Romain Rolland

JEAN-CHRISTOPHE
***

VIAŢA ÎN CASA – PRfETENELE – RUGUL ÎN TLACARI –

ZIUA CE VA SĂ VINĂ

VII
VIAŢA ÎN CASA

Am un prieten! Caldă fericire de a fi găsit un suflel în care să te

ghemuieşti în toiul vijeliei, un adăpost cald şi sigur în care in
sfârşit, să poţi respira aşteptând ca să se potolească bătăile
precipitate ale unei inimi istovite. Să nu mai fii singur, să nu mai
fii silit să stai mereu înarmat, cu ochii mereu deschişi şi arşi de
veghe, până când osteneala să te dea pe mâna vrăjmaşului! Să al
pe tovarăşul scump, în mâinile căruia ţi-ai încredinţat toată fiinţa
– care şi-a pus în mâinile tale întreaga lui fiinţă. Să sorbi în sfârşit
odihna, să dormi pe când el veghează, să veghezi pe când el
doarme.
Să cunoşti fericirea de a ocroti pe cel pe care-l iubeşti şi care se
încrede în tine ca un copilaş. Să guşti fericirea şi mai mare încă
de a i te dărui, de a simţi că îţi stăpâneşte tainele, că eşti în
puterea lui. Îmbătrânit, sfârşit, obosit de a îndura viaţa atâta
amar de ani, să renaşti tânăr şi proaspăt. În trupul prietenului, să
preţuieşti cu ochii lui lumea renăscută, să cuprinzi cu simţurile
lui frumoasele lucruri trecătoare. Să te bucuri, cu inima lui de
splendoarea vieţii… Să suferi chiar alături de el… Ah I chiar
suferinţa este fericire, numai să nu fii singur.
Am un prieten! Departe de mine, aproape de mine, veşnic în
mine. E al meu, îi aparţin. Prietenul meu mă iubeşte. Prietenul
meu mă are pe mine. Dragostea ne-a contopit sufletele într-unui
singur.
 PARTEA INTAI
Trezindu-se a doua zi după serata de la Roussin, cel dinţii gând
al lui Christophe se îndreptă spre Olivier Jeannin. Fu îndată
cuprins de un nestăvilit dor de-al revedea. Se sculă şi ieşi. Nu
erau încă ceasurile opt. Dimineaţa era călduţă şi puţin
apăsătoare. O zi de timpuriu april i un abur de furtună se târa
deasupra Parisului.
Olivier locuia la poalele dealului Sainte-Geneviâve, Într-o
străduţă, în apropierea Grădinii Botanice. Casa se afla în dreptul
celei mai înguste părţi a străzii. Scara se deschidea în fundul unei
curţi întunecoase şi răspândea miasme arâte şi de toate felurile.
Treptele, cotind brusc, aveau o înclinare spre peretele plin de
mâzgălituri de creion. La etajul al treilea, o femeie cu părul
încărunţit, despletită, cu an camizol întredeschis, auzind că
cineva urcă, crăpă uşa şi o închise cu brutalitate când îl văzu pe
Christophe. Mai multe locuinţe la fiecare etaj; prin uşile
întredeschise, se auzeau oopii îmbrâncindu-se şi ţipând. Mişuna o
viaţă murdară şi mediocră, înghesuită în scunde etaje, în jurul
unei curii dezgustătoare. Christophe se întreba scârbit ce lacome
pofte putuseră să atragă aci pe toate aceste fiinţe de la ţară. Unde
eel puţin este aer pentru toată lumea, şi ce câştiguri puteau
smulge acestui Pariş unde se osândeau să vieţuiască într-un
mormânt.
Ajunsese la etajul lui Olivier. O funie înnodată servea drept
sonerie. Christophe o trase atât de tare încât la zgomotul ei câteva
uşi se crăpară din nou, pe scară. Olivier deschise. Christophe fu
izbit de eleganţa simplă dar îngrijită a îmbrăcăminţii lui; şi
această ţinută îngrijită pe care ori-
S
Când altă dată nici n-ar fi băgat-o în seamă, fu de astă cânta o
plăcută surpriză pentru el; în mijlocul unei aşa îmbâr site
atmosfere, ţinuta aceasta avea ceva surâzător şi sănătos. Îndată
în faţa ochilor limpezi ai lui Olivier, r găsi impresia din ajun. Îi
întinse mâna. Olivier, speriat, îngâna:
— Dumneata, dumneata aici! …
Christophe, preocupat de a intui acest suflet sensibil, despuiat
cum era acum din pricina tulburării sale de o clipă, se mulţumi să
zâmbească fără să-i răspundă. Împingându-l pe Olivier înainte,
intră în singură cameră care servea şi de odaie de culcare şi de
birou. Un pat îngust de fier era lipit de perete lângă fereastră;
Christophe observă mormanul de perne ridicat peste sulul de la
căpătâi. Trei scaune, o masă vopsită în negru, o pianină, rafturi
cu cărţi umpleau camera care era asimetrică, cu tavanul scund,
prost luminată, dar care cu toate acestea avea ceva ca o
răsfrângere a limpezimii ochilor adăpostiţi de ea. Totul era curat,
frumos orân- duit, ca şi cum trecuse pe acolo mâna unei femei; şi
câţiva trandafiri, într-o cană cu apă, făceau să pătrundă între cei
patru pereţi, împodobiţi cu fotografii după tablourile vechilor
pictori florentini, un zvon din primăvara de afară.
— Aşadar, aţi venit să mă vedeţi? Repetă Olivier înfierbântat.
— Păi, de! N-aveam încotro, spuse Christophe. Dumneata,
dumneata n-ai fi venit.
— Credeţi? Spuse Olivier.
Apoi, aproape imediat:
— Da, aveţi dreptate. Dar nu din pricină că nu m-ara gândit la
asta.
— Ce te împiedica?
— Doream prea mult.
— Grozav motiv, n-am ce spune!
— Ba chiar aşa. De ce vă bateţi joc de mine? Mă temeam că
dumneavoastră nu doriţi aceasta tot atât de mult.
— În ce mă priveşte, eu nu m-am sinchisit de aşa ceva! Am
avut chef să te văd şi am sosit. Dacă te plictiseşte prezenţa mea,
îmi voi da eu seama.
— Ar trebui să aveţi ochi foarte buni.
Se priviră zâmbind.
Olivier reluă:
— Am fost un prost ieri. Mi-era teamă că v-am displăcut.
Timiditatea mea este o adevărată boală: mă Face să nu mai pot
scoate un singur cuvânt.
— Nu te plânge. Există destui oameni care vorbesc, în ţara
dumitale; te simţi prea fericit când întâlneşti, din când în când,
câte unul care tace, fie chiar şi din timiditate, adică fără voia lui.
Christophe râdea încântat de glumă lui răutăcioasă.
— Atunci, m-aţi căutat numai pentru tăcerea mea?
— Da, pentru tăcerea dumitale, pentru calitatea tăcerii
dumitale. Există tot felul de tăceri: îmi place a dumitale, asta-i tot.
— Cum aţi ajuns să nutriţi puţină simpatie pentru mine? De-
abia m-aţi văzut!
— Asta-i treaba mea. N-am nevoie de prea multă vreme ca să
aleg. Când în viaţă văd’ apărând un chip care-mi place, mă
hotărăsc repede; o şi pornesc în urmărirea lui; trebuie să-l găsesc.
— Şi nu vi se întâmplă niciodată să vă înşelaţi urmărind aceste
chipuri?
— Ba destul de des.
— Poate că vă înşelaţi şi de data aceasta.
— Vom vedea.
— Ah! Atunci sunt pierdut I Mă speriaţi. Mi-e de ajuns să ştiu
că mă observaţi, pentru ca să simt că mă părăsesc şi puţinele
mele posibilităţi.
Christophe privea cu o afectuoasă curiozitate acel chip sensibil,
care schimba feţe-feţe. Sentimentele se răsfrângeau cum se
răsfrâng norii în ape.
„Ce mică făptură numai nervi! Gândea el. Parc-ar fi o femeie.”
Îi atinse uşor genunchiul.
— Haide – spuse el – crezi că m-am înarmat împotriva
dumitale? Am oroare de cei care fac psihologie oe socoteala
prietenilor lor. Tot ceea ce doresc este să avem amândoi dreptul
de a fi liberi şi loiali, de a ne lăsa în vo: a simţămintelor celor care
ne stăpânesc, sincer, fără făţărnicie, fără teama de a rămâne
veşnic prizonieri, fără frica de a ne contrazice – dreptul de a iubi
acum şi de a nu mai iubi, clipa următoare. Nu-i mai bărbătesc şi
mai cinstit aşa?
Olivier îl privi cu gravitate şi răspunse:
— Fără îndoială. Aşa este mai viril, şi sunteţi puternic. Dar eu
nu sunt deloc.
— Ba sunt absolut sigur că eşti – răspunse Christophe
— Dar în alt chip. De altfel, nu am venit decât ca să te ajut să
fii puternic, dacă vrei. Căci ceea ce tocmai ţi-am spus îmi îngăduie
să ^idriug, cu mai multă sinceritate drcât aş fi avut altfel, că fără
a impieta asupra viitorului – te iubesc.
Olivier roşi până în vârful urechilor. Pironit locului şi încurcat
nu răspunse niciun cuvânt
Christophe roti ochii în juru-i.
— Locuieşti foarte prost aici. Nu mai ai altă cameră?
— O cămară.
— Uf! Te înăbuşi. Cum poţi trăi aici?
— Te deprinzi.
 — Nu m-aş putea deprinde niciodată.
Christophe îşi descheie haina şi respiră cu putere.
Olivier se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg.
— Desigur că nu vă simţiţi niciodată bine într-un oraş,
domnule Krafft. În ceea ce mă priveşte, nu e nicio primejdie să
sufăr din pricina forţei mele. Respir atât de puţin, încât oriunde e
destul aer pentru mine. Totuşi, sunt unele nopţi de vară pe care
chiar eu le suport destul de greu. Cu spaimă le văd apropiindu-se.
Atunci, stau pe pat şi mi se pare că am să mă înăbuş.
Christophe privi maldărul de perne de pe pat, chipul obosit al
lui Olivier, şi îl închipui zbătându-se în beznă.
— Mută-te spuse el. De ce mai stai aici?
Olivier ridică din umeri şi răspunse cu indiferenţă i
— Oh I Aici sau aiurea! …
Paşi grei umblau deasupra tavanului. La etajul de dedesubt,
voci ascuţite se certau. În fiecare clipă, huruitul omni- busului
din stradă zguduia zidurile.
— Şi casa asta! Continuă Christophe. Şi zidurile acestei case
care emană murdărie, dogoare puturoasă, mizerie abjectă, cum
poţi să te întorci în fiecare seară în gaura asta? Nu te simţi
descurajat? Mi-e mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc aici. Aş prefera
să mă culc sub un pod
— Şi eu am suferit la început: Sunt tot atât de dezgustat ca şi
dumneata. Când eram copil şi eram dus la plimbare, numai cât
treceam prin unele străzi periferice şi murdare şi mi se strângea
inima. Eram cuprins de spaime ciudate, pe care nu îndrăzneam
să le mărturisesc. Gândeam: „Dacă ar veni an cutremur, aş
rămâne mort aici, pentru totdeauna1*; şi aceasta mi se părea cea
mai îngrozitoare nenorocire. Nu-mi închipuiam că într-o zi voi
locui de bună voie şi că, probabil, voi şi muri într-un asemenea
loc. A trebuit să renunţ la multe pretenţii. Şi acum sunt scârbit;
dar încerc să nu nnâ mai gândesc la asta. Când urc scara, îmi
astup ochii, urechile, nasul, toate simţurile, mă zidesc înlăuntrul
meu. Şi apoi, acolo, priviţi, peste acel acoperiş, zăresc vârfurile
ramurilor unui salcâm. Mă aşez în acest ungher, în aşa iei Încât
să nu mai văd nimic altceva; seara, când vântul le clatină, am
iluzia că sunt departe de Pariş; freamătul marilor păduri nu mi s-
a părut nicicând atât de blând mângâietor cât. În unele clipe,
foşnetul mătăsos al horbotelor acestor frunze.
— Da, nici nu mă îndoiesc că eşti Într-o veşnică visare, spuse
Christophe; dar e păcat că consumi, în această luptă împotriva
necazurilor vieţii, puterea unei fantezii care ar trebui să folosească
la plăsmuirea altor vieţi.
— Nu-i asta aproape soarta tuturor oamenilor? Chiar
dumneata, nu te risipeşti în izbucniri de mânie şi în lupte?
— Cu mine nu se întâmplă la fel 1 Sunt făcut pentru asta. Uită-
te la braţele, la mâinile mele. Sănătatea mea este lupta. Dar
dumneata, dumneata nu ai prea multă pulere; de altfel, se şi
vede.
Oii vier îşi privi cu melancolie mâinile cu firavele-i încheieturi şi
spuse:
— Da, sunt slab, totdeauna am fost aşa. Dar ce e de făcut?
Trebuie să trăieşti.
— Din ce trăieşti?
— Dau lecţii.
— Ce fel de lecţii?
— De tot felul. Preparaţii de limba latină, greacă, istorie. Prepar
pentru bacalaureat. Mai predau şi un curs le morală într-o şcoală
municipală.
— Un curs de ce?
— De morală.
— Ce prostie a naibii mai e şi asta? Se învaţă morală în şcolile
voastre?
Olivier surâse:
— Fără îndoială.
— Şi ai despre ce vorbi mai mult de zece minute?
— Am douăsprezece ore de eurs pe săptămână.
— Aşadar, îi înveţi cum să facă rău?
— De ce?
— Nu este nevoie de atâta vorbărie ca să ştii ce este binele.
— Sau ca să nu ştii.
— Da, pe legea mea; pentru a nu şti. Şi nu acesta este chipul
cel mai nepotrivit pentru a-l face. A face binele nu este o ştiinţă, ci
o acţiune. Numai neurastenicii fle «ăresc asupra moralei; şi prima
dintre toate legile morale este să nu fii neurastenic. Ai dracului
pedanţi! Sunt ca nişte ologi care ar vrea să mă înveţe cum să
merg.
— Nu pentru dumneata vorbesc ei. Dumneata, dumneata ştii;
dar există atâţia care nu ştiu 1
— EU bine, lăsaţi-i ca pe copii, să se târâie în patru labe până
ce-or învăţa singuri. Dar fie două sau fie patru picioare, esenţialul
este să meargă.
Măsura cu paşi mari, de la un capăt la celălalt, odaia, pe care
mai puţin de patru paşi erau îndeajuns s-o străbaţi. Se opri în
faţa pianului, îl deschise, răsfoi caietele de muzică, atinse
claviatură şi spuse:
— Cântă-mi ceva.
Olivier tresări:
— Eu, făcu el, ce idee!
— Doamna Roussin mi-a spus că eşti un bun muzician. Haide,
cântă.
— În faţa dumitale? Oh! — Făcu el – aş muri.
Acest strigăt naiv, ieşit din inimă, îl făcu pe Christophe să ridă,
şi chiar pe Olivier, care era cam încurcat.
— Ei şi! — Spuse Christophe – ăsta-i motiv pentru un francez?
Olivier continua să se apere:
— Dar de ce? De ce vreţi să cânt?
— Am să-ţi spun numaidecât. Cântă.
— Ce?
— Ce vrei.
Olivier se aşeză la pian cu un oftat şi, supus voinţei
imperiosului prieten care îl alesese, începu, după o îndelun-
F
Ata ezitare, să cânte frumosul Adagio în şi minor de Mozart. Itâi,
degetele-i tremurau şi nu avea puterea să le apese pe clape; apoi,
încet-încet, prinse curaj; şi, crezând că nu face decât să repete
cuvintele lui Mozart, îşi dezvălui, fără s-o ştie, sufletul. Muzica
este o confidentă indiscretă: ea dă pe faţă gândurile cele mai
tainice. Sub dumnezeiescul contur al Adagto-ului lui Mozart,
Christophe desluşea nevăzutele trăsături, nu ale lui Mozart, ci ale
prietenului necunoscut care ctnta: melancolica-i seninătate,
surâsul timid şi tandru al acestei făpturi sensibile, pură,
iubitoare, sfioasă. Dar, ajuns aproape de sfârşitul cântecului, pe
piscul pe care se înalţă şi se frânge dureroasa frază de dragoste, o
pudoare de neînvins împiedică pe Olivier să continue; degetele-i se
opriră şi glasul îi pieri. Îşi desprinse mâinile de pe pian şi spuse:
— Nu mai pot…
Christophe, în picioare în spatele lui, se plecă, înconjurându-l
cu braţele, şi termină la pian fraza întreruptă; apoi spuse:
— Acum îţi cunosc răsunetul inimii.
 Îi ţinea amândouă mâinile şi îl privi îndelung în faţă. În sfârşit
spuse:
— Ce ciudat! … Te-am mai văzut cândva… Te cunosc atât de
bine şi de atâta vreme!
Buzele lui Oliver fremătară; fu cât pe-aci să vorbească. Dar
tăcu.
Christophe îl contemplă încă un minut. Apoi îi zâmbi în. Tăcere
şi ieşi.
Coborî scara cu sufletul copleşit de fericire. Se încrucişa cu doi
puşti foarte urâţi, care aduceau unul o pâine mare, rotundă, iar
celălalt, o sticlă cu untdelemn. Îi ciupi, prieteneşte, de obraji.
Surâse posomoritului portar. Străbătea strada cântând cu glas
încet. Se pomeni la Luxemburg. Se întinse pe o bancă la umbră şi
închise ochii. Văzduhul era încremenit; prea puţini erau cei ce se
plimbau. Abia se desluşea zgomotul inegal al unei fântâni
ţâşnitoare şi, din când în când, scârţâitul nisipului strivit de
vreun pas. Christophe se simţea cotropit de o lene nestăvilită,
cădea în toropeală ca o şopârlă la soare; umbra îi părăsise de
multă vreme obrazul; dar nu se hotăra să facă nicio mişcare.
Gândurile i se învârteau; nu încerca să le fixeze; erau scăldate
într-o lumină de fericire. Bătu orologiul Luxemburgului; nu-l
ascultă; dar un moment mai târziu, i se păru că bătuse de
amiază. Se ridică dintr-o săritură, constată că hoinărise două
ceasuri, că scăpase o întâlnire cu Hecht, că-şi pierduse dimineaţa.
Râse şi plecă spre casă, fluierând. Făcu un Ron- de… pe strigătul
unui negustor. Chiar melodiile triste luau în el o alură veselă.
Trecând prin faţa spălătoriei din strada lui, aruncă o privire ca de
obicei în -magazin şi văzu pe mica roşcată, cu tenul mat,
îmbujorat de căldură, călcând cu slăbuţele-i braţe goale până la
umeri, cu bluză descheiată; ca de obicei, ea îi aruncă o privire
neruşinată care, pentru prima oară, alunecă peste propria lui
privire, fără să-l irite. Râse din nou. În camera sa, niciuna dintre
preocupările pe care le lăsase acolo nu-l mai interesa. Pălăria,
haina, vesta, toate le aruncă la întâmplare; şi se apucă de lucru
cu o râvnă sortită să cucerească lumea. Reluă ciornele muzicale
risipite în tonte părţile. Mintea nu-i mai era acolo i le citea numai
cu ochii; după câteva minute câdca din nou în fericită toropeală
de la Luxemburg, ameţit. Îşi dădu seama, de două-trei ori şi
încercă să se scuture; dar zadarnic. Înjură vesel şi, sculându-se,
îşi cufundă capul Ln ligheanul cu apă rece. Se dezmetici puţin. Se
reîntoarse la masa de lucru, tăcut, cu urj. Surâs vag. Gândea:
Între asta şi dragoste, ce diferenţă este?
Instinctiv începuse să gândească încet, ca şi cum i-ar fi fost
ruşine. Ridică din umeri:
— Nu există două feluri de a iubi… Sau, mai curând, da, există
două feluri: felul acelora care iubesc cu întreaga lor fiinţă şi felul
acelora care nu dăruiesc dragostei decât o parte din prisosul lor.
Dumnezeu să mă ferească de această cumplită zgârcenie a
sufletului.
Îşi curmă gândurile, dintr-o pudoare de a continua. Râmase
zâmbind îndelung visului său lăuntric. Sufletu-i cânta în tăcere:
— Du başt mein, und nun ist das Meine ineiner als jemals…
(„Eşti al meu, şi acum îmi aparţin cum nu mi-am aparţinut
nicicând… “)
Luă o foaie de hârtie şi, liniştit, scrise ceea ce sufletu-i cânta.
Hotărâră să ia împreună un apartament. Christophe voia să se
instaleze Imediat, fără să-i pese de pierderea chiriei pe o jumătate
de trimestru. Oliver, rfiai prudent, cu toate că nu iubea mai puţin,
era de părere să aştepte expirarea termenului chiriilor lor.
Christophe nu înţelegea aceste socoteli Ca mulţi oameni care- nu
au bani, nu se neliniştea la gmdul că i-ar putea pierde. Îşi
închipui că Olivier era şi mai strâmtorat decât el. Într-o zi, în care
înţelese foarte bine sărăcia prietenului lui, plecă brusc şi se
reîntoarse două ceasuri mai târziu, etalând triumfător câteva
piese de un franc, obţinute ca avans de la Hecht. Olivier roşi şi
refuză. Christophe, nemulţumit, voi să le arunce unui italian, care
cânta în curte. Olivier îl împiedică. Christophe plecă, în aparenţă
rănit, în realitate furios împotriva lui însuşi de stângăcia căreia îi
atribuia refuzul lui Oliver. O scrisoare de la prietenul său sosi ca
pentru a-i pune un balsam pe rană. Olivier îi scria ceea ce nu-i
putea spune prin viu grai: fericirea-i că-l cunoaşte şi emoţia pe
care o resimţise la ceea ce Christophe voise să facă pentru el.
Christophe răspunse printr-o scrisoare nă valnică şi extravagantă,
aidoma acelora scrise la cincisprezece ani, prietenului său Otto;
era pun§ de Gemut1 şi de vorbe fără şir; făcea calambururi în
franţuzeşte şi în nemţeşte; şi chiar le punea pe muzică.
În sfârşit, se instalară. Găsiseră în cartierul Montpar- nasse,
lângă piaţa Denfert, la etajul ai cincilea al unei case vechi, o
locuinţă compusă din trei camere foarte mici şi o bucătărie, care
dădea într-o grădină mititică, închisă între patru ziduri. De la
etajul unde locuiau, se aştemea priveliştea peste zidul din faţă,
mai puţin fnâlt dectt celelalte, asupra uneia dintre acele mari
grădini de mănăstire, cum sunt încă atâtea la Pariş, care se
ascund, de nimeni ştiute. Pe aleile pustii nu se vedea ţipenie de
om. Bătrânii copaci, mai înalţi şi mai stufoşi decât cei din
Luxemburg, fremătau în soare; stoluri de păsări cântau. De cum
se iveau zorile, se desluşeau flautele mierlelor şi apoi coralul
tumultuos şi ritmat al vrăbiilor; iar vara, în amurg, strigătele
nebune ale lăstunilor, care spintecau văzduhul luminos, patinând
pe cer. Iar noaptea, la lumina lunii, aidoma bulboanelor de aer ce
se înalţă pe suprafaţa unui lac, notele perlate ale broaştelor. Ai fi
putut uita că Parisul era aici, dacă bătrâna casă nu ar fi tremurat
mereu, din cauza huruitului grelelor camioane ce făceau să pară
că pământul ar fi fost răscolit de un fior.
Una dintre camere era mai mare şi mai frumoasă dectt
celelalte. Fu o luptă între cei doi prieteni pentru a nu o primi.
Fură nevoiţi să o tragă la sorţi; şi Christophe, care sugerase ideea,
ştiu cu o rea credinţă şi o dexteritate de care nu s-ar fi crezut în
stare, să facă astfel încât să nu câştige el.
Atunci începu pentru ei o perioadă de absolută fericire.
Fericirea nu era într-un anumit lucru, era în toate deodată,
scăldându-le gesturile, gândurile toate, nu se putea desprinde de
ei nici o singură clipă.
Cât dură luna de miere a prieteniei dintre ei, acele prime zile de
adâncă şi tăcută desfătare ştiută doar de „acela care pe lume
poate să spună că un suflet este al lui “…
…Ja, wer auch nur cine Seele sein nennt auj dem Erdenrund…
C-da 208 coala 3
Abia de-şi mai vorbeau, abia de mai cutezau să-şi vorbească; le
era de ajuns că se simţeau alături, că puteau schimba o privire,
un cuvânt care le dovedea că, după îndelungi tăceri, gândurile lor
urmau aceeaşi cale. Fără să-şi pună întrebări, fără chiar să se
privească, se vedeau mereu. Cel ce iubeşte se modelează instinctiv
după sufletul celui pe care-l iubeşte; el are o atât de mare dorinţă
de a nu-l răni, de a fi tot ceea ce celălalt este, încât printr-o
tainică şi fulgerătoare revelaţie desluşeşte în adâncurile lui abia
simţite vibraţii. Întreaga făptură a prietenului este străvezie
pentru prietenul său; îşi împrumută unul altuia fiinţa. Trăsăturile
devin aidoma trăsăturilor celuilalt Sufletul, aidoma sufletului –
până în ziua în care forţa profundă, demonul rasei, se eliberează
năprasnic şi sfâşie învelişul dragostei ce-l încătuşează.
Christophe vorbea cu voce scăzută, mergea încet, era atent să
nu facă zgomot în camera învecinată cu aceea a tăcutului Olivier;
prietenia îl transfigurase; avea o expresie de fericire, de încredere,
de tinereţe, nemaivăzută la el vreodată. H adora pe Olivier. I-ar fi
fost foarte uşor acestuia să abuzeze de puterea pe care o avea,
dacă ea nu l-ar fi făcut să se îmbujoreze ca de o nemeritată
fericire, căci se socotea mult inferior lui Christophe, care, la
rându-i, nu era mai puţin modest. Această umilinţă a unuia faţă
de celălalt, iscată de marea lor dragoste, constituia o mulţumire
mai mult. Chiar cu conştiinţa că nu ţi se cuvine – este totuşi
minunat să simţi că ocupi un asemenea loc în sufletul
prietenului. Şi aveau, unul pentru celălalt, o înduioşată
recunoştinţă.
Olivier adăugase cărţile lui la acelea ale lui Christophe i nu le
mai deosebea. Când vorbea despre una din ele, nu spunea:
„cartea meaw. Spunea s „cartea noastrănumai prea puţine lucruri
nu le topise în comoara comună: acelea care aparţinuseră surorii
sale sau care erau legate de amintirea ei. Christophe, cu tactul
fân pe care i-l dăruise dragostea, nu întârzie să-şi dea seama; dar
nu ştia de ce. Niciodată nu îndrăznise să-l întrebe pe Olivier ceva
despre părinţii lui; ştia numai că Olivier îi pierduse; iar la
dragostea lui, care dintr-o oarecare mândrie, evita să cerceteze
tainele prietenului său, se mai adăuga teama de a nu deştepta în
el durerile trecute. O ciudată timiditate îl împiedicase, oricât de
mult ar fi dorit, să cerceteze mai de aproape fotografiile de pe
masa lui Olivier şi care înfăţişau pe un domn şi o doamnă într-o
atitudine ceremonioasă şi pe o fetiţă de vreo doisprezece ani, cu
un cline mare de vânătoare la picioarele ei.
Două-trei luni după instalarea lor, Olivier răci; fu nevoit să stea
în pat. Christophe, care-şi descoperise un suflet de mamă, veghea
asupra lui cu o dragoste plină de grijă; şi doctorul, care
consultându-l pe Olivier, îi găsise vârful plă- mânului cam
inflamat, îi dădu în seamă lui Christophe să ungă spatele
bolnavului cu tinctură de iod. Pe când Christophe îşi îndeplinea
cu multă gravitate sarcina, văzu în junii gâtului lui Olivier o
iconiţă. 11 cunoştea îndeajuns pe Olivier pentru a şti că, mai mult
încă decât el însuşi, era descătuşat de orice credinţă religioasă.
Nu putu să se oprească de a-şi arăta uimirea. Olivier roşi. Spuse:
— Este o amintire. Sărmana mea Antoinette o purta când era
pe patul de moarte.
Christophe tresări. Numele Antoniettei fu, pentru el, ca lumina
unui fulger.
— Antoinette? Spuse el.
— Sora mea, spuse Olivier.
Christophe repeta:
— Antoinette… Antoinette Jeanin… Era sora dumitale? … Dar –
spuse el, privind fotografia. De pe masă – era doar un copil când
ai pierdut-o?
Olivier surâse cu tristeţe!
— Este o fotografie de copilărie, spuse el. Vai! Nu am alta Avea
douăzeci şi cinci de ani când m-a _părăsit.
— Ah! Făcu Christophe, mişcat. A fost în Germania, nu-i aşa?
Olivier făcu semn din cap că da.
Christophe prinse mâinile lui Olivier i
— Am cunoscut-o 1 spuse el.
— Ştiu, spuse Olivier.
Se aruncă de gâtul lui Christophe.
— Sărmana de ea! Sărmana de ea! Repeta Christophe.
Plânseră împreună.
Christophe îşi aduse aminte că Olivier era bolnav. Încercă să-l
liniştească, îl sili să-şi bage braţele sub cuvertură. I-o trase peste
umeri şi, ştergându-i ca o mamă ochii, se aşeză la căpătâiul lui; şi
îl privi.
— Iată prin urmare – spuse el – de ce te cunoşteam. Încă din
prima seară te-am recunoscut.
(Nu se putea şti dacă vorbea cu prietenul care era de faţă sau
cu aceea care nu mai era.)
— Dar tu – continuă el. După o clipă – ştiai? … De ce nu mi-ai
spus?
Pric. Ochii lui Olivier, Antonielte răspunse
— Nu-ţi puteam spune. Tu erai acela care trebuia să ghiceşti.
Tăcură un răstimp; apoi, în tăcerea nopţii, Olivier, nemişcat,
Întins în pat, poveşti cu glas scăzut lui Christophe care-l ţinea de
mână, povestea vieţii Antoinettei; – dar nu-i spuse ceea ce nu
trebuia să-i spună, taina pe care că n-o mărturisise şi pe care
Christophe poate o cunoştea.
Din ziua aceea, sufletul Antoinettei îi învălui pe amm- doi. De
dte ori erau împreună, ea se afla printre ei. Nu era nevoie să se
gândească la ea: tot ceea ce gândeau împreună, o gândeau Intru
ea. Dragostea pentru ea era universul în care sufletele lor se
contopeau.
Adesea, Olivier îi evoca imaginea. Amintiri răzleţe, scurte
întâmplări făceau să reapară într-o fugară lucire câte un gest a)
ei, sfios şi gingaş, tinerescu-i surâs grav, farmecul îngân- durat al
fiinţei ei stinse. Christophe asculta tăcând şi se lăsa pătruns de
răsfrângerile nevăzutei prietene. Prin însăşi legea alcătuirii sale,
care sorbea mai nesăţios decât oricare altă viaţa, eJ desluşea
uneori în cuvintele Iul Olivier un răsunet adânc, pe care Olivier
nu-l desluşea; şi îşi însuşea, chiar mai bine decât Olivier, fiinţa
tinerei moarte.
Fără să-şi dea seama, o înlocuia pe lângă Olivier; şi era un
spectacol înduioşător să-l vezi pe stângaciul neamţ, res- pectând
fără să ştie, unele dintre atenţiile delicate, unele dintre
drăgălăşeniile Antoinettei. Uneori, nu mai ştia dacă în Antoinette
11 iubea pe Olivier, sau în Olivier, pe Antoi- nette. Din dragoste îi
veni gândul să se ducă, fără să mărturisească, la mormântul
Antoinettei; şi-i duse flori. Trecu multă vreme până când Olivier
să bănuiască ceva. Nu-şi dădu seama decât în ziua în care găsi,
pe mormânt, flori proaspete; dar nu fără caznă reuşi să se
încredinţeze că Christophe fusese acolo. Când, cu timiditate,
încercă să-i vorbească, Chris- tophe ocoli subiectul cu o asprime
morocănoasă Nu se împăca deloc cu gândul că Olivier să afle; şi
se încăpăţână până în ziua în care se întâlniră la cimitirul Ivry.
La rândul lui, Olvier scria mamei lui Christophe, fără ştirea
acestuia Îi dădea veşti Louisei despre fiul ei: îi mărturisea
dragostea pe care i-o purta şi cât de mult îl admira.
Louisa îi răspundea lui Olivier prin stângace şi modeste
scrisori, în care nu mai contenea cu mulţumirile; continuu să
vorbească despre fiul ei ca despre un copilaş.
După o perioadă de amoroasă semi-tăcere – „un fermecător
calm, care te vrăjeşte fără să ştii de ce “– limbile li se dezlegară.
Petreceau ceasuri întregi rătăcind în căutarea sufletului
prietenului.
Erau foarte deosebiţi unul de altul, dar amândoi făuriţi dintr-
un metal pur. Se iubeau pentru că erau atât de deosebiţi şi totuşi
la fel.
Olivier era slab, debil, neînstare să se împotrivească greutăţilor
vieţii. Când se lovea de un obstacol, se ghemuia în sine însuşi, nu
din teamă, ci într-o mică măsură din timiditate şi într-una mult
mai mare, din dezgust faţă de mijloacele brutale şi grosolane
necesare victoriei. Îşi câştiga viaţa dând meditaţii, scriind cărţi
despre artă, ca de obicei ruşinos plătite, arareori articole la
reviste, niciodată libere şi asupra unor subiecte care nu-l prea
interesau: – cele care-l interesau nu-i erau primite; niciodată nu i
se cerea ceea ce putea face cel mai bine: era poet şi i se cereau
articole de critică; cunoştea muzica şi i se cerea să vorbească
despre pictură; el ştia că nu poate spune în legătură cu aceste
probleme decât mediocrităţi: era exact ceea ce plăcea; aşa încât
vorbea celor mediocri pe limba lor. În cele din urmă se dezgusta şi
refuza să mai scrie. Nu-i făcea plăcere să scrie decât pentru mici
reviste, care nu plăteau şi cărora li se devota, că atâţi alţi tineri,
pentru că acolo i se îngăduia-orice libertate. Numai acolo putea
face să apară tot ceea ce din el era vrednic să trăiască.
Era blând, politicos, în aparenţă răbdător, dar de o sensibilitate
excesivă. Un cuvânt puţin mai dur îl rănea de moarte; o
nedreptate îl tulbura; suferea din pricina ei. Pentru el şi pentru
alţii. Unele mârşăvii, săvârşite chiar cu secole în urmă, îl sfâşiau,
ca şi cum le-ar fi fost victimă. Pălea, se îngrozea, era nefericit,
gândindu-se la nefericirea acelora care le suferiseră, şi cât de
multe secole îi despărţeau de simpatia lui. Când era martor la
vreo astfel de nedreptate, era cuprins de accese de indignare,
care-l făceau să tremure din tot trupul, şi uneori îl îmbolnăveau,
nu-l lăsau să doarmă. Tocmai pentru că îşi cunoştea această
slăbiciune, îşi impunea să fie calm s căci ştia că de îndată ce se
supăra întrecea orice margini şi spunea cuvinte de neiertat. I se
purta pică mai mult decât lui Christophe, care era totdeauna
violent, pentru că părea că Olivier, mai mult decât Christophe,
dezvăluia, în clipele de furie, gândul lui adevărat; şi aşa şi era.
Judecă oamenii fără oarbele exagerări ale lui Christophe, dar şi
fără iluziile acestuia, cu luciditate. Şi este ceea ce oamenii iartă
cel mai puţin. Aşa încât tăcea, evita discuţiile, ştiindu-le
inutilitatea. Suferise din pricina acestei constrângeri. Suferise
încă mai mult din cauza timidităţii lui, care-l făcea câteodată să-şi
trădeze gândurile, sau să nu îndrăznească să şi le apere până la
capăt, ba chiar să-şi ceară scuze, cum i se întâmplase când cu
discuţia pe care o avusese cu Lucien Levy-Coeur cu privire la
Christophe. Trecuse prin multe crize de deznădejde, înainte ca să
se resemne_ze în ceea ce priveşte şi lumea şi pe el însuşi. În anii
de adolescenţă, când era mai mult în prada nervilor, trecea în
mod brusc de la o stare de exaltare la o stare de depresiune. În
clipa în care se simţea meii fericit, putea să fie sigur că tristeţea îl
pândea. Şi deodată, într-adevăr, se simţea doborât de ea, fără s-o
fi văzut venind. Atunci, nu-i era de ajuns că era nefericit, trebuia
să-şi şi reproşeze nefericirea, să-şi critice cuvintele, acţiunile,
onestitatea, să ia celorlalţi parte împotriva sa. Inima i ze sbătea în
piept, se zbuciumă amarnic, se înăbuşea. De la moartea
Antoinettei, şi poate datorită luminii liniştitoare pe care anumiţi
morţi scumpi o iradiază, aidoma licăririi zorilor care răcoresc ochii
şi sufletul bolnavilor, Olivier reuşise, dacă nu chiar să scape de
aceste tulburări, cel puţin să se resemneze şi să le domine. Puţini
oameni îi bănuiau aceste lupte lăuntrice închidea în el
umilitoarea-i taină, acest zbucium nepotolit al unui trup plăpând
şi frământat, pe care, o inteligenţă liberă şi senină îl contempla
fără să-l poată *stăpâni, dar şi fără să fie atinsă – „pacea esenţială
care dăinuieşte în miezul unei necurmate frământări “.
Ea era vădită pentru Christophe. O vedea în ochii lui Olivier.
Olivier poseda darul intuirii sufletelor şi o curiozitate de spirit
largă, subtilă, receptivă la orice, care nu nega nimic, care nu era
nimic, care contempla lumea cu o generoasă simpatie: acea
prospeţime a privirii care este o nepreţuită însuşire şi care
îngăduie să te bucuri cu un suflet mereu proaspăt de veşnica
reînnoire. În acest univers lăuntric, în care se simţea liber, foarte
mare, suveran. Îşi uita slăbiciunea şi tulburările fizice. Găsea
rhiar oarecare plăcere în a contempla de departe, cu o milă
batjocoritoare, acel trup bolnăvicios, în orice clipă gata să piară.
Astfel, nu riscă să se lege prea mult de viaţa lui şi se lega cu atât
mai pătimaş de viaţă. Olivier aducea în dragoste şi în inteligenţă
toată forţa la care abdicase în acţiune. Nu avea destulă vigoare
pentru a trăi din propria lui sevă. Era iederă agăţătoare, trebuia
să se caţere. Niciodată nu era atât de bogat ca atunci când se
dăruia. Avea un suflet de femeie, care simţea totdeauna nevoia să
iubească şi să fie iubit. Era născut pentru Christophe. Asemeni
acelor aristocratici şi fermecători prieteni, care sunt escorta
marilor artişti şi par a fi înflorit din sufletele lor puternice:
Beltraffio, din Leonardo; Cavalliere, din Michelangelo; tovarăşii
ombrieni ai tânărului Rafael; Aert van Gelder, rămas credincios
lui Rembrandt în mizerie şi bătrân. Ei nu au măreţia maeştrilor;
dar se pare că tot ceea ce există nobil şi pur la maeştri s-a
spiritualizat încă mai mult la prietenii lor. Sunt tovarăşii ideali ai
geniilor.
Prietenia lor era o binefacere pentru amândoi. Prezenţa
prietenului îi dăruieşte vieţii tot preţul; pentru el trăieşti, pentru
el aperi împotriva uzurii timpului integritatea fiinţei tale.
Se îmbogăţeau unul prin celălalt. Olivier avea seninătatea
spiritului şi trupul bolnăvicios.. Christophe avea o mare vigoare şi
un suflet tumultuos. Erau ca orbul şi paraliticul. Acum, când se
găseau împreună, se simţeau foarte bogaţi În umbra lui
Ohristophe, lui Olivier îi revenea dorul de viaţă; Christophe li
transmitea ceva din imbelşugata-i vitalitate, din vigoarea lui fizică
şi morală care, chiar în suferinţă, în nedreptate şi în ură, tindea
spre optimsim. Christophe lua mult mai mult de la Olivier, potrivit
legii geniului, care, în dragoste, oricât ar da, ia totdeauna cu mult
mai mult decât dă, quia nominor leopentru că-este geniu, iar
geniul constă măcar pe jumătate în a şti să absorbi tot ce este
mare în jurul tău şi să-l faci şi mai mare. Înţelepciunea populară
spune că banul la ban trage. Puterea, la cei puternici. Christophe
se hrănea cu gândurile lui Olivier; se îmbiba cu echilibrul lui
intelectual, cu libertatea lui de spirit, cu acea privire de departe,
desprinsă de lucruri, care înţelege şi domină.
În tăcere. Dar transplantate în el, într-un pământ mai Terţii,
virtuţile prietenului creşteau cu o mult mai mare forţă
Se minunau de ceea ce descopereau unul la celălalt. Fiecare
aducea cu el imense bogăţii, de care chiar ci înşişi, până atunci,
nu luaseră cunoştinţă: comoara morală a praporului lor; Olivier,
vasta cultură şi geniu psihologic al Franţei; Christophe, muzica
interioară a Germaniei şi înţelegerea acesteia din urmă pentru
natură.
Christophe nu putea să creadă că Olivier era franrez. Prietenul
lui semăna atât de puţin cu toţi francezii pe care-i văzuse! Înainte
de a-l fi întâlnit, nu era departe de a lua drept prototip al
spiritului francez modem pe Lucien Levy-Coeur, care nu era decât
caricatura acestui spirit. Şi iată că exemplul lui Olivier îi arăta că
puteau să existe la Pariş spirite încă şi mai libere decât acela al
unui Lucien Levy-Coeur, şi care totuşi rămâneau pure şi stoice.
Christophe voia să-l dovedească lui Olivier că probabil nici el şi
nici sora lui nu erau francezi curaţi.
— Bietul meu prieten – îj spuse Olivier – ce ştii tu despre
Franţa?
Christophe protestă, arătând osteneala pe care şi-o dăduse
pentru a o cunoaşte; enumeră pe toţi francezii pe care-i văzuse în
lumea Stevens-ilor şi a Roussin-ilor: evrei, belgieni,
luxemburghezi, americani, ruşi, levantini, iar pe ici pe eolo, chiar
câţiva francezi adevăraţi.
— Este exact ceea ce spuneam, răspunse Olivier. Nu ai văzut
nici măcar unul singur. O societate desfrânată, câteva animale
care trăiesc pentru plăceri, care nici măcar nu sunt francezi,
oameni care-şi trec viaţa în petreceri, politicieni, fiinţe inutile,
toată acea agitaţie care, fără să o atingă, trece pe deasupra naţiei.
Nu ai văzut decât miliardele de viespi atrase de farmecul
toamnelor şi de livezile îmbelşugate. Nu ai văzut truda albinelor,
cetatea muncii, setea de ştiinţă.
— Ba să mă ierţi – spuse Christophe – am văzut şi elita voastră
intelectuală.
— Ce 7 Două-trei duzini de oameni de litere? Mare lucru! În
vremurile astea, În care ştiinţa şi acţiunea au căpătat o aşa
măreţie, literatura a devenit stratul cel mai subţire al gândirii
unui neam. În literatură chiar, n-âi cunoscut decât teatrul, şi încă
teatrul de lux, această bucătărie internaţională, făcută pentru o
clientelă bogată de hoteluri cosmopolite. Teatrele din Pariş? Oare
crezi că un om care munceşte ştie măcar ce se petrece acolo?
Pasleur n-a călcat într-un teatru nici de zece ori în toată viaţa lui I
Ca toţi străinii, dinbui o însemnătate fără măsură romanelor
noastre, scenelor noastre de pe bulevard, intrigilor politicienilor
noştri… Îţi voi arăta, când o să vrei, femei care nu citesc niciodată
romane, tinere parizience care nu s-au dus niciodată La teatru,
bărbaţi care nu s-au ocupat niciodată de politică
— Şi acestea printre intelectuali. Nu i-ai văzut nici pe savanţii,
nici pe poeţii noştri. Nu ai văzut nici pe artiştii singuratici care se
mistuie în tăcere, nici dogoarea de jeratic a revoluţionarilor noştri.
Nu ai văzut nici un singur mare credincios, nici un singur mare
ateu. Qt despre popor, să nu mai vorbim! În afară de sărmana
femeie care te-a îngrijit, ce ştii tu despre el? Unde ai fi putut să-l
vezi? Câţi parizieni ai cunoscut care să fi locuit mai sus decât la
etajul al doilea sau al treilea? Dacă nu-i cunoşti pe aceia, nu
cunoşti Franţa. Nu ai cunoscut, în locuinţele sărace, în
mansardele Parisului, În tăcuta provincie sufletele cinstite şi
sincere, legate în cursul unei întregi existenţe mediocre, de
gânduri grave, de o abnegaţie de fiecare zi – mica bisericuţă care
din totdeauna a existat în Franţa – mică la număr, mare la suflet,
aproape necunoscută, fără activitate vizibilă şi care este întreaga
forţă a Franţei, forţa care tace şi care dăinuieşte, în vreme ce
mereu putrezeşte şi se reînnoieşte aceea care îşi spune: elita… Te
miri că găseşti un francez care nu trăieşte pentru a fi fericit, fericit
cu orice preţ, ci pentru a-şi Îndeplini sau pentru a-şi sluji idealul?
Există mii de oameni ca mine, şi mai vrednici decât mine, mai
pioşi, mai umili, care până în ziua morţii slujesc fără şovăire un
ideal, un Dumnezeu, ce nu le răspunde. Nu cunoşti oamenii
mărunţi, strângători, chibzuiţi, muncitori, aşezaţi, cu o flacără ce
le mocneşte în fundul sufletului – acest popor sacrificat pe care l-
a apărat odinioară împotriva egoismului oelor mari, concetăţeanul
meu, bătrânul Vauban 1 cu ochi albaştri. Nu cunoşti poporul, nu
cunoşti elita. Ai citit măcar una dintre cărţile care sunt prietenii
noştri credincioşi, tovarăşii care ne susţin? Ai aflat măcar despre
existenţa tinerelor noastre reviste, în care se risipeşte atâta
devotament şi credinţă? Bănu ieşti tu oare e- Kistenţa
personalităţilor morale care sunt luceafărul nostru şi
’ Vauban (Sebastien le Prestre, marchiz de) (1663—1707),
ministru al Lui Ludovic al XlV-lea. Provenit din popor, a fost un
vajnic apărător al intereselor maselor populare. După publicarea
unui „Proiect de dijmă regală”, în care cerea egalitate în plata
impozitelor, â căzut în dizgraţia monarhului fi a fost destituit.
A căror tăcută strălucire înspăimântă armata făţarnicilor? Nu
îndrăznesc să Lupte făţiş; se înclină în ţaţa lor, pentru a le trăda
mai bine. Făţarnicul este un sclav, şi cine spune sclav, spune
stăpân. Cunoşti numai pe sclavi, nu cunoşti pe stă- pini… Ai
privit luptele noastre şi le-ai socotit incoerenţe vulgare, pentru că
nu le-ai înţeles tâlcul. Vezi doar umbrele şi răsfrângerile de
lumină, nu vezi lumină lăuntrică, sufletul nostru secular. Ai
încercat vreodată să-l cunoşti? Ai întrevăzut vreodată lupta
noastră eroică, de la Cruciade şi până] a Comună? Ai pătruns
vreodată tragismul spiritului francez? Te-ai aplecat vreodată
asupra prăpastiei lui Pascal? Cum este cu putinţă să defăimezi un
neam care, de mai bine de zece veacuri, luptă şi creează, un neam
care, prin arta gotică, prin secolul al şaptesprezecelea şi prin
Revoluţie a plămădit lumea după chipul lui – un neam care, de
douăzeci de ori a trecut prin proba de foc şi s-a oeţlit din nou şi
care, fără să fi murit vreodată, a înviat de douăzeci de ori! …
Sunteţi cu toţii la fel. Toţi compatrioţii tăi oare vin Ia noi nu văd
decât paraziţii care ne mănâncă, aventurierii. Condeiului, ai
politicii şi ai finanţelor, împreună cu slugile lor, cu clienţii şi cu
prostituatele lor; şi judecă Franţa după aceşti ticăloşi; care o
sfâşie. Niciunul dintre voi nu se gândeşte la adevărata Franţă
oprimată, la rezervele de viaţă care se găsesc în provinciile
franceze, la acest popor care munceşte, nepăsător la vacarmul
stăpânilor lui de o zi… Da, este foarte firesc să nu înţelegi nimic,
nu vă fac nicio mustrare: cum aţi putea înţelege? De-abia
francezii înşişi cunosc Franţa prea puţin. Cei mai buni dintre noi
sunt blocaţi, prizonieri pe propriile noastre meleaguri… Nicicând
nu se va şti tot ce-am suferit, legaţi de geniul rasei noastre,
păstrând în noi, ca pe un depozit sacru, lumina pe care am
primit-o de la el, păzind-o cu deznădejde împotriva vânturilor
vrăjmaşe ce se înverşunează să o stingă. Trădaţi de aceia a căror
misiune era să ne apere, conducătorii noştri, criticii noştri,
imbecili sau laşi, care linguşesc duşmanul, părăsiţi de popor, care
nici măcar nu ne cunoaşte… Ce să facem ca să ne cunoască? Ah l
ăsta e lucrul cel mai dureros > Ştim că există mii de oameni în
Franţa care gândesc la fel, ştim că vorbim în numele lor, şi nu ne
putem face înţeleşi 1 Duşmanul deţine totul: jurnale, reviste,
teatre. Presa ocoleşte gândirea, sau nu o îngăduie decât dacă este
un instrument al plăcerii sau armă unui partid. Spiritul de gaşcă
şi cenaclurile nu lasă drumul liber dectî cu condiţia înjosirii.
Mizeria, munca excesivă ne doboară. Politicienii preocupaţi să se
îmbogăţească nu se interesează decât de proletariatul pe care pot
să-l cumpere. Burghezia, indiferentă şi egoistă, ne lasă să murim.
Poporul nostru nu ne cunoaşte; chiar aceia care luptă ca noi,
învăluiţi ca şi noi în tăcere, nu ştiu că existăm, iar noi nu ştim că
ei există… Blestematul Pariş! Desigur a fost şi folositor, grupând
toate forţele gândirii franţuzeşti. Dar răul pe care l-a făcut este cel
puţin egal cu binele; iar într-o vreme ca aceasta a noastră, chiar
binele se transformă în rău. Est? De ajuns ca o falsă elită să pună
mâna pe Pariş şi să se încalece Pegas-ul publicităţii, pentru ca
glasul restului Franţei să fie înăbuşit. Mai mult încă: Franţa se
înşală. Singură: tace, speriată, îşi ascunde temătoare gândurile…
Am suferit mult din această pricină, altădată. Dar acum,
Christophe, sunt liniştit. Am înţeles puterea mea, puterea
neamului meu. Nu aveam decât să aşteptăm să treacă potopul. El
nu va ataca granitul pur al Franţei. Sub noroiul pe care acest
potop îl rostogoleşte, te voi face şi pe tine să-l simţi. Şi chiar, ici-
colo, au şi început să se ivească semeţe piscuri.
 Christophe descoperi uriaşa forţă de idealism care însufleţea pe
poeţii, muzicienii, savanţii francezi din vremea sa. — În timp ce
stăpânii zilei acopereau cu vuietul grosolanului lor senzualism
glasul gândirii francez’e, aceasta, prea aristocratică pentru a lupta
cu violenţă împotriva strigătelor neruşinate ale drojdiei poporului,
continua pentru sine şi pentru idolul ei cântecu-i arzător şi tăcut.
Părea chiar că, doritoare de a fugi de zgomotul respingător din
afară, se ghemuise în tainiţele ei cele mai adânci, în inima
turnului.
Poeţii – singurii care meritau acest frumos nume, dă-* ruit cu
generozitate de presă şi Academii unor flecari înfometaţi de
vanitate şi de bani – poeţii, dispreţuind neruşi-* nata retorică şi
realismul servil, care macină învelişul lucru-J rilor fără să-l poată
pătrunde, se retrăseseră în chiar miezul inimii, într-o viziune
mistică, în care universul formelor şi al gândirii, aidoma unui
torent ce se rostogoleşte într-un lac, era absorbit şi se colora în
nuanţa vieţii lăuntrice. Intensitatea acestui idealism, care se
închidea în sine pentru a recrea uni-* versul, îl făcea inaccesibil
mulţimii. Nici chiar Christophe nu-l înţelese la început. După
Bâlci, contrastul era prea izbitor. Era ca şi cum, la ieşirea dintr-o
groaznică învălmăşeală, dintr-o lumină orbitoare, ar fi pătruns
deodată în tăcere şi în noapte. Urechile îi ţiuiau. Nu mai vedea
nimic. Iubind pătimaş viaţa, în primele clipe fu izbit de acest
contrast… Afară, vuiau torente de pasiuni ce răscoleau Franţa, ce
frământau omenirea. Şi nimic, la prima vedere, nu apărea în artă.
Christophe îl întreba pe Olivier s
— Afacerea Dreyfus1 v-a înălţat la stele şi v-a azvâr- lit în
prăpastie. Unde este poetul prin care să fi trecut vâr- tejul? Se dă
acum, în sufletele credincioase, cea mai măreaţă bătălie din câte
s-au desfăşurat de veacuri între autoritatea Bisericii şi drepturile
conştiinţei. Unde este poetul care -tălmăceşte această sacră şi
adâncă nelinişte? Mulţimea muncitorilor se pregăteşte de luptă,
popoare mor, popoare învie; văzduhul este cucerit de om;
străvechiul pământ trosneşte sub picioarele noastre şi se cască;
înghite un întreg popor… Toate aceste minuni, înfăptuite în
douăzeci de ani, şi care aveau cu ce să hrănească douăzeci de

1 Afacere judiciară înscenată de către reacţiunea franceză, pe baza unei acuzaţii mincinoase de spionaj, ofiţerului evreu
Alfred Dreyfus. Condamnarea Iul Dreyfus la muncă silnică pe viaţă a determinat timp de cîţiva ani (1894—1906) o luptă
îndîrjită intre forţele democratice — la care s-au alăturat în loc de frunte Emile Zola şl Anatole France — şi forţele
reacţionare. în ccle din urmă, procesul a fost revizuit, condamnarea a fost anulată, ~ iar Dreyfus reabilitat.
Iliade, unde sini de oare, unde le este dâra de foc lăsată în cărţile
poeţilor voştri? Sunt ei singurii care nu văd poezia lumii?
— Răbdare, prietene, răbdare! Îi răspundea Olivier. Taci, nu
vorbi, ascultă…
Încetul cu încetul se stingea scârţâitul de osie al lumii; huruitul
pe caldarâm al greului car al acţiunii se pierdea în depărtare. Şi
se înălţa divinul cânt al tăcerii,
Zumzetul albinelor, parfumul teilor…
Vântul,
Cu buzele-i de aur sărutând uşor pământul…
Blândul zvon al ploii purtând mireasma trandafirilor.
Se desluşea răsunetul, sculei poeţilor, dăltuind curbura vasului
Delicată grandoare a celor mai candide lucruri, viaţa gravă şi
veselă.
Cu flautele-i de aur şi flautele-i de abanos, cucernica bucurie,
fântinn de credinţă care ttşneşte din sufletele
Pentru care orice umbrfi este luminoasa… şi rodnica durere
care te leagănă şi surâde
Cu chipu-i auster, din care se pogoară
O suprapământească lumină…
Senina moarte cu mari ochi bitnzi.
Era o simfonie de glasuri limpezi. Niciuna nu avea bogăţia
sunetelor acestor goarne ale poporului care au fost Corneille şi
Hugo; şi totuşi cu tft era mai profund şi mai nuanţat concertul
lor! Cea mai bogată muzică a Europei de azi.
Olivier îi spuse lui Christophe, care devenise tăcut i
— Înţelegi acuma?
Christophe. La rându-i, ţi făcu semn sS taci. Cu toate că
prefera o muzică mai virilă sorbea freamătul pădurilor şi a!
Izvoarelor sufletului, pe care tl auzea. Printre efemerele bătălii ale
popoarelor, ele proslăveau eterna tinereţe a lumii.
Bunătatea cea blindă a Fnimuseţii În vreme ce umanitatea,
Cu lătraturi d «spaimă fi ca vaiete,
Se tnvârteşte lntr-un clmp arid ţi Întunecat,
În vreme ce milioane de fiinţe se Istoveso ea să-şi smulgă unele
altora zdrenţele Însângerate ale libertăţii, izvoarele şi pădurile
îngtnau i
Liber I Liber I… Sanctus, Sanctus…
Nu se cufundau într-iin vis de seninătate egoistă. Din corul
poeţilor, glasurile tragice nu lipseau ■ glasuri de orgoliu, glasuri
de dragoste, glasuri de adâncă nelinişte
Era beţia uraganului.
Cu aspra-i putere sau adtnca-i blândeţe.
Forţele tumultuoase, epopeile halucinate ale acelora care cântă
febra mulţimilor, luptele între zeii pămâniem, muncitorii care
gâfâie,
Chipuri de cerneală şi de aur, umbră şi ceaţa străbătând
Robuste trupuri, năprasnic încordate în jurul nicovalei şi-a
uriaşelor cuptoare…
Făurind Cetatea viitoare.
Şi, în lumina orbitoare şi tainică, ce cade pe „înălţimile
îngheţate ale spiritului41, era eroică amărăciune a sufletelor
solitare rnăcinându-se singure, cu o deznădăjduită bucurie.
Multe dintre trăsăturile acestor idealişti păreau unui german
mai mult nemţeşti decât franţuzeşti. Dar toţi aveau dragoste
pentru „delicatul grai al Franţei*, şi seva miturilor Greciei curgea
în poemele lor. Priveliştile Franţei şi viaţa de toate zilele, printr-o
magie tainică, se transformau În ochii lor în viziuni ale Aticei. S-ar
fi spus că în aceşti francezi din secolul al XX-lea, dăinuiau suflete
antice, şi că trebuia să arunce zdrenţele moderne, pentru a se
regăsi în frumoasa lor nuditate.
Din ansamblul acestei poezii se degaja un parfum de bogată
civilizaţie pârguită vreme de secole întregi, ce nu putea fi aflată
nicăieri în altă parte, în Europa. Cine îl respirase nu putea să-l
mai uite. Atrăgea din toate ţările lumii artişti străini. Deveneau
poeţi francezi, francezi până la intransigenţă; iar arta clasici
franceză nu avea discipoli mai fervenţi decât pe aceşti anglo-
saxoni, pe aceşti flămânzi şi pe aceşti greci.
Christophe, condus de Olivier, se lăsa pătruns de îngân- durata
frumuseţe a Muzei Franţei, eontinulnd totuşi să prefere acestei
aristocratice făpturi, puţin oam prea intelectuală pentru gustul
său, o frumoasă fată din popor, simplă, sănătoasă, zdravănă, care
nu judecă atâta, dar care iubeşte.
Acelaşi odor di bellezza1 se înălţa din întreaga artă franceză,
aşa cum parfumul de fragi se înalţă toamnă din pădurile încălzite
de soare. Muzica era unul dintre aceste’ mici boschete de fragi,
ascunse în iarbă. Christophe trecuse întâi fără să-l vadă, obişnuit
în ţara lui cu tufişuri de muzică cu mult mai stufoase. Dar iată că
delicatul parfum îl făcea să se întoarcă; cu ajutorul lui Olivier
descoperea în mijlocul mărăcinilor şi al frunzelor moarte, care
uzurpau numele de muzică, arta rafinată şi naivă a unui
mănunchi de muzicieni. Printre grădinăriile şi fumul fabricilor
democraţiei, în miezul Câmpiei Saint-Denis, într-o pădurice sacră,
fauni nepăsători dănţuiau. Christophe asculta cu uimire cântecul
lor din flaut ironic şi senin, care nu semăna cu nimic din ceea ce
auzise până acum:
Un mic pârâiaş mi-a ajuns
Să fac să freamăte iarba înaltă
Şi întreaga livadă,
Şi gingaşe sălcii,
Şi pârâiaşul care şi el cântă:
O mică trestie mi-a ajuns Să fac să cânte pădurea…
Sub graţia leneşă şi sub aparentul diletantism al acestor mici
bucăţi pentru pian, al acestor, cântece al acestei muzici de
cameră franceze, asupra căreia arta germană nu binevoia să-şi
arunce ochii, şi a cărei poetică virtuozitate o neglijase şi el,
Christophe începea să întrezărească febra reînnoirii, neliniştea –
necunoscută de cealaltă parte a Rinului – cu care. Muzicienii
francezi căutau în pământu- rile necultivate ale artei lor germenii
care puteau fecunda viitorul. În vreme ce muzicienii germani
încremeneau pe poziţiile părinţilor lor şi pretindeau să oprească
evoluţia omenirii la bariera victoriilor lor trecute, omenirea
continua să meargă înainte; şi francezii în frunte se avântau în
descoperiri: explorau cele mai îndepărtate meleaguri ale artei,
sorii stinşi şi sorii care se aprind, şi Grecia dispărută, şi Extremul
Orient deschizând la lumină, după veacuri de somn, marii lui ochi
oblici, încărcaţi de uriaşe visări. În muzică din Occident,
canalizată de geniul dasie al ordinii şi al raţiunii, ridicau barierele
vechilor mode; făceau să se abată în bazinurile lor din Versailles
toate apele universului î melodii şi ritmuri populare, game exotice
şi antice, felurite intervale no! Şi reînnoite. După cum înaintea lor,
pictorii lor impresionişti deschiseseră ochii asu-
U
Pra unei lumi noi – Cristofori Columbi ai luminii – tob astfel.
Muzicienii lor- se înverşunau în cucerirea umversu. Ui sunetelor;
pătrundeau mai adânc în ascunzişurile, tainice ale Auzului;
descopereau pământuri necunoscute în această mare interioară.
De altminteri, e mai mult decât probabil că ei nu vor face nimic cu
cuceririle lor. Conform obiceiului lor, ei erau furierii lumii.
Christophe admira iniţiativa acestei muzici care se născuse
abia de ieri şi păşea deja în avangardă. CStă vitejie în această
elegantă şi micuţă făptură! Devenea indulgent faţă de prostiile pe
care altădată le observase la ea… Numai cei care nu fac nimic nu
se înşală niciodată. Dar eroarea care tinde spre adevărul viu este
mai fecundă decâfe adevărul mort.
Oricare ar fi fost rezultatul, efortul era surprinzător. Olivier
arăta lui Christophe opera îndeplinită de treizeci şi cinci de ani şi
cantitatea de energie cheltuită pentru a face să se işte muzica
franceză din neantul în care dormea înainte de 1870: fără şcoală
simfonică, fără cultură profundă, fără tradiţii, fără maeştri, fără
public; redusă doar la Berlioz, care se înăbuşea şi murea de
plictis. Şi, acum, Christophe resimţea respect pentru aceia care
fuseseră înfăptuitorii înălţării naţionale; nu se mai gândea să-i
necăjească din pricina esteticii lor mărginite, sau din cauza lipsei
lor de geniu. Creaseră mai mult decât o operă: un popor de
muzicieni. Dintre toţi marii meşteşugari, care făuriseră noua
muzică franceză, o figură îi era mai scumpă: aceea a lui Cesar
Franck, care, mort înainte de a vedea victoria pe. Care o pregătise,
păstrase în el, ca şi bătrânul Schulz, în cursul anilor cei mai
întunecaţi ai artei franceze, neatinse, comoara credinţei lui şi
geniul rasei sale. Tulburătoare apariţie: în toiul Parisului
desfrânat, acest angelic maestru, acest sfânl al muzicii, păstrând
într-o viaţă de lipsuri, de muncă nerăsplătită, neclintita
seninătate a răbdătorului lari suflet, al cărui surâs resemnat
lumina opera de bunătate.
Pentru Christophe, care ignoră viaţa profundă a Franţei, acest
mare artist credincios în mijlocul unui popor ateu era un fenomen
aproape miraculos.
Dar Olivier, ridicând uşor din umeri, îl întreba în ce ţară din
Europa se putea găsi un pictor mistuit de duhul
Bibliei, c<ire să-l poală egala pe puritanul Frangois Millet
— *în savant mai pătruns de arzătoare şi umilă credinţă decât
lucidul Pasteur, prosternat în. Faţa ideii de infinit şi când această
idee punea stăpânire pe spiritul lui, „într-o «fâşietoare tulburare “–
aşa oum spune el însuşi – „cetind îndurare raţiunii, gata de a se
lăsa cuprins de sublima nebunie a lui Pascal”. Catolicismul nu
era o mai mare piedică pentru realismul eroic al primului dintre
aceşti doi oameni decât pentru raţiunea pasionată a celuilalt, care
parcurgea cu un mers sigur, fără să se abată cu un pas de la ea,
„cercurile naturii elementare, marea noapte a micului infinit,
ultimele abisuri ale fiinţei, în care se naşte viaţa “. De la oamenii
din provincie, din care se trăgeau, luaseră această credinţă care
mocnea permanent în pământul Franţei. Olivier cunoştea foarte
bine*această credinţă; o purtase în sufletul lui.
Era o rasă franceză ale cărei trăsături se păstrau neschimbate
de secole. Prin ochii lui Olivier, Christophe 1® regăsea la tribunii
şi proconsulii Convenţiei „la unii dintre gânditori, la unii oameni
de acţiune, la unii reformatori francezi ai Vechiului Regim.
Caivinişti, jansenişti, iacobini, sindicalişti, pretutindeni acelaşi
spirit de idealism, luptând fără iluzii şi fără descurajare împotriva
naturii – armatura de fier care susţinea naţiunea – adesea,
strivind-o.
Christophe respira suflul acestor lupte mistice şi începea să
înţeleagă măreţia acestui fanatism în care Franţa punea o cinste
intransigentă, despre care celelalte naţiuni, mai familiarizate cu
acele combinazioni, nu aveau nicio idee. Ca toţi străinii îşi făcuse
întâi plăcerea de a face glume ieftine asupra contradicţiei, prea
manifeste, dintre spiritul despoţio al francezilor şi formulă magică
cu care Republica lor îşi însemna frontispiciile clădirilor. Pentru
întâia oară întrevăzu sensul libertăţii războinice pe care ei o
adorau – amenin- ţătoarea spadă a Raţiunii. Nu, pentru ei nu ara
doar o simplă retorică, o vagă ideologie, aşa cum crezuse. La un
popor la care nevoile raţiunii primau, lupta pentru raţiune
domina pe toate celelalte. Ce importanţă avea că această luptă
prea absurdă popoarelor care se socoteau practice? La o privire a-
dâncă, luptele pentru cucerirea lumii, pentru dominaţie sau
pentru bani, nu apar mai puţin zadarnice; şi din unele şi
’ Millet (Jean-Franţols) (1815—1B75), cunoscut pictor peisagist
francez.
C-da 208 coala t din celelalte, într-un milion de ani, nu va mai
rămânoa nimic. Dar dacă este adevărat că ceea ce dă preţ vieţii
«ste intensitatea luptei, în care toate puterile fiinţei se exaltă pini
la sacrificiul faţă de o Fiinţă superioară, puţine bătălii onorează
mai mult viaţa decât eterna bătălie dată în Franţa pentru sau
împotriva raţiunii. Iar acelora care i-au gustat violenta savoare,
toleranţa apatică atât de lăudată a anglo-saxonilor le apare anostă
şi Jipsită de virilitate. Anglo-saxonii o compensează, găsind în altă
parte întrebuinţarea energiei lor. Dar energia lor nu constă în
asta. Toleranţa nu are măreţie decât dacă, în mijlocul partidelor,
ea devine un eroism. În Europa din acele vremuri, ea nu era de
cele mai multe ori decât indiferenţă, lipsă de credinţă, lipsă de
viaţă. Englezilor, care au ticluit în interesul lor o vorbă a lui
Voltaire, le face plăcere să se laude cfi „diversitatea credinţelor a
produs mai multă toleranţă în Anglia” decât a făcut-o în Franţa
Revoluţia. De fapt există mai multă credinţă în Franţa Revoluţiei
decât în credinţele Angliei.
Din acest cerc de bronz al idealismului războinic, al luptelor
Raţiunii – aşa după cum Vergiliu conducea pe Dante, tot astfel
Olivier îl conduse pe Christophe de mână până în creştetul
muntelui, unde tăcută şi senină stătea mica elită de francezi cu
adevărat liberi.
Nu existau pe lume oameni mai liberi decât ei. Seninătatea
păsării plutind pe cerul neclintit… La aceste înălţimi, aerul era
atât de pur, atât de rarefiat, încât Christophe de-abia mai putea
răsufla. Puteau fi văzuţi aici artişti care aspirau la neţărmurita
libertate a visului – neînfrânaţi subiectivişti, dispreţuind, ca şi
Flaubert, „brutele care cred în realitatea lucrurilor® cugetători, a
căror gândire variată şi multiplă, lunecând pe nesfârşitul val al
celor în necurmată mişcare, înainta, „curgând şi rostogolindu-se
fără încetare", nicăieri zăbovind, nicăieri întâlnind pământul
singur, stânca, nu „fiinţa ci curgerea® zugrăvind-o, cum spunea
Montaigne, „necurmata curgere de la o zi la alta, de la o clipă la
alta a tuturor zilelor, a tuturor clipelor®; savanţi care-şi dădeau
seama de goliciunea şi deşertăciunea universală, în care omul şi-a
plăsmuit gândirea, Dumnezeul, arta, ştiinţa şi care continuau să
creeze un atât de puternic vis de o zi: lumea şi legile ei. Ei nu
cereau de la ştiinţă liniştea, fericirea şi nici măcar adevărul: – căci
se îndoiau că pot să-l atingă; – o iubeau pentru ea, pentru că era
frumoasă, singura într-adevăr frumoasă, singura adevărată. Pe
piscurile gândirii puteau fi vâ- iuţi aceşti savanţi, pasionaţi
pironirni nepăsători la suferinţă, la dezamăgiri şi aproape chiar la
realitate, ascult. Ud, cu ochii închişi, muzica tăcută a sufletelor,
delicată şi grandioasa armonie a numerelor şi a formelor. Aceşti
mari ma- temeticieni, aceşti liberi filosofi – spiritele cele mai
riguroase şi mai pozitive din lume – erau gata să alunece în extaz
mistic; se cufundau în vidul ce-i împresura şi, spânzuraţi
deasupra prăpastiei, se îmbătau de ameţitoru-i adânc; în noaptea
fără de sfârşit făceau să ţâşnească, cu o sublimă fericire, fulgerul
gândirii.
Christophe, aplecat lângă ei, încerca să privească şi el; şi lumea
se învârtea cu el. El, care se credea liber, pentru că se
descătuşase de orice altă lege decât aceea a propriei lui conştiinţe,
simţea, cu spaimă, cât de puţin liber era în comparaţie cu aceşti
francezi scăpaţi chiar de robia oricărei legi absolute a spiritului,
de orice imperativ categoric, de orice raţiune de a trăi. Atunci oare
de ce mai trăiau ei?
— Pentru fericirea de a fi liberi’. Răspundea Olivier.
E>ar Christophe, căruia în această atmosferă de libertate ţi
fugea pământul de sub picioare, ajungea să regrete puternicul
spirit de disciplină, autoritarismul german; şi spunea i
— Fericirea voastră este o amăgire, visul unui fumător de
opium. Vă ameţiţi cu ideea libertăţii, uitaţi viaţa. Liber» tatea
absolută înseamnă nebunia spiritului, anarhie în stat… Libertatea
î Cine, în această lume, este liber? Cine este liber în Republica
voastră?
— Ticăloşii. Voi, cei mai buni, sunteţi Înăbuşiţi. Nu mai puteţi
face altceva decât să visaţi. În curând nu veţi mai putea nici
măcar visa.
— Nu are nicio importanţă t spuse Olivier. Tu nu poţi să
înţelegi, bietul meu Christophe, desfătarea de a fi liber. E vrednică
să-i jertfeşti riscuri, suferinţe şi chiar viaţa. Să fii liber, să simţi
libertatea tuturor spiritelor din juru-ţi – da, chiar şi aceea a
ticăloşilor; este o voluptate de nedescris; simţi că sufletul îţi
pluteşte în spaţiul nemărginit. Nu ap mai putea vieţui altundeva.
Ce să fac cu siguranţa pe care mi-o oferi, cu frumoasa ordine, cu
impecabila disciplină. Între. Cele patru ziduri ale cazărmii tale
imperiale? Aş muri acolo, înăbuşit. Aer! Cât mai mult aer! Cât mai
multă libertate f
— Omenirii îi trebuie legi, spuse Christophe. Astăzi sau mtine,
un stăpân lot se va ivi.
Dtir Olivier, ironic. Îi aminti lui ChrisloplK’ cuvintele bălanului
Pierre de l’Estoile2:
Este tot alit de puţin pe măsura puterilor omeneşti să
îngrădească libertatea francezilor de-a vorbi, cât sS
Faci şi piară soarele în pământ, sau gS-1 închidă lntr-o
groapă.
Christophe se obişnuia încetul cu încetul cu acrul de
nemărginită libertate. De pe culmile cugetării franceze, pe care
2 Pierre de l'Estuile (1546—liîll), cronicar francez, autorul unor Memorii interesante, surprinzător de modc'ale ţi veridice
pentru vremea sa.
visează spiritele care sunt numai lumină, privea la picioarele lui
spre povârnişurile muntelui, acolo unde elita eroică ce luptă
pentru o credinţă vie, oricare ar fi acea credinţă, se zbate veşnic
ca să ajungă pe pisc: – aceia care duc război sunt împotriva
ignoranţei, bolilor, sărăciei; patimă de a inventa, raţionalul delir al
Prometeilor şi al Icarilor moderni, care cuceresc lumina şi deschid
drumurile văzduhului, gigantica bătălie a ştiinţei împotriva
naturii; – mai jos, tăcută ceată, bărbaţii şi femeile de treabă,
oameni cu sufletul bun şi umil care, cu preţul a mii de suferinţe,
au ajuns la jumătatea drumului, şi nu pot urca mai mult, ţintuiţi
de o viaţă mediocră, măcinându-se de nimeni ştiuţi în obscure
Jertfe; – mai jos, la poalele muntelui, în strâmtul defileu dintre
povârnişurile râpoase, lupta fără de sfârşit, fanaticii ideilor
abstracte, ai instinctelor oarbe, care se încleştează cu furie şi nici
măcar nu-şi închipuie că mai există şi altceva dincolo de zidul
stâncos care-i împresoară. – Mai jos, mlaştinile, turma tăvălindu-
se în propria-i murdărie. Şi pretutindeni, ici-colo, de-a lungul
coastelor muntelui, fragedele flori ale artei, miresmatele frăgeturi
ale muzicii, cânterele izvoarelor şi ale păsărilor-barzi.
Şi Christophe îl întrebă pe Olivier:
— Unde îţi este poporul? Nu văd decât elite, bune sau
nelegiuite.
Olivier răspunse:
— Poporul? Îşi lucrează ogoarele, nu se sinchiseşte de noi.
Fiecare grup din elită încearcă să-l atragă, iar lui nu-i pasă de
nimeni. Odinioară, mai asculta încă, măcar pentru a se distra,
palavrele scamatorilor politici. Astăzi, poporul nici nu-şi mai bate
capul. Sunt câteva milioane de oameni care nici măcar nu-şi mai
exercită drepturile de alegători. Politicienii n-au decât să-şi.
Spargă capetele, poporului nici că-i pasă, numai cu condiţia ca în
această încăierare să nu
i se calce pământurile: atunci se supără şi scarmănă la
întâmplare pe una sau pe cealaltă dintre tabere. El nu acţionează
ci reacţionează, indiferent cum, împotriva exagerărilor care îi
tulbură munca şi odihnă. Regi, împăraţi, republicani, preoţi,
francmasoni, oricare ar fi conducătorii lui, tot ceea ce el le cere
este să-l apere împotriva marilor primejdii obşteşti: războiul,
epidemiile – şi încolo, să fie lăsat să-şi cultive, în linişte,
pământul. În fond, el gândeşte aşa:
— Oare animalele astea n-au de gând să-mi dea pace? Dar
animalele astea sunt atât de proaste încât îl hărţuiesc pe bietul
om şi nu se vor astâmpăra până când acesta nu va pune mâna pe
furcă şi nu le va izgoni, aşa cum desigur se vaîntâmpl a într-o
bună zi cu stăpânii noştri de o clipă. Odinioară, acest popor s-a
înfierbântat pentru cauze mari. Aceasta i se va mai întâmpla
poate şi de acum înainte, cu toate că s-a lăsat de multă vreme de
nebuniile tinereţii; în orice caz, entuziasmul lui e foc de paie;
îndată se reîntoarce la tovarăşa lui de veacuri: glia. Mai mult glia
îi uneşte pe francei, decât francezii înşişi. Sunt atâtea popoare
care lucrează de secole cot la cot acest cuminte pământ, încât el
este acela care îi uneşte: el este marea lor dragoste. Îl îngrijesc
fără încetare şi în zile bune, şi în vremuri de restrişte. Şi până şi
cel mai neînsemnat petic de pământ le este preţios.
Christophe privea. Cât puteai vedea cu ochii, de-a lungul
drumului, în jurul mlaştinilor, pe coastele stâncilor, printre
câmpurile de luptă şi ruinele rămase de pe urma activităţii
omeneşti, muntele şi câmpia Franţei, totul era cultivat i marea
grădină a civilizaţiei europene. Farmecu-i fără pereche nu se
datora numai pământului cuminte şi roditor, ci şi îndârjitului
efort al unui popor neobosit, care niciodată, de veacuri, nu
încetase să-l răscolească, să-l însămânţeze şi să-l înfrumuseţeze.
Ciudat popor I Toţi îl socotesc nestatornic; şi totuşi el nu se
schimbă deloc. Ochii de cunoscător al lui Olivier regăseau în
statuile gotice toate tipurile din provincia de azi; aşa cum
regăseau în creionările lui Clouet ’ sau ale lui Du- monstier 3
chipurile obosite şi ironice ale mondenilor şi în telectualpor; sau
în picturile fraţilor Le Nain, spiritul şi ochii limpezi ai muncitorilor
şi ai ţăranilor din fie-de-Franc© sau din Picardia. Duhul de
odinioară străbătea conştiinţele de azi. Spiritul lui Pascal era viu,
nu numai la acea elită credincioasă a raţiunii, dar şi la obscuri
burghezi, sau la sindicalişti revoluţionari. Arta lui Corneilâe şi a
lui Racine era vie pentru popor; un mărunt slujbaş de la Pariş se
simţea mai aproape de o tragedie din vremea lui Ludovic al XlV-
lea decât de un roman al lui Tolstoi sau de o dramă a lui Ibaen.
Cântecele Evului mediu, vechiul Tristan franţuzesc, se înrudeau
mai de aproape cu francezii moderni decât Tristan-vl lui Wagner.
Florile gândirii, care încă din veacul al XH-lea se deschideau
neîncetat în grădinile Franţei, oricât de variate ar fi fost, erau rude

3 Clouet fFranţois) (1522—1575), pictor al lui Francisc I şi a! urmaşilor săi. Lucrările lui au multă fineţe şi delicateţe.
între ele; iar toate erau deosebite de tot ceea ce le înconjura.
Christophe cunoştea prea puţin Franţa pentru a desluşi bine
permanenţa trăsăturilor ei. Ceea ce mai cu seamă tţ izbea în acest
bogat peisaj era excesiva îmbucătăţire a pământului. Aşa cum
spunea Olivier, fiecare îşi avea pământul lui; iar fiecare petic de
pământ era despărţit de celelalte prin ziduri, garduri vii, îngrădiri
de tot soiul. Abia de se vedeau ici-colo unele păşuni şi păduri
comunale, iar locuitorii de pe acelaşi mal al râului abia de trăiau –
şi asta de nevoie – mai apropiaţi unii de alţii, decât de cei de pe
ţărmul potrivnic. Fiecare se izola în propria-i îngrădire; şi se părea
că această înverşunată însingurare, în loc să se potolească după
veacuri de vecinătate, era mai puternică decât oricând.
Christophe se gândea:
— Cât sunt de singuri!
Nimic mai caracteristic din acest punct de vedere deci! Casa în
care locuiau Christophe şi cu Olivier. Era o lume în miniatură, o
mică Franţă onestă şi muncitoare, fără ca nimic să lege între ele
elementele ei diverse. Cinci etaje, o veche casă înclinată într-o
parte, dătinându-se din temelie, cu po- delele-i trosnind şi cu
tavanele-i putrede. Ploaia pătrundea în locuinţa de sub acoperiş a
lui Christophe şi Olivier; fură nevoiţi să aducă lucrători ca să
cârpească de bine de rău aco- peiişul: Christophe îi auzea lucrând
şi vorbind deasupra capului său. Era piintie ei unul oare îl distra
şi-l plictisea în acelaşi timp; nu înceta nicio clipă să vorbească de
unul singur, să râdă, să cânte, să spună nerozii, să fredoneze arii
prosteşti, să vorbească cu sine însuşi, fără a se opri din lucru; nu
putea să facă nimic fără să nu anunţe ceea ce făcea:
— Am să mai bat un cui. Unde-mi este ciocanul? Bat un cui.
Bat două. Încă o lovitură de ciocan! Iaca, drăguţă, e gata…
Când Christophe cânta la pian, se oprea o clipă, asculta, apoi
fluieră şi mai tare din nou; la pasajul în care melodia era
antrenantă, bătea tactul pe acoperiş cu puternice lovituri de
ciocan. Christophe, exasperat, se sui în cele din urmă pe un
scaun şi scoase capul pe ferestruica mansardei pentru a-l înjura.
Dar de-abia îl văzu, călare pe acoperiş, cu vese- lu-i chip al unui
om de treabă, cu gura plină de cuie, că şi izbucni în râs, iar
celălalt făcu la fel. Uitându-şi păsul, Christophe începu să
vorbească. În cele din urmă îşi aminti de ce ieşise la fereastră:
— Ah! — Exclamă el – tocmai voiam să te întreb, nu cumva te
deranjează pianul meu?
 Celălalt îl încredinţa că nu; dar îl rugă să cânte arii mai puţin
lente, pentru că urmărea tactul şi aceasta îl întâr- zia din lucru.
Se despărţiră buni prieteni. Într-un sfert de oră schimbaseră mai
multe cuvinte dedt cele pe care le spusese Christophe în şase luni
tuturor locatarilor casei în care locuia.
Două apartamente la fiecare etaj, unul de trei camere, celălalt
de două camere. Nicio cameră pentru servitori: fiecare menaj se
servea singur, în afară de locatarii de la parter şi de la primul etaj
care ocupau cele două apartamente reunite. La al cincilea etaj,
Christophe şi Olivier aveau vecin pe abatele Corneille, un preot de
vreo 40 de ani, foarte învăţat, cu spiritul liber, cu o inteligenţă
cuprinzătoare, fost dascăl de exegeză într-un mare seminar şi de
curând caterisit de Roma pentru spiritul său modernist. Primise
dojana iara a se supune în fond. Dar în tăcere, neîncercând deloc
să lupte, refuzând mijloacele pe care le avea la îndemână pentru
a-şi expune în mod public doctrinele, ocolind vorbele şi preferind
înfrângerea ideilor sale unui scandal posibil. Christophe nu
izbutea să-i înţeleagă pe acest tip de răzvrătit re- semnat
încercase să vorbească cu el; dar preotul, foarte politicos, păstra o
atitudine rere, nu vorbea nimic despre ceea ce îl interesa mai
mult, îşi făcea o fală din a se zidi de viu în propria-i tăcere.
La etajul de dedesubt, în apartamentul la fel cu acela al celor
doi prieteni, locuia o familie, Elie Elsberger: un inginer, nevasta
lui şi cei doi copilaşi între 7 şi 10 ani: oameni distinşi, simpatici,
trăind retraşi, mai ales dintr-o nejustificată ruşine pentru situaţia
lor modestă. Tânăra femeie, care se ocupa neobosită de
gospodărie, se simţea foarte umilită din această pricină. Ar fi
primit o îndoită trudă, numai că nimeni să nu ştie nimic; nici
acest sentiment nu era înţeles de Christophe. Aparţineau unei
familii de protestanţi din răsăritul Franţei. Amândoi, cu câţiva ani
mai înainte, fuseseră luaţi de vârtejul afacerii Dreyfus; se
pasionaseră pentru această cauză până la frenezie, ca mii de
francezi asupra cărora, vreme de şapte ani, se abătuse
năpraznicul vânt al acestei sfinte isterii. Îşi jertfiseră tihna,
situaţia, relaţiile; stricaseră preţioase prietenii; fuseseră pe
punctul de a-şi ruina şi sănătatea. Vreme de luni de zile nu mai
dormiseră, nu mai mâncaseră, reluând la nesfârşit, cu o
înverşunare de maniaci, aceleaşi argumente; se exaltau unul pe
altul; în ciuda timidităţii şi a spaimei lor. De ridicol luaseră parte
la manifestaţii, vorbiseră în adunări; se întorceau de acolo
halucinaţi, cu inimă bolnavă: şi noaptea plângeau împreună
Irosiseră în această bătălie o asemenea forţă de entuziasm şi atâta
patimă, încât în momentul izbândirii nu le mai rămăsese nici
atâta ca să se mai poată bucura, rămăseseră goliţi de energie,
istoviţi pentru toată viaţa. Atât de nobile le fuseseră nădejdile,
atât de curată ardoarea jertfei, încât izbânda păruse ridicolă faţă
de visul plăsmuit.
— Pentru aceste suflete dintr-o bucată, înlăuntrul cărora nu
era loc decât pentru un singur adevăr, tranzacţiile politicii,
compromisurile eroilor lor, fuseseră o amară dezamăgire. Îşi
văzuseră tovarăşii de luptă, oamenii pe care-i crezuseră însufleţiţi
exclusiv de acer eaşj patimă că şi a lor pentru dreptate,
repezindu-se la pradă îndată ce vrăjmaşul fusese zdrobit, pentru a
pune mâna pe putere, înhăţând- demnităţile şi funcţiile, călcând
în picioare justiţia: acum le venise rândul! … Numai o mână de
oameni rămaşi credincioşi idealului lor, săraci, izolaţi, renegaţi de
toate partidele şi renegându-le pe toate, stăteau în umbră, străini
unii de alţii, măcinaţi de tristeţe şi de neurastenie» nemaierezând
în nimic, dezgustaţi de oameni şi striviţi de povara vieţii. Inginerul
şi soţia lui erau dintre aceşti învinşi.
Nu făceau deloc zgomot în casă; aveau o teamă bolnăvicioasă
de a nu-şi deranja vecinii, cu atât mai mult cu cât ei înşişi
sufereau că erau stingheriţi şi îşi făceau o onoare din a nu se
plânge. Lui Christophe îi era milă de cele două fetiţe ale căror
elanuri de veselie, rtevoie de a striga, de a sări, de a râde, erau în
fiecare clipă ţinute în frâu. Adora copiii şi avea nenumărate
gesturi de prietenie faţă de micile sale vecine de câte ori le
întâlnea pe scară. Fetiţele, la început sfioase, se obişnuiseră
curând cu Christophe care întotdeauna avea să le povestească
ceva cu haz sau le dădea ceva bun; ele vorbeau părinţilor lor
despre el; iar aceştia, care la început priviseră destul de prost
atenţiile lui, sfâr- şiră prin a se lăsa câştigaţi de firea deschisă a
zgomotosului lor vecin, căruia nu o dată îi blestemaseră pianul şi
drăceasca harababură pe care o făcea deasupra capului lor (căci
Christophe care se înăbuşea în camera sa, se învârtea ca un leu
în cuşcă). Nu fără greutate intrară în vorbă. Purtările cam
grosolane ale lui Christophe îl făceau uneori pe Elie Elseberger să
tresară. Zadarnic voi inginerul să menţină zidul de rezervă,
Îndărătul căruia se adăpostea: cu neputinţă să reziste
impetuoasei bune dispoziţii a acestui om care te privea cu ochi
afectuoşi şi blânzi. Christophe reuşea să smulgi din când în când
vecinului său unele mărturisiri. Elsber- ger avea un spirit ciudat,
curajos şi apatic, nemulţumit şi resemnat. Avea puterea de a
Îndura cu demnitate o viaţă grea, dar nu şi pe aceea de a o
schimba. S-ar fi spus că-i purta recunoştinţă pentru că îi justifică
pesimismul. Tocmai i se oferise în Brazilia o situaţie bună,
conducerea unei întreprinderi: dar refuzase, temându-se de
riscurile pe care din pricina climei de acolo ar fi trebuit să le
înfrunte sănătatea alor săi.
— Atunci lasă-i, spuse Christophe. Du-le singur şi adună aur
pentru ei.
— Să-i las? Strigase inginerul. Se cunoaşte că n-ai copii.
— Şi chiar de-aş avea, tot aşa aş gândi.
— Niciodată l Niciodată! … Şi apoi să-ţi părăseşti ţara! … Nu
Prefer să sufăr aici.
Lui Christophe i se părea ciudat acest mod de a iubi ţara şi pe
ai tăi, care constă în a vegeta împreună cu eL Olivier însă îl
înţelegea i
— Gândeşte-te – spunea el – să rişti să mori acolo, pe meleaguri
necunoscute, departe de cei pe care-i iubeşti. Orice e preferabil
acestei grozăvii. Şi apoi, pentru câţiva ani pe care-i mai ai de trăit,
nu merită să te zbaţi atât 1…
— Ca şi cum ar trebui să te gândeşti tot timpul la moarte!
Spunea Christophe ridicând din umeri. Şi chiar de ar fi aşa, nu e
mai bine să mori luptând pentru fericirea acelora pe care-i iubeşti,
decât să te stingi în delăsare?
Pe acelaşi culoar, în apartamentul mic de la catul al patrulea,
locuia un electrician numit Aubert. Dacă acesta trăia izolat de
restul casei, vina n-o purta numai el. Acest om ieşit din popor
avea dorinţa arzătoare de a nu se mai întoarce la el niciodată.
Mărunt de statură, bolnăvicios, ; u fruntea îndărătnică, avea o
cută deasupra ochilor a căror pr. – vâre vie şi directă sfredeleş ca
un burghiu; mustaţa blondă, gura ironică, un fel de a vorbi
şuierând, vocea voalată, cu un fular în jurul gâtului totdeauna
bolnav şi iritat şi mai mul! Din pricina mâniei lui de a fuma
necontenit, de o activitate febrilă, cu un temperament de
tuberculos. Amesteo de îngâmfare, de ironie, de amărăciune, care
ascundea un spirit entuziast, emfatic, naiv, dar în permanenţă
dezamăgit de viaţă. Bastard al cine ştie cărui burghez pe care nu-l
cunoscuse, crescut de o mamă pe care era cu neputinţă s-o
respecţi, văzuse multe lucruri triste şi urâte în frageda lui
copilărie. Se îndeletnicise cu tot felul de meserii, călătorise mult
prin Franţa. Cu o admirabilă dorinţă de a se cultiva, se formase
singur, cu preţul unor nemiapomenite sforţări; citea orice: istorie,
filosofie, poeţi decadenţi; era la curent cu toată mişcarea artistică:
teatre, expoziţii, concerte, avea un înduioşător cult pentru
literatură şi gândirea burgheză t îl fascinau. Era pătruns de
confuză şi arzătoarea ideologie care făcea să delireze pe burghezii
primelor timpuri ale Revoluţiei. Credea cu certitudine în
infailibilitatea raţiunii, în progresul ilimitat – quo non ascendam?
1 – în. Apropiata venire a fericirii pe pământ, în omnipotenţa
ştiinţei, în Uma- nitatea-Dumnezeu, şi în Franţa, fiica cea mai
mare a Umanităţii. Era un anticlericalist entuziast şi credul, care
considera orice religie – mai cu seamă catolicismul – drept
obscurantism, văzând în preot pe duşmanul înnăscut al lumii So-
câalism, individualism, şovinism î se învălmăşeau în cap. Era
umanitar prin spirit, despotic prin temperament şi anarhist în
viaţă. Orgolios, îşi cunoştea lipsurile educaţiei şi, în conversaţii,
era foarte prudent; trăgea foloase din ceea ce auzea, dar nu voia
să ceară sfaturi: aceasta îl umilea; dar, oricât de mare i-ar fi fost
inteligenţa şi îndemânarea, ele nu-i puteau înlocui întru totul
lipsa de educaţie. Îşi băgase în cap că trebuie să scrie. Ca de altfel
atâţia oameni în Franţa care nu au învăţat, avea danii stilului şi
privirea ageră; dar gândea confuz. Arătase câteva pagini din
elucubraţiile lui unui mare gazetar în care credea şi care îşi
bătuse joc de el. De atunci, profund umilit, nu mai vorbea
nimănui despre ceea ce făcea. Dar continua să scrie, căci aceasta
îi dăruia o trufaşă bucurie şi îi satisfăcea nevoia de a se descărca.
Era foarte încântat de paginile lui elocvente şi de cugetările-i
filosofice, care nu făceau nici cât o para chioară. Şi, în schimb, nu
punea niciun preţ pe însemnările lui cu privire la viaţa de toate
zilele, care erau excelente. Îi intrase în cap că e filosof şi voia să
scrie teatru social, romane de idei. Fără nicio bătaie de cap credea
că rezolvă problemele insolubile şi, la fiecare pas, descoperea
America. Când apoi băga de seamă că fusese de mult descoperită,
era dezamăgit şi resimţea o oarecare amărăciune; nu era prea
departe de a crede în cine ştie ce maşinaţie. H mistuia ’setea de
faimă şi patimă unui devotament, strivit de faptul că nu se putea
dărui. Visa să ajungă un ilustru om de litere, să facă parte din
acea elită a mâzgălitorilor de hârtie, carie îi apărea în- veşmântată
într-un supranatural prestigiu. Deşi foarte dornic de a se amăgi,
avea totuşi prea mult bun-simţ şi privea lucrurile cu destulă
ironie că să nu-şi <3ea seama că nu avea nicio şansă de reuşită.
Dar ar fi vrut să trăiască cel puţin în acea atmosferă de gândire
burgheză, care din depărtare îi părea luminoasă. Această foarte
nevinovată dorinţă avea neajunsul de a-i face penibilă societatea
oamenilor cu care însăşi condiţia lui socială îl obliga să trăiască.
Dar cum societatea burgheză de care încerca să se apropie îl ţinea
la distanţă, ajunsese să nu mai vadă pe nimeni. De aceea,
Christophe nu trebui să facă niciun efort ca să intre în relaţii cu
el. Dimpotrivă, curând trebui chiar să se ferească, căci altfel
Aubert ar fi stat mai mult la Christophe decât în propria sa casă.
Era prea fericit şi găsească un artist căruia să-i vorbească despre
muzică, teatru etc. Dar Christophe, cum c şi lesne de Închipuit,
nu avea acelaşi interes: cu un om din popor ar fi preferat să
vorbească despre popor, adică exact ceea ce Aubert nu voia şi nici
nu mai ştia să facă.
Pe măsură ce scoborai spre etajele de jos, raporturile între
Chrisfophe şi locatarii acestora, deveneau, în mod firesc, mai
îndepărtate. De altfel, ar fi trebuit să stăpâneşti cine ştie ce secret
magic, vreun Sesam deschide-te, pentru a pătrunde printre
locatarii celui de-al treilea etaj. De o parte a culoarului era un
apartament locuit de două doamne care încremeniseră într-un
doliu pe care-l ţineau de prea multă vreme: doamna Germain, în
etate de 35 ani, care-şi pierduse soţul şi fetiţa şi ducea o viaţă de
pustnic împreună eu soacra ei, femeie în vârstă şi cucernică. De
cealaltă parte a culoarului locuia un personaj enigmatic, între
două vârste,
50 şi 60 de ani, cu o fetiţă de vreo 10 ani. Era chel. Avea o
frumoasă barbă bine îngrijită, un fel de a vorbi blând, maniere
distinse, mâini de aristocrat. I se spunea: domnul Watelet. Se
şoptea că e anarhist revoluţionar, străin, rus sau belgian, nu se
ştia din ce ţară anume. În realitate era francez din nord şi nu mai
era deloc revoluţionar, ci doar trăia din reputaţia lui de fost
revoluţionar Amestecat în Comună de la 71, condamnat la
moarte, scăpase, nu ştia nici el singur cum; şi vreme de zece ani
trăise cam prin toată Europa. Fusese martorul atâtor josnicii şi în
vremea frământărilor de la Pariş şi după aceea, în timpul exilului;
după reîntoarcerea lui, văzuse atâtea mârşăvii printre vechii
tovarăşi a- junşi la putere sau la cei din rândurile tuturor
partidelor burgheze, încât se retrăsese, păstrându-şi doar pentru
sine, şi deci paşnic, convingerile, şi neprihănite, şi inutile. Citea
mult, scria din când în când pagini de o blândă răzvrătire, ţinea
(după dt se spunea) firele unor foarte îndepărtate mişcări
anarhiste din India sau din Extremul Orient, era preocupat de
revoluţia universală şi, în acelaşi timp, de cercetări nu mai puţin
universale, dar mai inofensive: o limbă mondială, o nouă metodă
pentru învăţământul popular al muzicii. Nu avea de-a face cu
nimeni din casă: seimulţumea să schimbe cu cei pe care-i
întâlnea saluturi excesiv de politicoase. Consimţi, totuşi, să
spună lui Christophe câteva cuvinte despre metoda să muzicală.
Aceasta îl interesa cel mai puţin pe Christophe; îi era indiferent în
ce fel îşi tălmă-* cea gândirea;"căci oricare ar fi fost limba folosită,
ar fi reuşit întotdeauna să şi-o exprime. Dar celălalt nu voia
nici’ân ruptul capului să renunţe şi continua să-şi explice
sistemul, cu o blândă îndărătnicie; Christophe nu putu afla nimic
mai mult din viaţa sa. Aşa încât, ori de câte ori îl întâlnea pe
scară, nu se mai oprea decât pentru a-i privi fetiţa de care nu se
dezlipea niciodată: o copiliţă blondă, palidă, firavă, cu ochi
albaştri, cu profilul cam searbăd, trupul plăpând, cu o înfăţişare
bolnăvicioasă şi nu prea expresivă. Christophe, ca toată lumea de
altfel, credea că este fiica lui Watelet. De fapt era orfană, copil de
muncitori, şi fusese adoptată la 4—5 ani de Watelet, după
moartea părinţilor ei într-o epidemie. Fusese cuprins de o
dragoste aproape fără margini pentru copiii săraci, de un fel de
dragoste mistică, aşa ca aceea a lui Vinefflit de Paul. Cum nu
avea nicio încredere în caritatea oficială şi deoarece ştia foarte
bine ce sunt asociaţiile filantropice, se ocupa singur de
binefacere, în ascuns» găsea în aceasta o tainică desfătare.
Învăţase medicina ca să poată deveni un om folositor. Într-o zi,
intrând la un lucrător din cartier, găsise nişte bolnavi, pe care se
apucă să-l îngrijească: având unele cunoştinţe medicale, se hotărî
să şi le completeze Nu putea vedea suferind un copil, i se sfî- şia
inima. ^Dar, de asemenea, ce nespusă bucurie, când reuşea să
smulgă din ghearele suferinţei vreuna dintre aceste mici făpturi,
când un uşor sur îs se ivea din nou pe chipu-i slăbit! Lui Watelet
i se topea, inima. Dumnezeieşti clipe… Ele îl făceau să uite
necazurile pe care prea adesea le avea cu cei ce-â erau îndatoraţi.
Căci arareori îi arătau recunoştinţă. Portăreasa era furioasă
văzând atâţia indivizi cu picioarele murdare urcându-i scările: se
 văicărea înăcrită. Neliniştit de aceste întruniri de anarhişti,
proprietarul îi făcea observaţii. Watelet ar fi părăsit apartamentul:
dar îi venea greu; avea măruntele lui manii; era blând şi tenace,
lăsa lumea să trăncănească.
Prin dragostea pe care o arăta copiilor, Christophe îi câştigă
oarecum încrederea. Aceasta fu legătura dintre ei. Christophe nu
putea s-o întâlnească pe fetiţă fără să i se strângă inima; printr-
una din acele tainice analogii de forme pe care instinctul le
percepe dincolo de conştiinţă, copilul li amintea de fetiţa Sabinei,
prima şi depărtata lui dragoste, efemeră umbră, a cărei tăcută
graţie nu-i pierise din suflet. De aceea se interesa de firava copilă
pe care n-o vedeai niciodată sărind sau alergând, a cărei voce abia
se auzea, care n-avea nicio prietenă de vârsta ei, care era veşnic
singură, tăcută, jucându-se liniştit, fără să; se audă gura, cu o
păpuşă sau vreo bucată de lemn, mişcând buzele încet ea să-şi
spună un basm. Era drăgăstoasă şi nepăsătoare, era Iri ea ceva
străin, nesigur; dar tatăl adoptiv nu băga de seamă
O iubea! Vai! Acest necunoscut, acest străin, nu sălăşluieşte
oare totdeauna chiar în copiii care sunt carne din carnea noastră?
… Christophe încercă să-i facă singuraticei copile cunoştinţă cu
fetiţele inginerului. Dar se lovi din partea familiei Elsberger ca şi
din aceea a lui Watelet de un refuz politicos, categoric. Oamenii
aceştia păreau că-şi fac un punct de onoare din a se îngropa de
vii, fiecare într-un compartiment aparte. La rigoare, ar fi consimţit
fiecare să ajute pe celălalt, dar fiecăruia îi era frică să nu se
<creadă cumva că el este acela care avea nevoie de ajutor: şi-
cum, de ambele părţi amorul propriu exista în egală măsură, de
asemenea şi situaţia precară, nu era nicio nădejde că vreunul
dintre ei să se hotărască cel dintâi să întindă mâna celuilalt.
Marele apartament de la etajul al doilea rămânea aproape
întotdeauna gol. Şi-l rezervase proprietarul casei care lipsea într-
una. Era un fost comerciant, care se lăsase brusc de afaceri, de
îndată ce realizase o anumită avere pe care şi-o hotărâse dinainte.
Petrecea cea mai mare parte a -anului în afara Parisului: iama,
într-un hotel de pe coasta de Azur; vară pe vreo plajă din
Normandia, trăind ca un mic rentier, care-şi oferă cu puţină
cheltuială iluzia luxului, privind luxul altora şi ducând ca şi ei o
viaţă de prisos.
Apartamentul cel mic era închiriat unei perechi fără copii:
domnul şi doamna Arnaud. Bărbatul, care avea între patruzeci şi
patruzeci şi cinci de ani, era profesor într-un liceu. Copleşit de
orele de curs, de teze, de preparaţii, nu mai apucase să-şi scrie
lucrarea de doctorat; în cele din urmă renunţase. Femeia, cu zece
ani mai tânără, era drăguţă, excesiv de timidă. Inteligenţi
amândoi, instruiţi, iubindu-se mult, nu cunoşteau pe nimeni şi
nu ieşeau niciodată dini casă. Bărbatul nu avea vreme. Femeia
avea prea multă; dar era o micuţă cumsecade, care lupta
împotriva acceselor sale de melancolie şi care mai ales le
ascundea, umplându-şk vremea cum putea mai bine, citind,
luând note pentru bărbatul ei, recopiind notele extrase de el,
cârpind hainele lui, făcându-şi singură rochiile, pălăriile. Ar fi
dorit mult să meargă din când în când la teatru; dar Arnaud nu
ţinea de loc: era prea obosit seara. Şi ea se resemnă.
Marea lor bucurie era muzica. O adorau. El nu ştia să cin te.
Iar ea, deşi ştia, nu îndrăznea; când cânta la pian în faţa cuiva, fie
chiar şi a bărbatului ei, părea un copil care zdrăngăneşte. Atâta le
era totuşi de ajuns; iar Gluck, Mozart, Beethoven, pe care de-abia
îi gângăveau, le erau prieteni; le cunoşteau vieţile de-a fir-a-păr,
iar suferinţele lor le umpleau sufletele de dragoste. Şi cărţile
frumoase, cărţile bune, citite împreună, erau o fericire. Dar nu
există asemenea cărţi în literatura de azi: scriitorii nu se ocupă de
cei ce nu le pot aduce nici reputaţie, nici plăcere, nici bani, ca
aceşti umil- lectori, pe care nimeni nu-i vede nicicând, care nu
scriu nicăieri, care nu ştiu decât să iubească neştiuţi. Această
tăcută lumină a artei, care în aceste suflete cinstite şi
credincioase capăta un caracter aproape supranatural, le era,
împreună cu afecţiunea lor comună, de ajuns ca să-i facă să
trăiască tihniţi, destul de fericiţi, deci cam trişti – ceea ce nu este
de loc contradictoriu – foarte singuri, cam îndureraţi. Şi unul şi
celălalt erau cu mult superiori faţă de nivelul lor social. Domnul
Amaud era plin de idei; dar acuma nu mai avea nici timpul şi nici
curajul de a le exprima. Era nevoie de prea multă bătaie de cap ca
să faci să ţi se tipărească articole, cărţi; nu merită osteneala; vană
deşertăciune! Se socotea atât de mărunt faţă de gânditorii pe
care-i iubea! Iubea prea mult frumoasele opere de artă pentru a
mai vrea „să facă artă “s ar fi considerat această pretenţie
Îndrăzneaţă şi ridicolă. I se părea că menirea lui era să le
răspândească. Aşa încât îi lăsa pe elevii săi să profite de ideile lui
s le vor folosi mai târziu în cărţile lor – fără să-i pomenească
numele, bineînţeles. Nimeni nu cheltuia atât cât el pentru
subscripţia la publicaţii. Cei săraci sunt totdeauna cei mai
generoşi; îşi cumpără cărţile; ceilalţi s-ar simţi Înjosiţi dacă n-ar
reuşi să le capete pe degeaba. Ar- naud se ruina cumpărând cărţi:
aceasta-i era slăbiciunea, patimă, şi fxindcă-i era ruşine, se
ascundea de nevasta lui. Totuşi ea nu i-o reproşa, la fel ar fi făcut
şi ea Făceau mereu frumoase proiecte de economie în vederea
unei călătorii în Italia – pe care, ştiau prea bine, nu aveau s-o faci
niciodată; şi râdeau că nu erau În stare să economisească bani.
Amaud se consolă. Iubita-i soţie îi era ’de ajuns, ca şi viaţa lui de
muncă şi de bucurii lăuntrice. Acestea nu erau oare de ajuns şi
pentru ea?
— Ea spunea: da. Nu îndrăznea să spună că tare i-ar mai fi
plăcut ca bărbatul ei să se bucure de un oarecare renume care,
revărsându-se puţin şi asupra ei, i-ar fi luminat viaţa, i-ar fi
dăruit o satisfacţie: este* frumoasă bucuria lăuntrică; dar un
strop din lumină de afară face şi ea atâta bine! … Dar, din
timiditate, au spunea nimic; şi apoi, ştia că, chiar dacă el ar fi
urmărit cu tot diria- dânsul reputaţia, nu era sigur că ar fi putut-
o cuceri, acum era prea târziu! … Simţeau cea mai mare părere de
rău că nu aveau copii. Nu şi-o mărturiseau şi de aceea erau şi
mai apropiaţi unul de celălalt: era ca şi cum bieţii oameni,
simţindu-se vinovaţi, ar fi avut nevoie de iertare. Doamna Arnaud
era bună, afectuoasă; i-ar fi plăcut să se apropie de doamna
Elsberger. Dar nu îndrăznea: nu era de loc încurajată. Dar pe
Christophe, atât bărbatul cât şi soţia ardeau de nerăbdare să-l
cunoască: erau vrăjiţi de muzica lui ce venea din depărtare. Dar,
pentru nimic în lume, nu ar fi făcut ei primii paşi: li s-ar fi părut
ceva indiscret.
Primul etaj era ocupat în întregime de domnul şi doamna Felix
Weil. Evrei bogaţi, fără copii, şi care petreceau şase luni din an la
ţară, în împrejurimile Parisului. Cu toate că locuiau de douăzeci
de ani în această casă – rămăseseră din obişnuinţă, cu toate că
le-ar fi fost uşor să găsească un apartament mai potrivit cu averea
lor – păreau tot nişte străini gata de plecare. Nu intraseră
niciodată în vorbă cu vreun vecin şi nu se ştia despre ei acum mai
mult decât în prima zi, ceea ce totuşi nu-i cruţa de judecata
oamenilor din jurul lor: dimpotrivă. Aceştia nu-i iubeau. Şi, fără
îndoială, nu făceau nimic ca să schimbe lucrurile. Totuşi ar fi
meritat să fi fost mai îndeaproape cunoscuţi: erau amândoi
oameni foarte buni şi de o inteligenţă remarcabilă. Bărbatul, în
vârstă de vreo 60 de ani, era asiriolog, foarte bine cunoscut
pentru nişte celebre săpături în Asia centrală; spirit deschis şi
curios, asemenea celor mai multe dintre spiritele rasei sale, nu se
mărginea la studiile lui de specialitate; se interesa de o infinitate
de lucruri: artă, probleme sociale, toate manifestările gândirii
contemporane. Dar toate acestea nu reuşeau să-l absoarbă: căci
toate îl distrau, dar niciuna nu-l pasiona. Era foarte inteligent,
prea inteligent, prea descătuşat de orice prejudecată, oricând gata
să distrugă cu dreapta ceea ce clădise cu stânga; şi construia într-
una opere şi teorii; avea o mare putere de muncă; din obişnuinţă,
dintr-o higienă a spiritului, continua să tragă răbdător şi adine
brazde pe ogorul ştiinţei, fără să creadă de loc în utilitatea celor ce
făcca. Fusese din nenorocire totdeauna bogat: astfel încât nu
ştiuse deloc ce este lupta pentru existentă; iar după expediţiile
sale în Orient, de care se săturase în câţiva ani, nu mai acceptase
nicio funcţie Oficială. Cu toate acestea, în afară de lucrările sale
personale, mai cerccta, cu pătrundere, probleme la ordinea zilei,
concepea reforme sociale cu un caracter practic şi imediat, cugeta
la reorganizarea învăţământului public în Franţa; lansă idei, crea
curente; punea în mişcare uriaşe mecanisme intelectuale şi se
dezgusta îndată de ele. Nu
0 dată soandalizase oameni pe care argumentele lui îi ciş-
tigaseră în favoarea vreunei cauze, făcându-le cea mai
muşcătoare şi mai dezamăgitoare critică a acelei cauze. Dar nu o
făcea înadins, ci dintr-o nevoie a firii lui; foarte nervos, ironic,
răbda cu greu ridicolul lucrurilor şi al oamenilor, pe care-l
surprindea cu o perspicacitate supărătoare. Şi cum nu există
cauză nobilă sau oameni cumsecade care, priviţi dintr-un anumit
punct de vedere, sau cu kupa, să nu ofere aspecte ridicole, nu
exista nimic cruţat mai multă vreme de ironia lui. Această
trăsătură nu era sortită să-i câştige prieteni. Totuşi, îi plăcea
foarte mult să facă bine oamenilor; şi chiar făcea; dar i se purta
puţină recunoştinţă chiar îndatoraţii lui nu-l iertau, în fundul
sufletului lor, că se văzuseră ridicoli în ochii lui. Avea nevoie să
nu vadă prea multă vreme oamenii pentru a-i putea iubi. Şi nu
fiindcă ar fi fost mizantrop. Era prea puţin sigur de el pentru
acest rol. Era timid în faţa acestei lumi de care îşi bătea joc; în
fond, nu era încredinţat că lumea nu avea dreptate im- potrivă-i;
se ferea să se arate prea deosebit de ceilalţi, se supraveghea ca
să-şi copieze după ei purtările şi opiniile declarate. Dar degeaba:
 nu- se putea opri de a-i judeca; simţea foarte repede orice
exagerare, orice nu era simplu; şi nu putea să-şi ascundă
enervarea. Era mai cu seamă sensibil la ridicolul evreilor, pentru
că-i cunoştea mai bine; şi «iun, cu toată libertatea lui de spirit,
care nu admitea barierele dintre rase, se lovea totuşi adesea de
acelea pe care
1 le opuneau oamenii de alte rase – şi cum el însuşi, deşi Îi venea
greu să recunoască, se simţea dezrădăcinat de gândirea creştină,
se ghemuia deoparte, cu demnitate, în acti- vitatea-i ironică şi în
dragostea adâncă pe care o purta soţiei lui.
Mai grav însă era că nici ea nu scăpa de ironia lui Era o femeie
bună, întreprinzătoare, dornică de a fi folositoare.
C-da 208 coala 4
Veşnic ocupată cu opere de binefacere. De o natură cu mult
mai puţin complexă decât aceea a soţului ei, ea era înecată până
în gât în zelul ei moral şi în ideea cam rigidă, intelectuală, dar
foarte înaltă, pe care şi-o făcea despre datorie. Întreaga ei viaţă,
destul de tristă, fără copii, fără mări bucurii, fără o mare
dragoste, se întemeia pe această credinţă morală, care era mai cu
seamă o vrere de a crede. Ironiei bărbatului ei nu-i scăpase ceea
ce era înşelătorie voită în această credinţă şi – nu se putuse
stăpâni – se înveselise pe seama ei. El era alcătuit din contradicţii.
Ideea pe oare o avea despre sentimentul datoriei nu era mai puţin
înaltă decât aceea a soţiei sale şi, în acelaşi timp, simţea o
nestăvilită pornire de a analiza, de a critica, de a nu fi victimă,
ceea ce îl făcea să rupă în bucăţi, să-şi sfâşie imperativul moral.
Nu băga de seamă că face să se surpe pământul sub picioarele
soţiei sale, că o descuraja cu cruzime. Când înţelegea, suferea mai
mult decât ea, dar lucrurile nu mai puteau fi drese. Continuau
totuşi să se iubească, cu aceeaşi credinţă, să lucreze şi să facă
bine. Dar recea demnitate a femeii nu era văzută cu ochi mai buni
decât ironia bărbatului; şi cum erau prea mândri ca să se laude
cu binale pe care-l făceau, sau cu dorinţa pe care o aveau de a-l
face, rezerva Ie era luată drept nepăsare, iar izolarea drept egoism.
Şi cu cât mai mult simţeau această opinie despre ei, cu atât se
fereau să facă ceva pentru a o dezminţi. Ca o reacţiune împotriva
grosolanei indiscreţii a atâtora din rasa lor, ei erau victime ale
unui exces de rezervă, sub care se ascundea mult orgoliu.
Cât despre parterul, ridicatăcu câteva trepte deasupra micii
grădini, el era locuit de colonelul Chabran, un ofiţer din artileria
colonială, ieşit la pensie; acest om voinic încă tânăr, făcuse
strălucite campanii în Sudan şi în Madagascar; apoi, deodată,
lăsase totul baltă şi se înmormântase aci, nemaivoind să audă
vorbindu-i-se despre armată, petrecându-şi zilele cu răscolirea
răzoarelor, exersând fără succes Ia flaut, bombănind împotriva
politicii şi bruftuindu-şi fiica pe care o adora: o femeie tinără, de
30 de ani; nu prea frumoasă, (fer simpatică şi care devotându-i-se
nu se căsătorise pentru a nu-l părăsi. Christophe, aplecându-se
pe pervazul ferestrei, 11 vedea adesea; şi cum e şi firesc, dădea
mai multă atenţie fetei decât tatălui. Ea-şi petrecea o parte din
după-amiază în curte, cosind, visând, făcându-şi de lucru prin
grădină, totdeauna plină de voie bună faţă de bătrânul şi
cicălitorul ei tată. I se auzea glasul liniştit şi limpede răspunzând
pe un ton vesel vocii dojenitoare a colonelului, al cărui pas se
auzea târându-se într-una pe nisipul aleilor; apoi el intră în casă
şi ea rămânea pe o bancă din grădină cosind ceasuri întregi, fără
să se clintească, fără să vorbească, surîzând vag, în vreme ce în
casă, ofiţerul, neştiind ce să mai facă, se străduia cu flautul lui
strident sau, pentru variaţie, scotea cu stângăcie nişte scâncete
dintr-o armonică gî [îită, spre distracţia – sau spre plictiseala lui
Christophe – (depindea de moment).
Toţi aceştia trăiau laolamă în casa cu grădina izolată, la
adăpost de zvonurile vieţii, ermetic închişi chiar unii faţă de
ceilalţi. Numai Christophe, cu nevoia lui de expansiune şi cu
clocotul lui de viaţă, îi învăluia pe toţi, fără ca ei s-o ştie, în marea
lui simpatie, incapabilă să aleagă şi totodată clarvăzătoare. Nu-i
înţelegea. Nu avea posibilitatea să-i înţeleagă. Nu era înzestrat ca
Olivier cu intuiţia psihologiei omeneşti. Dar îi iubea. Din instinct
se închipuia în locul lor. Încet-încet se înălţa în el, prin tainice
efluvii, conştiinţa obscură a acestor vieţi apropiate şi totuşi atât
de îndepărtate, toropeala dureroasă a femeii îndoliate, tăcerea
stoică a Şândurilor trufaşe ale preotului, ale evreului, ale
inginerului, ale revoluţionarului; flacăra palidă şi blândă a
dragostei şi. Credinţei care, în tăcere, mistuia cele două inimi ale
soţilor Arnaud; naivă aspiraţie a omului din popor către lumină;
revolta şi dorul de activitate pe care ofiţerul şi le înăbuşea; calmul
resemnat al tinerei fete, care visa la umbra liliacului. Dar,
Christophe era singurul în stare să desluşească această neauzită
muzică a sufletelor; ceilalţi nu o desluşeau; fiecare se lăsa cuprins
de tristeţea şi visele sale.
 De altminteri, cu toţii lucrau; atât bătrânul savant sceptic cât şi
inginerul pesimist, şi preotul şi anarhistul, toţi aceşti orgolioşi sau
dezamăgiţi. Iar sus, pe acoperiş, zidarul cânta.
Şi în afara casei, Christophe întimpina chiar şi la cei mai aleşi
aceeaşi izolare morală – chiar când se grupau.
Olivier îl puse în legătură cu redacţia unei reviste, la care
colabora. Se numea Esop şi luase drept deviză acest citat din
Montaigne i
ŞI
„îl scoaseră pe Esop în vânzare împreună cu alţi doi sclavi.
Cumpărătorul întrebă pe primul rqb ce ştie să facă; acesta, pentru o
se face preţuit, făgăduia marea cu sarea; cel de al doilea se lăuda
la fel sau chiar mai mult. Când veni rândul lui Esop ţi fu întrebat ce
ştia să facă, el răspunse: – Nimic, căci aceştia au acaparat totul; ei
ştiu jă facă orice.”
Simpla atitudine de reacţiune dispreţuitoare împotriva
„neruşinării14, cum spunea Montaigne, „a acelora care fac
profesiune din a şti şi împotriva- obrăzniciei lor fără de margini!
“Pretinşii sceptici de la revista Esop aveau, în fond, o credinţă
neclintită. Dar în ochii publicului, această mască de ironie
apărea, bineînţeles, puţin atrăgătoare; era menită să. Deruteze.
Nu ai oameni de partea ta decât dacă le aduci un mesaj de viaţă
simplă, limpede, viguroasă şi sigură. Unui adevăr lipsit de vlagă,
ei preferă o minciună robustă. Scepticismul nu le convine decât
dacă presupune un naturalism sănătos şi puternic sau vreo
idolatrie creştină. Pironismul dispreţuitor în care se învăluia Esop
nu putea fi înţeles decât de puţine spirite – „alme sdegnose “1 –
care-şi cunoşteau tenacitatea ascunsă. Această forţă era pierdută
pentru acţiune.
Nu le păsa. Cu cât Franţa se democratiza, cu atât gin- direa,
arta, ştiinţa ei păreau că se aristocratizează. Ştiinţa, adăpostită
îndărătul limbajului ei special, în adâncul sanctuarului ei, şi sub
un triplu văl, pe care numai iniţiaţii aveau puterea să-l înlăture,
era mai puţin accesibilă decât pe vremea lui Buffon şi a
Enciclopediştilor. Arta – cel puţin aceea care avea respectul
pentru sine însăşi şi cultul frumosului
— Nu era mai puţin ermetică; dispreţuia mulţimile. Chiar
printre scriitorii mai puţin preocupaţi de frumos decât de acţiune,
prin aceia care dădeau întâietate ideilor morale în detrimentul
celor estetice, domnea adesea un crudat spirit aristocratic. Păreau
mai preocupaţi să-şi întreţină puritatea flăcării lor interioare decât
s-o comunice altora. S-ar fi spus că nu ţineau ca ideile lor să
învingă, ci doar să le afirme.
Existau totuşi printre ei şi unii care se ocupau cu arta
populară. Printre cei mai sinceri dintre ei, se găseau unii care prin
operele lor semănau idei anarhiste, distrugătoare adevăruri
pentru viitorime, îndepărtate, care vor fi poate, binefăcătoare
peste un veac, sau peste douăzeci, dar care, pentru moment,
mistuiau, ardeau sufletul; ceilalţi scriau pagini de dezamăgire,
amare sau ironice, foarte triste. Chiar la două zile i^upă ce le
citea, Christophe îşi mai simţea picioarele tăiate.
— Şi asta e pentru popor? Întreba el cuprins de milă pentru
aceşti sărmani oameni cărora li se ofereau ’lugubre distracţii,
când voiau să-şi uite necazurile pentru câteva ceasuri. Cu asta
puteţi să-i băgaţi în groapă!
— Fii liniştit, răspundea Olivier râzând. Poporul nu caută aşa
ceva.
— Şi foarte bine face! Sunteţi nebuni. Vreţi aşadar să-i răpiţi
orice încredere în viaţă?
— De ce? Nu trebuie să înveţe şi el să vadă ca şi noi tristeţea
lucrurilor şi totuşi să-şi facă fără şovăire datoria?
— Fără şovăire? Mă îndoiesc. Dar, în orice caz, fără plăcere. Şi
când ai ucis în om dragostea de viaţă, departe nu mai poate
ajunge.
— Dar ce poţi să faci? Nu ai dreptul să falsifici adevărul. *
— Dar nici să-l spui în întregime, tuturora.
— Tocmai tu vorbeşti aşa? Tu, care fără încetare ceri adevărul,
tu, care afirmi că-l iubeşti mai mult decât orice pe lume!
— Da, adevărul pentru mine şi pentru acei care au spetele
destul de late ca să-i suporte povara. Dar pentru ceilalţi este o
cruzime şi o prostie. Acuma văd şi eu. În ţara mea, nu mi-ar fi
trecut niciodată prin minte aşa ceva; acolo în Germania, oamenii
nu au, ca aici la voi, mania adevărului; ei iubesc prea mult viaţa;
foarte prudenţi, ei nu văd decât ceea ce vor să vadă. Vă iubesc
pentru că nu sunteţi aşa: sunteţi curajoşi, priviţi lucrurile în faţă.
Dar sunteţi inumani Când credeţi că aţi descoperit un adevăr, îi
daţi drumul în lume, fără să vă pese dacă, aidoma vulpilor din
Biblie, cu coada în flăcări, el nu va da foo lumii. Că preferaţi
fericirii voastre adevărul, vrednici sunteţi de toată stimă. Dar să-l
preferaţi chiar şi fericirii altora… până aici l Prea faceţi după cum
vă taie capul. Adevărul trebuie să-l iubeşti mai mult de’cât pe tine
însuţi, iar pe aproapele tău mai mult decât adevărul.
— Şi atunci să-l minţi?
Christophe îi răspunse cu vorbele lui Goethe:
„Dintre adevărurile cele mai înalte nu trebuie spuse decât acelea
care pot folosi binelui omenirii. Pe celelalte să le păstrăm doar
pentru noi; aidoma blândelor luciri ale unui soare ascuns, ele îşi vor
răspândi lumina asupra tuturor acţiunilor noastre*
Dar aceste scrupule nu atingeau pe aceşti scriitori francezi. Ei
nu se întrebau dacă din arcul pe care îl ţineau în mână ţâşnea
„ideea sau moartea “, sau ambele deodată. Nu-i însufleţea niciun
"sentiment de dragoste. Când un francez are idei, vrea să şi le
impună şi altora. Iar când nu le are, vrea acelaşi lucru. Iar când
vede că nu poate, stă cu braţele încrucişate. Iată adevărata
pricină pentru care această elită se ocupa prea puţin de politică.
Fiecare se izola în credinţa lui sau în lipsa lui de credinţă.
Multe încercări fuseseră făcute pentru a combate acest
individualism şi pentru a forma unele grupări; dar cele mai multe
dintre aceste grupări eşuaseră repede în vorbărie literară, în
schisme ridicole. Cete mai de preţ se anihilau unele pe celelalte.
Erau în sânul lor câţiva oameni eminenţi, plini de forţă şi
credinţă, făcuţi pentru a aduna în jurul lor şi a-i conduce pe
oamenii slabi dar cumsecade. Dar fiecare îşi avea turma să şi nu
consimţea să o contopească cu altele. Existau astfel câteva mici
reviste, uniuni, asociaţii, care aveau toate virtuţile morale, în
afară de una: abnegaţia; căci niciuna nu voia să cedeze pasul în
faţa celorlalte; şi, certându-se astfel pentru un public alcătuit din
câţiva oameni de treabă, prea puţini la număr, şi încă şi m^i
puţin norocoşi, vegetau o bucată de vreme, lipsite de vlagă,
înfometate; şi, în cele din urmă cădeau, pentru a nu se mai ridica,
şi nu sub loviturile duşmanului, ci (lucrul cel mai jalnic!) sub
propriile lor lovituri. Diversele profesiuni – oameni de litere, autori
dramatici, poeţi, prozatori, profesori, institutori, gazetari – formau
un mare număr de caste mărunte, ele însele subîmpărţite în caste
şi mai mici, fiecare fiind închisă pentru celelalte. Între ele nicio
osmoză. În Franţa nu exista unanimitate în nimic, decât în
momente foarte rare, în care aceasta lua un caracter epidemic şi,
în general, pra Îh eroare: căci era bolnăvicioasă. Individualismul,
domnea în toate orânduirile activităţii franţuzeşti; atât în
domeniul ştiinţei cât şi în comerţ, împiedicându-i pe negustori să
se unească, să organizeze asociaţii patronale. Acest individualism
nu era abundent şi năvalnic, ci tenace şi închircit. Să fii singur,
să nu datorezi nimic celorlalţi, să nu te amesteci cu ceilalţi, de
teamă să nu-ţi simţi inferioritatea în tovărăşia lor, să nu-ţi tulburi
liniştea orgolioasei izolări; iată gândul tainic aproape al tuturor
acestor oameni care fundau reviste „la marginea” altor reviste,
teatre „la marginea” altora, grupări „la marginea” altora; reviste,
teatre, grupări nu aveau de cele mai multe ori altă raţiune de a
exista decât dorinţa de a nu fi laolaltă cu alţii, neputinţa de a se
alătura celorlalţi într-o acţiune sau un gând comun, neîncrederea
în alţii, dacă nu chiar ostilitatea dintre partide, care-i învrăjbea pe
oamenii cei mai vrednici de a se înţelege, unii împotriva altora.
Chiar atunci când spirite ce se stimau între ele erau
— Ca Olivier şi tovarăşii lui de la revista Esop – asociate într-o
activitate comună, păreau să rămână mereu unele faţă de
celelalte într-o stare de suspiciune; nu aveau acea expansivă
bonomie atât de obişnuită în Germania, unde uşor devine chiar
supărătoare. În acest grup de tineri era mai cu seamă unul care-l
atrăgea pe Christophe, pentru că ghicea în el o forţă excepţională;
era un scriitor cu o logică inflexibilă, cu o voinţă tenace, pasionat
pentru idei morale, neînduplecat în felul lui de a le sluji, gata să le
jertfească lumea întreagă şi propria-i fiinţă; fondase – şi o scria
aproape singur – o revistă pentru a-şi apăra aceste idei; îşi jurase
să impună Franţei şi Europei ideea unei Frânte pure, libere şi
eroice; era convins că lumea va recunoaşte într-o zi în el pe
autorul unora dintre cele mai cutezătoare pagini ale istoriei
cugetării franceze; şi nu se înşela ’Christophe ar G dorit să-l
cunoască mai bine şi să lege prietenie cu el. E>ar nu era chip. Cu
toate că Olivier avea adesea treabă cu el, se vedeau foarte puţin şi
numai pentru treburi; nu discutau de loc intimităţi; cel mult
schimbau câteva idei abstracte; sau mai curând (căci, pentru a
vorbi exact, nu exista schimb, ci fiecare îşi păstra ideile)
monologau amândoi, fiecare pentru sine. Totuşi, erau tovarăşi de
luptă şi-şi cunoşteau valoarea.
Această rezervă avea cauze multiple, greu de desluşit, chiar în
propriii lor ochi. Mai întâi, un exces de spirit critic care surprinde
prea clar ireductibilele deosebiri dintre mentalităţi şi un exces de
intelectoualism care atribuie o prea mare însemnătate acestor
deosebiri; apoi, lipsa acelei puternice şi naive simpatii care pentru
a trăi are nevoie să iubească şi să-şi cheltuiască preaplinul
dragostei; şi, poate şi o muncă strivitoare, viaţa prea grea, febra
gândurilor care nu-ţi mai lasă puterea să te bucuri pe înserate de
ceasurile discuţiilor prieteneşti. În sfârşit, acel sentiment teribil pe
care un francez se teme să şi-l mărturisească, dar care urlă
adesea În adâncurile hâi: că nu toţi sunt de aceeaşi rasă, că sunt
rase deosebite statornicite pe pământul Franţei la epoci deosebite
şi care, rămânând aliate, au totuşi puţine gânduri corn uie şi, în
interesul comun, nu trebuie să se gindcască prea invit la aceasta.
Şi, mai presus de toate, imbălătoarea şi primejdioasă patimă a
libertăţii: când ai gustat-o nu mai e n’frnic ce nu i-ar putea fi
sacrificat. Libertatea acestei însingurări este cu atât mai preţioasă
cu cât a trebuit să fie câşti- gată prin ani de grele Încercări. Elita
s-a refugiat în ea pentru a scăpa de apăsarea mediocrilor. Este o
reacţiune împotriva tiraniei forţelor religioase sau politice, a
poverilor enorme care în Franţa, strivesc individul: familia, opinia
publică, statul, asociaţiile oculte, partidele, clanurile, şcolile. În-
chipuiţi-vă un prizonier care, pentru a evada, ar avea de escaladat
douăzeci de ziduri ce-l înconjoară. Dacă reuşeşte până la capăt,
fără să-şi frângă gâtul, însemnează că este foarte tare. Anevoioasă
şcoală pentru vrerea de libertate! Dar cei care au străbătut acest
drum păstrează îniroaga lor viaţă, ea pe o cumplită dâră, patima
libertăţii.
Alături de singurătatea provocată de orgoliu, mai era aceea din
renunţare. CSţi oameni de treabă în Franţa, a căror întreagă
bunătate, mândrie, afecţiune sfârşeau prin a-i face să se retragă
din viaţă! Mii de motive, întemeiate sau nu, li împiedicau să
acţioneze. La unii supunerea, Umiditatea, puterea obişnuinţei. La
alţii, respectul uman, teama de ridicol, teama de a ieşi în
evidenţă, de a se lăsa pradă aprecierii galeriei, de a afla că faptelor
lor dezinteresate li se atribuie mobiluri interesate. Cutare nu lua
parte la luptă politică şi socială, cutare renunţa să mai facă opere
filantropice, pentru că vedeau prea mulţi oameni fără conştiinţă
sau fără bun-simţ aflându-se doar În treabă şi pentru că le era
teamă să nu fie asemuiţi cu aceşti şarlatani sau proşti. La
aproape toţi, dezgustul, oboseala, teama, de a acţiona, teama de
suferinţă, de ceea ce e urât, de prostie, de risc, de răspunderi şi
acel teribil: „La ce bun?” care nimiceşte bunăvoinţa atâtor se
francezi din zilele noastre. Sunt prea inteligenţi (de o inteligenţă
lipsită de acele puternice fâlfâiri de aripi) văd deodată şi
argumentele pro şi pe cele contra. Lipsă de forţă. Lipsă de viaţă.
Când eşti foarte viu, nu te întrebi de ce trăieşti; trăieşti ca să
trăieşti – fiindcă viaţa este o mare ispravă!
În sfârşit, la cei mai buni, un amestec de calităţi: simpatice şi
mediocre însuşiri; o filosofie călduţi, o temperare a dorinţelor, un
cald ataşament faţă de familie, de pământ., de obiceiurile morale,
o discreţie, o teamă de a se impune, de a stingheri, teama de a-ţi
da în vileag sentimentele, o continuă rezervă. Toate aceste
trăsături plăcute şi fermecătoare puteau să se împace, în anumite
cazuri, cu seninătatea, curajul, bucuria lăuntrică; dar nu erau
străine de ane- mierea sângelui, de descreşterea progresivă a
vitalităţii franceze.
Plăcuta grădină tolănită în faţa casei în care locuiau Christophe
şi Olivier, pitită între cele patru ziduri, era simbolul acestei mici
Frânte. Era un petic de verdeaţă, închis lumii dinafară. Numai
câteodată, marele vânt de dincolo de ziduri, ce cobora învolburat,
aducea tinerei fete care visa acolo, suflul vastelor câmpii şi al
pământului îndepărtat.
Acum când Christophe începea să întrevadă resursele ascunse
ale Franţei, se indignă că ea se lăsa asuprită de ticăloşi.
Penumbra în care această elită tăcută se cufunda era pentru ei
înăbuşitoare. Stoicismul este frumos pentru acei care nu mai au
dinţi. El, însă, el simţea nevoie de aerul puternic, de marele
public, de soarele gloriei, de dragostea miilor de suflete, de a
strânge în braţe pe aceia pe care-i iubea, de a-şi nimici vrăjmaşii,
de a lupta şi de a învinge.
— Tu eşti în stare – spuse Olivier – eşti puternic, eşti făcut
pentru a învinge, atât prin viciile (iartă-mă) cât şi prin virtuţile
tale. Ai norocul de a nu aparţine unui popor prea aristocratic.
Acţiunea nu te dezgustă. La nevoie, ai fi în stare să devii chiar şi
om politic… Şi apoi, al nepreţuita fericire de a te exprima prin
mujică. Nu eşti înţeles, poţi să spui orice. Dacă oamenii ar desluşi
în muzică ta dispreţul pentru ei, credinţa ta în ceea ce ei neagă şi
acel veşnic imn în cinstea a ceea ce ei se silesc să omoare, nu ţi-ar
ierta-o şi’ ai fi în aşa fel împiedicat, urmărit, hărţuit, încât pentru
a-i combate, ţi-ai irosi tot ceea ce este forţă în tine; şi dacă ai
izbuti, ţi-ar lipsi suflarea pentru a-ţi împlini opera; viaţa ba ar fi
sfârşită. Oamenii mari care triumfă beneficiază de • neînţelegere.
Sunt admiraţi pentru opusul a ceea oe sunt în realltaie.
— Aş – făcu Christophe – nu cunoaşteţi laşitatea stâ- ptnfibr
voştri. La început te credcam singur, găseam o justificare în lipsa
ta de acţiune. Dar, în realitate, sunteţi o întreagă tabără care
gândiţi la fel. Sunteţi de o sută de ori mai puternici decât aceia
care vă apasă, preţuiţi de o mie de ori mai mult şi vă lăsaţi totuşi
intimidaţi de obrăznicia lor! Nu vă înţeleg. Aveţi ţara cea mai
frumoasă, sunteţi foarte inteligenţi, cât se poate de umani; şi nu
faceţi nimic în sensul acesta, vă lăsaţi* dominaţi, insultaţi, călcaţi
în picioare de o mână de netrebnici. Fiţi voi înşivă, ce dracu’! Nu
aşteptaţi să vă ajute cerul său un Napoleon! Răzvrătiţi-vă, uniţi-vă
La luciu, cu toţii! Măturaţi-vă casa.
Dar Olivier, ridicând din umeri cu dezgust şi ironie spuse:
— Să te iei la bătaie cu ei? Nu, nu -este rolul nostru, avem ceva
mai bun de făcut. Violenţa îmi provoacă silă. Ştiu prea bine ce s-
ar întâmpla. Bătrânii rataţi înăcriţi, tinerii nătărăi regalişti, odioşii
apostoli ai brutalităţii şi ai urii s-ar face stăpâni pe acţiunea mea
şi ar dezonora-o. Doar n-ai vrea să reiau vechea deviză de ură:
Fuori Barbari! Sau i Franţa a francezilor!
— De ce nu? Spuse Christophe.
— Nu, astea nu sunt cuvinte. Franţuzeşti. Zadarnic sunt
repetate la noi în numele patriotismului. Sunt bune pentru ţările
barbare! A noastră nu e făcută pentru ură. Geniul nostru nu se
afirmă negând sau distrugând pe celelalte, ci absorbindu-le.
Lăsaţi să. Vină la noi şi nordul tulbure şi guralivul miazăzi…
— Şi Orientul veninos?
— Şi Orientul veninos: îl vom absorbi ca şi pe celelalte; am
absorbit noi multe alte încă! Râd de aerul său triumfător şi de
bicisnicia unora din rasa mea. I se pare că ne-a cucerit, se
plimbă, se lăfăie pe bulevardele noastre, în jurnalele noastre, în
revistele noastre, pe scenele teatrelor noastre, pe scenele noastre
politice. Prostul! El este cel cucerit. Se va elimina singur, după ce
ne va fi hrănit. Galia are stomac nu glumă; în douăzeci de secole a
mistuit mai multe civilizaţii. Suntem imuni la otravă! … N-aveţi
decât, voi, germanii, să vi temeţi! În ce vă priveşte, nu puteţi decât
sau să fiţi puri, sau să nu existaţi. Dar în ceea ce ne pfi- veşte pe
noi, nu despre puritate este vorba, ci despre universalitate. Voi
aveţi un împărat. Marea Britanie îşi zice imperiu; dar, de fapt,
imperial este numai geniul nostru latin. Sntem cetăţenii Oraşului-
Univers, Urbis, Orbis
— Lucrurile merg bine – spuse Christophe atâta vreme cât
naţia este sănătoasă şi în plină putere a virilităţii ei. Dar soseşte
ziua în care energia e în declin; atunci ea riscă să fie înecată de
valurile afluxului străin. Fie vorba între noi, nu ţi se pare că ziua
aceea a şi sosit?
— Vorba asta s-a spus dn atâtea ori în decursul secolelor! Şi
totdeauna istoria noastră a dezminţit aceste temeri. Am
întâmpinat noi multe alte încercări, încă de pe vremea Fecioarei
din Orleans, când în Parisul pustiu, dădeau târcoale haite de lupi.
Revărsarea imoralităţii, goana după plăceri, lipsa de vlagă,
anarhia ceasului de faţă nu mă înspăimântă. Răbdare! Cine vrea
să existe trebuie să reziste. Ştiu foarte bine că va urma o
reacţiune morală – care, de altminteri, nici ea nu va însemna
mare lucru şi care va duce, probabil, la aceleaşi prostii: cei mai
puţin zgomotoşi dintre cei ce o vor provoca no vor fi aceia care
trăiesc astăzi din corupţia publică 1… Dar ce are a face? Aceste
mişcări nici măcar nu ating adevăratul popor al Franţei. Fructul
putred nu provoacă putrezirea arborelui. Cade. Toţi aceşti oameni
constituie atât de puţin din ceea ce este naţiunea! Ce ne pasă
dacă trăiesc sau mor? Face să mă zbat ca să pornesc împo- trivă-
le ligi şi revoluţii? Răul de azi nu este opera unui regim. Este lepra
luxului, sunt paraziţii avuţiei şi ai inteligenţei. Vor trece. Toate
acestea vor pieri.
— Dar, dar după ce vă vor fi ros.
— Cu o asemenea rasă nu-ţi este îngăduit să deznădăj- duieşti.
Există în ea o astfel de virtute ascunsă, o asemenea forţă de
claritate şi de idealism activ, încât se transmit chiar şi acelora
care exploatează şi ruinează această rasă. Până şi cei mai lacomi
dintre politicieni nu se pot sustrage farmecului ei. Chiar şi cei mai
mediocri, când sunt la putere, sunt cuprinşi de grandoarea
Destinului ei; aceasta îi înalţă deasupra lor înşile; le transmite din
mână în mână făclia; iar lupta sacră împotriva beznei o reiau unul
după celălalt. Geniul poporului lor îi târăşte după sine; cu sau
fără voia lor, ei împlinesc legea acelui Dumnezeu pe care-l heagă,
Gesta
Dei per h’rancos… Patria mea iubită, iubita mea patrie, nicifând
nu mă voi îndoi de tine! Iar dacă totuşi încercările prin care treci
îţi vor fi fatale, va fi o pricină mai mult ca să păstrez până la
capăt orgoliul misiunii noastre în lume. Nu vreau că Franţa mea
să se închidă temătoare într-o cameră de bolnav, la adăpost de
aerul de afară. Nu ţin să prelungesc o existenţă de muribund.
Când ai fost o dată mare, aşa cum am fost noi, e mai bine să mori
decât să încetezi de a mai fi. Rostogolească-se, aşadar, cugetarea
omenirii în aceea a noastră! Nu mi-e teamă de ea. Valul se va
scurge, după ce-mi va fi îngrăşat pământul cu nămolul lui.
— Sărăcuţul de tine – spuse Christophe – dar până atunci e vai
de lume. Şi ce vei fi tu, când din valurile Nilului, Franţa ta va ieşi
din nou la suprafaţă? Oare n-ar fi mai nimerit să lupţi? Ce poţi
păţi mai rău decât să suferi o înfrângere, la care În orice caz eşti
osândit întreaga ta viaţă?
— Pot păţi cu mult mai rău decât să fiu înfrânt, spuse Olivier.
Îmi pot pierde şi seninătatea spiritului, la care ţiu mai mult decât
la izbândă. Pradă urii nu vreau să mă las. Vreau să fiu drept chiar
cu duşmanii mei. Vreau să-mi păstrez în toiul patimilor
luciditatea minţii, toate să le înţeleg şi să iubesc totul.
Dar Christophe căruia această dragoste de viaţă, desprinsă de
viaţă, îi părea prea puţin deosebită de resemnarea în. Faţa morţii,
simţea că bătrânul Empedocle *, urlând în el. Un imn adus Urii şi
Dragostei, soră-a Urii, Dragostea fecundă care ară, răscoleşte şi
rodeşte pământul. Nu împărtăşea resemnatul fatalism al lui
Olivier; şi, mai puţin încrezător decât el în supravieţuirea unei
rase care nu se apăra, ar fi vrut să invoce forţele robuste ale
naţiunii, ar fi vrut să le îndemne să răzvrătească mulţimile
oamenilor cinstiţi din întreaga Franţă.
După cum o clipă de dragoste dezvăluie mal mult dintr-o fiinţă
decât luni întregi de cercetare, tot astfel Christophe Învăţase mai
mult despre Franţa după opt zile de intimitate cu Olivier, fără ca
aproape să iasă din casă, decât după un an de peregrinări de-a
lungul şi de-a latul Parisului, şi de ucenicie prin saloanele
intelectuale şi politice. În viitoarea acestei anarhii universale în
care simţea că îi fuge pământul de sub picioare, sufletul
prietenului său îi apăruse ca o „Insulă a Franţei* – insula raţiunii
şi a seninătăţii, în mijlocul mării. Lăuntrica pace a lui Olivier
uimea cu atât mai mult cu cât ea nu avea niciun suport
intelectual, cu cât circumstanţele vieţii lui erau grele (era sărac,
singur, iar ţara lui părea în plină decădere) şi cu cât trupul îi era
firav, bolnăvicios şi pradă nervilor. Această seninătate nu părea a
fi rodul unui efort al voinţei (avea puţină voinţă), ci pornea din
străfundurile fiinţei şi rasei sale. La mulţi alţii din preajma lui
Olivier, Christophe desluşea îndepărtata licărire a acestei „mute
linişti al mării încremenite"; iar el, care-şi cunoştea adâncurile
vijelioase, şi întunecate ale sufletului şi ştia că toată forţa Voinţei
lui nu era destul de mare pentru s păstra echilibrul tumultuoasei
lui naturi, admira această discretă armonie.
Spectacolul acestei Frânte nebănuite izbutea să-i încurce cu
totul ideile despre caracterul francez. În locul unui popor vesel,
sociabil, nepăsător şi plin de strălucire, descoperea spirite aplicate
spre gândire, izolate, învăluite, ca într-un abur luminos, în
aparenţa unui optimism, dar scăldate într-un pesimism profund
şi senin, spirite posedate de idei fixe, de pasiuni intelectuale,
suflete neclintite, pe care ar fi fost mai uşor să le nimiceşti decât
să le schimbi. Fără îndoială, aceasta nu era decât o elită franceză;
dar Christophe se întreba de unde îşi luase ea acest stoicism şi
această credinţă. Olivier îi răspunse:
— Din îrtfringeri. Voi, bunul meu Christophe, sunteţi a- ceia
care ne-aţi făurit din nou. Ah! Dar nu fără dureri. Nu vă daţi
seama de sumbra atmosferă în care am crescut, într-o Franţă
umilită şi strivită, care tocmai privise moartea în faţă şi care se
simţea încă apăsând asupră-i ucigătoarea ameninţare a forţei…
Viaţa noastră, cu geniul nostru, cu civilizaţia noastră franceză, cu
măreţia a zece secole – ştiam că este în mâna unui cuceritor
brutal, care nu o înţelegea, care în fond o ura şi care, dintr-o clipă
într-alta, putea să o sfă- râme pentru totdeauna. Şi să trăieşti
pentru un asemenea destin! Gândeşle-te la copilaşii noştri, care
au deschis ochii în case cernite, în umbra înfrângerii, hrăniţi cu
aceste gânduri dezamăgite, crescuţi pentru o sângeroasă revanşă,
fatală şi, poate, inutilă: căci, oricât de mici ar fi fost, primul lucru
pe care l-au aflat a fost că dreptatea nu există, că în această lume
nu există dreptate: forţa striveşte dreptul! Asemenea descoperiri
stâlcesc sufletul unui copil sau îl înalţă pentru totdeauna. Mulţi
se lăsară în voinţa sorţii; şi îşi spuseră: „Dacă aşa stau lucrurile,
de ce să mai lupţi? De ce să acţionezi? Toate sunt zadarnice. Să
nu ne mai gândim. Să ne bucurăm de viaţă “. Dar cei care au
rezistat au făcut proba de foc; nici dezamăgirile nu le putea atinge
credinţa: căci, chiar din prima zi, au ştiut că drumul ei nu are
nimic comun cu acela al fericirii; că totuşi nu au altceva de ales şi
că trebuie s-o urmeze: altfel, moartea prin sufocare. Nu se poate
ajunge dintr-o dată la această certitudine. Nu poate fi căutată la
băieţi de 15 ani. La început sunt spaimele, lacrimile. Dar e bine că
este aşa. Aşa şi trebuie să fie…
„O, Credinţă, fecioară neprihănită…
Trage cu lancea brazde adinei în răscolită inimă a raselor! … “
Christophe strânse în tăcere mâna lui Olivier.
 — Dragul meu Christophe – spuse Olivier – Germania ta ne-a
făcut să suferim multt.
Iar jehristophe, aproape se scuză, ca şi cum el într-adevăr ar fi
fost pricina suferinţelor.
Nu te mâhni, spuse Olivier. Surâzând. Binele pe care ni l-a
făcut fără să vrea este mai mare decât răul. Voi sunteţi aceia care
aţi făcut să se reaprindă vâlvătăile idealismului nostru, voi sunteţi
aceia care ne-aţi reînviat flacăra ştiinţei şi a credinţei, voi sunteţi
aceia care aţi făcut ca în Franţa noastră să apară puzderie de
şcoli, voi aţi stâmit forţa de creaţie a unui Pasteur, ale cărui
descoperiri singure au fost îndeajuns ca să acopere datoriile de
război de cinci miliarde de franci, voi aţi provocat renaşterea
poeziei noastre, a picturii noastre, a muzicii noastre; vouă vă
datorăm redeşteptarea conştiinţei noastre de rasă. A fost răsplătit
efortul graţie căruia fericirea a fost jertfită credinţei: astfel a fost
cu putinţă deprinderea simţământului unei asemenea forţe
morale în mijlocul apatiei lumii, încât în cele din urmă însăşi
neîncrederea în victorie să fie înlăturată. Vezi tu, bunul meu
Christophe, oricât de puţini am fi fost şi oricât de slabi am fi
părut, un strop de apă în oceanul forţei germane, noi credeam că
stropul va fi acela care va colora oceanul. Falanga macedoneană
va zdrobi masivele armate ale plebei europene *.
Christophe îl privi pe firavul Olivier, ai cărui ochi străluceau de
credinţă:
— Bieţi francezi plăpânzi! Sunteţi mai puternici decât noi.
— O! Binecuvântată înfrângere, repeta Olivier. Slăvit fie
dezastrul! Nu-l vom renega! Suntem copiii lui.
1
\
1 Autorul compară acest grup de intelectuali umanişti cu
oştii* macedonene puţin numeroase care au învins, sub
comanda lui Alexandra Macedon, armatele mari ale perşilor.
PARTEA A DOUA
Înfrângerea făureşte din nou elitele; ea triază sufletele i pune
deoparte ceea ce este pur şi puternic; îl face să devină şi mai pur
şi mai puternic. Dar în schimb ea grăbeşte căderea celorlalte
suflete sau le frânge elanul. Prin aceasta, ea desparte masa
poporului, care cade, de elită care îşi continuă mersul. Elita o ştie
şi suferă; chiar la cei mai viteji, există o tainică melancolie,
sentimentul neputinţei şi al propriei lor izolări. Şi ceea ce e mai
rău, este că odată despărţiţi de trupul poporului lor, rămân
deopotrivă dezbinaţi şi între ei. Fiecare luptă pe contul său. Cei
care sunt puternici nu se gândesc decât să se salveze. Omule,
ajută-te pe tine însuţi! … Nu se gândesc că bărbăteasca maximă
însemnează: O, oameni, ajutaţi-vă unii pe alţii! Tuturora le lipseşte
încrederea în semenii lor, forţa de expansiune a simpatiei şi
nevoia de a acţiona în comun pe care o dau victoria unei rase,
sentimentul plenitudinii şi al drumului spre culme.
Christophe şi Olivier nu prea erau străini de această stare de
lucruri. În acest Pariş, mişunând de suflete sortite să-i înţeleagă,
în această casă populată de necunoscuţi prieteni, erau tot atât de
singuri ca într-un. Deşert al Asiei.
Situaţia era grea. Veniturile lor aproape inexistente. Christophe
câştiga numai din copiile şi transcrierile muzicale comandate de
Hecht. Olivier îşi dăduse destul de pripit demisia din Universitate,
în epoca de descurajare care urmase după moartea surorii sale, şi
pe care o sporise încă şi mai mult o dureroasă experienţă de
dragoste în oaşa doamnei Nathan: (nu-i vorbise niciodată lui
Christophe despre aceasta, căci se jena să-şi mărturisească
suferinţele; unul dintre farmecele sale era obiceiul de a-şi învălui
într-o oare care taină viaţa lăuntrică, chiar fată de cei mai intimi
prieteni. În această prăbuşire- morală în care era însetat de
linişte, munca lui de profesor îi devenise insuportabilă. Nu-i
plăcea deloc această meserie, în care eşti nevoit s& te des- făşori,
să-ţi exprimi cu glas tare gândurile, în care nu eşti niciodată
singur. Profesoratul în liceu impune, pentru a avea o oarecare
nobleţe, o vocaţie de apostolat, ceea ce nu-i era caracteristic lui
Olivier; iar învăţământul universitar impune un neîntrerupt
contact cu publicul, ceea ce loveşte dureros un suflet iubitor de
singurătate ca acela al lui Olivier. De două sau trei ori fusese
nevoit să vorbească în public: re- simţise o inexplicabilă umilinţă.
Această exhibiţie pe o estradă îi era odioasă. Vedea publicul, îl
simţea ca şi cum ar fi avut nişte antene, îl ştia alcătuit în
majoritate din trân- davi care nu voiau decât să se distreze; iar
rolul de om care distrează din oficiu nu era pe gustul lui. Dar mai
cu seamă, acest fel de a vorbi de la înălţimea catedrei
schimonoseşte gândirea; dacă nu ai destulă luare-aminte, rişti să
deprinzi gesturile, dicţiunea, modul de prezentare a ideilor,
atitudinea şi chiar mentalitatea unui adevărat cabotin. Discursul
este un gen oscilând între două primejdii: comedia plicticoasă şi
pedantismul monden. Această formă de monolog cu glas tare. În
prezenţa a sute de persoane tăcute şi necunoscute, această haină
de gata, care trebuie să se potrivească tuturor, dar care nu se
potriveşte nimănui, este pentru sufletul unui artist oarecum
sălbatic şi orgolios ceva prea fals că să poată fi suportat. Olivier,
care simţea nevoia unei interiorizări, şi nu putea spune nimic care
să nu fie expresia integrală a gândului său, părăsi deci catedra de
profesor, obţinută cu atâta greutate; şi, nemaiavând pe sora sa
care să-i stingherească alunecarea pe povârnişul visărilor, începu
să scrie. Avea naiva credinţă că dacă ai o valoare artistică, este cu
neputinţă ca ea să nu fie recunoscută, chiar dacă nu faci nimic
pentru aceasta.
Fu cu toată cruzimea adus la realitate. Ou neputinţă să publice
ceva. Avea o nestinsă sete de libertate care îi inspira oroare pentru
tot ceea ce o umbrea şi care îl făcea să trăiască deoparte, aidoma
unei plante înăbuşite între blocurile bisericuţelor politice ale căror
asociaţii vrăjmaşe îşi împărţeau ţara şi presa. Era la fel de departe
de toate clanurile literare, ba chiar respins de ele. Nu avea, nu
putea avea acolo niciun prieten. Era scârbit de toţi aceşti
intelectuali cu suflet egoist, rece, uscat (în afară de numărul re-
C-da 200 coala 5
Strâns al celor atraşi de o adevărată vocaţie sau absorbiţi de o
pasionată cercetare ştiinţifică). Este întristător să vezi un om care
şi-a atrofiat sufletul în favoarea-minţii – când mintea nu este
excepţională. Nici bunătate, iar inteligenţa doar un pumnal în
teacă: nu poţi să ştii niciodată dacă nu cumva te va răpune l
Trebuie să fii veşnic la pândă. Nu poţi să fii prieten decât cu
oameni cumsecade, aceia care trăiesc în afara artei şi care iubesc
dezinteresat lucrurile frumoase. Aerul de pe culmile artei este
irespirabil pentru cei mai mulţi dintre muritori. Numai cei foarte
puternici pot trăi acolo, fără să-şi piardă dogoarea dragostei care
este izvorul vieţii.
Olivier nu putea conta decât pe sine, ceea ce constituia un
sprijin foarte nesigur. Îi venea greu să facă cea mai mică
stăruinţă. Nici măcar interesul pe care-l purta operei sale nu-i
putea face să se umilească. Roşea văzând josnica linguşire a unor
tineri autori în faţa cutărui director de teatru bine cunoscut, care
se lolosea de laşitatea lor, pentru a-i trata aşa cum n-ar fi
îndrăznit să-şi trateze servitorii, Olivier nu putea primi aşa ceva,
chiar dacă viaţa i-ar fi fost În joc. Se mulţumea să-şi trimită
manuscrisele prin poştă, sau să le depună la secretariatul
teatrului ori ai revistei: zăceau acolo luni întregi fără să fie citite.
Întâmplarea făcu totuşi, ca într-o zi, să întâlnească pe unul dintre
foştii lui colegi de liceu, un leneş simpatic, care îi păstrase o
admirativă recunoştinţă pentru bunăvoinţa şi uşurinţa cu care
Olivier îi făcea temele la şcoală; nu avea niciun fel de cunoştinţă
în literatură; dar avea cunoştinţe printre literaţi ceea ce Însemna
desigur mult mai mult; ba mai mult decât atât, bogat şi monden
cum era, se lăsa chiar, din snobism, discret exploatat de ei. Puse
o vorbă bună pentru Olivier pe lângă secretarul unei maxi reviste
al cărei acţionar era; imediat fu dezgropat şi citit unul dintre
manuscrisele în- mormântate; şi, după destul de multe
tergiversări (căci, dacă opera părea să fie de oarecare valoare,
numele deloc cunoscut al autorului nu însemna nimic) se
hotărâră să-l accepte. Când află această îmbucurătoare veste,
Olivier crezu că toate necazurile lui luaseră sfârşit; în realitate, ele
de-abia Începeau.
La Pariş, este relativ uşor să faci să-ţi fie primită o operă; dar
este cu totul altceva ca ea să şi fie tipărită. Trebuie să aştepţi, să
aştepţi, luni de zile, poate chiar toată vin ţa, dacă na eşti în stare
să faci curte oamenilor sau să te ţii scai de ei, să te înfiinţezi din
ciiiid! N când la patul acestor miri monarhi, dimineaţa când fac
ochi, şi le aduci aminte că exişti şi că eşti hotă rit, să nu-i slăbeşti
până când nu-ţi vei aunge scopul. Olivier nu ştia decât să stea
acasă şi să aştepte; şi i se ura aştept! Nd. Tot ce putea face era să
scrie scrisori, hi care nu primea niciun răspuns. De enervate nu
mai putea lucra. Absurd! Dar mintea nu poate face nimicv Aşezat
în Eaţa mesei de lucru, aştepta fiecare cursă a poştei, împotmolit
într-o enervare dureroasă; nu ieşea decât pen- „tiu; i se duce jos
la portar ca să arunce spre cutia de seri- son o privire de nădejde,
care era însă repede spulberată; rătăcea apoi în neştire şi nu avea
alt gând decât să se reîntoarcă acasă; şi când ceasul ultimei curse
a poştei trecea, când liniştea din odaie nu-i mai era tulburată
decât de paşii greoi ai vecinilor de deasupra se simţea Înăbuşit de
această nepăsare. Un răspuns, un singur cuvânt l Cum era cu
putinţă să i se refuze această pomană? Acela care nu-i arăta
măcar a ţi ta mărinimie, nici nu bănuia răul pe care i-l iăoea.
Fiecare înţelege lumea după felul lui. Aceia a căror inimă nu
freamătă de viaţă, văd universul secătuit; şi nu se gândesc de loc
la fiorul aşteptării, nădejdii şi al suferinţei care cutreieră tinerele
suflete; sau dacă se gândesc, apoi îl judecă cu nepăsare, cu
greoaia ironie a celui îmbuibat.
În sfârşit, opera apăru. Olivier aşteptase atât, încât faptul nu-i
mai făcu nicio plăcere; lucru mort pentru el. Totuşi, spera că va fi
încă • vie pentru ceilalţi. Erau în ea licăriri de poezie şi de
inteligenţă, care nu puteau trece neobservate. Fu învăluită în
tăcere. Mai făcu una sau două încercări. Nefăcând parte din
niciun elan, întâmpină necontenit aceeaşi tăcere, sau chiar
ostilitate. Nu înţelegea nimic. Crezuse pur şi simplu că
sentimentul firesc al oricărui om nu putea fi decât bunăvoinţa
faţă de o operă nouă, chiar dacă aceasta n-ar fi foarte bună. Ar
trebui să existe o oarecare recunoştinţă faţă de aceia care au vrut
să dăruiască semenilor lor un strop de frumuseţe, de putere sau
de fericire Dar nu întâmpina decât indiferenţă sau defăimare. Ştia
totuşi că nu era singurul care simţea ceea ce scrisese, că şi alţii
gândeau la Cel. Dar nu ştia că acei oameni cumsecade nu-l citeau
şi că opinia lor nu avea nicio greutate în lumea Uterelor. Chiar
dacă existau doi-trel, sub ochii cărora să cadă aceste rânduri şi
care să simpatizeze cu el, aceştia nu i-o vor spune niciodată: ei
rămâneau zăvorâţi în tăcerea lor. După cum nu votau, tot- astfel
se abţineau şi de-n lua
(St.
Poziţie în artă; nu câte; iu cărţi care i-ar fi şocat, nu se duceau
La teatru, pentru că-i dezgustă; dar, în schimb lăsau pe duşmanii
lor să voteze şi deci să aleagă pe cei ce le erau vrăjmaşi, şi facă un
succes scandalos şi o reclamă zgomotoasă operelor şi ideilor unei
minorităţi neruşinate.
Neputându-se sprijini pe acei ce aparţineau familiei lui
spirituale, deoarece ei îl ignorau, Olivier se pomeni în prada
hoardelor duşmane: unor literaţi ostili gândirii sale şi unor critici
care erau la ordinele acestora.
Aceste prime experienţe îl făcură să sângereze. Era tot atât de
sensibil la critică pe cât era şi bătrânul Bruckner, care suferise
atâta din pricina răutăţii presei, încât nu mai cuteza să lase să i
se prezinte vreo operă. Nu era nici măcar susţinut de foştii lui
colegi, universitarii, care, datorită profesiunii lor, mai păstrau un
anumit simţ al tradiţiei intelectuale franceze şi care ar fi putut
deci să-l înţeleagă. În general, aceşti excelenţi oameni, supuşi
disciplinei, absorbiţi de munca lor, destul de înăcriţi de o meserie
ingrată, nu-i iertau lui Olivier că voia să facă altfel decât ei. Ca
buni funcţionari ce erau, aveau tendinţa de a tăgădui
superioritatea talentului, dacă acesta nu coincidca ru
superioritatea ierarhică.
Lucrurile stând aşa, numai trei căi erau cu putinţă: in-
frângerea împotrivirilor prin forţă; acceptarea unor compromisuri
umilitoare; sau resemnarea de a scrie numai pentru tine. Olivier
nu era în stare să ia nici prima, nici a doua cale; alunecă pe panta
celei din urmă. Dădea din greu lecţii ca să trăiască şi scria opere
care neputând cu niciun chip ieşi la lumină se ofileau, deveneau
himerice, ireale.
Christophe căzu ca un trăsnet în lâncezeala acestei vieţi. Era
indignat de mârşăvia oamenilor şi de răbdarea lui Olivier:
— Parcă n-ai avea sânge în vine. Strigă el. Cum poţi îndura o
asemenea viaţă? Tocmai tu, care ştii că eşti superior acestei
turme, te laşi strivit de ea 1
— Ce vrei? — Răspundea Olivier – nu ştiu să mă apăr, mă
dezgustă lupta cu cei pe care-i dispreţuiesc; ştiu că ei sunt în
stare să folosească orice armă împotriva mea; iar eu nu pot. Mi-ar
fi nu numai silă să mă servesc de mijloacele lor necinstite, dar şi
teamă să nu le fac vreun rău. Când eram copil, mă lăsam
prosteşte bătut de colegii mei. Mă credeau laş, socoteau că mă
tem de lovituri. Mai mult mă temeam să dau decât să primesc.
Tntr-o zi, când unul dintre călăii mei mă persecută, cineva îmi
spuse! „Termină odată cu el, trage-i un picior în burtă! * Gândul
acesta îmi făcu oroare. Preferăm să fiu bătut.
— N-ai sânge în vine, repeta Christophe. Şi, în plus, afurisitele
tale de idei creştine! … Educaţia voastră religioasă, în Franţa, este
redusă la catehism; Evanghelia castrată, Noul Testament secătuit,
vlăguit… Veşnicele bocete ale unui preacuvios umanitarism… Şi
Revoluţia, Jean-Jacques, Robespierre, 48… Înfulecă deci, în
fiecare dimineaţă, câte o halcă mare în sânge din Vechiul
Testament.
Olivier protesta. Avea pentru Vechiul Testament o antipatie
înnăscută. Acest sentiment îşi avea originea în copilărie, când
răsfoia pe ascuns Biblia ilustrată, pe care o aveau la bibliotecă din
provincie şi pe care n-o citea nimeni niciodată (era chiar interzis
copiilor s-o citească). Interdicţie inutilă! Olivier nu putea suporta
multă vreme cartea. O închidea iritat, mâhnit; şi era pentru el o
uşurare şi se cufunde după acea în Iliada, în Odiseea, sau în O
mie? Î una de nopţi.
 — Zeii din Iliada sunt oameni frumoşi, puternici, des- frânaţi; îi
înţeleg – spuse Olivier – li iubesc său nu-i iubesc; chiar când nu-i
iubesc, încă îmi plac; sunt îndrăgostit de ei. Sărut, împreună cu
Patrocle, frumoasele picioare ale Iul Âchile însângerat. Dar
Dumnezeul din Biblie este un bătrân evreu stăpânit de o idee fixă,
un nebun furios care-şi petrece timpul dojenind, ameninţând,
urlând ca un lup turbat, delirând în ceruri. Nu-l înţeleg, nu-l
iubesc; veşnicele-i imprecaţii îmi fac capul calendar, iar cruzimea
lui mă înspăimântă i
Osândirea lui Moab…
Osândirea Damascului™
Osândirea Babilonuiui._
Osândirea Egiptului—
Osândirea deşertului msrii…
Osândirea văii vedeniei…
— Este un nebun care se crede judecător, procuror publia şi
călău în acelaşi timp, şi care Între sadurile închisorii lui pronunţă
sentinţe de moarte împotriva florilor şi a pietrelo*. Te înăbuşi de
tenacitatea urii care, cu strigătele el de măcel, umple filele acestei
cărţi… „strigătul pierii… strigătul in-
. Văluie ţinutul lui Moab; urletul lui ajunge până în Eglazion}
urletul lui ajunge ţină în Beer… u – Din când în când, în toiul
masacrelor, se odihneşte printre copilaşi striviţi, femei violate şi
spintecate; şi râde cu râsul unui soldăţei din tabăra lui Iosua, la
masă, după prădarea unei cetăţi:
„Şi Domnul Armatelor dă popoarelor lui un ospăţ din cărnuri
grase, slănină ce se topeşte în gură, un ospăţ stropit cu vinuri
vechi, cu vinuri vechi nespus de curate… lnsângera- tă-i sabia
Domnului. Este sătulă de grăsimea măruntaielor de berbec…”
Dar dintre toate, mai groznică este perfidia cu care acest
Dumnezeu îşi trimite profetul său, ca să-i orbească pe oameni, şi
astfel să aibă un motiv pentru a-i pedepsi:
„Du-te, împietreşte sufletul acestui neam, astupă-i ochii şi
urechile, că nu cumva să înţeleagă, să se întoarcă la dreapta
credinţă şi să-şi dobândească izbăvirea.
— Până când, Doamne?
— Până în ceasul în care casele vor fi pustii, iar pământul înecat
în amărăciune…"
Nu, în viaţa mea n-am văzut suflet mai hain’…
Nu sunt atât de prost încât să nesocotesc puterea cuvântului.
Dar nu pot să despart ideea de formă; iar dacă, uneori, îl admir pe
acest Dumnezeu iudeu, apoi îl admir în felul în care aş admira un
tigru. Shakespeare, plăsmui tor de monştri, n-a reuşit niciodată
să plăsmuiască un astfel de erou al Urii – al Urii sfinte şi pline de
virtute. Această carte este înspăimântătoare. Orice nebunie este
contagioasă. Primejdia acesteia este cu atât mai adâncă cu cât
ucigătoa- rea-i trufie are mai mari pretenţii de purificare. Mă
cutremură gândul că Anglia se ghiftuieşte de secole cu această
nebunie. Îmi place să simt că între ea şi mine există şanţul pe
pare-l faoe Canalul Mânecii. Niciodată nu voi socoti că un popor e
într-adevăr civilizat atâta vreme cât se hrăneşte cu Biblia.
— Cuminte ar fi, în acest caz, să te temi de mine – spuse
Christophe – căci eu mă îmbăt cu ea. Este elixirul leilor. Sufletele
puternice se hrănesc cu eL Evanghelia fără antidotul Vechiului
Testament este o mâncare searbădă şi vătămătoare. Biblia este
osatura neamurilor care au vrerea de a trăi. Luptă este necesară,
ură la fel.
— Urăsc ura, spuse Olivier.
— Măcar de-ai urî-o! Spuse Christophe.
— Adevărat, nu am nici măcar atâta putere. Oe vrei? Nu pot să
nu văd dreptatea vrăjmaşilor mei. Îmi repet vorbele lui Chardin:
„Blândeţe! Blândeţe! “
— Afurisit mieluşel! Spuse Christophe. Dar orice ai face, am- să
te silesc să sari şanţul, ’ am să te frec de-or să-ţi meargă fulgii.
Într-adevăr, luă asupra-i cauza lui Olivier şi se puse pe lucru.
Începuturile nu fură prea fericite. Se enerva de la primul cuvânt şi
mai mult îi făcea rău prietenului său, apărându-i; după aceea,
dându-şi seama de stângăcia lui, se întrista.
Olivier nu rămânea mai prejos. Se lupta pentru Christophe.
Deşi se temea de luptă şi deşi era înzestrat cu o inteligenţă lucidă
şi ironică, ce lua în râs cuvintele şi actele excesive, îi depăşea
totuşi în violenţă pe toţi ceilalţi şi chiar pe Christophe, atunci
când era vorba să-l apere. Îşi pierdea capul. În dragoste, trebuie
să poţi pierde orice măsură, ceea ce Olivier făcea cu prisosinţă.
Totuşi era mai abil decât Christophe. Acest băiat, intransigent şi
stângaci când era vorba de propria sa cauză, ştia să recurgă la
orice stratagemă sau şiretlic când era vorba despre interesul
prietenului său; pentru a-i câştiga partizani, risipea resurse
admirabile de energie şi de ingeniozitate: ştia să suscite pentru
cauza lui Christophe interesul oricărui critic muzical sau Mecena,
pe care ar fi roşit să-i solicite pentru el.
Şi totuşi, de-abia o scoteau la capăt. Dragostea care-i lega îi
făcea să săvârşească multe prostii. Christophe se înglodă în
datorii pentru a edita în taină un volum de versuri scrise de
Olivier, şi din care nu se vându niciun exemplar. Olivier îl hotărî
pe Christophe să dea un concert la care nu veni aproape nimeni.
Christophe, în faţa săli goale, se consolă îmbărbătându-se cu
vorbele lui Haendel: „Perfect 1 Muzica mea va câştiga în
rezonanţă…” Dar această amăgire nu le restituia banii pe care-i
cheltuiseră; şi se reîntorceau acasă cu inima grea.
În aceste zile grele, singurul care le veni în ajutor fu un evreu,
în vârstă de vreo patruzeci de ani, pe care-l chema Taddee Mooch.
Avea un magazin de fotografii de artă; Q interesa meseria lui, în
care punea mult gust şi mdemî- nare; dar îl interesau atâtea alte
lucruri, încât îşi neglija
Rt
Treburile. Când se ocupa lotuşi de ele, o făcea doar penipj a
aduce unele perfecţionări tehnice şi pentru a se pasiona de noi
procedee de reproducere care, deşi destul de ingenioase, reuşeau
arareoriî şi erau foarte costisitoare. Citea enorm şi pândea orice
idee nouă în filosofie, în artă, în ştiinţe, în politică; avea un fler
surprinzător în a descoperi energii noi: s-ar fi spus că suferea
tainicul lor magnetism, între prietenii lui Olivier, izolaţi ca şi
acesta, şi lucii nd fiecare separat, el slujea drept punte de
legătură; când ia unul, când la altul, stabilea pe nesimţite între ei
un permanent curent de idei.
Când Olivier voi să i-l prezinte lui Christophe, acesta întâi
refuză; era sătul de. Experienţele pe care le făcuse cu seminţia lui
Israel. Rlzând, Olivier insistă, spunând că nu-i cunoştea pe evrei,
aşa cum nu cunoştea nici Franţa. Atunci Christophe consimţi;
dar prima oară când îl văzuse pe Taddee Mooch, se strâmbă.
Mooch era, după aspect, mai evreu decât îi era Îngăduit să fie;
evreul, astfel cum îl înfăţişează cei oe nu-l iubesc; mic, chel, urât,
cu nasul gros, cu ochii bulbucaţi, privind cruciş dinapoia unor
ochelari enormi, cu faţa ascunsă într-o barbă zvârlită, aspră şi
neagră, cu mâi- nile păroase, cu braţele lungi, cu picioarele scurte
şi strâmbe! Un mic Baal sirian. Dar o asemenea expresie de
bunătate îi străbătea chipul, încât Christophe se simţi mişcat.
Mooch era mai ales simplu şi nu arunca nicio vorbă în vânt. Nu
făcea complimente măgulitoare; se mulţumea cu o vorbă discretă.
Avea insă un mare zel în a se face folositor; şi serviciul era deja
făcut înainte chiar de □ i-l fi solicitat. Îi vizita adesea, chiar prea
des; şi aproape totdeauna’ aducea şi o veste bună: vreo lucrare de
făcut de către unul dintre cei doi prieteni, un articol de artă sau
ore pentru Olivier, lecţii de muzică pentru Christophe. Niciodată
nu stătea mult. Punea o oarecare ostentaţie în a nu se impune.
Poate simţea plictiseala lui Chr’istophe, a cărui primă mişcare era
totdeauna de nerăbdare când vedea apărând în uşă chipul bărbos
de idol cartaginez (îi spunea: Moloch), pentru ca în clipa
următoare, să-şi simtă sufletul inundat de recunoştinţă pentru
neţărmurita lui bunătate.
Mooch era oricând gata să se devoteze pentru cineva sau
pentru ceva. Pentru coreligionarii săi săraci, pentru refugiaţii ruşi,
pentru oprimaţii oricărei naţiuni, pentru artiştii nefericiţi, pentru
toate nenorocirile, pentru toate cauzele generoase. Pungă îi era
totdeauna deschisă; şi, oricât de puţin doldora ar fi fost, tot scotea
din ea un obol; tind era goală, smulgea din punga altora; nu-şi
cruţa niciodată osteneala, nici drumurile, dacă era vorba să facă
un serviciu Le făcea toate cu simplitate – cu o simplitate exagerată
Greşea doar, stăruind prea mult în a spune că este simplu şi
sincer: şi la urma urmei, chiar şi era.
Christophe, oscilând între plictiseala şi simpatia pe care le
resimţea pentru Mooch, îi adresă la un moment dat o vorbă crudă
de copil teribil. Într-o zi, pe când era înduioşat de bunătafea lui
Mooch, îi spuse, strângându-i mâinile cu efuziune:
— Ce nenorocire! … Ce nenorocire că eşti evreu!
Olivier tresări şi roşi ca şi cum ar fi fost vorba despre el Se
simţea nefericit şi încerca să şteargă rana pricinuită de prietenul
său.
Mooch surâse cu o tristă ironie şi răspunse liniştit:
— Faptul că eşti om e o nenorocire încă şi mai mare.
Christophe nu văzu în acest răspuns decât o butadă. Dar
pesimismul acestor vorbe era mai adân-c decât îşi închipuia; şi
Olivier, cu marea lui sensibilitate, avu această intuiţie. Sub
înfăţişarea lui Mooch, aşa cum îl cunoşteau, se ascundea un alt
om, cu totul deosebit în multe privinţe. Aşa cum apărea, firea lui
era rezultatul unei lungi lupte împotriva adevăratei sale naturi.
Acest om care părea simplu avea an spirit întortocheat; când se
lăsa în voia firii sale, simţea totdeauna îndemnul de a complica
lucrurile simple şi de a da celor mai adevărate sentimente ale sale
un caracter de ipocrită ironie. Acest om care părea modest, ba
uneori rhiar prea umil, avea totuşi un fond de orgoliu ale cărui
proporţii le ştia şi le condamna cu asprime. Surâzătoru-i
optimism, neîntreruptă-i activitate pusă permanent în slujba
altora acopereau un pesimism profund, o descurajare de moarte,
pe care se temea să le privească în faţă. Olivier, care nu era legat
La ochi, îi spunea lui Christophe:
— În fond, nu crede în nimic.
În ciuda bunului simţ şi al calmului său ironic, Mooch era un
neurastenic care evita să-şi privească vidul lăuntric. Neantul
acesta îl tot urmărea; se trezea deodată, în toiul nopţii, gemând de
spaimă. Căuta preţui indeni pretexte de a acţiona, de care să se
agaţe, ca de nkte colaci de salvare.
Mooch era actor, în felul lui. Se agita că să se ameţească.
Numai că, în vreme ce atâţia oameni se agită pentru propriul lor
interes, el se agită pentru fericirea altora.
Devotamentul lui pentru Christophe era şi mişcător şi obositor.
Christophe îi repezea şi îi părea apoi rău. Niciodată Mooch nu-i
purta pică lui Christophe. Nimic nu-l clintea. Dar nu pentru că ar
fi avut pentru Christophe o foarte mare afecţiune. Devotamentul îl
atrăgea şi nu oamenii cărora li se devota. Aceştia îi foloseau doar
ca pretext de a face binele de a trăi.
Se zbătu atâta încât îl convinse pe Hecht să tipărească poemul
simfonic şi câteva alte compoziţii de-ale lui Christophe. Hecht
preţuia talentul lui Christophe; * dar nu era deloc grăbit să-l dea
în vileag. Când Hecht îl văzu pe Mooch ferm hotărât să lanseze
publicarea, pe cheltuiala lui, la un alt editor, a operei lui
Christophe, luă el însuşi din amor propriu această iniţiativă.
Mooch mai avu şi ideea, într-o împrejurare dificilă când Olivier
se îmbolnăvise şi nu mai aveau niciun ban, de a
i se adresa lui Felix Weil, bogatul arheolog care locuia în aceeaşi
casă cu cei doi prieteni. Mooch şi Weil se cunoşteau, dar nu se
prea simpatizau. Prea erau deosebiţi unul de altul; Mooch, agitat,
mistic, permanent revoltat, cu apucături „de rându pe care poate
le şi exagera, provoca ironia lui Weil, placid şi zeflemist, cu
maniere distinse şi spirit conservator. Aveau desigur un fond
comun: amândurora le lipsea deopotrivă interesul profund de a
acţiona; numai automatismul vitalităţii lor îndârjite îi susţinea
încă Dar despre aceasta, nici unuia nici celuilalt nu le plăcea să ia
cunoştinţă; preferau să nu ia în seamă decât rolurile pe care le
jucau, dar aceste roluri aveau prea puţine trăsături comune.
Mooch întâmpină deci o primire destul de rece la Weil; când voi
să-l intereseze la planurile artistice ale lui Olivier şi ale lui
Christophe, înfruntă un scepticism batjocoritor. Obişnuitele
înflăcărări ale lui Mooch, ba pentru o utopie, ba pentru alta,
provocau hazul societăţii evreieşti, în mijlocul căreia el era luat
drept un tapeur4 periculos. De astă dată, ca de atâtea ori, nu se
descurajă; şi pe când insista, vorbind despre prietenia dintre
Christophe şi Olivier deşteptă interesul lui Weil. Observă aceasta
şi continuă.
Atingea coarda sensibilă. Acest bătrân, desprins de toate, fără
prieteni, avea cultul amiciţiei; marea dragoste a vieţii sale fusese
un prieten, care-l părăsise pe drumul vieţii: prietenia aceasta era
comoara sa lăuntrică; când se gândea la ea, se simţea mai bun.
Făcuse fundaţii în memoria prietenului său. Îi dedicase cărţi.
Imaginea dragostei dintre Christophe şi Olivier, evocată de Mooch,
îi înduioşa. Propria lui întâm- plare avea unele asemănări cu
povestea lor. Prietenul pe care-l pierduse îi fusese un fel de frate
mai mare, un tovarăş de tinereţe, o călăuză pe care o adora. Era
unul dintre acei tineri evrei, mistuiţi de inteligenţă şi de o flacără
generoasă, care suferă din pricina mediului aspru ce-i înconjoară,
care se sfâşie, se mistuie fără cruţare şi ard în câteva ceasuri ca o
torţă de răşină. Vâlvătaia lui dogorise apatia micului Weil. Atâta
vreme cât prietenul lui fu în viaţă, Weil păşi alături de el, în
aureola credinţei – credinţă în ştiinţă, în puterea spiritului, în
fericirea viitoare – pe care o iraidia în juru-i acest suflet mesianic.
După ce rămase singur, Weil, slab şi ironic, se rostogoli din
înălţimile acestui idealism. Dar niciodată nu uitase ceasurile
inundate de lumină petrecute lângă prietenul lui: păstra cu
gelozie strălucirea lor aproape stinsă. Niciodată nu vorbise despre
el nimănui, nici chiar soţiei sale, pe care
0 iubea: era ceva sacru. Iar acest bătrân socotit prozaic şi cu
sufletul arid, ajuns la capătul vieţii, îşi repetă în taină reflecţia
dubioasă şi amară a unui brahman al străvechii Indii 5
„înveninatul arbore al lumii dă două roade mai dulci decât apa
izvorului vieţii: unul este poezia, iar celălalt prietenia. “
1
Din acel moment se interesă de cei doi prieteni. Cunoscându-le
4 tapeur : persoană care cere adesea bani cu împrumut (în limba
franrP7ă^
mândria, făcu în mod discret în aşa fel încât Mooch să-i aducă
volumul de poezii al lui Olivier, care tocmai fusese publicat; şi fără
ca aceşti doi prieteni să facă vreun demers, fără ca măcar să-i
bănuiască proiectele, el obţinu pentru lucrare un premiu al
Academiei care sosi cum nu se poate mai potrivit, în acest ceas de
mare strâmtoare.
Când Christophe află că acest ajutor neaşteptat le venea de la
un om pe care nu prea era pornit să-l vadă cu ochi buni, avu
remuşcări pentru ceea ce putuse spune sau gândi despre el şi, cu
toată sila tai pentru orice vizită, îşi călca pe inimă şi se duse să-i
mulţumească. Bună lui intenţie nu-i fu răsplătită. Ironia
bătrânului Weil se deşteptă în prezenţa entuziasmului juvenil al
lui Christophe, deşi se sili să nu se trădeze, iar de înţeles nu se
înţeleseră aproape de loc.
TS
În ziua în care Christophe, recunoscător şi iritat, se întoarse în
mansarda sa după vizită făcută lui Weil, găsind acolo pe bunul
Mooch, care tocmai îi făcuse lui Olivier un nou serviciu, dădu şi
peste un articol de revistă defavorabil În legătură cu muzica lui şi
semnat de Lucien Levy-Coeur; nu era o critică făţişă, ci o
bunăvoinţă ofensatoare* arta unei subtile ironii, astfel adusă din
condei încât să-l pună pe Christophe pe acelaşi plan cu muzicienii
de mâna a treia sau chiar a patra, pe care el îi detestă.
— Bagi de seamă – spuse Christophe lui Olivier, după plecarea
lui Mooch – că avem mereu de a face cu evrei?
— Ce yrei? Răspunse Olivier. Sări-ne-vor coreligionarii noştri în
ajutor? Catolicismul lasă să piară, fără a face un gest de apărare,
pe cei mai buni dintre ai lui. Toţi credincioşii până în adâncul
sufletului, toţi cei ce-şi jertfesc viaţa Intru apărarea Domnului –
dacă au avut îndrăzneala să se abată de la canoanele
catolicismului şi să se elibereze de autoritatea Romei – sunt priviţi
de îndată de nedemna hoardă ce-şi spune catolică, nu numai cu
indiferenţă, dar chiar cu ostilitate; ea aşterne tăcerea în jurul lor,
îi părăseşte lăsându-i pradă duşmanilor comuni. Un spirit liber,
oricare ar fi sublimul lui – dacă, creştin în suflet, nu este creştin
prin supunere – ce importanţă are pentru catolici că el încarnează
ceea ce este mai pur în credinţa lor şi cu adevărat divin? El nu
face parte din turmă, din tabăra oarbă şi surdă, care nu gândeşte
deloc prin ea însăşi. Va fi deci înlăturat şi se vor bucura văzându-l
suferind în singurătate, sfâşiat de duşman, chemându-şi în ajutor
fraţii, pentru a căror credinţă el îşi dă viaţa. Există în catolicismul
de azi o ucigătoare şi tenace inerţie. El este mai necruţător cu
aceia care vor să-l trezească şi să-l readucă la viaţă, decât chiar
cu propriii săi vrăjmaşi… Ce s-ar alege din noi, bietul meu
Christophe, din toate acţiunile noastre, ale noastre, ale catolicilor
de rasă, care ne-am eliberat, dacă n-ar exista o mână de oameni
cu spirit liber?
În ciuda dragostei care-i lega şi a intuiţiei pe care le-o Insufla ea
asupra sufletului prietenului, existau totuşi în ei unele lucruri pe
care nu reuşeau să le înţeleagă bine şi care tl supărau atât pe
Christophe, cât şi pe Olivier. La începutul prieteniei, când fiecare
face efortul de a nu reţine din firea sa decât trăsăturile
asemănătoare acelora ale prietenului, nu-şi dădură seama de
aceasta. Dar încetul cu încetul, imaginea celor două rase reveni
plutind la suprafaţă. Se iviră uşoare neînţelegeri, pe care
dragostea lor nu reuşea totdeauna să Ie evite.
Se iroseau în neînţelegeri. Spiritul lui Olivier era un amestec de
credinţă, de libertate, de ardoare, de ironie, de totală îndoială, a
cărui formulă Christophe nu reuşea s-o surprindă. Olivier, la
rându-i era şocat de lipsa de pătrundere psihologică a lui
Christophe; aristocraţia-i de veche rasă intelectuală surâdea
surprinzând stângăcia acestui spirit viguros, dar greoi şi dintr-o
bucată, care nu ştia să se analizeze şi care se lăsa amăgit şi de
alţii şi de sine. Sentimentalismul lui Christophe. Zgomotoasele-i
efuziuni, emotivitatea lui îi păreau uneori lui Olivier plicticoase şi
chiar puţin ridicole. Fără a mai pomeni de un anumit cult al
forţei, de acea nestrămutată credinţă teutonă în excelenţa morală
a pumnului, Faustrecht, de care şi Olivier şi neamul său aveau
motive temeinice să nu fie de loc convinşi.
Iar Christophe nu putea suferi ironia lui Olivier, care îl întărită
făcându-l adesea să spumege; nu putea suporta mânia lui de a
raţiona, de a despica firul în patru, analiza lui continuă, un fel de
imoralitate intelectuală, surprinzătoare la un om ca Olivier, atât
de îndrăgostit de puritatea morală, şi care-şi avea izvorul în
dimensiunile spiritului său 5 căci acesta se împotrivea oricărei
negaţii şi se complăcea con- templând spectacolul antagonismului
ideilor. Olivier privea lucrurile dintr-un punct de vedere oarecum
istoric, panoramic; avea o asemenea nevoie să înţeleagă totul,
încât vedea în acelaşi timp şi argumentele pro şi pe cele contra,
susţinându-le când pe unul, dnd pe celălalt, în opoziţie totdeauna
cu punctul de vedere al adversarului; sfârşea prin a se rătăci el
însuşi în propriile lui contradicţii. Cu atât mai mult. Îl deruta pe
Christophe; şi totuşi nu era pur şi simplu dorinţa de a contrazice,
nici vreo înclinare spre paradox; ci o imperioasă necesitate de
dreptate şi bun-simţ; se simţea ofensat de prostia oricărei idei
preconcepute; nu putea să nu reacţioneze. Felul brutal în care
Christophe judeca pe oamenii imorali şi acţiunile lor, îngroşând
realitatea, îl şoca pe Oii— v; er care, deşi, la fel de pur nu era
plăsmuit din acelaşi oţel inflexibil, ci se lăsa ademenit, influenţat,
supus înrâuririlor din afară. Protesta împotriva exagerărilor lui
Christophe, dar exagera în sens contrar. În fiecare zi, această
trăsătură a spiritului îl determina să susţină împotriva prietenilor
lui, cauza adversarilor lui. Christophe se supăra. Îi reproşa lui
Olivier sofismele şi indulgenţa sa. Olivier zâmbea: înţelegea foarte
bine ce sărăcie de iluzii acoperea această indulgenţă: ştia că
Christophe credea în mult mai multe lucruri -decât e! Şi le şi
accepta mai bine. Dar Christophe, fără să privească în jurul lui,
se năspustea că an porc mistreţ. Îi căşunase mai ales împotriva
Jbunătăţfi" pariziene.
— Supremul argument de care sunt atât de mindvi şi 4e care se
folosesc pentru iertarea ticăloşilor este – spunea el – faptul că
ticăloşii sunt destul de nefericiţi cu propria lor soartă, sau că sini
iresponsabili— Dar mai întâi nu e adevărat că cei ce fac rău sunt
nefericiţi- Aceasta este ideea unei morale Ld acţiune, unei
melodrame stupide, a unui prostesc optimism asemănător aceluia
care se răsfaţă în neştire în Scribe 5 şi în Că pas * (Scribe şi
Căpuş,. Marii voştri parizieni, artiştii de care este demnă
societatea voastră de burghezi desfrânaţi, ipocriţi, copiliroşi, prea
laşi pentru a îndrăzni să-şi privească în faţă josnicia) … Un ticălos
poate foarte bine să fie un om fericit. Are chiar cele mai multe
şanse să fie. Iar cât despre iresponsabilitatea aceasta a lui, asta e
o altă prostie. Fiţi o dată curajoşi şi recunoaşteţi că Natura,
nefiind insensibilă la bine şi la râu, şi prin aceasta chiar rea, un
om poate fi criminal şi totodată perfect sănătos. Virtutea nu este o
stare naturală. Ea este opera omului. N-are decât s-o aperel
Societatea omenească a fost clădită de clţiva dintre cel mal
puternici şi mai mari. Sunt datori să Iacă tot oe le stă la putinţă
ca lepădăturile ru sufletul de cline să nu le atingă eroica lor

