari prin vânzarea produselor
lor către SUA şi în consecinţă, de a cumpăra produsele americane.
Ca urmare, la sfârşitul anilor ’20, marea problemă a economiei americane nu
este de a produce mai mult, ci de a găsi debuşeuri.
Speculaţiile bursiere au fost rezultate ale acestei situaţii : dezechilibrul între
producţie şi consum a împins întreprinderile la a deturna o mare parte a profiturilor lor
de la investiţiile productive către bursă.
Importanţa achiziţiilor bursiere a antrenat cu începere din 1927 o creştere
considerabilă a valorii acţiunilor, astfel încât a devenit posibil să se realizeze câştiguri
importante prin achiziţionarea de titluri de valoare şi revânzarea lor aproape imediată :
acţiunile sunt cumpărate astfel pentru a fi speculate şi nu în funcţie de valoarea reală a
întreprinderilor pe care le reprezintă.
Într-o atmosferă în care fiecare este convins că se poate îmbogăţi rapid, chiar
şi oamenii cu venituri modeste s-au apucat să facă speculaţii, împrumutându-se pentru
a juca la bursă, numeroase societăţi de investiţii fiind create pentru a drena banii
depunătorilor spre achiziţionarea de acţiuni.
Aceste speculaţii au fost nesănătoase pentru economia americană, ele
deturnând capitalurile destinate investiţiilor productive şi antrenând o creştere
moderată a dobânzilor, insuficientă pentru a stopa speculaţiile, dar stânjenitoare
pentru întreprinderile care trebuie să facă împrumuturi, cum ar fi cele de construcţii.
Pe de altă parte speculaţiile priveau nu atât sectoarele dinamice ale economiei
americane, cât titlurile de valoare ale căilor ferate sau serviciile publice, activităţi care
nu au cunoscut o mare expansiune. Speculaţiile au făcut să planeze ameninţarea unei
crize bursiere, în condiţiile în care creşterea cursului acţiunilor fiind necorelată cu cea
a valorii lor reale era suficient ca deţinătorii de titluri de valoare să-şi dea seama de
această disproporţie şi să revândă masiv titlurile lor, sau pur şi simplu ca cumpărările
de acţiuni să se oprească pentru ca creşterea cursului lor să fie înlocuită de o
prăbuşire. Acest lucru s-a produs în octombrie 1929.
 9

Criza capitalismului american (1929-1933)

La finalul primului deceniu interbelic, capitalismul american s-a confruntat cu

o puternică criză, care a pus sub semnul întrebării viabilitatea sistemului şi a
determinat schimbări fundamentale în gestionarea capitalismelor liberale în întreaga
lume.
Catastrofa bursieră din 1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ
început în 1926 : atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai facil de
obţinut cu cât se puteau cumpăra acţiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumpărate
pe credit în 1929), speculatorii s-au înmulţit, ajungând să reprezinte aproape 6% din
totalul populaţiei americane. Fonduri de toate provenienţele (întreprinderi, bănci,
particulari) mai mult sau mai puţin bine canalizate de societăţile specializate –
investments trust – şi de brokeri au împins valorile bursiere la o creştere exagerată.
Reţeaua bancară a SUA, eterogenă şi dezechilibrată, în condiţiile în care 1%
din bănci deţineau peste 50% din sumele depozitate, s-a dovedit absolut incapabilă să
stăpânească această situaţie anormală.
Între 1926 şi 1929, volumul împrumuturilor destinate speculaţiilor a crescut de
la 2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele valorilor bursiere crescând în aceeaşi
perioadă de la 100 la 216 9.
Această creştere a depăşit în mod evident evoluţia valorii reale a
întreprinderilor, al căror capital sau cifră de afaceri nu au putut creşte de 2 ori în 3 ani.
Treptat dividendele s-au subţiat în raport cu valoarea acţiunilor şi această scădere a
ratei profitului a determinat investitorii la revânzarea acţiunilor.
La rândul său, guvernul american, îngrijorat de acest exces speculativ a
favorizat creşterea dobânzilor pe termen scurt, acestea depăşind pragul ‘psihologic’ de
10%, situaţie care a antrenat pierderea încrederii în rândul operatorilor bursieri.
Mişcarea de revânzare a fost astfel amorsată şi a căpătat rapid o alură
catastrofică, culminând la 24 octombrie 1929 când 12 milioane de acţiuni au fost puse
în vânzare, cursul acestora prăbuşindu-se însă în condiţiile în care cumpărătorii nu au
apărut.
Criza creditului, consecinţă imediată a crizei bursiere a antrenat criza
producţiei industriale în dublu sens : pe de o parte, prin aceea că a limitat posibilităţile

9
Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, ALL, Bucureşti, 1998, pag.230
 10

de finanţare şi a îngreunat reluarea procesului de producţie, iar pe de altă parte a

diminuat consumul, larg susţinut prin credite în anii ’20. Scăderea cererii solvabile a
determinat sporirea dimensiunii stocurilor de mărfuri şi a impus reducerea sau
stoparea producţiei.
Criza s-a declanşat în SUA, de unde s-a răspândit ulterior – din 1931 – pe plan
mondial prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare.
Argumentele lui Milton Friedman demonstrează că SUA este ţara de origine
crizei: ‘Dovada cea mai importantă a faptului că recesiunea s-a extins din Statele Unite în restul
lumii, mai degrabă decât în sens invers, constă în mişcarea aurului. În 1929, Statele Unite se bazau
pe etalonul aur, în sensul că preţul oficial al aurului (20,67 dolari pentru uncia de aur fin) fixat de
guvernul american asigura vânzarea sau cumpărarea la cerere.
Multe alte ţări se bazau pe aşa-numitul standard de schimb al aurului, la care şi ele evaluau
un preţ al aurului în moneda naţională. Acest preţ oficial dat în moneda proprie se împărţea cu
preţul dat de Statele Unite rezultând astfel rata de schimb oficială, ceea ce însemna valoarea
propriei monede în raport cu dolarul. Ei puteau să vândă sau să nu vândă aur în mod liber la preţul
oficial, dar se obligau să păstreze rata de schimb fixată la nivelul dat de cele două preţuri oficiale ale
aurului cumpărând sau vânzând dolari la cerere la acea rată de schimb.
Într-un asemenea sistem, dacă rezidenţii americani sau oricine avea dolari cheltuiau (sau
împrumutau, sau dădeau) în străinătate mai mulţi dolari decât doreau să cheltuiască (sau să
împrumute, sau să dea) în Statele Unite, cei ce primeau aceşti bani puteau să schimbe diferenţa pe
aur. Astfel, aurul părăsea Statele Unite pentru aceste ţări. Dacă apărea tendinţa inversă, adică
deţinători ai valutelor străine doreau să cheltuiască (sau să împrumute, sau să dea) mai mulţi dolari
în Statele Unite decât erau dispuşi deţinătorii de dolari să transforme în valute străine pentru a
cheltui (sau a împrumuta, sau a da) în străinătate, ei obţineau diferenţa de dolari cumpărându-i de
la băncile centrale la cursul de schimb oficial. Băncile centrale, la rândul lor, vor obţine dolari
suplimentari transferând aur în Statele Unite. Dacă recesiunea s-ar fi produs mai întâi în străinătate
în timp ce economia americană şi-ar fi continuat, pentru o vreme, dezvoltarea, exporturile
americane ar fi scăzut din cauza deteriorării situaţiei economice externe, iar importurile ar fi crescut
prin reducerea costurilor bunurilor străine.
Rezultatul ar fi fost o previzibilă tendinţă de a cheltui (sau a împrumuta sau a da) mai mulţi
dolari în exterior decât ar dori deţinătorii lor să folosească în Statele Unite şi un val de aur ar fi
părăsit Statele Unite. Aceasta ar fi dus la diminuarea rezervelor de aur ale Sistemului Federal de
Rezerve. Şi astfel Sistemul ar fi fost determinat să reducă masa monetară. Astfel, sistemul de rate de
schimb fixe transmite presiunile deflaţioniste (sau inflaţioniste) de la o ţară la alta. Dacă acesta ar fi
fost cursul evenimentelor, Rezerva Federală ar fi avut dreptate invocând faptul că acţiunile sale au
răspuns presiunilor din exterior.
Dimpotrivă, dacă recesiunea ar fi pornit din Statele Unite, un efect imediat ar fi fost
scăderea cantităţii de dolari americani pe care deţinătorii lor ar fi dorit să-i folosească în străinătate
şi o creştere a ofertei de dolari pe care alţii doreau să-i folosească în Statele Unite. Aceasta ar fi
 11

produs intrări masive de aur în Statele Unite, care la rândul lor, ar fi exercitat presiuni asupra
ţărilor străine, ca acestea să-şi reducă masa monetară şi pe această cale deflaţia din Statele Unite li
s-ar fi transmis. Faptele sunt clare. Stocul de aur al Statelor Unite a crescut din august 1929 până în
august 1931, primii doi ani de criză – dovadă evidentă că Statele Unite au fost la originea
evenimentelor. Dacă Sistemul Rezervei Federale ar fi urmat regulile impuse de etalonul aur, ar fi
trebuit să reacţioneze la creşterea intrărilor de aur mărind masa monetară. În schimb, el a permis de
fapt reducerea masei monetare. Odată recesiunea pornită şi transmisă celorlalte ţări, au apărut,
desigur, şi influenţe inverse spre Statele Unite – un alt exemplu al răspunsurilor atât de dependente
unele de altele din orice economie complexă.
Ţara aflată în avangarda unei mişcări internaţionale nu rămâne obligatoriu în acea poziţie.
Franţa acumulase un stoc important de aur ca urmare a revenirii la etalonul aur în 1928 la o rată
de schimb care subevalua francul. Ea avea deci mai multă libertate de mişcare şi ar fi trebuit să
reziste presiunii deflaţioniste pornită din Statele Unite. Totuşi, Franţa a urmat o politică şi mai
deflaţionistă decât Statele Unite, continuând nu numai să mărească stocul de aur dar şi să atragă
aur din Statele Unite din ultima parte a anului 1931.
Răsplata îndoielnică pentru o astfel de poziţie de conducător a fost aceea că, dacă
economia Statelor Unite a atins pragul de jos în martie 1933 atunci când a suspendat plăţile în aur,
economia franceză nu a tins nivelul cel mai de jos decât în aprilie 1935’ 10.
Marile concentrări de capitaluri au creat posibilităţi mărite de extindere a
speculaţiilor bursiere. Aparatul productiv elibera o masă din ce în ce mai mare de
lichidităţi sub forma dividendelor, în condiţiile în care randamentul acţiunilor – iar nu
cursul lor – tindea să se niveleze. Această evoluţie a reflectat continua integrare
financiară a sistemului industrial. Pe de altă parte, se punea problema reglementării
investiţiilor intersectoriale într-o perioadă de pregnantă creştere inegală între ramuri.
Mobilitatea excepţională a capitalurilor şi evitarea angajamentelor pe termen
lung au deplasat, pe termen scurt, manifestarea şi acumularea tensiunilor pe piaţa
monetară. Au fost suficiente o manevrare greşită a ratei scontului de către băncile
centrale sau ezitări din partea posesorilor de capitaluri flotante pentru ca retragerea
acestora să pună în pericol balanţele de plăţi ale unui întreg şir de ţări.
Datorită imenselor rezerve atrase şi vehiculate, fluxurile internaţionale de
capital depindeau în mod progresiv de situaţia pieţei americane. Mobilitatea
capitalurilor a crescut simţitor odată cu stabilizarea, după 1925, a majorităţii
monedelor europene, mobilitate stimulată de necesităţile Germaniei şi alimentată de
SUA.

10
Cf.M.Friedman, Liber să alegi, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.70-72
 12

Originea crizei economice din 1929-1933 a fost văzută nu numai în fragilitatea

sistemului circulaţiei internaţionale a capitalurilor, respectiv în extrema lor mobilitate
comparativ cu cea a forţei de muncă şi a mărfurilor, ci şi în persistenţa inflaţiei în cele
mai stabile economii, respectiv în acumularea de stocuri de mărfuri. Faptul că una din
cauzele crizei a constituit-o acumularea unor stocuri de produse nu trebuie
desconsiderat, chiar dacă supra-oferta era, la rândul ei o consecinţă a acţiunii altor
factori 11.
Cronologia desfăşurării crizei are aspecte certe, dar şi aspecte încă
controversate privind cauzele declanşării, lanţul de cauzalitate şi succesiunea
diferitelor manifestări, faptele fiind susceptibile de interpretări diferite. Complexitatea
şi profunzimea crizei impune luarea în considerare a mai mulţi factori decât simpla
explicaţie keynesiană a supraproducţiei provocată de scăderea consumului.
Dezbaterea teoretică asupra cauzelor şi interpretărilor celei mai mari crize a
capitalismului modern nu este închisă nici la mai bine de jumătate de secol după
eveniment, interpretarea acestei catastrofe fiind infinit mai grea decât analiza sa.
Cert este faptul că, în anii 1920, sistemul economic internaţional a fost
caracterizat de instabilitate, aspect subliniat de C.P. Kindleberger : „Sistemul economic
internaţional a devenit instabil prin incapacitatea Angliei şi reticenţa Statelor Unite de a-şi asuma
responsabilitatea stabilizării pe trei direcţii precise : a) menţinând o piaţă relativ deschisă pentru
mărfuri care nu au găsit un solicitant ; b) furnizând, în mod contra-ciclic, împrumuturi pe termen
lung ; c) reducând amploarea crizei. Sistemul economic mondial era instabil, atâta vreme cât nu
exista o ţară care să îl stabilizeze, aşa cum reuşise Anglia în secolul al XIX-lea şi până în 1913.
În 1929, englezii nu puteau să o facă, iar americanii nu doreau. Atunci când fiecare ţară
începe să îşi protejeze propriile interese naţionale, interesul general-mondial a fost scos din discuţie
şi, o dată cu el, şi interesele particulare ale naţiunilor” 12.

Dacă pentru Keynes Marea Depresiune a fost o criză de supraproducţie 13, alţi
economişti consideră drept principală cauză a crizei prăbuşirea Bursei de valori din
New York în Joia Neagră, 29 octombrie 1929.
Aceste interpretări sunt evident respinse în bloc de teoreticienii – nu toţi
marxişti – care au văzut în criza din 1929 manifestarea acută a disfuncţionalităţilor

11
Liberalismul austriac a accentuat rolul decisiv al inflaţiei în declanşarea boom-ului anilor ’20,
respectiv intervenţiile guvernamentale neadecvate, atât până în 1929, cât, mai ales, între 1929 şi 1933 ;
Cf.Murray N. Rothbart, America’s Great Depresion, Richardson&Snyder, 1983
12
C.P.Kindleberger, The World Depression 1929-1939, University of California Press, 1973, pag.292
13
Cercetări recente au stabilit că creşterea economică a anilor 1920-1929, cu un ritm anual modest de
3% sau 4% nu permite să favorizăm teza supraproducţiei, în timp ce 2/3 din pupolaţie putea fi
considerată ca subnutrită ; Jacques Nere, La crise de 1929, Armand Colin, Paris
 13

structurale ale capitalismului liberal, Eugene Vargas actualizând în cadrul şcolii

marxiste demonstraţia iniţială oferită de Marx şi Engels asupra inevitabilităţii şi
agravării crizelor în regimul capitalist.
Pe un alt plan, se situează acuzatorii sistemului monetar, considerat prea
laxist 14 al Gold Exchange Standard (cum ar fi Jacques Rueff) şi moştenitorii lui
Keynes, care situează dezechilibrul esenţial mai degrabă în apariţia unei distorsiuni
între producţia şi repartiţia bunurilor materiale, din cauza unui subconsum relativ.
Milton Friedman, în schimb, nu este de acord cu nici una din aceste
interpretări, în A Monetary History of the United States 15, afirmând că : ‘Nu am nici un
motiv să presupun că în anii ’20 a fost un boom provocat de suprainvestiţii’ 16.
De asemenea, Friedman şi Schwartz nu neagă importanţa crahului bursier de
pe Wall Street, acceptând că acesta a avut unele efecte indirecte asupra încrederii în
afaceri şi asupra dorinţei indivizilor de a cheltui, favorizând astfel procesul economic
depresiv ; însă, nu consideră că aceste efecte luate în sine ar fi putut să conducă la o
asemenea catastrofă.
În general, liberalii 17 au tendinţa de a susţine teza unui accident ciclic care a
dereglat în mod brutal funcţionarea structurilor economice sănătoase în mod
fundamental ; dacă acest accident a dus în consecinţă la o depresiune profundă şi
durabilă, este, din punctul lor de vedere, pentru că factorii responsabili au păcătuit
printr-un exces de intervenţionism prematur şi dezordonat, împiedicând astfel
însănătoşirea indispensabilă unei veritabile relansări.
Analiza cauzelor Marii Depresiuni presupune formularea răspunsurilor la o
serie de întrebări : A început depresiunea în Statele Unite, răspândindu-se apoi peste
hotare sau forţe ce proveneau din afara SUA s-au adăugat celor ce ar fi produs o
recesiune de mult mai mică amploare provocând o recesiune majoră ? A fost

14
Dacă sistemul Gold Exchange Standard favorizează incontestabil practicile inflaţioniste, acestea nu
par să fi afectat deloc preţurile în preajma crizei, în ciuda umflării excesive a creditelor destinate
consumului, mai ales în SUA ; pe de altă parte se pare că criza a distrus sistemul monetar între 1922 şi
1928 şi nu invers.
15
Milton Friedman, Anna J.Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton,
1963. Friedman îi acuză de altfel pe Keynes şi pe majoritatea contemporanilor crizei de necunoaşterea
faptelor şi a mecanismului crizei ; M.Friedman, Rose Friedman, Liber să alegi. Un punct de vedere
personal, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.69
16
Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Monetarismul. Teorie şi politici economice, Editura Economică,
Bucureşti, 1996, pag.93
17
În Statele Unite, liberalii curentului Reagan din anii ’80, au pus retrospectiv în discuţie nu numai
politica New Deal-ului, dintotdeauna condamnată de critica liberală, ci şi iniţiativele, în mod obişnuit
considerate tardive şi prudente ale preşedintelui Hoover, mai ales în favoarea menţinerii salariilor,
pentru a evita scăderea cererii.
 14

prăbuşirea monetară o cauză sau un rezultat al prăbuşirii economice ? Ar fi putut

Sistemul Federal de Rezerve să prevină prăbuşirea monetară sau ea s-a produs în
ciuda măsurilor cele mai potrivite luate de FED ?
În viziunea lui Friedman, Sistemul Rezervelor Federale – considerat
principalul vinovat de declanşarea crizei – nu ar fi trebuit să permită scăderea masei
monetare cu aproape 3%, între august 1929 şi octombrie 1930. FED luase decizia de a
ridica rata scontului încercând să stăvilească elanul speculativ pe pieţele de capital.
Dar, deşi o greşeală, aceasta nu era, în mod cert, critică.
Activitatea economică în SUA s-a restrâns considerabil cu începere din
noiembrie 1930, când s-au petrecut retrageri masive de depozite, în urma unei serii de
falimente bancare, publicul precipitându-se să convertească depunerile în devize.
În explicarea mecanismului crizei, Friedman a introdus şi un factor emoţional
puternic : la 11 decembrie 1930, cea mai mare bancă americană, Bank of the United
States, a dat faliment ; deşi aceasta nu era decât o bancă comercială, numele ei a creat
impresia că este o bancă oficială. Deşi înainte de octombrie 1930 nu se punea
problema lipsei de lichiditate a băncilor, după falimentul lui Bank of the United
States, economia americană a început să se confrunte cu lipsuri repetate de lichiditate,
iar sistemul bancar 18 american cu o gravă lipsă de încredere din partea publicului.
Iar acestea, cumulate cu falimentele bancare 19, în sine, au avut repercusiuni
asupra masei monetare (astfel, pentru fiecare 3 dolari aflaţi în conturi sau în posesia
personală în 1929, au mai rămas mai puţin de 2 dolari în 1933, declinul accentuat al
volumului monetar total fiind apreciat drept o cădere monetară fără precedent).

