MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL

Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 8 UNITATEA NATURALĂ DE INFRACȚIUNE

Unitatea de infracţiune există atunci când: 1.„ori de câte ori un complex de date
de fapt poate fi încadrat în întregul său în conţinutul incriminării unei singure
infracţiuni; 2. de asemenea și atunci când, deşi au rămas pe dinafară unele date de
fapt, acestea nu pot alcătui conţinutul vreunei alte infracţiuni”. (DONGOROZ)

Unitatea de infracţiune presupune ca activitatea făptuitorului să realizeze

conţinutul unei singure infracţiuni. Acest lucru poate rezulta din:

1. natura acţiunii sau inacţiunii (unitate naturală)

sau din

2. voinţa legiuitorului, atunci când o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni este

incriminată ca o singură infracţiune (unitate legală). Majoritatea infracţiunilor constituie
unităţi naturale, fiind realizate printr-o singură acţiune sau inacţiune şi cu aceeaşi poziţie
subiectivă, existând, aşadar: 1. atât o unitate obiectivă, 2. o unitate subiectivă, cât şi 3.
o unitate juridică. (DONGOROZ)

În cazul unităţii naturale de infracţiune, factorul hotărâtor nu este norma de

incriminare (deşi aceasta nu poate fi exclusă, datele realităţii neputând constitui
infracţiune decât raportate la o normă de incriminare), ci elemente exterioare acesteia,
cum ar fi: actul material, unitatea fizică şi psihică a manifestării exterioare. Fiind vorba
de o unică manifestare fizică, aceasta nu poate avea loc, de regulă, decât întrun singur
loc şi întrun singur moment (excepţie făcând infracţiunea continuă). De regulă, factorul
care conferă unitate infracţiunii este însuşi actul fizic, mişcarea unică musculară care
stă la baza actului (criteriul fiziologic de identificare a unităţii de infracţiune), precum şi
rezoluţia unică. Aceste trăsături nu epuizează însă conceptul de unitate de
infracţiune.
1
 Există şi situaţii când ne aflăm în faţa mai multor contracţii musculare
neomogene ale făptuitorului, care constituie trepte de realizare a actului final (de
exemplu, făptuitorul urmăreşte victima, se apropie de aceasta, îi introduce mâna în
buzunar).

În acest caz, unitatea simplă de infracţiune este asigurată de unitatea de scop şi

de progresivitate a diferitelor contracţii musculare nerelevante penal, care se produc
neîntrerupt până la actul final, dar şi de procesul psihic. În asemenea situaţii,
pluralitatea de contracţii musculare este cerută de însăşi materialitatea actului final,
care nu ar putea fi realizat altfel. (ANTONIU)

O ipoteză a unităţii simple de infracţiune priveşte pluralitatea de contracţii

musculare identice, omogene, într-o unitate de loc şi de timp, fiecare cu relevanţă
proprie, atunci când acestea au loc în mod neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie (de
exemplu, făptuitorul aplică mai multe lovituri victimei, rosteşte insulte în mod repetat
sau ia în mod repetat bunuri de pe raftul unui magazin). Având în vedere aceste
aspecte, unitatea naturală de infracţiune ar putea fi denumită proprie, atunci când
constă într-o unică contracţie musculară, şi improprie, atunci când la baza unităţii
naturale stă o pluralitate de contracţii musculare.

Faptul că unitatea de infracţiune poate îmbrăca diferite modalităţi nu intră în

contradicţie cu ideea conform căreia criteriul de diferenţiere a unităţii de pluralitatea de
infracţiuni ar fi încadrarea unui complex de date de fapt în conţinutul unei singure sau
mai multor incriminări.

În sfera unităţii naturale de infracţiune sunt incluse, pe lângă infracţiunea simplă,

infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

 Infracțiunea simplă

Presupune existența unei singure acțiuni sau inacțiuni, urmări imediate și

rezoluții infracționale, unui singur subiect activ și a unui singur obiect juridic (de ex.:
aplicarea unei lovitur în urma căreia victima decedează).