5 Capus (Alfreci) (W58—W22), «arist, romancier şi autor dramatic francez.

operă.
Aceste idei nu erau în fond foarte deosebite de acelea ale lui
Olivier;. Dar printr-un ciudat instinct al echilibrului, nimic nu-l
dispunea la mai mult diletantism decât această atitudine de
combatant.
— Nu te mai frământa. Prietene, îi spunea el lui Christophe.
Lumea n-are decât să piară. Să respirăm în tihnă, aidoma
tovarăşilor din Decameron mireasma Îmbălsăma tel or grădini ale
gândirii, în vreme ce în junii colinei de chiparoşi prinşi în
ghirlande de trandafiri, Florenţa este pustiită de ciumă neagră.
Se desfăta zile în şir demontând arta, ştiinţa, gândirea, pentru
a le dibui resorturile ascunse; ajungea Ia un pironism în care
nimic din ceea ce există nu mai era decât o ficţiune a spiritului, o
construcţie în văzduh şi care nu avea, aşa ca figurile geometrice,
nici măcar scuza de a fi necesară spiritului. Christophe spumega:
— Mecanismul funcţiona perfect; de ce să-l demontezi? Rişti să-
l strici. Şi cu asta făcut-ai vreo scofală? Ce vrei să dovedeşti, la
urma urmelor? Că totu-i nimic? Pe legea mea I O ştiu prea bine!
Numai pentru că neantul ne cotropeşte din toate părţile, lupt eu.
Nu există nimic? —. Eu însă exist. Nu avem de ce acţiona? Eu
acţionez 1. Acei ce îndrăgesc moartea n-au decât să moară * Eu
însă trăiesc şi vreau să trăiesc. Pe un taler al balanţei mi-e viaţa,
pe celălalt gândirea. La naiba cu gâodirea! …
Se lăsa în prada furiei; şi. În cursul discuţiei, îi spunea vorbe
jignitoare. Nki nu apucase bine să le pronunţe că le şi regretă. Ar
fi vrut să le retragă; dar râul era deja săvârşit. Olivier era sensibil;
era uşor vulnerabil; o vorbă aspră, rostită mai ales de un om
iubit, îl sfâşia. Nu se plângea de loc, din mândrie, se zăvora
numai în sine. De altfel, nu se putea să nu vadă la prietenul său
neaşteptate străfulgerări de egoism inconştient, care există la
orice mare artist. Simţea că în unele clipe, pentru Christophe,
viaţa lui nu însemna prea mult faţă de o muzică frumoasă, ceea
ce Christophe nici măcar nu-şi dădea osteneala să-i ascundă. Îl
înţelegea, socotea că Christophe avea dreptate, dar totuşi era trist.
Şi apoi, firea lui Christophe avea fel de fel de ciudăţenii care
scăpau înţelegerii lui Olivier şi ÎI nelinişteau. Din senin, izbucniri
de umor baroc şi redutabil. Uneori nu voia nirf să vorbească,
alteori, avea accese de drăcească răutate şi căuta să rănească.
Sau dispărea: nu mai era de găsit cât era ziulica de lungă şi chiar
o parte din noapte. O dată, lipsi două zile în şir. Dumnezeu’ ştie
ce făcea! Nici el singur nu ştia prea bine… În realitate, natura lui
puternică, înăbuşită în această viaţă şi locuinţă, amândouă
deopotrivă de înguste, oa într-o cuşcă de păsări, era câteodată pe
punctul de a izbucni. Liniştea prietenului său îl făcea să spumege:
simţea nevoia să-i iacă rău. Îi venea să alerge pini o cădea rupt de
osteneală. Bătea străzile Parisului şi mahalalele, căutând parei în
neştire vreo aventură pe care câteodată o şi găsea; de altfel nu i-ar
fi venit de loc rău la socoteală să nimeresacă în vreun loc dubios
care să-i permită să-şi cheltuiască preaplinul puterii lui într-o
bătaie… Lui Olivier, cu sănătatea-i şubredă şi cu slăbiciunea lui
fizică, îi venea greu să-l înţeleagă. Nici Christophe nu înţelegea
mai bine. Se deştepta din aceste rătăciri ca dintr-un vis foarte
istovitor – puţin ruşinat, neliniştit de ceea ce făcuse şi de ceea ce
ar putea face. Dar vijelia nebuniei o dată trecută, se regăsea ca un
vast cer spălat după furtună, în niciun fel întinat, senin şi
suveran. Redevenea pentru Olivier mai tandru decât oricând şi se
frământa pentru răul pe care i-l făcuse. Nu-şi mai putea explica
măruntele lor certuri. Toată Vina nu era totdeauna de partea lui;
şi totuşi nu se socotea mai puţin vinovat; îşi reproşa patima pe
care o punea în a avea dreptate; gândea că e mai bine să te înşeli
cu un prieten, decât să ai dreptate împotriva lui.
Neînţelegerile lor erau mai ales penibile dacă se -iveau seara,
trebuind astfel să petreacă noaptea în această stare de vrajbă,
care le provoca amândurora un zbucium moral. Christophe se
scula pentru a scrie câteva cuvinte, pe care le strecura lui Olivier
sub uşă; iar a doua zi, când se trezea, îi cerea iertare. Sau chiar în
timpul nopţii, îi bătea la uşă; n-ar mai fi putut aştepta până a
doua zi. Nici Olivier nu dormea. Ştia foarte bine că Christophe îl
iubea şi că nu voise să-l jignească; dar simţea nevoia să-l audă
spunându-i acest lucru. Christophe i-l spunea şi toate se
ştergeau. Ce minunată linişte! Dormeau bine, după acee? I
— Ah! — Suspină Olivier – ce greu este să te înţelegi cu cineva!
— De aceea, nici nu e nevoie să te înţelegi totdeauna. Renunţ. E
de ajuns să iubeşti, spunea Christophe.
Aceste uşoare răni, pe care cu dragostea lor tulburată se sileau
după aceea să lg vindece, îi făceau să se îndrăgească şi mai mult.
În momentele de ceartă, Antoinette reapărea în ochii lui Olivier.
Cei doi prieteni se tratau cu un fel de alenţie proprie femeilor.
Christophe nu lăsff să treacă onomastica lui Olivier fără să-l
sărbătorească dedicându-i o operă, dându-i flori, făcându-i o tortă
sau oferindu-i vreun dar, cumpărate toate Dumnezeu ştie cum!
(căci banii lipseau adeseori în menajul lor). Olivier îşi strică ochii
copiind noaptea, pe ascuns, partiturile lui Christophe.
Între doi prieteni, neînţelegerile nu sunt niciodată prea grave,
dacă nu se vâră un al tr^Uea Între ei. Dar era un făcut ea
lucrurile să se întâmple aşa, căci pe lumea aceasta sunt prea
mulţi oameni care se amestecă în treburile altora, ca să le
încurce.
Olivier cunoştea familia Stevens pe care altădată o frecventase
Christophe; o plăcuse pe Colette. Dacă Christophe nu-l văzuse
printre cei din mica suită ce o înconjura pe fosta lui prietenă,
faptul se datora împrejurării că în acel moment Olivier, copleşit de
moartea surorii sale, însingurat de doliul care-i cernea sufletul,
nu vedea pe nimeni. În ce-o priveşte pe Colette, nici ea nu făcuse
vreun efort ca să-l vadă; Olivier îi plăcea foarte mult, dar oamenii
nefericiţi nu-i plăceau deloc; spunea că este atât de sensibilă,
încât nu poate suporta spectacolul tristeţii: pe aceea a lui Olivier o
aştepta să treacă. Când află că era vindecat şi că primejdia molip-
şirii trecuse, riscă să-l cheme. Olivier nu se lăsă rugat: Sălbatic şi
monden în acelaşi timp, era şi uşor de sedus; şi avea o slăbiciune
pentru Colette. Când îl vesti pe Christophe că intenţionează să se
întoarcă la ea, acesta, respectându-i prietenului atât de mult
libertatea încât nu-şi îngădui vreun reproş, se mulţumi să ridice
din umeri şi spuse, cu un ton batjocoritor:
— Du-te, puiule, dacă atâta lucru te amuză.
Dar se feri să-l urmeze. Era hotărât să nu mai aibă de-a face cu
aceste cochete. Nu pentru că ar fi fost misogin: departe de aşa
ceva. Avea o tandră înclinare pentru tinerele femei care muncesc,
pentru micile lucrătoare, vânzătoafe pe care doar pe jumătate
trezite, totdeauna puţin în întârziere, le vezi grăbindu-se
dimineaţa, spre atelierul său biroul lor.
Femeia nu-i părea în toată firea decât atunci când acţiona,
când se silea să existe prin ea însăşi, să-şi câştige pâinea şi
independenţa. Şi numai astfel i se părea lui că îşi are toată graţia,
supleţea sprintenă a mişcărilor, trezirea tuturor simţurilor,
integritatea vieţii şi a voinţei. Nu putea suferi femeia trândavă şi
în goană doar după plăceri; îi făcea im- c-da 201 coala s presia
unui animal ghiftuit care-şi face siesta şi se plictiseşte în visări
nesănătoase. Olivier, dimpotrivă, adora acel Jarniente1 al
femeilor, farmecul lor de flori ce nu trăiesc decât pentru a fi
frumoase şi pentru a îmbălsăma aerul din jurul lor. El era mai
artist, iar Christophe mai uman. Spre deosebire de Colette,
Christophe iubea cu atât mai mult pe ceilalţi, cu cât ei aveau
parte mai mare de suferinţă pe lume. Se simţea astfel legat de ei
printr-o compătimire frăţească.
Colette era mai ales dornică să-l revadă pe Olivier, de când
aflase despre prietenia lui cu Christophe, pentru că era curioasă
să afle amănunte despre acesta. Îi purta puţină pică lui
Christophe pentru felul dispreţuitor în care părea să o fi dat
uitării; şi, fără dorinţa de a se răzbuna (nu merita atâta
osteneală), ea ar fi fost totuşi foarte bucuroasă să-i joace o festă.
Pisică ce se joacă zgârâind mereu numai ca să
i se dea atenţie. Înşelătoare cum ştia să fie, nu-şi dădu prea
multă osteneală ca să-l facă pe- Olivier să vorbească. Nimeni nu
era mai clarvăzător şi nu se lăsa mai puţin înşelat de oameni
decât el, atunci când judeca obiectiv; nimeni însă nu dădea
dovadă de o mai naivă încredere, când se găsea în prezenţa a doi
ochi frumoşi. Colette arăta un interes atât de sincer prieteniei
sale pentru Christophe, încât el se lăsă târât să spună toată
povestea, ba chiar şi anumite mici neînţelegeri prieteneşti, care
lui, de la distanţă, i se păreau nostime şi în care îşi atribuia
întreaga vină. Li mai încredinţă Colettei şi proiectele artistice ale
lui Christophe şi câteva din părerile lui – nu tocmai măgulitoare
– asupra Franţei şi francezilor. Toate, lucruri care nu aveau mare
importanţă, prin ele înşile, dar pe care Colette se grăbi să le
răspândească, ticluindu-le în felul ei, atât în scopul de a le reda
cu mai multă picanterie, cât şi dintr-o răutate ascunsă faţă de
Christophe. Şi cum cel dintâi care să-i primească destăinuirile a
fost bineînţeles nedespărţitul ei Lucien L£vy-Coeur, şi acesta
neavând niciun motiv să le tăinuiască, ele s-au răspândit şi au
fost înflorite pe drum; faţă de Olivier, care fu privit ca o victimă,
se adoptă o nuanţă de milă ironică, puţin jignitoare. Părea că
povestea nu avea să prezinte niciun interes pentru nimeni, cei
doi eroi fiind foarte puţin cunoscuţi; însă parizianul se
interesează totdeauna de ceea ce nu-l priveşte Astfel că, într-o
bună zi, Christophe află el însuşi, din gura doamnei Roussin,
toate aceste secrete. Întâlnindu-l la un concert, ea îl întrebă dacă
era adevărat că s-a certat cu acest biet Olivier Jeannin; se mâi
informă şi de lucrările sale, făcând aluzie la lucruri pe care el le
credea cunoscute doar de dânsul şi de Olivier. Şi când o întrebă
 de unde deţine aceste amănunte, îi răspunse că de la Lucien
Levy-Coeur, care la rându-i le deţine de la Olivier.
Lovitura aceasta îl zdrobi pe Christophe. Violent şi fără spirit
critic, nu-i trecu prin minte să se oprească o clipă asupra
neverosimilului informaţiei; nu văzu decât un s’in- gur lucru: că
secretele sale, încredinţate lui Olivier, fuseseră divulgate lui
Lucien Levy-Coeur. Nu mai putu rămâne la concert. Părăsi îndată
sala. În jurul lui era vid. Îşi spunea i
„Prietenul meu m-a trădat”.
Olivier era acasă la Colette. Christophe încuie cu cheia uşa
camerei sale, pentru ca Olivier să nu poată, după cum avea
obiceiul, să vorbească cu el la înapoiere. Într-adevăr, îl auzi
revenind, încercând să deschidă uşa, şoptindu-i bună- seara
îndărătul ei, dar nu se mişcă. Stătea pe pat, în întuneric, cu capul
în mâini, repetându-şi: „Prietenul meu m-a trădat! “… Şi rămase
astfel o bună parte din noapte. Abia atunci îşi dădu seama cât îl
iubea pe Olivier; căci nu-l putea urî pentru trădarea lui: suferea
numai. Acela pe care-l iubeşti are toate drepturile asupra ta, chiar
şi acela de a nu te mai iubi. Nu-ţi poate fi necaz pe el pentru că te
părăseşte, nu poţi decât să-ţi reproşezi ţie că eşti atât de puţin
vrednic de iubirea lui. Şi este o suferinţă ucigătoare.
A doua zi de dimineaţă, când îl văzu pe Olivier, nu-i spuse
nimic; li era silă de reproşuri – mustrări de a fi abuzat de
încrederea lui, de a fi azvârlit secretele ca hrană duşmanului; nu
putu articula un singur cuvânt. În schimb, faţa îl trăda: era ostilă
şi îngheţată. Olivier observă dar nu înţelese nimic. Ou timiditate,
încercă să afle ce avea Christophe împotrivă-i. Christophe îi
întoarse brutal spatele, fără să-i răspundă. La rândul lui, jignit,
Olivier tăcu şi-şi mistui mâh- nirea în tăcere. Nu se mai văzură
toată ziua.
Dacă Olivier l-ar fi făcut să sufere de o mie de ori mai mult,
Christophe n-ar fi făcut niciodată nimic pentru a se răzbuna; de-
abia dacă ar fi încercat să se apere i Olivier îi era sfânt. Însă
indignarea pe care o resimţea trebuia să şi-o descarce pe cineva;
şi pentru că acel cineva nu putea fi Olivier, sorţii căzură pe Lucien
Levy-Coeur. Cu nedreptatea şi patima-: atât de obişnuite, îi
atribui îndată acestuia răspunderea greşelii imputate lui Olivier;
şi era măcinat de
BS
O gelozie fără seamăn la gândul că un om du teapa acestuia
putuse să-j înlăture afecţiunea prietenului său, aşa cum îl mai
deposedase şi de prietenia Colettei’ Stevens. În culmea exasperării
ajunse insă când, tot în aceeaşi zi, îi căzu sub ochi un articol al
lui Levy-Coeur cu privire la o reprezentaţie a lui Fidelio. Vorbea
acolo despre Beethoven pe un ton de zeflemea şi-şi bătea joc de
eroină, recomandând-o pentru premiul Montyon. Christophe
vedea mai bine decât oricare altul ridicolului piesei, ba chiar şi
multe greşeli de muzică. Nu se arătase totdeauna exagerat de
respectuos cu maeştrii recunoscuţi. Dar nu se lăuda nici că ar Îi
consecvent, şi nici că ar avea un bun simţ ca al francezilor. Făcea
parte din acea categorie de oameni care înţeleg să dea în vileag
greşelile acelora la care ţin, însă care nu îngăduie altora să facă
acelaşi lucru. De altfel, era cu totul altceva să critici pe un mare
artist cu oricâtă asprime ai fi făcut-o, în felul lui Christophe, adică
cu o pătimaşă credinţă în artă, şi chiar, (s-ar putea spune), cu o
neţărmurită dragoste pentru gloria sa, care nu suporta câtuşi de
puţin mediocritatea – sau să nu cauţi în aceste critici, aşa cum
făcea Levy-Coeur, decât să linguşeşti josnicia publicului şi să faci
să ridă galeria pe seama unui mare om Apoi, oricât de liber ar fi
fost Christophe în aprecierile sale, exista o muzică, pe care el în
mod tacit o socotea invulnerabilă: aceea care era cu mult mai
mult decât muzică, cea care era un mare suflet binefăcător, ce
dăruieşte alinarea, forţa şi nădejdea. Aşa era muzica lui
Beethoven. Insultă adusă de o asemenea lichea îl scoase din fire.
Nu mai era vorba despre artă, ci despre onoare; vot ceea ce dă
preţ vieţii, dragostea, eroismul, virtutea pătimaşă, toate erau
angrenate. Nu poţi îngădui ca ea să fie atinsă, aşa cum n-ai
îngădui să fie insultată femeia pe care o venerezi şi o iubeşti;
trebuie să urăşti şi să ucizi… Şi ce să mai spui, dacă acela care se
făcuse vinovat de insultă era, dintre toţi oamenii, persoana pe
care Christophe o dispreţuia cel mai mult!
Şi întâmplarea a voit, ca spara, cei doi bărbaţi să se afle faţă în
faţă. ’
Ca să nu rămână singur cu Olivier, Christophe se duse, contrar
obiceiului, la o serată a familiei Roussin. A fost rugai să cânte. Se
supuse, fără tragere de inimă. Totuşi, după câteva clipe, se
cufundă în bucată pe care o cânta, când deodată ridicând ochii,
zări la câţiva paşi, într-un grup, ochii ironici ai lui Lucien Levy-
Coeur, care ÎI cercetau. Se opri brusc, în mijlocul unei măsuri; şi
ridicându-se se Întoarse cu spatele la pian. Se aşternu o tăcere
penibilă. Doamna Roussin, surprinsă, se îndreptă spre
Christophe cu un zsmbet silit şi, prudentă, nefiind tocmai sigură
ci bucata nu se terminase îl întrebă î
— Nu mai continui, domnule Krafft?
— Am terminat, răspunse el sec.
Nici nu apucase să termine vorba şi-şi dădu seama de
necuviinţă; însă, în loc să-l facă mal prudent, acesta U aţâţi şi
mai mult. Fără să ia seama la atenţia batjocoritoare a
auditoriului, se duse şi se aşeze Într-un colţ al salonului, da unde
putea urmări mişcările lui Levy-Coeur. Vednul său, un bătrân
general, cu faţa roză şi adormită, cu nişte ochi de un albastru pal,
cu o expresie copilărească, se crezu obligat să laude originalitatea
bucăţii. Christophe se înclina plictisit şi mormăia sunete
nearticulate. Celălalt, continua să vorbească, extrem de politicos,
cu zâmbetul lui şters şi dulceag (ar fi voit ca Christophe să-i
explice cum de putea executa din memorie atâtea pagini de
muzică. GBiristophe se întreba dacă n-ar fi mai potrivit să-l
azvârle cu un ghiont pe omuleţ de pe canapea. Voia să asculte ce
spunea Lăvy-Coeur | căuta un pretext pentru a se lega de el. De
câteva minute, simţea că va face o prostie i nimic pe lume nu l-ar
fi putut Împiedica s-o facă. Lucien L£vy-Ooeur explica într-un
cero de doamne, cu vocea lui ascuţită, intenţiile marilor artişti şi
gândurile lor tainice. Într-un moment de tăcere, Christophe îl auzi
făcând neruşinate aluzii la prietenia dintre Wagner şi regele
Ludovic.
— Ajunge I strigă Christophe, lovind cu pumnul în masa de
lângă el.
Lumea se întoarse consternată. Lucien Lăvy-Coeur, întâlnind
privirea lui Christophe, păli uşor şi spuse i
— Cu mine vorbiţi?
— Cu tine, câine, strigă Christophe.
Dintr-un salt se ridică.
— Trebuie oare să întinezi tot ceea ce este mare pe lume?
Continuă el cu furie. Ieşi afară, măscăriciule, dacă nu vrei să te
azvârl pe fereastră!
Înaintă spre el. Doamnele se dădură la o parte, cu mici ţipete.
Se produse oarecare dezordine. Christophe fu imediat înconjurat.
Lucien Levy-Coeur se ridicase pe jumătate; pe urmă, îşi reluă
atitudinea lui neglijentă în fotoliu. Chemând cu voce scăzută un
servitor care trecea, îi dădu o carte de v. Zită; şi îşi continuă
discuţia că şi cum nimic nu s-ar fi petrecut; însă pleoapele i se
băteau nervos şi ochii, care clipeau des, aruncau priviri
lăturalnice pentru a observa pe cei din jur. Roussin se aşezase^
înaintea lui Christophe şi, ţinându-l de reverele fracului, îl
împingea spre uşă. Christophe, furios şi ruşinat, cu capul plecat,
vedea înaintea ochilor plastronul acela larg de cămaşă albă, la
care număra butonii cu briliante, şi simţea pe faţă răsuflarea
acelui om gras.
— Ei, dragul meu, ei – spuse Roussin – ce te-a apucat? Ce sunt
apucăturile astea? Mai supraveghează-te, ce naiba! Ştii unde te
afli? Haide, ce, eşti nebun?
— Să mă ia dracu dacă îţi mai calc pragul casei, spuse
Christophe smulgându-se. Şi ajunse la uşă. Din prudenţă i se
făcea loc.
La vestiar un servitor îi prezentă o tavă, pe care’ era cartea de
vizită a lui Lucien Lăvy-Coeuf. O luă fără să priceapă şi o citi tare,
apoi brusc, se căută în buzunare spu- megând de furie. Scoase,
după o jumătate de duzină de o- biecte felurite, trei sau patru
cărţi de vizită mototolite şi murdare:
— Na! Na! Na I făcu el, aruncându-le pe tavă atât de violent,
încât una din ele căzu jos.
Şi ieşi.
Olivier nu află nimic. Christophe îşi luase martori pe primii
veniţi; criticul muzical Theophile Goujart şi un neamţ, doctorul
Barth, conferenţiar la o universitate elveţiană, cu care legase
cunoştinţă într-o seară, la o berărie, deşi nu-i prea era simpatic;
putea însă să vorbească cu el despre ţară. După înţelegerea cu
martorii lui Lucien Levy- Coeur, arma aleasă a fost pistolul.
Christophe nu se pricepea li» niciun fel de armă şi Goujart îi
spuse că n-ar face rău să vie cu el la un poligon de tir ca să ia
câteva lecţii: Christophe însă refuză; şi în aşteptarea zilei
următoare, se aşternu pe lucru.
Era cu mintea aiurea. Ca într-un somn de bolnav, auzea
zbârnâitul unei idei vagi şi fixe… „Era neplăcut, da, neplăcut.. Ce
anume?
— Ah, acest duel, mâine.. O glumă’ Nu eşti niciodată atins… Şi
totuşi s-ar putea… Ei bine, şi apoi? … După aceea, da, exact,
după… o simplă apăsare pe trăgaci a acestui animal mă poate
trimite pe lumea cealaltă Hai- da-de l Da, de mâine în două zile,
aş putea za «. E în pământul acesta care duhneşte.. Ei şi! Aici sau
aiurea! … Ah. Nu cumva mai sunt şi iaş? Nu, dar prea ar îi
nedrept să pierd dintr-o nerozie lumea gândirii, pe care o simt
crescând în mine… Ducă-se dracului luptele astea de azi, În care
se spune că şansele adversarilor sunt egale. Grozavă egalitate, din
moment ce viaţa unui caraghios preţuieşte la fel de mult că a mea
1 De ce nu ne pun faţă în faţă să ne batem cu pumnii şi cu
ciomegele? Ar fi o plăcere. Dar acest schimb de gloanţe! … Şi
desigur, el ştie să ţintească, în vreme ce eu n-am ţinut niciodată
în mână un pistol. Au dreptate: trebuie să învăţ… Vrea să mă
ucidă? Am să-l ucid eu. “
Coborî. La câţiva paşi de casa lui, era un poligon de tir.
Christophe ceru o armă şi rugă să i se explice cum trebuia ţinută.
La prima lovitură era să-l omoare pe intendent; reîncepu de două,
de trei ori fără să izbutească mai mult; îşi pierdu răbdarea:
rezultatul fu mai prost. Câţiva tineri din Jurul lui priveau şi
râdeau. El nu le dădu nicio atenţie. Se încăpăţână să rămână
indiferent la ironii şi se înverşună într-atât în ho târî rea de a
reuşi, încât, aşa cum se întâmplă întotdeauna, ceilalţi sfârşiră
prin a se interesa de acest om înzestrat cu atâta perseverenţă în
ciuda lipsei lui de înde- mânare; unul dintre spectatori începu să-i
dea sfaturi. EH, atât de violent de obicei, asculta cu o supunere
de copil; lupta împotriva nervilor, care făceau să-i tremure mâna:
se opintea încruntând sprâncenele: năduşeala îi curgea şiroaie pe
obraji; nu scotea un cuvânt; însă, din când în când, simţea
străbătându-l un fior de mânie; după aceea, reîncepea să tragă.
Rămase acolo două ceasuri. După două ore nimerea ţinta. Nimic
mai uimitor decât această îndârjire dominând un trup răzvrătit.
Ea inspira tot respectul. Dintre zeflemiştii de la început, unii
plecaseră încetul cu încetul, alţii amuţiseră pe nesimţite; nu se
putuseră hotărî să părăsească spectacolul. Când Christophe
plecă, aceştia îl salutară prieteneşte.
La înapoiere, Christophe îl găsi pe bunul Mooch, care-l aştepta
neliniştit. Mooch aflase despre incident; voia să afle pricinile
certei. Cu toate reticenţele lui Christophe, care nu voia să-l acuze
pe Olivier, ghici până în cele din urmă. Cum judecă cu sânge rece
şi cum cunoştea pe cei doi prieteni, nu se îndoi nicio clipă că
Olivier era nevinovat de mica trădare ce i se reproşa. Porni în
cercetare şi nu-şi dădu prea multă osteneală ca să descopere că
tot răul îl făcuseră trăncănelile Colettei şi ale lui Levy-Coeur. Se
reîntoarse grăbit ca să-i aducă dovada lui Christophe; îşi
închipuia că astfel sr.
A putea împiedica Intilnirca pe teren. Se întâmpla însă
contrariul. Ura lui Christophe împotriva lui Levy-Coeur spori şi
mai mult, aflând că, numai din pricina lui, se îndoise de prietenul
său. Ca să scape de Mooch, care ÎI imploră să nu se bată în duel,
îi făgădui acestuia • tot ce dorea. Insă hotă- rărea lui era luată.
Acum era vpsel; se duela pentru Olivier, nu pentru el!
Observaţia făcută de unul dintre martori, în vreme ce trăsură
urca aleea prin pădure, trezi brusc atenţia lui Christophe. Căută
să le citească gândurile şi constată că el le era indiferent.
Profesorul Barth calcula la ce oră se va termina toată afacerea
asta şi dacă putea să se înapoieze la timp ca să termine încă în
acea zi o lucrare începută la manuscrisele Bibliotecii Naţionale.
Dintre cei trei însoţitori ai lui Chris-, tophe, el era acela care se
interesa cel mai mult de izbânda luptei, din amor propriu
germanic. Goujart nu se ocupa nici de Christophe, nici de celălalt
german, şi discuta subiecte scabroase de fiziologie năstruşnică cu
doctorul Jullieo. Acesta era un tânăr medic din Toulouse, care-i
fusese cândva lui Christophe vecin de palier şi care venea să ia cu
împrumut lampa de spirt, umbrelă, ceştile de cafea pe rare i le
readucea de fiecare dată prefăcute în cioburi În schimb, el îi
dădea consultaţii gratuite, încerca leacuri pe el şi se distra de
naivitatea lui. Sub această nepăsare de hidalgo 6 eastilian, dormita
un spiril «eflemist veşnic la pândă. Îl amuza grozav această
aventură, care îi părea caraghioasă: şi sconta de pe acum
stângăciile lui Christophe Găsea nostim să facă plimbarea aceasta
prin pădure, în trăsură, pe socoteala bunului Krafft. Era mintea
cea mai limpede din tot terţetul: ei considerau toată această
afacere ca pe o partidă de plăcere, care nu-i costa nimic. Niciunul
nu atribuia nici rea mai miră însemnătate duelului. De altfel, erau
pregătiţi cu o doză de calm pentru orice eventualitate
Ajunseră la întâlnire înaintea celorlalţi. Un han mic în Inima
pădurii. Un colţ mai plăcut, mai mult sau mai puţin murdar,.
Unde parizienii veneau"să-şi spele onoarea. Măceşi candizi formau
garduri înflorite. Măsuţe mici erau aranjate la umbra stejarilor cu
frunziş de bronz. La una stăteau trei biciclişti: o femeie straşnic
boită, cu chiloţi şi ciorapi scurţi negri; şi dpi bărbaţi cu flanele,
moleşiţi de căldură, care din când în când scoteau nişte
6 Hidalgo: nobil spaniol.
BS
mormăituri, ca şi cum ar fi irlor- dut deprinderea vorbirii.
Sosirea trăsurii stâmi oarecare larmă la han. Goujart, care
cunoştea de mulţi vreme casa şi oamenii de pe aici, declară că se
Însărcinează el cu toate. Barth 11 Urî pe Christophe sub un
umbrar şi comandă bere. Aerul era extrem de călduţ şi plin de
zumzetul albinelor. Christophe uitase pentru ce a venit. Barth,
golind sticla, îi spuse după un răstimp:
— Văd eu ce am de făcut.
Bău şi continuă;
— O să am încă vreme; o să merg la Versailles, după aceea.
Se auzea vocea lui Goujart care se tocmi acru cu patroana
asupra preţului pentru terenul pe care avea să aibă loc duelul.
Nici Jullien nu-şi pierduse vremea: trecând pe lângă biciclişti se
extaziase zgomotos în faţa picioarelor goale ale femeii; împotrivă-i
se revărsase un potop de murdare injurii, în faţa cărora nici el nu
se lăsase mai prejos. Barth spuse cu jumătate glas 3
— Francezii ăştia sunt nişte neciopliţi. Beau pentru victoria ta.
Frate.
Ciocni paharul cu Christophe Christophe visa: frânturi de
muzică îi treceau prin minte, o dată cu armoniosul zumzet al
insectelor. Avea poftă să doarmă. Roţile unei alte trăsuri făcură să
scârţâie nisipul de pe alee. Christophe zări figura palidă a lui
Lucien Levy-Coeur, zâmbind ca totdeauna; şi din nou i se trezi
mânia. Se ridică şi Barth îl urmă.
L£vy-Coeur, cu gâtul strâns într-un guler înalt, era îmbrăcat cu
o îngrijire care contrasta cu neglijenţa adversarului său
După el au coborât contele Bloch, un sportiv cunoscut prin
numărul amantelor sale, prin colecţia de artofori vechi şi părerile
lui ultraregaliste. Leon Mouey, alt tip la modă, ajuns deputat prin
literatură şi literat prin ambiţie politică, tânăr, chel, ras, cu figura
scofâlcită şi galbenă din pricina revărsării fierii, cu nasul lung,
ochii rotunzi, craniul de pasăre şi, în sfârşit doctorul Emmanuel,
tip de semit foarte fin, binevoitor şi indiferent, membru aii
Academiei de medicină, directorul unui spital, celebru prin nişte
cărţi savante şi printr-un scepticism medical, care îl făcea să-şi
consulte bolnavii cu o compătimire ironică, fără să-ncerce nimic
pentru a-i însănătoşi.
Noii veniţi salutară curtenitori. Christophe abia răspunse, însă
observă înciudat graba şi amabilitatea martorilor lui faţă de
martorii lui L£vy-Coeur. Jullien cunoştea pe Emmanuel şi Goujart
cunoştea pe Mouey; se apropiară zâm- bitori. Şi slugarnici. Mouey
îi întâmpină cu o politeţe rece, iar Emmanuel cu felul său ironic
de a fi. Cât despre contele: Bloch, rămas lângă Levy-Coeur, dintr-
o privire rapidă făcuse inventarul redingotelor şi rufăriei celeilalte
tabere, schimbând cu. Clientul său scurte impresii caraghioase,
a- proape fără să deschidă gura – corecţi şi calmi amândoi.
Levy-Coeur aştepta,. Foarte bine dispus, semnalul contelui
Bloch care conducea lupta. El considera chestiunea aceasta ca o
simplă formalitate. Trăgător fără pereche şi cu- noscând perfect
stângăcia adversarului său, el nu s-ar fi dat în lături să abuzeze
de avantajele pe care le avea şi să caute să-l atingă, în cazul
destul de neprobabil în care martorii n-ar fi vegheat ca întâlnirea
să fie fără urmări; el ştia că nu există prostie mai mare decât să
faci dintr-un duşman o victimă, când e mult mai uşor să-l elimini
fără zgomot. Dar Christophe, cu vestonul scos, cu cămaşa
desfăcută pe gâtu-i larg, cu Dumnii puternici, aştepta cu fruntea
plecată, cu privirea aspră fixată asupra lui Levy-Coeur, în întreaga
energie încordată; dorinţa de a ucide era necruţător întipărită pe
toate trăsăturile chipului său; iar contele Bloch, care-l studia, se
gândea că era o fericire faptul oă civilizaţia a suprimat, pe cât
posibil, riscurile luptei.
După ce au fost schimbate primele două gloanţe, de o parte şi
de cealaltă, bineînţeles fără rezultat, martorii se grăbiră să felicite
pe adversari. Onoarea era satisfăcută. Insă nu şi Christophe. El
rămăsese acolo cu pistolul în mână, ne- venindu-i să creadă că s-
a isprăvit. Ar fi admis bucuros, ca la tirul din ajun, să se fi rămas
la tragere, până ce ar fi fost atinsă ţinta. Când auzi pe Goujart
propunându-i să întindă mâna adversarului, care, într-o atitudine
cavalerească înainta spre el cu veşnicu-i surâs, comedia aceasta îl
scoase din fire. Îşi aruncă furios arma, îmbrânci pe Goujart, şi se
năpusti asupra lui Levy-Coeur. Cu toţii făcură tot ce le-a stat în
putinţă ca să-l împiedice să continue lupta cu pumnii. Martorii se
interpuseră, în vreme ce Levy-Coeur se depărta. Christophe se
despărţi de grupul lor şi, fără ca să le mai asculte râsetele şi
asprele dojeni, porni cu paşi mari spre pădure vorbind tare şi
făcând gesturi furioase. Nu-şi dădea seama că îşi lăsase pe teren
vestonul şi pălăria. Se înfundă în pâ- dure îşi auzi martorii
chemându-l şi râzând; apoi-se plictisiră -ji îl lăsară în plata
Domnului. Un huruit de trăsuri ce se depărtau îi dădu de veste că
plecaseră. Rămase singur în mijlocul copacilor tăcuţi. Furia i se
mai potolise. Se aruncă la pământ şi începu să se tăvălească în
iarbă. Puţin după aceea, Mooch sosea la han. De dimineaţă era în
urmărirea lui Christophe. I se spuse că prietenul lui era în
pădure. Porni în căutarea lui. Cercetă toate desişurile, îl strigă pe
toate tonurile şi se înapoia mofluz, când deodată îl auzi cantând;
luându-se după glas, îl găsi în cele din urmă într-un luminiş,
tăvălindu-se ca un viţel, cu toate cele patru copite în văzduh.
Când Christophe îl văzu, îl interpelă cu voioşie, îi spuse „bătrânul
meu Moochtf, îi povesti cum şi-a străpuns adversarul, cum
glontele a intrat printr-o parte şi a ieşit pe cealaltă, ca printr-un
ciur; îl sili să joace capra cu el, îl sili să sară; şi acum, sărind, îi
atingea nişte labe solide Mooch, om de treabă, se distra aproape
ca şi el, cu toată stângăcia lui. Se înapoiară la han braţ la braţ şi,
ajungând la gară, luară trenul pentru Pariş. Olivier nu ştia nimic.
Îl surprinse duioşia lui Christophe: nu pricepea nimic din această
întorsătură a lucrurilor. Abia a doua zi, află din ziare că
Christophe se bătuse. Se simţi aproape bolnav gândindu-se la
primejdia prin care trecuse Christophe. Voi să cunoască cauza
acestui duel. Christophe refuza să vorbească. Hărţuit cu
întrebările, îi spuse râzând:
— Pentru tine.
Olivier nu mai putu scoate nicio vorbă. Mooch îi povesti toată
întâmplarea. Olivier, zdrobit, încetă legăturile cu Colette şi îl
imploră pe Christophe să-i ierte nesocotinţa. Christophe,
incorigibil, îi recită un vechi dicton francez, ti- cluindu-l cu
răutate, ca să-l facă să turbeze pe bietul Mooch, care tocmai lua
parte preafericit la mulţumirea celor doi prieteni.
— Dragul meu, asta are să te înveţe minte să te păzeşti…
. De fata trândava ţi limbută,
De prietenul sulemenit.
De duşmanul prietenos.
Şi de vinul trezit.
Libera nas Domine!
Prietenia se regăsise. Primejdia de a o pierde, prin care
trecuseră, o făcea şi mai scumpă. Măruntele neînţelegeri se
U
Spulberaseră; chiar fi deosebirile dintre el. Constituiau un
farmec în plus. În sufletu-i, Christophe Îmbina sufletul a două
patrii, armonios împletite, tşi simţea Inima bogată şi plină t la el,
acest fericit belşug se tălmăcea, ca de obicei, printr-un tumult de
muzică.
Olivier se minuna. Cu excesul lui de spirit critic, nu era departe
de a crede că muzica pe care el o adora Îşi spusese ultimul
cuvânt. Era obsedat de ideea bolnăvicioasă că unui anumit grad
de progres li urmează În chip fatal decadenţa; şi tremura ca, nu
cumva, frumoasa artă, care îl făcea să iubească viaţa, să nu se
oprească brusc, sleită, înghiţită de pământ. Pe Ohristophe II
înveseleau gândurile acestea în- spăimântate. Din spirit de
contrazicere, pretindea că nimic nu se făcuse pini la d, că totul
rămânea de abia de făcut Olivier îl da oa dovadă exemplul muzicii
franceze, care părea să fi ajuns la un punct de perfecţiune şi de
civilizaţie matâmS, dincolo de care nu mai poate fi nimic.
Christophe dădea din umeri.
— Muzica franceză? … Aşa ceva n-a fost încă… Şi totuşi ee
multe lucruri frumoase aveţi de spus pe lume 1 Pesemne nu
sunteţi de loc muzicieni, de vreme ce nu vă daţi seama. Ah! Dacă
aş fi francez l
Şi îi enumeră tot ce ar putea scrie un francez.
— Faceţi pe grozavii cu genuri care nu sunt făcute pentru voi şi
nu faceţi nimic din ceea ce este pe măsura geniului vostru.
Sunteţi poporul eleganţei, al poeziei mondene, al frumuseţii în
gesturi, în paşi, în atitudini, în modă, în costume, şi nu mai
scrieţi balete, tocmai voi care aţi fi putut crea o artă fără pereche
a dansului poetic. Sunteţi poporul risului inteligent şi nu mai
creaţi opere comice sau lăsaţi acest gen pe seama muzicienilor de
mâna a treia. Ah 1 Dacă aş fi francez, aş orchestra pe Rabelais, aş
face epopei bufe… Sunteţi un popor de romancieri şi nu faceţi
romane muzicaleî căci nu socotesc că atare foiletoanele lui
Gustave Charpentier. Voi nu folosiţi darurile voastre de analiză a
sufletelor, puterea de pătrundere a caracterelor. Ah, dacă aş fi
francez, v-aş face portrete în muzică… (Vrei să ţi-o creionez pe
mititica aceea, care stă jos, în grădină, sub lilieci?).. V-aş
compune un Stendhal pentru un cvartet de coarde. Sunteţi cea
dintâi democraţie din Europa şi nu aveţi un teatru ai poporului,
nici muzică a poporului. Ah, dacă aş fi francez, aş transpune în
muzică marea voastră revoluţie i 14 Iulie, 10 August, Valmy,
Federaţia, aş pune poporul pe muzică. Dar nu în genul fals al
declamaţiilor wagneriene. Eu vreau simfonii, coruri, dansuri. Nu
discursuri. Sunt sătul de ele. Să fie curmată vorbăria. Să
zugrăveşti în linii mari, în vaste simfonii, cu coruri, peisaje
imense, epopei homerice şi biblice VUvâtăile, pământul şi apa, şi
cerul luminos, febra care umple inimile, năvala instinctelor,
destinele unei rase, triumful ritmului, împărat al lumii, care a
robit milioanele de oameni şi care aruncă armatele la moarte…
Muzică în toate, muzică pretutindeni. Dacă aţi fi muzicieni, aţi
avea o muzică pentru fiecare dintre serbările voastre publice,
pentru ceremoniile voastre oficiale, pentru corporaţiile voastre
muncitoreşti, pentru asociaţiile voastre studenţeşti, pentru
reuniunile voastre familiale… însă, înainte de toate dacă voi aţi fi
muzicieni, aţi face muzică pură, muzică ce nu vrea să spună
nimic, muzică ce nu este bună la nimic, la nimic altceva decât să
înfierbânte, să te facă să respiri, să te facă să trăieşti. Aduceţi-mi
soarele. Sat prata… (Cum spui tu asta în latineşte?) … A plăcut
mult la voi. Mă-năbuş în muzica voastră Nu se mai vede clar:
aprindeţi-vă lanternele Vă plângeţi astăzi de porcheria italiană,
care a năvălit în teatrele voastre, v-a cucerit publicul şi vă dă
afară din propria voastră casă? Este vina voastră! Publicul e
obosit de arta voastră crepusculară, de neurasteniile voastre
armonice, de pedantismul vostru în contrapunct. El se duce acolo
unde este viaţa, fie chiar grosolană, dar viaţă. Pentru ce vă daţi
înapoi? Debussv al vostru este un mare artist: însă nu vă
însănătoşeşte El este complicele aţipirii voastre. V-ar trebui o
bruscă trezire.
— Vrei să ne administrezi din Strauss?
— Exact. Asta ar reuşi să vă scoată din toropeală Ar trebui s-
aveţi stomacul compatrioţilor mei, ca să suportaţi această
necumpătare în băutură… Şi nici ei n-o suportă… Saletmneea lui
Strauss… O capodoperă. Dar n-ar vrea s-o fi srris eu… îmi aduc
aminte de bietul meu bunic şi de unchiul meu Gottfried, cum îmi
vorbeau despre frumoasa artă a sunetelor, cu cât respect şi cu
câtă duioasă dragoste… Să dispui de aceste puteri dumnezeieşti
şi să le dai o astfel de întrebuinţare… Un meteor incendiar\O
Isoldă prostituată. Depravarea dureroasă şi bestială. Frenezia
omorului, a violului, a incestului, a crimei care vuieşte în adâncul
decadenţei germane.. Iar la voi, spasmul sinuciderii voluptoase,
care horcăie în decadenţa voastră franceză… Aici, bestia; dincolo,
prada. Unde este omul? … Debussy al vostru este geniul bunului
gust; Strauss, geniul celui prost. Primul este destul de searbăd, al
doilea destul de neplăcut. Unde este un lac de argint care se
pierde ţn trestii şi care emani miasme de zăpuşeală. Altul un
şuvoi plin de mii… Ah 1 duhoarea de josnic italienism, de neo-
Meyerbeer, gunoaiele de sentimente ce se rostogolesc sub spuma
aceasta… O capodoperă odioasă l Salomeea, fiica Isoldei… Şi, la
rândul ei, Să- lomeea a cui mamă va fi?
— Da – spuse Olivier – aş vrea să mă fi născut cu jumătate de
veac mai târziu. Sigur că va trebui ca goana aceasta spre
prăpastie să se sfârşească, într-un fel sau într-altul; calul să se
oprească sau să se rostogolească. Atunci, vom răsufla. Slavă
domnului, pământul nu va înceta să înflorească, cu sau fără
muzică. Ce avem noi de-a face cu această artă inumană\
Occidentul se sfârşeşte… Curând… Curând… Văd alte lumini ce
se Înalţă din fundul Orientului.
— Lasă-mă-n pace cu Orientul tău, spuse Christophe.
Occidentul nu şi-a spus ultimul cuvânt. Tu crezi că eu abdic.?
Mai am încă secole înaintea mea. Trăiască viaţa 1 Trăiască
bucuria! Trăiască lupta împotriva destinului nostru! Trăiască
iubirea care-ţi umple inima I Trăiască prietenia care ne încălzeşte
credinţa – prietenia mai dulce decât iubirea! Trăiască ziua 1
Trăiască noaptea 1 Slavă soarelui I Laus Deo, Dumnezeului
visului şi al faptei. Dumnezeului care a creat muzica! Ossana! …
Zicând acestea, se aşeză la masă sa şi începu să scrie tot ce îi
trecea prin minte, făi’ă să se mai gândcască la ceea ce spusese.
Ţ
Christophe era alunei într-un perfect echilibru al tuturor
forţelor fiinţei sale. Nu se încurca în discuţii estetice asupra valorii
cutărei ori cutărei forme muzicale, nici în cercetări raţionale
pentru a crea ceva nou; n-avea nici măcar nevoie să-şi dea
osteneala, ca să găsească subiecte de tălmăcit în muzică^ Totul îi
era prielnic. Valul de muzică se revărsa, fără ca Christophe să fi
ştiut ce simţământ exprima. Era fericit, asta-i tot, fericit să se
risipească: fericit să simtă în el pulsul vieţii universale.
Bucuria şi fericirea aceasta se comunicau şi celor din
Jur.
Casa cu grădină închisă era prea mică pentru el Era totuşi o
ieşire spre parcul mănăstirii vecine, cu pustietatea aleilor sale
mari şi cu- arborii săi seculari: era însă prea frumos ca să poată
dura. Se făceau tocmai pregătiri, pentru construirea, în faţa
ferestrei lui Christophe, a unei case cu şase etaje, care avea să-i
suprime perspectivă şi să desăvârşească blocarea în jurul lui.
Îl plăcea să audă scârţâind macaralele, cioplindu-se pietre şi
bătându-se în cuie scândurile, în fiecare zi, de dimineaţă până-n
seară. Printre lucrători, îl găsi pe prietenul lui, tinichigiul, cu care
făcuse cunoştinţă odinioară pe acoperiş. Schimbau de la distanţă
semne prieteneşti. Ba chiar, întâi— nindu-l pe stradă, îl duse la o
cârciumă şi băură împreună, spre uimirea lui Olivier, puţin cam
scandalizat. Îl amuzau vocabularul caraghios al omului şi
necurmata-i bună dispoziţie. Astea însă nu-l împiedicau să-i
blesteme pe el şi turma lui de animale harnice, ce ridicau un
stăvilar în faţa casei lui, răpindu-i astfel lumina. Olivier nu se
prea plângea, el se împăca şi cu un orizont închis de ziduri; era ca
maşina lui Descartes, din care cugetarea comprimată irupe spre
cerul liber. Christophe însă avea nevoie de aer. Mărginit în acest
spaţiu strâmt, îşi scotea pagubă, contopindu-se cu sufletele
acelora ce-l înconjurau. Le intuia. Le transpunea în muzică.
Olivier îi spunea că avea aerul unui îndrăgostit.
— Dacă aş fi cum spui tu – răspundea Christophe – n-aş mai
vedea nimic, nu mi-ar mai plăcea nimic, nimic nu m-ar mai
interesa în afară de iubirea mea.
— Atunci ce ’ ai?
— Mă simt bine, mi-e foame.
— Fericitule Christophe – oftă Olivier – ar trebui şi ne dai şi
nouă puţin din pofta ta.
Sănătatea este contagioasă – ca şi boala. Primul care îi încercă
binefacerile fu Olivier. Ceea ce îi lipsea mai uit era vigoarea.
El se izola de lume, pentru că vulgarităţile ei îl scârbeau. Cu o
inteligenţă vastă şi cu daruri artistice puţin comune, era prea
delicat pentru a fi un mare artist. Artistul mare nu este un
dezgustat; legea esenţială a oricărei fiinţe sănătoase este să
trăiască: cu atât mai imperioasă, când este vorba despre un om
de geniu; căci el trăieşte mai intens. Olivier se ferea de viaţă, el se
lssa să plutească într-o lume de ficţiuni poetice fără trup, fără
carne, ireale. Făcea parte din acea elită care, pentru a găsi
frumuseţea, are nevoie a-o caute în vremurile dispărute, sau în
acelea care n-an fost niciclnd. Ca şi cum astăzi băutura vieţii n-ar
fi fost tot atât de ameţitoare ca şi odinioară. Dar sufletele obosite
simt o repulsie la contactul direct cu viaţa; ele nu o pol suporta
decât prin vălul de amăgiri pe care U ţese Îndepărtarea trecutului
şi vorbele neînsufleţite ale acelora care au fost cândva vii.
Prietenia lui Christophe îl smulgea din când în când din aceste
exagerări ale artei. Soarele pătrundea în ascunzişurile sufletului
său.
Inginerul Elsberger era, de asemenea, contaminat de
optimismul lui Christophe. Totuşi, nu se remarca vreo schimbare
în obiceiurile sale; ele erau înrădăcinate; şi n-aveai motive să te
aştepţi că firea lui să devină atât de întreprinzătoare, încât să-l
facă să părăsească Franţa şi să-şi încerce norocul aiurea. Ar fi
însemnat să-i ceri prea mult. Dar el ieşea din obişnuita-i-
toropeală; îşi regăsea gustul pentru citit, pentru cercetări, pentru
– lucrări ştiinţifice pe care de multă vreme le lăsase deoparte. S-ar
fi mirat, dacă i-ar fi spus cineva că lui Christophe îi datora
oarecum această trezire a interesului pentru meseria lui; şi cel
mai mirat ar fi fost desigur Christophe.
Din toată casa s-a legat cel mai repede cu micul menaj de la
etajul al doilea. Nu o dată, trecând prin faţa uşii lor, trăsese cu
urechea la sunelele pianului, la care doamna Arnaud cânta
plăcut, când era singură. Le trimise deci bilete pentru concertul
său. Îi mulţumiră cu multă căldură. De atunci, se ducea din când
în când seară pe la ei. Niciodată nu mai avusese prilejul s-o
asculte pe tânăra femeie; era prea timidă ca să cânte în faţa cuiva;
chiar când era singură acum, când ştia că poate fi auzită de pe
scară, punea surdină. Christophe însă le cânta la pian şi discutau
mult despre mujică. Soţii Arnaud puneau în aceste discuţii o
tinereţe sufletească ce-l fermeca. El nu-şi închipuia că francezilor
le-a* fi fost cu putinţă să iubească atâta muzica.
— Asta – spunea Olivier – din pricină că până acum n-ai
cunoscut decât muzicieni.
— Ştiu bine – răspundea Christophe – că muzicienii sunt aceia
cărora le place cel mai puţin muzica; însă n-ai să mă faci să cred
că oamenii de felul vostru se găsesc în Franţa pe toate drumurile.
— Câteva mii.
— Alunei este o epidemie, o modă cu totul nouă?
— Nu este o modă, interveni Arnaud. ’ „Acela carele, auzind un
acord plăcut de instrumente ori-duioşia vocii aşa precum este ea,
nu’ simte cea mai măruntă desfătare, nu se simte de loc tulburat,
nu se înfioară din cap până-n picioare ca de un uşor farmec, nu se
simte că scăpat dinlăuntrul său, este semn că are sufletul
încătuşat, stricat şi depravat, un suflet de care trebuie să te fereşti
ca de acela care nu-i născut într-o zodie norocoasă…”
— Asta o ştiu – spuse Christophe – este a prietenului meu
Shakespeare.
 — Nu – îi răspunse Arnaud încetişor – este de Ron- sard al
nbstru, care a trăit înaintea lui. Vezi, dar, că moda asta în Franţă
nu este de ieri.
Faptul că muzica era iubită în Franţa îl mira mai puţin pe
Christophe decât faptul că era iubită aproape aceeaşi muzică ca şi
în Germania. În lumea artiştilor şi snobilor parizieni, pe care îi
văzuse mai întâi, era considerat un manierism rafinat să-i tratezi
pe maeştrii germani drept străini de marcă, pe care nu-ţi îngădui,
să nu-i admiri, dar pe care B ţii la distanţă; se ironiza cu plăcere
un Gluck greoi, barbaria unui Wagner; li se opunea fineţea
franceză. Şi, de fapt, Christophe sfârşise prin a se îndoi că un
francez ar fi putut înţelege operele germane, în felul în care erau
executate ele în’ Franţa. Se înapoiase scandalizat de la un
spectacol Gluck: parizienii aceştia ingenioşi n-au ştiut cum să-l
mai înzorzoneze pe extraordinarul bătrân 1 L-au gătit, l-au
împodobit, i-au colorat muzica cu nuanţe impresioniste, cu
perversităţi lascive… Bietul Gluck! Ce mai rămânea din elocinţa
inimii sale, din puritatea sa morală, din durerea-i adevărată.? Era
oare din pricină că un francez nu putea şi le înţeleagă?
Or, Christophe vedea acum iubirea adâncă şi duioasă a noilor
săi prieteni pentru ceea ce este mai intim în sufletul germanic, în
bătrânele Lied-uri, în clasicii germani. Şi îi întreba dacă nu era
totuşi adevărat că germanii aceştia le fuseseră străini şi că un
francez nu poate iubi decât pe artiştii rasei sale.
— Nu este adevărat, protestau ei. Criticii noştri îşi îngăduie să
vorbească în numele nostru. Şi cum urmăresc mereu moda, ei cer
ca şi noi s-o urmărim la fel. Însă nouă nu ne pasă prea mult de ei,
aşa cum nu le pasă nici lor de noi. Nişte animale nostime care vor
să ne înveţe pe noi ceea
C-da 208 coala T
Ce este sau nu este francez. Pe noi francezii din vechea Franţă!
… Ei Vin să ne înveţe că Franţa noastră este în Rameau sau în
Racine, şi că nu este în altă parte. Ca şi cum Beethoven, Mozart şi
Gluck n-ar fi venit să ia loc în căminul nostru, să vegheze cu noi
la căpătâiul celor dragi nouă, să împărtăşească durerile noastre,
să trezească speranţele noastre… ca şi-cum n-ar fi ajuns să facă
parte din familia noastră! Dacă ai îndrăzni să spui ceea ce
gândeşti, ar fi mai curând vreun artist francez, prea slăvit de
criticii noştri parizieni, care nouă ne-ar părea un străin.
— Adevărat este că – spuse Olivier – dacă în artă sunt graniţe,
ele sunt mai puţin bariere de rase, decât bariere de clase. Eu nu
ştiu dacă există o artă franceză şi o artă germană; însă există o
artă a bogaţilor şi una a celor ce nu sunt bogaţi. Gluck este un
burghez sadea, face parte din clasa noastră. Cutare artist francez,
pe care mă voi abţine să-l numesc, nu face parte de loc; deşi este
de origină burgheză, îi este ruşine cu noi, ne reneagă; şi noi îl
renegăm.
Olivier spunea adevărul. Cu cât Christophe învăţa să-i
cunoască pe francezi, cu atât era mai surprins de asemănările
dintre bravii cetăţeni ai Franţei şi acei ai Germaniei. Soţii Amaud
îi aminteau de scumpul şi dragul său Schulz, cu dragostea lui’
atât de pură, atât de dezinteresată pentru artă, uitarea lui de sine
însuşi, evlavia sa pentru frumos. Şi în amintirea lui, îi îndrăgea pe
ei.
În timp ce constata absurditatea graniţelor morale între
oamenii cumsecade ai diferitelor rase, Christophe îşi dădu seama
şi de absurditatea barierelor dintre diferitele gânduri ale
oamenilor cumsecade de aceeaşi rasă. Mulţumită lui, şi fără ca el
s-o fi căutat, doi dintre oamenii care păreau departe de a se
înţelege, abatele Corneiue şi domnul Watelet, făcură cunoştinţă.
Christophe împrumuta cărţi de la amândoi şi, cu o lipsă de
sfiidune care-l scandaliza pe Olivier, el le trecea de la unul la
altuL Abatele Corneille nu era scandalizat: avea inttiiţia sufletelor;
şi, fără a părea, el citea totuşi în acela al tânărului său vecin, ceea
ce, fără ştirea lui, era religios în el. Un volum de Kropotkin 7,
împrumutat domnului Watelet şi care pentru motive deosebite le
plăcea la toţi trei, începu opera de apropiere, tntâmplarea făcu, ca
într-o zi, cei doi să se întâlnească la Christophe. Lui Christophe îi
era teamă mai întâi de vreun euvânt nelalocul lui între musafiri.
Dai-, dimpotrivă, ei arătară unul faţă de celălalt o perfecţi politeţe.
Discutară despre subiecte cu totul neprimejdioase i despre
călătoriile lor, despre experienţa lor în materie de oameni. Şi
amândoi se descoperiră plini de blândeţe, de spirit evanghelic, de
speranţe himerice, în ciuda tuturor pricinilor lor de deznădejde.
Căpătară unul pentru altul o simpatie amestecată cu puţină
ironie. Foarte discretă simpatie. Niciodată între ei nu era pus în
discuţie fondul credinţelor lor. Se vedeau rar şi nu se căutau

7 Bomfaciu al VlII-lea, papă (12'>4—lo03), celebru prin conflictele sale cu regele Franţei, Filip cel Frumos.
Acesta i-a trimis la Roma ca sol pe Nogaret care, în fruntea oastei sale. a inlrat cu forţa la papa, i-a dat o palmă şi l-a dus
prizonier in Franţa.
deloc, dar când se întâl- neau, le făcea plăcere.
Dintre amândoi, cel mai puţin independent nu era abatele
Corneille. Christophe nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Treptat-
treptat el îşi dădea seama de măreţia acestei gândiri religioase şi
libere, de acest misticism puternic şi senin, fără ardoare, care
pătrundea toate gândurile preotului, toate actele viaţii sale zilnice,
întreaga imagine a universului închipuit de el – care îl făcea să
trăiască întru Cristos, precum potrivit credinţei lui, Cristos trăise
întru Dumnezeu.
El nu tăgăduia nimic, nicio forţă a vieţii. Pentru el toate
scripturile, vechi şi moderne, religioase şi laice, de la Moise la
Berthelot, erau certe, erau divine, erau chipul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură era numai. Pilda cea mai bogată, aşa precum
biserică era elita cea mai înaltă a fraţilor uniţi întru Dumnezeu;
însă niciuna nici alta nu încercuia spiritul într-adevăr imuabil.
Creştinismul era întruchiparea lui Cristos. Istoria lumii nu era
decât istoria necurmatei creşteri a ideii de Dumnezeu. Căderea
Templului evreiesc, distrugerea lumii păgâne, nereuşita
cruciadelor, palma lui Boni- faciu al VlII-lea ’, Galileu care a
aruncat din nou pământul în spaţiu vertiginos, cei infinit de mici
mai puternici decât cei mari, sfârşitul regalităţilor şi al
concordatelor, toate acestea derutau pentru o vreme conştiinţele.
Unii se legau cu deznădejde de ceea ce se prăbuşea; alţii luau la
intim plare o seândură şi se duceau încotro îi sufla vântul.
Abatele Corneille se întreba numai: „Unde sunt oamenii? Unde
este acela care le dă viaţă? %i Căci el era convins că: „Unde este
viaţă, este Dumnezeu." Iată aşadar pentru ce îi simpatiza pe
Christophe.
La rândul său Christophe simţea plăcere să asculte mereu
frumoasa muzică pe care o reprezintă în fond un mare suflet
religios. Trezea în el îndepărtate şi adânci ecouri. Datorită acestui
sentiment de permanentă reacţie care la firile viguroase este un
instinct de viaţă, însuşi instinctul de conservare, lovitura de
lopată ce restabileşte echilibrul primejduit şi imprimă navei un
nou imbold – excesul de îndoială şi repulsia senzualismului
parizian reînviaseră, de doi ani încoace, pe Dumnezeu în inima lui
Christophe. Nu pentru că credea el. 11 nega. Insă era plin de el.
Abatele Corneiile îi spunea zâmbind că aidoma bunului uriaş,
patronul lui, el îl purta pe Dumnezeu fără să ştie.
— Şi atunci cum se face că eu nu-l văd? Întreba Christophe.
 — Dumneata eşti ca şi atâţia alţii care se numără cu miile: îi
vezi în toate zilele, fără să-ţi dai seama că el este acela. Dumnezeu
se arată tuturora sub diferite chipuri
— Unora, în viaţa lor de toate zilele, aşa ca sfântului Petru în
Galileia. – Altora (prietenului dumitale, domnul Watelet) aşa ca
sfântului Toma, în alinarea durerilor şi lecuirea plăgilor. – Iar
dumitale în demnitatea idealului dumitale: Noii me tangere…1
într-o bună zi ai să-l recunoşti.
— Nu voi abdica niciodată, spuse Christophe. Eu sunt liber.
— Cu Dumnezeu nu poţi să fii decât şi mai liber, îi răspundea
liniştit preotul.
’ însă Christophe nu admitea că să se facă din el un creştin fără
voia lui. El se apăra cu o naivă înverşunare, ca şi cum ar fi putut
avea o cât de mică însemnătate faptul că gândurile sale ar fi
primit o etichetă sau alta. Abatele Corneiile îl asculta cu un pic de
ironie eclesiastică, abia perceptibilă, şi cu multă bunătate. Avea o
Tăbdare de neînvins, care se sprijinea pe deppinderea credinţei
sale. Trecuse prin încercările bisericii de azi; ele aruncaseră
asupra lui o adân- că melancolie, şi, deşi îl făcuseră să treacă prin
dureroase crize morale, acestea, în fond, nu-l atingeau. Desigur că
fusese crud să se vadă asuprit de şefii săi, să-şi vadă demersurile
spionate de episcopi, pândite de liberii-cugetători care căutau să-i
exploateze ideile, să se servească de el împotriva credinţei sale, tot
atât de neînţeles şi hărţuit de către coreligionari ca şi de duşmanii
religiei sale. Ou neputinţă de a rezista, căci trebuia să se supună.
Cu neputinţă să se supună din inimă; căci era convins că
autoritatea se înşală. Neliniştea de a nu vorbi. Neliniştea de a
vorbi şi a fi greşit înţeles. Fără să mai pui la socoteală sufletele
celelalte de car» eşti răspunzător, pe aceia care aşteaptă un sfat
de la tine, un ajutor şi pe care 11 vezi în suferinţă… Abatele
Corneille suferea pentru ei şi pentru ei, insă se resemnă. El ştia dt
de puţin reprezintă zilele de încercări În lunga istorie a bisericii.
Insă, tot zăvorându-se în muta sa resemnare, el se anemia pe
nesimţite, căpăta un fel de timiditate, o teamă de a vorbi, care &
stânjenea cel mai neînsemnat demers şi 11 învăluia, încet» încet,
într-o toropeală de tăcere. Ou mâhnire se simţea cu- fundându-
se, fără însă să se împotrivească, întâlnirea cu Christophe li fu de
mare folos. Tinereasca ardoare, interesul afectuos şi naiv pe care
ÎL arăta vecinului lui, întrebările lui uneori indiscrete îi făceau
bine. Christophe îl silea să reintre în societatea celor vii.
 Aubert, lucrătorul electrician, se întâlni cu el, acasă la
Christophe. Tresări când îl văzu pe preot. Îi veni greu să-şi
ascundă repulsia. Chiar când acest sentiment fu învins, mai
resimţi o oarecare silă, prin faptul că se afla în prezenţa acestui
bărbat ou • fuste, care pentru el era o făptură nedefinită. Totuşi,
plăcerea pe care o simţea discutând cu oameni bine crescuţi îl
făcu să-şi biruie anticlericalismul. Rămase surprins de tonul
afabil care stăruia în conversaţiile dintre domnul Watelet şi
abatele Corneille; şi nici nu fu mai puţin surprins să vadă
împreună un preot democrat şi un revoluţionar aristocrat: asta îi
răsturna toate ideile căpătate. Căuta zadarnic categoriile în care i-
ar putea plasa; căci el avea nevoie să-i plaseze undeva pe oameni,
ca să-i priceapă. Nu era uşor de găsţt un compartiment în care să
claseze paşnica libertate a acestui -preot, care citise pe Anatole
France şi pe Renan şi care vorbea liniştit, judicios şi exact despre
ei. În materie de ştiinţă, abatele Corneille avea drept regulă să se
lase călăuzit de cei ce ştiau mai mult decât de cei ce comandau.
Cinstea autoritatea, însă pentru el, ea nu făcea parte din aceeaşi
categorie cu ştiinţa. Carne, spirit, milostenie: cele trei categorii,
cele trei trepte ale scării divine, scara lui Iacob. Fireşte că cinstitul
Aubert era cu totul departe de a bănui o astfel de stare de spirit.
Abatele Corneiile îi spunea încetişor lui Christophe că Aubt-ri îi
amintea de nişte ţărani francezi pe care îi văzuse O tinără
englezoaică le-a cerut acestora să-i arate drumul. Ea le vorbea
englezeşte. Ei o ascultau fără să priceapă. Pe urmă ei au început
să-i vorbească franţuzeşte. Acum nu mai pricepea ea. Atunci ei o
priviră cu milă, dădură din cap şi spuseră, reluându-şi lucrul:
— Păcat, totuşi! O fată atât de frumoasă! …
Aubert, la început intimidat de ştiinţa şi purtările distinse ale
preotului şi ale domnului Watelet, tăcu, sorbindu-le vorbele.
Încetul cu încetul se amestecă şi el, cedând astfel plăcerii naive de
a se asculta vorbind. Îşi expuse va- ga-i ideologie. Ceilalţi doi îl
ascultau politicos, cu un uşor zâmbet lăuntric. Aubert, încântat,
nu se opri acolouză şi curând chiar abuză de răbdarea fără sfârşit
a abatelui Cor- nelile. Li citi elucubraţiile sale. Preotul îl asculta
resemnat; nu-l plictisea prea mult: căci asculta mai puţin vorbele
decât pe om. Aşa cum îi spunea pe urmă lui Christophe, care-l
plângea:
— Ei şi! Ascult eu altele şi mai şi.
Aubert le era recunoscător domnului Watelet şi abatelui
Corneiile; tustrei, nebătându-şi prea mult capul ca să se înţeleagă
reciproc, ajungeau să se iubească, fără a şti prea bine pentru ce.
Erau surprinşi că se găsesc atât de apropiaţi unul de altul. Nici
nu s-ar fi aşteptat’vreodată la aşa-ceva. Christophe era între ei
trăsătura de unire.
Avea aliaţi nevinovaţi pe cei trei copii, cele două micuţe
Elsberger şi fetiţa adoptivă a. Domnului Watelet. Devenise
prietenul lor. Li mâhnea izolarea în care trăiau, tncepând să
vorbească fiecăreia despre micuţa vecină necunoscută, el le
insufla dorinţa puternică de a se vedea. Ele îşi făceau semne de la
fereastră, schimbau pe furiş câteva cuvinte pe scări.
Stăruiră atâta, Christophe ţinându-le isonul, încât obţinură
îngăduinţa (le a se întâlni în parcul Luxemburg Christophe, fericit
de succesul vicleşugului său, se duse să le vadă, prima oară când
erau împreună; le găsi stângace, stingherite, neştiind ce să facă*
cu o fericire atât de nouă. Într-o clipă le dezgheaţă, inventă jocuri,
alergări, o întrecere, luând el însuşi parte cu atâta patimă de
parc-ar fi avut zece ani Cei care se plimbau aruncau câte o privire
amuzată acestui flăcău cam trecut, care alerga strigând şi se
învârtea în jurul copacilor, urmării de trei fetiţe. Şi cum părinţii
mereu bănuitori, se arătau puţin dispuşi ca aceste plimbări în
parcul
Luxemburg să se repete prea des (căci ei nu puteau să le
supravegheze destul de aproape), Christophe găsi mijlocul să fie
lăsaţi copiii să se joace chiar în grădina casei, de către colonelul
Chabran, care locuia la parter.
Întâmplarea îl făcuse să intre în relaţii cu el: (întâmpla- rea ştie
să-i găsească pe acei care ştiu s-o folosească). Masa de lucru a lui
Christophe era lângă fereastră. Vin tul duse ci leva foi de muzică
până îrf grădina de jos. Christophe alergi să le caute, cu capul gol,
’ aşa dezbrăcat cum se afla. Socotea că va da ochii cu un servitor.
Îi deschise însă tânăra fată. Puţin încurcat, îi expuse obiectul
vizitei sale. Ea îi zâmbi şi îl invită să intre; merseră în grădină.
După ce-şi adună hâr- tiile, tocmai pe când plecă, condus de fată,
se încrucişară în drum cu ofiţerul care se înapoia acasă. Colonelul
privi cu oarecare surprindere pe acest musafir ciudat. Râzând,
fata i-l prezentă.
— Aha! Dumneata eşti muzicianul? Îi spuse ofiţerul. În- cântat!
Suntem confraţi.
Ţi strânse mâna. Discutară pe un. Ton de prietenească ironie
despre concertele pe care şi le ofereau unul altuia, Christophe la
pian, colonelul la flaut. Christophe voia să plece, însă celălalt nu-l
slăbea de loc; se avântase departe de tot în discuţiile asupra
muzicii. Se opri pe neaşteptate şi-i spuse 1
— Veniţi să-mi vedeţi canoanele\
Christophe îl urmă, întrebându-se nedumerii ce interes puteau
prezenta părerile lui asupra artileriei franceze. Celălalt îi arătă
triumfător nişte canoane muzicale, adevărate tururi de forţă,
bucăţi care se puteau descifra începând cu sfârşitul, sau chiar la
patru mâini, cântând unul pagina de la început, iar celălalt
executând pagina invers. Fost politcchni- cian, colonelul avusese
totdeauna gustul muzicii; însă ceea ce îi plăcea mai mult la ea era
problema: i se părea (ceea ce în parte este şi adevărat) că muzica
este un joc al minţii plin de măreţie; şi el se silea să compună şi
să rezolve probleme de construcţii muzicale, una mai
extravagantă şi mai zadarnică decât cealaltă. Fireşte, nu avusese
prea multă vreme în decursul carierei sale să-şi cultive mania;
însă, de când ieşise la pensie, se ocupa cu patimă; îşi cheltuia în
acest studiu energia pe care o întrebuinţase odinioară urmărind
în pustiurile Africii bandele de regi negri, ori ca să scape de
capcanele pe care i le întindeau aceştia. Pe Christophe îl distrau
aceste şarade şi, la rândul lui, îi prezentă şi el una şi mai
complicată. Ofiţerul, incânun, se strădui să rivalizeze cu el; ş: de-
o parte, şi de cealaltă, se dezlănţui o ploaie de enigme muzicale.
După ce cântnră îndelung, Christophe8 se înapoie în camera sa.
Însă chiar în dimineaţa următoare, primi de la vecinul lui o nouă
problemă, o adevărată şaradă, la care colonelul lucrase o parte
din noapte; la rându-i, Christophe îi trimise replica, şi lupta
continuă până în ziua în care Christophe, pe care acest joc
începuse să-l cam plictisească, se declară învins, ceea ce-l îneântă
pe ofiţer. El privea acest succes ca pe o revanşă împotriva
Germaniei. Îl invită pe Christophe la masă. Sinceritatea lui
Christophe, care-i apre- cie drept îngrozitoare compoziţiile
muzicale şi care scoase nişte ţipete ascuţite atunci când Chabran
începu să masacreze la armonium-ul său un Andante de Haydn,
sfârşi prin a-l cuceri. De atunci mai avură destule discuţii. Insă

8 Canon însemnează în franţuzeşte şi tun şi canon ; aşa Sucit avem de-a face eu un joc de cuvinte.
' Pizzaro (Francisco) (1475—15-11). conchistador spaniol. împreună cu fraţii săi, a condus cctelp de aventurieri
mercenari care au cucerii Peru-ul.
' Cortes sau Cortez (ţlenuwdri) (1480—1547), . conchistador »pa- 010I. A cucerit Mexicul, săvîrşind acte de
cruzime sîngeroasâ prin care a făpătut o tristă celebritate.
nu asupra muzicii. Christophe nu prea era interesat să asculte
toate năz- bâtiile pe tema asta, de aceea îndruma de preferinţă
conversaţia în domeniul militar. Colonelul nu cerea mai mult;
muzica era pentru acest om nefericit o distracţie silită; în fond,
altceva îl rodea.
Se lăsă antrenat în povestirea campaniilor sale din Africa.
Aventuri uriaşe, vrednice de acelea ale lui Pizzaro1 şi CortesM
Christophe vedea cu uimire desfăşuiindu-se această barbară
epopee, de care nu ştia nimic, şi pe care francezii chiar ei, aproape
toţi, nu o cunoşteau. Un pumn de cuceritori francezi, pierduţi în
mijlocul continentului negru, înconjuraţi de armatele negre,
acţionând necontenit împotriva voinţei unei opinii şi cucerind, în
ciuda Franţei, un imperiu mai mare decât ea! Un suflu de sânge
se ridica din această faptă. - Care făcea să apară în ochii lui
Christophe figuri de noi condottieri, de aventurieri, neprevăzuţi în
Franţa d? Astăzi şi de care Franţa de astăzi roşeşte; pudic, ea
aşterne uitarea peste ei. Vocea colonelului răsuna voioasă
evocând aceste amintiri; le povestea cu o plăcere jovială şi
(intercalând bizar povestiri epice) făcea descrieri savante ale
terenurilor geologice, ale acelor largi încercuiri şi ale acelor
vânătofi omeneşti. În care et era rând pe rând vânătorul şi prada,
într-o luptă pe vântă şi pe moarte. Christophe îl asculta, îl privea
şl-i era milă de acest frumos exemplar al speciei umane,
constrâns Ia inac» - tivitate, redus să se distrugă în jocuri ridicole.
Se întreba cum de putuse el să se resemneze cu această soartă. Îl
întrebă chiar. Despre aceste neplăceri, comandantul părea la
început puţin dispus să vorbească cu un străin. Insă francezii au
limbă lungă, mai ales când este vorba să se învinuiască unii pe
alţii:
— Ce voiai dumneata să mai caut în armata de azi? Spunea el.
Marinarii fac literatură. Infanteriştii fac sociologie. Ei fac de toate
afară de război. Nu se mai pregătesc deloc, ci se pregătesc să nu-l
mai facă; fac filosofia războiului… Filosofia războiului! Un joc de
mârţoage bătute ce meditează asupra loviturilor pe care le vor
primi într-o bună zi! … Să discuţi, să filosofezi, nu, asta nu este
treabă pentru mine. Mai bine stau acasă şi mă ocup de canoanele
mele 1
De ruşine, nu pomenea nimic despre cele mai groaznice dintre
amărăciunile lui: bănuiala aruncată printre ofiţeri pe seama
delatorilor, umilinţa de a suporta ordinele obraznice ale
politicienilor agramaţi şi răufăcători, durerea armatei folosite
pentru cele mai josnice treburi poliţieneşti, la catagrafiile
bisericilor, la reprimarea grevelor muncitoreşti, în serviciul
intereselor şi certurilor partidului la putere
— Aceşti mic-burghezi radicali şi anticlericali – împotriva
restului ţării. Şi dezgustul acestui bătrân african pentru nouă
armată colonială, recrutată în mare parte dintre elementele cele
mai rele ale naţiunii, în scopul de a cruţa pe cei egoişti care refuză
să ia parte la riscurile legate de asigurarea „apărării celei mai mari
Frânte “– Franţa de dincolo de mări…
Christophe n-avea de ce să se amestece’ân aceste certuri
franceze. Nu-l priveau deloc; însă, simpatiza cu bătrânul ofiţer.
Orice ar fi gândit el despre război, considera că o armată este
făcută să crească soldaţi, precum un măr să Iacă mere şi că ar fi o
aberaţie să o altoieşti cu politicieni, cu esteţi ori cu sociologi.
Totodată, nu pricepea de ce bătrânul acesta viguros a trebuit să
cedeze altora locul. Însemnează să fii propriul tău duşman, dacă
nu te lupţi cu duşmanii tăi! Lai toţi francezii de oarecare valoare
exista un spirit de abdicare, o ciudată renunţare. Christophe
regăsea această trăsătură, mai mişcătoare, la fiica ofiţerului.
Ea’ se numea Celine. Avea un păr fin, aranjat ca la chinezoaice,
pieptănat îngrijit, şi care-i descoperea fruntea boltită şi înaltă,
urechile ascuţite, obrajii slabi, bărbia graţioasă.
De o rustică elegantă, ochii frumoşi şi nrgri, inteligenţi.
Încrezători, foarte blânzi, nişte ochi de miop, nasul puţin cam
mare, o mică aluniţă în colţul buzei superioare, un zâmbet.
Discret, care-i împingea înainte drăgălaş buza inferioară, puţin
ieşită în relief, într-o strâmbătură plăcută. Era bună, activă, plină
de vervă, însă manifestă o totală lipsă de interes faţă de
manifestările spiritului. Citea puţin, nu -cunoştea nicio carte
nouă, nu se ducea niciodată la teatru, nu călătorea niciodată,
(asta îl cam plictisea pe tatăl ei, care călătorise odinioară prea
mult), nu lua parte la nicio operă filantropică mondenă (tatăl ei le
cam bârfea), nu încerca niciodată să studieze (el îşi bătea joc de
femeile savante), nu se mişca niciodată din patrulaterul grădinii,
înconjurate de patru mari ziduri, ca un puţ uriaş. Nu se prea
plictisea: îşi găsea ocupaţii cum se pricepea şi se resemnă cu
bună dispoziţie. Emana din ea şi din cadrul ei mic, pe care orice
femeie şi-l creează fără să vrea, oriunde s-ar afla, o atmosferă â la
Chardin i tăcerea aceea moleşitoare, calmul acela al figurilor şi
atitudinilor atente (puţin cam amorţite), îndeletnicindu-se cu
activitatea lor obişnuită; poezia ordinii zilnice, a vieţii obişnuite, a
ideilor şi gesturilor cunoscute, manifestate la aceeaşi oră şi în
acelaşi chip, şi care nu sunt mai puţin iubite, cu o pătrunzătoare
şi calmă duioşie, această senină mediocritate a frumoaselor
suflete burgheze: conştiinţă, onestitate, adevăr, lucru liniştit,
plăceri liniştite şi totuşi poetice. O eleganţă sănătoasă, levănţică,
o curăţenie morală şi fizică; mirosea a pâine rumenă, a dreptate, a
bunătate. Liniştea lucrurilor şi a oamenilor, liniştea caselor
bătrâneşti şi a sufletelor curate…
Christophe, a cărui afectuoasă încredere atrăgea încrederea,
devenise fparte bun prieten cu că; discutau destul de liber; ajunse
chiar să-i pună întrebări, la care ea se miră că răspunde; îi
spunea nişte lucruri pe care nu le mai spusese nimănui pe lume.
— Asta înseamnă – explica Christophe – că dumneata nu te
temi de mine, că nu există riscul ca noi să ne iubim, suntem prea
buni prieteni pentru aşa ceva.
— Ce drăguţ eşti! Răspundea ea râzând.
Firea ei sănătoasă, ca şi cea a lui Christophe, respingea
prietenia amoroasă, această formă de sentiment scump fiinţelor
Echivoce, care totdeauna simt una şi spun alta. Erau doar buni
prieteni.
Într-o zi o -întrebă ce tot putea să facă în unele după-amieze,
când o vedea în grădină, stând pe o bancă, cu lucrul pe genunchi,
păzindu-se parcă să nu-l atingă, nemişcată ceasuri întregi. Ea
roşi şi protestă spunând că, nu stătea aşa ceasuri întregi, ci
numai câteva minute din timp în timp, un mic sfertuleţ de oră
„pentru a-şi continua povestea”.
— „Ce poveste? “
— „Povestea pe care şi-o istorisea”.
— Dumneata îţi spui poveşti! O! Ia spune-mi-le şi mie!
Îi răspunse că era prea curios şi-i destăinui numai că erau
nişte poveşti a căror eroină nu era ea.
El se miră:
— În loc să-ţi spui poveşti, mi se pare că ar fi mai natural să-ţi
spui propria ta poveste înfrumuseţată, să te visezi într-o viaţă mai
fericită.
— N-aş putea, îi spuse ea. Dacă aş face-o, cred că m-aş simţi
deznădăjduită.
Roşi din nou, pentru că-şi dezvăluise un colţ tainic al sufletului
e’i, apoi continuă:
— Şi pe urmă, când sunt în grădină şi când mă atinge o adiere
de vânt, sunt fericită. Grădina îmi pare vie. Şi când vântul este
sălbatic, când vine de departe, spune atâtea lucruri!
Christophe băgase de seamă, în ciuda rezervei sale, fondul de
melancolie pe care-l acopereau buna ei dispoziţie şi această
activitate care nu ducea la nimic şi de care nu se lăsa amăgită. De
ce nu căuta să se elibereze? Ar fi fost atât de potrivită pentru o
viaţă activă şi utilă! Pretexta afecţiunea tatălui ei, care nu
concepea ca ea să se despartă de el. În zadar protesta Christophe
că ofiţerul viguros şi energic nu avea nevoie de ea, că un om de
categoria lui putea să rămână singur, că el nu avea dreptul s-o
sacrifice. Ea lua apărarea tatălui ei, minţind pios; pretindea că nu
era el acela care o silea să rămână, ci că ea n-ar fi putut să se
decidă să-l părăsească. Şi într-o oarecare măsură, spunea
adevărul. Părea de la sine înţeles de când lumea, pentru ea,
pentru tatăl ei, pentru toţi ceilalţi din jur, că lucrurile trebuiau să
fie astfel şi nu puteau fi altfel. Avea un frate căsătorit care găsea
firesc ca, în locu-i, ea să se devoteze tatălui. El însuşi nu era
preocupat decât de copiii lui. Ţi iubea cu gelozie şi nu le lăsa nicio
iniţiativă. Iubirea aceasta era pentru el şi mai ales pentru
nevastă-sa un jug pe care-l lăsau de bunăvoie să apese asupra
vieţii lor, stânjenindu-le mişcările. S-ar fi putut spune că, de
vreme ce aveau copii.
Viaţa lor nu mai avea niciun rost şi că ar fi trebuit să renunţe
pentru totdeauna la propria lor trăire; bărbatul acesta activ,
inteligent, încă tânăr, număra anii de muncă pe care li mai $vea
înainte de a ieşi la pensie. Oamenii aceştia grozav de buni se
lăsau apăsaţi de atmosfera de afecţiune familială, aitât de
profundă în Franţa, dar şi atât de înăbuşitoare. Gu atât mai
apăsătoare cu cât aceste familii franceze sunt reduse la minimum:
tată, mamă, unul sau doi copii. Iubire temătoare, înfrigurată,
egoistă, aidoma unui avar ce strânge pumnul de aur.
O împrejurare neprevăzută legându-l şi mai mult pe Christophe
de Celine, îi dovedi această zgârcenie a afecţiunii franceze, teama
aceasta de viaţă şi de luare în stăpânire a bunului ce-ţi aparţine.
Inginerul Elsberger avea un frate cu zece ani mai mic, Inginer
ca şi el. Băiat cumsecade, aşa cum sunt atâţia din familiile
burgheze având aspiraţii artistice, care ar dori mult să se ocupe
de artă; însă n-ar vrea să-şi compromită situaţia lor burgheză. La
drept vorbind nu este de loc o problemă prea grea; şi cea mai
mare parte a artiştilor de azi au rezolvat-o fără riscuri. Numai să
trebuie să vrei, ; dar chiar şi de acest biet efort de energie, nu toţi
sunt capabili; ei nu sunt îndeajuns de siguri de a voi ceea ce vor;
şi pe măsură ce situaţia lor burgheză devine mai solidă, ei se lasă
duşi de curent, fără revoltă şi fără zgomot. N-ar fi cazul să-i bla- j
mezi pentru asta, dacă cel puţin ar fi nişte burghezi cumsecade în
loc să fie nişte artişti proşti. Din decepţia lor însă, ie rămâne
adesea o tainică nemulţumire, o qualis artifex pereo\pe care de
bine de rău o poleiesc cu ceea ce s-a convenit să se numească
filosofie şi care le amărăşte viaţa până când scurgerea zilelor şi
grijile noi şterg urma vechii amărăciuni. Acesta era cazul lui
Andre Elsberger.’ El ar fi vrut să facă literatură, însă fratele său,
un om foarte întreg în felul Iul de a gândi, ţinuse neapărat să
îmbrăţişeze ca şi dânsul carieră ştiinţifică. Andre era inteligent,
destul de dotat pentru ştiinţe – sau litere – indiferent; nu era prea
sigur că este artist şi era foarte sigur că este burghez: la început
se supusese provizoriu (se ştie ce vasăzică acest cuvânt) voinţei
fratelui său: intrase la Şcoala Centrală, cu o clasificare nu prea
bună şi ieşise la fel, iar de atunci îşi făcea meseria de inginer, cu
conştiinciozitate, însă fără niciun interes. Fireşte că astfel îşi
pierduse şi puţinele predispoziţii artistice pe care le avusese; de
altfel, despre asta nu pomenea decât cu ironie.
— Şi apoi, spunea el (Christophe recunoştea în acest
raţionament felul pesimist al lui Olivier), nu merită viaţa să te
necăjeşti pentru o carieră ratată. Un nereuşit poet în plus sau în
minus! …
Cei doi fraţi se iubeau; aveau aceeaşi structură morală, deşi nu
se prea înţelegeau. Amândoi fuseseră dreyfusişti. Andre însă,
atras de sindicalism, era antimilitarist; şi Elie, aşa-zis patriot.
S-a întâmplat ca Andre să-’i facă o vizită lui Chrisiophe, fără să
treacă pe la fratele lui; Christophe se miră: nu exista o prea mare
simpatie între el şi Andre. Acesta nu deschidea gura fără să se
plângă de cineva sau de ceva, ceei’^ ce era plictisitor; şi când
vorbea Christophe, Andre nu-l asculta. De aceea, Christophe nici
nu căuta să-i mai ascundă că vizitele lui îi păreau fără rost;
celălalt insă nu ţinea deloc socoteală de această rece primire;
părea că nici nu bagă de seamă. Christophe găsi îţi sfârşit
dezlegarea enigmei într-o zi, când observă că vizitatorul lui era
aplecat pe fereastră şi cu mult mai atent la ce se petrecea în
grădina de jos, decât la ceea ce spunea el. Îi atrase atenţia şi
Andre recunoscu destul de repede că, în adevăr, o cunoştea pe
domnişoara Chabran şi că persoana ei avea o oarecare legătură
cu vizitele pe care i le făcea el lui Christophe. Şi dezlegându-i-se
limba, mărturisi că purta tinerei fete o veche prietenie, şi poate şi
ceva mai mult: familia Elsberger şi aceea a comandantului se
legaseră de multă vreme; însă, după ce fuseseră foarte intimi,
politica îi despărţise şi, de atunci, nu se mai vedeau. Christophe
nu se feri deloc să spună ca socotea stupid acest lucru. Nu putea
gândi oare fiecare în felul lui, continuând totuşi să se stimeze?
Andre protestă în ceea ce priveşte libertatea lui de gândire; însă
exceptau de la toleranţa sa două sau trei chestiuni, asupra
cărora, după el, nu-ţi era îngăduit să ai o altă părere decât a sa; şi
îi spuse pe nume acelei faimoase Afaceri. Pe tema aceasta începu,
să sporovăiască fără nicio socoteală, aşa cum se întâmpla de
obicei. Christophe îi ştia deprinderea: rvu încercă să discute
câtuşi de puţin; dar întrebă dacă această Afacere n-are să ia
sfârşit într-o bună zi, ori dacă blestemul trebuia să se întindă
până în negura vremurilor, asupra copiilor nepoţilor noştri. Andre
începu să râdă şi, fără să-i răspundă lui Christophe, îi aduse un
elogiu înduioşător Celinei Chabran, acu- zându-lde egoism pe
tatăl care găsea firesc ca ea să se sacrifice pentru el.
— De ce nu te căsătoreşti cu ea, dacă dumneata o iubeşti şi
dacă şi ea te iubeşte? Îl întrebi Christophe.
Andre se plânse că Celine era clericală, Christophe îl întrebă ce
vasăzică asta. Celălalt îi răspunse că aceasta înseamnă să te
cufunzi în religie, să te înfeudezi unui Dumnezeu şi
propovăduitorilor săi.
— Şi cu ce te supără asta pe dumneata?
— Mă supără, fiindcă vreau ca soţia mea să fie numai a mea.
— Cum! Dumneata eşti gelos chiar şi pe ideile soţiei dumitale?
Bine, dar dumneata eşti şi mai egoist decât colonelul!
— Vorbeşti cum îţi convine! Dumneata ţi-ai lua o soţie care n-ar
iubi muzica?
— Mi s-a şi întâmplat.
— Cum poţi trăi cu cineva care nu gândeşte la fel cu tine?
— Lasă gândurile în pace! Ah! Sărmane prieten, nic i o Idee nu
mai contează când iubeşti. Ce contează pentru mine dacă femeia
pe care o iubesc iubeşte* ca şi mine muzica? Pentru mine, ea este
muzica! Când ai, aşa că dumneata, norocul să găseşti o fată rară,
pe care s-o iubeşti şi care să te iubească, n-are decât să creadă tot
ce vrea, şi dumneata la fel, crezi, tot ce vrei! Până la urmă, toate
ideile voastre sunt la fel de valoroase şi pe lume nu există decât
un singur adevăr: acela al dragostei.
— Vorbeşti ca un poet. Nu vezi viaţa. Cunosc prea multe familii
care au avut de suferit de pe urma acestei neînţelegeri spirituale.
— Asta pentru că nu se iubeiiu îndeajuns. Trebuie să ştii ce
vrei.
— Voinţa nu poate totul. Dacă aş vrea să mă căsătoresc cu
domnişoara Chabran, n-aş putea.
— Grozav aş vrea să ştiu şi eu de ce!
Andre îi vorbi despre scrupulele lui; nu avea încă o situaţie; n-
avea. Avere; sănătatea îi era şubredă. Se întreba dacă avea
dreptul să se căsătorească. Răspundere mare… Nu risca el oare s-
o nenorocească pe aceea pe care o iubea? Şi chiar şi pe el, ca să
nu mai vorbim şi de copiii care aveau ss vie? … Era mai bine să
aştepte, ori să renunţe.
Christophe ridică din umeri:
— Straşnică iubire! Dacă ea te iubeşte, va fi fericită să se
devoteze. Şi cât despre copii, voi francezii sunteţi ridicoli Nu vreţi
să le daţi drumul în viaţă, decât dacă sunteţi siguri să puteţi face
din ei nişte mici rentieri durdulii, care să nu aibă nimic de
suferit… Ce naiba ’. Asta nu vă priveşte; nu aveţi decât să-i
aduceţi pe lume şi să le insuflaţi dragostea de viaţă şi curajul de a
o apăra. Restul… să trăiască, să moară… asta este soarta ■
tuturor. E preferabil să renunţi la existenţă, decât să-ţi încerci
norocul în viaţă?
Puternică încredere în viaţă pe care o emana Christophe îl
pătrundea pe interlocutorul său: totuşi nu se putea hotărî. El
spunea:
— Da, poate…
Însă rămânea tot la ceea ce gândea el. Părea, ca şi ceilalţi, lovit
de incapacitatea de a voi şi de a acţiona.
Christophe pomi să lupte împotriva acestei ’inerţii pe care o
regăsea Ia cea mat mare parte dintre prietenii lui francezi, ciudat
împerecheată cu o activitate foarte bogată şi foarte adesea febrilă.
Aproape toţi aceia pe care îi cunoscuse în diferite medii burgheze
erau nişte nemulţumiţi. Aproape toţi manifestau acelaşi dezgust
faţă de potentaţii zilei şi faţă de ideile lor corupte. Aproape toţi
priveau cu tristeţe şi mândrie sufletul trădat al rasei lor. Şi nu era
vorba despre animozităţi personale, amărăciunea oamenilor şi a
claselor învinse, deposedate de putere şi scoase din viaţa activă,
funcţionari revocaţi, energii nefolosite, veche aristocraţie retrasă
pe moşiile ei şi ascunzându-se acolo ca să moară, ca un leu rănit.
Era un sentiment de revoltă morală, surd, adânc, general: îl
întâlneai pretutindeni, în armată, În magistratură, în universităţi,
în birouri, în tot angrenajul mecanismului guvernamental. Insă
nimeni nu acţiona. Erau dinainte descurajaţi şi repetau:
— Nu mai este nimic de făcut.
Şi îndepărtându-şi gânduiile cu frică de la lucrurile triste,
căutau un refugiu în viaţa casnică.
Dacă nu s-ar fi retras decât din viaţa politică 1 în «ă, chiar în
cercul activităţii sale zilnice, fiecare dintre aceşti oameni cinstiţi
se dezinteresa de acţiune. Tolerau compromisuri josnice cu nişte
mizerabili pe care îi dispreţuiau, Insă împo-
În
Trârva cărora se păzeau să se angajeze în luptă, socotind-o de
prisos. Pentru ce artiştii aceştia, spre exemplu, muzicienii aceştia
pe care Christophe îi cunoştea, suportau fără să protesteze
obrăznicia Scaramouche-i\OT presei, al căror cu- vânt era literă de
lege? Se găseau între aceştia nişte măgari buni pentru samar, a
căror ignoranţă în omni re scibiK9 era proverbială şi care nu erau
mai puţin învestiţi cu o autoritate suverană în omni re scibili. Nici
nu-şi dădeau măcar osteneala de a-şi scrie ei înşişi articolele sau
cărţileaveau secretari, nişte bieţi golani înfometaţi care şi-ar fi
vândut şi sufletul, dacă ar fi avut vreunul, pentru pâine şi femei.
La Pariş asta nu mai era un secret pentru nimeni. Şi totuşi
continuau să troneze, tratându-i cu aroganţă pe artişti.
Christophe urla de mânie când citea unele dintre cronicile lor.
— Oh, laşii! Spunea el.
.
— Cu cine ai tu ceva de împărţit? Îl întreba Olivier. Tot cu
vreunul dintre caraghioşii din bâlci?
— Nu. Cu oamenii cinstiţi. Ticăloşii îşi fac meseria i mint,
jefuiesc, fură, asasinează. Pe ceilalţi însă – aceia care îi tolerează
cu tot dispreţul pe care-l au faţă de ei, pe aceia îi dispreţuiesc de o
mie de ori mai friult. Dacă confraţii lor din presă, dacă criticii
cinstiţi şi instruiţi, dacă artiştii, pe spinarea cărora aceste paiaţe

9 In orice lucru care poate fi cunoscut (in limba latini).

fac tot felul de strâmbături, nu i-ar lăsa în pace, dacă nu i-ar lăsa
să se împodobească cu patronajul lor şi cu prietenia lor, pe
tăcute, din timiditate, din frica de a nu se compromite, ori dintr-
un ruşinos calcul de cruţări reciproce, printr-un pact secret
încheiat cu duşmanul, spre a rămâne la adăpost de loviturile lui,
puterea aceasta neruşinată s-ar prăbuşi în ridicol. În orice ordine
a lucrurilor, este aceeaşi slăbiciune. Am întâlnit douăzeci de
oameni cinstiţi care mi-au spus despre un individ: „Este o
lichea**… Dar nu era unul care să nu i se a- dreseze cu „scumpe
confrate4* şi să nu-i strângă mâna – „Prea sunt mulţi”, spun ei.
— Prea mulţi ticăloşi, da. Prea mulţi oameni cinstiţi laşi.
— Şi ce ai vrea tu să facem?
— Faceţi voi singuri poliţie l Ce mai aşteptaţi? Să^şi ia cerul
asupră-şi treburile voastre? Uite, poftim, chiar îa clipa asta. Sunt
trei zile de când â căzut zăpada. Ea încurcă circulaţia pe străzi,
face din Parisul vosiru o băltoacă de noroi. Şi voi ce faceţi? Urlaţi
împotriva administraţiei care vă lasă pradă murdăriei. Dar voi,
încercaţi voi oare să scăpaţi de ea? Ferească Dumnezeu! Staţi cu
braţele încrucişate. Nimeni nu se îndură să-şi cureţe măcar
trotuarul din faţa casei. Nimeni nu-şi face datoria, nici statul, nici
particularii; şi unul şi altul se crede chit, învinuindu-se reciproc.
V-aţi obişnuit în aşa măsură, prin secolele voastre de educaţie
monarhică, să nu faceţi nimic din proprie iniţiativă, Încât staţi
întotdeauna cu gura căscată şi aşteptaţi să se în- tâmple o
minune. Singura minune cu putinţă ar fi să vă hotărâţi să treceţi
la fapte. Vezi tu, micul meu Olivier, voi aveţi inteligenţă şi virtuţi
ca să mai vindeţi şi altora; dar nu aveţi sânge în vine. Tu, cel
dinţii. La voi nu sunt bolnave, nici inima, nici mintea, ci viaţa Ea
se duce
— Ce-i de făcut? Trebuie s-o aşteptăm să revină.
— Trebuie să vreţi să revină. Trebuie să vreţi! Dar pentru asta,
mai întâi trebuie să primeniţi aerul Dacă nu vrei să-ţi părăseşti
casa, fă-o măcar să fie sănătoasă. Aţi lăsat-o să se infecteze de
miasmele bâlciului. Două treimi din arta şi gândirea voastră sunt
falsificate. Şi sunteţi atât de descurajaţi, încât nu vă mai gândiţi
să vă ieşiţi din fire; abia de vă miraţi. Ba chiar câţiva din oamenii
aceştia cumsecade, absurzi, intimidaţi sfârşesc prin a se convinge
că ei sunt aceia care greşesc şi că şarlatanii au dreptate. N-am
tntâlnit eu oare la revista ta, la Esop, unde vă lăudaţi că nimic nu
vă înşală, nişte bieţi tineri, care-şi băgaseră în cap că lor le place
o artă care în fond nu le plăcea de loc? Ei se intoxică, fără plăcere,
dintr-un spirit de prostească imitaţie servilă: şi mor de urât în
minciuna lor!
Christophe trecea prin mijlocul nehotărâţilor, ca vântul care
scutură copacii adormiţi. Nu încerca să strecoare altora ideile lui;
le insufla doar energia de a gândi prin ei înşişi. Spunea:
— Voi sunteţi prea umili. Marele vostru vrăjmaş este îndoiala
neurastenică. Poţi, trebuie să fii îngăduitor şi uman. Dar nu-ţi
este îngăduit să te îndoieşti de ceea ce crezi că e bun şi adevărat.
Crezul trebuie să ţi-l aperi. Indiferent câtă putere avem, nu ne
este îngăduit să abdicăm. Cel mai mărunt om de pe lume are o
datorie egală cu acea a celui mai mare. Şi (fără s-o ştie) are şi el o
putere. Să nu credeţi că revolta voastră izolată ar fi zadarnică * O
conştiinţă
C-da 203 coala 8
Puternică, şi care îndrăzneşte să se afirme, este o forţă. Şi în
aceşti ultimi ani, aţi văzut, nu o dată, cum statul şi opinia publică
au fost silite să fie alături de judecata unui om cinstit, care nu
avea alte arme decât forţa lui morală, afirmată cu tărie în auzul
tuturor…
Şi dacă vă veţi întreba la ce bun să-ţi dai atâta osteneală, la ce
bun să lupţi, la ce bun? … ei bine, să ştiţi: – pentru că Franţa
moare, pentru că Europa moare, pentru că civilizaţia noastră,
opera admirabil clădită ou preţul suferinţelor milenare de către
omenirea noastră, se va prăbuşi dacă noi nu luptăm. Patria este
în primejdie, patria noastră europeană, şi mai mult decât toate, a
voastră, mica voastră patrie franceză. Apatia voastră o ucide. Ea
moare cu fiecare din energiile voastre care morţ cu gândurile
voastre care se resemnează, cu bunăvoinţa voastră sterilă, cu
fiecare picătură de sâpge de-al vostru care se iroseşte inutil… Sus!
Trebuie să trăiţi! Ori, dacă trebuie să muriţi, să muriţi în picioare!
Cel mai greu însă nu era să-i faci să treacă la fapte i ci să-i faci
să acţioneze împreună. Nu-i puteai face în ruptul capului să
înţeleagă lucrul acesta. Se îmbufnau unii pe alţii. Cei mai buni
erau cei mai încăpăţânaţi. Christophe avea un exemplu în casa
lui: domnul Felix Weil, inginerul Elsberger şi colonelul Chabran
trăiau într-o ostilitate mută. Şi totuşi, sub etichetele diferitelor
partide său râse, toţi trei voiau unul şi acelaşi lucru.
Domnul Weil şi colonelul ar fi avut multe motive ca să se
înţeleagă. Printr-unul din aceste contraste frecvente la oamenii de
cultură, domnul Weil, care nu-şi scotea nasul din cărţile sale şi
trăia exclusiv o viaţă spirituală, era pasionat de chestiunile
militare. „Cu toţii suntem nişte cârpe “, spunea semievreul
Montaigne, aplicând tuturor oamenilor, ceea ce se potriveşte
anumitor rase de cultură, cum este aceea din care făcea parte
domnul Weil. Acest bătrân intelectual avea cultul lui Napoleon. Se
înconjura de scrieri şi amintiri în care retrăia visul înaripat al
epopeii imperiale. Ca atâţia alţii din epoca lui, era orbit de razele
îndepărtate ale acestui seare de glorie. Refăcea campaniile, dădea
bătălii, discuta operaţiile; făcea parte dintre acei strategi de
cabinet oare mişună în Academii şi în Universităţi, care explică
Austerlitz-ul şi corijează Waterloo-uL Era primul care să-şi bată
joc de această „napoleonită”, cu o ironie jovială; dar asta nu
înseamnă că aceste frumoase poveşti îl îmbătau mai puţin decât
pe un copil care se joacă; ba la unele episoade îi lăcrimau ochii:
când observa această slăbiciune, se tăvălea de râs, spunându-şi
dobitoc bătrân. La drept vorbind, interesul pentru romantic şi
iubirea platonică pentru acţiune îl făceau, mai mult decât
patriotismul, să fie napoleonian. Cu toate acestea, era un vajnic
patriot, mai legat de franţa decât mulţi alţi francezi autohtoni.
Antisemiţii francezi săvârşesc şi un rău şi o prostie, descurajând
prin bănuielile lor injurioase sentimentele franceze ale evreilor
stabiliţi în Franţa. În afară de raţiunea care face ca fiecare familie
să se lege în mod necesar după una sau două generaţii de
pământul pe care s-a statornicit, evreii au motive speciale să
iubească poporul care reprezintă în Occident ideile cele mai
înaintate ale libertăţii intelectuale. Îl iubesc cu atât mai mult, cu
cât ei înşişi au contribuit de o sută de ani ca să-l facă astfel, şi cu
cât această libertate este în parte opera lor. Atunci cum să n-o
apere împotriva ameninţărilor oricărei reac- ţiuni feudale? Ar
însemna să faci jocul duşmanului, încercând – aşa cum ar voi o
bandă de nebuni criminali – să sfărâmi legăturile care leagă
Franţa de aceşti francezi prin adopţiune.
Colonelul Chabran făcea parte din aceşti patrioţi nesocotiţi pe
care gazetele lor îi înnebunesc, prezentând pe fiecare imigrat în
Franţa ca pe un duşman ascuns şi care, cu un spirit natural
primitor, se obligă să suspecteze, să urască, să renege destinele
generoase ale oricărei alte rase. El se credea deci obligat să nu-l ia
în seamă pe locatarul de la primul etaj, cu toate că tare ar fi avut
poftă să-l cunoască. La rându-i, domnul Weil ar fi avut plăcere să
discute cu ofiţerul; însă, cunoscându-i naţionalismul, îl
nesocotea.
Christophe avea mai puţine motive decât colonelul să se
intereseze de domnul Weil. Insă el nu putea suferi nedreptatea.
Aşa că se făcea foc şi pară atunci când Chabran îl a- tacă pe
domnul Weil.
Într-o zi, pe când colonelul clevetea aşa că de obicei împotriva
stării de lucruri, Christophe îi apuse:
— Este greşeala dumneavoastră. Vă retrageţi cu toţii. Când
lucrurile nu merg în Franţa, după fantezia dumneavoastră,
demisionaţi cu zgomot. S-ar spune că vă faceţi o o- noare din a vă
declam învinşi. Nu s-a mai văzut până acum să se piardă o cauză
tu atâta bună dispoziţie. Uite, colonele, pentru dumneata care ai
făcut războiul, e^te aceasta o manieră de luptă?
— Aici nu este vorba de luptă, răspunse colonelul. Doar nu
lupţi Împotriva Franţei. În bătălii ca aceasta al trebui să vorbeşti,
să discuţi, să votezi, să le loveşti de • grămadă de canalii: asta
nu-mi convine.
— Eşti prea dezgustat! Şi în Africa ai văzut doar des» feule! • ’
— Pe cuvânt de onoare îţi spun că era mai puţin de» - gustător.
Şi pe urmă, acolo puteai oricând să le astupi gura I De altfel, ca
să te baţi, ai nevoie de soldaţi. Acolo aveam trăgătorii mei. Aici
sunt singur.
— Totuşi nu lipsesc oamenii de treabă
— Unde sunt?
— Pretutindeni.
— Şi ce fac?
— Exact ce faci şi dumneata, adică nimic; spun că na este
nimic de făcut.
— Citează-mi măcar unul.
— Trei dacă vrei, şi chiar în casa dumitale.
Christophe li numi pe domnul Weil (colonelul sări Im sus) şi pe
Elsbergeri (tresări).
— Evreul istă? Dreyfusarzii ăştia?
— Dreyfusarzi? — Spuse Christophe – şi ce-are a tace
— Eli au pierdut Franţa.
— Ei o iubesc ca şi dumneata.
— Atunci sunt nişte ţicniţi, nişte răufăcători ţicniţi.
— Nu se poate da dreptate şi advesarilor?
— Cu adversari loiali mă înţeleg perfect, cu aceia care luptă cu
arme cinstite. Dovadă este că eu vorbesc cu dumneata, domnule
neamţ. Îi stimez pe germani, dorind totuşi ca într-o bună zi să le
înapoiem cu vârf şi tndesat trânteala pe care am mâncat-o noi.
Insă cu ceilalţi, duşmanii dinăuntru, nu prea este acelaşi lucru:
folosesc armele necinstite ale i- deologiâlor nesănătoase, ale
umanitarismului otrăvit…
— Da, dumneata eşti ca şi cavalerii din evul mediu când s-au
trezit pentru prima dată faţă în faţă cu pulberea de tun. Ce vrei
dumneata? Războiul evoluează.
— Fie. Însă atunci să nu minţim, să spunem că este război.
— Să presupunem că un duşman comun aţpieninţă Europa;
oare nu te-ai alia şi dumneata cu gprmanii T
— . Am şi făcut-o, în China.
— Ia priveşte în jurul dumitale! Oare ţara dumitale, oare toate
ţările noastre nu sunt ameninţate în idealismul eroic al raselor
noastre? Oare nu sunt toate în prada aventurierilor politici ţi a
ideilor lor? Împotriva acestui duşman comun, n-aţi vrea să daţi
mâna acelora din adversarii voştri care au o vigoare morală? Cum
se poate ca un bărbat de categoria dumitale să ţină atât de puţin
socoteală de realităţi? Iată nişte oameni care susţin contra
dumitale un ideal deosebit de acela al dumitale! Un ideal este o
forţă, asta n-o poţi nega; în lupta pe care ai angajat-o recent,
idealul adversarilor dumitale te-a învins. În loc şi te iroseşti împo-
trivă-i, de ce nu l-ai folosi împreună cu al dumitale, contra
duşmanilor oricărui ideal, contra exploatatorilor patriei, contra
acelora oare duc la putrezeciune civilizaţia europeană?
— Pentru cine? Mai întii ar trebui să te înţeleg! Pentru triumful
adversarilor noştri?
— Când erai în Africa, dumneata nu-ţi făceai problema dacă te
băteai pentru rege sau pentru republică. Îmi închipui că mulţi
dintre dumneavoastră nu se gândeau deloc la republică.
— Puţin le păsa.
— Bine! Şi guvernul Franţei câştiga în felul ăsta. Făceaţi
cuceriri şi pentru ei şi pentru voi. Eă bine, faceţi şi aici la fel.
Lărgiţi lupta. Nu vă hărţuiţi pentru fleacuri politice ori religioase.
Astea sunt neghiobii. Că rasa dumitale este fiica mai mare a
Bisericii ori a Raţiunii, n-are nicio importanţă. Dar să trăiască l
Totul este bun, dacă stimulează viaţa. Nu există decât un singur
vrăjmaş j egoismul satisfăcut, care sleieşte şi terfeleşte izvoarele
vieţii. Iscaţi forţa, iscaţi lumina, iubirea fecundă, bucuria jertfei.
Să nu lăsaţi niciodată pe seama altora grijă de a acţiona în locul
vostru. Acţionaţi, acţionaţi, uniţi-vă! Haideţi! …
Şi el începu să atace la pian primele măsuri ale marşului în şi
bemol din Simfonia cu cor.
— Ştii dumneata – făcu el întrerupându-se – dacă aş fi unul
dintre muzicienii voştri, Charpentier ori Bruneau (dracu’ să-i ia!)
v-aş pune împreună într-o simfonie corală. La arme, cetăţeni!
Internaţionala! Trăiască Henric al IV-lea! Dumnezeu aibă-n grijă
Franţa! — Cu toate buruienile Sfântului Ioan – (cam în genul ăsta)
… ţi-aş face o ciorbă de peşte de să-ţi lase gura apă! Ar fi ceva
îngrozitor de urât (nu mai rău în orice caz decât ceea ce fac ei);
dar îţi garan-
Nr
Tez că asta ţi-ar turna jeratic în burtă şi t «-ar pune îndată pe
goană!
Râdea din toată inima.
Colonelul râdea şi el.
— Straşnic de glumeţ mai osii domnule Krafft. Păcat că nu eşti
de-ai noştri >.
— Ba sunt de-ai voştri. Aceeaşi luptă este pretutindeni. Să
strângem rândurile!
Colonelul aproba, însă lucrurile rămâneau baltă. Atunci
Christophe se încăpăţâna, reluând discuţia referitoare la domnul
Weil şi la Elsbergeri. Şi -ofiţerul, care nu era mai puţin
încăpăţânat, îşi relua şi el veşnicele argumente împotriva e-
vreilor şi împotriva dreyfusarzilor.
Asta îl întrista pe Christophe. Olivier îi spuse:
— Nu te mâhni. Un om nu poate schimba dintr-o dată
mentalitatea întregii societăţi. Ar fi prea frumos! Dar tu faci totuşi
destul de mult, fără să-ţi dai seama
— Ce fac? Întrebă Christophe.
— Tu eşti Christophe.
— Şi ce câştigă ei din asta?
— Foarte mult. Fii doar ceea ce eşti, scumpe Christophe! Nu te
sinchisi de noi.
Dar Christophe nu se resemnă de fel. El continua să discute cu
colonelul Chabran şi uneori chiar violent. Pe Caline o amuza. Ea
asista la discuţiile lor, lucrând în tăcere. Nu se amestecă; însă
părea mult mai veselă; privirea ei avea mai multă strălucire: părea
că era mai mult spaţiu în jurul ei. Începu să citească şi ieşi mai
des; se interesa de mai multe lucruri. Şi într-o zi, pe când tatăl ei
se războia cu Christophe pentru Elsbergeri, colonelul o văzu
zâmbind i o întrebă ce gândea; ea îi răspune liniştit:
— Cred că domnul Krafft are dreptate.
Uimit, colonelul spuse:
— Asta-i prea de tot! În sfârşit, cu sau fără dreptate, noi ne
simţim bine aşa cum suntem. N-avem nevoie să-i vedem pe
oamenii aceia. Nu-i aşa fetiţo?
— Ba da, tată – răspunse ea – asta mi-ar face plăcere.
Colonelul tăcu şi se făcu că nu aude. Era mult mai puţin
insensibil la influenţa lui Christophe decât voia să pară.
Îngustimea lui de judecată şi violenţa nu-l împiedicau deloc să
aibă spirit de dreptate şi o inimă generoasă. Îl iubea pe
Christophe, îi iubea sinceritatea şi sănătatea morală, simţea
adesea părerea de rău că Christophe era german. Zadarnic se
înfuria în discuţiile cu el: căuta aceste discuţii, iar argumentele
lui Christophe îl puneau pe gânduri. Se feri mult să recunoască
toate astea. Insă într-o zi, Christophe îl surprinse citind cu atenţie
o carte, pe care nu vru să i-o arate. La plecare, pe când îl
conducea pe Christophe, Celine, fiind singură cu el, îi spuse:
— Ştii ce citea? O carte a domnului Weil.
Christophe fu fericit.
— Şi ce spune?
— Spune într-una: „Animalul ăsta Dar nu o poate lăsa din
mână.
Christophe nu făcu nicio aluzie la acest fapt când îl reîntâlni pe
colonel. Acesta însă îl întrebă:
— Ce se întâmplă de nu mă mai asasinezi cu ovreiul dumitale?
— Pentru că nu mai e nevoie, îi răspunse Christophe.
— Cum adică? Întrebă agresiv colonelul.
Christophe nu-i răspunse şi plecă râzând.
Olivier avea dreptate. Nu cu vorbe îi îndemni pe alţii, ci prin
personalitatea ta. Sunt oameni care iradiază în jurul lor, prin
privirea, prin gesturile, prin contactul liniştitor cu sufletul lor
senin, o căldură împăciuitoare. Christophe iradia viaţa. Ea
pătrundea uşor, încetişor, ca o moleşeală de primăvară, printre
zidurile bătrâne şi ferestrele închise ale casei amorţite, reînvia
inimi, pe care durerea, slăbiciunea, izolarea le rodeau şi le secau
de ani, lăsându-le ca moarte. Ce putere au sufletele asupra
sufletelor! Acelea care o încearcă, ca şi acelea care o provoacă,
deopotrivă nu-şi pot da seama. Şi cu toate acestea, viaţa lumii
este făcută din fluxuri şi refluxuri, care cârmuiesc această forţă
de tainică atracţie.
Cu două etaje mai jos de apartamentul lui Christophe şi al lui
Olivier, locuia, după cum s-a văzut, o femeie tânără de 35 de ani,
doamna Germain, de doi ani văduvă şi care-şi pierduse în anul
precedent fetiţa, în vârstă de 7 sau 8 ani. Ea trăia cu soacra ei.
Nu vedeau pe nimeni. Dintre toţi locuitorii casei, niciunul nu
avusese mai puţine raporturi cu Christophe. Abia dacă se
întâlniseră: niciodată nu-şi adresaseră vreun cuvânt. Era o femeie
Înaltă, slabă, destul de bine făcută, cu nişte ochi frumoşi negri,
opaci, inexpresivi. În care se isca doar pentru câteva clipe o
flacără mohorâtă» şi aspră, ■ pe o figură galbenă de ceară, cu
obrajii plaţi, cu li»
Gura crispată. Bătrâna doamnă Germain era cucernică şi se
ducea zilnic la biserică. Doamna cea tânără se izola cu străşnicie
În doliul ei. Nimeni n-o interesa. Se înconjura de fotografiile şi
relicvele scumpe rămase de la fetiţa ei şi, cu câţ le privea mai
mult, cu atât le vedea mai puţin; imaginile moarte ucideau
imaginea vie. N-o mai vedea şi se încapă? Ţina; voia, voia şi se
gândească numai la ea; astfel, sfârşise prin a nu ’mai putea nici
măcar să se gândească la ea; să- vârşise lefinitiv opera morţii.
Atunci, rămânea locului îngher ţaţă, cu inimă Împietrită, fără
lacrimi, cu viaţa sleită. Religia nu-i era de nid un ajutor. O
practică, dar fără nicio dragoste şi, prin urmare, fără o credinţă
vie; dădea bani pentru liturghii, Insă nu participa de loc la opere
de binefacere; toată religia ei se sprijinea pe această unică idee: s-
o revadă! Restul, ce sens mai avea? Dumnezeu? Ce avea ea de-a
face. Cu DumnezeuS-o revadă I… Şi era departe de a fi
încredinţată de acest lucru. Voia să creadă, voia cu tărie, cu
deznădejde; dar se îndoia… Nu putea să îndure să vadă alţi copii;
gândea:
— De ce n-au murit aceştia?
În cartier era o fetiţă, care la talie, la mers, semăna cu a ei.
Când o vedea din spate cu codiţele ei, tremura. Începea s-o
urmărească şi când mititică se întorcea şi îşi dădea seama că nu
era ea, îi venea s-o strângă de gât Se plângea că micuţele
Elsberger, destul de liniştite de altminteri, con- strânse de
educaţia lor, fac zgomot la etajul de deasupra; şi de îndată ce
bieţii copii tropăiau în camera lor, ea îşi trimitea servitoarea ca să
le spună să se liniştească. O dată, Christophe, care o întâlnise pe
dnd se întorcea acasă cu fetiţele. Fu surprins de privirea ei aspră.
Într-o seară de vară, când această moartă vie se cufunda în
neantul ei, slând pe întuneric lângă fereastră, îl auzS pe
Christophe dntând la pian. El avea obiceiul să viseze la pian, la
acea oră. Această muzică o enervă, tulburându-i viciul în care se
zăvora. Închise cu furie fereastra. Muzica o urmări până în fundul
camerei. Doamna Germain o întâmpina cu un simţământ de ură.
Ar fi vrut să-l împiedice pe Christophe să mai cânte; nu avea însă
niciun drept. În fiecare zi, acum, la acelaşi ceas, ea aştepta cu
nerăbdare aţâţată ca să reînceapă cântecul la pian; şi atunci când
Întârzia, aţâţarea ei era şi mai biciuită. Trebuia, fără voia ei, să
urmărească muzica până la sfârşit; şi atunci, îi venea greu să-şi
regăsească apatia. Şi înt. R-o seară, pe când stă ghemuită într-un
ungher al odăii ei întunecoase, şi prin tavan şi fereastra închisă îi
pătrundea în urechi muzica îndepărtată, o cuprinse un fior şi, din
nou, începură să izvorască lacrimile. Redeschise fereastra; de astă
dată ascultă plângând. Muzica, aidoma unei mărunte ploi,
pătrundea picătură cu picătură în inima ei secată, reînsufleţind-o.
Revedea cerule stelele, noaptea de vară; simţea zămislindu-se oa o
licărire destul de palidă încă, o plăcere pentru viaţă, o simpatie
pentru oameni. Şi noaptea, pentru întâia oară după luni întregi,
chipul fetiţei îi apăru în Vis. Căci cel mai sigur drum care ne
apropie de morţii noştri nu este acela al morţii, ci al vieţii. Ei
trăiesc prin viaţa noastră şi mor o dată cu noi.
Ea nu încercă să-l întâlnească pe Christophe; dar îl auzea
trecând pe scară cu fetiţele; şi stătea ascunsă în dosul uşii, ca să
pândenscă trăncăneala copilărească ce îi răscolea inima
Într-o zi, pe când era gata să iasă, auzi paşii micuţi tropăind,
scoborând scara cu ceva mai mult zgomot ca de obicei, şi o voce
de copil care-i spunea surioarei i
— Nu face aii ta zgomot, Lucette, ştii doar că Christophe a spus
să n-o supărăm pe doamnă, care este atât de mâhnită.
Şi cealaltă îşi înăbuşi paşii şi începu să vorbească în şoaptă.
Atunci, doamna Germain nu se mai putu stăpâni, deschise uşa,
prinse copiii şi îi sărută cu patimă. Lor le-a fost frică; una dintre
fetiţe începu chiar să strige. Le dădu drumul şi intră în casă.
De atunci, când le întâlnea, ea încerca să le zâmbească cu un
surâs crispat (îşi pierduse obiceiul…), adresându-le cuvinte pline
de afecţiune, cam repezite, la care copilele intimidate răspundeau
prin şoapte apăsate. Le era încă frică de această doamnă, mai
mult chiar decât înainte} şi când treceau pe dinaintea uşii, ele
alergau de teamă să nu le prindă. La rândul ei, se ascundea şi ea
ca să le vadă. Îi era ruşine. I se părea că-i fura micuţei moarte
puţin din dragostea la care aceasta avea în întregime dreptul.
Cădea în genunchi şi-i cerea iertare. Dar acum, când instinctul de
viaţă şi de iubire i se trezise, nu mai avea nicio putere; el era cel
mai tare.
Într-o seară – Christophe se înapoia – observă o învălmăşeală
neobişnuită în casă. I se aduse la cunoştinţă că domnul Watelet
murise subit de anghină pectorală. Pe Christophe îl cuprinse mila,
gândindu-se la copilul care rămăsese fără niciun sprijin. Nu se
ştia de nicio rudă a domnului Watelet şi existau toate moftvele să
se creadă că o lăsase aproape fără niciun mijloc de trai.
Christophe urcă patru rate patru treptele scării şi intră în
apartamentul de la al treilea etaj, a cărui uşă era deschisă. Găsi
lângă mort pe abatele Corneille şi pe fetiţa care cu ochii plini de
lacrimi îşi strigă părintele; portăreasa încerca cu stângăcie s-0
mângâie. Christophe luă copilul în braţe, spunându-i vorbe
duioase. Mititică se agăţă cu deznădejde de el; vru să o scoată din
apartament, însă ea refuză. Rămase cu ea. Stând lângă fereastră,
în amurgul zilei, ei continuă s-o legene în braţe. Copilul se liniştea
puţin câte puţin; adormi în toiul suspinelor. Christophe o aşeză în
pat şi încercă stângaci să-i desfacă şireturile de la pantofiori.
Începuse să se înnopteze. Uşa apartamentului rămăsese deschisă.
O umbră se strecură şi se auzi un foşnet de rochie. Tn cele din
urmă şterse licăriri ale zilei, Christophe recunoscu ochii
înfriguraţi ai doamnei în doliu.
În picioare, în pragul uşii, ea spuse cu glasul întretăiat i
— Am venit… Vreţi dumneavoastră… Vreţi să mi-o daţi?
Christophe îi luă mâna. Doarrtna Germain plângea. P®
Urmă se aşeză la căpătâiul patului. După o clipă, ea spusei
— Îngăduiţi-mi că o veghez…
Christophe urcă la el cu abalele Corneille. Preotul, puţin
stingherit, îşi cerea scuze că a venit. Nădăjduia, spunea el cu
umilinţă, că mortul nu i-ar putea-o imputa; se afla acolo nu ca
preot, ci ca prieten.
A doua zi de dimineaţă, când Christophe reveni, găsi pe fetiţă
de gâtul doamnei Germain, cu încrederea naivă cu care făpturile
acestea micuţe sunt câştigate imediat de către aceia care au ştiut
să le placă… Ea consunţi să-şi urmeze noua prietenă… Vai! Îşi şi
uitase tatăl adoptiv. Arăta aceeaşi afecţiune noii sale mame. Nu
pică era liniştitor. Vedea oare egoismul iubirii doamnei Germain?
… Poate. Dar, n-are a face 1 Trebuie să iubeşti-, în asta stă
fericirea…
Câteva săptămâni după înmormântare, doamna Germain duse
copilul la ţară, departe de_ Pariş. Christophe şi Olivier au fost de
faţă la plecare. Tinăra doamnă avea o expresie de bucurie tainică,
pe care ei n-o mai văzuseră până atunci la ea. Dânsa nu-i băgă în
seamă. Totuşi în clipa plecării, fi observă pe Christophe şi-i
întinse mâna • spunându-i i
— Dumneata m-ai salvat.
— Ce vrea nebuna asta? Întrebă Christophe, mirat, în timp ce
urcau din nou scara.
După câteva zile, primi prin poştă fotografia unei fetiţe
necunoscute, stând pe un taburet, cu mânuţele încrucişate
cuminte pe’ genunchi şi care îl privea cu nişte ochişori limpezi şi
melancolici. Dedesubt erau scrise aceste cuvinte:
„Micuţa mea moartă vă mulţumeşte10’.
Astfel se strecură între toţi oamenii aceştia un suflu de viaţă
nouă. Acolo sus, în mansardă, de la etajul al cincilea, dogorea un
focar de puternică umanitate, iar razele lui pătrundeau încetişor
întreaga casă. Insă Christophe nu-şi dădea seama de loc. Era prea
nedesluşit pentru el.
— Ah! — Suspină el – este aşadar cu neputinţă să-i iaci să
fraternizeze pe toţi oamenii cumsecade, indiferent de credinţa şi
clasa cărora le aparţin? Nu vor să se cunoască între ei? Nu există
oare niciun mijloc?
— Ce vrei? Spuse Olivier, ar trebui o toleranţă reciprocă şi o
putere de simpatie, care nu se pot naşte decât dintr-o bucurie
lăuntrică, bucuria unei vieţi sănătoase, fireşti, armonioase –
bucuria unei activităţi folositoare, a sentimentului că slujeşti la
ceva mare. Pentru aceasta ar trebui o ţară care să treacă printr-o
perioadă de glorie sau (ceea ce ar fi încă şi mai bine) de
ascensiune spre glorie. Şi ar mai trebui de asemenea (ambele
merg laolaltă) o putere care să ştie să pună în mişcare toate
energiile, o putere mare şi inteligentă. Să aşteptăm şi să