18
Într-un sistem bancar cu acoperire parţială – cum este cel modern – băncile nu au pentru fiecare
unitate monetară primită în depozit echivalent sub formă de rezerve. Pentru fiecare unitate monetară
deţinută de bănci sub formă de rezerve lichide, ele datorează mai multe unităţi monetare sub formă de
depozite. De aceea, masa monetară totală este mai mare cu cât mai mare este acea parte din banii săi pe
care publicul doreşte să o păstreze sub formă de depozite. Atunci când depunătorii aleargă toţi odată să-
şi retragă banii de la o bancă se reduce masa monetară totală, în cazul când nu se emite o cantitate
suplimentară de bani, la care şi banca respectivă să aibă acces. Pentru a face faţă cererilor
depunătorilor, o bancă va face presiuni asupra altor bănci – cerând rambursarea împrumuturilor – sau
îşi va retrage depozitele constituite la acestea. La rândul lor, aceste bănci vor exercita aceleaşi presiuni
asupra altora. În tentativa de a găsi lichidităţi, băncile vor încerca să vândă titlurile de valoare pe care le
deţin în portofoliu ; dar preţul acestora scade dacă oferta lor creşte. Unele bănci, care, în condiţii
normale, ar fi solvabile, devin falimentare, ceea ce crează o şi mai mare neîncredere.
19
În 1929 au fost consemnate 642 falimente bancare, în 1930 – 1345, iar în 1931 –2298 ; Cf.
M.Mureşan, D.Mureşan, Istoria economiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag.52 ; ‘În cel
mai prielnic moment al afacerilor, la jumătatea anului 1929, aproape 25.000 de bănci comerciale
operau în Statele Unite. La începutul anului 1933 numărul lor scăzuse la 18.000. Când vacanţa bancară
a fost încheiată de către preşedintele Roosevelt, mai puţin de 12.000 au putut să-şi reia activitatea şi
numai 3.000 au putut să se redeschidă mai târziu. Cu totul, au dispărut astfel, în cei patru ani – datorită
falimentelor, fiziunilor şi lichidărilor – aproape 10.000 dintre cele 25.000 de bănci’. Cf.Milton & Rose
Friedman, Liber să alegi : un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.68
 15

M.Friedman şi A.Schwartz consideră că acest scenariu ar fi putut fi evitat dacă

Sistemul Rezervelor Federale ar fi uzat de posibilitatea de a crea numerar şi dacă ar fi
folosit mijloacele pe care le avea la dispoziţie, prin care să pună la dispoziţia băncilor
numerar, pe seama disponibilităţilor lor în cont : ‘Sistemul Rezervelor Federale a eşuat
lamentabil. A făcut puţin sau nu a făcut nimic pentru a asigura sistemului bancar lichidităţi, privind
aparent închiderea băncilor ca pe ceva ce nu reclamă o acţiune specială. Merită subliniat, totuşi că
insuccesul Sistemului Rezervelor Federale a fost un insucces de voinţă, nu de putere.
Cu această ocazie, ca şi în celelalte care au urmat, Sistemul Rezervelor Federale a dispus de
ample posibilităţi de a furniza băncilor numerarul pe care clienţii lor îl solicitau. Dacă Sistemul
Rezervelor Federale ar fi utilizat aceste posibilităţi, falimentele bancare ar fi fost oprite, iar dezastrul
monetar ar fi fost evitat’ 20.
Deşi la începutul anului 1931 au apărut primele semne de restabilire a
încrederii în bănci, FED s-a angajat într-o acţiune deflaţionistă pentru a-şi diminua
creditele restante. Revitalizarea a fost însă de scurtă durată, nu numai în sectorul
bancar, dar şi în celelalte domenii ale activităţii economice care dădeau semne de
însănătoşire. Noile falimente bancare, însoţite de creşterea ‘febrei’ retragerii
depozitelor din partea publicului s-au soldat cu o nouă scădere a masei monetare, FED
reacţionând din nou cu întârziere.
Abandonarea etalonului-aur de către Marea Britanie în septembrie 1931 a
complicat şi mai mult lucrurile, aurul având tendinţa să iasă din SUA. Pentru a opri
afluxul de aur spre exterior, Sistemul Rezervelor Federale a crescut, din nou, taxa de
scont. După şase luni, până în ianuarie 1932, 10% din totalul băncilor comerciale care
mai funcţionau şi-au întrerupt operaţiunile, iar depozitele lor au scăzut cu 15%.
În 1932, FED a cumpărat obligaţiuni de stat în valoare de 1 miliard de dolari,
încetinind astfel ritmul declinului.
M.Friedman aprecia că : ‘Dacă această măsură ar fi fost luată în 1931, ea ar fi fost
aproape sigur suficientă pentru a preveni dezastrul descris. În anul 1932 era prea târziu pentru ca
această măsură să fie mai mult decât un paliativ, iar când Sistemul a recăzut în pasivitate,
îmbunătăţirea temporară a fost urmată de un nou colaps, culminând cu aşa-numita vacanţă
bancară din 1933 – când toate băncile din SUA au fost în mod oficial închise timp de peste o
săptămână’ 21.

20
Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pag.64
21
Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pag.65-66
 16

Aşadar, Friedman consideră drept cauză a Marii Depresiuni nu

suprainvestiţiile din anii ’20, nici scăderea consumului sau prăbuşirea bursei de valori,
ci proasta conducere a politicii monetare 22.
Spre deosebire de monetarişti, liberalii austrieci consideră că rădăcinile Marii
Depresiuni se găsesc în anii ’20. Ei argumentează că de-a lungul anilor ’20, Sistemul
Rezervelor Federale a ieftinit, în mod artificial, creditul, orchestrând astfel un boom
inflaţionist. În concepţia lor, prăbuşirea pieţei de capital din 1929 şi catastrofa
economică ce i-a urmat, erau inevitabile 23. Întrebarea care se pune asupra acestui
aspect este dacă se poate spune că, de-a lungul anilor ’20, a fost sau nu un boom
supra-investiţional ?
Indicatorii macroeconomici dau dreptate monetariştilor, în timp ce analiza
datelor la nivel microeconomic sprijină punctul de vedere al şcolii austriece.
Analizând evoluţia indicelui preţurilor, monetariştii nu consideră că a existat o
inflaţie puternică, între anii 1921 şi 1929, preţurile medii la vânzările en gros şi la cele
en detail fiind echilibrate, astfel că : ‘departe de a fi o decadă inflaţionistă, anii ’20 au fost
chiar reversul’ 24.
Alte date dau însă dreptate austriecilor : chiar dacă anii ’20 nu au fost
caracterizaţi de o ‘inflaţie prin preţuri’ ei afirmă că a fost – în termenii lui Keynes – ‘o
inflaţie prin profituri’.

22
În mod concret Friedman critică politica Sistemului Federal de Rezerve : ’Un sistem conceput în
mare măsură spre a preveni suspendarea temporară a convertibilităţii depozitelor bancare în devize –
măsură care, iniţial, a evitat falimentul băncilor – a dus mai întâi la desfiinţarea unei treimi din totalul
băncilor existente, iar apoi a provocat o suspendare a convertibilităţii, care s-a dovedit incomparabil
mai drastică şi mai cuprinzătoare decât oricare dintre cele precedente …Acestea fiind spuse, din iulie
1929, până în martie 1933, masa monetară din SUA s-a redus cu o treime, iar circa două treimi din
această diminuare a urmat ieşirii Angliei din sistemul etalon-aur. Dacă ar fi fost oprită scăderea masei
monetare, aşa cum s-ar fi putut şi cum ar fi trebuit, recesiunea economică ar fi fost şi mai scurtă şi cu
mult mai uşoară. S-ar fi putut, totuşi, să fie şi relativ mai gravă, în raport cu nivelurile altor recesiuni
înregistrate de-a lungul istoriei. Dar dacă nu ar fi existat o reducere a masei monetare, ar fi fost
literalmente de neconceput ca veniturile băneşti să scadă cu mai mult de jumătate, iar preţurile cu peste
o treime, în decurs de patru ani. Nu şiu să fi existat să fi existat vreodată, în vreo ţară, o depresiune
puternică care să nu fie însoţită de o reducere a masei monetare şi un declin al masei monetare care să
nu fie însoţit de o depresiune severă. Marea Depresiune din Statele Unite, departe de a fi un indiciu al
instabilităţii inerente sistemului iniţiativei private, este o dovadă care arată cât de mult rău pot face
greşelile unui grup restrâns de oameni, care exercită o putere vastă asupra sistemului monetar al unei
ţări…Pentru a-l parafraza pe Clemenceau, banii sunt o problemă mult prea importantă pentru a o lăsa
pe mâna băncilor centrale’ ; Cf. Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, pag.66
23
Irwing Fischer, principalul monetarist al anilor ’20 nu a putut să anticipeze prăbuşirea ; în acelaşi
timp, Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek au prevăzut-o, deşi nu au indicat exact când anume se va
produce. Cf. J.Bradford DeLong, Slouching Towards Utopia ? The Economic History of the Twentieth
Century. The Great Crash and the Great Slump, University of California at Berkeley, 1997, pag.2
24
Milton Friedman, Anna Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton,
1963, pag.298
 17

După depresiunea din anii 1920-1921, produsul intern brut a crescut rapid,
peste ritmul obişnuit de 3%, ajungând la 5,2%, în timp ce ritmul de creştere al
producţiei manufacturate s-a dublat practic în aceeaşi perioadă ; aceeaşi evoluţie au
avut-o investiţiile de capital şi profiturile companiilor. S-a înregistrat astfel o ‘inflaţie
prin active’, la mijlocul anilor ’20 valorile proprietăţilor având o creştere
spectaculoasă pe întreg teritoriul SUA.
Wall Street-ul nu a scăpat de acest sindrom nici în ceea ce priveşte valoarea
acţiunilor şi a obligaţiunilor, indicele Dow Jones crescând vertiginos ca şi raportul
dintre preţurile titlurilor şi venituri, dezastrul fiind astfel inevitabil 25.
Pe de altă parte, austriecii arată că eforturile Sistemului Federal de Rezerve de
a reduce rata dobânzii, în special între 1924 şi 1927, au generat, în mod nejustificat, o
creştere a valorii activelor şi un boom în industria manufacturieră. Dar, mai important
– consideră ei – este faptul că expansiunea creditului în SUA a dus la creşterea
suplimentară a rezervelor de aur, ce ar putea explica dezastrul în condiţiile
funcţionării sistemului Gold Exchange Standard. În mod concret, austriecii consideră
că a fost suficient un dezechilibru inflaţionist pentru a provoca o criză economică, în
timp ce, monetariştii consideră că stimulentul ‘banilor ieftini’ nu a fost atât de
puternic.
Dar, datorită naturii fragile a sistemului financiar în condiţiile funcţionării
etalonului-aur, schimbări mici în cadrul nou înfiinţatelor bănci centrale au declanşat
un cutremur global de proporţii uriaşe 26.
Eşecul realizării unei concertări internaţionale înregistrat la Conferinţa de la
Londra din 1933 şi incapacitatea responsabililor de a provoca o ‘reflaţie’ echilibrată s-
au conjugat, anii ’30 fiind dominaţi de consecinţele economice ale crizei, care au
determinat la rândul lor importante consecinţe politice şi sociale.
Criza a fost în mod esenţial cea a economiilor capitaliste de gestiune liberală.
În cea mai mare parte a ţărilor vârful crizei a fost atins în 1932, redresarea fiind după
aceea mai mult sau mai puţin rapidă şi reuşită, după cum o atestă ecarturile indicilor
constatate în 1937, înaintea noii crize a economiei americane din 1938.

25
Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Monetarismul. Teorie şi politici economice, Editura Economică,
Bucureşti, 1996, pag.98
26
Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Monetarismul. Teorie şi politici economice, Editura Economică,
Bucureşti, 1996, pag.99
 18

Industriile producătoare de bunuri de consum au avut de suferit în general mai

mult decât cele producătoare de echipamente.
O altă caracteristică a crizei a fost constituită de scăderea drastică a preţurilor.
Între 1929 şi 1932/1933, în SUA preţurile en gros au scăzut cu 42%, iar preţurile cu
amănuntul cu 18,6%.
Deflaţia s-a manifestat şi în Marea Britanie, unde în acelaşi interval preţurile
de en gros au scăzut cu 32%, iar cele cu amănuntul cu 14% ; în Germania, reculul
preţurilor a fost de 24%, respectiv de 21%, iar în Franţa reculul a fost de 38%,
respectiv 12% 27.
Căderea preţurilor, cumulată cu scăderea producţiei industriale, a antrenat o
puternică contracţie a valorii producţiei, de la 30% la 50%, cu diferenţe de la caz la
caz (în SUA, PIB a scăzut de la 104 la 56 miliarde de dolari între 1929 şi 1933).
La rândul ei, scăderea masivă a producţiei industriale a influenţat puternic
evoluţia investiţiilor.
Depresiunea economică a provocat rate înalte ale şomajului care a crescut în
mod brutal depăşind în unele ţări 15% sau chiar 20% din populaţia activă, proporţie
considerabilă în condiţiile unor economii caracterizate de o puternică componentă
rurală mai puţin atinsă de acest flagel.
În SUA, în timp ce numărul falimentelor comerciale şi industriale a crescut de
la 22.909 în 1929, la 31.822 în 1932, cel al şomerilor s-a ridicat de la 1,5 la 12
milioane, practic aproximativ 1/4 din populaţia activă (50 de milioane de salariaţi
civili) şi aproape o zecime din populaţie (126 milioane de locuitori). În aceste
condiţii, venitul naţional al SUA a coborât de la 100% în anii 1925-1929 la mai puţin
de 68% în 1931.
Contracţia schimburilor mondiale generată de depresiunea americană a afectat
în special economiile japoneză, britanică şi germană, care depindeau în proporţie de
15% de comerţul exterior. Între 1929 şi 1932, comerţul mondial a scăzut cu 25% în
volum şi cu 2/3 în valoare ca urmare a scăderii preţurilor ; căderea brutală a
încasărilor din export a privat cea mai mare parte a ţărilor de resursele necesare plăţii
importurilor indispensabile şi rambursării datoriei externe.
Agravarea deficitului exterior a provocat o criză de încredere şi o fugă a
capitalurilor care au pus monedele naţionale în pericol, perioada anilor 1934-1938

27
Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria secolului XX, ALL, Bucureşti, 1998, pag.226
 19

fiind marcată de devalorizarea principalelor monede (lira sterlină, dolarul american,

francul elveţian şi francul francez).
Cu excepţia URSS, întreaga lume a fost atinsă în grade diferite de criză 28.
Criza s-a propagat cu atât mai uşor cu cât echilibrul precar al economiilor a fost
ameninţat de-a lungul anilor ’20 de criza agricolă de supraproducţie relativă însoţită
de scăderea preţurilor şi veniturilor ţărănimii, de criza de suprainvestiţii speculative în
sectoarele pilot ale industriei şi de criza financiară care, în condiţiile deficitului
general al balanţelor de plăţi, a plasat economia mondială în dependenţă de creditul
american.
Prăbuşirea creditului internaţional a agravat efectele crizei comerciale.
Deţinătorii de capital, deveniţi neîncrezători l-au plasat în valori sigure, mai ales aur şi
şi-au restrâns puternic împrumuturile, în timp ce creditorii americani au întrerupt
exportul de capital şi au căutat, dimpotrivă, să-şi repatrieze plasamentele anterioare
pentru a-şi reconstitui baza financiară afectată de criză. În primii trei ani de criză
volumul împrumuturilor internaţionale pe termen scurt a fost redus cu 50%, această
situaţie antrenând o puternică deflaţie a creditului internaţional care susţinea în mare
parte economia mondială.
Criza a fost în mod esenţial cea a economiilor capitaliste de gestiune liberală.
Profunzimea şi mai ales durata excepţională a crizei au constrâns statele, chiar şi pe
cele mai liberale, să intervină încercând să limiteze ravagiile economice şi sociale. În
linii mari, majoritatea statelor au experimentat succesiv sau alternativ două tipuri de
politici foarte diferite.
Deflaţia, practicată mai ales în Germania şi în Franţa până în 1935, părea mai
conformă ortodoxiei liberale.
Puternic ataşată apărării monedei, această politică a implicat menţinerea
echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi, pe de altă parte,
stabilizarea balanţei comerciale printr-o scădere a preţurilor de revenire favorabilă
exporturilor, obţinută însă, printr-o scădere drastică a salariilor, considerată ca fiind
normală într-o perioadă de şomaj puternic. Experimentarea acestei politici a dus
repede la eşec. Criza a scăzut încasările statului, însă i-a mărit îndatoririle, în timp ce
pe plan intern sindicatele s-au opus scăderii salariilor, iar pe plan extern, celelalte ţări
şi-au apărat poziţiile comerciale prin devalorizare monetară şi protecţionism. Ca

28
Vezi E.H.Carr, The Twenty Years Crisis.1919-1939, London, 1939
 20

urmare, deflaţia nu a reuşit decât să adâncească o depresiune deja generată de

insuficienţa monedei şi creditului.
Al doilea tip de politică a fost cel al relansării economiei care presupunea,
dimpotrivă, creşterea cheltuielilor statului, pentru a finanţa mari lucrări publice,
indemnizaţii de şomaj şi pentru a ajuta întreprinderile.
Această politică implica acceptarea deficitului bugetar şi devalorizarea
monedei pentru a stimula exporturile. Preconizată de Keynes, adoptată iniţial de
Marea Britanie, apoi de SUA, Franţa (din 1935/1936) şi Germania nazistă, această
politică a permis o relansare economică parţială, fără a rezolva însă toate problemele
crizei, poate cu excepţia Suediei.
Şi în Statele Unite şi în Europa, pentru a-şi desfăşura politici economice
eficiente împotriva crizei, statele s-au dotat cu mijloace de acţiune sporite : indirect,
prin favorizarea concentrării întreprinderilor (prin subvenţii şi degrevări fiscale)
adeseori pentru a simplifica controlul, mai uşor de efectuat asupra câtorva carteluri
decât a unei multitudini de mici întreprinderi dispersate ; direct, prin dezvoltarea
sectorului public prin naţionalizarea unor activităţi esenţiale – bănci, energie,
transporturi, informaţii, uneori întreprinderi industriale.

New Deal

Între 1929 şi 1932, agravarea celei mai mari crize a capitalismului modern a
dus la eşecul administraţiei republicane conduse de preşedintele Herbert Hoover.
Administraţia republicană s-a dovedit incapabilă să stopeze mecanismele agravării
crizei, nu pentru că ar fi rămas pasivă în faţa evenimentelor, ci pentru că măsurile
luate au tradus o politică ezitantă şi în final ineficientă.
Preşedintele Hoover nu a ezitat să susţină cererea internă, a preconizat
menţinerea salariilor la acelaşi nivel împotriva opiniei patronatului şi experienţei
constante a crizelor precedente, s-a descurcat în faţa unui deficit bugetar important şi
a ştiut să reziste presiunilor corporatiste ale şefilor de întreprinderi dornici să preia
controlul asupra ramurii respective de activitate şi să reducă producţia pentru a
menţine preţurile. A amorsat o politică de susţinere a cursului produselor agricole, a
angajat un program de mari lucrări pentru a lupta împotriva şomajului şi a creat, în
1932, Reconstruction Finance Corporation, pentru a veni în ajutorul întreprinderilor
aflate în dificultate. Însă, eficacitatea acestor măsuri a fost rapid compromisă de lipsa
 21

de mijloace financiare, deoarece, în acelaşi timp, Sistemul Federal de Rezerve se

abţinea să injecteze bani lichizi într-o economie din ce în ce mai lipsită de lichidităţi
ca urmare a consecinţelor deflaţioniste ale crahului bursier.
Această politică a jumătăţilor de măsură s-a condamnat singură la ineficienţă
şi la lipsa de susţinere din partea opiniei publice americane. Declaraţiile optimiste ale
preşedintelui despre reîntoarcerea apropiată a prosperităţii sunt dezminţite din ce în ce
mai categoric de realitate, iar impopularitatea politicii republicane pe fondul crizei
generalizate a făcut previzibilă victoria democraţilor.
Alegerile prezidenţiale din 1932 au avut loc într-unul dintre cele mai
periculoase momente ale istoriei americane, iar rezultatele lor au fost revoluţionare.
Candidatul democrat, Franklin Delano Roosevelt 29, a obţinut puterea cu o majoritate
populară convingătoare în faţa candidatului republican. Noul preşedinte, fire
voluntară şi pragmatică, a ştiut să inspire încredere americanilor, angajându-se să
combată criza printr-un intervenţionism moderat al statului federal în materie
economică şi socială, însă refuzând să se închisteze într-un program constrângător.
În consecinţă, trei pachete de măsuri sunt luate între 1933 şi 1938 : tentativelor
iniţiale de reforme structurale ce sunt invalidate în 1935 de judecătorii conservatori ai
Curţii Supreme, le succed măsuri sociale de relansare specific keynesiene.
La 2 iulie 1932, în discursul pronunţat la Convenţia Democrată de la Chicago,
Roosevelt a lansat ideea unui New Deal, formulă preluată de la scriitorul Stuart Chase
: ‚Vă chem şi mă angajez eu însumi, să realizăm o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul
american. Ca toţi cei de faţă să fim noi înşine profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului.
Este mai mult decât o campanie politică, este o chemare sub arme’.

Utilizând din plin noua audienţă a radioului, Roosevelt a criticat administraţia

republicană şi a denunţat ‚dictatura industrială’, pe aşa-numiţii ‚regi ai economiei’ şi
‚noul despotism’. Roosevelt a început să ia măsurile politice şi economice atât de
necesare pentru refacerea societăţii şi, probabil, pentru a salva însăşi democraţia şi
capitalismul şi a anunţat o nouă politică : ‚Sacrificaţi de filozofiile politice ale guvernului
anterior, cetăţenii de la un capăt la celălalt al ţării îşi îndreaptă speranţele spre noi. Ei îşi doresc
partea ce li se cuvine din totalul bogăţiilor naţionale. Jur să îi ofer poporului american acest New
Deal, acest nou pact, adică şansa pe care el o aşteaptă’.