Infracțiunea simplă poate fi comisă cu oricare dintre formele vinovăției (intenție,

culpă, praeterintenție) și poate fi realizată prin unul sau mai multe acte de executare.
Pentru a se reține unitatea naturală, în cazul în care infracțiunea este săvârșită prin mai
multe acte de executare, trebuie ca acestea să îndeplinească următoarele condiții:

2
  să fie de aceeași natură;

 să fie realizate de aceeași persoană, în baza unei rezoluții infracționale unice

și în cadrul unui proces execuțional unic (în același loc și fără alte întreruperi
decât cele pe care le implică în mod firesc săvârșirea faptei);

 să urmărească aceeași finalitate;

 să întrunească elementele constitutive ale aceleiași infracțiuni;

 să fie îndreptate împotriva aceluiași subiect pasiv (de ex., cu ocazia unui conflict
agresorul aplică victimei mai multe lovituri, care au ca urmare moartea acesteia);

va exista așadar o singură acțiune sau inacțiune infracțională și mai multe acte
de executare; în acest caz, se consideră în doctrină că ne aflăm în fața unei
unități naturale colective. (UDROIU)

DE ASEMENEA, se va reține unitatea simplă de infracțiune și în cazul în care

elementul material al infracțiunii cuprinde mai multe variante normative alternative, iar
infractorul săvârșește cu aceeași ocazie mai multe modalități ale infracțiunii (de pildă, în
cazul infracțiunii de luare de mită, infractorul, cu aceeași ocazie, pretinde și primește o
sumă de bani pentru neîndeplinirea unor atribuții de serviciu); o soluție similară trebuie
adoptată și în situația în care, prin același act, se produc mai multe dintre rezultatele
prevăzute alternativ de norma de incriminare (de ex., printr-o acțiune abuzivă și
neglijentă a unei persoane, se produce atât o pagubă în patrimoniul unei persoane
fizice, cât și o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane juridice, săvârșindu-se
astfel o singură infracțiune de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 298 NCP)

Speță: Purtarea unor discuții repetate cu mai multe persoane aflate împreună,
urmate de primirea unor foloase de la acestea în același timp și loc nu atribuie faptei
semnificația unei infracțiuni continuate de trafic de influență, fiecare în parte conținutul
aceleiași infracțiuni, ci constituie o unitate naturală de infracțiune; această unitate nu
este incompatibilă cu existența unei pluralități de acte materiale, cu condiția ca acestea,
considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură
acțiune în vederea aceluiași rezultat.

(I.C.C.J., completul de 9 judecători, decizia nr.604/2003, www.legalis.ro)

 Infracțiunea continuă

3
 Este infracțiunea caracterizată prin aceea că executarea sa se prelungește în timp,
după momentul consumării infracțiunii, până la intervenția unei noi manifestări contrare
de voință (de ex., până când infractorul sau altă persoană pune capăt activității
infracționale) sau a unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitivă.

Poate fi săvârșită atât prin omisiune cât și prin comisiune, participația la infracțiunea
continuă este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

Poate fi atât o infracțiune de rezultat (de ex., furtul de curent electric) cât și o
infracțiune de pericol.

Infracțiunea continuă poate fi săvârșită în formă continuată (de ex, lipsirea de

libertate săvârșită în formă continuată).

În funcție de modul de realizare a actului de executare, infracțiunea continuă

poate fi:

 permanentă – presupune, prin natura sa, existența unei desfășurări fără

întrerupere a actului de executare (de exemplu, săvârșirea infracțiunii de
nerespectarea regimului armelor și munițiilor prin deținerea fără drept de arme
letale, precum și a muniției pentru astfel de arme) existența unor întreruperi ale
actului de executare, urmate de reluarea activității infracționale atrage reținerea
concursului de infracțiuni sau a infracțiunii continuate;

 succesivă – este susceptibilă, prin natură ei, de existența unor întreruperi firești
ale actului de executare care nu afectează însă unitatea de infracțiune; spre
deosebire de infracțiunile continuate, la infracțiunile continue succesive,
caracterul continuu este de esența infracțiunii. Spre deosebire de infracțiunea
continuată, în cazul infracțiunii continue succesive: a) rezoluția infracțională
poate fi nedeterminată (nu este de esența infracțiunii prefigurarea în linii generale
a activității infracționale, ceea ce implică o relativă determinare a acesteia); b)
prelungirea în timp a activității infracționale este datorată naturii acțiunii sau
inacțiunii ce constituie verbum regens al infracțiunii, iar nu voința făptuitorului.

