6.

CALIFICAREA DUPĂ ELEMENTELE COMPONENŢEI DE INFRACŢIUNE

Calificarea după obiectul infracțiunii
În procesul de calificare a infracţiunilor are loc confruntarea circumstanțelor faptei săvîrşite în realitatea înconjurătoare cu
semnele componenţei de infracţiune cuprinse în cadrul unei norme de drept. Corespunderea semnelor faptei comise se
determină în raport cu semnele şi elementele componenței de infracţiune. Din analiza art.15 CP RM rezultă că componenţa de
infracţiune este formată din 4 elemente:
1) obiectul infracţiunii;
2) latura obiectivă a infracţiunii;
3) subiectul infracţiunii;
4) latura subiectivă a infracţiunii.
În calitate de semne ale laturii subiective se deosebesc:
 vinovăţia,
 motivul,
 scopul,
 emoţiile.
!!! Procesul de calificare a infracțiunii începe cu determinarea corespunderii exacte a semnelor laturii obiective conţinute în
dispoziţiile normelor Părţii Speciale a Codului penal cu semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.

a) În primul rînd, din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune are loc determinarea obiectului infracţiunii şi a
semnelor ce fac parte din acesta (obiectul juridic generic, obiectul juridic special (fie că acesta este simplu, fie că este complex),
obiectul material şi victima infracţiunii).
b) Ulterior se stabileşte latura obiectivă (comportamentul exteriorizat al persoanei), subiectul (persoana care săvîrşeşte
infracţiunea).
c) În cele din urmă, se stabilește latura subiectivă a infracţiunii (atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta
prejudiciabilă comisă, iar în cazul componenţelor material – şi faţă de urmările prejudiciabile), precum şi semnele ce le
corespund acestora.

!!! Cercetarea unei fapte infracţionale începe de la semnele obiective.

Obiectul infracţiunii este ceea la ce se atentează prin fapta infracţională, adică spre ce este îndreptată infracţiunea, ce încală şi
cui îi cauzează sau este în stare să-i cauzeze vreun prejudiciu. Doctrina autohtonă defineşte obiectul infracţiunii ca fiind
totalitatea valorilor sociale şi relaţiilor sociale create în jurul acestor valori care sînt prejudiciate ori vătămate prin fapta
infracţională. Orice faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, presupune încălcarea unor valori sociale, nefiind
infracţiune fără obiect.
!!! nu constituie infracțiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal,
dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Obiectul infracţiunii poate constitui temei de pornire a urmăririi penale. Tot în baza obiectului infracţiunii este efectuată
calificarea iniţială a infracțiunii. !!! Determinarea obiectului atentării constituie baza alegerii unui grup al componenţelor de
infracţiune unde trebuie de căutat norma juridico-penală concretă care cuprinde semnele faptei prejudiciabile comise.
Rolul stabilirii obiectului infracțiunii la calificare este dictat de faptul că:
1) constituie unul din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune, lipsa căruia duce la inexistenţa infracţiunii;
2) reprezintă criteriul de grupare a infracţiunilor pe anumite categorii.
Indicarea obiectului infracţiunii în conţinutul incriminării este o necesitate obiectivă. Activitatea celor abilitaţi cu aplicarea
legii penale este uşurată atunci cînd obiectul special al infracţiunii este clar stabilit.
La adoptarea textului normativ, legiuitorul utilizează diverse tehnici de determinare a obiectului protecţiei penale în
conţinutul unei infracţiuni, şi anume:
-În unele cazuri acesta se indică expres în textul legii.
-Poate să rezulte din conţinutul obiectului material/imaterial.
-Poate să reiasă din statutul special al victimei infracţiunii.
-Deseori legiuitorul recurge la indicarea obiectului apărării penale prin stipularea comportamentului ilegal interzis de legea
penală sub consecinţa aplicării unei pedepse penale.
-Una din căile de determinare a obiectului infracţiunii este interpretarea sistematică a dispoziţiei normei de incriminare în
raport cu titulatura capitolului din Partea Specială a Codului penal în care este amplasată norma incriminatoare.