29
Pentru epoca lui Roosevelt vezi A.M. Schlesinger, The Age of Roosevelt ; L.R. Frank, L’Experience
Roosevelt et le milieu social americain, 1937 ; M.Einaud, Roosevelt et la Revolution du New Deal,
1961
 22

Roosevelt, ales printr-un larg evantai de voturi eterogene – democraţi din

Sudul conservator, fermieri nemulţumiţi, sindicalişti, şomeri, negri, minorităţi etnice
şi religioase – nu avea cum să ştie de la început conţinutul exact al acestui New Deal.
Acesta a fost elaborat treptat, cu pragmatism şi tenacitate, Roosevelt bazându-se pe
forţele sociale care îl puteau ajuta să avanseze (în special mişcarea sindicală), dar
întâmpinând şi rezistenţe puternice, cristalizate mai ales în hotărârile Curţii Supreme.
Incertitudinile şi limitele proiectului iniţial explică unele ezitări şi incoerenţe în
aplicare.
Roosevelt, om de acţiune, mai degrabă practician decât teoretician, s-a
înconjurat cu o echipă de consilieri – Brain Trust – perfect eterogenă, recrutată din
mediile universitare de la Harvard şi Columbia, ceea ce nu facilitează definirea unei
linii politice clare şi univoce. O parte a consilierilor, calificaţi drept ‚panificatori’ –
planers – erau convinşi asupra necesităţii de a opera reforme structurale şi nu sunt în
toate cazurile gata să accepte costul social pe care îl implica liberul joc al forţelor
economice pentru a scoate Statele Unite din criză. O altă parte, ‚conjuncturiştii’ –
spenders – dimpotrivă, estimează că pentru ieşirea din criză va fi suficientă sporirea
masivă a puterii de cumpărare ce va permite redresarea producţiei.
Chiar dacă nu trebuie ignorată, influenţa lui Keynes a fost relativ limitată :
Keynes l-a întâlnit pe Roosevelt în 1934, iar teoriile sale aveau prea puţine şanse să
convingă un interlocutor puţin dispus să acorde credit acestui gen de speculaţii. În
plus, Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor nu era încă
definitivată, ea datând din 1936, iar Roosevelt a fost întotdeauna reticent faţă de
practica deficitului bugetar, care juca un rol fundamental în schema lui Keynes.
Măsurile iniţiale ale New Deal au fost pregătite în cursul iernii 1932-1933,
înaintea instalării efective a noii echipe democrate la Casa Albă, care nu s-a petrecut
decât în martie 1933. Aceste măsuri s-au bazat pe un compromis între cele două
tendinţe principale ale Brain Trust-ului şi se ordonează în jurul a două orientări
principale. Este vorba mai întâi de a scoate cât mai repede ţara din criză printr-o
energică relansare economică. Aceasta implică o injectare de credite publice pentru a
reamorsa pompa (pump priming) cu preţul unui deficit bugetar provizoriu, care va fi
recuperat ulterior graţie resurselor fiscale furnizate de relansarea economică.
Această acţiune conjuncturală trebuie însoţită de o reformă structurală a
capitalismului american, vizând să supună strategia economică a marilor trusturi
nevoilor naţionale pentru a obţine o mai echitabilă repartizare a veniturilor şi bogăţiei
 23

între diferiţii agenţi ai vieţii economice şi sociale. Astfel, economia americană

relansată de impulsul obţinut prin deficit spending îşi va putea relua mersul înainte
prin forţe proprii şi fără a risca un nou blocaj dramatic între producţie şi consum.
Conştienţi de necesitatea de a mobiliza o populaţie traumatizată de criză şi
decepţionată de republicani, însă puţin dornică de a bulversa capitalismul american,
iniţiatorii politicii New Deal au căutat în mod esenţial să salveze sistemul liberei
iniţiative afectat de criză, printr-o intervenţie pragmatică şi limitată a statului.
Ordonarea măsurilor ce compun New Deal într-un ansamblu logic şi stabil este
inutilă, iar identificarea pachetelor de măsuri succesive ca formând un ansamblu în
care fiecare ar prezenta o coerenţă specifică în raport cu altele este hazardată.
În primul rând, trebuie reţinută voinţa de a acţiona împotriva crizei, care se
manifestă încă din primele ‚o sută de zile’ ale mandatului lui Roosevelt prin adoptarea
a 16 legi ce reorganizează viaţa economică a Statelor Unite printr-o politică de
concertare între statul federal şi diferitele forţe economice şi sociale.
O primă măsură a fost salvarea sistemului financiar-bancar : o ‚vacanţă’
bancară a închis băncile suficient de mult timp pentru a pune capăt panicii imediate,
în timp ce o Lege a Ajutorului Bancar de Urgenţă şi o Corporaţie a Împrumuturilor
pentru Proprietarii de Case au oferit o siguranţă pe termen lung. În 1934, a fost
înfiinţată o Corporaţie Federală a Ipotecilor Fermelor pentru a finanţa
împrumuturile fermelor şi a fost adoptată o Lege Tranzacţiilor cu Garanţii, pentru
regularizarea pieţelor financiare şi pentru prevenirea unui eventual nou haos, similar
celui din 1929.
În ‚Cele o sută de zile’ ale primului New Deal, sesiunea specială de urgenţă a
Congresului care a fost convocată pentru a vota reforme rapide ce ar fi fost de
negândit în orice alt context decât cel al crizei de atunci, s-au realizat reforme
profunde care, după ce l-au scos din criză, au schimbat faţa capitalismului american.
Privind retrospectiv, se pot distinge trei linii de forţă :
I. Reorganizarea şi relansarea sectoarelor fundamentale de activitate :
 în primul rând băncile, după criza bancară de la începutul anului 1933.
Banking Act din iunie 1933 permite un control mai strict al organismelor
financiare şi stabileşte o clară distincţie între băncile de depuneri pentru credite pe
termen scurt şi băncile de afaceri pentru împrumuturile pe termen lung, nici o bancă
neavând voie să deţină participări directe în întreprinderi. Un sistem de asigurări este
instaurat pentru a garanta depunerile deţinătorilor de conturi mici şi mijlocii, ale căror
 24

economii alimentează aproape jumătate din depunerile bancare. În iunie 1934 este
creat un sistem de supraveghere a tranzacţiilor bursiere care va limita posibilitatea de
a specula pe credit.
 apoi industria, prin NIRA – National Industrial Recovery Act – din 16
iunie 1933.
Politica industrială elaborată de Richard Tugwell (un ‚planificator’) şi aplicată
într-o manieră spectaculoasă de Hugh Johnson constituie în mod cert aspectul cel mai
novator al acestui prin pachet de măsuri ale New Deal. NIRA vrea de fapt să
reglementeze colaborarea între stat şi întreprinderi pentru a concerta obiectivele luptei
împotriva crizei. Programul a implicat şi o Lege Federală a Ajutorului de Urgenţă, în
timp ce Administraţia Lucrărilor Publice a supervizat vaste investiţii publice. Corpul
Civil pentru Conservare a angajat 2,5 milioane de tineri pentru a construi şosele şi
baraje şi pentru a planta copaci pe terenurile publice.
Pentru a stopa dezastruoasa cădere a preţurilor şi profiturilor începută în 1929,
au fost propuse întreprinderilor din aceeaşi ramură coduri ale concurenţei loiale, în
vederea armonizării condiţiilor de producţie.
Aceste coduri ale concurenţei conduc la un gen de cartelizare corporatistă a
industriei americane, fiind o abandonare relativă a tradiţiei americane de vigilenţă
anti-trust. Adeziunea la coduri a devenit chiar un criteriu de civism în lupta împotriva
crizei, statul rezervându-şi numai sprijinul întreprinderilor semnatare, ale căror
produse sunt de altfel semnalate publicului prin desenul unui vultur albastru, însoţit de
menţiunea We do our part (‚Şi noi ne aducem contribuţia’).
În contrapartida acestor avantaje economice, NIRA a avut şi importante clauze
sociale. Administraţia democrată a propus patronilor un cadru la care ei să poată adera
: interzicerea exploatării copiilor, săptămâna de lucru de 40 de ore pentru birouri şi de
35 de ore în industrie şi un nivel al salariului minim de 40 de cenţi pe oră în industrie,
12 până la 15 dolari pe săptămână pentru celelalte domenii.
În plus, textul a repus în discuţie individualismul în materie economică şi
socială, NIRA garantând lucrătorilor libertatea de a se organiza şi de a-şi alege proprii
reprezentanţi, fapt care a favorizat dezvoltarea sindicatelor ; în 1937, greviştii vor
recurge pe scară largă la ocuparea uzinelor.
 agricultura, prin AAA – Agricultural Adjustment Act – din mai 1933,
constituie elementul central al unui dispozitiv ce combină două tipuri
de acţiuni preconizate de politica agricolă concepută de Henry Wallace
 25

pentru a readuce fermierii, principalele victime ale crizei la un nivel

decent de trai, graţie unei urcări a preţurilor agricole.
Este vorba de a reduce strivitoarele sarcini ale datoriilor rurale prin punerea la
punct a unui sistem de credit adaptat posibilităţilor de rambursare ale fermierilor.
Pentru o scurtă durată, administraţia se substituie debitorilor mai defavorizaţi, după
care se vor asigura credite cu dobânzi reduse (4,5% pe an) şi cu termene prelungite de
rambursare. În paralel, se încurajează scăderea producţiei pentru a crea o penurie
relativă de produse agricole favorabilă creşterii cursurilor ; sunt acordate indemnizaţii
pentru distrugerea stocurilor existente, apoi prime pentru agricultorii ce se angajează
să-şi diminueze producţia. Commodity Credit Corporation devine organismul central
de gestionare a politicii de sprijinire a preţurilor agricole.
 energia electrică, prin Tennessee Valley Act din mai 1933 şi prin Public
Utilities Holding Company Act din 1935.
 transporturile, prin Rail Road Emergency Act din 1933 şi prin Wheeler
Lea Transportation Act din 1940 ;
II. O politică vizând readucerea Statelor Unite într-o poziţie favorabilă pe piaţa
mondială prin :
 Abandonarea aurului ca etalon (19 aprilie 1933) şi devalorizarea
progresivă a dolarului faţă de aur ; devalorizarea dolarului este
oficializată pe 30 ianuarie 1934 prin Gold Reserve Act, după mai multe
luni de flotare controlată a monedei americane. Noul curs oficial al
aurului, 35 de dolari pentru o uncie de 31,1 grame, echivalează unei
devalorizări cu 41% şi permite creşterea circulaţiei băneşti cu o
cincime. Este vorba deci, de o politică voluntară de dirijism monetar
care nu venea să răspundă unor mişcări speculative îndreptate
împotriva dolarului, ci viza să creeze o uşoară inflaţie necesară
relansării, scăzând povara datoriilor şi favorizând exportul produselor
americane.
 Politica acordurilor comerciale reciproce, bazate pe Reciprocal Trade
Agreements Act din 1934 ;
III. În sfârşit, şi aici este esenţialul acestui New Deal, căutarea unui nou compromis
social pe baza căruia principalele forţe sociale să se poată pune de acord, fără o
răsturnare a capitalismului, Roosevelt declarând în timpul campaniei electorale
din 1936 : ‚Administraţia mea este cea care a salvat sistemul profitului particular şi a liberei
 26

iniţiative’. Ceea ce s-a urmărit acum a fost impunerea unui ansamblu de reforme
forţelor celor mai reacţionare şi intereselor celor mai egoiste.
În 1937, dat fiind că NIRA fusese declarată neconstituţională de către Curtea
Supremă, Roosevelt a reluat principalele dispoziţii sociale în aşa-numitul Fair Labor
Standard Act, cerând votarea rapidă a acestuia : ‚A venit momentul să luăm noi măsuri
pentru a lărgi frontierele progresului social…O treime din populaţie, din care o strivitoare
majoritate lucrează în agricultură sau în industrie, este prost hrănită, prost îmbrăcată şi locuieşte în
condiţii precare…O democraţie care trăieşte din propria muncă şi care se respectă nu poate aduce
nici o justificare exploatării copiilor, nu poate invoca nici o raţiune economică pentru escrocheriile
cu salariile muncitorilor şi pentru sporirea numărului de ore de muncă’ 30.

În paralel, Roosevelt a iniţiat un amplu program de lucrări publice, a creat un

sistem de ‚bursă a muncii’ pentru anumite categorii de şomeri şi a lansat acţiuni
pentru construcţia de locuinţe ieftine.
În timpul primului New Deal au apărut primele dintre nenumăratele agenţii de
reglementare şi supervizare pentru crearea de locuri de muncă şi salvarea unor întregi
regiuni, cunoscute, datorită confuziei iniţialelor şi acronimelor lor, drept ‚agenţiile
alfabetului’.
Principalele agenţii ale New Deal (1933-1938)
Administraţia pentru Refacerea Naţională
Corpul Civil pentru Conservare
Autoritatea Văii Tennessee
Administraţia pentru Ajustările Agricole
1933 Administraţia Lucrărilor Publice
Corporaţia Creditului pentru Ferme
Corporaţia Federală pentru Asigurarea Depunerilor
Administraţia Federală a Ajutorului de Urgenţă
Corporaţia Împrumuturilor pentru Proprietarii de Case
Comisia pentru Garanţii şi Schimb
1934 Comisia Federală a Comunicaţiilor
Administraţia Federală a Locuinţelor
Administraţia pentru Executarea Lucrărilor
Administraţia Naţională a Tineretului
1935 Consiliul Naţional pentru Relaţiile de Muncă
Consiliul Securităţii Sociale
Administraţia pentru Electrificarea Rurală
1937 Administraţia pentru Securitatea Fermelor

30
Harold U. Faulkner, Histoire economique des Etats-Unis d’Amerique, PUF, 1958, vol.2, pag.688
 27

Autoritatea pentru Locuinţe a Statelor Unite

1938 Corporaţia Federală pentru Asigurarea Recoltelor
Sursa : Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, 2002, pag.198

În 1936, Social Security Act sistematizează, pentru lucrătorii cu suficientă

vechime în muncă, dreptul la pensie sau la asigurarea de şomaj. Lupta împotriva
şomajului a prelungit politica socială a NIRA. Statul a deschis credite pentru folosirea
şomerilor în lucrări de utilitate publică, dintre care amenajarea văii Tennessee în
cadrul Tennessee Valley Autority este exemplul cel mai celebru. Era vorba de un
ambiţios program de renovare a unei zone rurale în mod special afectată şi degradată
de criză. Planul prevedea o reîmpădurire a versanţilor supuşi eroziunii, ca şi
construirea unei serii de hidrocentrale pentru a regulariza cursul fluviului şi produce
energie electrică sub responsabilitatea statului.
Ulterior, în zonă se vor stabili activităţi industriale, împlinind visul rooseveltian
al unei civilizaţii rurale modernizate, stabilizate şi ocrotite.
În această perioadă au sporit adeziunile sindicale. Multe dintre ele se fac în mod
colectiv, în cadrul unei întreprinderi, punând în evidenţă inadecvarea vechiului sistem
de sindicate pe meserii, pe care se baza American Federation of Labor (AFL).
Sistemul sindicatelor din industrie a luat tot mai multă amploare, ducând la crearea, în
1935, a Congress of Industrial Organisation (CIO). În 1938, CIO, cu 4 milioane de
aderenţi, are mai mulţi membrii decât AFL. O parte a patronatului a continuat lupta
sistematică împotriva sindicatelor prin utilizarea de poliţii private, spărgători de grevă,
informatori infiltraţi în sindicate, filări şi intimidări ale sindicaliştilor (de la agresarea
lor până la atentate sau la dinamitarea localurilor sindicale ori a locuinţelor),
manipularea şerifilor şi a judecătorilor corupţi. Prin curaj, perseverenţă şi solidaritate,
acţiunea colectivă sindicală a înregistrat însă succese importante : în 1937, după
grevele de la General Motors şi Chrysler, CIO a fost recunoscut ca sindicat
reprezentativ şi a semnat un contract colectiv pentru industria automobilelor. Ford nu
a cedat totuşi decât în 1941. În siderurgie, US Steel, renunţând la politica sa
tradiţională, a semnat contracte colective cu CIO, contracte pe care producătorii
‚independenţi’ le-au refuzat însă vreme de mai mulţi ani.
New Deal nu a reuşit să relanseze enormul mecanism de acumulare pe care îl
constituie capitalismul american, lucru pe care îl va reuşi numai al doilea război
mondial. Desigur, şomajul s-a diminuat, deşi în 1941 el reprezenta încă 10% din
 28

totalul forţei de muncă. În medie, timpul de lucru a scăzut simţitor, de la aproximativ

50 de ore la 40 de ore pe săptămână, salariile reale ale muncitorilor angajaţi au
crescut, iar contractele colective de muncă acoperă un număr din ce în ce mai mare de
sectoare.
Aportul decisiv al New Deal pentru capitalismul american a ţinut de două
aspecte. În primul rând, el a determinat o parte a patronatului să accepte concesiile
care urmau să permită integrarea ansamblului clasei muncitoare în sistemul de
consum. În al doilea rând, el a marcat o ruptură faţă de vechiul principiu republican :
,Mai puţină guvernare în afaceri şi mai multe afaceri în guvernare’, deschizând calea unei
‚fructuoase cooperări’ între guvernanţi şi oamenii de afaceri.
Astfel, dacă în preajma celui de-al doilea război mondial, bilanţul global al
experienţei este contradictoriu, cel puţin New Deal a reuşit să reconcilieze o societate
americană destrămată de criză şi să definească un nou echilibru al puterilor politice,
dar şi economice şi sociale, care prefigurează o redefinire a capitalismului american.
Acest prim New Deal a fost marcat de o serie de puncte slabe şi de incoerenţe.
Una din incoerenţe a fost reprezentată de asocierea măsurilor inflaţioniste (creşterea
masei monetare, susţinerea preţurilor şi veniturilor) cu incitarea la reducerea
producţiei agricole şi industriale. În plus, este vorba de o problemă morală şocantă în
opţiunea deliberată a reducerii producţiei agricole în timp ce dezmoşteniţii suferă de
inaniţie. Creşterea preţurilor agricole a apăsat asupra consumatorilor şi a dus la un
profit inegal al fermierilor.
New Deal-ul a avut un impact deosebit asupra agriculturii americane, întărind
orientările stabilite mai demult în societate rurală. În timp ce depresiunea a distrus
iniţial mulţi fermieri mici, Administraţia Roosevelt a îmbunătăţit ulterior poziţia unor
operaţiuni mai mari prin sprijinul federal al preţurilor. Mişcarea spre ferme mai
puţine, dar mai mari, a fost de asemenea promovată prin progresele înregistrate în
mecanizare, de care beneficiau cei ce aveau suficient capital pentru a investi.
Măsurile inegale au dus adesea lipsă de mijloace. Preşedintele Roosevelt, prea
ortodox pentru a accepta prea puternice deficite bugetare, s-a condamnat la a gestiona
penuria în absenţa unei clare relansări economice care ar fi necesitat mijloace
financiare importante. Lipsa de adeziune a marilor trusturi industriale a limitat în
egală măsură importanţa NIRA : astfel, firma Ford nu a semnat niciodată codul de
privea industria automobilului şi, într-o manieră generală, patronatul a denaturat
 29

spiritul NIRA, străduindu-se să disocieze avantajele economice de contrapartida lor

socială.
Din 1934, unele semne au marcat oprirea procesului depresiunii : preţurile încep
să urce, venitul naţional a crescut cu 20% într-un an (pornind, e adevărat, de la un
nivel scăzut) şi, chiar dacă au rămas încă 11 milioane de şomeri, numărul locurilor de
muncă a reînceput să crească.
În 1935, a avut lor prima reorientare a New Deal, impusă cu necesitate de criza
generată de invalidarea de către Curtea Supremă a celei mai mari părţi a măsurilor
luate în primele ‚o sută de zile’, pe fondul denunţării de către politicienii demagogi a
limitelor politicii democrate. La originea acestor critici venite din diverse zone ale
opiniei publice s-au aflat punctele slabe ale primului New Deal, care au alimentat
nemulţumirea a numeroase grupuri cărora liberalismul rooseveltian le-a redat
puternice mijloace de expresie. Mişcarea sindicală, revigorată prin clauzele sociale ale
NIRA (al căror celebru paragraf 7 a legalizat existenţa sindicatelor) a organizat greve
la Minneapolis, Toledo, San Francisco, etc, care au îngrijorat prin caracterul lor
revoluţionar opinia publică moderată.
În timp ce sindicatele denunţă cu putere concesiunile făcute patronatului,
oamenii de afaceri apropiaţi de partidul republican îl acuză pe Roosevelt că duce o
politică dirijistă de inspiraţie socialistă. Aceste medii, influente mai ales în presa de
mare tiraj, au dus o campanie activă împotriva politicii economice şi social
democrate. Ei au găsit în prestigioasa instituţie care este Curtea Supremă a Statelor
Unite un redutabil instrument de luptă împotriva New Deal. Condusă de patru
judecători conservatori implacabili (‚Cei Patru Cavaleri’), Curtea Supremă, care nu
era aleasă, ci numită, era de mult timp ostilă faţă de orice formă de interferenţă
oficială în drepturile de proprietate sau în obligaţiile contractuale, un concept care a
fost extins pentru a include practic orice reglementare guvernamentală în privinţa
condiţiilor de muncă.
Judecătorii numiţi de administraţia republicană în anii ’20 au estimat că puterea
federală a depăşit drepturile sale constituţionale în materie de reglementare, acest
lucru fiind suficient pentru a anula dispoziţiile NIRA (27 mai 1935) şi apoi pe cele ale
AAA (6 ianuarie 1936). Această invalidare fiind fără drept de apel, totul a trebuit luat
de la capăt.
În paralel, politicieni demagogi s-au ocupat cu obţinerea de profituri electorale
de pe urma insatisfacţiei şi credulităţii oamenilor simpli : promiţând tuturor
 30

