Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut, De la om şi feară, până l-acea floare, Carea vegetează numai un minut!
Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte, Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor, Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte, De când văd lumina, şi până când mor!
Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge, De foc şi de apă, ce m-ar nimici; Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge Cursele duşmane, verunde vor fi.
Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu Care o propuse simplu fără ceartă Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.
Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase, Până când să vie dascălul ceresc Ce prin suferirea morţii glorioase A plântat în lume spirit creştinesc.
În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină, Ură-n loc de pace între fii şi fraţi Ale lor cuvinte nu prind rădăcină Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.
Te măresc fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă, Carea greu mă mustră de-am păcătuit, Şi mă desfătează cu bunăvoinţă, De-am făcut dreptate celui asuprit!