Luînd în considerare gradul de ierarhizare a valorilor sociale care formează obiectul infracţiunii, se evidenţiază:
 obiectul juridic general,
 obiectul juridic generic,
 obiectul juridic special.
Obiectul juridic general este comun pentru toate infracţiunile, fiind constituit din totalitatea valorilor sociale protejate de legea
penală, de aceea nu are mare importanţă la calificarea infracţiunilor, decît în măsura în care, la etapa iniţială a urmăririi penale,
permite delimitarea infracţiunilor de alte încălcări de lege, în special de faptele contravenţionale.
Obiectul juridic generic, acesta este constituit din mănunchiul valorilor sociale de aceeaşi natură ocrotit de legea penală. În
legislaţia penală a RM, obiectul juridic generic este desprins din titulatura capitolelor din Partea Specială a Codului penal. Toate
infracţiunile din cadrul unui capitol au acelaşi obiect juridic generic.
Rolul obiectului juridic generic:
 1) permite gruparea infracţiunilor pe anumite categorii. La baza sistematizării infracţiunilor din Partea Specială a Codului
penal în cele 18 capitole stă obiectul juridic generic;
2) determină deducerea obiectului juridic special.
Obiectul juridic special (specific) reprezintă valoarea socială individuală concretă care este lezată sau pusă în pericol nemijlocit
prin comiterea unei fapte infracţionale concrete. În opoziţie cu obiectul juridic generic, prin obiect juridic specific sau individual
se înţelege obiectul juridic propriu-zis al infracțiunii, specific fiecărei infracţiuni, constituit din relaţiile sociale formate în jurul şi
datorită unei valori sociale specifice, subordonate uneia dintre valorile fundamentale, relaţii a căror formare, desfăşurare sau
dezvoltare nu ar fi posibilă fără apărarea împotriva infracţiunii a acelei valori.
Comparativ cu obiectul juridic generic, !!! determinarea obiectului juridic special are importanță la alegerea normei juridico-
penale concrete.
1) Procesul alegerii normei de drept penal pentru efectuarea calificării corespunzătoare a infracţiunii începe cu
identificarea obiectului general (dacă fapta constituie infracţiune sau altă încălcare de lege).
2) Mai departe, acest proces continuă cu stabilirea obiectului generic (evidenţierea grupului de infracţiuni sub a căror
incidenţă ar putea cădea fapta prejudiciabilă comisă).
În final se determine valoarea socială concretă lezată sau pusă în pericol prin fapta infracțională săvîrşită. Stabilirea obiectului
juridic special (a valorii sociale concrete care a fost vătămată sau periclitată) deseori se face cu ajutorul celorlalte elemente ale
infracţiunii.
!!! O importanță deosebită are determinarea obiectului juridic special la calificarea infracţiunii, mai ales atunci cînd obiectul
juridic special este unul complex (este cazul infracţiunilor complexe).
!!! Dacă obiectul juridic principal al infracţiunii este situat în planul obiectului juridic generic al infracţiunii, atunci obiectul
juridic secundar al infracţiunii se situează, de regulă, în planul altor obiecte juridice generice ale infracţiunii.
!!! Anume obiectul juridic principal al infracţiunii este cel care determină locul normei incriminatoare într-un capitol sau altul al
legii penale.
!!! Orice infracțiune complexă este formată dintr-un obiect juridic principal şi unul sau mai multe obiecte juridice secundare.
!!! Dacă infracțiunea are mai multe obiecte juridice secundare şi acestea au un caracter alternativ, atunci pentru calificare nu
are relevanţă dacă au fost lezate sau puse în pericol toate valorile sociale secundare sau doar una din ele.

Obiectul material al infracţiunii

Nu toate infracţiunile au obiect material, ci numai acelea în cazul săvîrşirii cărora valoarea socială ocrotită se proiectează (nu
constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială, astfel că valoarea socială şi, implicit, relaţiile sociale ocrotite de legea
penală pot fi vătămate sau ameninţate prin influenţarea asupra acestei entităţi.
Obiectul imaterial presupune entitatea incorporală asupra căreia se îndreaptă nemijlocit fapta infracțională, prin al cărui
intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.
Rolul obiectului material/imaterial:
a) în unele componenţe de infracţiune este semn obligatoriu, unde, în lipsa acestuia, fapta nu poate fi calificată ca
infracţiune (de ex., nu poate fi calificată potrivit art.145 CP RM, în formă consumată, fapta persoanei de lipsire ilegală şi
intenţionată de viaţă a altei persoane, dacă lipseşte corpul persoanei);
b) permite stabilirea obiectului juridic special.

Victima infracţiunii.
În contextul obiectului infracţiunii, victima apare ca unul din subiecţii relaţiei sociale – cel care are de suferit de pe urma
săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală. Victima infracțiunii este subiect, însă nu al infracţiunii, dar ar relaţiei sociale apărate
de legea penală.
Victima infracţiunii poate fi privită sub 3 aspecte:
1) sub aspect material (juridico-penal) – persoană căreia i se aduc careva atingeri fizice şi/sau psihice;
2) sub aspect procesual – participant la procesul penal căruia prin comiterea infracţiunii i s-a cauzat un prejudiciu material,
fizic sau moral;
3) sub aspect victimologic.
Din punct de vedere procesual, potrivit alin.(1) art.59 CPP RM, prin victimă se înţelege orice persoană fizică sau juridică căreia,
prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
În doctrină, în sens juridico-penal, prin victimă a infracţiunii se are în vedere persoana, ale cărei drepturi sau interese legitime
sînt încălcate prin săvîrşirea infracţiunii.
Sub aspect victimologic, victimă a infracţiunii este orice fiinţă umană care suportă în mod direct sau indirect în urma
infracţiunii un prejudiciu moral, fizic sau material.
Uneori, victima infracţiunii este semnul de bază, care diferenţiază o componență de infracţiune de alta (de ex., traficul de fiinţe
umane (art.165 CP RM) se deosebeşte în cea mai mare parte de traficul de copii (art.206 CP RM) prin semnul obiectiv – victima
infracţiunii).

