MODELUL DRAMATURGIC AL LUI E.

GOFFMAN

E. Goffman (1922-1982), reprezentant tipic al sociologiei interacţioniste, considera că

important este studiul practicilor interacţioniste folosite de actorii sociali. E. Goffman este
preocupat de interacţiunile umane în viaţa cotidiană, interacţiuni care generează adevărate
„ceremoniale sociale”. Pt. Goffman aceste interacțiuni pot fi analizate din diverse perspective:
conversații, întâlniri întâmplătoare, evenimente, toate acestea desemnând “relațiile sintactice”
care reunesc diverse persoane. Viaţa socială ]n genere este o imensă scenă de teatru pe care
indivizii, ca nişte veritabili actori, după o dramaturgie stabilită de coduri morale, calcule
personale, de capcane, de intenţii, îşi compun o faţadă sau îşi produc rolurile sociale.

In lucrarea La mise en scene de la vie cotidiene vol. I „La presentation de soi” (1973) [ed.
Engl. 1959] E. Goffman descrie teatralitatea întâlnirilor cotidiene (performări) şi faptul că în
astfel de ocazii actorii sociali caută să controleze şi să ghideze dialogul pentru a impresiona
interlocutorii. La rândul lui, interlocutorul caută informații iar dialogul se concentrează pe ideea
că cei doi doresc să evite situațiile stânjenitoare. Fiecare va acționa ca şi cum ar fi pe o scenă
(care reprezintă viața socială) [Shakespeare: „All the World is a Stage”]. Însă există şi o parte
ascunsă, din spatele scenei care nu este făcută publică (backstage). Reprezentația actorului social
are două limite opuse de la cinism la sinceritatea.

In volumul al doilea din cartea citată şi intitulat „Les relations en publique‟ (1973 fr ;
1963 engl.) E Goffman desemnează orice individ ca fiind o unitate vehiculară (UV) care este „o
cabină/o carcasă de un anumit tip controlată de obicei din interior de către un pilot sau navigator
uman‟. « Orice UV respectă un cod de circulație adică un ansamblu de reguli cu scopul de a se
deplasa între două puncte. ». Codul de circulație e necesar pentru a evita coliziunile. Deplasarea
UV tine de două procese importante pentru organizarea vieții publice: exteriorizare şi baleiaj
vizual (scanare). Cu alte cuvinte orice actor social îşi exteriorizează comportamentul (şi astfel
intențiile lui sunt vizibile pentru ceilalți) iar in acelaşi timp va vizualiza continuu propria
deplasare in spațiu. UV poate fi singură sau însoțită de alte „unități interacționale‟.

In spațiul public UV îşi pot exercita dreptul asupra unui teritoriu anumit (in sensul
etologic al termenului). Aceste teritorii pot fi fixe sau situaționale (folosite ca bunuri colective).
Orice UV are şi rezerve egocentrice (spațiul din jurul individului). E. Goffman identifica astfel
mai multe teritorii:

1. Spațiul personal
2. Locul (spațiu in care un actor social poate avea dreptul temporar de utilizare). Ex: cabina
de telefonul, șezlong etc
3. Spațiul util: spațiul înconjurător destinat unei nevoi materiale evidente
4. Rândul : ordine in care, având un drept anume, prin raportare la alții cu acelaşi drept in
ac. situaţie
5. Anvelopa: pielea
6. Teritoriile posesiunii (ansamblu de obiecte „ale mele‟ dispuse in jurul corpului)
7. Rezervele de informații
8. Domenii rezervate conversației

Orice teritoriu care este revendicat in vreun fel (in virtutea unui drept) poate fi „marcat‟ astfel
incit ceilalți sa înțeleagă lipsa accesului. Marcarea se face de obicei cu un obiect plasat in centrul
teritoriului dar si in alte forme. Daca marchezi un teritoriu printr/un obiect personal te expui
furtului !