10 Aluzie la ascuţirea relaţiilor franco-germane in 1908 cînd consulul german de la Casablanca a ascuns la consulat
cîţiva germani dezertori din Legiunea străini.
1
Ctntec naţionalist german.
nădăjduim I Forţele sunt aici: forţele ştiinţei, ale muncii din
vechea Franţă şi din Franţa nouă, ale celei mai mari Fran- ţe… Ce
stimulent ar mai fi, dacă cuvtntul ar fi rostit, cuvântul magic care
ar azvârli în cumpănă toate aceste forţe unite 1 Cuvântul acesta,
nici tu, nici eu, nu-l putem spune. Ci- ne-l va rosti? Victoria,
Gloria? … Răbdare! Esenţialul este că tot ceea ce e puternic în
rasă să se strângă, să nu se spulbere, să nu se descurajeze
înainte de a suna ceasul.
— Cine ştie? Spuse Christophe. Uneori, acestea vin mai cu
rând decât crezi, în clipa în care te aştepţi mai puţin. Voi mizaţi
prea mult pe secole. Pregătiţi-vă! Încin- geţi-vă mijlocul 1 Să fiţi
totdeauna încălţaţi şi cu bastonul în mână 1… Căci n-aveţi de
unde să ştiţi dacă Domnul nu va trece prin faţa porţii, chiar în
această noapte.
Şi în noaptea aceea a trecut, aproape de tot. Umbra aripii sale a
atins pragul casei.
În urma unor evenimente în aparenţă neînsemnaterelaţiile
dintre Franţa şi Germania se Înăspriseră brusc. În trei zile s-a
ajuns de la raporturile obişnuite de bună vecinătate la tonul
provocator care precede războiul. Asta nu putea surprinde decât
pe acei care trăiau cu iluzia că raţiunea guvernează lumea.
Aceştia erau insă numeroşi În Franţa) şi mulţi văzură cu uimire
dezlănţuindu-se peste noapte violenta galofobie a presei de
dincolo de Rin. Multe din fiţuicile acestea, care kt cele două ţări
îşi arogă monopolul patriotismului, vorbesc În numele naţiunii şi
dictează statului
— Uneori cu complicitatea secretă a acestuia – politica pe care
trebuie s-o urmeze, lansau Franţei ultimatumuri umilitoare. Un
conflict se iscase între Germania şi Anglia; iar Germania nu
Îngăduia Franţei să nu ia parte; gazetele ei insolente o somau să
se declare pentru Germania ca să nu fie silită să plătească primele
cheltuieli de război; ea voia să-i smulgă prin frică alianţa şi o trata
dinainte ca pe o vasală bătută şi mulţumită – cu alte cuvinte, ca
pe Austria. Prin aceasta recunoşteai demenţa orgolioasă a
imperialismului german, îmbătat de victoriile sale, şi
incapacitatea totală a oamenilor de stat din Germania de a
înţelege celelalte rase, căci aplicau tuturora aceeaşi comună
măsură, care pentru ei e lege: forţa, raţiune supremă. Fireşte,
asupra unei naţiuni bătrâne, bogată în secole de glorie şi de
supremaţie europeană, pe care Germania nu le cunoscuse
nicicând, somaţia aceasta brutală avea efectul contrar aceluia
scontat de germani. Trezea trufia aţipită. Un freamăt cutreiera
Franţa toată: până şi cei mai nepăsători turbau de mânie.
Masa naţiunii germane n-avea niciun amestec în aceste
provocări s oamenii cinstiţi din toate ţările nu cer decât să
trăiască în pace; iar cei din Germania sunt în special paşnici,
afectuoşi, dornici să fie în termeni buni cu toată lumea, mult mai
ispitiţi să-i admire pe alţii şi să-i imite decât să-i combată. Dar
nimeni nu cere părerea oamenilor cinstiţi; şi nu sunt destul de
îndrăzneţi ca să şi-o impună. Aceia care nu s-au deprins cu
bărbătescul obicei al acţiunii publice sunt În chip fatal
condamnaţi să fie jucăria e*i. Ei stnt ecoul răsunător şi stupid
care răsfrânge strigătele ţâfnoa- se, agresive ale presei şi sfidărilor
şefilor, care se termină cu Marseiuaise sau Wacht am Rhein
Pentru Christophe şi Olivier era o lovitură îngrozitoare. Erau
atât de obişnuiţi să se iubească, încât nu pricepeau de ce şi ţările
lor nu făceau la fel. Mobilele acestei ostilităţi persistente, trezite
brusc, nu le puteau intra în cap, şi mai ales lui Christophe, care
în calitatea lui de german, nu avea niciun motiv să urască un
popor pe care poporul său îl învinsese. Era izbit de orgoliul
insuportabil al citor- va din compatrioţii lui; într-o oarecare
măsură se asocia la indignarea francezilor împotriva acestei
somaţii sistem Brunswick7; însă nu pricepea bine pentru ce
Franţa nu se învoia, după toate acestea, să devină aliata
Germaniei. I se părea că ambele ţări au atâtea raţiuni adinei de a
fi unite, atâtea idei comune şi atâtea sarcini de îndeplinit
împreună, încât se supăra văzându-le încăpăţânându-se în aceste
certuri sterpe. Aidoma tuturor germanilor el privea Franţa ca pe
principala vinovată a neînţelegerii; căci, dacă consimţea să admită
că ar fi fost cu putinţă ca ea să păstreze amintirea unei înfrângeri,
nu vedea totuşi, în aceasta, decât o chestiune de amor propriu,
care trebuie să se şteargă în faţa intereselor mai înalte ale
civilizaţiei şi ale Franţei însăşi. Niciodată nu-şi dăduse osteneala
să reflecteze asupra problemei Alsacia-Lorena. La şcoală învăţase
să considere anexiunea acestor ţinuturi ca pe un act de dreptate,
care tăcuse să reintre, după secole de stăpânire străină, un
pământ german înăuntrul hotarelor germane. Astfel, se prăbuşi
de sus de tot, când descoperi că prietenul său privea această
stăpânire ca pe o crimă. Nu discutaseră încă despre aceste
lucruri, atât de convins fusese că vor fi de acord; şi acum îl vedea
pe Olivier, a cărui bună-credinţă şi libertate de gândire le
cunoştea, că-i spune fără patimă, fără mânie, cu o tristeţe
adâncă, că un mare popor putea foarte bine să renunţe de a
răzbuna o astfel de crimă, dar că el nu putea accepta aceasta fără
a se dezonora.
Le-a fost foarte greu să se înţeleagă. Raţiunile istorice pe care
Olivier le invocă drept dovezi ale drepturilor Franţei în
revendicarea Alsaciei ca ţară latină nu făcură asupra lui
Christophe nicio impresie; de altfel, existau şi alte argumente tot
atât de puternice pentru a se dovedi contrariul: istoria furnizează
politicii toate argumentele de care ea are nevoie pentru cauza
care-i convine. Christophe a fost mult mai atins, nu atât de
punctul de vedere francez, cât de latura umană a problemei. Dacă
alsacienii erau sau nu germani, nu avea nicio însemnătate. Ei nu
voiau să fie; şi numai în asta consta problema. Cine are dreptul să
spună 5 „Poporul acesta este al meu; căci el este fratele meu?
“Dacă fratele său îl reneagă, nedreptatea cade asupra aceluia care
nu a ştiut să se facă iubit şi care n-are niciun drept în a pretinde
să şi-l lege de soarta lui. După 40 de ani de violenţă, de jigniri
brutale sau mascate, ba chiar şi de servicii aduse de exactă şi
destoinică administraţie germană, alsacienii stăruiau în a nu voi
să fie germani. Şi chiar dacă voinţa lor obosită ar fi sfârşit prin a
ceda, nimic nu putea şterge suferinţele generaţiilor constrânse să
se exileze din ţara natală sau, şi mai dureros încă, neputând să
plece, şi constrânşi să îndure un jug care le era odios, furtul ţării
lor şi robia poporului lor.
Christophe mărturisea cu naivitate că el nu văzuse niciodată
acest aspect al chestiunii; şi nu putea să nu fie tulburat. Un
german cinstit aduce în discuţie o bună-credinţă, care nu are
totdeauna amorul propriu pătimaş al unui latin, oricât de sincer
ar fi acesta. Christophe nu se gândea să se sprijine pe exemplul
crimelor asemănătoare, care fuseseră înfăptuite în toate epocile
istoriei, de către toate naţiunile. Avea prea multă mândrie pentru
a căuta aceste scuze umilitoare; ştia că pe măsură ce omenirea
progresează, crimele ei sunt mai odioase, fiind înconjurate de mai
multă lumină, fesă mai ştia că dacă la rândul ei Franţa ar fi fost
victorioasă, ea n-ar fi fost mai moderată în victorie, aşa precum
nu fusese nici Germania, şi că la lanţul nelegiuirilor s-ar mai fi
adăugat o verigă. Astfel se eterniza tragicul conflict, în care tot ce
este mai bun în civilizaţia europeană era ameninţat să se
spulbere.
Oricât de tulburătoare ar fi fost chestiunea pentru Christophe,
ea părea încă şi mai tulburătoare pentru Olivier. Nu era de ajuns
tristeţea unei lupte fratricide între cele două naţiuni sortite mai
mult decât altele să se înţeleagă.
În Franţa, o parte a naţiunii se pregătea chiar să lupte
împotriva celeilalte părţi. De ani de zile doctrinele pacifiste şi
antimilitariste se răspândeau, propagate deopotrivă de către cei
mai nobili şi de către cei mai josnici. Statul îi lăsase în pace multă
vreme, cu diletantismul enervant pe care-l manifesta faţă de tot
ceea ce nu atingea câtuşi de puţin interesul imediat al
politicienilor; şi nu se gândea că ar fi fost mai puţin periculos să
fie susţinută pe faţă doctrina cea mai primejdioasă, decât să fie
lăsată să se infiltreze în arterele naţiunii şi să submineze războiul
în timpul chiar al pregătirii lui Doctrina aceasta se adresa
inteligenţelor libere, care visau să întemeieze o Europă frăţească,
unită, în vederea unei lumi mai drepte şi mai umane. Şi se adresa
de asemenea egoismului laş al drojdiei societăţii, care nu voia
câtuşi de puţin să-şi pună pielea în joc pentru oricine ar fi fost şi
pentru orice ar fi fost. Ideile acestea îl atinseseră pe Olivier şi pe
mulţi dintre prietenii săi. O dată sau de două ori, Christophe
asistase în casa sa la nişte discuţii care-l uluiseră. Bunul Mooch,
care era căptuşit cu iluzii umanitare, spunea, cu ochi strălucitori,
cu o mare. Blândeţe, că trebuia împiedicat războiul şi că cel mai
bun mijloc era acela de a-i îndemna pe soldaţi la revoltă: să tragă
asupra şefilor lor! El se făcea forţe să izbândească. Inginerul Elie
Elsberger îi răspundea cu o violenţă rece că, dacă războiul
izbucnea, el şi cu prietenii lui n-aveau să treacă hotarele înainte
de a încheia socotelile cu vrăjmaşii din interior. Andre Elsberger
lua partea lui Mooch. Christophe surprinse într-o zi o scenă
îngrozitoare între cei doi fraţi. Se ameninţau unul pe altul cu
împuşcarea. Cuvintele acestea ucigătoare, deşi rostite pe un ton
glumeţ, nu lăsau de loc impresia că ei n-ar fi fost hotărâţi să le
respecte. Christophe privea cu uimire naţiunea aceasta absurdă,
care este totdeauna gata să se sinucidă pentru nişte idei… Nişte
nebuni. Nebuni cu logică. Fiecare nu vede decât ideea lui şi vrea
s-o ducă până la capăt, fără să se abată cu un pas. E şi firesc să
se nimicească unul pe celălalt. Umanitariştii declară război
patrioţilor. Patrioţii declară război umanitariştilor. În timpul
acesta vine duşmanul şi zdrobeşte o dată cu patria şi umanitatea.
 — Dar, în sfârşit – îl întreba Christophe pe Andre Elsberger – v-
aţi înţeles cu proletarii celorlalte popoare î
— Fireşte că cineva trebuie să înceapă. Noi vom fi aceia.
Totdeauna am fost noi primii. Noi o să dăm semnalul!
— Şi dacă ceilalţi nu merg?
— Vor merge.
— Aveţi un tratat, un plan dinainte stabilit?
— Nu este nevoie de tratate l Puterea noastră este superioară
tuturor diplomaţiilor.
— Nu este o chestiune de ideologie, ci de strategie. Dacă vreţi
să ucideţi războiul, împrumutaţi metodele războiului. Pregătiţi-vă
planul vostru de operaţiuni în cele două ţâri. Conveniţi asupra
mişcărilor la cutare dată, în Franţa şi Germania, cu trupele
voastre aliate. Insă dacă voi vă bizuiţi pe noroc, ce şanse aveţi 7
Întâmplarea de o parte, forţe enorme organizate de cealaltă –
rezultatul este sigur: veţi fi zdrobiţi.
Andre Elsberger nu mai asculta. Dădea din umeri şi se
mulţumea cu ameninţări vagi: era de ajuns, spunea el, de un
pumţi de nisip, într-un loc bine ales în angrenaj, pentru a
distruge maşinăria.
Dar altceva este să discuţi pe îndelete, într-o formă teoretică,
sau să-ţi pui în practică ideile, mai ales, când trebuie să iei o
hotărâre imediată… Ceas hotărâtor, când prăvăleşti talazul în
străfundul inimilor l Credeai că eşti liber, stăpân pe gândurile
tale. Şi iată că te simţi ttrât fără voia ta. O voinţă obscură voieşte
împotriva vrerii tale. Şi atunci descoperi pe stăpânul necunoscut,
forţa aceasta nevăzută, ale cărei legi conduc oceanul uman…
Inteligenţele cele mai puternice, cele mai sigure de credinţa lor,
le vedeai dizolvându-se, oscilând, tremurând ca şi se hotărască şi
adesea, spre surprinderea lor, se hotărau spre un alt ţel decât
spre acela pe care îl urmăriseră. Unii din cei mai înverşunaţi
antirăzboinici simţeau trezindu-li-se, cu o violenţă neaşteptată,
orgoliul şi dragostea de patrie. Christophe vedea că, începând cu
socialiştii şi sfârşind ca sindicaliştii revoluţionari, toţi se zbăteau
între aceste patimi şt aceste îndatoriri duşmănoase. În cele dinţii
ceasuri ale conflictului, în care el nu lua chestiunea prea în
serios, li spuse lui Andre Elsberger, cu stângăcia-i specific
germană, că era momentul să aplice teoriile sale, daci nu voia ca
Germania să cotropească Franţa.. Celălalt răbufni într-un
răspuns ml- nios
 — Încercaţi numai! … Imbecili şi incapabili să puneţi botniţă
împăratului vostru şi să vă scuturaţi jugul cu tot sacrosanctul
vostru partid socialist şi cu cei patru sute de mii de aderenţi şi
cele trei milioane de electori I… Ne luăm noi sarcina asta, noi
ăştilalţi! Cotropiţi-ne. Vă vom cotropi şi noi! …
Pe măsură ce aşteptarea se prelungea, înfrigurarea îi cuprindea
pe toţi. Andre era chinuit. Să ştii că o credinţă e adevărată şi că
nu o poţi apăra! Şi să te simţi atins de această epidemie morală,
care propagă în popoare puternica nebunie a ideilor colective,
suflul războiului 1 Ea btntuia în toţi aceşti oameni care se aflau în
jurul lui Christophe şi în Christophe însuşi. Nu-şi mai vorbeau.
Se ocoleau unii pe alţii.
Era insă cu neputinţă să rămâi multă vreme în această
incertitudine. Vijelia acţiunii zvârlea, cu sau fără voia lor, pe cei
nehotărâţi într-un partid sau în celălalt. Şi într-o n, când se
crezură în ajunul ultimatumului – când, în ceie două ţări, toate
energiile acţiunii erau încordate, gata pentru ucidere, Christophe
băgă de seamă că făcuseră cu toţii o alegere. Toate partidele care
se duşmăneau făceau instinctiv zid în jurul puterii vrăjmăşite ori
dispreţuite. Esteţii, maeştrii artei corupte, intercalau în nuvelele
lor deocheate profesiuni de credinţă patriotice. Era de ajuns să se
rostească cuvântul drapel, ca Hamilton să simtă că-i dau
lacrimile. Şi cu toţii erau sinceri, cu toţii erau cuprinşi de
contagiune. Andre Elsberger şi prietenii săi, sindicalişti, ca şi alţii,
mai mult decât alţii: zdrobiţi de necesitatea lucrurilor, obligaţi
unui partid pe care-l detestau, se hotărau la aceasta cu o violenţă
întunecată, cu o furie pesimistă care făcea din ei unelte scelerate
pentru asasinat. Muncitorul Aubert, hărţuit între umanitarismul
său învăţat şi antiger- manism, fusese pe punctul să-şi piardă
capul. După mai multe nopţi albe, sfârşite prin a găsi o formulă
care aranja totul: aceea că Franţa întruchipa umanitatea. De
atunci, nu mai vorbea cu Christophe. Aproape toţi, în casă, îi
închiseră uşile Ba chiar şi bunii Arnaud nu-l mai invitau.
Continua să facă muzică, să se ocupe de artă; încercau să uite
preocuparea comună. Totuşi, se gândeau mereu la ea. Fiecare
dintre ei, izolat, când îl întâlnea pe Christophe îi strân- gea mânf
cu căldură, însă cu grabă, pe. Furiş. Şi, în aceeaşi zi, dacă
Christophe îi revedea împreună, ei treceau fără să se oprească,
salutându-l stingheriţi, în schimb, oameni care
129
 Ntt-şi mia vorbeau de ani de mie, se apropiau brusc între ei.
Într-o seară, Olivier îi făcu semn lui Christophe să vin*
Ia fereastră şi-i arătă în grădină, jos, pe Elsbergeri care stătea
de vorbă cu colonelul Chabran.
Lui Christophe nici nu-i trecea prin minte să se mire de această
revoluţie a spiritelor. Era destul – de preocupat de a sa proprie. Se
producea o răsturnare pe care el nu reuşea s-o stăpânească..
Olivier, care ar fi avut mai multe motive să fie neliniştit, era mai
eabn decât el. Era singurul care părea să rămână Ia adăpost de
contagiune. Oricât de apăsat ar fi fost de apropierea iminentă a
războiului şi de teama sfâşierilor interne pe care Ie prevedea, el
cunoştea esenţa acestor două credinţe duşmane, care mai curând
sau mai târziu aveau să dea bătălia; ştia de asemenea că este
rolul Franţei de a fi eâmpul de experienţă pentru progresul uman
şi că, pentru a înflori, ideile noi au nevoie să fie stropite cu sânge.
Cil despre el, refuza să se amestece în învălmăşeală. În această
sugrumare reciprocă a âvilizaţie^ ar fi putut repeta deviza
Antigonei: jsânt făcut pentru, iubire şi nu pentru ură?. Pe» - tru
iubire ş pentru înţelegere, care este o altă formă a iubirii.
Dragostea lui pentru Christophe ar fi fost de ajuns ca să-4
limiteze datoria pe care o avea. În clipa aceasta, în car» milioane
de fiinţe se pregăteau să se urască, ei simţea ci datoria, precum şi
fericirea a două suflete, ca al său» al lui Christophe, era de a-şi
păstra ktfoirea şi raţhsnea intacte, în furtună. Îşi amintea de
Goethe, care refuzase să s* asocieze la mişcarea, de oră liberatele,
care arunca în 1813 Germania împotriva Franţei.
Christophe simţea toate acestea; şi totuşi nu era câtuşi de
puţin liniştit. El, care într-un fel dezertase (fin Germa>- nia, care
nu sj mai putea reîntoarce, el, care era hrănit ca spiritualismul
european al marilor germani din secolul al XVUT-lea, scumpi
amiculiir său ScfouI’z, şi care detesta spiritul militarist şi
mercantil al Germaniei noi, desluşea în el învolburarea patimilor
şi nu ştia încotro aveau să-l tfrască. Nu-i spunea nimic lud
Olivier, însă îşi petrecea zilele în nelinişte, în goană după ştiri. În
taină, îşi orâneftri treburile şi-şi pregăti valiza. Nu raţiona. Nu era
în stare. Olivier îl observa cu nelinişte, ghicind lupta care se
dădea în prietenul lui; şi nici nu îndrăznea să-l întrebe. Simţeau
nevoia de a se apropia mai rrrult decât de obicei, se robeau mai
mult ca niciodată; ia era însă teamă să-şi vorbească; tremurau să
mi descopere între ei vreo deosebire de vederi care i-ar ’ţi pratirt
tsezbina. Adesea privirile li se întâlneau, cu o expresie de dragoste
neliniştită, ca şi cam aT fi fost în pragul unei despărţiri veşnice. Şi
tăceau, apăsaţi de o grea povară.
Totuşi, pe acoperişul casei în construcţie, pe latura cealaltă a
curţii, în timpul zilelor acestea triste, sub raialele de ploaie,
lucrătorii dădeau ultimele lovituri de ciocanşi prietenul lui
Christoptie, tinichigiul flecar, îi striga de departe râzând:
— Iacătă şi casa mea terminată!
Din iericire, furtuna trecu tot atât de repede precum venise.
Note oficioase «k» «wn/s^iari îi/ar vestiră» ca barometrele» vreme
bună. Câinii colţaşi din presă intrări în cuşcă. În câteva <Easuri,
inimile se des tins eră. Era într-o seară de vară. Ghristophe, cu.
Sufletul la guri, venise să-i a damă vestea cea bună lui Olivier.
Respira iericit. Olivier H privea âmbând puţui cana trist. Nu
îndrăznea să-i puci întrebarea care-l apăsa pe cuget. Spuse:
— Ei) j-ai văzut uniţi pe toţi aceia care nu. Se puteau înţelege?
— L-am văzut, spuse Christopbe hiae dispus. Sunteţi nişte
farsori J Urlaţi unii împotriva altora, dar ia fond, taţi snteţi de
acord.
— S-rar spune – zise Olivier – că eşti mulţumit de asta.
— De ce nu? Fiindcă unirea aceasta se face pe socoteala mea?
… Aş 4 Eu sunt destul de tare_ Şi apoi e bine să simţi valul care
ne duce, demonii aceştia treziţi în inimi.
— Mă îngrozesc, spuse Olivier. Îmi place mai mult singurătatea
veşnică, decât unirea poporului meu cu preţul acesta.
Tăcură, niciunul. Nici aejălalt nu îndrăzneau să atace subiectul
care îi tulbura. Olivier făcu Îţi sfârşit un efort şi, cu voce
înăbuşită, îi spuse =
— La spune-mi sinoer, Christophe, aveai de gând să pleci?
Christophe îi răspunse;
— Da-
Olivier era sigur de răspuns. Şi totuşi un cuţit îi străpunse
inima. Spuse:
— Christophe, ai fi putui… *
Christophe îşi trecu mâna pe frunte, spunând:
— Să nu mai vorbim despre asta, nici nu vreau ml mai gândesc
Olivier repetă cu durere:
— Ai Ci luptat împotriva noastră?
— Nu ştiu, nu m-am Întrebat.
— Însă În inima ba, luaseşi o hotărî re?
 Christophe îi răspunse:
— Dai
— Împotriva mea?
— Asta niciodată. Tu eşti al meu. Oriunde sunt eu, eşti cu
mine.
— Atunci împotriva ţării mele?
— Pentru ţara mea.
— Este ceva îngrozitor, spuse Olivier. Îmi iubesc ţar* ca şi tine.
Îmi iubesc scumpa Franţă; dar pot eu să-mi ucid sufletul pentru
ea? Pentru ea, pot să-mi trădez conştiinţa t Ar Însemna s-o trădez
pe ea Însăşi. Cum aş putea eu să urăsc fără ură, sau să joc fără
minciună comedia urii? Statul modern a comis o crimă odioasă –
o crimă care-l va zdrobi – Îd ziua în care a pretins să lege ia legea
să de aramă biserica liberă a gândirii, a cărei esenţă este de a
Înţelege şi de a iubi. Cezarul să fie Cezar, dar să nu ceară să fie
Dumnezeu! Să ne ia banii, viaţa! Asupra sufletelor noastre n-are
Insă niciun drept; nu le va face să sângereze câtuşi de puţin. Noi
am venit pe lume ca să răspândim lumina, şi nu ca s- «stingem.
Fiecare cu datoria lui! Dacă Cezarul vrea război, să aibă armate
pentru ca să-l facă, armate ca odinioară, a căror meserie era
războiul? Eu nu sunt îndeajuns de prost ca să-mi pierd vremea
gemând în zadar împotriva forţei I Dar nu fac parte din armata
forţei. Sunt ostaş al armatei spiritului; împreună cu mii de fraţi,
eu reprezint Franţa. Să cucerească Cezar pământul, dacă vrea!
Noi cucerim adevărul.
— Ca să cucereşti – spuse Christophe – trebuie să învingi,
trebuie să trăieşti. Adevărul nu este o dogmă dură, produsă de
creier, ca o stalactită de pereţii unei peşteri. Adevărul este viaţa.
Nu în capul vostru trebuie să-l căutaţi! În inimile altora. Uniţi-vă
cu ei. Gândiţi tot ce vreţi, însă faceţi în fiecaţe zi o baie de
umanitate. Trebuie să trăieşti din viaţa altora, să suferi şi să-ţi
iubeşti soarta.
— Destinul nostru este să fim ceea ce suntem. Nu depinde de
noi dacă gândim ori nu gândim, chiar dacă treaba asta ar fi
primejdioasă. Noi am ajuns la un grad de civilizaţie de la care nu
ne mai putem întoarce.
— Da, aţi ajuns la marginea extremă a podişului, la aed punct
critic pe care un popor nu-l poate atinge fără să nu fie cuprins de
dorul de a se rostogoli jos. Religia şi instinctul au slăbit la voi. Nu
mai sunteţi decât inteligenţă. Primejdie 1 Vine moartea!
 — Ea vine pentru toate popoarele i este o chestiune de ■ecole.
— Ce-ţi trebuie secole? Întreaga viaţă este o chestiune de zile.
Trebuie să faci parte din şleahta bieţilor abstracţi, ca să te plasezi
în absolut, În loc să îmbrăţişezi clipa fugară.
— Ce vrei? Flacăra arde torţa, nu poţi să fii şi ăi fi fost, bietul
meu Christophe.
— Trebuie să fii.
— Mare lucru este să fi fost ceva mare.
— Nu este mare lucru, dedt cu condiţia să existe încă, spre a se
putea aprecia aceasta, oameni care trăiesc şi car* să fie mari.
— Nu ţi-ar fi plăcut mai mult să fi existat acum grecii, care
sunt morţi, decât atâtea popoare care vegetează astăzi?
— Îmi place mai mult să fiu Ohristophe viu.
Olivier încetă să mai discute. Nu pentru că nu ar fi avut destule
de răspuns. Ci pentru di nu-l interesa dtuşi de puţin, to toată
această discuţie, el nu se gândea dedt la Christophe. Spuse
oftând:
— Tu mă iubeşti mai puţin decât te iubesc eu.
Christophe îi ’cuprinse mâna cu dragoste i
— Dragul meu Olivier – îi spuse el – eu te iubesc mai mult dedt
viaţa mea. Insă, iartă-mă, nu te iubesc mai mult decât viaţa, dedt
soarele raselor noastre. Am groază de noaptea în care mă târăşte
falsul vostru progres. Toate vorbele voastre de renunţare ascund
aceeaşi prăpastie. Singură fapta este vie, chiar dacă ucide. Noi n-
avem de ales pe lumea asta decât între beznă şi flacăra care
mistuie. Ou toată blândeţea melancolică a viselor care preced
amurgul, eu nu doresc a- seastă linişte premergătoare morţii,
liniştea spaţiilor nesfâr-
£
’te mă înfioară. Să aruncăm noi braţe de lemne pe foc! Ică! Incăl
încă! Şi pe mine dacă trebuie… Nu vreau să se stingă vllvătaia;
dată se stinge, s-a isprăvit cu noi. A pierit întreaga existenţă.
— Îţi cunosc vocea —’ zise Olivier – vine din fundul barbariei
trecutului.
Luă din raft o carte de poezii hinduse şi citi apostrofa sublimă a
zeului Krişna:
„Scoătă-te şi luptă cu inima hotărâtă. Nepăsător la plăcere şi la
durere, la câştig şi la pagubă, la izbândă şi la tn- frâng ere, luptă
din toate puterile tale… “
Christophe îi smulse cartea din mină şi îi citi:
 „■■Eu nu am nimic pe lume care să mă constrângă să acţionez:
nu este nimic care să nu fie al meu; şi totuşi eu uu dezertez de la
faptă. Dacă n-aş acţiona fără răgaz şi in-’ ce tare, dfrtd oamenilor
pilda de urmat, cu toţii ar pieri. Dacă o singură clipă aş înceta să
înfăptuiesc, aş scufunda lumea în nimicnicie şi aş deveni ucigaşul
vieţii
— Viaţa – repetă Olivier – ce este viaţa?
— O tragedie, făcu Christophe. Uraa!
Talazurile se linişteau. Toţi se grăbeau să uite cu o teamă
ascunsă. Niciunul nu părea să-şi mai amintească de ceea oe se
petrecuse. Se observă totuşi că se ma4 gândeau încă, după
bucuria cu care Îşi reluaselă traiul, plăcută viaţă de toate zilele, al
cărei preţ nu-l simţi decât atunci când este ameninţată. Ca după
fiecare primejdie, îmbucăturile se dublau.
Cu o înzecită tragere de iaimă, Christophe se azvârlise din nou
în creaţie. Îl atrăsese cu el şi pe Olivier. Începuseră să compună
împreună, ca din reacţiune împotriva glodurilor întunecate, o
epopee rabeknsianâ. Ea era impregnată cu materialismul acela
viguros care urmează perioadelor de comprimare morală. Eroiilor
legendări – Gargantua, fratele Jean, Panurge – Olivier le
adăugase, inspirat de Christophe. Un personaj nou: pe ţăranul
Patience naiv, viclean, şiret, jerpelit, furat, nepăsător la toate,
nevastă-sa sărutată die fiecine, lanurile jefuite, nepăsător la toate
– niciodată răpus de osteneală Ia munca câmpului – silit să
meargă la război, primind toate loviturile, nepăsător la toate –
aşteptând, făcând haz pe socoteala stăpânilor săi, râzând de
loviturile pe care Ie încasa, spunându-şi mereu: *Asta n-are să
ţină o veşnicie", prevăzând prăbuşirea finală, pândind-o cu coada
ochiului şi râzând dinainte cu gura-i mare, mută. În, tr-o zi, în
adevăr, Gargantua şi fratele Jean au şters-o din Cruciade
Patience, de bună-credinţă, regreta, se mingâia cu veselie, îl salva
pe Panurge de Ia înec şi spunea: „Ştiu foarte bine ci tu ai să-mi
mai joci renghiuri; însă nu mă pot lipsi de tine: tu-mi uşurezi urî
tul, mă faci să râd. “
Pe tema acestui poem, Christophe compunea tablouri simfonice
cu coruri, bătălii eroi-comice, chermeze desfrânate, bufonerii
vocale, madrigale â la Jannequin, de o veselie nebuni şi
copilărească, o furtună pe mare, Insula sunătoare şi clopotele ei,
şi, ca final, o simfonie pastorală, plină de aerul câmpiilor, de
veselia flautelor senine şi a oboaielor, şi de cântece populare. Cei
doi prieteni lucrau într-o bună dispoziţie continuă. Anemicul
Olivier, cu obrajii palizi, făcea o baie de forţe noi. Peste mansarda
lor treceau vârtejuri de voie bună… Să creeze cu inima lui şi cu
inima prietenului său\îmbrăţişarea a doi amanţi nu este mai
dulce şi mai înfrigurată decât împerecherea a două suflete
prietene. Ele sfârşiseră prin a se contopi în aşa măsură, încât nu
arareori se întâmpla ca acelaşi gând să-i străfulgere deodată. Ori
Christophe scria muzica unei scene. Căreia Olivier îi găsea îndată
cuvintele. Îl lua cu el pe impetuoasa lui cărare. Spiritul lui îl
acoperea pe celălalt şi-l fecunda.
Fericirii de a crea i se adăuga plăcerea -de a învinge. Hecht
tocmai se holărise să-i publice David-ul; iar partitura, bine
lansată, avusese un răsunet imediat în străinătate. Ur\mare
Kapellmeister wagnerian, prieten de-al lui Hecht, stabilit în Anglia,
se entuziasmă de lucrare; o prezentă Ia mai multe din concertele
sate cu un succes considerabil, care se răsfrânse, cu entuziasmul
Kapehmeirter-ului, în Germania, unde David fu de asemenea
cântat. Kapellmeister-ul intră în legătură cu Christophe, îi ceru şi
alte lucrări, îi oferi serviciile sale, făcu pentru el o propagandă
înverşunată Se redescoperi în Germania Iphigenia, care odinioară
fusese fluierată. 11 proclamară geniu împrejurările romantice ale
vieţii lui Christophe contribuiră îndeajuns să atragă luarea-
aminte. Frankfurter Zeitung publică cel dinţii un articol răsunător.
Au urmat altele. Atunci, unii, în Franţa, îşi dădură seama că
aveau la ei un mare muzician. Unul dintre directorii de concerte
din Pariş îi ceru lui Christophe epopeea lui ra- belaisiană, înainte
ca ea să fie terminată: şi Goujart, presimţind celebritatea viitoare.
Începu să vorbească în termeni misterioşi despre un geniu pe care
îl descoperise între prietenii Ini. Sărbători într-un articol
minunatul David – ne- maiamintindu-şi că tot el îi consacrase
într-un articol din anul trecut două rânduri injurioase*. Şi nimeni
din jurul lui nu-şi amintea de fel. Câţi i-au zeflemisit la Pariş pe
Wagnci şi pe Franck, pe care-i sărbătoresc azi, pentru oa să
zdrobească noi artişti, pe care mâine-i vor sărbători! Christophe
nu se aştepta de loc ia acest succes. El ştia că Într-o buni z: avea
să îjivingă; Insă nu se gândise că ziua aceea avea să fie atât de
apropiată; se temea de o reuşită prea rapidă. Dădea din umeri ţi
cerea să fie lăsat În pace. Ar fi înţeles ea David să fie aplaudat
anul precedent, când îl compusese; însă acum era departe, mai
urcase ci te va trepte. Bucuros le-ar fi spus indivizilor care-i
vorbeau despre fosta lui operă i
— Lăsaţi-mă În pace cu murdăria aceea! Şi ea, şi voi mă
dezgustaţi deopotrivă!
Şi el se cufunda în noua muncă, puţin prost dispus că fusese
stingherit Totuşi îl încerca o tainică satisfacţie. Primele raze de
glorie sunt tare plăcute. Este bine, este sănăto» să învingi. Este
fereastra care se deschide şi sunt primele miresme ale primăverii
care pătrund în casă. Taaimir îşi dis- preţuise Christophe operele
lui vechi şi în special Iphigenia i nu era mai puţin o revanşă să
vezi producţia aceasta mizerabilă, care-i adusese atâtea afronturi,
lăudată de criticii germani şi Cerută de teatre. O epistolă sosită de
la Dresda îl vestea că cel ce o scrisese ar fi fericit să-i monteze
piesă în stagiunea viitoare.
Chiar în ziua în care Christophe primise ştirea ac va «ta, care îl
făqpa în sfârşit să întrevadă, după ani de misprio, orizonturi mai
liniştite şi izbânda viitoare, îi parveni o altă scrisoare.
Era după-amiază. Era gata să-şi spele faţa, conversând vesel cu
Olivier dintr-o cameră în alta, când portăreasa strecură pe sub
uşă un plic. Scrisul maicâ-şi… Exact când se hotărâse şi el să-i
scrie ’• era fericit că-i putea anunţa succesul… Deschise
scrisoarea. Câteva rânduri.. Cât de tremurat îi era scrisul! …
. Iubitul meu fiu, nu mă siml prea bine. Dacă ţi-ar fi cu putinţă,
yrca să te mai văd o dată. Te sărută.
Mama/
CliristopliL* scoase un geamăt. Olivier alergă înfricoşat.
Neputând vorbi, Christophe arătă pe masă scrisoarea. El continua
să geamă, fără să-l asrirtle pe Olivier, care citise dintr-o privire şi
încercă să-l liniştească Alergă la pat, umif-şi depusese haina, se
îmbrăcă grăbit şi, fără ca să-şi mai pună gulerul, (degetele îi
tremurau) ieşi. Olivier îl ajunse pe scară! Ce voia? ŞI plece cu
primul tren? Nu era niciunul până seara. Era mai bine să aştepte
aici decât la gară. Măcar avea banii care-i trebuiau? Lşi scotociră
amândoi buzunarele şi, împreună, nu reuşiră să găsească decât
vreo treizeci de franci. Era prin septembrie. Hecht, Amaud-zii, toţi
prietenii, erau deoparte de Pariş. Nimeni cui să te adresezi!
Christophe, scos din fire, voia să facă o parte din drum pe jos.
Olivier ÎI rugă să mai aştepte o oră; îi făgădui să-i găsească suma
necesară. Christophe îl lăsă să facă ce voia; era incapabil să
găsească vreo idee. Olivier alergă la Muntele de Pietate: era prima
oară când se ducea acolo; ar fi preferat să îndure mizerie decât să
pună în gaj vreun obiect dintre acelea care îi evocau vreo amintire
scumpă: era insă vorba de Christophe şi nu era vreme de pierdut
îşi depuse ceasul, pe care obţinu o sumă de bani mult inferioară
aceleia la care se aştepta. Trebui să urce din nou la el, să mai ia şi
câteva din cărţile sale şi să le ducă la un anticar. Era dureros;
însă nici nu se gândea la asta în clipa aceea: mâhnirea lui
Christophe îi absorbea toate gândurile. Se înapoie şi îl găsi pe
Christophe pe locul unde îl lăsase, într-o stare de prostraţie.
Adăugată la cei 30 de franci pe care-i aveau, suma strânsă de
Olivier era mai mult decât îndestulătoare Christophe era prea
copleşit ca să se întrebe cum şi-o procurase prietenul lui şi dacă-i
mai rămăseseră ceva bani, ca să poată trăi în timpul lipsei lui.
Olivier se gândea şi mai puţin decât el; îi dăduse lui Christophe
tot ce avea Trebuia să se ocupe de Chriştophe, ca de un copil. Îl
conduse la gară şi nu-l părăsi decât Jupă cr trenul se puse în
mişcare în noaptea în care se cufundă, Christophe, cu ochii mari
deschişi, privea înaintea lui şi se gândea:
— Am să ajung oare la timp?
Ştia foarte bine că dacă maică-sa îi scrisese să vină, însemna că
ea nu mai putea să aştepte. Iar înfrigurarea lui dădea pinteni
trepidantei goane a rapidului. Îşi reproşa, a- marnic că o părăsise
pe Louisa. Şi totodată simţea că aceste căinţe erau zadarnice: nu
era el în stare să schimbe cursul lucrurilor.
În vremea aceasta, legănatul monoton al roţilor şi al resorturilor
vagonului îl linişteau încetul eu încetul, puneau slăpânire pe
spiritul lui, precum ritmul puternic îndiguieşte răzvrătitele, valuri
al<_ muzicii. Îşi revedea tot trecutul, de la visele îndepărtatei
copilării! Iubiri, speranţe, dezamăgiri, do- liuri şi forţa aceasta
fremătătoare, beţia aceasta de a suferi, de a se bucura şi de a
crea, ■voioşia de a Îmbrăţişa viaţa luminoasă şi umbrele ei
sublime, care era suflet din sufletul său, Dumnezeul tainic. Totul
se lumina pentru el, acum, în perspectiva timpului. Tumultul
dorinţelor lui, tulburarea gândurilor, greşelile, păcatele, luptele
sale înverşunate îi apăreau aidoma învolburărilor şi vârtejurilor pe
care le târăşte marele torent spre eternul său ţărm. Descoperea
tâlcul adâne al acestor ani de încercări; la fiecare încercare era
câte o barieră, pe care fluxul umflându-se o sfărâma; trecea dintr-
o vale strimtă în alta mai întinsă, pe care o umplea în întregime;
vederea devenea mai largă, aerul se făcea mai liber. Între coastele
Franţei şi câmpia germană, fluviul îşi croise drum, revărsându-se
pe câmpii, mistuind baza colinelor, strângând şi înghiţind apele
celor două ţări. Astfel el curgea între ele, nu pentru a le dezbina,
ci pentru a le uni; ele se contopeau în el. Şi Christophe luă
cunoştinţă, pentru întâia dată, de. Destinul lui, care era de a
purta, ca o arteră între popoarele vrăjmaşe, toate forţele de viaţă
de la un ţărm la altuL Stranie seninătate, linişte şi limpezime
neaşteptate, care-i apăreau în clipa cea mai întunecată… Apoi
vedenia se spulberă; apăra numai chipul îndurerat şi duios al
bătrânei lui mame.
Zorile abia se vesteau, când ajunse în orăşelul german. Trebuia
să se ferească să nu fie recunoscut. Căci stăruia mereu
ameninţarea unui mandat de arestare. În gară, nimeni nu-i dădu
nicio atenţie; oraşul dormea; casele erau închise, iar străzile
pustii: era ceasul cenuşiu când pier luminile nopţii şi când văpaia
zilei nu a mijit încă – când somnul este cel mai dulce şi când
visele sunt limpezite de paloarea răsăritului. O slujnicuţă ridica
obloanele unei dughene, cântând un lied străvechi. Christophe
simţea că îl îneacă emoţia O, patrie! Preaiubito! … îi venea să
sărute pământul. Ascultând cântecul umil care-i topea inima,
simţi cât de nenorocit fusese departe de ea şi cât o iubea. Mergea
cu răsuflarea tăiată. Când îşi revăzu casa, fu silit să-şi curme
mersul şi să-şi astupe gura ca să nu urle. Cum avea s-o găsească
pe aceea care era acolo, pe aceea pe care o părăsise? Şi,
recăpătându-şi suflul, mai mult alergă până la uşă. Era
întredeschisă. O împinse. Nimeni… Bătrâna scară de lemn
trosnea sub paşii lui. Urcă până la catul de sus. Casa părea
pustie. Uşa de la camera maică-şi era închisă. Christophe, cu
inima zvâcnindu-i puse mâna pe ivor, dar nu avu putere să
deschidă…
Louisa era singură, culcată şi se simţea sfârşită. Din ceilalţi doi
fii, unul, comerciantul Rodolphe. Se stabilise la Ham- burg.
Celălalt, Ernst, plecase în America şi nu se mai ştia nimic despre
el. Nimeni nu se ocupa de ea, decât o vecină, care venea de două
ori pe zi să vadă de ce ar mai avea nevoie Louisa. Stătea câteva
clipe şi se întorcea la treburile ei; nu prea era punctuală şi adesea
întârzia. Louisa socotea foarte firesc să fie uitată, după cum foarte
firesc socotea să-i fie râu. Avea o răbdare îngerească, fimd
deprinsă cu suferinţa. Era bolnavă de inimă şi se sufoca; atunci
credea că moare; cu ochii dilataţj, cu mâinile crispate, cu
năduşeala curgându-i pp faţă. Nu se plângea. Ştia că aşa trebuie
să fie. Era pregătită; primise deja cuminecătura. Avea o singură
teamă! Că nu cumva Dumnezeu să n-o găsească vrednică de
paradisul său. Altminteri le primea pe toate, cu toată liniştea.,
În ungherul întunecos al odăiţei ei, în jurul că păţii ului, pe
peretele iatacului, ea îşi făcuse un sanctuar al amintirilor:
strânsese toate fotografiile celor dragi; ale celor trei copii când
erau mici, a soţului ei, pentru amintirea căruia ea păstrase
dragostea din primele timpuri, aceea a bătrânului bunic şi a
fratelui ei, Gottfried: păstrase un ataşament afectuos pentru toţi
aceia care fuseseră buni cu ea, oricât ar fi fost de puţini la număr.
Prinsese cu an ac de cearşaful patului, chiar lângă faţa ei, "
ultima fotografie pe care i-o trimisese Christophe; şi sub pernă îi
avea ultimele scrisori. Îi plăcea ordinea şi curăţenia meticuloasă.
Suferea pentru orice nu era perfect aranjat în camera ei. O
interesau cele mai mărunte zgomote de afară, care pentru ea
marcau diferitele momente ale zilei. Le asculta de atâta vreme!
Toată viaţa ei petrecută în acest spaţiu strâmt… Se gândea la
dragul ei Christophe. Ce dorinţă nespusă avea ca el să fie acolo,
lângă ea, în clipa aceea t Şi totuşi, se resemnă. Era sigură că avea
să-l revadă acolo sus N-a’vea decât să închidă ochii ca să-l şi
vadă. Petrecea zile întregi, aţipită, înconjurată de trecut…
Se regăsea în vechea casă, pe malul Rinului… Zi de
sărbătoare… O splendidă zi de vară. Fereastră era deschisă; pe
drumul alb, soarele. Se desluşea ciripitul păsărelelor. Melchior şi
bunicul, aşezaţi înaintea porţii, fumau sporovăind şi râzând iarte
tare. Louisa nu-i vedea; insă se bucura ci soţul el era acasă în
ziua aceea şi că bunicul era bine dispus. Ea era în încăperea de
jos şi pregătea cina: o cină grozavă; o veghea ca pe lumina ochilor;
era o surpriză: o prăjituri • u castane; se bucura dinainte de
strigătele de bucurie ale micuţului… mititelul, dar unde era?
Acolo sus: îl auzea; studia la pian. Nu pricepea ce cânta, însă
pentru ea era o fericire să asculte acest mic ciripit familiar, să ştie
că el era acolo, foarte cuminte… Ce zi frumoasă 1 Clinchetul vesel
al nnpi trăsuri se desluşea de departe. Ah 1 Doamne I Şi friptura
1 Numai să nu se fi ara în vreme ce ea privea pe fereastră l
Tremura ca nu cumva bunicul, pe care îl iubea atât şi care o
intimida, să fie nemulţumit şi s-o dojenească… Slavă Domnului,
nu s-a întâmplat nimic rău. Uite, totul era gata, şi masa trebuia
să fie servită, ţi chema pe Melchior şi pe bunic. EU răspundeau cu
grabă. Şi mititelul? … De o clipă, pianul amuţise, fără ca ea să-şi
fi dat seama… — „Chris- tophe “… Ce făcea oare? Nu se auzea
niciun zgomot. Uita veşnic să coboare pentru cină i tatăl avea să-l
certe iarăşi. Urcă în grăbi scara. — „Christophe! … * El tăcea.
Deschidea uşa camerei unde lucra. Nimeni. Odaia pustie; pianul
închis… Louisa se simţea cuprinsă de nelinişte. Ce se întâm-
plase cu el? Fereastră era deschisă. Dumnezeule! Să nu fi căzut…
Louisa este înnebunită. Se opreşte o clipă să privească… —
„Christophe 1 “… Nu este nicăieri. Străbate toate odăile. De jos,
bunicul îi strigă: „Haide, coboară, nu te nelinişti, că vine el “. Ea
nu vrea să coboare; ştie că el este acolo: se ascunde din joacă,
vrea s-o necăjească. Oh! Ce rău e mititelul ăsta! … Da, acum este
sigură, a trosnit podeaua: este după uşă. Dar unde e cheia?
Cheia! Ea o caută cu grabă într-un sertar, într-o grămadă de alte
chei. Asta, ba asta… nu, nu, nu-i asta… Ah! Juite-o în sfârşit…
Nu intră în broască. Mâna Louisei tremură. Se grăbeşte; trebuie
să se grăbească. Pentru ce? Nu ştie nici ea însă ştie că trebuie;
dacă nu se grăbeşte va fi prea târziu. Aude răsuflarea lui
Christophe după uşă… Aht Cheia asta! … în fine! Uşa se
deschide. Un ţipăt vesel. El este. I se aruncă de gât… Ah!
Răutăciosul, bunul, preaiubitul micuţ…
Ea a deschis ochii. El este acolo, în faţa ei.
De o olipă, el o privea, atât de schimbată, cu chipul deopotrivă
tras şi umflat, cu suferinţa-i mută, care-i dădea şi mai mult în
vileag zâmbetul resemnat; şi tăcerea areasta, singurătatea aceasta
din jur.. Inima îi era străpunsă…
Ga îl văzu. Nu se miră. Ţi zâmbi cu un surâs de negrăit. Nu
putea nici să-i întindă braţele, nici să-i spună măcar un euvânt.
El i se aruncă de gât şi o sărută; tl sărută şi ea. Lacrimi grele îi
curgeau pe obraji, ţi spuse încet:
— Aşteaptă…
Christophe văzu că ea se sufocă.
Rămaseră nemişcaţi. Ea ţi mângâia capul cu mâinile Şi
lacrimile continuau să se prelingă. El îi săruta mâinile, hohotind
de plâns, cu faţa ascunsă în cearşafuri.
Când neliniştea sufletească se potoli, ea încercă să-i vorbească.
Dar nu izbutea să-şi găsească cuvintele ’• se fâstâcea şi el o
înţelegea cu greu. Ce importanţă avea asta? 13 se iubeau, se
vedeau, se atingeau: asta era esenţialul. O întrebă cu indignare de
ce o lăsau singură. Ea o scuză pe vecina care o veghea:
— Nu putea sta mereu aici; avea şi ea treabă…
 Cu un glas slăbit, Întretăiat, care nu reuşea să articuleze toate
silabele, îi dădu în grabă unele sfaturi mărunte cu privire la
înmormântare. Îl însărcină pe Christophe să le împărtăşească
celorlalţi doi fii, oare o uitaseră, toată dragostea ei. Avu de
asemenea şi un cuvânt pentru Olivier, a cărui afecţiune pentru
Christophe o cunoştea, ţi rugă pe Christophe să-i spună că-i
trimite binecuvântarea ei (ea se reţinu repede, cu timiditate, ca să
întrebuinţeze o formulă mai u- milă) „respectuoasa ei afecţiune*…
Din nou se sufocă. El o sprijni aşezată pe pat. Broboane de
năduşeală îi curgeau şiroaie pe faţă. Se căznea să zâmbească. Îşi
spunea că nu avea nimic de cerut pe lumea aceasta, acum, când
îşi ţinea mâna În mâna fiului ei.
Şi Christophe simţi brusc cum această mână se crispează în
mâna lui. Louisa deschise gura. Se uită la fiul ei, cu dragoste
neţărmurită.
— Şi se sfârşi.
În seara aceleiaşi zile, sosi Olivier. Nu putuse îndura gândul de
a-l lăsa singur pe Christophe, în clipele acestea tragice, a căror
experienţă o avea din belşug. Se temea de asemenea de primejdiile
la care se expunea prietenul său, reîntorcându-se în Germania.
Voia şi el să fie acolo, ca să vegheze asupra lui. Dar îi lipseau
banii ca să se poată duce la el. La înapoierea de la gară, unde-l
însoţise pe Chris- tophe, se hotărî să vândă câteva bijuterii care-i
mai rămăseseră de la familia lui. Cum, la ora aceea, Muntele de
Pietate era închis, iar el voia să plece cu primul tren, se îndreptă
spre un telal din cartier, când îl întâlni pe scară pe Mooch. Pus la
curent cu Intenţiile sale, Mooch îşi exprimă părerea de rău că
Oliviar nu i se adresase lui; şi îl sili să primească de la el suma
necesară. Nu se putea mângâia la gândul că Olivier îşi pusese în
gaj ceasul şi că îşi vânduse cărţile pentru a plăti călătoria lui
Christophe, când el ar Îi fost atât de fericit să-i facă acest serviciu.
În zelul lui de a le veni în ajutor, îi propuse chiar lui Olivier să-l
însoţească. Olivier îşi dădu multă osteneală să-l facă să renunţe
la această idee.
Sosirea lui Olivier a fost o binefacere pentru Christophe. E3 îşi
petrecuse toată ziua copleşit, singur cu maică-sa adormită pe
veci. Vecina venise şi ea ca să-i dea o mână de a- jutor, apoi
plecase şi nu se mai întorsese. Ceasurile se scurseseră într-o
nemişcare funerară. Christophe era neclintit că şi moartă: o
privea ţintă. Nu plângea, nu se gândea, el însuşi părea un mort.
Minunea înfăptuită de prietenia lui Olivier îi umplu ochii de
lacrimi şi-l readuse la viaţă.
Getrost 1 Es ist des Schmeraen Wert die lieben Şo lann—
…mit uns ein treues Aufie weint.
(Curaj! Atâta timp cât nişte octu credincioşi pline cu noi, su- .
Erinţele vieţii sunt răsplătite.)
S-au îmbrăţişat îndelung. Apoi, se aşezară lângă Louisa vorbind
încet… Noaptea… Christophe, rezemat la picioarele patului,
povestea la întâmplare amintiri din copilărie, în care revenea
totdeauna chipul mamei. Tăcea, timp de câteva minate, şi apoi
reîncepea. Până ce tăcu de-a binelea, zdrobit de oboseală, cu faţa
ascunsă în mâini; şi când Olivier se apropie ca să-l privească,
văzu că adormise. Atunci, veghe singur. Şi somnul îl cuprinse şi
pe el, cu fruntea pe tăblia patului. Louisa zâmbea cu blândeţe; şi
părea fericită că ve- gheză pe cei doi copii ai ei.
Când se lumină de ziuă, fură treziţi de nişte bătăi în uşă.
Christophe se duse să deschidă. Era un vecin, lui tim- plar; venise
să-l prevină pe Christophe că prezenţa lui fusese dată în vileag şi
că trebuia să plece ca să nu fie prins. Christophe refuză să fugă;
nu voia să-şi părăsească mama, înainte de a o fi însoţit la lăcaşul
de veci. Însă Olivier îl imploră să ia trenul, făgăduindu-i că va
veghea credincios în locul său; îl sili să iasă din casă; şi ca să iie
mai sigur că n-are să revină asupra hotărârii, îl însoţi la gară.
Christophe se încă păţi na să jiu plece, înainte de a revedea măcar
fluviul cel mare, în preajma căruia îşi petrecuse copilăria şi căruia
sufletul său îi mai păstra încă aidoma unei scoici marine, ecoul
răsunător. Cu toată primejdia care-l ameninţa arătându-se în
oraş, trebui să se ţină seama de voinţa sa. A urmat ţărmul
Rinului, care gonea cu o linişte puternică, între malurile joase,
spre moartea sa, în nisipurile nordului. Un pod enorm de fier îşi
cufundă, în mijlocul ceţei, cele două ar- „cade în apa cenuşie, ca
jumătăţile de roată ale unui car uriaş. În depărtare se pierdeau în
negură bărcile care urcară, peste câmpii, şerpuitoarele meandre.
Christophe se cufundă în acest vis. Olivier îl smulse şi, luându-l
de braţ, îl conduse la gară. Christophe Q urmă fără împotrivire;
era ca un lunatic. Olivier îl instală în trenul care avea să plece; şi
ei hotărâră să se regăsească a doua zi, la cea dintâi staţie
franceză, aşa încât Christophe să nu se întoarcă singur la Pariş.
Trenul plecă şi Olivier se întoarse la casa unde găsi, la intrare,
doi Jandarmi care aşteptau înapoierea lui Christophe. Eli îl Luară
pe Olivier drept Christophe. Olivier nu se grăbi câtuşi de puţin să
le dezvăluie o eroare, care favoriza fuga lui Christophe. De altfel,
poliţia nu-şi arătă deloc vreo nemulţumire că greşise; nu
manifesta prea mult aei să pună mâna pe fugar: iar Lui Olivier i
se păru chiar că, la urma urmelor, poliţia nu era prea necăjită de
fuga tui Christophe.
Olivier rămase până a doua’ zi de dimineaţă pentru în-
mormântarea Louisei. Fratele lui Christophe, Rodolphe,
comerciantul, găsi răgazul între două trenuri, să Ia parte şi el la
înmormântare. Personajul acesta important urmă corect convoiul
şi plecă de îndată, fără a-i fi adresat un cuvânt lui Olivier ca să
afle vreo ştire despre fratele său, ori pentru a-i mulţumi de ceea ce
făcuse pentru mama lor. Olivier mai petrecu încă câteva ceasuri
în acest oraş, unde nu cunoştea pe nimeni "dintre cei vii, însă
care era populat pentru el cu atâtea umbre familiare: micul
Christophe, cei pe care-i iubise, cei care-l făcuseră să sufere – şi
scumpa Antoinette— Ce rămânea din toate aceste fiinţe, care
trăiseră aici, din a- eeastă familie Krafft, pierită acum? … Iubirea
care trăia pentru ci Sn sufletul unui străin.
După-amiază, Olivier îl regăsi pe Christophe la stadia de
frontieră, unde îşi dăduseră tntâlnire. Un sat în mijlocul colinelor
împădurite. În loc să mai aştepte trenul următor pentru Pariş, se
hotărâră să facă pe jos o -parte din drum, până la oraşul cel mai
apropiat. Simţeau nevoia să fie singuri. Porniră, străbătând
pădurile tăcute, unde răsunau din depărtare loviturile surde de
secure. Ajunseră la un luminiş, în vârful unei coline. Sub ei, într-
o vâlcea strimtă, încă în ţara germană, acoperişul roşu al unei
case de pădurar, un mic fânaţ, lac verde între păduri. De jur
împrejur, oceanul pădurilor de un albastru întunecat, învăluite în
aburi. Neguri se strecurau între ramurile brazilor. Un văl
străveziu a înmuia liniile, estompând culorile. Totul era în
nemişcare. Nici zgomot de paşi, nici sunete de voci. Câteva
picături de ploaie sunau pe arama aurie- a fagilor, pe care toamna
îi maturizase. Între pietre susura apa unui pârâiaş. Christophe şi
Olivier se opriseră nemişcaţi. Fiecare se gândea la dispăruţii săi.
Olivier se gândea:
„Antoinette, unde eşti? U Şi Christophe:
„Ce-mi mai foloseşte succesul, acum când ea nu mai este? “
Dar fiecare auzi vocea mângâietoare a morţilor lui i
„Preaiubitule, nu ne plânge pe noi. Nu te gândi la noL Gândeşte-te
la el… “
Se priviră şi niciunul nu mai simţi propria-i amărăciune, ci pe
acea a prietenului. Îşi dădură mâna. O melancolie senină îi
învăluia pe amândoi. Încetişor, fără niciun suflu de aer, vălul de
aburi se ştergea; cerul albastru reîn- flori. Calmul impresionant al
pământului după ploaie… E3. Ne cuprinde în braţele sale, cu un
frumos zâmbet afectuos; ne spune:
— Odihneşte-te. Totul este bine…
Inima lui Christophe se destindea. Vreme de două zile, trăise în
întregime cu amintirea în suflet a scumpei lui mame; retrăia viaţa
umilă, zilele monotone singuratice, petrecute în tăcerea casei fără
copii, gândindu-se numai la copiii care o părăsiseră, biată femeie
bătrână, infirrrtă şi curajoasă, cu credinţa ei liniştită, cu buna ei
dispoziţie, cu zim- bitoarea ei resemnare, lipsa ei de egoism… Şi
Christophe îşi amintea toate sufletele umile pe care le cunoscuse.
Cât de aproape se simţea de ele în acest moment! La sfârşitul
anilor de lupte mistuitoare, în Parisul arzător, unde se amestecă
furios ideile şi oamenii, a doua zi după acea clipă tragică în care
suflase vântul nebuniilor ucigătoare care aruncă popoarele
halucinate unele împotriva altora, pe Christophe îl cuprinsese un
dezgust de această lume înfrigurată şi stearpă, de aceste bătălii
egoiste, de aceste elite umane, ambiţioşii aceştia, vanitoşii care se
cred înţelepciunea lumii şi nu sunt decât un vis urât. Şi toată
dragostea lui se îndrepta spre miile de suflete simple, de orice
rasă, care ard în tăcere, flă- cări pure de bunătate, de credinţă, de
jertfă – inima lumii.
— Da, vă recunosc, în sfârşit, vă regăsesc, sunteţi din sângele
meu, sunteţi ale mele. Ca şi fiul risipitor, v-am părăsit, ca să
urmez umbrele care treceau pe drum. Revin ia voi, primiţi-mă. Noi
suntem o singură fiinţă, vii şi morţi j unde sunt eu, voi sunteţi cu
mine. Acum te port în mine, o t mamă, care m-ai purtat. Voi toţi,
Gottfried, Schulz, Sabine, Antoinette, cu toţii sunteţi în mine. Voi
sunteţi bogăţia mea.
Vom face drumul împreună Eu voi fi glasul vostru. Prin forţele
noastre, unite, vom atinge ţelul…
O rază de soare se strecură printre ramurile muiate ale
copacilor, care picurau uşor. Din mica fâneaţă de jos urcau voci
copilăreşti, un lied vechi german, candid, pe care-l cântau trei
fetiţe, dănţuind o horă în jurul casei. Iar din depărtare, vântul de
apus aducea, ca pe un parfum de trandafiri, glasul clopotelor din
Franţa…
— ■ O, linişte, armonie divină, muzică a sufletului eliberat, în
care se contopesc durerea şi bucuria, şi moartea şi viaţa, şi rasele
duşmane, rasele frăţeşti, te iubesc, te vreau, te voi avea…
Vălul nopţii căzu. Christophe, ieşind din visul său re- văzu în
preajmă-i chipul credincios al prietenului său. Îi zâmbi şi-l
îmbrăţişă. Apoi porniră din nou la drum, prin pădure, în tăcere;
Christophe îi croia drum lui Olivier.
Taciţi, soli e senza compagnia, n’andavan l’un dinnanzl, e l-
altro dopo, come i fraţi minor vanno per via…11

11 In tăcere, singuri şi fără tovărăşie, mergeau unul tn faţă şi celălalt în urma lui, cum merg pe drum fraţii minori
(în limba italiană).
C-da 20B coala 1D
 VIII
PRIETENELE

În ’iuda succesului caro se întipărea dincolo hotarele Franit-i.

Situaţia materială a ceioi doi prieteni se îmbunătăţea meet. La
intervale regulate se iveau zile grele, în care erau siliţi să strângă
cureaua tşi scoteau pagubă, mâncind porţii duble, atunci când
aveau bani. Dar acest. Regim, ou timpul, le sleia puterile
Deocamdată, se găseau în perioada celor şapte vaci slabe
Christophe îşi petrecuse jumătate din noapte pentru transcrierea
unei lucrări muzicale anodine, pentru Hecht: nu se cuirase decât
în zori şi dormea dus, spre a recâştiga timpul pierdut. Olivier
ieşise de dimineaţă: avea de predat un? Urs la celălalt capăt al
Parisului. Pe la orele opt, portarul, rare aducea scrisorile, sună De
obicei, nu aştepta şi strecura hâr- tiile pe sub uşă. În dimineaţa
aceea, bătu îndelung. Christophe. Somnoros, se duse să deschidă,
bodogănind: nu ascultă? Eea ce portarul, zâmbitor şi vorbăreţ, îi
tot îndruga cu privire la un articol de ziar, luă scrisorile fără să se
uite la ele, împinse uşa fă"5 să o închidă, se culcă din nou, şi
adormi mai adine decât înainte
Un ceas mai târziu, tresări, deşteptat din nou de zgomotul unor
paşi prin odaie: şi avu uimirea să vadă la picioarele patului o
figură care îi era necunoscută şi care îl salută respeciuos Un
ziarist, găsind uşa deschisă, intrase ca la el acasă Christophe.
Furios, sări din pat:
— Ce cauţi aici? Îi strigă el.
Însfărase pernă pentru a o arunca în capul nepoftitului, carp
schiţă o mişcare dfj retragere Se. Lămuriră Un reporter al ziarului
La Nation. Rlorea să intervieveze pe domnui Krafft cu privire la
articolul apărut în Grund Journal.
— Ce articol?
 — Nu-l citise? Reporterul îi propuse să i-l aducă la cunoştinţă.
Christophe se culcă din nou. Dacă nu ar fi fost atât de buimac,
l-ar fi dat afară; dar găsi mai puţin obositor să-l lase să vorbească.
Îşi înfundă capul în perne, închise ochii şi se prefăcu că doarme.
În cele din urmă ar fi ajuns să-şi joace cu adevărat rolul. Dar
celălalt, stăruitor, citea cu glas puternic începutul articolului.
Încă de la primele rânduri, Christophe ciuli urechea. Se vorbea
despre domnul Krafft, ca de pi’imul geniu muzical al timpului.
Uitând că făcuse pe somnorosul, Christophe înjură de mirare şi,
ridicându-se în capul oaselor, zise:
— Au înnebunit 1 Ce i-a apucat?
Reporterul profită ca să-şi întrerupă lectura şi să-i pună o serie
de întrebări, la care Christophe răspunse fără să se gândească.
Luase articolul şi privea cu uimire fotografia sa care se aştemea
pe prima pagină; dar nu avu timp să citească: un al doilea ziarist
intrase în odaie. De data aceasta, Christophe se supără de-a
binelea. Îi somă s-o şiteargă: lucru pe care ei nu-l făcură, înainte
de a fi notat în grabă locul mobilelor din cameră, al fotografiilor de
pe pereţi şi înfăţişarea omului original, care şi surâzător şi furios,
îi împingea de umeri, escortându-i, în cămaşă, până la uşă. Pe
care o zăvori în urma lor.
Dar era scris să nu fie lăsat în pace în ziua aceea Nu terminase
să se îmbrace, când cineva bătu la uşă, într-un anumit fel,
cunoscut doar câtorva intimi. Christophe deschise şi se află în
faţa unui al treilea necunoscut, pe care se pregătea să-l de-a
afară, când acesta, protestând, se făli cu calitatea sa de autor al
articolului cu pricina Cum poţi da afară pe cel ce te tratează drept
geniu! Christophe, plictisit, trebui să suporte efuziunile
admiratorului său Se miră de această bruscă notorietate căzută
din cer şi se întreba dacă, nu cumva fără ştiinţa sa, nu i se
executase în ajun vreuna dintre capodopere. Dar nu avu răgaz să
se informeze. Ziaristul venise să-l ia, cu sau fără voia sa, şi să-l
ducă, îndată, la redacţia ziarului, unde directorul însuşi, marele
Arsâne Gamache, voia să-l vadă: maşina aştepta jos. Christophe
încercă să se a per», dar tl în fire naiv şi sensibil la demonstraţiile
de prietenie, sfârşi prin a se lăsa convins.
Zece minute mai târziu, fu prezentat potentatului. În faţa
căruia tremura totul. Un bărbat puternic, la vreo cincizeci de ani,
mic şi îndesat, cu un cap mare, rotund, cu părul cărunt, tuns
scurt ca o perie, faţa roşie, vorba poruncitoare, apăsată şi
declamatorie, cu accese de zgomotoasă volubilitate. El se
impusese Parisului prin nemăsurata-i încredere în sine. Om de
afaceri şi mânuitor de oameni, egoist, naiv şi viclean, pasionat,
plin de sine însuşi, confunda propriile sale afaceri cu acelea ale
Franţei, ba chiar, cu acelea ale omenirii. Interesul său,
prosperitatea ziarului său şi salus publica ’ îi păreau a avea
aceeaşi însemnătate şi a fi foarte strâns legate între ele. Nu avea
nicio îndoială că ceea ce îi aducea lui vreun prejudiciu aducea un
prejudiciu Franţei însăşi; şi pentru a strivi un adversar personal
ar fi dat, cu bună credinţă, statul peste cap Altminteri, nu era
lipsit de mărinimie. Idealist, aşa cum poţi să fii după o masă
bună, îi plăcea, ca şi când ar fi fost Dumnezeu-Tatăl, să scoată
din tină, din când în când, vreun biet nenorocit, ca să-şi dea în
vileag nemăsurata-i putere, ce din nimic izbutea să facă ceva, care
făcea miniştri, şi care, dacă ar fi vrut, ar fi putut şi să facă regi. Şi
să-i nimicească Competenţa şi era universală. Făcea şi genii, dacă
avea plăcere În ziua aceea, îl „făcuse” pe Christophe.
Olivier era acela, care fără să se gândească, dezlănţuise larma.
Olivier, care nu făcea niciun demers pentru el însuşi, care ura
reclamă şi se ferea de ziarişti ca de dracuL, socotea că avea alte
îndatoriri, atunci când era vorba de prietenul său. Era ca acele
duioase mame, mic-burgheze cinstite, soţii fără prihană, care s-ar
fi vândut pe ele, pentru a obţine un hatâr în favoarea secăturii lor
de fiu.
Scriind la reviste şi venind astfel în contact cu numeroşi critici
şi diletanţi, Olivier nu lăsase să-i scape niciun prilej de a vorbi
despre Christophe; şi, de câtva timp, vedea cu uimire că era
ascultaT Simţea în juru-i ceva ca o trezire» curiozităţii, ca un
freamăt misterios, ce se infiltra în cercurile literare şi în acele
mondene De unde venea oare? De la acele câteva ecouri apărute
în ziare în urma executării recente a operelor lui Christophe în
Anglia şi Germania? Nu părea însă stârniit de vreo cauză precisă.
Era unul dintre fenomenele bine cunoscute ale spiritului la
pândă, care aduL- mecă aerul Parisului, care mai bine decât
observatorul meteorologic din vârful turlei Saint-Jacques, simte,
cu o zi mai devreme, dincotro bate vântul şi oe va aduce’el mâine
în această mare şi pătimaşă capitală, cutreierată de fiori electrici,
apar nevăzute curente de glorie, celebrităţi Latente, premergătoare
celorlalte, acel zgomot nedesluşit al saloanelor, acel Nescio quid
majus nascitur Iliade, 1 care la un moment dat izbucneşte într-un
articol-reclamă, grosolană trâmbiţare, care face cele mai îngroşate
timpane să vibreze de numele noului idol. Se poate întâmpla
uneori că această fanfară să alunge pe primii şi cei mai buni
prieteni ai aceluia pe care-l proslăveşte Cu toate că ei sunt cei
răspunzători.
Astfel, Olivier îşi avea partea lui de răspundere în articolul din
Grand Journal. Profitase de interesul care se trezise în jurul lui
Christophe, şi avusese grijă să-l ţină treaz prin dibace informaţii.
Îşi dăduse toată osteneală ca Christophe să nu intre în contact
direct cu gazetarii; se temea de vreo încurcătură. Dar la cererea
ziarului, fusese destul de şiret pentru a face astfel încât, fără să
simtă nimic, Christophe să se întâlnească, într-o cafenea, cu un
reporter. Toate aceste precauţiuni aţâţau doar curiozitatea,
făcându-l pe Christophe mai interesant. Olivier nu avusese încă
niciodată de-a face cu publicitatea şi nu se gândise că punea în
mişcare un mecanism de o formidabilă putere, al cărui mers o
dată pornit, nu-l putea nici dirigui, nici încetini
Fu uluit când, ducându-se la curs, citi articolul din Grand
Joudnal. Nu prevăzuse această lovitură de măciucă Mai ales nu o
prevăzuse atât de fulgerătoare Nădăjduise că ziarul va aştepta,
pentru a scrie, să-şi adune toate informaţiile şi să cunoască puţin
mai bine subiectul despre care voia să vorbească. Prea multă
naivitate Dacă un ziar îşi dă silinţa să descopere o glorie nouă, o
descoperă pentru el, bineînţeles. Şi, mai ales, ca să zboare de sub
nasul confraţilor meritul descoperirii. Trebuie deci să te grăbeşti,
chiar dacă nu înţelegi nimic din ceea ce lauzi. Totuşi, arareori se
întâmpla ca autorul să se plângă: când îl admiri, este întotdeauna
înţeles îndeajuns.
Grand Journal, după ce născocise fel de fel de poveşti în
Legătură cu sărăcia lui Christophe, pe care îl prezenta ca pe o
victimă a despotismului german, ca pe un apostol a! Libertăţii,
silit să părăsească Germania imperială şi să se refugieze în
Franţa, azil al tuturor libertăţilor, (frumos prilej pentru tirade
şovine!) aducea laude covârşitoare geniului, său, din care nu
cunoştea nimic – în afară de câteva melodtt banale, scrise în
Germania, la începuturile activităţii lui Christophe, şi pe care el,
ruşinat, ar fi dorit să le distrugă. Dar dacă autorul articolului nu
cunoştea opera lui Christophe, se răscumpăra asupra intenţiilor
lui – asupra celor pe care i le atribuia. Două sau trei vorbe culese
ici şi colo, de pe buzele lu: Christophe sau ale lui Olivier, chiar de
pe acelea ale unui Goujart. Care se pretindea bine informat, îi
fuseseră de ajuns pentru a construi imaginea unui Jean-
Christophe „geniu republican” – „marele muzician al democraţiei”
I Profitase de ocazie pentru a bârfi muzicieni francezi
contemporani, mai ales pe cei mai originali şi mai independenţi,
care se sinchiseau prea puţin de democraţie. Pentru el nu făceau
excepţie decât doi sau trei compozitori, ale căror opinii electorale îi
păreau minunate. Era supărălor faptul că muzica lor era mai
puţin minunată… Dar acesta nu era decât un detaliu… De altfe’.
Elogiul adus lor, şi chiar acela adus lui Christophe, avea mai
puţină importanţă decât critică făcută celorlalţi. La Pariş, când
citeşti un articol ’care aduce elogii unui om, este întotdeauna
prudent să te întrebi:
— Despre cine vorbeşte de rău?
Olivier se îmbujora de ruşine, pe măsură ce citea ziarul, şi îşi
spunea:
— Bine am mai lucrat!
Îşi ţinu cu greu cursul Cum scăpă, fugi acasă. Mare îi fu
întristarea când află că Christophe ieşise deja cu ziariştii, îl
aşteptă la dejun. Christophe nu se întoarse. Din ceas în ceas tot
mai îngrijorat, Olivier gândea:
„Ce de prostii trebuie să-l silească să spună! “
Pe la ceasul trei, Christophe se întoarse acasă foarte bine
dispus. Luase masa cu Arsâne Gamache şi mintea îi era puţin
tulburată de şampania pe care o băuse. Nu înţelegea nimic din
neliniştea lui Olivier, care îl întreba cu îngrijorare ce spusese şi ce
făcuse.
— Ce-am făcut? Am mâncat straşnic. De mult n-am mai
mânoat atât de bine
Şi se apucă să facă pomelnicul bucatelor.
— Şi vinurile… Am înghiţit din toate culorile.
Olivier 11 întrerupse, ca să-i vorbească de comeseni.
— Comesenii? … Nu ştia. Era Gramacke, un om cfântr-#
bucată, curat ca aurul; GLodomir, autorul articolului, un băiat de
treabă; trei sau patru gazetari pe care nu-l eonosc, toţf veseli, toţi
burf şi drăguţi ca mine, crema oamenilor cumsecade.
Olivier nu păree convins. Ohristophe se miră de puţinul lui
entuziasm.
— N-ai citit articolul?
— Ba da. Tocmai de aceea. Dar tu, l-al eitit cu atenţie T
 — Da… Adică mi-am aruncat ochii, n-am avut timp.
— Ei, atunci citeşte.
Christophe citi. La primele rânduri, pufni.
— Ce tâmpit t spuse el.
Se tăvălea de râs.
— Ei I – urmă el – toţi criticii sunt la fel. Nici uni4 nu se
pricepe.
Dar, pe măsură ce citea, începea să se supere i prea multe
prostii, devenea ridicoL 0ă voiau să faci din el ua „muzician
republican” n-avea niciun rost… În fine, sft trecem peste acest
fleac… Dar că se punea Eaţă în faţă, „arta lui republicană8 cu
„arta bisericească" a maeştrilor dinaintea sa (el care îşi hrănea
sufletul cu arta acestor oameni mari), asta era prea mult…
— Ai dracului dobitoci! Au să mă facă să trec drept un tâmpit!
…
Şi pe urmă, ce nevoie să distrugă, vorbind de dânsui, muzicieni
francezi de talent, pe oare el, Ghristophe, îi aprecia mai mult sau
mai puţin (şi în general, mai puţin decâi mai mult) dar care-şi
cunoşteau meseria şi U făceau cinstei, Şi – ceea ce era şi mai rău
– 1 se puneau în seamă (cu» neruşinare de necrezut) sentimente
odioase faţă de ţara lui! … Nu, asta asta nu se putea răbda.
— M-apuc să le scriu, zise Ohristophe.
Olivier interveni i
— Nu, nu – spuse el – nu acum! Eşti prea înflăcărat. Mâine, cu
capul limpede…
Christophe se încăpăţină. Oând avea ceva de spus, nu putea
aştepta până a doua zi. Îi făgădui însă, lui Olivier, să-t arate
scrisoarea. Măsura nu fu zadarnică. După ce scrisoarea în care se
străduise să îndrepte mai ales părerile ce i se atribuiau asupra
Germaniei, fu serios revăzută, Ohristophe alergă s-o pună la
cutie.
— Astfel – zise el întorcându-se – răul nu-i făcut decât oe
jumătate: scrisoarea va apărea mâine.
Olivier dădu uşor din cap, părând că se îndoieşte. Apoi, tot
gânditor, îi spuse lui Christophe, uitându-i-se ţintă în ochi i
— Christophe, n-ai aruncat vreo vorbă nesocotită la masă?
— Da de unde, zise Christophe râzând.
— Sigur?
— Da, fricosule.
Olivier se linişti puţin. Dar Christophe era mai puţin liniştit îşi
aduse aminte că îndrugase verzi şi uscate. De la început se
simţise bine. Nicio clipă nu se gândise să se ferească de oameni: îi
păreau atât de prietenoşi, atât de binevoitori faţă de el 1 Şi într-
adevăr chiar erau. Eşti întotdeauna binevoitor faţă de aceia pe
care-i ajuţi. Şi Christophe manifestă o bucurie atât de sinceră,
încât o împărtăşea şi celorlalţi. Familiaritatea sa caldă, glumele
lui hazlii, straşnica-i poftă de mâncare şi repeziciunea cu care
lichidele îi, piereau în gâtlej fără să-l tulbure, nu erau lucruri care
să-i displacă lui Arsene Gamache, mare mâncău şi el, aspru,
bădăran şi sanguin, plin de dispreţ pentru oamenii bolnăvicioşi,
pentru cei ce nu îndrăznesc să bea, nici să mănânce, pentru micii
ftiziei parizieni. Pe om, îl judecă la masă. Christophe îi plăcu. Pe
loc, îi propuse să i se monteze Gargantua ca operă. La Operă.
(Culmea artei pentru burghezia franceză de pe vremea aceea era
să aduci pe scenă Damnaţiunea lui Faust, sau cele Nouă simfonii).
Christophe, pe care această idee caraghioasă îl făcu să pufnească
de râs, îl împiedică cu greu să-şi comunice prin. Telefon ordinele
direcţiunii Operei sau Ministerului de Belle-Arte. (Dacă îi dădeai
crezare lui Gamache, părea că toţi aceşti oameni erau în slujba
lui.) Şi pentru că această propunere îi aminti strania transformare
a poemului său simfonic David, el se lăsă atras să povestească
despre reprezentaţia organizată de către deputatul Roussin.
Pentru debuturile frumoasei sale prietene\Gamache, care nu-l
suferea pe Rousin, fu îneântat; şi Christophe – vinurile grele şi
simpatia auditoriului îi dezlegaseră limba – se avântă în alte
povestiri mai mult sau mai puţin indiscrete, din care ascultătorii
nu pierdură niciun cuvânt. Singur Christophe le uitase, părăsind
masa. Şi iată că la întrebarea lui Olivier. Acestea îi reveneau în
minte. Ş simţea un mic fior de-a lungul şmi spinării. Câci nu-şi
făcea nicio iluzie; avea destulă experienţă ca să-şi închipuie ceea
ce avea să se întâmple; acum. Că se dezmeticise. Vedea limpede
toate lucrurile, ca şi cum ele s-ar Ei petrecut: indiscreţiile lui,
deformate, publicate în ecouri de gazetă bârfitoare, glumele sale
artistice, prefăcute în arme războinice. În privinţa scrisorii sale de
punere la punet, ştia, ca şi Olivier, la ce să se aştepte: să răspunzi
unui gazetar nu însemnează decât să-ţi iroseşti cerneala: un
gazetar are totdeauna ultimul cuvânt
Totul se petrecu, punct cu punct, aşa cum prevăzuse
Christophe. Indiscreţiile lui fură publicate, dar scrisoarea de
’ectificare nu. Gamache se mulţumi să-i trimită vorbă că-i
apreciază mărinimia, că astfel de scrupule îi făceau cinste: dar
păstră cu dârzenie taina acestor scrupule. Şi falsele păreri
atribuite lui Christophe urmară a fi râs pi n- dite, prilejuind critici
aspre în ziarele pariziene, apoi de aici în Germania unde stârniră
indignarea că un artist german putea să se exprime cu atât de
puţină demnitate ni privire la ţara lui.
Christophe se socoti foarte dibaci, folosindu-se de cererea unui
interviu pe care i-o făcuse reporterul unui alt ziar, pentru a da în
vileag dragostea sa faţă de Deutsches Reich, unde te simţeai,
spunea el, tot atât de liber ca şi în Republica Franceză. Vorbise
reprezentantului unui ziar conservator, care îi atribui de îndată,
declaraţii antirepubli- cane.
— Din ce în ce mai bine! Spuse Christophe. Dar la urma urmei,
ce are de-a face muzica mea cu politica?
— Acesta, este obiceiul la nor; zise Olivier. Priveşte la bătăliile
care se dau în jurul lui Beethoven. Unii fac din el un iacobin,
ceilalţi un papistaş, aceia un Pere Duchesne aceştia o slugă
plecată principilor.
— A! Ce picioare în spate le-ar mai trânti tuturor!
— Ei, bine, fă ca el I
Christophe avea mare poftă să o facă Dar era prea prietenos cu
eei ce erau drăguţi cu el Olivier nu era niciodată liniştit, atunci
dnd ÎI lăsa singur. Căci gazetarii nu conteneau cu interviurile; iar
Christophe degeaba făgăduise să se supravegheze: nu putea să nu
fie comunicativ şi Încrezător. Spunea tot ce-i trecea prin minte.
Veneau şi ziariste femele, care se considerau prietenele lui, şi care
îl făceau să-şi destăi- nuiască aventurile sentimentale. Altele se
serveau de el pentru a bârfi pe cutare sau pe cutare. Când se
întorcea Olivier, îl găsea pe Christophe, pocăit.
— Iar ai spus vreo prostie? Întreba el.
— Într-una spun, răspundea Christophe abătut.
— Nu te poţi îndrepta de loc 1
— Sunt bun de legat * Dar, ţi-o jur, a fost pentru ultima dată I
— Da, da, până la data viitoare…
— Nu, acum s-a isprăvit.
A doua zi, Christophe, triumfător, îi spuse lui Olivier 1
— A mai venit unul. L-am dat afară.
— Nu trebuie să exagerezi, zise Olivier. Fii prudent cu ei „Acest
anima] e foarte rău… a Te ataca atunci dnd te aperi… Le este atât
de uşor să se răzbune! Profită de cele mai mici cuvinte pe care le
spui.
Christophe îşi trecu mâna pe frunte.
— Doamne Dumnezeule!
— Ge mal este?
— Este că închizând uşa, i-am spus…
— 0e i-ai spus?
— Vorba împăratului.
— A împăratului?
— Da. Adică dacă nu a lui, a unuia dintre ai lui…
— Nenorocitule! Ai s-o găseşti în prima pagină a gazetei I
Christophe se înfiora. Dar ceea ce văzu, a doua zi, fu ®
descriere a apartamentului său, în care gazetarul nu intrase şi o
convorbire, pe care nu o avusese.
Informaţiile se tot umflau, răspândindu-se. În ziarele străine ele
apăreau înflorite şi contradictorii. Articole franţuzeşti povesteau
cum Christophe, din pricina sărăciei, transcria muzică pentru
chitară: Christophe află, dintr-un t\aş englezesc, că ar fi cântat
din chitară prin curţile oamenilor.
Dar nu află numai laude. Departe de aceasta Fusese de ajuns
ca Christophe să fi fost sprijinit de Grand Journal, pentru a fi luat
în primire de celelalte ziare. Nu se cădea ca un confrate să fi
descoperit un geniu pe care ei nu-l cunoscuseră. Unii zeflemiseau.
Ceilalţi se Înduioşau de soarta lui Christophe. Goujart, jignit că-i
fusese răpit pământul de sub picioare, scrise un articol, pentru a
pune, zicea el, lucrurile la punct. Vorbea, cu familiaritate, de
vechiul său prieten, Christophe, căruia îi îndrumase primii paşi la
Pariş: desigur era un muzician bine înzestrat, dar (putea să o
spună deoarece erau prieteni) plin de lipsuri, insuficient de
instruit, fără originalitate, de un orgoliu nemăsurat; a-i măguli
acest orgoliu în mod ridicol, era a-i face cel mai mare rău, atunci
când el mai avea nevoie de un Mentor priceput, erudit, cu
judecată, binevoitor şi sever (leit portretul lui Goujart). Muzicienii
râdeau mânzeşte. Manifestau un dispreţ covârşitor unui artist
care se bucura de sprijinul ziarelor; şi simulând dezgustul pentru
servum pecusei respingeau darurile lui Artaxerxes 12, pe care
nimeni nu li se oferea. Unii îl defăimau pe Christophe, alţii îl
copleşeau sub povara milei lor. Câţiva se legau de Olivier (erau

12 Artaxerxes I, rege al Persiei, fiul lui-Xer\es (465—425 i.e.n.). L-a primit pe Temistocle exilat, pentru că fusese
acuzat de luare de mită şi l-a copleşit cu daruri şi onoruri.
Tn sens figurat, avantajele de care se bucură fusarii intr-o Vară duşmană.
confraţi de-ai săi). Erau tare bucuroşi că se puteau în fine
răzbuna de neînduplecarea lui şi de felul în care îi ţinea La
distanţă – mai mult, la drept vorbind, de dragul singurătăţii, decât
din pricina dispreţului pentru ei. Dar ceea ce iartă oamenii cel
mai puţin este că te poţi lipsi de ei. Unii, chiar, nu erau departe
de a lăsa să se înţeleagă, că Olivier găsea un profit personal în
articolele din Grand Journal. Printre ei, unii chiar luau apărarea
lui Christophe împotriva lui Olivier, care arunca pe un artist
delicat, visător, nu destul de înarmat împotriva vieţii – Christophe
– în viitoarea Bâlciului, unde fără nicio îndoială se va rătăci; căci
ei îl luau pe Christophe drept un băieţel cu mintea încă crudă,
care nu se poate plimba singur. Se ruina, ziceau ei, viitorul
acestui om, a cărui bunăvoinţă şi muncă sârguitoa- re, în lipsă de
geniu, meritau o soartă mai bună, şi pe care î] îmbătau cu r
tămâiere de proastă calitate. Era mare păcat! Nu putea oare să fie
lăsat în umblă, să lucreze cu răbdare ani de-a rândul?
Olivier ar fi putut uşor să le răspundă:
— Ca să lucrezi, trebuie să mănânci. Cine îi va da pâine?
Dar asta nu le-ar fi închis gura. Ar fi răspuns, cu minunata lor
seninătate:
— Asta e un simplu amănunt. Trebuie să suferi. Şi ce e, dacă
suferi?
Fără îndoială, erau oameni foarte îndestulaţi, din înalta
societate, acei care profesau aceste teorii stoice. După cum
spunea un milionar unui naiv care îi qprea ajutorul pentru un
artist în mizerie:
— Dar, domnule, Mozart a murit de sărăcie!
Ar fi găsit cu toţii de foarte prost gust ca Olivier să le fi răspuns
că Mozart n-ar fi cerut decât să trăiască şi că Christophe era
hotărât să o facă.
Christophe începea să se simtă plictisit de atâtea vorbe de
clacă. Se întreba dacă ele vor dura veşnic. Dar după cincisprezece
zile, totul luă sfârşit. Ziarele nu mai vorbiră despre el. Era însă
cunoscut. Când i se pronunţa numele, fiecare zicea, nu j
— Este autorul lui David sau al lui Gargantua! Ci i
— Ah I Da, cel din Grand Journal.
Era celebru.
Olivier îşi dădea seama de asta după numărul scrisorilor
primite de Christophe şi după acelea pe care el însuşi le primea i
oferte din partea libretiştilor, propuneri de la antreprenori de
concerte, proteste din partea prietenilor de ultima oră, care-i
fuseseră adesea vrăjmaşi odinioară, invitaţii din partea femeilor.
Era consultat adesea, pentru reportaje de ziar, asupra unui
număr nemărginit de lucruri i asupra scăderii populaţiei Franţei,
asupra artei idealiste, asupra corsetului la femei, asupra nudului
în teatru – dacă nu credea că Germania se afla în declin, că
muzica era pe moarte etc. Etc. Râdeau împreună de aceste prostii.
Dar cu toate că îşi băteau joc, iată că dintr-o dată, Christophe,
acest sălbatic, se apucă să primească invitaţiile la masă 1 Olivier
nu-şi credea ochilor.
— Tu? Zicea eL
— Da, după cum vezi, chiar eu, răspundea Christophe
batjocoritor. Credeai că numai tu te poţi duce să vezi cucoane
frumoase? Nicidecum, drăguţule! Acum e rândul meu! Vreau să
mă distrez!
— Să te distrezi? Sărmanul de tine!
Adevărul era că Christophe trăia de atâta vreme închis în casă,
încât fusese cuprins deodată de o aprigă nevoie de a ieşi în lume.
Şi apoi, resimţea o bucurie copilărească să adulmece gloria
proaspătă. Se plictisi de altfel cu vârf şi îndesat la aceste serate şi
găsi societatea idioată. Dar când se întorcea acasă, şiret, îi
spunea contrariul lui Olivier. Se ducea la unii, dar nu mai călca la
ei a doua oară; găsea pretexte ciudate, de o neruşinare uluitoare,
pentru a scăpa de noi invitaţii. Olivier era scandalizat. Christophe
râdea cu hohote. Nu se ducea prin saloane pentru a-şi cultiva
renumele. Ci pentru a-şi reînnoi sursa de viaţă, colecţia de priviri,
de gesturi, de timbre ale glasurilor, acest întreg material alcătuit
din forme, sunete şi culori, şi de care are nevoie artistul pentru a-
şi reîmprospăta necontenit paleta. Un muzician nu se hrăneşte
numai cu muzică. O inflexiune a vocii umane, ritmul unei
mişcări, armonia unui zâmbet îi inspiră mai multă muzică decât
simfonia unui confrate. Dar trebuie să recunoaştem că dacă o
cauţi prin saloane, această muzică a înfăţişărilor şi a sufletelor
este tot atât de anostă şi de puţin variată, cât şi aceea a
muzicienilor. Fiecare are felul său de a fi din care nu iese. Surâsul
unei femei frumoase este la fel de stereotip în gingăşia lui voită, ca
şi o melodie pariziană. Bărbaţii sunt şi mai insipizi decât femeile.
Sub înrâurirea ane- miantă a societăţii, energiile se tocesc,
originalitatea caracterelor se macină şi se şterge cu o repeziciune
înspăimântătoare. Christophe era uimit de numărul de morţi sau
de muribunzi pe care îi întâlnea printre artişti: cutare tânăr
muzician, plin de sevă şi de geniu, pe care succesul îl enervase, îl
amorţise, îl anihilase, nu se mai gândea decât la adulmecarea
linguşirilor care îl asfixiau, la plăcere şi la somn. Ceea ce va fi
peste douăzeci de ani, se şi vedea, în celălalt colţ al salonului, sub
înfăţişarea acestui bătrân maestru sclivisit, bogat, celebru,
membru al tuturor Academiilor, ajuns în culmea carierei sale, şi
nemaitrebuind, pe cât se părea, să-i fie frică de nimic,
nemaiavând nimic de menajat, târându-se îa faţa oricui şi a orice,
fricos în faţa opiniei publice, a puterii, a presei, nemaiîndrăznind
să spună ceea ce gândeşte, şi de altfel nemaigândind, nemaitrăind
şi arătându-se doar, măgar împovărat de propriile sale moaşte.
Îndărătul fiecăruia dintre aceşti artişti, îndărătul’ şi ai acestor
oameni de spirit, care fuseseră sau ar fi putut deveni mari, puteai
fi sigur că exista o femeie care îi măcina. Toate erau primejdioase,
fie că erau proaste, fie că nu erau proaste; cele care iubeau şi
acelea care nu se iubeau decât pe ele; cele mai bune erau cele mai
rele: căci ele ajungeau mai siguv să înăbuşe pe artist, sufocându-l
prin afecţiunea lor rău înţeleasă, sâlindu-se cu bună-credinţă să
domesticească geniul, să-l reducă la măsura lor, să-l niveleze, să-l
reteze, să-l pieptene, să-l parfumeze, până ce ajungea la
dimensiunea sensibilităţii lor, a măruntei lor vanităţi, a
mediocrităţii lor şi a aceleia pe care o reprezenta lumea în care se
învârteau.
Cu toate că Christophe nu făcuse decât şi treacă prin această
lume, văzu destule pentru a simţi primejdia. Mai multe femei
încercaseră să-l prindă în mreje, pentru a-l înfăţişa în salonul lor,
pentru a-l pune în slujba lor, iar Christophe nu trecuse pe lângă
cuvintele gingaşe jşi surâsurile promiţătoare fără să înghită, pe
jumătate, momeala. Fără puternicul lui bun simţ şi fără exemplul
îngrijorător al prefacerilor deja înfăptuite în jurul lor de aceste
modeme Circe’, ţi-ar fi scăpat nici el teafăr. Dar nu ţinea deloc să
sporească urma a- cestor fermecătoare păstoriţe. Primejdia ar fi
fost mai mare pentru el, dacă ar fi fost mai puţin numeroase
acelea care fugeau după el. Acum, de vreme ce cu toţi şi cu toatele
erau siguri că printre ei se găsea un geniu, căutau, după obicei,
să-l înăbuşe. Aceşti oameni nu au decât un gând atunci când văd
o floare: s-o pună în glastră; – când văd o pasăre: s-o pună în
colivie; – când întâlnesc un om liber: să facă din el o slugă
plecată.
 Christophe, câtva timp tulburat, îşi reveni de îndată în fire şi-i
trimise pe toţi la plimbare.
Dar destinul are ironiile sale. Prin ochiurile plasei îi lasă să
treacă pe cei nepăsători; dar cu niciun preţ nu-i scapă pe cei ce se
sfiesc, pe prudenţi, pe ştiutori. Olivier şi nu Christophe fu acela
care se prinse în năvodul parizian.
Beneficiase de succesul prietenului său, al cărui renume se
revărsase şi asupra-i. Ca unul ce-l descoperise pe Christophe,
fusese citat în două sau trei gazete şi devenise mai cunoscut
acum pentru această ispravă decât pentru tot ce scrisese şase ani
la rând. Primi deci partea lui în invitaţiile lăeute lui Christophe; şi
îl- întovărăşi cu intenţia de a-l supraveghea pe furiş. Fără
îndoială, această sarcină îl absorbea prea mult pentru a se mai
putea apăra pe sine însuşi. Dragostea îi trecu pe dinainte şi îl
prinse.
Era o fetişcană bălană, slabă şi fermecătoare, cu părul moale şi
ondulat, căzându-i în valuri în jurul frunţii mici şi limpezi, cu
sprâncenele încondeiate străjuindu-i ochii albaştri ca zorelele,
nasul delicat cu nările fremătânde, cu tâmplele uşor. Afundate, cu
bărbia capricioasă, o gură neliniştită, spirituală şi voluptoasă, cu
colţurile ridicate, un surâs aidoma aceluia al chipurilor lui
Parmigianni, al unui mic şi nevinovat faun. Cu gâtul lung şi
mlădios, înaltă, slabă dar elegantă, îi trecea un fel de umbră de
fericire, de îngândurare, pe obra- zu-i tânăr, învăluit parcă de
enigmă tulburătoare şi poetică a primăverii ce se trezeşte –
Fruhlingserwachen. O chema Jacqueline Langeais.
N-avea douăzeci13 de ani. Făcea parte dintr-o familie catolică, de
oameni bogaţi, distinşi, cu mintea deschisă. Tatăl ei era un
inginer deştept, inventiv, receptiv la ideile noi, care îşi crease
averea prin puterea lui de muncă, prin relaţiile sale politice şi prin
căsătorie. Căsătoria din dragoste şi pentru bani (singura
adevărată căsătorie din dragoste pentru oameni de teapa aceasta)
cu o femeie frumoasă, pariziană până în vârful unghiilor, care
făcea parte din lumea finanţelor. Banii se păstraseră, ’ dar
dragostea pierise. Mai dăinuiau doar unele sclipiri: căci fusese
foarte puternică şi de o parte şi de cealaltă: nu făceau însă caz de
o fidelitate exagerată. Fiecare dintre ei îşi urmă drumul afacerilor
şi al plăcerilor; şi se înţelegeau de minune, ca doi camarazi

13 rămas "In literatură ca simbolul unei femei seducătoare şi primejdioase.

C-da 208 coala U
egoişti, lipsiţi de scrupule şi plini de prudenţă.
Copila pe care o aveau constituia o legătură între ei, cu toate că
era, în acelaşi timp, obiectul unei ascunse rivalităţi; căci amândoi
o iubeau cu gelozie. Fiecare se regăsea în ea cu defectele lui
preferate, idealizate cu gingăşia tinereţii, şi căutau cu şiretenie să
şi-o fure unul celuiialt. Fetiţa simţea acest lucru, cu naivitatea
vicleană a acestor fiinţe mici care nu au decât prea mult tendinţa
să creadă că universul gravitează în jurul lor; şi trăgea din
această stare de fapt toate foloasele. Aţâţa între ei o veşnică
întrecere de afecţiune. Nu exista un capriciu pe care să nu fie
sigură că-l va obţine de la unul, dacă celălalt i l-ar fi refuzat; iar
celălalt, mâhnit de-a fi fost întrecut, oferea de îndată mult mai
mult decât ceea ce îngăduise primul. Astfel fusese din cale-afară
de răsfăţată; şi era un noroc pentru ea că natura ei nu includea în
ea nimic rău – în afară de egoism, lucru obişnuit le a- proape toţi
copiii, dar care la cei prea alintaţi sau prea bogaţi ia, datorită
lipsei de piedici, înfăţişări bolnăvicioase.
Cu toate că o adorau, domnul şi doamna Langeais s-ar fi ferit
să-i sacrifice ceva din tabieturile lor. Lăsau copilul singur cea mai
mare parte din zi, cu micile sale capricii împlinite. Nu-i lipsea
timpul pentru a se gândi; şi se gândea cu prisosinţă. Precoce şi
timpuriu iniţiată prin discuţiile imprudente purtate în prezenţa ei
(căci nimeni nu se sfia de ea), când avea vârsta de şase ani,
povestea păpuşilor ei mici basme de dragoste, ai căror eroi erau
soţul, soţia şi amantul. Se înţelege de la sine că fetiţa nu vedea în
aceasta niciun rău. În ziua când întrezări trecând printre vorbe
umbra unui sentiment, povestirile pentru păpuşi luară sfârşit; ea
îşi păstră basmele pentru sine. Avea un substrat de senzualitate
nevinovată, care răsuna din depărtări ca ecoul unor clopote
nevăzute, acolo, acolo, dincolo de orizont. Nu puteai şti ce este.
Câteodată vântul aducea unele miresme; miresme care nu ştiai de
unde veneau, care te învăluiau, te făceau să roşeşti, îţi tăiau
răsuflarea de teamă şi de plăcere. Nu înţelegeai nimic. Şi apoi
totiil pierea precum venise. Nimic nu se mai desluşea. Abia un
zumzet, un freamăt uşor, contopit cu zarea albastră. Ştiai doar că
se află acolo, de partea cealaltă a munţilor şi că acolo trebuie să
ajungi, să ajungi cât mai repede: acolo se afla fericirea. A! Numai
de-ai ajunge o dată! …
În aşteptarea acesteî împliniri, îţi făceai stranii închipuiri
despre ce vei găsi acolo. Căci marea problemă pentru mintea
acestei fetiţe era ca să ghicească acel ceva. Avea o prietenă de
vârsta ei, Simone Adam, cu care se întreţinea a- desea asupra
acestor subiecte serioase. Fiecare îşi aducea cunoştinţele ei,
experienţa celor doisprezece ani, conversaţiile auzite şi lecturile
săvârşite în taină. Săltate în vârful picioarelor şi agăţându-se de
lespezi de piatră, cele două fetiţe se străduiau să vadă dincolo de
vechiul zid care le ascundea viitorul. Dar degeaba se osteneau şi
pretindeau că văd ceva printre crăpături: nu zăreau nimic. Era în
ele un amestec de nevinovăţie, de ştrengărie poetică şi de ironie
pariziană. Spuneau lucruri grozave, fără să-şi dea seama, şi îşi
făceau iluzii cu privire la lucrurile cele mai mărunte Jacquoline,
care scotorea pretutindeni, fără ca nimeni să aibă ceva de spus,
îşi băga năsucul în toate cărţile tatălui ei. Din fericire, era apărată
împotriva proastelor influenţe de însăşi nevinovăţia ei şi de
instinctul ei curat de fetiţă foarte neştiutoare: era de ajuns ca o
scenă sau un simplu cuvânt să fie mai fără perdea, pentru ca s-o
dezguste; lăsa cartea de îndată şi se strecură printre tovărăşiile
infame, ca o pisică speriată printre băltoace de apă murdară –
fără să se păteze.
În genere, romanele nu o atrăgeau; erau prea precise şi prea
seci. Dar ceea ce făcea să-i bată inima de emoţie şi de speranţa că
va găsi acolo dezlegarea şaradei, erau scrierile poeţilor – acelea
care vorbeau de dragoste, bineînţeles. Se apropiau puţin de
mentalitatea ei de fetiţă mică. Poezii nu vedeau lucrurile, şi le
închipuiau, filtrate prin prisma dorinţei sau a părerii de rău;
păreau a privi, ca şi ea, prin crăpăturile vechiului zid. Dar ei ştiau
mult mai multe lucruri, ştiau toate lucrurile care trebuiau ştiute
şi le învăluiau în vorbe foarte dulci şi tainice care trebuiau
desfăşurate cu nespus de multă grijă pentru a găsi… pentru a
găsi… A! Pentru a nu găsi nimic, dar totuşi parcă erai
întotdeauna gata să găseşti ceva…
Micile curioase erau neobosite. Îşi repetau în şoaptă, simţind
un mic fior, versuri de Alfre’d de Musset sau de Sully-
Prudhomme, în care întrevedeau abăse de perversitate; le copiau;
se consultau asupra sensului tainic al anumitor pasaje, care
uneori nu aveau niciunul. Aceste femeiuşti de treisprezece ani,
inocente şi neobrăzate, care nu ştiau nimic despre dragoste,
discutau mai în glumă, mai în serios despre dragoste şi des_pre
voluptate; şi mâzgăleau pe sugătoare, în clasă, sub privirile
părinteşti ale profesorului – un bătrânel loarte blând şi politicos –
versuri ca acestea, cu care el le prinse într-o zi şi care îi tăiară
răsuflarea;
O 1 mă lasă cu-a mele braţe să te-nlănţuiesc,
Să beau din sărutarea-ţi amorul nebunesc,
Mult, mult şi fără saţ! …
Urmau cursurile unui institut de domnişoare la modă şi toarte
căutat, unde lecţiile erau predate de profesori universitari. Acolo,
aflară cum să-şi folosească aspiraţiile lor sentimentale. Mai toate
aceste fetişcane erau îndrăgostite de profesorii lor. Era destul ca
ei să fie mai tineri şi nu prea urâţi, ca să le răscolească inimile.
Toate învăţau dumnezeieşte, pentru a fi bine văzute de sultanul
lor. Se iscau pliatei sete când o compoziţi* căpăta notă proastă de
la el – de la el, bineînţeles: căci puţin le păsa când alt profesor o
făcea. Dacă te lăuda, roşeai, te îngălbeneai, sau te uitai la el cu
priviri recunoscătoare şi galeşe. Iar dacă te lua la o parte, pentru
a-ţi da sfaturi sau pentru a-ţi face complimente, raiul cobora pe
pământ. Nu era nevoie să fii’o pasăre rară ca să le placi. La ora de
gimnastică, atunci când profesorul o lua pe Jacqueline în braţe ca
s-o urce la trapez, o străbăteau fiori. Şi ce îndrăcită emulaţie! Ce
tainice porniri de gelozie I Ce ocheade umile şi tăgăduitoare
îndreptate spre profesor, pentru a încerca să-l răpească unei
rivale sfidătoare. La cursuri, atunci când începea să vorbească,
peniţele şi creioanele se grăbeau să-l urmeze. Elevele nu încercau
să înţeleagă, totul era să nu pierzi nicio silabă. Şi pe când ele
scriau, scriau, fără ca privirle lor cercetătoare să înceteze de a
scruta cu de-amănuntul figura şi gesturile idolului, Jac- que! Âne
şi Simone se întrebau în şoaptă:
— Crezi că i-ar sta bine cu o cravată cu picăţele albastre?
Mai târziu îşi făcură un ideal din litografii, din cărţi cu versuri
romantice şi mondene, din poetice gravuri la modă
— Iubiră actori, virtuozi, autori morţi sau vii, pe Mounet- .
Sully, Samain ’, Debussy – schimbară priviri cu tineri necunoscuţi
întâlniţi la concert,. Într-un salon, pe stradă, mărunte pasiuni
îndată schiţate în minte – simţiră nevoia nesăţioasă de a se
îndrăgosti necontenit, de a fi întotdeauna pline de dragoste, de un
pretext pentru a iubi. Jacqueline şi Simone îşi împărtăşeau totul:
cea mai bună dovadă că nu simţeau mare lucru; era de altfel cel
mai bun mijloc pentru a nu simţi niciodată nimic în profunzime.
În schimb, toate acestea deveneau un fel de boală cronică, din
care. Ele cele dintâi îşi băteau joc, dar pe care o cultivau cu mare
drag. Se exaltau una pe alta. Simone, mai romantică şi mai
prevăzătoare, îşi făurea mai multe extravaganţe. Dar Jacqueline,
mai sinceră şi mai înflăcărată, era mai aproape de a le să- vâr. Şi.
De vreo douăzeci de ori fu cât pe-aci să facă cele mai mari prostii.
Totuşi nu le făcu, aşa precum se întâmplă de obiceî la
adolescenţi. Sunt clipe în care aceste mici animale înnebunite
(aşa cum toţi am fost cândva) sunt la două degete de a se arunca,
unele spre sinucidere, altele în braţele primului venit. Dar, slavă
Domnului, mai toţi se opresc la timp.
1 Samain (Albert) (1859—lf>00), poet francez din şcoala simbolistă.
Jacqueline scrise două scrisori înflăcărate unor oameni pe care
nu-i cunoştea decât puţin, din vedere; dar nu trimise nimic în
afară de o scrisoare entuziastă, pe care nu o iscăli, unui critic
urât, vulgar, egoist, cu inima uscată şi mintea strimtă. Se
îndrăgostise de el pentru trei rânduri pe care acesta le scrisese şi
-în care Jacqueline descoperise comori de sensibilitate. Se
înflăcără, de asemenea, pentru un mare actor: locuia prin
apropiere şi de câte ori trecea prin faţa uşii sale, îşi zicea:
„Dacă aş intra! “
Şi o dată avu îndrăzneala să urce până la etajul lui. Dar de-abia
ajunse, că o şi rupse la fugă. Despre ce i-ar fi vorbit? Nu avea
nimic, absolut nimic să-i spună. Nu-l iubea. Şi o ştia. În nebuniile
sale, jumătate era înşelătorie conştientă. Iar cealaltă jumătate era
eterna nevoie, plăcuta nevoie, prosteasca nevoie de a iubi. Cum
Jacqueline făcea parte dintr-o specie de oameni inteligenţi, ştia
toate acestea. Ceea ce n-o împiedica de a fi nebună. Un nebun
care ştie că e nebun, face cât doi.
[eşea mult în lume. Era înconjurată de tineri pe care îi
subjugase farmecul ei şi dintre care câţiva o iubeau. Nu iubea pe
niciunul, dar cocheta cu toţi. Nu-i păsa de răul pe care putea să-l
facă. O fată frumoasă face din dragoste un joc plin de cruzime. I
se pare firesc să fie iubită şi nu crede că are obligaţii decât faţă de
acela pe care-l iubeşte; înclină să creadă cu uşurinţă că cel ce o
iubeşte este deja destul de fericit. Trebuie spus, pentru a o
dezvinovăţi, că ea nici nu bănuieşte ce este dragostea, cu toate că
se gândeşte la dragoste cât e ziua de lungă. Îţi închipui
întotdeauna că o fată din Lumea bună, crescută în atmosfera de
seră-caldă a unui oraş mare, este mai precoce decât o fată de la
ţară; şi este tocmai’ contrariul. Lecturile, convorbirile i-au creat
obsesia amorului care, în viaţa ei lipsită de activitate, poate deveni
o itianie; se poate întâmpla câteodată să fi citit piesa dinainte şi
să-i ştie pe de rost toate cuvintele. De aceea nu o simte În
dragoste ca şi în artă, nu trebuie să citeşti ceea ce au scris ceilalţi,
trebuie să spui numai ceea ce simţi; iar cei ce se grăbesc să
vorbească înainte de a avea ceva de spus, riscă într-adevăr să nu
mai aibă vreodată nimic de spus.
Jacqueline, ca şi cea mai mare parte a tinerelor fete, trăif»
aşadar în toiul acestei puzderii de sentimente resimţite de alţii,
menţinută astfel într-o stare de înfrigurare permanentă, cu
palmele arse, gâtul uscat şi ochii tulburi, în impo sibilitatea de a
vedea lucrurile aşa cum sunt. Credea că era bine informată. Nu
bunăvoinţa îi lipsea. Citea şi asculta. Învăţase multe de ici, de
colo, frânturi din conversaţii sau din cărţi. Încerca chiar să
citească în ea însăşi. Preţuia mai mult decât cei ce o înconjurau.
Era mai sinceră.
O femeie exercită asupra-i o binefăcătoare influenţă – dar de
prea scurtă durată. O soră a tatălui ei, de patruzeci- cincizeci de
ani, care nu se măritase. Înaltă, cu trăsături regulate, dar tristă şi
fără farmec, Marthe Langeais era întotdeauna îmbrăcată în negru;
avea o distincţie măsurată în gesturi şi mişcări; de-abia vorbea,
cu vocea joasă. Ar fi trecut neobservată, fără privirea limpede a
ochilor ei cenuşii, inteligenţi şi fără zâmbetul blajin al gurii sale
puţin triste.
Nu o întâlneai la familia Langeais decât în zile anumite, când
erau singuri. Langeais avea pentru ea un soi de respect,
amestecat cu plictiseală. Doamna Langeais nu ascundea soţului
ei puţina plăcere pe care i-o făceau aceste vizite Se străduiau
totuşi, cfin bună-cuviinţă socială, să o primească regulat la cină,
o dată pe săptămână; şi nu-i arătau prea tare că o făceau din
datorie. Langeais vorbea despre sine, ceea ce îl interesa
totdeauna. Doamna Langeais se gââidea la altceva şi zâmbea din
obişnuinţă, răspunzând la întâmplare. Totul se petrecea foarte
bine şi cu multă politeţe. Nu lipseau nici demonstraţiile
afectuoase, când mătuşa, care era rezervată, îşi lua rămas bun
mai devreme decât se aşteptau; iar gingaşul surâs al doamnei
Langeais devenea mai străluci vor în zilele când îi treceau prin
minte amintiri deosebit de plă- Gute. Mătuşa Marthe simţea toate
acestea; puţine lucruri scăpau privirilor ei; şi vedea în casa
fratelui ei multe care o dezamăgeau sau o întristau. Dar nu
exterioriza nimic: la ce bun? Îşi iubea fratele, fusese mândră de
deşteptăciunea şi reuşitele sale, ca şi restul familiei, care nu
crezuse că plătea prea scump prin sărăcia ei izbânda fiului cel
mare. Ea, cel puţin, îşi păstrase obiectivitatea de gândire. Tot atât
de inteligentă ca şi dânsul, mai bine clădită moralmente, mai
energică (cum sunt în Franţa atâtea feniei mult superioaue
bărbaţilor) vedea limpede în el; şi când el îi ccrea părerea, i-o
spunea făţiş. Dar de multă vreme nu i-o mai cerea 1 Găsea mai
prudent că nu ştie, sau (cum ştia tot atât de bine ca şi dânsa) să
închidă ochii. Ea, din mândrie, se zăvora în sine. Nimeni nu lua
nminte la viaţa ei lăuntrică. Era mai lesne, pentru ceilalţi, s-o
nesocotească. Trăia singură, ieşea puţin şi nu avea decât un
număr restrâns de prieteni, nu prea intimi. I-ar fi fost uşor să
tragă foloase din relaţiile fratelui său sau din propriile sale
talente; nu o făcea. Scrisese în- Ir-una din marile reviste pariziene
două sau trei articole, portrete istorice şi literare, al căror stil
sobru, just şi frapant fusese apreciat. Se oprise aici. Ar fi putut să
lege prietenii interesante, cu anumiţi bărbaţi, cu anumite femei
superioare, care îi arătaseră interes şi pe care ei însăşi i-ar fi
plăcut să-i cunoască. Nu răspundea la avansurile lor. I se
întâmpla, având locul rezervat la un spectacol unde se
reprezentau lucruri frumoase, careţi plăceau, să nu se ducă; şi
putând să facă o călătorie de care era sigură că i-ar fi făcut
plăcere, să rămână totuşi acasă. Firea ei era un straniu a- mestec
de stoicism şi neurastenie. Ac-casta nu influenţa cu nimic
integritatea gândirii sale. Viaţii-i era atinsă, dar nu şi mintea. O
veche suferinţă, pe care singură o cunoştea, îşi lăsase urmele. Şi
mai adâncă, mai necunoscută – necunoscută ei însăşi – era
pecetea destinului, boala lăuntrică ce începuse deja s-o macine.
Iar soţii Langeais nu desluşeau Ia ea decât privirea limpede, care
uneori îi stingherea.
Jacqueline nu o lua în seamă pe mătuşă-sa, atunci când era
nepăsătoare şi fericită – ceea ce în primii ani fu starea ei
obişnuită. Dar ajungând la vârsta când, pe neştiute, în trup şi în
suflet se petrec prefaceri îngrijorătoare, ce dau întreaga fiinţă în
prada neliniştilor, dozgusturilor, groazei, mâhnirilor
deznădăjduite, în aceste clipe de ameţeli absurde şi crude, care
din fericire nu durează mult, dar în care te simţi în agonie, copila
care se îneca şi rare nu îndrăznea să strige: „Ajutor! “. Văzu
singură, lângă ea, pe mătuşa Marthe întinzându-i mâna. A! Cât
erau de departe toţi ceilalţi! Străini, tatăl şi mama, cu egoismul lor
drăgăstos, prea mulţumiţi de ei pentru a putea simţi micile dureri
ale unei păpuşi de paisprezece ani! Dar mătuşa le ghicea şi o
compătimea. NTu spunea nimic. Surâdea simplu; deasupra
mesei, schimba cu Jacqueline o privire plină de bunătate.
Jacqueline simţi că mătuşa o înţelegea şi se grăbi să se
adăpostească în preaj- mă-i. Marthe îi punea Jacquelinei mâna pe
cap şi o mângâia în tăcere.
Fetiţa prinse încredere. Se ducea s-o vadă pe marea ei prietenă,
atunci când inima îi era prea grea. Ştia că în orice clipă ar fi sosit,
găsea aceeaşi ochi îngăduitori care să-i toarne în inimă puţin din
calmul lor. Nu-i vorbea măluşii de micile-l iubiri plăsmuite; i-ar Îi
fost ruşine; simţea că nimic din ele nu era adevărat. Dar îşi
destăinuia îngrijorările nelămurite şi adinei, mai adevărate,
singurele adevărate.
— Mătuşă – suspină ea uneori – aş vrea atât de mult să fiu
fericită!
— Biata mea copilă 1 spunea Marthe zâmbind.
Jacqueline îşi lăsa capul pe genunchii mătuşii şi săruta mâinile
care o mângâiau:
— Voi fi oare fericită, mătuşă? Spune, voi fi fericită 7
— Nu ştiu, scumpa mea. Asta depinde puţin şi de tine… Poţi
întotdeauna să fii fericit, când vrei.
Jacqueline era neîncrezătoare.
— Dar tu, tu eşti fericită?
Marthe zâmbea cu melancolie.
— Da.
— Nu? Zău? Adevărat? Eşti fericită?
— Nu crezi?
— Ba da. Dar…
Jacqueline se oprea.
— Ce s-a întâmplat?
— Eu aş vrea să fiu fericită, dar nu ca tine.
— Biet copil 1 Sper şi eu, zise Marthe.
— Nu – urmă Jacqueline, dând din cap cu hotărâre – eu, mai
întâi de toate, n-aş putea.
— Nici eu n-am crezut că voi putea. Viaţa te învaţă să poţi
multe lucruri.
— O! Dar nu vreau să învăţ, declară solemn Jacqueline
îngrijorată. Vreau să fiu fericită aşa cum vreau eu.
— Ai fi foarte încurcată, dacă ai fi întrebată în ce feL
 — Ştiu foarte bine ceea ce vreau.
Voia o grămadă de lucruri. Dar când era vorba să le înşire, nu
mai găsea în ea decât o singură dorinţă, care revenea într-una ca
un refren:
— Înainte de toate, aş vrea să fiu iubită.
Marthe cosea, în tăcere. După o clipă, spuse:
— Şi ce ai câştiga dacă n-ai iubi şi tu?
Jacqueline, surprinsă, exclamă:
— Dar, mătuşă, bineînţeles, nu vorbesc decât de c-îea ce
iubesc! Restul nu are nicio însemnătate.
— Dar dacă n-ai iubi nimic?
— Ce idee! Iubeşti întotdeauna, întotdeauna.
Marihe clătină din cap cu îndoială.
— Nu iubeşti întotdeauna. Vrei să iubeşti. Dragostea este cel
mai mare har dumnezeiesc. Roagă-te lui Dumnezeu să ţi-l
dăruiască.
— Şi dacă nu mă va iubi?
— Chiar dacă nu te va iubi. Vei fi şi mai fericită.
Chipul Jacquelinei se mohorî; luă un aer îmbufnat i
— Nu vreau, zise ea. Nu mi-ar face nicio plăcere.
Marthe râse cu drag, o privi pe Jacqueline, oftă, şi îşi reluă
lucrul.
— Biet copil t mai spuse ea din nou.
— Dar de ce spui mereu: biet copil? Întrebă îngrijorată
Jacqueline. Nu vreau să fiu un biet copil. Vreau atât, atât de mult
să fiu fericită.
— Tocmai de aceea spun: biet copil.
Jacqueline se îmbufnă puţin. Dar nu pentru multă vreme.
Râsul cald al Marthei o dezarma. O săruta, preficându-se că e
supărată. În general, la această vârstă, nu poţi şi nu te simţi
puţin măgulită de prevestirile melancolice care se vob realiza mai
târziu, mult mai târziu. De departe, nenorocirea se încunună în
poezie; şi de nimic nu îţi e mai frică decât de mediocritate în viaţă.
Jacqueline nu-şi dădea seama că obrazul mătuşii sale devenea
tot mai străveziu. Observase că Marthe ieşea din ce în ce mai rar;
dar atribuia acest lucru deprinderilor ei ca- zaniere, de care
Jacqueline râdea adesea. O dată sau de două ori, venind în vizită,
se întâlni cu doctorul care tocmai ieşea. O întrebase pe mătuşa
sa:
— Eşti bolnavă?
 Marthe răspunse:
— Nu-i nimic.
Dar iată că încetă de a mai veni la cinele săptămăriale ale
familiei Langeais. Jacqueline, indignată, se duse să-i facă
mustrări amare:
— Draga mea – spunea cu blândeţe Marthe – sunt cam obosită.
Dar Jacqueline nu voia să înţeleagă. Proaste scuze, toate
acestea!
— Mare oboseală să vii până la noi două ceasuri’pe săptămână!
Nu mă iubeşti, zicea ea. Nu ţi-e drag decât ungherul tău, la gura
sobei.
Dar când istorisi acasă, mândră, cearta avută cu mătuşa,
Langeais o mustră aspru:
— Las-o pe mătuşa ta în pace! Nu ştii că biata femeie e rău
t>olnavă?
Jacqueline păli şi cu voce nesigură întrebă ce are mătuşa ei. Nu
• voiau să-i spună. Până la urmă reuşi să afle că Marthe se
stingea din pricina unui cancer la intestin; o mai putea duce doar
câteva luni.
Jacqueline trăi zile de groază. Se mai liniştea atunci când o
vedea pe Marthe, care din fericire nu avea dureri prea mari. Îşi
păstra surâsul liniştit, care pe obrazul ei diafan părea
răsfrângerea unei lumini lăuntrice. Jacqueline îşi spunea:
— Nu, nu este cu putinţă, s-au înşelat, nu ar fi atât de
liniştită…
Reluă micile sale destăinuiri, pe care Marthe le ascultă cu mai
mare atenţie ca înainte. Câteodată însă în toiul convorbirii,
mătuşa ieşea din odaie, fără ca nimic să-i trădeze suferinţele: şi
nu se reîntorcea decât atunci când criza trecea şi trăsăturile îi
redeveneau senine. Nu voia să se pomenească despre starea ei,
încerca să o ascundă; poate că avea ea însăşi nevoie să nu se
gândească la ea: răul de care se ştia măcinată o îngrozea şi îşi
îndepărta gândurile de la el, străduindti-se să nu-şi tulbure
liniştea ultimelor luni. Dezno- dământul fu mai grabnic decât era
de aşteptat. Curând nu mai primi pe nimeni, în afară de
Jacqueline Apoi vizitele Jacquelinei trebuiră să se scurteze. Sosi şi
ziua despărţirii. Marthe, întinsă pe patul pe care nu-l mai
părăsise de săptămâni, îşi luă duios rămas bun de la mica er
prietenă, cu vorbe foarte dulci şi liniştitoare. Apoi, se închise în
casă pentru a muri
 Jacqueline străbătu luni de mare disperare. Moartea mătuşii
coincidea cu cele mai crude ceasuri de deznădejde morală, de care
numai Marthe ştia să o apere. Se afla într-o stare de completă
părăsire. Ar fi avut nevoie de o credinţă care să o susţină Părea că
acest sprijin n-ar fi trebuit să-i lipsească: fusese doar deprinsă să-
şi îndeplinească toate îndatoririle religioase; şi mama ei le
îndeplinea deopotrivă; dar iată ce se întâmpla: mama ei le
îndeplinea, dar mătuşa Marthe nu le îndeplinea. Şi cum ar fi
putut să nu facă această comparaţie! Privirea unui copil
surprinde multe minciuni, pe care cei mai în vârstă nici nu se
gândesc să le observe; copiii notează toate slăbiciunile şi
contradicţiile. Jacqueline vedea că mama ei şi cei ce-şi ziceau
credincioşi se teneau tot atât de tare de moarte ca şi când nu ar fi
fost credincioşi. Nu, acosta nu era un sprijin destul de puternic…
Apoi, dincolo de toate, experineţele personale, răzvrătirile,
dezgusturile, un duhovnic stângaci care o jignise. Se mai ducea la
bisercă, dar fără credinţă, cum faci vizitele, atunci când eşti bine
crescut. Religia, ca şi viaţa lumească, îi păreau neant. Singurul ei
reazem era amintirea moartei, în care se învăluia. Îşi făcea multe
mustrări în privinţa aceleia pe care în egoismul ei tineresc, o
neglijase, şi pe care astăzi o chemă în zadar. Îi idealiza imaginea,
şi marea pildă pe care Marthe i-o lăsase despre o experienţă
adâncă şi reculeasă o • făcea să dispreţuiască viaţa societăţii,
lipsită de seriozitate şi de adevăr. Nu mai vedea din ea decât
ipocriziile; iar acele compromisuri care altă dată ar fi distrat-o, o
revoltau. Se afla într-o stare de hiperestezie morală, în care orice o
făcea să sufere; conştiinţa îi sângera. Ochii i se deschiseră a-
supra unor fapte, care scăpaseră până atunci nepăsării sale. Unul
din ele o răni adânc.
Se afla, într-o după-amiază, în salonul mamei sale. Doamna
Langeais avea un musafir – un pictor la modă, spilcuit şi cu
pretenţii, un obişnuit al casei dar nu prea intim Lui jacqueline i se
păru că prezenţa ei stânjenea pe ceilalţi doi; un motiv în plus ca
să rămână. Doamna Langeais, puţin enervată, cu capul ameţit de
o mică migrenă, sau de unul din hapurile luate contra durerii de
cap, pe care doamnele din ziua de azi le ronţăie ca pe bomboane
şi care sfârşesc prin a secătui micuţele lor creiere, nu prea lua
aminte la ceea ce spunea. În decursul convorbirii îi zise, distrată,
pictorului:
— Iubitule…
 Îşi dete seama de îndată. Nici el, nici ea, nu clintiră; şi îşi
continuară conversaţia pe un ton ceremonios. Jacqueline ocupată
să servească ceaiul, fu cât pe aci, în uimirea ei, să scape o ceaşcă.
I se păru că în spatele ei, cei doi îşi zâmbeau cu înţeles. Se
întoarse şi surprinse privirile lor părtaşe, care pe loc se stinseră.
Descoperirea aceasta o răscoli. Această fată tânără, crescută liber,
care adesea auzise vorbindu-se şi vorbise ea însăşi râzând despre
astfel de legături, simţi o suferinţă insuportabilă când înţelese că
mama ei… Mama ei, nu, nu era acelaşi lucru! … Cu exagerarea ei
obişnuită, trecu de la o extremă la alta. Nu bănuise nimic până
atunci. De atunci bănui totul. Se străduia să tălmăcească cutare
sau cutare amănunt din purtarea trecută a mamei sale. Şi fără
îndoială, purtarea uşuratică a doamnei Langeais dădea multe de
bănuit; dar Jacqueline mai adăuga de la ea. Ar fi vrut să se
alăture tatălui ei, care întotdeauna îi fusese mai apropiat şi a
cărui inteligenţă o fermecase. Ar fi dorit să-l iubească mai mult,
să-l compătimească. Dar Langeais nu părea deloc să simtă nevoia
ca cineva să-l plângă; şi mintea înfierbântată a tinerei fete fu
străbătută de o bănuială mai amară decât cea dinţii – că tatăl său
ştia, dar că i se părea mai comod să nu ştie nimic, şi că, de vreme
ce putea face el însuşi ceea ce-i plăcea, nimic nu-l mai putea
interesa.
Atunci Jacqueline se simţi pierdută. Nu îndrăznea să-i
dispreţuiască. Îi iubea. Dar nu mai putea trăi acolo. Prietenia ei
pentru Simone Adam nu-i era de niciun ajutor. Judecă eu
asprime slăbiciunile fostei sale colege. Nici pe ea nu se cruţa;
suferea când vedea tot ce poartă în ea urât şi mediocru; şi se
agăţa cu deznădejde de curată imagine a Mart- hei. Dar şi această
amintire pălea; simţea că valurile zilelor, unul după celălalt, o vor
acoperi, îi vor şterge urma. Şi atunci totul se va sfârşi; va fi la fel
cu ceilalţi, înecată în mocirlă… A! Să părăseşti cu orice preţ
această lume! Sal- vează-mă! Salvează-mă!
În aceste zile de delăsare înfrigurată, de dezgust fierbinte şi de
aşteptare mistică, în aceste zile în care întindea mâinile spre un
Mântuitor necunoscut, îl întâlni pe QBvier.
Doamna Langeais nu pregetase să-l invite şi ea pe Christophe
care, în iarna aceea, era muzicianul la modă. Christophe venise,
dar după cum îi era obiceiul, nu-şi dăduse niciun fel de osteneală
să se pună în valoare. Totuşi, doamna Langeais îl găsise
fermecător: – putea să-şi permită orice, atât timp cât era la modă,
era întotdeauna găsii fermecător; fireşte numai timp de câteva
luni. Jacqueline, care pe vremea aceea era străină de curentul
monden, se arătă mai puţin încântată; doar faptul că unii oameni
îl lăudau pe Christophe era de ajuns s-o prevină împotriva hâi. De
altfel, caracterul aspru al lui Christophe, vorbă lui puternică,
veselia lui zgomotoasă o răneau. În starea de spirit în care se
găsea, bucuria de a trăi îi părea grosolană: căuta amurgul
melancolic al sufletului şi îşi închipuia că îl preţuieşte. Era prea
multă zi în Christophe. Dar pe când vorbea cu el, acesta îi pomeni
de Olivier; simţea nevoia de a-şi asocia prietenul la toate
întâmplările lui fericite. Vorbi atât de frumos despre el, încât
Jacqueline, tainic tulburat* de viziunea unui suflet care se
potrivea cu cel dorit de ea, îl pofti şi pe ol Olivier nu primi dintr-o
dată invitaţia: şi îngădui astfel lui Christophe şi Jacquelinei
posibilitatea de a-i desena în linişte un portret imaginar, cu care
trebui cu tot dinadinsul să semene, când în fine se hotărî să vină.
Veni, dar nu scoase niciun cuvânt. Nu simţea nevoia să
vorbească. Privirea luli inteligentă, zâmbetul, felul lui distins de a
se purta, seninătatea care îl învăluia şi pe care o răspândea,
trebuia să o cucerească pe Jacqueline. Christophe, prin contrast,
îl punea în valoare pe Olivier. Ea nu exterioriza nimic, de frica
sentimentului pe care îl simţea născlndu-i-se şi continua să nu
stea de vorbă decât cu Christophe: dar vorbeau despre Olivier.
Christophe, prea bucuros că putea povesti despre prietenul său,
nu-şi dădea seama de plăcerea pe care acest subiect de discuţie i-
o provoca Jacquelinei. Christophe vorbea şi despre sine, iar ea îl
asculta cu bunăvoinţă, cu toate că nu o interesa deloc; apoi, pe
nesimţite, readucea convorbirea la epoci din viaţa lui în care era
amestecat şi Olivier.
Drăgălăşeniile Jacquelinei erau primejdioase pentru un tânăr
care nu se ferea. Fără să-şi dea seama, Christophe se îndrăgosti
de ea; îi făcea plăcere s-o vadă cât mai des; se îmbrăca mai cu
îngrijire; şi un simţământ, pe care îl cunoştea bine, reîncepu să-şi
amestece duioasa şi totodată vesela lui lâncezeală în tot ce
gândea. Olivier se îndrăgostise şi el, chiar din primele zile şi,
crezându-se dat la o parte, suferea în tăcere. Christophe îi sporea
suferinţa, povestindu-i cu bucurie, când se înapoia de la familia
Langeais, convorbirile cu Jacqueline. Gândul că-i putea plăcea
Jacquelinei nici nu-i trecea prin minte lui Olivier. Cu toate că
trăind alături de Christophe căpătase un oarecare optimism, se
îndoia de sine; nu putea crede că va fi vreodată iubit şi se privea
cu ochi prea realişti: – cine ar fi oare vrednic de a fi iubit, dacă ar
fi numai pentru meritele lui şi nu pentru acelea ale
încântătorului’ şi prea îngăduitorului zeu al amorului?
Într-o seară, când fuseseră invitaţi de familia Langeais, simţi că
ar fi prea nenorocit s-o vadă din nou pe indiferenta Jacqueline; şi,
pretextând oboseala, îi zise lui Christophe să se ducă singur.
Christophe, care nu bănuia nimic, plecă vesel. În egoismul său
nevinovat, nu se gândea decât le plăcerea de-a o avea pe
Jacqueline numai pentru el. Nu-i fu dat să se bucure multă
vreme. La vestea că Olivier nu vine. Jacqueline luă îndată un aer
îmbufnat, mânios, plictisit, dezamăgit; nu mai avea nicio poftă să
placă; nu-l asculta pe Christophe, răspundea la întâmplare; şi,
umilit, o văzu înăbuşindu-şi un căscat nervos. Îi venea să plângă.
Deodată părăsi petrecerea şi nu mai reapăru.
Christophe se întoarse acasă abătut. Tot drumul căută să-şi
lămurească această neaşteptată schimbare; unele sclipiri de
adevăr începură să-i mijească. Acasă, îl găsi pe Olivier care-l
aştepta şi care-l întrebă cu un aer care voia să pară indiferent,
noutăţi despre serată. Christophe îi istorisi insuccesul lui. Pe
măsură ce vorbea, vedea cum chipul lui Olivier se lumină.
— Şi această oboseală? Zise el. De ce nu te-ai culcat?
— O! Mă simt mai bine – răspunse Olivier – nu mai sunt obosit
de loc.
— Da, cred – spuse cu ironie Christophe – ţi-a prins foarte bine
că n-ai venit cu mine.
Tl privi cu dragoste, şiret, şi se duse în odaia lui; acolo, când fu
singur, începu să râdă, să ridă fără zgomot, până la lacrimi:
— Isteaţa! Gândi el. Îşi bătea joc de mine! Şi el de asemenea mă
înşela. Ce bine se prefăceau!
Din clipa aceea, smulse din sufletul lui orice gând pentru
Jacqueline; şi, după cum o cloşcă îşi cloceşte cu îndârjire ouăle,
tot astfel cloci el romanul celor doi tineri îndrăgostiţi Fără a părea
că cunoaşte taina fiecăruia, fără a duce vorba de la unul la
celălalt, îi ajuta în taină.
Crezu, în mod serios, că e de datoria lui să cunoască caracterul
Jacquelinei, pentru a vedea dacă Olivier ar putea fi fericit cu ea.
Şi cum era neîndemânatic, o plictisea pe Jacqueline cu întrebări
stranii în privinţa gusturilor ei, a moralităţi sale…
— Ce imbecil I Ce se amestecă? Gândea furioasă Jacqueline,
nerăspunzându-i şi întorcându-i spatele.
Şi Ol’ivier înflorea de bucurie când vedea că Jacqueline nu-l
mai bagă în. Seamă pe Christophe. Şi Christophe înflorea şi el de
bucurie atunci, văzându-l pe Olivier fericit. Bucuria lui se exprima
într-un fel mult mai zgomotos decât aceea a lui Olivier. Şi cum
această bucurie nu părea să aibă vreo explicaţie, Jacqueline, care
nu-şi închipuia că Christophe vedea limpede dragostea pe care n-
o dibuise încă singură, îl găsea de nesuferit; nu putea înţelege
cum de Olivier se putuse lega de un prieten atât de vulgar şi de
plicticos.
Bunul Christophe îi ghicea gândurile şi îşi făcea o şăgalnică
plăcere să o scoată clin fire; apoi se dădea deoparte, spunând că
are de lucru şi refuzând invitaţiile familiei Langeais, pentru a lăsa
împreună şi singuri pe Jacqueline şi Olivier.
Viitorul însă îl neliniştea. Îşi atribuia o mare răspundere în
căsătoria ce se pregătea; se frământa: căci vedea foarte limpede în
Jacqueline şi se îngrijora de o grămadă de lucruri î întâi bogăţia
fetei, educaţia, mediul din care venea, şi mai ales slăbiciunile el
îşi reamintea de fosta lui prietenă, Colette. Bineînţeles îşi dădea
seama că Jacqueline era mai adevărată, mai sinceră, mai
pasionată; în această mică făptură sălăşluiau aspiraţii aprinse
pentru o viaţă mai curajoasă, o dorinţă aproape eroică.
„Da nu ajunge să doreşti, îşi zicea Christophe, care îşi
reamintea de o glumă cam îndrăzneaţă a amicului Diderot;
trebuie să te ţină şi curelele”.
Voia să-l prevină pe Olivier de primejdie. Dar când ÎI ▼edea
întorcându-se de la Jacqueline, cu ochii scăldaţi de bucurie, nu
mai avea curajul să vorbească.
— Bieţii copii sunt fericiţi! Să nu le tulburăm fericirea.
Încet-încet, afecţiunea lui pentru Olivier îl făcea să
împărtăşească încrederea acestuia. Se liniştea: sfârşi prin a crede
că Jacqueline era aşa cum o vedea Olivier şi cum voia ea însăşi să
fie. Avea atâta bunăvoinţă! H iubea pe Olivier pentru tot ce îl
deosebea de ea şi de lumea ei: pentru că era sărac, pentru că era
neclintit în convingerile-i morale, pentru că era stângaci printre
oameni. Iubea atât de curat şi de întreg încât ar fi dorit să fie ca şi
el de săracă şi chiar uneori… Da, să devină aproape urâtă, ca să
fie şi mai sigură că este iubită numai pentru ea, pentru dragostea
ce-i umplea inima şi de care era însetată… Al erau zile când el era
lângă ea şi simţea că păleşte, cS-i tremură mâinile. Avea aerul că-
şi cam râde de emoţia ei, se prefăcea că e preocupată de altceva,
de-abia îl privea; vorbea cu ironie. Dar dintr-o dată, se întrerupea;
pleca şi se închidea în odaia ei; şi acolo cu uşa zăvorâtă, cu
perdelele trase, şedea cu genunchii strânşi, ca coatele apăsate pe
pântece, cu braţele încrucişate pe piept, stăpânindu-şi bătăile
inimii; stătea aşa, ghemuită, neclintită şi fără răsuflare: nici nu
cuteza să facă vreo mişcare, de teamă să nu-şi alunge fericirea. Şi,
în tăcere, îşi lipea dragostea de trupul ei.
Acum, Christophe se înflăcăra pentru reuşita lui Olivier. Lua
seama de el ca o mamă, îi supraveghea îmbră- cănintea, pretindea
să-i dea sfaturi asupra felului de a se îmbrăca, îi făcea (dar cum!)
nodul la cravată. Olivier, răbdător, îl lăsa în pace, chiar dacă îşi
refăcea cravata când scobora scara şi Christophe nu-l însoţea.
Zâmbea în sinea sa, dar era mişcat de o atât de mare afecţiune.
De altfel, intimidat de dragostea sa, nu era sigur pe sine şi îi cerea
cu plăcere sfaturi lui Christophe; îi povestea vizitele sale.
Christophe era tot atât de mişcat ca şi el; şi uneori, noaptea,
petrecea ceasuri întregi căutând mijloacele care i-ar fi putut netezi
prietenului său calea spre dragoste.
Olivier şi Jacqueline avură convorbirea care le hotărî soarta în
parcul vilei Langeais, din împrejurimile Parisului, situată la
marginea pădurii de la Isle-Adam.
Christophe întovărăşea pe prietenul lui; dar găsise în casă o
armonică şi începuse să dnte, lăsându-i pe îndrăgostiţi să se
plimbe liniştiţi, ceea ce ei, la drept vorbind, nu doreau. Le era
teamă să fie singuri. Jacqueline era tăcută şi puţin potrivnică. La
ultima lor întâlnire, Olivier simţise o schimbare în felul ei de a fi, o
răceală neaşteptată, unele priviri ce-i păreau străine, aspre,
duşmănoase aproape. Îngheţase. Nu îndrăznea să-i ceară vreo
lămurire: ţi era teamă să nu audă din gura aceleia pe care o iubea
vreo vorbă prea crudă. Tremură când îl văzu pe Christophe
îndepărtându-se; i se părea că doar prezenţa lui îl apăra de
lovitură care îl aştepta.
Jacqueline nu-l iubea mai puţin pe Olivier. Îl iubea mai mult
Această o făcea să-i fie potrivnică. Dragostea cu care se jucase
odinioară, pe care o invocase atât, sosise, era acolo; o vedea
deschizându-se în faţa paşilor ei, ca un abis, şi înfricoşată, sărea
înapoi, nu mai înţelegea; se întreba i
— Dar de ce? De ce? Ce însemnează asta î Şi atunci îl privea pe
Olivier eu sclipiri care îl făceau să sufere şi gândea;
 „Cine este omul acesta? “
Nu ştia. Era un străin.
„De ce îl iubesc? “
Nu ştia.
„Îl iubesc oare? “
Nu ştia… Nu ştia; dar totuşi ştia că era prinsă; amoru’ o
încleşta şi era pe cale să se rătăcească în ei, să se piardă cu totul;
voinţa, independenţa, egoismul, visurile ei de
C-da 208 coala 13
Viitor, totul era înghiţit de acest monstru. Şi se încorda cu
mânie, resimţea, câteodată, pentru Olivier, un simţământ aproape
de ură.
Merseră până la marginea parcului, în grădina de zarzavat, pe
care o perdea de pomi înalţi o despărţea de pajişte. Umblau cu
paşi mărunţi, printre aleile mărginite de arbuşti acoperiţi cu
ciorchini de coacăze roşii sau aurii, şi printre straturi de căpşuni,
a căror mireasmă parfuma văzduhul. Era în luna iunie; dar
furtunile răcoriseră atmosfera. Cerul era plumburiu, lumina ca
învăluită; nori joşi se mişcau greoi, târâţi grămadă de vânt. Din
acest mare vânt venind din depărtări, nimic nu se simţea pe
pământ; nicio frunză nu mişca; dar aerul era foarte rece. O mare
melancolie înfăşură totul, lucrurile, inimile lor, scăldate de o
gravă fericire. Şi din fundul grădinii, din casa nevăzută, cu
ferestrele întredeschise, ajungeau până la ei sunetele armonicii,
care îngâna fuga în „mi “bemol de Johann Sebastian Bach. Palizi
şi tăcuţi se aşezară alături, pe marginea unui puţ. Iar Olivier văzu
curgând lacrimile pe obrajii Jacque- linei.
— Plângi? Întrebă el cu buzele tremurânde.
Şi lui îi curseră deopotrivă lacrimile.
O luă de mână. Ea îşi aplecă capu-i bălan pe umărul lui Olivier.
Nu mai încerca să se împotrivească; era învinsă; şi se simţea atât
de uşurată! … Plânseră în tăcere, ascultând muzică sub
mişcătorul baldachin al norilor grei al căror zbor mut părea că
atinge vârfurile copacilor. Se gândeau la tot ce suferiseră – cine
ştie? Poate şi la ce vor mai avea de suferit. Sunt clipe în care
muzica trezeşte întreaga melancolie ţesută în jurul destinului unei
fiinţe omeneşti.
 După un răstimp, Jacqueline îşi şterse ochii şi îl privi pe
Olivier. Şi deodată se sărutară. O fericire nebănuită 1 Sfântă
fericire 1 Deopotrivă de dureroasă pe cât e de duioasă şi de
adâncă! …
Jacqueline întrebă:
— Sora dumitale îţi semăn; -
Olivier fu surprins. Spuse:
— De ce îmi vorbeşti despre ea? O cunoşteai deci?
Ea spuse:
— Christophe mi-a povestit… Ai suferit mult?
Olivier plecă capul, prea mişcat pentru a răspunde.
— Şi eu am suferit mult, zise ea.
Şi vorbi despre prietena dispărută, despre draga ei Marthe; şi
cu inima grea, istorisi cum plânsese, plânsese până nu mai
putuse.
— Mă vei ajuta? — Zise, cu voce rugătoare – o să m-ajuţi să
trăiesc, să fiu bună, să-i semăn puţin? Sărmana Marthe, o s-o
iubeşti şi dumneata?
— Le vom iubi pe amândouă, aşa cum amândouă ne iubesc
acum.
— Aş dori să fie aici!
— Sunt aici!
Rămaseră lipiţi unul de altul; abia răsuflând, îşi simţeau bătăile
inimii. O ploaie măruntă cădea, cădea. Jacqueline se înfioră.
— Să ne întoarcem, zise ea.
Sub pomi era aproape întuneric. Olivier sărută părul ud al
Jacquelinei; ea ridică capul spre el şi el simţi pe buzele sale,
pentru prima dată, buzele îndrăgostite, acele buze de fetiţă
înfrigurată, puţin crăpate. Îşi pierdură aproape cunoştinţa.
Aproape de casă, se opriră din nou.
— Cât eram de singuri, înainte! Spuse el.
Îl uitase deja pe Christophe.
Îşi amintiră, în sfârşit, de el. Muzica tăcuse. Intrară.
Christophe, cu coatele pe armonică, cu capul în mâini, visa şi el la
multe întâmplări din trecut. Când auzi uşa deschizându-se, se
trezi din visare, şi le arătă faţa lui iubitoare, luminată de un
zâmbet grav şi cald. Desluşi în ochii lor cele întâmplate, le strânse
amândurora mâinile şi zise:
— Staţi jos aici. Vreau să vă cânt ceva.
Ei se aşezară şi el cântă la pian tot plinul inimii lui, toată
dragostea lui pentru ei. Oind isprăvi, toţi trei rămaseră tăcuţi.
Apoi, Christophe se sculă şi îi privi. Avea un aer atât de bun şi
părea cu atât mai puternic şi mai înţelept decât ei! Pentru prima
dată, ea îşi dădu seama de ceea ce reprezenta el. Îi strânse în
braţe şi-i spuse Jacquelinei:
— O să-l iubeşti mult, nu-i aşa? O să vă iubiţi mult?
Fură pătrunşi de recunoştinţă. Dar pe dată schimbă vorba,
râse, se îndreptă spre fereastră şi sări în grădină.
În zilele următoare, ÎI sfătui pe Olivier să ceară mâna
Jacquelinei părinţilor ei. Olivier nu îndrăznea de frica refuzului pe
care fi prevedea. Christophe îl îndemnă în acelaşi timp să-şi facă o
situaţie. Chiar dacă ar fi fost agreat de familia Langeais, nu putea
primi averea Jacquelinei, dacă el singur nu era în stare să-şi
câştige pâinea. Olivier gândea ca el, fără să împărtăşească, totuşi,
îndoiala batjocoritoare, puţin comică, pe care o manifestă
Christophe cu privire la căsătoriile bogate. Ideea aceasta era bine
înrădăcinată în capul lui Christophe: anume că bogăţia ucide
sufletul. Cu plăcere ar fi repetat acea glumă a unui sărac înţelept,
spusă unei bogate gâsculiţe care se îngrijea de viaţa viitoare:
— Cum, doamnă, aveţi milioane, şi aţi mai dori încă, colac
peste pupăză, şi un suflet nemuritor?
— Păzeşte-te de femeie – îi spunea lui Olivier, jumătate în
glumă, jumătate în serios – păzeşte-te de femeie, dar de douăzeci
de ori mai mult de femeia bogată. Femeia iubeşte arta, poate, dar
înăbuşă pe artist. Femeia bogată înveninează şi arta şi pe artist.
Avuţia este o boală. Iar femeia o îndură şi mai rău decât bărbatul.
Orice bogat este o fiinţă anormală… Râzi? Îţi baţi joc de mine?
Ehei! Ştie oare vreun bogat ce este viaţa? Simte el oare de aproape
cruda realitate? Şi simte el oare pe obraji sălbatica răsuflare a
sărăciei, cunoaşte mirosul plinii trudite cu greu, al pământului
răscolit? Poale el oare să înţeleagă, vede el oare măcar fiinţele şi
lucrurile? … Odinioară, când eram copil, mi s-a întâmplat o dată
sau de două ori să fiu luat la plimbare în cupeul marelui duce.
Trăsura trecea prin mijlocul câmpiilor cărora le cunoşteam fiecare
fir de iarbă, printre crângurile prin care m& zbenguiam singur şi
pe care le adorăm. Ei bine, nu mai vedeam nimic. Toate aceste
dragi privelişti deveniseră pentru mine tot atât de încremenite şi
de ţepene ca şi imbecilii care mă plimbau. Între câmpii şi inima
mea nu căzuse numai perdeaua alcătuită din aceste suflete
strâmte. Ajungeau doar acele patru seânduri de sub picioarele
mele, această estradă ambulantă, cocoţată deasupra firii. Ca să
simt că pământul îmi e mumă, trebuie să-mi simt picioarele
înfundate în pântecele lui, ca noul născut care deschide ochii pe
lume. Bogăţia taie legătura care uneşte pe om cu ţarina şi care
leagă între ei pe toţi fii pământului. Şi atunci, cum ai vrea tu să
mai fii un artist? Artistul este glasul pământului. Un bogat nu
poate fi un mare artist. I-ar trebui, pentru a putea deveni aşa
ceva, în atât de vitrege condiţii ale soartei, să aibă de o mie de ori
mai mult geniu. Chiar dacă izbuteşte, rămâne întotdeauna un
fruct pârguit în seră. Marele Goethe poate să faci orice ar vrea:
sufletul lui are membrele atrofiate, îi lipsesc organe esenţiale, pe
care le-a ucis bogăţia. Tu, cel prin ale cărui vine nu curge seva lui
Goethe, vei fi sfâşiat de bogăţie, mai ales de femeia bogată, de
care, cel puţin,. Goethe «-a păzit. Singur bărbatul mai poate lupta
împotriva aceste/molime. Are în el atâta înnăscută brutalitate,
atâta humus adunat din instincte aprige şi sănătoase care îl leagă
de pământ, încât singur se mai poate salva. Dar femeia este prada
veninului pe care îl transmite şi celorlalţi. Se complace în
duhoarea parfumată a bogăţiei, nu se mai poate lipsi de ea. O
femeie care, trăind în avuţie, îşi mai păstrează faiima sănătoasă,
este o minune, ca şi un milionar care are geniu… Şi apoi, mie nu-
mi plac monştrii. Cine are mai mult decât îi trebuie ca şi trăiască
este un monstru – un eancer uman care-i macină şi pe ceilalţi.
Olivier râdea i
— Ce vrei? Zicea el. Nu pot să n-o iubesc pe Jacqueline pentru
că nu e săracă şi nici n-o pot sili să devină săracă de dragul meu.
— Ei bine, dacă nu o poţi salva pe ea, cel puţin sal- vează-te pe
tine. Şi este încă cel mai bun fel de a o salva. Păstrează-te curat.
Munceşte.
Olivier nu avea nevoie ca să-i împărtăşească Christophe
scrupulele sale. Mai mult decât dânsul avea sufletul sensibil. Nu
că ar fi luat în serios vorbele umflate, rostite de Christophe,
împotriva banilor: fusese bogat el însuşi, nu ura bogăţia, şi
considera chiar că frumosului obraz al Jacquelinei i se potrivea.
Dar îi era nesuferit gândul că dragostea i-ar fi fost umbrită de
bănuiala vreunui interes. Ceru să fie reprimit la Universitate. Nu
mai putea spera, pentru moment, decât un post modest în vreun
liceu de provincie. Era un trist dar de nuntă oferit Jacquelinei. Ii’
vorbi cu timiditate. La început, Jacqueline îi pricepu cu multă
greutate argumentele; le atribuia unui amor propriu exagerat, pe
care Christophe i-l băgase în cap şi pe care
11 găsea caraghios i când iubeşti, nu-i oare firesc să primeşti cu
inimă deschisă fie bogăţia fie şi sărăcia aceluia pe care îl iubeşti
şi nu este oare urmarea unui siinţă— mint mărunt faptul de a nu
primi de la el o binefacere, care l-ar bucura atât de mult? … În
cele din urmă, însă, împărtăşi proiectul lui Olivier: şi o hotărî
tocmai ceeâ ce era în el mai auster şi mai puţin plăcut; găsi astfel
un prilej de a satisface setea ei de eroism moral. În revoltă
orgolioasă pe care doliul ei o provocase împotriva mediului în care
trăia şi pe care dragostea ei o exalta acum, ajunsese să nege tot
ce în firea ei era în contradicţie cu această ardoare mistică: cu
toată sinceritatea îşi încorda ca un arc întreaga-i făptură, către
un ideal de viaţă foarte curată^ grea şi strălucitoare de fericire…
Piedicile, ca şi ceea ce era mediocru în viitorul ei, totul pentru ea
era o bucurie, de bine şi ce frumos va fi! …
Doamna Langeais era prea preocupată de propria ei persoană
pentrn a vedea ce se petrece în juru-i. De la o vreme, nu se mai
gândea decât la sănătatea ei; şi îşi trecea timpul Îngrijindu-se de
boR imaginare, încercând întâi un doctor, apoi pe altul: fiecare la
rândul său, era pentru ea Mântui- torul; timp de cincisprezece
zile, apoi venea altul la rând. Luni întregi, stătea departe de
căminul său, în case de sănătate foarte costisitoare, unde urma
cu sfinţenie prescripţii copilăreşti. Uitase şi de copil şi de soţ.
Domnul Langeais, mai puţin indiferent, începuse să bănuiască
intriga. Gelozia sa părintească îl vestea. Avea pentru Jacqueline
acea dragoste tulbure şi curată, pe care unii taţi o simt pentru
fetele lor, dar pe care n-o mărturisesc, acel sentiment nedesluşit,
acea curiozitate tainică, voluptuoasă, a- proape sfântă, de a retrăi
în fiinţe rupte din carnea ta, care sunt propria ta imagine şi care
sunt femei. Aceste taine ale inimii sunt străbătute de umbre şi
lumini, pe care mai cuminte e să nu le cunoşti. Până atunci, se
distrase văzându-şi fiica cucerind inimile tinerilor din jurul ei: o
iubea astfel, cochetă, romanţioasă şi totuşi pregătită pentru viaţă
(cum era şi el). Dar, când îşi dădu seama că aventura ameninţa să
devină mai serioasă, se îngrijoră. Începu prin a râde de Olivier, în
faţa Jacquelinei, apoi îl critică cu o oarecare asprime. Jacqueline
râse şi ea la început spunând:
— Nu-l vorbi atât de rău, tată; dacă mai târziu aş vrea să mă
căsătoresc cu el, te-ar stânjeni.
Domnul Langeais sări în sus şi îi spuse că e nebună. Cel mai
sigur mijloc ca să devină nebună de-a binelea. Declară că nu-i va
îngădui niciodată să-l ia pe Olivier. Ea declară că se va căsători cu
el. Vălul se desirămă. Îşi dădu seama că el nu mai avea nicio
însemnătate pentru ea. Egoismul său părintesc nu-şi închipuise
niciodată acest lucra şi fu indignat. Jură că nici Olivier, nici
Christophe nu vor mai călca vreodată la el în casă. Pe Jacqueline
o cuprinse disperarea; şi, într-o bună dimineaţă, când Olivier se
duse să deschidă uşa, o văzu intrând ca o vijelie pe tânăra fată
palidă şi hotărâtă, care îi spuse:
— Răpeşte-mă! Părinţii mei se împotrivesc. Eu vreau. Corn
promite-mă.
Olivier, speriat, dar mişcat, nici nu încercă să discute. Din
fericire, Christophe era acasă. De obicei, era cel mai puţin
cuminte. De data aceasta îi sfătui bine. Le înfăţişă scandalul care
avea să urmeze şi ceea ce vor avea de suferit. Jacqueline,
muşcându-şi buzele furioasă, spuse:
— Ei bine, o să ne omorâm pe urmă.
Departe de a-l speria, acest argument îl hotărî pe Olivier.
Christophe se strădui mult pentru a obţine de la aceşti doi nebuni
puţină răbdare: înainte de a ajunge la aceste mijloace
deznădăjduite, trebuiau încercate celelalte; Jacqueline să se
întoarcă acasă; el, Christophe, se va duce să-l vadă pe domnul
Langeais şi va pleda cauza lor.
Straniu avocat! La primele cuvinte pe care le rosti, domnul
Langeais era să-l dea afară; apoi văzu ridicolul situaţiei şi râse.
Treptat-treptat, seriozitatea interlocutorului său, expresia lui
cinstită şi convinsă îi impuneau; totuşi, nu vru să recunoască şi
continua 9Ă-1 înfrunte cu reflecţii ironice. Christophe se prefăcea
că nu le aude: dar la unele săgeţi mai usturătoare, se oprea şi se
zbârlea în tăcere, ca ariciul; apoi o lua de la capăt. La un moment
dat, bătu uşor cu pumnul în masă şi spuse:
— Vă rog să mă credeţi că vizita pe care v-o fac nu-mi este de
loc plăcută; trebuie să mă stăpânesc pentru a nu lua în seamă
unele dintre vorbele dumneavoastră; dar socotesc că e de datoria
mea să vă vorbesc; şi o fac. Uitaţi-mă, aşa cum încerc eu însumi
să uit de mine, şi reflectaţi la tot ceea ce vă spun.
Domnul Langeais ascultă: şi când auzi vorbindu-se de proiectul
de sinucidere, ridică din umeri şi încercă să râdă; dar fu răscolit.
Era prea inteligent pentru a lua drept o glumă o asemenea
ameninţare; ştia că trebuie să ţii seama de descumpănirea unei
fete îndrăgostite. Odinioară, una dintre amantele Iul, o fată veselă
şi răsfăţată, pe care nu o crede® în stare să-şi pună în aplicare
ameninţarea, îşi trăsese un glonte sub ochii lui; nu murise pe loc;
revedea necontenit scena… Nu, nu poţi fi sigur de nimic cu
nebunele astea. I se strânse inima… „ţi vrea? Ei bine, fie, treaba
ei, proastă! … *• Ar fi acceptat orice, dedt să-şi Împingă fata la
cine ştie ce deznădejde. Desigur, i-ar fi fost uşor să folosească
diplomaţia, să se prefacă a consimţi, să câştige timp, să încerce să
despartă pe nesimţite pe Jacqueline de Olivier. Dar pentru
aceasta, ar fi trebuit să-şi dea mai multă osteneală decât voia, sau
putea. Şi apoi, era un om slab; şi numai faptul că-i spusese
Jacquelinei cu violenţă „Nuu îl îmboldea acum să zică „Da “. La
urma urmei, ee ştim despre viaţă? Copila avea poate dreptate.
Marea problemă era să iubeşti. Domnul Langeais ştia că Olivier
este un băiat serios şi care, poate, ave* şi talent… îşi dădu
consimţământul.
Seara, înainte de căsătorie, cei doi prieteni vegheară o parte din
noapte. Nu voiau să piardă nimic din aceste ultime ceasuri ale
unui trecut scump.
— Dar era deja trecutul. Ca acele triste despărţiri pe peronul
unei gări, dnd se prelungeşte aşteptarea înainte de plecarea
trenului: te încăpăţânezi să rămâi, să te uiţi, să vorbeşti. Dar
inima nu mai e acolo; prietenul a plecat… Christophe încerca să
vorbească. Se opri în toiul unei fraze, văzând privirea îndepărtată
a lui Olivier, şi spuse cu un surâs:
— Cât eşti de departe deja 1
Olivier îşi ceru iertare. Era întristat că gândul îi alunecă aiurea
în aceste ultime clipe de intimitate trăite cu prietenul său. Dar
Christophe îi strânse mâna, şi spuse:
— Lasă, nu te sili. Sunt fericit. Visează, copile.
Stătură cu coatele pe pervazul ferestrei, unul Ungă celălalt, în
noapte, privind grădina. După un răstimp, Christophe îi spuse lui
Olivier:
— Fugi de mine? Crezi că o să-mi scapi? Te gândeşti la
Jacqueline. Dar am să-ţi fee în ciudă. Şi eu mă gândesc la ea.
— Dragul meu – zise Olivier – şi eu care mă gândeam la tine! Şi
care…
Tşi curmă vorba.
Christophe îi sfârşi fraza ridnd:
— … şi care îmi dădeam atâta osteneală ce să o fee! …
 Christophe se gătise pentru căsătorie, era aproape elegant. Nu
se făcu ceremonie religioasă. Şi Olivier, indiferent ţi răzvrătita
Jacqueline vrură aşa. Christophe scrisese pentru ceremonia de la
primărie o bucată simfonici; dar se răz- gândi, cugetând la ceea ce
este o cununie civilă: găsea ridicole aceste solemnităţi. Trebuie să
iii, pentru a crede în ele, lipsit şi de credinţi şi de simţul libertăţii.
CSnd un catolic adevărat îşi di silinţa şi devină un liber cugetător,
nu o face pentru a atribui un caracter religios unui funcţionar
civil. Între Dumnezeu şi libera conştiinţă, nu este loc pentru o
religie de stat.
Căsătoria lui Olivier şi a Jacquelinei nu era făcută pen-^ tru a
inspira lui Christophe regretul pentru hotărârea luată. Olivier îl
asculta cu un aer absent, puţin ironic, pe primar, care tămâia
greoi pe tinerii -căsătoriţi, familia bogată şi martorii decoraţi.
Jacqueline nu asculta şi, pe furiş, scotea limba către Simone
Adam, care o pândea; pariase cu ea că această ceremonie va lăsa
rece", şi era pe punctul de a câştiga; aproape că nici nu se gândea
că era ea aceea care se mărita t acest gând o distra. Ceilalţi pozau
pentru galerie; şi galeria îi binocla. Domnul Langeais se împăuna;
oricât de sinceră.ar fi fost dragostea lui pentru fiica sa,
preocuparea lui de căpetenie era să observe prezenţele, pentru a
şti dacă nu se strecuraseră greşeli în listele lui de invitaţi. Singur
Christophe era emoţionat; întrupa în el şi pe părinţi, şi pe tinerii
căsătoriţi, şi pe primar: şi nu-l pierdea din ochi pe Olivier, care
nici nu se uita la el.
Seara, tânăra pereche plecă în Italia. Christophe şi domnul
Langeais îi conduseră la gară. Îi vedeau bucuroşi, fără păreri de
rău, cu nerăbdarea pe care nu o ascundeau, de a f deja plecaţi.
Olivier avea aerul unui adolescent, iar Jacqueline părea o fetiţă…
Melancolicul şi duiosul farmec al acestor plecări! Tatăl este puţin
trist văzându-şi fată răpită de un străin, şi pentru ce! … şi pentru
totdeauna departe de el. El nu resimţeau decât un sentiment de
îmbătătoare descătuşare. Viaţa nu mai are piedici; nimic nu-i mai
opreşte; se pare că au ajuns pe culme: poţi să mori acum, ai totul,
nu te mai temi de nimic… Mai târziu, vezi că nu era decât un
popas. Drumul continuă, şerpuind în jurul muntelui: şi puţini
oameni ajung la al doilea popas…
Trenul îi duse, în noapte. Christophe ■ji domnul Langeais se
întoarseră Împreună. Christophe spuse cu naivitate:
— Iată-ne acum văduvi!
 Domnul Langeais începu să râdă. Ţi plăcea Christophe, pe care
începuse să-l cunoască. Îşi luară rămas bun şi fiecare Îşi văzu de
drum. Le părea rău. Dar era un amestec de tristeţe şi duioşie.
Singur, în odaia sa, Christophe gândea:
„Ce e mai bun în sufletul meu e fericit-.
În camera lui Olivier nimic nu fusese schimbat. Cei doi prieteni
hotărâseră că până la întoarcerea lui Olivier şi până la
amenajarea noii locuinţe, mobilele şi amintirile lui Olivier să
rămână la Christophe. Era ca şi cum ar mai fi fost încă acolo.
Christophe privi fotografia Antoinettei, o puse pe masa lui, şi o
întrebă:
— Micuţo, eşti mulţumită?
Scria des – chiar prea mult – lui Olivier. Primea de la el puţine
scrisori, distrate şi din ce în ce mai îndepărtate sufleteşte. Era
decepţionat, dar nu prea îndurerat. Voia să creadă că aşa era’
firesc să fie şi viitorul prieteniei lor nu-l neliniştea.
Singurătatea nu-l apăsa. Diiţi potrivă: pentru cât i-ar fi plăcut,
nu era niciodată destul de singur. Protecţia ziarului Grand
Journal începuse să-l stânjenească. Arsene Gamache era gata’ să
creadă că avea drepturi de proprietate asupra celebrităţilor pe
care îşi dăduse osteneală să le descopere: i se părea firesc ca
aceste glorii să fie împletite cu a lui, aşa precum Ludovic al XIV-
lea întrunea în jurul tronului său pe Moliere, Le Brun şi Lulli2.
Christophe socotea că autorul Imnului către Aegir nu era în mod
mai imperial stânje- nitor pentru artă, decât patronul său de la
Grand Journdl. Căci ziaristul, care nu se pricepea mai bine decât
împăratul, avea ca şi acesta, păreri foarte bine stabilite asupra
artei; după părerea sa, ceea ce lui nu-i plăcea nici nu trebuia să
existe; decretă că e rău şi periculos; şi-l distrugea, în interesul
binelui public. Spectacol comic şi îngrijorător, aceşti oameni de
afaceri bădărani, inculţi, care aveau pretenţia să domine nu
numai politica şi banul, ci şi spiritul, căruia îi dăruiau o cuşcă,
zgardă şi- un blid de mâncare, sau, în cazul unui refuz, erau în
stare să asmuţă asupra Iul miile de imbecili, din care îşi făcuseră
haita lor ascultătoare! Christophe nu era omul să se lase dăscălit.
Găsise foarte nelalocul său ca un măgar să-i spună ceea ce
trebuia sau nu să facă în ale muzicii, şi îi dădu să înţeleagă că
arta cere mai multă pregătire decât politica. Refuză, fără multă
argumentare, propunerea de a scrie muzica pentru un libret
stupid, pe care autorul, unul dintre primii redactori ai ziarului,
căuta să-l plaseze şi pe care patronul îl recomandă. Aceasta
provocă o oarecare răceală în relaţiile dintre el şi Gamache.
Dar lui Christophe nu-i păru rău. Abia ieşit din umbră, nu
dorea decât să se piardă din nou în ea… Se găsea „expus în acea
puternică lumină, în care te contopeşti cu ceilalţi! “Prea multă lume
se ocupa de dânsul. Medită la acestc cuvinte ale lui Goethe:
„Când un scriitor s-a făcut cunoscut printr-o lucrare de valoare
publicul caută să-l împiedice să o producă pe a doua… Talentul
care se reculege este Unt fără voia sa în viitoarea lumii, fiindcă
fiecare crede că ar putea să-şi însuşească o părticică din el “.
Închise aşadar uşa lumii din afară şi, în propria sa casă, adună
în juru-i câţiva vechi prieteni. Revăzu familia Arnaud, pe care o
cam părăsise. Doamna Amaud, care stătea singură o parte din zi,
avea toată vremea ca să se gândească la necazurile altora. Se
gândea la golul pe care ’plecarea lui Olivier îl lăsase în sufletul lui
Christophe; şi, ânfruntându-şi timiditatea, îl pofti, la masă. Dacă
ar fi îndrăznit, i-ar fi propus să vină din când în când la el, să se
ocupe puţin de gospodăria lui; dar nu avu curajul; şi, fără
îndoială, era mai bine; căci lui Christophe nu-i plăcea să se ocupe
cineva de el. Dar primi invitaţia la masă şi luă obiceiul să se ducă
regulat, seara, la familia Amaud.
Găsi pe aceşti soţi, atât de uniţi, în aceeaşi atmosferă de
dragoste, puţin îndurerată, mai cenuşie decât înainte. Amaud
trecea printr-o perioadă de depresiune morală, pricinuită de uzură
vieţii lui de profesor – această viaţă de muncă istovitoare, care
reîncepe în fiecare zi, identică cu aceea din ajun, aidoma unei roţi
ce se învârteşte pe loc, fără să se oprească niciodată, fără să
înainteze vreodată. Deşi foarte răbdă- dător, bietul om trecea
printr-o criză de descurajare, tl supărau unele nedreptăţi, găsea
că devotamentul lui era zadarnic Doamna Arnaud îl îmbărbăta cu
vorbe bune; părea tot atât de liniştită ca odinioară; dar fata îi era
mai tristă. Christophe, faţă de ea, îl felicita pe Arnaud că are o
soţie atât de înţeleaptă.
— Da – zicea Arnaud – este o fală bună, nimic nu o tulbură
niciodată. Are noroc; şi eu la fel. Dacă viaţa pe care o duce’ar fi
făcut-o să sufere, cred că aş fi fost pierdut.
Doamna Arnaud roşea şi tăcea. Apoi, cu glasu-i liniştit, vorbea
despre altceva.
— Vizitele lui Christophe erau o adevărată binefacere pentru ei;
aduceau lumină, iar la rându-i, el însuşi se încălzea cu drag la
aceste suflete de elită.
Căpătă o altă prietenă Sau mai bine zis o căută, căci cu toate
că dorea să-l cunoască, ea nu ar fi făcut efortul de a veni la el.
Era o fată trecută de douăzeci şi cinci de ani, muziciană,
premianta întâi la pian a Conservatorului din Pariş; o chema
Cecile Fleury. Era mică, destul de îndesată. Avea sprâncene
groase, ochi mari, frumoşi, umezi, nasul scurt şi gros, cam cârn,
puţin roşu, ca un cioc de raţă, buze groase, bune şi calde, bărbia
energică, solidă, grasă, fruntea nu prea înaltă, dar largă. Părul era
strâns la spate într-iin coc mare. Avea braţe puternice şi mâini de
pianistă, mari, cu degetul mare îndepărtat, cu capetele degetelor
pătrate. Aveai impresia că din întreaga-i făptură emana o sevă
greoaie, o sănătate rustică. Trăia împreună cu maică-sa, pe care o
iubea mult: o femeie de treabă, pe care muzica nu o interesa
deloc, dar care vorbea totuşi despre ea, de mult ce tot auzea
vorbindu-se şi care ştia tot ce se petrece în Muzicopolis. Ducea o
viaţă măruntă, dădea lecţii toată ziua, şi uneori concerte, despre
care nu pomenea niciun critic Se întorcea târziu a- casă, pe jos
sau cu omnibusul, frântă de oboseală dar bine dispusă; şi-şi făcea
cu sârguinţă gamele şi pălăriile, vorbind mult, plăcându-i să râdă,
cântând adesea, aşa, fără rost.
Nu fusese răsfăţată de viaţă. Cunoştea preţul unei modeste
bunăstări, câştigate prin propriile sale eforturi, bucuria unei mici
plăceri, unui mic progres imperceptibil în situaţia sau în arta ei.
Da, dacă câştiga doar cu cinci franci mai mult în luna aceasta
decât în cea trecută, sau dacă izbutea să execute bine acel pasaj
din Cho’pin, pe care îl studia de săptămâni – era mulţumită
Munca ei, care nu era deloc exagerată, era tocmai pe măsura
posibilităţilor ei şi o satisfăcea ca o higienă raţională. Să cânţi la
pian, să cânţi din gură, să dai lecţii, toate acestea îi produceau o
îrttprejfe plăcută de activitate împlinită, normal şi regulată, şi în
aceiaşi timp o situaţie materială modestă şi un succes liniştit»
Avea o straşnică poftă de măticare, se hrănea bine, dormea bine şi
nu era niciodată bolnavă.
Cu o judecată dreaptă, ponderată, fără pretenţii, perfect
echilibrată, nimic nu o frământa: căci trăia în clipa de faţă, fără a-
i păsa de ceea ce a fost înainte, sau de ceea ce va fi mai tirzâu. Şi,
cum era sănătoasă, cum viaţa ei era într-o oarecare măsură la
adăpostul surprizelor soartei, era mai întotdeauna mulţumită. Îi
făcea tot atâta plăcere să cânte la pian, să se ocupe de gospodărie
sau să vorbească despre treburi casnice, sau chiar să nu facă
nimic. Ştia să trăiască, nu de pe o zi pe alta (era econoamă şi
prevăzătoare), dar clipă cu clipă. Nu o frământa niciun idealism;
singurul pe care îl avea, dacă se poate spune, era burghez,
împrăştiat molcom în tot ce făcea, distribuit în toate momentele
vieţii ei şi constă în a iubi liniştit tot ceea ce făcea, orice ar fi
făcut. Se ducea ta biserică, duminica; dar sentimentul religios nu
ocupă aproape niciun loc în viaţa ei. Admira pe exaltaţi în genul
lui Christophe, care au o credinţă sau geniu; dar nu-i invidia:
oare la ce i-ar fi putut folosi ei neliniştile sau geniul lor?
Cum putea oare simţi muzica lor? Nu ar fi putut s-o explice.
Dar ceea ce ştia este că o simţea. Superioritatea ei asupra
celorlalţi virtuozi consta în puternicu-i echilibru fizic şi moral; în
acel belşug de viaţă, fără patimi personale, patimile străine
găseau un teren bogat, prielnic pentru a înflori. Nu o tulburau.
Toate acele teribile patimi, care măcinaseră pe artist, ea le
interpreta cu toată energia lor, fără a fi atinsă de otrava pe care o
conţineau; "nu le resimţea decât puterea şi oboseala’
binefăcătoare care le urmă. Când sfârşea de executat o bucată,
era leoarcă de năduşeală, istovită; surâdea calmă şi era
mulţumită.
Christophe, ascultând-o într-o seară, fu mişcat de felul ei de a
cânta. Se duse să-i strângă mâna? După concert. Fu
recunoscătoare: la concert fusese lume puţină, aşa încât nu se
putea simţi blazată de prea multe complimente. Cum nu avusese
nici dibăcia de a se înregimenta în vreun cerc muzical, nici
viclenia de a-şi înrola în urmă-i o trupă de adoratori, cum nu
încerca să se distingă nici prin vreo tehnică exagerată, nici prin
vreo interpretare fantezistă a opercla» muzicale consacrate, nici
nu-şi însuşise exclusivitatea cută- ruia sau culâiuia mare
maestru, a lai Johann Sebastian Bach sau a lui Beethoven, cum
nu avea teorii asupra operelor pe care le interpreta, mulţumindu-
se doar să le cânte aşa cum simţea – nimeni nu o băga în seamă,
iar criticii o ignorau: nimeni nu le spusese că ea este o bună
pianistă: iar singuri, nu şi-ar ţi putut da seama.
Christophe o revăzu deseori pe Cecile. Această iată puternică şi
liniştită îl atrăgea ca o enigmă. Era viguroasă şi apatică. Indignat
că nu era de loc cunoscută, îi propusese să-i facă oarecare faimă
prin prietenii săi de la Grand Journal. Dar, deşi îi plăcea foarte
mult să fie lăudată, 11 rugase să nu facă niciun demers în acest
sens. Nu voia să lupte, să-şi dea osteneala, să stârnească invidii;
voia să trăiască în pace. Nu se vorbea despre ea: cu atât mai bine
1 De loc invidioasă, era cea dinţii care se minună de telmica altor
virtuozi. Nici ambiţii, nici dorinţe. Spiritul ei era mult prea leneş!
Când nu trebuia să facă un lucru imediat şi precis, nu făoea
nimic, dar nimic; nici nu visa măcar; nici noaptea, în pat: dormea,
sau nu se gândea la nimic. Nu avea acca maladivă obsesie a
căsătoriei, care otrăveşte viaţa fetelor ce se tem să nu rămână
nemăritate. Când o întrebai dacă nu i-ar plăcea să aibă un bărbat
bun:
— Na! — Zicea ea – de ce nu un venit de cincizeci de mii de
livre? Trebuie să iei ceea ce ai. Dacă ţi se oferă, cu atât mai bine!
Dacă nu, te lipseşti. Nu este un motiv dacă n-ai prăjitură să nu
găseşti bună pâinea proaspătă… Mai ales când ai minc-at multă
vreme pâine uscată!
— Şi aşa – spunea maică-sa – sunt destui oameni care nici
uscată nu o au în fiecare zi!
Cecile avea motive să se îndoiască de bărbaţi. Tatăl ei, care
murise de câţiva ani, fusese o fiinţă slabă şi leneşă, care făcuse
mult rău nevestei sale şi alor săi. Avea şi un frate care ajunsese
rău; nu prea se ştia ce devenise; din timp în timp reapărea ca să
ceară bani; se temeau de el, le era ruşine, le era frică de ceea ce
puteau afla despre el, de la o zi la alta; şi totuşi le era drag.
Christophe îl întâlni o dată. Era la Câcile; cineva sună la uşă;
mama se duse să ’deschidă. Din odaia de alături se auzi o
convorbire pe un ton care se ridica din când în când. Cecile, care
părea tulburată, ieşi şi ea, lăsându-l pe Christophe singur.
Discuţia continua, iar vocea străină devenea ameninţătoare,
Christophe crezu de datoria lui să intervină: deschise uşa. De-
abia avu vreme să desluşească un om tânăr, puţin cocoşat, care îi
întorcea spa- tele: Cecile se repezi la Christophe şi îl rugă să se
întoarcă în cameră. Se întoarse cu dânsul; se aşezară în tăcere. În
camera de alături, musafirul mai ţipă câteva minute, apoi plecă,
trântind uşa, Atunci, Cecile oftă şi-i spuse lui Christophe:
— Da… este fratele meu.
Christophe înţelese.
— A ’. Zise el… Ştiu… Şi eu am. Unul…
Cecile îi luă mâna şi, cu o înţelegere duioasă:
— Şi dumneata?
— Da, făcu el… Sunt bucuriile familiei.
 Cecile râse; şi schimbară vorba. Nu, bucuriile familiei nu aveau
nimic îneântător pentru ea; iar gândul căsătoriei nu o fermecă:
bărbaţii nu făceau prea multe parale. Socotea că viaţa ei
independentă avea multe avantaje: maică-sa oftase destul după
această libertate; n-avea de loc poftă s-o piardă. Singurul vis pe
care, trează, se amuza să-l urzească era – dacă s-ar fi putut într-o
zi, mai târziu, Dumnezeu ştie când! — Să nu mai dea lecţii şi să
trăiască la ţară. Dar nici măcar nu-şi dădea osteneala să-şi
închipuie amănuntele a- cestei vieţi: găsea obositor să se
gândească la ceva atât de nesigur; mai bine să dormi, sau să-ţi
vezi de treabă…
În aşteptarea castelelor din Spania, închiria în fiecare vară, în
împrejurimile Parisului, o ■ căsuţă la o depărtare de douăzeci de
minute cu trenul, unde locuia singură cu maică-sa. Locuinţa era
destul de departe de gară, singuratică, pierdută în mijlocul unor
locuri virane, care purtau numele de câmpii; şi Cecile se întorcea
adesea târziu, în puterea nopţii. Dar nu se temea; nu credea în
primejdii. Avea ea un revolver; dar îl uita întotdeauna acasă. De
altfel, de-abia ştia să-l mânuiască.
Când se ducea la ea, Christophe o punea să cânte. Îl
impresiona puterea-i de pătrundere a operelor muzicale, mai ales
când, cu un singur cuvânt, o putea pune pe adevăratul drum al
sentimentului ce trebuia exprimat. Băgase de seamă că avea o
voce minunată pe care ea nici măcar n-o bănuia. O silise să
studieze şi o punea să interpreteze vechi lieduri germane, sau
propriile sale bucăţi; ei îi făcea plăcere şi progresa surprinzător
pentru amândoi. Era deosebit de înzestrată. Scânteia muzicii
căzuse ca un miracol asupra a- cestei fete de mic-burghezi
parizieni, lipsiţi, în genere, de orâce sentiment artistic. Philomfele
* (aşa o botezase el) vorbea uneori despre muzică cu Christophe,
dar totdeauna într-un fel practic; niciodată într-un chip
sentimental; părea ci nu o interesează decât tehnica pianului şi a
cântecului. De cele mai multe ori, când erau • împreună, dar fări
să faci muzică, vorbeau despre lucrurile cele mai burgheze:
gospodărie, bucătărie, viaţă oasnică. Şi Christophe, care nu ar fi
suportat nicio clipă astfel de discuţii cu o burgheză, le găsea
fireşti cu Philomele.
Petreceau astfel seri întregi, singuri, iubindu-se cu adevărat, cu
o afecţiune liniştită şi aproape rece. Într-o seară, când venise la
cină şi, luându-se cu vorba, întârziase mai mult ca de obicei,
izbucni o furtună puternică. Qnd vru să plece oa să prindă
ultimul trai, ploaia şi vântul se şi dezlănţui- seră; ea îi zise:
— Nu te duce! O să pleci mâine dimineaţă.
Se culcă în salonaş, pe un pat improvizat. Un perete subţire, de
scânduri, îl despărţea de odaia de culcare a Ce- cilei. Uşile nu se
închideau. Auzea, din patul său, scârţâitui celuilalt pat şi
răsuflarea liniştită a tinerei femei. Cinci minute mai târziu,
adormise; iar el, puţin timp după aceea făcu la fel, fără ca umbra
unui gând tulbure să-i fi atins vreo clipă.
Tot pe atunci, veneau la el şi alţi prieteni necunoscuţi, pe care
începea să-i atragă descifrarea operelor lui Christophe. Cei mai
mulţi dintre ei locuiau departe de Pariş, sau izolaţi, în casele lor,
şi nu ar fi avut prilejul să-l întâlnească vreodată. Succesul, fie tat
de grosolan, are totuşi ceva bun i face cunoscut pe artist miilor de
oameni de treabă, îndepărtaţi, pe care acesta nu i-ar fi clintit
niciodată, fără acele stupide articole de ziar. Ohristophe intră în
relaţii cu câţiva dintre ei. Erau tineri, singuri, ducând o viaţă grea,
tinzând cu întreaga lor fiinţă către un ideal de care nu erau siguri;
sorbeau cu nesaţ din sufletul de frate al lui Christophe. Erau
oameni mărunţi, din provincie: după ce li citeau liedurile, îi
scriau, ca şi bătrânul Schulz, se simţeau contopiţi cu el. Erau
artişti nevoiaşi – printre alţii, un compozitor – care nu ajunseseră,
care nu puteau ajunge, nu numai la succes, dar nici măcar la
exprimarea propriei lor personalităţi, şi care erau fericiţi să-şi
vadă gândurile realizate datorită lui Christophe. Dar cei mai dragi
dintre toţi, poate, li erau aceia care-i scriau fără să-şi dea în vileag
numele, şi care, simţindu-se astfel mai liberi la vorbă, îşi revărsau
cu naivitate, caldă lor încredere în acest frate mai mare ce le
venea În ajutor. Christophe era întristat când se gândea că nu va
cunoaşte niciodată aceste suflete încântătoare, pe care le-ar fi
iubit cu atâta bucurie; şi săruta la întâmplare una dintre aceste
scrisori necunoscute, precum şi cel ce o scrisese sărutase liedurile
lui Christophe; şi fiecare gândea la rându-i:
„Pagini dragi, ce bine îmi faceţi 1 “
Astfel, se forma, în jurul lui, după ritmul obişnuit al celor din
întregul univers, toată această mică familie a geniului, strâns
unită, care se hrăneşte din el şi ÎI hrăneşte, care încetul cu
încetul creşte, sfârşind prin a forma un suflet mare colectiv, al
cărui focar este, ca o lume incandescentă ca o planetă morală ce
gravitează în spaţiu, contopindu-şi corul frăţesc cu armonia
sferelor cereşti.
Pe măsură ce se ţeseau legăturile misterioase între Christophe
şi prietenii lui nevăzuţi, în gândirea sa artistică izbucnea o
revoluţie; devenea mai largă şi mai omenească. Nu mai voia o
muzică de felul unui monolog, un cuvânt care să-ţi vorbească
numai ţie şi, cu atât mai puţin, o construcţie savantă bună doar
pentru oamenii de meserie. Voia să fie e împărtăşire întru toţi
oamenii. Arta nu e vie dedt dacă se contopeşte cu ceilalţi. Johann
Sebastian Bach, în cele mai grele ceasuri de izolare, rămânea
legat de ceilalţi prin credinţa religioasă pe care o exprima în artă
să. Haendel şi Mozart, prin forţa lucrurilor, scriau pentru public
şi nu pentru ei înşişi. Chiar Beethoven trebui să ţină seamă de cei
mulţi. Aceasta e salutar. Este bine ca omenirea să-i reamintească
din când în dnd geniului;
— Ce este pentru mine în arta ta? Dacă nu este nimic, pleacă t
Din această constrângere, cel dintâi care dştigă este geniul.
Desigur, sunt artişti mari care nu se exprimă decât pe ei înşişi
Dar cei mai mari sunt aceia a căror inimă bate pentru toţi. Cel ce
vrea să-l vadă pe Dumnezeu trăind, faţă în fată, trebuie să-l caute
nu pe firmamentul gol al gândirii sale, ci în dragostea de oameni.
Artiştii contemporani erau departe de această dragoste Ei nu
scriau decât pentru o elită vanitoasă, mai mult sau mai puţin
anarhistă, dezrădăcinată de viaţa socială şi care îşi făcea o glorie
din a nu împărtăşi prejudecăţile şi patimile
C-da 208 coala 13
Omenirii întregi, sau care îşi făcea din aceasta un joc. Grozavă
glorie, să te smulgi de viaţă, pentru a nu semăna cu ceilalţi! Să
moară, mai bine 1 Noi mergem cu cei ce trăiesc, ne hrănim la
sânul pământului, la ce este mai adine şi mai sfânt în rasele
noastre, la dragostea lor de familie şi de glie. În secolul cel mai
liber, în poporul care avea cultul cel mai fierbinte pentru frumos,
tinărul prinţ al Renaşterii italiene, Rafael, glorifica maternitatea în
madonele sale transteverine. Cine oare ne va face, în muzică o
Madonna della sedia14? Cine ne va scrie o muzică pentru toate
ceasurile vieţii? Nu aveţi nimic, nu aveţi nimic în Franţa. Atunci
când vreţi să daţi cântece poporului nostru, nu puteţi decât să
transpuneţi muzica maeştrilor germani din trecut. Totul este de
făcut, sau de refăcut, în arta voastră, din temelie şi până în

