Compresorul cu piston

Generalităţi, clasificare, mărimi caracteristice

Compresoarele sunt maşini termice generatoare care comprimă

gazele sau vaporii consumand energie mecanică. După principiul de
funcţionare se împart în două grupe:
compresoare cu comprimare volumică la care comprimarea se
realizează prin micşorarea volumului ocupat de gaz cu ajutorul unui
organ mobil cu mişcare rectilinie alternativă, la cele cu piston, sau
mişcare rotativă la cele rotative.
compresoare cu comprimare cinetică la care un rotor transferă
gazului energie mecanică sub formă de energie cinetică,
transformată ulterior în energie potenţială de presiune. Curgerea
este radială la compresoarele centrifuge şi axială la compresoarele
axiale.
Compresoarele, indiferent de principiul de funcţionare, natura
şi starea iniţială a gazului, pot fi caracterizate prin două mărimi
principale:
- raportul de comprimare , pr si pa fiind presiunile de refulare şi
aspiraţie ale gazului:
- debilul volumic aspirat V, raportat la presiunea şi temperatura
de aspiraţie pa şi ta .
Compresorul cu piston

1- carterul compresorului;
2- baia de ulei;
3- dispozitiv de aerisire a carterului;
4-sondă de ulei(jojă);
5-supapă de refulare;
6-coloana de refulare;
7-chiulasa compresorului;
8- supapă de siguranta;
9- dispozitiv de blocare a supapei de
aspiraţie;
10- filtru de aer cu amortizor de zgomot;
11- coloană de aspiratie;
12- supapă de aspiraţie:
13- cilindrul compresorului( bucşa);
14- segmenţi de compresie;
15- pistonul compresorului;
16- biela;
17- manivelă;
18- şuruburi de biela;
19- arborele cotit;
20- dispozitiv(lingură) de ungere prin blocaj.
 Clasificarea compresoarelor cu piston se poate face după mai
multe criterii:
după dispunerea cilindrilor (fig.2.);
după numărul de cilindri (monocilindrice şi policilindrice);
după numărul de etaje de comprimare ( de la l pînă la 5 etaje);
după debitul de comprimare:
- cu debite mici, Q< 500 l/min;
- cu debite mijlocii, ;
- cu debite mari, Q= 10-50 m3/min;
după presiunea maximă de refulare;
- cu presiune joasă, p < 10 daN/cm2;
- cu presiune medie, p = 10-100 daN/cm2:
- cu presiune inalta p = 100-1000 daN/cm2;
Fig.2. Clasificarea compresoarelor de aer, după dispunerea cilindrilor:
a- monocilindrice; b- cu cilindrii în linie; c- cu cilindrii în W; d- cu cilindrii în V Ia
90°; e- cu cilindrii opuşi.
Fig.3. Diagramele proceselor de lucru ale compresoarelor cu piston
într-o treaptă de comprimare
a- diagrama teoretică; b- diagrama reala; 1-2 aspiraţia; 2-3 comprimarea; 3-
4 refularea; 4-1 destinderea.
 Diagrama reală reprezentată în fig. de mai sus ia în considerare
procesele reale din cilindrul compresor. Diferenţele dintre cele două
diagrame se explică astfel: presiunea de aspiraţie pentru procesul real
este mai mică decât presiunea mediului ambiant, ceea ce permite de
fapt încărcarea cilindrului cu aer, iar presiunea de refulare este mai
mare decât presiunea din conducta de refulare, fiind necesară pentru
învingerea rezistenţelor aerodinamice din clapeţii de refulare şi
conducta de refulare. Pentru a mări presiunea de refulare a aerului,
fără a ridica prea mult temperatura s-a recurs la soluţia utilizării unui
compresor în două sau mai multe trepte de comprimare cu răciri
intermediare precum şi răcire finală.
Fig.4. Secţiune prin compresoare în două trepte de comprimare:
a— compresor în doi cilindri; b- compresor cu cilindru şi piston diferenţial.
Dimensiunile principale si debitul compresorului
Dimensiunile principale sunt:

D[m] - diametrul cilindrului; c[m] - cursa pistonului; D
Ap
2
/4m 2

-suprafaţa pistonului; Vc =Apc[cm2] - cilindreea unui spaţiu activ

V
Debitul volumic [m3/s] este volumul de gaz refulat în unitatea de
timp de către ultima treaptă, raportată la starea de aspiraţie:
VλinVc

unde:  - este coeficientul global de debit; i - numărul de spaţii de

lucru; n - turaţia. 
Debitul masic m [kg/s] este cantitatea de gaz refulat în
unitatea de timp de ultima treaptă:
[kg/s]

unde: a[kg/m3] este cantitatea de gaz in starea de aspiraţie.

 Răcirea Compresoarelor

La compresoarele cu piston se face atat răcirea cilindrilor,cat si răcirea

intermediară,şi finală a gazului. Răcirea cilindrilor se impune pentru
micşorarea solicitărilor termice, îmbunătăţirea ungerii şi reducerea
consumului de ulei, iar cea intermediară,pentru răcirea gazului pînă
aproape de temperatura iniţială.
Cilindrii se nervurează în exterior în cazul răcirii cu aer (la unităţi
mici), sau sunt prevăzuţi cu cămăşi in cazul răcirii cu apă .
Răcirea intermediară si finală se face in răcitoare cu aer, la unităţile
mici, sau cu apă, la cele mari. Răcitoarele cu apa se realizează cel mai
frecvent cu fascicule de ţevi in manta.
 Secţiune printr-un compresor de aer:

1 - carterul compresorului ; 2 - baia de ulei ; 3 - dispozitiv de aerisire

carterului ; 4 - sondă de ulei (jojă de ulei) ; 5 - supapă de refulare ;
6 - coloană de refulare ; 7 - chiulasa compresorului ;8 - supapa de
siguranţă ; 9 - dispozitive de blocarea supapei de aspiraţie ; 10 - filtru
de aer cu amortizor de zgomot ; 11 - coloană de aspiraţie ; 12 -
supape de aspiraţie ; 13 - cilindru (bucşa) compresorului ; 14 -
segmenţi de compresie; 15 - pistonul compresorului; 16 - biela; 17
- manivela ; 18 - şuruburi de bielă; 19 - arborele cotit ; 2o -
dispozitiv (lingură) de ungere prin barbotaj
 MOTOARE HIDRAULICE
Motoarele hidraulice se utilizează în scopul transformării energiei
hidrostatice a lichidului în energie mecanică. După mişcarea realizată la arbore,
motoarele hidraulice pot fi: cu mişcare de rotaţie (continuă), oscilante şi de tip
liniar. Marea majoritate a pompelor volumice sunt reversibile fără modificări
esenţiale, ele pot deveni motoare dacă sunt alimentate cu lichid sub presiune.
Motoarele hidraulice liniare au ca element activ unul sau mai multe
pistoane care se deplasează în interiorul cilindrilor de lucru. Acestea (denumite
generic cilindri hidraulici) prezintă avantaje importante, în special la utilizarea lor
la servosistemele hidraulice de reglare automată, între care se pot menţiona:
-legarea servomotorului la sarcină asigură realizarea unor sisteme rigide fără
jocuri;
-viteze mari de răspuns;
-simplitate constructivă datorată absenţei transformatoarelor mecanice ale
mişcării;
-fiabilitate mare;
-racordare uşoară a aparaturii de măsură, control şi reglaj.
Din punct de vedere constructiv, motoarele hidraulice liniare sunt de două
tipuri: cu tijă unilaterală şi cu tijă bilaterală, aşa cum se observă în figura
 Motoare hidraulice liniare

Clasificare:
Motorul hidraulic liniar nediferenţial Motor hidraulic liniar diferenţial

V2
V1
V2
V1

F1
F1

5 5
4 4
p
p A1

F2
F2

3 3
6 D 6
2 2

1 1

A2

8
7
7
 Elemente componente:

1- cilindrul
2- pistonul
3- tija pistonului
4- capacul cilindrului
5- etanşarea la tijă
6- etanşarea la piston
7- prinderea tijei
8- prinderea cilindrului
 La motoarele liniare, o problemă importantă este asigurarea etanşării
ansamblului piston cilindru şi a etanşării la tija pistonului.
 La bordul navei, motoarele hidraulice liniare sunt folosite la acţionarea
capacelor mecanice ale gurilor de magazii, a porţilor de bordaj şi a
rampelor de încărcare. Uzual, diametrele cilindrilor sunt cuprinse
între 125 şi 300 mm, cursele între 1400 şi 4300 mm, forţele de
împingere între 300 şi 1736 kN, iar forţele axiale între 160 şi 1100 kN.

Calculul motoarelor hidraulice liniare

Calculul motoarelor hidraulice liniare comportă două aspecte:

- unul cinematic cu rol de a stabili corelaţia dintre viteza şi debitul de ulei;
- unul dinamic ce leagă forţele care apar în sistem de presiunea de lucru.
 MOTOARE HIDRAULICE
OSCILANTE
α

D
Motoarele oscilante hidrostatice se utilizează în practică până la presiuni
de 200 bar şi momente de 7500 daNm
Sunt motoare care realizează curse unghiulare limitate.
Au o construcţie robustă, fiind caracterizate prin rapoarte putere pe unitatea de
masă foarte bune. Constructiv, constau dintr-un rotor şi un stator pe care sunt
montaţi paleţi radiali. Se întâlnesc în trei variante constructive: cu un palet, cu
şi cu trei paleţi.
Conectarea camerelor de lucru delimitate de suprafeţele laterale ale paleţior,
stator şi rotor, la circuitele tur–retur ale pompei, este făcută alternativ, astfel
încât prin alimentarea selectivă a acestora să se realizeze cursele unghiulare
dorite, aşa cum se arată în figura de mai jos.
Sunt utilizate la bordul navei îndeosebi la instalaţiile de guvernare, putând fi
însă întâlnite uneori şi în structura instalaţiilor de acţionare la distanţă a
armăturilor instalaţiilor de balast–santină, la instalaţiile de acţionare a
capacelor gurilor de magazii etc.
Elemente de calcul:

- forţa hidrostatică pe paletă : F  bD  d  pa  pc  / 2

D2  d 2
- momentul la arbore: M t  F  R  b p a  p c 
8
Dd  b 2
- debitul în motor: Qu
2
b
8
D d2  
 Pompele cu canal lateral se folosesc ca pompe de vid pentru evacuarea aerului sau
diverselor medii gazoase, precum si ca pompe pentru pomparea lichidelor.

Constructia acestor pompe este aratata in fig. de mai jos. Pompa se compune dintr-o
carcasa 1 in care este montat concentric rotorul 2. La periferia rotorului este sapat in peretele lateral al
carcasei canalul circular 3-4. Sunt, in general doua solutii constructive pentru rotor si anume : rotor cu
palete radiale, incepand de la butuc, sau rotor tip turbina, dublu paletat la periferie .

Canalul, in sectiunea transversala,are o forma speciala: incepe plat in punctul 3 si se

adanceste treptat pana la un anumit nivel apoi, pe o anumita portiune, adancimea lui ramane constanta,
ca apoi sa se micsoreze treptat pana devine din nou plat in punctul 4. Pentru a obtine o presiune de
refulare mai ridicata pompa este prevazuta cu doua rotoare. Axul pompei se sprijina pe doua lagare de
alunecare.
5 3 2 4 6

1
 Functionarea pompei are loc astfel: inainte de pornire, pompa trebuie umpluta cu apa. La
rotirea rotorului apa este antrenata de palete si, datorita fortei centrifuge este proiectata la periferia
carcasei unde formeaza un inel de apa. Din motive de continuitate, marginea interioara a inelului de
lichid se va departa de butucul rotorului, corespunzator cu volumul canalului lateral. Astfel partea
interioara a inelului de lichid va capata o pozitie excentrica fata de axul pompei si, prin aceasta,
volumul spatiilor dintre palete variaza.In portiunile in care apa intra in cantitate mai mare in canal,
spatiul dintre palete se va mari si va avea loc aspiratia aerului prin orificiul de aspiratie. In portiunea
in care, datorita amplasarii canalului, apa reintra in celule, spatiul dintre palete se va micsora si va
avea loc refularea aerului prin orificiul de refulare. Astfel, aceste pompe sunt in primul rand pompe
volumice, intrucat pomparea este rezultatul variatiei volumului din rotor si deci din canal.

Paralel cu acest proces, intre celulele rotorului si canalul lateral, in cazul in care pompa
aspira, intervine un schimb de energie intre lichidul din celulele rotorului si lichidul din canalul
lateral. Prin aceasta se mareste inaltimea de refulare cu o valoare de 5 pana la 15 ori mai mare decat
cea realizata la o pompa centrifuga, al carui rotor are acelasi diametru exterior si aceeasi viteza
periferica.
 Datorita posibilitatii de a evacua aerul aceste pompe sunt autoamorsante si se folosesc

pentru amorsarea pompelor centrifuge. Deorece au randament destul de scazut, sub 0,6, ele se

combina cu pompe centrifuge obisnuite, fiind montate pe acelasi ax.

Avantajul pricipal al pompelor cu canal lateral consta in aptitudinea lor de a aspira si

refula aer, apa sau amestec de aer si apa. Datorita acestei proprietati, ele se impun in instalatiile in

care lichidul aspirat contine aer, ceea ce ar putea provoca dezamorsarea instalatiei, in cazul cand s-

ar folosi pompe centrifuge.

Pompele cu canal lateral se folosesc ca pompe de vid pentru evacuarea aerului sau

diverselor medii gazoase, precum şi ca pompe pentru pomparea lichidelor.

 Pompa cu inel de lichid are rotorul paletat montat excentric faţă de carcasa. Înainte de
prima punere în funcţiune, pompa se umple cu un lichid auxiliar. În momentul în care pompa se
porneşte , lichidul aflat în stator este proiectat datoriţă forţelor centrifuge către periferia carcasei,
generând inelul de lichid . Volumele de lucru variabile se formează între butucul rotorului, palete,
suprafaţa interioară a inelului de fluid şi capacele laterale ale pompei.

Când sensul de rotaţie este cel indicat în figura de mai jos, aceste volume cresc pe
semicursa descendentă generând aspiraţia. Pe semicursa ascendentă volumele scad şi determina
refularea. Selecţia cuplării volumelor de lucru la tubulatura de aspiraţie sau de refulare este
realizată cu ajutorul unor discuri de distribuţie dispuse de o parte şi de alta a rotorului, în
vecinatatea capacelor laterale. Rotorul este montat pe arbore cu un ajustaj cu joc care îi permite să
se autocentreze între capac şi discul de distribuţie. Fluidul auxiliar este răcit în permanenţă pentru
a nu se vaporiza.
 Din punct de vedere constructiv , aceste pompe pot fi cu una sau mai multe trepte.
Cele cu mai multe trepte produc vid înaintat. La navă se folosesc ca pompe de amorsare a
pompelor centrifuge, pentru creearea vidului, precum şi în calitate de compresoare de aer.
Parametri funcţionali se situează în jurul valorilor de 100 - 250 l/min pentru debit şi 150 - 700
mmHg pentru vidul realizat.