***

Tema centrală în gândirea lui E. Goffman este aceea de ordine interacţională cu sensul de ordine
morală, reguli sociale de conduită, proceduri individuale folosite în colectivităţile umane diverse.
„Situaţia” înseamnă pentru E. Goffman, coprezenţă dar nu numai corporală ci şi interacţională in
sens larg: fiecare actor este o sursă de informații pentru altul în dublu sens:

- Ce transmite individul, actorul social;

- Comportamentul non-verbal (expresivitate, accent, postură, mimică, contact

vizual, aparenţă fizică).

Se deduce de aici că fiecare participant atribuie acţiunii interlocutorilor o semnificaţie, o

intenţionalitate, o raţionalitate. Schimbul social nu se poate face însă fără un acord prealabil
asupra condiţiilor în care se petrec interacţiunile.
In alt volum (Facon de parler 1987; Forms of talks 1981) EG spune că atunci când doi actori
vorbesc este dificil să îi analizezi deoarece pot lipsi expresii din structura gramaticală a
dialogului; pot apare intervenții non verbale, pot apare tăceri, exclamații, onomatopee etc. In
orice situaţie însă emițătorul vrea sa știe daca a fost înțeles iar destinatarul vrea sa știe daca a
înțeles corect cele auzite. EG considera conversația un „schimb ritual‟. De ce este un ritual ? Pt.
ca de ex. pentru a începe o conversație cu persoane străine trebuie să ne scuzăm încă de la
început ! Apoi conversația respecta un ritual pentru a gestiona riscurile şi ocaziile specifice
oricărui dialog. Un alt tip de conversație este auto comunicarea (solilocviul). Deși este des
practicată, auto comunicarea nu este acceptată in public.

In actul conversațional este importantă (1)„poziția‟ actorului un concept prin care E.

Goffman desemnează postura, atitudinea, dispoziția (proiectarea personala către
ceilalți) !Dialogul este apoi ghidat de schimburile confirmatoare (dominate de generozitate şi
gratitudine) sau de schimburi reparatorii (atunci când s/a comis un prejudiciu fata de
interlocutor, sau când în general un actor social a încălcat normele sociale).

De asemenea in dialogurile interindividuale este importanta (2) expresia corporala sau gestica
(dincolo de ceea ce transmite in mod inconștient: gen, vârsta, clasa sociala, starea sănătății).
Expresiile corporale sunt de mai multe feluri:

a. Expresii corp. de orientare (conduita așteptata si motivata de o situaţie obiectiva)

b. Expresii corp. circumspecta (conduita care sa dea asigurări de normalitate)
c. Expr. corp. exagerate

Se pune întrebarea dacă analizele de acest tip vor rămâne la nivel micro-sociologic sau pot fi

legate de analize la nivel macro-sociologic. E. Goffman crede că „da”, pentru că la intersecția

dintre micro- şi macro- social se configurează ordinea interacţională dar şi ordinea socială.

Când se referă la ordine interacţională E. Goffman înțelege o ordine simbolică, cognitivă, o

ordine a situației „aici şi acum”. Dată de semnificațiile atașate comportamentelor celorlalți dar şi
celor personale, în funcţie de un anumit „cadru” (adică de logica internă a interacțiunii sau
întâlnirii, principiile organizării sale). Acest „cadru” ne dictează chiar comportamentul, de unde
şi importanţa unei sociologii a cadrelor.
In lucrarea Frame Analysis (1974) E. Goffman distinge între cadre:

· Primare (naturale şi sociale); -independente de actor

· Secundare (modalizări şi fabricaţii)

CADRELE PRIMARE ne permit să identificăm mediul fizic (enviroment) iar cele sociale supun
evenimentul unor norme sociale/ acţiunea socială este supusă unei evaluări sociale.