Condiții:

Pentru a fi în prezența unei infracțiuni continue este necesară:

 existența unității de subiect activ;

 existența unei rezoluții infracționale unice;

 acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii continue

trebuie să își păstreze unitatea pe tot parcursul desfășurării ei.
4
 Infracțiunea continuă se consumă la momentul în care sunt întrunite elementele
constitutive prevăzute de lege și se epuizează la momentul încetării activității
infracționale, fie prin voința infractorului, fie din motive independente de aceasta.

În cazul infracțiunilor săvârșite de către minori, nu va fi avută în vedere pentru

tragerea la răspundere penală activitatea infracțională anterioară împlinirii vârstei de 14
ani; dacă infracțiunea continuă s-a consumat în timpul minorității (14-18 ani) dar s-a
epuizat după majorat, întregii unități naturale i se va aplica regimul infracțiunii săvârșite
de un major.

Legea penală română va fi aplicabilă infracțiunii continue și dacă numai un act de

executare a fost comis pe teritoriul României sau dacă pe acest teritoriu s-a produs
rezultatul infracțiunii.

În funcție de momentul epuizării, se determină:

- legea penală aplicabilă;

- incidența unei legi de amnistie sau de grațiere antecondamnatorii;

- data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

Abandonul de familie fiind o infracțiune continuă, data săvârșirii ei în raport cu care

se stabilește incidența legilor este cea a epuizării infracțiunii, constând fie în plata
pensiei de întreținere, fie în condamnarea inculpatului.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2022/2004, www.legalis.ro)

Infracțiunile continue nu au un regim special de sancționare, pedeapsa ce poate

fi aplicată fiind cea prevăzută de lege pentru fapta tipică, în funcție de modalitatea de
comitere, întinderea în timp a activității infracționale, precum și pentru alte criterii
prevăzute de art. 74 NCP, instanța de judecată poate aplica o pedeapsă orientată spre
maximul special.

 Infracțiunea deviată

Doctrina din ţara noastră s-a ocupat încă de la începuturile sale de problema
infracţiunii deviate. Astfel, ea este amintită de către reputatul profesor Ion Tanoviceanu,
în strânsă legătură cu concursul ideal (formal) de infracţiuni, cele două instituţii nefiind,
pe atunci, suficient de bine conturate. Realizând o serie de trimiteri la diverse soluţii
de speţă din jurisprudenţa autohtonă, precum şi din cea străină, mult mai vastă,
profesorul Tanoviceanu sintetizează şi soluţionează problematica infracţiunii
deviate în felul următor: “se acceptă că nu există două infracţiuni în caz când se
omoară o persoană în locul alteia; nu este, cu alte cuvinte, un omor prin
5
imprudenţă şi un omor săvârşit, dar neisbutit, căci, dintr-o singură intenţiune şi
acţiune nu pot naşte două infracţiuni”. De asemenea, profesorul Traian Pop, în
referirile făcute asupra infracţiunii deviate, aderă la poziţia ilustrului său
precursor, considerând că infracţiunea deviată reprezintă o formă de manifestare
a unităţii naturale de infracţiune, pe motivul că “tentativa asupra persoanei vizate
de către făptuitor se absoarbe în infracţiunea consumată”.

La rândul său, profesorul Vintilă Dongoroz susţinea aceeaşi soluţie în privinţa

infracţiunii deviate, atât în forma error in persona, cât şi în forma aberratio ictus, pe
motivul că “legea penală, când ocroteşte anumite interese şi bunurile care corespund
lor (…) o face în chip indeterminat, în sensul că nu interesează dacă este vorba de viaţa
lui y, z ori v; ceea ce interesează este că s-a ridicat viaţa unei persoane. Deci, avem
unitate de infracţiune (…) reală şi juridică”. (DUNEA)