Calificarea după latura obiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă reprezintă unul din cele 4 elemente ale componenţei infracţiunii şi constă în totalitatea condiţiilor cerute
de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
Laturii obiective îi corespund următoarele semne:
 fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea);
 urmările prejudiciabile;
 legătura cauzală dintre faptă şi urmările prejudiciabile;
 mijlocul şi instrumentul de săvîrşire a infracţiunii;
  metoda comiterii infracţiunii;
 timpul;
 locul;
 alte semne (împrejurările faptei, ambianţa, consimţămîntul victimei sau lipsa acestuia).
!!! Nu toate semnele laturii obiective au importanţă la calificare, ci doar acelea care sînt constitutive. Din toate semnele laturii
obiective, doar fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacțiunea) este semn constitutiv obligatoriu.
!!! Determinarea corectă a laturii obiective a componenței infracţiunii reprezintă o premisă absolut necesară a temeiului
răspunderii penale.

Fapta prejudiciabilă. Actul de conduită reprezintă principalul semn al laturii obiective, fiind totodată un semn obligatoriu al
componenţei de infracțiune. Nu există infracţiune fără faptă prejudiciabilă. Dreptul penal interzice sancţionarea simplei intenţii,
chiar dacă aceasta este una infracţională.
Fapta penală se realizează:
 prin acte materiale – în cazul celor mai multe infracţiuni (omorul intenţionat, răpirea unei persoane, furtul, incestul
etc.);
 în scris – este cazul infracţiunilor de fals (falsul în acte publice (art.332 CP RM), falsul în documentele contabile (art.335 1
CP RM), confecţionarea documentelor oficiale false (art.361 CP RM) etc.);
 prin cuvinte – declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art.312 CP RM), chemările la răsturnarea
sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale a RM (art.341 CP RM);
 în formă mixtă – poate îmbina mai multe modalităţi de realizare (de ex., denunţarea falsă (art.311 CP RM) poate fi
făcută atît verbal, cît şi în scris, sau ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate
avea loc atît prin acte materiale, cît şi prin cuvinte).
Importanţă juridico-penală, calificativă, are doar acea faptă care întruneşte trăsăturile caracteristice desprinse din
definiţia legală a infracţiunii, şi anume:
 prejudiciabilitatea;
 ilegalitatea;
 vinovăţia;
 pasibilitatea de pedeapsă penală;
 lipsa vreunei circumstanţe menite să înlăture caracterul infracţional al faptei (cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei – art.35 CP RM).
!!! Fapta prejudiciabilă întotdeauna constituie semn principal al componenței de infracţiune de bază, calificative şi privilegiate.
Ea poate fi stabilită explicit sau implicit, poate fi constantă sau variabilă.
Pentru determinarea exactă a faptei prejudiciabile în conţinutul unei componenţe de infracţiune concrete, lucru necesar
efectuării unei calificări corecte, este necesar de a stabili modalităţile tehnico-legislative la care recurge legiuitorul pentru
reflectarea faptei prejudiciabile în cadrul unei norme de drept incriminatoare. În acest sens, se deosebesc următoarele
procedee tehnico-legislative:
indicarea explicită în dispoziţia normei de incriminare a comportamentului infracţional (pasiv sau activ) pasibil de răspundere şi
pedeapsă penală. Respectivul procedeu legislativ este cel mai des utilizat de legiuitor.

indicarea implicită a faptei prejudiciabile în dispoziţia normei. În asemenea cazuri, fapta prejudiciabilă este dedusă, de regulă,
din conţinutul urmărilor prejudiciabile, aceasta constituind cauza determinantă în apariţia efectului (urmărilor prejudiciabile).

fapta nu este reflectată în dispoziţia normei de incriminare, ci într-o altă normă la care se face trimitere . Procedeul respectiv
este utilizat de legiuitor pentru a nu încărca textul legii penale.

fapta prejudiciabilă este indicată în dispoziţia normei incriminatoare, însă pentru aflarea conţinutului acesteia este necesară
apelarea la alte acte normative. Este cazul normelor din Partea Specială a Codului penal care conţin dispoziţii de blanchetă.