7 3 6

3
A
1

2
B

4 8
 Pompele cu inel lichid fac parte din categoria pompelor volumice cu mişcare de rotaţie
care, spre deosebire de celelalte pompe volumice, sunt capabile să vehiculeze fără impedimente
lichide, gaze sau amestecuri de lichide şi gaze. Datorită acestor calităţi, ele sunt folosite cu
precădere fie ca pompe de vid, fie ca suflante sau compresoare, dar mai puţin ca pompe de apă,
având în vedere randamentul lor scăzut la pomparea lichidelor. Ca pompe de vid sau suflante
sunt utilizate în industria chimică, şi cea energetică, precum şi în staţii de pompare, unde
servesc la amorsarea pompelor centrifuge.
Principalele avantaje ale pompelor cu inel de lichid sunt: obţinerea aerului comprimat
fără impurităţi de ulei; performanţe ridicate la dimensiuni şi gabarite reduse, datorită
posibilităţii de a fi antrenate la turaţii ridicate (3000 rot/min); lipsa organelor speciale de
distribuţie (supape, sertare), ceea ce asigură o fiabilitate ridicată şi uzuri minime; funcţionare
silenţioasă, lipsită de vibraţii, debit constant, fără pulsaţii.
Funcţionarea pompei cu inel de lichid se poate asemăna cu funcţionarea unei pompe cu
piston, deoarece inelul de lichid joacă rolul unui piston, acesta intrând mai mult sau mai puţin în
spaţiul dintre palete. Astfel, pompa cu inel de lichid poate funcţiona în condiţii bune şi cu rolul
de compresor sau pompă de vid.
 Cu alte cuvinte dacă pompa vehiculează aer sau gaze şi dacă aspiraţia sa este pusă în
legătură cu un spaţiu închis, pompa va fi o pompă de producere a vidului, evacuarea gazului
făcându-se direct în atmosferă. Dacă pompa absoarbe aer din atmosferă, ea va refula acest aer
la o presiune superioară presiunii atmosferice şi va fi suflantă sau compresor. Dacă pompa
aspiră apă sau alte lichide, ea va fi o pompă de apă, dar va funcţiona cu un randament scăzut,
deoarece lichidul vehiculat, fiind incompresibil, va deforma inelul de lichid în zona de
refulare, mărind astfel scurgerile inverse şi consumând o energie suplimentară. Din acest
motiv, pompele cu inel de lichid se folosesc cu precădere ca pompe pentru vehicularea
gazelor. Atunci când alcătuiesc construcţii comune cu pompele centrifugale, folosite ca
dispozitive de amorsare, după intrarea în funcţiune a pompelor centrifuge, ele funcţionează în
continuare ca pompe de apă.
 În urma procesului de comprimare a aerului sau gazului, inelul de lichid se încălzeşte
şi aceasta conduce la micşorarea depresiunii create de pompă. Pentru a evita acest
inconvenient este necesar să se asigure aducerea la pompă a unei cantităţi de lichid
suplimentare, care este tocmai lichidul auxiliar şi care serveşte, pe de o parte, la răcirea
inelului de lichid iar, pe de altă parte, completează cantităţile de lichid evacuate o dată cu
aerul sau gazul vehiculat.

Ca agent de lucru, pentru inelul de lichid se poate folosi, în afară de apă, orice lichid
compatibil cu fluidul vehiculat. Astfel, în industria chimică, acolo unde există recipiente care
conţin vapori de apă ce trebuie evacuaţi, se foloseşte ca lichid auxiliar orice bază, acid sau
soluţii de săruri cu punct de fierbere înalt, obţinându-se prin aceasta un vid înaintat.

Din punct de vedere funcţional, pompele de vid cu inel de lichid se clasifică în pompe
de vid mediu şi pompe de vid înaintat.

Din punct de vedere constructiv, acestea se clasifică în pompe cu un singur etaj şi

pompe cu mai multe etaje. Pompele cu mai multe etaje sunt pompe de vid înaintat. De
asemenea, pompele cu mai multe etaje se utilizează cu rezultate bune drept compresoare, care
pot realiza presiuni de până la 7 bar.
 Sunt maşini hidraulice dublu reversibile, deci atât din punct de vedere al
sensului conversiei cât şi din punctul de vedere al sensului de debitare. Volumele de
lucru sunt delimitate de paletele glisante, rotor şi stator. După modul cum se
realizează aspiraţia, pompele cu lamele pot fi cu aspiraţie interioară sau cu aspiraţie
exterioară.
În general, sunt cu acţiune simplă. Asta înseamnă că în timpul unei rotaţii
complete a rotorului spaţiile de lucru efectuează un singur ciclu aspiraţie-transfer-
refulare. In practică totuşi se pot întâlni şi pompe cu palete glisante cu acţiune
multiplă, care, prin comparaţie eu cele cu acţiune simplă, prezintă avantajele:
- debitare uniformă;
- echilibraj mai bun (posibilitate redusă de apariţie a vibraţiilor);
- presiuni şi debite mai mari;
- construcţie mai compactă.
 Pompe cu palete glisante cu acţiune simplă
e
4 5
1

Pompă cu lamele cu aspiratie interioară Pompă cu lamele cu aspiratie exterioară

În cele două figuri s-au facut notaţiile: 1- rotor; 2- lamele (palete); 3- arbore motor;
4- carcasa pompei; 5- galeria de aspiraţie; 6- galeria de refulare (notaţiile sunt
identice pentru ambele figuri).
La rotaţia în sensul săgeţii, Ia prima jumătate de cursă, volumele de Iucru delimitate
de rotor, palete şi stator variază crescător generând aspiraţia. Pe a doua jumătate de
cursă, voluniele de lucru descresc şi se produce refularea. La acest tip de maşină
reglarea debitului se face prin modificarea valorii excentricităţii “e”.

Pompe cu palete glisante cu acţiune dublă

5 6

R A

A R

4 1 2 3 7
1- rotor; 2- stator; 3- lamele (palete); 4,5,6, 7- fante de aspiraţie-refulare. Fantele 4 şi 6
comunică prin canale interioare cu galeria de aspiraţie, iar fantele 5 şi 7 cu galeria de
refulare
Statorul, la partea sa interioară, are o formă special aleasă astfel încât porţiunile de
curbă situate între fante să fie arce de cerc descrise cu raze din centrul rotorului, iar
porţiunile care corespund fantelor să fie descrise de curbe conjugate la curbele dintre
fante. Această configuraţie face ca la trecerea a două palete prin porţiunile
concentrice cu centrul rotorului, lichidul să nu mai fie comprimat, scăzând astfel
solicitarea lagărelor.
Contactul paletelor glisante cu statorul este asigurat fie prin arcuri lamelare montate
pe fundul canalului, fie prin intermediul unor articulaţii cu culisă, fie pe baza presiunii
hidraulice. Când o paletă intră în zona fantei 4, ea începe să iasă din canal astfel încât
spaţiul dintre două palete vecine să se mărească şi să se producă aspiraţia. Când
paletele trec prin zona dintre fantele 4 şi 7, deplasarea lor încetează deoarece această
porţiune este concentrică cu rotorul. La intrarea în zona fantei 6, spaţiul dintre palete
se măreşte şi are loc o nouă aspiraţie. Refularea are Ioc în corespondenţa fantelor 5 şi
7, unde volumele scad. Se poate deci observa faptul că pe parcursul unei rotaţii
complete, o paletă efectuează patru curse: două de aspiraţie şi două de refulare.
 MATERIALE. TEHNOLOGII
La construcţia pompelor cu palete trebuie să se ţină seama de condiţiile
specifice de funcţionare ale acestor pompe şi, în funcţie de aceste condiţii, să se
aleagă materialele.
Paletele, dintre toate piesele pompei, sunt cele mai solicitate la uzură.
Acestea sunt apăsate pe stator de o forţă considerabilă, astfel încât lichidul dintre
vârful paletei şi suprafaţa interioară a statorului este expulzat şi se produce, deci, o
frecare uscată. Din această cauză, paleta se încălzeşte excesiv şi poate depăşi
temperatura de revenire a materialului, astfel încât poate avea loc o uzură extrem de
rapidă, în câteva ore sau chiar minute.
De aceea, ca material pentru palete, se foloseşte, de obicei, oţelul cu
temperatură de revenire mai înaltă şi cu o bună rezistenţă la uzură. Paletele se călesc,
iar după călire, duritatea paletelor trebuie să fie de 58…62 HRC.
Statorul se execută din oţel crom-nichel. Suprafaţa interioară a statorului se
cianurează sau se cementează. După călire, duritatea acestei suprafeţe trebuie să fie
60…64 HRC.
Rotorul se execută din oţel crom-molibden. Suprafeţele canalelor de
glisare pentru palete şi suprafeţele în frecare ale rotorului se cementează şi se călesc.
După tratament, acestea trebuie să aibă duritatea 60…64 HRC. Discurile laterale se
execută din bronz cu staniu. Condiţiile de etanşare la aceste pompe necesită ajustaje
strânse, piesele trebuind să fie executate cu o înaltă precizie.
Astfel, jocul dintre paletă şi canalul din rotor trebuie să fie minim, dar trebuie să
permită lunecarea paletei prin canal, datorită forţei centrifuge. De aceea, atât suprafaţa
canalelor de glisare, cât şi a paletei se prelucrează fin.

PERFORMANŢE ŞI DOMENII DE UTILIZARE

Maşinile cu lamele realizează presiuni de până Ia 100 bar - cele cu acţiune multiplă
până Ia 150 bar - şi debite de până Ia 300 l/min - cele cu acţiune multiplă până la 1000
I/min. Ca pompe, sunt utilizate la instalaţiile de transfer a uleiului sau combustibilului.
Ca motoare, sunt întrebuinţate la antrenarea vinciurilor şi în general oriunde sunt
necesare turaţii inici. Cu toate acestea, maşinile cu palete glisante sunt utilizate
îndeosebi la acţionările hidrostatice.
 Pompa cu lobi se realizează obişnuit în variantele cu doi sau cu trei lobi.

Funcţional, aceste pompe pot fi asemănate cu pompele cu roţi dinţate cu doi sau cu trei
dinţi la un rotor, însă dinţii sunt înlocuiţi cu lobi şi fiecare rotor este antrenat separat de la
arborele de putere, sincronizarea rotirii rotoarelor fiind asigurata dintr-o pereche de roţi
dinţate sau alte mijloace, amplasate în afara cavităţii de pompare, legate cinematic cu
arborii rotoarelor. Lobii nu sunt practic în contact în timpul rotirii, între lobi existând un
joc a cărei mărime este dependentă de vâscozitatea lichidului pompat. Pompa este utilizată
pentru o gamă largă de viscozităţi. Lichidul pompat nu trebuie să aibă proprietăţi de
lubrifiere ca în cazul pompelor cu roţi dinţate.
 Pentru viscozităţi mari se aleg jocuri mai mari între lobi, pentru a limita
creşterea puterii de antrenare, iar la vâscozităţi mici, jocurile se diminuează, pentru a
limita pierderile cauzate de curgerile inverse de lichid. Creşterea jocurilor în cazul
fluidelor vâscoase permite menţinerea turaţiei fără creşterea excesivă a zgomotului
sau vibraţiilor, totuşi turaţia trebuie să fie limitată pentru a se evita apariţia
discontinuităţilor în curgerea fluidului sau apariţia cavitaţiei.

Randamentul acestor pompe este cel puţin egal cu cel al pompelor cu roţi dinţate.
Spre deosebire de pompele cu roţi dinţate, aici lichidul este deplasat într-un
număr mai mic de celule, care sunt însă de volum mare. Unele construcţii sunt
prevăzute cu pastile de înălţime mică, ,montate în canale radiale, la periferia carcasei
în scopul îmbunătăţirii randamentului volumic.
 O pompă specială cu lobi este arătată în figura de mai jos. Această pompă
lucrează la fel cu pompa cu roţi dinţate, însă forma lobilor permite să se evite
suprasolicitările la care este supusă pompa când între dinţii roţilor dinţate aflaţi în
angrenare este presat lichidul cuprins între dinţi şi nerefulat.

5
5
3
2 3
2
2

1
1

4
4
 PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL POMPEI CU PISTONAŞE
RADIALE

Pompa cu pistonase radiale include un cilindru rotativ conţinând pistonaşe

radiale dispuse la egală distanţă unele de altele aranjate radial în jurul axului central.
Un arc menţine capul pistonasului în contact intim cu suprafaţa interioară a statorului
montat excentric fata de cilindru. Pistonasele aspira fluid in timpul unei jumătăţi de
rotaţie şi refulează de-a lungul celeilalte jumătăţi. Cu cât este mai mare
excentricitatea, cu atât este mai mare debitul de fluid vehiculat prin pompă, ca în
figura următoare.
 1 2 3

e
A A

A-A

5 4 6

Fig. 1 schema pompei cu pistonase radiale cu alimentare interioara :

1-orificiu aspiratie; 2-orificiu refulare; 3-distribuitor;
4-blocul cilindrilor; 5- pistol plunjer; 6- stator.
 CONSTRUCTIA ŞI PRINCIPIUL FUNCŢIONAL
La pompele cu pistonaşe radiale, poziţia pistonaselor în blocul cilindrilor este pe rază, variaţia
ciclică a volumelor de lucru realizându-se datorită dispunerii excentrice a blocului cilindrilor faţă de
statorul pompei.
Pompele cu pistonaşe radiale sunt în principal de două tipuri:
-cu alimentare interioară;
-cu alimentare exterioară;
La maşinile cu alimentare interioară, distribuţia se face central, prin axul rotorului ca în fig.
1.Cursa liniara a pistonaşelor în blocul cilindrilor 1, generată ca urmare a montării excentrice a blocului
cilindrilor faţă de carcasa 3, se poate modifica dacă valoarea excentricităţii “e” poate fi reglată. Pompele
la care marimea “e” poate fi modificată sa numesc cu debit variabil. Din figură rezultă că marimea cursei
pistonaşelor are valoarea :s=2e
Distribuţia fluidului între camerele de lucru se face prin intermediul distribuitorului 4, care este
fix, dispus pe direcţia punctelor moarte ale pistonaşelor. Lăţimea distribuitorului 4 este mai mare decât
lăţimea canalelor de legatură ale pistonaşelor cu galeriile de aspiraţie, respectiv refulare 5, şi 6. La
deplasarea pistonaşelor de la PMI Ia PME volumele de lucru sunt în creştere şi se produce aspiraţia.
Invers la deplasarea pistonaşelor de la PME la PMI volumele de lucru scad şi se produce refularea.
PERFORMANTE SI DOMENII DE UTILIZARE

Pompele cu pistonase radiale au in general:

-puteri mari (uneori până la 3000kW);

-debite de până la 8000 l/min;

-presiuni de 250-300 bar;

-turaţiile de antrenare variază intre 1001500 rot/min.

Aceste pompe sunt folosite la nava în majoritatea cazurilor în cadrul

sistemelor de acţionări hidraulice.
 Pompele cu roţi dinţate sunt pompe volumice rotative la care mişcarea de rotaţie a
rotoarelor se realizează prin antrenarea unuia dintre arbori, de la o sursă de putere exterioară
pompei, iar angrenarea organelor de închidere (dinţii) prevăzute pe periferia rotoarelor provoacă
rotirea arborelui condus. Carcasa în care sunt amplasate roţile dinţate este închisă lateral cu două
capace, care constituie, uneori, şi suporţi pentru lagăre.
La ieşirea dinţilor din angrenare (fig. de mai jos) se creează spaţiul de volum crescător
în care pătrunde lichidul din conducta de aspiraţie, sub acţiunea diferenţei de presiune faţă de
presiunea din rezervor, apoi lichidul este transportat între dinţii roţilor dinţate de la cavitatea de
aspiraţie la cea de refulare, datorită reintrării dinţilor în angrenare. Linia de contact dintre cele
două roţi dinţate aflate în angrenare constituie o închidere a spaţiului de înaltă presiune faţă de cel
de joasă presiune.
Pompele cu roţi dinţate sunt folosite îndeosebi la pomparea lichidelor vâscoase, ca
pompe de ungere în construcţiile de maşini, la motoarele cu ardere internă, în instalaţiile de
acţionări hidraulice, etc. Aceste pompe sunt puţin sensibile la variaţia vâsozităţii lichidului şi la
existenţa reziduurilor în lichid.
În comparaţie cu pompele cu piston, pompele cu roţi dinţate admit turaţii înalte şi din
punct de vedere constructiv, sunt mai simple.
Pentru a răspunde cerinţelor de lucru la diverse regimuri de turaţie, presiune sau debit, unele
construcţii admit o reglare în trepte a turaţiei, iar uneori sunt prevăzute cu reglarea automată a
debitului sau a presiunii la o turaţie fixă.
 Profilul dinţilor la pompa cu roţi dinţate se execută în general în evolventă,
uneori în epicicloidă. La unele construcţii cu angrenare interioară se utilizează şi profilul
în hipocicloidă, îndeosebi la presiuni de refulare sub 100 bar.