14 Madona in jilţ, pictură de RafaeL

creştet…
Christophe şi Olivier, care era acum instalat într-un oraş de
provincie, îşi scriau. Christophe căuta să întreţină între ei, prin
corespondenţă, acea colaborare care îşi dăduse roadele pe vremea
când locuiseră împreună. Dorea de la Olivier frumoase texte
poetice, care să fie expresia gândurilor ş* acţiunilor de fiecare zi,
asemănătoare cu acelea care fac miezul liedurilor germane de
demult. Fragmente scurte din cărţi sfinte, din poeme hinduse, din
filosofi greci antici, odelete religioase sau morale, mici tablouri ale
naturii, emoţii de dragoste sau familiale, poezia dimineţilor, a
serilor şi a nopţilor, pentru inimile simple şi sănătoase. Patru sau
şase versuri pentru un lied sunt de ajuns; expresiile cele mai
simple, nu desfăşurare savantă, nici armonii rafinate. Ce să fac cu
virtuozităţile voastre de esteţi? Iubiţi-mi viaţa, aju- taţi-mă să o
iubesc şi să o trăiesc. Scrieţi-mi Heures de France, sau Grandes et
Petites Heures. Şi să căutăm împreună cea mai limpede frază
melodică. Să fugim ca de diavol de limbajul artistic al unei caste
care este acela al atâtor scriitori şi mai ales al atâtor muzicieni
francezi din zilele noastre. Trebuie să ai curajul să vorbeşti ca om,
nu ca „artist”. Trebuie să te adăpi din ceea ce este capital comun
şi să foloseşti, fără a roşi, formule uzuale pe care veacurile le-au
însemnat cu sigiliul lor şi le-au umplut cu sufletul lor. Lată ce au
făcut părinţii noştri. Arta clasicilor germani din secolul al XVIII-
lea s-a născut din reîntoarcerea la limbajul muzical al tuturor.
Frazele melodice ale lui Gluck, ale creatorilor simfoniei, ale
maeştrilor liedului din vremea aceea sunt uneori triviale şi
burgheze, dacă le comparăm cu frazele rafinate sau savante ale
lui Johann Sebastian Bach şi ale lui Rameau. Dar această
măduvă, acest specific al pământului au făcut savoarea şi imensa
popularitate a marilor clasici. Ei au plecat de la formele cele mai
simple, de la lied, de la Singspiel; aceste mici flori ale vieţii de
toate zilele au însemnat copilăria lui Mozart sau a unui Weber.
— Faceţi ca ei! Scrieţi cântece pentru toată lumea. Pe acestea
clădiţi apoi cvartete şi simfonii. La ce bun să te pripeşti? Nu se
poate începe piramida din vârf. Simfoniile voastre actuale sunt
animale fără trup, gânduri fără intestine. O, spirite mari,
incarnaţi-văE nevoie de generaţii răbdătoare de muzicieni, care să
se înfrăţească bucuroşi şi plini de evlavie cu poporul lor. Nu se
clădeşte o artă muzicală într-o singură zi.
Christophe nu se mulţumea să aplice aceste principii în
muzică; îl sfătuia pe Olivier să se pună în fruntea unei mişcări
asemănătoare în literatură:
— Scriitorii din ziua de azi se străduiesc – spunea el
— Să descrie excepţii umane, sau cazuri foarte frecvente în
grupări de oameni anormali, care trăiesc la marginea mării
societăţi a oamenilor activi şi sănătoşi. Pentru că s-au dat singuri
afară pe uşa vieţii, părăseşte-i şi du-te acolo unde sunt oamenii.
Oamenilor de toate zilele, arată-le viaţa de toate zilele; este mai
adâncă şi mai nemărginită decât marea. Cel mai mărunt dintre
noi. Cuprinde în el infinitul. Infinitul este în orice om care are
simplicitatea de a fi un om, în amant, în prieten, în femeia care
plăteşte cu durerile facerii izbânda strălucitoare a zilei dătătoare
de viaţă, în aceea sau în acela care se sacrifică în umbră şi de
care nimeni nu va şti niciodată nimic; este valul vieţii care curge
de la unul la altul, de la acesta din urmă la cel dinţii… Tălmăceşte
viaţa simplă a unuia dintre aceşti oameni, scrie liniştita epopee a
zilelor şi a nopţilor care se succed toate la fel şi totuşi deosebite,
cu toatele, copiii aceleiaşi mame, de la ziua dinţii a facerii lumii.
Scrie-o simplu, aşa cum se desfăşoară ea Nu te îngriji de cuvânt,
de analize subtile, din pricina cărora se distruge puterea artiştilor
din z: ua de azi. Vorbeşte pentru toţi; foloseşte, aşadar, graiul
tuturor. Nu există nici cuvinte nobile, nici cuvinte vulgare; nu
există nici stil cizelat, nici impur: nu există decât oameni care
spun, sau nu. Exact, ceea ce au de spus. Fii întreg în ceea ce faci:
gândeşte ceea ce gândeşti şi simte ceea ce simţi.
Bătăile inimii tale să pulseze În ceea pe scrii! Stilul este
sufletul.
Olivier îl aprobă pe Christophe, dar îi răspundea cu oarecare
ironie:
— O astfel de operă ar putea fi frumoasă, dar n-ar ajunge
niciodată ptnă la aceia care ar putea-o citi. Criticii ar sugruma-o
În faşă.
— Ei poftim, micul meu burghez francez i i-o întorcea
Christophe. Se îngrijeşte de ceea ce critica ar gândi sau na despre
cartea să I… Criticii, băiatule, nu există pe lume decât ca s&
Înregistreze izbânda sau înfrângerea. Învinge numai I… Eu m-afli
lipsit de ei! Deprinde-te să te lipseşti şi tu de ei…
Dar Olivier Învăţase să se lipsească de o grămadă de lucruri! Se
lipsea de artă, şi de Christophe, şi de toată lumea. În clipele
acestea nu se gândea decât la Jacqueline, iar Jacqueline nu se
gândea decât la el.
Egoismul dragostei făcuse un gol în jurul lor; şi ardeau,
neprevăzători, toate posibilităţile viitoarp.
Beţie a clipelor de început, în care fiinţele contopite nu doresc
dedt să se absoarbă una pe cealaltă. Cu toate fibrele trupului şi
ale sufletului lor, se ating, se plac, tind să se pătrundă.
Reprezintă singuri un univers fără de legi, un haos de iubire În
care elementele contopite nu ştiu încă ceea ce le deosebeşte şi,
nesăţioase, se silesc să se înghită unul pe celălalt. Totul îi încântă
la celălalt: şi celălalt este tot el. Ce au de-a face cu lumea? Ca şi
ochii Androginului din antichitate, adormit în visul său de
armonioasă voluptate, ochii lor sunt închişi lumii din afară, lumea
toată este în ei…
O, zile, o, nopţi, ce alcătuiesc aceeaşi urzeală de vise, ceasuri ce
zboară cum gonesc pe cer frumoşii nori albi, şi din care nu
rămâne nimic, decât o dâră de lumină în ochiul fascinat, o caldă
adiere care te învăluie cu moleşeala ei pri- măvăratică, aurie
dogoare a trupurilor, însorită plasă a dragostei, neprihănită lipsă
de pudoare, îmbrăţişări, nebunii, suspine, râsete fericite, fericite
lacrimi, ce rămâne din voi, pulbere de fericire? Doar dacă inima îşi
mai aminteşte de voi: căci pe când eraţi voi, timpul nu exista.
Zile toate la fel… Zori blânde… Din abisul somnului, trupurile
înlănţuite se înalţă o dată; capote zâmbitoare, a căror răsuflare se
confundă, deschid ochii o dată, se priveso şi se sărută…
Tinerească prospeţime a ceasurilor de dimineaţă, aer feciorelnic în
care se potoleşte vâlvătaia trupurilor arzânde… Voluptoasă
amorţeală a zilelor fără de sfâr- sit, în străfundul cărora zumzăie
voluptatea nopţilor… După-amieze de vară, visări prin câmpii, pe
pajişti catifelate, sub freamătul de mătase al înalţilor plopi albi…
Visări ale minunatelor înnoptări cu întoarcerile împreună, cu
braţele şi mâinile înlănţuite, sub cerul luminos, spre patul iubirii.
Vântul freamătă în crăcile arbuştilor. În lacul limpede al cerului
pluteşte pulberea de zăpadă a lunii argintii. O stea cade şi moare.
– Măruntă tresărire a inimii – o lume stinsă fără zgomot. Pe drum,
pe lângă ei, trec arareori umbre, grăbite şi tăcute. Clopotele
târgului vestesc sărbătoarea de mâine. Se opresc o clipă, 6a se
lipeşte de el, stau fără să vorbească… A! Dacă viaţa ar încremeni
aşa, nemişcată, ca şi clipa aceasta! … Ea suspină şi zice:
— De ce oare te iubesc atât de mult?
După cele câteva săptămâni de călătorie în Italia, se instalaseră
într-un orăşel din vestul Franţei, unde Olivier fusese numit
profesor. Nu vedeau aproape pe nimeni. Nimic nu-i interesa. Când
erau nevoiţi să facă vreo vizită, această scandaloasă nepăsare se
manifesta cu neruşinare, jignind pe unii, făcând pe ceilalţi să
zâmbească. Toate vorbele alunecau pe Ungă ei, fără să-i atingă.
Aveau acea impertinentă gravitate a tinerilor căsătoriţi care au
aerul să spună:
— Voi, ce ştiţi voi…
Frumosul chip concentrat, puţin îmbufnat al Jacquelinei, ochii
fericiţi şi năuciţi ai lui Olivier, păreau a spune i
„Dacă aţi şti cât ne plictisiţi! … CSnd o să fim în fine singuri? U
Chiar în mijlocul celorlalţi, nu se sfiau să se simtă singuri. Le
puteai surprinde privirile care-şi vorbeau deasupra conversaţiei
celorlalţi; nu aveau nevoie să se privească ea să se înţeleagă; şi
surâdeau; căci ştiau că se gândesc la acelaşi lucru, în acelaşi
timp. Când se regăseau singuri după vreo obligaţie mondenă,
strigau de bucurie şi făceau mii de ghiduşii copilăreşti. Parcă ar fi
avut opt ani. Vorbeau ca proştii. Îşi dădeau mici porecle
caraghioase. Ea îl striga i Olive, Oii vet, Olifant, Fanny, Mami,
Mime, Minaud, Qui- naud, Kaunitz, Cosima, Cobourg, Panot,
Nacot, Ponette, Naquet şi Canot. Se juca de-a fetiţa. Dar ea voia
să fie pentru el toate laolaltă, toate iubirile contopite: mamă, soră.
Nevastă, iubită, amantă.
Nu se mulţumea să-i împărtăşească plăcerile; aşa precum
hotărâse, împărtăşea cu el şi lucrul: şi acesta era un joc. La
început o făcuse cu înflăcărarea uşoară a femeilor pentru care
munca este un lucru nou: s-ar fi zis că-i plăceau sarcinile cele
mai ingrate, să ia note prin biblioteci, să traducă scrieri
plicticoase; asta făcea parte din planul ei de viaţă, foarte curată şi
foarte serioasă, consacrată în întregime gândurilor înălţătoare şi
muncii în comun. Şi fu foarte bine atâta vreme cât dragostea îi
ilumină; căci ea nu se gândea la ceea ce făcea, ci numai la el.
Lucru curios era că tot ceea ce făcea astfel, era bine făcut. Mintea
ei se strecura cu uşurinţă prin lecturi abstracte pe care în alte
clipe ale vieţii le-ar fi urmărit cu greutate; făptura-i era ca înălţată
deasupra pământului de puterea dragostei; dar ea nu-şi dădea
seama de nimic; aidoma unei lunatice care lunecă pe acoperişuri,
îşi urma liniştită calea visului ei grav şi zâmbitor, fără să vadă
nimic…
Şi, dintr-o dată, începu să vadă acoperişurile; dar nu se
îngrijoră; se întrebă numai ce făcea acolo, şi se întoarse acasă.
Munca o plictisi. Se convinse că îi stânjenea dragostea. Desigur
numai pentru că dragostea ei pălise. Dar nu se vedea nimic. Nu se
putea lipsi, o clipă, unul de celălalt. Se izolară de lume, îşi
zăvoriră uşa, nu mai primiră nicio invitaţie. Erau geloşi de orice
afecţiune, chiar şi de ocupaţiile lor, de tot ce-i distrăgea de la
dragostea lor. Corespondenţa cu Christophe se rări. Jacqueline
nu-l iubea i era, pentru ea, un rival, înfăţişa o bună parte din
trecutul lui Olivier, în care ea nu-şi avea locul; şi cu cât ocupase
mai mult loc în viaţa lui Olivier, cu atât căuta din instinct să i-l
răpească. Fără vreo socoteală din parte-i, îl îndepărta pe tăcute pe
Olivier de prietenul său; zeflemisea apucăturile lui Christophe,
înfăţişarea lui, felul său de a scrie, proiectele sale artistice; nu o
făcea cu răutate, nici măcar cu viclenie: milostiva natură luă
asupră-şi această sarcină Olivier făcea haz de reflecţiile ei; nu
vedea în ele nicio răutate; credea că-l iubeşte tot atât de mult pe
Christophe; dar nu se mai iubea decât pe sine: ceea ce e foarte
puţin în prietenie; nu-şi dădea seama că, încetul cu încetul, pe
nesimţite, înceta de a-l mai înţelege, se dezinteresa de gin- direa
lui, de acel eroic idealism care-i unise… Pentru o inimă tânără,
dragostea este un bolovan prea puternic; ce altă credinţă se poate
măsura cu ea? Trupul iubitei, sufletu-i Sorbit din această came
sacră, sunt numai înţelegere şi credinţă. Cu ce zâmbet
dispreţuitor priveşti la ceea ce adoră ceilalţi, la ceea ce tu însuţi ai
adorat cândva! Din viaţa puternică şi din apriga ei sforţare nu mai
vezi decât floarea ce vieţuieşte un ceas, şi pe care o crezi
nemuritoare… Dragostea îl absorbea pe Olivier. La început,
fericirea lui mai avea puterea să se exprime în gingaşe poezii.
Apoi, chiar această i se păru zadarnic: era uo timp răpit iubirii.
Jac- queline, ca şi el, se. Încăpăţâna să spulbere orice alt scop în
viaţi, să ucidă arborele vieţii, fări a cărui sevă iedera dragostei se
stinge. Şi astfel, amândoi se anihilară, contopindu-se în fericire.
Dar vai! Te deprinzi atât de uşor cu fericirea! Când fericirea
egoistă este singurul scop în viaţă, viaţa îşi pierde repede orice
scop. Devine un obicei, o intoxicare, nu te mai poţi lipsi de ea. Şi
cum trebuie totuşi să te lipseşti de ea! … Fericirea este o clipită
din ritmul universal, unul din polii între care oscilează pendulul
vieţii: pentru a-i curma mersul, ar trebui să sfarmi pendulul…
Cunoscură „aceZ plictis al satisfacţiei care împinge sensibilitatea
să rătăcească în neştireu. Ceasurile plăcute se târau, lâncezând şi
veştejindu-se, aidoma florilor uscate le arşiţă. Cerul era încă tot
atât de albastru; dar văzduhul nu mai era primenit de boarea
dimineţii. Totul era încremenit; firea amuţise. Rămaseră singuri
aşa cum voiseră. Iar inima li se strânse.
O nelămurită senzaţie de gol, o plictiseală de-abia simţită, nu
lipsită de farmec, apăru. Nu ştiau ce este: simţeau o nedesluşita
îngrijorare. Deveniseră bolnăvicios de impresionabili. Nervii lor,
întinşi pentru a surprinde tăcerea, fremătau ca frunzele la cele
mai mici lovituri ale vieţii Jac- quelinei îi curgeau lacrimile fără să
aibă de ce plânge: şi orice ar fi crezut ea, aceste lacrimi nu
curgeau numai din dragoste. După acei ani de înfrigurare şi
frământări ce precedaseră căsătoria, oprirea bruscă a efortului în
faţa ţelului împlinit. – Împlinit şi chiar depăşit. – Subita zădărnicie
a oricărei alte acţiuni, şi poate a oricărei acţiuni din trecut, o
aruncă într-o nedumerire pe care nu o înţelegea şi care o
copleşea. Nu voia s-o admită: o atribuia unei oboseli nervoase şi
se prefăcea a o Iuţi în derâdere; dar râsul nu-i era maT puţin
îngrijorat decât lacrimile. Curajoasă, încerca să st, jună din nou
pe muncă. De la primele tentative, nu mai tnţ elese cum de fusese
în stare să se dedea unor îndeletniciri atât de stupide; şi le
înlătură cu dezgust. Făcu sforţări pentru a-şi reface relaţiile
sociale: nu reuşi nici de astă dată; pierduse obiceiul oamenilor şi
al vorbelor de prisos, la ~are te obligă viaţa: le găsi din cale-afară
de caraghioase şi se azvârli din nou în izolarea în doi, vrând să se
convingă, prin aceste nefericite încercări, că de bună seamă,
nimic bun nu exista pe lume în afară de dragoste. Şi, pentru dtva
timp, păru, în adevăr, mai îndrăgostită ca niciodată Dar era astfel
pentru că voia să fie astfel.
Olivier, mai puţin pătimaş dar mai bogat în afecţiune, era mai
apărat împotriva acestor încercări; nu percepea în ceea ce-l privea
decât un fior nedesluşit şi intermitent 1i) e altfel, dragostea-i era,
într-o oarecare măsură, adăpostită de piedica îndeletnicirilor
zilnice şi de meseria lui, care nu-i plă- eea. Dar cum era dăruit cu
o fină sensibilitate, şi cum toate mişcările inimii iubite se reflectau
în propria-i inimă, neliniştea ascunsă a Jacquelinei îl prinse şi pe
el.
Într-o după-amiază frumoasă, se plimbau amintlo: pe câmp. Se
bucuraseră dinainte de această plimbare. T >tul râdea în jurul lor.
Dar, după primii paşi, mantia une întunecate tristeţi îi învălui: se
simţeau îngheţaţi. Nu puteau vorbi. Făcură totuşi eforturi. Dar
fiecare cuvânt rostit făcea să răsune neantul în care sălăşluiau
Sfârşiră plimbarea ca nişte automate, fără vedere, fără simţiri. Se
întoarseră acasă, cu inimile strânse. Era spre asfinţit.
Apartamentul era gol, întunecat şi rece. Nu făcură lumină, ca să
nu se vadă pe ei înşişi. Jacqueline intră în odaia ei, şi, în loc să-şi
scoată pălăria şi haina, se aşeză mută, lângă fereastră Olivier, în
camera de alături, se aşeză şi el cu coatele pe m isă. Uşa
rămăsese deschisă între cele două odăi; erau atât de aproape unul
de celălalt încât ar fi putut să-şi simtă răsuflarea. Şi, în
semiobscuritate, în tăcere şi cu amărăciune, plânseră amândoi.
Îşi apăsau mâinile pe gură, ca să nu se audă. În cele din urmă,
Olivier îngrijorat, zise:
— Jacqueline…
Jacqueline, înghiţindu-şi lacrimile, spuse:
— Ce este?
— Nu vii?
— Vin.
Se dezbrăcă. Îşi spălă ochii. El aprinse lampa. După puţine
clipe, ea intră în odaie. Nu se priviră. Ştiau că plânseseră. Şi nu
puteau să-şi aline durerea: căci îi ştiau cauza.
Sosi însă vremea când nu-şi mai putură ascunde tulburarea. Şi
cum nu voiau să-şi destăinuiască adevărata pricină. Căutară o
alta şi o găsiră cu uşurinţă. Aruncară vina asupra vieţii
plicticoase de provincie şi asupra mediului anost în care trăiau. Şi
se simţiră uşuraţi. Domnul Langeais, înştiinţat de fiica sa, nu fu
prea surprins văând ci începe să se sature de eroism. Şi, profitând
de relaţiile sale politice, obţinu numirea ginerelui său la Pariş.
Când sosi vestea cea bună, Jacqueline şiri în sus de bucurie şi-
şi regisi toată fericirea trecută. Acum, pentru ci erau gata să le
părăsească, meleagurile acestea anoste le păreau prietenoase;
semănaseră aci atâtea amintiri de dragoste I Şi, în ultimele zile,
porniră în căutarea urmelor lăsate. O duioasă melancolie iradia
din acest pelerinaj. Aceste liniştite orizonturi îi văzuseră fericiţi. O
voce lăuntrică le şoptea =
— Ştii ee laşi în urmă? Ştii oare ce vei găsi?
Jacqueline pllnse în ajunul plecării. Olivier o întrebă de ce. Ea
nu voia să vorbească. Luară o foaie de hârtie şi îşi scriseră, după
cum le era obiceiul de câte ori sunetul cuvintelor li înspăimânta i
— Dragul, micul meu Olivier…
— Dragă, micuţa mea Jacqueline…
 — Îmi pare rău ci plec.
— Că plec, de unde?
— De unde ne- «m iubit.
— Să mă duc, unde?
— Unde vom fi mai bătrâni.
— Unde vom fi amândoi.
— Dar niciodată cu aceeaşi dragoste.
— Veşnic cu mai multă.
— ’line ştie?
— Eu o ştiu.
— Eu o vreau.
Atunci făcură două cercuri, jos pe hârtie, oa să zică ci ee
sărutau. Şi apoi Jacqueline îşi şterse lacrimile, râse şi tţ îmbrăcă
ca pe un „mignon** * al lui Henric al IlI-lea, împo- puţonându-l cu
toca şi cu pelerina ei albă, al cărei guler ridicat semăna cu o
„fraisett
La Pariş, regăsiră pe cei pe caic îi părăsiseră- Dar nu-i mai
regăsiră aşa cum îi lăsaseră. La vestea sosirii lui Olivier,
Christophe alergase fericit. Olivier resimţea tot atâta bucurie să-l
revadă pe Christophe. Dar, de la primele priviri, se simţiră foarte
stinjemţi. Încercară amândoi să reacţioneze, în zadar. Olivier era
foarte afectuos, dar avea În ed ceva schimbat; şi Christophe îşi
dădea seama. Un prieten care se însoară, poate să facă ce-o vrea,
nu mai este prietenul de odinioară. Sufletul bărbatului e
totdeauna amestecat cu sufletul femeii. Christophe adulmeca
pretutindeni în Olivier sufletul Jacquelinei; în nişte licăriri
aproape de nevăzut ale privirii lui, în uşoare cute ale buzelor pe
care nu le cunoştea, în inflexiuni noi ale vocii şi ale gândirii.
Olivier nu-şi dădea seama de toate acestea dar se miră să-l
regăsească pe Christophe atât de schimbat faţă de cum îi lăsase.
Nu mergea atât de departe încât să creadă că Christophe era acela
care se schimbase; recunoştea că schimbarea îi aparţinea lui
însuşi; îi părea o evoluţie firească, datorită vtrstei; şi era surprins
de a nu găsi şi la Christophe acelaşi progres; îi reproşa de a fi
încremenit în nişte gânduri ce odinioară îi fuseseră scumpe, dar
care astăzi îi păreau naive şi învechite, din pricină că nu mai erau
actuale pentru sufletul strălin care, fără ca el să-şi dea seama, se
cuibărise Într-Însul. Acest sentiment se preciza şi mai mult de
câte ori Jacqueline era de faţă la convorbire; atunci, între ochii lui
Olivier şi aceia ai lui Christophe se aşternea un văl de ironie. Ei
căutau totuşi să-şi ascundă impresiile. Christophe nu conteni să
vină la ei. Jacqueline îi arunca nevinovată, mici săgeţi viclene şi
usturătoare. El nu le băga în seamă. Dar când se întorcea acasă
era trist.
Primele luni petrecute la Pariş fură pentru Jacqueline şi, prin
urmare şi pentru Olivier, o epocă destul de fericită. Mai Întâi fu
ocupată cu instalarea lor: găsiseră într-o veche stradă din Passy
un mic apartament simpatic care dădea într-un petic de grădină.
Alegerea mobilelor şi a tapetelor fă un joc de câteva săptămâni.
Jacqueline irosea pentru aceasta o energie şi o pasiune aproape
exagerată; părea că însăşi fericirea Vieţii ei viitoare era legată de
nuanţa unei perdele sau de profilul unui vechi scrin. Apoi reluă
relaţiile cu tatăl ei, cu maică-sa, cu prietenii. Cât îi uitase de mult
în timpul anului ei de dragoste! Fu o adevărată redescoperire, cu
atât mai mult cu cât dacă sufletul 1 se amestecase cu acela al lui
Olivier, puţin din sufletul lui Olivier se amestecase şi el cu al ei;
îşi -revedea vechile cunoştinţe cu ochi noi. I se părură mai
atrăgătoare decât înainte. La început, asta nu fu prea mult în
detrimentul lui Olivier. Se puneau reciproc în valoare. Reculegerea
morală, poeticul clar-obscur al tovarăşului ei de viaţă, făceau ca
Jacqueline să găsească mai multă plăcere în regăsirea acestor
oameni de lume care nu se gândesc decât să petreacă, să
strălucească şi să placă; şi cusururile seducătoare dar
primejdioase ale acestei lumi pe care o cunoştea cu atât mai bine,
cu cât îi aparţinea, o făceau să aprecieze siguranţa inimiţ soţului
ei. Se distra mult făcând aceste comparaţii şi-i plăcea să le
prelungească pentru a-şi justifica alegerea.
— Le prelungea atât de bine, încât în unele clipe nu mai ştia de
ce făcuse această alegere. Aceste clipe, din fericire, nu erau prea
lungi. Ba chiar, având remuşcări, nu era niciodată mai caldă cu
Olivier, decât după aceea. Drept care, reîncepea Când luă
obiceiul, nu se mai distră; comparaţia deveni mai agresivă: în loc
să se completeze, cele două lumi opuse se războiră. Se întreba de
ce Olivier nu avea însuşirile, sau poate chiar defectele care îi
plăceau acum la prietenii e’i parizieni. Nu spunea nimic, dâr
Olivier simţea privirile micii lui tovarăşe care îl observau fără
bunăvoinţă: era îngrijorat şi jignit.
Totuşi, nu pierduse încă ascendentul pe care i-l dăduse
dragostea asupra Jacquelinei; şi tânăra pereche ar fi continuat
încă multă vreme v*iată această de afectuoasă şi activă intimitate,
dacă circumstanţele n-ar fi început să-i modifice condiţiile
materiale şi să-i strice şubredu-i echilibru.
Quivi trovammo Pluto îl gran nemico…15
O soră a doamnei Langeais muri. Era văduva unui bogat
industriaş şi nu avea copii. Toată averea sa fu moştenită de
familia Langeais. Dintr-o dată, averea Jacquelinei fu mal mult
decât dublată. Când moştenirea sosi, Olivier îşi aminti de
cuvintele pe care le spusese Christophe despre bani şi zise:
— O duceam bine şi fără ei; numai să nu fie spre rău.
Jacqueline îl luă în râs.
— Prostănacule, spuse ea. Ca şi cum banii au putut lace
vreodată un rău cuiva! Mai întâi, n-o să ne schimbăm cu nimic
viaţa.
Viaţa rămase, e drept, în aparenţă aceeaşi. În aşa fel, încât,
după un oarecare timp, ’ Jacqueline începu să se plângă că nu e
destul de bogată: cea mai bună dovadă că se schimbase ceva în
ea. Şi, de fapt, deşi venitul lor se dublase sau se triplase, totul se
cheltuia, fără să se ştie pe ce. Devenea întemeiată întrebarea cum
de se putuseră descurca înainte. Banii fugeau, înghiţiţi de mii de
cheltuieli noi, care păreau obişnuite şi indispensabile Jacqueline
făcuse cunofjtinţă cu marii croitori: concediase croitoreasa familiei
care venea cu ziua şi pe care o cunoştea din copilărie. Unde mai
erau vremurile pălărioarelor Ieftine, făcute din te miri ce şi care
totuşi îi stăteau bine, a rochiilor a căror eleganţă nu era
impecabilă, dar care purtau în ele lumina gingăşiei ei şi care o
reflectau într-o oarecare măsură pe ea însăşi? Farmecul duios al
intimităţii pe care îl răspândea prin tot ce o înconjura, pierea pe zi
ce trecea. Poezia ei se topise. Devenea o femeie oarecare.
Schimbară apartamentul. Acela, pe care cu atâta osteneală şi
plăcere îl mobilaseră, păru dintr-o dată strâmt şi urât. În locul
cămăruţelor modeste dar Îmbietoare, la ferestrele cărora un copac
prietenos îşi legăna zvelta-i siluetă, luară un apartament mare,
confortabil, bine împărţit, care nu era plăcut şi niici nu putea fi
plăcut, şi în care se plictiseau de moarte. Vechilor obiecte
familiare li se substituiră mobile, perdele, care le erau străine.
Nicăieri nu se mai găsea un loc pentru o amintire. Primii ani de
viaţă în doi fură alungaţi din amintire… Mare nefericire că două
fiinţe unite să rupă legăturile care îi leagă de trecutul lor de

15 Nume dat favoriţilor regelui Franţei, Henric al IlI-lea.

dragoste! Imaginea acestui trecut este o pavăză împotriva
deznădejdilor şi a duşmăniilor care urmează în chip fatal primelor
duioşii. Felul de a cheltui banii cu uşurinţă o apropiase pe
Jacqueline, la Pariş, şi în călătoriile lor, (căci acum, fiind bogaţi,
călătoreau des), de o sumedenie de oameni bogaţi şi nefolositori, a
căror tovărăşie îi dădea un fel de dispreţ pentru, ceilalţi oameni,
pentru oamenii ce muncesc. Cu minunata-i putere de adaptare,
îşi apropie pe dată aceste suflete sterpe, atinse de cangrenă. Cu
neputinţă să reacţionezi. De îndată se încorda, furioasă,
considerând drept josnicie burgheză" gândul că s-ar putea – că ar
trebui – ca fericirea să fie găsită în îndatoriri casnice şi în aurea
mediocritas’. Pierduse până şi înţelegerea ceasurilor din trecut în
care se dăruise dragostei cu toată generozitatea.
Olivier nu era destul de puternic pentru a lupta. Şi el se
schimbase. Se lăsase de profesorat, nu mai avea o îndeletnicire
obligatorie. Scria numai; şi echilibrul vieţii sale era modificat.
Suferise, până atunci, că nu putuse să se dedice cu totul artei.
Acum, era dăruit numai artei şi se simţea pierdut în lumea
nebuloaselor. Arta care nu are drept contrapondere o meserie,
care nu se sprijină pe o viaţă practică puternică, arta care nu-şi
simte carnea sfredelită de strădania de fiecare zi, arta care nu are
nevoie să-şi agonisească pâinea, îşi pierde ce are mai bun din
forţa şi din realitatea ei. Nu mai este decât o floare a luxului. Şi
nu (ca la cei mai mari artişti, la singurii mari) rodul sfânt al trudei
omeneşti. Olivier simţea o plictiseală, un „la ce bun? “Nimic nu-l
mai zorea, pana şi-o lăsa să lunece visătoare, rătăoea În neştire,
era dezorientat. Pierduse contactul firesc cu cei din clasa lui
socială care trăgeau din greu, cu răbdare, brazda vieţii lor. Căzuse
într-o lume străină, în care nu se simţea bine şi care totuşi nu-i
displăcea. Slab, prietenos şi curios, observa cu bunăvoinţă
această lume, care, nelipsită de graţie, era totuşi inconsistentă; şi
nu-şi dădea seama că încetul cu încetul, se lăsa ademenit de ea;
credinţa nu-i mai era atât de puternică.
Bineînţeles, transformarea la el se făcea cu mai puţină
repeziciune ca la Jacqueline. Femeia are redutabilul privilegiu de
a se putea schimba brusc şi în întregime. Aceste decese şi aceste
reînnoiri instantanee ale fiinţei îngrozesc pe cei care o iubesc.
Este, totuşi un lucru firesc pentru o fiinţă plină de Viaţă pe care
voinţa nu o poate ţnfrâna, de a nu fi mâine ceea ce a fost astăzi.
Este o apă care se scurge. Cine o iubeşte trebuie s-o urmeze sau
s-o ia cu sine în viitoare. În amândouă cazurile trebuie să te
schimbi. Dar este o încercare primejdioasă; nu cunoşti într-adevăr
dragostea decât după ce ai supus-o. Iar armonia este atât de
gingaşă, în primii ani ai convieţuirii, încât de cele mai multe ori, e
de ajuns o cât de mică schi/n bare, într-una sau cealaitâ din cele
două fiinţe, ca totul să fie nimicit. Cu atât mai mult, o schimbare
neaşteptata în avere sau în mediul Trebuie să fii foarte tare – sau
foarte nepăsător – pentru a rezista.
Jacqueline şi Olivier nu erau nici nepăsători, nici puternici. Se
vedeau unul pe altul într-altă lumină; şi faţa prietenă le devenea
străină, în clipele când făceau această dureroasă descoperire, se
ascundeau unul de celălalt, din evlavie pentru dragoste: căci
totuşi se iubeau. Olivier îşi găsea adăpost în munca sa. Care,
făcută cu regularitate, deşi cu mai puţină convingere, îi aducea
liniştea. Jacqueline nu avea nimic. Nu făcea nimic. Stătea lungită
pe pat vreme îndelungată sau se gătea, stând ceasuri întregi pe
jumătate dezbrăcată, nemişcată, preocupată: şi o tristeţe mută se
aduna, picătură cu picătură, ca o ceaţă îngheţată. Nu era în stare
să alunge ideea fixă a dragostei… Dragostea! Cel mai dumnezeiesc
simţământ dintre simţămintele omeneşti, atunci când este o
dăruire de sine, o jertfă îmbătătoare. Cel mai stupid şi
dezamăgitor când este numai o goană după fericire… Jacqueline
nu mai putea da vieţii un alt ţel. În clipele de adâncă bunăvoinţă,
încercase să-şi plece urechea la ceilalţi şi la nevoile lor: dar nu-şi
ajunsese scopul. Suferinţele celorlalţi îi provocau o repulsie de
neînvins; nervii ei nu le puteau îndura. Ca să-şi liniştească
conştiinţa, făcuse unele lucruri care semănau cu binefacerile
Rezultatul Eusese neînsemnat.
— Vezi – îi zicea ea lui Christophe – când vrei să faci bine, faci
rău Este mai cuminte să mă abţin. N-am vocaţie.
Christophe o privea şi îşi amintea de una din prietenele lui,
întâlnită din întâmplare, o lucrătoare uşuratică şi egoistă,
incapabilă de vreo afecţiune adevărată, dar care, de îndată ce
vedea pe cineva suferind, îşi simţea întreaga fiinţă răscolită şi
avea duioşii de mamă pentru acela care ieri li fusese indiferent
sau chiar pentru un necunoscut. Nici îngrijirile cele mai
dezgustătoare nu o îndepărtau: simţea chiar o deosebită plăcere
să le dea tocmai pe acelea care cereau mai multă dăruire de sine.
Nu-şi dădea seama, dar părea că Îşi găsea în asta întrebuinţarea
întregii ei forţe de ideal întunecat, veşnic netălmăcit; sufletul ei,
atrofiat pentru restul vieţii, răsufla, în aceste rare clipe; să aline
cât de cât suferinţa, îi dădea un simţământ de bunăstare
lăuntrică, un zâmbet interior, şi bucuria ei părea alunei aproape
lipsită de rost.
— Bunătatea acestei femei, care era egoistă, egoismul
Jacquelinei, care totuşi era bună: nici viciu, nici virtute; higienă
pentru amândouă. Dar una din ele era mai sănătoasă.
Gândul suferinţei o copleşea pe Jacqueline. Unei dureri fizice i-
ar fi preferat moartea. Ar fi preferat moartea decât să-şi piardă
unul din izvoarele bucuriei sale: adică frumuseţea şi tinereţea. Să
nu aibă toată fericirea la care avea dreptul, (căci credea în fericire,
era la ea. O dogmă, întreagă şi absurdă, o credinţă religioasă), să
fie alţii mai fericiţi decât ea, i se părea cea mai cruntă nedreptate.
Fericirea pentru ea nu era numai credinţă, era virtute. A fi
nefericit îi părea o infirmitate. Întreaga ei viaţă se orienta, treptat-
treptat, după acest principiu. Adevărata ei fire se ivise din vălurile
idealiste, în care, fecioară, se înfăşurase cu o sfioasă pudoare. Ca
o reacţiune faţă de acest idealism trecut, ea privea lucrurile acum
cu un ochi sigur şi necruţător. Ele nu mai cuprindeau niciun
adevăr, decât în măsura în care se potriveau cu părerile lumii şi
cu comodităţile vieţii. Sie afla acum în starea de spirit a maică-şi,
se ducea la biserică, îşi îndeplinea îndatoririle creştineşti cu o
punctualitate rece. Nu se chinuia să înţeleagă dacă toate acestea
cuprindeau vreun sâmbure de adevăr: avea alte nelinişti mai
pozitive; şi îşi reamintea cu o ironică compasiune de misticele-i
răzvrătiri din copilărie.
— Totuşi spiritul ei pozitiv de astăzi nu era nai real decât
idealismu-i de odinioară. Se străduia. Nu era nici înger, nici fiară.
Era o biată femeie care se plictiseşte.
Se plictisea, se plictisea… se plictisea cu atât mai mult cu cât
nu-şi putea găsi scuza că nu era iubită, sau că nu-l suferea pe
Olivier. Viaţa i se părea încercuită, zidită, fără viitor. Tindea către
o fericire nouă, mereu împrospătată; lucru copilăresc,
neîndreptăţit de mediocritatea aptitudinilor ei pentru fericire. Era
ca atâtea alte femei, atâtea alte căsnicii de oameni fără treabă,
care au totul pentru a fi fericite, şi care nu încetează să se
chinuiască. Vezi, în juru-ţi, astfel de căsnicii, oameni bogaţi care
au copii frumoşi, o sănătate înfloritoare, care sunt inteligenţi şi în
stare să simtă lucrurile frumoase, care au toate mijloacele pentru
a face ceva, pentru a face binele, pentru a-şi îmbogăţi viaţa, şi a
lor şi pe a acelora din jurul lor. Şi Îşi petrec timpul văitându-se că
nu se iubesc, că iubesc pe alţii, sau că nu iubesc pe alţn
— Veşnic preocupaţi de ei înşişi, de legăturile lor sentimentale
sau sexuale, de pretinsul lor drept la fericire, de egoismul lor
contradictoriu, şi discutând, discutând, discutând, ju- dnd
comedia marii iubiri, oomedia marii aiferinţe, sfârşind prin a
crede În ele – suferind… Cine le va spune:
— Nu sunteţi deloc interesanţi. Este ruşinos să te plângi,
atunci când ai a ţi tea mijloace de a fi fericit!
Cine oare le va smulge averea, sănătatea, toate aceste minunate
daruri de care sunt nevrednici! Cine îi va înhăma iarăşi la jugul
sărăciei şi al adevăratei suferinţe pe aceşti robi neputincioşi de a
fi liberi, pe care libertatea îi înnebuneşte l Dacă ar trebui să-şi
agonisească anevoie plinea, ar fi mulţumiţi s-o mănânce. Şi dacă
ar privi în faţă groaznicul chip al suferinţei, nu ar mai cuteza să
joace revoltătoarea comedie…
Dar, cu toate acestea, ei suferă. Sunt nişte bolnavi. Cum să nu-
i pisngi? Sărmana Jacqueline era tot atât de nevinovată de a se
detaşa de Olivier, pe cât era şi el că n-o ţinea strâns legată. Era
ceea ce natura o făcuse să fie. Ea nu ştia că orice căsătorie este o
sfidare aruncată naturii şi că atunci când ai provocat natura,
zvârlindu-i mănuşa, trebuie să te aştepţi ca ea s-o ridice şi să te
pregăteşti să înfrunţi cu vitejie bătălia pe care ai stâmit-o. Îşi
dădea seama că se înşelase. Era îndârjită împotriva ei însăşi şi
această decepţie se prefăcea în duşmănie împotriva a tot ce
iubise, împotriva credinţei lui Olivier care fusese şi a ei. O femeie
deşteaptă are uneori, mai mult decât un bărbat, Intuiţia lucrurilor
eterne, dar îi este mai greu să se menţină la nivelul lor. Bărbatul
care a conceput aceste gânduri, le hrăneşte din viaţa Sa. Femeia
îşi hrăneşte viaţa din ele, le absoarbe nu le creează. Mereu trebuie
să arunci în gândul şi în sufletul ei o hrană nouă: nu se
îndestulează singură. Şi, dacă nu poate să creadă şi să iubească,
trebuie să distrugă, atunci când ea nu cuprinde în sufletul ei acea
linişte, virtute supremă.
Jacqueline crezuse, pătimaşă, odinioară, într-o căsni- " cie
sprijinită pe o credinţă comună, pe fericirea de a lupta şi de a
munci cot la cot, pentru a clădi o operă. Dar în această operă, în
această dogmă, nu crezuse decât atsta vreme cât o daurise
puternicul soare al iubirii; pe măsură ce soarele asfinţea, îi
apăreau ca nişte munţi sterpi, întunecaţi, înălţându-se pe cerul
gol; şi se simţea fără vlagă pentru a-şi urma drumul: la ce bun să
ajungi pe culmi? Ce se găsea de partea cealaltă? Ce uriaşă
amăgire! … Jacque- line nu putea înţelege cum de Olivier se mai
lăsa înrolat aceste himere care sfârtecau viaţa; şi îşi spunea aii
era destul de deştept, nici destul de plin de viaţă. Se înăbuşea în
atmosfera lui, al cărei aer era pentru ea irespirabil; iar instinctu-i
de conservare o Împingea să atace. Se străduia să prefacă în
pulbere credinţele vrăjmaşe ale aceluia pe care îl mai iubea încă;
folosea toate mijloacele de ironie şi voluptate; îl înlănţuia în
mrejele dorinţelor sale şi a micilor sale griji; tindea să facă din el
un reflex al ei… ea. Care nu mai ştia nici ce voia, nici cine era l…
Se simţea umilită de faptul că Olivier nu- reuşea s& se facă mai
cunoscut, şi nu mai voia să ştie dacă nereuşita era sau nu
motivată: căci ajunsese să creadă că, până la urmi, ceea ce
deosebeşte pe ratat de omul de talent este succesul. Olivier simţea
cum îl apasă aceste îndoieli, care-i măcinau cea mai mare parte*
din puterea de muncă. Cu toate acestea, lupta din răsputeri, ca
atâţia alţii care au luptat şi vor mai lupta, cei mai mulţi zadarnic,
în această bătălie inegală în care instinctul egoist al femeii se
sprijină, împotriva egoismului intelectual al bărbatului, pe
slăbiciunile bărbatului, pe decepţiile lui şi pe bunul simţ, care
este denumirea sub care bărbatul îşi ascunde uzura vieţii şi
propria-i laşitate.
— Cel puţin, Jacqueline şi Olivier le erau superiori celor mai
mulţi dintre aceşti luptători. Căci el nu şi-ar fi trădat niciodată
idealul, ca acei mii de oameni care se lasă târâţi de plăcerea lenii
lor, a vanităţii şi a dragostei lor împărtăşite şi care re- neagă
nemurirea propriului lor suflet. Şi dacă ar fi făcut-o, Jacqueline l-
ar fi dispreţuit. Dar în orbirea ei, se străduia să nimicească
această putere a lui Olivier, oare era şi a ei, ocrotirea lor, a
amândurora; şi, printr-o strategie instinctivă, submina prieteniile
pe care se sprijinea această putere.
De când cu moştenirea, Christophe se simţea stingherit în
tovărăşia tinerei perechi. Afectarea unui anumit snobism şi a
unui spirit practic puţin cam anost, pe care Jacqueline, şireată, le
exagera, în conversaţiile ei cu Christophe, îşi atingeau scopul. El
se revoltă câteodată, spunea lucruri aspre, care erau prost
înţelese. Ele, totuşi, nu ar fi putut provoca niciodată o ruptură
între cei doi prieteni; erau prea legaţi unul de celălalt. Pentru
nimic în Lume, Olivier nu l-ar fi jertfit pe Christophe. Dar nu-l
putea impune Jacquelinei; slab, din dragoste, nu era În stare să o
mâhnească Christophe, care văzu tot ceea ee st petrecea în el şi
cât suferea, îi uşură alegerea, retrăgân-
C-da 208 coala H
Du-se sipgur. Înţelesese că, rămânând, nu-i putea fi de nici\u>
folos lui Olivier: dimpotrivă, îi făcea un râu. Şi fu pnmui care
dădu prietenului său pricinile temeinice ale îndepărtării de el; iar
slăbiciunile lui Olivier acceptă aceste pretexte neghioabe, simţind
totuşi, sfâşiat de remuşcări, sacrificiul lui Christophe.
Christophe nu-i purta nicio pică. Gândea numai că nu degeaba
se spune despre femeie că este jumătatea bărbatului. Căci un
bărbat căsătorit nu mai este decât pe jumătate bărbat.
Se strădui să-şi reorganizeze viaţa fără Olivier. Dar oricât ar fi
încercat să-şi spună că despărţirea lor era doar temporară, în
ciuda optimismului său, înfruntă ceasuri de grea întristare. Nu
mai era deprins cu singurătatea. Desigur, fusese singur şi în
vremea în care Olivier ’ plecase în provincie; dar atuned, îşi putea
face iluzii; îşi spunea că prietenul care este departe, se va
reîntoarce. Acum, prietenul se reîntorsese, dar era mai departe
decât totdeauna. Acestei prietenM care îi umpluse viaţa timp de
mai mulţi ani de râie, îi simţea deodată lipsă: ca şi cum şi-ar fi
pierdut propria lui raţiune de a acţiona. De când îl iubea pe
Olivier, luase obiceiul să gândească cu el şi să-l asocieze la tot
ceea ce făcea. Munca nu4 putea umple golul: căci Christophe se
obişnuise să amestece imaginea prietenului său în. Tot ce făcea.
Iar acum, prietenul tndepărtându-se de el, Christophe era aidoma
aceluia care şi-ar fi pierdut echilibrul: şi, pentru a-l redobândi, îşi
căută o altă prietenie.
Afecţiunea doamnei Arnaud şi a Philom&lei nu-i lipseau Dar, în
aceste clipe, prieteniile liniştite nu-i puteau fi de ajuns.
Şi totuşi, cele două femei ghiceau durerea lui Christophe,
împărtăşind-o tainic. Chrtstophe rămase uimit într-o seară, când
o văzu pe doamna Arnaud venind la el. Până atunci nu se
încumetase să-i facă vizite. Părea neliniştită. Christophe nu*băgă
de seamă, atribuind această tulburare timidităţii. Se aşeză, fără
să spună un cuvânt. Christophe, pentru a o face să se simtă la
largul ei, o primi cu o politeţe binevoitoare; vorbiră despre Olivier,
ale cărui amintiri umpleau încăperea. Christophe vorbea despre
el, vesel, fără amărăciunea care ar fi putut lăsa să se întrevadă
cele petrecute Dar doamna Arnaud, câre ştia, nu se putu stăpâni
să-l privească cu o oarecare milă şi să-i zică i
— Nu vă mal vedeţi aproape deloc?
Crezu că venise la el pentru a-l consola, şi acest gând îl făcu să-
şi piardă răbdarea: căci nu-i plăcea ca cineva să se amestece în
treburile sale. Răspunse:
— Doar când ne face plăcere, v. Ea roşi şi spuse:
— O! Dar nu era o întrebare indiscretă.
Regretă asprimea lui şi îi luă mâinile:
— Lartă-mă, zise el. Tini este întotdeauna teamă să nu fie atins
cu vreo vorbă de ocară. Sărăcuţul de el 1 Suferă tot atât ca şi
mine… Nu, nu ne mai vedem.
— Şi nu-ţi scrie?
— Nu, făcu Christophe puţin ruşinat…
— Ce tristă e viaţa! Zise după o clipă doamna Arnaud.
Christophe ridică capul.
— Nu, viaţa nu e tristă, zise el. Are doar ceasuri triste.
Doamna Arnaud reluă, cu o amărăciune ascunsă:
— V-aţi iubit, nu vă mai iubiţi. Oare la ce au fost bune toate
acestea?
Christophe răspunse i
— Ne-am iulbit.
Ea mai spuse:
— Te-ai jertfit pentru el. Cel puţin dacă jertfa i-ar folosi aceluia
pe care-l iubeşti! Dar ea nu-l face mai fericit l
— Nu m-am jertfit pentru el, spuse Christophe furios. Iar dacă
mă jertfesc, însemnează că îmi face plăoere. Nu trebuie discutat
atât. Faci ceea ce trebuie să faci. Dacă nu ai face-o, atunci să vezi
ce nenorocit ai fi 1 Nimic nu e mai stupid decât acest cuvânt:
jertfă! Nu ştiu ce păstori, cu inimile lor seci, i-au dat acest lz de
tristeţe protestantă, plicticoasă şi scrobită. S-ar părea că, pentru
ca o jertfă să fie binefăcătoare, trebuie neapărat să fie’ şi
plicticoasă… La dra- cu 1 Dacă o jertfă este pentru dumneata o
tristeţe şi nu o bucurie, nu o îndeplini, nu eşti vrednic de ea! Nu
te sacrifici pentru regele Prusiei, ci pentru tine însuţi. Dacă tiu te
simţi fericit dăruindu-te, du-te de te plimbă’. Nici nu merită să
trăieşti.
Doamna Arnaud îl ascultă pe Christophe, neîndrăznind să-l
privească. Se sculă dintr-o dată şi spuse:
— Cu bine
Atunci se gândi că poate venise spre a-i încredinţa ceva; şi zise i
 — Iartă-mă, nu sunt decât un egoist, nu vorbesc dedt despre
mine. Mai rămâi puţin, vrei?
— Nu. Nu mai pot… Mulţumesc.
Şi plecă.
O bucată de vreme nu se mal văzură. Ea nu-i mai dete niciun
semn de Viaţi; el nu trecu pe la ea, nici pe, la Philom&le. Ţi erau
drege, dar se ferea să vorbească cu’ele despre lucruri dureroase.
Şi apoi, traiul lor liniştit, mediocru, aerul din jurul lor, oare părea
mai rar, nu-i pria În di pa de iată. Simţea nevoia să vadă oameni
noi; simţea nevoia să-şi găsească din nou un lucru care să-l
intereseze, o nouă dragoste.
Pentru a scăpa de gândurile sale, începuse să se ducă la teatru
pe care, în ultima vreme, îl părăsise. Teatrul, de altfel, li părea o
şcoală interesantă pentru muzicianul care vrea să observe şi să
noteze accentele patimilor.
Nu avea mai multă înţelegere pentru piesele franţuzeşti decât la
începutul şederii sale la Pariş. În afară de lipsa de interes pentru
veşnicele lor subiecte, anoste şi brutale, pentru psihofiziologia lor
amoroasă, limba pe care francezii o întrebuinţau în teatru îi părea
mai mult decât falsă, mai ales atunci rând era vorba de drame
poetice. Nici proză, nici versurile lor nu aveau nimic comun cu
limba vie a oamenilor, cu geniul poporului. Proză, la cei mai buni
dintre scriitori, era o limbă făcută, de cronicar modern, iar la cei
mai proşti era limba unui vulgar foiletonist. Poezia îndreptăţea
butada lui Goethe:
„Poezia este bună doar pentru aceia care nu au nimic de spus.A
Era o proză prolixă şi întortocheată; profunzimea de imagini
introduse cu stângăcie, după exemplul lirismului altor rase,
producea, asupra oricărui om sincer, o impresie amăgitoare.
Christophe nu făcea mai mult caz de aceste drame poetice dedt de
operele italiene, pline de arii urlătoare şi dulcege, cu vocalize
împăunate. Actorii îl interesau mult mai mult dedt piesele. De
altfel, autorii îşi dădeau osteneala să-i imite. „Nu te puteai minări
că o piesă va fi jticată cu un oarecare succes, dacă n-ai fi avut grijă
să modelezi caracterele după defectele comedienilor11. Situaţia nu
se schimbase deloc de când Diderot scrisese aceste rânduri. Mimii
deveniseră modelul în artă. De îndată ce unul dintre ei încerca
succesul, avea teatrul lui şi ai săi autori – croitori complezenţi,
precum şi piese făcute pe măsura lui.
Printre aceste mari manechine ale modelor literare, Franqoise
Oudon îl atrăgea pe Christophe. Parisul se îndrăgostise de ea de-
abia de un an sau doi. Şi ea, bineînţeles, avea teatru propriu şi
furnizorii ei de roluri; totuşi nu juca numai operele fabricate
pentru ea; repertoriul ei destul de amestecat mergea de la Ibsen
până la Sardou, de la Gabnele d’Annunzio până la Dumas-fiul, de
la Bernard Shaw până la cei mai recenţi farsori parizieni. Se
avânta câteodată chia» pe largile alei, asemănătoare acelora de la
Versailles, ale he- sametrului clasic, şi către torentele de imagini
ale lui Shake- speare. Dar nu-i prea era la îndemână şi nici
publicul ei nu se simţea la largul lui. Orice ar ţi jucat, pe sine
însăşi se juca, totdeauna pe sine însăşi. Aceasta era puterea şi
slăbiciunea el Atâta vreme cât Opinia publică nu se ocupase de
persoana ei, jocul ei nu avusese răci un succes. Din ziua n care
publicul se interesă de ea, tot ce juca păru minunat: Şi în adevăr,
merita văzând-o jucând, să uiţi piesele, de cele mai multe ori
slabe, pe care le trăda înfrumuseţându-le eu viaţa ei. Enigma
acestui trup de femeie, modelat de un suflet necunoscut, era,
pentru Christophe, mai emoţionantă decât piesele pe care le juca.
Profilu-i de o admirabilă puritate era deosebit-de tragic. Nimic
din trăsăturile apăsate şi grele ale figurilor romane. Dimpotrivă,
linii gingaşe, pariziene, din desenele lui Jean Goujon – semănând
deopotrivă cu acelea ale unui băie- ţandru şi cu acelea ale unei
femei. Nasul scurt, dar bine croit. O gură frumoasă cu buze
subţiri, cu o cută puţin a- mara. Obrajii inteligenţi, de o subţirime
tinerească, pe care plutea ceva înduioşător că răsfrângerea unei
suferinţe lăuntrice. Bărbia voluntară. Faţa lividă. Unul dintre
acele chipuri deprinse cu nepăsarea, dar care prin natura lor sunt
străvezii, îndărătul cărora simţi tresărind sufletul ca despuiat,
sufletul răspândit pretutindeni sub piele. Părul şi sprâncenele îi
erau foarte fine, ochii schimbători, cenuşii, cu sclipiri ie
chihlimbar, în stare’ să dobândească toate reflexele verzui sau
aurii, ochi de pisică. Dar chiar şi prin firea ei toată semăna cu o
pisică, prin toropeala ei aparentă, un fel de semi- veghe cu ochi
deschişi, la pândă, întotdeauna bănuitoare, cu bruşte descărcări
nervoase, aproape crude. Mai puţin înaltă decât s-ar fi putut
bănui, părând slabă fără să fie, cu umeri frumoşi, braţe
armonioase, mâini lungi şi subţiri. Foarte corectă îq felul de a se
îmbrăca, de a se pieptăna, cu gesturi sobre, fără nimic din
neglijenţa boemă sau din exagerata eleganţă a anumitor artiste –
până şi în aceasta semăna cu o pisică – aristocrată din instinct,
deşi ieşită din mocirlă.
Şi În fiinţa ei, o sălbăticie de neînvins.
Avea pesemne ceva maţ puţin de treizeci de ani. Christophe
auzise vorbindu-se despre ea la Gamache, cu o admiraţie vulgară,
ca despre o fată foarte liberă, inteligentă şi cutezătoare, cu o
energie de fier, măcinată de orgoliu, dar aspră, stranie,
înşelătoare, nestăpânită, care trecuse prin multe înainte de a
ajunge la gloria ei prezentă şi care, acum, se răzbuna.
Într-o zi, când Christophe luă trenul pentru a se duce la
Meudon să o vadă pe Philomâle, deschizând uşa
compartimentului o găsi pe actriţă deja instalată. Părea a fi într-o
stare de nelinişte, de suferinţă, iar apariţia lui Christophe o
stânjeni. Îi întoarse spatele privind neclintită pe fereastră. Dar
Christophe, mirat de expresia de suferinţă care se desluşea în
trăsăturile ei, nu contenea s-o privească stăruitor, cu o milă naivă
şi supărătoare, ceea ce o stingherea şi o făcu să-i arunce o privire
furioasă, pe care el n-o înţelese La staţia următoare, ea coborî şi
se urcă în alt vagon. Abia atunci îşi dădu seama – cam târziu – că
fugise din pricina lui: şi simţi o sfâşiere.
Peste câteva zile, într-o gară pe aceeaşi linie, reîntorcându-se la
Pariş Şi aşteptând trenul, se aşezase pe singură bancă ce se afla
pe peron. Ea apăru şi se aşeză alături de el. Voia să se scoale. El îi
spuse:
— Rămâi.
Erau singuri. Se scuză că înainte cu câteva zile o silise să
schimbe compartimentul; spuse că dacă şi-ar fi dat seama că o
stânjeneşte, ar fi coborât el. Ea se mulţumi să răspundă cu un
şu"îs ironic:
— Este adevărat, erai nesuferit cu stăruinţa dumitale de a mă
tot cerceta cu privirea.
El spuse:
Iertaţi-mă, nu mă psiteam stăpâni… Aveaţi aerul că suferiţi
— R şi? Zise ea.
— E peste puterile mele. Dacă ai vedea pe cineva înecându-se,
nu i-ai întinde mâna?
— Eu? De loc, zise ea. L-aş împinge mai tare la fund ca să se
isprăvească mai repede.
Spuse aceasta cu un amestec de amărăciune şi de uinor şi
pentru că el se uita la ea cu un der uluit, râse.
Trenul sosi. Toate locurile erau ocupate, afară de cele din
ultimul vagon. Ea se urcă. Impiegatul îi zorea. Christophe, care
ţinea să evite scena din ajun, vru să Ci «ute alt compartiment. Ea
îi zise:
— Urcă-te.
El intră. Ea spuse:
— Astăzi, puţin îmi pasă.
Vorbiră. Foarte serios, Christophe încercă să-i arate că
nepăsarea faţă de cei din jur este inadmisibilă şi că oamenii şi-ar
putea face unul altuia atâta bine ajutându-se, alinându-se…
— Alinările – răspunse ea – n-au niciun efect asupra mea.
Şi cum Christophe stăruia:
— Da – zise ea cu acelaşi zâmbet obraznic – rolul de consolator
e avantajos pentru cel ce-l joacă
Nu înţelese cfin prima clipă. Când înţelese însă, şi când desluşi
bănuiala că urmăreşte propriul său interes, în vreme ee el nu se
gândea decât la ea, se sculă indignat, deschise uşa şi vru să sară,
deşi trenul era în mers. Ea îl opri, dar nu fără greutate. Se aşeză
din nou, furios, şi închise uşa compartimentului tocmai în clipa în
care trenul trecea printr-un tunel.
— Vedeţi – zise ea – aţi fi putut să muriţi.
— Puţin îmi pasă, zise el.
Nu voia să-i mai vorbească.
— Lumea e prea neghioabă, zise el. Faci pe alţii să sufere, suferi
tu însuţi; iar când vrei să ajuţi pe cineva eşti bănuit. E
dezgustător. Toţi aceşti semeni nu sunt umani
Ea încercă să-l liniştească, râzând. Puse mâna sa înmă- nuşată
pe a lui; îi vorbi drăguţ, spunându-i pe nume:
— Cum, mă cunoaşteţi? Se miră el.
— Ca şi cum la Pariş nu s-ar cunoaşte toată lumea! Facem
parte din aceeaşi tabără. Dar am greşit vorbind cum am făcut-o.
Dumneata, după cât se vede, eşti un băiat bun. Haide, linişteşte-
te. Bate palma! Să facem pace!
Îşi dădură mâna şi vorbiră prieteneşte. Ea zise:
— Nu este vina mea, vezi dumneata, am făcut atâlea experienţe
cu oamenii, încât am devenit bănuitoare
— Şi pe mine m-au dezamăgit adesea – răspunse el – dar eu le
acord totdeauna credit.
— Aşa fe-ai născut. Să crezi că tot ce zboară se mări încă
El râse cu poftă:
— Da, am Înghiţit multe în viaţă; dar nu asta mă supără. Am
stomac, nu glumă. Înghit altele şi mai şi, foametea, sărăcia, iar la
nevoie, şi pe ticăloşii care mă atacă. Şi, pentru atfta lucru, nu mă
simt rău.
— Norocul dumitale e că eşti bărbat, spuse ea.
— Şi al dumitale că eşti femeie.
— Nu e prea mare chilipir.
— Este foarte frumos – zise el – şi poate fi un lucru aşa de bun!
Ei râse.
— Un lucru, zise ea. Dar ce să facă lumea dintr-un lucru?
— Trebuie să te aperi.
— Atunci, bunătatea nu ţine mult.
— Dacă nu ai prea multă.
— Poate. Şi apoi, nu trebuie să suferi prea mult.
— Este un prea mult care secătuieşte sufletul.
Fu iarăşi cât p-aci să se înduioşeze. Dar îşi aminti de felul În
oare fusese tratat cu câteva cfipe mai înainte…
— O să vorbeşti iarăşi despre rolul avantajos al
consolatorului…
— Nu, răspunse ea. N-o să mai vorbesc aşa. Simt că eşti bun,
că eşti sincer Mulţumesc. Numai nu spune nimic. Nu poţi
înţelege… îţi mulţumesc.
Ajunseră la Pariş. Se despărţiră fără a-şi da adresa şi fără să se
poftească unul pe altul În vizilă
O lună mai târziu, veni singură să sune la uşa lui.
— Vin la dumneata. Sfimt nevoia să stau puţin de vorbă cu
dumneata M-am gândit la dumneata, uneori, de când ne-am
întâlnit.
Se aşeză.
— Doar o clipă. Nu te voi stingheri prea multă vreme. El începu
să-i vorbească Ea spuse:
— O clipă, vrei?
Tăcură Apoi spuse zâmbind:
— Nu mai puteam Acum mă sim! Ceva mai bine.
Voi s-o descoase:
— Nu – spuse ea – asta nu 1
Privi în juru-i, văzu şi ciniâri cu privirea obiectele din casă: zări
fotografia Louisei:
— Mama? Întrebă ea.
— Da.
Luă fotografia şi o privi cu simpatie.
 — Ce bătrână de treabă! Ai noroc!
— Vai 1 A murit!
— Ce-are a face, totuşi ai avut-o.
— Sigur, dar dumneata?
Dar cu o încruntare a sprâncenelor ea schimbă vorba. Nu voia
să vorbească despre ea.
— Nu, vorbeşte-mi despre dumneata. Povesteşte-mi— Câte ceva
din viaţa dumitale…
— La ce bun?
— Haide, totuşi…
Nu voia să vorbească, dar nici nu se putea stăpâni să nu-i
răspundă la întrebări: căci se pricepea toarte bine să-l descoase.
Şi, într-adevăr, el îi destăinui unele dintre faptele care îl
îndurerau, povestea prieteniei lui, despre Olivier care se
despărţise de el. Ascultă cu un surâs compătimitor şi ironic…
întrebă deodată:
— Cât e ceasul? Vai, Dumnezeule! Au trecut două ore de când
sunt aici! … Iartă-mă… Ce bine în-am odihnit!
Adăugă:
— Aş vrea să mai pot reveni… Nu prea des… Gâte- odată… Mi-
ar face bine. Dar nu aş vrea să te plictisesc, să te fac să-ţi pierzi
timpul… Doar aşa câte o clipă, din când în când…
— O să vin la dumneata, zise Christophe.
— Nu, nu, nu la mine. La dumneata e mai bine…
Dar nu mai veni multă vreme.
Într-o seară află, din întâmplare, că era grav bolnavă, că de
săptămâni întregi nu mai juca. Se duse la ea, cu toate că ea i-o
interzisese. Nu primea; dar aflând cine era, puse să-l strige de pe
scară. Era în pat, deşi se simţea mai bine; avusese o pneumonie şi
era destul de schimbată; dar avea încă privirea ei ascuţită care nu
dezarma nicicând. Părea că simte o vădită plăcere revăzându-l pe
Christophe. Îl aşeză lângă patul ei. Vorbi despre ea cu nepăsare,
spunând că fusese cât pe-aci să moară. EU păru mişcat. Atunci îl
zeflemisi. El o mustră că nu-l înştiinţase:
— Să te înştiinţez? Ca să vii I Pentru nimic în lume 1
— Fac prinsoare că nici nu te-ai gândit la mine.
— Ai şi câştigat, îi răspunse ea cu un surâs batjocoritor. Puţin
trist. Nu m-am gândit la dumneata nicio clipă cât timp am fost
bolnavă. Abia azi. Tocmai azi. Hai, nu te necăji. Când sunt
bolnavă nu mă gândesc la nimeni şi nu cer oamenilor decât un
singur lucru, să mă lase în pace. MS lipesc cu nasul de perete şi
aştept, vreau să fiu singură, vreau să crăp singură, ca un guzgan.
— Este totuşi greu să suferi lingură.
— Sunt obişnuită. Am fost nenorocită ani de-a rândui. Nimeni
nu m-a ajutat vreodată. Acum m-am deprins… Şi apoi, e mai bine
aşa. Nimeni nu te poate ajuta cu nimia. Zgomot în cameră, atenţii
supărătoare, văicăreli făţarnice… Nu. Prefer să mor singură.
— Eşti foarte resemnată!
— Resemnată? Nici nu ştiu ce însemnează această vorbă Nu,
strâng din dinţi şi urăsc răul oare mă face să sufăr.
O întrebă dacă nu venea nimeni să o vadă, dacă nu se interesa
nimeni de ea. Răspunse că tovarăşii ei de teatru erau oameni
destul de cumsecade – nişte imbecili – dat îndatoritori,
compătimitori (fntr-un fel superficial).
— Dar îţi spun, eu nu vreau să-i văd. Am o fire nărăvaşă.
— M-aş mulţumi cu ea, zise Christophe.
Îl privi cu milă:
— Şi dumneata! Şi dumneata îmi vorbeşti ca toţi ceilalţi?
El zise:
— Iartă-mă, iartă-mă… Doamne! Larlă-mă că devin parizian!
Mi-e ruşine… îţi jur că nici nu m-am gândit la ce spuneam…
Şi îşi ascunse faţa în cearşaf. Ea râse cu poftă şi-l bătu uşor pe
ceafă:
— Ah! Asta nu-i un fel parizian de â vorbi! Slavă. Domnului! Te
recunosc. Haide, arată-ţi faţa. Nu-mi mai plânge. În cearşaf.
— M-ai ie’-tat?
— Da. Dar să nu mai faci.
Mai vorbi puţin cu el, îl întrebă ce făcea, apoi se simţi obosită,
plictisită, şi îl goni.
Se înţeleseră că va veni din nou s-o vadă, în cursul săp- tăminii
următoare. Dar tocmai când se pregătea să se duci din nou la ea
primi din parte-5 o telegramă În care îi spunea să nu vină; era
într-uiia din zilele ei rele.
— Apoi, a doua zi, îl chemă. Se duse. O găsi, convalescentă,
lângă fereastră, pe jumătate întinsă. Era începutul primăverii
„cerul însorit, pomii înmuguriţi. Era mai afectuoasă şi mai
duioasă decât o văzuse vreodată, li spuse că înainte cu o zi nu
putuse să vadă pe nimeni: l-ar fi urât ca şi pe ceilalţi bărbaţi.
— Dar astăzi?
— Astăzi mă simt foarte tânără şi proaspătă, şi iubesc tot ceea
ce simt că e tânăr şi nou în jurul meu – aşa că dumneata.
— Nu mai sunt totuşi nici atât de tânăr, nici atât de nou.
— Ba aşa vei fi câte zile vei avea.
Vorbiră despre toate câte le făcuseră de când nu se mai
văzuseră, despre teatru, unde curând urma să înceapă iar a juca;
şi, din vorbă în vorbă, îi mărturisi ce gândea ea despre teatru,
care o dezgusta, dar care totuşi o robea.
Nu mai voi să-l vadă la ea; făgădui că se va duce ea la el Dar se
temea să nu-l supere. El îi spuse la ce ore au lucra Con veniră
asupra unui sistem de recunoaştere. Ea va bate la uşă într-un
anumit fel: el va deschide sau nu va deschide, după pofta inimii…
La început nu profită de această înţelegere. Dar o dată, în drum
spre o serată mondenă unde trebuia să recite versuri, în ultima
clipă, gândul acesta o plictisi: telefonă că nu putea veni şi se duse
la Christophe. ÂVea doar de gând să-i spună bună-seara în
treacăt. Dar în seara aceea i se destăinui, li povesti viaţa ei, de la
începuturile copilăriei.
Tristă copilărie! Un tată întâmplător, pe care nu-l cunoscuse. O
mamă, hangiţă, un han cu o tristă faimă, într-o mahala a unui
oraş din nordul Franţei; cărăuşii veneau acolo să bea, se culcau
cu stăpâna şi o brutalizau. Unul dintre ei o luă de nevastă pentru
că avea ceva bani; o bătea, se îmbăta. Frangoise avea o soră mai
mare care servea în cârciumă; dădea în brânci muncind; stăpânul
şi-o luase ibovnică, cu ştiinţa şi sub ochii marnei sale; era
ofticoasă şi murise. Franţoise crescuse în mijlocul bătăilor şi a
nelegiuirilor. Era un copil străveziu, plin de fiere, îndârjit, cu un
suflet aprins şi sălbatic. Le vedea pe maică-sa şi pe soră-sa
plângând, suferind, resemnându-se, înjosindu-se, murind. Şi avea
înverşunata vrere de a nu se resemnă, de a se descătuşa din acest
mediu josnic; avea răzvrătirea în sânge, la anumite nedreptăţi
făcea crize de nervi: zgâria, muşca dacă o lovea cineva. O dată,
încercase să se spânzure. Nu izbutise; dar cum începuse, nu mai
voia, prea se temea că nu cumva să ’izbutească: şi pe când
începuse să se înăbuşe şi se străduia cu degete înfrigurate şi
neîndemânatice să-ţi deznoade funia, se zvârcolea în ea sălbaticul
dor de viaţă. Şi cum nu se putuse elibera prin moarte (Christophe
surâse cu tristeţe, reamintindu-şi de încercări asemănătoare) îşi
făcu jurământul de a învinge, de a deveni liberă, bogată, ca să
calce în picioare pe toţi cei ce o obidiseră. Îşi făcu acest jurământ
în chilia ei, într-o seară pe când auzea, din camera de alături,
înjurăturile bărbatului, ţipetele mamei pe care o bătea el şi
suspinele surorii sale. Cât se simţea de nefericită! Şi totuşi
jurământul acesta o uşurase. Strângea din dinţi, gândind:
„O să vă strivesc pe toţi.U
Şi în această întunecată copilărie, doar un punct luminos:
Într-o zi, unul dintre băieţii cu care se juca pe stradă, fiul
portarului de la teatru, o băgă la o repetiţie, cu toate că acest
lucru era strict interzis. Se strecurară chiar în fundul sălii, în
beznă. Se simţi pătrunsă de misterele scenei, strălucitoare în
întuneric, de lucrurile minunate şi da neînţeles ce se spuneau
acolo, de aerul de regină al actriţei – care juca într-adevăr rolul
unei regine, într-o melodramă romantică. Era încremenită de
emoţie; şi, în acelaşi timp, inima îi bătea foarte tare… „Uite, uite
ce trebuia să ajungă într-o zi! O! Dacă ar fi şi ea aşa!.. Odată sfâr-
sita repetiţia, voi cu tot dinadinsul să vadă spectacolul de seară.
Îşi lăsă tovarăşul să iasă şi se prefăcu că-l urmează, apoi se
întoarse şi se ascunse în teatru; se piti sub scaune; şi stătu acolo
trei ceasuri, fără să se clintească, înăbuşindu-se în praf; şi când
reprezentaţia trebuia să înceapă, când publicul începu să vină,
când trebui să iasă din ascunzătoare, păţi ruşinea de a fi prinsă,
de a fi izgonită umilitor în mijlocul râsetelor şi adusă acasă, unde
fu bătută. În noaptea aceea ar fi murit, dacă n-ar fi ştiut atunci ce
va face mai târziu, ca să-i poată stăpâni pe aceşti oameni şi să se
răzbune pe ei.
Îşi făcu repede planul. Intră servitoare la „Hotelul şi Cafeneaua
teatrului”, unde trăgeau actorii. De-abia ştia să scrie şi să
citească; şi nu citise nimic, nu avea nimic de citit. O mâna însă
dorul de carte şi învăţa cu o îndârjire fără pereche. Şterpelea
cărţile din camerele pasagerilor; şi le citea noaptea la lumina
lunii, sau în zorii zilei ca să-şi cruţe lumânarea. Actorii erau atât
de zăpăciţi încât aceste mărunte. Furtişaguri treceau nebăgate în
seamă; sau păgubaşii se mulţumeau doar să mârâie De altfel,
înapoia cărţile – în -ifară de câteva care o înduio-jetseră atât încât
nu se mai pule; i los- părţi de ele; – dar nu le dădea înapoi intacte:
rupea tj’ele care îi plăceau. Avea grijă, atunci când aducea înapoi
volumul, să-l strecoare pe sub pat sau pe sub vreo mobilă, în aşa
fel încât să pară că nu dispăruse din odaie niciodată. Stă cu
urechea lipită de uşă, ca să asculte pe actori repetându-şi rolurile.
Şi singură, pe sală, pe când mătura, imita În şoapită intonaţiile
lor şi mimă. Când o surprindeau, îşi băteau joc de ea şi o ocărau.
Tăcea, furioasă.
— Acest fel de a învăţa ar mai fi putut dura multă vreme dacă
nu s-ar fi încumetat într-o zi să fure un rol din oamera unui actor.
Actorul făcu scandal. Nimeni nu-’i călcase pragul în afară de
această slujnică: o acuză. Ea tăgădui cu neruşinare; o ameninţă
cu percheziţia; atunci se aruncă la picioarele lui şi îi destăinui
toate celelalte furtişaguri, filele rupte, toate isprăvile. El înjură
groznic; dar era mai puţin rău decât părea. O întrebă de ce făcuse
toate acestea. Când îi spuse că vrea să se facă actriţă, râse din
toată inima. O supuse unui examen: ea îi recită pagini întregi,
învăţate pe de rost; fu mişcat şi îi zise:
— Ascultă, vrei să-ţi dau lecţii?
De fericire îi sărută mâna.
— A! — Îi spuse ea lui Christophe – cum l-aş fi Iubit I
Dar el adăugase îndată:
— Dar ştii, fetico, nimeni nu dă un preţ decât ca să obţină ceva
’fii schimb…
Era fecioară, înfruntase întotdeauna cu îndârjită pudoare toate
asalturile pornite împotrivă-i. Această castitate sălbatică, această
nevoie fierbinte de puritate, acest dezgust pentru tot ceea ce este
murdar, pentru hâda senzualitate, lipsită de dragoste, le purtase
totdeauna în ea. Încă din copilărie, din silă pentru jalnicele
spectacole pe care le văzuse acasă; – le mai purta încă cu ea… Vai
1 Nenorocita! Cât de aspru era pedepsită! Ce batjocură a sorţii! …
— Şi atunci – întrebă Christophe – ai consimţit?
— M-aş fi aruncat mai degrabă în foc – răspunse ea – ca să ies
din încurcătură. Mă ameninţa că pe o hoaţă eu închisoarea. Nu
aveam de ales. Şi astfel am fost iniţiată în artă… şi în viaţă.
— Mizerabilul! Zise Christophe.
— Da. L-am urât. Dar de atunci mi s-au perindat atâţia prtn
faţa ochilor încât acesta nu mi se pare a fi fost cel filai rău. Cel
puţin, el, s-a ţinut de cuvtnt. M-a învăţat ce ştia (nu prea mare
lucru!) din meseria lui de actor. M-a ajutat să intru în trupă. Am
fost tntâi sluga tuturor. Făceam figuraţie. Apoi, într-o seară, când
subreta s-a îmbolnăvit, au cutezat să-mi încredinţeze rolul ei.
Apoi am continuat. Mă găseau imposibilă, poznaşă, caraghioasă.
Eram urâtă pe vremea aceea. Şi am rămas urâta până în ziua în
care m-au găsit femeia superioară, ideală… „Femeia” … Imbecilii I
– Jocul meu îl socoteau incorect, extravagant. Nu plăceam
publicului. Camarazi râdeau de mine. Mă păstrau, pentru că orice
s-ar fi crezut, le făceam servicii şi nu costam scump. Nu numai că
nu costam -scump, dar plăteam. A! Fiecare progres, fiecare
avansare, pas cu pas le-am plătit cu suferinţa mea, le-am plătit
cu trupul meu… Camarazi, director, impresari, prietenii
impresarilor…
Tăcu, străvezie, cu buzele strânse, cu privirea aţintită în acelaşi
loc, fără să plângă; dar simţeai că sufletul ei plân- ge lacrimi de
sânge. Într-o. Străfulgerare, retrăia toate mâr- şăviile trecutului
precum şi acea mistuitoare voinţă de a învinge care o susţinuse,
şi mai mistuitoare la fiecare nouă murdărie pe care o îndura. Ar fi
vrut să moară; dar ar fi fost groznic să piară în mijlocul
umilinţelor, să nu ajungă mai departe. Să te omori înainte, fie!
Sau după victorie. Dar nu atunci când te-ai înjosit fără a fi
obţinut izbânda.
Tăcu din nou. Christophe, mânios, se plimba prin odaie: ar fi
vrut să strivească pe aceşti oameni care>> făcuseră să sufere,
care o pângăriseră pe această femeie. Apoi, în picioare lângă ea, o
privi cu milă, îi luă capul, tâmplele, fruntea în mâini, le strânse
cu drag, şi zise:
— Sărmana mea copilă!
Făcu un gest pentru a-l îndepărta. El spuse:
— Nu te ţeme de mine. Te iubesc foarte mult.
Atunci, pe obrajii Francoisei se prelinseră lacrimile.
Tngenunche lângă ea şi sărută.
— La Irniga mano d’ogni bel leza piena…1
Frumoasele-i mâini lungi şi subţiri, pe care căzuseră două
lacrimi.
Apoi, se aşeză din nou. Ei) se liniştise şi reluă senină firul
povestirii în fine, o lansase un autor. Descoperise în această fiinţă
stran’ie un demon, un geniu – încă mai mult după el, un „tip
dramatic, o femeie nouă, reprezentanta unei noi epoci”.
Bineînţeles îi fu, după atâţia alţii, amant. Şi ea
i se dăduse, cum se dăduse şi atâtor altora, fără de dragoste, ba
chiar cu dezgust. Dar el îi făeyse faima, iar ea i-o făcuse lui.
.
— Iar acum – zise Christophe – ceilalţi nu-ţi mâli pot face
nimic, ci numai dumneata faci cu ei ce vrei.
— – Crezi? Spuse ea cu amărăciune.
Atunci îi povesti despre o altă ironie a sorţii – patima ce o
cuprinsese pentru un om de nimic şi pe care îl dispreţuia: un
scriitor care o exploatase, care îi smulsese cele mai dureroase
taine şi care, după ce făcuse din ele literatură, o părăsise.
— Îl dispreţuiesc – zise ea – nu-l socotesc a fi mai vrednic decât
noroiul de pe caldarâm; şi mă cutremură indignarea că îl iubesc,
că e de ajuns să-mi facă un semn ca să alerg după el, să mă
umilesc în faţa acestui netrebnic. Dar ce pot face? Am o inimă
care nu iubeşte niciodată ceea ce mi-aş dori cu mintea. Şi, rând
pe rând, trebuie să jertfesc, să umilesc pe una, sau pe cealaltă.
Am o inimă. Am un trup. Şi urlă, şi urlă pentru partea lor de
fericire. Nu le pot ţine în frâu, nu cred în nimic, sunt liberă…
Liberă? Roabă inimii şi trupului meu, care îşi impun ’vrerea de
cele mai multe ori împotriva mea, împotriva voinţei mele. Mă
târăsc şi mi-e ruşine. Dar ce pot face?
Tăcu o clipă scurmând cu cleştele, în neştire, cenuşa din sobă.
— Am tot citit că actorii nu sunt nimic. Şi, în adevăr, cei ce mă
înconjoară sunt copii mari, plini de trufie, pe care nu-i frământă
decât mărunta lor vanitate. Nu ştiu dacă ei sunt falşii comedieni,
sau eu. Cred că eu. În orice caz, plătesc pentru ceilalţi.
Nu mai vorbea. Era ora trei noaptea. Se ridică pentru a pleca.
Christophe o îndemnă să aştepte ivirea zorilor ca să se întoarcă
acasă; îi propuse să se întindă pe patul lui. Preferă să rămână în
fotoliu, lângă focul stins, urmându-şi vorba, liniştită, în tăcerea
din odaie.
— O să fii obosită mâine.
— Sunt obişnuită. Dar dumneata… Ce faci mâine?
— Sunt liber. O lecţie pe la ora unsprezece… Şi apt»! Sunt un
om zdravăn.
— O pricină mai mult ca să şi dormi zdravăn.
— Da, dorm buştean. Nu există necaz mai puternic deci t
somnul meu. Sunt câteodată furios împotriva acestui somn. Atât
timp pierdut 1 Sunt încântat că am în sfârşit prilejul şi mă
răzbun pe acest somn, să-i fur o noapte.
Şi continuară să vorbească cu glasul’scăzut, cu lungi tă-
— Ceri. Iar Christophe adormi. Franţoise zâmbi, ţi sprijini capul
ea să nu-i cadă… Visa, lângă fereastră, privind grădina
întunecată, care în curând se lumină. La ceasurile şapte, A trezi
uşor pe Christophe şi îşi luă rămas bun.
În decursul lunii veni de mai multe ori, la ore la care
Ohristophe nu era acasă. Christophe îi încredinţă o cheie a
apartamentului, ca să poată intra oricând. Şi, într-adevăr, veni de
mai multe ori când Christophe lipsea. Lăsa pe masă un bucheţel
de toporaşl, câteva cuvinte pe o foaie de hâr- ţie, o mâzgălitură, o
schiţă, o caricatură – drept semne ale trecerii ei pe acolo.
Şi, într-o seară, ieşind de la teatru, veni la Christophe pentru a
relua firul plăcutei lor convorbiri, tl găsi la lucru; stătură de
vorbă. Dar, de la primele cuvinte, simţiră că niciunul nici celălalt
nu se mai aflau în binecu- vântata stare de spirit de data trecută.
Ba voi să plece; dar era prea târziu. Nu pentru că ar fi împiedicat-
o Christophe. Voinţa ei era aceea care nu-i mai îngăduia.
Rămaseră, simţind cum se înalţă în ei talazurile dorinţei.
Şi se iubiră.
După noaptea aceea, ea nu mai apăru câteva săptămânl. El,
căruia această noapte îi încinsese din nou dorinţele trupeşti de
luni de zile aţipite, nu se putea lipsi de ea. Îi interzisese să vină la
ea; se duse să o vadă la teatru. Sta pitit, în ultimele rânduri; şi se
simţea mistuit de dragoste şi de emoţie, cutremurat până în
străfundul firii sale; era mistuit, laolaltă cu ea, de tragicul freamăt
în care-şi trăia rolurile. Sfârşi prin a4 scrie i
„Prietenă, eşti oare supărată pe mine? Iartă-mă dacă ţi-am
displăcut.”
Când primi aceste atât de umile rindurl, sosi în grabă şi i se
aruncă în braţe.
— Era mai bine dacă rămâneam numai prieteni Dar dacă nu a
fost cu putinţă, e zadarnic să te împotriveşti inevitabilului. Fie ce-
o fi l îşi contopiră viaţa. Şi totuşi fiecare îşi păstrase apartamentul
şi libertatea. Franţroise nu şi-ar fi putut impune o convieţuire de
zi de zi cu Christophe. De altfel, în situaţia ei ar fi fost şi greu.
Venea la Christophe, îşi petrecea cu el o parte din zile şi din nopţi;
dar zilnic se întorcea acasă la ea unde îşi petrecea chiar şi unele
nopţi.
În lunile de vacanţă, când teatrul era închis, închiriară
împreună o casă în împrejurimile Parisului, înspre Gâf. Pe-
trecură acolo fericite zile, deşi îi învăluia uneori tristeţea. Zile de
încredere şi de muncă. Aveau sus o cameră luminoasă, mare,
astfel situată încât cuprindea orizonturi largi, peste câmpii.
Noaptea, puteau privi din pat straniile umbre ale norilor care se
preumblau pe cerul de o sumbră şi mată limpezime. Îmbrăţişaţi,
ascultau între veghe şi somn ţârâitul greierilor, beţi de fericire,
căderea ploilor vijelioase; miresmele pământului de toamnă –
caprifoliu, climatite, glicine, iarbă cosită – le pătrundeau în casă şi
în trupuri. În tăcerea nopţii împărtăşeau somnul. Tăcere. În
depărtări, lătratul câinilor. Cântecul cocoşilor. Se ivesc zorile.
Diafane dangăte răsună în clopotniţe îndepărtate, în răsăritul
cenuşiu şi rece, care în dogoarea cuibului înfioară trupurile,
înlănţuindu-le cu şi mai multă dragoste. Deşteptarea dntului
păsărelelor, pitite în viţa de vie căţărată pe ziduri. Christophe
deschide ochii şi, curmându-şi răsuflarea, priveşte cu inima
înduioşată obrazul iubit, obosit de dragoste, al prietenei adormite.
Iubirea lor nu era o patimă egoistă, ci o prietenie adin- că în
care trupul îşi cerea dreptul la viaţă. Nu se simţeau de loc
stânjeniţi. Fiecare lucra. Geniul lui Christophe, bunătatea lui,
ţinuta sa morală îi erau dragi Frangoisei. Se simţea mai bătrână
decât el în unele lucruri şi resimţea, din această pricină, o
bucurie maternă. Îi părea rău că nu înţelegea nimic din cele ce
cânta el: nu percepea muzica, în afara rarelor clipe când o
cuprindea o sălbatică emoţie ce ţinea mai puţin de muzică decât
de ea însăşi, de patimile care o stăpâneau atunci, pe ea şi tot ce o
înconjura, priveliştea, oamenii, culorile şi sunetele; fără ca, din
această pricină, să nu simtă geniul lui Christophe cutreierând
tainicul grai pe care ea nu-l desluşea. Ca şi cum ar fi asistat la
jocul unui mare actor, dar într-o limbă străină. Propriul ei geniu
era Împrospătat. Iar Christophe, datorită dragostei, când crea o
C-da 208 coala ÎS
Operă, îşi proiecta gândirea, îşi întrupa patimile în această
femeie,
În această întruchipare iubită; şi le vedea mai frumoase decât
să- iâsluiau în el – de o străveche şi aproape eternă frumuseţe.
Nepreţuită bogăţie a intimităţii unui asemenea suflet, atât de
feminin, firav, bun şi crud, străfulgerat de geniu. A învăţase multe
despre viaţă şi despre oameni – despre femei, pe care le cunoştea
destul de puţin şi pe care ea le judecă cu o străbătătoare intuiţie.
Mai ales, datorită ei, înţelese mai bine teatrul; ea îl făcu să-
pătrundă în spiritul acestei admirabile arte, cea mai desăvârşită
dintre toate, cea «nai sobră şi cea mai complexă. Îi împărtăşi
frumuseţea acestui magic instrument al visului omenesc; îl făcu
să înţeleagă că nu trebuia să scrie pentru el însuşi, aşa cum era
înclinat s-o facă, (aşa cum tind prea mulţi artişti, care, după pilda
lui Beethoven, refuză să scrie „pentru o biată vioară, atunci când
Spiritul le vorbeşte”). Un mare poet dramatic nu va roşi niciodată
de faptul că a lucrat pentru o anume scenă şi că şi-a adaptat
ideea după actorii de care dispune; şi nici nu crede că s-a
micşorat prin aceasta; da® ştie, în schimb, că o sală vastă cere
alte mijloace de expresie decât o sală mică şi că fanfarele de
trompetă nu pot fi scrise pentru flaut. Teatrul, ca şi fresca, este
arta însăşi. Şi chiar prin aceasta, el este arta omenescului prin
excelenţă, arta vie.
Gândurile pe care Franţoise le exprimă astfel se potriveau cu
acelea ale lui Christophe, care tindea, în acea epocă a carierei
sale, spre o artă colectivă, împărtăşită de semenii săi. Experienţa
Franţoisei îl făcea să înţeleagă misterioasa colaborare ce se ţese
între public şi actor. Oricât ar fi fost Frangoise de realistă’şi oricât
de puţine iluzii şi-ar fi făcut, ea percepea totuşi această putere de
recipr’că sugestie, acele unde de simpatie care leagă pe actor de
public, acea tăcere a miilor de suflete din care se ridică glasul
interpretului unic. Desigur, acest sentiment nu-l resimţea decât
prin foarte rare licăriri, ce nu revin aproape niciodată la aceeaşi
piesă şi în acelaşi loc. În tot restul timpului domina meşteşugul
fără suflet, tehnica inteligentă dar reoe. Insă ceea ce era
interesant era tocmai excepţia – fulgerul la lumina căruia
întrezăreşti abisul, sufletul comun al milioanelor de oameni a
cărui putere se exprimă în tine, pe spaţiul unei secunde din
veşnicie.
Acest suflet al tuturora trebuia să-l exprime artistul mare.
Idealul său trebuia să fie obiectivismul viu, în care cintă- rpţul se
contopeşte cu aceia pentru care clntă şi, despuându-se de sine, se
înveşmânta cu patimile colective ce se aba* a> o vijelie asupra
lumii. Franţoise resimţea cu atât mai mult această nevoie, cu cât
era mai incapabilă de o asemenea despuiere şi cu cât se
întruchipa mai mult pe ea însăşi, înflorirea în toată voia a
lirismului individual a cunoscut de vreun secol şi jumătate
încoace o dezvoltare bolnăvicioasă* Măreţia morală constă în a
simţi mult şi în a te stăpâni mult, în a fi sobru în cuvinte şi cast
în gând’ire, în a nu te da în vileag, în a vorbi cu o privire, cu o
vorbă adâncă, fără exagerări copilăreşti, fără\efuziuni feminine,
pentru acei care înţeleg repede, pentru bărbaţi. Muzica modernă
care cultivă atâta vorbirea despre sine şi care amestecă, fără rost,
toate indiscretele confidenţe, este o muzică lipsită de pudoare, o
muzică lipsită de gust. Seamănă cu acei bolnavi care nu se
gândesc decât la bolile lor, care vorbesc despre ele cu nesaţ, dând
amănunte dezgustătoare şi ridicole. Acest ridicol al artei se
accentuează, de un secol Încoace, din ce în ce mai mult.
Francoise, care. IU era muziciană, nu era departe de a considera
ca o decădere însăşi dezvoltarea muzicâi în detrimentul poeziei,
socotind muzica drept un polip care o macină. Christophe
protesta; dar, gândindu-se la toate acestea, se întreba dacă ele nu
au şi un sâmbure de adevăr. Primele lieduri scrise după poeziile
lui Goethe erau cumpătate şi exacte} curând, Schubert introduce
romanticul lui sentimentalism, care le deformează; Schumami,
toropeala sa de fetişcană; şi, până la Hugo Wolf, mişcarea se
accentuează spre o declamaţie mai vădită, spre analize mai
indecente, cu pretenţia de a nu mai lăsa un singur colţ al
sufletului neluminat. Toate vălurile ce acopereau taina inimii sunt
sfâşiate. Ceea ce înainte era spus de un bărbat, eu cumpătare,
este strigat astăzi de către feţele lipsite de pudoare şi care se arată
despuiate.
Lui Christophe îi era puţin ruşine de această artă, de care se
simţea el însuşi contaminat; şi, fără a vrea să se reîntoarcă 4a
trecut, (dorinţă absurdă şi • împotriva naturii) se reîmprospăta
din sufletul acelor maeştri din vechime care avuseseră discreţia
aristocratică a gândirii lor şi simţul unei mari arte colective: ca
Haendel, care dispreţuind pietismul plângăreţ al vremii şi al rasei
sale, a scris acele uriaşe Anthems şi acele oratorii, epopei eroice,
cântece ale popoarelor pentru popoare. Greutatea era să găseşti în
prezent subiecte de inspiraţie care să poată, aidoma Bibliei în
vremea lui Haendel, să trezească emoţii comune printre popoarele
Europei. Eu ropa de azi nu avea o singură carte care şi stârnească
interesul comun: niciun poem, nicio rugăciune, niciun act de
credinţi care să lie al tuturora. Ruşine ce ar trebui şi strivească
pe toţi scriitorii, pe toţi artiştii, pe toţi gânditorii din zilele
noastre 1 Niciunul n-a scris, niciunul n-a gândit pentru toţi.
Singur Beethoven a lăsat câteva file dintr-o nouă ahnătoare şi
frăţească Evanghelie; dar numai muzicienii le pot citi, iar cea mai
mare parte dintre oameţii nu le vor auzi niciodată. Wagner a
încercat să înalţe pe dealurile de la Bayreuth o artă religioasă,
care să lege pe toţi oamenii Între ei. Dar sufletul lui mare era prea
puţin simplu şi prea lovit de toate păcatele muzicii şi ale gândirii
decadente din vremea sa: spre colină sfântă, nu au urcat pescarii
din Gali- leea, ci fariseii.
Christophe simţea lămurit ceea ce avea de făcut, dar îi lipsea
un poet, trebuia să se mulţumească cu sine însuşi, să se
mărginească numai la muzică. Şi muzica, orice s-ar spune, nu
este o limbă universală: e necesar arcul cuvintelor din care să
ţişnească săgeata’ sunetelor şi să pătrundă în inima tuturor.
Christophe proiectase să scrie o su’ită de simfonii, inspirate din
viaţa de toate zilele. Concepuse printre altele o Simfonie Casnică,
în genul său, care nu era întocmai acela al lui Richard Strauss.
Nu urmărea să materializeze Într-un tablou cinematografic viaţa
de familie, folosind pentru aceasta un alfabet convenţional, în
care temele muzicale să exprime, prin voinţa autorului, personaje
diferite, pe care, dacă aveai ochi şi urechi binevoitoare, le vedeai
mai târziu evoluând împreună. I se părea un joc savant şi
totodată copilăresc de mare maestru al contrapunctului. El nu
încerca să descrie nici personaje, nici acţiuni, dar să vorbească
despre emoţiile resimţite de fiecare, şi în care fiecare să poată găsi
un ecou al propriului său suflet, poate chiar îmbărbătare. Prima
parte exprima fericirea gravă şi curată a unei tinere perechi de
îndrăgostiţi, calda-i senzualitate, încrederea în viitor, bucuria şi
nădejdile ei. A doua parte era o elegie care cânta moartea unui
copil. Christophe se ferise de orice descriere a morţii, de orice
exprimare realistă în manifestarea durerii; individulităţile
dispăreau; nu reieşea decât o cruntă mizerie – a ta, a mea, a
fiecărui om, într-o nenorocire, care este sau poate fi hărăzită
tuturora. Sufletul îndurerat de acest doliu, din care Christophe
scosese toate e- fectele de melodramă plângăreaţă, se înălţa încet,
printr-o du rproasă sforţare, pentru a oferi lui Dumnezeu jertfă
suferi n; e) El îşi relua curajos drumul în partea următoare a
bucăţii muzicale, parte care era strâns legată de a doua – o fugă
puternică, a cărei mişcare îndrăzneaţă şi al cărei ritm înverşunat
sfârşea prin a pune stăpânire pe suflet şi ducea,
În mijlocul frământărilor şi al lacrimilor, la un marş puternic,
plin de o nestăvilită credinţă. Ultima parte descria înserarea vieţi’i.
Temele de la început reveneau cu încrederea lor caldă şi cu
duioşia lor care. Nu puteau îmbătrâni, dar care erau mai mature,
puţin îndurerate, ţâşnind din umbrele suferinţei, încununate de
lumină şi înălţând spre cer, ca un îmbelşugat prinos, un imn de
religioasă dragoste către viaţa nesfârşită.
Christophe căuta şi în cărţile de odinioară subiecte mari,
simple şi umane, în stare să vorbească inimii tuturora, răscolind
ceea ce este mai bun în ea. Îşi alesese două: losij şi Niobe. Dar de
astă dată, Christophe nu se lovea numai de lipsa unui poet, ci de
problemă, primejdioasă, discutată vreme de mai multe secole, dar
niciodată rezolvată: contopirea poeziei cu muzica. Convorbirile lui
cu Franţoise îl readuceau la proiectele schiţate altădată cu
Corinneproiecte ale unei noi forme de dramă muzicală care ar fi
ceva între opera recitativă şi drama vorbită – arta cuvântului liber
unită cu aceea a muzicii libere – artă pe care aproape nici un
artist din zilele noastre nu o bănuieşte şi pe care criticii de
meserie, îmbuibaţi de tradiţii wagneriene, o neagă precum neagă
orice operă cu adevărat nouă: căci nu e vorba aici să mergi * pe
urmele Wi Beethoven, ale lui Weber, ale lui Schumann, sau ale lui
Bizeţ, deşi ei au cultivat, cu geniu, melodrama i nu este vorba să
trânteşti o oarecare declamaţie pe o muzică oarecare şi să
stârneşti, cu orice preţ, prin tremolouri, efecte grosolane Ia un
public grosolan; este vorba să creezi un gen nou, în care voci
muzicale să se îmbine cu instrumente înrudite cu ele şi să
amestece uşor în stanţele lo» armonioase ecoul visărilor şi al
suspinelor muzicii. Fireşte,
0 astfel de formă nu s-ar putea aplica decât unui număr re-#
strâns de subiecte, anumitor stări sufleteşti tainice şi reculese,
pentru a Ie putea evoca parfumul poetic. Nicio artă n-ar trebui să
fie mai discretă şi mai aristocratică. Este deci firesc ca ea să aibă
puţine şanse de înflorire într-o epocă îh. Care, în ciuda
pretenţiilor artiştilor, se simte vulgaritatea înnăscuta a
parveniţilor.
Poate că Christophe nu era mai bine înzestrat decât cel» lalţi
pentru această artă; înseşi Virtuţile, ca şi plebeiană sa forţă,
constituiau un obstacol. Nu o putea concepe şi realiză decât cu
ajutorul Franţoisei.
Transpuse astfel în muzică pagini’ din Biblie, aproape textual
transcrise – ca de pildă nemuritoarea scenă în care Iosif li se arată
fraţilor ca aceştia să-l recunoască şi, după a ţi tea încercări, sleit
de emoţii şi de dragoste, şopteşte aceste cuvinte ce au smuls
lacrimi din ochii bătrânului Tolstoi, ca şi ai multor altora:
„Nu mai pot… Aflaţi că eu sunt Iosif; tatăl meu mol trăieşte oare?
Sunt fratele vostru, fratele vostru de muitA vreme pierdut. Eu sunt
Iosif…a
Această frumoasă şi liberă legătură nu putea dura. Simţeau
împreună unele clipe de viaţă împlinită; dar deosebirile dintre ei
erau prea mari. Şi fiind amândoi la fel de violenţi, se înfruntau
adesea. Aceste ciocniri nu erau niciodată vulgare: căci Christophe
respecta personalitatea Franţoisei. Iar Franţoise, care putea să fie
uneori atât de crudă, era bună cu cei ce erau buni cu ea; pentru
nimic în lume nu le-ar fi făcut vreun rău. Şi unul şi celălalt erau
veseli din fire Ea cea dintâi îşi bătea joc de sine însăşi. Şi totuşi se
măcina: căci vechea patimă o ţinea încă în mrejele ei; se mai
gândea la nemernicul pe care îl iubea; şi nu putea Îndura această
umilinţă, mai ales la gândul că Christophe ar bănui-o.
Christophe, văzând-o zile întregi tăcută şi iritată, pradi
melancoliei, se miră că nu era fericită. Îşi atinsese ţelul I era o
mare artistă, admirată, răsfăţată…
— Ei – zicea ea – dacă aş fi una dintre acele faimoase
comediene, care au suflet de neguţător şi care fac teatru aşa cum
ar face afaceri. Acelea sunt fericite când au „realizat*
’o situaţie frumoasă, o căsătorie burgheză bogată, şi – nec •
plus ultra1 – când şi-au înfipt în piept Legiunea de onoare. Eu
râvnesc la mai mult Când nu eşti prost, succesul nu-ţi pare oare
mai van decât insuccesul? O ştii desigur foarte bine.
— Ştiu, răspunse Christophe. O „Doamne t Desigur na astfel
îmi închipuisem eu gloria, când eram copil. Cu câtă patimă
doream şi cât de luminoasă-mi părea! Era pentru mine ceva
sfânt… Şi totuşi, orice s-ar spune î Este în succes o virtute divină:
şi anume binele pe care ţi-e îngăduit să-l faci.
— Ce bine? Eşti învingător. Dar la ce bun? Nimic nu ■s-a
schimbat. Teatre, concerte, toate sunt veşnic la fel. Nu e decât o
modă nouă care urmează alteia mai vechi. Oamenii nu te înţeleg,
sau te înţeleg doar în treacăt şi se gândesc la altceva… Tu însuţi,
îi înţelegi oare pe ceilalţi artişti? În orice caz, ei nu te înţeleg pe
tine. Cât sunt de departe de tine aceia pfe care îi iubeşti cel mai
mult! Reaminteşte-ţi de Tolstoi, de Tolstoi al tău…
Christophe îi scrisese; se entuziasmase pentru el, plân- gea
citindu-i cărţile; dorea să pună în muzică unul din basmele sale
scrise pentru mujici, îi ceruse autorizaţia, îi trimisese liedurile
sale. Tolstoi nu răspunsese nimic, după cum nici Goethe nu-i
răspunsese nimic lui Schubert şi lui Berlioz, care îi trimiteau
capodoperele lor. Pusese să i se cânte muzica lui Christophe; şi îl
supărase; nu o înţelegea de loc. Îl socotea pe Beethoven decadent,
iar pe Shakespeare şarlatan în schimb, se înflăcăra pentru nişte
mici maeştri dul- cegi, pentru muzica de clavecin ce-l fermecă pe
Regele-Pe- rucă ’; şi considera drept carte creştină romanul La
con- fession d’une femme de chambre 2…
 — Oamenii mari n-au nevoie de noi, spuse Christophe. Trebuie
să ne gândim la ceilalţi.
— La cine? La publicul burghez, aceste umbre care îţi ascund
viaţa? Să joci, să scrii pentru aceşti oameni? Să-ţi iroseşti viaţa
pentru ei! Ce amărăciune!
— Aş l zise Christophe. Îi văd că şi tine, dar asta nu mă
interesează. Nu sunt chiar atât de răi cum îi socoteşti tu.
— Robust optimism german!
— Sunt şi ei oameni ca şi tine. Atunci de ce nu m-ar înţelege?
… Şi chiar de-ar fi aşa, trebuie oare să deznădăj- duiesc? Printre
aceste mii de oameni se vor găsi totdeauna unul sau doi care să
Fie de partea mea: şi atât îmi e de ajuns, îmi e de ajuns o
ferestruică pentru a respira aerul de afară… Gândeşte-te la acei
spectatori nevinovaţi, la acei adolescenţi. Îs acele bătrâne suflete
candide, pe care apariţia ta, vocea ta, revelarea tragicei tale
frumuseţi îi înalţă deasupra mediocrităţii de toate zilele. Adu-ţi
aminte de tine când erai copil!
1 Frederic ce! Mare.
3 Destăinuirile unei cameriste (în Iiml) a franceză). E vorba de
romanul scriitorului francez Octave Mârbeau (1#4—1917).
Nu e oare bine să dăruieşti altora – chiar de-ar fi vorba numai
de unul singur – fericirea şi binele pe care altul ţi le-a dăruit ţie
Însuţi altădată?
— Orezi Într-adevăr că există măcar unul? Am ajun» să mă
Îndoiesc… şi apoi oare cum ne iubesc cei mai buni dintre cei ce ne
iubesc? Oare cum ne văd ei? Ştiu măcaT aă vadă? Ne admiră,
umilindu-ne: resimt tot atâta plăcere văzând jucând o cabotină;
ne pun În rândul proştilor care sunt dispreţuiţi. Toţi cei ce au
succes sunt la fel pentru el.
— Şi totuşi mai mari decât toţi sunt cei care până-n cele din
urmă se impun posterităţii, ca fiind cei mai mart.
— Din pricina perspectivei. Munţii se ridică pe măsuri ce te
îndepărtezi de ei. Le vezi mai bine înălţimea, dar eşti mereu mai
departe… Şi apoi de unde ştim că sunt cei mal mari? Cunoşti oare
pe ceilalţi, pe cei care au pierit?
— La dracu’ 1 zise Christophe. Chiar dacă nimeni n-ar simţi
ceea ce sunt şi gândesc eu, gândesc şi sunt eu însumi. Am
muzica mea, o iubesc, cred în ea; e mai adevărată decât orice pe
lume.
— Tu tot mai eşti liber în arta ta, poţi face ce vrei. Dar eu ce pot
face? Sunt nevoită să joc ceea ce mi se impune şi să o repet până
mi se face lehamite. Nu am ajung încă, în Franţa, la stadiul de
dobitoc înjugat la care au ajuns acei actori americani care joacă
de zece mi’i de ori Rip sau Robert Macaire şi care, vreme de
douăzeci şi cinci de ani, învârtesc într-una piatra morii în jurul
aceluiaşi rol nesărat. Dar suntem pe calea cea bună. Teatrele
noastre sunt atât de sărace! Publicul nu suportă geniul decât
administrat în doze infinitezimale, învăluit în manierism şi în
literatura modei… Un „geniu la modă “! Nu te face să râzi? … Ce
risipă de putere! Uite ce-au făcut din Mounet. Ce-a putut juca el
în viaţa lui? Două sau trei roluri pentru care merită să trăieşti; un
Oedip, un Polyeucte Restul, ce de-a prostii! Nu e dezgustător? Şi
când te gândeşti câte lucruri mart şi răsunătoare n-ar fi putut el
face! … Nu e mai bine nici dincolo de hotarele Franţei. Ce-au făcut
ceilalţi dintr-o Duse 1? Cu ce şi-a măcinat ea viaţa? Pentru cV
roluri zadarnice?
— Rolul vostru adevărat – zise Christophe – este să im puneţi
lumii puternicele opere de artă
— Sforţare zadarnică. Nu merită nicio osteneală îndată ce una
dintre aceste opere puternice ajunge pe scenă, pierde poezia ei
adâncă şi devine doar o minciună Răsuflarea publirului o
veştejeşte. Public de oraşe ce se înăbuşă; el nu mai ştie ce e aerul
curat, natura, poezia sănătoasă; îi trebuie o poezie de teatru, cu
false străluciri, cu farduri şi m’iasme. At Şi apoi… apoi, chiar
dacă. Am izbuti… Nu, asta nu-ţi umple viaţa, asta nu-mi umple
viaţa…
— Te mai gândeşti la el.
— La "âne?
— Ştii bine la cine. La bărbatul acela.
— Da.
— Chiar dacă l-ai avea pe acest om, şi chiar dacă el te-ar iubi,
mărturiseşte, tot n-ai fi fericită, tot afi găsi cu ce să te chin ui eşti.
— E adevărat… Doamne! Oare ce am? Vezi tu, a trebuit să lupt
prea mult, m-am măcinat prea mult, nu-mi mai pot regăsi
liniştea, port în mine o îngrijorare, o înfrigurare…
— Sigur că ai purtat-o în tine cu mult înaintea încercărilor prin
care ai trecut.
— Se poate. Da, de când eram copil, de când îmi pot aduce
aminte… Ea mă sfâşia într-una.
— Ce-ai dori tu oare?
 — Ştiu şi eu? Mai mult decât pot
— Cunosc şi eu sentimentul ăsta. Aşa eram şi eu în
adolescenţă.
— Da, dar tu ai devenit bărbat. Eu însă voi rămâne veşnic o
adolescentă. Sunt o făptură incompletă.
— Nimeni nu e complet. Fericirea constă în a-ţi cunoaşte
limitele şi în a le iubi.
— Nu mai pot. Eu mi-am depăşit limitele. Viaţa m-a siluit, m-a
frânt, m-a mutilat. Mi se pare totuşi că aş fi putut C o femeie
normală şi sănătoasă, chiar şi frumoasă, fără a fj totuşi aidoma
acelora din turmă.
— Mai poţi fi încă. Te văd foarte bine aşa!
— Spune-mi cum mă vezi.
Şi el o descrise în condiţii de viaţă în care ea s-ar fi dezvoltat
firesc şi armonios, în care ar fi fost fericită, iubind ţi fiind iubită.
Şi îi făcea bine să-l asculte. Dar pe urmă, spuse:
— Nu, acum nu se mai poate.

W’liat e-ver îs îs right

(tot ce există este drept.)

Şi se duse să-i cânte la pian. Ea 11 sărută pe scumpul ei nebun

optimist. Îi făcea bine. Dar ea, ea îi făcea lui rău) sau cel puţin îi
era frică să nu-i facă rău. Avea crize de deznădejde şi nu i le putea
ascunde; dragostea o făcea slabă. Noaptea, când erau în pat, unul
lângă altul, ea îşi mistuia neliniştea în tăcere; el o simţea şi o rugă
pe prietena Iul atât de apropiată şi totuşi atât de îndepărtată să
împartă cu e; povara ce o apăsa; atunci, nemaiputând rezista, se
destăinuia plingând în braţele lui; iar el, cu bunătate şi răbdare,
îşi petrecea ceasuri în şir ca s-o liniştească; dar această
necurmată îngrijorare sfârşi în cele din urmă prin a-l obosi.
Franţoise tremura la gândul că neliniştea ei l-ar putea cuprinde şi
pe el. Îl iubea prea mult pentru a Îndura gândul că Christophe ar
putea suferi din pricina ei. I se ofert un angajament în America;
acceptă pentru a fi nevoită să plece. 11 părăsi, puţin umilit. Se
simţea tot atât de umiliţi ca şi el. Să nu poată fi fericiţi unul prin
celălalt!
— Sărmanul meu prieten, îi zise ea surâzând cu tristeţe şi
duioşie. Suntem noi oare atât de nepricepuţi? N-o să mai regăsim
nicicând un atât de minunat prilej, o asemenea prietenie. Dar nu
merge, nu merge. Suntem prea proşti! …
Se priviră, ruşinaţi şi trişti. Râseră ca să nu plângă, se sărutară
şi se despărţiră, cu lacrimi în ochi. Nu se iubiseră niciodată atât
de deplin că în clipa despărţirii.
Şi după ce plecă, el se întoarse la arta lui, vechea lui prietenă…
O 1 pace a înstelatei boite cereşti 1
Nu trecu multă vreme şi Christophe primi o scrisoare de la
Jacqueline. De când o cunoştea, aceasta era a treia scrisoare; şi
tonul scrisorii era cu totul deosebit de acela cu care îl obişnuise. Îi
mărturisea părerea ei de râu că nu l-a mai văzut de atâta vreme şi
îl rugă cu drăgălăşenie să revină, dacă nu voia să întristeze pe doi
prieteni care îl iubeau. Christophe fu înclntat de scrisoare, dar nu
prea mirat. Ştia el bine că toanele neîntemeiate ale Jacquelinei
faţă de el nu puteau dura o veşnicie. Şi îşi amintea cu plăcere de
o vorbă ironică a bă tunului său bunic:
„Mai curând sau mai târziu, femeile revin la simţăminte mai
bune; îţi trebuie doar răbdare ca să aştepţi.”
Se întoarse deci la Olivier şi iu primit cu bucurie. Jacqueline îl
copleşi cu atenţii; căuta să evite tonul ironic care îi era natural,
lua seama să nu spună nimic care ar fi putut să-l jignească- pe
Christophe, manifesta interes pentru ceea ce făcea Christophe şi
vorbea cu înţelepciune despre subiecte serioase. Christophe crezu
că se schimbase. Nu era însă schimbată decât pentru a-i plăcea.
Jacqueline auzise vorbindu-se despre amorul dintre Christophe şi
actriţa la modă, a cărei poveste alimentase bârfeala pariziană; şi
Christophe îi apăruse sub o lumină cu totul nouă; era plină de
curiozitate în ceea ce-l privea. Când îl revăzu, îl găsi cu mult mai
simpatic. Chiar cusururile lui nu-i păreau lipsite de farmec
înţelese că Christophe avea geniu şi că merita să-ţi dai toată
osteneală ca să fii iubită de el.
Situaţia tinerei perechi nu se îmbunătăţise; ba chiar se
înrăutăţise. Jacqueline se plictisea, se plictisea, se plictisea de
moarte… Cât de singură e o femeie I În afară de copil, nimic nu o
leagă, şi nici copilul nu e de’ajuns întotdeauna ca s-o reţină; cădi
dacă e Într-adevăr femeie şi nu numai femelă, când are un suflet
bogat de cerinţe spirituale, este făcută pentru prea multe lucruri
pe care nu le poate Îndeplini dacă nimeni nu-i vine în ajutor î…
Bărbatul e mult mai puţin singur chiar atunci dnd pare complet
părăsit? Propriul său monolog îi e de ajuns ca să umple golul: şi
dnd e singur în doi, se adaptează mai bine, cădi îşi simte mai
puţin singurătatea, monologând într-una. Şi nu-şi dă seama că
sunetul acestei voci care nu conteneşte să vorbească Ir deşert,
face tăcerea mai îngrozitoare şi deşertul mai înfiorător pentru
femeia care este lângă el şi pentru care orice cuvânt e mort atund
când dragostea nu-l înviază. Nici nu bagă de seamă; bărbatul nu
a mizat, ca femeia, viaţa întreagă pe dragoste: viaţa lui e prinsă
aiurea… Cine oare va ocupa viaţa femeii şi dorinţa ei imensă,
aceste milioane de forţe arzânde şi generoase care de când trăieşte
omenirea, se mistuie în van, jertfite pe altarul acestor doi idoli:
amorul trecător şi maternitatea, sublimă înşelătorie care nu e
hărăzită atâtor mii de femei şi care nu umple decât câţiva ani din
viaţa celorlalte?
Jacqueline era deznădăjduită. Trecea prin clipe de spaimă ce o
pătrundeau ca tăişurile săbiilor. Gândea:
„Pentru ce trăiesc? De ce m-am născut? Tţ
Şi inima i se frângea de spaimă.
„Doamne, am să mor! Doamne, am să mor! “
Acest gând o chinuia, o urmărea noaptea Se visă zieând l
— „Suntem în anul 1889 “
— „Nu, îi răspundea cineva, în anul 1909 “
Şi era deznădăjduită că avea cu douăzeci de ani mal mult decât
credea.
„Totul se va sfârşi şi nici n-am trăit l Ce-am făcut din aceşti
douăzeci de ani? Ce-am făcut cu viaţa mea? “
Visa că erau patru fetiţe. Se făcea că toate patru erau culcate în
aceeaşi odaie, în paturi deosebite. Şi toate aveau aceeaşi înălţime
şi aceleaşi trăsături; dar una avea opt ani) alta cincisprezece, alta
douăzeci, alta treizeci. Bântuia o epidemie. Trei dintre ele
muriseră deja. A patra se privea în oglindă; cuprinsă de groază, se
vedea cu nasul subţiat, cu obrajii traşi… va muri şi ea – şi atunci
se va sfârşi…
„… Ce-am făcut din viaţa mea? … “
Se trezea scăldată în lacrimi; şi visul urât nu se spulberă la
ivirea zorilor; visul urât era aievea. Ce făcuse ea din viaţa ei?
Cine-i furase viaţa? Şi începea să-l urască pe Olivier, complice
nevinovat (nevinovat! Ce-are a face dacă răul e acelaşi!) complicele
oarbei legi care o strivea. Mai târziu se căia pentru astfel de
gânduri, pentru că era bună; dar suferea prea mult; şi pe această
fiinţă legaţi strâns de ea şi care-i înăbuşea viaţa, pe Olivier, deşi
suferea şi el, nu putea să nu se răzbune ca să-l facă să sufere şi
mai mult. După aceea era şi mai copleşită, se ura pe ea însăşi) şi
simţea că dacă nu va găsi un mijloc de a se salva, va face şi mai
mult rău. Şi căuta acest mijloc, bâjbâind în juru-i, se agăţa de
orice, ca cineva care se îneacă; încerca să se intereseze de ceva,
vreo operă, vreo fiinţă, care să devină într-un fel opera ei, fiinţa ei,
lucrul ei. Încerca să reia o munci intelectuală, învăţa limbi
străine, începea un articol, o nuvelă. Începea să picteze, să
compună… în zadar: se descuraja chiar din prima zi. Era prea
greu. Şi apoi „cărţi, opere de artă! Ce reprezintă ele? Nu ştiu dacă
le iubesc, nu ştiu dacă ele există**…
— În unele zile, vorbea cu Înfrigurare, râdea cu Olivier, părea
că se interesează de ceea ce spuneau amândoi, de ceea oe făcea
Olivier, nu încerca decât să se a- meţească… Zadarnic: freamătul
pierea deodată; inima îngheţa, se ascundea, fără lacrimi, fără
suflare, zdrobită. Cu Olivier opera sa reuşise în parte. Olivier
devenea sceptic, devenea monden. Jacqueline nu-i era
recunoscătoare pentru această transformare, îl găsea slab, slab ca
şi ea. Aproape în fiecare seară ieşeau în oraş; Jacqueline Îşi
plimba prin saloanele pariziene plictiseala ei neliniştită, pe care
nimeni nu o ghicea sub pavăza ironiei ei surâzătoare, totdeauna
gata de atac. Căuta pe cineva care să o iubească şi să o susţină
deasupra prăpastiei… în zadar, în zadar. În zadar. Chemării ei
deznădăjduite nu-i răspundea decât tăcerea…
Nu-l iubea deloc pe Christophe; nu putea suferi felul lui aspru
de a fi, manierele lui bruşte, sinceritatea lui usturătoare şi mai
ales indiferenţa lui. Nu-l iubea; dar avea simţământul că el, că cel
puţin el, era puternic, o stâncă deasupra morţii. Şi voia să se
agaţe de această stâncă, de acest înotător al cărui cap domina
talazurile, sau să-l înece o dată cu ea…
Şi apoi, nu era destul să desparţi pe bărbatul tău de prietenii
lui; trebuia să fii în stare să-i şi iei. Femeile cele mai cinstite au
uneori un instinct care le’ împinge să vadă până unde se va
întinde regatul lor şi să-l depăşească. În acest abuz de putere,
slăbiciunea lor îşi vădeşte forţa. Iar când femeia este egoistă şi
deşartă, găseşte o plăcere diabolică în a fura bărbatului prietenia
prietenilor săi. Treabă uşoară, ajung doar câteva priviri. Nu există
bărbat, cinstit sau nu, care să aibă tăria de a nu se lăsa prins de
momeală. Oricât de prieten ar fi prietenul şi oricât ar fi el de leal,
va putea evita fapta, dar cu gfndul îşi va înşela aproape totdeauna
prietenul. Şi dacă celălalt bărbat îşi dă seama, s-a isprăvit cu
prietenia lor; nu se mai privesc cu aceiaşi ochi.
— Femeia care joacă acest joc primejdios se opreşte de cele mai
multe ori aici; de cele mai multe ori îi ajunge atât i li are pe
amândofi la mână, dezbinaţi, la dispoziţia ei.
Christophe băga de seamă drăgălăşeniile Jacquelinei, dar ele
nu-l surprindeau. Când avea afecţiune pentru cinevai se părea
firesc, din naivitate, ca şi celălalt să-l iubească fără vreun gând
ascuns. Răspundea bucuros provocărilor tinerei femei; o găsea
încântătoare, se bucura din tot sufletul cu ea; şi o judecă cu atâta
bunăvoinţă, încât ajungea să creadă că Olivier em mult prea
slângacfi dacă nu reuşea sB fie fericit şi să facă fericită o
asemenea femeie.
Li întovărăşi într-o plimbare de câteva zile pe care o făcură cu
automobilul; şi le fu oaspete într-o casă de ţară pe care soţii
Langeais o aveau în Burgundia – o veche caşi a familiei pe care o
păstrau pentru amintirile ei, dar pe care nu o locuiau mai
niciodată. Era pierdută în mijlocul viilor şi pădurilor; interiorul
casei era prost întreţinut, ferestrele nu se mai închideau; mirosea
a mucegai, a fruct prea copt, a umbre reci şi a arbori de răşină
dogoriţi de soare. Trăind câteva zile în şir alături de Jacqueline,
Christophe se lăsă pe nesimţite cotropit de un sentiment
insinuant şi dulce, care nu-l îngrijora; simţea o bucurie
nevinovată dar de loc imaterială de câte ori o vedea, o asculta, de
câte ori îi atingea frumosu-i trup şi îi simţea răsuflarea. Olivier,
puţin în- gândurat, tăcea. Nu pentru că ar fi bănuit ceva, dar îl
apăsa o nelinişte vagă, de care ar fi roşit dacă ar fi fost silit s-o
mărturisească; şi, pentru ca să se pedepsească de asemenea
gânduri, îi lăsa adeseori singuri. Jacqueline îi desluşea gândurile
şi era mişcată; îi venea să-i spună:
„Lasă, nu fi mâhnit, iubitule. Tot pe tine te iubesc mai „mult. “
Dar nu spunea nimic; şi se lăsau toţi trei, în voia soar- tei:
Christophe, nebănuind nimic, Jacqueline neştiind bine ce vrea şi
aşteptând ca întâmplarea să i-o spună. Olivier singur, prevăzând,
presimţind, dar din pudoare, amor propriu şi iubire, nevoind nici
măcar să se gândească. Când voinţa tace, instinctul vorbeşte;
când sufletul nu veghează, trupul îşi vede de drum.
Într-o seară, după cină, noaptea le păru atât de frumoasă
— O noapte fără lună, cu cerul spuzit de stele – încât voiră să
se plimbe prin grădină. Olivier şi Christophe ieşiră din casă.
Jacqueline se urcă la ea în odaie ca să-şi ia un şal. Dar nu mai
coborî. Christophe, bombănind despre veşnicele îrtârzieri ale
femeilor, se duse s-o cheme. (De câtva timp, fără să-şi dea seama,
juca el rolul bărbatului). O auzi venind. Odaia în care se aflau
avea obloanele trase; şi nu se vedea nimic.
— Haide, vino o dată, doamnă-care-nu-e-gata-niciodată, strigă
vesel Christophe. Ai să toceşti oglinzile, tot uitându-te în ele..
Ea nu răspunse. Se opri din mers. Christophe avea totuşi
impresia că Jacqueline era în odaie; dar ea nu se clintea*
— TTnde eşti? Zise el.
Ea nu răspunse Christophe tăcu şi el; mergea bâjbâind prin
întuneric; şi o tulburare îl cuprinse. Se opri; inima îi bătea.
Desluşi foarte aproape uşoara răsuflare a Jacquelinei. Mai făcu
un pas şi se opri din nou. Era lângă dânsul, o ştia, dar nu mai
putea înainta. Câteva clipe de tăcere. Dintr-o dată două mâini
care le apucă pe ale sale, îl atrag, o gură pe gura lui. O strânse în
braţe. Fără să rostească un cuvânt. Nemişcaţi.
— Buzele lor se dezlipiră, se rupseră una de alta. Jacqueline
ieşi din odaie. Christophe, tulburat, o urmă. Picioarele îi
tremurau. Stătu, un moment, rezemat de zid, aş- teptând să i se
potolească zvâcnetul sângelui. În fine, se duse să-i regăsească.
Jacqueline vorbea liniştită cu Olivier. Mergeau cu câţiva paşi mai
înainte. Christophe îi urmă, copleşit. Olivier se opri ca să-l
aştepte. Christophe se opri şi el. Olivier, îl strigă, prietenos.
Christophe nu răspunse. Olivier, cunoscându-i prietenului şi firea
şi capricioasele tăceri în care se închidea uneori, zăvorind uşa cu
trei zăvoare, nu mai stărui şi îşi urmă plimbarea alături de
Jacqueline. Iar Christophe îi urmă automat la zece paşi, ca un
câine. Când se opreau ei, se oprea şi el. Când mergeau, mergea şi
el. Şi astfel făcură înconjurul grădinii şi se reîntoarseră în casă.
Christophe se urcă la el în odaie şi se încuie. Nu aprinse lampa.
Nu se culcă. Nu se gândea. În toiul nopţii, somnul îl învinse, aşa
cum îl găsi, cu braţele şi cu capul sprijinite de masă. Se trezi un
ceas mai târziu. Aprinse lumânarea, îşi făcu valiza, apoi se trânti
pe pat şi dormi până în zori. Atunci coborî cu bagajul şi plecă. Îl
aşteptară dimineaţa întreagă, tl căutară toată ziua. Jacqueline,
ascunzând sub masca indiferenţei freamătul furiei, se prefăcea cu
o ironică obrăznicie că îşi numără argintăria. Abia seara
următoare, Olivier primi o scrisoare de la Christophe:
 „Dragul tneu prieten, nu fii supărat pe mine că am plecat ca
un nebun. Nebun sunt, o ştii prea bine. Ce putem face? Sunt
ceea ce sunt. Îţi mulţumesc pentru afectuoasa ta ospitalitate.
A fost foarte caldă. Dar vezi, nu sunt făcut pentru a trăi
laolaltă cu oamenii. Prea bine nu ştiu nici măcar dacă sunt
făcut pentru viaţă. Sunt făcut ca să rămân În ungherul meu şi
să iubesc oamenii – de departe; este mult mai cuminte. Când
îi văd prea de aproape devin mizantrop, ceea ce mai ales nu
vreau să fiu. Vreau să iubesc oamenii, vreau să vă iubesc pe
toţL Ah I Cât aş vrea să vă fac bine tuturora I Dacă aş putea
face ca sfi fiţi – ca tu să fii fericit I Cu ce bucurie aş dărui în
schimb toată fericirea hărăzită mie 1… Dar asta nu-mi este
îngăduit. Celorlalţi nu poţi decât să le arăţi drumul. Nu-l poţi
strfi- babe În locul lor. Fiecare trebuie sĂ se salveze singur.
Salvează-te I Sal va Vi-vă l Te iubesc din ’ tot sufletul.
Ohristoph*
Respectelc melc doamnei Jeannin*
„Doamna Jeannin” citi scrisoarea cu buzele strânse, cu un
surâs dispreţuitor, şi spuse aspru:
— Ei bine, urmează-i sfatul. Salveazl-te.
Dar în clipa în care Olivier întinse mâna ca să ia seri» soarea,
Jacqueline mototoli hârtia şi o arunci pe jos; şi doui lacrim’i mari
îi izvorâră din ochi. Olivier o apucă de mână i
— Ce ai? O întrebă el înduioşat.
— Lasă-mă, ţipă ea furioasă.
Ieşi. Dar din pragul uşii mai strigă î
— Egoiştilor!
Christophe sfârşi prin a-şi face duşmani din protectorii lui de Ia
Grand Journal. Fusese lesne de prevăzut. Christophe fusese
hărăzit cu virtutea cântată de Goethe! „nerecunoştinţa”.
„Silă de a fi recunoscător – scria Goethe cu ironie – este un lucru
rar, ce nu se manifestă decât la oamenii cu totul deosebiţi, care,
ieşiţi din clasele sociale cele nuri sărace, au fost siliţi, la fiecare
pas, de a primi ajutorul, aproape întotdeauna înveninat de.
Grosolănia binefăcătorilor…*
Christophe nu considera că trebuia să se înjosească, pentru o
îndatorire adusă, nici – ceea ce pentru el era acelaşi lucru – să
abdice de la libertatea lui. El nu-şi împrumuta binefacerile cu
atâta la sută: le dăruia. Binefăcătorii lui înţelegeau lucrurile puţin
altfel. Fură jigniţi în foarte înaltul lor sentiment moral pe care îl
aveau în legătură cu îndatoririle debitorilor, atunci când
Christophe refuză şi scrie muzica unui imn idiot dedicat unei
sărbătoriri-redami organizate de. Ziar. U făcură să simtă
necuviinţa purtării sale. Christophe îi trimise la plimbare. Sfârşi
prin a-i scoate din fire, prin dezminţirea aspră pe care le-o
impuse, puţin după aceea, cu privire la unele afirmaţii pe care
ziarul i 1 «atribuise.
Atunci începu o campanie împotriva lui. Toate armele fură
întrebuinţate. Fu scoasă, o dată mai mult, din arsenalul şicanelor
bătrâna maşinărie de război, care a servit rând pe rând tuturor
neputincioşilor împotriva tuturor creatorilor, şi care n-a ucis
niciodată pe nimeni, dar al cărei efect îl resimt întotdeauna
imbecilii: fu învinuit de plagiat. Fură iâ- îate din operele sale şi
din acelea ale colegilor necunoscuţi pasaje artificial alese şi inabil
ticluite; şi fu dovedit că furase inspiraţia altora. Fu învinuit de a fi
încercat să înăbuşe pe tinerii artişti, tncă, dacă ar fi avut numai
de-a face cu cei a căror meserie este să latre, numai cu acei critici,
acei pigmei care se caţără pe umerii unui om mare strigând:
— Sunt mai mare decât tine!
Dar nu, chiar oamenii de talent se atacă între ei: fiecare caută
să se facă nesuferit confraţilor săi; şi totuşi, aşa după cum spune
celălalt, lumea este destul de largă ca fiecare să poată lucra în
pace; şi fiecare are chiar în propriul său talent un duşman care îl
frământa îndeajuns.
Se găsiră în Germania artişti invidioşi, pentru a procura
inamicilor săi arme, la nevoie chiar născocite. Se găsiră şi fă
Franţa. Naţionaliştii presei muzicale – dintre care cei mai mulţi
erau străini – îi aruncară în cap, ca pe o insultă, rasa lui
germanică. Succesul lui Christophe crescuse mult; şi, intervenind
şi moda, era lesne de înţeles că el supăra, prin exagerări, chiar pe
oamenii nepărtinitori – cu atât mai mult pe ceilalţi. Christophe
avea acum, în publicul concertelor, printre oamenii din marea
societate şi printre scriitorii revistelor tinere, partizani entuziaşti,
care orice ar fi făcut Christophe, se extaziau şi afirmau cu
uşurinţă că muzica nici nu luase fiinţă înainte de apariţia lui. Unii
dintre ei tălmăcindu-i operele, le atribuiau unele sensuri
filosofice, care îl înmărmureau*- Alţii vedeau în ele o revoluţie
muzicală, atacul împotriva tradiţiilor, pe care Christophe le
cinstea mai mult decât oricine. Nu i-ar fi fost de niciun folos să se
împotrivească. I s-ar fi demonstrat că nu ştia ce a scris. Se
admirau pe ei înşişi, admirându-l. Şi astfel, campania dusă
împotriva lui Christophe întâmpină simpatii puternice printre
confraţii săi, pe care îi scotea din fire această „reclamă”, de care el
nu era deloc vinovat. Nu aveau nevoie de toate aceste pretexte
pentru a nu-i iubi muzica: cei mai mulţi simţeau împotrivă-i
iritarea firească a aceluia care nu are idei dar Ie exprimă cu
uşurinţă, potrivit formulelor învăţate, împotriva aceluia care e plin
de idei dar le foloseşte cu o oarecare stângăcie, cu dezordinea
aparent? A fanteziei creatoare. De câte ori nu-l învinuiseră că nu
ştie să scrie, scribii pentru care stilul nu era altceva decât unele
C-da 208 coala 18
Prescrieri de cenaclu sau de scoală, forme de bucătărie, în care
este aruncată gândirea! Cei mai buni prieteni ai lui Christophe,
care nu încercau să-l înţeleagă, fiind singurii care de fapt îl
înţelegeau, fiindcă-l iubeau pentru binele pe care îl aducea,
făceau parte din publicul anonim care na avea dreptul să-şi
spună părerea. Singurul care ar fi putut să răspundă cu tărie –
Olivier – era pe atunci despărţit de el şi părea a-l fi uitat.
Christophe era deci prada adversarilor săi şi a admiratorilor care
se întreceau care de care să-i facă mai mult rău. Dezgustat,
Christophe nu răspundea. Când citea verdictele pe care le
pronunţa împotriva lui, de pe tribuna unui mare ziar, cutare critic
prezumţios care dirijează arta, cu obrăznicia pe care o dă
neştiinţa şi siguranţa de sine, ridica din umeri, zicând:
— Judecă-mă. Eu te judec. Îţi dau întâlnire peste un veac!
Dar până atunci, calomniile îşi atingeau ţelul; iar publicul, ca ie
obicei, primea cu gura căscată acuzaţiile cele mai prosteşti şi cele
mai defăimătoare.
Ca şi când nu şi-ar fi dat seama că situaţia era şi aşa destul de
grea, Christophe găsi cu cale tocmai acum să se certe cu editorul
său. Nu avea totuşi de ce să se plângă de Hecht, care îi publica cu
regularitate lucrările şi care era cinstit în afaceri. Este drept că
această cinste nu-l împiedica să facă contracte păgubitoare
pentru Christophe; dar aceste contracte le respecta. Nu făcea
decât să le respecte cum nu se poate mai riguros. Într-o zi,
Christophe fu uluit văzându-şi un septet transformat în cvartet, şi
o suită de bucăţi pentru pian la două mâini, transcrise stângaci
pentru patru mâini, fără ca măcar să fi fost prevenit. Alergă la
Hecht şi, punându-i sub nas paginile incriminate, zise:
— Ştii despre ce-i vorba?
 — Desigur, spuse Hecht.
— Şi ai îndrăznit, ai îndrăznit… să-mi morfoleşti operele, fără
să-mi ceri voie? T…
— Ce voie? Zise Hecht liniştit. Lucrările dumitale sunt ale mele.
— Presupun că şi ale mele!’
— Nu, făcu Hecht blând.
Christophe sări ca ars.
— Cum, operele mele nu-mi aparţin?
— Nu mai sunt ale dumitale. Mi le-ai vândut.
— Îţi baţi joc de mine! Ţi-am vândut hirtâa. Fă cu ea bani dacă
vrei. Dar ceea ce ~e scris pe ea este sing.’U ntu, e al meu.
— Mi-ai vândut totul. În schimbul acestei opere, ţi-am alocat o
sumă de trei sute de franci, plătită până la centimă, câte treizeci
de centime pe fiecare exemplar al ediţiei originale. Fapt pentru
care mi-ai cedat, fără niciun fel de restricţie sau rezervă, toate
drepturile asupra operei:
— Chiar şi acela de a o distruge?
Hecht ridică din umeri, sună, şi spuse unui funcţionar i
— Aduceţi-mi dosarul domnului Krafft.
Citi răspicat lui Christophe textul contractului, pe care
Christophe îl semnase fără să-l citească şi din care reieşea,
conform regulilor obişnuite ale contractelor pe care le în- cheiau
pe atunci editorii de muzică, – „că domnul Hecht se substituise în
toate drepturile, mijloacele şi acţiunile autorului, şi avea, în
exclusivitate, dreptul de a edita, tipări, gravă, imprima, traduce,
închiria, de a vinde pentru beneficiul său, sub orice formă i-ar
plăcea, de a da pentru executare în concerte, cafenele, baluri,
teatre etc… opera mai sus numită, de a publica orice aranjament
al operei pentru orice instrument, chiar cu text, având dreptul de
a-i schimba şi titlul… etc. Etc “\
— Vezi – zise el – sunt cât se poate de modest.
— Fără îndoială – spuse Christophe trebuie să-ţi şi mulţumesc.
Ai fi putut face din septetul meu un cântec de cafenea.
Şi tăcu uimit, cu capul în mâini.
— Mi-am vândut sufletul, repeta el.
W ’ – Fii liniştit – zise Hecht ironic – nu voi abuza.
— E de neînchipuit – făcu Christophe – că Republica
dumneavoastră încuviinţează asemenea negustorie! Spuneţi că
omul este liber. Şi-i vindeţi gândirea la mezat.
— Ţi-ai încasat drepturile, zise Hecht.
 — Treizeci de arginţi, da, făcu Christophe. Ia-ţi-i îndărăt.
Se scotoci în buzunare pentru a-i înapoia lui Hecht cei trei sute
de franci. Dar nu-i avea. Hecht zâmbi uşor, cu un oarecare
dispreţ. Acest zâmbet îl scoase pe Christophe din sărite.
— Îmi vreau operele – zise el – vreau să le răs- cumpăr.
* Copie textuală (n.a.).
— Nu ai niciun drept, spuse Hecht Dar cum nu vreau deloc să
reţin oamenii cu forţa, consimt să ţi le înapoiei
— Dacă eştt în măsură să-mi plăteşti indemnizaţiile cuvenite.
— O să fiu În stare – zise Christophe – chiar dacă pentru asta
va trebui să mă vând pe mine.
Acceptă, fără să discute, condiţiile pe care Hecht i le puse,
cincisprezece zile mai târziu. Cu o nesocotinţă nebunească,
răscumpăra ediţiile operelor sale, la preţuri de cinci oii mai mari
decât sumele încasate de el, cu toate că aceste preţuri tiu fuseseră
exagerate; căci erau scrupulos calculate conform beneficiilor reale
pe care aceste opere le raportau lui Hecht. Christophe era în
imposibilitate de a plăti; şi Hecht se bizuia pe asta. Hecht nu voia
să-l împileze pe Christophe, pe care îl stima ca om şi ca artist, mai
mult ca pe oricare dintre tinerii muzicieni; dar voia să-i dea o
lecţie; căci nu se putea împăca cu gândul că cineva să-i
nesocotească drepturile. Legile acestea nu le făcuse el, erau ale
timpului acela: le găsea, deci, drepte. De altfel, era sincer convins
că ele îl favorizau pe autor, ca şi pe editor, care cunoaşte mai bine
decât autorul mijloacele de a difuza opera şi nu se opreşte ca el la
considerente de ordin sentimental, respectabile desigur, dar opuse
propriului său interes. Era hotărât să-i asigure lui Christophe
reuşita; dar în felul lui şi cu condiţia ca Christophe să se lase
legat de mâini şi de picioare. Voi să-l facă să simtă că nu se putea
lipsi atât de uşor de serviciile sale. Stabiliră condiţiile unei noi
învoieli: dacă în termen de şase luni, Christophe nu izbutea să
plătească, operele rămâneau proprietatea exclusivă a lui Hecht.
Era uşor de prevăzut că Christophe nu va putea aduna nici măcar
un sfert din suma necesară.
Se încăpăţină, totuşi, mutându-se din apartamentul său plin de
amintiri pentru el, într-unul mai ieftin – vânzând diferite obiecte,
care, spre marea lui surprindere nu aveau nicio valoare. – Făcând
datorii, recurgând la bunăvoinţa lui Moocs, din nefericire lipsit pe
atunci de mijloace şi foarte bolnav, ţintuit în pat de reumatism,
căutând un ait editor, lovindu-se de condiţii tot atât de sălbatice
ca şi acelea ale lui Hecht, ba chiar fiind refuzat.
Era tocmai în epoca în care, în presa muzicală, atacurile
împotriva lui erau cele mai violente. Unul dintre cele mai
însemnate ziare pariziene era cu deosebire înverşunat; unul dintre
redactori, care nu semna, 11 luase drept ţintă a atacului său: nu
trecea o săptămână, fără să nu apară în Ecouri câte o notă perfidă
care îl făcea de râs. Critica muzicală perfecta opera confratelui
anonim: cel mai mic pretext era folosit pentru a exprima, în
treacăt, duşmănia. Da» toate acestea nu erau decât primele
ciocniri î critica muzicală făgăduia că va reveni pe îndelete asupra
subiectului şi că în curând va proceda la o execuţie radicală. Nu
se grăbeau, căci ştiau că un şir de insinuări repetate fac mai mult
pentru public decât vreo acuzaţie concretă. Se jucau cu
Christophe, ca pisica cu şoarecele. Christophe, căruia i se
trimiteau articolele, le dispreţuia, dar nu putea să nu sufere. Cu
toate acestea tăcea; şi în loc să răspundă (ar fi putut el oare să o
facă, chiar de ar fi dorit-o?) se încăpăţâna în războiul de amor
propriu, început cu editorul său. Îşi irosi timpul, puterile, banii şi
singurele sale arme de apărare, deoarece, nesilit de nimeni, voia
să renunţe la publicitatea pe care o făcea Hecht muzicii sale.
Şi deodată totul se schimbă. Articolul anunţat în ziar nu mai
apăru. Insinuările nu mai conuinuară. Bătălia se opri. Mai mult i
două sau trei săptămâni mai târziu, criticul ziarului publică, din
întâmplare, câteva rânduri în care-l lăuda pe Christophe şi care
păreau să ateste că pacea era încheiată. Un mare editor din
Leipzig îi scrise lui Christophe pentru a-i oferi publicarea operelor
sale; şi contractul conţinea condiţiuni foarte avantajoase. O
scrisoare măgulitoare, care purta pecetea Ambasadei Austriei, îi
înfăţişa lui Christophe dorinţa de a fi introduse câteva din operele
sale în programul seratelor de gală ale ambasadei. Philomâle, care
era sprijinită de Christophe, fu rugată să cânte la una dintre
aceste serate; şi îndată după aceasta, fu solicitat în toate
saloanele aristocraţiei coloniei austriece şi italiene din Pariş.
Christophe, care nu putuse să nu ia parte la unul dintre aceste
concerte, fu primit cu cea mai mare curtenie de către ambasador.
Câteva cuvinte schimbate cu acesta îl lămuriră pe Christophe
asupra faptului că ambasadorul, destul de puţin cunoscător în
muzică, nu eunoştea nimic din operele sale. De unde atunci, acest
interes subit? O mână nevăzută părea că îl proteguieşte, că-i
înlătură obstacolele din drum, că-i netezeşte calea. Christophe se
informă. Ambasadorul făcu aluzie la doi prieteni ai lui Christophe,
contele şi contesa B£reny, care-i purtau o mare afecţiune.
Christophe nu-i ştia nici măcar după nume; şi în seara în care se
dusese la ambasadă, nu avusesc prilejul să le fie prezentat. Nu
căuta să-i cunoasci. Ţi ecea printr-o epocă de scârbă pentru
oameni, în care se bizuia tot atât de puţin pe prieteni cât şi pe
duşmani: prietenii ca şi duşmanii erau tiot atât de nesiguri; o
adiere de vânt era în stare să-i schimbe; trebuia să te deprinzi să
te lipseşti de ei şi să spui, ca acel bătrân din veacul al XVIII-lea i
dumnezeu mi-a dat prieteni; tot el mi i-a luat. M-au părăsit. Îi
părăsesc şi eu, şi nu mai vorbesc despre ei “.
De când părăsise casa lui Olivier, acesta nu-i mai dăduse
semne de viaţă: totul părea terminat între ei. Christophe nu dorea
să lege prietenii noi. Şi-i închfipuia pe contele şi contesa Bereny,
semănând cu acei snobi oare se dădeau drept prietenii lui; şi nu
făcu nimic pentru a-i întâlni. Mai curând ar fi fugit de ei.
Ar fi fugit de Parisul întreg. Simţea nevoia să se ascundă într-o
singurătate prietenească. Dacă ar fi putut să se regăsească,
câteva zile, numai câteva zile, în ţara lui de baştină! Puţin câte
puţin, acest gând deveni o dorinţă bolnăvicioasă. Vefia să-şi
revadă fluviul, cerul său, pământul morţilor săi. Trebuia să le
revadă. Şi nu putea să o faci fără să-şi pună în cumpănă
libertatea; se afle tot sub ameninţarea mandatului de arestare
lansat împotrivă-i, atunci când fugise din Germania. Dar se
simţea gata de orice nebunie pentru a se reîntoarce, măcar o
singură ^i.
Din fericire, împărtăşi acest gând unuia dintre noii săi
protectori. Cum un tânăr ataşat al Ambasadei Germane, întâlnit
la o serată unde i se cântau operele, îi spunea că ţara lui era
mândră de a avea un muzician de talia lui, Christophe îi răspunse
cu amărăciune:
— E atât de mândră de mine, încât mă lasă să mor în faţa
porţii, fără să mi-o deschidă.
Tânărul diplomat ceru lămui’iri: câteva zile mai târziu, veni să-l
vadă pe Christophe şi îi zise:
— Oameni sus-puşi se interesează de dumneavoastră. Un
foarte mare demnitar, singurul care are dreptul să suspende
hotărârile judecătoreşti ce vă apasă, a fost pus în curent cu
situaţia dumneavoastră; şi binevoieşte a fi mişcat. Nu ştiu cum de
a putut să-i placă muzica dumneavoastră: căci (între noi fie vorba)
nu are prea mult gust; dar este inteligent şi are o inimă
generoasă. Fără ca, pentru moment, măsurile luate împotriva
dumneavoastră să poată fi suspendate, autorităţile vor închide
ochii, dacă doriţi să pe- treceţi patruzeci şi opt de ceasuri în
oraşul dumneavoastră, pentru a vă vedea familia. Iată un
paşaport. 11 veţi viza la sosire şi la plecare. Fiţi prudent şi nu
atrageri atenţia asupra dumneavoastră.
Christophe îşi mai revăzu o dată pământul natal. Îşi petrecu
cele două zile care îi fuseseră acordate, vorbind numa! I cu sine,
cu toţi cei care erau în el. Văzu mormântul maică-şi. Iarba
creştea, dar cineva depusese flori, de curând. Unul alături de
celălalt dormeau tatăl şi bunicul. Se aşeză la picioarele lor.
Mormântul era lipit de zidul înconjurător. Un castan care creştea
de cealaltă parte a zidului, pe drumul nebătătorit, îl umbrea.
Peste zidul jos, se vedeau holdele aurii, prin care vântul răcoros
făcea să freamăte leneşe valuri; soarele domnea peste pământul
aţipit; se auzea strigătul potârnichii din lanurile de grâu şi pe
mor- mint huietul jalnic al chiparoşilor. Christophe era singur şi
visă. Inima îi era liniştită. Aşezat, cu mâinile îmbrăţişându-şi
genunchii şi ou spatele rezemat de zid, privea cerul. Ochii i se
închiseră, o clipă. Cât de simplu era totul! Se simţea la el, printre
ai săi. Era aproape de ei, ca şi când i-ar fi ţinut de mână.
Ceasurile treceau. Către seară, pe nisipul aleilor, scârţăiră paşi.
Paznicul trecu, îl privi pe Christophe. Christophe îl întrebă cine
adusese florile. Omul răspunse că fermiera din Buir trecea, o dată
sau de două ori pe an.
— Lorchen? Întrebă Christophe.
Vorbiră.
— Sunteţi fiul? Întrebă omul.
— Avea trei fii, spuse Christophe.
— Vorbesc de cel din Hamburg. Ceilalţi doi au ajuns prost.
Christophe, cu capul puţin dat pe spate, nemişcat, tăcea.
Soarele scăpă ta.
— Am să închid, zise paznicul.
Christophe se sculă şi făcu încet, cu dânsul, înconjurul
cimitirului. Paznicul îi făcea onorurile pe domeniul său.
Christophe se oprea ca să citească inscripţiile. Câţi oameni pe
care îi cunoscuse îi regăsea aici 1 Bătrânul Euler, ginerele său,
mai departe prieteni din copilărie, fetiţa cu care se jucase – şi
acolo un nume care îi răscoli inima: Ada… Pacp tuturor…
 Valvătăile amurgului împresurau orizontul liniştit.
Christophe16 părăsi cimitirul. Se plimbă încă mult timp prtn
câmpii. Stelele se aprindeau.
A doua zi se reîntoarse şi din nou îşi petrecu după-amitt- za în
locul unde fusese în ajun. Dar liniştea-i adâncă fuseM tulburată.
Inima sa cânta un imn senin şi fericit. Aşezat pe marginea
mormântului, el scrise într-un carnet de note, rezemat de
genunchi, cântul pe care îl auzea. Astfel trecu ziua. I se părea că
lucrează în odăiţa sa de odinioară şi el mama se află acolo, de
partea cealaltă a peretelui. Când isprăvi şi trebui să plece – făcuse
deja câţiva paşi, înde păr* tându-se de mormânt – se răzgândi, se
întoarse şi îngropi carnetul în iarbă, sub iederă. Câteva picături
de ploaie începură să cadă. Christophe gândi:
„Se vor şterge repede notele Cu atât mai bine! … Nunul pentru
tine. Pentru nimeni altul14.
Revăzu şi fluviul, străzile cunoscute unde se schimbaseră
atâtea lucruri.. La porţile oraşului, pe meterezele vechU cetăţi, o
pădurice de salcâmi pe care o văzuse doar plantată, cotropise
întreg locul, înăbuşind bătrânii pomi. Trecând pe lângă zidul care
împrejmuia grădina proprietăţii familiei de Kerich, recunoscu
piatra pe care se urcă, pe vremea când era băieţandru, pentru a
privi în parc; şi fu mirat văzând cât de mărunte deveniseră strada,
zidul $1 grădina. În faţa porţii se opri o clipă. Îşi urmă drumul
când văzu trecând o trăsură Maşinal ridică ochii; şi ochii lui
întâlniră ochii unei tinere doamne proaspete, plinuţe, care 11
priveau cercetători. Ea scoase o exclamaţie de mirare. Li gestul
său, trăsura se’ opri. Zise:
— Domnul Krafft!
Se opri şi el.
Ea zise rizând:
— Minna…
Alergă spre ea, aproape tot atât de tulburat ca în ziua primei lor
întâlniri ’. Era cu un domn înalt, gras, chel, cu mustăţi răsucite
cu vârfurile În vânt, bătăioase, pe care U prezentă; nherr
R&ichsgerichtsrat von Brombachu – soţul ei. Vru ca Christophe să-
i însoţească acasă. Încercă să refuze. Dar Minna protestă:
— „Nu, nu 1 trebuia să vină, să mănânce cu ei “.
Vorbea foarte tare, foarte repede. Fără a aştepia vreo întrebare,