Modalităţile faptei prejudiciabile. !!! Ca modalitate de realizare, elementul material poate consta fie într-o atitudine
pozitivă (comisiune), fie într-o atitudine negativă (omisiune), deci poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune.
Acţiunea – comportamentul activ al persoanei. Unele infracţiuni pot fi comise doar prin acţiune.
!!! În cele mai dese cazuri, momentul iniţial şi cel final ale acţiunii sînt descrise în dispoziţia normei de incriminare. Dacă
dispoziţia normei este una de blanchetă, atunci, pentru identificarea momentului inițial şi a celui final ale acţiunii prejudiciabile
este necesar a se apela la actele normative de rigoare, la care face trimitere norma din Partea Specială a Codului penal.
Se deosebesc următoarele tipuri de infracţiuni cu componenţe formale, în dependenţă de modalitatea de descriere a
acţiunii prejudiciabile în cadrul dispoziţiei normei:
infracţiunea simplă – momentul iniţial practic coincide cu momentul final (de ex., incestul (art.201 CP RM), divulgarea
secretului adopţiei (art.204 CP RM), transmiterea unei boli venerice (art.211 CP RM));
infracţiunea continuă – fapta care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale
(de ex., însușirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP RM), purtarea, păstrarea
ilegală a armelor şi a muniţiilor (art.290 CP RM), evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP RM)).
infracţiunea prelungită (continuată) – fapta săvîrşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni
infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune (de ex., fapta de sustragere pe părţi a unui
bun). Pot fi prelungite şi următoarele infracțiuni: escrocheria (art. 190 CP RM)).
infracţiunea complexă – infracţiune care atentează concomitent la mai multe obiecte ale protecţiei penale, ori formată din
două sau mai multe acţiuni prejudiciabile, ori care cauzează două sau mai multe urmări prejudiciabile, ori caracterizată prin
două forme de vinovăţie (de ex., traficul de fiinţe umane (art.165 CP RM), tîlhăria (art.188 CP RM), şantajul (art.189 CP RM).
Inacţiunea – comportamentul pasiv al persoanei, în prezenţa obligaţiei şi posibilităţii de a acţiona într-un anumit mod, cerut
de norma de incriminare; pentru a fi în prezenţa inacţiunii drept modalitate a faptei prejudiciabile, trebuie întrunite două
condiţii:
 condiţia obiectivă;
 condiţia subiectivă.
Condiţia obiectivă se manifestă prin neexecutarea obligaţiilor impuse de a acţiona într-un anumit mod; obligaţia de a
acţiona poate avea drept sursă:
a) legea sau alt act normativ (de ex., obligaţia de a acorda ajutor unui bolnav, în contextul infracţiunii prevăzute la art.162
CP RM, poate să rezulte atît din lege (de ex., Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii), cît şi din alte acte normative (de ex.,
Regulamentul Circulaţiei Rutiere aprobat prin HG RM nr.357/2009);
b) contractul (de ex., obligaţia de a acţiona, în contextul infracţiunii de lipsire de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM),
poate să rezulte din încheierea unui contract);
Condiţia subiectivă constă în posibilitatea reală a persoanei de a săvîrşi o acţiune concretă aflîndu-se în anumite condiţii. În
cazul concursului de obligaţii (existenţa obligaţiei faţă de mai multe persoane), dacă făptuitorul poate acţiona faţă de o
persoană, dar faţă de alta este în imposibilitate, comportamentul acestuia va fi apreciat în limitele stării de extremă necesitate.
Este cazul medicului aflat în imposibilitate de a acorda primul ajutor medical concomitent mai multor persoane.
Doctrina clasifică inacţiunea în două tipuri:
1) inacţiune pură;
2) inacţiune mixtă.
Inacţiunea pură – inacţiunea care, potrivit legii penale, pe de o parte, nu este însoţită de careva acţiuni, iar, pe de altă parte, nu
presupune cauzarea unor urmări prejudiciabile. În cazul inacţiunii pure, răspunderea penală survine doar pentru
comportamentul pasiv propriu-zis, fără a fi însoţit de unele acţiuni cerute de lege şi fără cauzarea unor urmări prejudiciabile.
Drept ex. de inacţiune pură poate servi lăsarea în primejdie (art.163 CP RM) sau neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP
RM).
Inacţiunea mixtă – inacţiunea care, potrivit legii penale, pe de o parte, este însoţită de careva acţiuni, iar, pe de altă parte,
poate duce la cauzarea unor urmări prejudiciabile.
Avînd la bază comportamentul făptuitorului, activ sau pasiv, infracţiunile se clasifică în:
 comisive;
 omisive.
 Pentru a califica o faptă comisivă potrivit unei norme din Partea Specială a Codului penal, este necesar a determina
dacă respectiva faptă a fost săvîrşită prin încălcarea unei dispoziţii prohibitive a legii penale (dispoziţie care interzice
săvîrşirea unei anumite acţiuni).
 Per a contrario, calificarea unei fapte omisive presupune stabilirea faptului dacă a fost încălcată o dispoziţie onerativă
a legii penale (dispoziţie care obligă la un anumit comportament).