Pompele cu roţi dinţate prezintă următoarele particularităţi importante:

- posibilitatea de aspiraţie şi de refulare a vaporilor cu conţinut mare de gaze şi aer
dizolvat; presiunea absolută în cavitatea de aspiraţie la pompele cu angrenare
exterioară pot ajunge la 0,4 bar.
- posibilitatea utilizării lichidului de lucru cu vâscozitatea cinematică cuprinsă în limite
largi;
- debitul pompei poate fi cuprins într-o gamă largă de valori, între zero şi câteva mii de
litri pe minut; la aceste pompe, nefiind piese supuse acţiunii forţelor centrifuge, este
posibil să se mărească turaţia arborelui de antrenare până la 6000...8000 rot/min (uneori
mai mult), limitarea fiind determinată îndeosebi de apariţia cavitaţiei.
- la pompele cu roţi dinţate cu două roţi, cu arbori nedescărcaţi de acţiunea forţelor de
presiune, presiunea de lucru este cuprinsă între 10 şi 35 bar, iar la pompele cu mai multe
trepte, cu descărcarea reazemelor şi cu compensarea automată a jocului frontal, presiunea
de lucru este cuprinsă între 200 şi 330 bar.
Pompele cu roţi dinţate pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) după felul angrenării: cu angrenare exterioară; cu angrenare interioară;
b) după forma dinţilor: cu dinţi drepţi; cu dinţi înclinaţi; cu dinţi în V;
c) după numărul de perechi de roţi angrenate simultan: cu două rotoare; cu mai multe rotoare;
d) după numărul de trepte de creştere a presiunii: cu o treaptă; cu mai multe trepte;
e) după posibilitatea reglării debitului: cu debit reglabil; cu debit nereglabil;
f) după influenţa presiunii de lucru asupra rotoarelor: pompe descărcate; pompe nedescărcate;
cu reglare automată a jocului axial;
g) după presiunea de refulare: de presiune joasă (5...30 bar); de presiune medie şi de presiune
înaltă (100 ... 330 bar).
 Cel mai răspândit tip de pompă cu angrenaje, cu utilizări multiple, este pompa cu două roţi
dinţate, cu dinţi drepţi.
La această pompă debitul este practic acelaşi la o turație identică. Pompele cu roţi dinţate sunt
compacte, sigure în exploatare şi au o greutate specifică mică. Pompele din aceeaşi categorie
pot fi deosebite prin: tipul reazemelor, sistemul de descărcare a spaţiului închis între dinţii
angrenaţi, mijloacele de descărcare a reazemelor, mijloacele de etanşare, etc.ţie dată pentru o
gamă largă de presiuni.
 Uneori, în scopul măririi debitului refulat, într-un singur corp sunt montate în paralel
mai mule unităţi de pompare, constituite din câte două roţi dinţate, iar în scopul măririi
presiunii de refulare, în acelaşi corp, mai multe unităţi de pompare sunt montate în serie.

 Pentru a se asigura continuitatea transmiterii mişcării între roţile dinţate, dantura are
grad de acoperire supraunitar, astfel că, înainte de ieşirea din angrenare a unei perechi de
dinţi, următoarea pereche intră în angrenare.

 Pompele cu roţi dinţate cu dinţi înclinaţi, deşi prezintă unele avantaje (micşorarea
zgomotului, micşorarea uzurii, gradul de acoperire cu valori mai mari decât ε =2 influenţează
în mai mică măsură erorile de fabricaţie la profilul dinţilor, etc.), nu sunt totuşi larg
răspândite, în parte din cauza complexităţilor tehnologice şi a randamentului volumic mai
mic, când se folosesc unghiuri mai mari de înclinare a dinţilor; la unghiuri mici (4...7º) de
înclinare a dinţilor, avantajele acestor roţi sunt neînsemnate şi nici nu se folosesc. La
angrenajele fără joc lateral în angrenare, unghiul de înclinare a danturii pentru care se
păstrează etanşeitatea camerelor de refulare şi de aspiraţie poate fi de până la 10º. Totuşi, şi în
acest caz, avantajele acestor construcţii nu sunt importante. Se constată de asemenea că
uniformitatea debitului refulat nu se îmbunătăţeşte, iar apariţia efortului axial este un
dezavantaj suplimentar faţă de pompele cu roţi dinţate care au dinţii drepţi.
 Angrenajul poate fi evolventic sau cicloidal, exterior (figura 3.30) sau interior; dinţii pot fi
drepţi, înclinaţi sau în V. Camerele de volum variabil se formează în zona de angrenare, între
dinţii roţilor, carcasă şi capacele acesteia. Ieşirea dinţilor din angrenare creează goluri ce se
umplu cu lichid din conducta de aspiraţie, datorită diferenţei de presiune dintre rezervor şi
spaţiul de volum crescător; lichidul este transportat în golurile dintre dinţi de la racordul de
aspiraţie la cel de refulare, fiind expulzat în acesta datorită reintrării dinţilor în angrenare.
Linia de contact dintre pinion şi roată constituie o etanşare mobilă a spaţiului de înaltă
presiune faţă de cel de joasă presiune.
 La pompele cu angrenaj exterior distribuţia se realizează prin găuri practicate în caracsă sau
în capace; dacă se utilizează un angrenaj interior, aspiraţia şi refularea lichidului pot fi
asigurate prin ferestre situate în capace sau prin găuri radiale practicate în carcasă şi între
dinţii roţii.
 Rezultanta forţelor de presiune pe roţi solicită lagărele proporţional cu suprapresiunea
realizată de pompă. La presiuni de refulare mici şi mijlocii (5...100 bar) se pot utiliza atât
lagăre de alunecare, cât şi de rostogolire. La presiuni mari (100...330) se întrebuinţează
practic exclusiv lagăre de alunecare; fiind greu solicitate, acestea au frecvent o structură
specială; în acelaşi timp, eforturile radiale pe roţi sunt reduse prin măsuri constructive.
 Continuitatea transmiterii mişcării între roţile dinţate nu poate fi asigurată decât de o dantură
cu grad de acoperire supraunitar. Ca urmare, înainte de ieşirea unei perechi de dinţi din
angrenare, o altă pereche de dinţi (adiacenţi) intră în contact. Cele două perechi de dinţi şi
capacele închid şi comprimă (strivesc) un volum de lichid, generând şocuri în angrenaje şi
lagăre, zgomote şi scurgeri erozive de mare viteză. Reducerea efectelor acestui fenomen
necesită o serie de măsuri constructive.
 În practică, se folosesc şi pompe complexe, formate din două sau mai multe pompe simple,
dispuse în paralel sau serie. În primul caz debitele se însumează, obţinându-se şi
echilibrarea solicitării radiale a pinionului; în al doilea caz, se asigură presiuni mai mari; există
şi soluţii mixte, paralel serie
 Pompele cu roţi dinţate moderne au capacitatea constantă; ele pot fi prevăzute cu supape de
limitare a presiunii şi cu regulatoare de debit cu trei căi, amplasate în capacul posterior (opus
arborelui).
 În scopul limitării presiunii din pompă, la partea superioară se află montată o supapă de by-pass
(de siguranţă), care pune în legătură cavitatea de refulare cu cea de aspiraţie atunci când
presiunea de la refulare depăşeşte valoarea prescrisă.
 La pompele cu dinţi în V, unghiul de înclinare atinge valori de 20º şi mai mult, ceea ce permite
să se utilizeze mai bine avantajul înclinării dinţilor. În acelaşi timp, neuniformitatea debitului
scade, iar efortul axial lipseste. Deoarece camera de refulare comunică continuu cu camera de
aspiraţie prin spaţiul dintre dinţi, la utilizarea lichidelor cu vâscozitate mică, chiar la presiuni
medii, randamentul volumic este mic.
Domeniul avantajos de utilizare a pompelor cu dinţi în V îl constituie debitele mari (3000 –
5000 l/min) şi lichide cu vîscozitate ridicata (până la 300ºE). De asemenea, având în vedere că
la aceste pompe legătura continună între camerele de aspiraţie şi de refulare înlătură tendinţa de
strivire a lichidului cuprins între dinţi, este recomandabil să se utilizeze aceste pompe pentrtu
lichide cu conţinut mare de gaze şi aer dizolvat.
 Pompele cu angrenaje cilindrice sunt larg răspândite în transmisiile hidrostatice datorită
simplităţii constructive, gabaritului redus şi costului scăzut; au însă randamente mai mici
decât pompele cu pistoane, sunt mai zgomotoase decât acestea şi au o neuniformitate mare a
debitului.
 Din punct de vedere tehnologic, pompele cu angrenaj exterior evolventic sunt cele mai
simple. Datorită gradului mare de acoperire, dantura înclinată micşorează zgomotul şi uzura,
dar introduce eforturi axiale în lagăre şi are un randament volumic redus, fiind rar utilizată.
Dantura în „V” este întrebuinţată numai la pompele de debit mare care vehiculează lichide
foarte vâscoase, deoarece dinţii înclinaţi permit legătura permanentă între racorduri.
 Cu unele modificări în construcţia lagărelor, pompele cu angrenaje cilindrice pot fi utilizate
ca motoare.
 Aceste pompe funcţionează pe acelaşi principiu ca şi pompele cu angrenare exterioară.
Lichidul care umple pompa în cavităţile dintre dinţi este transportat din camera de aspiraţie spre
camera de refulare, unde este evacuat forţat, ca urmare a întrepătrunderii dinţilor roţilor conjugate.
 Pompele cu roţi dinţate cu angrenare interioară sunt mai complicate din punctul de vedere al

fabricaţiei, însă prezintă avantajul că dau un debit mai mare la aceeleaşi gabarite, în comparaţie cu
pompele cu roţi dinţate cu angrenare exterioară. Volumul cuprins între dinţii angrenaţi variază mai
puţin şi, prin urmare, debitul este mai uniform.
 Caracteristicile cavitaţionale ale acestor pompe sunt mai bune decât la pompele cu angrenare

exterioară, ceea ce se explică prin faptul că lichidul este adus în pompă prin porţiunea centrală şi astfel
forţele centrifuge ajută la umplerea golurilor dintre dinţi, la aspiraţie.
 Pentru izolarea cavităţii de refulare de cea de aspiraţie se foloseşte un organ în formă de semilună,

amplasat între roata dinţată interioară şi coroana dinţată interioară. La pompele bidirecţionale, la
inversarea sensului de rotaţie, elementul în formă de semilună se deplasează într-o poziţie diametral
opusă celei precedente.
 Debitul pompei poate fi reglabil, la o turaţie dată, dacă se realizează roata dinţată sau coroana dinţată

deplasabile.
 PERFORMANŢE ŞI DOMENII DE UTILIZARE

Pompele cu roţi dinţate se construiesc pentru presiuni între 5-300 bar şi realizează
debite până la 4000 l/min, la turaţii cuprinse între 1000-3000 rot/min. Au următoarele
avantaje:
• au cilindree mare la greutăţi şi gabarite mici;
• au o construcţie simplă;
• lucrează la presiuni mari;
dar au şi dezavantaje ca:
• au o debitare pulsatorie;
• forţele radiale care se manifestă pe dantură provoacă o încărcare pulsatorie a
lagărelor care conduce la zgomote mari în funcţionare.
Din punct de vedere funcţional sunt bidirecționale, însă se utilizează practic doar
pe un singur sens de debitare. Sunt folosite îndeosebi la pomparea lichidelor vâscoase
ca pompe de ungere şi la acţionări hidraulice. Sunt puţin sensibile la variaţia vâscozităţii
lichidului, însă sunt afectate de prezenţa impurităţilor mecanice în lichidul pompat.
Deoarece prin construcţie asigură o legătura permanentă între galeria de aspiraţie
şi cea de refulare, la aceste maşini tendinţa de strivire a lichidului cuprins între dinţi este
înlăturată. Din această cauză se folosesc destul de des la transferul lichidelor cu conţinut
mare de gaze sau de aer dizolvat.
 Pompele cu şuruburi sunt recomandate de avantajele mari pe care le au faţã de alte tipuri de
maşini volumice:
• realizeazã presiuni mari pe refulare, la gabarite mici şi randamente înalte;
• funcţioneazã fãrã cavitaţie la turaţie înaltã şi au o umplere bunã;
• permit realizarea unor sarcini mari pe aspiraţie;
• sunt sigure în funcţionare şi au o debitare uniformã;
• sunt fiabile şi uşor de întreţinut;
• variaţiile de presiune pe conducta de refulare sunt mici datoritã constantei debitãrii;
• au o funcţionare silenţioasã şi pot fi antrenate direct de motoarele electrice. Cu toate
acestea, pompele cu şurub prezintã şi unele dezavantaje:
• sunt sensibile la impuritãţile din fluide;
• tehnologia de execuţie este complicatã.
Pompele cu şurub fac parte din categoria pompelor volumice cu mişcare de rotaţie. De
asemenea, ele pot fi clasificate în categoria pompelor cu angrenaje cu particularitatea că
angrenarea este axială. Aşa cum arată şi denumirea pompei, organele de lucru, respectiv
rotoarele, au forme de „şuruburi”, constând dintr-o spiră înfăşurată elicoidal pe un cilindru.
Pompele cu şuruburi, construite fie în varianta verticală fie orizontală, au un număr de două
până la cinci şuruburi. La pompele cu mai mult de un şurub, acestea sunt dispuse paralel între
ele, iar mişcarea de rotaţie se transmite de la un şurub „conducător” la şuruburile „conduse”,
fie prin angrenarea directă, prin contact al spirelor şuruburilor, fie printr-un angrenaj de roţi
dinţate situat la capetele rotoarelor (în acest caz, spirele şuruburilor nu se află în contact). La
pompele cu mai mult de două şuruburi, roţile dinţate de sincronizare pot să nu mai apară.
La rotirea şuruburilor, lichidul din camera de aspiraţie umple golurile dintre flancurile
şuruburilor şi carcasă, pătrunde într-un spaţiu închis mişcându-se în lungul canalelor
elicoidale, după care este împins în camera de evacuare.
Pompele cu şuruburi, construite fie în varianta verticalã fie orizontală, au un număr de două
până la cinci şuruburi. Şuruburile pompei din fig. sunt unul cu pas dreapta, celălalt cu pas
stânga, unul este condus, celălalt conducător. Lungimea şuruburilor trebuie să fie mai mare
decât pasul filetului. Mişcarea de la şurubul conducător este transmisă prin intermediul roţilor
dinţate de sincronizare. La pompele cu mai mult de două suruburi, roţile dinţate de
sincronizare pot să nu mai apară. Racordurile de aspiraţie şi de evacuare ale pompei pot să se
afle în zona centrală în aceeaşi secţiune transversală (în scopul anulării reciproce a
împingerilor axiale), sau la cele două capete. După un prim ciclu de funcţionare (după prima
umplere cu lichid) maşinile cu şurub sunt autoamorsabile Pentru evitarea deteriorărilor
subansamblelor pompei datorită creşterii accidentale a presiunilor, pe zona de evacuare a
fluidului se dispune o supapă de siguranţă care poate dirija vâna de fluid în galeria de aspiraţie
la atingerea presiunii maxime reglate. Randamentul volumic al pompei depinde direct
proporţional de lungimea şuruburilor.
În practică se întâlnesc şi maşini cu un singur şurub. La acestea rotorul este un şurub melc
excentric. Mişcarea de la motorul electric la rotorul melcat se transmite prin intermediul a doi
arbori, unul principal şi unul intermediar, cuplaţi între ei prin intermediul unor cuplaje
cardanice.
 Fenomenul de pompare la aceste tipuri de pompe are loc prin variaţia de volum ce se
desfăşoară în timpul unei rotaţii complete a organelor de lucru ale pompei. Astfel, în prima
jumătate a rotaţiei are loc creşterea volumului însoţită de scăderea presiunii sub valoarea
presiunii atmosferice, ceea ce are ca efect aspiraţia lichidului, iar în a doua jumătate a rotaţiei
are loc micşorarea volumului şi deci refularea lichidului în conducta de refulare. La rotirea
şuruburilor, lichidul din camera de aspiratie umple golurile dintre flancurile şuruburilor şi
carcasă, pătrunde într-un spaţiu închis, mişcându-se în lungul canalelor elicoidale, după care
este împins în camera de evacuare.
 Numărul de şuruburi determină caracteristica constructivă specifică a pompei şi delimitează
domeniul performanţelor hidraulice, astfel că zonele deservite de aceste pompe, în mod
practic, nu se suprapun.
 O caracteristică deosebit de importantă a pompelor cu şurub o reprezintă continuitatea
debitului, care are un grad de neuniformitate foarte redus, comparabil cu cel al pompelor
centrifuge. Aceasta se explică prin faptul că mişcarea de rotaţie a rotorului este o mişcare
continuă, cu viteză uniformă, de aceea lichidul cuprins în spaţiul delimitat de spirele
şuruburilor şi carcasa pompei înaintează cu aceeaşi viteză şi, spre deosebire de pompele cu
mişcare alternativă, debitarea are loc continuu, practic fără variaţii sesizabile.
 O altă caracteristică importantă a acestor pompe o constituie lipsa organelor de distribuţie
(supape, sertare), aici rolul separării şi etanşării spaţiului de refulare de cel de aspiraţie fiind
preluat de spirele şuruburilor şi de jocul redus dintre acestea şi carcasa pompei. Lipsa
organelor de distribuţie contribuie, de asemenea, la uniformizarea debitului.
 Randamentul volumic al pompei depinde direct proporţional de lungimea şuruburilor.
 3 1 12 8 3 9 4