CADRELE SECUNDARE se disting prin transformarea unei activităţi după un cadru primar luat
drept model. Modalizări (de exemplu muzica) aduc un consens pentru cei din jur in timp ce
fabricaţiile (adică eforturi deliberate care orientează activitatea individului – de exemplu: fals,
plagiat, impostură) -creează divergențe cu cei din jur. Exista fabricații inofensive (farse, strategii
diverse) dar şi fabricații abuzive (escrocherii)

***

In concluzie actorul social, ca un actor pe o scenă, va interpreta diferite roluri, diferite partituri în
funcţie de publicul pe care îl are în faţă. Scopul acestei reprezentări este de a crea şi a conserva
acea faţadă a individului. Dacă există o latură ascunsă, latentă a oricărui actor social atunci
faţada este prin excelenţă neascundere, punere în scenă, conservarea unei imagini sau
conservarea unui status social. Tocmai de aceea construirea fațadei ține de mai multe elemente:

-decorul oricărei acțiuni;

- faţada personală (sex, vârstă, rasă, talie);

-aparența (care dezvăluie statutul social);

-stilul.

În cursul unei reprezentări actorul comunică impresii cu privire la eul social, însă întotdeauna va
pendula între identitatea virtuală şi cea reală. Distanța dintre acestea lasă loc interpretărilor şi
chiar posibilităţii de a fi stigmatizat. Odată ce ai un atribut pregnant (pozitiv sau negativ) există
riscul de a fi stigmatizat. Cum stigmatul este în strâns raport cu sistemul așteptărilor dat de
experiență, atunci el este produsul unei relaţii sociale. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt
persoane ci puncte de vedere” (Spune EG in vol. Stigmate, 1975)
Obs: lectura obligatorie E.G. Azilurile (2005). Iaşi , Ed. Polirom,

Completare curs: Precizări privind vol. Azilurile (2005) Iaşi: Ed. Polirom

EG introduce conceptul de Total Institution (instituție totală; fr. Institution totalitaire)

Obs: pt EG instituția este un organism social, un loc în care o activitate particulară are loc
în mod regulat.

IT=loc de rezidență şi de muncă unde un mare număr de indivizi, plasați în aceeaşi situație, rupți
de lumea exterioară pentru o perioadă relativ lungă duc o viață închisă ale cărei reguli sunt
minuțios precizate.

IT=loc de coerciție pentru a modifica personalitatea umană

=este un mix social (în acelaşi timp comunitate rezidențială şi organizație reglementată)

IT=nu caută să impună o altă cultură dar ajută la deculturalizare (dezadaptare, desocializare)

EG indică cinci tipuri de instituții totale:

1. Organisme care se ocupă de persoane incapabile să se ajute şi inofensive (orbi, bătrâni,

orfani etc.)
2. Organisme care se ocupă de persoane incapabile să se ajute dar periculoase pentru
societate chiar dacă nocivitatea e involuntară (sanatorii, spitale psihiatrice, leprozerii).
3. Organisme destinate a proteja comunitățile contra amenințărilor intenționate (închisori,
câmp cu prizonieri, câmp concentraționar etc.)
4. Organisme destinate asigurării condițiilor pentru anumite sarcini date (cazarmă, nave,
internate, șantier, fort colonial etc.)
5. Organisme care asigură retragerea din lume (abații, mănăstiri, schituri, alte comunități
religioase)

In instituțiile totale există două grupuri: personalul şi pacienții. Cele două grupuri sunt
diferite: personalul nu locuiește in IT decât 8 ore pe zi, in timp ce pacienții locuiesc permanent
pe un anumit termen.
 De la internare personalitatea pacienților este mortificată, umilită, degradată, schimbată
radical. Tehnicile de mortificare sunt: izolarea (un gen de „moarte civilă‟) ceremoniile de intrare
(au scopul de a da noului venit conștiința noului statut prin deposedarea de haine etc.) despuierea
(se iau obiectele personale) degradarea sinelui (pierderea sentimentului de securitate personală,
adoptarea unor posturi umile, impunerea unui stil de viață uniformizator) contaminarea fizică
(prin apropierea fizică de ceilalți), contaminare morală (melanj de grupe de vârstă, de etnii, rase
de obicei in camere colective).

EG descrie apoi căile depersonalizării: ricoșeul (a provoca o ripostă defensivă care este
pretext pentru un nou atac) controlul activităților minore, recluziunea şi alienarea, sistemul de
privilegii (ansamblu de drepturi şi îndatoriri care decurg din aplicarea regulamentelor). De
asemenea EG a analizat şi strategiile de adaptare ale pacienților IT.