Urmările prejudiciabile – modificările negative în valorile sociale protejate de legea penală, cauzate prin acţiunile/inacţiunile
subiectului infracţiunii. Urmarea prejudiciabilă este rezultatul faptei ce constă în schimbarea pe care săvîrşirea acţiunii sau
inacţiunii interzise o produce în lumea obiectivă, externă.
!!! Doar în cadrul componențelor materiale sînt prezente urmările prejudiciabile.
!!! Totodată, deşi unele componenţe de infracțiune sînt formale, în cazul unor semne calificative suplimentare, acestea se pot
transforma în materiale, atunci cînd legiuitorul cere urmarea prejudiciabilă în calitate de semn constitutiv.
În doctrina dreptului penal urmările prejudiciabile se clasifică în:
1) După caracterul urmărilor:
a) materiale – urmările sub forma prejudiciului fizic sau patrimonial, care pot fi determinate cu exactitate. Este cauzat
un prejudiciu fizic în cazul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Prejudiciu patrimonial este cauzat, de ex., prin
săvîrşirea infracţiunilor comise prin sustragere. Urmările prejudiciabile materiale nu trebuie confundate, pe de o parte, cu
daunele materiale (acestea din urmă constituind doar o formă a urmărilor prejudiciabile materiale), iar, pe de altă parte, cu
componenţele materiale de infracţiune;
b) nemateriale (formale) – urmările prejudiciabile sub forma unor daune reale, care nu pot fi determinate cu exactitate
(de ex., în cazul infracţiunii prevăzute la art.328 CP RM).
2) După gradul prejudiciabil:
a) urmări prejudiciabile prevăzute în calitate de semn constitutiv al componenței de bază (vătămarea intenţionată
gravă, medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, furtul, jaful);
b) urmări prejudiciabile prevăzute în calitate de semn calificativ al componenței de infracţiune (de ex., vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii soldată cu decesul persoanei (alin.(4) art.151 CP RM), provocarea
ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit.c) alin.(2) art.159 CP RM)).
3) După modul de descriere în textul legii penale:
a) urmări prejudiciabile indicate expres în textul legii penale (de ex., vătămarea intenţionată gravă, medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii);
b) urmări prejudiciabile care nu sînt indicate expres în dispoziţia normei de incriminare, dar care, prin interpretare,
rezultă în mod implicit (de ex., omorul intenţionat sau omorul săvîrşit în stare de afect);
c) urmări prejudiciabile, conţinutul cărora este determinat prin referire la alte norme din cadrul legii penale (de ex.,
vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect (art.156 CP RM), vătămarea gravă ori
 medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă (art.157 CP RM)). Pentru aflarea conținutului urmărilor
prejudiciabile ale infracţiunilor sus-indicate este necesar a se apela la normele de la art.151 şi 152 CP RM;
d) urmări prejudiciabile, conţinutul cărora este determinat prin referire la alte acte normative (de ex., pentru
identificarea urmărilor prejudiciabile a infracţiunii prevăzute la art.183 CP RM (încălcarea regulilor de protecție a muncii),
trebuie analizate prevederile Regulamentului privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin HG RM
nr.1361 din 22.12.2005);
e) urmări prejudiciabile determinate prin semne definitorii (de ex., pentru aflarea conţinutului urmărilor prejudiciabile
ale infracţiunii prevăzute la alin.(4) art.186 CP RM (furtul săvîrşit în proporţii mari), este necesar a se apela la norma de la
alin.(1) art.126 CP RM, normă care defineşte proporţiile mari);
f) urmări prejudiciabile determinate prin semne estimative, adică prin semne, conţinutul cărora nu este stabilit exact
de legiuitor la adoptarea textului de lege (de ex., lit.f) alin.(3) art.171 CP RM – violul soldat cu alte urmări grave, lit.f) alin.(3)
art.189 CP RM – şantajul soldat cu alte urmări grave). Deoarece legiuitorul nu defineşte sintagma „alte urmări grave”, cel
abilitat cu aplicarea legii penale este pus în situaţia de a aprecia dacă în anumite cazuri concrete este sau nu aplicabil
respectivul semn calificativ.
4) După construcţia în dispoziţia normei de incriminare:
a) urmări prejudiciabile simple (de ex., urmarea fizică cauzată prin lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a unei
persoane, ori prejudiciul patrimonial efectiv cauzat prin săvîrşirea furtului);
b) urmări prejudiciabile complexe (de ex., sustragerea deschisă a bunurilor cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei (urmarea prejudiciabilă primară îl formează prejudiciul patrimonial efectiv cauzat prin fapta
de sustragere, iar vătămarea cauzată integrităţii corporale sau sănătăţii constituie urmarea prejudiciabilă secundară),
cauzarea mai multor urmări prejudiciabile prin fapta de diversiune (art.343 CP RM), vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii soldată cu decesul persoanei din imprudenţă (alin.(4) art.151 CP RM)).

Rolul urmărilor prejudiciabile în cadrul componenţei de infracţiune şi la calificare:

1) în cadrul componenţelor materiale – semn obligatoriu;
2) mărimea daunei cauzate – temei al criminalizării sau decriminalizării unor fapte;
semn decisiv de delimitare a infracţiunilor. În legislaţia penală a RM sînt norme ce prevăd infracţiuni care atentează la aceeaşi
valoare socială şi relaţii sociale şi pot fi săvîrşite prin acţiuni/inacţiuni identice, cu aceeaşi formă de vinovăţie, dar cauzează
urmări prejudiciabile cu caracter diferit.

Legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă. Problema privind stabilirea legăturii cauzale dintre faptă şi urmarea
prejudiciabilă este una dintre cele mai stringente în teoria dreptului penal. !!! Legătura cauzală este semn obligatoriu pentru
componenţele de infracţiune materiale.
!!! Legătura cauzală, ca semn al laturii obiective, formează conexiunea dintre fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea), ce
constituie cauza, şi urmarea prejudiciabilă, ce constituie efectul. Legătura cauzală presupune cu necesitate doi termeni între
care se stabileşte aceasta, şi anume:
 fenomenul cauză;
 fenomenul efect.
Calificarea legăturii cauzale în ipoteza infracţiunilor săvîrşite în participație parcurge două etape:
în cadrul primei etape are loc determinarea legăturii cauzale între acţiunile/inacţiunile organizatorului, instigatorului,
complicelui şi decizia luată de autor de a săvîrşi infracţiunea;
în cadrul celei de-a doua etape se stabileşte legătura cauzală între acţiunile/inacţiunile autorului şi urmarea socialmente
periculoasă survenită.