bunăstarea materială, ei au cucerit o audienţă populară ce reprezintă o ameninţare

serioasă pentru majoritatea democrată, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din
1936. În Sud, guvernatorul Louisianei, Huey Long, susţinut de bancherul Mellon,
promite un venit minim şi pensii de bătrâneţe, fără a explica însă cum va proceda. La
Detroit, oraş devastat de criză, părintele Coughlin denunţă plutocraţia de pe Wall
Street şi invocă în predicile sale un corporatism autoritar sprijinit de Biserică. În
California, doctorul Townsend preconizează pensiile de bătrâneţe, subliniind că New
Deal nu se preocupă decât de tineri şi de şomeri.
Roosevelt, constatând eşecul celor mai multe din reformele structurale ale
primului New Deal şi imposibilitatea de a stabili durabil o concertare fructuoasă între
stat şi mediile de afaceri şi, pe de altă parte, preocupat de a da o lovitură demagogilor,
s-a angajat într-o politică mai atentă al sfaturile spender-ilor din Brain Trust, în care
au intrat oameni noi, ca Mariner Eccles sau Felix Frankfurter, favorabili unei
viguroase relansări economice prin metode bugetare (deficit spending) şi unei
redistribuiri mai îndrăzneţe a veniturilor în favoarea celor dezmoşteniţi. Roosevelt s-a
hotărât să promoveze în viitor cu prioritate o mai mare echitate în materie de venituri,
cu riscul de a introduce mecanisme redistributive până atunci refuzate ca fiind
contrare liberalismului ortodox.
Încă din 1935, mai multe măsuri au reflectat această nouă orientare socială care
va anunţa Statul Providenţial. Câteva măsuri se situează în continuarea celor adoptate
în 1933 : Sistemul Federal de Rezerve a căpătat puteri sporite de control asupra
marilor bănci, iar principalele companii de servicii publice ce asigurau distribuţia
apei, gazului sau electricităţii şi-au văzut tarifele strâns supravegheate. Un mare
impuls a fost dat sindicalismului prin Wagner Act, care a reluat, mai explicit, clauzele
din NIRA. Un National Labor Relation Board a dat statului puterea de arbitraj şi
control în materie de libertate sindicală şi a convenţiilor colective.
Politica luptei împotriva şomajului a devenit şi mai activă odată cu crearea Work
Progress Administration, condusă de Harry Hopkins, un apropiat al lui Roosevelt,
dotată cu 5 miliarde de dolari de către statul federal, în timp ce National Youth
Administration a permis folosirea în munci intelectuale a 750.000 de tineri absolvenţi
fără lucru.
Pe durate limitate, statul va folosi în diferite organisme 10 milioane de şomeri
remuneraţi pentru o muncă şi nu reduşi la a beneficia de o indemnizaţie umilitoare.
Mai mult, în august 1935, Social Security Act a instituit un sistem de asigurări
 31

împotriva şomajului, bătrâneţii şi invalidităţii, dând o lovitură decisivă principiilor

individualismului, din moment ce s-au văzut pentru prima oară în SUA drepturile
sociale ale individului. Statul a finanţat cu largheţe această politică cu preţul unui
mare deficit bugetar – 3,5 miliarde de dolari în 1936 –, în ciuda creşterii fiscalităţii
asupra succesiunilor şi veniturilor ridicate.
În 1938, a fost aplicat un al treilea New Deal, sub influenţa ideilor lui Keynes.
Acest nou pachet de măsuri a subliniat o dată în plus pragmatismul lui Roosevelt,
reales triumfal în 1936, ca urmare a reformelor sociale angajate în 1935, pe o
platformă electorală impregnată de idei progresiste. Măsurile adoptate au vizat
combaterea declinului economic înregistrat la sfârşitul anului 1937 şi, cel puţin
parţial, imputabil administraţiei prea timorate a administraţiei democrate.
În vara anului 1937, câţiva din principalii indicatori ai vieţii economice au
reatins nivelul din 1929 : producţia evidenţiată în PIB a egalat acest nivel, consumul
casnic l-a depăşit cu 10%, creditul a redemarat, semn al revenirii încrederii, antrenând
o reluare a investiţiilor. Însă, au mai rămas încă 7,5 milioane de şomeri, asistaţi social,
dovadă dureroasă a insuficienţei relansării economice.
Guvernul, temându-se de inflaţie – în timp ce preţurile bunurilor de consum nu
au reatins încă nivelul din 1929 – şi dorind o reîntoarcere grabnică la echilibrul
bugetar, a redus substanţial sprijinul acordat economiei. Imediat producţia s-a
prăbuşit, iar şomajul a urcat din nou în câteva săptămâni de la 13,8% la 18,7% din
populaţia activă. A devenit astfel evident faptul că economia americană nu a reuşit să-
şi asigure o creştere autonomă. Anul 1938 a înregistrat o nouă deschidere asupra unor
măsuri de relansare economică influenţate de metodele lui Keynes : largi cheltuieli
bugetare – deficitul va atinge 4 miliarde de dolari – în special pentru finanţarea
construcţiei de locuinţe şi o îndrăzneaţă politică de susţinere a puterii de cumpărare
printr-o legislaţie a muncii favorabilă creşterii salariilor, ca şi printr-o mai bună
indemnizare a mediilor ce prezentau riscuri sociale. Această politică a implicat un
control mai strict al marilor societăţi. Acest ultim pachet de măsuri s-a situat în
continuarea inspiraţiei New Deal începând încă din 1933, dar care a datorat
keynesismului mai marea s-a coerenţă. Politica New Deal s-a încheiat în 1938, în
momentul în care iminenţa războiului a acaparat atenţia administraţiei americane şi a
oferit, prin intermediul indirect la reînarmării, o posibilitate nouă de ieşire din criză.
Rezultatele economice ale New Deal au fost inegale. Tabloul recapitulativ al
principalelor rezultate statistice arată că pe plan cantitativ este vorba mai degrabă de
 32

stabilizare, decât de creştere : venitul naţional, parametru sintetic al bilanţului

cantitativ, nu a atins încă în 1939 nivelul său din 1929. Cu toate acestea, New Deal a
asigurat economiei americane progrese calitative incontestabile. Politica marilor
investiţii publice angajată în 1933 a ameliorat considerabil infrastructura ţării :
amenajarea văii Tennessee, electrificarea satelor, modernizarea reţelei rutiere şi a
echipamentelor portuare.
Repartiţia populaţiei active între marile sectoare de activitate arată o scădere
numerică a lucrătorilor agricoli în profitul sectorului terţiar, pusă în evidenţă mai ales
de creşterea numărului funcţionarilor, care a ajuns de la 600.000 la 950.000 în 7 ani.
Creşterea productivităţii muncii cu 22% în 10 ani, a constituit în mod cert un semn
încurajator, demonstrat în timpul războiului.
Programul New Deal a avut cele mai mari succese în primul mandat al lui
Roosevelt, 1937 fiind probabil anul cel mai bun. Între 1930 şi 1933, PIB al SUA
scăzuse de la 99 miliarde de dolari la 77 miliarde de dolari, o cifră care a urcat din
nou la 113 miliarde în 1937. PIB pe cap de locuitor a crescut de la 615 dolari în 1933
la 881 dolari în 1937 şi la 954 dolari în 1940 31.
Şomajul a rămas însă cu obstinaţie al un impresionant 16-20% în cea mai mare
parte a sfârşitului anilor 1930 şi a scăzut sub 15% abia după ce Statele Unite au
început programul de reînarmare militară în 1940. Chiar şi în 1937, şomajul a scăzut
la aproape 8 milioane de persoane, după care anul 1938 a adus o nouă restrângere a
activităţii economice. În final, doar războiul a rezolvat problema, coborând rata
şomajului la 1% în 1943. În plus, costurile programului New Deal au fost imense :
datoria federală a crescut de la 22,5 miliarde de dolari în 1933 la 40,5 miliarde de
dolari în 1939.
Marile întreprinderi, din ce în ce mai strâns integrate în puternice grupuri
financiare – primele 8 ca importanţă, în frunte cu Morgan, controlează majoritar
primele 250 de societăţi americane – au contribuit esenţial la această regăsire a
eficacităţii. Ele şi-au reorganizat gestionarea acordând o mai mare importanţă
tehnostructurii şi managementului, tendinţă ce se va confirma după 1945.
Programul New Deal a contribuit la reconcilierea societăţii americane. Cadrul
demografic al societăţii americane a înregistrat o stabilizare relativă prin stoparea
imigraţiei şi scăderea sensibilă a natalităţii, aceasta contribuind la o mai bună

31
Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, Bucureşti, 2002, pag.200
 33

integrare etnică şi fiind favorabilă unei utilizări mai eficiente a unor efective cu
creştere încetinită.
În mod cert, conjugarea crizei cu politica, mai favorabilă ca în trecut, mişcării
sindicaliste a exacerbat tensiunile sociale. Puternica creştere a efectivelor sindicale,
mai ales ca urmare a Warner Act, a fost concretizată într-o triplare a numărului de
aderenţi – de la 3 la 9 milioane –, însă va provoca o gravă sciziune în sânul puternicei
American Federation of Labor (AFL). Alianţa forţei de muncă organizate cu New
Deal-ul era supărătoare pentru conservatori, care vedeau cum ‚revoluţia roşie’ era
impusă de sus. Influenţa comunistă şi sindicalistă din cadrul CIO a constituit o sursă
de provocare pentru liderii sindicali mai tradiţionalişti, iar rezultatul a fost scoaterea
CIO din AFL.
Preşedintele sindicatului minerilor, John Lewis, s-a arătat favorabil unui
sindicalism de masă, deschis şi lucrătorilor necalificaţi, şi nu a exclus recurgerea la
grevă cu ocuparea uzinei, practici străine tradiţiei sindicale anglo-saxone urmate de
AFL încă de la fondarea sa la sfârşitul secolului XIX. Îndepărtat în 1935 din AFL, al
cărui preşedinte William Gree nu a putut accepta astfel de pretenţii sindicale, John
Lewis a fondat Committee for Industrial Organisation (CIO), care a devenit în 1938,
Congress of Industrial Organisation, uniune sindicală fondată pe sectoare de
activitate şi care a dus acţiuni mai combative. În 1937, CIO a lansat mari greve cu
ocuparea locului de muncă ( aproape 500 de greve sit in), care au provocat regrese în
activitatea puternicelor firme ca General Motors, US Steel, General Electric, Firestone
şi în numeroase întreprinderi textile din Nord-Est. Aceste succese au atras aderenţi de
partea CIO, ale cărei efective (peste 6 milioane de membri în 1945) le-au ajuns pe
cele ale AFL la sfârşitul anului 1937.
Însă, clasele mijlocii s-au îngrijorat în faţa acestor acţiuni pe care le consideră
revoluţionare şi pe care le bănuiesc, pe nedrept (deşi, ocazional, sindicatele au fost
sprijinite de forţele guvernamentale, atât de administraţia federală a New Deal, cât şi
de administraţiile democrate prolaburiste, cum a fost cea a guvernatorului de
Pennsylvania, George Earle) a fi susţinute în secret de administraţie. În acest fel,
imaginea New Deal a ieşit alterată în ochii opiniei publice, demonstrată de reculul
democraţilor la alegerile parţiale din 1938.
În acelaşi timp, New Deal a rămas simbolul unei revoluţii paşnice care a ştiut, în
pofida crizei, să reintegreze în comunitatea naţiunii cea mai mare parte a
dezrădăcinaţilor, a celor lăsaţi de-o parte chiar şi în perioada prosperităţii anilor ’20.
 34

Este vorba de fermierii cărora legile agricole succesive le-au asigurat un venit minim,
de şomerii angajaţi sau indemnizaţi de stat, de cei mai slabi (invalizi, femei singure)
care vor beneficia pe viitor de asistenţă socială ; însă, negrii – care formează 10% din
populaţie – au rămas marginalizaţi, în ciuda dorinţei democraţilor de a reuşi integrarea
lor socială.
Intelectualii (universitari, scriitori, ziarişti), până atunci priviţi cu neîncredere în
mediile de afaceri, dar ale căror sfaturi au fost din plin solicitate de administraţia
democrată prin practica Brain Trust-ului, se vor bucura în viitor de o mai mare
consideraţie din partea societăţii. Intelectualii americani au ajuns la o reconciliere cu
civilizaţia nord-americană, fiind decepţionaţi şi de modelul european ruinat de
generalizarea regimurilor autoritare, criticile capitalismului american al anilor ’20,
virulente la Steinbeck sau Dos Passos, având tendinţa să se calmeze.
În acelaşi timp în care a operat o reconciliere socială, New Deal-ul a contribuit
la o redistribuire a puterilor, favorabilă consolidării influenţei prezidenţiale. Această
reechilibrare a puterilor şi-a văzut limitată amploarea, ca urmare a confruntării dintre
Roosevelt şi Curtea Supremă, în cursul anului 1936. Proiectând să schimbe
componenţa Curţii, care invalidase primul New Deal, preşedintele a fost nevoit să bată
în retragere în faţa prestigiului de care se bucura instituţia în opinia publică americană
şi să accepte un compromis tacit, a cărui miză depăşea pe cea a reuşitei New Deal-
ului. După abandonarea proiectului de reformă a Curţii, judecătorii cei mai ostili
politicii Casei Albe au preferat să se retragă de bunăvoie, abandonându-şi posturile în
favoarea unor noi magistraţi numiţi de preşedinte. Acest acord de fapt a creat un nou
echilibru al puterilor, care a autorizat preşedintele să-şi continue politica New Deal
fără a se teme de o nouă invalidare, însă cu condiţia de a nu depăşi cadrul unor măsuri
conjuncturale, deci respectuoase faţă de structurile fundamentale ale capitalismului
american.
Pe de altă parte, în vederea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 1936,
Roosevelt a trebuit să renunţe la proiectul său de raliere a tuturor americanilor la
obiectivele politicii New Deal, respins de mediile de afaceri şi acuzat de republicani,
printre care fostul preşedinte Herbert Hoover, de a atinge libertăţile statului şi
cetăţenilor şi de a antrena ţara într-o periculoasă experienţă socialistă. Pentru a-şi
asigura realegerea, preşedintele a fost nevoit să ducă o campanie partizană, dând
programului democrat o tentă net progresistă în scopul ralierii electoratului negru şi a
maselor muncitoreşti urbane.
 35

Însă, caracterul triumfal al succesului lui Roosevelt – 60,8% din sufragii şi 523
de electori contra 8 – i-a oferit mijloacele de a-şi duce la capăt opera de reechilibrare
politică şi de continuare a New Deal-ului.
Alegerile din 1936 au marcat una dintre cele mai grave înfrângeri electorale
pentru republicani, care nu au reuşit să-şi asigure decât voturile din Maine şi
Vermont. În timp ce alegerile din 1940 au fost mai puţin ruşinoase pentru dreapta,
platforma New Deal a supravieţuit intactă.
Statul federal – a cărui conducere se află la Casa Albă – şi-a sporit dreptul de
intervenţie şi acţiune pe ansamblul teritoriului în ciuda tradiţionalului particularism al
statelor federale. În paralel, puterea politică şi-a impus arbitrajul asupra forţelor
economice ale Big Business şi aspiraţiilor sociale ale Big Labor. Exigenţele crizei au
permis statului federal să aducă, prin intervenţiile sale în viaţa economică şi socială,
corective practicii liberale de tip laissez-faire.
Cu reuşitele şi eşecurile sale, New Deal a fost, în final, opera personală a lui
F.D. Roosevelt, care a ştiut, sprijinindu-se pe forţele profunde ale naţiunii, să facă să
progreseze în SUA o democraţie de masă fondată pe acceptarea obiectivelor comune.
În materie economică şi socială acestea s-au ordonat în jurul unei căi de mijloc, care
nu mai este liberalismul clasic, ci un liberalism renovat, care respinge atât dirijismul
planificator al marxiştilor şi autoritarismul autarhic al regimurilor fasciste.
Reformele programului New Deal au impresionat prin ambiţia şi anvergura lor,
cu atât mai mult cu cât ele erau foarte diferite de opinia generală asupra rolului
adecvat al guvernării în viaţa naţională americană, în domenii cum ar fi puterea
guvernului federal şi împărţirea responsabilităţilor între Washington şi state. Gândirea
economică conservatoare a generaţii întregi a fost ştearsă de noua paradigmă
keynesiană, care vedea în masiva intervenţie guvernamentală o cheie a refacerii, chiar
dacă anumite deficite pe termen scurt erau necesare. În câţiva ani, Statele Unite au
devenit o naţiune mult mai centralizată decât fuseseră vreodată până atunci, cel puţin
pe timp de pace, iar domeniul guvernului federal s-a extins enorm. Pentru prima dată
au intrat în serviciul guvernului mii de experţi şi tehnocraţi, creând o nouă clasă
meritocratică ale cărei origini se aflau adesea în cele mai noi grupuri etnice ale
naţiunii.
În mai multe feluri, este greu de a evita descrierea New Deal-ului mai degrabă
ca pe o revoluţie socială şi administrativă decât ca pe un pachet de reforme.
 36

Capitalismul american postbelic

În timp ce politica New Deal a permis doar redemararea unei economii în criză
din 1929, războiul a reuşit să restabilească prosperitatea economiei americane. SUA
au ieşit nu numai învingătoare din al doilea război mondial, ci şi mai bogate şi mai
puternice decât înainte.
Reconversia economiei de război în economie de pace a suscitat neliniştile
experţilor americani, care se tem de că suprimarea comenzilor de stat ar antrena o
subproducţie şi o subutilizare a forţei de muncă, în momentul în care milioane de
oameni demobilizaţi se vor întoarce la muncă. Administraţia a fost astfel obligată să ia
o serie de măsuri destinate să reducă amploarea unei crize care părea inevitabilă şi,
încă înainte de sfârşitul războiului, a redat libertatea întreprinderilor rechiziţionate
pentru producţia de război.
Preşedintelui Truman – care i-a succedat lui Roosevelt, decedat la 12 aprilie
1945 – i-a revenit sarcina de a-şi asuma delicatele probleme ale reconversiunii. Însă,
prins între dorinţa majorităţii americanilor de a reveni la mecanismele liberale şi
temerile sindicaliştilor, membri ai clientelei electorale a partidului democrat, de a-şi
vedea reduse salariile o dată cu abolirea reglementărilor din timpul războiului,
Truman a trebuit să procedeze de o manieră empirică. Pentru a-i satisface pe primii, el
a redat libertatea comerţului exterior, iar pentru a-i proteja pe cei din urmă a decis să
menţină un control asupra preţurilor produselor de primă necesitate dar, datorită
opoziţiei Congresului faţă de această ultimă măsură, a urmat o explozie a preţurilor.
Însă, în timp ce se aştepta o recesiune, s-a produs inflaţia, generată de trei
cauze principale : cererea puternică a poporului american, care, pe timpul războiului,
a fost constrâns la economii şi este nerăbdător să facă în sfârşit cumpărături ; nevoile
de produse alimentare şi echipamente industriale ale Europei ; programul de mari
lucrări publice, prevăzut de preşedintele Truman pentru a garanta slujbele a 60 de
milioane de americani, prin construcţia de şosele, locuinţe, amenajări hidrotehnice pe
Missouri, Colorado, Columbia, racordarea Marilor Lacuri la navigaţia maritimă, etc.
Datorită îmbinării acestor trei elemente, prosperitatea nu este compromisă, iar
producţia nu suferă decât o uşoară şi scurtă încetinire a ritmului creşterii. Penuria
relativă de bunuri de consum în faţa acestei puternice cereri relansează inflaţia, care s-
a dovedit a fi astfel ameninţarea cea mai periculoasă pentru economia americană.
 37