7 5 2 6 11 10

Pompă cu 3 şuruburi
1- şurub conducător; 2- şurub condus; 3- lagăr de alunecare; 4- arbore; 5- carcasă; 6-
postament; 7- flanşă aspiraţie; 8-flanşã refulare; 9- garnituri inelare; 10- presetupă; 11-
orificiu drenaj; 12- orificiu manometru.
 În figura de mai sus este prezentată o secţiune printr-o pompă cu trei şuruburi. Şurubul central
este motor, iar celelalte două laterale sunt conduse. Filetul şurubului central este pe dreapta, iar
al şuruburilor laterale pe stânga; filetele se execută de regulă cu două începuturi cu profil
cicloidal. Deoarece spaţiile sub presiune înconjoară şuruburile în angrenare, forţele (laterale)
radiale asupra acestora se autoechilibrează. Randamentul acestor pompe este totuşi mai mic
decât al pompelor cu roţi dinţate datorită frecărilor relativ mari în angrenări. Se remarcă faptul
că fluidul debitat nu se roteşte în interiorul pompei, ci se deplasează rectilinuu, rotorul
comportându-se ca un piston fără sfârşit care se mişcă în mod continuu.
Pompe cu două şuruburi
 Pompele cu două şuruburi sunt pompe volumice cu mişcare de rotaţie la care organele de lucru
sunt alcătuite din două rotoare cu profil elicoidal, dispuse paralel într-o carcasă comună.
Şuruburile pompei sunt unul cu pas dreapta, celalalt cu pas stânga, unul este condus, celalalt
conducător. Lungimea şuruburilor trebuie să fie mai mare decât pasul filetului.
 Angrenarea celor două rotoare nu este o angrenare de contact între profilurile elicoidale
corespondente, mişcarea de rotaţie fiind transmisă de la şurubul conducător la cel condus prin
două roţi dinţate montate la capetele exterioare ale celor două şuruburi aflate în afara camerei
de lucru a pompei.
 Deoarece profilurile şuruburilor nu sunt în contact, rezultă că între spaţiile de aspiraţie şi cele
de refulare există o comunicare deschisă, care permite o circulaţie a lichidului din zona cu
presiune mai mare în zona cu presiune mai mică. Interstiţiile care urmăresc linia de angrenare
fiind foarte mici, de ordinul 0,05...0,2 mm, se limitează valoarea debitului de lichid recirculat.
Astfel, aceste pompe au căpătat şi denumirea de pompe cu şurub neermetice. Din cauza
neermeticităţii, presiunile maxime ce se pot obţine la aceste pompe nu depăşesc, de regulă, 16
bar. Domeniul lor de utilizare este diferit de cel al pompelor cu trei şuruburi, deoarece
angrenarea, nefiind de contact, pompele pot vehicula şi lichide neunguente sau lichide cu
particule în suspensie.
 Pompa cu un singur surub

8 1 5 7 3 10 4

6 9 2 11 12
 Constructiv, pompa cu un singur şurub este alcătuită dintr-un rotor cu profil elicoidal (şurub)
cu un singur început, având unghiul de înclinare al spirei de 57º… 60º. După cum se observă şi
Rotorul este realizat sub forma unui şurub cu filet foarte alungit, proiecţia în planul secţiunii
longitudinale a axului şi suprafeţei laterale a şurubului fiind o sinusoidă notată prin b,c,d.
Rotorul este plasat excentric într-un stator, care are de asemenea profil elicoidal, dar cu două
începuturi diametral opuse. Rotorul este confecţionat din oţel, iar statorul din cauciuc sau
material plastic. Mişcarea de la motorul electric la rotorul melcat se transmite prin intermediul
a doi arbori, unul principal şi unul intermediar, cuplaţi între ei prin intermediul unor cuplaje
cardanice.
 Rotorul melcat are pasul suficient de mare (2,5-3 ori diametrul arborelui), iar statorul din
cauciuc are la interior un canal elicoidal cu pas dublu faţă de cel al rotorului în secţiune
transversală. Datorită poziţiei excentrice a rotorului faţă de axa statorului, la rotire, rotorul va
executa o mişcare de rostogolire pe suprafaţa statorului, iar spirele rotorului vor delimita
volume închise care se deplasează în lungul axului.
 Etanşeitatea dintre spaţiul de refulare şi cel de aspiraţie se realizează pe linia de contact dintre
rotor şi stator. Datorită construcţiei sale, pompa poate vehicula lichide ce conţin particule în
suspensie, deoarece o particulă antrenată pe spira rotorului, mult rotunjită, este apăsată de
acesta pe suprafaţa statorului, care, fiind din cauciuc, se deformează şi permite antrenarea
particulei de către lichidul vehiculat. În felul acesta nu se produc uzuri ale suprafeţelor de
contact, mişcarea elementelor angrenate fiind de rostogolire şi nu de alunecare.
Aceste pompe pot vehicula lichide cu viscozităţi foarte mari, până la 10 000 cSt, de exemplu:
melasă, pastă de tomate, smântână, borhoturi de fructe cu sâmburi şi alte lichide asemănătoare.
Rotorul se execută de obicei din oţeluri aliate cu Cr – Ni sau Cr – Ni – Mo. Suprafaţa sa de lucru se
durifică prin cromare sau nitrurare ionică, obţinându-se durităţi de minimum 45 HRC. Suprafaţa de
lucru se prelucrează foarte fin (se lustruieşte). Pentru pomparea produselor alimentare, rotorul se
execută din materiale sintetizate (oxizi ceramici) şi se emailează.
Statorul se execută, în general, din cauciuc de diverse calităţi, fie cauciuc natural, fie sintetic
(Neopren, Perbunan), de diverse durităţi. În unele cazuri se folosesc şi masele plastice (teflon,
polipropilenă). Statorul este vulcanizat într-o cămaşă exterioară, care poate fi confecţionată din
fontă cenuşie sau oţel.

PERFORMANŢE ŞI DOMENII DE UTILIZARE

Pompele sunt autoamorsabile şi pot avea valori ale randamentelor pânã la 0,6. Nu se folosesc la
transferul fluidelor care conţin suspensii mecanice. Ating în mod uzual presiuni de până la 200-300
bar şi debite cuprinse între 50 şi 15000 l/min la turaţii de 1500 până la 3000 rot/min. Se utilizează
la bordul navelor la circulaţia uleiului în instalaţiile motorului principal, la transferul
combustibilului de alimentare, la transferul diferitelor lichide şi în acţionările hidraulice.
 CONSTRUCŢIA ŞI PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE

Sunt maşini hidraulice în care fluidul de lucru este pus în mişcare prin deplasarea
rectilinie alternativă, în corpul pompei, a unui piston. Sensul mişcării pistonului se schimbă
periodic, astfel încât la capetele cursei (în punctele moarte) viteza devine nulă, mişcarea
fluidului fiind deci pulsatorie. Faţă de maşinile cu principiu dinamic, pompele volumice cu
piston au următoarele avantaje:
a) pot asigura presiuni de refulare foarte mari;
b) presiunea de refulare nu depinde de viteza pistonului, ea putând fi păstrată constantă la
diverse debite;
c) funcţionează cu randamente bune;
d sunt autoamorsabile.
 Dezavantajele acestor maşini sunt următoarele:
a) debit relativ redus datorită secţiunilor mici de trecere, vitezelor mici de circulaţie şi
trecerilor multiple prin punctele de viteză nulă;
b) construcţie complicată datorită organelor de închidere şi mişcării alternative a pistonului;
c) debit pulsatoriu.
Pompele cu piston se pot clasifica după:
tipul constructiv:
• cu un singur cilindru ( maşini simplex );
• cu doi cilindri în paralel ( maşini duplex );
• cu trei cilindri în paralel ( maşini triplex ).
după numărul de feţe active:
• cu simplu efect ( au o singură faţă activă );
• cu dublu efect ( au două feţe active );
• diferenţiale (cu simplu efect pe aspiraţie şi cu dublu efect pe refulare, sau invers).
după felul acţionării:
• pompe acţionate de motoare prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă;
• pompe acţionate direct, antrenate de o maşină cu abur sau aer comprimat;
Funcţionarea pompei cu piston se bazează pe modificarea ciclică a volumului de
lucru. Un ciclu de funcţionare este format din două faze: prima, în care, prin deplasarea
pistonului în sensul de creştere a volumului de lucru, în cavitatea de lucru apare o depresiune
care determină aspiraţia prin supapa de aspiraţie; a doua, în care prin deplasarea pistonului
în sensul în care volumul de lucru scade, presiunea creşte şi fluidul este evacuat prin supapa
de refulare.
 R
s1 s2
ω L
I II γ
α

D
x
i1 i2
A h=2r
s

q q`=A`rωq*
RI d
q` q=Arωq*
D
I II
A

RII

0 π 2π 3π γ
q` q

D
Neuniformitatea debitării are un efect negativ asupra funcţionării instalaţiei pentru că
introduce vibraţii în aceasta. Pentru diminuarea acestui neajuns, se recurge la folosirea unor
vase tampon ( acumulatoare), montate îndeosebi pe refularea pompelor cu o faţă de lucru .

PERFORMANŢE ŞI DOMENII DE UTILIZARE

Pompele cu piston prezintă avantajul că realizează valori mari ale presiunilor de
lucru, peste 200 bari, fapt care compensează neajunsurile debitării neuniforme. Sunt
întâlnite la bordul navei îndeosebi la instalaţiile la care condiţiile de funcţionare pe aspiraţie
sunt grele sau foarte grele (instalaţia de santină, instalaţia de transfer combustibil şi ulei,
etc.). Realizează debite specifice relativ mici, însă au şi unele avantaje nete faţă de alte
maşini hidraulice:
• asigură o aspiraţie uscată;
• pot manipula lichide calde şi reci;
• fluidul de lucru poate avea în componenţa sa şi suspensii mecanice.
Gabaritele şi greutăţile maşinilor cu piston sunt totuşi mari faţă de celelalte
pompe, deoarece, neputând fi antrenate la turaţii mari, au prevăzut un reductor între
motorul de antrenare şi axul manivelelor. Antrenarea cu viteze periferice mari a axului
manivelelor duce la acceleraţii mari ale pistoanelor la capetele de cursă, ceea ce provoacă
desprinderea lichidului de piston ca urmare a scăderii presiunii, deci apariţia cavitaţiei. Din
acest motiv turaţiile de antrenare sunt adeseori limitate la valori cuprinse între 40 şi 180
rot/min. Utilizarea reductoarelor pe lanţul de antrenare a pompei are consecinţe directe nu
numai asupra gabaritului şi greutăţii maşinii, ci şi asupra preţului de cost.
CONSTRUCŢIA ŞI PRINCIPIUL FUNCŢIONAL
Sunt cele mai răspândite, utilizându-se frecvent în sistemele de acţionare hidraulică
datorită gabaritului redus, reversibilităţii, posibilităţii de reglare a debitului şi momentului de
inerţie redus al părţii mobile. Cilindrii sunt dispuşi circular într-un bloc, având axele paralele cu
axa de rotaţie a acestuia. Mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor este determinată de un disc
a cărui axă este înclinată faţă de axa blocului cilindrilor. Discul poate fi imobil sau în mişcare de
rotaţie. În primul caz, contactul dintre pistoane şi discul înclinat se face printr-un rulment radial-
axial sau prin lagăre hidrostatice, pistoanele fiind extrase din cilindri de o placă de reţinere a
patinelor hidrostatice, de arcuri amplasate în cilindri sau prin supraalimentarea pompei la o
presiune corespunzătoare turaţiei. În cazul pompelor cu disc mobil, acestea acţionează
pistoanele prin biele având ambele extremităţi sferice. Desprinderea bilelor de pistoane şi de
disc în faza de aspiraţie este împiedicată prin mai multe procedee, cel mai utilizat fiind
sertizarea. Dacă arborele pompei roteşte blocul cilindrilor, pompa se numeşte „cu disc înclinat”;
dacă arborele roteşte discul şi acesta antrenează blocul cilindrilor, pompa se numeşte „cu bloc
înclinat”. În acest caz, transmiterea mişcării de la disc la bloc se face cu un arbore cardanic, prin
contactul lateral dintre biele şi pistoane, sau printr-un angrenaj conic.
 Pompa se compune dintr-un bloc al cilindrilor în care sunt amplasate pistonaşele
axiale, dintr-un disc pe care sunt la unul din capete tijele pistonaşelor (prin intermediul unor
articulaţii sferice) şi dintr-o placă de distribuţie.

Poziţia relativă a acestor elemente şi sistemul lor de antrenare definesc trei tipuri
mari de maşini: pompe cu pistonaşe axiale cu bloc fix înclinat. fig.1(a), pompe cu disc
înclinat, fig.1(b), şi pompe cu disc fulant, fig.1(c). Din punct de vedere al posibilităţilor de
debitare, maşinile cu pistonaşe axiale sunt de două tipuri cu debit constant şi cu debit variabil.
 Fig.2 prezintă o secţiune longitudinală printr-o pompă cu pistonaşe axiale cu debit
constant. În figură s-au făcut notaţiile:
1— arbore; 2- carcasa pompei: 3- articulaţii sferice; 4-piston plunjer ; 5- orificiul de aspiraţie:
6- distribuitor; 7- blocul cilindrilor; 8- şurub de strângere: 9- lagăr de rostogolire; 10- disc în
mişcare de rotaţie.
Blocul cilindrilor este înclinat faţă de arborele motor la un unghi α<300, fiind
antrenat în mişcarea de rotaţie de arborele motor prin intermediul discului 10 şi a
articulaţiilor sferice 3.Datoritã faptului că blocul cilindrilor este înclinat, la o rotaţie completă
a arborelui 1, volumele de lucru delimitate de pistoanele 4 şi de cavităţile din blocul
cilindrilor variază. La cursa ascendentă a pistonului, de la poziţia inferioară din figură la cea
superioară, volumul variază crescător. Creşterea volumului de lucru este însoţită de scăderea
presiunii, fapt care determină generarea aspiraţiei. Aspiraţia se produce printr-unul din
orificiile distribuitorului 6 care este parţial conectat la tubulatura de aspiraţie, parţial la cea de
refulare. La cursa descendentă a pistonului 4, volumele de lucru variază descrescător.
Micşorarea volumelor de lucru produce creşterea presiunii, determinând refularea.
Fluidul este refulat tot prin canalele distribuitorului 6 către exterior. Maşina
prezentată în fig.2 este una cu debit constant, pentru că valoarea cursei maxime a
pistonaşelor este constantă. Ea este funcţie de unghiul de înclinare al blocului
cilindrilor faţă de arborele motor, unghi care, la acest tip de pompă este fix.

Fig.2 Secţiune longitudinală printr-o pompă cu debit constant

 Disc fulant Cilindru Disc de Bucşă sferică Bielă Cilindru Placă de distribuţie
distribuţie
Disc
înclinat

Racord
refulare

Arbure de ghidare a Racord

blocului de cilindri Piston aspiraţie
Arbore
cardanic Piston

h
A A`
φi
R d R

O
α
rp
A ω
 Datorită rotaţiei blocului cilindrilor faţă de carcasă, este posibilă realizarea
distribuţiei cu distribuitor fix frontal, plan sau sferic, care limitează presiunea maximă de
funcţionare la 350 … 450 bar.
Performanţele energetice şi cavitaţionale ale pompelor cu disc înclinat şi ale celor cu bloc
înclinat sunt comparabile. Randamentul volumic şi cel total au valori ridicate:

 v  0,93...0,97 şi  t  0,84...0,93
Debitul acestor pompe poate fi reglat prin varierea înclinării discului sau a
blocului cilindrilor care au ca efect varierea cursei pistoanelor.