16 A se vedea Dimineaţa (Jean-Cliristtiphe, voi. I).

începu să-şi povestească viaţa. Christophe, uluit de volubilitatea
ei şi de zgomotul pe care îl tăcea, nu auzea decât pe jumătate tot
ce-i vorbea; o privea însă. Aceasta era micuţa lui Minna! Înflorea,
robustă, peste tot împlinită, o piele frumoasă, obraji ca trandafirii,
dar trăsăturile lăbărţate, nasul deosebit de mare şi cărnos.
Gesturile, apucăturile, " drăgălăşeniile îi rămăseseră aceleaşi;
numai trupul Minnei se schimbase.
În tot acest timp ea vorbea neconteriit îi istorisea lui Christophe
povestea trecutului ei, poveştile ei intime, felul În care îl iubise pe
bărbatul ei şi în care bărbatul ei o iubise. Christophe se simţea
stânjenit. Era de un optimism desăvârşit, care o făcea să găsească
perfecte şi superioare tuturora (cel puţin când se afla de faţă cu
alţii) oraşul, casa, familia ei, bucătăria ei, cei patru copii ai ei, şi
pe ea însăşi. Spunea despre bărbatul ei, în faţa lui, că era omul
cel mai grandios pe care îl cunoscuse vreodată11, că era în el „o
forţă supraomenească*4. „Omul cel mai grandios din lume
“mângâia râzând obrajii Minnei, declarându-i hâi Christophe că
Minna era „o femeie nespus de emi- nentă “. Se părea că domnul
„Reichsgerichtsrattt era la curent cu situaţia lui Christophe şi că
nu-şi prea dădea seama dacă trebuia să-l trateze cu sau fără
curtenie, ţinând seama pe de o parte de condamnarea lui, iar pe
de alta de augusta protecţie de care se bucură; hotărî să ia o
atitudine de mijloc. Cât despre Minna, ea trăncănea într-una.
După ce cu prisosinţă îi vorbi despre ea lui Christophe, începu să
vorbească despre el; îl plictisea cu întrebări tot atât de intime
precum fuseseră răspunsurile pe care le dăduse ea presupuselor
întrebări pe care Christophe nu i le pusese. Era încântată să-l
regăsească pe Christophe; nu cunoştea nimic din muzica sa, dar
ştia că era cunoscut; era măgulită că o iubise (şi că îl respinsese).
I-o reaminti, glumind fără multe menajamente. Îi ceru un autograf
pentru albumul ei. Îl tot întreba despre Pariş. Avea pentru acest
oraş tot atât de multă curiozitate cât şi dispreţ. Pretindea că îl
cunoaşte fiindcă văzuse Folies-Bergeres, Opera, Montmartre şi
Saint-Cloud. După părerea ei, pariziencele erau toate nişte cocote,
mame nepăsătoare, care făceau cât mai puţini copii şi nu se
ocupau de ei, lăsându-i singuri acasă pentru a se duce la teatre
sau prin localuri. Nu admitea să fie contrazisă. În decursul serii, îi
ceru lui Christophe să cânte o compoziţie la pian. O găsi
adorabilă. Dar, în fond, admira mai mult tehnica bărbatului ei, pe
care îl socotea superiop în toate, aşa precum era şi ea.
 Christophe avu plăcerea s-o revadă acolo pe mama Minnei,
doamna von Kerich. Îi păstrase o oarecare duioşie fiindcă fusese
bună cu el. Era la fel de blindă ca pe vremuri şi mai puţin
artificială decât Minna; dar îi arăta, lui Christophe aceeaşi ironie
afectuoasă care odinioară îl scotea din fire. Rămăsese aşa cum o
lăsase, nu evoluase de loc; iubea aceleaşi lucruri şi nu i se părea
cu putinţă să poţi face ceva mai bine, sau altfel; opunea lui Jean
Christophe de altădată, pe Jean Christophe de astăzi; şi îi plăcea
mai mult cel de odinioară.
În jurul ei nimeni, în afară de Christophe, nu-şi schimbase
mentalitatea. Lipsa de mişcare din micul oraş, orizontul închis,
toate îl apăsau. Gazdele îl întreţinură o parte din seară cu fel de
fel de clevetiri în legătură cu oameni pe care nu-i cunoştea.
Stăteau la pândă că să surprindă ridicolul vecinilor, şi decretau
drept ridicol tot ce nu le semăna lor şi felului lor de a fi. Această
curiozitate răuvoitoare, preocupată veşnic de fleacuri, sfârşi prin a
pricinui lui Christophe o stare neplăcută. Încercă să vorbească
despre viaţa lui în străinătate. Dar înţelese repede că-i va fi cu
neputinţă să-i facă să simtă această civilizaţie franceză, din
pricina căreia suferise, dar care îi devenea scumpă, în clipa
aceasta, când era reprezentantul e*i în propria lui ţară – acel
spirit liber latin, a cărui lege esenţială este inteligenţa i să înţelegi
cât mai mult din viaţă şi gândire, chiar cu riscul de a nu face
mare caz de legile morale. Regăsea la gazdele lui, şi mai ales la
Minna, acel spirit orgolios, de care se izbise odinioară, dar a cărui
amintire i se ştersese – orgolios din slăbiciune cât şi din virtute –
acea cinste necruţătoare, mândră de virtutea ei şi dispreţuitoare
faţă de slăbiciunile pe care nu le putea cunoaşte, cultul
cumsecădeniei, dispreţul scandalizat al superiorităţii „neobosite*.
Minna avea siguranţa liniştită şi sentenţioasă că dreptatea era
totdeauna de partea ei. Nicio nuanţă în felul e*i de a judeca pe
ceilalţi. La urma urmei, nici nu-şi dădea osteneala să-i înţeleagă
şi nu era preocupată decât de sine însăşi. Egoismul îi era spoit cu
o uşoară culoare metafizică. Era necontenit vorba despre „eul “ei,
despre evoluţia „eului “ei. Era poate o femeie de treabă, în stare să
iubească. Dar se iubea prea mult pe sine. Mai ales se respectă
prea mult. Avea aerul de a spune într-una rugăciunile Pater şi Ave
în faţa propriului său „eu “. Îţi făcea impresia că ar fi încetat să
iubească cu desăvârşire şi pentru totdeauna pe bărbatul pe care
l-ar fi iubit cel mai mtilt, dacă acesta ar fi fost lipsit o singură
clipă (chiar dacă şi-ar fi cerut scuze de mii de ori, apoi) de respect
faţă de demnitatea „eului" ei… La dracu’ „eul “!. Gândeşte-te puţin
la „tu “! …
Cu toate acestea, Christophe nu o privea cu asprime. El, care
era atât de supărăcios de obicei, o asculta cu o răbdare
Îngerească. Nu-şi îngăduia s-o judece. O înconjura, ca de o
aureolă, de sfânta amintire a dragostei sale din copilărie; şi se
încăpăţâna să caute în ea imaginea micuţei lui Minna. Nu era cu
neputinţă s-o regăseşti în anumite gesturi; timbrul vocii sale avea
oarecari sonorităţi care trezeau ecouri duioase. Se pierdea în ele,
tăcând, neauzind cuvintele pe care le rostea, având aerul că
ascultă şi aceasta fără să înceteze de a-i arăta un respect
călduros. Dar se concentră cu greu i ea făcea prea mult zgomot şi-
l împiedica să o audă pe Minna. În cele din urmă, se sculă cam
obos’it:
„Micuţa mea Minna I Ar dori cu toţii să mă facă să cred că eşti
aici, în această frumoasă persoană grasă, care ţipă tare şi mă
plictiseşte. Dar ştiu bine că nu e adevărat. Haidem, Minna, să
plecăm. Ce avem noi de-a face cu toţi aceşti oameni? “
Şi plecă, lăsându-i că creadă că se va întoarce a doua zi. Dacă
le-ar fi spus că pleacă în seara aceea, nu l-ar fi lăsat să-i
părăsească până la ora trenului. Chiar ie la primii paşi în noapte,
regăsi impresia de bunăstare sufletească pe care o avusese înainte
de a fi întâlnit trăsura. Amintirea supărătoarei seri petrecute pieri
oa ştearsă de un burete; nu mai rămase nimic. Vocea Rinului
înecase totul. Se plimba pe cheiuri, prin locurile pe care era
situată casa copilăriei. Nu-i fu greu să o recunoască. Obloanele
erau închise, totul dormea. Christophe se opri în mijlocul
drumului; i se pă- irea că dacă ar bate la uşă, fantome cunoscute
i-ar deschide. Intră pe pajiştea din jurul casei, lângă fiu1, u, la
locul unde se ducea, seara, pentru a sta de vorbă cu Gottfried. Se
-aşeză. Şi zilele trecute reînviară. Iar draga fetiţă care băuse eu
dânsul visul primei iubiri reînviase şi ea. Retrăiau împreună
tinereasca duioşie, şi lacrimile sale calde, şi nesfâr- sitele ei
speranţe. Şi îşi spuse cu un zâmbet înţelept: „Viaţa nu m-a
învăţat nimic. Degeaba ştiu… degeaba ştiu… Mă hrănesc mereu
cu aceleaşi iluziiu.
Te bine e să iubeşti şi să crezi fără încetare! Tot ce atinge
dragostea este salvat de la moarte.
„Minna care eşti cu mine. – Cu mine şi nu cu celălalt
 — Minna care nu vei îmbătrâni niciodată
Luna, învăluită, ieşi dintre nori şi pe coama fluviului făcu să
strălucească solzi de argint. Lui Christophe i se păru că fluviul nu
trecea odinioară atât de aproape de moviliţa pe care era aşezat; se
apropie. Da, se afla aici, altădată, dincolo de păr, o fâşie de nisip,
o mică pajişte, unde se jucase adesea. Fluviul le rosese; înainta,
scăldând rădăcinile părului. Christophe simţi o strângere de
inimă. Se întoarse spre gară. De partea aceasta, un cartier nou –
case sărăcăcioase, şantier în construcţie, mari coşuri de uzină –
începea să fie clădit. Christophe îşi reaminti păduricea de sateâmi
pe care o văzuse în după-amiaza aceea se gândi 3 „Şi acolo,
fluviul roade..
Străvechiul oraş, adormit în umbră, cu tot ce cuprindea el, vii
sau morţi, îi fu şi mai drag: căci îl simţea ameninţat…
Iloxtis liabet muros..1
Repede, să-i salvăm pe ai noştri! Moartea pândeşte tot ce ne
este drag. Să ne grăbim să săpăm chipul pieritor în bronzul etern.
Să smulgem flăcărilor comoara patriei, înainte ca vâlvătăile să
mistuie palatul lui Priam…
Christophe se urcă în trenul care pornea, ca cineva care fuge în
faţa puhoiului de ape. Dar, la fel cu oamenii care salvau de la
naufragiu pe zeii cetăţii lor, Christophe ducea cu el seânteia de
viaţă care ţâşnise din pământul lui şi sufletul sfânt al trecutului.
Jacqueline şi Olivier se apropiară din nou unul de celălalt,
pentru câtva timp. Tatăl Jacquelinei murise. Această moarte o
zdruncinase adine. În faţa adevăratei nenorociri simţise
deşertăciunea celorlalte suferinţe; şi dragostea pe care i-o arăta
Olivier, în această împrejurare, îi trezise din nou afecţiunea
pentru el. Se vedea retrăind, cu ani în urmă, tristele zile ce
urmaseră morţii mătuşii Marthe şi care fuseseră urmate de
binecuvântatele zile de dragoste. Îşi spunea cS este
nerecunoscătoare faţă de viaţă şi că trebuia să-i fie
recunoscătoare, de vreme ce nu-ţi răpea puţinul pe care ţi-l
dăduse. Puţinul acela, de al cărui preţ îşi dădea seama acum, îl
strângea aprigă, în braţe. O părăsire trecătoare a Parisului,
recomandată de medic pentru a o distrage de la durerea să, o
călătorie pe care o făcu cu Olivier – soi de pelerinaj prin locurile
unde se iubiseră în primul an al căsătoriei – sfârşiră prin a o
tulbura până în adâncuri. În melancolia de a regăsi, la cotitură
drumului, nepreţuita imagine a dragostei, socotită cu desăvârşire
pierdută, şi de a o vedea trecând, şi de a şti că ea va dispărea din
nou— pentru câtă vreme? Poate, pentru totdeauna? — Ei o
îmbrăţişau cu o patimă deznădăjduită…
— Rămâi, rămâi cu no! I 1
Dar ştiau bine că o vor pierde, iarăşi.
Când se întoarseră la Pariş, Jacqueline simţi iscindu-i-se în
trup o plăpândă viaţă nouă, aprinsă de iubire. Dar iubirea trecuse
deja. Povară care o apăsa din ce în ce mai mult o lega de Olivâer.
Nu-i dăruia bucuria la care se aştepta. Se cerceta cu îngrijorare.
Odinioară, pe când se frământa, se gândise adeseori că naşterea
unui copil ar fi, pentru ea, salvarea. Copilul venise, dar salvarea
nu. Această plantă umană, care îşi împlânta rădăcinile în carnea
ei, o simţea, cu spaimă, cum creşte, cum îi suge sângele şi viaţa;
Stătea, zile întregi, gânditoare, cu privirea pierdută, cu întrear ga-i
fiinţă sorbită de fiinţa necunoscută care pusese stăpânire pe ea.
Era doar un nelămurit zumzet, dulce, adormitor, tulburător. Se
trezea, ca speriată, din această moleşeală
— Plină de năduşeală, fremătând, cu o răzvrătită tresărire. Se
zbătea în năvodul în care o prinsese firea. Voia să trăiască, voia să
fie liberă, i se părea că natura o înşelase. Apoi li era ruşine de
gândurile ei, se socotea monstruoasă, se întreba dacă era mai rea,
sau altfel croită decât celelalte femei. Se liniştea din nou,
amorţită, ca un pom plin de sevă, plină de visul rodului viu care
se cocea în pântecele ei. Ce era oare? Oare ce avea să fie?
Când auzi primul scâncet al copilului care văzuse lumina zilei,
când văzu acel micuţ trup plăpând şi înduioşător, inima i se topi.
Cunoscu, în străfulgerarea unei clipe, acea glorioasă bucurie a
maternităţii, cea mai puternică din lume: a fi dat viaţă din carnea
ta, prin suferinţă, unei fiinţe vii,
Au
Unui om. Iar marele talaz de iubire care an’imă universul o
învălui din creştet până în tălpi, rostogolind-o, înecând-o, inăl-
ţânci-o până la ceruri… O, Doamne, femeia care dă viaţă este
deopotrivă cu tine; nici tu nu cunoşti o bucurie mai mare decât a
ei; căci tu nu a’i suferit…
Apoi valul trecu şi sufletul căzu, din nou, la fund.
Olivier, tremurând de emoţie, se apleca asupra copi-’ iului; şi
surâzând Jacquelinei, încerca să înţeleagă ce tainică legătură de
viaţă era între ei doi şi această fiinţă slabă, de-abia omenească
arătare. Cu drag, oarecum în silă, atinse cu buzele lui acest
căpşor palid şi zbârcit. Jacqueline îl privea; îl respinse, cu gelozie;
Înşfăcă copilul şi-l strânse la sân, acoperindu-l cu sărutări.
Copilul ţipă şi ea îl dădu înapoi; cu faţa la perele, Jacqueline
plânse. Olivier veni spre ea, o sărută, îi sorbi lacrimile; îl sărută şi
ea şi încercă să surâdă; apoi ceru să fie lăsată să se odihnească,
cu copilul lângă ea… Vai! Ce-i de făcut, dacă dragostea a murit?
Bărbatul, care dăruieşte inteligenţei mai mult de jumătate din
firea sa, nu pierde nicicând un sentiment puternic, fără a-i păstra
în minte, măcar o dâră, o imagine. E cu putinţă să nu mai
iubească, dar e cu neputinţă să uite că a iubit. Dar femeia care a
iubit, dincolo de orice judecată, dar total, şi care încetează de a
mai iubi, fără motiv, dar total, oare ce poate ea să mai facă? Să
voiască cu toată tăria? Să-şi facă iluzii? Şi dacă e prea slabă
pentru a voi, prea adevărată pentru a se amăgi?
Jacqueline, în pat, sprijinită de perne, privea copilul cu o milă
duioasă. Ce era el oare? Orice ar fi fost, nu era numai al ei. Era
deopotrivă şi „celălalt11. Iar pe „celălalt “nu-l mai iubea. Biet
copil! Dragul de el! Se supăra pe această făptură care voia să o
lege de un trecut mort; şi, aplecându-se asupra lui, îl săruta, îl
săruta…
Marea nefericire a femeilor de azi e că sunt prea libere, şi totuşi
nu îndeajuns de libere. Mai libere, şi-ar căuta legături, găsind în
ele şi farmec şi un sentiment de securitate. Mai puţin libere, s-ar
resemna să îndure lanţurile pe care ar şti că nu le pot sfărâma; şi
ar suferi mal puţin. Dar mai rău decât orice este să ai legături
care nu te leagă şi îndatoriri de care nu te poţi elibera.
Dacă Jacqueline ar fi ştiut că mica-i cocioabă îi era hărăzită
pentru toată viaţa, ar fi găsit-o mai puţin neplăcută şi mai puţin
strimtă, s-ar fi străduit s-o facă mai confortabilă, sfârşind cum şi
începuse: prin a o iubi Dar ştia că poate ieşi din ea; şi se
înăbuşea. Dar ştia că se poate răzvrăti; şi, în cele din urmă,
ajunse să creadă că trebuia sS se răzvrătească.
Moraliştii din zilele noastre sunt animale ciudate. Spiritul de
observaţie li s-a dezvoltat spre paguba întregii lor fiinţe. Nu mai
vor decât să contemple viaţa; abia să o înţeleagă; nicidecum să o
dorească. Dacă au desluşit şi au înregistrat ceva din natura
omenească, li se pare că şi-au împlinit datoria. Îşi spun:
— Aşa stau lucrurile.
Nu încearcă să schimbe nimic. Pare că pentru ei, singur faptul
de a exista reprezintă o Virtutp morală. Toate slăbiciunile au fost
astfel, ca prin farmec, investite cu un soi de drept divin. Lumea se
democratizează. Altădată, doar regele era iresponsabil. Astăzi, toţi
sunt iresponsabili. Admirabili sfetnici! Cu multă trudă şi
conştiinciozitate, se străduiesc să lămurească pe cei slabi cât sunt
de slabi, şi că prin însăşi natura lor au fost decretaţi astfel,
pentru totdeauna. Ce le mai rămâne de făcut celor slabi decât să-
şi încrucişeze bra- ţelp? Mare lucru dacă nu se şi admiră! Tot
auzind spunându-i-se, că este un copil bolnav, femeia se şi
mândreşte în cele din urmă că este. Laşităţile sunt cultivate,
înfloresc. Dacă cineva şi-ar face o plăcere povestind copiilor că
există o epocă a adolescenţei, când sufletul care nu şi-a găsit încă
echilibrul este în stare de crime, de sinucidere, de cele mai josnice
de- eăderi fizice şi morale, şi chiar i-ar şi izbăvi de toate a- cestea
– aceste crime s-ar şi făptui. Însuşi bărbatul, dacă îi repeţi într-
una că nu e deloc liber, îşi pierde libertatea şi se lasă pradă fiarei
din el. Spuneţi unei femei că este responsabilă, stăpână pe trupul
şi voinţa ei – şi aşa va fi. Dar, laşilor, vă feriţi să-i spuneţi acest
lucru: căci aveţi interesul să n-o ştie! …
Mediul nesănătos în care trăia Jacqueline sfârşi prin a o derută
cu totul. De când se îndepărtase de Olivier, se întoarse în acea
lume pe care o dispreţuia atunci când era fată În jurul ei şi al
prietenilor ei măritate, se formase un mic cerc de tineri şi femei
bogate, eleganţi, dezorientaţi, inteligenţi şi laşi. Acolo domnea o
desăvârşită libertate de gin- dâre şi de expresie, pe care o modera,
făcând-o mai savuroasă, doar spiritul. Bucuroşi; tr fi primit cu
toţii deviza mănăstirii rabelaisiene ’
Fă precum ţi-e vrerea
Dar se cam lăudau: căci nu voiau mare lucru; erau neliniştiţii
din Thelfeme. Propovăduiau cu plăcere atotputernicia instinctelor;
dar aceste instincte, la ei erau foarte slabe j şi desfrâul lor era mai
ales cerebral.’ Erau fericiţi că se puteau pierde în marea piscină
searbădă şi voluptoasă a civilizaţiei, această călduţă baie de noroi
în care se topesc e- nergiile umane, durele forţe vitale, instinctul
primitiv, cu florile lui de credinţă, voinţă, îndatoriri şi patimi. În
această vâscoasă gândire se scălda frumosul trup al Jacquelinei.
Olivier nu putea face nimic pentru a o împiedica. De atifel era
atins şi el de boala timpului: nu se credea îndreptăţit şi
stăvilească libertatea altuia. De la aceea pe care o iubea nu voia
să obţină nimic, fără dragoste. Iar pentru aceasta, Jacqueline nu-i
purta nicio recunoştinţă, deoarece libertatea era pentru ea un
drept.
Dar ceea ce era mai rău e că ea aducea în lumea aceasta
amfibie, o inimă întreagă, căreia îi era silă de orice echivoc • de
îndată ce credea, se şi dăruia: micu-i suflet arzător de generos,
aşa ego’ist cum era, se mistuia în întregime, fără a mai ţine seamă
de nimic; iar din traiul cu Olivier păstrase o intransigenţă morală,
pe care era gata să o aplice chiar şi În imoralitate. Noii ei prieteni
erau mult prea prevăzători ca să-şi dezvăluie adevărata lor fire.
Dacă trâmbiţau, în teorie, o totală libertate faţă de prejudecăţile
moralei şi ale societăţii, în practică făceau aşa fel încât să nu rupă
făţiş cu niciuna dintre cele ce le-ar fi fost de folos. Se foloseau de
morală şi de societate, trădându-le, ca slugile necredincioase care
îşi fură stăpânii. Se furau chiar între ei, din deprindere, idin
plictiseală. Nu numai unul dintre aceşti bărbaţi ştia că soţia sa
are amanţi. Iar femeile ştiau că bărbaţii lor au a- mante. Se
deprinseseră. Scandalul nu începe decât atunci când lucrurile se
dau în vileag. Aceste fericite căsnicii se sprijineau pe o înţelegere
tacită între asociaţi – între complici. Dar Jacqueline, mai sinceră,
juca cu cărţile pe faţă.
Intâl să fii sinceră. Apoi s& fii sinceră. Şi, În sfârşit, mereu, tot
sinceră să fii. Sinceritatea era şi ea una dintre virtuţile
propovăduite de gândirea acelor vremuri. Dar chiar din aceasta
reiese că totul este sănătos pentru cei sănătoşi şi totul este
corupţie pentru inimile corupte. Cât de urât este uneori să fii
sincer! Pentru cei mediocri voinţa de a citi în ei înşişi este un
păcat. Îşi citesc propria lor mediocritate; şi amorul lor propriu nu
pierde totuşi nimic.
Jacqueline îşi petrecea timpul privindu-se în oglindă; vedea
lucruri pe care mai bine ar fi fost să nu le fi văzut niciodată: căci
după ce le văzuse nu mai avea puterea să-şi ia ochii de la ele; şi în
loc să lupte împotrivă-le, le vedea erescând: deveneau peste
măsură de mari, sfârşind prin a-i ootropi ochii şi cugetul.
Copilul nu-i putea umple viaţa. Nu-l putuse alăpta; micuţul se
prăpădea. Trebuise să i se ia o doică. Mare mâh- nire la început…
dar destul de repede, o uşurare. Copilului li mergea, acum, foarte
bine; creştea puternic, ca un flăcăiandru voinic, fără a fi povară
nimănui; îşi petrecea timpul dormind, şi foarte rar plângea, în
timpul nopţii. Doică
— O femeie zdravănă din Nivernais – care nu era la primul ei
nou născut şi care de fiecare dată resimţea pentru el o afecţiune
instinctivă, geloasă şi supărătoare pentru cei din jurul ei, părea a
fi adevărata mamă. Orice ar fi vrut Jacqueline, cealaltă făcea cum
o tăia pe ea capul; iar dacă Jacqueline încerca să discute, până la
urmă îşi dădea seama că nu se pricepea deloc. Rămăsese însă
şubredă de la naşterea copilului: o supăra un început de flebită;
nevoită să stea săptămâni întregi nemişcată, se consumă; febrila-i
gândire repeta într-una aceeaşi plângere monotonă şi nălucitoare
i „ea nu trăise, ea nu trăise; iar acum viaţa îi era sfârşita*… Căci
fusese foarte impresionată: se credea infirmă pentru totdeauna; şi
o vrăjmăşie înăbuşită, aspră, ne- mărturisită creştea în ea,
împotriva nevinovatei pricini a bolii ei: împotriva copilului. Acesta
este un sentiment mai obişnuit decât se crede; dar peste el se
aruncă un văl, şi chiar acele care îl resimt îl ascund, cu ruşine, în
adâncul inimii lor. Jacqueline se osândea; în ea se dădea o luptă
între egoism şi dragostea maternă. Când vedea copilul care
dormea ca un nevinovat, era înduioşată; dar îndată după aceea,
gândea cu amărăciune i „M-a ucis “.
Şi nu putea să înăbuşe o revolţi, mânioasă împotriva somnului
nepăsător al acestei fiinţe, a cărei fericire o ptt- tise ca suferinţa
ei. Chiar după ce se Însănătoşi, attmtfi când copilul fă. Ceva mai
mare, acest sentiment de ostilitate dăinuia, 1n ascuns. Cum îi era
ruşine de el, îl arunca asupra lui Olivier. Şi continua să se creadă
bolnavă; grija neîncetată pentru sănătatea ei, nelnaştâle ei,
întreţinute de medki care li recomandau o lipsă de ocupaţie ce nu
putea decât şi le generene (despărţire de’copil, inacţiune silită,
irolare absolută, neantul atâtor săptămâni petrecute în pat,
lăsindo-se îndopată ca un animal pus la îngrăşat) o determinaseră
să-ţi concentreze toate gândurile numai asupra propriei ei
persoane. Stranie cură modernă a neurasteniei, care substituie
unei maladii a „eului “, o altă maladie, hipertrofia „eului “l De ce
nu le lăsaţi să li se scurgă egoismul aşa cum se scurge sângele
sub lanţetă, sau de ce printr-un stimulent moral energic, nu le
readuceţi sângele dacă nu este destul, de la cap la inimă 1
Jacqueline se vindecă, devenind fiziceşte mai tare, mai grasă,
mai întinerită – moralmente în «ă mai bolnavă ca niciodată.
Izolarea ei de luni de zile rupsese iiltimrig legături de gândire care
o mal uneau de Olivier. Atât timp cât stătuse alături de el, ea se
mai -afla încă sub influenţa acestei naturi idealiste, care, cm toate
slăbiciunile, rămânea fidelă credinţei sale; ea se ^bătea în zadar
împotriva sclaviei în care o ţinea o minte mai solidă ca a ei,
împotriva acestei priviri care o pătrundea, care o silea câteodată
să se osân- dească, oricât ar îi plieiisst-o acest lucru. Dar de
îndată ce întâmplarea o despărţise de aoesi om – de iadafă oe nu
m «simţi greutatea dragostei lui clarvăzătoare, de îndată ce fă
liberă – urmă încrederii prieteneşti care mai dăinuia între ei. Veni
duda de a se fi dăruit astfel, un fel de ură de a fi dos atâta vreme
jugul unei iubiri pe care nu o mai resimţea. Cine va vorbi vreodată
despre pizmele neştiute, neîndurătoare, care mocnesc în inima
Fiinţei iubite şi de care te crezi iubit? De la o zi la alta, totul este
schimbat Iubea în ajun,
i se părea că iubeşte, credea. Nu mai iubeşte. Acela pe care l-a
iubit este şters din. Minte. Şi deodată, şi el Îşi dă seama că nu
mai reprezintă nimic pentru ea; şi nu înţelege: nu a bănuit nimic
din transformarea lentă ce se petrecea în ea. Nu şi-a dat seama
de ostilitatea mută care se aduna împotriva lui; nu vrea să
cunoască pricinile acestei răzbunări şi ale acestei un. Pricini
adesea îndepărtate, nenumărate şi obscure – anele ascunse de
vălurile alcovului – altele de amoral propriu rănii, taine ale’ inimii
întrezărite şi cercetate – alteâe_ nici ea sân gură nu ştie. Este o
anumită jignire ascunsă, făcntă fără ştiinţă, şi pe care ea nn o va
ierta niciodată. Niciodată nu vei izbuti să o cunoşti, şi singură
nu-şi mai reaminteşte bine de ea; dar jignirea dăinuieşte în
carnea ei • . Niciodată carnea ei nu o va uita.
Pentru a putea lapta împotriva acestui înfricoşător torent care
nimiceşte drâgostra, ar li trebuit un alt bărbat decât Oiiviier – mai
natural, mai simplu şi mai mlădios în «rlag tiimp^ care nu se
încurcă în scrupule sentimentale, bărbat plin-» de instincte şi în
stare, la nevoie, de acte pe care jr» *wta sa ke-ar fi dezaprobat. Era
învins dinainte, descurajat: prea taiod, recunoştea de mult în
Jacqueline o moştenire mai puternică decât voinţa, sufletul
mamei sale care («învia; o vedea prăbuşind u-se, ca o piatră trasă
la fund da caracteristicile neamului ei. Şi. «lat* şi stângaci, Urate
sforţările făcute de el îi grăbeam căderea. Se silea să rămână
liniştit. Ea. Prirntr-im caicul inconştient, căuta să-l scoată im
această linişte, să-l silească să spună lucruri violente, aspre,
grosolane, pentru a-şi găsi îndreptăţite motive de dispreţ. Dbcă se
iafuria, îi dispreţuia. Dacă mai apoi îi era ruşine şi işj toa nn aer
umilit, îl dispreţuia şi mai mult. Lax dacă nu se înfuria, dacă nu
devenea prada furiei – atunci 0. Ura Şi, cel mai grozav dintre
toate: acea tăcere în care se zăverau, iqe întregi, anul în faţa
celuilalt- Tăcere înăbuşitoare, zdrobitoare; înnebunitoare, în care
fiinţele cele mai blânde s Ursesc prin a tmrfaa. În care simt
câteodată nevoia de a tace rău, de a striat, de a-i tace pe ceilalţi să
strige. Tăcere, tăcere neagră, în care dragostea sfârşeşte prin a se
descompune, în cam fiinţele, ca şi plantele, fiecare urmându-şi
orbita, se afundă în noapte… Ajunseseră la punctul în care tot
ceea ce făceau, rhiar pentru a se apropia, era un pretext de
despărţire. Viaţa lor era de nesuferit. O înttmpiare grăbi lucrurile.
De nn an încoace. Cecile Fleury venea adesea la familia Jean ni
n. Olivier o totllnise la Christophe; apoi Jacqueline o invitase şi
Cecile continua să-i\Aziteze chiar după ce Qiristnpbe se
despărţise de ei. Jacqneime fusese bună cn ea i cu toate că mi era
muziciană şi o găsea pe C&dle puţin vulgară. Aprecia farmecul
emtecului şi al influenţă ei liniştitoare- Lin Olivier n plăcea să facă
muzică cu ea. Încetul eu încetul, devenise o prietenă a casei.
Inspiră încredere: când
Intră în salonul familiei Jeannin cu ochii eH sinceri, cu aerul ei
sănătos şi plin de veselie, cu râsul ei holiolilor, plăcut la auz, era
ca o rază de soare care străbătea ceaţa. Şi Oliviei şi Jacqueline Îşi
simţeau inima nespus de uşurată. Când plecă, le venea să-i
spună ţ
„Nu, rămâi, mal stai încă, mi-e frig lu în lipsa Jacquelinei,
Olivier o văzuse pe Cecile mai des | şi nu putuse să-i ascun<lă
unele dintre suferinţele sale. O făcea cu necugetata încredere a
unui suflet slab şi duios care se înăbuşă, care are nevoie s& se
încredinţeze cuiva, şi care se dăruieşte. Cecile fu mişcată; îi turnă
în suflet balsamul cuvintelor ei materne. Îi pllngea pe amândoi; îl
îndemna pe Olivier să nu se lase abătut. Dar, fie că resimţea mai
mult decât el ceea oe era stânjenitor în aceste destăinuiri, fie din
alte cauze, găsi pretexte pentru a veni mal rar. Fără îndoială, i se
părea că nu procedează cinstit faţă de Jacqueline, nu avea dreptul
să-i cunoască tainele. Oei puţin astfel tălmăci Olivier motivele
pentru care se îndepărtase; şi le aprobă; căci îi părea rău că
vorbise. Dar despărţirea de Cecile îl fâc-u să simtă ceea ce
reprezenta ea pentru el. Se deprinsese să-i împărtăşească
gândurile; numai ea îl descătuşa de durerea care 11 apăsa. Îşi
cunoştea prea bine propriile sentimente ca să se Îndoiască de
semnificaţia lor. Fireşte, nu i-ar fi spus nimic Cecilei. Dar nu se
putu stăpâni să nu scrie pentru sine ceea ce simţea. Reluase d*
puţină vreme obiceiul de a-şi vorbi singur, scriindu-şi, obicei de
care se vindecase în toată vremea anilor de dragoste) dar acum,
regăsindu-se singur, mania moştenită i se impuse din nou: era o
mângâiere a suferinţei şi o nevoie de cercetare pentru artistul din
el. Astfel îşi scria durerile, i le descria C£cilei, cu atât mai ftber cu
cât ştia că ea nu le va citi niciodată.
Dar întâmplarea făcu ca aceste pagini să cadă sub ochii
Jacquelinei. Era într-o zi când se simţea mai aproape d «Olivier,
aşa cum de mult nu se mai simţise. Făcându-şi ordine în dulap
recitise vechile lui scrisori de dragoste şi fusese mişcată până la
lacrimi. În umbra dulapului, fără a mal putea pune ordine în el,
îşi retrăise întreg trecutul; şi simţea o dureroasă remuşcare de a-l
li distrus. Se gândea la suferinţa lui Olivier: niciodată nu se
putuse gândi la aceasta cu sânge rece; putea să o uite, dar nu
putea îndura ideea că suferea (fin pricina ei. Îşi simţea inima
sfârşită. Ar 11 dorit să se arunce în braţele lui, să-i strige i
— Vai, Olivier, Olivier, ce-am făcut? Suntem nebuni, stntem
nebuni! Să răi ne mai chinuim!
Dacă s-ar fi întors în clipa aceea!
Şi, chiar în clipa aceea, îi găsi scrisorile… Şi totul se sfârşi.
— Crezu ea oare că Olivier o înşelase cu adevărat? Poate. Dtar
ce însemna asta? Pentru ea trădarea nu stătea atâta în fapt, cât
în vrerea de a făptui. Mai curând l-ar fi Iertat pe cel ce-l iubea de
a fi avut o amantă, decât de a-şi fi dat, tainic, alteia inima. Şi avea
dreptate.
— Ei şi! Ar fi zis unii… (Bietele fiinţe care nu suferă din pricina
unei trădări a dragostei decât Când trădarea e consumată! …
Dacă inima rămâne credincioasă, depravările trupeşti nu
însemnează mare lucru. Dacă inima a trădat, nu mai rămâne
nimic…)
Jacqueline nu se gândi o singură clipă să-l recâştige pe Olivier.
Prea târziu! Nu-l mai iubea îndeajuns. Sau poate că-l iubea prea
mult… Nu, gelozia nu o măcina. Era toată încrederea ei care se
prăbuşea. Tot oeea ce tainic îi mai rămăsese ca încredere şi
nădejde în el. Nu-şi spunea că ea singură îi dăduse cu piciorul,
că-l descurajase, că-l împinsese spre această nouă dragoste, că de
altfel această dragoste era nevinovată, şi că nimeni nu este
propriul său stă- pân, în stare să iubească sau să nu iubească.
Nu-i venea deloc în minte să găsească vreo asemănare în această
pornire sentimentală şi flirtul ei cu Christophe. Pe Christophe nu-
l iubea, nu avea nicio însemnătate pentru ea ’ În exagerarea ei
pătimaşă gândi că Olivier o minţea şi că ea nu mai însemna nimic
pentru el. Cel din urmă sprijin i se spulberă, chiar în clipa în care
întindea mâna să-l atingă… Totul se sfârşise.
Olivier nu ştiu niciodată cât suferise ea, în acea zi. Dar când o
revăzu, avu şi el impresia că totul se sfârşise.
Din clipa aceea nu-şi mai vorbiră decât faţă-de alţii, se
observau ca două jivine încolţite care se apără şi cărora le este
frică. Jeremias Gotthelf descrie undeva, cu o ironie crudă situaţia
sinistră a unui soţ şi a unei soţii care nu se mai iubesc şi se
pândesc unul pe celălalt, fiecare pândind sănătatea celuilalt,
cercetând semnele de boală, fără a se gândi deloc să grăbească
moartea celuilalt, nici chiar să o dorească, dar lăsându-se
cuprinşi de speranţa unui accident neprevăzut şi având mândria,
şi unul şi celălalt, de a fi dintre amândoi cel mai robust. Erau
clipe în care Jacqueline şi Olivier îşi închipuiau aproape că unul
dintre ei avea arest gând. Dar niciunul, nici celălalt nu-l avea.
Destul că un asemenea gând putea fi atribuit celuilalt, aşa cum
făcea Jacqueline uneori noaptea, în clipe de halucinată insomnie,
când îşi spunea că celălalt era cel mai tare, că o măcina puţin
câte puţin, şi că în curând va învinge… Groaznic delir al unei
închipuiri şi al unei inimi înnebunite!
— Şi când te gândeşti că, în aceea ce aveau ei mai bun, în
străfundul fiinţei lor, se iubeau! …
Olivier, prăbuşit sub povară, nu mai încercă să lupte; ţinându-
se deoparte, părăsi cârma sufletului Jacquelinei. Lăsată singură,
fără cârmaci, fu ameţită de libertate; îi trebuia un stăpân
împotriva căruia să se răzvrătească: daci nu avea unul, trebuia să
şi-l creeze. Atunci deveni prada unei ideii fixe. Până atunci, oricât
ar fi suferit, nu se gândise niciodată încă să se despartă de
Olivier. Din clipa aceea, se crezu descătuşată de orişice legământ.
Voia să iubească înainte de i fi prea târziu: (căci ea, atât de tânără
încă. «st socotea deja bătrână). Iubi, cunoscu- acele amăgitoare şi
mistuitoare patimii care se agaţă de cel dinţii obiect ce le iese în
cale, de o figură întrezărită, de o reputaţie, uneori de un simplu
nume, şi care, după ce l-au prins, nu-i mai dau drumul,
încercând să convingă inima că nu se mai poate lipsi de obiectul
ales, inimă pe care o pusftesc, în care fac un gol absolut,
aruncând tot ceea ce o legase de trecut: celelalte afecţiuni, ideile
morale, amintirile, mândria de sine şi respectul pentru ceilalţi. Iar
când ideea fixă, nemai- având nimic care să o hrănească, moare şi
ea, după ce a pârjolit totul, dine va cunoaşte natura nouă care se
va naşte din ruine, o natură de cele mai multe ori lipsită de
bunătate, lipsită de milă, lipsită de tinereţe, fără iluzii, care nu se
mai gândeşte decât să macine viaţa, după cum macină iarba
monumentele în ruină!
Şi de data aceasta, ca de obicei, ideea fixă se legă de fiinţa cea
mai nimerită pentru a dezamăgi inima Biată Jacqueline se
îndrăgosti le un bărbat cu mari succese printre femei, un scriitor
parizian care nu era nici frumos, nici tânăr, care era greoi,
roşcovan, îmbătrânit, cu dinţii stricaţi, cu inima secătuită, şi al
cărui merit de căpetenie era să fie la modă şi să fi nenorocit un
mare număr de femei. Nici nu avea măcar scuza că nu i-ar fi
cunoscut egoismul căci făcea paradă de el în artă să. Ştia el bine
ce făcea: egoismul încadrat în artă este momeală pentru proşti,
fărlia care orbeşte pe cei slabi. Dintre femeile din jurul Jacque-
linei nu numai una se lăsase prinsă: nu de mult, una dintre
prietenele ei, o tinără căsătorită, pe care o pervertise Sără mare
greutate, şi pe care apoi o părăsise. Ele însă nu piereau, deşi îşi
ascundeau destul de stângaci dezamăgirea, spre veselia galeriei.
Cea care ar fi fost mai puternic rănită era mult prea grijulie faţă
de interesele şi Îndatoririle ei mondene, ca să nu-şi înfrâneze
destrăbălarea între limitele bunului simţ Nu făceau scandal. Fie
că îşi înşelau bărbatul şi prietenele, fie că erau înşelate şi
sufereau, toate se petreceau în tăcere. Erau eroinele
conformismului.
Dar Jacqueline era o nebună; nu era numai în stare să facă ce
spunea, dar chiar să şi spună ce făcea. Punea în aceste nebunii o
totală nesocotinţă şi un dezinteres absolut. Avea acest primejdios
merit de a fi totdeauna sinceră cu ea însăşi şi de a nu se dă înapoi
în faţa urmărilor faptelor împlinite. Preţuia mai mult decât ceilalţi
din lumea ei: de aceea tot ce făcea era mai rău. Când iubi, când
acceptă ideea adulterului, i se dărui, cu trup şi suflet, cu o
deznădăjduită sinceritate.
Doamna Arnaud era singură acasă şi împletea cu înfrigurata
linişte pe care trebuie să o fi pus Penelopa în legen- dâra-i
ţesătură. Ca şi Penelopa, doamna Arnaud îşi aştepta bărbatul.
Domnul Arnaud petrecea zile întregi în afara casei. Avea cursuri
dirriincaţa şi seară. De obicei se întorcea la prânz, cu toate că
liceul se afla la celălalt capăt al Parisului şi cu toate că pe domnul
Arnaud îl durea piciorul; făcea acest drum lung nu din afecţiune
sau din econom’ie, ci din deprindere. Dar în anumite zile, era
reţinut de meditaţii; sau, profitând de faptul că se afla în acel
cartier, se ducea la bibliotecă. Lucile Arnaud rămânea singură în
apartamentul gol. În afara femeii cu ziua, care venea între opt şi
zece şi care făcea munca cea mai obositoare, şi în afară de
furnizori, care dimineaţa veneau să ia şi să aducă comenzile,
nimeni nu suna la uşa ei. În imobilul în care locuia nu mai
cunoştea pe nimeni. Christophe se mutase, iai noii veniţi se
instalaseră în grădina cu liliac. Celine Chabran se măritase cu
Andre Elsberger. Elie Elsberger plecase cu familia în Spania, unde
fusese însărcinat cu exploatarea unei mine. Bătrânul Weil îşi
pierduse nevasta şi locuia arareori în apartamentul din Pariş.
Numai Christophe şi cu pnetpna lui, Cecile, mai întreţineau relaţii
cu
Lueile Arnaud; dar locuiau departe, şi prinzi toată ziua de
munca lor obositoare, treceau săptămâni fără să vină s-o vadă. Ea
nu putea, aşadar, decât să se bizuie pe ea însăşL Nu se plictisea.
Cel mai mic lucru îi suscita interesul. Cea mai măruntă
Îndeletnicire zilnică. O mică floare în ghiveci, căreia li curăţa cu o
dragoste maternă frunzişul plăpând. Liniştitul ei motan cenuşiu,
care cu timpul, luase ceva din apucăturile ei, aşa* cum fac
animalele domestice prea răsfăţate, îşi petrecea, ca şi dânsa, zile
întregi la gura sobei, sau pe masa ei de lucru, sub lampă, pălind
degetele ei care lucrau şi, din când în când, ridicând asupra ei
stranii priviri, care o ţintuiau câteva clipe, stingându-se apoi
nepăsătoare. Chiar mobilele îi ţineau de urât. Fâecare dintre ele
era un chip familiar. Resimţea o plăcere copilărească să le
îngrijească, să şteargă Încet praful de pe ele, să 1* pună la locul
lor, cu mii de precauţii. Ducea, pe tăcute conversaţii întregi cu
ele. Surâdea frumoasei mobile afitice, singura de altfel pe care o
avea, un elegant birou din epoaa lui Ludovic al XVI-lea. În fiecare
zi resimţea aceeaşi bucurie de a-l vedea. Cercetarea rufăriei îi lua
foarte mult timp) stătea ceasuri întregi cocoţată pe un scaun, cu
capul şi mâinile înfundate în adâncul dulap rustic, privind şi rân-
duind, în vreme ce, intrigată, pisica o privea ceasuri întregi.
Dar fericirea cea mai mare era atunci dnd termina toate
treburile, după ce lua masa singură, numai Dumnezeu ştie cum
(nu-i prea era foame) după ce făcea obligatoriile curse, când îşi
isprăvea în fine munca zilnică şi se întorcea acasă, pe la orele
patru, să se aşeze la fereastră sau lângă foc cu lucrul şi motanul
ei. Câteodată căuta pretexte pentru a nu ieşi deloc; era fertcită
când putea sta închisă în casă, mai ales iarna când ningea. Îi era
silă de frig, de vânt, de noroi, de ploaie, fiind şi ea o pisicuţă foarte
curată, delicată şi plăpândă. Ar fi preferat să rămână nemâncată
decât să se ducă să-şi cumpere alimente dacă, din întâmplare, ar
fi uitat-o furnizorii. Atunci ronţăia o bucată de ciocolată sau
mânca un fruct din bufet. Fireşte că toate acestea nu
i le spunea lui Amaud. Erau micile ei aventuri. Atunci, în zilele
acelea de lumină pe jumătate stinsă şi chiar, câteodată, în timpul
frumoaselor zile însorite (afară cerul albastru strălucea, zumzetul
străzi’i roia în jurul apartamentului tăcut, umbrit; era ca un
balsam care învăluia sufletul) aşezată în ungherul ei cel mai
drag, cu un scăunel la picioare.
Cu lucrul de împletit În mână, se cufunda În ea însăşi,
neclintită, şi doar degetele ei se mai mişcau. Avea pe Ungă ea una
dintre cărţile ei cele mai scumpe. De obicei, una din acele cărţi
umile cu scoarţe roşii, traducerea unui roman englez. Citea foarte
puţin, n’ici măcar un capitol pe zi; iar cartea îi stătea pe genunchi
mult timp deschisă la aceeaşi pagină, sau uneori chiar închisă; ea
o cunoştea deja, o visă. Astfel, lectura lungilor romane ale lui
Dickens şi ale lui Thackeray se întindea timp de săptămâni de
zile, din care visările eî făceau ani. O Înfăşurau cu duioşia lor.
Oamenii de azi, care citesc repede şi prost, nu mai cunosc
minunata putere care emană din cărţile frumoase, sorbite liniştit.
Doamna Arnaud nu se îndoia nicio clipă că viaţa acestor fiinţe din
române nu ar fi fost tot atât de adevărată ca a ei. Dintre dânşii,
pentru unii ar fi vrut chiar să se devoteze: duioasa geloasă lady
Gastlewood, îndrăgostita tăcută, cu inimă de mamă şi de fecioară,
era pentru ea o soră; micul Dom- bey era scumpul ei copilaş; ea
era Dora, femeia-copil, care trebuia să moară; întindea mâinile
spre toate aceste suflete de copii, care trec prin lume în ochii bravi
şi curaţi; şi în jurul ei, trecea un alai de săraci, de originali
inofensivi, care îşi urmăreau himerele ridicole şi înduioşătoare. –
Iar în fruntea lor, caldul geniu al bunului Dickens, râzând şi
plângând în acelaşi timp de visurile ei. În acele clipe, când privea
pe fereastră, recunoştea printre trecători cutare sau cutare umbră
iubită sau temută, umbre din lumea închipuirilor ei. În dosul
zidurilor caselor, ghicea vieţi asemănătoare alor lor. Dacă nu-i
plăcea să iasă, era pentru că se temea de această lume mişunând
de mistere atât de emoţionante. Observă în jurul ei drame care se
ascund, comedii care se joacă. Nu întotdeauna acest lucru era o
iluzie. Ajunsese, în singurătatea ei, la acel har mistic, care te face
să desluşeşti în privirile ce trec multe taine, tainele de ieri şi pe
cele de mâine, pe care purtătorii lor nu le cunosc de cele mai
multe ori. Acestor viziuni veridice, ea le adăuga amin- tirile-i
romantice, deformându-le. Se simţea înecată în imensitatea
acestui univers. Trebuia să se întoarcă acasă, pentru a se simţi
iarăşi cu picioarele pe pământ.
Dar ce nevoie avea să citească sau să-i vadă pe ceilalţi trăind?
N-avea decât să privească în ea însăşi. Această existenţă ştearsă,
stinsă – atunci când o priveai dinafară – cât era de luminoasă,
înăuntrul e’i! Ce viaţă îmbelşugată 1 Ce de amintiri, de comori, de
care nimeni nu ştia nimic! …
Se bazau ele oare pe vr-eo realitate? Desigur, erau adevărate,
deoarece erau adevărate pentru ea… O, biete vieţi, pe care le
transformă bagheta magică a visului!
Doamna Arnaud deţ^ăna firul anilor până în copilăria eli;
fiecare floricică plăp>îndă a nădejdilor moarte reînflo- rea în
tăcere… Prima d. Ragoste copilărească pentru o fată mai mare, al
cărei farmec o uluise chiar din clipa celei dintâi întâlniri; o iubea,
cum poţi iubi din dragoste, atunci când eşti foarte curat; murea
de emoţie atunci dnd cealaltă o atingea; ar fi vrut să-i sărute
picioarele, să fie fetiţa ei, să se mărite ’cu ea; prietenă se mărită şi
nu fu fericită, avu un copil care muri, muri şi. Ea… Altă dragoste
la doisprezece ani, pentru o fetiţă de vârsta ei, care o tiraniza, o
blondă îndrăcită, zâmbitoare, alitoritară, căreia îi plăcea să o facă
să plângă şi care, apoi, o acoperea de sărutări, făceau împreună
mii de romantice planuri de viitor: aceasta se făcuse carmelită, pe
neaşteptate, fără ca nimeni să ştie de ce; se spunea despre ea că e
fericită. Apoi o patimă mare pentru un bărbat mult mai bătrân
decât ea. De această patimă, nimeni nu ştiuse nimic, nici chiar
acela care o pricinuise. Irosise pentru el un înfrigurat devotament,
comori de duioşie… Apoi, încă o patimă: de data aceasta era
iubită. Dar din prea multă sfială, din neîncredere în sine, nu
îndrăznise să nădăjduiască că este iubită, nu îndrăznise să arate
că iubeşte. Şi fericirea trecu, fără ca s-o prindă… Apoi… Dar la ce
bun să istoriseşti celorlalţi ceea ce nu are înţeles decât pentru
tine? Atâtea fleacuri, care căpătaseră un înţeles profund; atenţiile
unui prieten; un cuvânt drăguţ de-al lui Olivier, spus, fireşte, fără
ca acesta din urmă să-şi Fi dat seamă; plăcutele vizite ale lu
Christophe şi lumea de basm pe care o evoca muzica lui, privirea
unui necunoscut; şi chiar, la această minunată femeie cinstită şi
curată, unele infidelităţi ale gândirii, care o făceau să tremure şi
să roşească, pe care le înlătura d’in gândurile ei, dar cu slăbiciune
şi care totuşi îi aduceau – atât de nevinovată cum era – o rază de
soare în inimă… îl iubea pe bărbatul ei, cu toate că nu era chiar
cum îl visase ea. Dar era un om bun; şi în ziua în care îi spusese:
— Scumpa mea nevastă, nu ştii ce reprezinţi pentru mine. Eşti
viaţa mea toată…
Inima ei se topise; şi în ^iuă aceea se simţise legată de el,
întreagă, pentru totdeauna, fără vreun gând de redobân- dâre a
propriei sale libertăţi. Fiecare an care trecea îi unise şi mai mult.
Îşi făuriseră împreună vise frumoase. Visaseră împreună la
lucrări, la călătorii, la copii. Ce rămăsese din ele? Vai! … Doamna
Arnaud visa într-una. Era un copilaş la care visase atât de des şi
cu atâta intensitate, încât îl cunoştea tot atât de bine ca şi cum s-
ar fi aflat în faţa ei. Ţe- suşe ani de-a rândul vise în jurul lui, îl
înfrumuseţase fără încetare cu tot ceea ce vedea mai frumos, cu
tot ce iubea, cu tot ce avea mai scump… Tăcere! …
Şi aceasta era totul. Acestea erau lumi întregi. Câte tragedii
necunoscute, dintre *cele mai intime, în fundul existenţelor celor
mai liniştite, cele mai mediocre în aparenţă! Şi tragedia cea mai
mare: – faptul că nu se -petrece nimic în aceste vieţi croite din
speranţe, care cer cu desperare cea ce li se cuvine, bunul lor
făgădu’it de natură, şi care le este refuzat – care se sfâşie într-o
nelinişte pătimaşă – şi care nu arată nimic în afară!
Doamna Arnaud, din fericire, nu era preocupată numai de ea.
Viaţa ei nu-i umplea decât o parte din visuri. Trăia şi din viaţa
acelora pe care îi cunoştea, sau pe care îi cunoscuse, se punea în
locul lor, se gândea la Christophe, la prietena lui, Cecile. Se
gândea la ei tocmai azi. Cele două femei se legaseră una de
cealaltă. Lucru curios, dintre amândouă, puternica Cecile avea
nevoie să se sprijine de plăpânda doamnă Arnaud. În fond,
această fată veselă şi sănătoasă era mai puţin puternică decât
părea că este. Trecea prin- tr-o criză. Inimile cele mai liniştite nu
se pot apăra împotriva neprevăzutului. Fără să-şi fi dat seama, un
sentiment foarte duios se infiltrase în ea; întâi nu voia să-l
admită; dar el crescu până în clipa când fu nevoită să-l ia în
seamă: îl iubea pe Olivier. Gesturile blânde şi afectuoase ale
tânărului, farmecul puţin efeminat al persoanei lui, ceea ce era în
el slab şi fără de apărare, toate acestea o atrăse- seră din prima
clipă (o fire maternă eşte atrasă de cei ce au nevoie de ea).
— Ceea ce află mai apoi despre neînţelegerile căsniciei lui
Olivier şi a Jacquelinei îi inspirase pentru Olivier o milă
primejdioasă. Bineînţeles, toate acestea n^ar fi ajuns s-o
robească. Cine poate spune de ce o fiinţă se îndrăgosteşte de
cealaltă? Niciunul nici celălalt nu sunt vinovaţi; de cele mai multe
ori,. Singurul vinovat fiind ceasul ce dăruieşte, prin surprindere, o
inimă care nu se fereşte primei afecţiuni ce-i iese în cale.
— Din clipa în care Cocile nu se mai putuse îndoi asupra
naturii sentimentelor ei, pllină de curaj, hotărî să-şi smulgă din
inimă cleştele unei iubiri pe caro o socotea vinovată şi fără rost;
suferi mult timp dar nu se vindecă. Nimeni nu-şi putea da seama
de ceea ce se petrecea în ea; îşi punea tot curajul În cumpănă
pentru a părea fericită. Numai doamna Arnaud ştia cât o costau
pe Cecile aceste strădanii. Nu pentru că Cecile i-ar fi împărtăşit
taina ei. Dar venea, din când în când, şi-şi sprijinea capul ei
puternic pe firavul piept al doamnei Arnaud. Vărsa în tăcere
câteva lacrimi pe care le ştergea repede şi o săruta; apoi plecă
râzând. Avea o adoraţie pentru această slabă prietenă în care
simţea o energie morală şi o credinţă mai puternice decât ale ei.
Nu-i încredinţa nimic. Dar doamna Arnaud ştia să ghicească fără
vorbe. Lumea i se părea a fi o melancolică neînţelegere. Problema
era insolubilă. Nu puteai decât s-o iubeşti, să-ţi fie milă, şi să
visezi.
Şi când roiul viselor zumzăia prea tare în ea, când nu putea să
împingă gândul mai departe, se ducea la pian, attngând de-abia
clapele, la întâmplare, în surdină, pentru a învălui într-o lumină
liniştitoare de sunete închipuirile vieţii…
Dar femeia cumsecade nu uita ora îndatoririlor zilnice, şi când
Arnaud se reîntorcea, găsea lampa aprinsă, masa gata, şi faţa
firavă şi surâzătoare a soţiei sale care îl aştepta. Şi el nici nu
bănuia universul în care trăise.
Greutatea fusese să menţii în echilibru, legate împreună, aceste
două vieţi, fără ca ele să se lovească: viaţa de toate zflele şi
cealaltă viaţă, adânca viaţă a minţii, cu orizonturile ei
nemărginite. Lucrul acesta nu fusese întotdeauna uşor. Din
fericire, Arnaud trăia şi el o viaţă, în parte, imaginară, printre
cărţi, printre opere de artă, ale căror flăcări eterne întreţineau
plăpânda flacără din sufletul său. Dar în ultimi! I ani, devenise
din ce în ce mai preocupat de micile neplăceri ale profesiunii,
nedreptăţi, favoruri, discuţii cu colegii sau neajunsuri cu elevii; se
înăcrise; începuse să-l intereseze politica, să vocifereze împotriva
guvernului şi a evreilor; şi îl judecă pe Dreyfus responsabil de
neajunsurile lui universitare. Tristă lui dispoziţie se răs- frângea
puţin şi asupra doamnei Arnaud.
— Ea se apropia de vârsta de patruzeci de ani. Trecea printr-o
perioadă în care forţa ei vitală era atinsă şi tulburată, în care îşi
căuta un echilibru. În gândirea ei se produseră atunci mari
tulburări.
Pentru o bucată de vreme, pierdură şi unul şi celălalt orice scop
de a trăi: căci nu mai aveau pe ce agăţa pânza lor de păianjen
care rămânea spânzurând în gol. Oricât de slab ar G reazemul
realităţii, el este totuşi necesar visului. Lipsea orice reazem. Nu se
mai puteau sprijini unul pe celălalt, în loc şi o ajute, el se agăţa
de ea. Şi ea Îşi dădea seama că nu axe destulă putere ca să4
susţină: şi atunci nu se mai putea susţine nici pe ea însăşi. Doar
nu miracol îi putea salva. Ea 11 invoca…
Miracolul veni din străfundul sufletului ei. Doamna Arnaud
simţi mijind în sufletu-i singuratic şi credincios sublima nevoie de
a-şi ţese pânza prin spaţiu, pentru fericirea de a o ţese,
încrezându-se vântului, sufletului Domnului, ca să o poarte acolo
unde trebuia ea să ajungă. Şi suflul dumnezeiesc o prinse de
viaţă, găsindu-i reazeme nevăzute. Atunci nevasta şi bărbatul
începură din nou să ţeasă cu răbdare pânza inutilă şi splendidă a
visurilor lor, făcută din partea cea mai curată a suferinţelor şi din
sângele lor.
Doamna Arnaud se afla singură în casă… Cădea seara.
Clopotul de la uşă sună. Doamna Arnaud, trezită din visare
înainte de vreme, tresări. Puse cu grijă lucrul la locul lui şi se
duse să deschidă. Christophe intră. Era foarte tulburat. Ea îi
prinse prietenoasă mâinile.
— Ce ai, bunul meu prieten? Întrebă ea.
— Ah! Făcu el. Olivier s-a reîntors.
— S-a reîntors?
— Astăzi de dimineaţă, a venit şi mi-a spus: „Christophe, ajută-
mă 1 “L-am sărutat. Plângea. Mi-a spus: „Nu te mai am decât pe
tine. Ea a plecat”.
Doamna Arnaud, răscolită, îşi împreună mâinile, şi zise i
— Nenorociţii!
 — A plecat, reîncepu Christophe. A plecat cu amantul ei.
— Şi copilul? Mai întrebă doamna Arnaud.
— Bărbat, copil, a părăsit totul.
— Nenorocita! Mai zise doamna Arnaud.
— O iubea – spuse Christophe – o iubea numai pe ea. Nu-şi va
mai reveni după această lovitură. Nu face decât să zică:
„Christophe, m-a înşelat… cea mai bună prietenă a mea m-a
Înşelat! “În zadar îi răspund: „Dacă te-a
Am
Înşelat, însemnează că nu-ţi era prietenă. Ea este duşmanca ta.
Uit-o sau ucide-o! “
— Vai I Christophe! Ce spui! E Îngrozitor l
— Ştiu, asta vă pare tuturor o primitivă cruzime: a ucide!
Trebuie să auzi toată această frumoasă lume a Parisului ţipând
impotrtva instinctelor de fiară care împingeau pe bărbat să ucidă
femeia care îl înşela şi care propovăduiesc raţiunea indulgentă 1
Bunii apostoli 1 E frumos să vezi această haită de câini
împreunaţi ţipând împotriva primitivismului. După ce au rănit
viaţa, după ce i-au furat tot preţul, o înconjoară cu un cult
religios… Ce I Această viaţă fără inimă, fără onoare, fără înţeles,
doar o răsuflare a lutului, un zvâcnet al sângelui în carne, iată ce
li se pare vrednic de respectat! Nu au destul respect pentru
această carne de măcelărie, este o crimă să te atingi de ea. Poţi să
ucizi sufletul, dar trupul e sfânt…
— Ucigaşii sufletelor sunt ucigaşii cei mai vinovaţi; dar crima
nu scuză crima, şi o ştii foarte bine.
— O ştiu, draga mea. Ai dreptate. Nu mă gândesc Ia ceea ce
spun… Cine ştie? Poate, totuşi, eu aş face-o.
— Nu, te calomniezi. Eşti îngăduitor din fire.
— Când mă ţine patima în ghearele ei sunt crud ca şi ceilalţi.
Vezi cum m-am aprins! … Dar când vezi plângând un prieten care
îţi este drag, cum să nu urăşti pe acela care 0 face să plângă? Şi
fi-vom vreodată destul de neîngâdui- tori pentru o păcătoasă care
îşi părăseşte copilul ca să fugă cu amantul?
— Nu vorbi astfel, Christophe. Nu ştii.
— Ce! O aperi?
— O plâng şi pe ea.
— Îi plâng pe cei care suferă, nu-i plâng pe aceia care fac să
sufere.
— Şi crezi într-adevăr că n-a suferit şi ea? Crezi că, cu dragă
inimă, şi-a părăsit copilul şi şi-a stricat viaţa? Căci şi. Viaţa ei
este distrusă. O cunosc foarte puţin, Christophe. N-am văzut-o
decât de două ori şi în treacăt; nu mi-a spus o vorbă prietenoasă,
nu mă simpatiza. Şi totuşi o cunosc mai bine decât dumneata.
Sunt sigură că nu e rea. Sărmana micuţă! Ghicesc tot ce s-a
putut petrece în ea…
— Dumneata, prietena mea, a cărei viaţă e atât de demnă, atât
de cuminte! …
— Da, eu, Christophe. Da, nu ştii, eşti bun, dar eşti un bărbat,
un bărbat aspru, ca toţi bărbaţii, în ciuda bună tatii dumitale –
un bărbat grozav de închis faţă de tot ce nu este el. Ni<A nu le
bănuiţi pe acelea care trăiesc lângă voi. Le iubiţi în felul vostru,
dar nu vă bateţi capul să le înţelegeţi. Sunteţi atât de uşor
mulţumiţi de voi înşivă 1 Sunteţi siguri că ne cunoaşteţi… Vai!
Dacă aţi şti numai ce’ suferinţă este câteodată pentru noi să
vedem nu că nu ne iubiţi, dar felul în care ne iubiţi, şi să
constatăm ceea ce reprezentăm tocmai pentru aceia care ne
iubesc mafi mult! Sunt clipe, Christophe, în care ne înfigem
unghiile în came pentru a nu vă striga: „O! Nu ne mai iubiţi! Nu
ne mai iubiţi! Mai bine orice decât să ne iubiţi astfel! “… Cunoşti
aceste vorbe ale unui poet: „Chiar în casa ei, În mijlocul copiilor
ei, femeia înconjurată de onoruri aparente este apăsată de un
dispreţ de o mie de ori mai greu de Îndurat decât cea mai
înverşunată mizerie.” Gândeşte-te la aceste vorbe, Christophe. Ele
te fac să te cutremuri.
— Vorbele dumitale mă tulbură. Nu înţeleg prea bine. Dar ceea
ce întrezăresc… Aşadar, şi dumneata…
— Am cunoscut ceasuri de nelinişte.
— Este oare cu putinţă? … Oricum! Nu o să mă faci niciodată
să cred că ai fi putut face vreodată ceea ce a făcut această femeie.
— Nu am copii, Christophe. Nu pot să-ţi spun ce aş fi fâi’ut în
locul ei.
— Nu! Toate acestea nu sunt cu putinţă; am încredere în
aumneata, te respect prea mult, jur că toate acestea nu sunt cu
putinţă.
— Nu jura! Am fost foarte aproape de a face ca ea… Simt o
mare sfâşiere să spulber frumoasa închipuire pe care ţi-ai făcut-o
despre mine. Dar trebuie să înveţi puţin a ne cunoaşte, dacă nu
vrei să fii nedrept. Da. Am fost la un pas de o asemenea nebunie.
Şi dacă n-am făcut-o, e graţie dumitale. Sunt doi ani de atunci.
Mă aflam într-o perioadă de întristare care mă măcina. Îmi
spuneam că nu eram bună de nimic, că nimeni nu mă iubea că
nimeni nu avea nevoie de mine, că însuşi bărbatul meu s-ar fi
simţit bine fără mine, că trăisem de prisos… Eram pe punctul de
a fugi, de a face Dumnezeu ştie ce! Am venit la dumneata… îţi mai
aminteşti? … N-ai înţeles de ce venisem. Venisem să-mi iau rămas
bun… Şi pe urmă nu ştiu ce s-a petrecut, nu ştiu ce mi-ai spus,
nu-mi aduc aminte exact… dar ştiu că anumite cuvinte ale
dumitale… (nici nu-ţi dădeai seama) … au fost pentru mine ca o
lumină… Poafe că nu ceea ce ai spus… poate că vorbele n-au fost
decât un pretext; trebuie atât de puţin, în astfel de clipe, ca să te
pierzi sau ca şi te salvezi… Când am ieşit de la dumneata, m-am
întors acasă, m-am zăvorit în odaie şi am plâns toată ziua… Şi pe
urmă totul a fost bine: criza trecuse.
— Şi astăzi – întrebă Christophe – îţi pare rău?
— Astăzi? Zise ea. A! Dacă aş fi făcut această nebunie, aş fi fost
de mult în fundul Senei. N-aş fi putut să în* dur nici această
ruşine, nici răul pe care l-aş fi pricinuit bărbatului meu.
— Şi eşti fericită?
— Da, atât cât poţi de fericit în această viaţă. E un lucru atât
de rar doi oameni care se înţeleg, doi oameni care se stimează,
care ştiu că pot fi siguri unul de celălalt, nu dintr-o simplă
credinţă de dragoste care, de cele mai multe ori, nu-i decât o
iluzie, dar din experienţa anilor petrecuţi împreună, ani cenuşii,
mediocri, ducând cu ei – mai ales – amintirea primejdiilor care au
fost învinse. Cu cât îmbătrî- neşti, cu atât toate acestea au mai
mult preţ.
Ea tăcu şi roşi deodată.
— Doamne, cum de am putut mărturisi? … Ce-am făcut? …
Uită, Christophe, te rog. Nimeni nu trebuie să ştie.
— Nu-ţi fie frică, zise Christophe, strângându-i mâna. E o
destăinuire sfântă.
Doamna Arnaud, nefericită de a fi vorbit, întoarse faţa o clipă.
Apoi zise:
— Nu ar fi trebuit să-ţi povestesc… Dar vezi, am fă- cuţ-o
pentru a-ţi arăta că şi în căsătoriile cele mai unite, chiar la
femeile… pe care le stimezi, Christophe… există a- ceste ceasuri
nu numai de rătăcire, cum spui, ci de adevărată suferinţă, de
neîndurat, care pot duce până la nebunie, şi care pot distruge o
viaţă întreagă, poate chiar două vieţi. Nu trebuie să fii prea aspru.
Poţi aduce multă suferinţă, chiar atunci când iubeşti mai tare.
— Trebuie atunci ca fiecare să trăiască singur, pe ss- soteala
sa?
— E şi mai rău pentru noi. Viaţa femeii care trebuie să trăiască
singură, să lupte ca bărbatul (şi deseori împotriva bărbatului) este
un lucru groaznic Într-o societate care nu este obişnuită cu
această idee şi care îi este în cea mai mare parte potrivnică…
Ea rămase tăcută, cu trupul uşor aplecat Inâfnte. Cu ochii
aţintiţi asupra flăcării focului; apoi reluă încet, cu vocea ei puţin
răguşită, şovăind pe alocuri, oprindu-s «din când În când şi
urmând iar:
— Cu toate acestea, nu e vina noastră s când o femeie trăieşte
astfel, nu e un capriciu, ci o necesitate; trebuie să-şi câştige
pâinea şi să se obişnuiască să se lipsească de bărbat, deoarece el
nu o vrea, atunci când este săracă. Ea este condamnată la
singurătate, fără însă să se poată folos» de beneficiile singurătăţii,
căci la noi, o femeie nu poate, ca bărbatul, să profite chiar în chip
nevinovat de independenţa ei fala a stârni scandalul: totul îi este
interzis.
— Am o tânără prietenă, profesoară într-un liceu de provincie.
De ar fi închisă într-o celulă fără aer nu ar fi mai singură şi mai
înăbuşită. Burghezia închide uşile acestor femei care se
străduiesc să trăiască muncind; le arată un dispreţ bănuitor;
reaua-voinţă le pândeşte orice mişcare. Colegii lor de la liceele de
băieţi le ţin la distanţă, fie pentru că se tem de clevetiri, fie dintr-
un sentiment de duşmănie ascunsă, fie din timiditate, din pricina
deprinderilor de cafenea, a convorbirilor deşănţate, a ostenelii
după muncă de fiecare zi, a dezgustului până la saturaţie pentru
femeile intelectuale. Ele înseşi nu se mai pot suferi, mai ales dacă
sunt silite să locuiască împreună la şcoală. Directoarea este de
cele mai multe ori cea mai puţin în stare să înţeleagă tinerele
suflete afectuoase, pe care le descurajează primii ani ai acestei
meserii aspre şi această singurătate inumană; le lasă să sufere în
tainica lor agonie, fără să caute să le a- jute;. Le găseşte încrezute.
Nimeni nu le poartă interes. Lipsa lor de avere şi de relaţii le
împiedică să se mărite. Nenumăratele lor ore de muncă le
împiedică să-şi făurească o viaţă intelectuală care să le atragă şi
să le aline. Când o asemenea existenţă nu este sprijinită de un
excepţional sentiment religios sau moral (aş putea spune chiar,
anormal, bolnăvicios! Căci nu este natural să te sacrifici în
întregime) este o moarte vie… În afara munciî intelectuale,
binefacerea oferă ea oare mai multe posibilităţi femeilor? Câte
dezamăgiri rezervă ea acelora care au un suflet prea sincer pentru
a se mulţumi cu binefacerea oficială sau cu cea mondenă, «u
vorbăriile filantropice, cu acel respingător amestec de frivolitate,
de caritate şi de birocraţie, cu acest fel de a se fuca cu mizeria,
între două flirturi, flecărind I Când una dintre ele, scârbită, are
nemăsuratul curaj de a se azvârli sin-
C-da 208 coala 18
Guri în mijlocul acestei mizerii, pe care nu o cunoaşte decât din
auzite, ce viziune pentru ea I Aproape de neîndurat! Este un iad.
Ce poate ea face pentru a o ajuta? E înecată în acest ocean de
nenorociri. Şi totuşi luptă. Şi încearcă să salveze pe câţiva dintre
aceşti nenorociţi, se oboseşte pentru ei, se tneacă cu ei. E prea
fericită dacă a reuşit să salveze pe unul sau doi dintre ei! Dar pe
ea cine o va salva? Cine va avea grijă să o scape? Suferă şi ea de
toată suferinţa celorlalţi şi de a sa proprie; căci cu cât îşi fanparte
credinţa, cu atât îi rămâne mai puţină pentru ea; toate aceste
mizerii se agaţă de ea cu deznădejde; iar ea nu are nimic de ce să
se agaţe. Nimeni nu-i întinde mâna. Şi, câteodată, i se aruncă
piatra… Ai cunoscut, Christophe, pe acea femeie minunată care
se dăruise operei de binefacere celei mai umile şi mai meritorii:
adăpostea la ea femeile de stradă care născuseră, nenorocite
fiinţe pe care Asistenţa publică nu le primea sau cărora le era
fiică de Asistenţa publică; se străduia să le vindece trupul şi
sufletul, să le adăpostească cu copiii lor, să le trezească
simţământul matern, să le reclădească un cămin, o viaţă de
muncă cinstită. Nu-i erau îndeajuns toate puterile ei pentru
această tristă îndeletnicire, plină de greutăţi şi de amărăciune
(poţi să salvezi atât de puţine, atât de puţine doresc să fie salvate!
Şi toţi aceşti copilaşi care mor I Aceşti nevinovaţi osândiţi chiar de
la naştere I…). Această femeie care luase asupră-i toată suferinţa
celorlalţi, această inocentă care ispăşea cu vrere crima egoismului
uman – cum crezi că a fost judecată, Christophe? Reaua-voinţă
publică o învinuia de a fi câştigat bani cu opera ei de binefacere şi
chiar prin protejatele ei. Trebui să părăsească cartierul, să plece
descurajată…
— Niciodată nu vei înţelege îndestul cruzimea luptei pe care
trebuie să o ducă femeile independente împotriva societăţii de
astăzi, această societate conservatoare şi lipsită de suflet, care
agonizează şi care îşi iroseşte şi puţina energie ce i-a rămas
împiedicând pe ceilalţi să trăiască.
— Sărmană prietenă, asta nu este numai soarta femeilor.
Cunoaştem cu toţii aceste lupte. Eu cunosc şi salvarea.
— Care?
— Arta.
— Bună pentru dumneavoastră, dar nu pentru noi Şi chiar
printre bărbaţi, câţi sunt aceia care se pot bucura?
— Uită-te la prietena noastră Cecile. Este fericită.
— Ce ştii dumneata? A! Ce uşor judecaţi! Pentru că e
curajoasă, pentru că’nu se lasă cotropită de ceea ce o întristează,
ascunzându-se de privirile celorlalţi, spui că e fericită I Da, este
fericită fiindcă e sănătoasă şi fiindcă poate să lupte. Dar nu-i
cunoşti bătăliile. Crezi oare că era făcută pentru această viaţă
înşelătoare a artei? Arta 1 Când te gândeşti că sunt atâtea
sărmane femei care tind la gloria de a scrie, ori de a juca, ori de a
cânta, ca la culmea fericirii i Cât trebuie să fie ele de lipsite de
orice afecţiune, ca să nu mai ştie de ce să se lege! Arta! Ce şi
facem noi cu arta, dacă nu avem şi celelalte fericiri? Nu este decât
un singur lucru pe f lume care te- poate face să uiţi totul, totul i
un copilaş iubit!
— Şi când îl ai, vezi că nici măcar nu e de ajuns.
— Da, nu întotdeauna… Femeile nu sunt prea fericite’* E greu
să fii femeie. Mult mai greu decât să fii bărbat. Nu vă daţi destul
de bine seama. Puteţi să vă cufundaţi într-o patimă a spiritului,
într-o activitate. Vă mutilaţi, dar sunteţi mai fericiţi în felul ăsta.
O femeie sănătoasă nu o poate face fără să sufere. Este inuman
să înăbuşi o parte din tine. Noi, cirid suntem fericite într-un mod,
ne pare rău de celălalt mod de a fi fericite. Avem mai multe
suflete. Voi, nu aveţi decât un singur suflet, mai viguros, adeseori
brutal şi uneori monstruos. Vă admir. Dar nu fiţi prea egoişti.
Sunteţi foarte egoişti fără să vă daţi seama Ne faceţi mult rău,
fără să vă daţi seama.
— Ce să facem? Nu este din vina noastră.
— Nu, nu este din vina voastră, scumpul meu Christophe. Nu e
nici vina voastră, nici a noastră. La urma urmei, vezi dumneata,
viaţa nu e deloc simplă. Se spune că n-ai decât să trăieşti într-un
mod natural. Dar ce este natural?
— E adevărat, nimic nu e natural în viaţa noastră. Celibatul
nu-i natural, căsătoria nu e naturală. Iar uniunea liberă dă pe cei
slabi pradă celor tari. Nici chiar societatea noastră nu este un
lucru natural, am flabricat-o. Se spune Qă omul este un animal
sociabil Ce prostie I A trebuit să devenim animale sociabile pentru
a putea trăi. Omul a devenit sociabil pentru nevoile sale, pentru
apărarea, pentru plăcerea, pentru preamărirea sa. Această
necesitate l-a împins să primească anumite pacte. Dar natura se
răzvrăteşte şi se răzbună împotriva acestor constiângeri. Natură
n-a fost făcută pentru noi. Încercăm să o micşorăm. E o luptă. Nu
e de mirare că suntem adeseori înfrânţi. Cum -să ieşim de
Yd? Fiind puternici.
— Fiind buni.
— OI Doamne l Să fii bun, să-ţi smulgi cătuşele egoismului j să
respiri, să iubeşti viaţa, lumina, umila ta sarcină, micul colţ de
pământ În care tţi Înfigi rădăcinile! Ceea ce nu poţi cuprinde În
orizonturi largi, sileşte-te să o do- bândeştl În adâncime sa În
Înălţime, ca un copac care, pentru că nu are loc, se Înalţă spre
soare 1
— Da. Şi mai întâl, să ne iubim unii pe alţii. Dacă bărbatul şi-
ar da osteneala să simtă ceva mai mult că este fratele iemeii, şi nu
numai prada ei, sau ea prada lui 1 Dacă ar dori amândoi să se
despoaie de orgoliu şi să se gândească fiecare ceva mai puţin la
dânsul şi puţin mal mult la celălalt l… Suntem slabi: să ne
ajutăm. Să nu spunem celui care a căzut j „Nu te mai cunosc8. Ci
i. Curaj, prietene. Vom izbândi”.
Tăcură, aşezaţi în faţa focului, cu motanul între ei, toţi trei
nemişcaţi, absorbiţi şi privind flăcările. Flăcările, gata să se
stingă, mingâiau cu bătăile aripilor lor obrazul fin al doamnei
Arnaud, pe care ÎI îmbujora o lăuntrică şi neobişnuită exaltare. Se
miră ea însăşi de a se fi trădat astfel. Niciodată nu vorbise atât de
mult. Niciodată nu avea să mal vorbească atât.
Puse mâna pe mâna lui Christophe şi spuse
— Ce veţi face cu copilul?
La asta se gândea, tocă de la început. Vorbea, vorbea, era o altă
femeie, era ca beată. Dar se gândea ’numai la asta. De la primele
cuvinte ale lui Christophe, îşi făurise în inimă un roman. Se
gândea la copilul pe care-l părăsise mama lui. Ta fericirea de a-l
creşte, de a ţese în jurul acestui suflet plăpând visele şi dragostea
ei. Şi îşi zicea i
— Nu. Nu e bine. Nu trebuie să mă bucur de nenorocirea
celorlalţi.
 Dar era fără voia ei. Vorbea, vorbea şi inima ei tăcută era
scăldată de speranţe.
Christophe zise:
— Da, fără îndoială, ne-am gândit. Sărmanul micuţ t Nici
Olivier, nici eu nu suntem în state să-l creştem, li trebuie
îngrijirile unei femei. Mă gândisem că o prietenă ne va veni în
ajutor…
Doamna Amaud răsufla cu greutate.
— Voiam să-ţi vorbesc. Dar Ceche a venit chiar adineauri. Când
a aflat cum stau lucrurile, dnd a văzut copilul. Era atât de
mişcată, s-a bucurat atât de mult şi mi-a spus: „Christophe*4…
Doamnei Arnaud îi îngheţi sângele în inimă i nu mai • uzi
urmarea; totul se tulbură în faţa ochilor să’i. Îi venea să strige:
„Nu, nu, daţi-mi-l mie… “
Christophe vorbea. Ea nu auzea oe spunea. Dar se stă- pini. Îşi
reaminti de destăinuirile C6cilei. Se gândi i are mai multă. Nevoie
de el decât mine. Eu îl am pe scumpul meu Amaud… şi apofi
toate lucrurile mele… Şi apoi, sunt şi mai bătrână… *
Surâse şi zise i
— E bine aşa.
Dar flacăra din cămin se stinsese; şi se stinsese şi îm-
bujorarea de pe obrajii săi. Pe faţa obosită, nu se mai putea vedea
decât expresia obişnuită de resemnată bunătate.
„Prietena mea m-a trădat. “
Sub povara acestui gând, Olivier agoniza. În zadar, îl scutură
Christophe, aspru, din afecţiune.
— Ce vrei? Îi zicea el într-una. Trădarea uniii prieten este o
încercare de fiecare zi, ca şi boala, sărăcia, lupta împotriva
proştilor. Trebuie să fii înarmat împotriva ei. Daci nu o poţi
înfrunta, nu eşti decât un biet nenorocit.
— Vai l dar nici nu sunt altceva. De ce să mă împăunez
degeaba… Un biet nenorocit oare are nevoie de dragoste şi care se
stinge dacă nu o mai are.
— Dar viaţa ta nu s-a sfârşit: sunt şi alte fiinţe de iubit.
— Nu mai cred în nimeni. Nu există prieteni.
— Olivier I
— Iartă-mă. Nu mă îndoiesc de tine. Cu toate că sunt şi clipe în
care mă îndoiesc de toţi… chiar şi de mine… Dar tu eşti putemic.
Tu nu ai nevoie de nimeni, tu te poţi lipsi de mine.
— Ea, ea se lipseşte cu şi mai multă uşurinţă de tine.
 — Eşti crud, Christophe.
— Dragul meu, te brutalizez, dar numai ca să te răzvrăteşti. La
dracu’ 1 Este o ruşine să sacrifici pe toţi cei ce te iubesc, şi chiar
şi pe tine însuţi, unei fiinţe care îşi râde de tine.
— Ce-mi pasă mie de cei ce mă iubesc! Eu pe dânsa o iubesc.
— Lucrează. Ceea ce te interesa altădată…
— … nu mă mai interesează acum. Sunt obosit. Mi se pare că
trăiesc alături de viaţă. Totul îmi apare ca ceva îndepărtat,
îndepărtat… Văd, dar nu mai înţeleg. Când te gândeşti că sunt
oameni care nu obosesc să reînceapă, în fiecare zi, mecanica lor
mişcare ca de ceasornic, munca lor searbădă, discuţiile lor despre
ziare, goana lor nesăbuită după plăceri, oameni care se
pasionează pentru sau contra unui ministru, unei cărţi, unei
cabotine… Vai! Mă simt atât de bătrân l Nu am nici nră, nici
ciudă împotriva nimănui; totul mă dezamăgeşte. Simt că nu este
nimic… Să scriu? De ce să scriu? Cine te înţelege? Nu scriam
decât pentru o singură fiinţă; tot ce eram, nu eram decât pentru
ea… Nu e- xistă nimic, Christophe. Sunt obosit, atât de obosit. Aş
vrea doar să dorm.
— Ei bine, dormi, copilule, te voi veghea.
Dar iată, tocmai aceasta nu putea face Olivier. Dacă cel ce
suferă ar putea dormi luni întregi, până se stinge din sufletul
reîmprospătat suferinţa, până ce redevine un altul l Dar nimeni
nu-i poate dărui această pace adâncă; şi, de altfel, e! Nici nu o
doreşte. Suferinţa cea mai grozavă ar fi să-i lipsească această
suferinţă. Olivier era oa un bolnav scuturat de friguri ce se
hrăneşte din frigurile sale. Adevărate friguri, ale căror accese
apăreau la aceleaşi ore, mai ales seara, din clipa în care începe să
se stingă lumina. În restul zilei zăoea, frânt din pricina lor, otrăvit
de dragoste, măcinat de amintirile sale, rumegând aceleaşi
gânduri, aidoma unui idiot ce rumegă aceeaşi îmbucătură, fără să
o poată înghiţi, cu toate forţele creierului paralizate de
atotputernica idee fixă.
Nu avea puterea pe care o avea Christophe de a-şi blestema
răul, lovind, cu bună ştiinţă, pe aceia care i-l prici- Duiseră. Mai
clarvăzător şi mai drept, ştia că îşi avea partea lui de răspundere,
că nu era singurul care suferea: Jae- queline era şi ea o victimă; –
era victimă lui. I se încredinţase lui. Ce făcuse din ea? Dacă nu
fusese în stare să-i dea fericirea, de ce o legase de el? Era dreptul
ei să rupă legă mi n tel e care o răneau.
 „Nu este vina ei, gândea el. Este vina mea. N-am iubit-o cum se
cuvine, cu toate că o iubeam atât de mult. Dar n-am ştiut s-o
iubesc, deoarece n-am ştiut s-o fac să mă iubească. ** ’ Şi astfel
se învinovăţea; şi poate avea dreptate. Dar nu e de niciun folos, să
faci procesul trecutului: căci asta uu te împiedică să căzi din nou
în păcat; şi mai ales, te împiedică să trăieşti. Omul puternic este
acela care uită râul ce i s-a făcut – şi, din nefericire! Acela pe care
I-a făcut, din clipa în care este conştient că nu-l mai poate
îndrepta. Dar nu eşti puternic prin raţiune, eşti puternic prin
patimă. Dragostea şi patimă sunt două rude îndepărtate, ele se
întâlnesc arareori. Olivier iubea; nu era puternic decât împotriva
lu, însuşi. În starea de pasivitate în care se afla, era prada tuturor
bolilor. Gripe, bronşite, pneumonie, toate se abătură asupra lui.
Fu bolnav, aproape toată vara. Christophe, ajutat de doamna
Arnaud, îl îngriji cu devotament; şi ei reuşiră să stăvilească boala.
Dar împotriva răului dinăuntrul lui, erau neputincioşi; şi
resimţeau încet-încet oboseala mistuitoare pe care o pricinuia
această permanentă tristeţe şi necesitatea de a o ocoli.
Nenorocirea te face să cazi într-o stranie singurătate. Oamenii
au, pentru ea, o groază înnăscută. S-ar zice că le este frică să mi
se contamineze; în orice caz, plictiseşte; şi fug de ea. Cât de puţini
sunt oamenii care te iartă pentru că suferi! E tot vechea poveste a
prietenilor lui Iov. Elifaz din Theman îl învinuieşte pe Iov pentru
lipsa lu’i de răbdare. Baldad din Suli pretinde că nenorocirile lui
Iov sunt osânda păcatelor lui. Sofar din Naamath îl învinuieşte că
e îngâmfat. „Şi până la urmă, pe Eliu, fiul lui Baraşel ciw Buz, din
neamul lui Ram, U cuprinse o furie mare, şi se supără pe Iov,
pentru că Iov susţinea că era drept în faţa lui Dumnezeu
— Puţini sunt oamenii cu adevărat îndureraţi. Mulţi chemaţi,
puţini aleşi. Olivier era dintre aceştia. Cum zicea un mizantrop:
„părea că-i place să fie maltratat. Nu câştigi nimic jucând rolul
personajului nenorocit, te faci doar urât de ceilalţi.” 9
Olivier nu putea vorbi cu nimeni despre ceea ce simţea, nici
măcar cu cei care îi erau mai apropiaţi. Îşi dădea seama că-i
scoate din fire. Chiar şi scumpul său Christophe pierdea răbdarea
în faţa acestei dureri stăruitoare şi supărătoare. Se ştia prea
neîndemânatic pentru a o putea alina. Pentru a spune adevărul,
acest om, a cărui inimă era plină de generozitate şi care încercase
pe pielea lui suferinţa, nu parvenea să înţeleagă suferinţa
prietenului său. Acesta este beteşugul naturii omeneşti. Să fii
bun, milos, deştept, să fi suferit mii de dureri; n-ai să înţelegi
suferinţa prietenului île lângă tine pe care îl doare un dinte. Dacă
durerea se prelungeşte eşti îndemnat să cretfi că bolnavul îşi
exagerează suferinţa. Cu atât mai mult, atunci când durerea este
de nevăzut, pitită în fundul sufletului 1 Acela care nu este În
cauză găseşte revoltător oa celălalt să-şi facă atâta sânge rău
pentru un sentiment care, pe el, nu-l priveşte. Şi, în line, pentru
a-ţi linişti conştiinţa 5
— Ce pot face? Toate sfaturile nu ajută Ia nsmic.
Toate sfaturile, este foarte adevărat. Nu poţi face bine decât
iubind pe cel ce suferă, iubindu-l prosteşte, fără să cauţi a-l
convinge, fără să cauţi să-l însănătoşeşti, iubindu-l şi plângându-
l. Iubirea este singurul balsam al rănilor iubirii. Dar iubirea nu
este fără de sfârşit, châiar la acei care ştiu să iubească mai bine;
nu duc cu ei decât rezerve limitate. O lată ee au spus sau au scris
toate cuvintele pline de afecţiune pe care le-au găsit, odată ce în
propriii lor ochi şi-au împlinit datoria, prietenii se retrag pe
nesimţite, fao un gol în Jurul bolnavului, cum fac un gol în jurul
unul vinovat. Şi cum resimt totuşi o tainică ruşine că îl ajută atât
de puţin, îl ajută din ce în ce ma’i puţin; caută să fie daţi uitării şi
să uite ei înşişi. Iar dacă plictisitoarea nenorocire persistă, dacă
un vuiet de-al ei pătrunde până la ei „atunci ajung să judece ou
asprime pe cel ce suferă, socotindu-l un om lipsit de curaj, un om
care înfruntă greu o încercare. Şi dacă se prăbuşeşte, fiţi siguri că
veţi găsi ascuns sub sinceră lor milă acest gând dispreţuitor 1
— Săracul t Aveam o părere mai bună despre el.
În acest egoism universal, cât bine de nepreţuit poate face un
singur cuvânt de dragoste, o atenţie delicată, o privire plină de
milă care te iubeşte! Simţi atunci preţul bunătăţii. Ş cât de sărac
pare totul, faţă de ea I.. Ea apropie pe Olivier de doamna Arnaud
mai mult decât de oricare altul, chiar decât de Christophe & său.
Cu toate acestea Chr. Stophe se străduia să aibă o răbdare
vrednică de laudă) şi-i ascundea, din afecţiune, ceea ce gândea
despre dânsul. Dar Olivier, cu agerimea privirii sale pe care
suferinţa o ascuţea, întrezărea lupta care se dădea în prietenul
său şi cât de greu îl apăsa pe acesta tristeţea lui. Era de ajun*
pentru a-l îndepărta la rându-i de Christophe şi pentru a-l stârni
pofta de a striga:
— Du-te!
Astfel, nenorocirea desparte adesea inimile care se iubesc.
Precum vânturătorul alege grâul, depărtând pe acel sortit vieţii de
acel ce trebuie să moară. Legiuire aspră a vieţii, mai puternică
decât dragostea! Mama care îşi vede pierind copilul, prietenul care
îşi vede prietenul înecându-se
— Dacă nu-i pot salva, caută totuşi să se salveze pe ei, nu mor
împreună cu ei. Şi cu toate acestea, Îi iubesc de o mic de ori mai
mult decât îşi preţuiesc viaţa…
Cu toată marea lui dragoste, Christophe era silit să se
Îndepărteze de Ol’ivier în anumite clipe. Era prea puternic, prea
sănătos şi se înăbuşea în această durere fără aer. Cât se simţea
de ruşinat! Simţea în suflet o durere de moarte că nu-şi putea
alina prietenul; şi cum trebuia să se răzbune pe cineva, se
răzbuna pe Jacqueline. În ciuda înţeleptelor cuvinte ale doamnei
Arnaud, el continua să o judece aspru pe Jacqueline, aşa cum se
cuvine să facă orice suflet tânăr, violent, şi dintr-o bucată, care n-
a deprins încă destul de la Viaţă pentru a nu fi fără milă faţă de
slăbiciunile ei.
Se ducea să-i vadă pe Cecile şi copilul care îi fusese încredinţat.
Aceasta îi alina sufletul. Pe Cocile o transfigura maternitatea ei de
împrumut; părea foarte tânără, fericită, mai fină, înduioşată.
Plecarea Jacquelinei nu-i stâr- nişe în suflet valuri de nădejdi
ascunse. Ştia că amintirea Jacquelinei îl îndepărta pe Olivier de
ea mai mult decât însăşi prezenţa Jacqueâinei. De altfel, viitoarea
care o tulburase trecuse: fusese o criză pe care rătăcirea
Jacquelinei o risipise; reintrase în calmul ei obişnuit şi nu
înţelegea foarte bine ce o făcuse să şi-l părăsească. Iar ceea ce era
mai bun în nevoia ei de a iubi se mulţumea cu dragostea pentru
copil. Cu minunata putere de iluzie – de intuiţie – a femeii, ea
regăsea pe acela pe care îl iubea, în această făptură mică; şi
astfel, îl avea slab şi fără putere, cu totul aJ ei i li aparţinea şi
putea să-l iubească, să-l iubească cu patimă, cu o dragoste tot
atât de curată, pe cât de curată era inima acestui nevinovat şi pe
cât de curaţi limpezii lui ochi albaştri, stropi de lumină… Nu
pentru că în duioşia ei nu s-ar fi amestecat o melancolică părere
de râu. Ce să-i faci 1 Nu e deloc acelaşi lucru un copil din propria
ta came…! Şi totuşi este bine că există.
Christophe o vedea acum pe Cecile cu alţi och’i. Îşi reamintea
de vorbele ironice ale lui Franţoise Oudon:
— Cum se face că tu şi cu Philomfele, care sunteţi atât de
potriviţi unul cu altul, nu vă iubiţi?
 Dar Franţoise, mai bine dedt Christophe, cunoştea pricină:
când eşti un Christophe, iubeşti arareori pe aceea ’are Lşt poate
face bine; iubeşti mai cuiând pe aceea care îţi poate pricinui vreun
rău. Puterile contrarii se atrag: natura îşi caută propria ei
distrugere, te împinge mai repede către viaţa intensă care
pârjoleşte, decât către cea cuminte, care te cruţă. Şi ai dreptate,
atunci când eşti un Christophe, a cărui lege mi este să trăieşti cât
mai mult, el ca cât mai multă intensitate.
Christophe însă, mai puţin psiholog decât Franţoise, îşi zicea că
dragpstea este o patere oarbă, lipsită de omenie, împreunează
doar pe cei care nu se pot suferi, li desparte pe acei ce sunt făcuţi
din aceeaşi plămadă. Ceea ce clădeşte e foarte puţin pe lângă ceea
ce nimiceşte. Fericită, distruge voinţa. Nenorocită, sfâşie inima.
Ce bine face ea vreodată?
Şi cum bârfea astfel dragostea, văzu surâsul ei ironic şi iubitor,
care îi şoptea:
— Ingratule!
Christophe nu putu să nu se ducă» încă o dată, ia una d. N
seratele de la Ambasada Austriei. Philomele cânta liedurile lui
Schubert, ale lui Hugo Wolf şi ale tui Christophe. Era fericită de
succesul ei şi de acela al prietenului ei, sărbătorit acum de o elită.
Chiar şi în marele public, numele lui Christophe se impunea tot
mai mult pe zi ce trecea: Levi- Coeur-ii nu mai aveau dreptul să se
facă că nu-l cunosc. Operele sale erau cântate Ia concerte şi avea
o piesă primită la Opera-Comique. Simpatii anonime se interesau
de el. Prietenul misterios, care de mai multe ori până acum
lucrase din umbră pentru el, îi ghicea toate dorinţele. În mai
multe rânduri, Christophe simţise această mână afectuoasă, care
îl ajuta în demersurile sale: cineva veghea asupra lui, dar se
ascundea cu mare grijă. Christophe încercase să-l descopere, dar
s-ar fi părut că prietenul, dezamăgit de faptul că Christophe ku
reuşise încă să-l cunoască, se făcea şi mai nevăzut. Christophe
era de altfel preocupat de alte treburi: se gândea la Olivier, se ghid
ea la Franşoise; chiar în dimineaţa aceea citise într-un ziar că era
la San-Francssco, rău bolnavă: şi-o închipuia singură, într-un
oraş străin, într-o cameră de hotel, nevoind să primească pe
nimeni, să scrie prietenilor săi, strângând din dinţi şi aşteptmd
singură moartea.
1 Chinuit de toate aceste gânduri, se ferea de lume şi retrăsese
într-un mic salon, aşezat mai la o parte. Rezemat di’ zid, într-un
colţ puţin în umbră, în dosul un «5 perdele de plante verzi şi de
flori, asculta frumoasă voce a Philo- melei, elegiacă şi caldă, care
cânta Teiul de Schubert; şi muzica aceea atât de limpede făcea să
renască melancolia amintirilor. În faţa lui, o oglindă mare
răsfrângea luminile şi viaţa salonului învecinat. Nu o vedea,
privea în el însuşi; şi avea în faţa ochilor pâda lacrimilor…
Deodată, ca şi bătrânul arbore al lui Schubert care fremăta,
începu să freamăte fără nicio pricină. Rămase câteva dipe astfel,
nemişcat, foarte palid. Apoi, sfâşiindu-ee vălul din faţa ochilor,
văzu prin oglindă pe „prietena- care 9 privea… Prietena? Cine era
ea? Nu ştia nimic mai mult, decât că era ea prietena, şi că o
cunoştea; şi cu ochii aţintiţi, prin oglindă, În ochii ei, tremura,
rezemat de zid. Ea suri dea. El nu vedea nici conturul chipului
său al trupului ei, nici culoarea ochilor, nici dacă era Înaltă sau
mică, nici cum era îmbrăcată. Vedea un singur lucru:
nemărginita bunătate a surâsului ei compătimitor.
Şi dintr-o dată, acest surâs evocă în mintea lui Christophe o
amintire uitată din frageda lui copilărie… Avea şase sau şapte ani,
era la şcoală, era nenorocit, fusese umilit de nişte colegi mai mari
şi mai puternici decât el, care îl bătuseră, toţi râdeau de el şi
învăţătorul îl pedepsise pe nedrept; îngenuncheat într-un colţ,
părăsit, pe <dnd ceilalţi se jucau, plângea înfundat. O fetiţă
melancolică, ce nu se juca cu ceilalţi (o revedea în clipa aceasta, el
care nu se mai gândise niciodată la ea, de atunci: mărunţică, cu
capul mare, părul şi genele de un blond aproape alb, ochii albaştri
spălăciţi, obrajii laţi şi palizi, buzele groase, faţa puţin puhavă şi
mâinile mici şi roşii) venise lângă el, se oprise din mers cu degetul
la gură şi îl privise cum plângea: apoi pusese mânuţa pe capul lui
Christophe şi-i spusese, cu timiditate şi foarte pripit, cu acelaşi
surâs cumpătimitor:
— Nu mai plânge, nu mai plânge 1…
Atunci Christophe nu se mai putuse stăpâni şi izbucnise în
hohote, înfundându-şi nasul în şorţul fetiţei, care repetă cu o voce
tremurătoare şi caldă:
— Nu mai plânge…
Murise puţin timp după aceasta, doar peste câteva săptămâni;
când scena avusese loc, ea era deja în ghearele morţii… De ce se
gând ea oare la ea în clipa aceea? Nu era nici
An
O apropiere între micuţa moartă, uitată, umil copil din oo- por,
d’intr-un îndepărtat oraş din Germania, şi această ti- nara
doamnă din lumea mare care tl privea acum. Dar nu este decât
un singur suflet- pentru toţi; şi cu toate că milioanele de fiinţe par
deosebite între ele, ca şi lumile care se rostogolesc în spaţiu,
acelaşi fulger de gândire sau de dragosţe luceşte deodată în inimi
despărţite de veacuri. Ghristophe regăsea lumina pe care o văzuse
trecând pe buzele decolorate ale micii consolatoare…
Aceasta dură doar câteva clipe. Un val de lume trecu, astupând
uşa şi ascunzându-i lui Christophe vederea celuilalt salon. El se
pitulă în grabă, în umbră, în afară de raza oglinzii; îi era teamă ca
tulburarea sa să nu fie observată. Dar când îşi mai reveni în fire,
vru să o revadă. Îi era frică să nu fi plecat. Intră în salon; şi, în
mijlocul mulţimii, o regăsi de îndată cu toate că nu mai părea a fi
aceea care li apăruse în oglindă. Acum o vedea din profil, într-un
cero de femei elegante, cu un cot sprijinit de braţul fotoliului» cu
trupul puţin aplecat, cu capul rezemat în mână, ascultând
convorbirea cu un zâmbet deştept şi distrat; avea aerul şi
trăsăturile Sfântului Ioan, ascultând şi privind, cu ochii pe
jumătate închişi, zâmbind gândirii sale, din Disputa lui Ra- fael…
În cl’ipa aceea ridică ochii, îl privi, şi nu fu mirată. Şi el văzu că
zâmbetul ei era pentru el… O salută mişcat şi se apropie de ea.
— Nu mă recunoşti? Zise ea.
Şi în clipa aceea o recunoscu:
— Grazia…17 spuse el.
Tot în clipa aceea, ambasadoarea, care trecea, se bucură că
întâlnirea de mult aşteptată şi dorită se produsese în fine; şi ea îl
prezentă pe Christophe „contesei de Bereny “. Dar Christophe era
atât de emoţionat încă nu luă în seamă şi nicfi măcar nu auzi
acest nume străin. Pentru el, era tot mica lui Grazia.
Grazia avea douăzeci şi doi de ani. Era măritată de un an cu un
tânăr ataşat de ambasadă austriac, nobil, care se trăgea dintr-o
familie veche, înrudit cu primul ministru al împăratului, snob,
petrecăreţ, elegant, îmbătrânit înainte de vreme, pe care ea îl
iubise cu adevărat, şi pe care îl mai iubea încă, cu toate că îl
privea critic. Bătrânul ei tată murise. Bărbatul ei fusese numit la
ambasada din Puris. Prin legăturile contelui Bereny, prin
farmecul şi inteligenţa ei proprie, fetiţa timidă pe care un lucru de
nimic o speria devenise una dintre femeile tinere cele mai de vază

17 A se vedea Bilei ul (Jean-Chri&tophe, voi. II).

din societatea pariziană şi aceasta, fără ca ea să-şi dea nici a
osteneală sau să se simtă stânjenită. Este o mare putere să fii
tânără şi frumoasă, să placi şi să ştii că placi. Şi este o putere şi
mai mare să al un suflet liniştit, foarte sănătos şi foarte senin,
care îşi găseşte fericirea în Înţelegerea armonioasă dintre dorinţele
sale şi destinul hărăzit. Frumoasă floare se deschisese fără a
pierde însă nimic din mlădierile muzicii sufletului ei latin, adăpat
din lumină şi pacea puternică a pământului italian. Ea câştigase,
în chip firesc, o oarecare influenţă în societatea Parisului s fără să
se mire de aceasta, ştia să o Întrebuinţeze în scopuri artistice şi
caritabile, ajutând oamenii care îi cereau sprijinul; lăsa Insă
altora onoarea să le prezideze: căci cu toate că ştia să-şi ţină locul
în societate, păstrase o ascunsă dorinţă de independenţă, dorinţă
care ţinea de copilăria ei sălbatică, petrecută În vila siguratică,
pierdută în mijlocul câmpiilor; lumea o obosea, dar în acelaşi timp
o şi distrăgea; iar clipele de plictiseală ştia să le ascundă sub
pavăza surâsului ei blând şi a inimii sale bune şi curtenitoare.
Nu uitase pe scumpul ei prieten Christophe. Copila care ardea
în taină de o dragoste nevinovată, fără îndoială că murise. Grazia
de astăzi era o femeie foarte înţeleaptă şi deloc romanţioasă. Se
gândea cu o dulce ironie la exagerările iubirii ei copilăreşti. Totuşi,
era mişcată de aceste amintiri. Chipul lui Christophe era legat de
ceasurile cele mai curate ale vieţii ei. Îi făcea plăcere să audă
vorbindu-se de el: şi fiecare dintre succesele lui o bucură, ca şi
cum în oarecare măsură, i s-ar fi datorat puţin ei; căci ea le
presimţise. Da cum sosise la Pariş, încercase să-l revadă. H
invitase, adăugind pe scrisoarea trimisă numele ei de fată.
Ohristophe nu băgase de seamă şi aruncase invitaţia la coş, fără
să răspundă. Ea nu se supărase. Şi continuase să-i urmărească,
fără ca el să o ştie, activitatea, şi într-o oarecare măsură şi viaţa.
A ei fusese mâna binefăcătoare care îl ajutase în clipa primejdiei,
nu demult, în campania deşănţată dusă de ziare împotriva lui.
Grazia, cu sufletul curat, nu avea legături în lumea presei, dar
atunci când era vorba să facă un serviciu unui prieten, era în
stare să farmece cu o şireată prefăcătorie pe oamenii pe care îi
stima cel mai puţin. Ea invită pe directorul ziarului care conducea
haita acelora care lătrau mai cu foc împotriva lui Christophe şi, în
mai puţin de o clipă, îi suci capul; ştiu să-i măgulească amorul
propriu şi îl fermecă într-atât, intimidându-l totuşi, încât nu mai
avu nevoie decât să arunce doar câteva cuvinte uimite şi
dispreţuitoare despre âtacurile îndreptate împotriva lui
Christophe, pentru ca să oprească, de îndată, campania începută.
Directorul oprise imediat articolul injurios care trebuia să apară a
doua zi şi când criticul voi să afle pricinile pentru care articolul
fusese oprit, îi trase o săpuneală. Făcu mai mult, porunci unuia
dintre subalternii lui, bun la toate, să fabrice până în
cincisprezece zile un articol elogios despre Christophe; articolul fu
fabricat, entuziast şi stupid, după pofta inimii. Tot Grazia avu
ideea să organizeze la ambasadă audiţii ale operelor prietenului ei
şi, ştiind că el o protejează pe Cecile, o ajută să se facă cunoscută.
În fine, prin relaţiile ei cu lumea diplomatică germană, începu cu
dibăcie să trezească, pe nesimţite, interesul cârmuitorilop pentru
Christophe, expulzat din Germania; şi încet-încet ea stârni o
mişcare de opinie, convingându-i să obţină un decret imperial
care să-i redeschidă porţile ţârii unui mare artist care îi făcea
cinste. Dacă era prea timpuriu ca, pentru moment, acest act de
graţiere să fie făcut, ea izbuti totuşi să-i fie îngăduită călătoria de
câteva zile, pe care Christophe o făcuse în oraşul său natal.
Iar Christophe, care simţea plutind asupră-i binefacerea
nevăzutei prietene, fără a o putea identifica, o recunoscuse în
înfăţişarea tânărului Sfânt Ioan care îi surâdea în oglindă.
Vorbeau despre trecut. Christophe habar n-avea de cele ce
spuneau. Aşa cum nu o vezi, nici nu o auzi pe aceea pe care o
iubeşti. O iubeşti. Şi dacă o iubeşti cu adevărat, nici măcar nu te
gândeşti că o iubeşti. Christophe nu-şi dădea seama că o iubeşte.
O avea în faţa lui: aceasta îi era de ajuns. În afară de aceasta, nu
exista nimic
Grazia se opri deodată. Un bărbat tinăr, foarte înalt, destul de
frumos, elegant, cu barba rasă, cu capul pe jumătate chel, cu un
aer plictisit şi dispreţuitor, îl privi pe Christophe prin geamul
monoclului şi se înclină în faţa lui cu o politeţe rece.
— Soţul meu, zise ea.
Zgomotul din salon, se auzi din nou. Lumina din suflet se
stinse. Christophe tăcu îngheţat, răspunse la salut şi se retrase
de îndată.
Caraghioase şi mistuitoare cerinţe ale acestor suflete de artist şi
ale legilor copilăreşti care stăpânesc pătimaşa lor viaţă! Această
prietenă pe care nu o băga în seamă atunci când ea îl iubea, şi la
care nu se mai gândise atâţia ani, de-abia o regăsise şi i se părea
că era a lui, că îi apar- . Ţinea, şi că, dacă un altul i-o luase,
însemna că i-o furase lui: ea însăşi nu avea dreptul să se
dăruiască altuia. Christophe nu-şi dădea bine seama de ceea ce
se petrecea în sufletul său. Dar geniul său creator era conştient în
locul hd şi zămisti, în zilele acelea, unele dintre cele mai frumoase
cântece de dragoste rănită.
Trecu multă vreme fără să o revadă. Suferinţa şi sănătatea lui
Olivier îl nelinişteau. Într-o zi, în fine, găsind adresa pe care i-o
dăduse, se hotărî.
Urcând scara, auzi zgomot de ciocane care băteau cuie.
Anticamera era plină de lăzi şi de cufere. Valetul răspunse că
contesa nu primea. Dar pe când Christophe întristat se retrăgea,
după ce îşi lăsase cartea de vizită, servitorul alergă după el şi îl
rugă să se întoarcă cerându-şi iertare. Christophe fu poftit într-un
mic salon ale rărui covoare erau strânse şi împachetate. Grazia îi
ieşi înninte cu surâsul ei luminos şi cu mâinile întinse într-un
elan de bucurie. Toate supărările prosteşti se spulberară. Apucă
mâna cu aceiaşi elan de bucurie şi o sărută.
— A! — Zise ea – sunt atât de fericită că ai venit l îmi era atât
de frică că am să plec fără să te văd!
— Să pleci, ai să pleci?
Umbră, din nou, îl apăsă.
— Vezi bine, spuse ea, arătându-i dezordinea din odaie]! A
sfârşitul săptămânft, părăsim Parisul.
— Pentru mult timp?
Ea făcu o mişcare cu mâna
— Cine poate şti?
Christophe făcu o sforţare ca să vorbească. Simţi un nod în gât
— Unde plecaţi?
— În Statele. Unite. Bărbatul meu a fost numit prim-secretar de
ambasadă.
— Şi, astfel, astfel, făcu el… (buzele îi tremurau) … s-* sfârşit?
Va
— Prietenuî meu t zise ea mişca’tl de tristeţea luT Nu s-a
sfârşit.
— Te-am regăsit numai pentru a te pierde din nou 1
Avea ochii plini de lacrimi.
— Prietenul meu, repetă ea.
Îşi puse mâna pe ochi şi se Întoarse pentru a-şi ascunde
tulburarea.
— Nu fii întristat, zise ea, punând mâna pe mâna lui.
 Christophe îşi aminti din nou de copila moartă din Germania.
Tăcură.
— De ce ai venit atât de târziu? Întrebă ea în fine. Am căutat să
te văd. N-ai răspuns niciodată.
— Nu ştiam, nu ştiam, zise el… Dumneata eşti aceea care mi-ai
venit de atâtea ori în ajutor fără ca să te fi putut ghici? …
Dumitale îţi datorez faptul de a mă fi putut Întoarce tu Germania?
Dumneata eraj îngerul meu păzitor care mă ocrotea?
Ea spuse;
— Am fost fericită să pot face ceva pentru dumneata. Îţi datorez
atât.
— Ce? Întrebă el. Eu nu am făcut nimic pentru dumneata.
— Nu ştii – mai spuse ea – tot ce ai însemnat pentru mine.
Şi vorbi despre vremea în care, copil fiind, îl întâlnise la unchiul
ei Stevens, unde avusese prin el, prin muzică lui, revelaţia a tot ce
este frumos pe lume. Şi încet-încet, în- fierbântându-se, îi istorisi,
prin mici aluzii când străvezii, când ascunse, frământările ei de
copil, partea pe care o luase la durerea lui Chrisitophe, concertul
la care fusese fluierat şi la care ea plânsese, scrisoarea pe care i-o
scrisese şi la care nu răspunsese niciodată; căci el nu o primise.
Iar Christophe, ascultând-o, revărsa sincer emoţia lui prezentă
asupra trecutului şi duioşia îl pătrundea pentru gingaşa figură
care se apleca spre eL
Vorbeau nevinovaţi, cu o bucurie caldă. Şi Christophe, pe când
vorbea, luă mâna Graziei. Şi deodată se opriră amândoi ■ căci
Grazia îşi dădu seama ci Christophe o iubeşte. Şi Christophe îşi
dădu şi el seama de acelaşi lucru…
Grazia îl iubise, o vreme, pe Christophe, fără ’oa Christophe să
ia în seamă această dragoste. Acum Christophe o Iubea pe Grazia;
şi Grazia nu mai simţea pentru el decât o prietenie liniştită; ea
iubea pe altul. Cum se întâmplă adesea, ajunsese ca unul din cele
două pendule ale vieţilor lor să meargă înaintea celuilalt, pentru
ca toată viaţa lor, a amândurora, să fie schimbată…
Grazia retrase mâna pe care Christophe nu o reţinu. Şi
rămaseră o clipă uluiţi, fără a-şi vorbi.
Şi Grazia spuse:
— Rămâi cu bine.
Christophe îngână din nou:
— Şi atunci, totul s-a sfârşit?
— Este, fără îndoială, mai bine ca lucrurile să fie aşa cum sunt.
 — Nu ne vom mai revedea înainte de plecare?
— Nu, zise ea.
— Atunci, când oare ne vom revedea?
Făcu cu melancolie un gest de îndoială.
— Atunci, la ce bun. – Spuse Christophe – de ce oare ne-am
mai regăsit?
Dar văzând mustrarea din ochii ei, spuse de îndată i
— Nu, iartă-mă, sunt nedrept.
— Am să mă gândesc întotdeauna Ia dumneata, mai zise ea.
— Din păcate, nici nu mă pot gândi la dumneata. Nu cunosc
nimic din viaţa dumitale.
Liniştită, îi descrise în câteva cuvinte viaţa ei obişnuită, şi cum
îşi petrecea zilele. Vorbea despre ea şi despre bărbatul ei, cu
frumosul ei zâmbet afectuos.
— A! — Exclamă el gelos – îl iubeşti?
— Da, răspunse ea.
Atunci se sculă.
— Rămâi cu bine.
Se sculă şi ea. Şi de-abia atunci băgă de seamă că era
însărcinată. Şi aceasta îi stârni în inimă un nespus dezgust, o
afecţiune, o gelozie, o milă pătimaşă. Ea 11 însoţi până la uşa
salonaşului. Acolo, el se întoarse, se aplecă asupra mâinilor ei şi
le sărută îndelung. Ea nu se mişca, cu ochii pe jumătate închişi.
În sfârşit 185 se ridică şi, fără să-i mai arunce o privire, părăsi în
grabă camera.
— E chi altora m’avesse domando di cosa alcuna, la mia
risponsione sarebbe stata solamente AMORE, cun viso vestito
d’umilită…
Ziua tuturor sfinţilor. Afară, lumină cenuşie şi vânt rece.
Christophe era la Cecile. Cecile stătea lângă leagănul copilului,
asupra căruia se apleca d-na Amaud care, trecând pe acolo,
intrase să-i vadă. Christophe visa. Simţea că trecuse pe lângă
fericire; dar nici nu se gândea să se plângă; ştia că fericirea
exista… Soare, n-am nevoie să te văd ca să te iubesc I În timpul
lungilor zile de iarnă când dirdli în umbră, inima mi-e plină de
tine; dragostea mă încălzeşte: ştiu că eşti acolo…
Cecile visa şi ea. Se uita cu nesaţ la copil şi sfârşea prin a crede
că era copilul ei. O, putere binecuvântată a visului, închipuire
18 .jŞi dacâ mi s-ar fi pus atunci orice fel de întrebare, aş fi răspuns, cu obrazul Inveşmlntat în umilinţă, doar atît
— IUBIRE... (Dante, Viaţa nouă, cap. XIV).
plăsmuitoare de viaţă 1 Viaţa… Ce este viaţa? Nicidecum ceea. Ce
văd recea raţiune şi ochii noştri. Viaţa este ceea ce visăm noi.
Măsura veţii este dragostea.
Christophe o privea pe Cecile, al cârci obraz rustic cu ochii mari
strălucea de măreţia instinctului matern. – Mai mamă decât
adevărata mamă. Şi privea blândul chip obosit al d-nei Amaud.
Citea în aceste trăsături, ca într-o carte tulburătoare, satisfacţiile
şi suferinţele tăinuite ale acestei vieţi de soţie care, fără să lase
nimic de bănuit, este uneori tot atât de bogată în dureri şi bucurii
ca iubirea Julietei sau a Isoldei. Dar cu mai multă măreţie
religioasă.:.
Socia rei humanae atque divinae 1
Şi se gândea că, nu mai mult decât. Credinţa sau lipsă de
credinţă, nici copiii sau lipsă de copii nu pot face fericirea sau
nefericirea celor care se mărită şi a celor care nu se mărită.
Fericirea este parfumul sufletului, armonia inimii care cântă. Iar
cea mai frumoasă dintre muzicile sufletului este bunătatea.
Olivier intră. Mişcările sale erau calme; o seninătate nouă
lumină ochii săi albaştri. Îi zâmbi copilului, strânse mâna Câciliei
şi a d-nei Arnaud şi începu să vorbească liniştit. Ei îl urmăreau
cu o uimire drăgăstoasă. Nu mai era acelaşi. Fugise de oameni şi
se zăvorise, singur cu durerea lui, ca omida în coconul pe care şi
l-a ţesut; iar, după o trudă istovitoare, izbutise să se despoaie de
suferinţa sa ca de o găoace goală. Vom povesti mai încolo cum
simţise că a găsit o cauză frumoasă căreia să-i dăruiască viaţa,
care nu-l mai interesa decât pentru a o jertfi; şi, cum se in-
tâmpla în mod inevitabil, de îndată ce îşi întocmise în inimă actul
de renunţare la viaţă, aceasta se reaprinsese. Prietenii săi îl
priveau. Ei nu ştiau ce se petrece şi nu îndrăzneau să-l întrebe;
dar simţeau că era izbăvit şi că în el nu se mai afla nici regret, nici
amărăciune, pentru orice, împotriva oricui.
Christophe se ridică, se duse la pian şi-i spuse lui Olivier:
— Vrei să-ţi cânt o melodie de Brahms?
— De Brahms? Zise Olivier. Îl cânţi acum pe vechiul tău
duşman?
— Este ziua tuturor sfinţilor, spuse Christophe. Zi de iertare
pentru toţi.
Cânt încet, pentru ca să nu scoale copilul, câteva fraze
muzicale dintr-un vechi lied popular din Suabia i
…Fur die Zeit, wo du g’liebt mi hast Da dank’i dir schbn,
 Und i wiinsch’ dass dir’s anderswo Besser mag geh’n…
(Pentru timpul când m-ai iubit, îţi mulţumesc şi îţi doresc să-ţi
fie mai bine aiurea…)
— Christophe! Spuse Olivier.
Christophe îl strânse la piept.
— Lasă dragul meu, îi spuse el, noi avem partea cea mai bună.
Şedeau toţi patru, lângă copilul care dormea. Nu-şi vorbeau. Şi
dacă i-ar fi întrebat cineva ce umplea gândul lor. – Ei ar fi
răspuns, cu obrazul înveşmântat în umilinţă, doar atât:
— Iubire.
IX
RUGUL În flăcări
 PA RT EA ÎNTll
Liniştea inimii. Vijelia potolită. Văzduhul încremenit…
Christophe era liniştit; pacea coborâse în el. Simţea o oarecare
mândrie că o cucerise. Şi, în taină, simţea un mare regret.
Tăcerea îl uimea. Patimile lui erau adormite; de bună credinţă,
socotea că nu se vor mai trezi.
Marea lui forţă, oarecum brutală, moţăia, fără ţintă, plictisită.
În fundul sufletului un gol ascuns, un: „la ce bun “, pitit; poate
simţământul fericirii pe care nu ştiuse să-l înţeleagă. Nu mai avea
de luptat nici împotrivă-i, nici împotriva celorlalţi. Nu trebuia să-
şi mai dea atâta osteneală pentru a lucra. Ajunsese la sfârşitul
unei etape; beneficia de totalitatea strădaniilor sale anterioare;
folosea din plin vâna muzicală pe care o deschisese; şi pe când
publicul descoperea şi/admira, cu întârziere, fireşte, operele sale
trecute, el se Îndepărta de ele, fără să ştie dacă va merge mai
înainte. Se bucura, în creaţie, de o uşurinţă permanentă. Pentru
el, în aceste clipe ale vieţii, arta nu mai era decât un minunat
instrument, din care cânta ca un virtuoz. Se ruşina, simţind cum
devine diletant.
„Pentru a stărui în artă, zicea Ibsen, trebuie altceva şi mai mult
decât un geniu înnăscut: patimi, suferinţe care umplu viaţa şi îi dau
un înţeles. Altfel, nu creezi, ci scrii htrţoage
 Christophe scria hârţoage. Şi nu era obişnuit. Hârţoagele erau
frumoase. Le-ar fi dorit mai puţin frumoase, dar mai vii. Acest
atlet în repaus, care nu ştia ce să facă cu muşchii lui puternici,
privea căscând ca o lighioană plictisită, anii şi anii de muncă
liniştită care îl aşteptau. Şi cum, cu vechiul lui substrat de
optimism germanic, se convingea uşor că totul mergea cât se
poate de bine, gândea că acesta era, fără îndoială, termenul
inevitabil; se mândrea că ieşise din viitoare devenind propriul său
stăpân. Era puţin spus… Dar, În sfârşit I Domini ceea oe ai, eşti
ceea ce poţi fi… Şi m credea ieşit la liman.
Cei doi prieteni nu locuiau Împreună. Când Jacqueline plecase,
Christophe crezuse că Olivier se va reîntoarce şi se va muta la el.
Dar Olivier nu fu în stare. Deşi simţea atâta nevoie de a se
apropia de Christophe, li era cu neputinţă să reînceapă viaţa lui
de odinioară. După anii petrecuţi alături de Jacqueline, i se părea
de nesuferit, l se părea chiar un sacrilegiu, să introducă pe un
altul În intimitatea vieţii lui
— Chiar dacă acel altul l-ar fi iubit mai mult şi ar fi fost mai
iubit de el decât chiar Jacqueline. Sunt lucruri care nu se pot
Înţelege…
Christophe pricepuse cu greu. Insista, se mira, se întrista, se
indignă… Apoi, un instinct superior inteligenţei Iul îi dădu de
veste. Tăcu deodată şi găsi că Olivier avea dreptate.
Se vedeau, totuşi, în fiecare zi, şi nu fuseseră niciodată mai
uniţi decât acum. Poate că în convorbirile lor nu-şi mărturiseau
gândurue cele mai intime. Nici nu aveau nevoie. Se înţelegeau
fără cuvinte, prin simţământul propriu inimilor iubitoare.
Amândoi vorbeau puţin, absorbiţi, unul de artă să, celălalt de
amintirile sale. Durerea lui Olivier se potolea; dar nu i se
împotrivea, ba chiar, se complăcea în ea; şi vreme îndelungată nu
găsi în afară de aceasta alt rost în viaţă, tşi iubea copilul; dar
copilul – un prunc care scâncea într-una – nu putea ocupa un loc
prea mare în viaţa lui. Unii bărbaţi sunt mai degrabă amanţi
decât părinţi. N-ar avea niciun rost să te scandalizezi. Natura nu e
uniformă; şi ar fi absurdă vrerea de a impune tuturor aceleaşi legi
ale inimii Nimeni nu are dreptul să-şi jertfească inimii îndatoririle.
Dar cel puţin, trebuie să i se recunoască inimii dreptul de a nu se
simţi fericită îndeplinindu-şi datoria. Olivier iubea mai mult în
copilul său pe aceea care-l zămislise.
Până în ultima vreme, luase puţin în seamă durerile celorlalţi.
Era un intelectual, care trăia prea închis în sine însuşi. Nu din
egoism, ci dintr-o bolnăvicioasă nevoie de a visa Jacqueline făcuse
să crească golul din juru-i; dragostea ei iscase, între Olivier şi
ceilalţi oameni, un cerc vrăjit, cari stăruia chiar după ce dragostea
pierise. Şi apoi, era din fire un aristocrat, tncă din copilărie, în
ciuda inimii sale duioase, din pricina unei Înnăscute delicateţi
trupeşti şi sufleteşti, se ţinuse departe de mulţime. Duhoarea şi
ideile gloatei
11 dezgustau.
Dar în urma unui banal fapt divers, la care fusese martor, totul
se schimbase.
Închiriase un apartament foarte modest, în Mont-Rouge- ul de
sus, nu departe de Christophe şi de Cecile. Cartierul era
muncitoresc, casa locuită de mici rentieri, de funcţionari şi de
câteva familii de lucrători. Odinioară, ar fi suferit din pricina
acestui mediu în care se simţea străin; dar astăzi, puţin îi păsa
dacă se afla aici sau aiurea: se simţea pretutindeni un străin. Nu
ştia cine-i era vecin şi nici nu voia să ştie. Când se întorcea de la
lucru (se angajase la o editură) se zăvora cu amintirile sale şi nu
ieşea decât ca să-şi vadă copilul şi pe Christophe. Locuinţa sa nu
era un cămin; era camera obscură în care se fixau imaginile
trecutului: cu cât era mai întunecoasă şi mai pustie, cu atât
imaginile se conturau mai desluşit. De-abia îi băga în seamă pe
cei ce-i întâlnea pe scară. Fără să ia aminte, însă, anumite chipuri
i se fixau în minte. Sunt conştiinţe care nu văd lămurit"lucrurile
decât după ce ele au trecut. Insă, atunci, nimic nu le scapă, cele
mai mici amănunte le rămân în minte săpate cu stiletul. Aşa era
Olivier: populat cu umbrele celor vii. Stâr- nite de vreo emoţie
puternică, ele ieşeau la iveală; iar Olivier le recunoştea fără să le fi
ştiut vreodată: uneori întindea mâinile ca să le apuce… Prea
târziu l…
Într-o zi, pe când ieşea, văzu mulţimea adunată în faţa casei
sale. În jurul portăresei care perora. Era atât de puţin curios,
încât şi-ar fi continuat drumul; dar portăreasa, amatoare de dt
mai mulţi auditori, îl opri, întrebfndu-l dacă a- flase despre
păţania bieţilor Roussel. Olivier nici măcar nu ştia cine erau
aceşti „bieţi Roussel*; şi ciuli urechea cu o politicoasă indiferenţă.
Când află că, în chiar această casă, o iamilie de muncitori, tată,
mamă şi cinci copii se sinucise- seră din pricina» mizeriei,
încremeni ca şi ceilalţi, ascultând-o pe aceea care povestea şi
care, neobosită, o lua mereu de la început cu Istorisirea celor
petrecute. Pe măsură ce o auzea vorbind, amintirile i se
desluşeau, şi îşi – dădu seama că-i văzuse pe aceşti oameni; puse
întrebări… Da, îi recunoştea: bărbatul (avea în urechi răsuflarea
şuierată, pe scară) un lucrător brutar, cu faţa străvezie, cu
sângele sorbit de dogoarea cuptorului, obrajii supţi, neras; atins
la începutul iernii de o pneumonie, reîncepuse munca nu de-a
binelea – vindecat; căzuse din nou la pat; trei săptămâni zăcuse,
fără lucru şi vlăguit. Femeia, apăsată de prea multe poveri,
măcinată de reumatisme, se istovea muncind cu ziua în câteva
case, irosindu-şi vremea în zadarnice alergături pentru a încerca
să smulgă de la Asistenţa publică mărunte ajutoare băneşti, care
nu se prea grăbeau să sosească. Între timp, copii cu nemiluita:
unsprezece ani, şapte ani, trei ani – fără a-i mai socoti şi pe cei
doi care se prăpădiseră – şi, colac peste pupăză, doi gemeni care-
şi aleseseră cum nu se poate mai potrivit momentul pentru a-şi
facfe apariţia: veniseră pe lume de o lună de zile l în ziua în care
s-au născut, istorisea o vecină, cea mai în vârstă dintre cei cinci,
micuţa Justine – sărăcuţa de ea l
— Care nu împlinise decât unsprezece ani, începu să plângă în
hohote, întrebând cum va izbuti să-i ducă pe amândoi în braţe…
Olivier revăzu de îndată imaginea fetiţei – o frunte mare, părul
decolorat, tras spre spate, ochii cenuşii, tulburi, ieşiţi din orbite.
O întâlnea întotdeauna călind merindele sau pe sora ei cea mai
mică; ori ţinând de mână pe fratele ei în vârstă de şapte ani, un
băieţel firav, cu faţa fină şi care pierduse un ochi. Când se
întâlneau pe scară, Olivier zicea cu politeţea sa distrată:
— Iertaţi-mă, domnişoară.
Ea nu spunea nimic; trecea ţeapănă dându-se puţin la o parte;
dar această aparentă curtenie îi făcea plăcere. În ajun „la ora
şase, dnd coborâse, o întâlnise pentru ultima dată; urca o găleată
de mangal; sarcina părea foarte grea. Dar e ceva obişnuit pentru
copiii din popor. Olivier salutase, ca de obicei, fără să privească.
Câteva trepte mai jos, ridicând distrat capul, văzu fetiţa care, cu
obrăjorul contractat, aplecată pe rampa scării, îl privea coborând.
De îndată, ea reîncepu să urce scara. Ştia ea oare unde o ducea
acest urcuş? Olivier nu avea nicio îndoială şi îl chinuia gândul la
acest copil care ducea în găleata prea grea, moartea – salvarea…
Nenorociţii micuţi, pentru care a nu mai fi însemna a nu mai
suferi 1 Nu putu să-şi urmeze plimbarea. Se reîntoarse în odaie.
Dar acolo, cu morţii aceia lăhgă el… Doar câţiva pereţi de scindări
îi despărţeau. Să ştie că trăire atât de aproape de această
deznădejde!
Se duse la Christophe. Avea inima strânsă; îşi spunea că era
monstruos să se cufunde în vane regrete de dragoste, aşa cum
făcuse, când atâtea fiinţe silite să îndure suferinţe de o mie de ori
mai mari, ar fi putut fi salvate. Emoţia lui era adâncă şi, fără nicio
greutate, puse stăpânire şi pe sufletul lui Christophe care, la
rându-i, fu tulburat, rupse fila pe care o scria, spunându-şi că nu
este decât un egoist care se distrează cu jocuri de copii… Dar
ridică de îndată bucăţile de hârtie rupte. Era prea legat de muzica
sa; şi instinctul lui sigur îi spunea că o operă de artă mai puţin pe
lume nu ar fi făcut un fericit mai mult. Această tragedie a mizeriei
nu era pentru dânsul ceva nou; încă din copilărie era obişnuit să
înainteze pe marginea unor astfel de prăpăstii, fără să cadă în ele.
Se pronunţa chiar cu înverşunare împotriva sinuciderii, în acest
răstimp al vieţii sale în care se simţea puternic, şi nu concepea că
puteai, oricare ar fi fost suferinţa, să renunţi la luptă. Suferinţa şi
lupta, este oare ceva mai firesc în legile naturii? Sunt însăşi
osatura universului.
Olivier trecuse şi el prin încercări asemănătoare, dar niciodată
nu putuse să se resemneze nici pentru el, nici pentru ceilalţi. Ura
mizeria în vâre viaţa scumpei sale Antoinette se consumase. După
ce se căsătorise cu Jacqueline, când se lăsase moleşit de bogăţie
şi de dragoste, se grăbise să îndepărteze amintirea acelor ani
mohorâţi în care sora sa şi cu dânsul se istoveau să câştige în
fiecare zi dreptul de a trăi ziua următoare, fără să ştie dacă vor
reuşi. Aceste imagini îi apăreau din nou în minte, acum că nu mai
avea de salvat egoismul său de îndrăgostit. În loc să fugă de
înfăţişarea suferinţei se apucă să o caute. Nu fu nevoie să
parcurgă un drum prea lung pentru a o găsi. În starea de spirit în
care se afla o găsea peste tot. Ea umplea lumea. Lumea, acest
spital… Dureri, agonii! Chinuri de cărnuri rănite, tremurânde,
care putrezesc de vii! Supliciu surd al inimilor pe care suferinţa le
mistuie! Copii lipsiţi de dragoste, fete lipsite de speranţe, femei
seduse şi înşelate, bărbaţi dezamăgiţi în prieteniile, în iubirile, în
credinţa lor, desperat cortegiu. Al nenorociţilor loviţi de viaţă 1 Ce
e mai cumplit nu e mizeria, nici boală: ci cruzimea oamenilor, unii
faţă de alţii. De-abia trăsese Olivier chepengul care închidea
infernul uman, că se ridicară către el vaietele tuturor oropsiţilor,
ale proletarilor exploataţi, ale popoarelor obijduite, ale Armeniei
măcelărite, ale Finlandei înăbuşite, ale Poloniei sfârtecate, ale
Rusiei martirizate, ale Africii dată *pradă lupilor europeni, ale
dezmoşteniţilor întregii spiţe u- mane. Îşi pierdu răsuflarea; le
auzea pretutindeni, nu putea concepe să fii preocupat de altceva.
Îi vorbea mereu despre toate acestea lui Christophe. Christophe,
tulburat, zicea:
— Taci! Lasă-mă să lucrez.
Şi cum îi era greu să-şi regăsească echilibrul, se supăra, înjura:
— La naiba! Mi-am pierdut ziua! Mare ispravă ai mai făcut.
Olivier se dezvinovăţea.
— Dragul meu – spunea Christophe – nu trebuie întotdeauna
să priveşti în prăpastie. Nu se poate trăi aşa.
— Dar trebuie să întinzi mâna celor căzuţi în prăpastie.
— Fără îndoială. Dar cum? Aruncându-ne şi noi în ea? Aşa vrei
tu. Ai o tendinţă de a nu mai vedea din viaţă decât ceea ce e
jalnic. Domnul să te binecuvânteze I Pesimismul tău este desigur
caritabil, dar este, fără îndoială, deprimant. Doreşti fericirea?
Învaţă, înainte de toate, să fii tu însuţi fericit.
— Fericii? Cum te poate trage inima să fii fericit când vezi în
jurul tău atâtea suferinţe? Nu poţi găsi fericirea decât căutând să
alini aceste suferinţe.
— Foarte bine. Dar nu războindu-mă fără de rost, voi putea să-i
ajut pe nenorociţi. Un soldat neputincios mai mult nu contează.
Dar pot să alin prin arta mea, să răspândesc prin ea puterea şi
veselia. Ştii tu oare câţi nenorociţi au fost îmbărbătaţi în durerile
lor de frumuseţea unui cânt înaripat? Fiecare cu meseria lui. Voi
ăştia din Franţa, ca nişte generoşi aiuriţi, sunteţi întotdeauna
primii care ţipaţi împotriva tuturor nedreptăţilor, a nedreptăţilor
din Spania sau a celor din Rusia, fără a cunoaşte, cu temei,
despre ce este vorba. Îmi sunteţi dragi din această pricină. Dar
credeţi voi oare că îmbunătăţiţi situaţia? Vă aruncaţi în viitoare că
nişte încurcă-lume şi rezultatul e nul, când nu e mai rău eh iar
decât însuşi răul… Şi iată, niciodată arta voastră nu a fost mai
searbădă decât în timpurile acestea, dnd artiştii voştri au
pretenţia să se amestece în acţiunea universală. Este cel puţin
straniu să vezi pe atâţi mici maeştri diletanţi şi şmecheri care se
erijează în apostoli’. Ar face cu mult mai bine dacă ar dărui
poporului lor un vin mai puţin răsuflat.
— Datoria mea, cea dinlâi, este să fac bine ceea ce am de fă^ut
şi să vă dăruiesc o muzică sănătoasă, care 4
Vă refacă sângele şi să vă toarne în suflet sourt
Pentru ca să poţi revărsa soaţele asupra celorlalţi, trebuie să-l
porţi în vine. Olivier era lipsit de aşa ceva. Ca cei mai buni dintre
cei de astăzi, nu era destul de puternic pentru a împrăştia în jurul
lui puterea, de unul singur. Nu a* mai fi putut-o face decât
unindu-se cu alţii. Dar cu cine se putea oare uni î Liber-cugetător
cu capul, dar bisericos cu sufletul, era respins de toate partidele
politice sau religioase. Căci toate se întreceau între ele în ce
priveşte intoleranţa şi vederile înguste. De cum deţineau puterea,
de îndată abuzau de ea. Numai cei obijduiţi îl atrăgeau pe Olivier.
Cel puţin, în privinţa aceasta, împărtăşea părerea lui Christophe,
că înainte să porneşti lupta împotriva nedreptăţilor îndepărtate,
trebuie să lupţi împotriva nedreptăţilor din jurul tău, de care, mai
mult sau mai puţin, răspunzi. Prea mulţi sunt acei oameni care se
mulţumesc să vocifereze împotriva răului pricinuit de alţii, fără să
se gândească la acela pricinuit de ei înşişi.
Începu prin a se ocupa de ajutorul dat săracilor. Prietena sa,
doamna Arnaud, făcea parte din comitetul unei societăţi de
binefacere. Olivier ceru şi el să fie admis La Început, întâmpină
multe neajunsuri: săracii -de care trebuia să se ocupe nu erau cu
toţii vrednici de interes; sau răspundeau cu neîncredere la
simpatia pe care Olivier le-o manifesta, se îndoiau de el, îi
rămâneau de nepătruns. De altfel, un intelectual cu greu se
mulţumeşte numai cu caritatea? Ea irigă o porţiune atât de mică
din împărăţia mizeriei I Acţiunea ei este întotdeauna îmbucătăţită,
fragmentară; pare că merge la întâmplare şi că tămăduieşte rănile
pe măsură ce le Întâlneşte; ea este, în genere, prea umilă şi prea
grăbită pentru a se aventura până la rădăcina răului. Or, spiritul
lui Olivier nu putea să renunţe tocmai la această cercetare.
Începu să studieze problema mizeriei sociale. Nu-i lipseau
datele problemei. În timpurile acelea, problema socială interesa
societatea. Era discutată prin saloane, în romane. În teatru.
Fiecare avea pretenţia de a o cunoaşte. O parte din tineret îşi
cheltuia, pentru ea, toată vlagă.
SOI
Fiecare nouă generaţie are nevoie de o nebunie splendidă Chiar
şi cei mai egoişti dintre cei tineri duc cu sine un excedent de
viaţă, un capital de energie care nu poate rămâne neîntrebuinţat
şi pe care caută să-l cheltuiască în vreo acţiune, sau (într-un fel
mai prudent) în vreo teorie, aviaţie sau revoluţie. Sportul
muşchilor sau acela al ideilor. Ai nevoie, atunci când eşti tânăr,
să-ţi dai iluzia că iei parte la o mare mişcare a umanităţii, că
reînnoieşti lumea. Ai antene care vibrează la orice freamăt al
universului. Eşti atât de liber şi atât de uşor! Nu eşti încă încărcat
cu balastul unei familii, nu ai nimic, nu rişti nimic. Poţi să fii
foarte darnic atunci când dăruieşti ceea ce nu ai încă. Şi apoi, e
atât de bine să iubeşti şi să urăşti, să crezi că schimbi pământul
cu visuri şi cu strigăte 1 Oamenii tineri sunt ca nişte câini la
pândă: se înfioară şi latră la vânt. O nedreptate înfăptuită la
celălalt capăt al lumii îi face să aiureze…
…Lătrături în noapte. De la o fermă la cealaltă, în mijlocul
codrilor, îşi răspund fără încetare. Noaptea era neliniştită. Nu era
uşor să dormi în acele timpuri I Vântul târa prin aer ecoul atâtor
nedreptăţi! … Ce este oare nedreptatea? Pentru unii este pacea
ruşinoasă, patria sfărâmată. Pentru ceilalţi, e războiul. Pentru
aceştia este trecutul destrămat, principele mazilit; pentru aceia
este biserica spoliată; pentru un al treilea este viitorul înăbuşit,
libertatea în primejdie. Pentru popor este inegalitatea; iar pentru
elite este egalitatea. Sunt atâtea nedreptăţi deosebite, încât fiecare
e- pocă şi-o poate alege pe a sa – aceea împotriva căreia luptă,
aceea pe care o sprijină.
În vremea aceea, cele mai mari strădanii ale lumii erau
îndreptate împotriva nedreptăţilor sociale.
Desigur, aceste nedreptăţi erau grele şi săreau în ochi tuturor,
de când clasă muncitoare, crescând în număr şi în putere,
devenise una dintre pârgliiile principale pe care se reazămă statul.
Ea devenise mai puternică prin însăşi puterea capitalului inamic,
prin fatalitatea dezvoltării economice şi industriale, care adunase
pe aceşti muncitori în armate gata de luptă, prin maşinism, care
le pusese armele În mână şi crease din fiecare contramaistru un
stăpân care poruncea luminii, trăsnetului, energiei lumii întregi.
Din această masă enormă de forţe elementare, pe care de curând
se străduiau să o ’organizeze nişte şefi, se răspândea o căldură
incandescentă, unde electrice care străbăteau corpul societăţii
umane.
S»
Nu prin dreptatea ei şi nici prin noutatea sau forţa ideilor sale
mişca dreapta cauză a acestei mulţimi intelectualitatea burgheză,
cu toate că ei voiau să se convingă că lucrurile stau aşa. Era din
pricina vitalităţii sale.
Ideile nu cuceresc lumea, ca idei, ci pentru că ele reprezintă o
putere. Nu cuceresc oamenii prin conţinutul lor intelectual, d prin
iradierea lor vitală, care se degajă din ele, în anumite momente ale
istoriei. Cea mai sublimă idee a omenirii poate rămâne stearpă
până în ziua în care ea devine molipsitoare, nu prin propriile sale
merite, ’dar prin meritele acelor grupări omeneşti care şi-au
însuşit-o şi care o hrănesc cu sângele lor. Şi atunci planta-
veştejită, trandafirul din Jericho, înfloreşte dintr-o dată, creşte,
umple aerul cu miresmele sale îmbătătoare.
— Aceste idei al căror strălucitor steag ducea clasele
muncitoare la asalt împotriva citadelei burgheze ieşiseră din
creierul unor visători burghezi. Atâta vreme cât stătuseră ţintuite
în cărţile burgheziei erau ca şi moarte: obiecte de muzeu, momâi
înfăşate care tăceau În vitrine şi la care nimeni nu se uita. Dar de
îndată ce poporul le înşfăcase, el le făcuse bunul poporului, le
adăugase realitatea lui înfierbântată, care le deforma şi care le
dădea viaţă, insuflând acestor raţiuni abstracte nădejdile sale
halucinante, un vânt mistuitor de eră nouă. Ideile se propagau de
la unul la altul. Erai atins de ele, fără să ştii prin cine, nici cum
fuseseră aduse. Personajele erau prea puţin luate în seamă.
Epidemia morală se întindea într-una şi se putea prea bine ca
fiinţe mărginite să o comunice fiinţelor de elită. Fiecare, fără să o
ştie, era purtătorul acestui germene moral.
Aceste fenomene de contagiune intelectuală aparţin tuturor
timpurilor şi se manifestă în toate ţările; ele sunt resimţite chiar şi
în statele aristocratice, în care tind să se menţină caste închise.
Dar nicăieri nu sunt meii fulgerătoare decât în democraţii, care
nu menţin nicio barieră sanitară între elită şi mulţime. Cea dintâi
este numaidecât contaminată. În pofida orgoliului şi a inteligenţei
ei, nu poate să se împotrivească contagiunii; căci e mult mai slabă
decât chiar şi-o închipuie ea Inteligenţa este o biată insulă, pe
care fluxul şi refluxul uman o rod, o macină şi o acoperă. Ea nu
iese la suprafaţă din nou, decât atunci când fluxul se retrage. E
admirată abnegaţia privilegiaţilor francezi, care, în noaptea de 4
august renunţară la drepturile lor. Dar ceea ce este, fără îndoială,
şi mai de admirat, este faptul ci nici nu puteau face altfel. Îmi
închipui că mulţi dintre ei, întorcându-se acasă, şi-au spus: „Ce-
am făcut? Eram beat… “Minunată beţie! Lăudat fie vinul bun al
viţei care îl rodeşte 1 Viţa al ’cărei sânge îmbătase pe privilegiaţii
bătrânei Frânte, dar pe care ei nu o plantaseră. Vinul era tras, nu
mai ră- mânea decât să-l bei. Cine îl bea, aiura. Chiar şi cei care
nu îl beau, ameţeau, adulmecând în treacăt aroma buchetului.
Culesul viilor din timpul Revoluţiei! … Din vinul de la 89 n-au mai
rămas în pivniţele viticultorilor decât câteva sticle răsuflate; dar
copiii strănepoţilor noştri îşi vor aminti că străbunicii lor s-au
îmbătat cu el.
Era un vin mai aspru, dar nu mai puţin tare, acela care
pătrundea în capul tinerilor burghezi din generaţia lui Olivier. Ei
ofereau clasa lor socială drept jertfă noului zeu, De ignoto ’: –
Poporului.
Desigur, nu erau cu toţii la fel de sinceri. Mulţi nu vedeau în
aceasta decât prilejul de a se despărţi de clasa lor, încercând să o
dispreţuiască. Pentru cei mai mulţi dintre ei era doar o
intelectuală pierdere de vreme, un antrenament oratoric pe care
nu îl luau cu totul în serios. Simţi o oarecare plăcere gândind că
crezi într-o cauză, că te lupţi pentru ea, sau că te vei lupta, cel
puţin că ai putea să te baţi pentru ea. Nu e rău chiar să gândeşti
că rişti ceva pentru ea. Emoţii teatrale.
Distracţii nevinovate, când te dedai lor în chip inocent, fără că
vreun calcul interesat să intre la socoteală.
— Dar alţii, mai informaţi, nu jucau decât la sigur; mişcarea
poporului era pentru dânşii un mijloc de a parveni. La fel cu
piraţii din Normandia, profitau de flux pentru a-şi azvârli bărcile
la ţărm; socoteau să pătrundă astfel până în fundul golfurilor
adinei şi să rămână agăţaţi de oraşele cucerite, în timp ce marea
se retrăgea. Strâmtoarea era îngustă şi valul şăgalnic î trebuia să
fii foarte îndemânatic. Dar două sau trei generaţii de demagogie
au format o rasă de corsari, pentru care meşteşugul nu mai avea
ascunzişuri. Treceau cu îndrăzneală, fără o privire cel puţin,
pentru acei care se înecau.
Această pleavă există în toate partidele; însă, slavă Domnului,
niciunul dintre ele nu este responsabil de aceasta. Da» dezgustul
pe care aceşti aventurieri îl inspiră oamenilor sinceri şi celor
convinşi cu adevărat, făcuse pe unii dintre aceştia <Jin urmă să
piardă încrederea până şi în ctasa lor socială. Olivier frecvenţă pe
unii dintre acei tineri burghezi bogaţi şi instruiţi, care aveau
sentimentul falimentului burgheziei şi al inutilităţii lor. Nu avea
decât prea multe tendinţe de a fraterniza cu ei. După ce mai întâi
crezuseră în ridicarea poporului prin elite, după ce fondaseră
Universităţi populare pentru care cheltuiseră mulţi bani şi mult
timp, îşi dăduseră seama de nereuşita sforţărilor lor; speranţa
fusese foarte mare, descurajarea era la fel. Poporul nu răspunsese
la chemarea lor, sau fugise de ei. Când lua parte la cursuri,
poporul asculta prost, înţelegea pe dos şi nu asimila din cultura
burgheză decât viciile sale. În fine, numeroase oi rătăcite se
strecuraseră printre rândurile apostolilor burghezi şi îi
discreditaseră, exploatând în acelaşi timp şi poporul, şi pe
burghezi. Şi atunci, oamenilor de bună credinţă li se părea că
burghezia este osândită, că ea nu putea decât să contamineze
poporul, că poporul trebuia cu orice preţ să se elibereze de ea,
croindu-şi singur un drum nou. Şi nu le mai rămânea burghezilor
altă posibilitate decât să vestească o revoluţie care avea să se
înfăptuiască fără ei şi împotriva lor. Unii găseau în aceasta o
bucurie a renunţării, o simpatie umană adâncă şi dezinteresată,
care se hrăneşte din sacrificiul la care consimte. A iubi, a se dărui
1 Tinereţea este atât de bogată prin ea însăşi încât se poate lipsi
de răsplată; nu-i este teamă că va rămâne despuiată.
— Alţii găseau în aceasta o plăcere a raţiunii pure, o logică
imperioasă: ei nu se sacrificau pentru oameni, ci pentru idei.
Aceştia erau cei mai cutezători. Simţeau o bucurie îngâmfată în a
deduce prin raţionamente sfârşitul fatal al clasei lor sociale. Le-ar
fi fost mai neplăcut să-şi vadă prezicerile dezminţite, decât să se
prăbuşească sub greutatea argumentelor lor. În beţia lor
intelectuală, strigau celor dinafară: rimai tare! Loviţi mai tare! Să
nu mai rămână nimic din noi! “– Deveniseră teoreticienii violenţei.
Violenţa celorlalţi. Căci, după cum se întâmplă de obicei, aceşti
prooroci ai energiei brutale erau, mai întotdeauna, nişte oameni
delicaţi şi distinşi. Unii dintre ei erau funcţionari ai acestui stat a
cărui distrugere o propovăduiau, funcţionari destoinici,
conştiincioşi şi supuşi. Violenţa teoriilor lor era compensarea firii
lor firave, a nemulţumirilor lor şi a constrângerii la care îi
supunea viaţa. Dar era mai ales semnul furtunilor care clocoteau
în jurul lor. Teoreticienii sunt ta meteorologii: ei prevăd, în
termeni ştiinţifici, ml timpul care va fi, dar care este. Sunt sfârleze
care arată din ce parte suflă vântul. Când se învârtesc, nu sunt
departe de a crede că ei sunt acei care fac vântul să sufle.
Vântul suflă.
Ideile se tocesc repede într-o democraţie: cu atât mai mult, cu
cât ele se răspândesc mai repede. Câţi republicani din Franţa nu
s-au dezgustat, în mai puţin de cincizeci de ani de republică, de
sufragiul universal şi de atâtea libertăţi cucerite cu atâta beţie 1
Şi după cultul fetişist al mulţimii, după optimismul fericit care
crezuse în sfintele majorităţi şi care aştepta de la ele progresul
omenirii, sufla acum spiritul de violenţă; incapacitatea
majorităţilor burgheze de a se guverna singure, venalitatea lor,
lipsa de energie, josnica şi fricoasa lor pornire împotriva
superiorităţii, laşitatea lor asupritoare, împingeau la răscoale;
minorităţile energice
— Toate minorităţile – recurgeau la forţă. O apropiere stranie,
dar totuşi de neînlăturat, se făcea între regaliştii de la Action
Franţaise şi sindicaliştii de la O.G.T. Balzac vorbeşte undeva
despre acei oameni din timpul său: „Aristocraţi prin înclinaţie, care
deveneau republicani din dezgust, numai pentru a găsi mulţi
inferiori printre semenii lor” … Biată bucurie 1 Trebuie să-ţi
constrângi inferiorii să se considere ca atare; şi pentru aceasta nu
există alt mijloc decât autoritatea care impune supremaţia unei
elite – muncitoare sau burgheze – mulţimii care o obijduieşte.
Tinerii intelectuali, mic-burghezi orgolioşi, deveneau regalişti sau
revoluţionari din amor propriu jignit şi din ură pentru egalitatea
din democraţie. Şi teoreticienii dezinteresaţi, filosofii violenţei, în
chip de morişti de vânt conştiincioase, se înălţau deasupra lor, ca
flamuri ale furtunii.
Mai era apoi şi tagma literaţilor în căutare de inspiraţie – a
acelora care ştiu să scrie dar nu ştiu ce să scrie i precum grecii la
Aulis, opriţi în loc din pricina stagnării vântului, nemaiputând
înainta şi pândind cu nerăbdare vântul prielnic, oricare ar fi, care
să vină să le umfle pânzele.
— Întâlneai printre aceştia, din cei mai celebri, dintre acei pe
care afacerea Dreyfus îi smulsese dintr-o dată de la lucrările lor
stilistice şi îi aruncase în întrunirile publice. Exem? Piu prea des
urmat, după părerea iniţiatorilor. O grămadă de scriitori se
îndeletniceau acum cu politica şi aveau pretenţia să diriguiască
treburile Statului. Orice lucru devenea un pretext pentru a
organiza ligi, pentru a împrăştia manifeste, pentru a salva
Capitoliul. După intelectualii de avan gardă urmară intelectualii
învechiţi: nu valorau nici unii mai: nult decât ceilalţi. Fiecare din
aceste două tagme o trata pe cealaltă drept intelectuală, iar pe
sine însăşi drept inteligentă. Cei care aveau norocul ca în venele
lor să curgă câteva picături de sânge proletar se mândreau cu
aceasta; şi îşi muiau peniţa în aceste picături toţi burghezii
nemulţumiţi care căutau să redobândească autoritatea pe care
burghezia, din pricina egoismului ei, o pierduse pentru totdeauna.
Arareori doar, aceşti apostoli îşi păstrau multă vreme zeul lor
apostolic. La început, cauza pe care o susţineau le aducea’
succese, care nu erau desigur datorate calităţilor lor oratorice.
Amorul lor propriu se simţea foarte măgulit. Mai pe urmă, cu
toate că ei continuau, succesul lor era mai neînsemnat şi purtau
în suflete o teamă ascunsă de a nu se face de râs. Cu cât trecea
timpul, acest din urmă sentiment avea tendinţa să învingă, întărit
fiind de oboseala unui rol greu de jucat pentru oameni cu gusturi
atât de rafinate şi cu sufletul atât de sceptic. Şi aşteptau, pentru a
bate în retragere, ca vântul să se întoarcă, şi ca escorta lor să le-o
îngăduie. Căoi erau prizonierii atât ai unuia cât şi ai celeilalte.
Aceşti noi Voltaire, aceşti Joseph de Maistre ai timpurilor actuale
ascundeau sub îndrăzneţele lor scrieri o nesiguranţă înfricoşată,
făceau sondaje, se temeau să nu se compromită în faţa oamenilor
tineri, căutau să le fie pe plac, să facă pe adolescenţii.
Revoluţionari sau contrarevoluţionari, prin literatură, se
resemnau să urmeze moda literară pe care ei, într-o oarecare
măsură, contribuiseră să o formeze.
Tipul cel mai straniu pe care îl întâlni Olivier în această
restrânsă avangardă a burgheziei revoluţionare fu revoluţionarul
din timiditate.
Mostră pe care o avea sub ochi se numea Pierre Canet. Făcea
parte din burghezia bogată, se trăgea dintr-o familie
conservatoare, ermetic închisă ideilor noi; dăduse magistraţi şi
funcţionari care se făcuseră cunoscuţi prin faptul că se supărau
pe puterea Statului sau că se făceau daţi afară din slujbe; mari
burghezi din Marais care flirtau cu Biserica şi gândeau puţin, dar
cu temei. Se însurase din plictiseală cu o femeie care purta un
nume aristocratic, care nu gândea eu mai puţin temei, nici mai
intens. Această lume bigotă, eu idei strâmte şi înapoiate, care îşi
rumega veşnic îngâm- farea şi amărăciunea, 6fârşise prin a-l
9coate din fire – cu • atât mai mult cu cât nevasta lui era urâtă şi
îl plictisea. De • inteligenţă mijlocie, cu mintea destul de ageră,
avea aspi- raţiuni liberale, fără a şti prea bine în ce constau
acestea şi fără a putea să înveţe în mediul din care făcea parte ce
este libertatea. Tot ce ştia era că libertatea nu putea fi găsită în
mediul în care trăia; şi îşi închipuia că este de ajuns să ieşi din el
pentru a o găsi. Nu putea însă merge sân&ar. De în dată pe făcu
primii paşi în afara lumii lui, fu fericit de a se alătura unor
prieteni din liceu, dintre care unii erau îmbuibaţi de ideile
sindicaliste. Se simţea şi. Mai stingher în această lume decât în
aceea din care ieşise; dar nu voia să recunoască: trebuia totuşi să
trăiască undeva; şi oameni de nuanţa lui politică (adică fără de
nuanţă) nu prea găsea. Dumnezeu ştie însă că sămânţa lor nu e
rară în Franţa! Da» ie e ruşine de ei înşişi: se ascund, sau se
vopsesc cu una din culorile politice la modă, adeseori chiar cu
mai multe.
După cum era obiceiul, se apropiase cel mai mult de unul
dintre noii lui prieteni, care semăna cel mai puţin cu el. Acest
francez, burghez francez şi în suflet provincial, devenise
credinciosul Achate al unul medic, Manousse Hei- mann, un
refugiat care avea îndoitul dar de a se instala la ceilalţi ca la el
acasă şi de a se simţi atât de la largul lui în orice revoluţie, că te
puteai întreba ce îl interesa mai mult în ea, jocul sau cauza.
Încercările prin care trecea el şi încercările celorlalţi erau pentru
dânsul un divertisment. Diletantismul lui exaltat şi extrema lui
nestatornicie în idei îl făceau să se complacă în mediile cele mai
opuse. Avea legături cu oameni la putere, până şi cu cei din
lumea poliţiei; scotocea pretutindeni, cu o curiozitate îngrijorată.
Nu puteai şti niciodată care era partea de invenţie şi care partea
de realitate din spusele lui; până în cele din urmă nu o mai ştia
bine nici el însuşi.
Inteligent şi zeflemist, înzestrat cu pătrundere psihologică,
ştiind să citească cu uşurinţă în slăbiciunile celorlalţi, ca şi în
ale lui proprii, şi priceput pentru a se servi de ele, nu îi fusese
greu să-l domine pe Canet. Îl distra să târască pe acest Sancho
Pauză în aventurile lui donqui- chottiste. Se folosea de el fără
ruşine, de voinţa lui, de timpul şi banii lui – nu pentru el (el nu
avea nevoi, nu se ştia din ce trăieşte) dar pentru manifestările cele
mai compromiţătoare ale cauzei. Canet se lăsa condus; căuta să
se convingă că are aceeaşi credinţă că aceea a lui Manousse. Ştia
prea bine că nu e adevărat; că aceste idei îl înfricoşau; că ele
jigneau bunul lui simţ. Şi apoi, el nu iubea poporul. Mai mult
încă, nu era viteaz. Acest băiat împlinit, înalt spătos şi solid „cu
obraz de copil, fără barbă şi fără mustăţi, cu respiraţia scurtă, cu
vorba prietenoasă, copilărească şi solemnă, care avea nişte
pectorali demni de Hercule Farnese, şi care era tare la box şi la
baston, era cel mai timid dintre oameni. Dacă se împăuna faţă de
ai săi că este un spirit subversiv, îi tremura sufletul în faţa
cutezanţei prietenilor săi. Desigur, acest mic fior nu era neplăcut
atât timp cât era vorba numai de un joc. Dar jocul devenea
periculos. Animalele acelea deveneau agresive, pretenţiile lor
creşteau; îl nelinişteau pe Canet în egoismul său înnăscut, în
sentimentul lui înrădăcinat de proprietate, în timiditatea lui
burgheză. Nu îndrăznea să întrebe: „Unde mă duceţi? “Dar
bombănea în sine contra neruşinării oamenilor cărora nu le place
nimic mai mult decât să-şi frângă gâtul, fără să se îngrijoreze
dacă nu vor frânge, în aoelaşi timp, gâtul celorlalţi.
— Cine îl silea să-i urmeze? Nu era el oare liber să-i
părăsească? Îi lipsea curajul. Îi era teamă să rămână singur, ca
un copil pe care îl laşi în urmă pe drum şi care plânge. Era ca acei
oameni care1 nu au nicio părere, decât aceea de a nu încuviinţa
toate părerile exaltate. Câţi dintre aceia, mai clarvăzători chiar,
vor avea oare cutezanţa să se smulgă din sclavia anumitor
prejudecăţi, anumitor postulate, care apasă pe toţi oamenii unei
aceeaşi generaţii? Ar fi ca şi cum ai ridica un zid între tine şi
ceilalţi. Pe de o parte, libertatea în deşert; pe de altă parte,
oamenii. Nu stau la gânduri i preferă oamenii. Miroase rău, dar
ţine cald. Şi atunci, se fac că gândesc ceea ce nu gândesc. Lucrul
acesta nu le este prea anevoios; ştiu atât de puţin ceea ce
gândesc! … „Cunoaşte-te pe tine însuţi! 19… Cum ar putea-o oare
face acei care de-abia au un „eu “! În toate credinţele colective de
acest fel sunt puţini acei care cred cu devărat, căci sunt puţini
acei care sunt cu adevărat oameni. Numai vreo câteva sute de
creştini cred cu adevărat în C’ristos. Ceilalţi cred că cred, sau
numai vor să creadă.
Tot astfel se întâmplă şi cu unii dintre revoluţionari. Bunul
Canet voia să creadă că este revoluţionar: o credea deci. Şi era
înspăimântat de îndrăzneala să.
Toţi aceşti burghezi ţineau de principii diferite; unii de inimă,
alţii de raţiunea lor, alţii de interes; aceştia legau felul lor de a
vedea de Evanghelie, aceia se simţeau legaţi de domnul
Bergsonceilalţi de Karl Marx, de Proudhon2, de Joseph de