Infracțiunea deviată are două modalități de săvârșire:

 aberatio ictus, ce presupune situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei
persoane sau lucru, iar din cauza efectuării în mod defectuos a actelor de
executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a
fost deviată către un alt subiect sau obiect, ajungându-se astfel la un alt rezultat
decât acela urmărit de făptuitor, însă de aceeași natură cu aceasta (de pildă,
făptuitorul urmărește vătămarea corporală a unei persoane și datorită schimbării
bruște a poziției acesteia, provoacă eziuni traumatice altei persoane). Această
eroare intervine în momentul desfășurării acțiunii infracționale și nu înlătură
caracterul penal al faptei. Apreciem că, în această ipoteză, trebuie reținută o
singură infracțiune intenționtă, prin raportare la persoana sau obiectul lezat prin
activitatea infracțională, întrucât există un singur rezultat.
Caracteristica infracţiunii deviate în această formă constă în aceea că agentul
nu este în eroare cu privire la identitatea obiectului sau a persoanei pe care
intenţionează să o lezeze, însă, datorită greşelii sale în executarea activităţii
ilicite, sau datorită survenirii altor evenimente neprevăzute, ulterior realizării
acestei activităţi, rezultatul se produce asupra altui obiect material,
deopotrivă ocrotit de legea penală.
 error in rem sau error in personam - devierea acţiunii din eroarea făptuitorului,
prin îndreptarea activităţii împotriva altui obiect material decât cel pe care
intenţiona să îl lezeze (error in persona/ error in rem) este exemplificată, în
general, de către autorii în domeniu, în felul următor: făptuitorul îşi propune, din
diverse motive, să omoare o anumită persoană, dar datorită anumitor împrejurări
(cum ar fi: timpul nopţii, distanţa, condiţiile atmosferice etc.), o confundă cu alta,
ucigând-o pe aceasta din urmă. Sau, o persoană, dorind să fure o anumită
maşină, despre care ştia că este parcată într-un anumit loc, îşi însuşeşte un alt
autoturism, aparţinând altei persoane, care se afla, întâmplător, parcat în
6
 respectivul loc. Exemplele ar putea continua, inspirate dintr-o bogată
jurisprudenţă, dar esenţialul reiese cu suficienţă din cele deja expuse.
Astfel, caracteristica infracţiunii deviate sub forma error in personam/error
in rem apare ca fiind producerea unui rezultat similar cu cel prevăzut şi
urmărit de făptuitor, asupra aceleiaşi valori sociale abstracte (există
identitate de obiect juridic), dar încorporate într-un obiect material distinct
(lezarea altei persoane, ori a altui lucru), pentru că eroarea făptuitorului asupra
identităţii a îndreptat, ab initio, întreaga activitate a acestuia asupra altei entităţi
individuale, dar de valoare egală.

Inculpatul, având în mână cuțitul cu care tăia pâinea, alertat în mod insistent de
fiul său a intrat în beci nu cu intenția de a ucide o persoană ci de a verifica dacă într-
adevăr o persoană străină a pătruns în locuința sa. Beciul în care a avut loc fapta este o
încăpere de 2,6 x 3 m cu o înălțime de 1,9 m, neluminat, iar accesul se face pe o scară
metalică, aproape verticală. După ce inculpatul a verificat prin pipăire locul, în timp ce
se retrăgea cu spatele la scară, a fost anunțat că în spatele său s-ar afla intrusul.
Atunci, brusc s-a întors cu cuțitul în mâna dreaptă, lovind involuntar persoana care se
afla pe scară și care, din nefericire, s-a dovedit a fi propriul său copil.
Lovitura a fost întâmplătoare și involuntară și a avut consecințe letale.
Nu este vorba de error in personam pentru că inculpatul nu a intenționat să ucidă
o altă persoană, ci înarmat întâmplător cu cuțitul a coborât în beci numai pentru a
verifica dacă în acest spațiu se află o persoană străină, așa cum îl sesizase fiul său în
mod insistent.
Lipsind un element esențial pentru existența infracțiunii de omor, intenția, chiar în
forma ei indirectă, în sarcina inculpatului nu se poate reține această infracțiune.
Acțiunea inculpatului s-a produs din culpă, în acest caz el nereprezentându-și
posibilitatea producerii morții unei persoane, datorită lipsei de atenție (întoarcere
bruscă, pe întuneric, într-un spațiu strâmt).
(ICCJ., secția penală, Decizia nr. 165/2005)
Temă pentru seminar:

Lecturi suplimentare:

V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Bucureşti, 2000;

M. Dunea, (2006) Considerații cu privire la instituția infracțiunii deviate, Analele Științifice ale
Universității „AL.I.CUZA” Iași Tomul LII, Ştiinţe Juridice

G. Paraschiv, R. Paraschiv , D. Ș. Paraschiv, (2014) Unitatea naturala de infracțiune in noul

Cod penal, Ed. Hamangiu, Bucureșt