PERFORMANŢE ŞI DOMENII DE UTILIZARE

Pompele cu pistonaşe axiale obţin debite până la 800 l/min şi au o putere specifică
ce poate ajunge până la 4-5 KW/kg , la turaţii cuprinse între 1000-4500 rot/min. Sunt pompe
de presiuni mari şi foarte mari, cu o debitare suficient de uniformă şi care au o largă
răspândire la acţionările hidrostatice ale armăturilor de închidere din sistemele centralizate, la
acţionarea vinciurilor şi a cabestanelor, a maşinilor de cârmă, capacelor mecanice, uşilor
etanşe, etc.
Clasificarea maşinilor hidraulice şi pneumatice poate fi făcută pe baza următoarelor criterii:

 1.După natura fluidului prin intermediul căruia se execută transformarea energiei :

a) Maşini hidraulice – la care transformarea energiei se face prin intermediul unui lichid
(apă, ulei)
b) Maşini pneumatice – la care transformarea energiei se face prin intermediul unui gaz
(aer, sau un gaz oarecare).
 2. După modul în care lichidul se deplasează în interiorul maşinilor hidraulice se deosebesc :
a) Turbomaşini la care există un curent continuu de lichid între secţiunea de intrare şi ieşire,
transferul de energie realizându-se prin interacţiunea hidrodinamică dintre curent şi un rotor
prevăzut cu palete profilate (pompa centrifugă, pompa axială, turbine FRANCIS KAPLAN etc.).
b) Maşini volumice la care se deplasează în mod periodic volume determinate de lichid între
secţiunea de intrare şi secţiunea de ieşire
(pompa cu piston, pompa cu palete glisante, pompa cu roţi dinţate cu angrenare exterioară, pompa
cu roţi dinţate cu angrenare interioară, pompa cu şuruburi, pompa cu inel de lichid, pompa cu canal
lateral, pompa cu pistonaşe radiale, pompa cu pistonaşe axiale, pompa cu lobi, pompa cu
membrană, compresorul cu piston, motorul hidraulic liniar, motorul hidraulic oscilant, etc.).
 Pentru a caracteriza funcţionarea maşinilor hidraulice de forţă, trebuiesc introduse
mărimi care să precizeze cantitatea de lichid care trece prin maşină, schimbul
energetic ce are loc în maşină şi eficienţa acestuia.
 Se vor utiliza termenii de intrare şi ieşire din maşină, corespunzător sensului de
curgere al lichidului prin maşină. În cele ce urmează se prezintă în paralel
parametrii care caracterizează funcţionarea energetică a generatoarelor şi
motoarelor hidraulice.
 3. PUTEREA UTILĂ 3. PUTEREA UTILĂ
- reprezintă puterea transferată - este puterea dezvoltată de maşină.
lichidului : Se notează cu Pu .
Pu = ρgQH = ρQY

4. PUTEREA ABSORBITĂ 4. PUTEREA DISPONIBILĂ

- reprezintă puterea aplicată maşinii - reprezintă puterea cedată
pentru a realiza pomparea lichidului . lichid la trecerea sa prin maşină.
Se notează cu P. P = ρgQH = ρQY

5. RANDAMENTUL - caracterizează 5. RANDAMENTUL

eficienţa transformării energetice este :
η = Pu/Pc
 Un parametru important care determină valorile debitului şi ale transferului energetic realizat
în cazul maşinilor rotative este turaţia n la care, pentru turbomaşini se adaugă diametrul
caracteristic al rotorului D, iar la maşinile volumice volumul deplasat corespunzător unei
singure rotaţii (cilindree).
 Din transferul energetic realizat în interiorul maşinii, o parte este sub formă de energie
potenţială de poziţie, o parte sub formă de energie potenţială de presiune şi o parte sub formă
de energie cinetică. Ponderea energiei potenţiale din energia totală schimbată reprezintă
gradul de reacţie. Pentru generatoarele hidraulice expresia acestuia este:
Rg =
iar pentu motoarele hidraulice:
Rm =
Gradul de reacţie se observă că este cuprins între 0 şi 1 .Dacă gradul de reacţie este egal
cu 0 se spune că maşina este cu acţiune, întreaga energie transferată fiind realizată pe
seama energiei cinetice .
Dacă gradul de reacţie este egal cu 1 se spune că maşina este cu reacţiune.
Dacă gradul de reacţie este cuprins în intervalul 0…1 se spune că maşina este cu reacţiune
parţială.
7 3 6

3
A
1

2
B

4 8
 4 5
1 5 6

2
R A

e A R

4 1 2 3 7
 1 2 3

e
A A

A-A

5 4 6
3 1 12 8 3 9 4

8 1 5 7 3 10 4
R

A
6 9 2 11 12

7 5 2 6 11 10
5
5
3
2 3
2
2

1
1

4
4
 R
s1 s2
I II

i1 i2
A
s
 5 9 10 2 3 8 9 5 1 7
1

11

6
12 12
5 3 2 4 6

1
 5 7

1 2 4 6 3
 2 1

A R

d
5
6

3
4 h
• Transferul energetic al turbomaşinii se realizează prin intermediul unui element numit
rotor care este prevăzut cu palete. În figura de mai jos se prezintă forma caracteristică a
unui rotor de pompă centrifugă.
 După cum se vede în figură rotorul este realizat din două discuri profilate,
între care sunt dispuse paletele.
Discul care este fixat pe arbore, poartă numele de coroană, iar discul cu
orificiul central pentru acesul lichidului se numeşte inel.
Muchiile de intrare ale paletelor sunt dispuse pe o suprafaţă de revoluţie
numită suprafaţă de intrare, iar muchiile de ieşire ale paletelor sunt dispuse tot pe o
suprafaţă de revoluţie numită suprafaţă de ieşire .
Dacă se intersectează rotorul cu un plan meridian se obţine imaginea
reprezentată în stânga. Intersecţia planului meridian cu suprafaţa de intrare şi ieşire
determină meridianele suprafeţei de intrare şi respectiv ieşire.
Meridianele suprafeţei de intrare şi ieşire delimitează în planul meridian, între
inel şi coroană, proiecţia în plan meridian a suprafeţei paletei. Proiecţia rotorului cu
inelul scos pe un plan perpendicular pe axa de rotaţie este prezentată în figura din
dreapta.
 Se consideră două sisteme de referinţă: un sistem de referinţă inerţial,
considerat fix şi un sistem de referinţă neinerţial, legat de rotor, care execută o mişcare
de rotaţie cu viteza unghiulară , în raport cu sistemul inerţial.
Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul de referinţă inerţial, este
mişcarea absolută şi va fi caracterizată prin viteza absolută v (care se mai notează cu
c).
Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul neinerţial, legat de rotor,
este mişcarea relativă şi va fi caracterizată prin viteza relativă w. Se va considera că
rotorul se mişcă cu viteza unghiulară , constantă în jurul axei sale, iar mişcarea
relativă este o mişcare staţionară.
Executând o secţiune cilindrică prin rotor, coaxială cu axa acestuia la o rază r,
aşa cum este reprezentat în figura de mai sus şi desfăşurând-o în plan se obţine
imaginea din figura de mai jos
 În această figură se observă canalele interpaletare. Pe aceeaşi figură sunt
reprezentate variaţia vitezei relative şi a presiunii în spaţiul dintre palete. Distribuţia
vitezelor relative rămâne invariabilă în timp, deoarece s-a presupus mişcarea relativă
staţionară .
Se consideră un punct fix în spaţiu, în sistemul de referinţă inerţial , situat la
distanţa r faţă de axa de rotaţie a rotorului. Conform regulei de compunere a vitezelor,
pentru viteza absolută se poate scrie: c = v = w + u
unde u este viteza de transport.
• Rotorul 1, prin intermediul căruia se realizează transferul energetic este fixat cu ajutorul
unei pene pe arborele 2, care se roteşte în corpul cu lagăre 3.
• Pentru a putea funcţiona, rotorul pompei ca şi conducta de aspiraţie, legată la racordul
de aspiraţie 4 al pompei, trebuie să fie umplute cu lichid.
• Buşonul 5 serveşte pentru verificarea umplerii complete a pompei cu lichid. Când
rotorul se învârteşte, lichidul existent în interiorul rotorului sub acţiunea forţelor centrifuge,
este împins spre periferie. În acest fel se creează o deplasare de lichid dinspre intrarea în
rotor spre ieşirea din rotor.
Lichidul care iese din rotor trece prin statorul 6 care poate fi sau nu prevăzut cu palete.
Rolul acestuia este de a dirija curentul şi a transforma o parte din energia cinetică a
curentului, în energie potenţială de presiune.
• La ieşirea din stator, lichidul este colectat în camera colectoare 7. Aceasta are rolul de a
conduce lichidul de la stator spre racordul de refulare.
• De cele mai multe ori, camera colectoare are aria secţiunii ei transversale crescătoare în
mod continuu, pentru a putea colecta întregul debit de lichid ce iese din stator. O asemenea
cameră colectoare se nimeşte cameră spirală.
•Camera colectoare se termină cu un difuzor 8 care are rolul de a transforma o parte din
energia cinetică a lichidului, în energie potenţială de presiune, deoarece de regulă ne
interesează ca presiunea furnizată de pompă la racordul de refulare 9 să fie cât mai
mare.
• La trecerea arborelui prin carcasă, trebuie prevăzut un sistem de etanşare 10 care
depinde de turaţia arborelui, natura lichidului vehiculat şi de eventualele restricţii privind
posibilitatea contaminării mediului exterior cu mediul vehiculat.
• Rotorul învârtindu-se faţă de corpul pompei, există spaţii libere între rotor şi corp.
Aceasta permite crearea unui curent de lichid de la ieşirea din rotor către intrarea în rotor,
prin exteriorul rotorului. Pentru reducerea la minimum a acestui debit circulat, în
interiorul pompei, în zona frontală a rotorului , se dispune un sistem de labirinturi 11.
• La demontarea pompei, pentru a asigura golirea ei de lichid în partea cea mai de jos a
camerei colectoare se prevede un buşon de golire 12.
• Aceste elemente se întâlnesc la toate pompele centrifuge monoetajate. Există desigur şi
particularitaţi constructive determinate de natura lichidului vehiculat, de condiţiile de
funcţionare.
 Din punctul de vedere al construcţiei rotorului, în practică sunt întâlnite variantele din
figura de mai jos:
- a) rotor cu paleţi liberi (deschis). Acest tip de rotor este alcătuit dintr-un butuc în care
sunt încastraţi paleţii (aceştia nefiind încadraţi lateral de discurile anterior şi posterior);
- b) rotor semideschis, alcătuit dintr-un disc pe care sunt fixaţi paleţii. Discul este
dispus pe partea opusă flanşei de aspiraţie;
- c) rotor închis, paleţii sunt cuprinşi între două discuri paralele concentrice (inelul şi
coroana). Pe discul anterior, în zona lui centrală se află orificiul prin care apa intră în rotor.
 Fig. 2.13 Pompe centrifuge verticale

În vederea economisirii spaţiului de amplasare la bordul navei, în special în

compartimentul de maşini unde densitatea agregatelor şi a aparaturii este foarte mare,
pompele folosite pe navă sunt îndeosebi de tipul cu ax vertical.
Acestea pot fi: cu prindere pe postament orizontal, cu prindere direct pe tubulatură sau
cu prindere pe postament vertical. În ultima figură, se prezintă şi o secţiune printr-o pompă
centrifugă verticală.
 Materialul din care se confecţionează rotorul pompei centrifuge se alege în funcţie de
natura fluidului de lucru. Astfel, pentru apă dulce, rotorul se confecţionează din fontă sau
din oţel; pentru apa de mare, din alamă de diferite calităţi; pentru acizi, din ceramică.
O problemă serioasă care poate apărea în funcţionare este aceea a riscului de apariţie
a fenomenului de cavitaţie, determinat de scăderea presiunii lichidului sub valoarea
presiunii vaporilor saturaţi. Nivelul acestei presiuni depinde de natura fluidului şi de
temperatura sa. În ideea îmbunătăţirii caracteristicilor de aspiraţie, s-au impus diferite
forme de rotor.
Astfel se întâlnesc destul de des pompe cu paleţi extinşi sau pompe cu prerotor.
Prerotorul preia amestecul de apă şi vapori şi creşte presiunea conducându-l apoi în rotor
în condiţii optime de lucru, corespunzătoare regimului necavitant.
 Relaţia de compunere a vitezelor, se poate reprezenta grafic purtând denumirea de triunghiul
vitezelor.

Deoarece suprafaţa paletei este suprafaţă de curent (fiind impenetrabilă) în secţiunea de intrare
primul element al paletei trebuie să fie orientat după w
• Pompele centrifuge cu un singur rotor se construiesc pentru debite medii (până la 0.5-1
m3/s) şi presiuni mici şi medii (până la 9 bar), realizeazã pe aspiraţie sarcini de până la
7mH2O şi sunt folosite frecvent pentru transferul lichidelor puţin vâscoase.
• Domeniile de utilizare a pomei centrifuge sunt diverse.
În instalaţiile navale cu tubulaturi, pompele centrifuge sunt utilizate la vehicularea apei în
instalaţiile de balast, santină, de stins incendiu, alimentare cu apă, instalaţii de transfer
marfă ale petrolierelor, în instalaţiile cu tubulaturi ale motoarelor (fie principale, fie
auxiliare), etc.
• Maşinile centrifugale pot lucra şi în sensul conversiei hidro-mecanice, caz în care se
numesc turbine (Francis). La turbine, fluidul intră în rotor pe direcţie radială şi iese în sens
axial. Intrarea în rotor nu se face direct ca la pompă, ci prin intermediul unui aparat
director. Paleţii aparatului director se pot roti, rotirea lor producând schimbarea turaţiei.
 FUNCŢIONAREA POMPELOR CENTRIFUGE ÎN REŢEA

Comportarea energetică a unei pompe (parametrii de lucru, randamente, consumuri de

energie) depinde şi este definită de reţeaua pe care o deserveşte.
Aplicând relaţia lui Bernoulli pentru principalele puncte ce definesc funcţionarea în reţea,
rezultă:

•pentru traseul de aspiraţie

2 2
pa va pi vi
za   
2g
 ha  zi   
2g
 Hi

•pentru traseul de refulare:

2 2
pr vr pe ve
zr    hr  ze     He
 2g 2g

Sarcina efectivă pe care trebuie să o asigure pompa este:

p  p v v 2 2
p
2

2

H  H e  H i  zr  za  r
 a r a
 ha  hr  Z  v v
r a
  h pr
 2g  2g
 Cu indicii “a” s-au notat parametrii corespunzători punctului de aspiraţie şi cu indicii “r” cei ai
refulării, cu “i” intrarea în pompă şi cu “e” ieşirea din pompă.
Din relaţia rezultă că funcţiile energetice ale unei pompe legate la o reţea sunt:
• ridicarea lichidului pompat pe o înălţime z
• creşterea presiunii statice între două rezervoare cu mărimea p  p r  p a
• modificarea nivelului de energie cinetică prin creşterea vitezei de la va la vr.
Pompa poate îndeplini una sau toate cele trei funcţiuni simultan, dar întotdeauna în condiţiile
învingerii pierderilor hidraulice de sarcină pe traseele de aspiraţie şi refulare.
 h pr  ha  hr

Pentru o reţea pierderile hidraulice se pot determina cu relaţiile:

2
 l v
 h pr  h a  h r     d    2 g
a, r  

Q 4Q
şi deoarece: v  
A  d2
2
 l  16 Q
rezultă:  h pr     d     2 4
  2 g d
 2 2
v
2
 va
2
Q  1 1  8Q  1 1 
De asemenea, r
       
2g 2g 
 Ar
2
Aa   g
2 2  4
 dr
4 
da 
Aşadar, sarcina ce trebuie dată de pompă este:
2
8Q  1
2
p l 8Q
 1 
H  z    (   )  
 4 
   g  dr da 
2 4 2 4
a ,r d gd

p p
  h pr  z 
2 2
H  z   kr Q  H s  kr Q
 
Apreciind că în domeniul de utilizare a reţelei   constant şi   = constant, se defineşte
drept caracteristica reţelei sau caracteristica exterioară a unui sistem pompă reţea expresia:

p   1 1  
   1  
8 l
   4   4  4  Q
2
 z     
  2
g   d d  dr d a 
 a ,r
p
- sarcină statică H s  z  
2
- pierderile de sarcină ale reţelei: k r Q

8  l 1  1 1 
kr    (    )   4  4 

 g  a , r d a 
2 4
d d  dr
 TRANSMITEREA PUTERII ÎNTR-O POMPĂ CENTRIFUGĂ

Fie P puterea aplicată la arborele pompei. O parte din ea este consumată pentru
învingerea frecării în lagăre, în sistemul de etanşare al arborelui şi prin frecarea discurilor inelului
şi coroanei aparţinând rotorului de lichidul existent în carcasă . Această putere disipată mecanic
se va nota prin Ppm .
Putem defini randamentul mecanic al pompei :