19 Proudhon fPierre-Joseph.) (1809—1B65), scriitor, economist şi sociolog francez, unul dintre precursorii
anarhismului. Opera sa principală, „Filozofia mizeriei”, o utopie reacţionară şi filistini, a fost supusă unei critici
necruţătoare de către Marx In „Mizeria filozofiei".
8
Sorel (Georges) (1847—1922), sociolog francez, teoretician al anarhosindicalismului.
Maistre, de Nietzsche, sau de domnul Georges Sorel3. Existau
revoluţionari din modă, din snobism, alţii din alte motive. Dar cu
toţii, fără să-şi dea seama, erau duşi de vânt. Erau vârtejurile de
praf pe care le vezi învolburându-se în depărtări, pe marile
drumuri albe şi care prevestesc vijelia.
Olivier şi Christophe priveau cum vine vântul. Amândoi aveau
ochi buni. Dar nu vedeau în acelaşi fel. Olivier, a cărui privire
lucidă pătrundea în gândurile cele mai ascunse ale oamenilor, era
întristat de mediocritatea lor; da» întrezărea puterea ascunsă care
îi înflăcăra; aspectul tragic al lucrurilor îl impresiona mai mult.
Christophe era mai sensibil la partea lor comică. Oamenii îl
interesau, nicidecum ideile. Arăta în privinţa lor o nepăsare
dispreţuitoare, îşi râdea de utopiile sociale. Din spirit de
contrazicere şi prin instinctivă reacţie împotriva umanitarismului
morbid care era la ordinea zilei, se arăta mai egoist decât era în
realitate; omul care se formase singur, parvenitul robust, mândru
de muşchii şi de voinţa sa, avea puţin prea mult tendinţa de a-i
considera drept trândavi pe acei care nu aveau puterea lui. Sărac
şi singur, izbutise să învingă: să facă şi ceilalţi la fel! … Problema
socială 1 Ce problemă? Mizeria?
— O cunosc, zicea el. Tatăl meu, mama mea şi cu mine am
trecut prin asta. N-ai decât să ieşi din ea.
— Nu pot face toţi la fel, zicea Olivier. Bolnavii, cei fără de
noroc.
— Ajutaţi-i, nimic mai lesne. Dar de aci până la a-i ridica în
slăvi aşa cum se face acum, este cale lungă. S-ar zice chiar că
este un merit astăzi să fii bolnăvicios, sărac, deştept, învins – şi că
este un păcat să fii puternic, sănătos, învingător. Şi ceea ce este
mai ridicol, este că cei puternici sunt cei dintâi care să creadă
aşa… Un frumos subiect de comedie, prietene Olivier 1
— Prefer să râd de mine decât să-i fac să plângă pe ceilalţi.
— Ce băiat bun! Zicea Christophe. Drace! Cine spune oare
contrariul? Când văd un ghebos, mă doare spatele. Comedia o
jucăm noi, nu noi suntem cei care o vom scrie.
Nu se lăsa dus de visările unei dreptăţi sociale. Bunul său simţ
popular îl făcea să creadă că ceea ce a fost va fi.
— Dacă cineva ţi-ar face teoria asta, în materie de artă, ai sări
ca fript! Observă Olivier.
— Poate că ai dreptate. În orice caz nu mă pricep decât în artă.
Şi tu la fel. N-am încredere în oamenii care vorbesc despre ceea ce
nu cunosc.
Nici Olivier nu avea mai multă încredere în ei. Cei doi prieteni
împingeau chiar prea departe această neîncredere: se ţinuseră
întotdeauna în afara politicii. Olivier mărturisea, nu fără oarecare
ruşine, că nu-şi aducea aminte să-şi fi valorificat vreodată
drepturile sale de alegător; de zece ani nu-şi ridicase, de la
primărie, cartea sa de alegător.
De ce oare să iau parte la o comedie pe care o găsesc de prisos,
spunea el? Să votez? Pentru cine să votez? Nu am nicio preferinţă
pentru unul dintre candidaţi, toţi îmi sunt tot atât de necunoscuţi
şi, am destule motive să mă aştept la aceasta, oricare din ei va
trăda, chiar a doua zi după alegeri, profesiunea sa de credinţă.
Să-i supraveghez? Să-i readuc la datorie? Viaţa mea întreagă s-ar
scurge fără vreun folos. Nu am nici timpul, nici puterea, nici
mijloacele oratorice, nici lipsa de scrupule, nici inima apărată
împotriva dezgustului pe care-l lasă oricare acţiune. Mai bine să
mă abţin. Consimt să îndur răul. Cel puţin însă să nu mă simt
părtaş.
Dar cu toată excesiva-i clarviziune, acest om, căruia îi repugnă
jocul reglat al acţiunii politice, păstra o speranţă himerică în
revoluţie. • Ştia că era himerică; dar nu o părăsea. Era ca un
misticism al rasei lui. Nu faci parte, fără să tragi consecinţe, din
marele popor distrugător al occidentului, din poporul care dărâmă
pentru a clădi şi care clădeşte pentru a dărâma – care se joacă cu
ideile şi cu viaţa, care face neîncetat tabula rasa pentru a începe
mai bine jocul, punându-şi. Sângele la bătaie.
Christophe nu purta în el acest mesianism ereditar. Era prea
germanic din fire pentru a putea gusta, pe de-a-n- tregul, ideea
unei revoluţii. Gândea că nu poţi schimba lumea. Ce de teorii, ce
de vorbe, ce flecăreală zadarnică!
— Nu am nevoie – zicea el – să fac o revoluţie sau palavre în
jurul revoluţiei, pentru a-mi arăta puterea. Mai ales nu am nevoie,
ca aceşti bieţi tineri, să răscolesc statul pentru a reîntrona un
rege sau un comitet de „salvare pu- blică “, pentru a mă apăra.
Stranie dovadă de putere l Ştiu eu să mă apăr singur. Nu sunt un
anarhist: Îmi place. Ordinea necesară şi venerez Legile care
guvernează universuL Dar Între ele şi mine mă lipsesc de
intermediari. Voinţa mea ştie să poruncească, dar ştie să se şi
supună. Voi, care aveţi gura plină cu citate din clasicii voştri,
reamintiţi-vă de Corneiile al vostru: „Eu singur, fi ajunge! “Dorinţa
voastră de a avea un stăpân vă ascunde slăbiciunea. Puterea se
asemuieşte cu lumina: orb acel ce o neagă l Fiţi puternici în
linişte, fără teorii, fără violenţe: ca plantele care se întorc spre
lumină, toate sufletele slabe se vor întoarce înspre voi…
Şi tot protestând că nu are timp de pierdut cu discuţiile
politice, era mai puţin departe de ele decât voia şi pară. Suferea,
ca artist, de frământarea socială. În lipsa lui actuală de patimi, i
se întâmpla să privească în jurul său şi să se întrebe pentru cine
scrie. Atunci, privea la amărâta clientelă a artei contemporane,
acea elită obosită, acei burghezi diletanţi; şi gândea:
„Ce interes prezintă oare să munceşti pentru astfel de oameni?
“
Desigur, în lume se mai aflau spirite distinse, instruite, cu simţ
artistic şi care nici măcar nu erau incapabile să guste noutatea
sau (şi e totuna) arhaismul sentimentelop rafinate. Dar erau
blazaţi, prea intelectualizaţi, prea puţin vii pentru a putea crede în
realitatea artei; nu-i interesa decât jocul ei – sonorităţlie sau
ideile; cea mai mare parte dintre ei erau distinşi de alte
preocupări mondene, obişnuiţi cum erau să se împrăştie în
diferite ocupaţii, dintre care niciuna nu era „trebuitoare”. Le era
aproape cu neputinţă să pătrundă sub scoarţa artei, să ajungă
până la inima ei; arta nu era pentru ei carne şi sânge; era doar
literatură. Criticii lor ridicau la rangul de teorie, fără ca de altfel s-
o tolereze, neputinţa lor de a evada din diletantism. Când, din
întâmplare, unii dintre ei erau destul de sensibili, ca să vibreze la
puternicele acorduri ale artei, nu erau destul de tari ca să suporte
acest lucru şi rămâneao zdruncinaţi pentru tot restul vieţii.
Nevroză sau paralizie. Ce căuta oare arta în acest spital? Şi, cu
toate acestea, ea na putea, În societatea moăcrnâ, să se Upseaseft
de aceşti anormali; căci posedau banii şi presa; şi singuri ei
puteau asigura artistului mijloacele necesare traiului. Trebuia
deoi «ă te supui acestei umiliri: să oferi drept devertisment – ca
ceva contra plictiselii, sau ca o nouă plictiseală – la «erate
mondene, unui public de snobi şi de intelectuali lipsiţi de vlagă,
intimitatea tulburătoare a artei tale, muzica În care ai ascuns
taina vieţii tale lăuntrice.
Christophe căuta adevăratul public, acela care crede În emoţiile
artei ca şi în emoţiile vieţii, şi care le resimte cu o inimă
neprihănită, în străfundurile sale se simţea atins de acest nou
pământ al făgăduinţei – poporul. Amintirile copilăriei lui, acelea
despre Gottfried şi despre cei umili care îi dezvăluiseră viaţa
adâncă, sau care se împărtăşiseră cu el din plinea sacră a
muzicii, îl îmbiau să creadă că adevăraţii lui prieteni se aflau de
partea aceasta. Ca şi alţi tineri naivi, nutrea mari proiecte de artă
populară, de concerte şi de teatre pentru popor, deşi ar fi fost
foarte încurcat dacă ar fi trebuit să le concretizeze. Aştepta de la
revoluţie posibilitatea unei reîmprospătări artistice şi pretindea că
pentru dânsul mişcarea socială prezenta acest unic interes. Dar
se înşela singur; era prea plin de viaţă c a să na fie atras de
acţiunea cea mai vie a epocii lui.
Ceea oe îl interesa mai puţin în acest spectacol erau
teoreticienii burghezi. Fructele purtate de aceşti pomi sunt de
prea multe ori fructe secătuite; tot mustul vieţii • s-a condensat
în idei. Din aceste idei, Christophe nu deosebea nimic. Nu avea
preferinţe nici măcar pentru ale sale, atunci când le regăsea
congelate în sisteme. Cu un dispreţ surâzător, rămânea în afara
teoriilor despre putere şi despre slăbiciune. În toate comediile,
rolul ingrat este al aceluia care face teorii. Publicul îi preferă nu
numai personajele simpatice, dar chiar celor antipatice.
Christophe era într-a- ceasta ca publicul. Teoreticienii
problemelor sociale îi păreau de nesuferit. Dar se distra să-i
observe pe ceilalţi, pe cei care credeau şi pe cei care voiau să
creadă, pe cei care erau păcăliţi şi pe cei care voiau să se lase
păcăliţi chiar şi pe bandiţii care îşi fac meseria lor de păsări de
pradă, şi chiar şi oile care sunt lăsate pe lume pentru a fi tunse.
Simpatia lui era îngăduitoare pentru oamenii cumsecade, puţini
ridicoli, în felul lui Canet cel rotofei. Mediocritatea lor nu-l supăra
atât cât îl supăra pe Olivier. Îi privea pe toţi cu un interes
prietenesc, dar îi lua în zeflemea; se credea în afara piesei pe care
ceilalţi o jucau; şi nu-şi dădea seama că, încetul cu încetul, se
lăsa prins în mrejele ei. Se credea un simplu spectator care
priveşte fuga vântului. Dar vântul ■ şi atinsese şi îl târa în
vârtejul lui de praf.
Piesa socială avea dublu rol. Aceea pe care o jucau intelectualii
era comedia din comedie: poporul nu o asculta. Piesa adevărată îi
aparţinea lui. Nu era uşor de urmărit; nici el însuşi nu mai ştia să
se recunoască în ea. Dar tocmai de aceea era plină de situaţii
neprevăzute.
Nu doar pentru că se vorbea mai mult decât se în- făptuia.
Burghez sau proletar, tot francezul e mare min- câtor de cuvinte,
tot atât ca şi de pâine. Dar cu toţii nu mă- nâncă aceeaşi pâine.
Sunt vorbe de lux pentru gurile mai delicate şi altele mai
hrănitoare pentru boturile flămânde. Chiar dacă cuvintele sunt
aceleaşi, ele nu sunt dospite în acelaşi. Fel; gustul, mirosul,
sensul lor este diferit.
— Prima dată când Olivier, luând parte la o întrunire populară,
gustă din această pâine îi pieri pofta de mâncare; bucăţile îi
rămaseră în gât. Fu scârbit de banalitatea ideilor, de stângăcia
expresiilor incolore şi barbare, de acele generalităţi neprecizate, de
judecata copilărească, de această maioneză prost frecată cu
abstracţii şi cu fapte care nu se legau între ele. Sensul impropriu
al limbajului nu era compensat de verva stilului popular. Era un
vocabular de gazetă, zdrenţe decolorate adunate de la hala de
vechituri a retoricii burgheze. Ceea ce îl mira cel mai mult pe
Olivier era lipsa de simplitate. Uită că simplitatea literară nu e un
lucru natural ci dobândit: cucerirea unei elite. Poporul oraşelor
nu poate fi simplu; vă căuta întotdeauna, de preferinţă, expresiile
alambicate. Olivier nu înţelegea efectul pe care aceste fraze
emfatice puteau să-l aibă asupra auditoriului. Nu cunoştea cifrul.
Se numeşte limbă străină, limba unei alte rase; dar înir-aceeaşi
rasă, se pot găsi aproape tot atâtea limbi câte clase sociale sunt.
Vorbele nu sunt vocea experienţei secolelor decât pentru o elită
res- trinsă; pentru ceilalţi, ele nu reprezintă decât propria lor
experienţă şi pe aceea a grupării lor. Astfel, acele vorbe uzate şi
dispreţuite de elită sunt ca o casă goală, în care, după plecarea ei,
s-au instalat noi energii. Dacă vrei să cunoşti gazda, n-ai decât să
intri în casă.
Este ceea ce făcu Christophe.
Intră în legătură cu muncitorii prântr-un vecin, impiegat la
căile ferate ale statului. Bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani,
mic de statură, îmbătrânit devreme, cu capul pleşuv, cu ochii
înfundaţi în orbite, cu obrazul supt, cu nasul proeminent, gros şi
coroiat, o gură isteaţă, urechile blegi cu loburile rupte; trăsături
de degenerat, li chema Alcide Gautier. Nu făcea parte din popor ci
din burghezia de mijloc, trăgându-se dintr-o familie bună care
chel- tuise pentru educaţia fiului unic toată mica ei avere şi care
chiar, din lipsă de mijloace, nu-l putuse ajuta până la terminarea
studiilor. Foarte tânăr, obţinuse un post de funcţionar public,
unul din acele posturi care par burgheziei sărace limanul, dar
care nu sunt decât moartea – moartea vie. Odată intrat acolo, nu
mai avusese posibilitatea de a ieşi Făcuse greşeala (este fără
îndoială o greşeală, în’ societatea modernă) să contracteze o
căsătorie din dragoste cu o frumoasă lucrătoare, a cărei
vulgaritate înnăscută nu întârziase să înflorească. Îi făcuse trei
copii. Trebuia să întreţină întreaga familie. Acest om, care era
deştept şi care dorea din toate puterile sale să-şi completeze
studiile, era încătuşat de mizerie. Simţea crescând în el puteri
nebănuite pe care le înăbuşeau greutăţile vieţii; şi nu putea să se
obişnuiască cu acest gând. Nu era niciodată singur. Luc-ra într-
un birou de contabilitate şi-şi petrecea zilfile efectuând lucrări
mecanice, într-o cameră care le era comună, lui şi colegilor săi,
oameni vulgari şi vorbăreţi; discutau numai prostii şi se răzbunau
de micimea existenţei lor bârfindu-şi şefii şi râzându-şi de el, din
cauza năzuinţelor lui intelectuale, pe care nu avusese cuminţenia
să le ascundă. Când se întorcea acasă, găsea un cămin lipsit da
duioşie, care mirosea greu, o femeie gălăgioasă şi comună, care
nu-l înţelegea, care îl trata drept trântor, sau chiar drept nebun.
Copiii lui nu-i semănau deloc, pentru că semănau cu mama lor.
Erau oare drepte toate acestea? Erau ele oare drepte? Atâtea
necazuri, atâtea suferinţe, sărăcia permanentă, meseria
distrugătoare care îl ţinea în ghearele ei din zori până-n seară,
neputinţa de a găsi o singură oră de reculegere, un singur ceas de
linişte, îl aruncascră într-o stare de slăbiciune şi de iritabilitate
neurastenică. Pentru a uita, recursese de curând la băutură, care
îl distrugea sistematic. Christophe fu impresionat de tragedia
acestui destin! O natură neisprăvită, fără suficientă cultură şi fără
gust artistic, dar croită pentru lucruri mari, pe care nenorocul o
strivea. Gautier se agaţa 5e Chnslopke ca oricare fiinţă slabă care
se îneacă, când mâna ei întllneşte în cale braţul unui bun
înotător. Resimţea pentru Ghiristophe un amestec de simpatie şi
de invidie. Îl târl cu dxaisul la întrunirile populare şi îi făcu
cunoştinţă cu câţiva dintre şefii partidelor revoluţionare, cu care
nu se asociase dedt din pizmă pe care o resimţea pentru societate.
Căci era un aristocrat ratat. Şi suferea crunt de a fi laolaltă cu
muncitorii.
Lui Christophe, cu mult mai aproape de popor decât el – mai
ales pentru că nimic ix-u-l silea să fie – îi făcură plăcere aceste
întruniri. Discursurile îl distrau. Nu împărtăşea dezgustul lui
Olivier; era mai puţin sensibil la ridicolul vorbirii. Pentru dânsul
un guraliv făcea cât un alt guraliv. Se prefăcea că resimte un
dispreţ pentru elocvenţă în general. Dar fără să-şi dea silinţa să
înţeleagă prea bine această retorică, resimţea muzica ei prin filtrul
celui care vorbea şi a celor care îl ascultau. Puterea aceluia se
însutea prin rezonanţe în aceştia. ÎNrtai întâi, Christophe nu-l
băgă în seamă decât pe primul; avu curiozitatea să cunoască pe
câţiva dintre oratori.
Acela care avea mai multă influenţă asupra publicului era
Oasimir Joussier – un om mic de statură, brun şi străveziu, de
vreo treizeci şi cinci de ani, un tip de mongol, slab, bolnăvicios,
ochi aprinşi dar reci, părul rar, cu • ioc. Puterea lui nu constă în
mimica săracă, sacadată, arareori în armonie cu cuvintele sale –
ea consta şi mai puţin în cuvintele sale rostite răguşit şi şuierător,
cu aspi- raţiuni emfatice – ci în propria lui înfăţişare, în violenţa
certitudine pe care o emana. Nu părea că ar îngădui să poţi crede
altceva decât credea el; şi cum ceea ce gândea el era ceea ce
publicul dorea să gândească, nu întâmpina greutăţi în a se
înţelege între ei. Repeta de trei ori, de patru ori, de zece ori
lucrurile pe care publicul le aştepta; nu se obosea să bată
necontenit acelaşi cui, cu o încăpă- ţânare turbată; şi totuşi
publicul bătea, bătea împins de pildă lui, bătea până ce cuiul se
încrusta în came.
— La acest magnetism personal se adăuga încrederea pe care o
insufla trecutul său, prestigiul nenumăratelor sale condamnări
politice. Dădea impresia unei energii de nestăpânit; dar cel ce ştia
să privească desluşea în fundul sufletului său oboseala
apăsătoare, un dezgust pentru atâtea sforţări şi o furie ascunsă
împotriva destinului său. Era dintre acei oameni ale căror
cheltuieli depăşesc zi de zi veniturile lor.
Încă din copilărie, se măcina cu munca şi cu sărăcia. Făcuse
toate meseriile: muncitor sticlar, tinichigiu, tipograf; sănătatea lui
era distrusă, oftiea 11 rodea, boala îl făcea şi cadă în stări de
amară deznădejde, de neagră desperare, allt pentru cauza pentru
care lupta cât şi pentru sănătatea lui} alteori ÎI exaltă. Era un
amestec de violenţi calculată şi de violenţă bolnăvicioasă, de
politică şi de furie. Era mai mult sau mai puţin instruit; ştia
foarte bine unele lucruri, despre ştiinţă, despre sociologie, despre
feluritele meserii >pe care le practicase; dar ştia altele foarte
puţin; şi era tot atât de sigur de unele ca şi de celelalte; avea
utopii, idei adevărate, ignoranţe, avea spirit practic, prejudecăţi,
experienţă şi o ură bănuitoare faţă de societatea burgheză. Toate
acestea nu-l împiedicară de a-l primi bine pe Christophe. Orgoliul
său era măgulit că un artist de vază căuta să-l cunoască. Făcea
parte din rasa şefilor, şi oricum ar fi sucit-o, părea a fi aspru cu
muncitorii. Ou toate că dorea, cu bună-cre- dinţă, egalitatea
perfectă, o realiza mai uşor cu acei care se aflau mai sus ca el
decât cu acei care se aflau aşezaţi mai jos.
Ohristophe luă de câteva ori masa într-un mic restau- rant-
lăptărie, ţinut de un vechi coleg de-al lui Gautier, Simon, impiegat
la calea ferată, dat afară pentru participarea la grevă. Localul era
frecventat de către sindicalişti. Erau cinci sau şase, într-o sală din
fund, care dădea într-o curte interioară, strimtă şi întunecoasă,
de unde pornea spre lumină cântul nestăvilit a doi canari, închişi
într-o colivie. Joussier venea aici cu iubita lui. Frumoasa Berthe,
o fată robustă şi cochetă, cu faţa palidă, cu părul roşu, cu privirea
pierdută dar râzătoare. Ea târa după ea pe un băiat tânăr,
frumos, deştept şi încrezut, L£opold Graillot, muncitor mecanic;
estetul bandei. Cu toate că se pretindea anarhist, şi unul din cei
mai înverşunaţi duşmani ai burgheziei, avea sufletul celui mai
înverşunat burghez. De ani de zile, în fiecare dimineaţă, se adăpa
cu noutăţile erotice şi decadente ale ziarelor literare de cinci bani.
Aceste lecturi îi făuriseră o căpăţână stranie. Un rafinament
cerebral în imaginile pe care şi le făcea asupra plăcerilor se
împreuna, la el, cu lipsa totală de delicateţe fizică, cu indiferenţa
faţă de curăţenie, cu grosolănia relativă a vieţii sale. Prinsese
gustul acestui păhărel de alcool falsificat – alcoolul intelectual al
luxului, nesănătoasele excitaţii ale bogaţilor nesănătoşi. Neputând
să-şi. Găsească plăcerile în piele.
Le inocula creierului. Îţi face gura amară, îţi taie picioarele. Dar
ajungi egalul celor bogaţi. Şi îi urăşti.
Christophe nu-l putea suferi. Avea mai multă simpatie pentru
Sebastian Coquart, un electrician, care împreună cu Joussier, era
oratorul cel mai ascultat. Acesta nu se împotmolea în teorii. Nu
ştia întotdeauna încotro merge. Dar se ducea drept înainte. Era
într-adevăr francez. Un vlăjgan puternic, de vreo patruzeci de ani,
cu o figură mare şi colorată, un cap rotund, pârul roşu, o barbă
lungă, gâtul şi vocea puternice ca de taur. Foarte bun lucrător, tot
ca joussier, dar plăcându-i să râdă şi să bea. Slăbănogul de
Joussier privea la această sănătate arătoasă cu jind; şi cu toate că
erau prieteni, mocnea între ei o duşmănie ascunsă.
Stăpâna lăptăriei, Aurelie, o femeie cumsecade de vreo
patruzeci şi cinci de ani, care fusese frumoasă, care era încă
frumoasă în pofida oboselii, se aşeza printre dânşii, cu un lucru
în mână, îi asculta vorbind, cu un surâs prietenos, mişcând
buzele în timp ce ei vorbeau: strecura, când şi când, o vorbă în
conversaţie, bătând măsura cu capul, pe când lucra. Avea o fată
măritată şi doi copii de şapte şi zece ani – băiat şi fată – care îşi
făceau lecţiile pe colţul unei mese lipicioase, scoţând limba şi
prinzând şi ei, în zbor, frânturi din convorbirile care nu erau
pentru ei.
Olivier încercă să-l întovărăşească de două sau de trei ori pe
Christophe. Dar nu se simţea în largul lui printre aceşti oameni.
Christophe, care se afla într-o perioadă de inactivitate în care
spiritul a terminat o operă şi aşteaptă să se făurească una nouă,
stătea cu plăcere cu coatele rezemate pe masă, să fumeze, să bea,
să vorbească. Dar Olivier era stânjenit în instinctele sale
burgheze, în obiceiurile sale moştenite de disciplină a spiritului,
de muncă dusă cu regularitate, de timp scrupulos economisit: şi
nu-i plăcea să-şi piardă astfel atâtea ceasuri. De altfel, nu ştia
nici să vorbească, nici să bea. Olivier se afla singur cu Christophe
îi vorbea, mişcat, de datoria de a te înfrăţi cu poporul; dar când se
afla în faţa poporului, îi era cu neputinţă de a face ceva. Pe când
Christophe, care râdea de ideile lui Olivier, era, fără nicio sforţare,
fratele primului muncitor întfinit.pe stradă. Olivier resimţea o
întristare adâncă de a se simţi atât de departe de aceşti oameni.
Încerca să fie ca dânşii, să judece ca dânşii, să vorbească ca
dânşii. Dar nu putea să o facă. Vocea lui era răguşită. Învăluită,
nu răsuna ca a lor. Când încerca să întrebuin ţeze anumite
expresii de-ale lor, cuvintele i se opreau în gâtlej sau sunau
nespus de fals. Se studia, se simţea stânjenit, îi stânjenea. Şi o
ştia. Ştia că era pentru dânşii un străin şi un suspect, că niciunul
nu avea simpatie pentru el şi că atunci când plecă, cu toţii
răsuflau uşuraţi: „Uf! “Surprindea, în treacăt, priviri aspre şi
îngheţate, din acele priviri duşmănoase pe care le aruncă
muncitorii înăcriţi de sărăcie asupra burghezilor. Christophe îşi
avea probabil partea sa; dar nu vedea nimic.
Dintre toţi aceştia, singurii care erau dispuşi să se
împrietenească cu Olivier erau copiii lui Aurelie. Aceştia nu
cunoşteau desigur ura împotriva burgheziei. Fetiţa, foarte
frumoasă, pe care Olivier o dusese o dată la doamna Arnaud, era
hipnotizată de lux; simţea o încântare mută atunci când se aşeza
în jilţuri frumoase, sau când atingea rochii frumoase; avea un
instinct de femeiuşcă uşoară care aspiră să zboare din popor spre
raiul confortului burghez. Olivier nu se simţea deloc dispus să
cultive aceste predispoziţii; şi acest omagiu nevinovat adus clasei
sale sociale nu-l consola de antipatia ascunsă a celorlalţi tovarăşi.
Suferea de rea-vo- inţa lor. Avea o dorinţă atât de aprinsă de a-i
înţelege! Şi, în adevăr, îi înţelegea poate prea bine. Îi studia prea
mult şi aceasta îi supăra. Nu-i studia din curiozitate indiscretă,
dar din obiceiul său de a analiza sufletele.
Văzu repede drama ascunsă din viaţa lui Joussier: boala care îl
rodea şi crudul joc al iubitei sale. Îl iubea, era mân- dră de el, dar
era prea plină de viaţă; el ştia că o va pierde; şi era mistuit de
gelozie. Ea se complăcea în această gelozie; întărâta masculii, îi
învăluiau în ocheade; în desfrâul ei aţâţa bărbaţii cu îndârjire.
Poate că îl înşela chiar cu Graillot. Poate că îi plăcea numai să^i
lase pe ceilalţi s-o creadă. În orice caz, dacă nu o făcuse azi, o va
face, fără îndoială, mâine. Joussier nu îndrăznea să-i interzică să
iubească pe cine îi place. Nu propovăduia el oare, atât pentru
femei cât şi pentru bărbaţi, dreptul de a fi liber? Ea îi reamintea
aceasta, cu o obrăznicie ironică, într-o zi dnd o înjura. O luptă
necruţătoare se ducea în el între teoriile sale liberale şi instinctele
sale violente. După inimă, era încă un bărbat de odinioară,
despotic şi gelos; după raţiune, un bărbat al viitorului, un om
utopic. Ea, ea era femeia de ieri, femela de mâine, femeia de
totdeauna.
— Şi Olivier, care asista la acest duel ascuns, a cărui
sălbăticiune o cunoştea din experienţă, resimţea o milă
nemăsurată pentru Joussier, văzându-i slăbiciunea. Joussier
ghicea însă că Olivier citeşte într-însul; şi era departe de a fi
mulţumit de aceasta.
Mai era cineva care urmărea cu o privire înţelegătoare acest joc
al dragostei şi al urii j Aurelie, patroana. Ea vedea totul fără să
aibă aerul că vede ceva. Cunoştea viaţa. Această femeie
cumsecade, sănătoasă, liniştită, rostuită, avusese o tinereţe liberă
şi zbuciumată. Florăreasă, avusese un amant burghez; apoi mai
avusese şi alţii. Mai târziu se măritase cu un muncitor. Devenise
o mamă bună. Dar înţelegea încă toate prostiile inimii şi pricepea
tot atât de bine gelozia lui ffoussier, cât şi dorinţa „tinereţii11 de a
petrece. Şi, cu câteva cuvinte afectuoase, încerca să-i împace:
— Trebuie să fiţi înţelegători! Nu e cuminte să vă faceţi sânge
rău pentru toate prostiile…
Şi nu se miră că ceea ce spunea nu folosea la nimic.
— Nu serveşte niciodată la nimic. Trebuie întotdeauna să te
chinui…
Purta în ea frumoasa nepăsare a poporului, pe care nenorocirile
par că alunecă. Avusese partea ei de nenorociri. Cu trei luni
înainte, îi murise un fecior de cincisprezece ani, pe care îl iubea
din tot sufletul… Durere mare… Acum, era din nou harnică şi
surâzătoare. Zicea:
— Dacă te-ai lăsa dusă de gânduri, n-ai putea să trăieşti.
Şi nu se mai gândea. Nu o făcea din egoism. Nu putea lace
altfel, vitalitatea ei era prea puternică; prezentul o Obosea; îi era
cu neputinţă să se aplece spre trecut. Se mulţumea cu ceea ce
era, se mulţumea cu ceea ce va fi. Dacă revoluţia-s-ar fi produs şi
ar fi întors pe dos ceea ce era acum pe faţă, sau pe faţă ceea ce
era acum pe dos, ea ar fi ştiut întotdeauna să cadă în picioare, să
facă ce avea de făcut, ar fi fost întotdeauna la locul ei oriunde ar fi
fost aşezată. De altfel, nu avea în revoluţie decât o încredere
moderată. Credinţă nu avea în nimic. Este de prisos să adăugăm
că îi plăcea să i se dea în cărţi, în clipele sale de mari nedumeriri
şi că niciodată nu uita să-şi facă cruce atunci când trecea vreo
înmormântare. Foarte liberă şi tolerantă, avea scepticismul
sănătos al poporului din Pariş, care se îndoieşte, cu aceeaşi
uşurinţă cu care răsufli. Cu toate că era nevasta unui
revoluţionar, aceasta nu o împiedica să manifeste o ironie
maternă faţă de ideile bărbatului său şi ale partidului din care
acesta făcea parte – ca şi faţă de cele ale celorlalte partide – faţă
de rătăcirile tinereţii – ca şi ale vârstei mature. Nu se lăsa
emoţionată de orice. Dar totul o interesa.
Şi era gata oricând pentru sile bune ca şi pentru zile rete. În
rezumat, o optimistă.
— Nu trebuie să-ţi iaci sânge rău! … Totul se aranjează până la
urmă, numai dacă eşti sănătos…
Era firesc ca această femeie să se înţeleagă cu Christophe. Nu
aveau nevoie de multe cuvinte peuiru a-şi da seama că făceau
parte din aceeaşi familie. Din când în când, schimbau un surâs
plin de voioşie, în vreme ce ceilalţi discutau şi ţipau. Dar de cele
mai multe ori, râdea singură, privindu-l pe Christophe care se
lăsa prins în aceste discuţii, în care aducea mai multă patimă
decât toţi ceilalţi.
 Christophe nu băga de seamă izolarea şi stânjeneala Iul Olivier
EH nu căuta să citească ceea ce se petrecea în «sufletele
oamenilor. Dar mânca şi bea cu dânşii, râdea şi şti supăra
Oamenii nu se fereau de el, cu toate că se certau co el amarnic.
E3 nu le ascundea adevărurile. I-ar fi fost greu să spună dacă era
cu ei sau împotriva lor. Nici nu se întreba, de altfel. Nu se putea
împiedica de a dispreţui pe aceşti oameni care aveau nevoie să se
înlănţuie împreună pentru a porni la luptă; şi dacă, până la urmă,
înţelegea că ei să se supună acestei legi, această lege nu i se părea
bună şi pentru el Christophe, care altădată striga oamenilor
izolaţi t „Uniţi-vă! “avu o senzaţie neplăcută atunci când pentru
prima oară se văzu în mijlocul acestor întruniri de oameni de
treabă, amestecaţi cu alţii care erau mai puţin de treabă, toţi
umflaţi de drepturile lor, de puterea lor şi gata de a abuza de ele.
Cei mai buni dintre ei, cei pe care Christophe îi iubea, prietenii
întâlniţi în Casă, la toate etajele, nu foloseau nimic de pe urma
acestor întruniri războinice. Erau prea delicaţi sufleteşte şi prea
timizi pentru a se speria de ele; erau hărăziţi să fie striviţi, primii,
de ele. Ei resimţeau în faţa mişcării muncitoreşti ceea ce resimţea
Olivier. Simpatia lui Christophe însă mergea înspre muncitorii
care se organizau.
Christophe ura tirania asupritorilor. Urma armata muncitorilor
răzvrătiţi. Nu-şi dădea deloc seama de aceasta. Şi declară
comesenilor lui că nu era cu ei.
— Sunt artist, am datoria să apăr arta, nu trebuie s-o înrolez în
serviciul unui partid. Ştiu că în ultima vreme, scriitori ambiţioşi,
împinşi de o dorinţă de popularitate nesănătoasă, au dat un
exemplu prost. Nu mi se pare că au feervit astfel prea mult cauza
pe care o apărau; în schimb’ au trădat arta. Să salvăm lumina
înţelepciunii, iată rolul pe care îl avem noi. Să nu o amestecăm cu
luptele voastre oarbe l Cine va ţine oare lumina, dacă noi o vom
scăpa din mâini? Veţi fi oare mulţumiţi de a o găsi nevătămată,
după bătălie? Trebuiesc întotdeauna muncitori care să întreţină
focul la maşini, pe când ceilalţi se bat pe puntea vaporului.
Ceilalţi îl socoteau plăsmuitor de vorbe, spuneau că şi-a pierdut
busolă; şi îşi îngăduiau luxul de a-l dispreţui cu prietenie.
El voia să le demonstreze că muncea cât şi ei, că muncea mai
mult decât ei, şi că se temea mai puţin de muncă decât ei. Nimic
hu-l dezgusta mai mult ca sabotajul „distrugerea muncii
efectuate, trândăvia ridicată la rangul de principiu.
 . Atunci se supărau şi vorbeau cu toţii deodată. Şi tot oertându-
se, se întâmpla ea Christophe, târât de patima sa, să fie mai
revoluţionar decât ceilalţi. Oricât s-ar fi ferit de asta, la vederea
unei nedreptăţi, şi orgoliul său intelectual, şi bine- voitoarea-i
concepţie despre o lume pur estetică, hărăzită bucuriei spiritului,
toate intrau în pământ. Estetică, o lume în care opt oameni din
zece trăiesc în sărăcie, în sărăcie lucie, în mizerie fizică şi morală?
Haida de! Trebuie să fii un privilegiat fără de ruşine pentru a o
pretinde. Un artist, cum era Christophe, nu putea fi, în fundul
sufletului său, decât de partea muncitorilor. Cine are, oare, de
suferit mai mult decât muncitorul intelectual de imoralitatea
condiţiilor sociale, de inegalitatea scandaloasă a averilor? Artistul
moare de foame sau devine milionar, fără vreun alt motiv decât
capriciile modei şi ale acelora care se joacă cu ea. O societate care
îşi lasă să moară elita sau care o îneacă în aur este un monstru:
trebuie să fie distrusă. Fiecare om, de lucrează sau nu, are
dreptul la pâinea sa de toate zilele. Fiecare muncă, fie ea bună
sau rea, trebuie remunerată nu la valoarea sa reală (cine, oare,
poate fi judecătorul infailibil?) ci după nevoile legitime şi normale
ale celui ce munceşte. Artistului, savantului, inventatorului care îi
fac cinste, societatea poate şi trebuie să le asigure o pensie
îndestulătoare, ’ care să le îngăduie timpul şi mijloacele să o
cinstească mai departe. Nimic mai mult. Gioconda nu valorează
un milion. Nu este niciun raport între o sumă de bani şi o operă
de artă; opera de artă nu este nici mai presus, nici mai prejos: ea
este în afară. Nu este vorba şi o plăteşti; este vorba că artistul să
poată trăi. Daţi-i ce să mănânce ca să poată munci în pace l
Bogăţia este un prisos; este un furt în dauna celorlalţi. Trebuie
spus fără cruţare: orice om care posedă mai mult decât îi este
necesar pentru a trăi, pentru că ai săi să poatfi trăi, pentru
dezvoltarea normală a inteligenţei, este un hoţ. Ceea ce are el de
prisos le lipseşte celorlalţi. Surâdem cu tristeţe când auzim
vorbindu-se de bogăţia de nestăvilit a Franţei, de abundenţa de
averi, noi, poporul de muncitori, de lucrători, de intelectuali,
bărbaţi şi femei care, din fragedă copilărie, ne secătuim vlaga în
munci de tot felul pentru a câştiga atât cât să nu murim de
foame, şi care adesea vedem pe cei mai valoroşi dintre noi zdrobiţi
de povară – noi, aceştia care suntem forţele vii ale naţiunii; Dar
voi, voi care sunteţi îmbuibaţi de bogăţiile lumii, sunteţi bogaţi
prin suferinţele noastre, prin agoniile noastre. Aceasta n-u vă
tulbură, nu veţi duce niciodată lipsă de sofisme care să vă
liniştească: dreptul sacru al proprietăţii, sănătoasa luptă pentru
viaţă, interesele superioare ale Progresului, acest monstru
plăsmuit, acest mai bine problematic căruia i se sacrifică binele –
binele celorlalţi!
— Un lucru rămâne bina stabilit: aveţi prea mult. Aveţi prea
mult pentru traiul vostru. Noi nu avem destul. Şi noi valorăm mai
mult decât voi Dacă această inegalitate vă este pe plac, feriţi-vă ca
mâine ea să nu se întoarcă împotriva voastră!
— Astfel, patimile care îl înconjurau pe Christophe i se urcau la
cap. Apoi, se minună de aceste accese de elocvenţă. Dar nu le
dădea nicio importanţă. Îşi râdea de această excitare pe care o
atribuia băuturii. Îi părea nurhai rău cS băutura nu era mai bună
şi lăuda vinurile sale de Rin. Nu se credea legat de ideile
revoluţionare. Dar se întâmpla un fenomen ciudat: Christophe
devenea tot mai pătimaş în discuţiile sale, pe când patima
tovarăşilor săi părea, prin comparaţie, că descreşte.
Ei aveau mai puţine iluzii că dânsul. Chiar şi acei agitatori
violenţi, de care burghezia se temea, erau în fond nesiguri şi al
dracului de burghezi. Ooquart, cu râsul său de armăsar care
nechează, făcea gălăgie mare şi gesturi teribile: dar nu credea
decât jumătate din toate câte le urla {era un fanfaron al violenţei.
Vedea limpede laşitatea burgheză şi îi plăcea să o terorizeze,
arătându-se mai tare decât era; de altfel, o mărturisea fără
greutate, râzând de aceasta cu Christophe. Graillot critica totul,
tot ce trebuia să se înfăptuiască; făcea ca nimic să nu reuşească.
Joussier vorbea într-una, voia întotdeauna să aibă dreptate.
Vedea foarte clar viciul argumentărilor sale; dar se încăpăţâna
mai rău; ap fi sacrificat izbânda cauzei lui pentru orgoliul
principiilor ■ale. Dar trecea de la accese de credinţă încăpăţânată
la accese de pesimism ironic, în care judecă cu amărăciune
minciuna ideologiilor şi inutilitatea tuturor eforturilor.
Cea mai mare parte dintre muncitori îl semănau. Cădeau,
dintr-o dată, beţia cuvintelor În dezamăgire. Aveau iluui
nemăsurate; dar ele nu se bizuiau pe nimic; nu le cuceriseră, nici
nu le creaseră ei înşişi; le primiseră făcute de-a gata, prin legea
celui mai mio efort, care îi ducea, în distracţiile lor, la cârciumă
sau la şantan. Lene fără de leac de a gândi, care nu-şi găsea decât
destule scuze s este vită sleită de puteri care nu cere decât să se
culce şi să rumege în linişte hrana sa, visele sale. Dar din aceste
visuri dospite nu piai rămânea nimic decât o oboseală şi mai mare
şi impresia de mahmureală. Se înflăcărau veşnic pentru un şef şi
puţin timp după aceea ÎI bănuiau, îl dădeau la o parte. Ceea ce
este mai strict însă e că aveau dreptate: şefii erau atraşi, unul
după celălalt, de momeală succesului, a bogăţiei, a vanităţii;
pentru un Joussier, care era pus la adăpostul tentaţiei de către
ftizia care îl mistuia, de către moartea cu scadenţă scurtă, câţi
alţii nu trădau sau se plictiseau! Erau victimele plăgii care rodea,
în acele timpuri, pe oamenii politici din toate partidele:
demoralizarea din pricina femeii sau a banului (amândouă relele
erau de fapt unul singur). Se găseau în guvern ca şi în opoziţie
talente de mare clasă, oameni oare aveau în ei stofă de mari
oameni de stat (care în alte timpuri, ar fi fost chiar poate); dar le
lipsea credinţa, caracterul; nevoia, obiceiul, oboseala plăcerilor îi
enervase j ea îi silea să facă, în toiul unor mari proiecte, acte
incoerente, sau să lase dintr-o dată totul baltă şi treburile
curente, şi patria, şi cauza pentru care luptau, spre a se odihni şi
a se bucura de plăcerile vieţii. Erau destul de viteji ca să moară în
luptă; dar prea puţini dintre aceşti şefi ar fi fost capabili să moară
la datorie, fără zadarnice şarlatanisme, nemişcaţi la postul lor de
comandă, cu cârma în mână.
Cunoaşterea acestei slăbiciuni fundamentale tăia picioarele
revoluţiei. Aceşti muncitori îşi pierdeau timpul învino- văţindu-se
reciproc. Grevele lor dădeau totdeauna greş din cauza
neînţelegerilor permanente care se iscau între şefi sau între
corporaţii, între reformişti şi revoluţionari – din cauza timidităţii
profunde care se ascundea sub ameninţări lăudă- roase – din
cauza instinctului de turmă moştenit, care, la prima somaţie
legală, făcea ca aceşti revoltaţi să-şi rei^ iu- gul – din cauza
egoismului laş şi a josniciei celor care. O- fitau de revolta celorlalţi
pentru a se face binevăzuţi de -uâ- pini, cerând să li se plătească
scump credinţa lor interesată; fără să mai vorbim de dezordinea
inerentă maselor, de spiritul lor anarhic. Voiau să facă greve
corporatiste care să aibă un caracter revoluţionar; dar nu voiau să
fie trataţi drept revoluţionari. Nu aveau chef să vadă baionetele.
Ar fă vrut să scoată castanele din foc fără să se frigă. În orice caz,
ar fi dorit să le scoată cu mfna altuia.
Olivier privea, observa, şi nu se miră. Văzuse cât erau de
inferiori aceşti oameni în raport cu opera pe care pretindeau să o
înfăptuiască; dar văzuse în acelaşi timp puterea fatală care îi
împingea; şi îşi dădu seama că Chri» " tophe fără voia lui, era dus
de ape. Pe când el, care n-a® £ dorit altceva decât să se lase tsrit
de puhoi, puhoiul nu-l lua. Rămânea pe mal şi privea cum curge
apa.
Era un puhoi mare: răscolea mormane întregi de patimi, de
interese şi de credinţe, care se loveau între ele, se contopeau cu
clocote de spumă şi volburi contradictorii. Şefii erau în frunte, şi
poate că dintre toţi, cei cu cea mai puţină credinţă: crezuseră
odinioară şi erau acum ca acei preoţi pe care îi zeflemisiseră atât,
încătuşaţi în legămintele lor. În credinţa pe care o avuseseră şi pe
care erau nevoiţi să o profeseze până la sfârşitul vieţii lor. Cei mai
mulţi dintre ei credeau din întâmplare, pentru că puhoiul ducea
acum înspre aceste utopii; puteau să nu mai creadă până în
seară, dacă puhoiul îşi schimba direcţia. Alţii credeau din nevoia
ide a face ceva, din dorinţa de aventuri. Alţii încă, din exces de
logică, lipsită de bun-simţ Câţiva din bunătate. Cei iniţiaţi nu
foloseau ideile decât drept arme de luptă, luptau pentru un
salariu anumit, pentru un număr redus de ore de lucru.
Dar puhoiul care îi purta era mai cuminte decât ei toţi laolaltă;
el ştia bine unde va ajunge.
— Ce importa faptul că în clipa de faţă se spărgea de zăgazurile
lumii vechi! Olivier prevedea că revoluţia socială va fi astăzi
sfărâmată. Dar ştia tot atât de bine că ea va ajunge Ia ţelurile ei
fie prin înfrângere, fie prin victorie; căci asupritorii nu dau
dreptate jalbelor obijduiţilor decât atunci când obijduiţii îi
tnfriooşează. Şi astfel violenţa revoluţionarilor nu servea mai
puţin cauzei lor decât dreptatea cauzei lor.
’ Cu toate că organizarea socială pregătită de doctrina sindicală
constituia pentru viitor un progres relativ, Olivier du credea că
face pentru el şi pentru Christophe să-şi consume toată puterea
lor de iluzie şi de dăruire de sine ia această hătâlif» anostă care nu
va aduce o lume nouă. Speranţa lui mistirâ în revoluţie era
zădărnicită.
În mijlocul puhoaielor de interese şi de patimi murdare, privirea
şi inima’ lui Olivier erau atrase de insuliţe nkici, grupări de
credincioşi, care răsăreau kâ şi colo, ca mişte flori plutind. Pe ape.
Olivier îşi făcuse alegerea.
Cu câteva case urni departe de aceea în care locuia. Olivier, se
afla dugheana unui cârpaci, clădită ceva mal jos decât nivelul
străzii – câteva scânduri bătute unele lângă altele, ca hârtie lipită
în locul geamurilor. Ca şi ajungi, coborai trei trepte şi ca să intri
în dugheană trebuia să te apleci. Era loc doar pentru un raft cu
ciubote şi două scăunele. Toată ziua îl auzeai cântând pe
stăpânul dughenei, după tradiţia cizmarului clasic, fluieră, bătea
cuiele la tălpi, zbiera cu o voce răguşită glume puţintel sărate şi
cântece revoluţionare sau apostrofa, din colivia lui, vecinele care
treceau. O stăncuţă cu aripa frântă, care se plimba ţopăind pe
caldarâm, venea regulat să-l vadă de la portăreasa de alături. Se
odihnea pe prima treaptă a prăvălioarei şi îl privea pe cizmar. El
se oprea o clipă din lucru, pentru a-i spune vreo ghiduşie pe un
ton piţigăiat sau pentru a-i fluiera Internaţionala. Pasărea asculta
cu reculegere, stând cu ciocul în sus; când şi când îşi plecă ciocul
înainte, ca şi când ar fi vrut să salute, bătea stingă ci din aripi
pentru a-şi restabili echilibrul, apoi se întorcea dintr-o dată,
lăsând pe interlocutorul ei cu vorba în gură şi, bătând din aripa
sănătoasă şi din ciot, zbura pe spătarul unei bănci, de unde sfida
câinii din mahala. Atunci, potlogarul se apucă din nou să-şi bată
pingelele; şi plecarea auditoarei sale nu-l împiedica deloc să-şi
urmeze până la capăt «rvântarea începută.
Avea cincizeci şi şase de ani, cu faţa când veselă când
încruntată, cu ochi mici rfzători, ascunşi sub sprineene stufoase,
cu ţeasta capului cheală, circulată ca un ou deasupra unui cuib
făcut din păr, urechi păroase, o guri mare, neagră, cu mai mulţi
dinţi lipsă în faţă, care se deschidea ca un puţ când hohotea de
râs, o barbă ciufulită şi murdară, în care se scărpina cât putea cu
labele lui mari şi degetele sale cu urme negre de cremă de ghefe.
Era cunoscut în mahala sub numele de „Pere Feuillet*, zis şi
„Feuillette “, zise şi „papă la Feuiilette* – sau pur şi simplu „La
Fayette “*, ca să-l înfurie; căci bătrânul, în politică, avea idei
stacojii; tânăr de tot fusese amestecai în insurecţia Comunei,
condamnat la moarte, şi până la urmă deportat; era mândru de
amintirile sale şi asocia în resentimentele sale pe Badinguet
(Napoleon al m-îea) t pe Galliffet* şi Foutriquet (Thiers 20). Venea
regulat la întrunirile revoluţionare, era un înfocat adept de-al lui
Co- quard, pentru idealul de răzbunare pe care acesta îl
propovăduia cu o barbă atât de frumoasă şi cu voce furtunoasă
Nu lipsea la niciuna din cuvântările lui, îi sorbea cuvintele, râdea
cu gura până la urechi de toate glumele lui, spumega la
20 Thiers (Louis-Adolphe) (1797—1877), istoric şi om politic francez,
• zdrobit Comuna din Paris.
invectivele acestuia, era fericit la gândul bătăliilor în perspectivă
şi al raiului făgăduit. A doua zi. În cocioabă lui, recitea în ziar
rezumatul discursului; îl citea tare, pentru el şi pentru ucenicul
său; ca să-l guste şi mai bine, punea calfa să i-l citească şi-l
chelfănea când acesta sărea vreun rând. De aceea, nici nu prea
preda la timp comenzile luate; dar, în schimb, lucra solid: se
toceau picioarele, dar pingelele nu.
Bătrânul avea la el un nepot de treisprezece ani, ghebos,
slăbănog şi rahitic, care îi servea drept ucenio. Mama acestuia
fugise la şaptesprezece ani de acasă cu an muncitor nepriceput,
ajuns hoţ de buzunare, care fusese repede prins, condamnat şi
care dispăruse. Rămasă singură cu copilul, izgonită de ai săi, îl
crescuse pe micul Emmanuel. Răsfrânsese asupra lui dragostea şi
ură pe care o resimţea pentru amantul ei. Era o femeie cu un
caracter violent, bolnăvicios de geloasă. Îşi iubea copilul cu
patimă, 0 maltrata, apoi, dnd era “bolnav, era ca nebună de
desperare. În zilele ei cu toane, îl silea să se culce fără să-i dea să
mănânce măcar o bucată de pâine. Când îl târa după ea pe străzi,
dacă ostenea şi, nemaiputând merge înainte, se lăsa să cadă pe
jos, îl ridica printr-o lovitură de picior. Vorbea fără şir şi trecea de
la lacrimi la crize de veselie isterică. Murise. Bunicul luase
copilul, atunci În vârstă de şase ani. ÎI iubea; dar în felul lui;
adică bruftuia copilul, 11 înjura în toate chipurile, 11 trăgea de
urechi, tl plesnea de dimineaţă până-n seară pentru a-l învăţa
meseria; şi, în acelaşi timp, îl Îmbuiba cu evanghelia lui socială şi
anti- clericală. ’
Emmanuel ştia că bunicul nu era râu; dar era întotdeauna
pregătit să ridice cotul ca să se apere de o palmă; bătrânul îl
înfricoşa mai ales în serile în care chefuise. Căci „pere la Feuillette
“Îşi merita porecla: se îmbăta de două sau trei ori pe lună; atunci
vorbea verzi şi uscate, râdea, făcea pe grozavul şi totul se termina
cu câteva ghion- turi date celui mic. Mai mare huietul decât
durerea. Dar copilul era fricos, starea lui bolnăvicioasă îl făcea să
fie încă mai sensibil, avea o inteligenţă precoce şi moştenise de la
maică-sa un suflet sălbatic şi dezechilibrat. Bruftu- lelile
bunicului 11 răscoleau, ca şi ditirambele sale revoluţionare. Toate
găseau răsunet în el, la fel cum tremură mica magherniţă la
trecerea grelelor autobuze. În imaginaţia sa înnebunită se
amestecau ca zăngănitul clopotelor senzaţiile zilnice, marile lui
suferinţe de copil, jalnicele amintiri ale experienţei sale
premature, povestirile despre insurecţia Comunei, frânturi din
cursurile serale, din foiletoanele ziarelor, din cuvântările rostite la
mitinguri, cu instinctele sale sexuale, tulburi şi năvalnice, pe care
le moştenise de la ai săi. Toate acestea făureau împreună o
monstruoasă lume de vise, mlaştină în noapte, din. Care se
desprindeau doar pale de nădejdi orbitoare.
Ciubotarul îl târa pe copil la câreiumă, la Aurelie. Acolo îl
observă pe Olivier pe micul cocoşat care avea o voce de rândunică.
Printre aceşti muncitori cu care nu vorbea avusese tot timpul să
studieze figura bolnăvicioasă a copilului, cu fruntea proeminentă,
cu aerul lui sălbatic şi umilit; asistase la grosolăniile vesele care i
se spuneau şi din pricina cărora trăsăturile micuţului se
întunecau în tăcere. Văzuse cum, la unele palavre revoluţionare,
ochii lui de catifea cafenie străluceau de extazul himeric al fericirii
viitoare – această fericire care, chiar dacă ar fi urmat să se
îndeplinească, n-ar fi schimbat prea mult din firava lui soartă. În
aceste clipe, privirea îi lumina obrazul, te făcea să-i uiţi sluţenia.
Frumoasa Berthe, ea însăşi fu uimită de aceasta;! Ntr-o A î-o
spuse şi, dintr-o dată, îl sărută pe gură. Copilul tresări, se
îngălbeni de uimire, şi se azvârli îndărăt cu dezgust. Femeia nu
avu timpul să vadă acest lucru: se certa deja cu Joussier. Singur
Oli- vier, întrezări tulburarea lui Emmanuel: şi-l urmări din ochi
pe copil, care se retrăsese în umbră, cu mâinile tremurânde, cu
fruntea plecată, privind pe sub sprâncene şi aruncând fetei priviri
aprinse şi supărate. Olivier se apropie de el şi îi vorbi domol,
politicos, până îl domestici… Oât bine nu poate face o vorbă bună
unei inimi dornice de atenţii! Este o picătură de apă pe care
pământul secătuit o suge cu lăcomie. Nu fu nevoie decât de câteva
cuvinte, de un surâs, pentru ca în taina inimii sale micul
Emmanuel să se dăruiască lui Olivier şi să hotărască că Olivier
era al lui. Apoi, când îl întâlni pe stradă şi descoperi că erau
vecini, aceasta fu pentru el ca un semn misterios al destinului
care-i arăta că nu se înşelase. Pândea clipele în care Olivier trecea
prin faţa prăvălioarei, pentru a-i spune bună ziua; iar dacă se
întâmpla ca Olivier, distrat, să nu se uite la el, Emmanuel se
simţea jignit.
Resimţi o mare fericire în ziua în care Olivier intră la „pâre
Feuillette “pentru o oomandă. Comanda terminată, Emmanuel o
duse lui Olivier; îl pândise să vadă când se întoarce acasă, ca să
fie sigur că va vorbi cu el. Dar Olivier, preocupat, nu prea îl băgă
în seamă, plăti şi nu zise niciun cuvânt; copilul părea că aşteaptă,
se uita la dreapta, la stingă, pleca cu părere de rău. Olivier, cu
bunătatea lui, înţelese ce se petrecea în el; surâse şi încercă să
lege o oonversaţie, cu toată stângăcia pe care o resimţea atunci
când trebuia să vorbească cu oameni din popor. De data aceasta
însă ştiu să găsească cuvinte simple şi directe. O intuiţie a
suferinţei îl făcea să vadă în acest copil (de altfel, într-un fel cam
simplist) o mică pasăre rănită de viaţă, asemenea lui, şi care se
consolă băgându-şi capul sub aripă, chircindu-se pe beţişorul lui,
şi visând ’. A zboruri nebune spre lumină. Un sentiment
asemănător de încredere instinctivă îl apropia pe copil de el; se
simţea atras de acest suflet tăcut, care nu striga, care nu spunea
vorbe de ocară, lângă care erai la adăpostul grosolăniilor din
stradă; şi camera populată de cărţi, cuvinte magice ale veacurilor,
îi inspiră un respect religios. La întrebările lui Olivier, el
răspundea cu bunăvoinţă, cu tresăriri neaşteptate de sălbăticie
orgolioasă; dar îi lipsea puterea <! E a se destăinui. Olivier
desfăşa, cu mare băgare de seamă acest suflet întunecat şi
gângav; şi, pe nesimţite, ajunse să citească în el credinţa ridicolă
dar duioasă pe care o avea copilul în reînnoirea lumii. Nu-i veni să
râdă, ştiind că visa imposibilul şi că nu va schimba omul.
Creştinii au visat şi ei utopii; şi pentru aceasta nu au schimbat
omul. Din epoca lui Pericle şi până la aceea a domnului Fallieres
unde este oare progresul moral? … Dar orice credinţă este
frumoasă; şi când se sting acelea al căror ciclu a trecut, trebuie să
întâmpinăm pe acele noi care se aprind: niciodată nu vor fi
destule. Olivier privea cu o curiozitate înduioşată la lumina care
pâlpâia în creierul copilului. Ce stranie căpăţână! … Nu izbutea să
urmărească drumul pe care îl urma acest gând, incapabil de un
efort continuu al raţiunii, înaintând în salturi, şi care, atunci
când îi vorbeai, rămânea departe în urma ta, oprit, agăţat de o
viziune răsărită, nu se ştie cum, de un cuvânt spus cu o clipă mai
înainte, apoi ajungându-te pe neaşteptate din urmă, întrecându-
te dintr-o săritură, făcând să iasă dintr-o gândire liniştită, dintr-o
cuminte vorbă burgheză, o lume fermecată, un crez eroic şi
nebunesc. Acest suflet, care aţipea, care avea deşteptări atât de
bruşte, avea o nevoie copilărească şi puternică de optimism; şi la
tot ce i se spunea, din artă sau din ştiinţă, adăuga un sfârşit de
melodramă complezentă caie răspundea dorinţelor himerelor sale.
Olivier din curiozitate, citi copilului câteva cărţi, duminica.
Credea că îl poate interesa cu povestiri realiste, cu viaţa de zi de
zi; îi citi Amintirile din cojrilărie ale lui Tolstoi. Micuţul nu era
mirat; zicea:
— Ei da, cine nu ştie asta.
Şi nu înţelegea de ce te-ai strădui ca să descrii realitatea.
— Copilul rămâne tot copil, zicea el cu dispreţ.
— Istoria lumii nu-l interesa, ştiinţele nu-l interesau; erau
pentru el o prefaţă minunată a unui basm cu zâne: forţele
nevăzute puse în slujba omului, ca nişte spirite înfricoşătoare şi
dobori te. De ce oare trebuiau atâtea explicaţii? Când ai găsit
ceva, nu trebuie să spui cum ai găsit, ri ce ai găsit. Analiza
gândirii este un lux al burgheziei. C eea ce trebuie sufletului
poporului este sinteză, idei gata -on- struite, mai bine sau mai
rău, dar care duc la acţiune, realităţi umplute de viaţă şi
încărcate de o forţă electrică. Din literatura pe care o cunoştea, ce
ca ce 11 mişca mai mult pe Emmanuel era patosul epic al lui
Victor Hugo şi retorică întunecată a acestor oratori revoluţionari
pe care nu-i înţelegea bine, şi care, ca şi Hugo, nu se înţelegeau
totdeauna bine pe ei înşişi. Lumea era pentru el, ca şi pentru ei,
nu numai un tot coerent, format din raţiuni şi din fapte, ci un
spaţiu nemărginit, înecat în umbre şi cu lumini tremu- rinde, prin
care treceau, în noapte, mari fâlfâiri de aripi însorite. În zadar
încerca Olivier să-i împărtăşească logica burgheză. Sufletul
răzvrătit şi plictisit îi scăpa din mâini; şi se complăcea în
nesiguranţa şi ciocnirea senzaţiilor halucinate, ca o femeie
îndrăgostită care se dăruieşte cu ochii închişi.
Olivier era în acelaşi timp atras şi tulburat de ceea ce simţea la
copil atât de apropiat de sufletul lui: singurătate, slăbiciune
orgolioasă, râvnă idealistă – şi atât de deosebit; acest dezechilibru,
aceste dorinţe oarbe şi ne- stăpânite, această sălbăticie senzuală
care, nu cunoaşte binele şi răul, după cum le defineşte morala
obişnuită. Nu întrevedea, de altfel, decât o parte din această
sălbăticie. Niciodată nu fu pe deplin conştient de lumea de patimi
tulburi care clocotea în inima micuţului său prieten. Ata- vismul
nostru burghez ne-a cuminţit prea mult Nici nu mai îndrăznim să
privim în noi înşine. Dacă am povesti a suta parte din visările
unui bărbat cumsecade sau năbădăioasele porniri care străbat
trupul unei femei caste, ar fi un adevărat scandal. Să amuţească
monştrii I Să ferecăm porţile de fier! Dar să nu uităm că ei există
şi că în sufletele proaspete sunt gata, oricând, să iasă la
suprafaţă.
— Copilul avea toate dorinţele erotice care sunt considerate
drept perverse; ele puneau stăpânire pe el deodată, în rafale, şi
deveneau exasperante din pricina shiţeniei copilului, sluţenie care
îl ţinea departe de ceilalţi. Olivier nu ghicea aceasta. În faţa lui,
Emmanuel se ruşina Se molipsea de paoea adâr.că a lui Olivier.
E^mplul acestei vieţi tl îmblânzea. Copilul resimţea pentru Olivier
o dragoste violentă. Pasiunile sale înăbuşite se transformau în
visări tumultuoase: fericire umană, fraternitate socială, mira role
ale ştiinţei, aviaţie fantastică, poezie copilărească şi barbară – o
întreagă lume eroică de isprăvi, de nerozii* ’de luxură, de
sacrificii, în care voinţa lui se bâlăbânrn ca beată, în hoinăreală şi
în înfrigurare.
Nu aveau prea multă vreme pentru a se lăsa în voia acestor
visări În prăvălioara bunicului care nu stătea o clipă liniştit,
ciocănind, trăncănind de dimineaţă până seara. Dar este
întotdeauna timp. Pentru visat. CHte zile de vis nu îţi poţi făuri, în
picioare, cu ochii deschişi doar într-o clipă de viaţă I Lucrul
muncitorului se împacă destul de bine cu gândul lui intermitent.
Cugetarea lui ar urmări cu greu, fără o sforţare a voinţei, un lanţ
mai lung de raţionamente strânse între ele; dacă o face totuşi
lipseso ici şi colo câteva verigi; însă, în intervalul mişcărilor
ritmice, ideile se întreţes, imaginile răsar; gesturile ritmice ale
trupului le fac să ţâşnească, după cum foalele unei fierării fac să
ţâşnească scânteia. Gândire a poporului! Mănunchiuri de foc şi de
fum, ploaie de scânteieri care se sting, care se reaprind pentru a
se stinge din nou! Dar uneori, una dintre ele, dusă de vânt,
aprinde focul la bogatele căpiţe ale burgheziei.
Olivier izbuti ca Emmanuel să fie angajat la o tipografie. Era
dorinţa copilului; şi bunicul nu se împotrivi 1 se bucura să-l vadă
pe nepotul său mai învăţat decât era el; şi avea un oarecare
respect pentru cerneala tipografică. În această meserie nouă,
munca era mai obositoare ca în meseria vechedar în mijlocul
mulţimii de muncitori, copilul se simţea mai liber să gândească,
decât singur, în prăvălioară cu bunicul său.
Clipa cea mai plăcută era ora prânzului. Departe de valul de
muncitori care se înghesuiau la mesele mici de pe asfaltul
teraselor cafenelelor sau în cârciumile din mahala, el fugea
şchiopătând înspre o grădiniţă învecinată; şi, acolo, călare pe o
bancă, sub frunzişul unui castan, lângă un faun turnat în bronz,
care dansa cu un ciorchine în mână, îşi despacheta pâinea şi
bucata de câmat înfăşurată într-o hârtie unsuroasă; şi mânca pe
îndelete în mijlocul unui cero de vrăbiuţe. Pe pajiştea verde, mici
fântâni arteziene lăsau şi cadă ploaia lor măruntă în reţele
sfârâitoare. Într-un copao însorit, porumbei albaştri ca ardezia, cu
ochii lor rotunzi, g’. Ngureau. Şi de jur împrejur era neîncetatul
zumzet al Parisului, huruiala trăsurilor, foşnetul de mare al
paşilor, strigătele obişnuite ale străzii, îndepărtatul fluierat vesel
al unui negustor ambulant, ciocanul unui pietrar care ciopleşte
lespezile, nobilul cânt al unei fântâni – înveliş fierbinte şi aurit al
visului parizian’… $ micuţul cocoşai, călare pe banca sa, cu gura
plină, firi a se grăbi şi Înghiţi, se moleşea într-o toropeală în oare
nv-şi simţea spinarea dureroasă, nici sufletul plăpând i era
scăldat într-o fericire nedesluşită şi îmbătătoare…
„… Caldă lumină, soare al dreptiţii, care vei luci mâine pentru
noi, oare nu străluoeşti deja? Totul e atât de bun, atât de frumos I
Eşti bogat, eşti puternic, eşti sănătos, iubeşti… Iubesc, li iubesc
pe top, şi cu topi mă iubesc… Vai I Cât e de bine! Cât va fi de bine
mâine! … “
Sirenele uzinelor şuierau; copilul se trezea, îşi Înghiţea
îmbucătura, bea o gură de apă la cişmeaua învecinată şi, reintrat
în găoacea lui de cocoşat, pleca, cu pasu-l săltăreţ şi şchiop, să-şi
reia locul în tipografie, în faţa casetelor rru litere magice, care vor
scrie într-o zi Mane Thekel Phares ’-ul revoluţiei.
„P6re la Feuillette “avea un vechi prieten, Trouillot, negustorul
de peste drum. El ţinea o papetărie-mercerie în care vedeai în
vitrină bomboane roz şi verzi, aşezate în borcane, şi păpuşi de
carton, fără braţe şi fără picioare. De pe un trotuar pe celălalt,
unul pe pragul uşii, celălalt din prăvălioara sa, îşi făceau cu
ochiul, dădeau din cap şi executau diferite pantomime. Se strigau
la anumite ore, atunci când cizmarul era obosit de a bate într-una
cu ciocanul, şi când avea, sau când zicea că are crampa
profesională în fese, „La Feuillette” cu zbieretul său strident,
Trouillot cu mugetul său de viţel răguşit; şi se duceau să soarbă
un păhăruţ la cârciuma vecină. Nu se grăbeau să se reîntoarcă.
Erau nişte vorbăreţi fără pereche. Se cunoşteau de aproape o
jumătate de veac. Librarul jucase şi el frântura sa de rol în
puternica melodramă din 1871. Cine ar fi crezut aceasta privind
la omul greoi şi liniştit, eu tichia neagră pe cap, îmbrăcat într-un
halat alb, purtând o mustaţă căruntă de veteran, cu ochii pierduţi
de un albastru spălăcit, împăienjeniţi cu vinişoare roşii, sub care
pleoapele umflate tăcuseră pungi, obrajii căzuţi şi lucioşi,
întotdeauna năduşit, târând piciorul bolnav de podagră, cu
răsuflarea scurtă şi cu o senzaţie de greutate pe limbă? Dar nu
pierduse niciuna din iluziile lui de odinioară. Refugiat în Elveţia,
timp de câţiva ani, întâlnise acolo oameni de diferite naţionalităţi,
şi mai ales ruşi, care îl iniţia seră în frumuseţile anarhiei frăţeşti.
Intru acestea nu era de aceeaşi părere cu „La Feuillette “bătrân
francez partizan al violenţei şi al absolutismului în libertate. În
rest, sincer credincioşi, atât unul cât şi celălalt, revoluţiei sociale
şi unei ţări utopice, „Salente* a muncitorilor de mâine. Fiecare se
înflăcăra pentru unul dintre şefi, care întrupa idealul a ceea ce ar
fi vrut el să devină. Trouillot ţinea cu Joussier, iar „La Feuillette"
cu Coquard. Aveau discuţii nesfâr- ştie asupra părerilor în care
nu cădeau de acord, presupunând că ideile lor comune erau deja
dovedite (nu lipsea mult ca între două pahare date de-a duşca, să
le creadă chiar înfăptuite). Dintre amândoi, cfil care raţiona mai
mult era câr- paciul. Credea din raţionament; sau, cel puţin,
astfel socotea el, căci numai Dumnezeu ştie de ce speţă deosebită
era raţiunea sa! Nu ar fi putut încălţa alt picior decât al său. Era
croită numai pe măsura lui. Cu toate acestea, mai puţin expert în
raţionamente decât în încălţări, pretindea că şi mentalităţile
celorlalţi să Ce croite pe măsura raţionamentului său. Papetarul,
mai leneş, nu se ostenea să-şi demonstreze oerdinţa. Nu
demonstrezi decât un lucru de care te îndoieşti. Şi el nu se îndoia.
Veşnicul său optimism vedea lucrurile aşa precum le dorea el;
când erau altfel nici nu le vedea sau le uită. Experienţele
supărătoare alunecau pe pielea lui fără a lăsa vreo urmă.
— Erau amândoi doar doi bătrâni copii romantici, care nu
aveau simţul realităţii; revoluţia, al cărui singur nume îi îmbăta,
era pentru dânşii un basm frumos care se povesteşte şi de care
nu se ştie prea bine dacă se va petrece vreodată sau dacă s-a
petrecut Şi amândoi credeau în Umanitate-Dumnezeu, prin
transpunerea obiceiurilor lor moştenite, care îngenuncheaseră
vreme ie secole în faţa Fiului omului.
— Este de prisos să se mai spună că amândoi erau anticlericali.
’
Partea nostimă era că bietul papetar locuâa cu o nepoată de-a
lui, foarte evlavioasă, care făcea din. El tot C0 voia. Această
femeiuşcă negricioasă, grăsuţă, cu ochi vioL fnzestrată cu o
volubilitate oe păstrase încă izul accentului specific de la Marsilia
era văduva unui redactor de la Ministerul Comerţului. Rămasă
singură, fără avere, cu o fetiţă, şi pusă la adăpostul nevoilor în
casa unchiului, această burgheză plină de pretenţii nu era
departe de a crede că făcea o favoare rudei sale, negustorul, Când
vânzătoare în prăvălia să; îşi dădea aere de regină mazilită, aere
care, din fericire pentru bunul mers al afacerilor unchiului său şi
pentru clienţi, erau domolite de exuberanţa ei înnăscută.
Regalistă şi clericală, aşa cum se şi cuvenea unei persoane ca ea,
doamna Alexandrine îşi etală cu un zel indiscret sentimentele ei,
îmboldită parcă de o drăcească plăcere de a necăji pe bătrânul
păgân la care se instalase. Se înfipsese ca stăpână a casei, fiind
ca atare răspunzătoare de conştiinţele tuturor acelora care
locuiau sub acelaşi acoperământ; şi, dacă nu-l putea converti pe
unchiul său (jura că îl va convinge pe patul de moarte) ^e desfăta
până atunci cu nespusă bucurie să-l stropească pe dracul cu
agheasmă şi, pentru aceasta, ţin tu ia pe perete chipul Maicii
Domnului din Lourdes sau al sfântului Anton din Padova,
împodobea marmura de pe cămin ou statuete pioase viu colorate,
pe care le aşeza sub globuri de sticlă; iar în luna mai, luna
destinată Fecioarei Măria, instală în iatacul în care dormea fiica ei
o capelă împodobită cu mici lumânărele albastre. Nu se ştia ce
predomină în e- vlavia ei bătăioasă, afecţiunea adevărată pentru
unchiul ei pe care dorea să-l convertească, sau bucuria pe care o
resimţea în a-l necăji.
Bunul om, apatic şi puţin somnoros, o lăsa să facă ce voia; nu
îndrăznea să răspundă la provocările războinice ale înfricoşătoarei
sale nepoate; nu puteai lupta cu o limbă atât de ascuţită; şi mai
presus de toate, dorea liniştea. O singură dată se supără – când
un mic sfânt Tosif încearcă, în ascuns, să se strecoare în odaia sa,
deasupra patului; asupra acestui fapt avu însă câştig de cauză,
căd fusese pe pungtul de a. Căpăta o congestie şi nepoata se
sperie; experienţa nu mai fu repetată. Pentru tot restul, cedase,
prefăcându-se că nu vede nimic; cu toate că acest iz de sfinţenie îi
pricinuia oarecare nemulţumire, încerca să nu se gândească la
asta. Tn fond, o admira pe nepoata sa şi resimţea o oarecare
plăcere şi se lase bruftuit de ea. Şi apoi se înţelegeau de minune
afunei când era vorba să o alinte pe fetiţă, micuţa Ueine, sau
Rainette.
Avea treisprezece ani şi era mereu bolnavă. De luni de zile o
coxalgie o ţinea culcată şi captivă cu o întreagă parte a trupului
ţintuită în ghips, ca pe o micuţă Daphnis în scoarţa pomului.
Avea ochi de ciută rănită şi tenul decolorai al plantelor lipsite de
soare; un cap prea mare, pe care părul ei foarte bălan, cu firul
subţire şi foarte lins, îl făcea să pară ţi mai mare; dar o faţă
plăpândă şi expresivă, un năsuc plin de viaţă şi un surâs blajin
de copil. Evlavia mamei luase la copilul suferind şi singuratic un
caracter exaltat Ceasuri întregi spunea rugăciuni pe şirul de
mătănii de mărgean, blagoslovit de Papă; şi se oprea pentru a le
săruta cu patimă. Nu făcea mai nimic toată ziua; lucrul de mină o
obosea; madame Alexandrine nu o făcuse să-i prindă gustul De-
abia dacă citea unele fascicole nesărate şi câteva basme
miraculoase şi anoste, al căror stil pretenţios şi searbăd îi părea a
fi însăşi poezie – sau povestiri despre crime, cu ilustraţii colorate,
care apăreau în gazete, duminică, şi pe care proasta de maică-sa i
le lăsa la îndemână. Rar dacă făcea câteva ochiuri cu croşeta,
mişcând din buze, mai puţin preocupată de lucrul său decât de
convorbirea pe care o avea cu vreo sfântă, prietenă de-a ei, sau
chiar cu însuşi Dumnezeu. Căci nu trebuie să crezi că este nevoie
să fii o Ioana d’Arc pentru a avea asemenea vedenii; cu toţii am
avut Numai că, de obicei, vizitatorii cereşti ne lasă să vorbim
singuri, aşezaţi la gura sobei; şi ei nu spun nimic. Rainette nici
nu se încurca cu aceste amănunte; cel ce nu spune niciun cuvânt
consimte, după cum spune proverbul francez De altfel, avea
atâtea să le spună, că de-abia le lăsa timpul să răspundă:
răspundea ea pentru ei. Era o vorbăreaţă tăcută; moştenise de la
maică-sa o mare agerime la vorbă; dar tot acest val se prefăcea în
cuvinte lăuntrice, ca pârâul care se furişează sub pământ.
— Bineînţeles că făcea parte şi ea din conspiraţia urzită
împotriva unchiului pentru convertirea lui; şi se bucura de fiecare
locşor din casă câştigat de către spiritele luminii în lupta lor
împotriva spiritelor întunericului. Cosea medalii sfinte în
căptuşeala hainelor bătrânului său îi strecură prin buzunare o
boabă din mătănii, pe care unchiul, pentru a-i face plăcere
nepoatei, se făcea că nu o găseşte.
— Această luare în posesie a mâncătorului de preoţi de către
cele două evlavioase pricinuia, indignarea şi veselia cizmarului.
Nu mai contenea făcând glume piperate pe seama femeilor care
poartă pantaloni, şi îşi râdea de prietenul său care se lăsa pus
sub papuc. Nn prea avea de ’ «face pe grozavul, căci timp de
douăzeci de ani dusese în circă o femeie acră şi cumpătată, care îl
trata de beţiv şi în faţa căreia plecă fruntea. Se ferea să
pomenească de aceasta. Papetarul, puţin ruşinat, se apăra
molcom, cu o limbă cam îngreunată de băutură.
Rainette şi Emmanuel erau prieteni. Din fragedă copilărie, se
vedeau zilnic. Emmanuel îndrăznea numai arareori să se
strecoare în casă. Madame Alexandrine nu-l vedea cu ochi buni.
Era doar nepotul unui păgân şi el însuşi o scârbă mică de ucenic
cârpaci. Dar Rainette îşi petrecea ziua pe o canapea, lângă
fereastră, la parter. Emmanuel bătea în geamuri, trecând prin faţa
ferestrei; şi, cu nasul lipit de geam, se strâmba zicându-i bună
ziua. Vara, când ferestrele erau deschise, se oprea, cu braţele
rezemate cam sus de pervazul ferestrei; (îşi închipuia că această
poziţie îl avantaja, că u- merii săi ridicaţi prin această atitudine de
familiaritate îi ascundea infirmitatea). Rainette, care nu primea
prea multe vizite, nu se mai gândea să constate că Emmanuel era
cocoşat. Emmanuel, care se temea de fete şi simţea doar scârbă
pentru ele, făcea o excepţie pentru Rainette. Această’ mică
bolnavă, pe jumătate pietrificată, i se părea a fi ceva foarte
îndepărtat şi intangibil. Numai în seara în care frumoasa Berthe îi
sărutase gura, şi chiar în ziua următoare, el se îndepărtă de
Rainette cu o repulsie instinctivă; trecu pe lângă casă, cu capul
plecat, fără să se oprească; şi rătăcea prin depărtări sfios, ca un
câine sălbatic. Apoi se reîntoarse. Era atât de puţin femeie! … La
ieşirea de la atelier, când trecea, încercând să se facă cât putea de
mic, prin mijlocul le- gătoreselor îmbrăcate în lungile lor halate de
lucru, de parcă ar fi fost în nişte cămăşi de noapte – aceste fete
înalte şi vesele, ai’ căror ochi înfometaţi te şi dezbrăcau în treacăt
– alerga înspre fereastra Rainettei. Îi era recunoscător prietenei
sale de faptul că era infirmă; şi putea, faţă de ea, să-şi dea aere de
superioritate, şi chiar de protecţie. Îi istorisea întâmplările străzii;
şi avea grijă să-şi atribuie un rol de frunte. Câteodată, când era în
dispoziţie de curtenie, îi aducea Rainettei,. Iama, o pungă de
castane coapte, vara un mănunchi de cireşe. Iar ea îi dădea din
bomboanele acelea colorate, care umpleau cele două borcane din
vitrină;. Şi se uitau amândoi la cărţi poştale ilustrate. Erau clipe
fericite;
Uitau amândoi de sărmanele lor trupuri care ţineau ca într-o
colivie sufletele lor de copil.
Dar se întâmpla uneori să se apuce şi de discuţii, ca oamenii
mari, despre politică şi despre religie. Atunci deveneau tot atât de
proşti ca şi cei mari. Buna lor înţelegere era curmată. Ea vorbea
de minuni, de rugăciuni spuse nouă zile în şir, sau despre poze
religioase înconjurate de horbote de hârtie şi de zile de indulgenţă.
El zicea că toate acestea erau prostii şi maimuţăreli, după cum îl
auzise vorbind pe bunicul său. Dar, când la rândul lui voia să-i
povestească despre întrunirile politice unde îl dusese bătrânul, ea
îl întrerupea cu dispreţ şi îi zicea că toţi oamenii aceia erau doar
nişte beţivi. Convorbirea se înăsprea. Ajungeau să-şi vorbească
despre părinţi; îşi repetau unul pe seama mamei, celălalt pe
seama bunicului, vorbele injurioase ale bunicului şi ale mamei.
Apoi vorbeau despre ei înşişi. Căutau să-şi spună lucruri
neplăcute. Nu le era deloc greu să o facă. EL spunea cuvintele cele
mai grosolane. Dar ea ştia să găsească vorbele cele mai
usturătoare. Atunci el pleca, şi când se re- întorcea, îi istorisea că
se plimbase cu alte fete, că ele erau frumoase, că tare mai
rî&eseră împreună şi că trebuia să le întâlnească din nou
duminica viitoare. Ea nu spunea nimic; se făcea că dispreţuieşte
lucrurile pe care el le istorisea; şi apoi, dintr-o dată, se înfuria şi îi
arunca croşeta în cap, ţipându-i să plece, şi că îl ura; apoi îşi
ascundea faţa în mâini. El plecă, nu prea mândru de victorie. Îi
venea să dea la o parte micuţele mâini slabe care acopereau faţa
Rainette! Şi să-i spună că nimic nu este adevărat. Dar, din
orgoliu, se silea să nu se reîntoarcă.
Într-o zi, însă Rainette fu răzbunată.
— Era cu tovarăşii lui de atelier. Nu-l prea iubeau pe
Emmanuel, căci se ţinea deoparte şi nu prea vorbea, sau când se
hotăra vorbea prea bine, într-un fel oarecum, nevinovat de
pretenţios, ca din carte, sau mai repede ca dintr-un articol de ziar
(era doar îmbuibat de ele). În ziua aceea, se apucase să vorbească
despre revoluţie şi despre vremurile viitoare. Se înflăcărase şi era
ridicol. Unul dintre tovarăşii lui îl apostrofă cu brutalitate:
— Mal întâi de toate, de-alde tine nu avem nevoie, eşti prea slut
în societatea viitoare nu vor mai fi cocoşaţi. Cu toţii la gârlă, de
cum se nasc.
Aceste cuvinte îl făcură să se prăvălească din vârful e- locvenţei
sale. Tăcu, uluit. Ceilalţi mureau de râs. Toată după -amiaza nu
descleştă dinţii. S<» ara se întorcea acasl; se grăbea să se
reîntoarcă, pentru a se putea ascunde într-un colţ şi să sufere
singur. Olivier îl întâlni; fu mirat de faţa lui pământie.
 — Eşti necăjit. De ce?
Emmanuel nu voia să vorbească. Olivier insistă cu bunăvoinţă.
Copilul se încăpăţâna în tăcerea lui; dar bărbia îi tremura ca şi
când ar fi fost gata să plângă. Olivier îl luă de braţ şi îl duse la el
acasă. Cu toate că resimţea şi el pentru urâţenie şi pentru boală
aceeaşi repulsie instinctivă şi crudă de care nu se pot dezbăra cei
care nu s-au născut cu o inimă de surori de caritate, nu lăsa să
se bănuiască nimic:
— Te-a necăjit cineva?
— Da.
— Ce ţi-a făcut?
Băiatul îşi descărcă inima. Spuse, că era urât. Mărturisi că
tovarăşii lui spuseseră că revoluţia lor nu era făcuţi pentru el.
— Nu va fi făcută nici pentru ei, dragul meu, nici pentru noi.
Revoluţia nu se face într-o zi. Lucrăm pentru aceia care vor veni
după noi.
Copilul fu dezamăgit că revoluţia va avea loc atât de târziu.
— Nu-ţi face oare plăcere să te gândeşti că muncim pentru a
asigura fericirea a mii de băieţi ca tine, a milioane de oameni?
Emmanuel oftă <şi zise:
— Ar fi fost totuşi bine să ai şi tu parte de puţină fericire.
— Copilule, nu trebuie să fii nerecunoscător. Trăieşti în cel mai
frumos oraş din lume, în epoca cea mai bogată în minuni de tot
felul; nu eşti prost şi ai ochi buni. Gândeşte-te numai câte lucruri
sunt de privit şi de iubit în jurul tău.
Şi îl făcu atent asupra unora dintre ele.
Copilul ascultă dete din cap, şi zise:
— Da, dar vom fi mereu închişi în această piele!
— Nicidecum, vei ieşi din ea.
— De unde ştii?
Emmanuel rămase uimit. Materialismul făcea parte din crezul
bunicului; şi copilul gândea că numai bisericoşii credeau în viaţa
viitoare. Ştia că prietenul său nu era dintre aceştia şi se întreba
dacă Olivier vorbea serios. Dar Olivier, ţinându-i de mină, îi vorbi
îndelung de credinţa lui idealistă, 1 de unitatea vieţii fără de
margini, care nu are nici început, «ici sfârşit, şi ale cărei milioane
de fiinţe şi miliarde de clipe nu sunt decât razele unui acelaşi
soare. Dar toate acestea nu
i le spunea Olivier în această formă abstractă. Din instinct, pe
când îi vorbea, se adapta gândirii copilului: legendele di i
 antichitate, imaginaţiile materializate şi profunde ale străvechilor
cosmogonii li reveneau în minte; pe Jumătate râzând, pe
jumătate serios, vorbea despre matempsihoză şi despre
succesiunea formelor nenumărate prin care sufletele curg şi se
filtrează ca un izvor care trece din bazin în bazin. Amestecă în
toate acestea amintiri creştine şi imagini ale serii de vară care îi
învăluia pe amândoi. Erau aşezaţi lângă fereastra deschisă;
copilul în picioare, lângă el, cu mâna în mâna lui. Era într-o
sâmbătă seara. Clopotele bisericilor sunau. Primele rândunele
reîntoarse de puţină vreme atingeau În zborul lor zidurile caselor.
Cerul îndepărtat surâdea deasupra oraşului care se acoperea cu
umbre. Copilul îşi ţinea răsuflarea, ascultând basmul cu zâne pe
care i-l istorisea prietenul său. Şi Olivier, la rându-i, încălzit
sufleteşte de atenţia micuţului care îl asculta, se lăsa purtat pe
undele propriilor sale povestiri.
Sunt, în viaţă, clipe hotărâtoare care, precum se aprind dintr-o
dată, în noapte, în marile oraşe, luminile electrice, aprind dintr-o
dată în sufletele întunecate flacăra nemuritoare. Ajunge doar o
scânteie care să ţâşnească dintr-un alt suflet şi să transmită
sufletului care o aşteaptă focul lui Prome- teu. În acea seară de
primăvară, vorba liniştită a lui Olivier aprinse în sufletul ascuns
în micuţul trup diform, ca într-un felinar gheboşit, lumina veşnică
ce nu se mai stinge.
Raţionamentele lui Olivier nu le înţelegea, abia dacă le auzea.
Dar aoele legende, acele imagini, care pentru Olivier erau doar
poveşti, un soi de parabole, luau în Emmanuel fiinţă, deveneau
pentru el realităţi. Basmul cu zâne se însufleţea, trăia în jurul lui.
Şi viziunea pe care o încadra fereastra odăii, oamenii care treceau
pe stradă, bogaţi şi săraci, rândunelele care atingeau zidurile
caselor cu aripile lor, caii obosiţi care târau poverile, şi pietrele
caselor care absorbeau umbrele înserării, şi cerul pălind În oare
murea lumina – toată lumea din afară se întipări dintr-o dată în
el, ca o sărutare. Nu fu decât o străfulgerare. Apoi totul se stinse.
Se gândi la Rainette şi spuse i
— Dar cei care se duc la biserică, cei care cred în Dumnezeu
sunt cu toate astea nişte ţâcniţi 1
Olivier surâse:
— Cred – zise el – oa şi noi. Credem cu toţii acelaşi lucru.
Numai că ei cred mai puţin decât noi. Sunt oameni care, pentru a
vedea lumina, au nevoie să-şi închidă obloanele şi să-şi aprindă
lampa, tl pun pe Dumnezeu într-un om. Noi avem ochi mai ageri.
Dar totuşi, iubim cu toţii a- ceeaşi lumină.
Micuţul se întorcea acasă pe străzile întunecoase pe care nu se
aprinseseră încă lămpile de gaz ’aerian. Cuvintele lui Olivier roiau
în capul său. Îşi spunea că este o cruzime să-ţi râzi de oameni
pentru că au o vedere proastă sau pentru că sunt gheboşi. Şi se
gândea la Rainette care avea ochi atât de frumoşi: şi se gândea că
aceşti ochi, el îi făcuse să plângă, Acest gând îi fu de nesuferit. Se
întoarse pe drumul pe care venise şi se duse la casa papetarului.
Fereastră era încă întredeschisă; îşi strecură uşor capul şi zise cu
o voce joasă i
— Rainette…
Ea nu răspunse.
— Rainette! Îţi cer iertare.
Vocea lui Rainette spuse din umbră:
— Răutate ce eşti, nu te pot suferi.
— Iartă-mă, zise el din nou.
Apoi tăcu. Puţin mai târziu, dintr-un nestăvilit avânt, zise cu
voce şi mai joasă, tulburat, puţin ruşinat:
— Rainette, ştii, cred şi eu în Dumnezeii mei, ca şi tine.
— Adevărat?.
— Adevărat.
O spunea mai mult din bunătate. Dar după ce o spusese, o
credea şi el puţin.
Tăcură. Nu se vedeau. Afară, ce noapte frumoasă! Micuţul
schilod şopti:
— O să fie bine după ce o să murim! …
Se auzea răsuflarea uşoară a Rainettei.
Mai zise:
— Noapte bună, broscuţă mică.
Şi vocea înduioşată a Rainettei răspunse:
— Noapte bună.
Plecă- uşurat. Era mulţumit că Rainette îl iertase. Şi totuşi, în
fundul sufletului, nu-i displăcea lui, care era calul de bătaie al
tuturor, ca un altul să sufere din pricina lui.
Olivier se reîntoarse în bârlogul său. Christophe nu în- târzie
mult ca să facă la fel. Fără îndoială, locul lor nu era în mijlocul
mişcării sociale revoluţionare. Olivier nu se putea înrola în
rândurile acestor luptători. Şi Christophe nu voia să o facă.
Olivier se îndepărta de ea, în numele sărmanilor obijduiţi.
Christophe, în numele puternicilor independenţi. Dar cât de mult
s-ar fi retras ei unul la provă, celălalt la pup», erau totuşi
îmbarcaţi cu toţii pe acelaşi vas, care purta pe el întreaga armată
a muncitorilor şi societatea întreagă. Christophe, liber şi sigur de
voinţa sa, privea cu un interes provocator coaliţia proletarilor; îi
plăcea să se cufunde în această clocitoare în care fierbeau
aspiraţiile poporului! Asta
11 destindea: ieşea de acolo mai puternic şi mai împrospătat.
Continua să-l vadă pe Coquard şi lua, din când în dnd, mesele la
Aurelie. O dată acolo, nu se mai stăpânea, dădea frâu liber firii
sale fantastice: paradoxul nu-l speria; şi resimţea o plăcere
drăcească să împingă pe interlocutorii săi până la limitele
consecinţelor principiilor lor absurde şi sălbatice. Nu puteai şti
niciodată dacă vorbea serios sau nu: căci se înflăcăra vorbind şi
uită de intenţia lui paradoxală de la început. Artistul se lăsa
ameţit de beţia celorlalţi. Într-una din acele clipe de emoţie
estetică, improviză în odaia din fundul localului lui Aurelie un
cântec revoluţionar care, odată învăţat, se răspândi chiar de a
doua zi printre grupările de muncitori. Se compromitea. Poliţia îl
supraveghea. Manousse, care avea oamenii săi chiar în inima
duşmanilor, fu înştiinţat de aceasta prin unul dintre prietenii lui,
Xavier Bemard, tânăr funcţionar la prefectura poliţiei, care se
ocupa puţin şi de literatură şi care se pretindea înnebunit de
muzica lui Christophe (căci diletantismul şi spiritul anarhic se
strecura- seră până şi printre câinii de pază ai celei de-a treia
republici).
Krafft al dumneavoastră e pe punctul de a juca un joc cam
periculos, îi spusese Bernard. Face pe grozavul, acolo. Ştim noi ce
trebuie să credem despre el; dar cei sus-puşi n-ar fi supăraţi să
prindă în laţ pe un străin – cu atât mai mult pe un neamţ – în
toată această amestecătură revoluţionară; este mijlocul clasic
pentru a desconsidera partidul şi pentru a-l discredita. Dacă
prostănacul ăsta nu bagă de seamă, o să fim nevoiţi să-l arestăm.
C’am plicticos! Dă-i de ştire!
Manousse îl preveni pe Christophe. Olivier îl rugă fierbinte să
fie prevăzător. Christophe însă nu luă lucrurile În serios.
— L, aşa! — Zicea el – fiecare dintre e! Ştie că nu sunt
periculos. Am şi eu dreptuj să mă distrez! Îi iubesc pe aceşti
oameni, muncesc ca şi mine, au, ca şi mine, un crez. E drept că
nu este acelaşi, că nu facem parte din aceeaşi tagmă… Foarte
bine! Ne vom bate deci. Nu-mi displace deloc! … Ce vrei? Nu pot
sta ca tine, ghemuit în găoacea mea. Mă înăbuş printre burghezi.
Olivier, care nu avea plămâni atât de lacomi, se simţea bine în
căsuţa lui strimtă şi în societatea liniştită a celor două prietene
ale lui, cu toate că una dintre ele, doamna Arnaud, se ocupa
acum cu sârguinţă de operele de binefacere, şi că cealaltă, Cecile,
era prinsă mai tot timpul de îngrijirile care trebuiau date
copilului, până într-atât că nu mai vorbea decât de el şi cu el, pe
acel ton ciripit şi prostesc, care încearcă să se moduleze după acel
al păsărelei şi să-l schimbe dintr-un cântec inform în vorbire
omenească.
Din trecerea sa printre muncitori, îi rămăseseră doar două
cunoştinţe. Doi independenţi, ca şi dânsul. Unul, Gue- rin, era
tapiţer. Lucra după chef, fără continuitate, dar cu dibăcie. Îşi
iubea meseria, avea pentru obiectele de artă un gust înnăscut,
dezvoltat prin observaţii, prin munca lui specifică, prin vizitele
făcute prin muzee. Olivier îi dăduse să-i repare o mobilă de stil;
lucrul era greu de efectuat şi lucrătorul îl făcuse cu dibăcie; îşi
dăduse osteneală pentru a reuşi şi pierduse şi destul timp; nu-i
ceru lui Olivier decât un preţ modest pentru lucrarea terminată,
atât era de fericit că izbutise. Olivier, intere. Sându-se de el, îl
descusu cu privire la viaţa lui şi căută să afle ce gândea despre
mişcarea muncitorească. Guerin nu gândea nimic despre ea; nici
nu-şi bătea capul. Nu făcea parte din clasa lor socială. Nu făcea
parte din nicio clasă socială. Era el însuşi. Citea puţin. Toată
formaţia lui intelectuală se efectuase prin simţuri; prin ochi, prin
mină, prin bunul gust înnăscut în adevăratul popor al Parisului.
Era un om fericit. Acest tip de om nu s^ găseşte arareori în mica
burghezie muncitorească care este una din rasele cele mai
deştepte ale naţiunii; căci ea este aceea care întruneşte echilibrul
sănătos al muncii manuale cu activitatea sănătoasă a minţii.
Cealaltă cunoştinţă a lui Olivier era mai originală: un fac*tor pe
rare îl chema Hurteloup. Bărbat frumos, înalt, cu ochi de culoare
deschisă, cu barbă mică şi mustăţi blonde, cu un aer prietenos şi
vesel. Într-o zi, aducând o scrisoare recomandată intrase în odaia
lui Olivier. Şi. Pe rând Olivier iscălea, el f&cu înconjurul
bibliotecii, cu nasul înfipt în titlurile cărţilor:
— Hei! — Făcu el – îi aveţi pe clasici…
Apoi adăugă:
— Eu colecţionez hârţoage care vorbesc de istoria Bur- gundiei.
 — Eşti din Burgundia?
„Burghinion sărai De sabie agăţat.
Cu barba ţficălie Ai burghinioni o mie! “
Răspunse râzând factorul. Sunt din ţinutul Avallon. Am acte
ale familiei care datează din 1200 şi ceva…
Olivier, intrigat, voi să afle mai multe. Hurteloup nu dorea
nimic mai mult decât să vorbească. Făcea parte în adevăr din una
din cele mai vechi familii ale Burgundiei. Unul dintre strămoşii lui
luase parte la cruciada lui Filip August; altul fusese secretar de
stat sub Henric al II-lea. Decăderea familiei începuse încă din
secolul al Xll-lea. În timpul Revoluţiei, familia ruinată se
prăbuşise şi se înfundase în mijlocul poporului. Acum se ridica la
suprafaţă, prin munci cinstită, prin puterea fizică şi morală a
factorului Hurteloup, şi prin credinţa lui faţă de originea sa.
Plăcerea lui cea mai mare era să strângă documente istorice şi de
genealogie, car* aveau legături cu ai săi sau cu ţinutul lor de
baştină. În orele sale libere, se ducea la Arhivele Statului, unde
copia documente vechi. Când nu înţelegea prea bine, cerea
lămuriri unora dintre clienţii săi care făcuseră studiile la
Sorbonna sau la Ecole des Charles. Strălucita sa ascendenţă nu-i
sucise capul; vorbea despre ea, râdea, fără pic de amărăciune
pentru soarta potrivnică. Avea în el o veselie nepăsătoare şi
sănătoasă care îţi făcea plăcere. Şi Olivier, privindu-l, se gândea la
acest misterios du-te-vino din viaţa raselor, care curge din plin
timp de secole, care apoi timp de secole se ascunde sub pământ,
pentru a izvorî din nou după ce a supt din pământ noi energii.
Poporul li apărea ca un rezervor nemăsurat de mare în care se
pierd fluviile trecutului
£ din care se nasc fluviile viitorului; acestea, sub lui alt aume,
sunt de cele mai multe ori aceleaşi.
Guerin şi Hurteloup Îi plăceau; dar nu-i puteau alcătui
• societate; între el şi ei, prea puţine subiecte de conversaţie.
Micuţul Emmanuel 11 preocupa mai mult; venea la dânsul
aproape în fiecare seară. De la convorbirea care îl fermecase se
produsese În copil o revoluţie. Se înfundase În citit cu râvnă de a
cunoaşte. Când scotea nasul din cărţi, era ea uluit. Părea mai
puţin deştept decât înainte; de-abia vorbea; Olivier nu reuşea să-i
smulgă decât răspunsuri monosilabice Ia întrebările pe care i le
punea. Emmanuel nu răspundea decât prostii. Olivier se
descuraja; căuta să nu arate nimic din cele ce simţea; dar credea
 că se înşelase şi că băiatul era complet tâmpit. Nu percepea
formidabila zămislire de înfrigurată asimilare care se opera în
acest suflet. Era un prost pedagog, în stare mai curând să arunce
la întâmplare pe câmpii seminţe roditoare, decât să plivească
pământul sau să tragă brazdă. — În prezenţa lui Christophe
tulburarea lor creştea. Olivier se simţea stânjenit să i-l arate lui
Christophe pe protejatul său; îi era ruşine de prostia lui
Emmanuel, care faţă de Christophe devenea covârşitoare. Copilul
se închidea atunci într-o tăcere îndărătnică. Îl ura pe Christophe
numai pentru că Olivier îl iubea; căci nu îngăduia ca un altul să
ocup» vreun loc în inima dascălului său. Nici Christophe şi nici
Olivier nu bănuiau dragostea mistuitoare şi geloasă care îl rodea
pe acest copilandru. Şi totuşi Christophe trecusr prin aceasta,
odinioară! Dar nu se recunoştea în această fiinţă, turnată dintr-
un alt metal că acela din care se simţea el turnat. În acest
amalgam întunecat de eredităţi nesănătoase, totul – dragostea şi
ura, ca şi geniul care mocneşte – are o altă rezonanţă.
Se apropia ziua de întâi mai.
Un freamăt de îngrijorare plutea deasupra Parisului. Aşa-zişii
viteji de la C.G.T. Ajutau la răspândirea lui. Ziarele anunţau că în
fine ziua aşteptată sosise, oonvocau miile de muncitori şi aruncau
vorbe înspăimântătoare care atingeau pe burghezi în punctul lor
cel mai sensibil: în burtă… Feri ventrem21 căci îi ameninţau cu
greva generală. Parizienii, speriaţi, plecau la ţară sau făceau
provizii ca pentru un asediu. Christophe îl întâlnise pe Canet, în
automobilul său, cărând cu el două şunci şi un sac de cartofi; era
scos din fire; nu mai ştia bine din ce partid politic făcea parte; era,
rând pe rând, vechi republican, regalist şi revoluţionar. Vestitul
său cult al violenţei nu mai era decât o busolă înnebunită, al cărei
ac sărea de la nord la sud şi de la sud la nord. În public, ţinea
isonul palavrelor prietenilor săi, dar ar fi optat în petto22 pentru
primul dictator venit care ar fi dat afară cu măturoiul acest
spectru roşu.
Christophe râdea de această laşitate universală. Era convins că
nu se va întâmpla nimic. Olivier era mai puţin sigur de asta. Din

21 Săraţi este porecla- burghezilor din Evul mediu cînd Burgundia era regiunea principală din care se
extrăgea sarea în Franţa.
22 In sinea lui (in limba latină).
1
Bătăioşi, palavragii şi lăudăroşi (este o referire la cadeţii gas- coni din piesa Cyrano de Bergerac de Edmond
Rostand, celebri prin- tr-un cuplet care le atribuie aceste trăsături).
' Eroul spiritual şi nobil din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, cu care K. Rolland este cam nedrept.
originea sa burgheză, îi rămăsese ceva din acel tremur veşnic pe
care îl resimte burghezia la amintirea şi în aşteptarea revoluţiei.
— Haida de! — Zicea Christophe – poţi să dormi în pace. N-o să
fie mâine revoluţia ta! La toţi vă este frică. Frica de lovituri… Se
simte peste tot. Se simte la burghezi, se simte în popor, din toată
naţiunea, din toate naţiunile occidentului. Nu mai avem destul
sânge, ne este frică să-l pierdem şi pe cel care ne-a rămas. De
patruzeci de ani încoace, totul se petrece numai în cuvinte.
Priveşte numai la faimoasa voastră Afacere Dreyfus! Nu aţi ţipat
oare voi destul: „Moarte! Sânge! Măcel! U… O, voi, cădeţi ai
Gasco- niei1! Ce de mai scuipat şi câtă cerneală! Dar oare câte
picături de sânge?
— Nu te încrede, spunea Olivier. Această frică de sânge vine din
tainicul instinct care şopteşte că, după prima picătură de sânge
vărsată, fiara se va dezlănţui; masca civilizaţiei va cădea şi bruta
îşi va arăta botul cu colţi fioroşi; numai Dumnezeu ştie cine o va
mai putea încătuşa. Fiecare şovăie în faţa războiului; dar când
războiul va izbucni, va fi îngrozitor…
Christophe ridica din umeri şi spunea că nu degeaba această
epocă avea drept eroi pe Cyrano oel lăudăros2 şi pe i ocoşelul
fanfaron, Chantecler23 – eroi mincinoşi.
Olivier dădea din cap. EU ştia că în Franţa lauda este începutul
acţiunii. Cu toate acestea, pentru întji mai, nu credea meii mult
decât Christophe în revoluţie: prea mult fusese ea anunţată şi
guvernul prea îşi luase toate măsurile de apărare. Puteai uşor să-
ţi închipui că strategii insurecţiei vor amâna bătălia pentru un
moment mai prielnic.
În a doua jumătate a lunii aprilie, Olivier se îmbolnăvi de gripă;
această boală îi revenea cam în fiecare cin la aceeaşi dată, şi
trezea în el o bronşită veche. Christophe se instală la el pentru
două sau trei zile. Boala fu destul de uşoară şi trecu repede. Dar
ea îi pricinuise lui Olivier, ca de obicei, o oboseală morală şi fizică
ce mai persistă încă câteva zile după ce scăzuse temperatura
Stătea întins în pat ore întregi, fără să aibă chef să se mişte şi îl
privea pe Christophe care îi întorcea spatele lucrând la masa lui
de lucru.
Christophe se afunda în lucrul lui. Când obosea scriind, se
scula dintr-o dată şi se aşeza la pian; nu cânta atunci ceea ce
23 Chantecler, o lucrare alegorică a lui Edmond Rostand. avţnd drept eroi animale care simbolizează pasiunile şi
cusururile omeneşti.
scrisese, ci Ceea ce îi venea în gând. Se petrecea un fenomen
straniu: în vreme ce ceea ce scria era conceput într-un stil care
reamintea de operele sale – anterioare, ceea ce cânta părea a" fi
conceput de un alt om. Era o lume cu suflare greoaie şi cu ritm
neregulat. Era în ea o rătăcire, o incoerenţă violentă sau frântă
care nu reamintea cu nimic logica puternică ce domnea în restul
muzicii sale. S-ar fi zis că aceste improvizaţii necugetate care se
furişau scăpând de sub privirile conştiinţei, care ţâşneau mai
mult din carne decât din gândire, ca un urlet de animal, dădeau
în vileag un dezechilibru al sufletului, o furtună care se pregătea
în străfundul viitorului. Christophe nu bănuia nimic; dar Olivier
asculta, îl privea pe Christophe şi era oarecum îngrijorat. În
starea lui de slăbiciune, avea un straniu simţ de pătrundere
îndepărtată: percepea lucruri pe care ceilalţi nu le puteau vedea.
Christophe, trântind un ultim acord, se opri din cântat, năduşit
şi uluit; roti în jur ochii săi încă tulburi, întâlni privirea lui Olivier,
începu să râdă, şi se reîntoarse la masa de lucru. Olivier întrebă:
— Ce-ai cântat, Christophe?
— Mai nimic, zise Christophe. Tulbur apa ca să atrag peştele
— Ai să scrii asta?
— Asta? Care asta?
— – Ce-ai spus.
— Ce-am spus nu-mi mai amintesc.
— Dar la ce te gândcai?
— Nu mai ştiu, zise Christophe, treeindu-şi mâna pe frunte.
Şi reîncepu să scrie. Tăcerea se aşternu din nou în odaia celor
doi prieteni. Olivier îl privea într-una pe Christophe. Christophe
simţea această privire; şi se Întoarse. Ochii lui Olivier îl învăluiau
ou atâta afecţiune!
— Leneşule! Zise el vesel.
Olivier oftă.
— Ce ai? Întrebă Christophe.
— Vai! Christophe I Când te gândeşti că stnt atâtea lucruri în
tine, aici, atât de aproape de mine, atâtea comori pe care le vei
împărţi altora şi din care eu nu voi avea nicio părticică.
— Eşti nebun? Ce-ţi veni?
— Ce va fi oare viaţa ta? Prin ce primejdii, prin ce încercări vei
mai trece tu oare? … Aş vrea şi fiu cu tine. _ N-am să mai văd
nimic din toate astea. Voi rămâne propteşte în drum.
— Prost, fără îndoială că eşti. Dar crezi tu, oare, ci dacă chiar ai
dori-o, te-aş lăsa eu în drum?
— O să mă uiţi zise Olivier.
Christophe se sculă şi se duse să se aşeze pe pat lângă Olivier;
îi luă mâinile umezite de năduşeala slăbiciunii. Gulerul de la
cămaşă se deschise; se vedea pieptul slab, pielea • ubţire şi
întinsă ca un văl, pe care o adiere de vânt îl umfifi şi îl poate rupe.
Degetele puternice ale lui Christophe închiseră gulerul cu
neîndemânare. Olivier se lăsa alintat.
— Scumpul meu Christophe! — Zise el duios— am avut parte
totuşi de o mare fericire În viaţa mea!
— Ei, asta-i! Ce sunt ideile astea? Spuse Christophe. Eşti tot
atât de sănătos ca şi mine.
— Da, mai zise Olivier.
— Atunci de ce spui atâtea prosii?
— Greşesc îngăimă Olivier ruşinat şi surâzind. Gripă asta m-a
abătut.
— Trebuie să te scuturi. Haide! Scoală-te.
— Nu chiar acum. Mai târziu.
Rămase gânditor. A doua zi se sculă. Dar numai pen «-\ru ca
să gândească la gura sobei.
Aprilie era destul de călduros, dar ceţos. Prin vălul călduţ al
ceţii argintii, tinerele frunze verzi îşi desfăşurau gogoşii şi păsărele
nevăzute proslăveau soarele ascuns. Olivier depăna fusul
amintirilor. Se revedea copil ta trenul care îl ducea din micul său
oraş, prin ceaţă, împreună cu mama lui care plângea. Antoinette
stătea singură în celălalt capăt al vagonului… Profiluri gingaşe,
peisaje fine i» e perindau prin faţa ochilor. Versuri frumoase
veneau de la sine să-şi înşire silabele şi ritmurile lor sonore. Era
lângă masa lui de lucru, nu avea decât să Întindă braţul ca să la
creionul şi să însemne aceste viziuni poetice. Dar îi lip- ■ea voinţa
i era obosit; ştia că miresmele visurilor se vor evapora de cum va
voi să le fixeze. Întotdeauna se in- tâmpla astfel t ce avea mai bun
în el rămânea neexprimat; gândul lui era o vâlcea plină de flori;
dar nimeni nu se putea plimba prin ea; şi de cum culegeai florile,
ele se fi ofileau. Doar câteva dintre ele putuseră, lâncezind, să
supravieţuiască; câteva firave nuvele, câteva plachete de poezii
care răspândeau miresme dulci dar deja în agonie. Această
neputinţă artistică fusese timp îndelungat cea mai mare durere a
lui Olivier. Se simţi atâta viaţă în tine pe care să nu o poţi salva!
… — Acum se resemnase. Florile nu au nevoie să fie văzute ca să
înflorească. Sunt cu atât mai frumoase în câmpiile în care nu le
culege nicio mână. Fericite, câmpiile înflorite care visează la soare!
— Soare nu prea era; dar visările lui Olivier înfloreau astfei mai
bine. Câte poveşti triste, duioase, fantastice nu îşi istorisi el în
acele zile! Veneau nu se ştie de unde, pluteau ca norii albi pe cer,
vara, se topeau în aer, altele se succedau; cerul era plin de ele.
Câteodată cerul rămânea gol; în lumină, Olivier amorţea, până în
clipa când din nou alunecau, cu aripile lor desfăcute, făcutele
nave ale visului.
Seara venea micuţul cocoşat. Olivier era atât de plin de
poveştile sale încât îi istorisi una, surâzător şi îngându- rât. De
câte ori nu vorbea astfel, privind drept înainte, fără ca băiatul să
sufle vreun cuvânt! Până la urmă, uita că micuţul era acol#!..
Christophe, care sosi o dată la mijlocul povestirii, impresionat de
frumuseţea ei, îl rugă pe Olivier să reînceapă basmul. Olivier
refuză.
— Sunt şi eu ca tine – zise el – nu-l mai ştiu
— Nu-i adevărat, spuse Christophe; tu eşti un drao de franţuz
care ştie întotdeauna tot ce spune şi tot ce face, şi care nu uită
niciodată nimic.
— Din păcate! Făcu Olivier.
— Reîncepu, atunci.
— Mă oboseşte. La ce bun?
Christophe era supărat.’
— Nu e bine, zise el. La ce-ţi mai serveşte gândirea 1 Ceea ce ai
tu arunci. Este pierdut pentru totdeauna.
— Nimic nu este pierdut, spuse Olivier.
Micul ghebos ieşi din nemişcarea în care stătuse tot timpul
povestirii lui Olivier – întors spre geam, cu ochii pierduţi, ou faţa
cruntă, cu un aer ostil, fără ca să poţi ghici la ce se gândea. Se
sculă şi spuse s
— Vi fi frumos mâine.
— Fac prinsoare – zise Christophe – că nici măcar nu te-a
ascultat.
— Mâine, de întâi mai, urmă Emmanuel a cărui faţă
morocănoasă se lumină.
— Asta e povestea lui, spuse Olivier. O să mi-o istoriseşti
mâine.
— Prostii, zise Christophe.
A doua zi, Christophe veni să-l ia pe Olivier pentru a face o
plimbare prin Pariş. Olivier era vindecat; dar resimţea totuşi
oboseala lui stranie; nu ţinea să se plimbe; simţea o teamă
lăuntrică nelămurită, nu-i plăcea să se amestece cu mulţimea.
Inima şi gândul îi erau puternice, dar trupul slăbănog. Îi era frică
de gloată, de încăierări, de orice brutalitate; ştia prea bine că era
făcut pentru a fi victimă, fără să poată, fără să vrea să se apere;
căci îi era tot atât de groază să facă pe alţii să sufere cât îi era de
groază de propria lui suferinţă. Trupurile bolnăvicioase fug mai
mult de suferinţa fizică decât cele sănătoase, pentru că o cunosc
mai bine şi pentru că imaginaţia lor le-o reprezintă mai imediată
şi mai sângerândă. Olivier roşea de această laşitate a trupului său
pe car* o contrazicea stoicismul voinţei sale şi se silea să i se
împotrivească. Dar, în dimineaţa aceea, orice contact cu oamenii
îi era neplăcut, ar fi vrut să rămână închis la el acasă toată ziua.
Christophe îl dojeni, îşi râse de el, vrând cu orice preţ să-l facă să
iasă din casă pentru a-l smulge amorţelii în care se complăcea de
zece zile nu ieşise la aer. Olivier se făcea că nu aude. Christophe
zise i
— Bine, mă duc fără tine. Mă duc să văd faimosul lo* Întâi mai.
Dacă nu mă întorc deseară, să ştii că m-au băgat la dubă.
Şi plecă. Olivier îl ajunse din urmă. Nu voia să lasă pe prietenul
său să meargă singur.
Puţină lume pe străzi. Câteva tinere lucrătoare gătite cu câteva
fire de mărgăritar. Muncitorii în haine de sărbătoare care se
plimbau alene. La colţuri de stradă, pe lângă gările de metro,
agenţi de poliţie, pâlcuri-pâlcuri, stăteau ascunşi. Porţile de fier
ale grădinii publice Luxemburg erau ferecate. Timpul era tot
călduţ şi ceţos. Era atâta vreme de când nu se mai arătase
soarele! … Cei doi prieteni mergeau la braţ. Vorbeau puţin; se
iubeau mult. Câteva cuvinte evocau lucruri intime din trecut. În
faţa unei primării, se opriră pentru a se uita la barometru, care
avea tendinţa să se urce.
— Mâine – spuse Olivier – voi vedea soarele.
Erau foarte aproape de casă în care locuia Cecile. Se gândiră să
se oprească pentru a săruta copilul.
— Nu, la întoarcere.
Pe celălalt mal al Senei începură să întâlnească mai multă
lume. Trecători paşnici, feţe şi haine de duminică; gură-cască cu
copii de mână, muncitori care hoinăreau. Doi sau trei dintre ei
purtau la butonieră răsura roşie; aveau, aerul inofensiv; erau
revoluţionari care se străduiau să fie revoluţionari, ’ simţeai în ei o
inimă optimistă care se mulţumea cu cele mai mărunte prilejuri
de fericire; dacă timpul era frumos sau doar destul de frumos, în
această zi liberă, ei erau recunoscători… nu prea ştiau bine cui…
la tot ce îi înconjura. Mergeau fără să se grăbească, mulţumiţi,
privind la bobocii pomilor, la rochiile fetiţelor care treceau; şi
spuneau cu mândrie i
— Numai la Pariş poţi vedea copii atât de bine îmbrăcaţi.
Christophe râdea de faimoasa insurecţie prevăzută… Oameni
cumsecade! … Îi iubeai, dar îi şi dispreţuiai un pic.
Cu cât înaintau, cu atât mulţimea se îndesa. Figuri suspecte,
străvezii, mutre de bandiţi se furişau prin mulţime, la pândă,
aşteptând ceasul şi prada de înghiţit. Mocirlă fusese răscolită. La
fiecare pas, gârla devenea mai tulbure. Acum se scurgea, groasă.
Ca nişte băşici de aer venind de la fund şi care urcă spre
suprafaţa unsuroasă a apei, voci ce se strigau, fluierături,
strigătele negustorilor ambulanţi străpungeau freamătul acestei
mulţimi şi făceau să se întrevadă straturile ei suprapuse. La
capătul străzii, lângă restaurantul lui Aurelie, se auzea un zgomot
de zăgaz. Mulţimea se spărgea de stăvilarul poliţiei şi al armatei.
În faţa obstacolului, formaseră o masă densă care huiduia,
fluieră, cânta, râdea, cu viitori vrăjmaşe… Râsul poporului, unicul
fel de a manifesta miile de sentimente obscure ce nu-şi pot găsi
exprimarea prin cuvinte! …
Această mulţime nu era îndârjită. Nu ştia bine ceea ce voia. Şi,
aşteptând să afle, petrecea. – În felul ei, bineînţeles, nervos,
brutal, dar încă fără răutate. – Împingea fi se lăsa împinsă,
insulta agenţii de poliţie; oamenii se strigau între ei. Dar cu cât
trecea timpul, se încălzeau. Cei care veneau din urmă, pierzând
răbdarea deoarece nu vedeau nimic, erau cu atât mai întărâtaţi
cu cât pentru ei primejdia era mai mică, apăraţi fiind de scutul
omenesc pe care îl aveau în faţă. Cei din faţă, stâlciţi între cei ee
împingeau şi cei care se împotriveau, erau cu atât mâi exasperaţi
cu dt situaţia lor devenea mai primejdioasă; puterea şuvoiului
care îi împingea făcea să crească însutit propriile lor puteri. Şi cu
toţii, pe măsură oe se simţeau strânşi mai aproape unul de
celălalt, simţeau, ca şi vitele, căldura turmei care le pătrundea în
piept şi în şale; fi le părea că nu mai formează decât un singur
bloc; şi fiecare dintre ei era toată mulţimea, şi fiecare dintre ei era
un uriaş oa Briareu\Un val de sânge năpădea, dteodată, inima
acestui monstru cu mii de capete; privirile deveneau duşmănoase
şi strigătele ucigătoare. Indivizi care se ascundeau prin rândul al
treilea sau al patrulea începură şi arunce cu pietre. Le ferestrele
caselor priveau familii întregi; se credeau la vreun spectacol; ei
întărâtau mulţimea şi aşteptau, cu un mic freamăt de nerăbdare
înspăi- mântată, ca armata să atace.
Prin mijlocul acestei mulţimi compacte, cu lovituri de genunchi
şi de coate, Christophe îşi croia drumul cum îşi croieşte drum o
pană care despică lemnul. Olivier îl urmă. Blocul viu se
întredeschidea o clipă; doar dt să-i lase să treacă şi se închidea
numaidedt, în urma lor. Christophe
1 Briareu, uriaş mitologic, imaginat cu cincizeci de capete ş o
sută de braţe. Legenda spune că a fost aruncat! N mare de
Neptun ţi înlănţuit sub Etna de Jupiter, drept pedeapsă pentru
râzvr&ti- rea să.
Era încântat. Uitase cu desăvârşire că numai cu cinci minute
înainte nega eventualitatea unei mişcări populare. Numai cât
pusese piciorul în curentul care trecea şi acesta îl şi înghiţise.
Străin de această mulţime franceză cât şi de revendicările ei, se
topise dintr-o dată în ea; prea puţin îi păsa de ceea ce voia ea: el
voia! Puţin îi păsa încotro mergea: mergea cu pieptul plin de acel
suflu de nebunie…
Olivier îl urma, mai mult târât, dar fără bucurie, lucid,
nepierzând nicio clipă conştiinţa eului său, de o mie de ori mai
străin decât Christophe de patimile acestui popor care era al său,
şi totuşi dus de către el ca o epavă. Boala care îl slăbise slobozise
legăturile lui cu viaţa. Cât se simţea de departe de aceşti oameni!
… Cât îi era de puţin rătăcită mintea şi cât îi era cugetul liber;
cele mai mici amănunte i se întipăreau în minte. Privea cu nesaţ
ceafa aurită a unei fete din faţa lui, gâtul ei subţire şi străveziu Şi,
în acelaşi timp, duhoarea acră care se răspândea din aceste
trupuri înghesuite îl îngreţoşa.
— Christophe, se rugă el.
Christophe nu-l asculta.
— Christophe!
— Ce??
— Să ne întoarcem.
— Ţi-e frică? Întrebă Christophe.
Şi-şi văzu mai departe de drum. Olivier, cu un surâs întristat
pe buze, îl urmă.
 La câteva rânduri, în faţa lor, în zona periculoasă unde poporul
respins de armată alcătuia parcă un zid, Olivier zări cocoţat pe
acoperişul unui chioşc de ziare pe micuţul ghebos, prietenul lui.
Agăţat cu amândouă mâinile, îngenuncheat, într-o poziţie
incomodă, privea râzând peste zidul alcătuit de armată; şi se
întorcea către mulţime cu un aer de învingător. Îi zări pe Olivier şi
Îi aruncă o privire strălucitoare: apoi se puse iar Ia pândă,
uitându-se acolo, de cealaltă parte a pieţii, cu ochii măriţi de
nădejde, aşteptând. Ce oare?
— Ceea ce avea să vină… Şi nu era singurul. Mulţi alţi în jurul
lui aşteptau minunea! Şi Olivier, privindu-l pe Christophe, văzu că
Christophe aştepta şi el…
Chemă copilul, îi strigă să coboare. Emmanuel se făcu că nu
aude şi nu se mai uită înspre el. Îl zărise şi pe Christophe. Şi era
foarte mulţumit să se expună în învălmăşeală, în parte pentru a-i
arăta lui Olivier curajul pe care îl avea, în parte pentru a-l pedepsi
de faptul că venise cu Christophe.
Inire timp, găsiră în mulţime pe câţiva dintre prietenii lor,
Coquard cu barba de aur, care nu se aştepta decât la câteva
îmbrânceli şi care, învăţat cu aceste mişcări, aştepta clipa în care
nămolul avea să se reverse. Mai departe, frumoasa Berthe, care se
ciondănea cu vecinii ei, lăsându-i totuşi să o pipăie. Reuşise. Să
se strecoare În primul rând şi răguşea înjurând pe agenţii de
poliţie. Coquard se apropie de Christophe, văzându-l, începu- din
nou să zeflemisească
— Ce-am spus eu? Nu se va întâmpla mai nimic.
— Să vedem I zise Coquard. Nu staţi prea mult pe aici. În
curând lucrurile se vor învenina.
— Bună glumă! Făcu Christophe.
În clipa aceea soldaţii călări, plictisiţi de a fi loviţi cu pietre,
înaintară pentru ca să elibereze intrările pieţii; brigăzile din
centru mergeau în cap, la galop. De îndată începu învălmăşeala şi
retragerea. După cuvântul Evangheliei, cei dinţii fură cei de pe
urmă. Dar îşi dădură silinţa să nu rămână mult timp în coadă.
Pentru a se despăgubi de această pierdere, fugarii furioşi
huiduiau pe cei care-i urmăreau: „Asasinilor! “înainte ca primul
glonţ să fi fost tras. Berthe fugea printre rânduri, ca o zvârlugă, şi
scotea ţipete ascuţite. Îşi regăsi prietenii; la adăpostul spatelui
zdravăn al lui Coquard îşi trase sufletul, se lipi de Christophe, îl
pişcă de braţ, de frică sau pentru cu totul altă pricină, aruncă o
privire provocătoare lui Olivier, şi arătă urlând inamicului
pumnul. Coquard îl luă pe Christophe de braţ şi-i zise:
— Haidem La Aurelie.
Nu aveau de făcut decât câţiva paşi. Cu Graillot, Berthe era
deja acolo. Christophe era pe punctul să intre urmat de Olivier.
Strada era în pantă. De pe caldarâm, din faţa lăptăriei, urcat pe
cele cinci sau şase trepte, se vedea toată şoseaua. Olivier respira,
ieşit din viitoarea mulţimii. Îi displăcea gândul să regăsească
atmosfera rău mirositoare a localului şi să audă din nou zbieretele
acestor exaltaţi. Îi zise lui Christophe:
— Mă duc acasă.
— Du-te, dragul meu – răspunse Christophe – vin şi eu peste
un ceas.
— Nu te mai expune, Christophe!
— Fricosule ’. Făcu Christophe, râzând.
Şi intyă în lăptărie.
Olivier era să dea colţul lăptăriei. Încă câţiva paşi şi s-ai fi aflat
într-o stradă mai lăturalnică, care îl îndepărta de învălmăşeală.
Chipu] micului său protejat îi trecu prin minte. Se întoarse şi îl
căută din ochi. 11 văzu în clipa când Emmanuel se lăsase să cadă
de la postul lui de observaţie şi se rostogolea pe jos, îmbrâncit de
mulţime; fugarii treceau peste el, agenţii de poliţie soseau. Olivier
nu se gândi mult; sări jos de pe trepte şi fugi pentru a-i veni în
ajutor. Un muncitor văzu pericolul, săbiile în vânt, Olivier care
întindea copilului mâna pentru a-l ajuta să se ridice, valul brutal
al soldaţilor care îi răsturnă pe amândoi. Strigă şi se repezi la
rândul său. Alţi muncitori îl urmară, fugind. Apoi alţii, acei care
se aflau pe treptele lăptăriei. Mai târziu, răspunzând la strigătele
lor, acei care se aflau în local. Amândouă taberele se încăierară ca
dulăii. Iar femeile care rămăseseră sus pe trepte urlau prelung Şi
astfel, mic-burghezul aristocrat dezlănţuise bătălia pe care nimeni
nu o dorea mai puţin decât el…
Christophe, luat pe sus de către muncitori, se aruncase în
mijlocul bătăliei, fără să ştie cine o pricinuise. Era departe de a se
gândi că Olivier ar fi putut fi amestecat în ea. Îl credea la o mie de
poşte, la adăpost de orice rău. Mu se putea vedea nimic din
bătălie. Fiecare avea destulă treabă să se apere de cel ce-l ataca.
Olivier pierise în viitoare; o barcă ce se scufundă… Un pumn care
nu-i fusese hărăzit îl lovise în partea stângă a pieptului; căzuse; -
mulţimea îl călcase în picioare. Christophe fusese dus de puhoi
până la cealaltă extremitate a câmpului de luptă. Nu simţea nici
cea mai mică ură; se lăsa împins şi împingea cu veselie, ca şi
când ar fi fost la un bilei în vreun sat. Atât de puţin se gândea la
gravitatea situaţiei în care se afla încât avu ideea caragioasă, fiind
înhăţat de un agent mare cât un munte, pe care şi el la rândul
său îl luase în braţe, să-i zică:
— Un tur de vals, domnişoară?
Dar un al doilea agent sărindu-i în spate, se scutură cu puterea
unui mistreţ şi le cără amândurora o ploaie bună de pumni: nu
înţelegea să se lase prins. Unul dintre adversarii lui, acel care îi
sărise în spate, se rostogoli pe cal- daram. Celălalt, furios, scoase
sabia. Christophe văzu vâr- ful săbiei la două degete de pieptul
său; se feri de lovitură şi, sucind mâna omului, încercă să-i
smulgă arma din mână. Nu mai înţelegea; până în clipa aceasta,
totul i se păruse a fi doar un joc… Stăteau acolo, se luptau şi
râsu- flau unul în faţa celuilalt. Nu mai avu timpul să se
gândească. Desluşi în ochii celuilalt pofta de omor; şi dorinţa de a
omorî se deşteptă într-însul. Înţelese că va fi înjunghiat ca un
miel. Cu o mişcare bruscă, suci braţul cu sabie cu tot către
pieptul omului din faţa lui; împinse, sirr. I că ucide, ucise. Şi
dintr-o dată, totul se schimbă în faţa ochilor lui: era ca beat, urla.
Ţipetele lui avură un efect neînchipuit. Mulţimea simţise
mirosul de sânge. În mai puţin de o clipă, se schimbă Într-o haită
sălbatică. Se trăgea de peste tot. La ferestrele caselor fâlfâia
drapelul roşu. Şi vechiul obicei înrădăcinat al revoluţiilor
pariziene făcu ca dintr-o dată să se ridice o baricadă. Strada fu
despietruită, felinarele de gaz fură răsucite, copacii fură tăiaţi, un
autobuz răsturnat. Se folosi o tranşee deschisă de luni de zile
pentru efectuarea unor lucrări de metro. Zăbrelele de fontă care
împrejmuiau pomii fură fărâmiţate în bucăţi şi întrebuinţate ca
proiectile. Arme ieşeau din buzunare şi din fundul caselor, în mai
puţin de o oră, răzmeriţa fu gata: toată mahalaua era în stare de
asediu. Şi, urcat pe baricadă, Christophe, de nerecunoscut, zbiera
cântecul său revoluţionar, pe care îl repetau vreo douăzeci de
voci.
Olivier fusese dus la Aurelie. Îşi pierduse cunoştinţa. Era întins
pe un pat în odăiţa întunecoasă din fundui lăp- tăriei. La
picioarele lui stătea îngrozit micul cocoşat. Berthe avusese întru
început o emoţie puternică: crezuse de departe că Graillot fusese
rănit; şi primul ei strigăt fusese, atunci când îl recunoscu pe
Olivier:
— Ce noroc! Crezusem că era Leopold…
Acum, înduioşată, îl săruta, pe Olivier şi îi susţinea capul pe
pernă. Aurelie, liniştită, desfăcuse hainele şi punea un prim
pansament. Manousse Heimann se găsea din fericire acolo, urmat
de nedespărţitul său Canet. Din curiozitate, ca şi Christophe
venise să privească manifestaţia: asistase la învălmăşeală şi îl
văzuse căzând pe Olivier. Canet plângea ca un copil > şi în acelaşi
timp gândea:
„Ce caut eu în galeria asta’? Tţ
1 Vers care a devenit proverb din Vicleniile lui Scapin de