Semnele secundare ale laturii obiective. Astfel de semne ale laturii obiective ca mijlocul şi instrumentul de săvîrşire a
infracţiunii, metoda comiterii infracţiunii, timpul, locul, ambianţa, circumstanţele (împrejurările) faptei, consimţămîntul victimei
sau lipsa acestuia sînt mai rar folosite de către legiuitor la descrierea laturii obiective a infracţiunii în cadrul dispoziției normei
de incriminare. Respectivele semne ale componenţei infracţiunii, de regulă, sînt facultative.
!!! Doar ca excepţie, acestea devin obligatorii, şi anume atunci cînd sînt prevăzute explicit sau implicit în dispoziţia normei
incriminatoare, avînd astfel importanţă la calificare.
Spre ex., mijlocul de săvîrşire a infracţiunii în cele mai dese cazuri nu are importanţă la calificare, ci doar la individualizarea
pedepsei penale. Însă, în cadrul unor componenţe de infracţiune concrete acesta constituie semn obligatoriu (cum ar fi mijlocul
de transport folosit în calitate de mijloc de săvîrşire a infracţiunii prevăzute la art.264 CP RM sau arma ori alte obiecte aplicate
pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, în contextul infracţiunii de huliganism calificat). Timpul evoluează în
calitate de semn constitutiv în contextul fortului, jafului, tîlhăriei etc. (furtul, jaful sau tîlhăria săvîrşită în timpul unei calamităţi),
ori al infracţiunii de pruncucidere (în timpul naşterii sau imediat după naştere). Locul devine semn obligatoriu în conjunctura
faptei prevăzute la alin.(1) art.217 1 CP RM – consumul ilegal de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora,
săvîrşit pe teritoriul instituţiilor de învăţămînt, instituţiilor de reabilitare socială, penitenciarelor, unităţilor militare, în locurile
de agrement, în locurile de desfăşurare a acţiunilor de educaţie, instruire a minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau
sportive ori în imediata apropiere a acestora. Metoda este semn obligatoriu al infracţiunii consemnate la art.314 CP RM –
determinarea la depunerea de declaraţii mincinoase, la formularea de concluzii false sau la efectuarea de traduceri incorecte.
Tocmai metoda este semnul de demarcație între infracţiunea de furt şi cea de jaf.

Calificarea după subiectul infracţiunii

Subiect al infracţiunii este persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi care, în baza faptului că posedă toate
semnele prevăzute de lege pentru această categorie de subiect, este pasibilă de răspundere penală.
 Articolul 21 CP RM prevede entităţile ce pot fi subiecţi ai infracţiunii, şi anume:
1) persoana fizică
2) persoana juridică.
Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al infracțiunii este necesar ca aceasta să întrunească unele condiţii
cerute de lege.
Semnele obligatorii (principale) ale subiectului infracţiunii – persoană fizică, în calitate de element al componenţei de
infracțiune, sînt:
 caracterul fizic;
 vîrsta răspunderii penale;
 responsabilitatea.
Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii doar în condiţiile în care aceasta:
 a săvîrşit o faptă prevăzută de Partea Specială a Codului penal;
 a atins vîrsta, de la care, potrivit legii, pentru infracţiunea corespunzătoare survine răspunderea penală;
 a săvîrşit infracţiunea în stare de responsabilitate.
Referitor la vîrsta răspunderii penale în calitate de semn constitutiv obligatoriu al subiectului infracţiunii, legiuitorul moldav a
mers pe calea instituirii unei limite minime bazate pe capacitatea persoanei care comite o faptă prevăzută de legea penală de a
discerne în acţiunile sale între ce e bine şi ce e rău, de a conştientiza caracterul prejudiciabil al celor comise; persoana care
comite o faptă penală trebuie să aibă discernămînt.
!!! Neatingerea vîrstei generale pentru angajarea răspunderii penale (16 ani) nu exclude antrenarea răspunderii penale pentru
săvîrşirea altei infracţiuni, pentru care vîrsta răspunderii penale este de 14 ani.
Persoana juridică. Odată cu adoptarea noului Cod penal al RM, legiuitorul a introdus persoana juridică în calitate de subiect al
infracţiunii. Pentru legislaţia RM, dar şi pentru persoanele abilitate cu aplicarea legii penale, respectiva completare a cadrului
legal a constituit o novelă legislativă.
Calificarea infracţiunilor comise de un subiect special. Există unele infracţiuni care nu pot fi comise decît de o persoană
care îndeplineşte anumite condiţii sau posedă anumite calităţi şi care astfel devine subiect special. În astfel de cazuri, pentru
calificarea faptei infracţionale este necesar ca subiectul infracţiunii să posede unele astfel de calităţi. În cadrul unor
componențe de infracţiune concrete subiectul special constituie semn obligatoriu.
Prin subiect special al infracţiunii se are în vedere persoana fizică sau juridică care, în afară de calităţile generale cerute de
Partea Generală a Codului penal, trebuie să posede calităţile speciale cerute de norma din Partea Specială a Codului penal, în
care se stabileşte răspunderea pentru acea infracţiune.
Regula de calificare a infracţiunilor cu subiect special rezidă în faptul că, pentru calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit
unei norme de incriminare care cere prezenţa calităţii speciale a subiectului infracţiunii, făptuitorul trebuie să posede o astfel
de calitate; în caz contrar, acţiunile sale nu vor cădea sub tiparul normei ce reclamă prezenţa numitei calităţi. Un asemenea
comportament fie nu va cădea sub incidenţa legii penale, fie va fi încadrat conform unei alte norme.