P  Ppm Ppm
m  1
P P
Puterea rămasă este puterea teoretică ce se aplică rotorului.
unde : Q - debitul furnizat de pompă;
Qp- debitul recirculat pe la labirinturi şi cel pierdut pe la etanşarea arborelui.
Considerând lichidul nevâscos, energia specifică transferată acestuia este Ht sau Yt în funcţie de
modul de raportare al energiei.
Puterea teoretică Pt aplicată rotorului şi transmisă de acesta lichidului nevâscos este:
Pt= P - Ppm = ρgQtHt = ρQtYt
Puterea primită de lichidul real, vâscos, la trecerea prin rotor va fi : ρgQtH = ρQtY
Din această putere în realitate o parte este disipată datorită vâscozităţii lichidului.
Astfel, energia specifică reală pe care o va primi lichidul la trecerea prin pompă este mai mică decât
aceea teoretică corespunzătoare lichidului nevâscos cu valoarea pierderilor hidraulice .
Se defineşte randamentul hidraulic ca fiind :

gQt H H Qt Y Y
h    
gQt H t Ht Qt Yt Yt

Y Y   ghr  ghr
h   t  1
Yt Yt Yt

Din lichidul care părăseşte rotorul, o parte este recirculată pe la labirinturi, iar o parte este
pierdută pe la etanşarea arborelui. Puterea transferată de rotor acestei părţi a lichidului se poate
considera ca o putere consumată.
Se defineşte atunci randamentul volumic ca fiind:

gQH QY Q Qt  Q p Qp
v      1
gQt H Qt Y Qt Qt Qt
Randamentul global al pompei se poate scrie astfel :
Pu gQH gQH gQt H gQt H t
      v   h   m
P P gQt H gQt H t P

Valorile uzuale ale randamentelor parţiale sunt următoarele: η v = 0,95…0,98; η h =

0,6…..0.9; η m = 0,85……..0,95. Randamentele parţiale depind de turaţia specifică şi de
dimensiunea pompei.
Determinarea experimentală a curbelor caracteristice energetice
 Scopul încercării energetice pe acest stand este determinarea dependenţelor
H(Q) sau Y(Q), P(Q), η(Q), având ca parametri turaţia n şi diametrul caracteristic al
rotorului D. După montarea pompei în standul de încercare se deschide complet vana 4
şi se amorsează pompa 1. Apoi se porneşte motorul electric de acţionare al pompei. Se
fixează o poziţie a vanei 8 şi se determină indicaţiile instrumentelor care determină
debitul, puterea absorbită de la reţea, turaţia şi presiunile la intrarea şi ieşirea din pompă.
Pe baza acestora se poate calcula înălţimea de pompare H sau Y şi puterea absorbită de
pompă. Se repetă aceste operaţii pentru alte poziţii ale vanei de reglaj 8.
 CUPLAREA POMPELOR CENTRIFUGE

Cuplarea a două sau mai multe pompe este des utilizată în practică, fie pentru a spori debitul
sau presiunea într-o instalaţie existentă, fie pentru o mai suplă utilizare a capacităţii de pompare, în
funcţie de cerinţele variabile ale consumatorilor de pe reţea.
În principiu există două moduri de cuplare ale pompelor şi anume: în paralel şi în serie. Dacă
sunt mai mult de două pompe cuplarea se poate face şi în serie-paralel sau paralel-serie; acestea
fiind montaje destul de complexe dar care permit o apreciabilă supleţe a grupului de pompe.
 Cuplarea în paralel
Cuplarea în paralel a două sau mai multe pompe are drept scop principal mărirea debitului
trimis pe o reţea. Schema de montaj este prezentată în figura de mai jos.
Din schema de montaj se observă că în timpul cuplării, sarcina cuplajului este aceeaşi cu
sarcinile celor două pompe, Hc = H 1 = H2, iar debitul obţinut prin montaj este Qc =Q1+Q2 (prima
condiţie este o consecinţă a autoechilibrării sistemului pompă reţea, a doua – a legii de continuitate
a masei aplicată fluidului în mişcare).
Analiza comportării cuplajului se face grafic, cu ajutorul caracteristicilor interioare ale
pompelor şi există două tipuri de cuplare: pompe identice şi pompe diferite.
 Graficul cuplării a două pompe identice în paralel este reprezentat în figura de mai sus. Cele
două pompe fiind identice vor avea aceeaşi caracteristică interioară (P1 ,P2) iar caracteristica
cuplajului se obţine prin însumarea debitelor corespunzătoare la diferite sarcini (curba P1 + P2
obţinută prin dublarea absciselor curbei de sarcină a unei singure pompe).
În consecinţă ansamblul de pompe se comportă ca şi cum pe reţea ar funcţiona o maşină
unică având caracteristica de sarcină P1 + P2
Dacă cuplarea pompelor se face la o reţea cu caracteristica cunoscută R1 atunci Cs este
punctul de funcţionare al unei singure pompe independente pe reţea şi Fc cel al cuplajului
(parametrii de lucru Hc şi Qc ).
Rezultatele obţinute prin cuplare sunt direct determinate de forma caracteristicii reţelei
deservite de cuplaj.
 Din figura de mai sus rezultă că la o reţea de tipul R2 sporul de debit Q2 este mai mic decât
Q1 ce corespunde unei reţele de tipul R1 . Deci creşterea debitului livrat unei reţele prin cuplarea în
paralel a două pompe devine rentabilă numai dacă caracteristica exterioară a reţelei este de tip lent R1 ,
adică dacă reţeaua dispune de rezistenţe locale mici şi de pierderi specifice liniare mici. În acelaşi
timp orice cuplaj în paralel conduce şi la o sporire a sarcinii, definită şi ea de forma caracteristicii
reţelei.
Se defineşte drept randament al cuplajului raportul dintre puterea utilă a cuplajului
(corespunzător debitului Qc şi sarcinii Hc) şi puterea consumată de cele două pompe:
 Qc H c
 cp 
P1  P2
Cum în timpul cuplajului cele două pompe lucrează în F iar debitul livrat de fiecare din ele este
1
Q  Q şi randamentele sunt 1 = 2 =  rezultă:
F
2 c

Q H 1  Qc H c
P P  
F c
1 2
 2 
 Qc H c
deci randamentul cuplajului în paralel este:  cp   Q 
1 c Hc  1  Qc H c
2  2 
 Aşadar, la cuplarea în paralel a două pompe identice, randamentul cuplajului este egal cu
randamentul total al tipului de pompă folosit corespunzător punctului de funcţionare F.
În cazul cuplării în paralel a două pompe având caracteristici interioare diferite, caracteristica
cuplajului se obţine în mod asemănător, prin însumarea debitelor celor două pompe la sarcină
constantă. (Hc = H1 = H2 şi Qc = Q1 + Q2)
 Din diagrama cuplajului rezultă că pentru anumite zone (deasupra sarcinii maxime a
pompei celei mai mici – punctul Pc), caracteristica cuplajului este situată sub caracteristica pompei mai
mari. Această situaţie este o consecinţă a faptului că, pentru sarcini ale cuplajului Hc > Hcritic = Hpc,
pompa mai slabă P1 funcţionează pe caracteristica de frânare şi apar întoarceri de fluid prin ea. În
consecinţă, cuplajul este raţional numai pentru reţelele ale căror caracteristici întretaie caracteristica
cuplajului pe ramura PcFc, adică pentru sarcini Hc < Hcritic; în caz contrar, punctul de funcţionare se
va situa între caracteristicile celor două pompe (Fc) ceea ce înseamnă că debitul livrat este mai mic
chiar decât cel al unei singure pompe ce ar lucra separat pe reţea.
Randamentul cuplajului se determină în mod asemănător, ducându-se o paralelă la nivelul
sarcinii Hc a cuplajului; F1 şi F2 vor reprezenta punctele de funcţionare ale celor două pompe în timpul
cuplajului şi reportarea acestora va conduce la cunoaşterea randamentelor corespunzătoare. În acest fel
randamentele cuplării în paralel a două pompe diferite va fi:  Qc H c Qc
 cp  
 Q1 H c  Q2 H c Q1 Q2
 
1 2 1  2
În concluzie două pompe cuplate în paralel se comportă ca şi cum ar exista o singură
pompă având caracteristica P1 + P2.
Caracteristica cuplajului va reflecta particularităţile fiecărui participant la cuplaj. Dacă există mai
mult de două agregate în cuplaj procedeul de lucru este acelaşi, adică se însumează debitele tuturor
pompelor şi se obţine o caracteristică rezultantă a cuplajului.
 Cuplarea în serie
Cuplarea în serie a pompelor centrifuge se face – în principiu – cu scopul de a mări sarcina
hidraulică a fluidului debitat de ansamblu.
Din schema de montaj se observă că agregatele sunt montate unul după altul ceea ce înseamnă
că debitul ce trece prin pompe este acelaşi (Qc = Q1 = Q2 ), iar sarcina cuplajului este dată de suma
sarcinilor produse de fiecare pompă în parte (Hc = H1 + H2). şi aici pot fi realizate două categorii de
montaje şi anume cu pompe diferite şi pompe identice.
În figura de mai jos este reprezentată schema determinării caracteristicii cuplării în serie a două
pompe identice. Principiul de construcţie al caracteristicii respective este acelaşi ca mai sus, ţinându-
se seama că acest gen de cuplare Hc = H1 + H2, deci se însumează ordonatele aferente fiecărui debit în
parte.
 Din caracteristica interioară a cuplării rezultă şi aici că eficacitatea montajului depinde
de forma caracteristicii reţelei. Cuplarea în serie deşi are ca scop principal sporirea sarcinii,
conduce şi ea la o mărire a debitului trimis pe reţea.
Randamentul cuplării în serie este definit asemănător celei în paralel; şi cum F este punctul de
funcţionare al fiecăreia din pompe în timpul cuplajului (adică Qc = Q1 = Q2 şi Hc = H1+H2 = 2H 1
= 2H2) iar 1=2=, se obţine:
 Qc H c  Qc H c
 cs   
P1  P2  Q1 H 1  Q2 H 2

 
Cuplarea în serie a două pompe diferite este reprezentată în figura de mai jos. Construcţia
caracteristicii cuplajului se face după aceleaşi principii, adică însumarea sarcinilor corespunzătoare la
diferite debite (Hc = H1+H2 şi Qc = Q1 = Q2). De asemenea şi aici apare un punct critic Pc determinat
de un debit Qcr şi care marchează începutul unei zone unde rezultatul cuplajului este neraţional,
deoarece sarcina obţinută prin cuplaj este mai mică decât cea furnizată de o singură pompă ce ar lucra
independent pe reţea. În această zonă o parte din sarcina furnizată de pompa mai puternică P2 este
folosită pentru a compensa funcţionarea celeilalte pompe pe ramura negativă a curbei de sarcină, în
domeniul debitelor mai mari decât debitul de sarcină nulă.
 Randamentul cuplajului este:

 Qc H c Hc
 cs  
 Q1 H 1  Q2 H 2 H1  H 2

1 2 1  2

şi depinde, prin urmare, de poziţia punctului de funcţionare al cuplajului şi de randamentele

corespunzătoare ale celor două pompe.
Cuplarea în serie se poate efectua şi cu mai mult de două pompe, modul de tratare a
operaţiei fiind asemănător, adică însumarea sarcinilor. O aplicaţie a utilizării acestui gen de cuplaj o
constituie pompele cu mai multe etaje, la care rotoarele înseriate au fiecare o caracteristică
interioară specifică, iar caracteristica agregatului rezultă din însumarea acestora.
 .
se obţine:

Este cunoscut faptul că la disc în rotaţie există o limită a vitezei periferice,

determinată de rezistenţa materialului din care este executat acesta. Astfel, fonta
obişnuită admite viteze tangenţiale de ordinul u2  (50...52)m / s
dar cu oţeluri aliate (pe bază de crom) sau alte aliaje speciale se poate ajunge la
viteze până la u2  (500...550)m / s
Se știe că sarcina maşinii este proporţională cu pătratele diametrului rotorului şi
  D2   n
turaţiei; şi cum 2
u 
2

60
 D2
rezultă:
22
 60  u 2
HT  K H D n  K H D  
2 2 2
 const  u 22
   D2
2 2

Cum turaţiile motoarelor electrice sunt impuse (pe de o parte de gama uzuală de
fabricaţie, pe de altă parte de vitezele periferice indicate mai sus), rezultă că pentru
obţinerea unor sarcini mari şi foarte mari, pompele cu un singur rotor nu corespund
deoarece sarcinile produse de acestea sunt de ordinul a 0,6  0,8106 N / m 2
Drept urmare, se impune construirea unor pompe cu mai multe etaje la care
rotoarele sunt utilizate în serie .
 Dispozitivele de dirijare existente la aceste tipuri de generatoare hidraulice au rolul de
a prelua, fără pierderi prin şoc, apa de la ieşirea din rotor şi de a o dirija către ieşire sau spre
intrarea în rotorul următor, aşa cum se arată în figura de mai sus, în care este prezentată o
maşină multietajată complet echipată cu toate elementele componente. În figură s-au făcut
notaţiile:
1- rotor;
2-dispozitiv de dirijare;
3- orificiu de refulare;
4- orificiu de aspiraţie;
5- presetupă;
6 postament;
7- orificiu de drenare;
8- prize pentru manometre;
9 - şurub de strângere;
10 - lagăr de rostogolire.
 În mod curent se întâlnesc pompe cu 2-20 etaje, dar s-au construit agregate şi cu 30-32
etaje. În acest fel, se pot atinge sarcini la refulare de ordinul a 250-300 bar.
Numărul necesar de etaje este definit de diferite criterii, cum ar fi: viteze periferice u2
egale, turaţii specifice sensibil constante pe etaj şi având mărimile dictate de obţinerea unor
randamente cât mai bune
Din ecuaţiile de bază ale turbomaşinilor rezultă că debitul este proporţional cu turaţia n,
dar şi cu diametrul de ieşire din rotor D2; cum ambele valori sunt limitate (după cele arătate
mai sus) şi în plus alegerea unor viteze ridicate de circulaţie ale lichidului prin rotor ridică
probleme din punctul de vedere al fenomenului de cavitaţie; apare şi în acest caz necesitatea
utilizării unor soluţii constructive corespunzătoare, asemănătoare cuplării în paralel a
pompelor.
Soluţia cea mai rapidă este a rotoarelor duble la care în afară de obţinerea unor debite
ridicate se mai realizează şi o autoechilibrare a forţelor de împingere axială produse de
devierea curentului de lichid la trecerea prin rotor.
(125.000  150.000)m 3 / ora

Cerinţele producerii unor debite şi sarcini ridicate pe un singur agregat au impus

utilizarea unor soluţii constructive ca cele din figura de mai jos unde rotoarele montate
în serie şi în paralel pot conduce la realizarea unor debite (125.000  150.000)m 3 / ora de
şi sarcini de 250 - 300 bar.
IV III II I

I II III IV

Q H=2H1

I II III IV

Q/2
Q/2
 Pompele centrifuge multietajate sunt prevăzute cu mai multe rotoare fixate pe acelaşi
arbore. Lichidul de lucru este antrenat pe rând de fiecare rotor, presiunea lui crescând
după fiecare etaj, ajungându-se astfel ca după ultimul rotor, la ieşirea din pompă, să fie
aproximativ egală cu produsul dintre presiunea rezultată pe un rotor şi numărul de rotoare
(de etaje). Maşinile centrifuge nu sunt în general autoamorsabile. Pentru a fi puse în
funcţiune este necesară umplerea tubulaturii de aspiraţie cu lichid sau evacuarea aerului
de pe tubulatura de aspiraţie până ce fluidul de lucru inundă statorul. Cele mai des
întâlnite soluţii de realizare a amorsării sunt:
- funcţionarea înecată;
- funcţionarea cu valvulă cu reţinere pe aspiraţie;
- funcţionarea cu staţie de amorsare. În general, staţia de amorsare cuprinde în
structura sa o pompă volumică sau un ejector;
- cuplarea pe acelaşi arbore pe care este fixat rotorul pompei centrifuge a unei pompe
cu inel de apă.
 ASPIRAŢIA POMPELOR CENTRIFUGE
PROCESUL DE ASPIRAŢIE