Molii; re.
Manousse examina rănitul; îndată îl socoti pierdut. Avea
simpatie pentru Olivier; dar nu era omul care să se oprească în
faţa iremediabilului; şi nu se mai ocupă de el, pentru a se gândi la
Christophe. Îl admira pe Christophe ca pe un caz patologic.
Cunoştea ideile lui asupra revoluţiei; şi voia să-l smulgă din
primejdia prostească care îl pândea pe Christophe pentru o cauză
care nu era a sa. Riscul de a se trezi cu capul spart în
învălmăşeală nu era singurul; dacă Christophe era prins, totul îl
indică pentru a plăti oalele sparie. Fusese prevenit de mult; poliţia
sta la pândă; şi va trebui să ispăşească nu numai prostiile lui, dar
şi pe ale celorlalţi. Xavier Bernard, pe care Manousse îl întâlnise
rătăcind prin mulţime, atât din distracţie cât şi din obligaţie
profesională, îi făcuse semn în treacăt şi îi spusese:
— Krafft al dumitale e un mare prost. Ştii că acum face pe
eroul, urcat pe o baricadă! Nu-l vom scăpa de data aceasta.
Pentru numele lui Dumnezeu! Faceţi-l să dispară
Mult mai lesne de spus decât de făcut! Dacă Christophe ar fi
aflat în clipa aceasta că Olivier murea, ar fi devenit un nebun
vrednic de pus în lanţuri, ar fi ucis, ai fi fost ucis. Manousse îi
zise lui Bernard:
— Dacă nu pleacă chiar în clipa asta, este pierdut. Mă duc să-l
răpesc.
— Cum?
— În maşina lui Canet, care e aici, la colţul străzii.
— Dar mă rog, mă rog… spuse Canet sufocat.
— O să-l duci la Laroche, urmă Manousse. Veţi ajunge a timp
pentru a prinde expresul de Pontarlier. Şi îl vei expedia pachet în
Elveţia.
 — N-o să vrea niciodată.
— O să vrea. Am să-i spun că Jeannin îl va ajunge din urmă, că
a plecat deja.
Fără a mai asculta obiecţiunile lui Canet, Manousse se duse să-
l caute pe Christophe pe baricadă. Nu prea ora viteaz, se închircea
de câte ori auzea şuieratul unui glonte; şi număra pietrele pe care
călca (perechi sau neperechi) pentru a şti dacă va fi omorât sau
nu. Dar nu âe întoarse înapoi, se duse până la capăt. Când
ajunse pe baricadă, Chris- toplie, urcat pe una din roţile
autobuzului răsturnat, se distra uăgând focuri de revolver în aer.
Împrejurul baricadei mulţimea Parisului, ieşită ca din pământ,
crescuse ca apă dintr-un cana] după o ploaie puternică. Primii
luptători se înecaseră în ea. Manousse îl strigă pe Christophe,
care îi întorcea spatele. Christophe nu-l auzi. Manousse se căţăra
pe autobuz; o dată lângă el, îl trase de mânecă. Christophe 11
respinse, gata să-l răstrirne. Manousse, perseverent, se urci iar şi
strigă:
— Jeannin…
Restul frazei se pierdu în gălăgia asurzitoare. Christophe tăcu
dintr-o dată, lăsă revolverul să-i cadă şi, sărind de pe. Baricada
lui, îl ajunse pe Manousse, care îl târî după eL
— Trebuie să fugi, zise Manousse.
— Unde e Olivier?
— Trebuie să fugi, mai zise o dată Manousse.
— Dar de ce dracu’?
— Într-o oră baricada va fi luâlă. Deseară vei fi arestat
— Dar ce-am făcut?
— Uită-te la mâinile dumitale… Haide 1… Cazul dumitale e
limpede, nu vei fi cruţat. Toată lumea te-a recunoscut. Nu mai e
nicio clipă de pierdut.
— Unde e Olivier?
— La el acasă.
— Mă duc şi eu acolo.
— Nu se poate. Poliţia te aşfcaptă la uşă. M-a trimis să te
previn. Haide, fugi.
— Şi unde vrei să mă duc?
— În Elveţia. Canet te ia în automobilul lui.
— Dar Olivier…
— Nu, avem timp de vorbă…
— Nu plec fără să-l văd.
 — Ai să-l vezi acolo. Vă veţi regăsi mâine. Ia primul tren.
Repede! Am să-ţi explic.
Şi îl înşfăca pe Christophe. Christophe, năucit de gălăgie şi de
vântul de nebunie care suflase în el, nu era în stare să înţeleagă
nici ce făcuse, nici ce i se cerea să facă, se lăsa târât. Manousse îl
luă de braţ, iar cu cealaltă mână îl ţinea pe Canet care nu era
îneântat de rolul ce-i fusese atribuit în această afacere; şi îl
instală în maşină. Bunul Canet ar fi fost deznădăjduit dacă
Christophe ar fi fost prins; dar ar fi preferat ca un altul decât el
însuşi să-l salveze. Manousse ştte câte parale face. Şi cum
laşitatea lui Canet îi dădea de bănuit, când fu pe punctul să-i
părăsească, se răzgândi dintr-o dată şi se urcă în maşină lângă ei.
Oliviei- nu-şi recăpătase cunoştinţa. Nu mai erau în o- daie
decât Aurelie şi micuţul cocoşat. Tristă cămăruţă, fără aer şi fără
lumină! Era aproape întuneric… Olivier ieşi o clipă din neant. Pe
mâna lui simţi buzele şi lacrimile lui Emmanuel, surise încet, şi
puse cu greutate mâna sa pe capul copilului. Cât îi era mâna de
grea! … Apoi, se pierdu din nou…
Lângă capul muribundului, Aurelie pusese pe pernă un
bucheţel de Întâi mai, câteva fire de lăcrămioare. Un robinet prost
închis picura, în curte, deasupra unei găleţi. Imagini tremurară o
clipă, în fundul conştiinţei, ca o lumină ce se va stinge… O casă
de provincie, glicine pe pereţi; o grădină în care se juca un copil;
era culcat pe o pajişte; o fintână ţâşnitoare picura într-un bazin
de piatră. O fetiţă râdea.
P’_ A R T E A A D OUĂ,
Ieşiră din Pariş. Străbătură întinsele câmpil îngropate în ceaţă.
Într-o seară ca aceasta, Christophe, cu zece ani în urmă, ajunsese
la Pariş. Fugea şi atunci, ca şi azi. Dar atunci prietenul trăia,
prietenul care îl iubea; şi, Christophe, fără să o ştie, fugea atunci
înspre el.
În primul ceas, Christophe era încă sub excitaţia luptei; vorbea
mult şi tare; povestea, sacadat, ceea ce văzuse şi ceea ce făptuise;
şi era mândru de vitejiile să. Le. Manousse şi Canet vorbeau şi ei,
mimai pentru a-l zăpăci. Încetul cu încetul, înfrigurarea scăzu; şi
Christophe tăcu; cei doi tovarăşi ai săi urmară singuri vorba. Era
aiurit de întâmplă- rile din după-amiaza aceea, dar nicidecum
abătut. Îşi reamintea de timpul când fugise din Germania. Să fugi,
întotdeauna să fugi… Râse. Era fără îndoială destinul lui. Că
părăsea Parisul, nu-i părea rău i pământul e mare, oamenii sunt
pretutindeni aceeaşi. Oriunde ar fi fost, puţin îi păsa, numai să fie
cu prietenul său. Nădăjduia că îl va regăsi, a doua zi…
Ajunseră la Larouche. Manousse şi Canet nu-l părăsiră până
nu-l văzură în trenul care pleoa. Christophe îi puse să-i repete
locul unde trebuia să coboare, numele hotelului şi poşta unde va
primi veşti. Fără să vrea, Ia despărţire, ceilalţi doi făceau mutre
sinistre. Christophe le strânse, voios, mâna.
— Haideţi – le strigă el – nu faceţi mutre din astea de
înmormântare. Ne vom revedea, ce dracu’! Doar nu • cine ştie ce I
Ne vom scrie mâine.
Trenul plecă şi ei îl priviră cum se îndepărtează.
— Sărmanul! Zise Manousse.
Se urcă din nou în automobil. Tăceau. După un tiinp. Canet îi
spuse lui Manousse:
— Cred că am comis o crimă.
Manousse nu răspunse întâi nimic, apoi zise:
— Ei, morţii cu morţii! Trebuie doar să-i salvezi pe eei vii
Cu noaptea care se lăsa, excitaţia lui Christophe se potoli.
Îngrămădit într-un colţ al compartimentului, se gin- dea, trezit cu
totul din nebunie şi îngheţat. Privindu-şi mâinile, văzu sânge oare
nu era al lui. Avu o cutremurare Je dezgust. I se înfăţişă scena
omorului. Îşi reaminti că ucisese şi nu mai ştia de ce. Reîncepu
să-şi povestească scena bătăliei; dar de data aceasta o vedea cu
alţi ochi. Nu mai înţelegea de ce se amestecase în ea. Reluă
povestirea din clipa în care ieşise din casă cu Olivier: refăcu cu el
drumul prin Pariş, până în clipa când fusese târât în viitoare. Din
acel moment nu mai înţelegea; înlănţuirea gândirii sale se fărâma;
cum putuse el să strige, să lovească, să vrea laolaltă cu aceşti
oameni a căror credinţă nu o împărtăşea? Nu fusese el I… Eclipsă
a conştiinţei şi a voinţei sale! … Era uimit şi ruşinat. Nu mai era
el oare stăpânul său? Atunci cine era stăpânul său? Era dus de
către rapid prin noapte; şi noaptea care se afla în el nu era mai
puţin întunecoasă, nici forţa necunoscută din el mai puţin
ameţitoare… îşi scutură tulburarea; dar numai pentru a-şi
schimba îngrijorarea, "u cât se apropia mai mult de sfârşitul
călătoriei, cu atât se gândea mai mult la Olivier; şi începea să
resimtă o îngrijorare fără de rost.
În clipa când trenul se opri, se uită pe fereastră, să vadă dacă
nu găseşte pe peronul gării scumpa figură a prietenului Nimeni.
Coborî, tot privind în juru-k O dată sau de două ori avu iluzia…
Nu, nu era „el “. Se duse la hotelul indicat; Olivier nu se afla
acolo. Christophe nu avea de ce să fie mirat: dar atunci începu
înfrigurarea aşteptării.
Era dimineaţa. Christophe se urcă în camera lui. Coborî de
îndată. Luă micul dejun Se plimbă pe străzi. Încercă să nu se
gândească la nimic; privea lacul, vitrinele prăvăliilor; glumi cu
fetele de la restaurant, parcurse revistele ilustrate… Nimic nu-l
interesa. Ziua se târî, lungă şi greoaie. Pe la şapte seara,
nemaiştiind ce să facă, cină mai devreme fără poftă de mâncare,
apoi se urcă în camera lui şi rugă ca, de cum va sosi prietenul pe
care ÎI aştepta, sft fie condus la el. Se aşeză la masă, cu spatele
spre uşă… N-avea nimic de făcut, niciun bagaj, nicio carte de citit;
doar un ziar pe care îl cumpărase. Se strădui să citească; atenţia
lui era prinsă aiurea: asculta zgomotul paşilor pe sală. Toate
simţurile erau supraexcitate după o zi de aşteptare zadarnică şi
după o noapte de nesomn.
Dintr-o dată auzi că uşa se deschide. Un sentiment de neînţeles
îl făcu să nu se întoarcă din primul moment. Simţi, o mină care se
apăsa pe umărul lui şi îl văzu pe Olivier care îi surâdea. Nu se
miră şi zise:
— Of! În fine ai venit!
Mirajul se şterse…
Christophe se sculă cu violenţă, răslurnind masa şi scaunul.
Pârul i se zbârlise. Stătu o clipă nemişcat, livid, clănţănind din
dinţi…
Din minutul acela (cu toate că nu ştia nimic, şi îşi spunea într-
una: „Nu ştiu nimic “) ştia totul. Era sigur de ce avea să urmeze.
Nu mai putu sta în odaie. Ieşi pe stradă şi rătăci ceasuri întregi.
Când se reîntoarse, pe când trecea prin holul hotelului, portarul îi
întinse o scrisoare. Scrisoarea. Fusese sigur că avea s-o
primească. O luă cu mâna tremurândă. Se urcă la el. N cameră
pentru a o citi. O deschise şi citi că Olivier murise. Leşină.
Scrisoarea era de la Manousse. Manousse îi spunea că îi
ascunsese în ajun nenorocirea pentru a-i grăbi plecarea. Nu
făcuse decât să asculte de dorinţa lui Olivier care voia ca prietenul
său să fie salvat. – Că nu i-ar fi folosit cu nimic lui Christophe să
fi rămas, că ar fi pierit şi el. – Că trebuia să se cruţe în amintirea
prietenului său, şi pentru ceilalţi prieteni, şi pentru gloria lui
proprie… etc… etc… Aurelie adăugase trei rânduri cu scrierea ei
groasă şi tremurată, pentru a spune că va avea toată grijă de
bietul’ de micuţul domnişor…
Când Christophe îşi reveni în fire avu o criză de furie. Voia să-l
omoare pe Manousse Fugi la gară. Holul hotelului era gol, pe
străzi niciun om: în noapte, puţinii trecători nu băgară în seamă
pe acest om cu ochi de nebun, care gi- flia. Se agăţase de ideea lui
fixă, ca un buldog care muşcă i „Să-l omor pe Manousse! Să-l
omorvoia să se reîntoarcă la Pariş. Rapidul de noapte trecuse cu o
oră mai înainte. Trebuia să aştepte până dimineaţa. Nu putea
aştepta! Luă primul tren care plecă în direcţia Parisului. Un tren
care se oprea la toate staţiile. Singur în vagon, Christophe striga:
— Nu este adevărat! Nu este adevărat!
La a doua staţie după graniţa franceză, trenul se opri de tot; nu
mergea mai departe. Christophe, tremurând de furie, coborî,
întrebă de alt tren, cercetă lovindu-se de nepăsarea impiegaţilor
pe jumătate adormiţi. Orice ar fi făcut n-ar fi putut ajunge la
vreme. Era prea târziu pentru Olivier. Nici măcar n-ar mai fi ajuns
să-l găsească pe Manousse. Îl vor aresta înainte. Ce să facă? Ce să
vrea? Să-şi urmeze drumul? Să se întoarcă? La ce bun? La ce
bun? … Se gândi să se predea unui jandarm care trecea… Un
tainic instinct de conservare îl opri. Şi îi şopti să se reîntoarcă în
Elveţia. Niciun tren nu mai trecea într-o direcţie sau alta înainte
de două sau trei ceasuri. Christophe se instală în sala de
aşteptare, nu putu să stea acolo, ieşi din gară, luă un drum la
întâmplare în noapte. Se afla în mijlocul unor câmpii pustii –
pajişti întrerupte ici şi colo de pâlcuri de brazi, prevestitoare ale
pădurii. Se afundă în ea. Numai după câţiva paşi se aruncă la
pământ şi ţipă:
— Olivier!
Se culcă de-a curmezişul drumului şi plin. Se.
Mult după aceea, şuieratul unui tren din depărtări îl făcu să se
scoale. Vru să se întoarcă la gară. Rătăci drumul. Merse prin
noapte. Ce-i păsa dacă era aici sau aiurea? Să mergi pentru ca să
nu te mai gândeşti, să mergi până nu te mai poţi gândi, până ce
cazi mort. A! Dadă ai putea numai să fii mort! …
În zori, se afla într-un sat francez foarte departe de graniţă.
Toată noaptea se îndepărtase de ea. Intră într-un han, mâncă ou
lăcomie, plecă din nou şi merse mai departe. În timpul zilei, se
prăbuşi în mijlocul unei câmpii şi dormi acolo până-n seară. Când
se trezi, o nouă noapte începuse. Furia i se potolise. Nu-i mai
rămăsese în suflet decât o durere îngrozitoare care îl înăbuşea. Se
târî până la o fermă, ceru o bucată de pâine şi un braţ de paie
pentru a dormi. Fermierul se uită lung la el, îi tăie o felie de pâine
şi îl duse în grajd unde îl închise. Culcat în paie lângă vacile cu mi
roşul lor acru, Christophe muşca cu mare poftă din pâine. Pe faţa
lui, lacrimile curgeau şiroaie. Foamea şi durerea nu
i se potoleau. Şi în noaptea aceea, somnul U liberă, pentru
câteva ceasuri, de necazurile lui. Se deşteptă a dom zi dimineaţă
la zgomotul uşii care se deschise. Stătu Întins, nemişcat. Nu mai
voia să trăiască. Fermierul se opri în faţa lui şi îl privi lung; ţinea
în mână o hârtie pe care îşi aruncă ochii, fine, omul făcu câţiva
paşi şi vârî sub nasul kn Christophe un ziar. Fotografia lui în
pagina întâi.
— Eu sunt, zise Christophe. Predă-mă.
— Scoală-te, spuse fermierul.
Christophe se sculă. Omul îi făcu semn să-l urmeze. Trecură
prin spatele hambarului, o luară pe o cărăruie care şerpuia
printre pomi roditori. Ajunşi în faţa unei cruci, fermierul îi arătă
un drum lui Christophe şi îi spuse:
— Graniţa e pe-acolo.
Christophe îşi reluă mecanic drumul. Nu ştia de ce merge. Şi
sufletul şi trupul îi erau frânte; îi venea să se oprească la fiecare
pas. Dar simţea că dacă s-ar fi oprit, nu ar mai fi putut să se
ridice din locul în pare ar fi căzut. Mai merse încă toată ziua. Nu
mai avea niciun ban pentru a-şi cumpăra pâine. De altfel, se ferea
să treacă prin sate. Printr-un sentiment ciudat care scăpa raţiunii
sale, acest om care dorea să moară, se temea să nu fie prins de
poliţie; trupul îi era ca al unui animal în primejdie, fugărit.
Suferinţele fizice, oboseala, foamea, o spaimă lăuntrică care
pusese stăpânire pe toată fiinţa lui sleită de puteri înăbuşeau, în
clipa aceasta, prăbuşirea lui morală. Nu avsa decât o singură
dorinţă, să găsească un adăpost în care să se închidă cu suferinţa
lui şi să o rumege în voie.
Trecu graniţa. Văzu, în depărtări, un oraş străjuit de turle, de
mici clopotniţe ascuţite şi de coşuri de uzine, ale căror coloane de
fum curgeau, ca nişte nesfârşite şi monotone râuri de păcură, în
aceeaşi direcţie, sub ploaie, prin văzduhul cenuşiu. Era gata să se
prăbuşească. În acea clipă, îşi aminti că cunoştea în acest oraş un
medic de la el din ţinut, un anume Erich Braun, care îi scrisese
anul trecut după unul din succesele sale, pentru a-i reaminti de
el. Oricât de neînsemnat ar fi fost Braun şi oricât de puţin ar fi
fost el amestecat în viaţa lui, dintr-un instinct de jivină rănită,
Christophe mai făcu o supraomenească sforţare pentru a se duce
să se prăbuşească la cineva care nu-i era cu totul străin
Sub vălul ţesut din fum şi din ploaie, intră în oraşul cenuşiu şi
roşu. Merse prin el fără să vadă nimic, întrebând care îi este
drumul, greşind, întorcându-se, rătăcind la în- tâmplare. Era
secătuit de puteri. Printr-o ultimă sforţare de voinţă încordată
reuşi să parcurgă străduţe care urcau dealul, să urce scări care
duceau până în vârful unei coline încărcate de case, înghemuite
toate în jurul unei biserici sumbre. Şaizeci de trepte din piatră
roşie, adunate câte trei sau dte şase. Între fiecare grup de trepte o
platformă strimtă i Intrarea unei case. La fiecare din ele,
Christophe îşi trăgea sufletul, dătinindu-se pe picioare. Sus, în
junii clopotniţei, roteau corbii.
În sfârşit, dti pe o uşă nunele pe care îl căuta. Bătu. Stlăduţa
era scăldată în întuneric. De oboseală, Închise o- chii. Noaptea
neagră se întindea în el… Veacuri se scurgeau…
Uşa îngustă se întredeschise. În prag se arătă o femeie. Faţa îi
era în umbră; dar făptura ei se desprindea de pe fundul mai
luminos al unei grădini, care se întrezărea la capătul unui lung
coridor aşezat spre asfinţit. Era înaltă, se ţinea dreaptă, nu
vorbea, aşteptând ca el să vorbească. Nu-i vedea echii dar îi
simţea privirea. Întrebă de doctorul Erich Braun şi îşi spuse
numele. Cuvintele îi ieşeau cu greu din beregată. Era sfârşit de
oboseală, de sete şi de foame. Fără a spune un singur cuvânt,
femeia intră în casă şi Christopha o urmă până într-o odaie cu
obloanele închise. În întuneric, se lovi de ea; genunchii şi pieptul i
se lipiră de acest trup tăcut. Ieşi şi închise uşa după ea, lăsându-l
singur, fără lumină. Stătea nemişcat de frică să nu răstoarne
ceva, rezemat de perete, cu fruntea lipită de suprafaţa netedă;
urechile îi vâjâiau; în ochi, întunericul tremura.
La catul de sus, un scaun mişcat, exclamaţii de uimire, o uşă
trântită cu zgomot. Paşi greoi coborâră scările.
— Unde e? Întrebă o voce cunoscută
Uşa odăii se deschise din nou.
— Cum I L-ai lăsat în întuneric! Anna! Pentru numele lui
Dumnezeu! O lumină I
Christophe se simţea atât de slăbit, atât de pierdut, îndfe
sunetul acestei voci zgomotoase, dar prietenoase, îi alină
nefericirea. Înşfăca mâinile care îi fură întinse. Se adusese
lumina. Cei doi bărbaţi se priviră. Braun era mărunt, avea faţa
roşie şi barba neagră, o barbă ţepoasă şi rară, ochi calzi care
râdeau în dosul ochelarilor, o frunte lată cu protuberanţe,
zbârcită, chinuită, lipsită de expresie, părul lipit de ţeastă cu
îngrijire, împărţit în două printr-o cărare care cobora piuă la
ceafă. Era grozav de urât; dar lui Christophe li făcea bine să-l
privească şi să-i strângă mâinile. Braun nu-şi ascundea mirarea.
— Doamne sfinte! Cât e de schimbat 1 În ce hal este I
— Vin de la Pariş, zise Christophe. Am fugit.
— Ştiu, ştiu, am citit în ziar, spuneau că te-au prins. Slavă
Domnuiui! Ne-am gândit mult la dumneata, Anna şi cu mine.
Se întrerupse ca să-i arate lui Christophe făptura tăcută care îl
primise în această casă.
— Nevastă-mea.
Rămăsese în pragul uşii, cu lampa în mână. O. Faţă
morocănoasă, cu bărbia puternică. Lumina cădea pe părul ei
castaniu cu răifrângeri roşcate şi pe obrazul ei smead. Ea li
întinse mâna lui Christophe, ţeapănă, cu cotul strâns lipit de
trup; el o luă fără să o privească. Îi venea leşin.
— Am venit… încercă el să lămurească. M-am gândit că poate
aţi vrea… dacă nu vă supără prea mult… să mă adăpostiţi o zi…
Braun nu-l lăsă să isprăvească.
— O zi! … Douăzeci de zile, cincizeci de zile, câte zile vei dori.
Atât timp dt vei sta în ţara aceasta, vei locui în casa noastră; şi
nădăjduiesc că va fi pentru multă vreme. Este o cinste şi o
bucurie pentru noi.
Aceste cuvinte calde îl tulburară adânc pe Christophe. Îi căzu
în braţe lui Braun.
— Dragul meu Christophe, dragul meu Christophe, zicea
Braun… Dar plânge… Dar bine, ce s-a întâmplat? … Anna! Anna!
… Repede 1 Leşină! …
Christophe se prăbuşise în braţele gazdei sale. Sincopa pe care
o simţea crescând de ceasuri în el îl doborâse.
Când îşi reveni în fire, era culcat într-un pat mare. Un miros de
pământ umed pătrundea prin fereastra deschisă. Braun era
aplecat asupra lui
— Iartă-mă, bâigui Christophe, incerdnd să se ridice.
— Dar moare de foame I strigă Braun.
Femeia ieşi, se întoarse cu o ceaşcă, îi dete să bea. Braun
ii susţinea capul. Christophe se întorcea la viaţă; dar osteneala
 era mai puternică dedt foamea; de cum îşi rezemă capul din nou
pe pernă, adormi. Braun şi cu nevastă-sa îl vegheară; apoi,
văzând că nu are nevoie decât de odihnă, îl lăsară singur.
Era un somn dintre acelea care par a dura ani întregi* un somn
copleşit, copleşitor, greu ca plumbul care te Iraga până În fundul
lacului. Cazi pradă oboselilor adunate şi aiurelilor monstruoase
care rătăcesc întotdeauna la porţile vom* ţei. Voia să se trezească,
arzând, frânt, pierdut în această noapte necunoscută; auzea
orologii sunând veşnice jumătăţi de ceas; nu putea nici să răsufle,
nici să gândească, nici să se mişte, era ca legat, cu un căluş în
gură, ca un om pe care îl îneci; voia să se zbată, dar recădea la
fundul apei.
— Zorile se iviră în fine, zori târzii şi cenuşii ale unei zile
ploioase. Fierbinţeala îngrozitoare care îl ardea pieri; dar trupul
era ca strivit de un munte. Se deşteptă. Groaznică deşteptare…
— De ce să deschid ochii? De ce să mă trezesc? Să rămân mai
bine ca micuţul meu drag, care zace culcat sub pământ…
Întins pe spate nu făcea nicio mişcare, cu toate că nu se simţea
prea bine aşa cum era aşezat în pat; braţele şi picioarele îi erau
grele ca plumbul. Era ca într-un mormânt. Lumină lividă. Câţiva
stropi de ploaie loveau în geamuri. O pasăre, în grădină, scotea
mici ţipete tânguitoare. Viaţa e o nefericire I Crudă zădărnicie! …
Ceasurile se scurgeau. Braun intră. Christophe nu întoarse
capul. Braun, văzându-l cu ochii deschişi, îi vorbi cu voioşie; şi
cum Christophe nu contenea să privească tavanul cu îndârjire, cu
ochi şterşi, Braun încercă să-l trezească din această melancolie;
se aşeză pe marginea patului şi pălăvrăgi zgomotos. Acest zgomot
îi era nesuferit lui Christophe. Făcu o sforţare care i se păru
supraomenească pentru a spune i
— Te rog, lasă-mă.:
• Bunul Braun schimbă dintr-o dată tonul.
— Vrei să fii singur? Cum de nu! Sigur. Stai cât se poate de
liniştit. Odihneşte-te, nu vorbi, o să ţi se aducS aici de mâncare,
nimeni nu va spune niciun cu vânt.
Dar lui îi era cu neputinţă să vorbească puţin. După
nenumărate lămuriri, părăsi odaia în vârful ghetelor lui greoaie
care făceau să scârţâie duşumeaua. Christophe rămase din nou
singur, cufundat în oboseala lui de moarte. Gândul
i se destrăma într-o ceaţă deasă de suferinţă. Se măcina în-
cercând să înţeleagă… „De ce oare îl cunoscuse? De ce oare tl
 iubise? La ce folosise oare jertfa Antoinettei? Ce înţeles aveau
toate aceste vicii, toate aceste generaţii – atât de fnuue încercări
şi nădejdi! — Care ajunseseră la această viaţi şi se scufundaseră
cu ea în neant? “… Nonsens al morţii. O fiinţă ştearsă din cartea
vieţii, o spiţă întreagă care piere, fără nicio urmă. Nu ştii ce este
mai mare în toate acestea i grozăvia sau caraghioslâcul. Îi
alunecă prin gâtlej un râs răutăcios, risul deznădejdii şi al urii.
Neputinţa lui faţă de e asemenea durere, durerea lui atât de
neputincioasă îl ucideau. Avea inima sfâşiată.
Niciun zgomot în casă, în afară de paşii doctorului care plecă
să-şi facă vizitele. Christophe pierduse orice noţiune a timpului,
când apăru Anna. Aducea pe o tavă mâncarea de prânz. O privi,
încremenit, fără a mişca măcar buzele pentru -a-i mulţumi; dar în
ochii lui aţintiţi, care păreau că nu văd nimic, imaginea tinerei
femei se întipări cu o precizie fotografică. Multă vreme după
aceea, când o cunoscu mai bine, o vedea tot astfel; imaginile mai
recente nu reuşiră să şteargă această primă amintire. Avea părul
des, adunat într-un coc mare, fruntea bombată, nasul scurt şi
drept, ochii veşnic plecaţi sau, atunci când întâlneau alte priviri,
cu o căutătură piezişă, cu o expresie nesinceră şi lipsită de
bunătate, buzele cam groase, strânse una de cealaltă, un aer cam
încăpăţânat, aproape aspru. Era înaltă şi părea a fi puternică şi
bine făcută, dar îmbrăcată cu haine care păreau a-i fi prea
strâmte şi ţeapănă în toate mişcările ei. Ea păşi fără să vorbească,
aşeză tava pe o masă, lângă pat, şi ieşi cu braţele lipite de trup,
cu ochii în pământ. Christophe nu se miră de această apariţie
stranie şi puţin ridicolă; nu se atinse de mâncare şi suferi mai
departe în tăcere.
Ziua se scurse. Veni seara şi Anna sosi din nou cu alte felur. De
mâncare. Găsi neatinse pe acelea pe care le adusese de dimineaţă;
le luă fără să spună niciun cuvânt. Nu rosti unul din acele
cuvinte calde pe care orice femeie le găseşte, din instinct, pentru a
vorbi cu un bolnav. Părea oă Christophe nu există pentru ea sau
că de-abia există Christophe resimţi, de data aceasta, o vrăjmăşie
mocnită, urmărind cu nerăbdare mişcările ei neîndemânatice şi
înţepate. Cu toate acestea îi era recunoscător că nu încerca să-i
vorbească.
— Îi fu recunoscător cu atât mai mult, cu cât trebui, după
plecarea Alinei, să îndure asaltul doctorului care observase că
Christophe nu gustase din mâncarea adusă. Era indignat contra
soţiei lui care nu-l silise să mănânce şi voia cu tot dinadinsul să o
facă el. Pentru a fi lăsat în pace, Christophe sorbi puţin lapte.
Apoi, îi întoarse spatele.
A doua noapte fu mai liniştită. Somnul greu îl învălui din nou
pe Christophe în neantul său. Nicio urmă a vieţii nesuferite…
— Dar trezirea fu şi mai înăbuşitoare. Îşi reamintea de toate
amănuntele acelei zile fatale, repulsia lui Olivier de ya ieşi din
casă, insistenţele lui pentru a se reîntoarce acasă şi îşi spunea cu
deznădejde: „Eu l-am ucis. “
Nu mai putea rămâne singur, închis, nemişcat,. Înşfăcat În
gheara nemiloasă a sfinxului cu ochi sălbatici care nu contenea
să-i sufle în faţă o dată cu ameţitoarele întrebări suflarea lui de
hoit. Se sculă, înfierbântat; se târî afară din odaie, cobori scara:
simţea nevoia instinctivă şi înspăimântată de a se apropia de ’alţi
oameni. Şi de cum auzi o voce, îi veni să fugă.
Braun se afla în sufragerie. Îl întimpină pe Christophe cu
demonstraţiile lui obişnuite de prietenie. De îndată, se apucă să-l
întrebe de cele petrecute la Pariş. Christophe îl apucă de braţ:
— Nu – zise el – nu mă întreba nimic. Mai târziu… Nu trebuie
să te superi pe mine. Nu pot. Sunt obosit de moarte. Sunt
obosit…
— Ştiu, ştiu, spuse Braun duios. Nervii sunt zdruncinaţi. Sunt
emoţiile zilelor precedente. Nu vorbi. Nu te sili să vorbeşti. Eşti
liber, eşti la dumneata acasă. Nu ne vom ocupa de dumneata.
Şi se ţinu de cuvânt. Pentru a nu-şi obosi oaspetele, trecu de la
o extremă la alta: nu mai îndrăznea să vorbească cu ne- vastă-sa
în faţa lui Christophe; vorbea cu voce joasă său mergea în vtrful
picioarelor; casa deveni mută. Trebui ca Christophe, scos din fire
de această tăcere plină de şoapte, să-l roage pe Braun să-şi reia
viaţa obişnuită.
Zilele următoare deci, nimeni nu-l mal băgă în seamă pe
Christophe. Stătea ceasuri întregi într-un colţ al camerei sau se
plimba prin casă oa un om care visează. La ce se gândea oare?
Singur nu o ştia. De-abia dacă mai avea puterea de a suferi. Era
distrus. Răceala inimii lui îl înspăi- manta. Avea o singură
dorinţă: să fie îngropat cu „el “şi totul şi se sfârşească.
— O dată găsi deschisă uşa grădinii şi ieşi. Dar avu o senzaţie
atât de neplăcută de a regăsi lumina, că se Întoarse în grabă şi se
închise în odaia sa, cu obloanele trase. Zilele cu soare îl chinuiau.
Ura soarele. Natura îl copleşea cu recea ei seninătate. La masă,
mânca în tăcere ceea ce îi punea Braun În farfurie şi, cu ochii
ţintă pe masă, stătea, fără să scoată vreun cuvânt. Braun îi arătă,
într-o zi, un pian în salon: Christophe întoarse privirea cu groază.
Orice zgomot îi era de nesuferit. Tăcerea, doar tăcerea şi
noaptea… Nu mai era în el decât golul şi nevoia golului. Se
sfârşise cu bucuria lui de viaţă, murise acea puternică pasăre a
bucuriei, care altădată se ridica cantând În zboruri înaripate! Zile
întregi, în odaia sa, nu avea altă conştiinţă a vieţii decât pulsul
şchiop al pendulei din camera da alături, care i se părea că îi bate
în creier. Şi, cu toate» - cest ea, sălbatica pasăre a bucuriei mai
trăia în el, avea zboruri bruşte, dar se lovea de zăbrele; şi era în
fundul sufletului un înfricoşător horcăit de durere – „strigătul de
deznădejde al unei fiinţe rămase singure într-un nemărginit
deşert…”
Nenorocirea în lume este că nu ai aproape niciodată un tovarăş.
Cunoscuţi poate, şi prieteni de ocazie. Suntem darnici cu acest
frumos nume de amic. În realitate, nu ai în viaţă decât un singur
prieten. Şi sunt destul de rari acei care îl au. Dar această fericire
este atât de mare, încât nu mai ştii să trăieşti atunci când o
pierzi. Umple viaţa, fără ca măcar să fi băgat de seamă. Pleacă:
viaţa rămâne goală. Nu ai pierdut numai pe acşl pe care îl iubeşti,
ai pierdut raţiunea de a iubi, raţiunea de a fi iubit vreodată. De ce
a trăit el oare? De ce trăim noi oare? …
Lovitura acestei morţi era cu atât mai îngrozitoare pentru
Christophe, cu cât îl izbise într-o epocă în care fiinţa lui lăuntrică
era deja tainic zdruncinată. Există, în viaţă, vârste la care se
desăvârşesc în fundul firii omeneşti schimbări tăcute; atunci, atât
trupul cât şi sufletul sunt mai expuse atacurilor dinafară; cugetul
este oarecum slăbit, o nelămurită tristeţe îl macină, îi este
lehamite de tot ce îl înconjoară, este indiferent pentru tot ce a
înfăptuit, incapabil de a mai vedea ce altceva ar mai putea
înfăptui La vârstele la care se produc aceste crize, cea mai mare
parte dintre oameni sunt legaţi de îndatoririle casnice: salvatoare
pentru că, deoarece, este drept, le răpesc libertatea de spirit
necesară pentru a se analiza, pentru a se orienta, pentru a-şi
reface o nouă viaţă puternică. Câte tristeţi ascunse, câte
dezgusturi amare!. _ Mergi t Mergi mai departe [Trebuie să treci
peste ele! … îndatorirea zilnică, grijă de familia de care eşti
răspunzător Q tio pe bărbat în frâu că pe un cal care doarme în
picioare şi totuşi înaintează, stors de vlagă, între hulube.
 — Dar bărbatul liber n-are nimic care să-l susţină în aceste ore
de profunzimi de neant, nimic care să-l oblige să înainteze. Merge
din obişnuinţă Nu ştie unde merge. Puterea lui este tulburată.
Conştiinţa sa întunecată- Nenorocirea cade asupra lui» dacă în
aceste clipe în care cugetul său aţipeşte, o lovitură de trăsnet îi
întrerupe mersul lui de somnambul! Se prăbuşeşte…
Câteva scrisori din Pariş care jâl găsiră pe Christophe reuşiră
să-l smulgă pentru puţine clipe din nepăsarea lui deznădăjduită.
Veneau de la Cecile şi de la doamna Arnaud. Şi îi aduceau
mingâiere. Biete mângâieri! Mingâieri vane… Cei ce vorbesc
despre durere nu sunt cei pe care îi doare… ÎI aduseră doar un
ecou al vieţii dispărute… Nu avu puterea să le răspundă; şi
scrisorile tăcură şi ele. În desperarea lui căuta să-şi şteargă
urmele… Să dispară. Durerea este nedreaptă; toţi cei pe care îi
iubise nu mai existau pentru eL O singură fiinţă există: cel care
nu mai era. Săptămâni întregi încercă să-l facă să retrăiască;
vorbea cu el; îi scria i „Sufletul meu, n-am primit scrisoarea ta
astăzi! … Unde eşti 9 Revino, revino, vorbeşte-mi, scrie-mi! … “
Dar noaptea, cu toate sforţările pe care le făcea, nu par- venea
să-l regăsească în visuri. Visăm puţin pe cei pe care i-am pierdut,
atâta vreme cât pierderea lor ne sfâşie. Reapar mai târziu, când
survine uitarea.
Cu toate acestea, viaţa dinafară se infiltra puţin câte puţin în
acest mormânt al sufletului. Christophe reîncepu să audă
diferitele zgomote ale casei şi să se intereseze de ele, fără să-şi dea
seama. Ştia la ce oră se închide şi se deschide uşa, de câte ori pe
zi şi în ce fel anume după cei care o închideau. Cunoscu paşii lui
Braun; şi-l închipuia pe doctor, întors de la vizite, oprit în vestibul
şi agăţându-şi pălăria şi paltonul, întotdeauna într-acelaşi fel
meticulos şi maniac. Şi atunci când unul dintre aceste zgomote
obişnuite întârzia să se audă, căuta, în pofida voinţei lui, cauza
care provocase această întârziere. La masă începu să asculte fără
să vrea, convorbirile care aveau loc. Şi îşi dădu seama că Braun
vorbea aproape întotdeauna singur. Nevastă-sa nu-i dădea decât
răspunsuri monosilabice. Braun nu era tulburat de lipsa
interlocutorilor; povestea cu pălăvrăgeala lui binevoitoare vizitele
pe care le făcuse şi discuţiile pe care le auzise. Se întâmplă chiar
ca Christophe să-l privească pe când el istorisea; Braun se simţea
fericit; şi se străduia să-l distragă de la gândurile lui.
Christophe încerca să trăiască iar… Câtă oboseală. Se simţea
bătrân, bătrân cât lumea! … Dimineaţa, când se sculă, când se
privea În oglindă, îi era silă de trupul lui, de mişcările lui, de
înfăţişarea lui searbădă. Să te sooli, să te Îmbraci. La ce bun? …
Făcu sforţări uriaşe pentru a se aşterne pe lucru t i s «făcea
lehamite 1 La ce bun să creezi, de vreme ce totul esia destinat
pieirii? Muzica îi devenise de nesuferit. Nu Judeci bine arta (de
altfel că şi pe toate celelalte) dedt în nenorocire. Nenorocirea este
piatra de încercare. Numai atunci • li ştii pe aceia care vor
învinge veacurile, pe aceia care sunt mai tari decât moartea. Prea
puţini rezistă la aceste încercări. Eşti Înmărmurit de
mediocritatea unor suflete pe care te bizuiai (artişti pe care îi
iubeai, prieteni din viaţă). Oară cine rezistă? Cât de gol sună
frumuseţea lumii dnd bat în ea degetele suferinţei!
Dar suferinţa oboseşte şi mâna ei amorţeşte. Nervii lui
Christophe se destindeau. Dormea, dormea fără întrerupere. S-ar
fi zis că nu va reuşi niciodată să sature această foame pe care o
avea de a dormi.
Şi, într-o noapte, în fine, avu un somn atât de adine, tncit nu se
deşteptă dedt în după-amiaza următoare. Casa era goală. Braun
şi cu nevastă-sa ieşiseră În oraş. Fereastră era deschisă, aerul
strălucitor surâdea. Christophe se simţi uşurat de o greutate
zdrobitoare. Se sculă şi coborî în grădină. Un dreptunghi strâmt,
închis între ziduri înalte, cu aspect de mănăstire. Câteva alei cu
nisip între pătrate de ga- leon şi de flori comune; o boltă pe care
se încolăceau o viţă de vie şi nişte trandafiri. Un fir de apă 9ubţire
se depăna dintr-o grotă făcută din pietre şi scoici; un salcâm
sprijinit de zid îşi aplecă crăcile mirositoare spre grădina vecină.
Mai departe se ridica bătrâna turlă de gresie roşie a bisericuţei.
Ceasurile erau patru după-amiază. Grădina era deja umbrită.
Soarele mai scălda vârful pomilor şi clopotniţa roşie. Christophe
se aşeză sub boltă, cu spatele lipit de zid, cu capul dat pe spate,
privind la cerul albastru printre împletiturile de viţă de vie şi
trandafiri, li părea că se trezeşte dintr-un vis urât. Domnea o
tăcere încremenită. Deasupra capului lui atârna molatic o creangă
de trandafiri. Dintr-o dată cel mai frumos se scutură, muri:
ninsoarea petalelor lui se împrăştie în văzduh. Era ca o frumoasă
viaţă nevinovată care moare. Atât de simplu! … în eândirea lui
Christodhe. Faptul căpătă o semnificaţie de o duioşie sfâşietoare.
Se înăbuşea şi, as- cunzindu-şi faţa în mâini, începu să plângă în
hohote…
 Clopotele din turlă sunară. De la o biserică la alta, alte voci
răspunseră… Christophe nu-şi dădu seama de timpul care se
scurse. Când ridică capul, clopotele tăcuseră, soarele se culcase,
Christophe se simţea uşurat datorită lacrimilote vărsate; îi
spălaseră cugetul. Ascultă în el cum mijea un izvor de muzică şi
privea la gingaşul pătrar de lună care aluneca pe cerul înserării.
Zgomotul unor paşi care se reîntorceau acasă îl trezi. Se urcă la el
în odaie, se încuie cu grijă şi lăsă să curgă în el fântâna muzicii.
Braun îl chemă la masă: bătu la uşă, încercă să o deschidă:
Christophe nu răspunse. Braun, neliniştit, privi prin gaura cheii
şi se linişti văzându-] pe Christophe pe jumătate culcat pe masă,
în mijlocul hârtiilor mâzgălite.
Câteva ceasuri mai târziu, Christophe, istovit, coborî şi-l găsi în
sufragerie pe doctor, care îl aştepta cu răbdare citind. Îl sărută, îi
ceru iertare pentru felul năbădăios în care se purtase de când
sosise şi, fără ca Braun să se aştepte, se apucă să-i povestească
dramaticele evenimente ale ultimelor săplâmâni. Fu singura dată
când îi vorbi despre ele; şi nici măcar nu era sigur că Braun
înţelesese bine: căci Christophe vorbea fără şir, noaptea era
înaintată, şi, cu toată curiozitatea lui, Braun murea de somn. Mai
la urmă (suna ora două), Christophe îşi dădu seama. Îşi spuseră
noapte bună.
Din acea clipă, viaţa lui Christophe se reorganiză. Nu se
menţinu în acea stare de exaltare trecătoare; se reîntoarse la
tristeţea lui, dar la o tristeţe normală care nu-l împiedica să
trăiască. Să trăieşti iar? Trebuia totuşi să. Trăieşti iar! Acest om
care pierduse tot ce avea mai scump pe lume, acest om pe care îl
rodea durerea lui, care purta în el moartea avea o atât de mare
putere de viaţă, abundentă, tiranică, Încât ea izbucnea din înseşi
vorbele lui îndoliate, strălucea în ochii lui, în gura lui, în gesturile
sale. Dar în inima acestei puteri se cuibărise un vierme nimicitor.
Christophe avea accese de desperare Erau ca nişte junghiuri.
Eram calm, se silea să citească, sau se plimba: şi dintr-o dată,
privirea lui Olivier, surâsul lui, obrazul lui, senin şi duios… O
lovitură de cuţit în inimă… Se clătina, îşi ducea mâna la piept,
gemând. O dată se afla la pian, cânta o pagină de Beethoven, cu
avântul lui de odinioară… Deodată se opri, se aruncă la pământ
şi, aseunzându-şi capul pernele unui jilţ, strigă:
— Micuţul meu! …
Groaznică era această impresie de „deja trăit4*; o ave* la fiecare
pas. Fără încetare regăsea aceleaşi gesturi, aceleaşi cuvinte,
întoarcerea neîncetată a aceloraşi experienţe. Totul îi era
cunoscut, prevăzuse totul. Cutare figuxă care tţ reamintea o
figură cunoscută avea să zică (era sigur dinainte), zicea aceleaşi
lucruri pe care le zisese şi aceea cu care semăna; fiinţele care
seamănă trec prin faze asemănătoare, se lovesc de aceleaşi
greutăţi şi se macină la feL Dacă este adevărat că „nimic nu te
oboseşte mai mult de viaţă decât o dră «-goste nouă", cu cât mai
mult te oboseşte să reiei totul de la început 1 Ai de ce să
înnebuneşti. Christophe încerca să nu se gândească, deoarece,
pentru a putea trăi, avea nevoie să nu cugete; iar el dorea să
trăiască. Ipocrizie îndurerată care nu vrea să se cunoască, din
ruşine, din evlavie chiar, nevoie de neînfrânt a dorinţei de viaţă
care se ascunde I Ştiind că nu există nicio mângâiere, îşi creează
mângâieri. Convins că viaţa n-are niciun motiv pentru a fi trăită,
îşi făureşte motive pentru a trăi. Se convinge că trebuie să
trăiască, că nimeni în afară de dânsul nu ţine la viaţă. La nevoie
va născoci gândul că mortul îl îndeamnă la viaţă. Ştie că îl face pe
mort să spună cuvintele pe care vrea el să le rostească.
Nenorocire! …
Christophe îşi reluă drumul; pasul său păru a regăsi vechea
siguranţă; pe durerea să uşile inimii se zăvoriră; nu vorbea de ea
niciodată cu ceilalţi; el singur se ferea să se regăsească singur cu
ea; părea liniştit.
„Durerile adevărate, zice Baltac, sunt în aparenţă liniştite în
patul adine pe care şi-l sapă, unde par că dorm, dar unde ele
necontenit mistuie inima11.
Cine l-ar fi cunoscut pe Christophe şi l-ar fi cercetat cu de-
amănuntul venind, plecând, vorbind, făcând muzică, chiar şi
răzind (râdea acum 1) ar fi simţit că există în acest om puternic,
cu ochii arzând de viaţă, ceva care se spărsese, în însuşi
străfundul vieţii lui.
Din moment ce era legat de viaţă, trebuia să-şi asigure
miiloacele de a trăi. Nu putea fi vorba pentru dânsul să
părăsească oraşul. Elveţia era adăpostul cel mai sigur: şi unde ar
fi găsit o găzduire prietenoasă? Dar orgoliul său nu se putea
deprinde cu gândul de a trăi pe socoteala unui prieten. Cu toate
protestele lui Braun, care nu voia să primească ni mic, nu se
linişti până nu găsi câteva lecţii de muzică ce îi permiteau să
plătească o pensiune regulată a gazdelor lui Nu fu uşor, zgomotul
năzdrăvăniilor lui revoluţionare se răspân- dise; şi familiile
burgheze pregetau să introducă la ele în casă pe un om care
trecea drept foarte periculos, sau în cel mai bun caz drept
neobişnuit şi în consecinţă prea puţin „cumsecade”. Cu toate
acestea, renumele lui muzical şi insistenţele lui Braun reuşiră să-i
deschidă accesul a patru sau cinci case mai lipsite de prejudecăţi,
sau poate numai mai curioase, doritoare din snobism artistic să
se facă observate. Nu fură pentru aceasta mai puţin atente în a-l
supraveghea şi în a menţine între profesor şi elevi distanţa
cuvenită.
Viaţa se orândui la Braun după un plan cât se poate de
metodic. Dimineaţa, fiecare îşi vedea de treburi: doctorul de
bolnavii lui, Christophe de lecţiile_ sale, doamna Braun de
cumpărături şi de operele ei de binefacere. Christophe se reîn-
torcea pe la ora unu, de obicei înaintea lui Braun, care nu voia să
fie aşteptat: şi se aşeza la masă cu tânăra femeie. Acest lucru nu-i
era plăcut: căci nu-i era simpatică şi nu avea nimic să-i spună. Ea
nu-şi dădea nicio silinţă să-i schimbe impresia pe care era
imposibil să nu o fi simţit: nu se ostenea nici să se îmbrace mai
bine, nici să găsească vorbe de duh; niciodată nu-i vorbea ea
prima lui Christophe. Lipsa âe graţie a mişcărilor ei şi a
îmbrăcăminţii ei, stângăcia, răceala ei ar fi îndepărtat de ea pe
orişicare bărbat, sensibil ca şi Christophe la gingăşia feminină.
Când îşi reamintea de spirituală eleganţă a pariziencelor nu se
putea stăpâni, privind-o pe Anna, să nu-şi zică: „Doamne, cât e de
urâtă Cu toate acestea nu era chiar atât de urâtă; şi nu întârzie
mult să-şi dea seama de frumuseţea părului ei, a mâinilor, a
gurii, a ochilor – în rarele clipe în care le întâlnea privirea, o
privire ce necontenit se ascundea. Dar aceasta nu-l făcea să-şi
schimbe părerea. Vorbea cu ea, din curtenie; găsea cu greu
subiecte de conversaţie; ea nu-l ajuta deloc. De două-trei ori
încercă să o întrebe câte ceva despre oraşul ei, despre bărbatul ei,
chiar despre ea însăşi; nu putu afla nimic. Răspundea la
întâmplare; se străduia să surâdă; dar această sforţare era
supărător de vădită; zâmbetul îi era silit, vocea joasă; lăsa fiecare
vorbă să cadă în gol; fiecare frază era urmată de o tăcere
apăsătoare. Christophe ajunsese să-i vorbească cât se poate de
puţin şi ea îi fu recunoscătoare. Era pentru amândoi o uşurare
atunci când sos^a doctorul. Era întotdeauna bine dispus,
gălăgios, grăbit, vulgar, un om de aur. Mânca, bea, vorbea, râdea
ou prisosinţă. Anna vorbea ctte ceva cu el, dar nu discutau dedt
despre feluri de mâncare sau despre costul anumitor lucruri.
Arareori, Braun o necăjea vorbindu-i despre operele ei evlavioase
sau despre predicile pastorului. Atunci ea lua un aer înţepat şi
tăcea, jignită, tot timpul mesei. De cele mai multe ori insă
doctorul povestea despre vizitele făcute, se oprea mal ales asupra
cazurilor dezgustătoare, de- scriindu-le vesel, până în cele mai
mici amănunte, lucru care U scotea pe Christophe din sărite. El
se scula atunci de la masă, arundnd şervetul cu o mutră
îngreţoşată, lucru care-l bucura pe povestitor. Braun se oprea
îndată şi Îşi liniştea prietenul râzând. Dar la prânzul următor,
reîncepea. Acest* glume de cameră de gardă păreau a avea darul
să o înveselească pe nepăsătoarea Anna. Ieşea atunci din tăcerea
ki cart se complăcea ţi râdea scurt şi nervos, cu un râs care avea
în el ceva sălbatic. Poate că resimţea, nu mai puţin dedt
Christophe, un oarecare dezgust pentru lucrurile de care râdea.
După-amiaza, Christophe nu avea dedt puţine lecţiL Rămânea
de obicei acasă cu Anna, pe când doctorul ieşea în oraş. Nu se
întâlneau. Fiecare era ocupat cu lucrul său. La început Braun, îl
rugase pe Christophe să dea dteva lecţii de pian nevestei sale; era,
după părerea lui, o destul de bună muziciană. Christophe o rugă
pe Anna şi dnte ceva. Nu se lăsă rugată, cu toată neplăcerea pe
care o simţea; dar o făcu cu obişnuita-i lipsă de gingăşie; dnta
mecanic, cu o Lipsă de sensibilitate inimaginabili; toate notele
păreau la fel; niciun accent, nicăieri; trebuind şi întoarcă filă, se
opri cu răceală, brusc, în mijlocul unei fraze, reluând apoi
indiferentă, fără să se grăbească, nota care urma. Christophe fu
atât de exasperat îndt de-abia se stăpâni să nu-i spună o mojicie;
şi nu se putu reţine decât ieşind din odaie, înainte că bucata să
fie terminată. Ea însă nu se tulbură şi îşi urmi cu nepăsare cin
tui pini la sfârşit, neavând aerul unui om rănit sau jignit de
aceasti lipsă de curtenie. De-abia o observase parcă. Dar nu mal
vorbiră despre muzică niciodată. Uneori, dnd Christophe se
întorcea acasă pe neaşteptate, i se întâmpla să o găsească pe
Anna studiind la pian cu o tenacitate rece şi fără rost, reluând
chiar de cincizeci de ori, neobosită, aceeaşi măsură, dar
neînsuficţindu-se nidodată. Niciodată nu cânta când îl ştia pe
Christophe acasă. Îşi petrecea tot timpul liber, după îndeplinirea
îndatoririlor evlavioase, cu treburi casnice. Cosea, şi iar cosea;
supraveghea servitorii.
 Avea o grijă maniacă pentru ordine şi curăţenie. Bărbatul ei o
consideră drept o femeie cumsecade dar cam ţicniţi
— „ca toate femeile “, zicea el – dar, „ca toate femeileu, devotată.
Asupra acestei ultime vorbe, Christophe, În sinea sa, făcea
oarecare rezervă: psihologia aceasta i se părea prea simplistă; dar,
la urma urmei, cugeta el, sunt lucruri care îl privesc pe Braun; şi
nu se mai gândi la ele.
Se regăseau seara, după cină. Braun şi cu Christophe stăteau
de vorbă. Anna lucra. Christophe se supusese rugăminţilor lui
Braun şi reîncepuse să cânte la pian; cânta până târziu noaptea,
în salonul cel mare, rău luminat, cară dădea spre grădină. Braun
era în extaz… Cine nu cunoaşte oare pe aceşti oameni, pasionaţi
pentru opere pe care nu le înţeleg sau pe care le înţeleg pe dos!
(De altfel, de aceea le şi iubesc!) Christophe nu se mai supăra;
întâlnisa atâţia imbecili în viaţă! Dar la unele exclamări de
entuziasm caraghios se oprea şi se urcă la el în odaie. Braun
înţelese până la urmă care era cauza acestor întreruperi şi puse
surdină reflecţiilor lui. De altfel, patima lui pentru muzică se
potolise repede; nu putea să asculte cu atenţie mai mult de un
sfert de ceas; îşi lua ziarul sau moţăia, lăsându-l pe Christophe în
pace. Anna, într-un ungher al odăii, nu sufla nicio vorbă; cu
lucrul de mină pe genunchi, avea aerul că lucrează; dar ochii ei
erau ficşi şi mâinile nemişcate. Uneori, ieşea fără zgomot din
odaie în mijlocul bucăţii şi nu se mai reîntoarcerea.
Şi astfel se scurgeau zilele. Christophe îşi regăsea puterile.
Bunătatea greoaie, dar caldă a lui Braun, liniştea din casă, viaţa
regulată a acestei familii, regimul de hrană foarte abundentă,
după obiceiul german, reuşise să întremeze temperamentul robust
al lui Christophe. Sănătatea lui fizică era restabilită; dar
angrenajul moral îi era încă zdruncinai Puterea renăscândă nu
făcea decât să adâncească dezorientarea spiritului care nu
parvenea să-şi regăsească echilibrul şi care era ca o barcă cu un
balast prost distribuit, care tresaltă Ia cel mai neînsemnat val.
Trăia într-o desăvârşită izolare. Nu putea avea nicio intimitate
intelectuală cu Braun. Raporturile lui cu Anna se mărgineau doar
la salutul schimbat dimineaţa şi seară. Relaţiile cu elevii săi erau
mai degrabă duşmănoase; căci te ascundea cu greutate gândul că
cel mai bun lucru ar fi fost
M
Să se lase de muzică Nu cunoştea pe nimeni. Vina nu era
numai a lui, care de la marea-i pierdere suferită se zăvora în sine
însuşi. Şi ceilalţi îl ţineau la distanţă.
Se afla într-un oraş vechi, plin de inteligenţă şi de putere, dar
plin şi de un orgoliu patrician, închis în sine şi mulţumit de sine
însuşi. O aristocraţie burgheză, căreia îi plăceau munca şi cultura
înaltă, dar avea idei strâmte, care era evlavioasă, cu convingerea
nezdruncinată a superiorităţii ei şi a cetăţii din care făcea parte şi
care se complăcea să trăiască în izolarea ei familială. Familii
foarte vechi, care aveau nenumărate ramificaţii. Fiecare familie
avea o zi în • care toţi membrii ei se adunau laolaltă. Pentru
străini, uşile se întredeschideau anevoie. Aceste bogate familii, cu
averi seculare, nu simţeau nicio nevoie să-şi expună bogăţiile. Se
cunoşteau între ele: şi aceasta le era de ajuns; opinia celorlalţi nu
avea nicio însemnătate. Vedeai milionari, îmbrăcaţi ca nişte mic-
burghezi, vorbind dialectul lor aspru cu expresii pitoreşti,
ducându-se conştiincioşi la întreprinderile lor de zi de zi, chiar
până la o vârstă înaintată, la care cei mai harnici oameni din
lume consideră că au dreptul la odihnă Nevestele se împăunau cu
ştiinţa lor de bune gospodine. Fetele nu primeau nicio zestre.
Bogaţii îşi lăsau copiii să facă, la rândul lor, greaua ucenicie pe
care o făcuseră ei Obişnuiau să facă o economie strictă la
cheltuielile zilnice. Dar întrebuinţau cu nobleţe aceste mari averi
pentru colecţii de artă, pentru galerii de tablouri, pentru opere de
binefacere; făceau donaţii neînchipuit de mari şi regulate, aproape
întotdeauna anonime, societăţilor de binefacere sau muzeelor
pentru a fi înzestrate. Un amestec de măreţie şi de caragioslâc,
ambele fiind moşteniri ale trecutului. Aceşti oameni, pentru care
restul lumii părea că nu există (cu toate că o cunoşteau prea bine
din practica afacerilor lor, p: sn legăturile îndepărtate pe care le
aveau, prin lungile călătorii de studii la care îşi obligau copiii să
participe) această lume, pentru care un renume mondial sau o
mare celebritate străină nu avea nicio însemnătate atâta vreme
cât nu fusese acceptată sau recunoscută de ea – îşi impunea ei
înseşi cea mai aspră disciplină. Toţi se supravegheau pe ei înşişi
şi unii pe ceilalţi. Rezultase din aceasta o conştiinţă colectivă care
ştersese diferenţierile individuale – mult mai accentuate încă la
aceste straşnice personalităţi – sub vălul uniformităţii religioase şi
morale. Toată lumea se ducea la biserică, toată lumea era
credincioasă. Nimeni nu se îndoia sau nu consimţea să admită că
s-ar fi putut îndoi. Era de neînţeles ceea ce se petrecea În aceste
suflete care se închideau cu atât mai tare privirilor înconjurătoare
cu cât se ştiau mai strict supravegheate şi cu cât ştiau că fiecare
îşi arogă dreptul de a privi în conştiinţa celuilalt. Se spunea chiar
că aceia care părăsiseră ţara şi se credeau eliberaţi – de cum se
reîntorceau, erau prinşi din nou de puterea tradiţiilor, a
obiceiurilor, a atmosferei oraşului i cei mai atei erau de îndată
constrânşi la practicarea evlaviei şi a credinţei. Să nu creadă li s-
ar fi părut, aici, un lucru împotriva naturii. Necredinţa era bună
pentru clasele de jos, care nu aveau o educaţie aleasă Nu se putea
admite ca un om din lumea lor să se sustragă obligaţiilor
religioase. Cel ce nu practica se punea în afara clasei sale sociale
şi nu m#i era primit în sânul ei.
Povara acestei discipline nu fusese socotită că destul de
apăsătoare. Aceşti oameni nu se găseau încă destul de legaţi de
castă lor socială. În interiorul acestui, mare Verein, formaseră
nenumărate Verein-e mai mici, ca să se simtă şi mai încătuşaţi.
Se puteau număra cu sutele şi ele se înmulţeau în fiecare an.
Erau cercuri din; re acestea pentru orişice: pentru filantropie,
pentru operele pioase? Pentru cele comerciale, pentru operele
pioase şi comerciale totodată, pentru artă, pentru ştiinţă, pentru
cânt, pentru muzică, pentru exerciţiile spirituale, pentru
exerciţiile fizice, pentru simplul pretext de a se întruni, pentru a-
şi trece timpul împreună; erau cercuri pe cartiere, pe oorporaţii;
erau unele pentru oamenii a căror avere adunată se ridica la
adeeaşi sumă, a căror stare socială era aceeaşi, care cântăreau
aceeaşi greutate, care purtau aceleaşi pronume. Se spunea chiar
că se încercase formarea unui cerc al acelora care nu se
înscriseseră în niciunul dintre acestea, al Vereinlosen-ilor: dar nu
fuseseră găsiţi nici măcar doisprezece oameni liberi.
Încorsetat de acest întreit corset, al cetăţii, al castei sociale şi al
asociaţiei din care făceau parte, sufletul era ca înlănţuit. O
constrângere ascunsă comprima caracterele. Cele mai multe
dintre ele se obişnuiseră cu această con- strângere încă din
copilărie – încă de secole; şi o considerau foarte sănătoasă: ar fi
considerat de prost gust şi foarte nesănătos faptul de a te putea
lipsi de acest corset. Când vedeai surâsul lor satisfăcut, nimeni n-
ar fi bănuit dt puteau fi ei de stânjeniţi. Dar natura se răzbuna.
Când şi când răsărea dintre ei câte o individualitate răzvrătită,
un artist puternic sau vreun mare gânditor, care îşi rupea
Lanţurile cu brutalitate şi care dădea mult de furcă păzitorilor
cetăţii. Insă, aceştia din urmă erau atât de inteligenţi, încât atunci
când răzvrătitul nu putuse fi înăbuşit încă din găoace, când era
mai tare decât ei, nu se înverşunau niciodată să-l combată
(bătălia ar fi putut răscoli valurile scandalului), dar căutau să-l
capteze. De era pictor, îl expuneau în muzee, de era gânditor, îl.
Primeau în biblioteci. Şi n-avea decât să strige orice enormităţi! Se
făceau că nu-l aud. În zadar protestă el făcând haz de
independenţa lui; ei şi-l încorporau. Şi astfel, efectul otrăvii era
neutralizat; tratamentul homeopatic. Dar aceste cazuri erau doar
stinghere, majoritatea celor revoltaţi nu mai existau în^acele zile.
Aceste case liniştite închideau tragedii necunoscute. Se întâmpla
ca unul dintre locuitorii lor să plece, cu pasul lui liniştit, fără
niciun cuvânt de lămurire, să se arunce în fluviu. Sau se întâmpla
să se închidă pentru şase luni, sau să-şi închidă nevasta într-o
casă de sănătate pentru a-şi vindeca cugetul. Se vorbea despre
toate acestea pe faţă, fără stinje- nire, ca despre lucruri fireşti, cu
acel aer blajin care era unu] dintre frumoasele obiceiuri ale
oraşului şi pe care fiecare ştia să-l păstreze în faţa durerii ca şi în
faţa morţii.
Această burghezie temeinică, ce era atât de aspră faţă de ea
însăşi, mai ales fiindcă îşi cunoştea valoarea, era mai puţin aspră
faţă de cei ce nu făceau parte din ea, pentru că îi stima mai puţin.
Faţă de străinii care locuiau în oraş, aşa precum era Christophe,
faţă de profesorii germani, de refugiaţii politici, se arăta chiar
foarte liberală: aceşti oameni îi erau cu totul indiferenţi, în afară
de aceasta, iubea inteligenţa. Ideile înaintate nu o stânjeneau i
ştia că asupra fiilor săi ele nu vor avea nicio putere. Şi arăta astfel
oaspeţilor ei o cordialitate rece care îi ţinea la distanţă.
Christophe nu avea nevoie ca această răceală să fie accentuată.
Se găsea într-o stare de sensibilitate şi de fră- mântare în care
sufletul lui era ca o rană deschisă; nu era decât prea înclinat să
vadă pretutindeni doar egoism, indiferenţă, ceea ce făcea ca să se
zăvorască şi mai mult în sine în afară de aceasta, clientela lui
Braun, cercul restrâns în care se învârtea soţia lui făceau parte
dintr-o mică lume protestantă, cu deosebire rigoristă. Christophe
era de două ori rău văzut în acest cerc, mai lntâi ca papistaş, apoi
ca fiind în fapt necredincios. În ceea ce-l privea, şi el găsea la ei
multe lucruri care îi displăceau. Cu toate că nu era credincios,
purta în el pecetea seculară a catolicismului, mai puţin raţional
decât poetic, indulgent faţă de natură şi care nu se frământa atât
să lămurească şi să înţeleagă, cât să iubească sau să nu
iubească; şi, pe de altă parte, purta în el obiceiurile libertăţii
intelectuale şi morale pe care le culesese fără să-şi dea seama la
Pariş. Trebuia În mod fatal să se ciocnească cu această mică lume
pietistă, În care reieşeau mai exagerate greşelile spiritului
calvinist: un raţionalism religios care reteza aripile credinţei şi o
lăsa apoi să spânzure în neant; căci plecau de la un a priori care
putea fi tot atât de discutabil ca şi toate mis- ticismele: nu mai era
nici poezie, nici proză, era poezie transpusă în proză. Un orgoliu
intelectual, o credinţă absolută, periculoasă în raţiune – în
raţiunea lor. Puteau să nu creadă nici în Dumnezeu, nici în
nemurirea sufletului; dar credeau în atotputernica raţiune, cum
un catolic crede În papă, sau un fetişist într-un idol. Nici nu le
trecea prin cap să discute măcar. Viaţa putea să o nege, ei ar fi
negat mai degrabă viaţa însăşi. Lipsă de psihologie, neînţelegere
totală faţă de natura puterilor ascunse, de însăşi rădăcinile fiinţei
vii, de acel „spirit al pămânitului “. Îşi clădeau b viaţă şi fiinţe
copilăreşti, simplificate, schematice. Unii dintre ei erau oameni
instruiţi şi practici; citiseră mult, vă- eusoră multe. Dar nu
vedeau şi nu citeau niciun lucru aşa precum era; îşi creau din el
reducţii abstracte. Erau săraci jn sânge, dar aveau mari calităţi
morale; nu erau însă destul • de umani; şi aceasta era păcatul -
suprem. Curăţenia sufletului lor, adeseori foarte reală, nobilă şi
naivă, câteodată comică, devenea din nenorocire, în unele cazuri
tragică; îi ducea la asprime faţă de ceilalţi, la o lipsă de omenie
liniştită, fără furii, sigură de ea, care înspăimânta. Cum oare s-ar
fi îndoit ei? Nu aveau ei oare de partea lor adevărul, dreptul şi
virtutea? Nu primeau ei oare revelaţia directă a sfintei lor raţiuni?
Raţiunea este un soare dur; luminează, dar te orbeşte. În această
lumină uscată, lipsită de vapori şi de timbre, sufletele cresc fără
culoare, iar sângele inimii lor este *upt
Or, dacă era ceva, în clipa aceasta, lipsit total de în- |el es,
pentru Christophe, era tocmai raţiunea. Acest soare fiu lumina în
faţa ochilor săi docât pereţii abisului, fără a-i arăta mijloacele pe
care le putea folosi pentru a ieşi din el, şi nici măcar nu-i
dădea posibilitatea să-i măsoare profunzimea.
În ceea ce privea lumea artistică, Christophe avea puţine
prilejuri a o întâlni; de altfel, nici nu o dorea. Muzicienii erau mai
mult conservatorii epocii neo-schumanniene şi „brahmine”, cea pe
care Christophe o luase odinioară în vârful săbiei. Doi dintre ei
făceau excepţie: organistul Krebs, care ţinea o cofetărie renumită,
om cumsecade, bun muzician şi care ar fi fost încă şi mai artist
dacă, după cum spunea unul din compatrioţii lui, „n-ar fi fost
urcat pe un Pegas căruia îi dădea prea mult ovăz “– şi un tânăr
compozitor evreu, talent original, plin de sevă robustă şi tulbure,
care făcea comerţ cu articole elveţiene: sculpturi în lemn, căsuţe
şi urşi de Berna. Mai independenţi decât ceilalţi, fără îndoială
pentru că nu făceau din arta lor o meserie, ar fi fost foarte
mulţumiţi să se apropie de Christophe; şi, în alte timpuri,
Christophe ar fi fost curios să-i cunoască; dar, în această
perioadă a vieţii lui, orice curiozitate artistică şi omenească era ca
amorţită; simţea mai mult ceea ce îl despărţea de oameni decât
ceea ce îl lega de ei.
Singurul său prieten, părtaş al gândurilor sale, era fluviul care
tăia oraşul în două – acelaşi fluviu puternic şi părintesc care,
acolo sus, în nord, scălda orăşelul lui natal. Christophe regăsea
pe malurile lui amintirea visărilor lui copilăreşti… Dar, în sufletu-i
cernit, aceste amintiri luau, ca şi Rinul, o culoare cenuşie. Când
cădea noaptea, rezemat de parapetul unui chei, privea fluviul
învolburat, acoastă masă în fuziune, grea, opacă şi grăbită, care
era necontenit în trecere, în care nu se distingea nimic altceva
decât mari voaluri în mişcare, mii de râuleţe, de curenţi, de vâr-
tejuri care se desenau, se ştergeau: ca un haos de imagini care
roiesc într-o gândire halucinată; veşnic se conturează şi veşnic se
şterg. Peste acest vis al inserării, alunecau pe ape, ca nişte năluci,
podurile plutitoare pe care nu vedeai urmă de om. Noaptea se
adâncea. Fluviul se făcea de bronz. Luminile de pe ţărmuri
scoteau luciri din carapacea Iul neagră ca cerneala, care arunca
străfulgerări întunecate. Reflexe arămii ale gazului aerian, reflexe
argintii ale felinarelor electrice, reflexe însângerate, luminări în
dosul ferestrelor caselor. Şoaptele fluviului umpleau întunericul.
Foşnet neîncetat, mai trist chiar decât foşnetul mării prin
monotonia sa…
Christophe îşi hrănea ceasuri întregi sunetul din acest cinl al
morţii şi al deşertăciunii, li era greu să se desprindă de acolo; se
întorcea apoi acasă prin povâmitele străduţe cu trepte roşii,
mâncate de vreme chiar în mijlocul Iot; cu trupul şi sufletul
împovărat, Christophe se agăţa de rampa de fier a scărilor,
împlântata în perete, lucioasă, luminată de felinarul aşezat sus, în
piaţa pustie, în faţa bisericii înveşmântate de noapte…
 Nu mai înţelegea de ce trăiau oamenii. Când îşi reamintea de
luptele la care luase parte, admira, plin de amărăciune, această
umanitate a cărei credinţă îi era atât de tare înrădăcinată în trup.
Ideile urmau altor idei opuse, reac- ţiunile urmau acţiunilor i –
democraţie, aristocraţie; socialism, individualism; romantism,
clasicism; progres, tradiţii; – şi aşa mai departe pentru o veşnicie.
Fiecare generaţie nouă, distrusă în mai puţin de zece ani, credea
cu aceeaşi înverşunare că ea este singura care a ajuns la culmi şi
îşi prăvălea de acolo predecesorii, lovindu-i cu pietre; se ebătea,
urla, îşi hotăra ea singură puterea şi gloria, se prăvălea sub
loviturile de pietre ale noilor sosiţi, şi se pierdea. Cine vine la
rând? …
Creaţia muzicală nu mai reprezenta, pentru Christophe, un
refugiu; scria cu intermitenţe, într-un fel dezordonat, fără niciun
ţel anumit. Să scrii? Pentru dne să scrii? Pentru oameni? Trecea
printr-o criză de mizantropie acută. Pentru el? Resimţea adine
deşertăciunea artei, neputincioasă de a umple golul pricinuit de
moarte. Doar puterea lui oarbă îl mai înălţa când şi când cu aripa
ei viguroasă, apoi recădea frântă. Era ca un nor negru de furtună
care clocotea în întunecime. Olivier pierdut, nimic nu rămânea
— Nimic. Se înverşuna împotriva a tot ce-i umpluse viaţa,
împotriva simţămintelor, împotriva gândurilor pe care- crezuse că
le împărtăşeşte cu restul omenirii. I se părea astăzi că fusese doar
jucăria unei iluzii; întreaga viaţă socială era clădită pe o vastă
neînţelegere, Lzvorâtă numai din cuvinte… Crezi că gândirea ta
poate fi împărtăşită celorlalte gândiri? Nu există relaţii decât între
cuvinte; spui şi asculţi numai cuvinte; niciun cuvânt nu are
aceeaşi însemnătate grăit de două guri diferite. Şi aceasta încă nu
e nimic: niciun cuvânt, nici un singur cuvânt nu-şi găseşte
întregul său înţeles de viaţă. Cuvintele trec dincolo de realitatea
trăită. Spui: dragoste şi ură… Nu este nimic, nici dragoste, nici
ură, nici prieteni, nici duşmani, nici credinţa, nici patimă.
Nici binele, nici răul. Sunt doar acele reci lumini care se
răsfrâng din acele lumi incandescente (sori morţi de veacuri) …
Prieteni? Nu lipsesc oamenii care se împăunează cu aces 24 nume!
… Ce searbădă realitate I Ce înseamnă oare prietenia lor, ce
înseamnă oare prietenia în înţelesul lumii obişnuite? Câte, clipe
din viaţa lui dăruieşte cel ce se pretinde prieten amintirii şterse a

24 ...Ca sâ nu mâ tulburi, de ! vorbeşte in şoaptă (în limba italiană).

prietenului? Ce îi sacrifică el oare, nu din cele ce-i sunt
trebuitoare, dar din cele ce-i sunt de prisos, din trândăvia sa, din
plictiseală sa? Ce i-am sacrificat eu oare lui Olivier? (Căci
Christophe nu se credea o excepţie, singur Olivier era scos din
neantul în care tnvălmăşise toate făpturile omeneşti). Arta nu este
mai adevărată ca dragostea. Cât loc ocupă ea oare în viaţă? Care
este oare calitatea dragostei celor ce se fălesc că sunt îndrăgostiţi
de ea? Sărăcia simţământelor omeneşti este de neînchipuit. În
afară instinctului de speţă, în afara acestei puteri cosmice, care
este însăşi pârghia lumii întregi, nu mai găseşti nimic, decât doar
o pulbere de emoţii. Cea mai mare parte dintre oameni nu poartă
în el destulă viaţă pentru a se putea dărui cu totul unei singure
patimi. Economisesc cu o zgârcenie prevăzătoare. Sunt de toate
câte puţin şi nu sunt pe de-a-ntregul nimic. Acel care se dăruieşte
fără să socotească, în tot ceea ce face, în tot ceea ce suferă, în tot
ceea ce iubeşte, în tot ceea ce urăşte, acela este o minune, cea
mai mare minune care ţi-a fost dat să o întâlneşti pe pământ.
Patimă este ca şi geniul j o minune. Şi poţi tot atât de bine să spui
că această minune nu există! …
Acestea erau gândurile lui Christophe; şi viaţa îşi lua sarcina
să-i aducă o îngrozitoare dezminţire. Minunea se află peste tot, ca
şi focul în cremene i o lovitură numai ţi a şi ţâşnit. Nici nu
bănuiam demonii care dorm în noi…
…Pero rum mi destar, deh! Paria basso…1
Într-o seară, în timp ce Christophe improviza la pian, Anna se
sculă şi ieşi din cameră, după cum făcea adeseori, atunci când
Christophe cânta. S-ar fi zis că muzica o plictisea. Christophe nu
lua în seamă acest lucru i îi era cu totul indiferent ceea ce ar fi
putut gândi Anna. Îşi urmă eântarea; apoi, venindu-i în minte idei
pe care dorea să le însemne, se întrerupse şi fugi în odaie să-şi
aducă hârtia de care avea nevoie. De cum deschise uşa care
dădea ia camera vecină şi se aruncă în întuneric cu capul în jos,
se izbi cu putere de un trup care stătea nemişcat în picioare, la
intrare. Anna… Lovitura şi surprinderea smulseră un strigăt
tinerei femei. Christophe, temându-se că o lovise, li luă, cu
prietenie, ammdouă mâinile în mâinile lui. Mâinile erau îngheţate.
Părea că tremură toată – de spaimă fără nicio îndoială. Ea n dădu,
în şoaptă, o vagă lămurire i
— Căutam în sufragerie…
El nu auzi ceea ce căutase ea în sufragerie; poate că nu o
spusese nici ea. I se păru numai ciudat faptul că putea căuta ceva
prin întuneric. Dar cum era obişnuit cu felul de a fi curios al
Annei, nu dădu importanţă acestui lucru.
Un ceas mai târziu se reîntoarse în micul salonaş, unde îşi
petrecea seară împreună cu Braun şi cu Anna. Sta Ia masă, sub
lumina lămpii şi scria. Anna, la celălalt capăt al mesei, la dreapta
lui, cosea cu capul aplecat pe lucru) ei. În spatele lor, aşezat într-
un. Fotoliu scund, lângă foc, Braun citea o revistă. Toţi trei
tăceau. Se auzea, când şi când, ropotul mărunt al ploii căzând pe
nisipul din grădină.’ Pentru a se simţi cu totul singur, Christophe,
pe trei sferturi întors, stătea cu spatele la Anna. În faţa lui,
ţintuită în perete, o oglindă reflecta masa, lampa şi cele două
fiinţe cu capul plecat asupra lucrului lor. Lui Christophe i se păru
că Anna îl priveşte. La început, nu luă acest lucru în seamă; apoi,
stăruinţa acestui gând începând să-l stânjenească, ridică ochii
spre oglindă, şi văzu… Ea îl privea, în adevăr. Cu ce privire!
Râmase înmărmurit, reţinându-şi răsuflarea, pândind. Ea nu ştia
că el o pândea. Lumina lămpii cădea pe faţa ei palidă al cărei «aer
de seriozitate tăcută şi obişnuită luase un caracter de violenţă
lăuntrică. Ochii ei
— Aceşti ochi necunoscuţi pe care nu-i putuse privi niciodată –
erau aţintiţi asupra lui: albaştri-închis, cu pupila mărită, cu
privirea fierbinte şi aspră; erau pironiţi asupra lui, îl cercetau cu o
sete tăcută şi îndârjită. Ochii ei? Se putea oare ca aceştia să fie
ochii ei? Îi vedea, şi totuşi nu-i venea să creadă Îi vedea el oare cu
adevărat? Se întoarse dintr-o dată… Ochii erau plecaţi în jos.
Încercă să-i vorbească, să o silească să-l privească drept în ochi.
Ţi răspunse o fiinţă rece, fără să ridice de pe lucru privirea ei
adăpostită sub pleoapele albăstrui, cu genele scurte şi dese. Dacă
Christophe nu ar fi fost sigur de el, ar fi putut crede că fusese
prada unei iluzii. Dar ştia prea bine ceea ce văzus>e
Totuşi, mintea lui fiind iarăşi prinsă de lucru şi Anna
interesându-l doar prea puţin, această stranie impresie nu-l
preocupă timp prea îndelungat.
Peste o săptămână, încerca să cânte la pian un Lied pe cqre îl
compusese. Braun, care avea această mânie, fie din amorul
propriu de soţ, fie din plăcerea de a o necăji pe nevastă-sa,
reîncepu în acea seară să o sâciie pe Anna o insistenţă deosebită
că să cânte şi ea la pian sau din gură. De obicei, Anna se
mulţumea să răspundă un foarte scurt nu; apoi, nu-şi mai dădea
osteneala să spună niciun cuvânt la cererile, rugăminţile sau
glumele lui Braun; strângea din buze şi se făcea că nu aude. De
data aceasta spre marea mirare a lui Braun şi a lui Christophe, ea
îşi strânse lucrul, se sculă şi se apropie de pian. Şi cântă o bucată
pe care nu o citise niciodată. Se întâmplase un soi de minune: –
minunea. Vocea ei cu un timbru profund nu reamintea întru
nimic vocea puţin răguşită şi ştearsă pe care o avea atunci când
vorbea. Sigură de ea încă de la primele note, fără umbră de
tulburare, fără sforţare, această voce dădea frazei muzicale o
măreţie tulburătoare şi plină de puritate; şi se ridica la violenţa
unei pasiuni care îl făcu pe Christophe să se cutremure; căci i se
păru a Ei vocea propriei sale inimi. O privi uimit pe când cânta şi
o văzu pentru întâia dată. Văzu ochii ei întunecaţi în care se
aprindeau licăriri sălbatice, gura ei mare, pătimaşă, cu buzele
bine desenate, cu surâsul ei voluptuos, puţin greoi şi crud dinţii
ei sănătoşi şi albi. - Mâinile ei puternice şi frumoase, dintre oare
una se rezemă pe pupitrul pianului, şi robustă alcătuire a
trupului ei încătuşat în îmbrăcămintea strimtă, slăbit din cauza
unei vieţi reduse, dar pe care îl putea ghid tânăr, viguros şi
armonios.
Îşi termină cântul şi se duse să se aşeze, cu mâinile încrucişate
pe genunchi. Braun o felicită; dar găsea că nu dntase cu destulă
dulceaţă. Christophe nu-i spuse nimic. O privea numai. Surâdea
vag ştiind că el o priveşte. În seara aceea se întinse o mare tăcere
Între ei. Ea îşi dădea seama că se înălţase deasupra ei însăşi sau,
poate, că fusese „eau însăşi pentru întâia oară. Şi nu înţelegea de
ce.
Din ziua acea, Christophe începu să o privească pe Anna mai
cu luare-aminte. Recăzuse iar în tăcerea ei în- căwătânată, în
recca ei indiferenţă, în dârzenia ei de munci, lutru care scotea din
fire până şi pe bărbatul ei şi prin
— Care îşi amorţea gândurile întunecate ale naturii sale tul^
bun Christophe se obosea în zadar să o corceteze; nu mai regăsea
decât burgheza înţepată din primele zile. Erau rare clipele în care
rămânea gânditoare, fără să facă nimic, cu ochii privind în gol.
Dacă o lăsai astfel, o regăseai la fel după un sfert de oră, timp în
care ea nu făcuse nicio mişcare. Dacă bărbatul său o întreba la ce
se gândea, se trezea din amorţeala ei, surâdea, şi răspundea că
nu se gândea la nimic. Şi tăcea, tăcea înir-una.
Nimic nu o făcea să iasă din liniştea ei. Într-o zi, pe când se
îmbrăca, lampa ei de alcool făcu explozie. Cât ai clipi din ochi,
Anna fu înconjurată de flăcări. Servitoarea o luă la fugă, ţipând
după ajutor. Braun îşi pierdu capul, se învârti, strigă şi era cât pe
ce să leşine. Anna smulse copciile de Ia capot, lăsă să-i alunece pe
coapse fustă care începuse să ardă şi o călcă în picioare. Când
Christophe sosi şi el înnebunit, în mină cu o sticlă de apă, pe care
o în- şfăcase ca un prost, o văzu pe Anna urcată pe un scaun, în
fustă scurtă şi cu braţele goale, stingând foarte liniştită cu mâinile
perdelele în flăcări. Se arse, nu spuse nicio vorbă, şi fu numai
supărată că fusese văzută astfel. Roşi, îşi ascunse stângaci umerii
cu braţele, şi ieşi cu un aer demn şi jignit. Christophe admiră
stăpânirea ei de sine, dar nu se putea lămuri dacă această
stăpânire de sine se datora curajului, sau lipsei de sensibilitate.
Era înclinat să creadă că ea se datora mai ales lipsei de
sensibilitate. Căci, în adevăr, se părea că acestei femei toate îi
erau indiferente, că ceilalţi nu o interesau, că însăşi persoana ei
nu o interesa. Christophe se îndoia, nu credea că Anna are inimă.
Şi nu mai avu nicio îndoială după o întâmplare la care fusese
martor. Anna avea o căţeluşă neagră, cu ochii deştepţi şi duioşi
care era copilul alintat al casei. Braun o iubea foarte tare.
Christophe o lua cu el când se închidea În odaia sa ca să lucreze
şi o dată uşa închisă, se ju<» adesea cu ea în loc să lucreze. Când
ieşea îl aştepta la uşă, pândând şi ţinându-se de el; căci
Christophe avea nevoie de un tovarăş de plimbare. Fugea repede
înaintea lui, parcă împletind cu picioarele sale mici care zgâriau
pământul atât de repede, că părea adeseori că zboară. Când şi
dnd se oprea, mândră de dibăcia ei; şi îl privea pe Christophe, cu
pieptul înainte, tare umflat. Făcea pe grozavă; lătra cu în-
vprşunare la vreo bucată de lemn; dar de cum vedea de dejwite un
alt dine, fugea şi se ascundea Înfricoşată între picioarele lui
Christophe; Christophe râdea de ea dar o Iubea De când se
îndepărtase de oameni, se simţea mult mai apropiat de animale;
le găsea vrednice de milă. Bietele animale, când eşti bun cu ele ţi
se dăruiesc cu atâta încredere I Omul este până într-atât stăpânul
vieţii şi al morţii lor, încât dacă el chinuie aceste fiinţe slabe care
îi sunt cu totul supuse, săvârşeşte cel mai monstruos abuz de
încredere.
Oridt de iubitoare şi de drăgălaşă air fi fost mica lighioană cu.
Ceilalţi, ea avea o preferinţă puternică pentru Anna. Aceasta nu
făcea nimic pentru a o atrage; dar o niângâia cu plăcere, o lua pe
genunchi, îi dădea de mâncare, şi avea aerul că o iubeşte atât dt
era ea în stare să iubească. Într-o zi căţeluşa nu ştiu să se
păzească de roţile unui automobil. Fu strivită aproape sub ochii
stăpânilor ei. Mai trăia încă şi se văita într-un fel sfâşietor. Braun
fugi afară, cu capul gol; şi ridică trupul zdrobit şi însângerat
căutând cel puţin să-i aline suferinţele. Anna veni, privi fără să se
aplece, făcu o mulră de dezgust şi plecă. Braun, cu lacrimile în
ochi, asista la agonia micii vietăţi. Christophe se plimba cu paşi
mari prin grădină, strângând din pumni O auzi pe" Anna care
dădea ordine servitoarei, părând foarte liniştită. El îi zise:
— Nu te atinge de loc?
Ea răspunse.
— Nu e nimic de făcut, nu-i aşa? Aşadar e mai bine să nu te
gândeşti.
Atunci avu pentru ea un sentiment de ură; apoi, ca-
raghioslâcul acestui răspuns îl uimi; şi îi veni să ridă îşi spunea
că Anna ar face bine să-i dea reţeta ei pentru a nu te gândi la
lucrurile triste şi că viaţa trebuia să fie foarte uşoară pentru
oamenii lipsiţi de inimă. Se gândea că dacă Braun ar muri, Anna
nu ar fi prea tulburată; şi era mulţumit că nu era însurat.
Singurătatea să li părea mai puţin tristă decât aceste lanţuri de
obiceiuri care te l*agă pe viaţă de o fiinţă care te urăşte sau (ceea
ce e şi mai rău I) pentru care nu reprezinţi nimic. Fără îndoială,
această femeie nu Iubea pe nimeni. Pietismul o uscase sufleteşte
cu totul.
Într-o zi, la sfârşitul lunii octombrie, Anna îl uimi pe
Christophe.
— Stăteau la masă. Vorbea cu Braun despre o crimă pasională
de care tot oraşul era preocupat. La ţară, în apropiere, două fete
italience, două surori se îndrăgostiseră de acelaşi bărbat.
Neputând niciuna, nici cealaltă să găsească destul curaj pentru a
se sacrifica de bună vaie, trăseseră la sorţi care din două va lăsa
celeilalte locul învinsa trebuia să se arunce în Rin. Dar când sorţii
o hotă- riră pe aceea pe care ei nu o favorizaseră, nu se arătă
dispusă să-şi îndeplinească jurământul. Cealaltă fu revoltată de
această lipsă de cuvânt. De la injurii ajunseră la lovituri, chiar la
lovituri de cuţit; apoi, dintr-o dată, vântul se întoarse, se sărutară
plângând, îşi jurară că nu pot trăi una’ fără cealaltă; şi cum nu se
putură resemna totuşi să trăiască fără iubitul lor şi cum nu se
putea nici să-l împartă, se hotărâră să-l omoare. Şi aşa făcură.
Într-o noapte, cele două îndrăgostite aduseră în odaia lor pe
iubitul împăunat cu această dublă aventură galantă; şi, pe când
una dintre ele îl strângea cu patimă în braţe, cealaltă, nu mai
puţin pătimaş, îl înjunghia pe la spate. Ţipetele Iul fură auzite.
Oamenii veniră şi îl smulseră, într-o stare destul de gravă, din
braţele înamorate ale. Iubitelor lui; iar ele fură arestate. Se
răzvrătiră, pretinzând ’că toate acestea nu le priveau decât pe sie,
că numai ele erau acelea oare aveau vreun amestec în această
afacere, şi că deoarece fuseseră de acord de a se descătuşa de
c*ea ce le aparţinea, nimeni nu avea dreptul să se amestece.
Victima nu era departe de a găsi că italien- cele aveau dreptate;
dar justiţia nu fu de aceeaşi părere. Şi Braun încă mai puţin decât
justiţia.
— Sunt nebune. – Zicea el – nebune de legat I Trebuie să fie
închise într-un ospiciu… înţeleg să te omori din dragoste. Înţeleg
chiar să ucizi pe acela sau pe aceea pe care o iubeşti şi care te
înşală… Adică nu iert aceste lu. — Cruri; dar le admit că pe un
rest de atavism sălbatic; este un lucru sălbatic dar logic: omori pe
acei care te fac să suferi. Dar să omori ceea ce iubeşti, fără
răutate, fără ură, numai pentru simplu motiv că alţii îl iubesc,
aceasta este demenţă.. Tu înţelegi asta, Christophe?
— Ştiu şi eu – zise Christophe – eu sunt obişnuit să nu înţeleg.
Cine spune dragoste, spune nebunie.
Anna, care tăcea fără să aibă aerul că ascultă, ridică eapul şi
spuse cu vocea ei liniştită:
— Nimic în această întâmplare nu pare a fi făcut fără raţiune.
Este dimpoti’ivă cât se poate de» natural. Când iubeşti, vrei să
distrugi ceea ce iubeşti, în aşa fel încât nimeni altul să nu-i mai
poată poseda.
Braun fşi privi nevasta, uimit; bătu cu pumnul fă masă, îşi
încrucişă braţele pe piept, şi spuse:
— Unde naiba le-ai mai pescuit toate astea i… Cum, trebuie ca
tocmai tu să-ţi spui cuvântul? Ce dracu’ ştii tu din toate aceste
lucruri?
Anna se înroşi puţin şi tăcu. Braun mai spuse 5
— Când iubeşti vrei să distrugi? … Iată cea mai monstruoasă
prostie 1 Să distrugi ceea ce-ţi este scump, însemnează să te
distrugi pe tine însuţi… Dimpotrivă, dnd iubeşti, sentimentul
natural este să faci bine celui ce-ţi face bine, să-l mângâi, să-l
aperi, să fii bun cu el, să fii bun cu tot ceea ce te înconjoară l A
iubi este raiul pe pământ.
Anna cu ochii aţintiţi în umbră, îl lăsă să vorbească, şi, dând
din cap, zise rece:
— Nu eşti bun atunci când iubeşti.
Christophe nu mai încercă s-o audă pe Anna. Cântând. Îi era
poate frică de o deziluzie… sau de ce? N-ar fi putut răspunde el
singur la această întrebare. Anna simţea aceeaşi teamă. Şi se
ferea să rămână în salon, atunci când Christophe începea să
cânte.
Dar într-o seară din luna noiembrie, citind, la gura sobei, o
văzu pe Anna cu lucrul lăsat pe genunchi şi scufundată într-una
din visările ei. Privea în gol şi lui Christophe f se păru că treceau
prin ochii ei străfulgerări de arşiţă fierbinte, străfulgerări pe care
le avusese şi în seara aceea, închise cartea. Anna simţi că el se
uită la ea şi îşi reluă lucrul. Sub pleoapele ei aplecate, vedea
întotdeauna totul. El se sculă şi îi zise:
— Vino.
Anna fixă asupra lui privirile-i liniştite în care mai dăinuia
totuşi puţin din tulburarea întrevăzută; înţelese şi îl urmă.
— Unde vă duceţi? Întrebă Braun.
— La pian, răspunse Christophe.
’ El se aşeză la pian. Ea cânta. De îndată o regăsi aşa cum îi
apăruse întâia oară când cântase. Intră dintr-o dată în această
lume bravă ca şi cum ar fi fost lumea ei. Christophe îşi urmă
experienţa, începând o a doua bucată, apoi o a treia, tot mal
înflăcărat, dezlănţuind în ea puzderie de patimi, exaltând-o,
exaltându-se el însuşi; apoi, ajuns la pa- roxism. Se opri dintr-o l.
Ilă şi o întrebă, cu ochii pironiţi în ochii ei:
— Dar, în fine, cine eşti?
Anna răspunse:
— Nu ştiu.
Christophe spuse aspru:
— Ce-i fi având în trup ca să cânţi jastfel?
Ea mai răspunse:
— Cânt ceea ce mă faci să cânt.
— Da? Atunci trebuie să-ţi mărturisesc că ceea ce te face să
cânţi se află foarte la locul lui în dumneata. Mă întreb chiar dacă
sunt eu acela care l-am creat, sau dumneata. Gândeşti dumneata
oare la astfel de Jucruri?
— Nu ştiu. Cred că nu mai eşti tu însuţi, atunci rând începi să
cânţi.
— Şi eu cred că tocmai atunci începi să fii dumneata.
Tăcură. Avea obrazul fierbinte ca acoperit de o uşoară abureală.
Pieptul îi sălta, în tăcere. Privea ţintă lumina făcliilor şi -curăţa,
fără să-şi dea seama, ceara picurată pe marginea lor. El atingea
clapele uşor, şi se uita la ea îşi mai spuseră câteva cuvinte
stângace, rostite aspru,. Apoi încercară să spună cuvinte
obişnuite şi pe urmă tăcură; le era teamă să coboare mai În
adine…
A doua zi dimineaţă, aproape nu-şi vorbiră; se priveau pe furiş
cu un soi de frică. Dar se deprinseră să facă seara muzică
împreună. Curând începură să cânte şi după-amiaza; şi cântară,
în fiecare zi, tot mai multe ceasuri. Întotdeuna aceeaşi patimă de
neînţeles o înflăcăra pe Anna chiar de la primele acorduri, şi
dogoarea o cuprindea din cap până-n picioare, făcând din această
burgheză pioasă, atâta vreme cât se desăvârşea cântarea, o Venus
imperioasă, încarnarea tuturor vijeliilor sufleteşti.
Braun, mirat de această subită poftă nestăvilită a Annei pentru
muzică, nu se osteni să privească lucrurile mai cu amănuntul şi
să caute să-şi lămurească acest capriciu al nevestei lui; lua parte
la aceste mici concerte, bătea măsura cu capul, îşi dădea părerea,
era cât se poate de fericit, cu toate că i-ar fi plăcut mai mult o
muzică mai dulceagă: această risipă de puteri i se părea cam
exagerată. Christophe simţea plutind prin aer o primejdie; dar
capul i se învârtea, slăbit de _criza morală prin care trecuse, şi nu
putea să reziste; pierdea conştiinţa a ceea ce se petrece în el şi nu
voia să cunoască cele ce se petreceau în Anna. Într-o după-a-
miază, pe când cânlau o bucată plină de frenetică înflăcărare,
Anna se întrerupse în mijlocul cântecului şi, fără a spune vreo
vorbă, ieşi din odaie. Christophe o aşteptă. Ea nu se mai întoarse.
O jumătate de ceas mai târziu, trecând pe coridor, o zări prin uşa
întredeschisă pe Anna în fundul odăii sale, cufundată în mohofâte
rugăciuni, cu faţa împietrită.
)
Cu toate acestea, puţină, o prea puţină încredere ajunsese să
se strecoare între ei. Încerca să o facă să-i vorbească despre
trecutul ei; nu răspundea decât la întâmplare, cu greutate, şi li
smulgea unul câte unul câteva amănunte mai precise. Ajutat de
naivitatea lui Braun, uşor indiscretă, Christophe reuşi să
întrevadă puţin taina din viaţa AnneL
 Era născută în acel oraş. O chema Anna-Maria Senfl. Tatăl ei,
Martin Senfl, se trăgea dintr-o veche familie de negustori, cât se
poate de bogată, în care orgoliul de castă şi rigorismul religios
crescuseră din ce în ce mai mult. Cu spiritul cam aventuros,
petrecuse, ca mulţi dintre compatrioţii săi, mai mulţi ani departe
de oraşul natal, prin Orient, prin America de Sud; făcuse chiar
îndrăzneţe explorări în centrul Asiei, unde îi duseseră în acelaşi
timp interesele comerciale ale casei de negoţ, dragostea pentru
ştiinţă şi propia sa plăcere. Dar, rostogolindu-se astfel pe
povârnişurile lumii, nu numai că nu prinsese rădăcini, dar se
desfăcuse şi de acelea pe care le avusese, de vechile lui
prejudecăţi. Atât de bine, ineât întorcându-se în ţară, fiind un
temperament focos şi o fire încăpăţânată, se căsătorise, cu toate
protestele indignate ale rudelor sale, cu faţa unui fermier din
împrejurimi, o fată care avea o reputaţie îndoielnică şi cu care
trăise. Căsătoria fusese singurul mijloc pe care îi găsise de a
păstra pentru el această frumoasă fată, de caie nu se mai putea
lipsi. Familia, după ce arătase în zadar veto-ul său, închisese cu
totul porţile aceluia care ÎI nesocotise sfânta autoritate. Oraşul –
toţi aceia care însemnau ceva, arătându-se, ca de obicei, solidari,
atunci când era vorba de demnitatea moniâ a comunităţii, luară,
în bloc, poziţie împotriva acestei perechi neprevăzătoare.
Exploratorul învaţă, pe socoteala lui, că nu este mai puţin
primejdios să mergi împotriva prejudecăţilor oamenilor în ţara
sectarilor lui Crist decât în aceea a marelui Lama. Nu era destul
de puternic pentru a se putea lipsi de părerea lumii. Cheltuise o
bună parte din averea care îi revenea lui; nu găsi nicăieri de
lucru; în juru-i totul se închidea. Sr nimicea încetul cu încetul
prin furii nesăbuite împotriva mizeriilor pe oare i le făcea oraşul
necruţător. Sănătatea lui, zdruncinată de excesele făcute şi de
frigurile căpătate, nu putuse rezista. Şi muri dintr-o congestie,
cinci luni după căsătorie. Patru luni mai târziu, nevastă-sa, o fată
bună, dar slabă şi cu puţină minte, care de la nunta ei nu trăise o
singură zi fără să plângă, muri la naştere, aruncând pe malul
vieţii pe care îl părăsea pe micuţa Anna.
Mama lui Martin trăia. Nu iertase nimic, chiar pe patul de
moarte, nici fiului său, nici femeii pe care nu voise să o
recunoască drept noră. Dar când şi aceasta dispăru – răzbunarea
divină fiind împlinită – luă copilul şi îl crescu. Era o femeie de o
evlavie încătuşată; bogată şi zgârci-tă, ţinea o prăvălie de
mătăsuri într-una din străzile întunecate ale vechiului oraş. Ea se
purta cu fiica fiului ei, nu cum ar fi trebuit să se poarte cu o
nepoată, ci ca şi cum ar fi fost Orfană luată de milă şi care îţi
datorează în schimb o semiservitute. Cu toate acestea, avu mare
grijă de educaţia Annei; niciodată nu renunţa însă faţă de ea la
asprimea ei bănuitoare; părea că socotea pe această copilă ca
vinovată de păcatul părinţilor ei şi că se străduia să-l pedepsească
până şi în mica făptură Nu-i îngădui nicio distracţie, îi urmărea
toate pornirile firii ca pe nelegiuri, le urmărea în mişcări, în
cuvinte, până şi în gânduri. Şi ucise bucuria în această tânără
viaţă Anna fu învăţată de mică să se plictisească la slujbele din
templu, dar să nu spună nimic; fu inconjuralâ de toate grozăviile
iadului; ochii ei de copil, cu pleoapele şirete, le vedeau în fiecare
duminică la uşa vechii catedrale, reprezentate sub formă de statui
lipsite de pudoare şi chinuite, pe care un foc, aşezat între
picioarele lor, le mistuie, şi pe care se caţără de-a lungul
coapselor, broaşte şi şerpi Se obişnui să-şi înăbuşe instinctele, să
se mintă pe sine însăşi De cum ajunse la vârsta care-i îngăduia s-
o ajute pe bunica ei, fii folosită de dimineaţa până-n noapte în
întunecoasa prăvălioară Ea lua obiceiurile care domneau în jurul
ei, acel spirit al ordinii, al economiilor întunecate, al privaţiunilor
nefolositoare, acea nepăsare plicticoasă, acea dispreţuitoare şi
posomorită concepţie despre viaţă, consecinţa firească a
credinţelor bisericeşti la aceia care nu sunt cu adevărat
credincioşi. Anna se cufundă în evlavie până Într-atât încât acest
lucru îi. Păru exagerat chiar şi bâtrânci femei; abuza de posturi şi
de chinuri; ba într-un timp, se apucase să poarte un fel de corset
garnisit cu ace, care îi intruu în carne la orice mişcare <ir Ei
făcut. Văzură că păleşte, dar nu ştiau ce are. Până la urmă,
deoarece se simţea din ce în ce mai rău, fu chemat un medic. Ea
nu se lăsă examinată (ar fi dorit mai curând să moară decât să se
arate goală unui bărbat); în fine, mărturisi; şi medicul făcu o
scenă atât de violentă, încât ea făgădui să nu mai reînceapă.
Bunica, pentru mai multă siguranţă, inspectă, de atunci
îmbrăcămintea ei. Anna nu găsea, aşa cum s-ar fi putut crede, o
bucurie mistică în aceste torturi, îi lipsea imaginaţia şi n-ar fi
putut înţelege poezia lui Franţois d’Assise sau a unei sfinte
Therese. Devoţiunea ei era tristă şi materială. Când se sohingiuia,
nu o făcea pentru făgăduielile de fericire într-o viaţă viitoare, ci
dintr-o plictiseală crudă, pe care o întorcea împotriva ei, făcându-
şi prin durerea fizică pe care şi-o pricinuia o plăcere aproape
sadică. Printr-o stranie excepţie, acest cuget aspru şi rece, care
semăna cu acela al bunicii sale, simţea muzică fără să fi ştiut
vreodată până în ce profunzime. Celelalte arte o lăsau rece; poate
că nu privise niciodată, cu adevărat, o pictură; părea că nu are
nicio înţelegere pentru frumuseţea plastică, până într-atât părea
lipsită de gust din cauza nepăsării ei orgolioase; ideea unui trup
frumos nu trezea în ea decât ideea goliciunii, adică un sentiment
de repulsie ca şi la ţăranul despre care vorbeşte Tolstoi; acest
dezgust era cu atât mai puternic la Anna, cu câi percepea
nelămurit în raporturile pe care le avea cu fiinţele care îi plăceau,
mai mult imboldul ascuns al dorinţelor, decât infpresia liniştitoare
a raţionamentelor estetice. Nu-şi dădea mai bine seama de
frumuseţea ei decât de puterea instinctelor ei înăbuşite; sau mai
bine zis, nu voia să-şi dea seama de acestea, şi, deprinsă fiind să-
şi debiteze minciuni ei însăşi, reuşea să se înşele.
Braun o întâlnise la o nuntă unde Anna se afla într-un mod cu
totul excepţional: nimeni nu o poftea pentru că avea o proastă
reputaţie din pricina ruşinoasei sale origini. Era în vârstă de
douăzeci şi doi de ani şi îi atrase luarea- aminte. Nu pentru că ea
ar fi dorit să fie băgată în seamă. Aşezată lângă el la masă,
ţeapănă şi prost îmbrăcată, de-abia deschidea gura ca să spună
un cuvânt… Dar Braun, care nu încetase să vorbească cu ea,
adică să vorbească singur, tot timpul cinei, se întorsese
entuziasmat acasă. Cu obişnuita-i înţelegere pentru oameni,
fusese mişcat de candoarea feciorelnică a vecinei sale; admirase
bunul ei simţ şi calmul ei;
Apreciase în ea şi frumoasă-i sănătate, şi temeinicele însuşiri
di* gospodină pe care părea că le are. Făcu o vizită bunicii, mai
reveni o dată, ceru mâna Annei şi iu agreat Nicio zestre: doamna
Senfl dona oraşului, pentru anumite scopuri comerciale, averea
familiei ei.
Nicio clipă, tânăra femeie nu-şi iubise bărbatul; acesta era de
altfel un gând care nu i se părea a merita vreun loc în viaţa unei
femei cinstite, un gând care trebuia mai degrabă să fie înlăturat
din minte, că vinovat. Dar cunoştea nemăsurata bunătate A lui
Braun; şi îl era recunoscătoare fără să i-o arate că o luase de soţie
cu toată originea ei păcătoasă. Avea de altfel un sentiment foarte
puternic al cinstei conjugale. De şapte ani, de când se căsătorise,
nimic nu le tulburase liniştea. Trăiau unul alături de celălalt, fără
să se înţeleagă, nefiind neliniştiţi din această pricină: şi
constituiau în ochii lumii tipul căsniciei model. Ieşeau rar în oraş.
Braun avea o clientelă destul de numeroasă; nu reuşise însă să o
facă primită pe soţia lui în mijlocul acesteia. Anna nu plăcea; şi
pata naşterii ei nu era cu totul ştearsă. În ce-o privea, nici Anna
nu se străduia deloc să fie admisă în această societate. Păstra o
oarecare pică acestei societăţi pentru toate umilinţele care îi
împovăraseră copilăria. Apoi, nici nu se simţea prea bine în lume
şi nu se pllngea că ceilalţi o uitau. Făcea doar şi întorcea vizitele
necesare intereselor soţului ei. Vizitatoarele erau nişte mic-
burgheze curioase şi clevetitoare. Clevetirile lor nu prezentau
niciun interes pentru Anna; şi nu se silea deloc să le ascundă
nepăsarea faţă de toate acestea. Sunt lucruri care nu se pot ierta.
Vizitele se răreau din ce în ce mai mult, iar Anna rămânea
singură, ceea ce de fapt şi dorea: nimic nu-i mai tulbura nici
zumzetul ascuns al trupului ei, nici visul pe care îl frământa.
De câteva săptămâni, Anna părea bolnavă. Obrajii îi erau
slăbiţi. Fugea de prezenţa lui Christophe şi a lui Bi*aun. Îşi
petrecea bilele în camera ei; se înfunda în gândurile ei} nu
răspundea când i se vorbea. Braun nu se prea îngrijea de obicei
de aceste capricii de femeie. Îl lămurea pe Christophe Şi, ca mai
toţi bărbaţii, care sunt hărăziţi de soartă de a fi înşelaţi de
nevestele lor, se fălea că cunoaşte femeile foarte bine. Şi, într-
adevăr. Le cunoştea destul de bine: ^ar aceasta nu e de niciun
folos Ştia că ele au adesea încăpăţânate accese de visare, de
tăcere îndărătnică şi duşmănoasă; şi gândea că în aceste cazuri
trebuie să le laşi În pace, să nu cauţi să înţelegi, şi mai ales să nu
le faci şi înţeleagă ceea ce se petrece în primejdioasa lume a
subconştientului lor, în care îşi scaldă cugetul. Cu toate acestea,
începea să fie îngrijorat de sănătatea Annei. Orezu că ofilirea
aceasta se datora felului ei de viaţă; sta veşnic închisă în casă,
fără oa să iasă aproape niciodată în oraş, a- proape niciodată din
cameră. Îi spuse să se plimbe. El nu o putea întovărăşi *
duminică, ea era ocupată cu îndatoririle bisericeşti; în celelalte
zile, avea el consultaţii. Iar Christophe se ferea să iasă ou ea. O
dată sau de două ori, făcuseră împreună o scurtă plimbare în
afara oraşului; se plictisise de moarte. Nu găseau subiect de
conversaţie. Natura părea că nu-i spune nimic Annei; întreaga
privelişte era pentru ea iarbă şi pietre; insensibilitatea ei te
îngheţa. Christophe încercase să o facă să vadă un colţ frumos de
natură. Ea privise, surâsese cu răceală şi spusese dându-şi
osteneală să-i fie plăcută i
— Oh! Da, are ceva mistic.
Ca şi cum ar fi zis i
— C’e tare arde soarele!
De furie, Christophe îşi băgase unghiile în carne. Şi de atunci
nu o mai întreba nimic; iar când ea plecă să se plimbe, găsea un
pretext pentru a rămâne acasă.
În realitate, nu era adevărat că Anna nu simţea natura. Nu-i
plăcea ceea ce se cheamă de obicei o privelişte frumoasă; nu o
desluşea dintre altele. Dar se simţea bine la ţară, oriunde s-ar fi
aflat – iubea pământul şi aerul. Atâta doar jă nu-şi dădea seama
de aceasta, tot aşa cum nu era conştientă nici de celelalte
sentimente puternice pe care le purta în ea; iar cei care trăiau în
preajma ei, le bănuiau şi mai puţin.
După multe stăruinţe, Braun îşi hotărî nevasta să facă o
plimbare de o zi întreagă prin împrejurimi. Din plictiseală se lăsă
convinsă, doar ca să fie lăsată în pace. Plimbarea fusese hotărâtă
pentru o zi de duminică. În ultima clipă, doctorul, care îşi făcea
din asta o plăcere copilărească, fu reţinut de un caz de boală
urgent. Christophe plecă cu Anna.
Timpul frumos de iarnă, fără zăpadă; aer ourat şi rece, cer
senin, soare puternic cu vânt îngheţat. Luară un trenu- leţ local
care ajungea până la acea dungă a colnicelor albăstrui ce
înconjurau oraşul cu nimbul lor îndepărtat. Compartimentul în
care se urcaseră era plin; stăteau departe unul de celălalt. Nu-şi
vorbeau. Anna era întunecată; în ajun declarase, spre marea
mirare a lui Braun, că nu se va duce la slujbă în duminica aceea.
Pentru prima dată în viaţa ei, lipsea de la slujbă. Era oare o
răzvrătire? … Cine ar fi putut înţelege luptele care se dădeau
înlăuntrul ei? Se uita ţintă la bancă ce se afla în faţa ei; era lividă.
*.
Coborâră din tren. Răceala lor duşmănoasă nu se risipi la
începutul plimbării. Mergeau unul lângă celălalt; ea mergea cu un
pas sigur, neuitându-se la nimic din cele ce o înconjurau; n-avea
nimic în nună şi braţele i se bălăbăneau; tocurile ei răsunau pe
pământul îngheţat. Încet-încet, obrazul
i se învioră. Mersul ei rapid îi îmbujorase obrazul palid. Gura i se
întredeschidea pentru a putea soarbe prospeţimea aerului. La
cotitură unui drumeag care uroa în serpentină, ea o luă pieptiş cu
povârnişul colnicei, cu agerimea unei căprioare; de-a lungul unei
cariere de piatră, se căţără de arbuşti, cu riscul să se prăvale.
Christophe o urmă. Bis se căţăra mai repede, alunecând,
agăţându-se cu mâinile de ierburi. Christophe îi strigă să se
oprească. Ea nu răspunse şi continui să urce mai departe,
îndoită, căţărându-se în patru labe. Străbătură ceaţa care se
târâia deasupra văii, ca un văl argintiu rupându-se de tufişuri; şi
se regăsiră în soarele fierbinte de sus. Ajunsă În vârf, se întoarse
spre el, cu faţa iluminată, cu gura întredeschisă, răsuflând adânc.
ÎI privi ironică pe Christophe care urca panta, îşi scoase haina, i-o
aruncă în nas, apoi, fără să aştepte ca Christophe să-şi tragă
sufletul, o porni mai departe. El o urmă. O fugărea aproape. Le
plăcu acest joc; aerul puternic îi ameţea. Ea o lui la vale pe un
povârniş cam repede; pietrele se rostogoleau sub picioarele ei: dar
nu se împiedica; alunecă, sărea, zbura repiede ca o săgeată. Din
dnd în dnd, arunca o privire în urma ei, pentru a măsura
depărtarea care o despărţea de Christophe El se apropia de ea.
Atunci se avânta într-o pădure. Frunzele moarte trosneau sub
paşii lor; ramurile pe care le înlătura Îi biciuiau obrajii. Se
împiedică de rădăcinile unui pom. El o prinse. Ea se zbătu, dând
din mâini şi din pidoare, lovindu-l cu putere, încercând să-l
răstoarne; ţipa şi râdea în a- celaşi timp. Pieptu-i apăsat pe
pieptul lui zvâcnea; obrajii
ii se atinseră; el bău sudoarea care uda tâmplele Annei respiră
mirosul părului ei umed. Cu o puternică opintire, ea se smulse
din braţele lui şi îl privi, fără nid o tulburare, cu privirea-i
sfidătoare. El se minună de puterea ce sălăşluia În ea şi cu care
nu făcea nimic în viaţa ei obişnuită.
Merseră până la satul învecinat, călcând veseli în picioare iarba
uscată care foşnea sub paşii lor În faţa lor, dorile care scotoceau
pământul se înălţau – în zboruri mari. Soarele ardea şi vântul
pişcă. Christophe o finea pe Anna de braţ Ea nu avea o rochie
prea groasă; şi îi simţea trupul jilav, scăldat în căldură. El o rugă
să-şi pună haina, ea nu voi şi, ca să facă pe grozavă, îşi descheie
şi gulerul. Se aşezară la o masă într-un han pe a cărui firmă era
zugrăvit portretul unui „sălbatic” (Zum tuilden Mann). În faţa uşii
creştea un brăduţ. Sala era împodobită cu strofe de versuri
nemţeşti, cu două cromolitografii, una cu un subiect sentimental:
„Primăvara® (Im Friihling), cealaltă cu un subiect patriotic >
„Bătălia de la Saint-Jacques “şi cu un crucifix care avea un craniu
aşezat la picioarele crucii. Anna avu o mare poftă de mâncare, pe
care Christophe nu i-o cunoştea. Şi băură voiniceşte vin alb.
După masă, plecară iarăşi pe câmpii, ca doi buni tovarăşi. Niciun
gând vinovat nu le străbătea mintea. Nu se gândeau decât la
bucuria de a merge, la bucuria sângelui ce le cânta în vine, la
bucuria de a simţi ’aerul bi- ciuindu-le obrajii. Annei i se
dezlegase limba. Nu mai era neîncrezătoare; şi vorbea în neştire
despre toate câte îi treceau prin minte.
Vorbi despre copilăria ei: bunica o ducea când şi când la o
cucoană bătrână care locuia pe lângă catedrală; şi pe când
bătrânele doamne vorbeau între ele, ea, Anna era trimisă în
grădina cea mare peste care apăsa umbra catedralei. Ea se aşeza
într-un ungher din care nu se mişca: asculta freamătul frunzelor,
pândea zumzetul gângăniilor; şi acestea îi făceau plăcere, dar în
acelaşi timp o şi înspăimântau.
— Nu îndrăznea să-i spună că îi era frică de diavoli: imaginaţia
ei era obsedată de această idee; i se povestise că diavolii dădeau
târcoale bisericilor, fără să îndrăznească să intre; şi credea că îi
zăreşte sub înfăţişare de vietăţi: păianjeni, şopârle, furnici, toată
această lume informă care mişuna sub frunzele căzute, sub
pământ, sau în crăpăturile pereţilor.
— Apoi ea vorbi despre casa în care trăise, despre fvlaia ei fără
soarp; îşi reamintea de ea cu plăcere; acolo petrecuse nopţi întregi
fără de somn, istorisindu-şi nenumărate întâmplări…
— Şi anume oe fel de întâmplări?
— Întâmplări nebuneşti.
— Povesteşte.
Ea dădu din cap, în semn că nu vrea.
— De ce?
Roşi, râse, apoi adăugă i
— Şi chiar ziua pe când lucrăm.
Se gândi o clipă, râse din nou şi apoi conchise:
— Erau nişte lucruri bezmetice, lucruri grozav de rele.
EU spuse glumind:
— Dar oare nu ţi-era frică?
— Frică de oe?
— Că ai putea fi afurisită?
Obrazul îi încremeni.
— Nu e bine să vorbim despre aceste lucruri.
El schimbă vorba. Se miră de puterea pe care i-o arătase mai
adineauri în luptă. Ea îşi reluă aerul încrezător şi îi povesti
isprăvile ei de fetiţă mică – (zicea de „băiat”, câtă atunci când eră
copil ar fi vrut să se amestece în jocurile şi în bătăliile băieţilor).
— Odată, fiind împreună cu un mic tovarăş, mai înalt decât ea
cu un cap, îi trăsese un pumn cu nădejdea că el va răspunde. Dar
el fugise ţipând că îl bate. Altă dată, la ţară, se căţărase pe spatele
unei vaci negre care trecea; vită, speriată, o trântise peste un
copac i Anna era gata să fie omorâtă. Încercase să sară şi pe
fereastră, de la primul etaj, pentru că aşa se prinsese cu ea însăşi;
şi avusese norocul să scape doar cu un picior scrântit. Născocea
exerciţii curioase şi primejdoase, când era lăsată singură a- casă;
îşi supunea trupul la tot soiul de încercări stranii.
— Cine ar crede toate acestea despre dumneata, când te vede
atât de gravă? …
— Eli I – zise ea – dacă m-ar vedea în anumite zile la mine în
odaie, atunci când sunt singură…
— Cum, mai faci şi acum aşa ceva?
Ea râse. Îl întrebă – sărind de la o vorbă la alta – dacă îi plăcea
să vâneze. Eli protestă, nu-i plăcea vânătoarea. Ea spuse că
trăses* o dată un foc de puşcă asupra unei mierle şi că o
nimerise. El se revoltă.
— Doamne – zise ea – ce-are a face?
— Dar nu ai inimă oare?
Ştiu şi eu… — Nu te gândeşti că bietele animale sunt vietăţi ca
şi noi?
— Ba da – zise ea – tocmai voiam să te întreb dacă animalele au
suflet ca şi noi.
— Desigur că da.’
— Pastorul spune că nu. Şi eu cred că au suflet. Mai întâi. –
Zise ea foarte serioasă – cred că într-o altă viaţă eu am fost un
animal.
— El începu să râdă.
— Nu-i nimic de râs, mai zise ea (dar râdea şi ea). Iată una
dintre poveştile pe care mi le istoriseam când eram mică.
Îmi închipuiam a fi fost o pisică, un câine, o pasăre, un mânz,
un viţel. Resimţeam dorinţele lor. Aş fi vrut să fiu un singur ceas
în pielea sau sub penele Lor; mi se părea că ajungeam chiar să
fiu.. Dumneata nu înţelegi aceste lucruri?
— Eşti un animal curios, dumneata. Dar dacă îţi simţi această
rudenie cu animalele cura de le poţi face să sufere?
 — Întotdeauna fad să sufere pe cineva. Unii mă fac pe mine să
sufăr, eu fac pe alţii să sufere. Aceasta este legea firii. Eu nu mă
plâng. Nu trebuie să fii atât de simţitor în viaţă! Cât rău nu-mi fac
mie singură din plăcere!
— Dumitale?
— Da, mie. Uită-te. Într-o zi mi-am înfipt cu un ciocan un cui în
mina aceasta.
— De ce?
— Aşa.
(Nu spunea că voise să se crucifice.)
— Dă-mi mâna dumitale.
— Ce vrei să fad cu ea?
— Dă-mi-o.
El îi dădu mâna. Ea o luă şi o strânse cu atâta putere, Încât
Christophe era dt pe ce să ţipe Şi se jucară ca doi ţărani, fiecare
vrând să-l facă pe celălalt să-l doară mai tare. Erau feridţi, fără
vreun gând ascuns. Tot restul lumii, lanţurile vieţilor lor, tristeţile
trecutului, teama de viitor, furtuna care se grămădea deasupra
capului lor, totul se ştersese.
Merseseră mai multe leghe; şi nu~ resimţeau niciun pic de
oboseală. Dintr-o dată, Anna se opri, se aruncă pe jos, în mirişte,
se întinse cu braţele încrucişate sub ceafă, nu mai spuse niciun
cuvânt şi privi cerul. Câtă pace! Câtă linişte! … La câţiva paşi de
acolo, o fântână ascunsă ţâşnea cu zvâcniri intermitente, ca o
arteră care bate când mai încet, când mai tare. Orizontul era de
ivoriu. O boare luneca pe pământul vioriu din care se ridicau
pomii goi şi negri. Soare de sfârşit de iarnă, tânăr soare bălan
care se duce să se culce. Ca săgeţi sclipitoare, păsările despicau
văzduhul. Glasurile gingaşe ale clopotelor ţărăneşti se strigau, îşi
răspundeau din sat în sat… Aşezat lângă Anna, Christophe se
uita la ea. Nu se gândea la el. Gura ei mare râdea liniştită. El
gândea i
„Oare eşti tu? Nu te mai recunosc
„Nici eu nu mă mai recunosc, nici eu. Mi se pare că sunt alta. Nu
mă mai tem. Nu-mi mai este frică de El. Vai! Cât m-a înăbuşit, cât
m-a făcut El să sufăr\Mi se pare co eram nmuilă wl- sicriul meu…
Acum răsuflu; acest trup, această inimă sunt ale mele. Trupul meu.
Trupul meu liber! Inima vnea descătuşată! Puterea mea, veselia
mea, frumuseţea mea! Şi nu le cunoşteam, nu mă cunoşteam pe
mine!
 Ce făcuserăţi din mine? “
Astfel credea el că o aude, oftând uşor. Dar ea nu se gândea la
nimic altceva, era fericită, şi ttitul 111 jurul ei i s «părea bine.
Se lăsa seara. După perdeaua de ceaţă cenuşie şi liliachie, încă
de la ora patru, soarele obosit de viaţă pierea. Christophe se sculă
şi se apropie de Anna. Se aplecă asupra ei. Ea Întoarse spre el
privirea rătăcită de nemărginirea cerului de care se mai simţea
încă spânzurând. Câteva clipe trecură înainte să-l recunoscă.
Atunci, ochii ei H fixară cu un surâs enigmatic, care îi comunică
tulburarea lor. Pentru a scăpa de ea, Christophe închise o clipă
ochii. Când îi redeschise, ea îl privea mai departe şi i se păru că
trecuseră zile întregi de când se priveau astfel. Citeau unul în
sufletul celuilalt. Dar nu voiau să ştie ce citeau.
Ei îi întinse mâna. Ea o luă, fără să rostească un singur cuvânt.
Se reîntoarseră În satul de acolo, din fundul vâlcelei, în satul ale
cărui turle se vedeau bulbucate ca un as de pică; una dintre ele
purta în vârful acoperişului de olane pe care crescuse muşchiul,
ca o pălărie lăsată pe frunte, ou cuib gol de barză. La o răscruce
de drum, chiar la intrarea în sat, dădură de o fântână deasupra
căreia o mică sfântă catolică, o sfântă Magdalenă de lemn,
gingaşă, dar puţin preţioasă, stătea în picioare cu braţele întinse.
Ascultându-i chemarea, Anna, cu o mişcare instinctivă, îi
răspunse întinz! Ndu-şi şi ea spre sfântă braţele; apoi urcându-se
pe marginea fântânii, umplu mâinile frumoasei zeiţe cu ramuri de
ilice, cu ciorchine de scoruş cu broboane roşii, pe care ciocurile
păsărilor şi gerurile le cruţaseră.
Se încrucişau pe drum cu pâlcuri de ţărani şi de ţărance în
hainele lor de sărbătoare. Femei cu pielea foarte smeadă, cu
obrajii foarte coloraţi, purtând părul strâns în cocuri grele
înfăşurate ca o scoică, cu rochii de culoare deschisă şi cu pălării
înflorate pe cap. Aveau mănuşi albe şi încheietura mâinii roşie.
Cântau cântece cuviincioase cu voci ascuţite, blajine şi destul de
false. Într-un grajd, o vacă mugea. Un copil care avea tuse
măgărească tuşea într-o casă. De mai departe răzbăteau sunetele
înfundate ale unui clarinet şi ale unei trâmbiţe cu piston. Se
dansa în piaţa satului, între cârciumă şi cimitir. Urcaţi pe o masă,
patru lăutari cântau. Anna şi Christophe se aşezară în faţa
hanului privind spre dansatori. Perechile se izbeau Între ele şi se
strigau unele pe altele cu ţipete puternice. Fetele ţipau pentru
plăcerea de a ţipa. Băutorii băteau cu pumnul tactul pe mese.
Altă dată, această veselie greoaie ar fi dezgustat-o pe Anna; în
seara aceasta îi făcea plăcere; îşi scoase pălăria şi privea, ou
obrazul vioi. Christophe pufnea de râs văzând gravitatea şi
importanţa caraghioasă a muzicienilor. Căută în buzunar, scoase
un creion şi, pe dosul notei de plată, se apucă să tragă linii şi să
facă puncte; scria muzică de dans. Foaia de hârtie fu foarte
curând umplută; mai ceru altele, pe care le acoperi ca şi pe cea
dinţii cu scrisul lui nerăbdător şi stângaci. Anna, cu obrazul lipit
de al lui, citea peste umărul lui, cintând cu voce joasă; şi căuta să
ghicească -sfârşitul frazelor muzicale pe care le scria; bătea din
palme, atunci când le nimerea sau când prevederile ei erau
derutate de un salt neprevăzut. După ce termină, Christophe duse
muzicienilor cele scrise. Erau nişte oameni cumsecade din Sua-
bia, care îşi cunoşteau meseria; şi se apucară să descifreze cele
scrise, fără greşeală. Melodiile aveau un umor sentimental şi
burlesc, ritmurile lor erau sacadate, ca punctate de hohote de râs.
Nu se putea rezista impetuosului lor cara- ghioslâc: la auzul
ritmului îndrăcit, picioarele jucau singure, fără vrere. Anna se
aruncă în horă, apucă două mâini la întâmplare şi se învârti ca o
nebună; un ac de baga ţi sări din păr; şuviţe se desfăcură şi îi
căzură pe faţă. Christophe Au o pierdea din ochi; admira frumosul
animal puternic, pe care o disciplină necruţătoare îl osândise
până în clipa aceea la tăcere şi la nemişcare; ea îi apărea astfel
precum nimeni nu o cunoscuse, aşa cum era într-adevăr sub
masca de împrumut pe care o purta: o bacantă beată de putere.
Ea îl chemă. El fugi înspre ea şi o luă de braţe. Şi dansară până
ce se izbiră de un zid, tot învârtindu-se. Se opriră ameţiţi. Noaptea
era adâncă. Se odihniră o clipă, apoi îşi luară rămas bun de la
adunare. Anna, de obicei atât de ţeapănă cu oamenii din popor,
din timiditate sau din dispreţ, întinse mâna drăguţ muzicanţilor,
gazdei şi băieţilor din sat, alături de oare se prinsese în horă.
Şi fură iarăşi singuri, sub cerul îngheţat şi strălucitor, fădnd
acelaşi drum pe care îl făcuseră de dimineaţă. Anna era încă
însufleţită, nieei-incet, vorbi mai puţin, apoi tăcu, sau din pricina
oboselii sau din pricina emoţiei misteroase a nopţii. Se lăsă
prietenoasă pe braţul lui Christophe. Coborând povârnişul pe care
ÎI urcase, cu câteva ceasuri mai înainte, oftă. Ajunseră în staţie.
Lângă prima casă, el se opri şi se uită- lung la ea. Îl privi şi ea pe
Christophe şi îi surâse melancolic.
În tren, aceeaşi aglomeraţie ca la venire. Nu putură vorbi.
Aşezat În faţa ei, o sorbea din ochi. Ea ţinea ochii în pământ ^ îi
ridică spre el, apoi îi întoarse şi el nu mai izbuti să-i atragă
privirea. Ea privea pe geam, în noapte. Un surâs şters îi plutea pe
buze, pe buzele care purtau puţine urme de oboseală. Apoi şi
acest surâs pieri. Expresia feţei redeveni posacă. Christophe crezu
că adoarme, legănată de ritmul trenului; şi încercă să-i vorbească.
Ea răspunse rece, cu un singur cuvânt, fără să întoarcă capuL
încercă să se convingă că numai oboseala era pricina acestei
schimbări: dar ştia prea bine că era cu totul altă cauză. Cu cât se
apropiau de oraş vedea mai bine cum se împietreşte faţa Armei,
cum se stinge viaţa din ea, şi cum acel trup frumos de o sălbatică
graţie intră încetul cu încetul în coşciugul lui de piatră. Când
coborâră din vagon, ea nu se rezemă de mâna ce-i fusese întinsă.
Şi se reîntoarseră acasă în tăcere.
Câteva zile mai târziu, pe la orele patru după-amiază erau
singuri acasă. Braun ieşise. Din ajun, oraşul zăee; înmormântat
sub un văl de ceaţă verzuie. Mugetul fluviului nevăzut creştea.
Fulgerele tramvaielor electrice se spărgeau în ceaţă. Lumina zilei
murea înăbuşită; nu-ţi mai puteai da seama dacă e noapte sau zi;
era unul dintre acele ceasuri în care se pierde orice conştiinţă a
realităţii, un ceas care trece în afara veacurilor. După vântul
îngheţat al zilelor precedente, aerul umed, dintr-o dată dulce,
devenise călduţ şi moale. Zăpada umplea cerul care se încovoia
sub povară.
Se aflau singuri în salonul a cărui atmosferă rece şi strimtă o
reflecta pe stă până casei. Nu spuneau nimic. Christophe citea.
Anna cosea. El se sculă şi se îndreptă spre fereastră; îşi apăsă
obrajii greoi de geam şi rămase aşa, visând; această lumină
verzuie care se reflectă de pe cerul întunecat pe pământul
învineţit îl ameţea; gândul lui era neliniştit şi încerca să-l fixeze la
ceva; îi scăpa însă O îngrijorare nesăbuită îl cuprinse; se simţea
scufundân- du -se; şi în neantul fiinţei lui, din fundul ruinelor
îngrămădite, un vânt fierbinte se rotea în vârtejuri încete. Îi
întorcea spatele Annei. Ea nu-l vedea, era absorbită de lucrul ei;
dar un fior îi cutreiera trupul şi se înţepă de mai mult^ ori cu
acul, fără ca măcar să simtă Erau amândoi fascina vi de
apropierea primejdiei.
El se smulse din toropeala în care căzuse şi făcu câţiva paşi
prin odaie. Pianul îl atrăgea, dar în acelaşi timp îl şi înfricoşa.
Încerca să nu-l privească. Trecând pe lângă el. Nu-şi putu stăpâni
mâna; atinse o clapă. Sunetul vibră în cameră ca o voce. Anna
tresări şi lucrul îi căzu din mâini. Christophe se şi aşezase şi
începuse să dnte. Îşi dădu seamă, fără să vadă, că Anna se
sculase, că se apropia de el, că era lângă el. Înainte să-şi poată da
seama de ceea ce face, reluă imnul bisericesc pe. Care îl cântase
atunci când o descoperise prima oară: şi improviză pe tema lui
variante înflăcărate. Fără ca el să-i spuie o vorbă, ea începu să
cânte. Şi pierdură simţământul lucrurilor care îi înconjurau.
Sfânta Frenezie a muzicii îi prinsese în ghearele ei…
O! Muzică ce deschizi abisurile sufletului! Distrugi echilibrul
obişnuit al cugetului. În viaţa de toate zilele, sufletele de toate
zilele sunt ca nişte odăi încuiate. Înăuntrul lor se veştejesc forţele
neîntrebuinţate, virtuţile şi viciile a căror deprindere ne oboseşte;
înţeleapta raţiune practică, mişelul bun simţ deţin cheile acestor
odăi. Şi arată din ele doar câteva rafturi foarte burghez orânduite.
Dar muzica ţine în ghearele sale ramura fermecată care face să
sară toate încuietorile. Uşile se deschid. Demonii inimii apar. Şi
sufletul se vede dezgolit… Atât timp cât cântă flautul,
îmblânzitorul ţine fascinate sub privirile lui jivinele. Puternică
raţiune a unui mare muzician fascinează patimile pe care le
dezlănţuie. Dar când muzica a tăcut, când îmblânzitorul a plecat,
patimile trezite mugesc în cuşca lor sfărâmată şi îşi caută prada…
Melodia tăcu. Tăcere… Ea pusese, cintând, mâna ei pe umărul
lui Christophe. Nu mai îndrăznea să se mişte: şi tremura… Şi
dintr-o dată – cu iuţeala fulgerului – ea se aplecă asupra lui, el se
ridica spre ea, buzele Tor se împreunară. Suflarea ei îl pătrunse..
Ea 11 respinse şi fugi. El râmase fără să se mişte, în umbră.
Braun se întoarse acasă. Se aşezară la masă. Lui Christophe îi era
cu neputinţă să gândească. Anna părea absentă; privea „aiurea”.
Puţin după cină, se retrase în odaia ei. Christophe, care nu ar fi
putut să stea singur cu Braun, se urcă şi el în camera sa.
Pe la douăsprezece noaptea, doctorul, care se culcase, fu
chemat la un bolnav. Christophe îl auzi coborând scara şi ieşind.
Ningea de la ceasurile şase. Casele şi străzile erau înmormântate
sub zăpadă. Aerul era ca de vată. Afară nu se auzeau nici paşi,
nici trăsuri. Oraşul întreg parcă murise. Christophe nu dormea.
Simţea în el o spaimă care creştea în fiecare clipă. Nu se putea
mişca: ţintuit în patul său, pe spate, cu ochii mari deschişi. O
lumină metalică, ce se răsfrângea de pe pământul şi acoperişurile
albe, atinşea pereţii odăii… Se desluşi un zgomot de-abia
perceptibil Christophe tresări Numai urechea lui înfrigurată îl
putea auzi Un scârţâit pe podeaua din coridor. Christophn se
ridică în pat. Zgomotul uşor se apropie, se opri; o seândură
scârţâi. Paşii erau după uşă; aşteptau… Absolută încremenire
vreme de mai multe clipe; poate se scurseră chiar mai multe
minute… Christophe nu mai răsufla, era ud de nădu- şeală. Fulgii
de zăpadă de afară atingeau geamurile ca nişte aripi. O mină
bâjbâi, uşa se deschise. Pe prag, o formă albă se arătă, înainta
încet; la câţiva paşi depărtare de pat, se opri. Christophe nu
distingea nimic: dar îi auzea răsuflarea şi îşi auzea bătăile propriei
sale inimi… Ea veni lângă pat. Se mai opri o dată. Obrajii lor erau
atât de apropiaţi încât răsuflarea li se amestecă. Privirile lor se
căutau fără să se poată găsi în întuneric. Ea căzu peste el. Se
îmbrăţişară în tăcere, fără o vorbă, cu furie…
Un ceas, două, un veac după aceasta. Uşa de la intrare se
deschise. Anna se desfăcu din îmbrăţişarea care îi ţinea legaţi
unul de celălalt, se strecură din pat şi îl lăsă pe Christophe fără
să-i spună niciun cuvânt, tot astfel precum venise. Auzea
picioarele ei goale care atingeau parchetul cu mersul lor iute. Se
reîntoarse la ea în camex-â, unde Braun o găsi culcată şi părând
că doarme. Şi stătu astfel toată noaptea, cu ochii mari deschişi,
fără suflare, nemiş- cală în patul ei strâmt, lângă Braun care
dormea Câte nopţi nu petrecuse ea astfel!
Nici Christophe nu adormi în noaptea aceea. Era deznădăjduit.
Acest om dădea o însemnătate covârşitoare tuturor celor ce ţineau
de dragoste şi de căsătorie. Ura uşurinţa acelor scriitori care îşi
făceau din adulter un condiment al artei lor. Adulterul îl dezgustă;
era un dezgust în care se amestecau brutalitatea lui plebeiană şi
atitudinea lui morală. Avea pentru femeia altuia un respect
aproape evlavios, dar resimţea pentru ea şi un oarecare dezgust
fizic. Promiscuitatea câinească în care se complăcea o anumită
elită europeană îl îngreţoşa. Adulterul consimţit de bărbat este o
mârşăvie; fără de ştirea lui, este o minciună josnică de scârnavă
slugă ce se ascunde pentru a murdări şi pentru a-şi înşela
stăpânul. De câte ori desconsiderase fără nicio milă pe aceia care
săvârşiseră asemenea mişelii! Rupsese prietenii cu oameni care îşi
pierduseră astfel onoarea… Şi iată că, Ia rândul său, se murdărise
într-o aceeaşi infamie? Circumstanţele păcatului său îl făceau
încă şi mai scârbos. Venise în această casă, bolnav şi nenorocit.
Un prieten îl adăpostise, îl ajutase, îi adusese mângâiere.
Niciodată bunătatea lui nu se dezminţise. Nimic nu-l plictisise. Îi
datora însăşi viaţa pe care o trăia. Şi drept recunoştinţă,
Christophe îi furase onoarea şi fericirea, umila lui fericire casnică
I Îl înşelase josnic, şi cu cine? Cu o femeie pe care nici nu o
cunoştea, pe care nu o înţelegea, pe care nu o iubea… Pe care nu
o iubea? Tot sângele i se răzvrăti. Iubirea era un cuvânt prea
searbăd ca să exprime torentul de lavă care îl ardea de cum se
gândea la ea. Nu era iubire şi totuşi era de o mie de ori mai mult
decât iubire… Îşi petrecu noaptea În furtună. Se sculă, îşi muia
faţa în apă rece, se înăbuşea şi rremura. Criza lui sfârşi printr-un
acces de febră.
Când se sculă, frânt, se gândi cu cât trebuia să fie ea mai
copleşită de ruşine. Se duse până la fereastră. Soarele strălucea
pe zăpada orbitoare. În grădină, Anna întindea rufe pe frânghie.
Atentă la ceea ce făcea, nimic nu părea că ar fi putut să o tulbure.
Avea o demnitate în mers şi în mişcări pe care Christophe nu i-o
cunoştea şi care o făceau să ia, fără măcar să fie conştientă de
aceasta, atitudini statuare.
Se întâlniră la prânz. Braun lipsea toată ziua. De altfel,
Christophe n-ar fi putut îndura să se întâlnească cu eL
Voia să vorbească cu Anna. Dar nu erau singuri: servitoarea
intru şi ieşea: trebuiau să se supravegheze. Christophe căuta în
zadar privirea Annei. Anna nu se uita la eL Nu se putea citi în ea
nicio tulburare şi mereu, în cele mai mici mişcări pe care le tăcea,
aceeaşi nobleţe, aceeaşi neobişnuită siguranţă După masă,
nădăjdui că «vă putea în Fine să-i vorbească: dar servitoarea
întârzia să strângă masa; şi, când trecură în camera de alături,
făeu în aşa fel încât îi urmă: avea mereu ceva de luat sau de –
adus; şi scotocea pe culoar, în dosul uşii întredeschise, pe care
Anna nu se grăbea s-o închidă: s-ar fi zis că parcă îi pândea.
Anna se aşeză lângă fereastră, cu veşnicul ei lucru de mână.
Christophe, înfundai într-un jilţ, cu spatele la lumină, ţinea în
mină o carte deschisă, pe care nu o citea. Anna, care putea să-i
întrezărească profilul, văzu dintr-o singură aruncătură de ochi
faţa lui chinuită întoarsă spre perete; şi crudă, surise De pe
acoperişul casei, de pe pomul din grădină, zăpada se topea şi se
scurgea pe nisip cu un uşor clipocit în depărtări, râsete de copii
care se fugăreau pe stradă, aruncându-şi bulgări de zăpadă. Anna
părea că moţăie. Tăcerea îl chinuia pe Christophe: ar fi ţipat de
durere.
 În fine servitoarea coborî la catul de jos şi ieşi din casă.
Christophe se sculă şi, întorcându-se spre Anna, era cât pe ce să
spună:
— Anna! Anna! Ce-am făcut?
Anna îl privea; ochii care priveau în pământ cu indâr- jire se
deschiseră iar; şi-l învăluiau pe Christophe cu focul lor mistuitor.
Christophe primi lovitura drept în ochi şi se clătină; tot ceea ce
voise să spună se ştersese dintr-oda- ta. Cu o singură trăsătură.
Se îndreptară unul spre celălalt şi se înlănţuiri din nou.
Umbrele înserării se împrăştiau. Sângele lor tot mai clocotea.
Era întinsă pe pat, cu rochia sfâşiată, cu braţele întinse, fără a
face cea mai mică mişcare pentru a-şi înveli trupul. El îşi
înfundase faţa în perne şi gemea. Ea se ridică spre el, îi luă capul,
îi mingâie ochii, gura, cu degetele ei subţiri; Îşi apropie obrazul şi
îşi cufundă privirea în privirea lui Christophe. Ochii ei aveau
profunzimi de ape: su- râdeau, departe de orice durere. Conştiinţa
dispăru. El tăcu. Fiori ca uriaşe unde li cutreierau…
În noaptea aoeea, singur, la el în odaie, Christophe se gândi să-
şi curme zilele.
A doua zi, de cum se sculă o căută pe Anna Ochii Iul se fereau
acum de ceilalţi ochi. De cum le întâlnea privirea, tot ceea ce avea
de spus i se topea în gând. Făcu totuşi 9 sforvare şi începu să
vorbească despre mişelia celor săvâr- şiţo. De cum înţelese, Anna!
I închise violent gura cu mâna ei. Se îndepărtă de el cu
sprânoenele încruntate, cu buzele strânse, cu o expresie de
răutate pe faţă. El îşi urmă raţionamentul. Ea îşi aruncă lucrul
jos şi deschise uşa ca să iasă. El o prinse de mâini, închise uşa,
şi-i spuse cu amărăciune că era prea fericită dacă putea să-şi
şteargă din cuget gândul răului făcut. Ea se zbătu furioasă şi
strigă aprigă 1
— Taci! … Netrebnică făptură! Ce, nu vezi cât sufăr t. J Nu
vreau să vorbeşti. Lasă-mă!
Faţa îi era suptă, privirea plină de ură şi înfricoşată, ca a unui
animal pe care îl faci să sufere; dacă ar fi putut-o face, ochii ei l-ar
fi ucis.
— Christophe îi dete drumul. Anna fugi în celălalt capăt al odăii
de parcă ar fi vrut să se pună la adăpost. Nu avea poftă să o
urmărească. Avea inima strânsă de amărăciune şi de spaimă.
Braun se întoarse acasă. Amândoi îl priveau prosteşte, în afara
durerii lor nu mai exista nimic pe lume.
 Christophe plecă în oraş. Braun şi cu Anna se aşezară la masă.
În toiul cinei, Braun se sculă deodată ca să deschidă fereastră:
Anna leşinase.
Christophe dispăru din oraş, timp de cincisprezece zile, zicând
că pleacă într-o călătorie. Anna, în afara orelor de masă, rămase
toată săptămâna închisă în odaia ei. Fusese acaparată din nou de
conştiinţa ei, de obiceiurile ei, de toată această viaţă trecută de
care se crezuse dezlegată şi de care nu te poţi dezlega niciodată.
Degeaba închidea ochii. În fiecare zi, grija mergea încet înainte,
intra tot mai adine în inima ei; şi până la urmă sălăşlui în ea.
Duminica următoare refuză din nou să se ducă la templu. Dar, o
duminică mai târziu, se duse şi nu-l mai părăsi. Era nu supusă,
ci învinsă. Dumnezeu era vrăjmaşul – un vrăjmaş de care nu se
putea descătuşa Se ducea spre el cu amărăciunea surdă a unei
roabe, silită să se supună. În timpul slujbei, faţa ei nu exprima
decât o răceală duşmănoasă; dar în adân- cul sufletului, toată
viaţa ei evlavioasă era o luptă sălbatică, o exasperare mută
împotriva stăpânului a cărui dojană o urmărea. Se făcs a că nu-l
aude. Dar „trebuia14 să-l audă;
Şi discuta aprigă cu Dumnezeu, cu fălcile strânse, cu fruntea
încreţită şi îndărătnică, cu privirea aspră Se gândea la Christophe
cu ură. Nu-l ierta de a o fi smuls, o clipă, din închisoarea
sufletului ei, pentru a o lăsa din nou pradă călăilor. Nu mai
dormea; şi rumega zi şi noapte aceleaşi gânduri mistuitoare; nu se
plângea; mergea, îndărătnică, făcându-şi treburile casnice,
văzându-şi de munca ei de toate zilele şi păstrând până la capăt
acel caracter neînduplecat şi aprig, acea voinţă în viaţa de toate
zilele ale cărei îndatoriri le îndeplinea cu precizia unei maşini.
Slăbea, părea surpată de o boalf lăuntrică. Braun o întrebă ce are,
cu af<-L’ţiune grijulie, voi să o consulte. Ea îl respinse furioasă.
Cu cât avea mai multe remuşcări faţă de el, cu atât se purta mu
aspru.
Christophe hotărâse să nu se mai reîntoarcă. Se străduia să se
obosească. Făcea plimbări lungi, exerciţii grele, vâslea. Mergea,
urca munţii. Nimic nu putea stinge focul.
Era pradă patimii lui. La oamenii de geniu, ea este o nevoie a
naturii. Chiar cei mai căşti, Beethoven, Bruckner trebuie să
iubească neîncetat: toate puterile omeneşti sunt exaltate În ei; şi
cum la ei puterea este captată de către imaginaţie, creierul lor
este neîncetat pradă patimilor De cele mai multe ori, ele sunt
flăcări trecătoare; una o distruge pi. Ealaltă; şi toate sunt
absorbite de incendiul spiritului creator Dar dacă flacăra
plăsmuirii nu mai umple sufletul, acesta, fără de apărare, este
prada patimilor de care nu se poate lipsi; sufletul le vrea, sufletul
le creează; patimile trebuie să-l mistuie.
— Şi apoi, dorinţei aprige ce sfârtecă trupul, i se adaugă nevoia
de duioşie care împinge pe omul rănit şi decepţionat de viaţă în
braţele înţelegătoare ale cei’i- care mângâie. Un om mare este mai
copil decât oricare ai> îl; mai mult decât oricare altul are nevoie să
se des- tai iuiască unei femei, să-şi lase fruntea În mâinile ei
catifelate, în poala rochiei întinse peste genunchi…
Dar Christophe nu înţelegea… Nu credea în. Atotputernica
patimilor – prostie romantică î Credea în datorie şi în puterea de a
tupta, în puterea voinţei sale… Voinţa sa! Unde ie afla ea oare? Nu
mai rămăsese nicio urmă Era ca prins în ghearele necuratului.
Ascuţişul amintirii îl îmboldea zi şi noapte, Parfumul trupului
Annei îi înfierbânta gura şi nările. Era ca o barcă încărcată, lăsată
în voie, fără cfrmă, pradă vânturilor. Degeaba se ostenea să fugă:
veşnic se regăsea într-acelaşi loc; şi striga vântului:
— Sfarmă-mă mai bine! Ce vrei de la mine?
De ce, de ce această femeie? De ce o iubea el oare? Pentru
calităţile inimii ei sau pentru acelea ale cugetului ei? Erau multe
altele pe lume mai bune şi mai deştepte. Pentru trupul ei? Erau
alte iubite de-ale lui pe care sim- ţurile-i le găsiseră mai calde.
Atunci? Ce-l lega? „Iubeşti, pentru că iubeşti.” Da, dar este o
raţiune, chiar dacă depă^ şeşte raţiunea obişnuită 1 Nebunie? Nu
spui nimic prin asta. De ce această nebunie?
Pentru că există un suflet tăinuit, o putere oarbă, demoni pe
care fiecare om îi poartă încătuşaţi în el. Toată sforţarea omului
constă, de când lumea, să opună acestui ocean ascuns stăvilarele
raţiunii şi ale religiilor. Dar să se ridice furtuna (şi sufletele bogate
sunt cele mai supuse furtunilor), să se rupă îndiguirile, să
găsească demonii drumul deschis, să se întâlnească cu alte
suflete pe care le răvăşesc astfel de demoni… Se aruncă unul în
braţele celuilalt şi se îmbrăţişează. Ură? Iubire? Furia distrugerii
unuia prin celălalt? … Patimă este sufletul acestei prăzi.
După cincisprezece zile de străduinţe zadarnice pentru a se
salva, Christophe se întoarse la casa Annei. Nu mai putea trăi
departe de ea. Se înăbuşea.
Cu toate acestea, tot mai lupta. În seara sosirii lui, găsiră
motive ca să nu se vadă, ca să nu ia cina Împreună; noaptea, se
închiseră fricoşi fiecare în odaia tui.
— Dar toate acestea fură zadarnice. În mijlocul nopţii, ea alergă
spre el în picioarele goale, bătu la uşa lui; el deschise uşa; ea
intră în pat şi se întinse de-a lungul lui, îngheţată. Plân- gea fără
hohote! Christophe simţea cum îi curg lacrimile pe obrajii lui.
Anna încercă să se liniştească, dar durerea îi era mai mare dedt
voinţa, hohoti de plâns cu buzele pe gâtul lui Christophe.
Tulburat de această suferinţă, el o uită pe a sa; şi încercă să o
liniştească cu cuvinte duioase. Ea gemea:
— Sunt atât de nenorocită, aş vrea să fiu moartă…
Aceste tânguiri îi sfâşiau inima. Christophe voi să o sărute. Ea
îl respinse:
— Te urăsc! De ce te-ai întors?
Se rupse din braţele lui şi se aruncă de cealaltă parte a patului.
Patul era strâmt. Cu toate sforţările lor de a se feri unul de
celălalt, trupurile lor se atingeau. Anna îi întorcea spatele lui
Christophe şi tremura de furie şi de durere.
Îl ura până la moarte. Christophe tăcea, înmărmurit. În tăcerea
nopţii, Anna îi auzi răsuflarea greoaie; se întoarse dintr-o dată, îl
cuprinse cu braţele de gât:
— Bietul meu Christophe! — Zise ea – te fac să suferi…
Pentru întâia dată îi auzi o voce atât de miloasă.
— Iartă-mă, mai zise ea.
El răspunse:
— Să ne iertăm unul pe celălalt.
Anna se ridică, ca şi cum n-ar mai fi putut răsufla. Aşezată în
pat, cu spatele gârbovit, copleşită mai zise:
— Sunt pierdută… Dumnezeu a vrut astfel. M-a lăsat în voia
soartei… Ce pot face eu Împotriva lui?
Stătu astfel vreme îndelungată, apoi se culcă din nou şi nu se
mai mişcă. O lumină slabă vestea zorile. În această
semiobscuritate, Christophe văzu faţa îndurerată care o atingea
pe a lui. El şopti:
— Ziua.
Ea nu făcu nicio mişcare.
El mai spuse:
— Fie. La urma urmei ce-are a face?
Atunci ea deschise ochii, ieşi din pat cu o expresie obosită ca de
moarte. Aşezată pe marginea patului, privea duşumeaua. Cu o
voce ştearsă, zise:
— M-am gândit astă-noapte să-l ucid
Christophe se cutremură de groază
— Anna 1 spuse el.
Anna se uită ţintă pe geam, cu privirea întunecată.
— Anna! Reluă el. Pentru numele lui Dumnezeu’… Nu pe el! …
El e cel mai bun dintre noi
Ea îngâna:
— Nu pe el. Da.
Se priviră.
O ştiau de multă vreme. Ştiau care este singură scăpare. Nu
puteau trăi în minciună. Şi niciodată nu întrevă- zuseră măcar
posibilitatea de a fugi împreună. Ştiau prea bine că aceasta n-ar
soluţiona nimic: căci pricinile care îi despărţeau nu erau
exterioare, ci în ei înşişi, în sufletele lor astfel croite. Le era atât de
greu să trăiască împreună pe cât le era de greu să nu trăiască
împreună. Nicio salvare.
Din acea clipă, nu se mai atinseră unul de celălalt i umbra
morţii se lăsase între ei, erau că sfinţi unul pentru celălalt.
Dar nu-şi puneau niciun termen. Îşi spuneau:
„Mâine, mâine… tţ Şi de la acel mâine îşi întorceau privirile.
Sufletul puternic al lui Christophe avea tresăriri de răzvrătire; nu
putea primi această învingere; dispreţuia sinuciderea şi nu
înţelegea să se resemneze la acest sfârşit demn de milă al unei
mari vieţi ciuntite. Iar Anna, cum ar fi primit ea de bunăvoie acest
gând al morţii, acest gând care ducea la o moarte veşnică? Dar
nevoia de moarte îi hărţuia şi cerul se strângea în jurul lor.
Într-o dimineaţă, pentru prima oară după trădarea sa,
Christophe se afla singur cu Braun. Până atunci reuşise să nu-l
întâlnească singur. Această întrevedere îi eră de nesuferit. Trebuia
să găsească un pretext pentru a nu întinde mâna lui Braun. Mai
trebuia să găsească un pretext pentru a nu mânca la masă,
pentru a nu se aşeza lângă el; mâncarea îi rămânea în gât. Să-i
strângi mina, să-i mănânci pâi- nea, sărutul lui Iuda! … Lucrul
cel mai îngrozitor nu era dispreţul pe care îl avea faţă de sine
însuşi, era spaima la gândul cât avea să sufere Braun, dacă ar fi
aflat… Acest gând îl chinuia. Ştia prea bine că bietul Braun nu s-
ar fi răzbunat nicidnd; că poate nici n-ar fi avut puterea să-i.
Urască; dar ce prăbuşire! … Cu ce ochi l-ar fi privit! Christophe
nu se simţea în stare să înfrunte această privire!
 — Şi era firesc ca, mai devreme sau mai târziu, Braun să afle.
Oare nu bănuia nimic încă? Îl revedea după o absenţă de
cincisprezece zile şi Christophe fu izbit de schimbarea care se
produsese în Braun: nu mai era acelaşi. Veselia lui dispăruse, sau
suna fals. La masă, se uita pe furiş la Anna, care nu vorbea, care
nu mânca şi care ardea ca o făclie. Cu a- tenţii timide şi
înduioşătoare, încearcă să se ocupe de ea; aspră, îl respinse;
atunci Braun puse nasul în farfurie şi tăcu. În mijlocul cinei,
Anna, care se înăbuşea, aruncă şervetul pe masă şi ieşi. Cei doi
bărbaţi terminară prânzul în tăcere, sau cel puţin avură aerul că
mănâncă: niciunul nu îndrăznea să se uite la celălalt. Când fu
gata, Christophe voi să plece; Braun îl apucă dintr-o dată de braţ
cu amândouă mâinile.
— – Christophe! … zise el.
Christophe, tulburat, tl privi.
— Christophe – repetă Braun (vocea îi tremura) ştii ce are?
Christophe se’ simţi pătruns; stătu o clipi fără să răspundă.
Braun îl privea cu timiditate; şi foarte repede se şi scuză:
— O vezi des, are încredere în tine…
Christophe fu pe punctul să-i sărute mina lui Braun, să-i ceară
iertare. Braun văzu faţa răvăşită a lui Christophe; şi dintr-o dată,
îngrozit, nu mai vru să vadă; rugându-l din priviri, bâlbti repede,
suflându-i răspunsul:
— Nu, nu-i aşa? Nu ştii nimic?
Christophe, eovârsit, zise:
— Nu. ’
Durerea de a nu te putea învinui, de a nu te putea u- mili,
deoarece aceasta ar sfărâma inima aceluia pe care l-ai batjocorit!
Durerea de a nu putea spune adevărul, când citeşti în ochii
aceluia care te întreabă că nu doreşte, că nu vrea să ştie adevărul!
…
— Bine, bine, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc-, făcu Braun.
Şi stătea cu mâinile agăţate de braţul lui Christophe, ca şi când
ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, neîndrăznind să mai pună o
întrebare, ferindu-se să-i întâlnească privirea. Apoi îi dădu
drumul, oftă şi plecă.
Christophe era copleşit de noua lui minciună. Fugi la Anna. Îi
povesti, bâlbâindu-se de emoţie, cele întâmplate. Anna ascultă cu
un aer posac şi spuse:
— Ei bine, la urma urmei n-are decât să afle! Ce importanţă
mai are?
— Cum poţi vorbi astfel? Strigă Christophe. Cu niciun preţ, cu
niciun preţ, nu vreau să sufere l
Anna se înfurie.
— Şi dacă suferă! _ Oare eu nu sufăr? N-are decât să sufere şi
el!
Îşi spuseră cuvinte amare. El o învinui că nu se iubeşte decât
pe sine. Ea îl acuză că se gândeşte mai mult la bărbatul ei dedt la
ea. Dar dteva dipe mai târziu, dnd el strigă că nu mai poate trăi
astfel şi că se va spovedi lui Braun, fu rândul ei să-l co. Sidere pe
el drept egoist, ţipând că puţin li pasă de conştiinţa lui
Christophe, dar că Braun nu trebuia să afle nimic.
Cu toate cuvintele ei aspre, se gândea la Braun tot atât dt şi la
Christophe.. Fără să aibă pentru bărbatul ei o afec ţiune
adevărată, se simţea legată de el. Avea respectul religios al
legămintelor sociale şi al îndatoririlor pe care a- ceste legăifiinte le
făuresc. Poate că nu se gândea că soţia trebuie să fie bună şi să-şi
iubească bărbatul; dar se gândea că o soţie este obligată să-şi
îndeplinească îndatoririle casnice şi să rămână credincioasă. I se
părea mârşav să nu fi împlinit aceste obligaţii.
Şi, mai bine decât Christophe, ştia că Braun va afla în curând.
Avea un oarecare merit de a ascunde lui Christophe, fie că nu voia
să-i mai mărească tulburarea, fie doar din mândrie.
Oricât de închisă era casa familiei Braun, oricât de tainică ar fi
rămas tragedia burgheză ce se juca în înlăuntrul ei, ceva tot
răzbătuse în afară.
În acest oraş, nimeni nu se poate lăuda că îşi tăinuieşte viaţa.
Este straniu, pe străzi nimeni nu te priveşte; porţile caselor şi
obloanele sunt închise. Dar sunt oglinzi ce spân- zură la colţul
ferestrelor; şi auzi, atunci când tred, zgomotul scurt al jaluzelelor
ce se deschid şi se închid pe furiş. Nimănui nu-i pasă de tine; toţi
au aerul că nu te cunosc; dar îţi dai curtnd seama că nid unul din
cuvintele rostite, că nid unul din gesturile făcute nu au fost
pierdute: toată lumea ştie ce ai făcut, ce ai grăit, ce ai mâncat; se
ştie chiarr sau cel puţin se face din aceasta o fală, se ştie chiar şi
ce gândeşti. O supraveghere ocultă, universală, te înfăşoară.
Servitori, furnizori, rude, prieteni, indiferenţi, persoane
necunoscute, toţi împreună, printr-o înţelegere tacită, colaborează
la această spionare instinctivă ale cărei elemente împrăştiate se
centralizează nu se ştie cum. Nu numai actele îţi sunt urmărite,
dar şi inima îţi este cercetată. În acest oraş nimeni n-are drepul
să-şi păstreze taina cugetului său; fiecare are dreptul să se aplece
asupra 01, să scormonească în gândurile tale cele mai ascunse şi,
dacă acestea lovesc o- pinia publică, să-ţi ceară socoteală de ele.
Despotismul nevăzut al sufletului colectiv apasă asupra
individului; individul este toată viaţa lui un copil sub tutelă; nimic
din el nu-i aparţine; căci el aparţine oraşului.
Fusese de ajuns ca Anna să nu se ducă în două duminici
consecutive la biserică, pentru a stârni bănuielile. De obicei,
nimeni nu părea că băga în seamă prezenţa ei la slujbă: ea trăia
retrasă şi s-ar fi zis că oraşul o uitase.
— În seara primei zile în care ea nu fusese la biserică, absenţa
ei fusese remarcată pretutindeni şi consemnată în amintire.
Duminica următoare, niciuna din pioasele priviri care urmăreau
cuvinte sfinte în Biblie sau pe buzele pastorului nu păruseră
distrase din grava lor atenţie; niciuna însă nu uitase să constate
la venire, să verifice la plecare, dacă locul Annei rămăsese gol. A
doua zi, Anna începu să primească vizite de la persoane pe care
nu le mai văzuse de mai multe luni; veneau, sub pretexte diferite,
unele fiindu-le grijă să nu fie cumva bolnavă, altele având un
interes foarte viu pentru treburile ei, pentru soţul ei, pentru casa
ei; unele chiar se arătau îndeobşte bine informate de cele ce se
petreceau la Anna; dar niciuna nu făcu aluzie (printr-o
neîndemânatică dibăcie) la lipsa Annei de la slujbă două duminici
în şir. Anna spuse că nu se simte bine, vorbi despre ceea ce făcea.
Vizitatoarele o ascultau atente, fiind de părerea ei; Anna ştia că
ele nu credeau nicio vorbă din ceea ce spunea ea. Privirile lor se
plimbau în jurul lor, în cameră, scotoceau pretutindeni, notau,
înregistrau. Ele nu-şi ieşeau din veselia lor rece, din debitul vorbei
lor zgomotoase şi afectate; dar se citea în ochii lor curiozitatea
dogoritoare care le ardea Două sau trei întrebară, cu o exagerată
indiferenţă, noutăţi despre domnul Krafft.
Câteva zile după aceasta, (era în timpul cât lipsise Christophe)
veni chiar pastorul în persoană. Un bărbat frumos şi amabil, cu o
sănătate înfloritoare, cu liniştea neclintită pe care o dă conştiinţa
că porţi cu tine adevărul, tot adevărul. El se informă cu interes de
sănătatea enoriaşei lui, ascultă politicos şi distrat scuzele pe care
le invocă Anna, pe care nu le ceruse, bău o ceaşcă de ceai, glumi
bine dispus asupra băuturilor, emise opinia că vinul, care este
mfenţionat şi în Biblie, nu face parte din băuturile alcoolice,
spuse câteva citate, povesti câteva anecdote şi, când fu gata de
plecare, făcu o aluzie confuză cu privire la primejdia pe care o
reprezintă relaţiile nepotrivite, anumite plimbări, la spiritul de
impietate, la impuritatea dansului, al dorinţelor mârşave. Părea
că vorbeşte veacului întreg, nu Annei. Tăcu o clipă, tuşi, se sculă,
o în sarcină pe Anna să-i transmită lui Braun complimente din
partea lui, făcu o glumă pe latineşte, salută şi ieşL – Anna rămase
împietrită din pricina aluziilor făcute. Erau ele oare aluzii? Cum
oare aflase el despre plimbarea lui Cliristophe cu Anna? Nu
Lntâlniseră acolo pe nimeni care să-i fi cunoscut. Dar oare nu se
află totul În acest oraş? Muzicianul cu trăsăturile lui
caracteristice şi femeia îmbră cată în negru, care dansaseră la
han, fuseseră observaţi; semnalmentele Iot fuseseră date; şi cum
vorba merge din gură În gură, vuietul ajunsese până în oraş, unde
răutatea întotdeauna trează nu întârzie mult şi o recunoscu pe
Anna în femeia descrisă. Fără îndoială, aceasta nu era decât o
bănuială, dar dt de atrăgătoare; şi ei i se adăuga informaţiile
aduse de servitoarea Annei. Curiozitatea publică era acum la
pândă, aştepttnd ca ei să se compromită, pândindu-i ca mii de
ochi nevăzuţi. Oraşul tăcut şi şiret îi hăituia, ca • pisică pe
urmele unui şoarece.
Cu toată primejdia, poate că Anna nu s-ar fi dat bătută; poate
că acest sentiment de laşă ostilitate ar fi împins-o până la o
provocare furioasă împotriva acestei societăţi, dacă n-ar fi purtat
în ea însuşi spiritul fariseu al a- oestei societăţi care o duşmănea.
Educaţia reuşise să-i domesticească natura. Putea să judece
di’ept tiranică şi prostănacă opinia publică: dar o respectă; se
supunea verdictelor ei, chiar atunci când ele o loveau; dacă ar fi
fost opuse conştiinţei ei şi-ar fi găsit vinovată propria ei
conştiinţă. Dispreţuia oraşul; dar nu ar fi putut îndura dispreţul
oraşului.
Or, iată că se apropie momentul când bârfeala putea şi se
manifeste în public. Carnavalul se apropia.
Carnavalul, în acest oraş, până în timpul în care se povestesc
acestea (s-a schimbat de atunci), păstrase un caracter de
destrăbălare şi de asprime arhaică. Credincios originilor sale,
când era o destindere înspre destrăbălarea cugetului omenesc,
aservit, prin voinţă sau în contra voinţii, jugului raţiunii, nu avea
nicăieri mai multă îndrăzneală ca în epocile sau în ţările asupra
cărora atârnau greu obiceiurile şi legile străjuitoare ale raţiunii.
De aceea, oraşul Annei trebuia să rămână unul din ţinuturile de
elecţiune ale carnavalului. Cu cât rigorismul moral paraliza orice
mişcare, cu cât acest rigorism punea mai mult căluşul la gură, cu
atât mai mult, timp de câteva zile, gesturile erau mai îndrăzneţe şi
vocile mai descătuşate. Tot ceea ce se aduna în străfundul
sufletelor: gelozii, un tăinuite, curiozităţi impudice, instincte de
răutate inerente fiarei sociale, crăpau deodată, cu zgomotul şi
veselia. Unei răzbunări. Fiecare avea dreptul să coboare în stradă,
unde, mascat din prudenţă, putea să ţintu- iască la stâlpul
infamiei. În plină piaţă publică, pe acela pe care îl ura şi să
desfăşoare sub ochii trecătorilor tot ceea oe aflase într-un an prin
sforţări, prin răbdare, toată comoară de secrete scandaloase,
adunate picătură cu picătură. Unii făceau din acestea parade pe
care alegorice. Alţii plimbau lanterne transparente pe care se
afişau în inscripţii şi în Imagini toate tainele oraşului. Unii chiar
îndrăzneau să-şi facă masca duşmanului lor atât de uşor de
recunoscut, încât golanii de pe maidane ÎI arătau cu degetul şi 11
strigau pe nume. Ziare pline de bârfeli apăreau în aceste zile.
Oameni din societatea aleasă se amestecau pe ascuns în acest joc
al lui Pasquino Nu există nicio cenzură, decât pentru aluziile
politice – această libertate aprigă, pricinuind, în repetate rânduri,
contestaţii între guvemământul oraşului şi reprezentanţii ţărilor
străine. Dar nimic nu proteguia pe cetăţeni împotriva cetăţenilor;
şi această teamă de batjocură publică, veşnic atârnată deasupra
capului fiecăruia, ce-’+ribuia simţitor pentru a menţine în
moravuri acea ţinută impecabilă cu cafe se împăuna oraşul. ’
Anna simţea povara acestei spaime – de altfel nejustificată.
Avea prea puţine motive să se teamă de aceasta. Ea ocupă un loc
prea neînsemnat în opinia publică a oraşului, pentru ca să-i fi
trecut cuiva prin cap ideea să o atace Dar în singurătatea totală în
care se îngropase, în starea de sfâr- şealâ fizică şi de excitare
nervoasă în care se afla, după mai multe săptămâni în care nu
dormise, imaginaţia ei era gata să se lase cuprinsă de spaimele
cele mai nebuneşti. Exagera ura acelora care nu o iubeau. Îşi
spunea că bănuielile erau aproape de adevăr; un nimic putea să o
piardă; şi cine oare ar fi putut-o asigura că nu era deja pierdută?
Atunci nu o mai aşteptau decât insultele, despuierea
necruţătoare, batjocura inimii ei dată pradă trecătorilor: o
necinstire atât de crudă, încât Anna murea de ruşine numai
gândindu-se la ea. Se povestea că, cu câţiva ani mai înainte, o
fată dată astfel pradă persecuţiilor, trebuise să fugă din oraş cu
părinţii ei cu tot… Şi nu puteai face nimic, nimic penti-u ca să te
aperi, nu puteai face nimic ca să împiedici această ruşine, nu
puteai face nimic ni i măcar pentru a cunoaşte cele oe se vor
întâmpla. Îndoiala era şi mai înnebunitoare decât certitudinea.
Anna arunca în jur ochi de jivină încolţită. În propria ei casă se
simţea încercuită.
Servitoarea Annei depăşise vârsta de patruzeci de ani; o chema
Băbi: inallă, grasă, cu faţa îngustă şi scofâlcită la tâmple şi la
frunte, lată şi lungă în partea de jos, umflată sub fălci, oa o pară
turtită; purta pe buze un surâs neîntrerupt; ochii, pătrunzători ca
două sfredele, erau înfundaţi în orbite, ca supţi înăuntru, sub
pleoapele roşii fără de gene. Avea mereu un aer drăgălaş de
veselie: totdeauna încântată de stăpânii ei, totdeauna de părerea
lor, grijulie de sănătatea lor, purtându-le un interes duios;
surâzând când i se dădea un ordin, surâzând când era dojenită.
Braun o credea de un devotament desăvârşi’t. Aerul ei veşnic
fericit contrasta cu răceala Annei. Cu toate acestea, în multe
lucruri semăna cu Anna: vorbea ca şi ea puţin, se îmbrăca într-un
fel auster dar cu îngrijire; ca şi Anna era foarte credincioasă, se
ducea cu ea la slujbă, îşi îndeplinea toate îndatoririle evlavioase,
avea grijă scrupuloasă a îndeletnicirilor ei casnice: curăţenie,
exactitate, moravuri şi un mod de a găti fără greş. Era într-un
cuvânt servitoarea exemplară şi tipul cel mai perfect al
duşmanului casei. Anna, pe care instinctul ei feminin nu o înşela
asupra gândurilor lăuntrice ale acestei femei, nu îşi făcea nicio
iluzie asupra ei. Amândouă se urau, o ştiau şi nu arătau nimic
din sentimentele lor una celeilalte.
În noaptea care urmase întoarcerii lui Christophe, atunci când
Anna, pradă neliniştilor, se dusese să-l regăsească în pofida
jurămintelor făcute de a nu-l mai revedea niciodată, ea se
îndreptase spre camera lui pe furiş, pipăind pereţii pe întuneric; şi
era aproape să intre în camera lui Christophe, rând simţi sub
picioarele ei goale, în locul răcorelii obişnuite a scândurilor
netede, un praf călduţ care i se înfunda sub picioare. Ea se
aplecă, atinse cu mâna şi înţelese: un strat subţire de cenuşă
fusese întins de-a lungul coridorului, pe un spaţiu de doi sau trei
metri. Era Băbi, care regăsise fără să ştie vechiul şiretlic cântat de
medievala poezie bretonă, prin care piticul Froncin îl prinsese pe
Tristan ducându-se la patul Isoldei; atât este de adevărat că un
număr restrâns de tipuri care întruchipează binele sau răul au
aceeaşi întrebuinţare în toate veacurile. Mare dovadă în favoarea
înţeleptei alcătuiri a universului!
— Anna nu şovăi; îşi urmă drumul spre camera lui Christophe
cu o îndrăzneală dispreţuitoare; nu-i spusese nimic, cu toată
îngrijorarea ei *, dar la întoarcere luă măturică de la soba lui
Christophe şi şterse cu grijă pe cenuşă urma paşilor ei după ce
trecuse.
— Anna şi Băl» se inii»
Tfmmnară a doua zi de dimineaţă, una pe faţă cu răceala ei
obişnuită, cealaltă cu veşnicul ei surâs p: – buzei
Băbi primea câteodată vizita unei rude mai vârstnice, care făcea
la templu oficiu de paznic: îl vedeai în timpul slujbei (Gotfedienst),
făcând de pază în faţa uşii bisericii, purtând la braţ o bandă de
panglică albă cu dungi negre şi ciucuri de argint şi sprijinindu-se
într-un biiston de trestie cu mânerul întors. Era fabricant de
sicrie. Se numea Sami Wit-; chi. Era foarte înalt, slab, cu capul
puţin plecat, cu faţa în Întregime bărbierită, o faţă serioasă de
ţăran bătrân. Era: redincios şi cunoştea ca nimeni altul toate
bârfelile care se puteau spune pe socoteala sufletelor tuturor
enoriaşilor. Băbi şi Sami se gândeau să se căsătorească; apreciau
unul în celălalt calităţile lor incontestabile; credinţa lor adevărată
în Dumnezeu şi răutatea lor. Dar nu erau grăbiţi să înfăptuiască
această căsătorie: se studiau cu prudenţă. În ultimul imp, vizitele
lui Sami deveniseră mai numeroase. Intră fără ca nimeni să
prindă de veste. De câte ori trecea Anna priri faţa bucătăriei, îl
vedea prin geamlâc pe Sami aşezat lângă plită, şi, la câţiva paşi de
el, pe Băbi care cosea. Deşi vorbeau, nu se auzea niciun sunet.
Vedeai faţa mulţumită a lui Băbi şi buzele ei care se mişcau; gura
mare a lui Sami se strângea, fără ca să se deschidă, într-un râs
fioros: niciun sunet nu-i ieşea din beregată; casă întreagă părea
mută. Când Anna intra la bucătărie, Sami se s ula respectuos şi
stătea în picioare, fără să vorbească, până ce Anna pleca. Când
auzea uşa des- chizându-se, Băbi întronapea afectată un subiect
indiferent şi îi arăta Annei un surâs slugarnic, aşteptându-i
poruncile. Anna gândea că ei vorbeau despre ea; dar îi dispreţuia
prea mult pentru a se înjosi să le asculte, pe ascuns, conversaţia.
O zi după ce Anna înlăturase cursa cu cenuşa întinsă de Băbi,
intrând în bucătărie, primul obiect pe care îl văzu în mâinile lui
Sami fu măturică cu care ştersese urmele picioarelor ei goale,
chiar în acea noapte. O luase din odaia lui Christophe şi îşi
amintea în clipa aceea că uitase să o ducă înapoi; o uitase la ea în
cameră, unde ochii cercetători ai lui Băbi o găsiseră îndată. Cei
doi complici reconsti- tui. Seră povestea. Anna nu avu nicio
tresărire. Băbi urmărind privirea stăpânei, explică cu surâsul ei
exagerat:
— Măturică era stricată; am dat-o lui Sami să o dreagă.
Anna nu îşi dădu osteneala să dea pe faţă minciuna grosolană;
se făcu chiar că nici nu aude; şi privi la lucrul • Băbi-ei, făou
observaţiile pe care le găsi de cuviinţă, apoi
Ieşi netulburată. Dar uşa o dată închisă, pierdu orice mân-
fedrie Şi nu se putu stăpâni să asculte, ascunsă în colţul antre- ’
ului (era umilită până în fundul sufletului de a fi nevoită să
folosească asemenea mijloace). Auzi un scurt gâlgâit de râs. Apoi
doar nişte şoapte, nu putu distinge nicio vorbă. Dar în zăpăceala
ei, Anna crezu că aude; spaima îi şoptea ’n. Ureche cuvintele pe
care îi era teamă să nu le audă; i s>e părea că ei vorbeau despre
mascaradele care trebuiau să aibă loc şi despre un mare scandal.
Fără îndoială voiau să introducă în carnaval povestea cu cenuşa…
Nici vorbă că Anna se înşelase, dar în halul de exaltare morbidă în
care se afla – era persecutată de cincisprezece zile de ideea fixă a
ruşinii publice – nicio clipă nu-i trecu prin minte că ceea ce era
nesigur nu ar putea deveni o certitudine şi luă drept certitudine
nesiguranţa.
Din acea clipă hotărârea ei fu luată.
În seara aceleaşi zile (era într-’O miercuri, miercurea di- îaintea
zilelor carnavalului), Braun fu chemat pentru o consultaţie la vreo
douăzeci de kilometri depărtare de oraş; nu xebuia să se întoarcă
decât a doua zi de dimineaţă. Anna iu coborî la masă şi rămase la
ea în cameră. Alesese această noapte pentru a îndeplini
angajamentul pe care şi-l luase în chip tacit. Dar hotărâse să-l
execute singură, fără să-i spună nimic lui Christophe. Îl
dispreţuia. Gândea:
„A făgăduit. Dar e un bărbat, e egoist şi mincinos, îşi are arta
lui, va uita repede.44
Şi apoi, poate că în inima ei violentă care părea atât de
inaccesibilă bunătăţii, se găsea totuşi un locşor unde sălăşluia un
sentiment de milă pentru tovarăşul ei. Dar era mult prea aprigă şi
prea pasionată p&ntru a şi-o mărturisi.
Bâibi îi spuse lui Christophe că stăpâna să o însărcinase să o
scuze, că nu se simţea bine şi voia să se odihnească. Christophe
cină deci singur sub supravegherea Băbi-ei, care îl obosea cu
vorbăria ei, încercând să-l facă să vorbească, şi dând dovezi de un
zel atât de exagerat faţă de Anna, încâl Christophe, cu toată
uşurinţa pe care o avea de a crede în bună intenţie a oamenilor,
fu pus în gardă. Se hotărâse tocmai să folosească prilejul acelei
seri pentru a avea cu Anna o convorbire hotărâtoare. Nid el nu
putea amâna hotărârea. Nu uitase de angajamentul luat
împreună, în zorile acelei triste zile. Şi era gata să şi-l ţină, dacă
Anna o mai dorea.
Dar vedea absurditatea acestei morţi în doi, (Tare nu rezolvă
nimic şi a cărei durere şi scandal trebuia să-l acopere pe Braun
de ruşine. Gândea că cel mai cuminte ar fi să se smulgă din nou
unul de lângă celălalt, să mai încerce o dată să plece
— Măcar de ar avea puterea să trăiască departe de ea; se
îndoia, după încercarea zadarnică pe care o făcuse; dar îşi zicea
că în cazul în care nu ar fi putut trăi departe de ea, îi rămânea
posibilitatea să recurgă, singur, la acesit mijloc suprem.
Nădăjduia că după cină va putea să găsească o clipă în care să
se poată urca în camera Annei. Dar Băbi nu-l slăbea un pas. De
obicei, îşi termina munca mai devreme; dar în seara aceea nu mai
contenea să-şi spele bucătăria; şi când Christophe crezu că a
scăpat de -ea, se apucă să rânduiască un dulap care se afla în
coridorul ce ducea în odaia Annei. Christophe o găsi temeinic
urcată pe un scaun şi înţelese că Băbi era hotărâtă să-şi petreacă
acolo toată seara. Simţea o poftă grozavă să o facă să cadă cu
farfurii cu tot; dar se reţinu şi o rugă doar să se ducă să vadă cum
se mai simte stăpâna ei şi dacă ar putea să se ducă să-i spună
bună seara. Băbi se duse, veni şi zise, uitându-se la el cu o
bucurie răutăcioasă, că doamna se simţea mai bine, îi era somn şi
rugă ca nimeni să nu intre la ea. Christophe, scos din fire şi
nervos, încercă să citească, nu putu, şi se urcă în camera lui.
Băbi pândi lumina până ce aceasta se stinse şi se urcă ia rândul
ei, hotărâtă să stea de veghe; avu prevederea să lase şi uşa
întredeschisă, pentru ca să poată auzi toate zgomotele din casă.
Din nenorocire însă pentru dânsa, nu se putea întinde în pat fără
ca să adoarmă numaidecât şi atât de adine, Încât nici trăsnetele,
nici chiar curiozitatea nu puţeau fi în stare să o trezească până ce
nu se crăpa de ziuă. Acest somn sănătos nu era o taină pentru cei
ai casei. Ecoul somnului ei se auzea cu un etaj mai jos.
 Christophe, de cum auzi acest zgomot obişnuit, se duse Ia
Anna. Trebuia să-i vorbească. O nelinişte îl cuprindea. Aj unse la
uşă, întoarse clanţa, uşa era încuiată. Bătu încet: niciun răspuns.
Îşi lipi gura de broască şi rugă cu voce joasă, apoi mai insistent:
nicio mişcare, niciun zgomot. Cu toate că îşi spunea că poate
Anna adormise, îl năpădi o îngrijorare. Şi cum încerca necontenit
să audă ce se petrece dincolo de uşă, îşi lipi obrazul de ea; un
miros parcă ieşea de sub prag; se aplecă şi îl recunoscu, era
mirosul gazului aerian. Sângele îi îngheţă în vine. Scutură uşa
fără să 9e mai gândcască că ar fi putui să o trezească pe Babi;
uşa însă nu se deschise… înţelese: Anna avea, în cabinetul eî de
toaletă, de lângă odaia de culcare, o mică sobiţa de gae aerian;
deschisese robinetul. Trebuia neapărat spartă uşa; dar, în
tulburarea lui, Christophe păstră totuşi destulă judecată pentru
a-şi da seama că Babi nu trebuia, cu niciun preţ, să audă ceva.
Se lăsă cu toată greutatea pe unul din canaturile uşii, se opinti cu
toată puterea lui, ferindu-se să facă vreun zgomot. Uşa solidă,
bine închisă, trosni din balamale, dar nu se deschise. O altă uşă
dădea din camera Annei în cabinetul medical al lui Braun.
Christophe fugi înspre ea. Şi aceasta era închisă; dar aici broasca
era pe dinafară. Se apucă să o smulgă din loc. Nu se putea face
uşor. Trebuia să scoată cele patru şuruburi care erau adânc
înşurubate în lemn. Nu avea decât briceagul în buzunar; şi nu
vedea nimic; căci nu îndrăznea să aprindă lumina; ar fi putut să
sară în aer întreg apartamentul. Bijbâind, reuşi să bage cu-
ţitaşul în floarea unui şurub, apoi în aceea a altui şurub,
rupându-şi cuţitul, ’ tăindu-şi degetele; i se părea că şuruburile
erau de o lungime drăcească; că niciodată nu va reuşi să le
scoată; şi, în acelaşi timp, în acea grabă înfrigurată care îi udă
trupul cu o sudoare îngheţată, o amintire din copilărie îi reveni în
minte: se revedea la zece ani, închis în cămăruţa de pedeapsă;
scosese broasca şi fugise de acasă… Ultimul şurub fu scos;
Broasca ieşi cu un scârţâit de rumeguş de lemn. Christophe se
repezi în odaie, fugi la fereastră, o deschise. Un val de frig intră pe
geam. Christophe, izbindu-se de mobile, pe întuneric, găsi patul
Annei şi, bâjbâind, dete peste trupul ei; cu mâinile care îi
tremurau pipăi peste cearşaf picioarele care nu se mişcau, ajunse
la talie: Anna era aşezată în pat şi tremura. Nu avusese timpul să
resimtă primele efecte ale asfixiei; camera era înaltă; aerul trecea
printre crăpăturile ferestrei şi uşii prost încheiate. Christophe o
lui în braţe. Ea se smuci din braţele lui, strigând 2
— Du-te I… Vai! Ce-ai făcut?
Tl lovi, apoi zdrobită de emoţie, recăzu pe perne şi hohoti de
plâns.
— Oh! Oh! Trebuie să iau totul de la început.
Christophe îi luă mâinile, o sărută, dojenind-o, zicându-i vorbe
duioase şi aspre:
— Să mori I Şi să mori singură, fără mine!
— O, tu I spuse ea cu amărăciune.
Tonul ei zicea cu prisosinţă:
— Tu, tu vrei să trăieşti.
El o bruftui, voi să-i zdrobească voinţa.
— Nebuno! — Zise el – nu ştii că puteai să faci să sară casa în
aer!
— Asta şi voiam, făcu ea furioasă.»
Încercă să redeştepte în ea spaimele ei religioase: erau tocmai
coardelc care vibrau în ea. De cum le atinse, Anna începu să
plângă şi să-l roage să tacă. El urmă fără de îndurare, crezând că
găsise singurul mijloc de a trezi în ea voinţa de a trăi. Anna nu
mai zicea nimic, avea doar sughiţuri convulsive de plâns. Când
Christophe tăcu, îi zise cu o voce plină de ură:
— Eşti mulţumit acum? Ţi-ai atins scopul! M-ai zvârlit în cea
mai neagră desperare. Şi acum, ce-am să fac?
— O să trăieşti, zise el.
— Să trăiesc! — Strigă ea – dar tu nu ştii oare că nu se mai
poate! Nu ştii nimic! Tu nu ştii nimic!
El întrebă:
— Dar ce s-a întâmplat?
Ea ridică din umeri:
— Ascultă. ~
Şi îi povesti, în fraze scurte, întretăiate, tot ceea ce îi ascunsese
până în acea zi; spionajul lui Băbi, cenuşa, scena cu Sami,
carnavalul, ruşinea apropiată. Nu mai deosebea bine, Iri timp ce
povestea, ceea ce făurise frica ei, de ceea ce avea dreptate să se
teamă. El asculta, mai puţin în stare decât ea să deosebească, în
povestire, primejdia adevărată de aceea plăsmuită de închipuire.
Era departe de a bănui cât erau de urmăriţi. Încerca să înţeleagă;
nu putea spune un singur cu- vânt; faţă de asemenea duşmani
era fără putere. Resimţea numai o furie oarbă, dorinţa de a lovi.
Spuse:
 — De ce n-ai dat-o afară pe Băbi?
Ea neglijă să răspundă. Băbi dată afară ar fi fost mai veninoasă
decât răbdată în casă; şi Christophe înţelese singur prostia
întrebării lui. Gândurile i se ciocneau; căuta o ieşire, o acţiune
imediată. Spuse cu pumnii strânşi:
— I-aş omorî.
— Pe cine? Făcu ea cu dispreţ pentru aceste cuvinte zadarnice.
Puterea lui slăbi. Se văzu pierdut în această reţea de trădări
întunecate, În oare nu puteai să te agăţi de nimeni, în care cu toţii
erau complici.
— Laşii! Strigă el, copleşit de durere.
Că/u în genunchi, în faţa patului, cu obrazul apărat de trupul
Annei.
— Tăcură. Ea simţea un fel de dispreţ amestecat cu. Milă
pentru acest om care nu ştia nici săoapere pe ea, nici să se apere
singur. Christophe simţea pe obrajii lui coapsele Annei tremurând
de frig. Fereastra rămăsese deschisă şi afară era ger; pe cerul
neted ca o oglindă luceau stele îngheţate.
După oe gustă amara plăcere de a-l vedea tot atât de zdrobit ca
şi ea, spuse, cu o voce aspră şi obosită:
— Aprinde o lumânare.
EI aprinse. Anna clănţânca din dinţi, ghemuită, cu braţele
încrucişate pe. Piept, cu genunchii strânşi sub bărbie El închise
fereastra. Se aşeză pe pat. Luă în mâinile lui picioarele Annei care
erau de tot îngheţate, le încălzi cu mâinile lui, cu suflarea lui. Ea
fu înduioşată.
— Christophe! Zise ea.
Avea nişte ochi prăpădiţi.
— Anna! Zise el.
— Ce ne facem?
El o privi şi spuse:
— O să murim.
Ea avu un strigăt de bucurie.
— Vai 1 Vrei şi tu? Vrei şi tu oare? … N-o să fiu singură I
Şi îl sărută.
— Credeai că o să te las?
Ea răspunse cu voce joasă i
— Da.
Şi el înţelese atunci dt suferise Anna.
După câteva clipe, o întrebă dintr-o privire. Ea înţelese.
 — În birou, zise ea. La dreapta. În sertarul de jos.
El se duse să caute. În fundul sertarului, văzu un revolver.
Braun îl cumpărase atunci când era student. Nu se servise
niciodată de el. Într-o cutie spartă Christophe găsi câteva cartuşe.
Le aduse toate spre pat. Anna ÎI privi, apoi întoarse ochii de
îndată spre perete. Christophe aşteptă, apoi întrebă i
— Nu mai vrei?
Anna se întoarse dintr-r dată-r
— Cum să nu vreau… l>ar repede!
Ea gândea:
„Nimic nu mă mai poate scăpa acum de veşnicia neantului. Mai
puţin, sau mai mult, va fi totuşi acelaşi lucru-.
’ Christophe încărca revolverul cu stângăcie.
— Anna – zise el cu o voce nesigură – unul din noi doi îl va
vedea murind pe celălalt.
Anna îi smulse arma din mâini şi spuse, egoista:
— Eu întli.
Se mai priviră o dată… Din păcate, chiar în clipa aceasta când
trebuiau să moară unul pentru celălalt, se simţeau atât de
departe unul de celălalt! … Fiecare se gândea cu groază i
„Ce fac eu oare’? Ce sunt pe cale să fac? “
Şi fiecare o citea în ochii celuilalt. Absurditatea acestui act îl
lovea mai ades pe Christophe. Toată viaţa lui zadarnică; luptele
câştigate, zadarnice; suferinţele lui, zadarnice; nădejdile lui, vane;
totul spulberat de vânt, totul prăpădit; un gest fără rost avea să
şteargă totul… Dacă ar fi fost în starea lui normală, ar fi smuls
revolverul din mâinile Annei şi l-ar fi aruncat pe fereastră,
strigându-i!
— Nu! Nu vreau.
Dar opt luni de suferinţe, de îndoieli, de cernire apăsătoare şi
peste toate acestea un virlej de nebunească patimă Îi ruinaseră
puterea, îi sfărâmaseră voinţa; simţea că nu mai putea face nimic,
că nu mai era propriul său stăpân… Şi apoi, la urma urmelor, ce-
are a face?
Anna, sigură de veşnicia morţii, îşi încorda toată fiinţa pentru a
prinde aceste ultime clipe ale vieţii: figură îndurerată a lui
Christophe, luminată de luminarea pâlpâindă, umbrele de pe
perete., un zgomot de paşi pe stradă, contactul oţelului pe care îl
li nea în mână… Se agăţa de aceste senzaţii, ca un naufragiat de
epava care se scufundă o dată cu el. După aceea, totul nu este
decât groază. De ce să nu prelungeşti aşteptarea? Dar repetă:
— Trebuie…
Îşi luă rămas bun de la Christophe fără duioşie, cu graba
călătorului întârziat căruia îi era frică să nu piardă trenul; îşi
deschise cămaşa, îşi pipăi inima, apăsă ţeava revolverului
Christophe, în genunchi, îşi ascundea faţa în cearşafuri. În clipa
în care se pregătea să tragă, puse mâna ei stingă pe mâna lui
Christophe. Cu gestul unui copil căruia îi este frică să pornească
singur, pe drum, în noapte…
Atunci se scurseră câteva clipe înspăimântătoare… Anna nu
trăgea. Christophe voia să ridice capul, să apuce braţul Annei, dar
îi era teamă că nu cumva această mişcare să e hotărască să apese
pe trăgaci! Nu mai auzea niciun zgomot îşi pierdea cunoştinţa…
Deodată un geamăt… Se sculă. Văzu pe Anna cu faţa descompusă
de groază. Revolverul căzuse pe pat, lângă ea. Ea repeta gemând:
— Christophe! Glontele n-a ieşit din ţeavă! …
EU luă arma; uitarea adâncă în care zăcuse ruginise revolverul;
dar mecanismul era bun. Poate că aerul alterase praful de puşcă.
Anna întinse mâna spre revolver.
— Destul! Rugă el.
Ea porunci.
— Cartuşele!
Christophe i le dete. Ea se uită cu atenţie la ele, luă unul,
Încarcă revolverul şi, fără să-şi poată astâmpăra tre- murul
nervos, apăsă din nou ţeava pe sânul ei, trase.
— Nici de data asta glontele nu porni.
Anna aruncă revolverul în odaie.
— Vai! Asta e prea mult! Prea mult! Strigă ea. El nu vrea să
mor!
Se tăvălea printre cearşafuri; era ca nebună. El voi să se
apropie de ea; ea îl împinse, ţijând. Şi, în fine, avu o criză de
nervi. Christophe rămase lângă ea până dimineaţa, într-un târziu
se calmă; dar rămase cu răsuflarea slabă, cu ochii închişi, cu
pielea întinsă şi lividă pe oasele frunţii şi pomeţii obrajilor: era ca
moartă.
Christophe aşeză patul răvăşit, ridică revolverul, înşu- rubă din
nou broasca de la uşă, rândui prin odaie şi plecă > era ora şapte
şi Băbi trebuia să vină.
Când Braun se întoarse acasă, dimineaţa, o găsi pe Anna în
aceeaşi stare de prostraţie. El înţelese de îndată că se petrecuse
ceva neobişnuit; dar nu putu afla niitiic nici de la Băbi, nici de la
Christophe. Ziua întreagă Anna nu se mişcă; nu deschise ochii;
pulsul ei era atât de slab încât abia se simţea; din când în când se
oprea, şi Braun crezu cu spaimă că inima încetase să mai bată.
Dragostea îl făcu să se îndoiască de ştiinţa lui; fugi la un confrate
şi îl aduse s-o consulte. Amândoi o examinară îndelung pe Anna
şi nu putură stabili dacă e vorba de o boală care se apropie sau de
o criză de nevroză isterică: bolnava trebuia ţinută sub observaţie.
Braun nu părăsi camera Annei. Nu vru să mănânce. Spre seară,
pulsul Annei nu indica febră, dar o slăbiciune extremă. Braun
încercă să-i toarne în gură câteva linguriţe de lapte; ea vărsă de
îndată. Trupul i se lăsa în braţele bărbatului ei, ca şi cum ar fi
fost a] unui manechin rupt. Braun îşi petrei noaptea lângă patul
Annei; se scula într-una pentru a-i asculta inima. Băbi, care nu
era deloc tulburată de boala Annei, dar care era femeia datoriei,
nu voi să’ se culce şi veghe lângă Braun.
Vineri, Anna deschise ochii. Braun îi vorbi; ea nu-i observă
prezenţa. Stătea nemişcată, cu ochii aţintiţi pe un perete. Pe la
ora pânzului, Braun văzu două lacrimi mari care curgeau de-a
lungul obrajilor ei slăbiţi; el şterse cu duioşie lacrimile care
curgeau; una câte una, lacrimile continuări şi curgă. Din nou,
Braun încercă să o facă să mă- nânce ceva. Ea se lăsa în voia lui,
fără vlagă. Seara, începu să vorbească; erau vorbe fără şir. Vedea
Rinul: voia să se înece în el dar nu era destulă apă. Urmărea în
vis încercări nereuşite de a se omorî, imaginând tot felul de morţi
curioase i dar întotdeauna moartea fugea de ea. Câteodată vorbea
cu cineva şi atunci faţa ei luă o expresie de furie şi de frică; se
adresa lui Dumnezeu şi se străduia să-i arate că el era singurul
vinovat. Ori flacăra dorinţelor se aprindea în ochii ei şi rostea
cuvinte impudice al căror înţeles ai fi putut jura că nu-l cunoaşte.
La un moment dat zări pe Băbi şi îi dete foarte precise dispoziţii
pentru spălatul rufelor a doua zi. Noaptea aţipi. Deodată se ridică
în pat; Braun alergă lângă ea. Ea îl privi într-un fel cu totul
neobişnuit, şoptind cuvinte fără de înţeles. El o întrebă:
— Draga mea Anna, doreşti ceva?
Ea zise cu o voce aspră:
— Du-te şi cheamă-11
— Pe cine? Întrebă Braun.
Ea îl mai privi o dată, cu aceeaşi expresie, şi deodată pufni în
râs: apoi îşi trecu. Mâinile pe faţă şi gemu:
 — Vai! Doamne! Numai de aş putea uita!
Şi adormi din nou. Rămase calmă până în ziuă. În zori, se
mişcă puţin: Braun li ridică capul pentru a-i da să bea; ea înghiţi
cuminte, câteva înghiţituri, apoi aplecându-se asupra mâinilor lui
Braun, le sărută. Pe urmă aţipi din nou.
Sâmbăt. Ă dimineaţa se trezi pe la ceasurile nouă. Fără >ă
spună un cuvânt, îşi dezveli picioarele şi voi să coboart lin pat.
Braun se repezi la ea şi încercă să o culce din nou Ea se
încăpăţână. El o întrebă ce voia să facă. Ea răspunse: ’
— Vreau să mă duc la templu
El încerca să o facă să judece, îi spuse că nu era duminică şi că
templul era închis. Ea tăcea; dar aşezată pe scaun lângă pat, se
îmbrăca mai departe, cu inimile tiemurânde. Doctorul, prietenul
lui Braun, sosi chiar în clipa aceea. E2 se alătură insistenţelor lui
Braun; apoi, văzând că nu o poate convinge, o examină din nou şi
consimţi. Luându-l pe Braun la o parte, îi spuse că boala soţiei lui
părea a fi pur morală, că pentru moment trebuia evitată orice
contrarietate, şi că nu credea că putea reprezenta vreo primejdie
faptul că Anna să iasă din casă, cu condiţia ca Braun să o
întovărăşească. Braun spuse deci Annei că va merge cu ea. Ea
refuză şi spuse că vrea să meargă singură. Dar de la primii paşi
prin odaie, se clătină. Atunci, fără a mai spune niciun cuvânt, luă
braţul lui Braun şi plecară. Era atât de slabă că se oprea mereu în
drum. De mai multe ori, el o întrebă dacă vrea să se întoarcă. Ea
începea iar să meargă. Când ajunseră la templu, porţile, cum li
spusese el, erau închise. Anna se aşeză pe o bancă, la intrare, şi
rămase acolo, tremurând, până ce sunară orele douăsprezece.
Apoi, reluând braţul lui Braun, se reîntoarseră tăcuţi. Dar seara
voi să se întoarcă la biserică. Toate rugăminţile lui Braun fură
zadarnice. Trebuiră să plece din nou.
Christophe petrecuse aceste două zile într-o izolare totală.
Braun era prea îngrijorat pentru a se gândi la el. O singură dată,
sâmbătă de dimineaţă, căutând s-o distragă pe’ Anna de la
gândurile, plecării la biserică, o întrebă dacă nu vrea să-l vadă pe
Christophe. Avusese o expresie atât de speriată şi atât de plină de
repulsie, încât Brâun fusese uimit i şi numele lui Christophe nu
mai fu pronunţat.
Christophe se tncuiase la el În odaie. Îngrijorare, dragoste,
remuşcări, un hao6 întreg de dureri se izbeau în el, una de alta.
Se învinovăţea de toate. Era strivit sub dezgustul pe care îl simţea
pentru sine însuşi. De mai multe ori, se sculase ca să se ducă să-i
destăinuiască totul lui Braun
— Îndată însă se oprea, acuzându-se că nu putea în acest fel
decât să facă un nenorocit în plus. Patima nu-l ierta. Christophe
rătăcea prin coridorul din faţa camerei Annei; şi de îndată oe
auzea, înăuntru, paşi care se apropiau de uşă, fugea înapoi la el
în odaie.
Când Braun şi Anna ieşiră în după-amiaza aceea, îi pândl
ascuns după perdea. O zări pe Anna. Ea, care mergea altădată
atât de dreaptă şi de mândră, avea acum spinarea gârbovită,
capul plecat, faţa gălbejită; îmbătrânită, strivită sub povara hainei
şi a şalului pe care i-l pusese bărbatul ei, era urâtă. Dar
Christophe nu văzu această urâţenie, nu văzu decât dez-
nădejdea ei; şi inima i se frânse de dragoste şi de milă. Ar fi vrut
să-i alerge înainte, să-i cadă în noroi, în genunchi, să-i sărute
picioarele şi acest trup zdrobit de patimă, să-i cerşească iertare. Şi
gândea, privind-o i
— Opera mea… Iat-o!
Dar ochii lui întâlniră, în oglindă, propriul său chip; şi văzu pe
trăsăturile lui aceeaşi devastare; văzu moartea scrisă pe faţa lui
aşa după* cum o văzuse scrisă şi pe la ei, şi gândi i
„Opera mea? Nu chiar. Opera stă pinului crud, care
înnebuneşte şi ucidett.
Casa rămăsese goală. Băbi ieşise pentru a povesti vecinilor cele
petrecute în timpul zilei. Timpul se souigea. Sună ora cinci. O
spaimă îl apucă pe Christophe la gândul cft Anna se va
reîntoarce, că o nouă noapte va începe. Simţi că mi vă avea
puterea să mai petreacă o noapte sub acelaşi acoperiş. Simţea
cum se sfărâmă raţiunea sub povara patimii. Nu ştia ce va face,
nu ştia ce voia, ştia un singur lucru; că o voia pe Anna. Cu orişice
preţ. Îşi reaminti de jalnică figură pe care o văzuse trecând, mai
adineauri, pe sub ferestre şi îşi zise:
„Măcar să o scap de mine! … “
O pală de voinţă suflă. Îşi adună cu pumnul hârtiile care
zăceau pe masă, le legă toate împreună, îşi luă pălăria şi haina şi
ieşi. În coridor, lângă uşa Annei, grăbi pasul, îi** spăimântat. Jos,
aruncă o ultimă privire grădinii părăsite. Fugea ca un tâlhar. O
ceaţă îngheţată îţi înfigea în piele acele ei. Christophe 9e furişa pe
lângă zidurile caselor, de frică să nu întâlnească vreun cunoscut.
Se duse la gară. Se urcă în trenul care pleca Înspre Luzema. De la
prima staţie îi scrise hâi Braun. Îi spunea că o treabă urgentă îl
duce în afara oraşului şi că va lipsi câteva zile, că era mâhnit că îl
părăsea tocmai în asemenea clipe; şi îl ruga să-i trimită veşti la
adresa pe care i-o indica. La Luzerna, luă trenul spre Gothard. În
noapte, coborî într-o staţie mică între Aldorf şi Goeschenen. Nu
ştia numele localităţii, nu-l ştiu niciodată. Intri în primul han,
chiar lângă gară. Băltoace se întindeau pe drum. Plouă cu
găleata; plouă toată noaptea; plouă toată ziua următoare. Cu un
zgomot de cataractă, apa curgea *dintr-un jgheab spart. Cerul şi
pământul erau înecate, destrămate ca şi gândirea sa. Se culcă
între cearşafuri umede care miroseau a fum de tren. Nu putu
rămâne culcat. Gliidul primejdiilor prin care trecea. Anna îl
preocupa prea mult pentru ca să-şi poată resimţi propria lui
suferinţă. Trebuia să înşele răutatea opiniei publice, să o
pornească pe altă cale. În starea înfrigurată în care se afla, avu o
idee destul de caraghioasă; îi trecu prin minte gândul de a scrie o
scrisoare unuia dintre rarii muzicieni cu care avusese oarecare
relaţii în oraş, să-i scrie lui Krebs, organistul-cofetar. Îi dădu a
înţelege că o dragoste îl ducea spre Italia, o dragoste cu care
venise în suflet încă din momentul când se adăpostise în casa hâi
Braun, că încercase să se vindece de ea, dar că fusese mai
puternică decât voinţa lui. Toate aceâtea spuse în termeni destul
de clari, pentru ca Krebs să înţeleagă, dar destul de învăluiţi,
pentru ca Krebs să le poată înflori cât o dori, cu propria sa
imaginaţie, ll ruga pe Krebs să-i păstreze taina. Ştia că acest om
cumsecade era de o limbuţie bolnăvicioasă şi socotea – pe bună
dreptate – că de cum va primi vestea, Krebs o va plimba în întreg
oraşul. Şi pentru ca să zăpăcească complet opinia publică,
Christophe mai adăugă câteva cuvinte foarte reci pe socoteala lui
Braun şi a bolii Annei.
Îşi petrecu restul nopţii şi ziua următoare ţintuit de ideea lui
fixă… Anna… Anna… Retrăia cu ea ultimele luni, zi de zi, o vedea
prin prisma unui miraj pasionat. Întotdeauna o crease pe măsura
dorinţelor lui, atribuindu-i o măreţie morală, o conştiinţă tragică,
de care avea el nevoie pentru a o iubi mai tare. Aceste minciuni
ale patimii lui deveneau mai puternice acum dnd Anna nu mai
era de faţă pentru a le dezminţi. Vedea o natură liberă dar
asuprită, care se zbătea în lanţurile ei, care aspiră la o viaţă
dreaptă, largă, în aer curat, şi care apoi se temea de această viaţă,
care îşi combătea instinctele, pentru că ele nu se puteau pune de
acord cu destinul ei şi pentru că îi făceau acest destin şi nud*
împovărat. Ea îl chema: „Ajutor! U El îi strângea în braţ^ frumosul
trup. Amintirile îl chinuiau; şi găsea o plăcere ucw gătoare în a
adânci rănile pe care i le făruseră aceste amintiri. Pe măsură ce
ziua trecea, sentimentul a tot ceea ce pierduse deveni atât de
îngrozitor încât îl împiedică să răsufle.
Fără să ştie ceea ce face, se sculă, ieşi, plăti nota de la hotel şi
hlă primu] tren care mergea înspre oraşul Annei. Ajunse în toiul
nopţii; se duse drept spre casă. Un perete separa de stradelă
grifdina lipită de grădina lui Braun. Christophe sări peste zid, în
grădina străină; de acolo trecu în grădina lui Braun. Christophe
se afla în faţa casei. Totul era scăldat în negru, în afara unei
luminiţe de opaiţ, care colora în galben-închis geamurile uneia
dintre ferestre – fereastra Annei. Anna era acolo. Suferea acolo.
Mai avea doar un pas de făcut ca să intre. Întinse mâna spre
clanţa uşii. Apoi îşi privi mâna, uşa, grădina: şi deodată fu
conştient de nebunia lui; şi, trezindu-se din halucinaţia în care se
afla de şapte sau opt ore, se cutremură, se smulse din puterea
inerţiei care îi lipea tălpile de pământ; fugi înspre zid, îl sări din
nou făcând cale întoarsă şi se pierdu în beznă.
În aceeaşi noapte, părăsi oraşul pentru a doua oară şi se duse
să se însingureze într-un sat de munte ascuns sub lavine de
zăpadă… Să-şi îngroape inima, să-şi adoarmă gândurile, să uite,
să uite! …
— „£ pero leva şu, vinci rambascia con Vani mo che vince ogni
battagha, se col stio grave corpo non s’accascia…25
Leva’mi ailor, mostrandomi fernito meglio di lena ch’io non mi
sentia/e dissi: „Va, ch’io son forte ed ardito! M
INFERNUL, XXIV
O, Doamne oare cu ce m-am făcut vinovat faţă de tine? De
ce oare mă pedepseşti atât de greu? Din fragedă copilărie, mi-
ai dat drept tovarăşi mizeria şi luptă. Am luptat fără şi
murmur. Mi-am iubit sărăcia. Am căutat să păstrez curat
acest suflet pe care mi l-ai dăruit, şi salvez făclia pe care o
aprinseseşi în mine… Doamne, tu, tu, eşti acela care te
25 — ,Ded sus I Şi-nvinge truda ce te-apasă prin vrerea cea ee-nvinge orice luptă, ctnd ei de-al
trudei chin nimic nu-i pasă..
Plecai atunci, şi-am zis, pe cind putere
mai multS fiţăream, s-arăt de cum ' *
aveam : „Deci mergi ; am puteri şi vrere"
(In tălmăci rea Iui Ccorge Coş buc)
striduieşti să distrugi ceea ce ai creat, care ai stins această
f&clie, ai pângărit acest suflet şi m-ai despuiat de tot ceea oe
mă ajuta să trăiesc. Aveam doar două comori în viaţă i
prietenul meu şi sufletul meu. Nu mai am nimic, mi-ai luat
totul. O singură fiinţă era a mea în această deşertăciune a
lumii, şi mi-ai luat-o. Inimile noastre făceau o singură inimă
şi ai rupt-o, nu ne-ai făcut să cunoaştem bucuria de a fi
împreună dedt ca să ne faci să simţim şi mai tare grozivia de
a ne fi pierdut. Ai adâncit golul din jurul meu, din mine. Eram
fărâmat, bolnav, fără de voinţă.
Fără de apărare, asemeni unui copil care plânge în iv’aple.
Ai ales acest ceas ca să mă loveşti. Ai venit încet, pe nesimţite,
pe la spate, ca un trădător, şi m-ai înjunghiat; ai asmuţit asupră-
mi, ca un laş patimă, eâinele tău cel mai sălbatic; eram fără de
vlagă, şi tu o ştiai, şi nu puteam lupta; patima m-a doborât, a
pustiit totul în urmă, a murdărit totul, a distrus totul… Mi-e
scârbă de mine. Dacă aş putea măcar striga, să-mi strig durerea
şi ruşinea! Sau cel pvţin dacă aş putea să le uit, înecate în to
entul forţei care creează!.. Dar puterea îmi e frântă, creaţia mea
secată. Sunt ca un arbore mort… Mort, de ce oare nu sunt mort?
O, Doamne! Scapă-mă, sfarmă trupul şi sufletul acesta, smul- ge-
mă de pe acest pământ, dezrădăcinează-mă de viaţă, nu mă lăsa
la nesfârşire să mă zbat în întuneric! Cer îndurare… Ucide-mă I
Şi astfel, durerea lui Christophe ruga pe un Dumnezeu, În care
raţiunea lui nu credea.
Se refugiase într-o fermă izolată din munţii Jură, În Elveţia.
Casă, ca şi dnd ar fi fost rezemată de pădure, se ascundea în
viloeaua unui larg platou neregulat. Umflături de pământ o
proteguiau împotriva vânturilor dinspre miazănoapte. În faţa
casei coborau păşuni, lungi povimişuri împădurite; stânca se
oprea deodată, abruptă; brazi încovoiaţi se agăţau de marginea ei;
fagi cu braţe larg întinse se dădeau înapoi. Cerul stins. Viaţa
pierdută. O întindere abstractă cu contururi şterse. Totul dormea
în zăpadă. Noaptea, în pădure, singure vulpile mârâiau. Era
sfârşit de iarnă. Iarnă fără de sfârşit. De cum părea că se -
termină, reîncepea de la capăt.
Cu toate acestea, de câteva săptămâni, bătrâna tină amorţită
îşi simţea inima renăscând. O primăvară, cea dintâi, înşelătoare,
se strecură prin aer şi sub scoarţa de zăpadă în» gheţată. De pe
ramuri de fagi întinse ca nişte aripi care plutesc în văzduh,
zăpada se scurgea. Prin straiele albe că acopereau pajiştea, se şi
vedeau răsărind câteva fire de iarbă de un verde spălădt; în jurul
ţepilor subţir. I, prin crăpăturile de zăpadă ivite în jurul lor, ca pe
nişte ^url mici pământul negru şi umed răsufla. Câteva ceasuri pe
zi, vocea apei învăluită în mantia-i de gheaţă, zvonea din nou.
Printre scheletele arborilor, câteva păsări fluierau limpede dntecul
lor ascuţit.
Christophe nu-şi dădea seama de nimic. Totul, penâru eL era
totuna. Se învârtea într-una în camera lui. Său mergea pe afară.
Nu putea sta nicio clipă liniştit. Sufletul îi era hărţuit de demoni
pe care îi purta în el însuşi. Demonii aceştia se sfâşiau Între ei.
Patima învinsă bătea cu furie în pereţii casei. Dezgustul acestei
patimi nu era mai puţin puternic; cu toţii se sugrumau şi, în
lupta lor, sfărâmau biata inimă. Şi mai revenea în acelaşi timp
amintirea lui Olivier, desperarea morţii lui, obsesia de a crea care
nu se putea satisface, orgoliul care se răzvrătea în faţa prăbuşirii
în neant. Toţi diavolii în el. Nicio clipă de linişte. Sau, dacă
survenea cândva o mincinoasă acalmie, dacă valurile furioase se
spărgeau pentru câteva clipe, rămânea singur, şi nu mai regăsea
nimic din tot ceea ce fusese el: nici gânduri, nici dragoste, nici
voinţă, totul, totul murise.
Să crezi! Singura salvare. Să dai pradă valurilor epava vieţii din
tine! Să te salvezi înotând în visul artei! … Să creezi! O voia! …
Dar nu mai putea. ’
Christophe nu avusese niciodată o metodă de lucru. Când
fusese sănătos şi puternic, se simţise mai curând stingherit de
abundenţa talentului său decât de grijă de a-l simţi cum
sărăceşte; îşi urmărea doar capriciul; lucrând după fantezie, la
voia întâmplării, fără de reguli stabilite. În realitate, lucra oriunde
şi în fiecare clipă; mintea lui înregistra necontenit. De multe ori,
Olivier, mai puţin înzestrat şi mai grijuliu, îl vestise:
— Bagă de seamă, te încrezi prea mult în puterea ta. Torent de
munte. Astăzi plin, mâine poate secat. Un artist trebuie să-şi
capteze genialitatea; să nu-i permită să se destrame la voia
întâmplării. Canalizează-ţi puterea. Con- strânge-te la o
deprindere, la o igienă a muncii de toate zilele, la anumite ore fixe.
Aceste obiceiuri sunt tot atât de necesare artistului ca şi
obişnuinţa gesturilor şi paşilor militari pentru omul care trebuie
să se ducă la luptă. Vin clipe de criză sufletească ele vin
întotdeauna când această armătură de fier împiedică sufletul să
se prăbuşească. Crede-mă pe mine, eu ştiu. N-am murit, numai
pentru că această disciplină m-a salvat.
Dar Christophe râdea şi spunea:
— Astea sunt bune pentru tine, scumpul meu! Nu este nicio
primejdie că să-mi pot pierde vreodată dorinţa de a trăi! Am o
poftă de mâncare de lup!
Olivier dădea din umeri.
— Ceea ce e prea mult atrage după sine ceea ce este prea puţin.
Nu sunt bolnavi mai ai dracului decât aceia care nu sunt
niciodată bolnavi.
Cuvintele lui Olivier se adevereau acum. După moartea
prietenului, izvorul vieţii interioare nu secase deodată; dar
devenise ciudat de intermitent; curgea prin gâlgâiri mari, venite
dintr-o dată, apoi pierea sub pământ. Christophe mi băga de
seamă; ce avea de-a face? Durerea şi patimă crescând din sufletul
lui îi înghiţeau toată gândirea. Dar după ce trecu uraganul, când
căută din nou fântina pentru a se adăpa la ea, nu mai găsi nimic.
Pustiul. Nicio vână de apă. Sufletul era secat uit. În zadar încerca
să sape în nisip, vrând să facă apa să ţâşnească clin straturile
adinei, degeaba dori el să creeze cu orice preţ: mecanismul
spiritului refuza să-i dea ascultare. Nu putea cere ajutor
obiceiului, aliatului credincios care, atunci când toate raţiunile de
a trăi ne-au lăsat, rărnâne singur încăpăţânat şi constant lângă
noi, nu spune niciun cuvânt, nu face nicio mişcare, cu ochii ţintă,
cu buzele strânse, dar cu mina-i sigură care nu tremură niciodată
ne conduce prin defileuri primejdioase până oe ne revedem din
nou ieşiţi la lumina zilei, până ce am prins din nou gustul de
viaţă. Christophe n-avea niciun ajutor; şi nicio mână nu i se
întindea în noapte. Nu mai putea să se caţere singur spre lumina
zilei.
Şi aceasta fu suprema încercare. Atunci se simţi la hotarele
nebuniei. Când era în luptă absurdă şi nebunească împotriva
minţii sale însăşi, împotriva obsesiilor maniace, împotriva acelei
idei fixe de a număra: număra seândurile pardoselii, pomii din
pădure; cifre şi acorduri ale căror înţelesuri îi scăpau dădeau în
mintea lui adevărate bătălii. Când se afla într-o stare de
prostraţie, asemeni unui mort.
Nimeni nu se interesa de el. Locuia izolat, într-o aripă a casei.
Îşi făcea singur curat în odaie – şi nici aceasta nu o făcea zilnic.
Mâncarea îi era adusă jos; nu vedea nicio faţă omenească. Gazda
lui, un ţăran bătrân, tăcut şi egoist, nu se interesa de eL Dacă
Christophe mânca sau nu mânca, pe el nu-l privea. De-abia băga
de seamă dacă Christophe se întorcea seara acasă. O dată se
pierduse în pădure, îngropat în zăpadă până în coapse; şi lipsise
foarte puţin ca să nu se mai întoarcă niciodată. Încerca să se
obosească de moarte, pentru a nu se mai gândi la nimic. Nu
reuşea. Şi numai când şi când, câteva ceasuri de somn neliniştit.
O singură fiinţă vie părea că se sinchiseşte de existenţa lui: un
câine bătrân din rasa Saint-Bemard, care venea să-şi culce capul
cu ochii Lnstngeraţi pe genunchii lui Christophe, atunci când
acesta era aşezat pe o bancă, În faţa casei. Se priveau lung unul
pe altul. Christophe nu-l respingea. Ca pe bolnăviciosul Goethe,
aceşti ochi nu-l nelinişteau. Nu avea poftă să strige:
— Şterge-o! Vierme ce eşti! … Orice ai face, n-o să mă poţi
înhăţa!
Christophe nu dorea altceva decât să se lase dus de accşti ochi
rugători şi somnolenţi; dorea să le vină în ajutor; simţea în ei un
suflet încătuşat care îi cerea ajutor.
În aceste clipe în care cufundat în suferinţă, smuls din viaţă cu
toate că era viu, castrat de egoismul omenesc, zărea victimele
omului, câmpul de bătălie în care omul triumfă măcelărind alte
fiinţe; şi inima lui Christophe era plină de milă şi de dezgust.
Chiar şi pe timpul în care fusese fericit, iubise întotdeauna
animalele; nu putea îndura cruzimea îndreptată împotriva lor;
simţea o mare repulsie pentru vânătoare, pe care nu îndrăznea să
o mărturisească, de teamă să nu pară ridicol; poate chiar nu
îndrăznea să şi-o mărturisească nici sieşi, dar această repulsie
era pricina tainică a incapacităţii lui de a se apropia de anumiţi
oameni: niciodată nu ar fi putut fi prieten cu un om care omora
animale din simplă plăcere. Nu doar din sentimentalitate: ştia mai
bine ca oricine că viaţa este clădită pe o sumă de suferinţe şi de
cruzimi nesfârşite; nu poţi trăi fără să provoci suferinţe. Aici nu
este vorba să închizi ochii şi să te ameţeşti cu vorbe, şi nid să
tragi concluzia că trebuie să te’lepezi de viaţă, şi să scânceşti ca
un copil. Nu. Dacă astăzi nu se mai poate trăi altfel, trebuie să
omori ca să trăieşti. Dar acel care omoară numai din plăcerea de a
omorî este un ticălos. Un ticălos inconştient. Dar totuşi un
ticălos. Sforţarea continuă a omului trebuie să fie de a căuta să
micşoreze lanţul suferinţelor şi al cruzimilor: iată prima lui
îndatorire, în viaţa de toate zilele, aceste gânduri erau îngropate în
taina inimii lui Christophe. Nu voia să se gândească la ele. La ce
bun? Ce putea el oare face? El trebuia să fie Christophe, trebuia
să-şi desăvârşească opera, trebuia să trăiască* cu orice preţ, să
trăiască în paguba celor mai slabi… Doar nu el clădise
universul… Să nu ne gândim, să nu ne gin- dim! …
Dai* după ce nenorocirea îl aruncase şi pe el în tagma celor
învinşi, trebui să se gândească la toate acestea! Altădată, îl
dojenise pe Olivier care se cufunda în zadarnice re- muşcări şi în
compasiuni deşarte pentru nenorocirile îndurate de oameni şi
suferinţele pricinuite de ei altora. Acum, Christophe îl depăşise;
cu pornirea firii lui puternice, pătrundea până în străfundul
tragediei universale; suferea de toate suferinţele lumii şi era ca
jupuit-de viu. Nu se mai putea gândi la animale fără un fior de
nelinişte. Citea în privirea lor, citea în sufletul lor, care era un
suflet ca şi al lui, up suflet care nu putea vorbi; dar ochii strigau
în locul sufletului:
— Ce v-am făcut? De ce mă faceţi să sufăr?
Spectacolele cele mai obişnuite, pe care le văzuse de sute de ori
– un viţel care se văi ta, închis într-o ladă cu zăbrele de lemn; cu
ochii săi mari ieşiţi din cap, cu albul ochilor albăstrui, cu
pleoapele roşiatice, cu genele lui albe, cu moţul de pă. Alb şi creţ
căzut pe frunte, cu botişorul lui liliachiu, cu genunchii lui întorşi
înăuntru; – un miel. Pe care un ţăran îl ducea, cu cele patru
picioare legate împreună, cu capul spânzurând, căulind să se
ridice, gemând ca. Un copil, behăind şi scoţând limba lui cenuşie;
– găini îndesate într-un coş; – în depărtări guiţatul unui porc
înjunghiat; – pe masa de la bucătărie un peşte căruia i se scot
maţele… nu le mai putea îndura. Chinurile de tot felul pe care
omul le impunea acestor nevinovaţi îi încătuşau inima. Gândiţi
numai, dacă animalul^ are o licărire de minte, ce vis îngrozitor
trebuie să fie această lume pentru el; aceşti oameni indiferenţi,
orbi şi surzi, care îl sugrumă, îl spintecă, îl taie în bucăţi, îl fierb
de viu, râd de contorsiunile lui de durere. S-a văzut oare ceva mai
îngrozitor printre canibalii din Africa? Suferinţa animalelor are
ceva şi mai intolerabil, pentru o conştiinţă liberă, decât suferinţa
oamenilor. Căci aceasta din urmă este, cel puţin, considerată
drept un rău iar acela ce o săvârşeşte e considerat drept un
criminal. Dar mii de animale sunt măcelărite în zadar, în fiecare
zi, fără umbră celei mai mici remuşcări. Oricine ar vorbi despre
aceasta ar fi considerat drept ridicol.
 — Şi totuşi este o crimă de neiertat. Ea singură îndreptăţeşte
tot ce omul este chemat să îndure. Urlă răzbunare împotriva
neamului omenesc. Dacă Dumnezeu există şi îngăduie această
crimă, urlă răzbunare împotriva lui Dumnezeu însuşi. Dacă există
un Dumnezeu îngăduitor, cel mai umil suflet care trăieşte trebuie
să fie salvat. Dar clacă Dumnezeu nu este Îngăduitor decât pentru
cei puternici, dacă nu există dreptate pentru nenorociţi, pentru
fiinţele inferioare date drept jertfă omenirii, atunci nu există
bunătate, nu există dreptate divină…
Dar, din păcate, măcelul săvârşit de oameni este atât de
neînsemnat, atât de neînsemnaţi sunt oamenii înşişi în această
hecatombă a universului! Animalele se mănâncă între ele.
Plantele paşnice, copacii muţi sunt între ei jivine fioroase.
Seninătatea pădurilor, banalităţi retorice de-ale literatorilor care
nu cunosc natura decât citită din cărţile pe care le scriu I… În
pădurea apropiată, la câţiva paşi de casă, se duceau bătălii
înspăimântătoare. Fagii asasini se azvârleau peste trunchiurile
rozalii ale brazilor, le înconjurau talia lor zveltă de coloană antică,
îi înăbuşeau. Se îngrămădeau asupra stejarului, îl sfărâmau, îşi
făceau. Din el doar cârje. Fagi cu o sută de braţe ca acelea ale
gigantului. Briateu, zece pomi într-un singur copac! Împrăştiau
moartea în jurul lor. Şi când, isprăvind cu vrăjmaşii, se întâlneau
unul ou altul, se învălmăşeau cu furie, trecând unul prin celălalt,
sudându-se unul cu celălalt, răsucindu-se ca nişte monştri ante-
diluvieni. Mai jos, în pădure, salcâmii porniţi din marginea ei
intraseră în ea, atacau brădetul, îmbrăţişau şi zgâriau rădăcinile
inamice, le otrăveau eu secreţiile lor. Luptă pe viaţă şi pe moarte,
în care învingătorul cucerea dintr-o dată şi locul şi leşurile celor
învinşi. Atunci monştrii cei mici de- săvârşeau opera celor mari.
Ciupercile, ivite printre rădăcini, sugeau vlaga pomului în
suferinţă, care încet-încet se golea. Furnicile negre fărâmau
lemnul care putrezea. Milioane de insecte nevăzute rodeau,
găureau, reduceau doar în pulbere ceea ce fusese viaţă… Şi
tăcerea acestor bâtă li:! … O! Pace a naturii, mască tragică ce
ascundea îndureratul şi cruntul chip al Vieţii!
Christophe se scufunda. Dar nu era omul care să se înece fără
ca să lupte, cu braţele lipite de-a lungul trupului. Cu toate că voia
să moară, făcea tot ce se poate face pentru a trăi mai departe. Era
dintre aceia, cum spunea Mozart, „care vor să acţioneze până în
clipa când, în fine, nu se mai află niciun mijloc pentru a nu mai
face nimic**. Simţea cum se prăbuşeşte, dar în căderea lui,
zbătându-se cu braţele când într-o parte când într-alta, căuta
ceva de care să se poată agăţa, un sprijin oarecare. Crezu că l-a
găsit. Îşi reaminti de micul copilaş al lui Olivier. Şi de Îndată,
sprijini pe acest copil toată voinţa lui de a trăi; se agăţa de el. Da,
trebuia să-l caute, să-l ceară, să-l crească, să-l iubească, să ia
locul tatălui dispărut, să-l facă pe Olivier să retrăiască în fiul lui.
În egoismul durerii sale, cum de nu se gândise la aceasta? Îi
scrise lui Cecile în a cărei pază rămăsese copilul. Şi aşteptă cu
înfrigurare răspunsul. Toată fiinţa lui tindea înspre acest singur
gând. Se străduia să fie liniştit: o raţiune de a spera îi mai
rămăsese. Avea încredere, cunoştea bunătatea Cecilei.
Răspunsul sosi. Cecile spunea că, trei luni după moartea lui
Olivier, o doamnă îmbrăcată în doliu se prezentase şi îi spuse:
— Dă-mi copilul înapoi!
Era aceea care îl părăsise cândva, aceea care părăsise copilul ei
şi pe Olivier – Jacqueline, dar în aşa măsură schimbată încât
aproape că nu o puteai recunoaşte. Nebunia ei amoroasă nu
durase mult. Se săturase de iubitul ei mai curând decât iubitul ei
de ea. Şi se întorsese prăbuşită, dezgustată, îmbătrânită.
Scandalul prea zgomotos al aventurii ei îi închisese multe uşi. Cei
cu mai puţine scrupule nu erau cei mai puţin aprigi. Chiar maică-
sa îi arătase un dispreţ atât de jignitor, că Jacqueline nu putuse
locui cu ea. Văzuse până la fund ipocrizia lumii. Moartea lui
Olivier sfâr- şişe prin a o doborî. Era atât de abătută, încât Cecile
nu considerase că avea dreptul să-i refuze ceea ce cerea. Era
foarte greu să te desparţi de o mică făptură pe care o socoteai ca
fiind a ta. Dar cum să fii atât de dur faţă de o fiinţă care are mai
multe drepturi decât tine asupra sa şi care este atât de
nenorocită? Cecile ar fi vrut să-i scrie lui Christophe, să-i ceară
sfatul. Dar Christophe nu răspunsese niciodată la scrisorile ei,
nu-i cunoştea adresa, nici măcar nu mai ştia dacă era mort sau
viu… Bucuria vine, bucuria pleacă. Ce să-i faci? Trebuie să te
resemnezi. Esenţialul era ca copilul să fie fericit şi să fie iubit…
Scrisoarea sosi seara. O iarnă întârziată readusese iarăşi
zăpadă. Ea căzu toată noaptea. Prin pădurea, în care frunzele
proaspete se şi iviseră, copacii trosneau sub povara ei şi se
frângeau. O bătălie de artilerie. Christophe singur, în camera sa,
fără lumină, în mijlocul acestui întuneric fosforescent, ascultând
tragedia pădurii, tresărea de fiecare dată;
 Şi se asemuia cu unul din acei pomi care se îndoaie sub povară
şi trosneşte. Îşi zicea:
— Acum totul s-a sfârşit.
Dar noaptea trecu, ziua se reîntoarse; copacul nu se frânsese.
Toată ziua următoare şi noaptea următoare şi toate zilele şi
nopţile următoare, pomul se tndoi, trosni, dar nu se frânse.
Christophe nu mai avea niciun ţel În viaţă; şi totuşi trăia. Nu mai
avea nicio pricină pentru oare să lupte; şi totuşi lupta din
răsputeri, corp la corp ou inamicul nevăzut care îi zdrobea
spinarea. Iacob cu îngerul. Nu aştepta nimic de la luptă, nu
aştepta nimic atunci când ea se va sfârşi; dar lupta fără de preget.
Şi strigă.
— Dar nimiceşte-mă o dată! De ce nu mă nimiceşti oare?
Zilele se scurgeau. Christophe râmase stors de vlagă. Se mai
ţinea totuşi pe picioare, ieşea, umbla. Fericiţi acei pe care o
natură puternică îi susţine în eclipsele vieţii lor! Picioarele tatălui
şi ale bunicului duceau trupul fiului gata să se
prăbuşeascăavintul puternicilor strămoşi ducea pe sus sufletul
zdrobit, precum duce calul mai departe trupul călăreţului mort.
Păşea pe un drum de. Creastă, între două văgăuni; scobora pe
poteca strimtă acoperită de pietre ascuţite, printre care se
încolăceau rădăcinile noduroase ale micilor stejari chirciţi; nu ştia
unde se duce şi totuşi era mai sigur de paşii săi dedt dacă l-ar fi
dus voinţa sa lucidă. Nu dorT mise; abia dacă îmbucase ceva de
mai multe zile în şir. Avea o ceaţă înaintea ochilor. Scobora la
vale.
— Era săptămâna Paştelui. Zi mohorâtă. Ultima bătălie
împotriva iernii fusese dată. Primăvara caldă se pregătea să
izbucnească. Din satele din vale, se urca glasul clopotelor. Întâi
aoeste sunete porniră de la unul dintre sate, ghemuit într-o
înfundătură, la poalele muntelui, cu acoperişurile lui tărcate de
paie negre şi bălane, învăluite cu muşchi gros ca de catifea. Apoi
de la altul, nevăzut, pe cealaltă muche ’a muntelui. Apoi de la
altele, semănate pe câmpâe, de cealaltă parte a râului. Şi clopotul
mare, de departe, pornit dintr-un oraş care se pierdea în zare.
Christophe se opri. Inima lui era gata să-şi curme bătăile. Aceste
voci păreau a-i spune:
— Vino cu noi! Aici e pacea. Aici durerea este moartă.. Moartă
odată cu gândul. Legănăm atât de bine sufletul încât adoarme în
braţele noastre. Vino şi odihneşte-te, nu ai să te mai trezeşti…
 Cât se simţea de ostenit! Cât ar fi vrut să adoarmă! Dar scutură
din cap şi zise:
— Nu, eu nu caut pacea, eu caut viaţa.
Şi Îşi reluă drumul. Parcurgea leghe întregi, fără să-şi dea
seama. În starea de slăbiciune halucinată în care se afla,
senzaţiile cele mai simple aveau repercusiuni neaşteptate. Gândul
lui proiectă, pe pământ şi în aer, licăriri fantasmagorice. O umbră
care alerga înaintea lui, fără ca să poată Înţelege de unde pornea,
care se profila pe drumul alb şi deşert; în soare, ÎI făcu să tresară.
La ieşirea dintr-o pădurice, se află în apropierea unui sat. Luă
drumul întoarcerii; numai gândul că ar putea vedea oameni îi
făcea rău. Nu putuse însă ocoli o casă pierdută, aşezată pe un
povârniş, deasupra cătunului; era sprijinită de coasta muntelui;
semăna a fi un sanatoriu; o grădină mare, expusă la soare, o
înconjura; câteva fiinţe se plimbau alene, cu paşi nesiguri, pe
nisipul aleilor. Christophe nu îi luă în seamă, dar la o cotitură a
potecii se află faţă În faţă cu un om cu ochii spălăciţi, cu faţa
grasă şi galbenă, care privea înainte, prăbuşit pe o bancă, la
picioarele a doi plopi. Un alt om era aşezat după dânsul, de
cealaltă parte a băncii; amândoi tăceau. Christophe trecu mai
departe. Dar după ce făcu patru paşi se opri: ochii aceştia îi erau
cunoscuţi. Se întoarse. Omul se mişcase şi privea ţintă înainte un
lucru nevăzut. Dar tovarăşul său îl privea pe Christophe care Îi
făcu semn. Veni înspre Christophe.
Cine e? Întrebă Christophe.
— Un pacient al sanatoriului, spuse omul arătând înspre casă.
— Mi se pare că îl cunosc.
— Tot ce se poate, făcu celălalt. Este un scriitor foarte cunoscut
din Germania.
Christophe pronunţă un nume.
— Da, era vorba chiar despre el. — Îl văzuse odinioară, pe
vremea când scria la revista lui Mannheim. Pe atunci, erau
duşmani; Christophe era la începuturile lui, celălalt era deja
cunoscut. Era un om puternic, sigur de dânsul, care dispreţuia
orice nu era el însuşi, un romancier faimos, a cărui artă realistă şi
senzuală domina mediocritatea scrierilor din acea epocă.
Christophe, care îl ura, nu se putea împiedica să admire
perfecţiunea acestei arte realiste, sinceră dar mărginită.
— L-a apucat acum un an, zise gardianul. L-au îngrijit, l-au
crezut vindecat şi s-a dus la el acasă. Şi apoi l-a apucat din nou.
Într-o seară, s-a aruncat pe fereastră. În primele timpuri ale
şederii lui aici, era agitat şi ţipa. Acum e cum nu se poate mai
liniştit. Îşi petrece zilele, după cum îl vezi, aşezat.
— Dar la ce se uită? Întrebă Christophe.
Se apropie de bancă. Şi privi cu milă figura cernită a învinsului,
pleoapele greoaie care cădeau peste ochi; unul dintre cei doi ochi
era pe trei sferturi închis. Nebunul nu părea să vadă că
Christophe se afla lângă el. Christophe îl strigă pe nume, îi luă
mâna – o mână moale şi umedă, care se lăsa cu totul, ca şi când
ar fi fost moartă; Christophe nu avu curajul să păstreze această
mână între mâinile lui: omul ridică o clipă înspre Christophe
privirea lui rătăcită, apoi porni din nou să privească drept înainte,
având pe buze un surâs prostănac. Christophe îl întrebă:
— La ce te uiţi?
Omul nemişcat zise cu voce joasă:
— Aştept.
— Ce aştepţi?
— Reînvierea.
Christophe tresări. Plecă dintr-o dată. Cuvântul îl pătrunse ca o
pată de foc.
Se înfundă în pădure, urcă din nou povârnişul, spre locuinţa
lui. În tulburarea lui, rătăci drumul; şi se trezi în mijlocul unei
păduri de brazi înalţi. Umbră şi tăcere. Câteva p pete de soare, de
un galben roşcat, venite nu se ştia de unde, străbăteau
adâncimea umbrei. Christophe era ca hipnotizat de aceste plăci
de lumină. Totul în jurul lui părea scufundat în noapte. Mergea pe
un covor de ace de brad, se împiedica de rădăcinile care săltau
din pământ ca nişte vine umflate. La picioarele pomilor nicio
plantă, niciun muşchi. Printre ramuri niciun cânt de păsări.
Ramurile de jos ale copacilor erau moarte. Toată viaţa fugise în
sus, acolo unde era soarele. În curând, chiar această viaţă se
stinse.. Christophe intră într-o parte a pădurii care părea mistuită
de o boală tainică. Un soi de licheni lungi şi subţiri, ca nişte pânze
de păianjen, înfăşurau cu reţeaua lor crăcile brazilor roşcaţi, îi
înlănţuiau din cap până la picioare, trecând de la un pom la
celălalt, înăbuşind pădurea. S-ar fi zis că sunt nişte alge sub-
marine cu tentacule înşelătoare. Şi era tăcerea profunzimilor
oceanice. Sus, soarele pălea. Ceaţa, care se pitulase pe nesimţite
prin pădurea moartă, îl Înconjură pe Christoptie. Totul se înecă în
ea; nu mai era nimic. Timp de o jumătate de oră Christophe bâjbli
la întâmplare, prin plasă de ceaţa albă, care se îndesa din ce în
ce, se înnegrea, îl strângea de gât; credea că merge drept şi se
învârtea în cerc sub acea nemăsurată pânză de păienjen care
spânzura din brazii înăbuşiţi; ceaţa, străbătând-o, lăsa pe ea
picături înfrigurate, în fine ochiurile plasei se lărgiră, se făcu o
spărtură, şi Christophe izbuti să iasă din această pădure
submarină. Regăsi pădurea vie şi lupta tăcută dintre fagi şi brazi.
Dar regăsi aceeaşi nemişcare. Această tăcere, care dăinuia de ore
întregi, te înfiora. Christophe se opri şi ascultă…
Şi deodată se auzi un muget care se apropia. O pală de vânt
prevestitoare se ridică din fundul pădurii. Ca un cal gonind în
galop, se năpusti asupra vârfurilor pomilor, ce să înclinau sub
puterea lui. Asemănător cu Dumnezeul lui Mi- chelangelo care
trece într-o trombă. Trecu deasupra capului lui Christophe.
Pădurea şi inima lui Christophe se îngroziră. Era prevestitorul…
Şi tăcerea se întinse din nou pretutindeni. Christophe, cuprins
de o spaimă sfântă, se grăbi spre casă şi ajunse: picioarele îi
tremurau. Pe pragul casei, ca un om urmărit, a- runcă o privire
îngrijorată în urma lui. Firea părea moartă. Pădurile caje
acopereau flancurile muntelui dormeau, împovărate de o grea
tristeţe. Aerul nemişcat avea o transparenţă magică. Niciun huiet.
Singură, doar muzică lugubră a torentului – apa care roade
stânca – suna dangătul de moarte al pământului. Christophe se
culcă, avea febră. În staulul alăturat, vacile, neliniştite ca şi el, se
agitau…
Noaptea. Aţipise. În tăcerea care domnea, mugetul îndepărtat
se ridică din nou. Vântul se întoarse, adevărat uragan de data
aceasta – joehn-ul de primăvară, care încălzeşte cu arzătoare-i
suflare pământul înfrigurat care mai doarme încă, foehn-ul care
topeşte gheţurile şi care adună ploile binefăcătoare. Răgea ca un
tunet, de ccalaltă parte a prăpastiei, în pădure. Se apropia, se
umfla, urca povârnişul eu paşi nebuneşti; muntele întreg mugea.
În staul un cal nechează, vacile urlau. Christophe, în capul
oaselor, cu părul vâlvoi, asculta. Furtuna sosi, vui adânc, făcu să
scârţâie sfârlezele, făcu să zboare ţigle de pe acoperiş, făcu să se
cutremure casa. O glastră de flori căzu şi se sfărâmă. Fereastra
lui Christophe, prost închisă, se deschise cu huiet. Şi vântul cald
intră. Christophe îl primi în plină faţă, pe pieptul lui dezgolit. Sări
din pat, cu gura deschisă, înăbuşit. Era ca şi rând în sufletul lui
secătuit s-ar fi zvârcolit un Dumnezeu viu. Reînvierea! … Aerul îi
pătrundea în piept, valul de viaţă nouă 11 pătrundea până în
măruntaie. Simţea că se sparge, voia să strige, să strige de durere
şi de bticurie: şi nu ieşeau din gura lui decât sunete nearticulate.
Se împiedică, lovi pereţii cu braţele lui întinse, în mijlocul hârtiilor
pe care uraganul le vântura prin aer. Căzu, în mijlocul odăii,
strigând:
— O, tu, tu. Te-ai întors în fine! Te-ai reîntors, te-ai reîntors!
Tu, acela pe care îl pierdusem! … De ce, oare m-ai părăsit?
— Pentru a-mi face datoria pe care bu ai uitat-o.
— Care datorie?
— Aceea de a lupta.
— De oe simţi tu nevoia să lupţi? Nu eşti tu oare stăpânul
lumii?
— Nu sunt stăpânul lumii.
— Nu eşti tu oare Tot ce Este?
— Nu sunt tot ce este. Sunt Viaţa care combate Neantul. Nu
sunt Neantul. Sunt Focul care arde în Noapte. Nu sunt Noaptea.
Sunt Lupta veşnică; şi niciun destin veşnic nu pluteşte peste
această luptă. Sunt Voinţa liber consimţită, care luptă fără de
preget. Luptă şi consumă-te o dată cu mine.
— Sunt învins. Nu mai sunt bun de nimic.
— Eşti învins? Totul ţi se păi e de prisos? Alţii deci vor fi
învingătorii. Nu te gândi la tine, gândeşte-te la armatele tale.
— Sunt singur, nu mă am decât pe mine însumi şi nu am
armate.
— Nu eşti singur şi nu eşti al tău. Eşti una dintre vocile mele,
eşti unul din braţele mele. Vorbeşte şi loveşte pentru, mine. Dar
dacă braţul tău e frânt, dacă vocea ta s-a spart, eu rămân în
picioare; lupt cu alte voci, cu alte braţe ca ale tale. Învins, faci
parte din armata care nu e niciodată învinsă. Aminteşte-ţi de
aceasta, şi vei învinge până şi propria ta moarte.
— Doamne, sufăr atât de mult!
— Crezi oare că eu n^u sufăr ca şi tine? De veacuri întregi,
moartea mă urmăreşte şi neantul mă pândeşte. Numai prin
victorii îmi pul croi un drum. Fluviul * vieţii e înroşit de sângele
meu.
— Să te lupţi, să lupţi într-una?
— Trebuie întotdeauna să lupţi. Şi Dumnezeu luptă, el însuşi.
Este un leu care sfâşie. Neantul îl împresoară şi Dumnezeu îl
doboară. Şi ritmul acestei bătălii creează armonia supremă.
Această armonie nu e făcută pentru urechile tale de muritor. E de
ajuns să ştii că ea există. Fă-ţi în pace datoria, şi lasă Zeii să şi-o
facă pe a lor.
— Sunt fără putere.
— Cântă pentru cei puternici.
— Vocea mea s-a sfărâmat.
— Închină-te.
— Inima mea e pângărită.
— Smulge-o. Ia-o pe a mea.
— Doamne, nu este greu să te uiţi pe tine, nu e greu să arunci
departe de tine sufletul tău care a murit. Dar pol eu oare să arunc
departe de mine morţii ce mi-au fost dragi? Pot eu oare să arunc
departe de mine pe cei ce îi iubesc?
— Părăseşte morţii o dată cu sufletul tău mort. Îi vei regăsi în
viaţă alături de sufletul meu viu.
— Şi tu care ni-ai părăsit, mă vei mai părăsi tu oare?
— Te voi mai părăsi. De asta să nu te îndoieşti. Tu trebuie să fii
acela care să nu mă mai părăseşti.
— Dar dacă viaţa mea se stinge?
— Aprinde şi tu cu ea alte vieţi.
— Şi dacă moartea e în mine?
— Atunci viaţa este aiurea. Du-te, deschide-i porţile. Nebiunule,
tu care te încui în casa ta surpată! Ieşi din tine însuţi. Mai sunt şi
alte locuinţe.
— O, tu, viaţă, o, tu, viaţă I Zăresc… Te căutam în mine, în
sufletul meu gol, în sufletul meu Închis. Sufletul meu se sfarmă
prin deschizăturile făcute de rănile mele, aerul năvăleşte, îl aspir,
te regăsesc, o, tu, viaţă! …
— Te regăsesc şi eu… Taci şi ascultă.
Şi Christophe auzi, ca un şopot de izvor, cântul vieţii care
creştea în el. Aplecat pe marginea ferestrei, văzu pădurea, moartă
ieri, care clocotea în vânt şi în soare, ridicată de talazuri, ca
marea. Peste spinarea arborilor treceau valuri de vânt, freamăte
de bucurie; iar crăcile aplecate întindeau extaticele lor braţe spre
cerul strălucitor. Şi to rentul râdea ca-’ un hohotit de clopot.
Acelaşi peisaj, ieri îngropat în mormânt, reînviase; viaţa reintrase
în el în acelaşi timp în care dragostea sălăşluia din nou în inima
Lui Christophe. Miracolul sufletului pe care l-a atins mila lui
Dumnezeu! El renaşte la viaţă! Şi totul renaşte în jurul său. Inima
reîncepe să bată. Fântânile secătuite se umplu iar cu apă.
 Şi Christophe 9e reintegra în bătălia dusă de divinitate… Cum
se pierd bătăliile lui. – Ca şi bătăliile celorlalţi oameni în mijlocul
acestui gigantic noian, în care plouă cu sori cum plouă cu fulgii
de nea pe care îi mătură uraganul! … Îşi despuiase sufletul. Ca şi
în visele lui care spânzurau în spaţiu, el plutea deasupra fiinţei
sale, se privea de sus, în mijlocul celorlalte lucruri, şi, într-o
clipită, pricepu rostul suferinţelor sale. Lupta făcea parte din
marea bătălie a lumilor. Izbânda pe care o dobândise era doar un
episod, de Îndată îndreptat. El se lupta pentru toţi, cu toţii luptau
pentru el. Îi împărtăşeau suferinţele, el le împărtăşea gloria.
„Prieteni, inamici, umblaţi, călcaţi-mă în picioare, să simt pe
trupul meu cum trec roţile tunurilor care vor învinge! Nu mă
gândesc la fierul care îmi va brăzda carnea, nu mă gândesc la
picioarele care îmi vor strivi ţeasta, mă gândesc numai Ia
Răzbunătorul meu, la Stăpânul meu, la Călăuzitorul armatei fără
de sfârşit. Sângele meu este cimentul victoriei sale viitoare…”
Dumnezeu nu era pentru Christophe Creatorul nepăsător, acel
Nero care priveşte, din vârful turlei sale de aramă, incendiile
Oraşului pe care el singur le-a aţâţat. Dumnezeu suferă.
Dumnezeu luptă. Cu toţi cei care luptă, pentru toţi cei care
suferă. Căci el este Viaţa, picătură de lumină care, căzută în
noapte, se întinde şi’ânghite noaptea. Dar noaptea este fără de
sfârşit şi lupta divinităţii nu se opreşte niciodată; şi nimeni nu
poate prevedea care îi va fi sfârşitul. Simfonie eroică, în care
disonanţele ce se strecoară, ce se izbesc una de cealaltă, se
amestecă şi formează un concert plin de seninătate! Precum
pădurea de fagi, care duce în tăcere bătălii atât de haine, tot astfel
şi Viaţa se războieşte în nesfârşita pace.
Aceste bătălii, această pace găseau răsunet în Christophe. Era
o scoică în care vuâa oceanul. Chemări de trompete, rafale de
sunete, strigăte de epopee treceau pe aripi de ritmuri
atotputernice. Căci totul se transforma în sunete În acest suflet
sonor. El cânta lumina dnta noaptea. Şi viaţa. Şi moartea. Cânta
pentru acei care învingeau. Cânta pentru el însuşi, învins. Cânta.
Totul cânta. În Christophe totul nu era decât cânt.,
Ca şi ploile de primăvară, torentele muzicii se pierdeau în
fisurile acestui pământ crăpat de gerurile iernii. Ruşini, dureri,
amărăciuni îşi dezvăluiau acum misterioasa lor misiune:
descompuseseră pământul şi îl făcuseră rodnic; fierul durerii,
sfârtecind inima, deschisese izvoare noi vieţii.
 Pustiul reînflorea. Dar nu mai era acoperit cu florile primăverii
dinainte. Un alt suflet se născuse.
El renăştea în fiecare clipă. Căd încă nu era osificat, ca acele
suflete ajunse la apogeul dezvoltării lor, ca acele suflete ce sunt
gata să moară. Sufletul nu era încă statuia, ci metalul în fuziune.
Fiecare clipă făcea din el un nou u- nivers. Christophe nu se
gândea să-l îngrădească. Se lăsa dus de acea bucurie a omului
care, azvârlind departe în urma lui povara trecutului, pleacă într-
o călătorie lungă, cu sângele tânăr, cu inima slobodă şi aspiră
aerul mării, crezând că această călătorie va fi fără de sfârşit.
Christophe era din nou cuprins de puterea de creaţie care curge
prin lume; şi bogăţia lumii îl umplea de extaz. Iubea, era „a-
proapele lui “ca şi el însuşi. Şi totul era „aproapele său “, iarbă pe
care o călca în picioare, mâna pe care o strângea în mâna lui. Un
pom, umbra unui nor deasupra muntelui, răsuflarea câmpiei,
stupul cerului de noapte zumzuitor de roiuri de sori… era un
vârtej de sânge… Nu încerca nici să gândească, nici să
vorbească… Să râdă, să plângă, să se contopească cu această
minune vie! … Să scrii, de ce să scrii? Parcă ai putea să scrii c^ea
ce nu se poate spune? … Dar fie că aceasta părea sau nu cu
putinţă, el trebuia totuşi să scrie. Aceasta era legea să. Ideile îl
săgetau oriunde s-ar fi găsit. Nu putea aştepta. Atunci, scria, cu
orice, pe orice; şi ie cele mai multe ori nA putea spune ce erau
aoele fraze care izvorau dintr-însul; şi iată că pe când scria, alte
idei îi apăreau. Altele, mereu altele… şi scria, şi scria pe mânecile
cămăşii, pe căpt-uşeala pălăriei; şi oricât ar fi scris de repede,
gândul lui mergea şi mai repede, trebuia aproape să folosească un
soi de stenografie…
Erau doar nişte note informe. Greutatea începu din clipa în
care voi să toarne aceste idei în forme obişnuite de muzică; şi
atunci descoperi că niciuna dintre aceste forme învechite nu le
putea cuprinde; dacă voia să-şi noteze viziunile pe oare le
avusese, cu fidelitate, trebuia să Înceapă prin a uita tot oe auzise
sau scrisese până atunci, să facă tabula rasă din tot formalismul
învăţat, din tradiţionala tehnică, să arunce departe aceste cârji ale
spiritului neputincios, acest aşternut gata făcut al lenii acelora,
care, fugind de o- boseala de a gândi, îşi găsesc culcuş în
gândirea oelorlalţL Altădată, atunci dnd se credea ajuns la
maturitatea gândirii şi a artei lui (de fapt nu ajunseseră decât la o
margine a uneia dintre vieţile lui) se exprima într-o limbă
preexistentă gândirii hâi; sentimental lui se supunea unei logici a
dezvoltării. Stabilită anticipat, care a dictat dinainte o parte din
frazele lui, ducându-l pe drumuri deja bătătorite, la termi- nusul
cuvenit unde U aştepta publicul. Acum, niciun drum, sentimentul
singur trebuia să şi-l croiască: cugetului nu-i rămânea decât să-l
urmeze. Rolul lui nici nu mai era acela de a descrie patimă,
trebuia să se contopească cu ea şi să încerce să îmbrăţişeze legea
ei ascunsă.
Totodată, se risipeau şi contradicţiile în care Christophe se
zbătea de multă vreme, fără să vrea să se împace cu această stare
de fapt. Căci cu toate că era un artist pur, amestecase deseori în
artă să şi alte preocupări, atribuindu-i o misiune socială. Şi nu-şi
dădea seama că erau într-însul doi oameni: artistul care crea şi
căruia puţin îi păsa de scopurile morale şi omul de acţiune care
raţionează, oare dorea că arta lui să fie morală şi socială. Se
puneau câteodată unul faţă de celălalt în curioase situaţii. Acum,
că orice idee creatoare i se impunea ca o realitate superioară, cu
legea ei organică, era scăpat de servitutea raţiunii practice.
Desigur, nu abdica câtuşi de puţin de la dispreţul lui pentru laşa
imoralitate a epocii: desigur, tot mai gândea că arta impură este
cea mai josnică artă de pe lume, pentru că ea este o boală a artei,
o ciupercă ce creşte pe un trunchi putred; dar dacă arta plăcerii
este arta dusă la bordel, Christophe nu-i opunea utilitarismul plat
al artei pentru morală, acest Pegas jugănit care trage la plug. *
Arta cea mai înaltă, singura care este demnă să poarte acest
nume, trăieşte deasupra legilor unei singure zile: este o cometă
azvârlită în infinit. Fie că această putere este trebuitoare, sau pare
netrebuitoare, sau chiar periculoasă în ordinea practică, ea
rămâne puterea, ea este focul, ea este fulgerul care străbate cerul:
prin aceasta este sfântă, prin aceasta este binefăcătoare.
Binefacerile ei pot să fie, din inââmplare, chiar de or din practic;
dar adevăratele, divinele ei binefaceri, sunt, ca şi credinţa, de
ordin supranatural. Ea seamănă cu soarele din care s-a născut.
Soarele nu este nici moral, nici imoral. Este Acel ce Este. Învinge
noaptea. Ca şi arta.
Atunci Christophe, care se dăruise artei, văzu cu uimire
crescândă în el puteri necunoscute, pe care nici măcar nu le-ar fi
bănuit; cu totul altele decât durerile lui, patimile lui, sau sufletul
său conştient… un suflet străin lui, indiferent faţă de tot ce iubise
şi suferise el, indiferent faţă de viaţa lui întreagă, un suflet voios,
fantast, sălbatic, de neînţeles! Acest suflet îl domina, îi găurea
şoldurile cu loviturile lui de pinten. Şi, în puţinele clipe în care
putea să-şi tragă răsuflarea. Christophe se întreba, recitind cele
ce scrisese:
— Cum a putut asta, asta să iasă din trupul meu?
Era prada acelui delir al cugetului pe care îl cunoaşte orice
geniu, a acelei voinţe independente de voinţa sa, „acea enigmă de
nedescris a lumii şi a vieţiipe care Goethe o numea „demoniacul “şi
în contra căreia rămânea înarmat, dar care totuşi îl învingea.
Şi Christophe scria, scria într-una. Zile întregi, vreme de
îndelungate săptămâni. Sunt perioade în oare cugetul fecundat
poate să se hrănească numai din el însuşi, şi continuă să creeze
aproape veşnic. E de ajuns doar o atingere, un fir de polen purtat
pe aripile vântului, pentru ca să încolţească germenii tainici,
miriadele de germeni… Christophe nu avea timp de gândire,
Christophe nu avea timp să trăiască. Pe dărâmăturile vieţii lui,
arta creatoare domnea.
Şi apoi, torentul se opri. Christophe ieşi zdrobit din el, mistuit,
îmbătrânit cu zece ani – dar salvat. Îl părăsise pe Christophe: se
pierduse în Dumnezeu.
Şuviţe de păr alb apăruseră deodată în părul lui negru, ca acele
flori de toamnă care se caţără pe câmpii într-o noapte de
septembrie Zbârcituri noi îi brăzdau faţa. Dar privirea îşi
recâştigase seninătatea, iar gura-i era resemnată. Acum se
calmase. Acum înţelegea. Înţelegea vanitatea orgoliului său,
vanitatea orgoliului omenesc.
Pe la sfârşitul verii, un prieten parizian care trecea prin Elveţia,
descoperi locul în care se retrăsese Christophe. Veni să-l vadă.
Era un critic muzical care se dovedise întotdeauna unul dintre cei
mai buni judecători ai operei lui Christophe. Era întovărăşit de un
pictor cunoscut, care-şi zicea meloman, el însuşi un mare
admirator al lui Christophe tl vestiră despre considerabilul succes
ai operelor sale: era cântat peste tot, în Europa. Christophe arătă
puţin interes pentru această veste; trecutul era mort pentru
dânsul, operele acelea nu mai Însemnau nimic. La cererea
musafirului lui, îi arătă ceea ce scrisese de curând. Celălalt nu
înţelese nimic. Crezu că Christophe înnebunise.
— Nici melodie, nici măsură, nicio temă; un soi de sâmbure
curgător, de materie în fuziune care încă tiu s-a răcit, care nu
seamănă cu nimic i licăriri într-un haos.
 Christophe surâse:
— Este aproape ceea ce spui, zise el. „Privirile haosului care
lucesc prin vălul orânduielii…”
Dar celălalt nu înţelese cuvintele lui Novalis.
(„Este secătuit11, gândi el.)
Christophe nu încercă să se facă înţeles.
Când oaspeţii lui plecară, îi întovărăşi câtăva vreme pentru a le
arăta frumuseţile munţilor lui. Dar nu se duse departe. Văzând o
câmpie, criticul muzjical aminti de decorul unui teatru parizian; şi
pictorul îşi nota nuanţe, fără indulgenţă pentru proasta lor
armonizare, pe care o găsea de un gust cam elveţian, prăjitură cu
revent, acrişoară şi fără de gust, în felul lui Hodler’; afecta de
altminteri, pentru natură, o indiferenţă care nu era cu totul
prefăcută. Se făcea că n-o cunoaşte.
— Natura! Dar ce e natura? Eu n-o cunosc! Lumină, culoare,
da! Natura, puţin îmi pasă de ea…
Christophe le strânse mâna şi îi lăsă să plece. Toate acestea
nu-l mai dureau. Trecuse de cealaltă parte a prăpastiei. Era foarte
bine aşa. Nu va mai spune nimănui:
— Dacă vreţi să ajungeţi până la mine, luaţi acelaşi drum.
Focul creaţiei care îl mistuise timp de mai multe luni se
stinsese. Dar Christophe păstrase în inima lui căldura
binefăcătoare. Ştia că acest foc se va reaprinde dacă nu în el,
sigur în altul. Unde va fi el, îl va iubi tot atât: căci va fi veşnic
acelaşi foc. Şi în această zi de sfârşit de septembrie, se simţea
răspândit în natura toată.
Se urcă spre casă. O furtună trecuse. Acum lucra din nou
soarele. Pajiştile fumegau. Din meri, fructe ooapte cădeau în iarba
jilavă. Ţesute pe crăci de brazi, pânze de păianjen, lucitoare încă
de ploaie, semănau cu roţile arhaice ale carelor miceniene La
marginea pădurii ude, ghionoaia îşi scutura râsul sacadat şi
miriade de mici viespi dănţuitoare În raza de soare umpleau
profund şi fără contenire bolta pă- iurilor de zumzetul lor de orgă.
Christophe se găsi într-o poiană, într-o vâlcea adâncită în
încreţitura unui munte, o vâlcea închisă, de un oval regulat, pe
care soarele culcându-se o inunda în lumina sa; pământ roşu; în
mijloc un câmp daurit, grâu întârziat şi trestii de culori ruginii. De
jur împrejur o cingătoare de crânguri, pe care le cocea toamna:
fagi de aramă roşie, castani, sorbi bălani cu struguri de mărgean,
flăcări de cireşi cu mici limbi de foc, stufişuri de afine cu foi
portocalii, chitru castaniu ca de iască arsă. Părea un rug în
flăcări. Şi din mijlocul acestei cupe incendiate, urca spre cer o
ciocâiiie beată de grăunţe şi de soare.
Şi sufletul lui Christophe era ca ciocârlia. Ştia că se va prăbuşi
în curând, că se va mai prăbuşi încă de multe ori. Dar ştia că,
neobosită, se va urca din nou spre tărie, cântându-şi triluril**
care vorbesc celor care au rămas jos despre lumina din ceruri.
ZIUA CE VA SĂ VINĂ
 PARTEA INTI I
Co ftef-tfe tfuosl «J >v j • înnnemrerpp Sftn^fe
Viaţa trece. Trupul şi sufletul se cufundă ca un val. Anii se
crestează pe scoarţa arborelui care îmbătrâneşte. Întreaga lume a
formelor se uzează şi se reînnoieşte. Numai tu, muzică
nemuritoare rămâi. Tu eşti marea lăuntrică. Tu eşti sufletul
adine. În lumina ochilor tăi limpezi, chipul morocănos al vieţii nu
9e oglindeşte Alaiul zilelor arzătoare, îngheţate, pline de
frământări, zile care nu durează niciodată şi pe care neliniştea le
goneşte, fug departe de tine ca turma norilor. Numai tu singură
rămâi. Tu eşti în afara lumii. Tu eşti o lume numai a ta. Tu ai
soarele tău, legile tale, fluxul şi refluxul tău. Tu ai liniştea stelelor,
care trasează pe câmpia spaţiilor nocturne brazda lor luminoasă,
pluguri de argint pe care le mână braţul sigur al nevăzutului
plugar.
Muzică, muzică senină, cât de blândă este lumina ta de clar de
lună pentru ochii obosiţi de strălucirea brutală a soarelui pe acest
pământ. Sufletul care s-a abătut de la adâ- pătoarea comună,
unde oamenii ca să bea tulbură noroiul cu picioarele, se lipeşte de
sânul tău şi suge din ţâţele tale proaspătul izvor de vis Muzică,
mamă-fecioară, care porţi toate patimile în măruntaiele tale
neprihănite, care cuprinzi binele şi răul în lacul ochilor tăi de
culoarea papurii, culoarea apei verde-pal care se scurge din
gheţari, tu pe de o parte eşti răul şi pe de altă parte binele; cine îşi
găseşte
În tine un refugiu Lrăieşte în afara secolelor î şirul zilelor sakj
nu va fi decât o singură zi; şi moartea carr macin;! Totul îşi va
fărâma dinţii de el.
Muzică, tu care mi-ai legănat sufletul îndurerat, care mi l-ai
redat ferm, calm şi vesel – dragostea şi comoara mea – îţi sărut
gura ta neprihănită, îmi ascund faţa în părul tău de miere, îmi
apăs pleoapele înfierbântate pe podul palmelor tale mângâietoare.
Tăcem, ochii noştri sunt închişi şi eu văd totuşi lumina de negrăit
a ochilor tăi şi sorb zâmbetul gurii tale mute; şi lipit de inima ta,
ascult pulsaţia vieţii veşnice.
Christophe nu mai socoteşte anii care se duc. Picătură cu
picătură viaţa se scurge. Insă viaţa sa este alta. Ea nu mai are o
poveste. Povestea ei este opera pe care o creează. Cântecul
neîncetat al muzicii umple pe nesimţite sufletul şi îl face
insensibil faţă de zarva de afară.
Christophe a învins. Numele lui s-a impus. A înaintat În vârstă.
Părul i-a albit. Nu-şi face grijă din asta; inima lui este veşnic
tinără; n-a abdicat cu nimic de la forţa şi credinţa sa. Calmul i-a
revenit; nu mai este însă acelaşi ca înainte de a fi trecut prin
Rugul în Flăcări. Se mai lasă totuşi stăpânit de cutremurul
furtunii şi de ceea ce talazul mării i-a arătat din străfunduri. El
ştie că nimeni nu trebuie să se laude a fi stăpân pe sine decât cu
îngăduinţa lui Dumnezeu atotstăpânitor în lupte. În sufletul lui
sunt două suflete. Unul este un podiş înalt, bătut de vânturi şi de
nori. Celălalt, care 11 domină, este un creştet înzăpezit care se
scaldă în lumină. Acolo nu poţi sălăşlui; însă când te simţi
îngheţat de zloata de jos, cunoşti drumul care urcă spre soare. În
sufletul său înceţoşat, Christophe nu este singur. El simte în
preajma îui prezenţa prieteniei lui nevăzute, puternica sfânta
Cecdlia, cu ochii mari şi liniştiţi care ascultă cerul; şi, ca şi
apostolul Pavel – în tabloul lui Rafael – care tace şi gândeşte,
rezemat de spadă, el nu se mai înverşunează, nu se mai gin- deşte
să lupte: el îşi făureşte visul său.
În această perioadă a vieţii sale, scria mai ales compoziţii
pentru pian şi muzică de cameră. În această ramură a muzicii eşti
mai liber să îndrăzneşti mai mult; sunt mai puţini intermediari în
gândirea şi realizarea ei. Aceasta n-a avut timp să-şi piardă din
intensitate în drum. Frescobaldi, Couperin, Schubert şi Chopin,
prin îndrăznelile lor de expresie şi da stil, au precedat cu cincizeci
de ani pe revoluţionarii orefo’s- trei. Din pasta sonoră pe care o
frământau mâinile rob’; sta ale lui Christophe, ieşeau aglomerări
armonice necunoscute, succedări de acorduri vijelioase, izvorâte
din cele mai îndepărtate înrudiri de sunete accesibile sensibilităţii
de azi; ele exercitau asupra spiritului o încântare sfântă. Însă
publicului li trebuie timp ca să se obişnuiască cu cuceririle pe
care uni mare artist le aduce din cufundările sale în fundul
oceanului. Foarte puţini urmăreau pe Christophe în îndrăzneala
ultimelor sale compoziţii. Gloria lui se datora în întregime
primelor sale opere. Sentimentul acestei neînţelegeri în succes,
mai penibil încă decât În insucces, pentru că neînţelegerea părea
fără leac, agravase la Christophe, de la moartea unicului său
prieten, o tendinţă puţin bolnăvicioasă de a se izola de lume.
În acest timp, i se redeschiseseră porţile Germaniei în Franţa,
se aşternuse uitarea peste tragica sa încăierare. Era liber să
meargă unde voia. Îi era teamă însă de amintirile care îl aşteptau
Ia Pariş. Şi, cu toate că se dusese pentru câteva luni în Germania,
cu toate că mai revenise din timp în timp, pentru a dirija execuţia
operelor sale, nici nu se gândise să se stabilească acolo. L-ar fi
rănit prea multe lucruri. Ele nu erau specifice Germaniei; le găsea
şi în altă parte. Devii însă mai pretenţios faţă de ţara ta decât faţă
de oricare alta şi suferi şi mai mult de slăbiciunile ei. De fapt,
adevărul era că Germania purta povara cea mai <» rea a pă-
oatelor din Europa. Când stăpâneşti victoria, eşti răspunzător de
ea, contractezi o datorie faţă de cei pe care i-ai învins; îţi iei
angajamentul tacit să mergi în fruntea lor, să le arăţi drumul.
Ludovic al XiV-lea învingător a adus Europei splendoarea gândirii
franceze. Ce lumină a adus lumii Germania de la Sedan?
Fulgerarea baionetelor? O gândire fără aripi, o acţiune fără
generozitate, un idealism brutal care nu are nici măcar scuza de a
fi al unor oameni sănătoşi; forţa şi interesul: Marte comis-voiajor.
Patruzeci de ani, Europa se târâse în noapte, învăluită în spaimă.
Soarele se ascunsese sub casa învingătorului Dacă nişte învinşi
prea slabi pentru a ridica stingătorul nu au drept decât la milă
amestecată cu puţin dispreţ, ce sentiment merită omul cu cască?
De puţin timp, ziua începea să renască; fâşii de lumină se
strecurau printre spărturi. Pentru a fi printre primii care să vadă
răsăritul soarelui, Christophe ieşise din umbra căştii; el se
înapoia bucuros în ţara în care altădată fusese un oaspete silit: în
Elveţia. Ca şi atâtea spirite de atunci, însetate de libertate, care se
sufocau în cerul strâmt al naţiunilor duşmane, el. Căuta un colţ
de ţară unde să poată respira Jea- supra Europei. Odinioară, pe
vremea lui Goethe, Roma era insulă unde gândirile mari,
Indiferent de rasă, se aşezau, aidoma păsărilor, la adăpost de
furtună. Acum, unde era refugiul? Insula a fost reacoperită de
mare. Roma nu mai este. Păsările au fugit de pe cele şapte coline.
— Le rămân Alpii. Acolo se menţine (pentru cât timp însă?), în
mijlocul Europei lacome, insuliţa celor 24 de cantoane. Desigur,
nu mai radiază deloc mirajul poetic al oraşului secular; istoria nu
a amestecat de fel cu aerul care se respiră parfumul zeilor şi al
eroilor: însă o muzică puternică se înalţă din pământul gol: liniile
munţilor au ritmuri eroice; şi, mai mult decât oriunde, aici, te
simţi în contact cu forţele naturii. Christophe nu venise acolo să
caute o plăcere romantică. O câmpie, câţiva copaci, un izvor,
imensitatea cerului i-ar fi fost de ajuns ca să trăiască. Chipul
liniştit al ţării sale natale îi părea mai frăţesc decât gigantomahia
alpestră. Dar el nu putea uita că aici îşi recăpătase forţa; aici,
Dumnezeu îi apăruse în Rugul în Flăcări; nu revenea acolo
niciodată fără un fior de recunoştinţă şi de credinţă. Nu era el
singurul. Câţi luptători ai vieţii, pe care viaţa i-a strivit, nu au
regăsit pe pământul acesta energia necesară pentru a relua lupta
şi pentru a crede încă în ea 1
Trăind în această ţară, el învăţase s-o cunoască: cea mai mare
parte dintre aceia care trec pe acolo nu-i văd decât tarele; lepră
hotelurilor, care dezonorează cele mai frumoase trăsături ale
aceste: ţâri viguroase, oraşele acelea de străini, antrepozite
monstruoase în care mulţimile îmbuibate ale lumii vin să-şi
cumpere sănătate, prânzurile acelea în comun, amestecurile
acelea de cărnuri aruncate în groapa fiarelor, mu/ici le acelea din
cazinouri, al căror zgomot se asociază cu acela al căişorilor,
măscăricii aceia italieni, vulgari, ale căror zbierete dezgustătoare îi
fac pe imbecilii bogătaşi care se plictisesc să leşine de plăcere, sau
nerozia tarabelor de prăvălii care prezintă: urşi de lemn. Castele
în miniatură, bibelouri neghioabe, aceleaşi, repetate fără nicio
inventivitate, librarii oneşti cu broşuri scandaloase – toată josnicia
morală a acestor medii unde se afundă în fiecare an, fără plăcere,
milioanele acestor trândavi, incapabili să găsească distracţii la un
njvel mai ridicat decât acela al oamenilor de rând şi nici măcar tot
atât de vii. 4
Şi ei nu cunosc nimic din viaţa acestui popor care Ie este gazdă.
Ei nu-şi dau seama de rezervele de forţă morală şi de libertate
civică ce de secole s-au grămădit în el; nu ştiu nimic despre
cărbunii incendiului lui Calvin 26 şi al lui Zwingli *, care ard încă
sub cenuşă, despre vigurosul spirit democratic care nu va lua
niciodată în seamă republica napoleoniană, despre simplicitatea
instituţiilor şi despre largă răspândire a operelor sociale, despre
exemplul dat lumii de aceste State-U- nite, formate din cele trei
rase principale, din Occident, miniatură a Europei viitorului.
Habar nu au nici despre Daphne27 care îşi ascunde sub această
scoarţă tare visul fulgerător şi sălbatic al lui Boecklin, despre