Calificarea după latura subiectivă a infracțiunii

Latura subiectivă a componenței infracţiunii constituie partea interioară a infracţiunii, care determină atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi de urmările acesteia, sub raportul conştiinţei, voinței şi emoţiilor sale.
Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin prezenţa următoarelor semne:
 vinovăţia,
 scopul,
 motivul.
Toate semnele laturii subiective se împart în:
 principale (obligatorii) – la această categorie se atribuie vinovăţia, fiind semnul fără de care nu poate exista o infracţiune;
 facultative – în cadrul componențelor de infracţiune motivul şi scopul au rolul de semne facultative şi doar în conţinutul
unor infracţiuni concrete pot avea rolul de semne obligatorii.
Modalităţile tehnico-legislative de determinare a formei vinovăţiei subiecţilor infracţiunilor înscrise în Partea Specială a
Codului penal:
1.Forma vinovăţiei este indicată expres în dispoziţia normei de incriminare:
a) intenţie – art.136, 145, 151, 152, 1661, 180, 1801, 1853, 197, 2011, 212, 2176, 221, 225, alin.(2) art.232, 239, 245 2, 2455,
2458, 252, 2602, 268, 271, 279, 287, 315, 320, 327, 330 1, 335, 337, 346, 364, 368, 379 etc.;
b) imprudenţă – art.149, 157, 213, 264, 380 etc.

2.Forma vinovăţiei rezultă din semantismul anumitor noţiuni cu care operează legiuitorul la descrierea faptei prejudiciabile .
De ex., răpirea unei persoane, infracţiunea de viol, vînatul ilegal nu pot fi comise decît doar cu intenţie. Este de neimaginat ca o
persoană să comită din imprudenţă infracțiunea de vînat ilegal. Infracţiunea prevăzută la art.286 CP RM (acţiunile care
dezorganizează activitatea penitenciarelor), reieşind din semantismul noţiunilor „terorizare”, „atacare”, „organizare” şi
„participare”, poate fi săvîrşită doar cu intenţie.

3.Forma vinovăţiei rezultă din esenţa faptei. Deşi legiuitorul nu indică expres forma vinovăţiei, acest lucru reiese din natura
juridică a faptei (de ex., art.255 CP RM – înşelarea clienţilor). Omorul săvîrşit în stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la
dorinţa persoanei (eutanasia) pot fi comise doar intenţionat, din moment ce sînt forme atenuate ale omorului prevăzut la
art.145 CP RM, acesta din urmă putînd fi comis doar cu intenţie.

4.Se comit intenţionat toate infracţiunile care presupun aplicarea violenței (de ex., infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(2)
art.166 CP RM – privaţiunea ilegală de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, cea
prevăzută la alin.(2) art.179 CP RM – violarea de domiciliu cu aplicarea violenţei). Prin violenţă se înţelege influenţa ilegală şi
intenţionată din partea unor persoane exercitată asupra altei persoane (sau unui grup de persoane), exprimată contrar sau în
pofida voinţei acesteia (acestuia) şi susceptibilă să cauzeze o traumă organică, fiziologică sau psihică şi să limiteze libertatea de
voinţă şi acţiune.
5.Forma vinovăţiei poate fi determinată prin procedeul comparării sancțiunilor. De ex., în cazul lit.b) alin.(3) art.165 CP RM
(traficul de fiinţe umane soldat cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau cu o boală psihică a persoanei, cu decesul ori
sinuciderea acesteia) este necesar a determina forma vinovăţiei făptuitorului faţă de urmările prejudiciabile sus-indicate.
Comparativ cu normele de la lit.a) ori b) alin.(2) art.162 CP RM, lit.a) ori b) alin.(2) art.163 CP RM, unde legiuitorul indică expres
forma vinovăţiei pe care trebuie să o manifeste făptuitorul faţă de urmarea prejudiciabilă (vătămarea gravă sau decesul
persoanei), în conjunctura infracţiunii prevăzute la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM acest lucru nu este specificat.

Vinovăţia. Forme. În doctrină, vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică (conştientă şi volitivă) a persoanei faţă de
fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub formă de intenţie sau de imprudenţă.
Din conţinutul normelor de la art.17 şi 18 CP RM sînt desprinse formele vinovăţiei:
intenţia;
imprudenţa.

Intenţia. Potrivit art.17 CP RM, se consideră că infracţiunea a fost săvîrșită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, le-a dorit sau admitea,
în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Modalităţile intenției diferă între ele, în principal, după conţinutul elementului volitiv:
a) intenţia directă – atunci cînd persoana care a săvîrşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile şi a dorit survenirea acestora;
b) intenţia indirectă – atunci cînd persoana care a săvîrşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, dar nu a dorit, ci a admis, în mod conştient, survenirea acestora.
Soluţia de calificare se află în strictă dependenţă de tipul intenţiei directă sau indirectă. !!!
Regula e că infracţiunile formale pot fi comise doar cu intenţie directă.
Imprudența. Din analiza art.18 CP RM se desprinde că infracţiunea se consideră săvîrşită din imprudenţă dacă persoana
care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile,
dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacțiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Din definiţia
legală a imprudenţei rezultă cele două modalităţi:
 încrederea exagerată;
 neglijenţa.