Dar, suprimând avantajele creşterilor salariale acordate, inflaţia a provocat

nemulţumirea lumii muncitoreşti şi a generat mari greve în 1946.
Pe de altă parte, prosperitatea postbelică nu este atât de evidentă în toate
statele americane : ea este foarte evidentă în California, care câştigă 2 milioane de
locuitori ca urmare a boom-ului legat de Războiul din Pacific, însă mai puţin clară în
Middle West, care se depopulează. De asemene, nu toate clasele sociale au beneficiat
de prosperitate : există milioane de defavorizaţi, negrii, indienii şi imigranţii.
Problema negrilor, care era până acum o problemă a Sudului, apare şi în Nord şi Vest,
o dată cu afluxul mâinii de lucru de culoare. În plus, statutul femeilor în societate
ridică o problemă importantă, acestea neacceptând de bunăvoie întoarcerea la
treburile gospodăreşti, pe care conformismul opiniei publice înţelege să le-o impună,
după ce în timpul războiului ocupaseră posturile vacante din industrie.
Între 1945 şi 1952, Statele Unite nu au cunoscut – cu excepţia unei uşoare
recesiuni în 1948-1950, marcată de un relativ şomaj, mai ales datorat exodului rural –
pe plan economic nici o criză majoră. Însă, foarte rapid, programul de reînarmare
datorat Războiului din Coreea, a relansat economia. În toate domeniile – agricultură,
industrie, comerţ – SUA deţin primul loc mondial, iar în ceea ce priveşte produsele
fundamentale au un avans considerabil.
În anumite sectoare (aluminiu, cauciuc sintetic, nave, automobile, avioane)
SUA produc numai ele mai mult decât tot restul lumii. Industria americană se impune
prin preţuri de revenire scăzute, graţie mai ales unei productivităţi a muncii de patru
ori mai mare decât cea europeană şi care creşte în continuare ca urmare a progreselor
tehnologice.
Administraţia preşedintelui Harry Truman (1945-1952), fidelă tradiţiilor
politicii New Deal, s-a confruntat cu o parte a opiniei publice şi cu o majoritate a
Congresului, decise să restrângă rolul executivului în viaţa economică şi socială.
Truman, ales vice-preşedinte pe ‚tichetul’ lui Roosevelt, a ajuns preşedinte fără se fi
pregătit vreodată pentru această funcţie, însă el va demonstra o dată instalat în funcţia
supremă multă fermitate (după ce anterior, modestia lui era luată drept mediocritate).
Sarcina fundamentală a lui Truman în politica internă a constat în a aborda
problemele reconversiunii economiei, pe care, ca un adept al lui Roosevelt, a încercat
să o rezolve în spiritul intervenţionist New Deal. La 6 septembrie 1945, în primul său
mesaj către Congres, Truman a dezvoltat un program în 21 de puncte, în care
 38

propune, în afara garantării folosirii integrale a forţei de muncă, un lung catalog de

măsuri sociale la adresa categoriilor defavorizate, mai ales a muncitorilor.
Acest program a reflectat o poziţie curajoasă într-un moment în care
republicanii doreau o întoarcere completă şi rapidă la liberalismul economic, dorinţă
împărtăşită şi de aripa conservatoare a partidului democrat, care sabota tot ce era legat
de New Deal.
Conflictul dintre preşedinte şi Congres s-a angajat foarte rapid pe tema
inflaţiei şi a controlului preţurilor. În noiembrie 1946, Truman a fost nevoit să cedeze
în faţa opoziţiei unui Congres dominat de o majoritate republicană şi să restabilească
libertatea salariilor şi preţurilor. Noul Congres format în urma alegerilor de la
jumătatea mandatului a fost şi mai ostil măsurilor progresiste propuse de Truman, pe
care le-a respins : construcţia de locuinţe, subvenţii pentru învăţământ, asigurări
sociale, drepturi pentru negrii, etc. În aceeaşi manieră, Congresul a trecut peste veto-
urile preşedintelui care tinde să se opună unei micşorări a impozitelor, considerând-o
generatoare de inflaţie, ca şi Legii Taft-Hartley din iunie 1947, care limitează sever
libertatea de acţiune a sindicatelor (preaviz de 60 de zile în caz de grevă, obligarea
sindicatului de a plăti despăgubiri patronilor în caz de nerespectare a acestui preaviz).
Astfel, anii 1946-1947 au fost foarte dificili pentru preşedintele Truman care
nu a putut să-şi impună politica socială şi economică chiar dacă a utilizat de zeci de
ori la dreptul de veto.
Deşi slăbirea autorităţii sale a făcut foarte improbabilă menţinerea sa în funcţie
după alegerile din noiembrie 1948, Truman a reuşit să-l învingă pe contracandidatul
său republican Dewey, anunţat imprudent de către ziare drept învingător. Victoria lui
Truman s-a datorat sprijinului sindicatelor şi negrilor, respectului de care s-a bucurat
printre americani pentru munca sa şi calităţilor sale, ca simţul maselor şi al realităţii şi
moderaţia reală.
În ianuarie 1949, în mesajul său către Congres, Truman şi-a prezentat
programul, o platformă progresistă, botezată Fair Deal, car trebuia să continue
reformele întreprinse de New Deal. Însă, în scurt timp, coaliţia republicanilor şi
democraţilor conservatori din Sud s-a reconstituit împotriva preşedintelui Truman, iar
rezultatul a fost acela că puţine proiecte au putut fi adoptate în final. Printre acestea s-
au numărat : creşterea salariului orar minim de la 40 la 75 de cenţi, creşterea preţurilor
agricole, asigurări sociale pentru încă 10 milioane de noi beneficiari, construcţia de
locuinţe.
 39

Congresul nu a acceptat nici abrogarea Legii Taft-Hartley, nici drepturi civice

pentru negri, nici proiectul de legislaţie a sănătăţii, refuzând crearea de spitale,
asigurarea obligatorie de boală, medicii acuzându-l pe preşedinte că ar vrea să
introducă o medicină ‚socialistă’. În aceste condiţii, Truman a fost nevoit să acţioneze
prin decrete pentru a aboli segregaţia rasială din administraţia federală şi din armată.
Din vara anului 1950, problemele sociale au trecut pe planul secund, odată cu
declanşarea Războiului din Coreea şi cu apariţia consecinţelor politice ale luptei
anticomuniste pe plan intern. Truman luase anterior iniţiativa luptei împotriva
expansiunii comuniste, adoptând în exterior politica de containment. Pe plan intern,
Truman a ordonat în 1947 o anchetă asupra loialităţii funcţionarilor, al cărei rezultat a
provocat 2.000 de demisii şi 200 de revocări. În ciuda acestor iniţiative, Truman s-a
găsit curând în poziţia de a fi acuzat de extremiştii anticomunişti datorită caracterului
social al politicii sale - orice politică socială fiind suspectă de a conduce la socialism –
şi moderaţiei pe care a încercat să o păstreze în faţa veritabilei isterii anticomuniste
care a cuprins SUA o dată cu Maccarthysmul.
O dată cu alegerea în funcţia de preşedinte a lui Eisenhower (1952-1960) şi cu
reîntoarcerea republicanilor la putere în 1953, administraţia adoptă un nou program,
definit drept un ‚conservatorism dinamic’. Eisenhower, mai puţin autoritar şi mai
puţin preocupat de a apăra prerogativele prezidenţiale decât predecesorul său, s-a
considerat un arbitru între diferitele tendinţe, adoptând politica ‚căii de mijloc’. Însă,
cei 8 ani de administraţie republicană ai lui Eisenhower au fost consideraţi ca
decepţionanţi de către opinia publică, atât pe plan economic, cât şi pe plan extern,
unde o scădere a prestigiului SUA a fost resimţită mai ales ca urmare a lansării
Sputnik-ului sovietic.
Din anii ’50 în anii ’70, Statele Unite au cunoscut o prosperitate remarcabilă
care a marcat apogeul capitalismului american. În interiorul acestei perioade, anii
1961-1966 au constituit o veritabilă ‚vârstă de aur’ ; a fost de asemenea cea mai bună
epocă a dolarului, care şi-a menţinut puterea de cumpărare, fiind folosit şi ca monedă
internaţională. Această prosperitate s-a manifestat prin locul ocupat de SUA în
producţia mondială, ele rămânând primul producător de produse agricole şi industriale
de bază. În 1970, PIB echivalează cu 1.000 de miliarde de dolari şi, în cifre absolute,
creşterea anuală este impresionantă şi se situează în jurul a 40 de miliarde de dolari pe
an. Agricultura este excedentară şi un număr mare de ţări ale lumii nu pot supravieţui
decât graţie cumpărării de produse agricole americane.
 40

Puterea economiei americane rezidă nu numai în producţia sa de masă, ci şi în

capacitatea sa de creaţie şi de inovaţie, iar imensul său avans în acest domeniu îi
permite să vândă ţărilor dezvoltate ale lumii produse de tehnologie de vârf, domeniu
în care deţin un adevărat monopol.
Fenomenul fundamental al acestei perioade este locul uriaş ocupat de marile
întreprinderi (corporaţii), societăţi pe acţiuni cotate la bursă. Tendinţa de concentrare,
angajată cu mult timp înainte, s-a accelerat în această epocă şi a cucerit toate
sectoarele economiei, fiind favorizată de o schimbare de opinie în rândurile
publicului, care priveşte de aici înainte cu bunăvoinţă marea întreprindere, sinonimă
cu eficacitatea, ca urmare a rolului pe care aceasta l-a jucat în timpul războiului.
Întreprinderile mici şi mijlocii, încă majoritate, sunt adeseori în dificultate şi
dispar în ritm de 10% pe an. Marile firme şi băncile cele mai puternice cunosc rata de
creştere cea mai ridicată : cei 150 de giganţi din sectorul terţiar, au fiecare o cifră de
afaceri de 1 miliard de dolari cel puţin, fiind stăpânii economiei americane. Cele mai
importante 500 de firme industriale realizează o treime din activităţi şi se constată că
profitul primelor 10 este egal cu acela al celor 490 care le urmează.
Concentrarea atinge de asemenea şi exploataţiile agricole : marile ferme de
peste 500 de ari reprezintă în jur de 13% din numărul total al fermelor, însă realizează
65% din producţie, iar cele 1.200 de ferme cele mai importante produc valoric tot atât
cât cele 1.600.000 de întreprinderi agricole mai puţin eficiente.
Corporaţia anilor ’70 nu are nici un termen de comparaţie în ce priveşte
dimensiunile cu aceea a generaţiilor precedente. Marile întreprinderi şi-au diversificat
producţia pentru a-şi dispersa riscurile. În 1960, 34 de corporaţii sunt angajate în 19
domenii diferite, de atunci fiind numite ‚conglomerate’. Diversificarea s-a produs mai
ales în profitul industriilor chimice, electrice, alimentare şi electronice.
Ea a antrenat de asemenea o transformare de structură în interiorul corporaţiei.
Înainte, în fruntea organizaţiei centrale figura un director responsabil (boss-ul), cum
era Henry Ford care şi-a condus uzinele până la moartea sa în 1947(în 1957, firma
Ford s-a transformat în societate pe acţiuni cotată la bursă). Organizarea corporaţiilor
a devenit sectorială, fiecare sector fiind autonom şi responsabil de gestiunea sa.
Fiecare director de sector este un gestionar – manager – care nu reprezintă acţionarii,
ci depinde de o direcţiune care acoperă toate sectoarele. Aceasta nu mai aparţine de
fapt deţinătorilor de capital, ci unor tehnicieni însărcinaţi cu gestiunea.
 41

Aceşti manageri nu sunt proprietari de acţiuni ai întreprinderilor lor, ci sunt

salariaţi, formaţi în şcoli specializate, ajunşi în vârf prin capacitatea lor şi în mare
majoritate proveniţi, nu din rândurile înaltei burghezii, ci din acelea ale claselor
mijlocii. Managerii sunt tehnicieni ai pieţei şi ai previziunii, specialişti antrenaţi
special pentru eficacitate şi rentabilitate.
Cu începere din anii ’50, marile firme americane îşi organizează operaţiunile
pe o bază internaţională. Investiţiile în străinătate sunt dirijate din ce în ce mai mult
către industria prelucrătoare, în 1967, firmele americane fabricând în străinătate în jur
de două cincimi din producţia lor. Însă, investiţiile care privesc extracţia şi prelucrarea
petrolului, achiziţionarea de minereuri şi alte materii prime sunt încă importante,
pentru că SUA importă în mare măsură aceste produse cu scopul de a-şi prezerva
resursele lor strategice. Restul investiţiilor, mai puţin de 25%, se realizează în sectorul
terţiar (transporturi, activităţi financiare sau hoteliere).
Dificultăţile traversate de lumea muncitorească în perioada postbelică,
imposibilitatea de a lupta eficient împotriva Legii Taft-Hartley care limitează dreptul
de grevă au facilitat reunirea celor două mari centrale sindicale, AFL şi CIO.
Sindicatele au obţinut avantaje importante pentru muncitori, în întreprinderile
unde erau bine implantate, graţie contractelor colective negociate cu patronatul
(salariile cele mai ridicate din lume, concedii, asigurări medicale, pensii, alocaţii, etc).
Dezvoltarea sindicalismului a fost însă stânjenită de noua compoziţie a lumii
muncitoreşti. Deşi ‚gulerele bleu’ sau muncitorii manuali sunt sindicalizaţi în
proporţie de 84%, sectorul terţiar ocupă un procent din ce în ce mai mare în
economie, iar salariaţii cu ‚gulere albe’ care, de aici înainte sunt numeric superior,
sunt atraşi în mai mică măsură de acţiunile revendicative şi numai 15% dintre aceştia
fiind membrii de sindicat. Totuşi, cu 20 de milioane de aderenţi, sindicalismul
reprezintă o forţă de care trebuie ţinut cont, jucând un rol crescând în partidul
democrat : politica socială dusă în aceşti ani de preşedinţii democraţi a fost o dovadă a
influenţei sale.
Societatea americană este societatea abundenţei. Până în anii ’60, optimismul a
dominat Statele Unite, iar societatea de consum care atinge nivelul cel mai ridicat din
lume este propusă drept model (American Way of Life).
Venind să satisfacă necesităţi recunoscute drept legitime, consumul de masă a
ameliorat nivelul general de trai al tuturor societăţilor dezvoltate, fără a elimina,
totuşi, inegalităţile.
 42

Consecinţele sociale ale Marii Depresiuni a anilor ’30, apoi privaţiunile

impuse de război au facilitat în mare măsură abandonarea obişnuinţelor de austeritate
şi economisire în favoarea unei sporiri a consumurilor, atitudine care se manifestase
deja în cursul aşa-numiţilor ‚annees folles’ ai deceniului 1920 şi care fusese atunci
sever judecată de o mare parte a opiniei publice.
În acelaşi timp, o dată reconstrucţia încheiată şi nevoile de bază din nou
satisfăcute, stilul consumist inspirat de American Way of Life s-a impus durabil ca un
motor al creşterii economice. Aceasta s-a bazat pe o largă răspândire a producţiei de
masă după un sistem calificat drept ‚fordism’, prin realizarea unei producţii de serie
relativ ieftine, a cărei cumpărare este facilitată de o politică a salariilor ridicate.
Creşterea reală a veniturilor celor mai multe categorii sociale a permis efectiv
achiziţionarea de bunuri reînnoite periodic, al căror preţ relativ a scăzut pe măsură ce
deveneau tot mai abundente pe piaţă. Garantând principalele riscuri sociale, statul
providenţial a făcut în acelaşi timp ca precauţiile de economisire ale menajelor să fie
mai puţin necesare, în timp ce generalizarea creditului le-a sporit şi mai mult
capacitatea de consum.
Perfecţionarea metodelor publicitare şi restructurarea reţelelor comerciale, de
la marile magazine la vânzarea prin poştă, au contribuit în egală măsură la menţinerea
cererii consumatorilor la cel mai înalt nivel. Mai mult, de la mijlocul anilor ’50,
consumul a căpătat şi o semnificaţie socială diferită : este vorba nu numai de a
procura elementele de confort care uşurează viaţa cotidiană, ci şi de a afirma o
apartenenţă la un grup social determinat, prin adoptarea unui nivel de consum specific
şi diferit de al celorlalte categorii sociale.
Între 1947 şi 1970, PIB Statelor Unite s-a dublat, iar veniturile au crescut : în
timp ce 4 familii din 5 au în 1947 venituri sub 5.000 de dolari, în 1970, 4 familii din 5
au venituri superioare acestui nivel, la aceeaşi paritate a dolarului. Această îmbogăţire
s-a manifestat prin creşterea numărului de acţionari, prin amploarea construcţiei de
locuinţe, printr-un parc de automobile în continuă creştere, prin echipamente casnice,
televizoare, aparate electronice şi prin dorinţa familiilor de a acorda o instruire bună
copiilor, Statele Unite fiind pe primul loc în ceea ce priveşte rata de şcolarizare în
învăţământul superior (1 din 2 adolescenţi este student).
Personajul cel mai reprezentativ al societăţii abundenţei şi al capitalismului
american este ‚gulerul alb’, salariatul bine plătit care beneficiază de confort şi de toate
facilităţile lui American Way of Life.
 43

În această perioadă de apogeu a capitalismului american, salariile şi condiţiile

de muncă s-au ameliorat, concediile plătite tindeau să se generalizeze, durata muncii
s-a redus şi, în 1960, săptămâna de 40 de ore a fost instituită în aproape toate
industriile. În acelaşi an, 75% din muncitori se duceau la serviciu în maşina proprie şi
aproape toate familiile dispuneau de un televizor.
Însă, începând din anii ’60 au apărut îndoieli cu privire la valorile lui
American Way of Life. Excesiva concentrare urbană a compromis calitatea vieţii, 75%
din populaţie fiind grupată pe circa 1% din teritoriul naţional. De aici au rezultat
numeroase inconveniente : poluarea aerului şi a apei ; slabele investiţii publice au
ridicat insolubile probleme de salubritate, igienă publică, iluminare, în timp ce şcolile,
dispensarele şi spitalele publice nu dispuneau de mijloace suficiente. Aceste lipsuri şi
problemele sociale au compromis securitatea cetăţenilor, crimele, viciile şi drogurile
au proliferat.
John Kenneth Gailbraith consideră criza urbană manifestarea cea mai evidentă
a dezechilibrului între bogaţi şi săraci. În 1962, 40 de milioane de americani nu
atingeau pragul celor 3.000 de dolari, venit anual considerat drept indispensabil
pentru a duce o viaţă decentă ; sărăcia atingea peste 50% din persoanele în vârstă,
aproximativ 8 milioane de persoane. Criza industriilor vechi a transformat anumite
regiuni în enclave de sărăcie, cum a fost cazul ‚vechiului Sud’ sau al Apalaşilor.
Anumite categorii profesionale sunt defavorizate : agricultorii, muncitorii cei ce
lucrează în sectoarele în declin sau cei cu un nivel de pregătire slab. Sărăcia atinge
mai ales cetăţenii de culoare care constituie 22% din efectivele săracilor : aproape
50% dintre familiile negre nu acced la pragul de 3.000 de dolari, situaţie în care se
află şi 5 milioane de imigranţi mexicani (chicanos) şi un milion şi jumătate de
portoricani. Şomajul nu a putut fi resorbit nici în această perioadă de prosperitate.
Conştientizarea acestor dezechilibre sociale a dus în anii ’60 la o criză de
încredere a americanilor în virtuţile unui sistem social considerat până atunci drept
model. Conştienţi de această deteriorare a modelului american, preşedinţii democraţi
J.F. Kennedy (1961-1963) şi L. Johnson (1963-1968) au încercat să caute remedii
pentru maladiile societăţii americane.
Kennedy a fost convins că sistemul se va distruge dacă nu vor fi corijate
inegalităţile generate în materie socială de doctrina ‚laissez-faire’ şi, sigur de dreptul
său de decizie în domeniul economiei şi societăţii, va încerca să promoveze o
legislaţie care să şteargă injustiţiile cele mai strigătoare.
 44

Kennedy a fost convins de superioritatea absolută a valorilor apărate de Statele

Unite, libertatea şi democraţia, şi a dorit să consolideze puterea americană atât pe plan
intern cât şi extern. Kennedy a fost simbolul unei noi Americi, tânără, modernă şi
întreprinzătoare.
O dată cu tânărul şi dinamicul preşedinte democrat, America a realizat o
schimbare de generaţie şi s-a lansat în cucerirea a ceea ce se va numi Noua Frontieră,
adică a tuturor obstacolelor care împiedică SUA să-şi afirme superioritatea economică
şi tehnologică şi să fie recunoscute ca liderii lumii libere. Noua Frontieră a avut
semnificaţia unei relansări a economiei americane, pentru a lupta împotriva sărăciei şi
a integra în American Way of Life peste 40 de milioane de americani împiedicaţi de
veniturile lor insuficiente să trăiască decent. În plus, trebuia combătută segregaţia
rasială, o ruşine pentru sistemul american care predica libertatea în lumea întreagă şi o
injustiţie care îi împingea pe negri spre separatism. Noua Frontieră a fost de asemenea
progresul ştiinţei şi tehnologiei care trebuia să deschidă frontierele spaţiului.
Propunând acest program, care a fost un amestec de generozitate şi de
intervenţionism, Kennedy declara : ‚Nu vă întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi ;
întrebaţi-vă mai degrabă ce puteţi voi să faceţi pentru ţara voastră’.