Procesul de aspiraţie, sau ridicarea lichidului din rezervorul de alimentare la pompă are loc – în mod
normal – datorită depresiunii ce se formează în rotor în timpul funcţionării.
Dacă pa este presiunea din rezervorul de aspiraţie şi admiţând că depresiunea din rotor ar atinge vidul
înălţimea teoretică maximă de aspiraţie ar fi:

pa
H asp  

2
având limita când p a = 760 mmHg = 9,8110.333N/ m ; Hasp = 10,333m
 În figura de mai sus este reprezentat traseul de aspiraţie al unei pompe centrifuge ce
aspiră dintr-un rezervor având presiunea atmosferică interioară pi ; dacă pb este presiunea
atmosferică, presiunea la nivelul de aspiraţie este : pa = pi + pb .
Pe traseul de aspiraţie pot fi fixate trei puncte de control şi anume:
- la nivelul de aspiraţie;
- la nivelul cel mai ridicat al traseului de aspiraţie;
- imediat după intrarea lichidului în rotor.
Luând ca plan de referinţă nivelul lichidului din rezervorul de aspiraţie, sarcina hidraulică la intrarea
în circuitul de aspiraţie va fi:
2
pa v
Ha   a
 2g

Aplicând relaţia lui Bernoulli pentru celelalte trei puncte ale traseului rezultă:
2
pa v p0 v02 p1 v12
 a
   H asp   hra    H asp   hra  hrir
 2g  2g  2g
unde:
Hasp – înălţimea de aspiraţie a pompei (măsurată până la nivelul superior al conductei de aspiraţie)
 hra – pierderile liniare şi locale de sarcină prin frecare hidraulică pe traseul de aspiraţie
hrir – pierderea de sarcină la intrarea lichidului în canalele rotorului; aceste pierderi pot fi scrise sub
forma:
2

h   v 1
rir
2g

  coeficient de rezistenţă locală

În consecinţă rezultă înălţimea de aspiraţie:

pa  p1 2
H asp   1    v1   hra
 2g
 S-a apreciat că va  0 ceea ce de fapt corespunde majorităţii situaţiilor practice unde
aspiraţia se face din rezervoare cu lichidul în repaus; este posibil ca va  0 dacă aspiraţia se face
dintr-un râu sau dintr-un canal cu lichidul în mişcare. Valoarea maximă teoretică a acestei înălţimi
ar corespunde atingerii depresiunii statice complete în punctul 1, adică p1 = 0. Cum este cunoscut
că limita reală a depresiunii într-un lichid în mişcare este impusă de apariţia fenomenului de
cavitaţie, rezultă că înălţimea maximă de aspiraţie este definită de condiţia p1 = pv (pv este
presiunea absolută de saturaţie a lichidului la intrarea în pompă).

p p 2

H  a v
 1    v   h
1
asp max
 2g ra

Se observă că în relaţia obţinută apar o serie de termeni ce sunt independenţi de caracteristicile

constructive sau funcţionale ale unei pompe centrifuge şi o a doua categorie – ce depind de acestea;
pentru ultimii, se poate adopta exprimarea lor în funcţie de sarcina efectivă a maşinii după relaţia:
2 2 2
v   v  1    v    H
2g 2g 2g
unde  se numeşte coeficient de cavitaţie. Aşadar:

p a  pv
H asp max   H   hra

În urma cercetărilor experimentale s-a ajuns la concluzia că , coeficientul de cavitaţie, este
proporţional cu turaţia specifică a maşinii:

  a  n4s / 3
a – coeficient de proporţionalitate
Coeficientul de cavitaţie  are o semnificaţie mult mai precisă decât ceea ce apare în relaţia
de mai sus fiind – în realitate – un raport între înălţimea de aspiraţie disponibilă şi înălţimea de
pompare a agregatului.

H aspdisp

H
Înălţimi de aspiraţie:
Relaţia de calcul conduce la determinarea înălţimii de aspiraţie maxime disponibile pentru o
pompă Haspmax ; totuşi nu aceasta este şi înălţimea utilă de aspiraţie, Hasp mărime ce este determinată de
unele aspecte caracteristice ale procesului efectiv de intrare a lichidului în rotor. Astfel relaţia este
valabilă pentru o linie de curent ce pătrunde în rotor cu viteză v1; cum ca urmare a distribuţiei variate a
vitezelor pe secţiunea de intrare în canalele rotorului, este posibil să se ajungă în unele locuri la viteze
locale mai mari decât mărimea v1 de calcul, apariţia cavitaţiei devine posibilă şi este necesar ca
înălţimea efectivă de aspiraţie să se calculeze lăsându-se o rezervă de cavitaţie.
Există mai multe procedee de calcul a înălţime utile de aspiraţie. Unele lucrări definesc un
coeficient critic (sau limită) de cavitaţie  lim
valoarea acestui coeficient poate fi indicată de constructorul pompei sau poate fi calculată cu relaţia:

 lim
 1,2...1,4

În acest fel înălţimea utilă de aspiraţie este:

p a  pv
H asp    lim H   hra

Alte lucrări propun (mai ales dacă se lucrează cu lichide calde) calcularea directă cu relaţia:
H asp  0,75 H asp max
Rezultatele obţinute sunt cu totul acoperitoare dar pot conduce uneori la valori neeconomice
subevaluate pentru înălţimile utile de aspiraţie.
Se observă, din relaţia, că înălţimea utilă de aspiraţie depinde în principal de presiunea pa  pi  pb
din rezervorul din care aspiră pompa, adică de presiunea interioară din rezervor (pi) şi de presiunea
atmosferică (pb). Pentru rezervoarele deschise pi = 0. Presiunea atmosferică depinde de altitudinea
locului unde este montată pompa şi de condiţiile meteorologice şi se calculează cu relaţia:
 
pb  p0 1  2,4 105  z
unde: p0 = 9,8110.333 [N/m] – este presiunea standard la nivelul mării z [m] – diferenţa de nivel
(altitudinea locului)
Un alt parametru important în îndeplinirea înălţimii de aspiraţie este presiunea de
vaporizare pv care depinde mai întâi de natura lichidului şi de temperatura acestuia. Pentru calculul
efectiv se folosesc tabele sau diagrame pv = f() şi se poate vedea că ponderea acestui termen este
ridicată în definirea valorii Hasp. Spre exemplu dacă în general pentru apă la temperatura de
(5...10)C înălţimea utilă de aspiraţie a unei pompe este de (6...7) m, la temperaturi de (50...60)C,
Hasp = 0, iar pentru temperaturi mai ridicate Hasp < 0.
Cazul în care înălţimea de aspiraţie devine negativă indică faptul că pentru împiedicarea
apariţiei cavitaţiei trebuie realizată la aspiraţia în pompă o presiune statică care să măsoare
presiunea de lucru în rotor peste limita periculoasă. Astfel dacă în relaţia pv  pa   lim H   hra
 
Calculul înălţimii de aspiraţie
În ultimii ani s-a impus pe plan internaţional utilizarea unei alte metode de calcul a înălţimii de
aspiraţie. Principiul de calcul se bazează pe două noţiuni şi anume:
a) Înălţimea netă absolută la aspiraţie NPSHi
(Net Positive Suction Head), definită ca “ înălţimea totală absolută netă (micşorată cu înălţimea
potenţială a vaporilor lichidului pompat) la intrarea în pompă şi raportată la planul de referinţă al
pompei

p  p v
2
p
NPSH  i b
 a
 v
 H   hra
i
 2g  1g
Înălţimea totală netă absolută la aspiraţie
NPSH, definită ca “valoarea minimă a înălţimii totale absolute nete (micşorată cu înălţimea
potenţială a vaporilor lichidului) la intrarea în pompă, raportată la planul de referinţă al pompei,
necesară funcţionării pompei fără cavitaţie”

 pp 2
p   p  p p 2 
NPSH   i b
 v a
 v 
 H 1g   hra    1M b v
v 1
 z1 
  2g     2g 
  min   min

Valoarea pentru NPSH la un moment dat şi o turaţie date este specificată de către
constructorul pompei. În aceste condiţii:

pp 2
p
v   hra  NPSH
'
H  H 1g max  i b a
 v
asp, max
 2g 
Metoda de calcul este foarte simplă, dar necesită cunoaşterea mărimii termenului NPSH determinat
numai de constructorul pompei.
În figura de mai jos este reprezentată influenţa înălţimii de aspiraţie asupra parametrilor de
lucru ai unei pompe centrifuge funcţionând la turaţie constantă n = constant.
Din diagrama se observă că până la o anumită valoare limită admisibilă a înălţimii de aspiraţie,
caracteristicile de debit, sarcină şi randament rămân constante. Atingerea înălţimii critice de aspiraţie
Hasp cr conduce la o scădere a parametrilor de lucru.
  2 
h r
 f

Q

Cavitaţia poate apărea şi atunci când o pompă funcţionează la o presiunea de refulare

redusă ceea ce înseamnă trecerea prin rotor a unor debite mari. Cum odată cu creşterea debitului
pierderile de sarcină pe conducta de aspiraţie se măresc sarcina pompei scade iar vitezele de trecere
prin rotor sporesc, rezultă că există un debit critic Qcr la care pompa intră în regim cavitaţional.
Atingerea acestui regim înseamnă scăderea bruscă a sarcinii şi randamentului şi trecerea pompei în
condiţii de funcţionare ce pot conduce la distrugerea rapidă a rotorului acesteia.

Reglarea funcţionării pompelor centrifuge în instalaţii

Prin reglare se înţelege modificarea parametrilor de lucru ai unei maşini hidropneumatice,
astfel încât aceasta să facă faţă regimurilor variabile de sarcină şi debit cerute de reţeaua deservită.
Procedeele practice de reglare pot fi grupate în două categorii: procedee de reglare permanentă şi
procedee de reglare temporară. Astfel, deşi pompele centrifuge se construiesc în serie şi există
numeroase tipuri constructive cu parametrii de lucru destul de diversificat, este posibil de multe ori
să nu se găsească pentru o reţea dată tipul de pompă potrivit. În acest caz se pot corecta parametrii de
lucru ai maşinii cu unul din procedeele de reglare permanentă. Reglarea temporară este cerută de
modificarea condiţiilor de lucru ale unui ansamblu pompă - reţea, atunci când debitul şi sarcina se
schimbă în timpul exploatării.
 POMPE AXIALE
În pompele axiale procesul de lucru se deosebeşte de cel din pompele centrifuge prin faptul
că fluxul axial, energia specifică de presiune nu se obţine prin efectul forţelor centrifuge ci printr-o
transformare (parţială) a energiei specifice cinetice în canalul interpaletar. Domeniul de lucru este
acela al debitelor mari şi foarte mari (750…66.000) m3 / h
şi al înălţimilor de pompare mici, de ordinul 1,5 – 23 mH2O.
Randamentele hidraulic şi global la rapidităţi mari, sunt superioare pompelor centrifuge.
Din punct de vedere constructiv, pompele axiale se remarcă prin simplitate. O construcţie clasică este
reprezentată în figura de mai jos
 1. arbore
 2. aparat director
 3. paletele rotorului
 4. butucul rotorului
 5. stator (aparat redresor)
 6. carcasa pompei
 7. cot de legătură
Statorul sau aparatul redresor 5 se prevede la pompele axiale proiectate a funcţiona în
zona inferioară a domeniului de rapidităţi. Majoritatea pompelor axiale de puteri mici şi mijloci
au paletele cu pas fix. La cele de puteri mari pentru asigurarea unui randament bun la diferite
regimuri de încărcare, rotoarele se execută cu pas variabil.

Fluxul prin pompa axială

Se consideră cazul unei pompe echipate atât cu aparat director cât şi cu stator pentru
care se reprezintă în plan o secţiune cilindrică în rotor la raza r. Din reţeaua de profile
anterotorice, rotorice şi statorice se reprezintă pentru simplificare câte un singur profil
 În punctul 1 la bordul de atac al paletei rotorice viteza absolută v1 rezultă din
compunerea vitezei periferice u1 cu viteza relativă w1 tangentă la paletă. O intrare fără şoc
va fi asigurată când viteza de ieşire din aparatul director v01 , va coincide ca direcţie cu v1;
tot din acest considerent, la intrarea în aparatul director se ia α0=90°. La ieşirea din rotor în
punctul 2, viteza w tangentă la bordul de fugă conduce prin compunere cu u2 , la viteza
absolută v2 cu care fluidul intră în stator. Aici o parte din energia cinetică a curentului se
transformă în presiune; concomitent funcţia statorului este de redresare a fluxului de lichid
în direcţie axială, prin anularea componentei tangenţiale a vitezei v3. La maşinile cu mai
multe etaje (cazul ventilatoarelor axiale cu două etaje şi al compresoarelor axiale) statorul
îndeplineşte şi rolul de dirijare către rotorul următor.
Triunghiurile de viteze pe paleta rotorică diferă de la o rază la alta din cauza
modificării corespunzătoare a vitezei tangenţiale u = r. Pe de altă parte, relaţia energiei
specifice teoretice transmisă lichidului în absenţa aparatului director este identică cu cea de
la pompele centrifuge.

v1  va; vu1  0

Y t  g H t  u vu 2    r  vu 2
 Eficienţa procesului hidrodinamic va fi maximă atunci când fiecare rotor
elementar de anvergură dr, va transmite aceeaşi energie specifică lichidului. Aceasta înseamnă că în
zona de lucru a rotorului rvu = const, condiţie care împreună cu observaţia că u creşte cu raza
permite să se deducă următoarele consecinţe de ordin constructiv la paleta rotorică:
unghiurile 1, se măresc pe măsură ce raza r scade, ceea ce se constată imediat din triunghiurile de
viteze construite la bordul de atac al profilelor.
Schimbul de energie în rotor
Fie reţeaua de profile, desfăşurată în plan corespunzător secţiunii cilindrice de rază r în rotor .
 Un profil din reţea este supus curentului de viteză W  din direcţia  . Zona de influenţă
a rotorului în care câmpul este perturbat de prezenţa reţelei, se consideră cuprinsă între punctele 0
şi 3 la distanţa t/2 măsurată axial atât în amonte cât şi în aval de profil. Practic se poate considera
că viteza W  este media vitezelor relative w1 şiw2 în bordul de atac şi fugă. Din triunghiurile de
viteze construite în punctele 1 şi 2 care au ca elemente comune viteza tangenţială u şi componenta
axială a vitezei absolute v a , rezultă:

2 va
 v v  tg   
w 
2
va   u  u1 u 2  v v
 2  u  u1 u 2
2
Asupra profilului acţionează forţa portantă Fz și forța rezistentă Fx:
2 2
F x
   c x  l  b  w / 2
F z    c z  l  b  w / 2
în care l este profunzimea profilului, b anvergura aripii, cz , cx – coeficientul de portanţă, respectiv
rezistenţă. Rezultanta F are după direcţia tangenţială proiecţia:
T  F  cos90        F  sin     

Corespunzător, puterea hidraulică Ph şi împingerea axială FA pentru un rotor cu z palete rezultă de

forma:
F A  z  A  z  F  cos    
P h  z  T  u  z  u  F  sin     

Pe de altă parte, secţiunii cilindrice elementare de anvergură dr îi corespunde debitul dQ şi dacă

pasul paletelor este t =2r/z, atunci dQ=ztdrva iar puterea hidraulică a rotorului elementar este:

dQ  2    r  d r  v a d Ph   Y t  dQ   Y t  z  t  dr  va
Pentru aceeaşi anvergură elementară, relaţia devine : dP h  u  z  dF  sin     
2
şi deoarece: dF  dF z    c z  l  dr  w
cos 2 cos

rezultă mai departe: dP    cz  l  dr  w2  u  z  sin     

2 cos
Din egalitatea expresiilor puterilor se obţine valoarea energiei specifice teoretice create
de pompa axială:
u  l  cz
Y t  2t   cos
2
 w  sin     
va
În general unghiul  este cuprins între 8 şi 11; ca atare se poate considera cos1 şi
sin  

   sin 
 utilizând şi relaţia w sin    v a rezultă în final:
Cz l
Yt  g Ht    u  w
2 t
Se constată aşadar că energia specifică transmisă lichidului depinde de viteza
tangenţială u, deci turaţiile mari sunt avantajoase din acest punct de vedere. Creşterea vitezei
W este însă limitată de apariţia fenomenului de cavitaţie. Calitatea profilului ales influenţează
direct mărimea Yt, prin valoarea coeficientului de portanţă cz = 0,8-1,25 Micşorarea pasului t
prin creşterea numărului de palete este limitată din cauza creşterii pierderilor prin reţeaua de
profile.
STATORUL POMPEI AXIALE

Statorul pompei îndeplineşte funcţia de redresare a curentului prin atenuarea

componentei tangenţiale a vitezei absolute la ieşirea din paletavu2 rotorului deci a mişcării
elicoidale de după rotor. Simultan în stator are loc o transformare a energiei cinetice în
energie de presiune. Amploarea acestor transformări depinde de rapiditatea şi gradul de
reacţie al maşinii. La pompele axiale foarte rapide, componenta tangenţială a vitezei
absolute este relativ mică iar statorul nu-şi găseşte justificarea .