Eroarea şi influenţa ei asupra calificării infracţiunii

În procesul de aplicare a normelor juridico-penale se întîlnesc situaţii cînd trebuie dată o apreciere juridico-penală unor fapte
prejudiciabile comise în baza unor reprezentări eronate despre realitatea obiectivă. Este cazul infracţiunilor comise sub
influenţa erorii.
!!! Regula e că, în acord cu principiul vinovăției, consfinţit la art.6 CP RM, făptuitorul urmează a fi supus răspunderii penale
numai pentru fapta prejudiciabilă comisă cu vinovăţie.
!!! Făptuitorului trebuie să i se impute doar acele circumstanţe obiective care au fost cuprinse de conştiinţa sa.
Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de drept în care a avut loc săvîrşirea
faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. !!! Atunci cînd persoana are dubii faţă de anumite împrejurări,
eroarea se exclude, deoarece presupunerea de către făptuitor a anumitor circumstanţe înlătură prezenţa unei reprezentări
greșite. Or, aceasta din urmă presupune că făptuitorul fie nu a cunoscut anumite circumstanțe ale faptei, fie a cunoscut eronat,
pe cînd existenţa dubiilor nu se încadrează în niciuna din cele două atitudini psihice faţă de realitatea obiectivă.
Eroarea constituie reprezentarea greşită a făptuitorului față de împrejurările în care a fost comisă fapta infracţională, iar în
unele cazuri şi faţă de natura juridică a faptei prejudiciabile săvîrşite.
În doctrină sînt întîlnite diverse categorii ale erorii. În contextul calificării infracţiunilor, relevanţă are, în special, eroarea de
drept şi eroarea de fapt.

Eroarea de drept vizează norma de drept, constînd în reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei
comise, ce rezultă din necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a normei de incriminare, precum şi a conţinutului acesteia.
Eroarea de drept implică 3 situaţii:
a) reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei comise ca fiind una legală, care, însă, în realitate
este una incriminată de legea penală. În acest caz, în virtutea principiului potrivit căruia „necunoaşterea legii nu scuteşte de
răspunderea penală”, comportamentul persoanei necesită a fi calificat în corespundere cu norma din legea penală;
b) reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei comise ca fiind una ilegală şi prejudiciabilă, dar
care în realitate este una legală, neincriminată de legea penală. În acest caz, chiar dacă în reprezentarea persoanei cele comise
constituie infracţiune, comportamentul acesteia, în virtutea principiului legalităţii incriminării, nu necesită a fi calificat potrivit
legii penale. Simpla credinţă a persoanei că prin acţiunea sau inacţiunea sa se aduce atingere unei valori sociale ocrotite de
legea penală nu este deloc suficientă în vederea atribuirii acestei fapte la sfera ilicitului penal;
c) reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de încadrarea juridico-penală a faptei prejudiciabile comise . Acest tip al erorii
de drept la fel nu înlătură răspunderea penală.
 Eroarea de fapt – reprezentarea greşită a făptuitorului referitoare la împrejurările de fapt ce constituie semne obiective ale
componenţei de infracțiune şi care determină caracterul infracţiunii şi gradul de pericol social.
Eroarea de fapt este prezentă atunci cînd poartă asupra unor date ale realităţii faptice, materiale (activitate, persoană,
lucru, împrejurare, stare ori situaţie materială etc.), constînd în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a acestor date ale
realităţii.
Eroarea de fapt, avînd importanţă juridico-penală, constituie reprezentarea eronată a persoanei faţă de împrejurările de
fapt semnificative, referitoare la cercul semnelor componenţei de infracţiune. Acest tip de eroare, cu siguranță, se ia în
considerare la calificarea faptelor socialmente periculoase. Or, eroarea de fapt poate constitui o împrejurare care să excludă
vinovăţia persoanei; să schimbe forma vinovăţiei; să servească drept bază pentru constatarea etapei de tentativă la infracţiune
sau drept temei care să excludă calificarea celor comise potrivit semnelor circumstanţiale agravante.
La calificare are relevanţă doar eroarea asupra împrejurărilor de fapt ce formează semne ale componenţei de infracţiune. În
contrast, eroarea de fapt faţă de împrejurările care nu sînt atribuite la cercul semnelor componenţei de infracţiune nu
interesează la calificarea infracţiunilor.
În dependenţă de conţinutul reprezentărilor eronate ale persoanei, se deosebesc mai multe tipuri ale erorilor de fapt.
Eroarea în obiectul infracţiunii – reprezentarea greşită a persoanei faţă de valorile sociale şi relaţiile sociale aferente
acestora asupra cărora se atentează infracţional. Deoarece obiectul infracţiunii constituie un element al componenţei de
infracţiune, aprecierea eronată a acestuia are importanţă la calificare.