Însă, ca şi în cazul lui Truman, Congresul nu a acceptat decât un număr limitat

de reforme propuse de Kennedy în cadrul programului Noii Frontiere. Congresul s-a
opus reformelor sociale şi drepturilor negrilor, refuzând să accepte propunerea lui
Kennedy de a suprima discriminarea rasială în locurile publice, în domeniul locurilor
de muncă şi pe listele electorale, dar acceptă ridicarea salariului minim, extinderea
către noi beneficiari a asistenţei sociale, asistenţa federală acordată regiunilor în
dificultate, un program de credit pe termen lung acordat construcţiilor, şi subvenţii
pentru renovarea oraşelor. Congresul a refuzat să discute un proiect de reformă
fiscală, a respins un proiect de ajutor federal acordat educaţiei, în timp ce asociaţia
medicilor ducea o violentă campanie împotriva proiectului Medicare, un program de
asigurări medicale pentru persoanele vârstnice. În aceste condiţii, Kennedy nu a
obţinut decât măsuri parţiale de relansare a economiei americane.
Kennedy a reuşit totuşi să suprime segregaţia în transporturile interstatale, a
numit negri în înalte funcţii şi a impus cu forţa admiterea câtorva studenţi negri în
universităţile din Mississippi şi Alabama, două state care refuzau, împreună cu
Carolina de Sud, să practice integrarea şcolară, chiar şi teoretică.
 45

Preşedintele Kennedy a acordat o prioritate relaţiilor externe ale SUA. În

condiţiile în care progresele CEE ameninţau interesele comerciale ale SUA, Kennedy
a negociat cu aceasta reduceri reciproce de tarife vamale, sperând astfel să deschidă
piaţa europeană exporturilor americane. Însă, principala sa preocupare a privit relaţiile
cu URSS şi China comunistă, care în opinia sa nu renunţaseră la ambiţiile lor de
dominaţie mondială. Kennedy, convins că menţinerea păcii nu poate fi obţinută decât
printr-o forţă militară de descurajare, a mărit bugetul apărării şi s-a dovedit ferm în
divergenţele cu sovieticii, atât cu privire la Germania şi la Berlin, cât şi în criza
rachetelor sovietice în Cuba. Criza cubaneză l-a convins că sărăcia facilitează
implantarea comunismului şi, pentru a evita ascensiunea la putere a unui nou Castro
în emisfera occidentală, Kennedy a întemeiat Alianţa pentru Progres, destinată să
vină în ajutorul ţărilor din America Latină. În aceeaşi manieră, pentru a împiedica
expansiunea comunismului în Indochina, Kennedy a decis să facă din Vietnamul de
Sud un semi-protectorat american, însă trimiterea de consilieri militari a constituit
preludiul unei intervenţii directe a Statelor Unite în conflict.
La 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy a fost asasinat la Dallas, iar
fotoliul de la Casa Albă a fost ocupat de vicepreşedintele său, Lyndon Johnson.
Noul preşedinte Lyndon Johnson era, spre deosebire de Kennedy, strâns legat
de ‚aparatul de partid’ al democraţilor. Odată ajuns preşedinte, Johnson a afirmat
intenţia sa de a continua lupta împotriva sărăciei inaugurată de Kennedy, reuşind
printr-o abilitate excelentă, să obţină votarea de către Congres a legilor refuzate lui
Kennedy : drepturile civice, proiectul Medicare şi proiectul referitor la învăţământ.
Johnson a propus, ulterior, propriul său program de acţiune, numit al Marii
Societăţi. A obţinut ca funcţionarii federali să aibă dreptul de a înscrie negrii pe listele
electorale, după ce 3 milioane de negri din 5 milioane nu putuseră anterior să se
înscrie în Sud, iar liderul lor Martin Luther King organizase marşuri masive pentru a
pune în alertă opinia publică americană.
Ansamblul măsurilor luate în cadrul programului Marii Societăţi a lui Johnson
au dus la scăderea numărului de săraci la 24 de milioane în 1964. Însă, deşi proiectul
înainta cu rapiditate, Războiul din Vietnam a trecut, prin problemele pe care le pune,
pe primul plan al preocupărilor americanilor. Războiul s-a dovedit a fi foarte costisitor
şi a demonstrat că Statele Unite nu pot să continue atât un război în exterior, cât şi
lupta împotriva sărăciei în interior, programul Marii Societăţi fiind prima victimă a
Războiului din Vietnam.
 46

La sfârşitul mandatului său, preşedintele Johnson a recunoscut că idealul său

asupra Marii Societăţi fără săraci şi fără injustiţie rasială a eşuat, societatea americană
fiind bolnavă, acest insucces datorându-se Războiului din Vietnam : ‚Din cauza
Vietnamului noi nu am putut să realizăm tot ceea ce ar fi trebuit sau ceea ce am fi vrut să facem’.

Acest război s-a dovedit dezastruos pentru economia, finanţele şi coeziunea poporului
american : costul războiului este estimat la 20 de miliarde de dolari pe an, iar în 1967
pot fi număraţi 15.000 de morţi şi zeci de mii de răniţi, în timp ce imaginea Statelor
Unite iese pătată din acest conflict.
Pentru prima dată în Statele Unite un război nu a relansat economia, ci
dimpotrivă, a perturbat-o. Cheltuielile militare, de cinci ori mai importante decât cele
sociale, au creat un deficit al bugetului federal. Creşterea importurilor, în special a
produselor strategice, a agravat deficitul balanţei comerciale şi al celei de plăţi.
Echilibrul monedei este rupt, inflaţia a căpătat un ritm rapid, iar începând cu 1968,
devalorizarea dolarului s-a ridicat la 8% într-un singur an. Războiul a divizat profund
societatea americană, Statele Unite devenind o ‚casă învrăjbită’, cu atât mai mult cu
cât Războiului din Vietnam i s-au adăugat pentru a accentua clivajele, problemele
rasiale şi repunerea în discuţie a valorilor societăţii americane.
Alegerile prezidenţiale din 1968 au avut loc într-un climat de violenţă,
candidatul democrat Robert Kennedy – frate al fostului preşedinte JFK – fiind
asasinat. Dezbinarea americanilor este revelată de clientela politică a candidaţilor :
segregaţioniştii şi conservatorii sunt reprezentaţi de Wallace, guvernatorul din
Alabama, care adună 10 milioane de voturi, minorităţile votează pentru candidatul
democrat Humprey, însă republicanul Richard Nixon va câştiga cu o jumătate de
milion de voturi în avans, graţie celor ‚ne-săraci, ne-tineri şi ne-negri’, marcând
victoria clasei de mijloc. Astfel administraţia democrată a fost dezavuată pentru a nu
fi ştiut să rezolve nici problema rasială, nici Războiul din Vietnam, eşecuri care i-au
făcut pe americani să-şi piardă ultimele iluzii asupra capacităţii lor de a-şi asigura
singuri leadership-ul lumii libere. Americanii aşteaptă de la noua administraţie o
gestiune mai puţin ‚misionaristă’ şi mai mult preocupată de interesele lor.
Richard Nixon, politician de profesie, era un reprezentant al ‚aparatului de
partid’ al republicanilor ; fost guvernator al Californiei şi fost vicepreşedinte al lui
Eisenhower, el eşuase în 1960 în tentativa sa prezidenţială în faţa lui Kennedy. Odată
cu alegerea sa în funcţia prezidenţială, aventurismului lui Johnson i-a succedat
pragmatismul lui Nixon, noul preşedinte încercând, în primul rând, să adapteze
 47

obiectivele la mijloace. În această optică, Nixon, a abordat problemele cele mai

importante : Războiul din Vietnam, lupta împotriva inflaţiei şi criza dolarului.
O prioritate a administraţiei Nixon a fost scoaterea Statelor Unite din Războiul
din Vietnam, prin continuarea negocierilor angajate de Johnson, care vor duce la
încheierea păcii în ianuarie 1973. De asemenea, cu ajutorul consilierului său Henry
Kissinger, preşedintele a elaborat o nouă strategie destinată să asigure apărarea SUA,
cunoscută drept ‚doctrina Nixon’.
O altă prioritate a fost stoparea inflaţiei. Nixon a blocat preţurile şi salariile,
stabilizând cheltuielile militare şi impunând restricţii pentru credite, însă, în final el va
fi nevoit să devalorizeze dolarul în 1971. Inflaţia a avut ca efect anularea creşterilor
salariale şi a determinat, la începutul anului 1970, declanşarea a numeroase greve.
Acordurile sindicate-patronat s-au încheiat cu dificultate în timpul reînnoirii
convenţiilor colective, demonstrând astfel că şi raporturile de muncă se aflau în criză.
Practic, venirea republicanilor la putere nu a pus capăt tensiunilor care dezbină
societatea americană.
De la sfârşitul anilor ’60, Statele Unite au intrat într-o criză economică care a
demonstrat o scădere de competitivitate a economiei lor în faţa economiilor rivale
japoneză şi europeană, chiar dacă au rămas pe primul loc mondial. De asemenea, au
intrat într-o criză politică, marcată de scandalul Watergate, de revelaţia ingerinţelor
CIA în politica internă şi de afacerile de corupţie. Dificultăţile economiei americane
au determinat o reducere a decalajelor, în ce priveşte nivelul de viaţă şi al
productivităţii muncii, între SUA, pe de o parte şi, Europa Occidentală şi Japonia, pe
de altă parte.
Acest declin relativ al economiei americane se poate observa şi pe piaţa
internă, unde concurenţa străină a sporit, chiar şi în sectoarele în care americanii erau
bine plasaţi, cum ar fi cel al automobilului sau al electronicii sau pe piaţa mondială,
unde ponderea industriei americane nu a încetat să regreseze. Cu excepţia agriculturii
şi a câtorva puţine alte sectoare, scăderea productivităţii muncii a fost resimţită
pretutindeni. Ea a fost atribuită unei serii de factori, ca schimbarea în compoziţia
mâini de lucru sau scăderea cheltuielilor cu cercetarea. Economiştii radicali au insistat
asupra nemulţumirii muncitorilor împotriva proliferării reglementărilor şi monotoniei
muncii, iar partizanii liberalismului economic cel mai total au legat scăderea
productivităţii de intervenţia sectorului public, susţinând că efortul de a redistribui
veniturile duce la scăderea motivaţiei muncii.
 48

În 1973, Statele Unite s-au confruntat cu o serie de dificultăţi generate de

Războiul din Vietnam, de scandalul Watergate şi de criza economică mondială. În
ianuarie 1973, SUA au ieşit din Războiul din Vietnam, în care, pentru prima oară
când, în ciuda unui efort militar colosal, nu au reuşit să-şi impună condiţiile
adversarului lor. În acelaşi an, primele efecte ale crizei economice mondiale au fost
dublate de un imens scandal politic – Watergate – în urma căruia preşedintele Nixon a
fost obligat să demisioneze pe 9 august 1974. Nixon a fost înlocuit de vice-
preşedintele Gerald Ford, recent numit în locul lui Spiro Agnew, care demisionase şi
el la rândul său, ca urmare a unor probleme cu justiţia. Scandalul Watergate a
contribuit alături de război şi de criză la accentuarea dezorientării opiniei publice
americane şi a adus o lovitură foarte dură încrederii pe care aceasta o acorda
instituţiilor sale politice. Printre efectele importante ale scandalului Watergate s-a
numărat şi reechilibrarea puterilor între Congres şi executiv : astfel, în ciuda
integrităţii morale a preşedintelui Ford, Congresul a manifestat cea mai mare
neîncredere faţă de iniţiativele executivului, iar majoritatea sa democrată s-a opus
celei mai mari părţi a măsurilor prezidenţiale.
Embargoul arab asupra petrolului în toamna anului 1973 a provocat o criză
energetică care nu a făcut decât să accentueze dificultăţile : inflaţia a depăşit 13%,
şomajul a crescut, producţia industrială a stagnat, iar în 1974, deficitul comercial a
atins 5 miliarde de dolari. Astfel, guvernele americane sunt puse în faţa unei probleme
redutabile, o criză atât monetară, cât şi economică.
Pentru a lupta împotriva crizei, preşedinţii americani au avut de ales între două
priorităţi : salvarea monedei sau relansarea economiei. Cu scopul de a facilita
demarajul economic şi de resorbi şomajul, dolarul a fost lăsat să se devalorizeze, ceea
ce a avantajat exporturile şi investiţia de capital străin în întreprinderile americane,
însă inflaţia a continuat să se accentueze. În acelaşi timp, consumul intern a fost
relansat prin scăderea ratei dobânzilor, care a facilitat creditul – mijlocul cel mai
frecvent utilizat –, sau prin scăderea presiunii fiscale. Ulterior, în loc de a alege
relansarea economică, preşedinţii americani au preferat să salveze moneda şi astfel
lupta a fost condusă nu împotriva şomajului, pentru că nu vor fi create locuri de
muncă, ci împotriva inflaţiei. Restricţia creditului prin creşterea ratei dobânzilor a
provocat o diminuare a consumului intern care a antrenat o scădere a producţiei, o
creştere a şomajului, o scădere a exporturilor.
 49

Promotorii acestei strategii economice au aşteptat de pe urma acestei restabiliri

a echilibrului financiar o relansare economică ulterioară. Preşedinţii Nixon şi Ford au
acordat prioritate relansării economice, însă ei nu au putut stopa inflaţia. Preşedintele
Carter a practicat simultan şi una şi alta din aceste politici, însă, la sfârşitul
mandatului său în 1980, inflaţia depăşea 13%, producţia industrială era în declin, iar
şomajul atingea 8 milioane de persoane, reprezentând 10% din populaţia activă.
Cele câteva recesiuni de scurtă durată şi de slabă intensitate care avuseseră loc
după 1945 nu zguduiseră încrederea americanilor în soliditatea capitalismului
american, căci ele erau urmate de relansări adeseori riguroase. Totuşi existau semne
de slăbiciune care au persistat încă de la mijlocul anilor ’60 : şomajul, niciodată
inferior cifrei de 3 milioane de şomeri, capacitatea industrială neutilizată la maximum,
deficiturile bugetului şi balanţei comerciale şi, mai ales, inflaţia. Încă înainte de
primele semne ale crizei mondiale a fost nevoie să se procedeze la devalorizarea
dolarului în 1971, după ce, cu patru luni înainte, fusese luată decizia că acesta nu va
mai fi convertibil în aur, pentru că stocurile de aur deţinute nu mai reprezentau decât o
mică parte a datoriilor externe. Această devalorizare s-a dovedit insuficientă şi a
trebuit practicată o a doua de 10% în februarie 1973, după o nouă alertă monetară şi
economică. Aceasta a marcat sfârşitul mitului dolarului stabil şi dominator.
Statele Unite şi-au putut păstra însă, în ciuda crizei, titlul de primă putere
economică mondială. Ele posedă o piaţă internă de 230 de milioane de consumatori cu
venituri în medie ridicate şi sunt terenul de experienţă al noilor produse şi laboratorul
ideilor şi tehnicilor de vârf, SUA deţinând astfel circa 90% din acţiunile mondiale în
domeniul informaţiei, ocupând prin aceasta o poziţie dominantă pe piaţa informaticii.
Societăţile multinaţionale de origine americană instalate în afara Statelor Unite
au o producţie de patru ori superioară exporturilor americane, putându-se vorbi de o a
‚doua Americă’. Dolarul şi-a consolidat poziţia de monedă de schimb internaţională
din moment ce, după Acordurile din Jamaica din 1976, el este admis în locul aurului
ca mijloc de plată internaţional.
Jimmy Carter, fost guvernator al Georgiei, s-a impus în 1976 drept candidatul
democrat care l-a înfruntat pe Gerald Ford, un preşedinte foarte puţin popular, numit
cu mare dificultate candidat republican, care l-a devansat cu foarte puţine voturi pe
rivalul său conservator Ronald Reagan, guvernator al Californiei care reprezenta aripa
dreaptă a partidului republican.
 50

Carter a fost ales preşedinte pe baza unui program care viza să regenereze
politica americană, sprijinindu-se pe valorile Americii profunde şi provinciale.
Preşedintele Carter, un om de dreapta, a pus morala deasupra tuturor în acţiunea sa
politică, cerând o transparenţă completă intereselor industriale şi financiare ale tuturor
personajelor oficiale, nici unul dintre acestea nemaiputând să continue o activitate
care poate fi în contradicţie cu interesul public.
Însă, ezitările lui Carter în materie economică nu au permis Statelor Unite să
iasă din criză. În această perioadă de criză, Carter a vrut să facă din lupta împotriva
risipei energiei marea chestiune a mandatului său. În 1977, SUA consumau 850 de
milioane de tone de petrol, dintre care 400 de milioane sunt importate (în ultimii 10
ani importurile se dublaseră). Carter a propus un plan de economii naţionale bazat pe
diminuarea importurilor şi utilizarea resurselor naţionale, plecând de la ideea că :
‚…de acum în zece ani s-ar putea să nu mai găsim petrol de importat din nici o ţară la nici un preţ
acceptabil…Dacă nu acţionăm repede vom suferi o criză economică, socială şi politică care va
ameninţa libertatea instituţiilor noastre’. Însă Congresul a respins propunerile sale.
Alegerile de la jumătatea mandatului din 1978 au arătat un recul evident al
democraţilor şi o netă alunecare a electoratului american către dreapta.
Până la şocurile petroliere din anii ’70, în majoritatea ţărilor occidentale
dezvoltate au fost experimentate, cu grade diferite de intensitate, diferite strategii
economice de inspiraţie keynesiană, statele asumându-şi un rol intervenţionist sporit
în gestiunea economiei. Pe de altă parte, spre deosebire de anii ’30, principiile liberale
– chiar dacă nu întotdeauna practicile – au fost păstrate în mare parte în materie de
comerţ internaţional.
Începând cu 1979, asistăm la o revenire în forţă a liberalismului în aproape
toate ţările dezvoltate, o dată cu succesul tezelor monetariste definite de Şcoala de la
Chicago, al cărui cel mai celebru economist este Milton Friedman. Deja experimentat
în anii ’70, monetarismul afirmă că moneda joacă un rol esenţial în funcţionarea
economiei şi că în consecinţă este sarcina guvernanţilor de a programa riguros
evoluţia cantitativă a masei monetare în scopul de a jugula inflaţia. Intervenţia statului
limitându-se în mare parte la această regularizare – şi exact în acest intervenţionism
restrâns constă şi opţiunea liberală – agenţii economici (întreprinderi, menaje) vor
trebui să-şi adapteze comportarea evoluţiei ratei dobânzii care nu poate decât să
crească din moment ce este stopată evoluţia ofertei monetare. Din 1979, noua politică
monetară a administraţiei Carter a aplicat cu stricteţe aceste precepte.
 51

Începând cu 1980, preşedintele Reagan a ales cu prioritate calea redresării

monedei, practicând o politică a dobânzilor ridicate, însă el speră în acelaşi timp să
provoace o relansare economică prin scăderea impozitelor. Dacă începând cu vara
anului 1982, inflaţia înregistrează un recul, iar dolarul începe o redresare
spectaculoasă. Recesiunea economică, care într-o primă etapă afectase în mod esenţial
numai construcţiile şi industria automobilului, s-a extins în cursul verii anului 1982 la
industriile siderurgică, a maşinilor-unelte, chimică, textilă, petrolieră şi turism.
Numărul de şomeri atinge 10.800.000 de persoane, circa 10% din populaţia activă, în
timp ce creşte deficitul bugetar ca şi cel al balanţei comerciale.
La sfârşitul anului 1982, Reagan, renunţând la una din dogmele sale, a decis o
creştere a impozitelor pentru a face faţă deficitului. Începând cu 1983, economia
americană a început să se redreseze, producţia este relansată, şomajul începe să scadă,
în timp ce inflaţia rămâne îndiguită de rata dobânzii ridicată şi de un dolar puternic.
Ascensiunea lui Margaret Thatcher la postul de prim-ministru al Marii Britanii
în 1979, apoi alegerea lui Ronald Reagan la Casa Albă în 1980, au făcut ca ţările
anglo-saxone să fie motoarele experienţei neoliberale. Monetarismului consolidat,
noile echipe conducătoare i-au adăugat mai multe proiecte care s-au îndreptat clar în
sensul dezangajării statului. Printr-un ambiţios program de privatizare al
întreprinderilor naţionalizate britanice şi o hotărâre fermă de a reduce impozitele în
Statele Unite, în ambele cazuri a fost vorba de o voinţă de a suprima toate
reglementările considerate abuzive şi paralizante pentru activitatea economică,
folosindu-se chiar termenul de ‚dereglementare’.
La alegerile din noiembrie 1980, candidatul republican Ronald Reagan a fost
ales preşedinte, cu 51% din voturile exprimate (ponderea absenţilor a fost de 53%,
Reagan fiind de fapt ales de numai 26,9% din alegători), învingându-i pe preşedintele
în funcţiune Jimmy Carter şi pe candidatul independent Anderson. Alegerile au fost,
aparent, un succes copleşitor al curentului conservator reprezentat de Reagan, din
moment de acesta a câştigat în 45 de state din 50, printre toate statele din Sud, cu
excepţia Georgiei, care votau în mod tradiţional cu democraţii. În plus, republicanii au
obţinut majoritatea în Senat şi au câştigat teren în Camera Reprezentanţilor. Victoria
lui Reagan a reprezentat mai ales o voinţă de schimbare cu orice preţ şi o respingere a
lui Carter, considerat prea ezitant. Reagan l-a ales vice-preşedinte pe George Herbert
Bush, fost director al CIA şi fost ambasador al SUA la ONU şi la Beijing.
 52