RANDAMENTUL POMPELOR AXIALE

Randamentele se definesc şi au aceeaşi semnificaţie ca şi la pompele centrifuge.

Valoric ele sunt mai mari, deoarece procesele energetice din pompa axială se desfăşoară în
condiţii mai bune, comparativ cu pompa centrifugă.
Randamentul hidraulic în cazul unei pompe fără aparat director, este :
Y H   hr h  hrs
h    Ht  1  rr
Yt Ht Ht Ht

unde:
hrr – pierderile de sarcină în rotor
hrs – pierderile de sarcină în stator
Randamentul total este:   v h m  0,7...0,9 m  0,98...0,99
 CURBE CARACTERISTICE.
Curba caracteristică energetică Y(Q) respectiv H(Q) are forma din figura de
mai jos. Panta caracteristicii creşte odată cu turaţia. Curbele randamentului la turaţiile
considerate au puncte maxime situate pe o curbă care la rândul ei, prezintă un maxim
ce indică regimul optim de debit, înălţimea de pompare şi turaţie.
Punctul de funcţionare optim al pompei în reţea se va găsi în zona verticalei
punctului de randament maxim; la intersecţia cu caracteristica reţelei. În legătură cu
alura caracteristicii de sarcină şi randament la maşinile axiale, trebuie reţinut că acestea
sunt deosebit de sensibile la modificarea regimului. Explicaţia constă în faptul că la baza
procesului de lucru stă comportarea aerodinamică a profilelor paletelor. Modificarea
debitului conduce la modificarea unghiului de incidenţă, ori din teoria profilelor
aerodinamice se ştie că C z scade brusc atunci când unghiul de incidenţă diferă de cel
optim căruia îi corespunde Czmax.
 Explicaţia rezultă din relaţia pierderilor de sarcină pe rotor, care se mai poate scrie:

w  F x
hrr 
 Q
şi arată că pierderile sunt mari şi în consecinţă randamentul redus la debite mici.
Pentru practică se deduce concluzia că pompele axiale nu trebuie să lucreze în zona debitelor
mici, reglajul prin vană şi pornirea cu vana închisă fiind neindicate. Un procedeu de reglaj specific
este modificarea pasului care aşa cum s-a arătat se poate face în timpul mersului, dar construcţia
mai complicată se justifică numai la pompele de putere mare. În esenţă se pune în acord unghiul de
aşezare al profilului cu direcţia fluxului la un regim dat de debit.
 VENTILATOARE
VENTILATOARE CENTRIFUGE
Ventilatoarele sunt maşini destinate transportului aerului şi gazelor la joasă presiune.
Procesul de lucru în ventilatoare având ca efect creşterea energiei de presiune a gazului între
aspiraţie şi refulare, în general mai mică de 1.500mm H2O, poate fi studiat fără a lua în considerare
compresia termodinamică şi ca atare teoria de bază de la pompe poate fi aplicată aproape integral.
Domeniul superior limitei de presiune menţionate este acoperit de suflante şi compresoare.
Ventilatoarele sunt maşini rotative pentru mărirea presiunii aerului, sau cu alte cuvinte
pentru încărcarea aerului cu o energie de presiune (presiune statică) transformată din energia
mecanică primită la arborele motor. Elementele principale ale unui ventilator sunt rotorul, carcasa
şi sistemul de acţionare al rotorului.
După direcţia de curgere a aerului în ventilatoare, acestea se clasifică în ventilatoare
centrifuge sau radiale şi ventilatoare axiale.
La ventilatoarele centrifuge, rotorul este alcătuit dintr-un număr de palete ansamblate pe un
contur cilindric. Rotorul este introdus în carcasa ventilatorului care are de obicei o formă spirală.
Când sistemul de acţionare învârteşte rotorul, aerul conţinut în canalele dintre palete capătă implicit
o mişcare de rotaţie. Forţele centrifuge care iau naştere determină proiectarea aerului din aceste
canale în interiorul carcasei, în spaţiul cuprins între mantaua exterioară şi vârful paletelor. Locul
aerului din canale, proiectat în carcasă, este luat de aerul antrenat din spaţiul cilindric al rotorului,
care la rândul său comunică cu exteriorul printr-un orificiu în carcasă denumit gura de aspiraţie a
ventilatorului.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional ventilatoarele pot fi:
centrifuge: la care fluxul prin rotor este radial
axiale: în care gazul este vehiculat pe traiectorii paralele cu axul maşinii
diametrale: la care rotorul este străbătut de flux transversal.
Deşi aparent simple constructiv, fiind realizate în cele mai multe cazuri din tablă sudată, ventilatoarele
pun probleme de aerodinamică pretenţioase.
Construcţie
Ventilatoarele centrifuge realizează debite moderate de până la 3 10 m / h la presiuni de maxim 1500
5 3

mm H2O şi după cum am mai precizat se prezintă în două variante constructive reprezentate
schematic în fig. de mai jos: ventilatoare monoaspirante şi ventilatoare dublu aspirante.
 3 1 3 1 3

ω r1 r2

2 2
v2
v2 w2 w2
w2 v2u β2
v2 v2u β2 u2
v2u β2
u2
u2
D2
D2

D2
ω
ω ω
 Elementele de bază sunt: rotorul 1, camera spirală 2 şi racordul de aspiraţie 3. Intrarea în
rotor are loc după direcţia axială prin racordul de aspiraţie iar ieşirea este după direcţia radială către
camera spirală. Legătura cu conducta de refulare se realizează în multe cazuri printr-o piesă în
formă de difuzor. Rotorul se poate construi cu palete curbate înapoi, curbate înainte sau cu palete
radiale .
Forma paletei influenţează caracteristicile de presiune, debit, randament şi chiar
dimensiunile de gabarit. Astfel paleta curbată înapoi asigură randamente bune, caracteristici de
presiune stabile la debite relativ mici, pe când paleta curbată înainte realizează presiunile totale
maxime, debite în general mari, în schimb randamentele sunt mai mici; paleta radială se utilizează
mai rar, dar este convenabilă la unele construcţii de ventilatoare care trebuie să funcţioneze în
ambele sensuri de rotaţie (de exemplu ventilatoarele pentru răcirea motoarelor electrice).

Relaţia fundamentală şi parametrii funcţionali

Cinematica ventilatorului centrifug este similară cu cea de la pompe. În figura de mai jos sunt
reprezentate triunghiurile de viteze la rotorul ventilatorului. Ecuaţia lui Euler este valabilă indiferent
de natura fluidului şi în consecinţă energia specifică teoretică furnizată gazului de către un rotor
ideal cu număr infinit de palete este

Y t  u2 vu 2  u1 vu1 p t   u 2 vu 2  u1vu1
 Q
Deoarece se pot scrie relaţiile generale: vu  u  v m ctg şi m v  , unde b este
  D b
lăţimea paletei corespunzătoare diametrului D la care viteza tangenţială este , iar vm este viteza
meridiană – relaţia de mai sus se mai scrie:
  Q   Q 
 pt   u 22 1   ctg  2   u12 1   ctg  1
    D 2  b2  u 2     D1  b1  u1 
 Rezultă că presiunea totală realizată de ventilator depinde în principiu de turaţie şi de parametrii
geometrici iniţiali şi finali ai canalului interpaletar. Se remarcă faptul că în relaţie intervine ,
deci natura gazului vehiculat.
Parametrii funcţionali la ventilatoare sunt :
 Debitul volumic de gaz
 Presiunea totală reală a ventilatorului, definită ca diferenţa dintre presiunea totală medie la
refulare şi aspiraţie şi calculată cu relaţia:
  r  v2r    a va2 
 pt   p sr     p sa  
2     2 

 în care: p sr , p sa
- presiunile statice
- vitezele medii în secţiunile de refulare şi aspiraţie v r , v a
Dacă  p reprezintă pierderile de presiune din interiorul ventilatorului atunci  pt   pt   p
Puterea utilă (puterea netă transferată gazului) este: Pu  Q   pt W 

cu Q în şi Puterea absorbită P, definită ca puterea preluată de arborele ventilatorului de la motorul

de antrenare:
P = Ph+ Pm

 Ph – puterea aerodinamică utilizată de ventilator pentru vehicularea gazului

 Pm – puterea consumată pentru acoperirea frecărilor (în lagăre, etanşări, inclusiv frecarea
dintre discul rotorului şi gaz).
 Randamentul general definit prin raportul dintre puterea utilă şi puterea absorbită.

  Pu
P
În afara parametrilor menţionaţi, în domeniul ventilatoarelor se folosesc coeficienţi
funcţionali adimensionali şi relaţii de similitudine specifice. Mărimile adimensionale utilizate
înglobează şi exprimă dependenţa dintre parametrii funcţionali (debit, presiune, putere) şi cei
geometrici, respectiv cinematici (dimensiuni principale, turaţii, viteze),
Cu ajutorul coeficienţilor funcţionali adimensionali caracteristicile  pt Q , PQ , Q 
la n constant sau variabil, reprezentând trei familii de curbe se reduc la trei caracteristici adimensionale
care descriu comportarea unei întregi familii de ventilatoare care au aceeaşi turaţie specifică (sau
funcţie caracteristică) şi sunt asemenea geometric.

Tipul de ventilator este caracterizat prin mărimea funcţiei caracteristice: domeniul

ventilatoarelor centrifuge corespunde valorilor  = 0,1…0,8 respectiv ns < 1.400 iar al celor axiale
valorilor  = 0,75… 2 şi ns > 1.400
 Funcţionarea ventilatoarelor în reţea

Ventilatoarele pot funcţiona cu conductă de aspiraţie şi refulare (cazul general) sau numai
cu conductă de aspiraţie (exhaustor), respectiv refulare (ventilator refulant). În toate aceste cazuri
interesează calculul presiunii totale a ventilatorului pt.
 VENTILATOARE AXIALE
Generalităţi. Schema constructivă
În domeniul debitelor mari şi presiunilor reduse, se folosesc cu precădere ventilatoarele axiale,
caracterizate prin simplitate constructivă, gabarite reduse şi randamente bune.
D2
D1

1 2 4 5 3 6 2 1 4 6 2 7 2 4 1

Construcţia obişnuită comportă carcasa 1 din tablă roluită, prevăzută la capete cu flanşe,
rotorul 2, în cele mai multe cazuri cuplat direct pe arborele motorului 3, şi statorul, format din
paletele statorice 4 şi calota 5. Rolul statorului este de redresare a curentului la ieşirea din rotor şi în
acelaşi timp de susţinere mecanică a arborelui ventilatorului sau motorului electric de antrenare. La
unele construcţii se prevede un aparat director 6 cu calotă de dirijare. În fine, pentru realizarea
unor presiuni se folosesc ventilatoarele axiale etajate, unde rotoarele 2 şi 2 sunt separate printr-un
stator intermediar.
 Aerodinamica ventilatorului axial

 Schema fluxului prin ventilatorul axial este asemănătoare cu cea de la pompele axiale. O secţiune
cilindrică de rază r executată în rotor şi desfăşurată în plan determină reţeaua de profile rotorice.
Debitul prin rotorul elementar de anvergură dr este dQ = 2πr dr ∙va, unde va este viteza axială. În
lipsa aparatului director la intrare, gazul intră în reţea fără circulaţie (1 = a), iar din triunghiurile
de viteze rezultă:

vu 2 2
w = va2  (u  ) .
2

Pe de altă parte, forţa portantă este dFz =

dr, unde Г = zГp, z fiind numărul de palete, iar Гp - circulaţia în jurul unei palete.
 Forţa tangenţială este dT =dFz ∙sin β∞ = zρГw∞dr ∙ sin β∞ = zρГpdr va, iar momentul
necesar rotirii rotorului elementar, dM = r dT = zρГpdr var, respectiv puterea este dP =
ω dM = zρ Гp ω var dr. Totodată, pentru rotorul elementar puterea este şi dP = ρ dQ Yt.
Din egalarea expresiilor puterii lui dP rezultă:
z p
Yt =
2

Cum Гp = ГABCD = ГDC + ГAB şi deoarece

 .
vu1= 0, înseamnă că ГAB = 0 şi deci
Гp = ГDC = tvu2, unde t = 2πr/z este pasul reţelei. Energia specifică teoretică este prin urmare

ztv u 2
Yt =   rvu 2  uvu 2
2
 
În cazul când există un aparat director, v u1 0, iar energia specifică este

Yt  u vu 2  vu1 
 unde semnul + corespunde unei rotaţii a curentului imprimată de aparatul director în sens contrar
rotaţiei rotorului, iar semnul -, unei rotaţii care coincide cu sensul de rotaţie al rotorului. Din
relaţia se constată că energia specifică imprimată gazului de rotoarele elementare ar trebui să
crească a dată cu raza, deoarece creşte viteza tangenţială. Acest lucru ar însemna însă posibilitatea
apariţiei unei mişcări parazitare în sensul anvergurii, cu pierderi foarte importante pe paletă. De
aceea, la proiectare, fiecare rotor elementar se dimensionează în aşa fel încât să dezvolte aceeaşi
energie specifică, ceea ce se realizează pe de o parte, prin răsucirea paletei (profilul de la butuc cu
unghi de aşezare mai mare decât cel de la periferie), şi pe de altă parte, prin micşorarea corzii
profilelor în sensul butuc-periferie. Energia specifică reală transmisă gazului este mai mică decât
cea teoretică, cu suma pierderilor în rotor hrs, în aparatul director hrad şi în aparatul redresor hrs,
la care se adaugă şi pierderile datorită presiunii dinamice corespunzătoare vitezei tangenţiale în
aparatul redresor hrsd. Randamentul aeraulic al ventilatorului va fi în consecinţă:

Y H h  hrad  hrs  hrsd

h    1  rr
Yt H t Ht

O problemă specifică maşinilor axiale este aceea interstiţiului paletă-carcasă care trebuie să fie
minim. Un interstiţiu mare înseamnă un important efect de capăt la paletă, turbioanele din această
zonă cauzând scăderea pronunţată a randamentului aeraulic al ventilatorului.
Caracteristicile ventilatorului axial la turaţie constantă sunt date în figura de mai jos, în
comparaţie cu cele ale ventilatorului centrifug. În cazul când turaţia se include ca parametru, se
obţine caracteristica universală (la ventilatoarele axiale, unghiul de aşezare al paletei rotorice poate
fi inclus de asemenea ca parametru). Comparaţia curbelor caracteristice pune în evidenţă faptul că la
ventilatorul axial are loc un consum mare de putere la debit nul, drept urmare nu se recomandă
funcţionarea în zona debitelor mici şi nici reglajul prin obturare.
 Zgomotul ventilatoarelor
Ventilatoarele, în special cele axiale, sunt surse importante de zgomot, iar construirea
ventilatoarelor silenţioase constituie un important criteriu de competitivitate. Cauza principală a
zgomotului este de natură aerodinamică, în legătură cu comportarea aeroelastică a paletei
ventilatorului. Viteza de rotaţie are o deosebită importanţă, nivelul zgomotului crescând aproximativ
cu puterea a cincea a vitezei periferice. În afară de aceasta, soluţiile constructive la rotor şi carcasă,
numărul şi profilarea paletelor şi interstiţiul la carcasă determină esenţial nivelul de zgomot.
Ventilatoarele cu număr impar de palete sunt mai silenţioase. În afara zgomotului aerodinamic, există
şi vibraţii mecanice, determinate în principal de neechilibrajul rotorului şi de uzura lagărelor.
În mod curent, drept criteriu pentru aprecierea zgomotului produs de ventilatoare se
foloseşte nivelul de intensitate acustică în decibeli, definit prin relaţia logaritmică

I
L  10 lg
I0
în care I este intensitatea acustică, iar I0=10-12[W/m2] - intensitate corespunzătoare pragului minim
al audibilităţii. Testele de zgomot se fac cu fonometre, în instalaţii speciale denumite camere fonice.
Ventilatoarele se consideră silenţioase dacă nivelul de intensitate sonoră la distanţa de 1,5 m este
sub 60 dB, pentru banda de frecvenţă de la 80 Hz la 8 000 Hz, la orice punct de funcţionare de pe
caracteristica pt(Q).