În prima declaraţie care a urmat alegerii sale la preşedinţia SUA, Reagan a

propus americanilor să ia un ‚nou start’, pentru a : ‚…repune America pe picioare şi de a
reanima marele spirit american de servicii benevol, de cooperare, de iniţiativă individuală ; un spirit
care, ca un curent profund şi puternic, animă toată istoria naţiunii noastre’. Este vorba de a
reda încrederea poporului american în valorile fundamentale ale civilizaţiei sale,
zguduită de succesiunea de crize pe care a cunoscut-o SUA după 1973.
Pentru Reagan şi conservatorii care-l înconjoară, originea tuturor relelor rezidă
în sporirea excesivă a puterilor statului şi în intervenţionismul acestuia. Trebuie deci
reformate sau nuanţate reglementările care sunt obstacole în calea dezvoltării
industriei şi trebuie lăsate să funcţioneze liber mecanismele pieţei.
Reagan a atacat imediat problemele cele mai urgente, deficitul bugetar,
şomajul – care atinge aproape 8 milioane de americani – şi inflaţia care atrage 13,5%.
Pentru a le rezolva el a pus în aplicare ‚teoria ‚ofertei’, care nu fusese încă niciodată
încercată într-o ţară industrială. Motorul acestei operaţiuni a constat în diminuarea
impozitelor, în schimb aşteptându-se de la americani (şi mai ales de la cei mai bogaţi
şi de la marile societăţi) să investească şi să creeze noi locuri de muncă, generatoare la
rândul lor a unei mase impozabile, care ar suprima deficitul bugetar. Cum la începutul
operaţiunii veniturile statului vor scădea, trebuiau în mod necesar operate restricţii în
bugetul federal, ceea ce antrena o reducere a numărului de funcţionari federali şi o
scădere a cheltuielilor sociale.
În domeniul politicii externe, Reagan a avut o atitudine de ‚mână forte’. Faţă
de URSS, calificată drept ‚imperiul răului’, Reagan a definit un program strategic de
mare anvergură, Iniţiativa Apărării Strategice (IDS sau ‚Războiul Stelelor’). Este
vorba de a ‚restaura o marjă de securitate’ faţă de URSS, considerată ca fiind
economic şi financiar incapabilă să susţină un program similar. Efortul trebuia să fie
îndreptat mai ales asupra apărării Europei, punctul slab al apărării Occidentului.
Astfel, considerând destinderea drept o cale cu sens unic, favorizând numai
expansiunea comunismului, Reagan a revenit, în relaţiile cu blocul comunist, tonul
epocii Războiului Rece. De-a lungul celor două mandate, diversele dezvoltări ale
acestei politici pe care Reagan, folosind aptitudinile sale de actor a ştiut să le prezinte
cu abilitate americanilor (este de altfel numit ‚marele comunicator’), au făcut din el
unul din cei mai populari preşedinţi ai Statelor Unite. Reagan, reales triumfal în 1984,
a încheiat al doilea mandat păstrându-şi o reală popularitate.
 53

Reagan a reuşit să scoată SUA din criză şi să redea americanilor încrederea în

sistemul economic şi politic american. Din punct de vedere economic însă, în timpul
celor două mandate ale lui Reagan, sărăcia a crescut, mai ales în rândul populaţiei de
culoare. Cea mai satisfăcută de preşedinţia lui Reagan a fost ‚America mijlocie’.
Inflaţia este controlată, şomajul a scăzut de la 9,5% la 5,4% din populaţia activă, fiind
mai ridicat în rândul negrilor, unul din trei dintre aceştia aflându-se sub pragul
sărăciei.
Însă, aceste rezultate nu au putut fi atinse decât cu preţul unei datorii colosale,
căci o mare parte din economiile anunţate de Reagan în ce priveşte cheltuielile civile
nu au putut fi practicate din motive electorale, iar cheltuielile militare au continuat să
crească. Prelevările fiscale care apasă asupra americanilor au rămas la fel de puternice
ca şi înainte, căci dacă impozitele au fost diminuate, această diminuare a fost
compensată prin sporirea cotizaţiilor sociale şi a taxelor locale. Pentru a echilibra
finanţele americane, Reagan spera să conteze pe economiile cetăţenilor care ar fi
urmat să dispună de venituri sporite. Or, acestea au luat calea consumului, iar
America de la sfârşitul anilor ’80 trăieşte mai bine decât îşi permite. Astfel, a trebuit
să facă apel la străinătate pentru a acoperi un deficit de 150 de miliarde de dolari, pe
care Reagan l-a lăsat moştenire succesorului său la Casa Albă. În schimb, japonezii au
fost aceia care au pasat în SUA excedentele lor de economii de 100 de miliarde de
dolari (bonuri de tezaur, active industriale sau imobiliare), suscitând temerea de ai
vedea progresiv preluând controlul asupra ansamblului societăţilor cotate pe Wall
Street. Deficitul american a reprezentat o moştenire grea a preşedinţiei lui Reagan, cu
atât mai mult cu cât dolarul, monedă de rezervă internaţională, nu se poate baza pe
deficite.
Popularitatea lui Ronald Reagan şi succesele aparente ale preşedinţiei sale
explică de ce la alegerile prezidenţiale din 1988, americanii l-au ales la Casa Albă pe
vice-preşedintele George Bush, prezentat drept continuatorul său fidel. Bush a fost
ales cu 54% din voturi faţă de 46% ale adversarului său, democratul Michael Dukakis,
la o rată de absenteism de 50%. Odată ales, preşedintele Bush şi-a fixat drept obiectiv
să menţină o ‚Americă puternică şi hotărâtă în lume’, iar pentru aceasta el a făcut apel la
unitate şi reconciliere, în condiţiile în care preşedintele nu poate conta pe un Congres
dominat de o majoritate republicană. Experienţa lui Bush în materie de politică
externă – superioară aceleia a tuturor predecesorilor săi la preşedinţie – a constituit
pentru el un mare avantaj.
 54

Bush s-a confruntat cu o situaţie contrastantă. Pe plan intern, trebuie să facă

faţă problemei grave a deficitului bugetar şi să plătească preţul politicii de cheltuieli
pe credit făcute de administraţia Reagan, problemă a cărei rezolvare a fost complicată
de faptul că a trebuit să se confrunte cu un Congres democrat hotărât să nu-i faciliteze
această sarcină. În ciuda promisiunilor sale electorale, Bush a fost nevoit să apeleze la
sporirea impozitelor, iar după interminabile negocieri cu Congresul, care vor pune
virtual statul federal în încetare de plăţi, a reuşit să obţină adoptarea bugetului la
sfârşitul anului 1990. Însă, pe plan extern, criza URSS, prăbuşirea imperiului sovietic
şi politica conciliatoare a lui Gorbaciov, au făcut din SUA singura superputere
mondială. Astfel, jucând rolul de jandarm mondial, SUA au obţinut condamnarea de
către ONU a agresiunii Irakului contra Kuweitului în august 1990 şi au preluat
conducerea coaliţiei internaţionale care a câştigat Războiul din Golf.
Însă, dacă până în 1990, Statele Unite au cunoscut o perioadă de prosperitate
anormal de lungă – pentru că ea debutează după 1982, în timp ce fazele de
prosperitate nu au depăşit 6 ani după 1945 –, recesiunea s-a produs în 1991. Producţia
naţională, cărei creştere a fost de 3,9% în 1988 şi care de atunci nu a încetat să scadă,
ajungând la 2,5% în 1989 şi apoi la 1% în 1990, a devenit negativă (-0,7%) în 1991.
Prima consecinţă a acestei crize este presiunea şomajului care trece de la 5,5% din
populaţia activă la 7,1% la începutul anului 1992, afectând astfel circa 9 milioane de
americani 32. Deficitul bugetar a atins un record în 1992, reprezentând aproximativ
6,7% din PNB, rata cea mai ridicată după 1945.
Pentru a găsi un remediu acestei deteriorări a situaţiei economice, Bush a
contat pe o relansare economică bazată pe reţetele politicii economice aplicate
anterior de Reagan : facilităţi fiscale consimţite unor anumiţi agenţi economici de la
care se speră că se vor solda cu injecţia sumelor astfel economisite în economie,
redistribuirea unei părţi a sumelor prelevate asupra bugetului apărării, devenit (aşa se
credea la momentul respectiv) mai puţin indispensabil prin dispariţia adversarului
sovietic. În aceste condiţii, preşedintele Bush a fost foarte mult criticat pentru politica
sa economică, despre care sondajele arată că este recuzată de peste două treimi din
americani. Lui Bush i se reproşează că nu este suficient de ferm faţă de japonezii care
sunt acuzaţi, mai ales de constructorii de automobile, de a fi răspunzători de
recesiunea americană.

32
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.3, Editura ALL, Bucureşti, 1998
 55

În condiţiile în care în 1990, deficitul comercial al SUA cu Japonia atinge 41

de miliarde de dolari, opinia publică şi democraţii majoritari în Congres i-au cerut
preşedintelui o politică care să-i constrângă pe japonezi să cumpere mărfuri americane
sau, în cazul unui refuz, interdicţia pentru aceştia de a mai vinde în Statele Unite,
atitudine puternic îndepărtată de liberalismul economic promovat de republicani.
La alegerile din 1992, care au marcat o importantă cotitură în viaţa politică
americană, candidaţii republicani, George Bush şi Dan Quayle, au fost învinşi de
democraţii Bill Clinton şi Albert Gore, care au obţinut 43% din voturile exprimate
faţă de 38% ale republicanilor şi faţă de cele 19% ale miliardarului texan Ross Perot.
Explicaţia înfrângerii lui Bush rezidă în nemulţumirea clasei de mijloc americane,
puternic afectată de marasmul economic, iar scorul foarte mare obţinut de Ross Perot
a demonstrat dezamăgirea electoratului american faţă de cele două mari partide
tradiţionale. Clasa mijlocie s-a îndepărtat de republicani ca urmare a absenţei, în
programul lui Bush, unor soluţii credibile pentru problemele şi dificultăţile sale :
programul lui Bush nu a avut în vedere remedii pentru şomaj, pentru declinul
sistemelor educaţional şi de sănătate care îi preocupă în mod esenţial pe americani, în
timp ce Clinton s-a angajat să trateze toate aceste probleme interne ale Statelor Unite.
Noul preşedinte Bill Clinton, al cărui model a fost Kennedy, a fost guvernator
al statului Arkansas cu începere din 1982, funcţie în timpul căreia a ştiut să atragă
spre statul său, unul din cele mai sărace din SUA, industrii importante. În Arkansas a
reuşit şi reformarea sistemului educaţional până acolo încât l-a făcut un model
naţional, ceea ce a constituit un atuu al jocului său politic, într-un moment în care
problemele învăţământului au trecut pe primul plan al preocupărilor americanilor care
denunţă mediocritatea crescândă a sistemului educaţional.
Alegerea lui Bill Clinton a avut semnificaţia unei reorientări spre centru a
partidului democrat – în mod tradiţional apărător al minorităţilor religioase şi etnice –
în scopul ralierii clasei de mijloc albe din Sud, care vota în mod tradiţional cu
democraţii, dar care se îndepărtase de aproape o generaţie orientându-se spre
republicani, permiţându-le acestora să-şi asigure, de aproape 25 de ani (cu excepţia
preşedinţiei lui Carter), un veritabil monopol asupra Casei Albe.
Preşedintele Clinton a avut de rezolvat, alături de Congresul dominat de
democraţi, dificila sarcină de a redresa economia americană şi de a relansa creşterea
economică. În plus, printre preocupările sale prioritare au figurat probleme neglijate
anterior de predecesorii săi : SIDA, protecţia mediului şi necesara reconversie a
 56

industriilor apărării. Aceste obiective au fost greu de atins, căci moştenirea

preşedinţilor republicani Reagan şi Bush a fost o datorie de 290 de miliarde de dolari.
Exprimând experienţa unei Americi care se dedică căutării unei ‚noi frontiere’,
Clinton s-a plasat sub modelul a doi dintre predecesorii săi democraţi, Roosevelt care
a vrut să scoată America din criză prin New Deal şi Kennedy, care îşi propusese ca
sarcină eradicarea sărăciei şi rasismului.

Capitalismul şi noua ordine economică mondială postbelică

Determinantă pentru evoluţia economiei mondiale în perioada postbelică a fost

declanşarea unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol :
 împărţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economice
antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor
confrunta jumătate de secol în Războiul Rece ;
 alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlantic din
1949 ;
 refacerea rapidă a Europei Occidentale ;
 declanşarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană ;
 decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.
 În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de
specialitate este definit cu termenul de ‚economii occidentale’. Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall,
care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ ţărilor cu
economie de piaţă din Europa. Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit
în 1962 odată cu transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, în cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi
Japonia erau membri cu drepturi depline, alături de : Republica Federală Germania,
Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia,
Danemarca, Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda,
Luxemburg şi Islanda (Yugoslavia având statutul de observator).
În primele trei decenii postbelice, tendinţa cea mai marcantă a evoluţiei acestui
ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare, monetare, a
curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei ‚internaţionalizări’
crescânde a economiilor occidentale.
 57

Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei economiilor
occidentale :
 Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial, ce a
durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere ezitantă,
accelerată din 1950 ;
 A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată,
desfăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955, dar
şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958 ;
 A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959 şi
până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970 ; în această
fază, accelerarea quasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a dezechilibrelor
sistemului ;
 A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfârşitul anului
1973 datorită creşterii preţului petrolului.
Cel de-al doilea război mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice
internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA,
ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar
internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru
reconstrucţia economică postbelică.
În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să reconstituie sistemul
economic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă în
care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat, părea
definitiv. În această optică, al doilea război mondial poate fi interpretat ca o ultimă
convulsie a vechiului sistem, după dislocarea ordinii monetare internaţionale, fondată
pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea protecţionismului, după
agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent irezistibilă, a dirijismului
etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a antrenat, în loc să dea lovitura
de graţie sistemului capitalist, al doilea război mondial a creat condiţiile pentru un nou
început şi pentru o nouă etapă de creştere fără precedent.
Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti ‚stagnaţionişti’ (în principal
A.Hansen, P.Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie diminuate,
posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o stagnare a creşterii
populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic a cunoscut o perioadă
de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între altele, pe descoperirea
 58

energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei, pe cucerirea spaţiului şi pe

cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă ‚explozie’ a producţiei mondiale.
În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului terţiar în
economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă în
Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Benelux şi
ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală
Germania.
Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult de
2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea (2-
3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi tehnicile
de gestiune financiară au condus la o nouă formă de concentrare, conglomeratele,
expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind forţele motrice ale
creşterii economice.
Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu,
structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată în reţeaua complexă
a automatismelor economiei de piaţă a cedat locul deciziilor grupurilor puternice şi
eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului. Încrederea în
mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa cea mai strictă şi
revoluţia keynesiană au creat justificarea unui intervenţionism global care avea
menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.
Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să se bazeze pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în ciuda
extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare un
capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să se
substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.
În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva ani
ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor cele mai
eficiente de gestiune, au concentrat o forţă productivă colosală, care atinge jumătate
din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile mondiale,
exercitând o influenţă decisivă asupra comerţului internaţional, deţinând controlul
asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea. Dolarul
exercita o domnie de necontestat, garantată de deţinerea a aproape două treimi din
stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari), evaluat în 1946 la
circa 32 miliarde de dolari şi de forţa economiei americane.
 59

Deţinând supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsură să ia iniţiativa

reorganizării sistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii
capabile să restabilească o ordine internaţională stabilă şi de durată, bazată pe
principiile capitalismului liberal.
Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să reafirme marile
principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele de
materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine la
sfârşitul războiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comerciale şi să
pună bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au subscris
astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, răspândite în special în SUA, conform cărora
dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce conduseseră în mod
inevitabil la război. În 1944-1945, aceste principii liberale beneficiau de pe urma
influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele economiei americane, enorma
producţie naţională americană reclamând vaste pieţe externe, cât mai deschise posibil,
pentru a putea fi acoperite fără şocuri.
Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul lumii,
au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu şi-au
pierdut între timp valoarea. Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării
‚flexibilităţilor impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la
etalonul aur.
În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două planuri primul aparţinând
Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White. Cele două
planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa esenţială
constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de aspectele
politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooperării monetare
internaţionale. În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după o primă
reuniune anglo-americană în septembrie 1943, la Conferinţa monetară şi financiară
internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire) dintre 1-22 iulie 1944, s-au pus
bazele unui nou sistem monetar internaţional.
În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru crearea
unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi păstreze, pe
lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional. În al doilea rând, parităţile
monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect, adică prin intermediul dolarului
american.
 60

Sistemul, definit ca urmare a planului White, pe baza principiilor liberale,

preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard, întoarcerea în cât mai scurt timp
la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a
noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea de 35 de
dolari uncia.
În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv relansarea comerţului
mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă garantată prin deţinerea
unor rezerve importante de aur. Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost
apreciat drept ‚un fel de metis, născut dintr-o mamă de rasă liberală şi dintr-un tată – dacă nu
socialist, în orice caz dirijist. Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circulaţie a aurului incertă, nu
este un etalon aur ca acela preconizat de sistemul economic liberal. Însă o monedă sprijinită pe aur
nu este nici o hârtie monedă, de tipul celei preconizate de socialismul consecvent. Soluţia de la
Bretton Woods este, fără îndoială, o soluţie de compromis, însă un compromis care simpatizează mai
mult cu sistemul etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie’ 33. La Bretton Woods,
sistemul Gold Exchange Standard a devenit un veritabil Gold Dollar Standard.
Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul
aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele
amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două organizaţii : Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială). Dacă cursul unei monede naţionale
era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul
sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.
Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire al
procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în contextul
adâncirii în perspectivă a interdependenţelor dintre ţările lumii. Aceste relaţii
interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional multilateral,
concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale Internaţionale (OCI). FMI
urma să fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen scurt ridicate de nivelul
insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era desemnată să sprijine
canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte importante de
reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să se ocupe cu latura concretă a relaţiilor

33
Costin C. Kiriţescu, Un secol de frământări monetare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996,
pag.46
 61

comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe baze reglementate multilateral.

Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în practică, eforturile pentru crearea
OCI nu au avut drept rezultat final instituţionalizarea acestui organism internaţional.
Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa SUA,
Conferinţele de la Londra (1946, Geneva (august 1947) şi Havana (noiembrie 1947)
au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei organizaţii comerciale
internaţionale. După Conferinţa de la Havana, în martie 1948, a fost adoptată Carta
de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de instituţie specializată a ONU, ce
urma să intre în funcţiune după ratificarea ei de către majoritatea (27) statelor
semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă a opoziţiei întâmpinate în Congresul
SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu
pondere în comerţul internaţional), Carta de la Havana nu a intrat în vigoare,
proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la Havana, datorită conţinutului ei concret
ce cuprindea prevederi referitoare la politicile comerciale, practicile comerciale
restrictive, acordurile pentru produsele de bază, politicile de dezvoltare economică,
etc., este considerată ca reprezentând primul efort global postbelic de reorganizare pe
baze multilaterale a relaţiilor comerciale internaţionale.
GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai în
acest eşec al Cartei de la Havana. În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul
negocierilor pentru elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent
colaps al eforturilor de creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania,
Brazilia, Canada, Ceylon, Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa,
India, Liban, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Pakistan, Republica Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au
elaborat, în cursul Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General
pentru Tarife Vamale şi Comerţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a făcut parte din
sistemul instituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.
Spre deosebire de depresiunea anilor ’30 care provocase rapid o ruptură a
relaţiilor economice şi financiare, concertarea internaţională a rezistat crizei anilor
’70. Dacă ea a putut să păstreze în trăsăturile esenţiale dinamismul schimburilor
economice şi financiare, ea nu a reuşit totuşi să obţină ca diferitele state să coopereze
veritabil într-o luptă comună împotriva efectelor crizei.
 62

Pornit în cadrul GATT în 1973, un nou ciclu de negocieri multilaterale, Runda

Tokio, va duce în 1979 la un acord prevăzând noi reduceri tarifare vamale, ca şi la
adoptarea unor coduri destinate să combată obstacolele tehnice sau juridice în calea
schimburilor.
Însă, deşi încheiate sub auspiciile GATT, acordurile multifibre (AMF), care
trec din 1974 la reglementarea importurilor de produse textile provenite din ţările
subdezvoltate, au căpătat începând din 1977 un caracter suficient de puternic
protecţionist. Chiar dacă măsurile de protecţie a intereselor naţionale, sub forma unor
acorduri de auto-limitare a exporturilor negociate între partenerii comerciali sau sub
forma mai rigidă a unor cote impuse de importatori s-au înmulţit, comerţul
internaţional a rămas activ în anii ’70.
Până la şocurile petroliere din anii ’70, în majoritatea ţărilor occidentale
dezvoltate au fost experimentate, cu grade diferite de intensitate, diferite strategii
economice de inspiraţie keynesiană, statele asumându-şi un rol intervenţionist sporit
în gestiunea economiei. Pe de altă parte, spre deosebire de anii ’30, principiile liberale
– chiar dacă nu întotdeauna practicile – au fost păstrate în mare parte în materie de
comerţ internaţional. Începând cu 1979, asistăm la o revenire în forţă a liberalismului
în aproape toate ţările dezvoltate, o dată cu succesul tezelor monetariste definite de
Şcoala de la Chicago, al cărui cel mai celebru economist este Milton Friedman.
Deja experimentat în anii ’70, monetarismul afirmă că moneda joacă un rol
esenţial în funcţionarea economiei şi că în consecinţă este sarcina guvernanţilor de a
programa riguros evoluţia cantitativă a masei monetare în scopul de a jugula inflaţia.
Intervenţia statului limitându-se în mare parte la această regularizare – şi exact în
acest intervenţionism restrâns constă şi opţiunea liberală – agenţii economici
(întreprinderi, menaje) vor trebui să-şi adapteze comportarea evoluţiei ratei dobânzii
care nu poate decât să crească din moment ce este stopată evoluţia ofertei monetare.
Din 1979, noua politică monetară a administraţiei Carter a aplicat cu stricteţe aceste
precepte.
Ascensiunea lui Margaret Thatcher la postul de prim-ministru al Marii Britanii
în 1979, apoi alegerea lui Ronald Reagan la Casa Albă în 1980, au făcut ca ţările
anglo-saxone să fie motoarele experienţei neoliberale. Monetarismului consolidat,
noile echipe conducătoare i-au adăugat mai multe proiecte care s-au îndreptat clar în
sensul dezangajării statului. Printr-un ambiţios program de privatizare al
întreprinderilor naţionalizate britanice şi o hotărâre fermă de a reduce impozitele în
 63

Statele Unite, în ambele cazuri a fost vorba de o voinţă de a suprima toate

reglementările considerate abuzive şi paralizante pentru activitatea economică,
folosindu-se chiar termenul de ‚dereglementare’.
În Europa continentală, opţiunea neoliberală a fost la fel de fermă, chiar dacă
ea a fost marcată de caractere legate de tradiţiile naţionale. În Germania Federală,
unde Bundesbank nu s-a îndepărtat niciodată de la o gestiune monetară riguroasă de la
fondarea sa, cancelarul Helmuth Schimdt pune accentul pe necesitatea de a restaura
beneficiile întreprinderilor afirmând că ‚profiturile de astăzi sunt investiţiile de mâine, iar
investiţiile de mâine creează locurile de muncă de poimâine’. În Franţa, guvernul Raymond
Barre îşi modifică metodele de gestiune într-un sens mai liberal după alegerile
legislative din 1978, suprimând mai ales ajutorul acordat de stat întreprinderilor care
nu prezintă garanţii suficiente de însănătoşire a situaţiei lor şi încercând să înlăture
rigidităţile de funcţionare inventariate după 1960 în Raportul Armand-Rueff. După ce
a fost brutal respins prin ascensiunea stângii la putere în 1981, liberalismul va trebui,
începând cu 1983, să încerce să tempereze ambiţiile dirijiste ale primilor doi ani ai
gestiunii socialisto-comuniste, în special printr-o restaurare spectaculoasă a imaginii
întreprinderii private şi o gestiune monetară din ce în ce mai riguroasă.
Deci, prin însănătoşirea monetară şi financiară, prin eliberarea forţelor pieţei,
prin restabilirea marjelor de profit ale întreprinderilor prin care diferitele guverne
sperau să înlăture criza, lăsând să acţioneze liber forţele de distrugere şi creaţie sau de
redistribuţie care se întrepătrund în această criză, liberalismul pare să ofere cadrul cel
mai favorabil reuşitei modernizării economice în curs. Însă, în ciuda pronosticurilor
optimiste, costul social al acestei mari mutaţii părea a fi foarte greu de suportat, sub
dubla formă a unei rate ridicate a şomajului şi a apariţiei unei noi sărăcii în chiar sânul
societăţilor cele mai bogate.

Capitalismul ‚ordonat’ în perioada postbelică

Necesităţile reconstrucţiei într-un context al Războiului Rece au întărit

exigenţa organizării raţionale a economiei, pe care al doilea război mondial le
impusese deja în numele eficienţei militare. Conducătorii politici din majoritatea
ţărilor au fost purtătorii de cuvânt ai unei voinţe de renovare a unui capitalism
puternic răvăşit de crizele anilor ’30. Adesea influenţaţi de teoriile socialiste, ei nu
 64

sunt ostili unei anumite doze de intervenţionism, care lor le apare drept o garanţie a
bunei funcţionări a mecanismelor economice, dar în acelaşi timp şi a echităţii sociale.
Ideea care se impune este aceea că de aici înainte liberalismul trebuie ordonat,
încadrat prin legile statului şi supus arbitrajului puterilor publice. Dacă proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie şi rolul predominant al iniţiativei individuale
nu sunt în mod fundamental repuse în discuţie, trei caracteristici apărute de-a lungul
secolului XX se afirmă din ce în ce mai evident şi confirmă mutaţiile suferite de
capitalism : triumful marii întreprinderi, rolul crescut al statului şi intervenţia sporită a
sindicatelor în viaţa economică şi socială.
Marile întreprinderi cu statut de societăţi pe acţiuni, până acum supuse
suspiciunilor sindicatelor muncitoreşti, ca şi celor ale micilor patroni şi statului, şi-au
demonstrat eficacitatea în timpul războiului. Ele par a fi cele mai apte a-şi mobiliza
forţa în sprijinul reconstrucţiei pentru a învinge rapid penuria. În mod cert, rolul
întreprinderilor mici şi mijlocii rămâne pretutindeni considerabil, însă nu există
îndoieli că structura marilor economii evoluează ireversibil către o stare de oligopol,
caracterizată prin faptul că doar câteva unităţi îşi împart controlul industriei, finanţelor
şi comerţului, uneori chiar şi al agriculturii.
Marile întreprinderi capătă trăsături distinctive ca urmare a unui lung proces
de concentrare tehnică şi financiară. Ele se disting prin masa capitalurilor, prin
importanţa cifrei de afaceri şi prin amploarea efectivelor angajate. Ele se afirmă ca
centre de putere ce influenţează de o manieră decisivă investiţiile, producţia, viaţa
socială, schimburile şi uneori deciziile politice prin presiunile pe care sunt în măsură
să le exercite asupra parlamentelor sau guvernelor (rolul lobby-urilor în SUA). Marile
întreprinderi nu se mulţumesc de altfel să-şi limiteze acţiunea la ţara lor de origine :
ele elaborează deja strategii care depăşesc cu mult frontierele statului şi le fac actori
‚cu normă întreagă’ ai relaţiilor economice internaţionale.
Mişcarea de internaţionalizare a activităţii lor, care se încetinise puternic după
1930, manifestă o relansare viguroasă prin crearea de filiale în străinătate încă din
perioada de reconstrucţie postbelică, iar domnia societăţilor multinaţionale se anunţă
încă de la începutul anilor ’50.
Intervenţia statului în viaţa economică şi socială – contrară spiritului însuşi al
liberalismului pur – este mai uşor acceptată de opinia publică după criza din 1929 şi
după război.
 65

Întrebarea fundamentală a fost : De ce, oare, puterile publice, care au angajat

lupta împotriva şomajului din anii ’30, apoi au dirijat mobilizarea economiei timp de
5 ani la rând, nu ar fi în stare să elaboreze şi să conducă strategii de reconstrucţie în
timp ce însuşi progresul ştiinţei economice, realizat mai ales după Keynes, le face
capabile să acţioneze mai coerent şi mai eficient ? În primul rând, guvernele au înţeles
să controleze conjunctura economică prin utilizarea sistematică a mijloacelor clasice
de control al monedei şi bugetului. Acceptarea deliberată a deficitului bugetar devine
astfel o metodă în mod curent folosită pentru a relansa o activitate economică slabă
(deficit spending), în timp ce manipularea masei monetare în sensul expansiunii sau
contracţiei permite, după caz, stimularea sau inhibarea conjuncturii. Printr-un dozaj
subtil al acestor acţiuni opuse puterile publice se străduiesc, începând din 1946, să
finanţeze reconstrucţia, ştrangulând tendinţele inflaţioniste.
În paralel, statele îşi extind considerabil câmpul de acţiune în materie
economică. Toate, chiar şi cele mai fidele liberalismului ca SUA sau Germania de
Vest, prelevă – în mod esenţial prin impozite – între un sfert şi o treime din produsul
naţional, o enormă bogăţie pusă în serviciul politicilor economice şi sociale. Statul
intervine încă şi mai direct prin înmulţirea întreprinderilor cu capital public, al căror
grad de autonomie este, totuşi, foarte variabil de la caz la caz. Încă de la sfârşitul
războiului, un val de naţionalizări – mai puternic în Franţa şi Marea Britanie – a pus
sub tutelă publică, în întregime sau parţial, producerea energiei, băncile şi companiile
de asigurări, mijloacele de transport. Siderurgia britanică, firma de automobile
Renault şi unele întreprinderi franceze de armament au fost de asemenea
naţionalizate.
Statul face mai mult decât a trasa cadrele activităţii economice, din moment ce
el îi modifică structurile, substituindu-se unei iniţiative private considerate
insuficiente.
Franţa, a fost prima ţară capitalistă liberală care a mers până la adoptarea,
începând cu 1947, a unui sistem de planificare simplu, destinat să programeze pe
termen mediu reconstrucţia şi modernizarea economiei (Planul Monnet). Marea
Britanie s-a arătat, în schimb, a fi mai precoce în definirea unei politici de amenajare a
teritoriului, cu scopul corijării dezechilibrelor regionale.
În sfârşit, statul îşi lărgeşte mult plaja de acţiuni în domeniul social,
reglementând acoperirea diferitelor riscuri (maternitate, boală, accidente de muncă,
bătrâneţe, şomaj), în cadrele sistemelor de securitate socială şi de alocaţii familiale
 66

foarte îndrăzneţe în Marea Britanie (Welfare State) şi în Franţa, mult mai prudente şi
limitate în Germania de Vest, care totuşi a adoptat un sistem original de ‚economie
socială de piaţă’ şi, mai ales în Statele Unite, în pofida Fair Deal-ului anunţat de
preşedintele Harry Truman.
Consolidarea rolului compensator al sindicatelor s-a confirmat în anii imediat
postbelici. Încă din anii ’30, în grija de a obţine un larg şi durabil consens social în
lupta împotriva crizei, apoi împotriva fascismului, legislaţia a recunoscut pretutindeni
sindicatelor o funcţie de contrapondere a influenţei marilor întreprinderi şi un rol
privilegiat în apărarea intereselor muncitorilor. Marile centrale sindicale (AFL-CIO în
SUA, TUC în Marea Britanie, DGB în Germania de Vest, CGL în Italia, CGT
reunificată în Franţa până în 1947) se reorganizează în 1945. Toate cunosc o creştere
a efectivelor lor graţie adeziunii noilor membri motivaţi de experienţa reînnoirii
relaţiilor sociale, concepută în mişcarea de rezistenţă antifascistă. Este vorba de a
construi societăţi mai bune şi mai juste, care să vegheze la păstrarea egalităţii şanselor
tuturor indivizilor, să pună capăt vechilor ‚feudalisme’, dar care, mai ales, să protejeze
pe cei mai slabi şi mai lipsiţi de apărare.
Astfel, rolul sindicatelor depăşeşte simpla protejare a avantajelor imediate
relative la salarii sau durata muncii. Reprezentanţii sindicali, gata să accepte efortul pe
care-l implică reconstrucţia, înţeleg să negocieze cu patronatul şi sub arbitrajul
puterilor publice, ansamblul relaţiilor sociale din întreprindere. În Franţa, rezultatele
atinse sunt consemnate în convenţii colective, veritabile ‚charte’ sociale pentru
diferitele sectoare de activitate. În Germania de Vest, sindicatele participă activ la
elaborarea proiectelor de co-gestiune, care, începând din 1951-1952, deschid calea
participării muncitorilor la gestiunea întreprinderilor. Dificultăţile inerente
reconstrucţiei, agravate de efectele Războiului Rece, nu vor permite totuşi stabilirea
unei păci sociale durabile : încă din 1947, de exemplu, puternice mişcări sindicale
agită Franţa, fără a pune totuşi sub semnul întrebării cuceririle sociale.
În perioada postbelică, economiile capitaliste europene s-au angajat într-un
proces de reformă structurală profundă. După război, în majoritatea ţărilor din vestul
Europei, sistemul conturilor naţionale a devenit cadrul modern al politicilor
economice ce urmăreau creşterea şi dezvoltarea economiilor naţionale. În Marea
Britanie, de acum înainte, investiţiile au început să fie orientate regional prin aplicarea
Distribution of Industry Act în 1945 şi sectorial, în urma directivelor Central
Economic Planning Staff, creat în 1947. De asemenea, în Italia, prin Legea Fanfani
 67

din 1949, a fost declanşată lupta împotriva şomajului printr-un vast program de
construcţii imobiliare şi prin înfiinţarea în august 1950 a Casa del Mezzogiorno cu
scopul de a ajuta dezvoltarea sudului Italiei. Şi în Ţările de Jos şi în Franţa s-au făcut
eforturi pentru sprijinirea dezvoltării economice prin introducerea unei planificări
indicative globale. În Franţa, Comisariatul General al Planului şi Comisia
Modernizării au devenit, sub impulsul personal al lui Jean Monnet, agenţii centrali ai
politicii economice pe termen mediu, iar Ministrul de Finanţe a rămas singurul
responsabil al politicilor conjuncturale.
Pe de altă parte, pentru a face posibil noul rol al statului, în cele mai multe ţări
europene s-a trecut la preluarea controlului direct al statului asupra ‚sectoarelor cheie’
ale economiei, aceasta fiind originea mişcării în favoarea naţionalizărilor. În Italia,
încă din 1933, în timpul lui Mussolini, statul s-a angajat în această direcţie, iar după
război ‚capitalismul de stat’ a fost confirmat prin menţinerea şi întărirea holdingurilor
financiare cu capital public, în principal Institutul Reconstrucţiei Industriale (IRI),
care controla principalele patru bănci italiene şi principalele întreprinderi din
siderurgie, din industria mecanică, din construcţiile navale, din industria electrică, etc.
şi ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), succesoarea AGIP, care a devenit sub impulsul
lui E. Mattei, un important instrument al politicii energetice italiene.
La rândul său, Franţa a aplicat un program de naţionalizări care a cuprins
sistemul bancar (bănci de emisiune şi bănci de depuneri, companii de asigurări),
producţia energetică (cărbuni, electricitate, gaz), transporturi (aeronautice şi maritime,
alături de căile ferate deja naţionalizate), construcţiile mecanice (automobile : Renault
şi aeronautice SNECMA), mediilor de informare (radiofuziunea, Agenţia France-
Presse), etc. Cu toată amploarea lor, naţionalizările din Franţa nu au avut amploarea
celor realizate în Marea Britanie de guvernul laburist în aceeaşi epocă.
În Marea Britanie, laburiştii au impus controlul guvernului asupra Băncii
Angliei (însă nu şi asupra băncilor de depozit), asupra industriei carbonifere,
electricităţii, gazului, aviaţiei civile, telecomunicaţiilor, căilor ferate, transporturilor
rutiere şi a siderurgiei, ultimele fiind denaţionalizate în 1952 de către conservatori.
În cadrul reformelor structurale ale economiilor Europei Occidentale, un loc
deosebit de important a fost ocupat de reformele sociale, prin care s-au introdus o
serie de politici de asigurare a securităţii sociale şi, nu de asigurări sociale
(schimbarea terminologiei este revelatoare). Modelul britanic, prefigurat de Raportul
Beveridge prezentat în 1942, a servit drept exemplu pentru ansamblul Europei
 68

Occidentale. În Marea Britanie, după introducerea asigurărilor de boală, sectorul

sănătăţii a devenit un serviciu naţional în 1946 ; finanţarea acestui serviciu naţional a
fost asigurată parţial prin recursul la cotizaţiile sociale, însă partea cea mai mare a
finanţării a fost acoperită prin impozite, în condiţiile în care fiscalitatea britanică a
fost una puternic progresivă (pentru veniturile foarte mari impozitarea era de peste
90%), sistemul fiind unul prin excelenţă progresiv.
În Europa continentală şi în Scandinavia, deşi influenţate de modelul britanic,
guvernele au fost limitate în ambiţiile lor de tradiţia unei acoperiri sociale
generalizate, finanţată prin apelul la un regim al cotizaţiilor mai puţin redistributiv aşa
cum s-a întâmplat în Franţa după adoptarea ordonanţelor din 1945 şi a Legii din 22
mai 1946 şi în Italia după adoptarea Decretului-lege din aprilie 1947.
În plus, în Europa Occidentală s-a generalizat ‚politica familiei’, deşi cu
importante variaţii, în funcţie de ţară. În Marea Britanie, sistemul alocaţiilor pentru
familii, generalizat în anii 1945 şi 1948, a fost inspirat de un spirit de solidaritate şi nu
de unul populist. Însă, în Franţa, sistemul alocaţiilor a fost instrumentul esenţial al
politicii de stimulare a natalităţii, amorsată deja de introducerea Codului Familiei din
1939 şi de politica guvernului de la Vichy : el a contribuit la consolidarea unei creşteri
demografice marcată de creşterea ratei natalităţii de la 14,6 la mie în 1938 la 21,4 la
mie în 1946 şi la menţinerea acesteia la acest nivel până la jumătatea anilor 1960.
În Italia evoluţia demografică a fost contrară cei din Franţa în condiţiile în care
sistemul progresiv de alocaţii acordat în funcţie de numărul de copii, existent în epoca
lui Mussolini a fost abolit. Nu în ultimul rând, în întreaga Europă Occidentală
drepturile sindicale au fost extinse şi consolidate. În Marea Britanie, Trade Dispute
and Trade Union Act din 1946 au suprimat restricţiile existente din 1927 în privinţa
exercitării dreptului de grevă.
În Franţa, Ordonanţa din 22 februarie 1945 a creat Comitetele de Întreprindere
(Les Comites d’entreprise), în paralel cu reintroducerea în 1946 a convenţiilor
colective. În acelaşi timp, Statutul general al funcţionarilor a acordat drepturi
sindicale acestei categorii.
În Germania reformele au condus la Legea Cogestiunii din 21 mai 1951, în
urma căreia un Director al Muncii, desemnat de sindicate ocupa un loc în Directoratul
marilor societăţi miniere şi siderurgice, iar reprezentanţii muncitorilor erau
reprezentaţi la paritate cu reprezentanţii acţionarilor în Consiliile de Supraveghere. În
alte sectoare, participarea sindicatelor a fost mai redusă, fiind exercitată prin
 69

intermediul Consiliilor de Întreprindere (Conseils d’entreprise), pentru chestiunile

sociale şi prin Comitetele economice paritare, în ceea ce priveşte orientarea
producţiei. Astfel, sindicatele au fost asociate la gestiunea întreprinderilor ceea ce a
condus la o moderaţie şi la o responsabilitate a revendicărilor lor în Germania
Occidentală.
În primele trei decenii postbelice, statele şi-au asumat exercitarea rolului de
organizare a noului capitalism, de ‚maximizare’ şi armonizare a dezvoltării, chiar
dacă puterea lor a fost parţial pusă în discuţie de internaţionalizarea economiei. Pentru
aceasta, inspirându-se din teoriile lui Keynes, miniştrii de finanţe au practicat politici
de ‚reglare conjuncturală’ care consistă, printr-o combinare abilă a politicilor fiscale,
bugetare şi monetare, într-o susţinere alternativă a cererii de consum casnice sau a
investiţiilor întreprinderilor, după cum pare să ceară situaţia economică.
Dacă obiectivele guvernelor au fost pretutindeni de a asigura deplina utilizare
a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul balanţei de plăţi, realizarea
creşterii maximale şi redistribuirea veniturilor pentru a reduce inegalităţile sociale,
strategiile naţionale s-au dovedit diferite pentru a le atinge : Stop and Go în Marea
Britanie, ‚economia socială de piaţă’ în RFG, alternanţa de gestiuni tip Keynes şi
monetariste în SUA, reglarea conjuncturală tributară unei planificări suple în Franţa,
etc.
Până la începutul anilor ’70, aceste strategii şi politici de dozare minuţioasă au
reuşit totuşi o administrare destul de sigură a creşterii economice.