26 Calvin (Jean) (1509—1564), întemeietor al calvinismului, o varietate a protestantismului, apărută In Elveţia

in secolul al XVI-lea, ca urmare a luptei împotriva feudalismului şi Vaticanului. Calvinis- mul este una dintre
variantele cele mai pronunţat burgheze ale religiei creştine. .
27Daphne, personaj mitologic, nimfă preschimbată tn laur tn clipa cind AdoIÎo era s-o prindâ.
eroismul aspru-al lui Hodler, despre viziunea senină şi
sinceritatea totală a lui Gottfried Keller”, despre tradiţiile vii ale
marilor serbări populare şi seva primăverii care umflă pădurea –
toată această artă încă tânără care, când îţi face limba pungă ca
fructele pietroase ale perilor sălbatici, când are sărbezeala
dulceagă a mirţilor negri şi albaştri, dar care cel puţin miroase a
pământ şi este opera autodidacţilor pe care o cultură arhaică nu-i
separă deloc de poporul lor şi care citesc cu el, în aceeaşi carte a
vieţii.
Christophe avea simpatie pentru oamenii aceştia care căutau
să pară mai puţin decât erau şi care, sub pojghiţa proaspătă a
unui industrialism ultramodern, păstrează unele din trăsăturile
cele Hiai de bază ale fostei Europe rustice şi burgheze. El îşi
făcuse printre ei doi sau trei buni prieteni, gravi, serioşi şi
credincioşi, care trăiau izolaţi şi îngrădiţi de regretele trecutului;
aceştia asistau la dispariţia lentă a bătrânei Elveţii, cu un fel de
fatalism religios, un pesimism calvinist; suflete mari, cenuşii.
Christophe îi vedea rar. Rănile-i vechi se cicatrizaseră în aparenţă;
însă ele fuseseră prea adând pentru a fi lecuite cu totul. Îi era
teamă să reia lanţul afecţiunilor şi al durerilor. Puţin şi din cauza
aceasta, se simţea foarte bine într-o ţară unde ora uşor să trăieşti
retras, străin în mulţimea străinilor. De fapt, rar i se întâmpla să
stea mai mult timp în acelaşi loc: schimba des culcuşul; bătrână
pasăre nomadă, care are nevoie de spaţiu şi pentru care patria
este în aer… „Mein Reich ist în der Lujt..
Într-o seară de vară.
Se plimba pe munte, deasupra unui sat. Mergea cu pălăria în
mină, pe un drum întortocheat care urcă. Ajuns la o strâmtoare,
drumul forma un ocol dublu, în umbră, ’mire două pante; tufişuri
de aluni şi de brazi îl mărgineau. Era un fel de lume mică,
închisă. Şi la unul şi la celălalt dintre coturi, drumul părea
sfârşit, cabrat pe marginea vidului Dincolo, depărtările albastre,
aerul luminos. Liniştea serii cobora, picătură cu picătură, ca un
firişor de apă care şiroia sub muşchi.
S-au ivit amândoi în acelaşi timp, fiecare la câte unul din
colţurile opuse ale drumului.
Ea era îmbrăcată în negru şi se detaşa perfect pe fundalul
limpede al cerului: în spatele ei doi copii, un băieţaş şi o fetiţă
între şase şi opt ani, se jucau şi culegeau flori. La câţiva paşi, se
recunoscură. Emoţia li se trădă în ochi, insă nu rostiră niciun
cuvânt; doar un gest imperceptibil. El, foarte tulburat; ea… numai
buzele îi tremurau puţin. S-au oprit. Cu glas abia şoptit:
— Grazia!
— Dumneata aici!
Şi-au dat mâna şi au rămas locului fără să vorbească. Grazia,
cea dinţii, făcu un efort ca să rupă tăcerea. Spuse unde locaia şi-l
întrebă unde stă. Întrebări şi răspunsuri maşinale, pe care abia le
ascultau; pe care le-au auzit după aceea, când s-au despărţit i
erau absorbiţi de revedere. Copiii au ajuns-o din urmă. Ea i-a
prezentat. El încercă faţă de ei un sentiment ostil, ţi privi fără
bunătate şi nu spuse nimic; o vedea numai pe ea, cu unică
preocupare de a-i studia chipul frumos, puţin suferind şi
îmbătrânât. Pe ea o stânjenea privirea lui. Îi spuse:
— Vrei să vii astă-seară?
Şi Ţi dădu adresa hotelului.
O întrebă unde-i este soţul. Ea îi arătă doliul. Era prea
emoţionat că să mai poată continua discuţia. O părăsi cam
stângaci. Însă abia apucase să facă doi paşi şi reveni spre copiii
care culegeau fragi, 1j cuprinse brusc, îi sărută şi fugi
Seara veni la hote). Ea era într-un geamlâc. Se aşe/ară mai la o
parte. Lume puţină; două sau trei persoane bătrâne. Christophe
era vizibil iritat de prezenţa lor. Grazia tl privea şi el o privea la
rândul lui, repettndu-i numele, tncet de tot.
— M-am schimbat mult, nu-i aşa? Fntrebă ea.
El Îşi simţea inima plină de emoţie şi murmură:
— Ai suferit.
— Şi dumneata, remarcă ea cu milă, privindu-i (aţa pustiită de
dor şi de patimă.
Nu mai găseau cuvinte.
— Te rog – i se adresă el după o clipă – să mergem în altă parte!
Oare nu putem să stăm de vorbă într-un loc unde să fim singuri?
— Nu, prietene, să rămânem, să rămânem aici, stăm bine. Cine
ne dă vreo atenţie?
— Nu mă simt liber să vorbesc.
— E mal bine aşa.
Nu pricepea de ce. Mai târziu, când îşi reaminti această
conversaţie, se gândi că ea nu avea încredere în eL Defap* însă
era teama ei instinctivă de scenH*» cu emoţii; fără să-şi fi dat
seama, căuta un adăpost împotriva surprizelor inimilor lor; ba
chiar era mulţumită că intimitatea le era tulburată de acest
salon de hotel, unde pudoarea secretului ei era ocrotită.
Şi-au povestit cu voce scăzută, cu tăceri dese, în linii mari,
viaţa. Contele Bereny fusese ucis într-un duel, cu câteva luni
înainte: şi Christophe înţelese că nu fusese prea fericită cu el. De
asemenea, pierduse şi un copil, primul născut. Evita orice
tânguire. Schimbă discuţia referitoare la ea, pentru a-l chestiona
pe Christophe şi manifestă o afectuoasă compătimire la povestirea
încercărilor prin care trecuse.
Clopotele sunau. Era într-o seară de duminică. Viaţa jra oprită
În loc…
Ea îl invită să revie a treia zi. Se simţi mâhnit de faptul că era
atât de puţin grăbită să-l revadă. În inima să se amestecau
fericirea cu teama.
A doua zi, sub un pretext oarecare, ea îi scrise să vie. Această
banală misivă îl încântă De data aceasta, îl primi
În salonul ei. Gra cu cei doi copii, ţi privi puţin cam tulburat
încă, dar şi cu mullă duioşie. Găsi că fetiţa – cea mai mare –
semăna cu maică-sa; de băiat nu o mai întrebă cu cine seamănă.
— Vorbiră despre ţară, despre vreme, despre cărţile care se
aflau deschise pe masă; ochii lor vorbeau insă despre altceva.
Sconta să-i poată vorbi mai intim. Intră Insă o prietenă din hotel.
EJ băgă de seamă politeţea amabilă cu care Grazia o primea pe
această străină; nu părea să facă vreo diferenţă între cei doi
vizitatori. Îl mâhni acest lucru; nu-i fu insă necaz pe ea. Ea
propuse o plimbare împreună şi el primi; tovărăşia celeilalte, deşi
tânără şi plăcută, îl îngheţă; şi astfel ziua i-a fost stricată.
Pe Grazia n-o mai revăzu decât peste două zile. Tn timpul
acestor două zile, el nu trăi decât pentru oră pe care avea s-o
petreacă cu ea.
— Nici de astă dată nu reuşi să-i vorbească mai bine. Deşi
amabilă cu el, ea nu renunţa la rezerva ei. Christophe, fără să
vrea, o spori prin câteva efuziuni sentimentale germanice, care o
contrariară şi împotriva cărora reacţionă din instinct.
El îi scrise o scrisoare care o impresiona. Îi spunea că viaţa era
atât de scurtă! Viaţa lor era deja atât de avansată I Poate că nu
mai aveau decât puţin timp să se vadă i era dureros şi aproape
criminal să nu profite ca să-şi vorbească liber.
Ba! I răspunse prin câteva cuvinte afectuoase: se scuza că
păstrează, fără voia ei, o oarecare neîncredere, de când viaţa o
încercase; obiceiul acesta de a fi rezervată nu-l putea pierde; orice
manifestare prea vie, chiar a unui sentiment adevărat, o ofensă, o
înfricoşa. Dar simţea preţul prieteniei regăsite; şi era tot aşa de
fericită ca şi d. Ţi ruga să vină să cineze împreună în. Seara
aceea. Inima lui fu inundată de recunoştinţă. În camera lui de
het^l, culcat pe pat. Cu capul în perne, plânse liniştit. Era
destinderea celor zece ani de singurătate. Căci de la moartea tui
Olivier, rămăsese singur. Scrisoarea aceasta îi aducea cuvântul de
reînviere pentru inima lui flămândă de dragoş. Te. Dragostea 1…
Îşi închipuise că renunţase la ea: îi trebuise oarecare timp să
înveţe să se lipsească de ea! Astăzi simţea însă cât de mult îi
lipsea şi cât de multă iubire acumulase.
Ce duioasă şi sfântă seară petrecură împreună… Nu-i putu
vorbi decât despre subiecte indiferente, cu toată intenţia lor de a
nu-şi ascunde nimic. Însă câte lucruri binefăcătoare nu-i spuse el
prin intermediul pianului, prin care ea U îmbie cu privirea să-i
vorbească! Era uimită văzând sufletul plin de umilinţă al acestui
om pe care-l cunoscuse orgolios. Şi violent. La plecare, strângerea
tăcută a mâinilor lor spunea că se regăsiseră şi că nu se vor mai
pierde niciodată.
— Ploua fără nicio adiere de vânt. Inima lui Christophe cânta…
Ea nu trebuia să mai rămână decât câteva zile în ţară; şi nu-şi
întârzie plecare nici cu un ceas, fără ca el să fi îndrăznit să i-o
ceară, nici să i se plângă. În ultima zi, se plimbară singuri cu
copiii; la un moment dat, el se simţea atât de plin de iubire şi
fericire, încât voi să-i spună; dar, cu un gest foarte blând, ea îl
opri zâmbind =
— Sst! Eu simt tot ceea ce poţi să-mi spui.
Se aşezară la cotitură drumului unde se întilniseră- Ea privea,
zâmbind mereu, valea de la picioarele ei; dar nu valea o vedea. El
contemplă chipul suav pe care zbuciumul lăsase urme. În părul
negru, des, pretutindeni se iveau fire albe. Îl cuprinse o adoraţie
pasionată şi plină de milă pentru această carne care pătimise şi
care era îmbibată de suferinţele sufletului. Sufletul era vizibil
peste tot în aceste răni ale timpului. Şi ou un glas tremurător şi
scăzut el ceru ca o preţioasă favoare să-i dea… un fir de păr alb.
Ea plecă. Nu putea înţelege pentru ee nu voise ca el s-o
însoţească. Nu se îndoia câtuşi de puţin de prietenia ei; însă
rezerva ei îl decepţiona. Nu mai fu în stare să stea nici două zile în
acest ţinut; plecă în altă direcţie. Încercă să-şi ocupe spiritul cu
călătorii, cu lucrări. Îi scrise Graziei. Ea îi răspunse, după două
sau trei săptămâni, scrisori scurte, care dovedeau o prietenie
liniştită, fără nerăbdare sau nelinişte. Îl făceau să sufere, dar îi
erau dragi aceste scrisorL Nu-şi recunoştea dreptul de a-i face
vreo imputare pentru asta; afecţiunea lor era prea recentă, prea
proaspăt reînnoită I Tremura să n-o piardă. Şi totuşi, fiecare
scrisoare care îi venea de la ea emană un calm sincer care ar fi
trebuit să-i dea toată încrederea. Însă ea era atât de deosebită de
el…
Conveniseră să se regăsească la Roma, către sfârşitul toamnei.
Dacă n-ar fi fost gândul de a o revedea, călătoria aceasta n-ar fi
avut pentru Christophe cine ştie ce farmec. Izolarea prelungită îl
făcuse mai puţin umblăreţ; nu mai avea gust pentru aceste
deplasări inutile în care se complace trândăvia agitată a oamenilor
de azi. Îi era teamă ele o schimbare de obiceiuri, dăunătoare
pentru munca regulată a spiritului. De altfel, Italia-*nu-l atrăgea
câtuşi de puţin. EH n-o cunoştea decât prin infama muzică a
„veriştilor” şi prin ariile de tenor pe care pământul lui Virguiu le
inspiră periodic literaţilor în călătorie. Resimţea pentru ea
ostilitatea neîncrezătoare a unui artist de avangardă care a auzit
prea des invocându-se numele Romei de către cei mai răi
campioni ai rutinei academice. În sfârşit, acel vechi ferment de
antipatie instinctivă, care cloceşte în fundul inimilor tuturor
oamenilor din nord faţă de cei din miazăzi, ori cel puţin faţă de
tipul legendar de fanfaronadă oratorică repre- zentind, în ochii
oamenilor de la nord, pe cei de miazăzi. Şi. Numai gândindu-se,
Christophe îşi arăta tot dispreţul. Nu, n-avea deloc poftă să facă
cunoştinţă mai amplă cu poporul fără muzică. (Astfel îl denumea
el, cu exagerarea lui obişnuită: „Căci ce contează, spunea el, în
muzică Europei actuale, zdrăngănelile la mandolină şi vociferările
de melodrame flecare? “) Şi totuşi, Grazia aparţinea acestui popor.
Pentru ca s-o regăsească, pe unde şi pe care drumuri nu s-ar fi
dus Christophe? Ar fi fost mulţumit să închidă ochii până în clipa
în care ar fi găsit-o.
Să-şi închidă ochii, era obişnuit cu asta. De atâta amar de ani,
erau trase obloanele peste viaţa sa lăuntrică! În acest sfârşit de
toamnă, era mai necesar ca niciodată. Trei săptămâni în şir,
plouase fără încetare. După aceea, o cuşmă oenuşie de nor»
plumburii de nepătruns stăruia apăsătoare deasupra văilor şi
oraşelor din Elveţia, friguroase şi îmbibate de apă. Ochii
pierduseră amintirea fermecătorului soare. Pentru a regăsi în sine
energia concentrată, trebuia să înceapă prin a face întuneric
complet şi sub pleoapele închise, să coboare în fundul minei, în
galeriile subterane ale visului. Acolo dormea în huilă soarele
zilelor moarte. Însă, dacă-ţi treceai viaţa ghemuit, scormonind,
ieşeai de acolo ars, cu şira spinării şi genunchii ţepeni, cu
membrele deformate, semipe- trificate, cu privirea tulbure, cu ochi
de pasăre de noapte. De multe ori, Christophe adusese din mină
focul smuls cu greu, ca să încălzească inimile îngheţate. Însă
visele din nord miros a căldură de sobă şi a odaie închisă. Nu-ţi
dai seama de aceasta când trăieşti înăuntru; îţi place aeoastă
moleşeala grea, Îţi place acest clar-obscur şi visele înghesuite în
mintea obosită. Iubeşti ceeea oe ai. Trebuie să te mulţumeşti cu
oe ai! …
Când, la ieşirea din bariera alpină, Christophe, aţipit într-un
colţ al vagonului, zări cerul imaculat şi lumina limpede oare se
scurgea pe pantele munţilor, i se- păru că visează. De cealaltă
parte a peretelui, părăsise cerul stins, ziua crepusculară. Atât de
bruscă fusese schimbarea, încât resimţi mai întâi mai mult
surpriză decât bucurie. Îi trebui câtva timp, înainte ca sufletul lui
amorţit să se destindă puţin câte puţin, ca scoarţa care-l ţinea
închis să se topească, şi că inima să se desprindă de umbrele
trecutului. Insă, pe măsură oe ziua înainta, lumina molatică îl
înlănţuia cu braţele ei; şi, pierzând amintirea a tot ceea ce fusese,
sorbea cu lăcomie voluptatea de a vedea.
Câmpiile milaneze. Lumina zilei care se reflectă în canalele
înălbăstrite, a căror reţea de artere brăzdează ore- zăriile pufoase.
Arbori de toamnă, cu scheletele slabe şi supte, ca într-un desen
schimonosit, cu tufe de pul roşcat. Munţii lui Vină, Alpi înzăpeziţi
ou o strălucire mai îmblân- zită, a căror linie furtunoasă
înoercuieşte orizontul cu franjuri roşii, portocalii, verzi-aurii şi
albastru pal. Seară care cade pe Apenini. Coborâre sinuoasă de-a
lungul munţilor mici, abrupţi, cu serpentine domoale, al căror
ritm se repetă şi se înlănţuieşte aidoma unei farandole.
Şi, pe neaşteptate, la poalele pantei, ca o sărutare, suflul mării
şi parfumul portocalilor. Marea, marea latină şi lumina ei de opal,
unde dorm suspendate cârduri de băr- cuţe cu aripile strânse…
Pe malul mării, Într-un sat de pescari, trenul se oprea, fără a-şi
fixa plecarea. Li se spuse călătorilor că în urma ploilor abundente
s-a produs o prăbuşire într-un tunel, pe calea ferată de la Genova
la Pisa; toate trenurile aveau o întârziere de mai multe ore.
Christophe, care luase un bilet direct pentru Roma, fu încântat de
acest nenoroc care stâr- nişe protestele tovarăşilor lui de călătorie.
Sări pe peron şi profită de oprire pentru a se îndrepta spre mare a
cărei privelişte îl atrăgea. ÎI atrăsese atât de mult, încât o oră sau
două mai târziu, când răsună fluerul trenului, care pleca,
Christophe se afla într-o barcă şi, văzându-l trecând, îi strigă:
„Drum bun! “În noaptea ■ luminoasă, pe marea luminoasă, el se
lăsa legănat, de-a lungul coastei înmiresmate, cu promontoriile
străjuite de chiparoşi. Se instală în sat şi petrecu cinci zile într-o
bucurie deplină. Era ca un om care ies© dintr-un post lung şi
care devorează totul. Cu toate simţurile înfometate, sorbea din
lumină splendidă… Lumină, sânge al lumii care curgi în spaţiu ca
un fluviu al vieţii, şi, prin ochii noştri, buzele noastre, nările
noastre, toţi porii pielii noastre, te infiltrezi până în fundul cărnii
noastre, lumină mai necesară vieţii decât pâinea – cine te vede
despuiată de vălurile tale din nord, pură, arzătoare şi goală, se
întreabă cum a putut el vreodată să trăiască fără să te cunoască,
şi ştie că nu va mai put&a trăi vreodată fără să te dorească…
Cinci zile, Christophe se cufundă într-o beţie de soare, cinci zile
uită – pentru prima oară – că era muzician. Muzica fiinţei sale se
schimbase în lumină. Aerul, marea şi pământul: simfonie
strălucitoare pe care o cântă orchestra soarelui! Şi cu câtă artă
înăscută ştie Italia să folosească această orchestră! Celelalte
popoare pictează după natură; italianul colaborează cu ea; el
pictează cu soarele. Muzica culorilor. Totul este muzică, totul
cântă. Un simplu zid pe drum roşu, smălţuit cu aur, deasupra doi
chiparoşi cu creştetul încreţit; în jur, cerul de un albastru care
cuprinde totul. O scară de marmură, albă, dreaptă, strimtă, care
urcă între ziduri trandafirii, spfe o faţadă de biserică albastră.
Case multicolore, caişi, lămii, chitri, care lucesc printre măslini,
fructe minunate şi coapte în frunziş… Priveliştea italină este o
senzualitate; ochii se bucură de culori, precum cerul gurii şi limbă
de un fruct zemos şi parfumat. Christophe se repezea cu lăcomie
avidă şi naivă asupra acestui ospăţ nou; îşi lua din plin răsplata
pentru ascetismul priveliştilor cenuşii la care fusese condamnat
până atunci. Natura-i bogată, înăbuşită de soartă, prindea pe
neaşteptate conştiinţă de izvoarele de bucurii, din care el nu se
alesese cu nimic: ele puneau stăpî- nire pe pradă care le era
oferită; miresme, culori, muzica vocilor, a clopotelor şi a mării,
mângâierile aerului, baie încropită de lumină în care se destinde
sufletul îmbătrânit şi obosit… Christophe nu se gândea la nimic.
Căzuse într-o beatitudine voluptuoasă. Nu revenea la realitate
decât atunci rând căuta să-i facă să ia parte la bucuria sa pe
aceia pe care Şi întâlnea: barcagiul lui, urx pescar bătrân cu ochii
vii şi încercănaţi, purtând o tocă roşie de senator veneţian; unicul
său comesean, un milanez care mânca macaroane rostogolind
nişte ochi de Othello, îngrozitori, negri de ură furioasă, un om
apatic şi adormit; băiatul de la restaurant care, pentru ca să ducă
o tavă, îndoia gâtul, îşi răsucea braţele şi mijlocul ca un înger de
Bemini28; micul sfânt Ioan, făcând ocheade cochete, care cerşea
pe drum şi oferea trecătorilor o portocală cu ramura verde. Îi
interpelă pe căruţaşii, ghemuiţi cu capul în jos în fundul căruţelor
şi’strigând năvalnic, dar cu întreruperi, o mie şi unul de cuplete
pe un ton nazal. Uneori se surprindea fredonând Cavalleria
Rusticana. Scopul călătoriei lui era cu desăvârşire uitat. Dată
uitării şi graba lui de a ajunge la ţintă, de a o regăsi pe Grazia –
Până în ziua în care imaginea iubită s^a redeşteptat în el. A fost o
privire întâlnită pe stradă, a fost inflexiunea unei voci grave şi
muzicale care i-a evocat-o? Nu-şi dădu seama. Insă veni ceasul
când, din tot ceea ce-l înconjura, din cercul colinelor acoperite de
măslini, din piscurile înalte lucitoare ale Apeninilor, pe care le
sculptează umbra deasă şi soarele arzător, ca şi din pădurile de
portocali grei de floare şi de fructe, ca şi din respiraţia adâncă a
mării radia chipul surî- zător al prieteniei. Prin ochii nenumăraţi
ai văzduhului» ochii Graziei îl priveau. Ea înflorea din acest
pământ iubit, ca trandafirul din tulpină lui. •
Atunci îşi veni în fire. Luă din nou trenul pentru Roma, fără a
se mai opri nicăieri. Nimic nu-l mai interesa din amintirile
italiene, din oraşele pline de opere de artă ale trecutului. Din –
Roma nu văzu nimic, nu căută să vadă nimic. Şi, din ceea oe văzu
în trecere, mai întii cartierele noi fără stil, cu clădirile pătrate,
nimic nu-i trezi dorinţa de a cunoaşte mai mult.
Cum ajunse, se duse direct la Grazia. Ea îl întrebă:
— Pe unde ai venit? Te-ai oprit la Milano, la Florenţa?
— Nu, răspunse el. Ce să fi făcut acolo?
Ea râse:
— Frumos răspuns. Şi ce părere ai de Roma?
— Niciuna – spuse el – n-am văzut nimic.
28 Bernini (1598—1680), pictor, sculptor şi arhitect italian. Adus In Franţa de Ludovic al XlV-lea, a promovat un
stil pretenţios.
 — Bine, dar…?
— Nimic. Niciun moment. Cum am ieşit din hotel, am venit
direct la dumneata.
— E suficient să faci zece paşi ca să vezi Roma… Priveşte zidul
ăsta din faţa dumitale… E de ajuns să-i vezi lumina.
— Nu te văd dedt pe dumneata, spuse el.
— Eşti un barbar, nu urmăreşti decât un singur gând. Şi când
ai plecat din Elveţia?
— Acum opt zile.
— Şi ce-ai făcut de atunci?
— Nu ştiu, m-am oprit din întâmplare într-un ţinut lângă mare.
N-am băgat de seamă cum se numea. Am dormit opt zile. Am
dormit cu ochii deschişi. Nu ştiu ce-am văzut, nu ştiu ce-am
visat. Cred că te-am visat pe dumneata. Ştiu atât, că era foarte
frumos. Dar ce este mai frumos, este că am uitat totul…
— Mulţumesc, îi spuse ea.
(El nu asculta.)
— … Totul – reluă el – tot ce era atunci, tot ce era înainte. Sunt
ca un om nou, care începe iar să trăiască.
— Asta-i adevărat, îi spuse ea la rându-i, privindu-l cu ochi
râzători. Te-ai schimbat de la ultima noastră întâlnire.
O privea şi el, însă nu o găsea mai puţin deosebită de aceea pe
care şi-o reamintea. Nu pentru că ea s-ar fi schimbat totuşi de
două luni încoace. Insă el o privea cu ochi cu totul noi. Acolo, în
Elveţia, imaginea zilelor trecute, umbra uşoară a tinerei Grazia se
interpunea între privirea lui şi prietena de azi. Acum, în soarele
Italiei, visurile din nord se topiseră. În limpezimea zilei, el vedea
aievea sufletul şi trupul iubitei. Cât de departe era ea de căprioara
sălbatică prizonieră la Pariş, cât de departe de tânăra femeie cu
zâmbetul sfântului Ioan, pe care o regăsise într-o seară, puţin
după căsătoria ei, pentru ca s-o piardă de îndată iar I Din mica
madonă ombriană înflorise o romană frumoasă t
Color verus, corpus solidum et succi plenum. *
Formele sale se împliniseră armonios; corpul ei, se scălda într-o
mândră lâncezeală. O înconjura geniul liniştii. Era prinsă de
această lăcomie a tăcerii însorite, a contemplării în stare de
nemişcare, această satisfacţie voluptoasă a liniştii de a trăi, pe
care fiinţele din nord nu o vor cunoaşte bine niciodată. Dar ceea
ce păstrase din trecut, mai ales, era marea ei bunătate care-i
pătrundea toate celelalte sentimente. În zâmbetul ei luminos se
citeau însă lucruri noi: o indulgenţă melancolică, puţină
plictiseală, multă înţelegere a sufletelor, un tăiş de ironie, ion bun
simţ paşnic. Vârsta o învăluise într-o oarecare răceală, care o
punea la adăpost de iluziile inimii; ea se da rar şi dragostea ei se
punea în gardă cu un zâmbet clarvăzător contra izbucnirilor de
patimă pe care Christophe cu greu şi le stăpânea. În afară de
aceasta, slăbiciuni, momente de abandon de la zi la zi, o
oochetărie de care ea singură râdea, dar căreia nu
i se împotrivea de loc. Nicio revoltă împotriva lucruriloF şi nici
împotriva ei; un fatalism foarte calm într-o natură pe deplin
blindă şi puţin obosită.
Ea primea mult şi fără prea multă alegere – cel puţin în
aparenţă – însă cum intimii ei aparţineau în general aceleiaşi
lumi, respirau aceeaşi atmosferă, fuseseră modelaţi de aceleaşi
obioeiuri, această societate alcătuia o armonie destul de omogenă,
foarte diferită cje acelea pe care Christophe le întâlnise în
Germania şi în Franţa. Cea mai mare parte erau din vechea rasă
italiană, reîmprospătată ici şi colo prin căsătorii ou străinii.
Domnea printre ei un cosmopolitism de suprafaţă, în care se
amestecau cu uşurinţă cele patru limbi principale şi bagajul
iatelec*ual al celor patru mari naţiuni din occident. Fiecare popor
aducea aportul său personal, evreii neastâmpănd lor, anglo-
saxonii sângele rece; însă totul, de îndată topit în creuzetul
italian. Când de secole marii baroni jefuitori au gravat Într-o rasă
un astfel de profil trufaş şi rapace de pasăre de pradă, metalul se
poate schimba, amprenta rămâne aceeaşi. Numeroase dintre
aceste figuri, care păreau cele mai italieneşti, cu un zâmbet de
Luini *, o privire voluptuoasă şi calmă de Ţi^an, ’flori ale
Adriaticei ori ale câmpiilor lombarde se deschiseseră pe arbuştii
din nord, transplantaţi în bătrânul sol latin. Oricare ar fi fost
culorile strivite de paleta Romei, culoarea care reiese este
totdeauna romană.
Christophe, fără a-şi fi putut analiza impresia, admira parfumul
lor de cultură seculară, de veche civilizaţie, pe care-l respirau
aceste fiinţe, adesea mediocre, unele chiar submediocre. Parfum
impalpabil care emana din nimicuri o graţie curtenitoare, o
bitndeţe în maniere, care ştia să fie afectuoasă, păstrându-şi
totuşi maliţiozitatea şi rangul, o fineţe elegantă a privirii, a
surâsului, a inteligenţei scăpărătoare şi leneşe, sceptice, diverse şi
bogate. Nimic băţos şi arogant. Nimic livresc. Nu-ţi era teamă că
ai să întâlneşti aici pe vreunul dintre acei psihologi ai saloanelor
pariziene, ascunşi după monoclu, ori militarismul vreunui doctor
german. Oameni, pur şi simplu, şi oameni foarte umani, aşa
precum fuseseră prietenii lui Terenţiu29 şi Scipius Emiliano 2…
Homo sum…
Frumoasă faţadă l Viaţa era mai mult aparentă decât reală.
Dedesubt, frivolitatea incurabilă, comună societăţii moderne din
toate ţările. Insă, ceea ce dădea acesteia caracterele rasei era
indolenţa sa. Frivolitatea franceză este însoţită de o febră
nervoasă – o mişcare perpetuă a creierului, chiar când el
funcţionează în vid. Creierul italian ştie să se odihnească. Numai
că el o ştie prea din plin. Este foarte neplăcut să aţipeşti la umbra
caldă, pe pernă moale a unui epicurianism dulce şi a unei
inteligenţe ironice, foarte suple, destul de curioase şi extrem de
indiferente, în fond.
Toţi oamenii aceştia erau lipsiţi de opinii hotărtâe. Ei se
amestecau în politică şi în artă cu acelaşi diletantism. Vedeai
acolo tipuri fermecătoare, din acele figuri frumoase italiene,
chipuri de patricieni cu trăsături fine, cu ochi inteligenţi şi blânzi,
cu purtări liniştite, care iubeau cu un gust ales şi cu o inimă
afectuoasă natura, pe bătrânii pictori, florile, femeile, cărţile, o
masă bună, patria, muzica… Iubeau totul. Nu preferau nimic.
Uneori aveai sentimentul că nu le plăcea nimic. Totuşi, amorul
ocupa un loc important în viaţa lor; dar cu condiţia ca să nu o
tulbure deloc. El era molatic şi leneş, ca şi ei; în pasiune chiar
căpăta bucuros un caracter familial. Inteligenţa lor, bine
construită şi armonioasă, se complăcea într-o inerţie în care
gându- rile contradictorii se întâlneau fără ciocniri, liniştit
asociate, zâmbitoare, tocite, ajunse inofensive. Le era teamă de
credinţele totale, de luările de poziţie excesive şi se complăceau
numai în soluţiile de mijloc şi gândurile ambigue. Aveau spiritul
conservator-liberal. Le trebuia o politică şi o artă de nivel mediu:
aidoma acelor staţiuni climatice unde nu rişti să ai suflul
întretăiat şi palpitaţii. Se’recunoşteau în teatrul leneş al lui
Goldoni; ori în lumina difuză şi egală a lui Manzoni. Le 30nevia lor
29 Luini (Bernardino) (n. între 1475 şi 1480, m. după 1533), pictor italian, elev al Iul Leonardo da Vinci, autor al
unor celebre fresce.
1 Terenţiu (194—159 Le.n.), poet comic latin. Se citează adesea versul acesta dintr-una din comediile sale :
Homo sum; humani nihil a mc alienum put o.
(Sînt om ; nimic din ce este omenesc nu ml-e străin).
30 In primul rind să trăieşti (in limba latină).
plăcută nu se resimţea. Ei n-ar fi spus că marii lor strămoşi:
Primum vivere J… ci mai curând: Dapprima, quieto vivere3.
Să trăieşti liniştit. Era dorinţa secretă, voinţa tuturora, chiar a
celor mai energici, a acelora care conduceau acţiunea politică.
Cutare mic Machiavelli, stăpân pe sine şi pe alţii, cu inimă tot aşa
de rece ca şi capul, inteligenţă lucidă şi plictisită, ştiind,
îndrăznind să se servească de toate mijloacele pentru scopurile
sale, gata să sacrifice toate prieteniile ambiţiei sale, era capabil
să-şi sacrifice ambiţia pentru un singur lucru: sacrosanctul quieto
vivere. Ei aveau nevoie de perioade lungi de anihilare. Qnd ieşeau
din asta, întocmai ca după un somn bun, erau proaspeţi şi
dispuşi; oamenii aceştia gravi, madonele acestea liniştite, erau
cuprinşi brusc de un apetit de vorbărie, de veselie, de viaţă
socială: trebuiau să se cheltuiască într-o volubilitate de gesturi şi
de cuvinte, de izbucniri paradoxale, de umor burlesc: jucau opera
buffa. În această galerie de portrete italiene, rar ai fi găsit uzura
gândirii, această strălucire metalică a ochilor, aceste chipuri ofilite
de munca perpetuă’ a intelectualului, aşa cum se vede în nord.
Totuşi nu lipseau aici, ca peste tot, spirite care se măcinau şi care
îşi ascundeau rănile, iscate de dorinţi, de griji, de îndoieli care
cloceau sub indiferenţa şi care, cu voluptate, se înfăşurau în
toropeală. Fără a mai vorbi despre straniile răbufniri, baroce,
deconcertante ale unora, indicii ale unui dezechilibru obscur,
propriu raselor foarte bătrâne – asemenea crăpăturilor care
străpung câmpia romană.
Era mult farmec în enigma leneşă a acestor spirite, în aceşti
ochi calmi şi ironici, în care dormea un tragic mister. Christophe
însă nu-şi dădea osteneala să-l recunoască. Turba văzând-o pe
Grazia înconjurată de oameni de lume, spiritu- att şi găunoşi.
Avea necaz şi pe ei şi pe ea. Se îmbufnase şi pe ea şi pe Roma. Îşi
rări vizitele şi îşi făgădui să plece iar.
Dar nu plecă. Începuse deja să simtă, fără să vrea, a- tracţia
acestei lumi italiene, care îl irita.
Pentru moment, se izolă. Vagabondă prin Roma şi
împrejurimile ei. Lumina romană, grădinile suspendate.
Campania, pe care o înconjoară, ca un brâu de aur, marea
însorită, îi dădură la iveală puţin câte puţin secretul ţării
fermecate. Îşi jurase să nu facă un pas pentru a merge să vadă
monumentele acelea moarte pe care se prefăcea că le
* In primul rtnd să trăieşti liniştit (in limba italiană).
dispreţuieşte; spunea bodogănind că aştepta ca ele să vină să-l
găsească. Ele veniră; le întâlni la Întâmplare, în plimbările sale, în
oraşul cu solul sinuos. Văzu, fără să-l fi căutat, Fo- rum-ul roşu,
în asfinţitul soarelui, şi arcadele pe -jumătate prăbuşite ale
Palatinului, pe fondul cărora azurul profund se rotunjeşte, abis de
lumină albastră. Rătăci în Campania imensă, în preajma Tibrului
roşiatic, încărcat de mii, ca un pământ care umblă, şi de-a lungul
apeductelor ruinate, vertebre gigantice de monştri antediluvieni
Mase dense de nori negri se rostogoleau pe cerul albastru. Ţărani
călări îndemnau, cu lovituri de măciucă, turmele de boi mari
cenuşii, cu coarne lungi, străbătând deşerturi; şi pe calea antică,
dreaptă, prăfuită şi goală, păstori de capre cu coapsele acoperite
de piei cu blana în afară mergeau tăcuţi alături de turma de asini
şi măgăruşi. În fundul orizontului, lanţul Sabin, cu linii olimpice,
îşi desfăşura colinele; şi de partea cealaltă a bolţii cerului,
bătrânele ziduri ale oraşului, faţada sfântului Ioan, acoperită de
statui care dansau, îşi profilau siluetele lor negre… Tăcere…
Soare de foc… Vântul trecea pe câmpie… Pe o statue fără cap, cu
braţul cârpit, bătută de valurile de iarbă, o şopârlă a cărei inimă
fricoasă palpita îşi trecea timpul nemişcată în orgia de lumină. Şi
Christophe, cu capul ameţii de soare (şi uneori chiar de vin de
Castelli), în preajma mar- murii fărâmate, stând pe pământul
negru, zâmbitor, somnolent şi scăldat în uitare, sorbea din forţa
calmă şi violentă o Romei, până la căderea nopţii. Atunci, cu
inima strânsă de o nelinişte neaşteptată, părăsea singurătatea
funerară unda lumina tragică se mistuia.. O, pământ, pământ
arzător, pământ pasionat şi mut! Sub liniştea ta înfierbântată,
aud sunând încă trompetele legiunilor. Ce clocote nebuneşti de
viaţă tună în pieptul tău! Ce dorinţă de redeşteptare l
Christophe găsi suflete în care ardeau tăciunii focului – secular.
Se conservaseră sub colbul morţilor. Ţi-ai fi închipuit că focul
acesta se stinsese- odată cu ochii lui Mazzini Exista Insă. Acelaşi.
Foarte puţini voiau să-l vadă. Tulbura liniştea acelora care
dormeau. Era o lumină limpede şi brutală. Cei care o duceau. –
Oameni tineri (cel mai în vârşti nu avea 35 de ani) o elită venită
din toate colţurile văzduhului, intelectuali liberi, oare se
deosebeau Între ei prin temperament, educaţie, opinie şi credinţă.
– Erau uniţi în aceliaşi cult pentru această flacără a vieţii noi.
Etichetele partidelor, sistemele de gândire nu contau deloc penrtu
ei i marele deziderat era „să gândeşti cu curaj”. Să fie sinceri,
bravi, la spirit şi la faptă. Scuturau cu asprime, somnul rasei lor.
După reînvierea politică a Italiei, trezită din moarte la chemarea
eroilor, după întreaga ei reînviere economică de dată recentă, ei
încercaseră să smulgă din mormipt gândi- rea italiană. Sufereau,
oa Ia o injurie, de atonia leneşă şi fricoasă a elitei, de laşitatea sa
de spirit şi de verbolatria ei. Vocile lor răsunau în amestecul de
retorică şi de servitute morală, acumulate de secole în sufletul
patriei. Îi insuflau realismul lor nemilos şi loialitatea lor de
nestrămutat. Aveau patima inteligenţei limpezi, căreia îi urmează
acţiunea energică. Capabili, când se ivea ocazia, de a sacrifica
preferinţele raţiunilor personale pentru datoria disciplinei pe care
viaţa naţională o impune individului, rezervau totuşi altarul lor
Cel mai înalt şi cele mai curate sentimente adevărului, tl iubeau
cu inimi înflăcărate şi pioase. Insultat de către adversarii săi,
defăimat, ameninţat, unul din şefii acestor tineri răspundea cu o
măreţie liniştită:
„Respectaţi adevărul! Vă vorbesc cu inimă deschisă, fără nicio
patimă. Uit răul pe care mi l-aţi făcut şi pe acela pe care aş fi putut
să vi-l fac. Respectaţi adevărul! Nu este conştiinţă, nu este culme a
vieţii, nu este putere de sacrificiu, nu există nobleţe, acolo unde nu
există un religios, aspru şi riguros respect ale adevărului. Străduiţi-
vă să îndepliniţi această îndatorire grea. Minciuna corupe pe acela
care o foloseşte, înainte de a învinge pe acela împotriva căruia o
foloseşte. Ce importanţă are să obţineţi succesul imediat?
Rădăcinile sufletului vostru vor spânzura în vid, pe pământul ros de
minciună. Eu nu vă mai vorbesc ca adver sar. Ne aflăm pe un teren
superior neînţelegerilor noastre, chiar dacă în gura voastră patima
se. Împodobeşte cu numele de patrie. Este ceva şi mai ţpalt decât
patria, este conştiinţa omenească. Sunt legi pe care nu trebuie să le
violaţi, cu riscul de a fi consideraţi ca răi italieni. Nu mai aveţi în
faţa voastră decât un om care caută adevărul; trebuie să-i ascultaţi
strigătul. Nu mai aveţi în faţa voastră decât un om care doreşte
fierbinte să vă vadă mari şi curaţi, şi să muncească alături de voi.
Căoi, de vreţi ori nu, noi lucrăm toţi laolaltă cu toţi cei din lume care
folosesc adevărul. Ceea ce va ieşi din noi- (şi nu putem prevedea ce
anume) va purta pecetea noastră comună, dacă am acţiona cu
adevăr. Esenţa omului constă în minunata sa facultate de a căuta
adevărul, de a-l vedea, de-al iubi şi de a i se jertfi.
— Adevăr, care răspândeşti asupra acelora care te stăpânesc
suflul magic al sănătăţii fale puternice! … “
 Prima dată când Christophe auzi aceste cuvinte, îi părură ecoul
propriei sale voci; şi simţi că aceşti oameni şi cu el erau fraţi.
Evenimentele mondiale şi ciocnirile de idei puteau să-i arunce
într-o zi unii împotriva celorlalţi, în învălmăşeală; însă prieteni
sau duşmani, erau şi vor face parte totdeauna din aceeaşi familie
umană. Şi ca şi el ştiau aceasta. Ei o ştiau înaintea lui. Îl
cunoscuseră înainte ca el să-i fi cunoscut. Căci ei erau de mult
prietenii lui Olivier. Christophe descoperi că operele prietenului
său (câteva volume de versuri, eseuri de critică) ce la Pariş nu
erau citite decât de un public restrâns, fuseseră traduse de către
aceşti italieni şi le erau tot atât de familiare ca şi lui însuşi.
Mai târziu, trebuia să descopere distanţele de netrecut care
despărţeau acele suflete de acel al lui Olivier. În felul lor de a
judeca pe alţii, ei rămâneau numai italieni, incapabili de un efort
de a ieşi, din eul lor, înrădăcinaţi în felul de a cugeta al rasei lor.
În fond ei nu căutau, de bună credinţă, în lucrările străine, decât
ceea ce voia să găsească instinctul lor naţional; adesea, nu luau
din ele decât ceea ce ei înşişi puseseră, fără ştirea lor. Critici
mediocri şi psihologi proşti, erau prea plini de ei şi de pasiunile
lor, chiar când erau cât se poate de convinşi de adevăr. Idealismul
italian nu se lasă uitat; el nu se interesează deloc de visurile
impersonale ale nordului; raportează totul la sine, la dorinţele
sale, la orgoliul său de rasă, pe care îl transfigurează. Conştient
sau nu, el lucrează mereu pentru terzci Roma
Trebuie spus că, timp de secole, nu şi-a prea bătut capul
pentru ca s-o realizeze! Italienii aceştia frumoşi, bine alcătuiţi
pentru acţiune, nu acţionează decât din patimă, şi o- bosesc uşor
când acţionează; însă când suflă patimă, ea îi răscoleşte mai mult
decât pe toate celelalte popoare: s-a văzut prin exemplul
Renaşterii lor.
— Ena unul dintre vântu- rile acestea mari care începea să
suile peste tineretul italian din toate partidele: naţionalişti,
socialişti, neocatolici, libe- nali-idealişti, toţi italieni ireductibili,
toţi plini de nădejde şi de voinţă, cetăţeni ai Romei imperiale,
regina universului.
Mai întâi, Christophe nu remarcă decât ardoarea lor generoasă
şi antipatiile comune care îl uneau cu ei. Nu puteau să nu se
înţeleagă cu el în ceea ce priveşte dispreţul pentru societatea
mondenă, căreia Christophe îi purta ură din pricina preferinţelor
Graziei. Mai mult decât el, ed urau spiritul acela de prudenţă.
Apatia, compromisurile şi arlechinadele, acele lucruri spuse pe
jumătate, gândirile amfibii, acea subtilă legănare între toate
posibilităţile, fără a se hotărî pentru vreuna, frazele acelea
frumoase, blândeţea aceea. Autodidacţi puternici, care se
construiseră în întregime şi ’care nu avuseseră mijloacele şi nici
răgazul să se netezească cu rindeaua, ei exagerau cu bunăvoie
asprimea lor naturală şi tonul lor puţin aspru de cetăţeni
neciopliţi. Voiau să fie auziţi. Voiau să fie combătuţi. Orice, mai
curând decât indiferenţa! Pentru a trezi energiile rasei lor, ar fi
consimţit bucuros să fie ei primele victime.
În aşteptare, nu erau iubiţi şi râu făceau nimic pentru a fi.
Christophe nu prea avu succes, când vru să-i vorbească Graziei
despre noii săi prieteni. Ei nu erau pe placul acestei firi
îndrăgostite de moderaţie şi de linişte. Trebuia recunoscut din
plin, împreună cu ea, că ei aveau un fel de a-şi susţine oauzele
cele mai juste, într-un mod care te făcea uneori să te declari
duşman lor. Erau ironici şi agresa vi, criticau cu o asprime ce
ajungea până la insultă, chiar când era vorba de oameni pe care
nici nu se gândeau să-i jignească. Prea siguri de ei înşişi, erau
prea grăbiţi de a generaliza, de a afirma ceva cu violenţă. Ajunşi la
acţiune publică, înainte de a fi ajuns la maturitatea dezvoltării lor,
ei treceau de la o admiraţie excesivă la alta, cu aceeaşi
intoleranţă. Cu pasiune sinceră, dăruindu-se în întregime, fără a
economisi nimic, erau consumaţi de excesul lor de intelectualism,
de munca lor sălbatică şi precoce. Nu este sănătos pentru minţile
tinere, abia ieşite din găoace, să se expună soarelui aspru.
Sufletul rămâne pârjolit. Nimic nu se fiaoe fecund, dech cu timpul
ţi cu tăcerea. Le lipsise timpul şi tăcerea. Aceasta era nenorocirea
prea multor talente italiene. Acţiunea violentă şi pripită este un
alcool. Inteligenţa care a gustat din acestea trebuie să-şi dea
multă osteneală până să se dezobiş- nuiască; şi creşterea ei care
trebuie să fie firească riscă să rămână forţată şi falsificată pentra
totdeauna.
Christophe apopecdn prospeţimea acidă a acestei sincerităţi
absolute, pirin contrast ou sărbezeala oamenilor de mijloc, din vie
di mezzo1 care au o veşnică teamă de a nu se compromite şi un
talent subtil En a cu spune nici da, nici nu. Insă curând i s-a
întâmplat să constate că aceştia Jin urmă, cu inteligenţa lor
calmă şi curtenitoare, aveau şi ei preţui lor. Starea de luptă
perpetuă în care trăiau prietenii săi era istovitoare. Ohristophe
credea de datoria să să-i a- pere în faţa Greziiei. Uneori mergea
acolo cu scopul de a-i oiţa. Fără Îndoială că ei li semănau. Îi
semănau prea mult. Erau astăzi ceea ce fusese el la douăzeci de
ani. Şi cursul Vieţii nu o ia de le început. În fond, Christophe ştia
foarte bine că-şi luase rămas bun, în ceea ce-l priveşte, de la a-
ceste violenţe; că luase drumul păcii, al cărui secret păreau că-l
deţin ochii G raziei. Atunci de ce se revoltă el împotriva ei? Ah I
Pentru ci ei ar fi vrut, prinitr-un egoism al dragostei, să fie
singurul care să se bucure de ea. Nu putea ■uferi oa ea să-şi
distribuie binefacerile fără socoteală, oricărui venit, să fie
risipitoare faţă de toţi ou fermecătoarea el ospitalitate.
Ea citea în el; şi, eu sinceritatea ei drăgălaşă, îi spuse într-o zi:
— Dumneata ai necaz pe mine că sunt aşa cum sunt? Nu
trebuie să mă idealizezi, prietene. Sunt o femeie şi nu preţuiesc
mai mult decât alta. Nu caut lumea; însă mărturisesc că-mi este
agreabilă, aşa precum îmi place să merg uneori la spectacole
mediocre, să citesc cărţi mai neînsemnate, pe care dumneata le
dispreţuieşti, care pe mine însă mă odihnesc şi mă distrează. Nu
pot renunţa la nimic.
— Cum poţi să-i suporţi pe aceşti imbecili?
— Viaţa m-a învăţat să nu fiu prea dificilă. Nu trebuie &ă-i ceri
prea mult. Este deja mult, te asigur, când ai de-a face cu oameni
cinstiţi, nu prea răi, destul de buni… (fireşte, cu condiţia să nu
aştepţi nimic de la ei; ştiu bine că dacă aş avea nevoie, n-aş găsi
mare luoru…) Totuşi, mă simt legală de ei; şi dacă întâlnesc
puţină afecţiune adevărată, restul nu mai contează. Nu-i aşa că ai
necaz pe mine? Iartă-mă că sunt mediocră. Eu ştiu cel puţin să
fac deosebirea între ceea ce este mai bun şi mai puţin bun în
mine; iar ceea oe este alături de dumneata este oe am mai bun.
— Aş vrea totul, spuse el îmbufnat.
Simţea din plin, totuşi, că ea spunea adevărul. Era atât de
sigur de afecţiunea ei, încât după oe şovăise vreme de săptămâni,
într-o bună zi o întrebă:
— Oare n-ai vrea niciodată ca…?
— Ca să ce?
— Să fii a mea.
Se corectă:
— … oa să fiu al dumitale?
Ea zâmbi.
— Bine, dar dumneata eşti al meu, prietene.
 — Ştii prea bine ce vreau să spun.
Ea era puţin tulburată; îi luă însă mâinile şi îl privi cu
sinceritate:
— Nu, prietene, îi răspunse cu multă duioşie.
Lui îi pieri, graiul. Ea observă că îl mâhnise.
— Iartă-mă, te-am supărat Ştiam că ai să-mi spui asta. Trebuie
să ne spunem tot adevărul, oa nişte prieteni buni.
— Prieteni? Spuse el cu tristeţe. Nimic mai mult?
— Ingratule! Ce vrei mai mult? Să te căsătoreşti cu mine? … îţi
mai aminteşti vremea de odinioară, dnd nu a- veaa ochi dedt
pentru frumoasă mea verişoară? Atunci eram tristă că nu
înţelegeai ceea ce simţeam pentru dumneata. Toată viaţa noastră
ar fi putut fi schimbată. Acum, mă gândese că este mai bine aşa;
este mai bine că nu ne-am expus prietenia încercării vieţii în
comun, a acestei existenţe cotidiene, unde tot ceea ce este mai
pur sfârşeşte prin a se înjosi—
— Vorbeşti aşa, pentru că mă iubeşti mai puţin.
— Oh! Nu, te iubesc tot atât de mult
— Ah 1 Este pentru prima oară că mi-o spui.
— Nu mai trebuie să fie nimic ascuns între noi. Uite, vezi
dumneata, eu nu cred prea mult în căsătorie. A mea, o ştiu, nu
este un exemplu suficient. Insă am reflectat şi am privit în jurul
meu. Rare sunt căsniciile fericite. Este oarecum ceva împotriva
naturii. Nu poţi înlănţui împreună voinţele a două fiinţe decât
mutilând pe una dintre ele, dacă nu chiar pe amândouă; şi poate
că sufletul nu foloseşte nimic din faptul cfi a fast cufundat în
astfel de suferinţe.
— Ah! — Spuse el – văd în asta, dimpotrivă, un lucru atât de
frumos, unirea a două sacrificii, două -suflete contopite într-unul
singur 1
— Un lucru frumos, în visul dumitale. În realitate, ai suferi mai
mult dedt oricare altul.
— Cum 1 Crezi că eu nu voi putea niciodată să am o nevastă, o
familie, oopii? Nu-mi spune asta! I-aş iubi atât l Nu crezi posibilă
această fericire pentru mine?
— Nu ştiu. Nu cred. Poate cu o femeie bună, nu prea
inteligentă, nu prea frumoasă, care să-ţi fie devotată şi oare să nu
te prea înţeleagă.
— Ce rea eşti! … Faci rău că-ţi baţi joc. E bine să ai o nevastă
bună, chiar dacă nu e prea deşteaptă.
 — Sunt convinsă? Vrei să-ţi caut una?
— Taci, te rog. Îmi sfâşii inima. Cum poţi. Vorbi aşa?
— Ce-am spus?
— Nu mă iubeşti deloc, deloc, de vreme ce te gândeşti să mă
căsătoreşti cu dita?
— Ba din contră, pentru că te iubesc, aş fi fericită să fac ceva
oare ar putea să te facă fericit.
— Atunci, dacă este adevărat…
— Nu, nu, nu reveni. Eu îţi spun că te-ai nenoroci.
— Nu te nelinişti pentru mine. Jur că voi fi fericit I Spune-mi
însă adevărul: crezi că dumneata ai fi nefericită ou mine?
— Oh! Nefericită! Nu, prietene. Te preţuiesc şi te admir prea
mult, pentru a fi vreodată nefericită cu dumneata… Şi pe urmă,
am să-ţi spun: sunt convinsă că nimic nu m-ar putea face cu
totul nefericită în prezent. Am văzut prea multe lucruri, am
devenit filosoafă.. Însă, sincer vorbind (nu-i aş^? Mi-ai eerut-o; n-
ai să te superi?) ei bine, eu îmi cunosc slăbiciunea, aş fi poate
atât de proastă, la capătul câtorva luni, ca să nu mai fiu într-
adevăr fericită cu dumneata; şi aceasta, nu o vreau, tocmai
pentru că nutresc pentru dumneata oea mai sfântă afecţiune; şi
nu doresc ca nimic pe lume s-o întunece
El, cu tristeţe:
— Da, spui aşa ca să-mi îndulceşti hapul. Îţi displac. Sunt în
mine lucruri care îţi sunt odioase.
— Ba nu, te asigur. Nu-ţi mai lua aerul ăsta plouat. Eşti un
bărbat bun şi drag.
— Atunci nu mai înţeleg nimic. De ce nu ne-am putea împăca?
— Pentru că noi suntem prea deosebiţi unul de celălalt,
amândoi cu un caracter prea puternic, prea personal.
— De aceea te iubesc.
— Şi eu. Insă tot de aceea n-o să ne putem înţelege.
— Ba da 1
— Ba nu! Sau mai bine zis, pentru că ştiu că preţu- ieşti mai
mult decât mine, mă voi învinui că te supăr cu mica mea
personalitate; şi atunci aş înăbuşi-o, aş tăcea şi a$ suferi.
Lui Christophe îi dădură lacrimile.
— Oh! Nu vreau aşa ceva. Niciodată. Mai curând să se abată
asupra mea toate nenorocirile decât să suferi din vina mea,
pentru mine.
— Prietene, nu te mâhni… Ştii, eu spun aşa, poate că mă
flatez… S-ar putea să nu fiu destul de bună ca să mă sacrific
pentru dumneata.
— Cu atât mai bine!
— Dar atunci te-aş sacrifica pe dumneata şi m-aş chinui eu la
rândul meu… După cum vezi, este de nerezolvait şi într-un fel şi
într-altul. Să rămânem aşa cum suntem. Oare există pe lume
ceva mai bun decât prietenia noastră?
El dădu din cap, zâmbind cu puţină amărăciune.
— Da, toate astea pentru că în fond nu mă iubeşti îndeajuns.
La rândul ei zâmbi şi ea drăgălaş, puţin melancolic. Spuse apoi
suspinând:
— Poate. Ai dreptate. Eu nu mai sunt tânără de tot, prietene.
Sunt obosită. Viaţa te uzează când nu eşti prea puternic, ca
dumneata… Oh! Sunt momente când te privesc 1 ai aerul unui
ştrengar de optsprezece ani.
— Vai!, cu capul ăsta îmbătrânit, cu ridurile mele, cu tenul ăsta
ofilit l
— Ştiu bine că ai suferit, ca şi mine, poate şi mai mult. O văd.
Uneori însă mă priveşti cu ochi de adolescent; şi simt izbucnind
din dumneata un val de viaţă foarte proaspătă. Eu m-am stins.
Când mă gândesc, vai l la elanul meu de odinioară! Cum spun
alţii, atunci erau vremurile bune, când eram destul de nenorocită
I În prezent, nu mai am destulă putere de a fi nefericită. Eu nu
am decât un firişor de viaţă. N-aş mai fi destul de îndrăzneaţă,
pentru a încerca proba căsătoriei- Ah! Altădată, odinioară! …
Dacă cineva pe care-l cunosc mi-ar fi făcut un semn! …
— Ei bine, ei bine, spune…
— Nu, n-are nicio valoare…
— Aşadar, odinioară, dacă aş… Oh I Dumnezeule!
— Ce? 1 Dacă ai fi…? Eu n-am spus nimic.
— Am priceput. Eşti crudă.
— Ei bine, odinioară eram nebună, asta-i tot.
— Ceea ce spui acuma este şi mai rău.
— Bietul Ohrisfophe! Nu pot spune o vorbă care s& nu-i facă
rău. N^am să mai spun aşadar nimic.
— Ba da 1 Spune-^mi… Spune-mi ceva.
— Oe?
— Oeva bun.
Ea începu să râdă.
— Nu râde.
 — Nu mau fi trist.»
— Cum vei fi vrând să nu mai fiu?
— Nu ai niciun motiv, te asigur.
— Pentru oe?
— Pentru că ai o prietenă care te iubeşte mult.
— Adevărat?
— Dacă îţi spun, nu mă crezi?
— Mai spune.
— Atunci n-o să mai fii trist? N-o să mai fii nepotolit? A. Să ştii
să te mulţumeşti ou prietenia noastră dragă?
— Trebuie 1
— Ingratule, ingratule! Şi mai spui că mă iubeşti? În fond, eu
cred că te iubesc mai mult decât mă iubeşti dumneata.
— Ah! Dacă ar fi adevărat!
Pronunţă aceste cuvinte cu aşa elan de egoism pasionat, încât
ea începu să râdă. Ca şi el de altfel. Insistă:
— Spune! …
Ea tăcu un moment, apoi pe neaşteptate îşi apropie capul de al
lui Christophe şi îl sărută. A fost atât de neaşteptat! Primise o
lovitură în inimă. Vru s-o strângă în braţe. Insă ea se şi desprinse.
La uşa salonaşului ea îl privi, cu un deget pe buze făcând: „Sst! “–
şi dispăru.
Începând din acea clipă, nu-i mai vorbi despre dragostea lui
şi se simţi mai puţin stingherit în relaţiile cu ea. Alter
nativelor de tăcere forţată şi violenţelor prost comprimate le urmă
o intimitate simplă şi înţeleaptă. Aceasta este binefacerea
sincerităţii în prietenie. Fără subînţelesuri, fără iluzii sau temeri.
Ei cunoşteau fiecare fondul gândirii celuilalt. Câiid Christophe se
regăsea cu Grazia în societatea acelor indiferenţi care îl iritau,
când 0 cuprindea iar nerăbdarea auzind-o pe prietena lui
schimbând cu ei conversaţii puţin cam stupide, care sunt
obişnuite În saloane, ea îşi dădea seama, îl privea şi zâmbea. Era
suficient, el ştia că erau împreună; şi liniştea punea din nou
stăpânire pe el.
Prezenţa aceluia pe care-l iubeşti smulge imaginaţiei acul său
înveninat; frigurile dorinţei pier; sufletul se adân- creşte în
posesiunea castă a prezenţei iubite. Grazia iradia de altfel asupra
acelora care o înconjurau farmecul tăcut al naturii sale
armonioase. Orice exagerare, chiar involuntară, a unui gest ori a
unui accent, o jignea, ca ceva care nu era simplu şi care nu era
frumos. Prin aceasta ea acţionase cu vremea asupra lui
Chrisitophe. După ce şi-a ros firul pus violenţelor lui, el câştigă
puţin câte puţin o stăpânire de sine, o forţă cu atât mai mare cu
cât ea nu se mai irosea în ieşiri fără rost.
Sufletele lor se contopeau. Amorţeala Graziei, zi iubitoare În
dăruirea ei bucuriei de a trăi, se curmă la contactul ou energia
morală a lui Christophe. Se preocupă de chestiunile spirituale cu
un interes mai direct şi mai puţin pasiv. Ea, care nu citea deloc,
care recitea mai curând la nesfârşit aceleaşi cărţi vechi cu o
afecţiune de leneşă, începu să resimtă curiozitatea altor concepţii
şi, curând, chiar atracţia lor. Bogăţia lumii de idei modeme, de
care ea ţinea socoteală, dar în care nu voia să se aventureze
singură, nu o mai intimida, acum când avea, drept călăuză, un
tovarăş. Pe nesimţite ea se lăsa condusă, opunând oarecare
rezistenţă, să cunoască această Italie tânără, ale cărei flăcări
iconoclaste îi displăcuseră multă vreme.
Însă această întrepătrundere a sufletelor era o binefacere mai
ales pentru Christophe. S-a observat adesea în dragoste că cel
mai slab este acela care dăruieşte cel mai mult î nu prin faptul că
celălalt ar iubi mai puţin; însă, fiind oel mai tare, el trebuie să ia
oel mai mult. Astfel, Christophe se îmbogăţise deja din spiritul lui
Olivier. Insă noul său mariaj mistic era cu mult mai fecund: căoi
Grazia îi aducea ca zestre comoara cea mai rară, pe care Olivier
nu o stăpânise niciodată: bucuria. Bururia sufletului şi a ochilor.
Lumina. Sunsul acestui cer latin, care scalda urâţenia celor
mai umile lucruri, care înfloreşte pietrele zidurilor bătrâne şi
comunică tristeţii însăşi calmul său ’care iradiază.
Ea avea drept aliat primăvara renăscândă. Visul vieţii noi
mocnea în moleşeai a aerului amorţit. Verdele frunzişului tânăr se
armoniza cu măslinii cenuşiu-a rgiirtii. Sub arcadele de un roşu
întunecat ale apeductelor ruinate, înfloreau migdalii albi. În
Campania redeşteptată unduiau valurile de iarbă şi flăcările
macilor triumfători. Pe pajiştile vilelor curgeau pârâiaşe de
anemone mov şi cuverturi de violete. Glicinele se căţărau în jurul
pinilor ca umbrelele; şi vântul care trecea asupra oraşului aducea
parfumul trandafirilor Palatinului.
Se plimbau împreună. Când ea consimţea să iasă din toropeala
ei de orientală, în care se cufunda ceasuri întregi, devenea cu toul
alta; îi plăcea să meargă ’ înaltă, cu picioarele lungi, cu talia
robustă şi flexibilă, avea silueta unei Diane de Primaticcio V De
cele mai multe ori meregau într-una dintre acele vile, epave ale
naufragiului în care splendida Romă din settecento s-a scufundat
sub valurile barbariei piemonteze. Aveau predilecţie pentru villa
Mattei, acest promotarru al Romei antice, la picioarele căruia vin
să moară ultimele valuri ale Campaniei pustii. Urmau aleea de
stejari, a cărei boltă adâncă încadrează lanţul albastră, suavul
lanţ al Albanului ce se umflă încet ca o inimă care palpită.
Rânduite de-a lungul drumului, morminte de soţi romani arătau,
printre frunziş, aspectul lor melancolic şi credincioasa lor
strângere de mână. Ei se aşezau la capătul aleii sub un leagăn de
trandafiri, rezemaţi de un sarcofag alb. În faţa lor pustiul. Linişte
adâncă. Şopotul unei fântâni cu picături încete, care părea să-şi
dea sufletul de lâncezeală. Discutau în şoaptă.
Privirea Graziei se fixă ou încredere asupra aceleia a prietenului
ei. Christophe îşi povestea viaţa, luptele, necazurile trecute; ele nu
mai aveau nimic trist. În preajma ei, sub privirea ei, totul era
simplu, totul era cum trebuia să fie… La rândul că, povestea şi
ea. El abia îi auzea povestea; însă nid un gând al ei nu era pierdut
pentru el. Se căsătorea cu sufletul ei. Privea cu ochii ei. Vedea
pretutindeni ochii ei, ochii ei liniştiţi în care ardea un foc adine; îi
vedea pe frumoasele chipuri mutilate ale statuilor antice şi în
enigma privirilor lor mute; îi vedea pe cerul Romei, care râdea
îndrăgostit în jurul chiparoşilor lânoşi şi între braţele lecci ’-lor
negri, lucitori, străpunşi de săgeţile soarelui.
Prin ochiii Graziei, sensul ariei latine se infiltra în inima sa.
Până atunci, Christophe rămăsese indiferent la operele italiene.
Idealistul barbar, ursul cel mare care venea din pădurea
germanică, nu învăţase încă să guste savoarea voluptoasă a
frumoaselor marmure aurite, ca un îagure de miere. Antichităţile
Vaticanului îi erau sincer ostile. Avea scârbă pentru aceste capete
stupide, acese proporţii efeminate ori masive, acest modelaj banal
şi rotunjit, aceşti gitana şi gladiatori. Abia câteva statui portrete
găseau trecere în ochii lui; şi modelele lor erau lipsite de interes
pentru el. Nu era cu mult mai afectuos nici pentru florentinii
palizi şi strâm- băreţi, nici pentru Madonele bolnave, Venerele
prerafaelite, sărace în sânge, ftizice, manierate şi supte. Aşa-zişii
viteji şi atleţi roşii şi asudaţi, în stupiditatea lor bestială, îi păreau
came de. Tun. Doar pentru Michelangelo avea o evlavie secretă,
pentru suferinţele lui tragice, pentru dispreţul său divin şi pentru
nota serioasă din pasiunile lui caste. Iubea cu o dragoste pură şi
barbară, oum fusese aceea a maistrului, religioasă nuditate a
adolescenţilor săi, fecioarele sale roşcate şi sălbatice, asemenea
fiarelor hăituite. Aurora îndurerată, madona cu ochii sălbatici al
cărei copil îi muşcă sânul, ca şi pe frumoasa T-ifl- pe care el ar fi
vrut-o de soţie. Insă în sufletul eroului chinuit, el nu găsea nimic
mai mult derft ecoul mărit al sufletului său.
Grazia îi deschise porţile unei lumi de artă nouă. Pătrunse în
seninătatea suverană a lui Rafael şi Tiţian. Văzu splendoarea
imperială a geniului clasic care domneşte, ca un leu, asupra
universului cucerit şi stăpânit al formelor. Ful- gerătoarea viziune
a marelui veneţian, care merge drept până la inimă şi despioă cu
fulgerul său ceaţa nesigură cu care se învăluie viaţa,
atotputernicia dominatoare a acelor spirite latine, care ştiu nu
numai să învingă, ci să se învingă şi pe ele înşile, care îşi impun,
învingătoare, cea mai strictă disciplină şi, pe câmpul de biftaie,
ştiu, printre resturile duşmanului doborât, să-şi aleagă exact şi
să-şi ducă prada; – portretele obmpiene şi Stanţele lui Ratări
umplură inima lui C’. Lmstophe de o muzică mai bogată dedt
aceea a Iul Wiigner. Muzica liniilor senini, a nobilelor arhitecturi,
a grupurilor armonioase. Muzica ce radiază din frumuseţea
perfectă a feţei, a mâkulor, a picioarelor fermecătoare, a
draperiilor şi a gesturilor. Inteligenţă. Dragoste. Aflux de dragoste,
care izbucneşte din aceste suflete şi trupuri de a- dolescenţi.
Putere a spiritului şi a voluptăţii. Dragoste ti- nara. Înţelepciune
ironică, mireasmă obsedantă şi caldă a cărnii cotropite de
dragoste, zâmbet luminos în oare umbrele se şterg, iar pasiunea
adoarme. Forţe fremătânde ale vieţii care se cabrează şi pe care o
îmblânzeşte, ca pe caii soarelui, mâna liniştită a maestrului…
Şi Christophe se întreba:
— Este oare cu neputinţă de unit, aşa cum au făcut ei, forţa şi
liniştea romană? Astăzi, cei mai buni nu aspiră la una dintre ele,
dedt în detrimentul celeilalte. Dintre toţi, italienii se pare că şi-ar
fi pierdut cel mai mult simţul acestei armonii, pe care Poussin,
Lorrain, Goethe au înţeles-o. Trebuie ca, încă o dată mai mult, un
străin să-i facă să cunoască preţul ei? … Şi cine îl va face
cunoscut muzicienilor noştri? Muzica nu şi-a avut încă un Rafael
al său. Mozart nu este decât un copil, un mic-burghez german,
oare are mâinile pline de febră şi sufletul sentimental, şi care
spune prea multe vorbe, face prea multe gesturi, care vorbeşte,
care plânge şi oare râde pentru un nimic. Şi nici Bach, goticul,
nici Prometeul din Bonn3, care luptă cu vulturul, nid posteritatea
sa de Titand care îngrămădesc Pelion peste Ossa31 şi blestemă
cerul n-au întrevăzut vreodată zâmbetul lui Dumnezeu…
De când îl văzuse, Christophe roşea de propria lui muzică, de
agitaţiile lui zadarnice, de pasiunile lui. Lipsite de consistenţă şi
pline de emfază, de plânsetele lui indiscrete; această paradă de
sine, această lipsă de măsură îi apăreau totodată ruşinoase şi
vrednice de milă. O turmă fără cioban, un regat fără rege. Trebuie
să fii regele sufletului năvalnic.»
Tn timpul acestor lună părea să fi uitat muzifca, albia rruai
scria. Nu mai simţea nevoia. Spiritul său fecundat de Roma era în
gestaţie. El îşi petrecea zilele înitr-o stare de vis şi de semibeţie.
Natura era oa şi d, În această dinţii primăvară, când se amestecă
cu lâncezeala deşteptării un voluptos vârtej.
Ea şi el visau, înlănţuiţi, ca nişte amanţi oare se strâng În
somn. Enigme arzătoare a Campaniei nu-i mai era nici ostilă şi
nici neliniştitoare; devenise sităpânul frumuseţii ei tragice; ţinea
în braţele saâe pe Demeter1 adormită.
În cursul lunii aiprilie, primi de la Pariş propunerea de a veni
să dirijeze o serie de concerte. Fără a o examina mai amănunţit,
era s-o refuze; însă crezu necesar să discute mai întâi ou Grazia.
Încerca o mare plăcere s-o consulte referitor la viaţa sa; îşi dădea
astfel iluzia că ea o împărtăşea ou el.
De data aceasta ea îi cauză o mare decepţie. Ceru să-i fie
explicată liniştit toată treaba; apoi îl sfătui să accepte. El se în
tristă; şi, în aceasta, văzu dovada indiferenţei ei.
Poate că Grazia nu-i dăduse fără de părere de rău acest sfat.
Dar de ce i-l cerea ei? Cu cdt i se încredinţa pentru a hotărî în
locul lui, cu atât se simţea mai responsabilă de actele prietenului
ei. Ca urmare a schimbului care se făcuse între concepţiile lor, ea
luase de la Christophe puţin din voinţa lui: el îi dezvăluise datoria
şi farmecul de a acţiona. Cel puţin, recunoscuse această datorie
pentru prietenul său; ţi ea nu voia să nu şi-o îndeplinească.
Cunoştea mai bine decât ei impulsul de lâncezire pe care fi
ascunde suflul acestui pământ italian şi care, aidoma înşelătoarei
otrăvi din încropitu! Său sirocco, se strecoară în ▼âne, adormind
voinţa. De câte ori nu-i simţise ea farmecul răufăcător fără a avea
energia să-i reziste! Toată societatea ei era mai mult sau mai
31 Poussin (Nicolas) (1594—1665), unul dintre cei mai iluştri pictori francezi, maestru al picturii clasice. A pictat
cu precădere subiecte mitologice şl Istorice.
puţin atinsă de această malaria a sufletului. Chiar şi alţii mai tari
decât el, odinioară, îi căzuseră victime; ea rosese arama lupoaicei
romane. Roma respiră moartea; are prea multe morminte. Este
mai sănătos să treci pe acolo decât să vieţuieşti acolo. Ieşi prea
uşor din secol u] prezent: este un gust dăunător pentru forţele
încă tinere care au o carieră vastă de împlinit. Grazia îşi dădea
seama că lumea care o înconjura nu era un mediu dătător de
viaţă pentru un artist. Şi, cu toate că simţea pentru Christophe
mai multă amiciţie decât pentru oricare altul… (îndrăznea ea oare
să şi-o mărturisească?) … nu era supărată, în fond, că el se
îndepărta. Vai 1 O obosea prin tot ceea ce ea iubea în el, prin
acest prisos de inteligenţă, prin această abundenţă de viaţă
acumulată în timpul anilor şi care se revărsa: liniştea îi era
tulburată. Şi o obosea de asemenea, poate, pentru că simţea,
mereu ameninţarea acestui amor, frumos şi mişcător, însă
obsedant, împotriva căruia trebuia să rămâi mereu ou ochid
deschişi; era mai prudent să-l ţii la distanţă. Se păzea de a-şi
mărturisi ei însăşi acest lucru; nu credea că are în vedere altceva
decât interesul lui Christophe. Nu-i lipseau pretextele potrivite. În
Italia acelei vremi un muzician îşi dădea multă osteneală ca să
trăiască; aerul îi era măsurat. Viaţa muzicală era comprimată,
deformată. U- zâna teatrului îşi întindea cenuşa grasă şi fumul
său arzător asupra acestui sol, de unde odinioară florile muzicii
îmbălsămau toată Europa. Cine refuza să se înroleze în echipa
vociferatorilor, cine nu putea sau nu voia să intre în fabrică, era
condamnat la exil ori să trăiască sugrumat. Geniul nu era ci tuşi
de puţin sleit. Însă îl lăsau să stagneze fără profit şi să se piardă.
Christophe întâlnise numeroşi tineri muzicieni în care retrăia
sufletul, maeştrilor melodioşi ai rasei lor şi acel instinct al
frumuseţii care pătrundea arta savantă şi simplă a trecutului.
Însă cine se îngrijea de ei? Ei nu puteau nici să fie dntaţi, nici să
se facă editaţi. Niciun interes pentru simfonia pură. Nicio atenţie
pentru muzica ce nu cere botişorul umplut de fard! … Atunci ei
cântau pentru ei înşişi cu o voce descurajată, care sfârşea prin a
se stinge. La ce bun? … Să dormi…
— Christophe n-ar fi vrut decât să-i. Ajute. În ipoteza că ar fi
putut, amorul lor propriu bănuitor nu se preta la aşa ceva. Orice
ar fi făcut, el era pentru ei un străin, şi pentru italienii din vechea
rasă, cu toată primirea lor afectuoasă, orice străin rămâne, în
fond, ian barbar. Ei considerau că mizeria artei lor era o problemă
care trebuia să fie rezolvată în familie. Deşi îl oopleşeau pe
Christophe cu dovezile lor de prietenie, nu-l admiteau în familia
lor. Ce-i rămânea lui? Totuşi, el nu putea rivaliza cu ei şi nici să le
dispute cel mai slab loc sub soare, de care nici ei nu erau siguri!
…
Şi apoi geniul nu se poate lipsi de o anumită hrană. Muzicianul
are nevoie de muzică. – Să asculte muzică, să-i fie ascultată
muzica. O retragere temporară îşi are preţul ei pentru spiritul pe
care îl forţează să se reculeagă. Însă cu condiţia ca el să iasă din
ea. Singurătatea este nobilă, însă ucigătoare pentru artistul care
n-ar mai avea puterea să i se smulgă. Trebuie să trăieşti din viaţa
timpului tău chiar aşa gălăgioasă şi impură cum este; trebuie
neîncetat să dai şi să primeşti, şi să dai, şi iar să dai, şi iar să
primeşti… Italia din vremea lui Christophe nu mai era acea piaţă
mare a artei cum fusese odinioară şi cum poate va redeveni.
Iarmaroacele gândirii, unde se face schimbul de suflete între toate
naţiunile, sunt astăzi La nord. Cine vrea să trăiască, trebuie să
trăiască acolo.
În ceea ce-l priveşte pe Christophe, l-ar fi dezgustat să intre în
învălmăşeală. Însă Grazia simţea mai limpede datoria lui
Christophe pe care el n-o vedea. Şi cerea mai mult de la el, decât
de la ea. Fără îndoială, pentru că ea îl preţuia mai mult. Insă de
asemenea pentru că îi era mai comod, ţi transmitea energia ei. Îşi
păstra liniştea lui. El nu-şi îngăduia curajul de a-i fi necaz pe ea.
În viaţă, fiecare cu rolul lui. Acela al lui Christophe era de a
acţiona. Ei îi era suficient să existe. El nici nu-i cerea nimic în
plus…
Nimic decât să-l iubească, dacă era cu putinţă, ceva mai puţin
pentru el şi ceva mai mult pentru ea. Căci el nu era prea bucuros
că, în prietenia ei, era în aşa măsură lipsită de egoism, încât să
nu se gândească decât la interesul prietenului – care nu cerea
altceva decât să nu se gândească la asta.
Plecă. Se îndepărtă de ea. Nu o părăsi de fel. Aşa precum spune
un bătrân trubadur, „prietenul nu-şi părăseşte prietena decât
atunci când sufletul consimte “.
 PARTEA A DOU A
Ajungând la Pariş simţi un gol în inimă. Era pentru prima oară
de la moartea lui Olivier când revenea. Nu mai voise să revadă
niciodată acest oraş. Tn trăsura care îl ducea de la gară la hotel,
abia Îndrăznea să se uite pe geam; primele zile şi le petrecu în
cameră, fără să se hotărască să iasă. Avea groază de amintirile
oare îl pândeau la uşă. Dar oe fel de teamă, în mod exact? Putea
el să-şi dea precis seama? Era oare, după cum voia el să creadă,
groaza de a-i vedea reapărând cu chipul lor viu? Ori aceea mai
dureroasă încă, de a-i regăsi morţi? … împotriva acestui. Nou
doliu se înarmaseră toate şiretlicurile semioonştiente ale
instinctului. Pentru acest moţii’ (poate că el nid rnu-şi dădea
seama) îşi alesese hotelul într-un cartier îndepărtat de acela pe
care-l locuise odinioară. Şi dnd, pentru prima oară, se plimbă pe
străzi, când trebui să dirijeze În sala de concerte repetiţiile *ale cu
orchestră, când se regăsi în contact ou viaţa Parisului, continuă
dtva timp să-şi închidă ochii, să mi vrea să vadă ceea ce vedea, să
nu vadă cu încăpăţânare decât ceea oe văzuse odinioară. Îşi
repeta dinainte;
— Asta cunosc, asta cunosc…"
În artă ca şi în politică, aceeaşi anarhie intolerantă, mereu
Acelaşi bilei. Numai că actorii îşi schimbaseră rolurile.
Revoluţionarii de pe vremea sa deveniseră burghezi;
supraoamenii, oameni la modă. Independenţii de altădată
încercau să înăbuşe pe independenţii de azi. Tinerii de acum
douăzeci de ani erau în prezent mai conservatori decât bă- trânii
pe care îi combăteau odinioară; şi criticile lor refuzau dreptul la
viaţă noilor veniţi în aparenţă toate erau la fel.
Şi totul se schimbase…
„Iartă-mă prietenă! Eşti bună că nu te-ai supărat de tăcerea
mea. Scrisoarea dumitale mi-a făcut mult bine. Am petrecut
câteva săptămâni într-o zăpăceală teribilă. Îmi lipsea totul. Te
pierdusem. Aici, vidul îngrozitor lăsat în urină de cei pe care i-am
pierdut. Toţi foştii prieteni despre care ţi-am vorbii, dispăruţi.
Philomele, (îţi mai aminteşti de vocea care cânta în seara aceea
tristă şi dragă, când rătăcind prin mulţimea unei serbări, am
văzut într-o oglindă ochii dumitale care mă priveau), Philomele şi-
a înfăptuit visul ei cuminte; i-a revenit o mică moştenire; este în
Normandia; acolo are o fermă pe care o conduce. Domnul Arnaud
a ieşit la pensie; s-a întors ou soţia în provincia lor, un orăşel de
prin partea Angers-ului. Dintre iluştrii timpurilor mele, mulţi au
murit ori s-au prăbuşit; singure, câteva manechine bătrâne, oare
jucau acum douăzeci de ani pe junii primi în artă şi politică, îi
joacă şi azi cu aceleaşi feţe false. În afară de aceste măşti, n-am
recunoscut pe nimeni. Îmi făceau impresia că se strâmba pe un
mormânt. Era un sentiment îngrozitor.
 — Mai mult, primele zile după sosirea mea, urâţenia lucrurilor,
lumina cenuşie a nordului, după soarele vostru de aur, mi-au
produs o suferinţă fizică; îngrămădirea caselor palide, vulgaritatea
liniilor anumitor domuri, anumitor monumente care tiu mă
izbiseră niciodată până atunci, răneau adânc. Atmosfera morală
nici ea nu-mi era m» plăcută.
Totuşi n-am de ce a mă plânge de parizieni. Primirea pe care
mi-au făout-o nu se aseamănă de loc cu aceea de odinioară. Se
pare că, în timpul absenţei mele, am devenit un fel de celebritate.
Nu-ţi vorbesc despre aceasta, ştiu cât preţuieşte. Toate lucrurile
drăguţe pe care aceşti oameni le spun ori le scriu despre mine mă
mişcă; le rămân obligat. Dar ce să-ţi mai spun? Mă simţeam mai
aproape de cei care mă combăteau altădată, decât de cei care mă
Laudă astăzi. Greşeala este a mea, o ştiu. Nu mă certa. Am avut o
clipă de zăpăceală. Era de aşteptat. Acum s-a terminat. Am
priceput. Da, dumneata ai avut dreptate să mă trimiţi printre
oameni. Eram gata să mă cufund în singurătatea mea. Este
nesănătos să joci rolul lui Zarathustra Valul vieţii se duce, se
îndepărtează de noi. Vine o clipă când nu mai eşti decât un
pustiu. Pentru a săpa până la fluviu un nou canal în nisip,
trebuie zile întregi de oboseală, în soarele arzător. Gata. Nu mai
am ameţeală. Am ajuns curentul. Privesc şi văd…
Dragă prietenă, ce popor curios francezii ăştia! Acum douăzeci
de ani îi credeam sfârşiţi… Au luat-o de la început. Scumpul meu
tovarăş Jeannin văzuse bine. Eu îl bănuiiam însă oă-şi face iluzii.
Dar cum să-ţi fi închipuit aşa ceva atunci?! Franţa era, ca şi
Parisul lor, plină de dărâmături, moloz şi găuri. Spuneam: „Au
distrus totul… Ce rasă de rozătoare! “O rasă de castori. În clipa
când îi crezi încleştaţi pe ruine, cu înseşi aceste ruine ei pun
temeliile unui oraş nou. În prezent văd că schelăriile se înalţă prin
toate părţile…
Wenn ein Ding geschehen,
Selbst din Narren es verstei ten…32
În adevăr, este mereu aceeaşi dezordine franţuzească. Tr? Huie
să fii obişnuit eu ea ca să recunoşti, în învălmăşeala care te
izbeşte pretutindeni, echipele de lucrători care se duc fiecare la

32 Zarathustra (sau Zoroastru) (aprox. 6G0—583 te.n ), ar fi fost potrivit tradiţiei religioase, un profet cârtii a i se
atribuie doctrina denumită zoroastrism, răspindită la vechile popoare din Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan. Printre
elementele principale ale acestei religii se numără ideea că în lume se înfruntă două principii — Bine şi Rău — zeificarea
focului, condamnarea jertfelor sin geroase.
treaba lui. Sunt oameni, după cum o ştii, oare nu pot face nimic
fără a striga în gura mare tot ceea ce fac. Sunt de asemenea
oameni oare nu pot face nimic fără să discrediteze acţiunile
vecinilor. Ai ou oe zăpăci capetele cele mai solide. Insă, când ai
trăit, aşa ca mine, aproape zece ani la ei, nu te mai laşi înşelat de
vacarmul acesta Îţi dai seama că este felul lor de a se îndemna la
treabă. Tot vorbind, ei acţionează şi, fiecare şantier olădindu-şi
casa, se constată la sfârşit că oraşul este reclădit. Ceea ce este
mai grozav este că ansamblul construcţiilor nu este prea
discordant. Zadarnic susţine fiecare altceva, de vreme ce toţi sunt
făcuţi pe acelaşi calapod. În aşa fel că, sub anarhia lor, există
instincte comune şi o logică de rasă care le ţine loc. De disciplină,
iar această disciplină este poate, la urma urmelor, mai solidă
decât aceea a unui regiment prusac.
Peste tot acelaşi elan, aceeaşi febră de o construi i în politică,
unde socialiştii lucrează care mai de oare să strângă şi mai
puternic maşinăria puterii slăbite; în artă, din care tuufi ar vrea
să refacă un vechi palat aristocratic pentru privilegiaţi, iar alţii un
hol vast deschis popoarelor, unde să cfnte sufletul colectiv •
reconstmotori ai trecujtului, constructori ai viâitoirului. Orice ar
face de altfel, aceste animale ingenioase refec totdeauna aceleaşi
oeluile. Instinctul lor de castori sau de albine le face, de-a lungul
secolelor, să îndeplinească aceleaşi gesturi, să regăsească aceleaşi
forme. Cei mai revoluţionari sunt poate, fala să-şi dea seama,
aceia care se leagă de tradiţiile cele mai vechi. Am găsii, în
sindicate ţi la cei mai însemnaţi dintre tinerii scriitori, suflete din
Evul mediu. Aoum că m-am obişnuit iar cu manierele lor
tumultoase, îi privesc ou plăcere la lucru. Să vorbim deschis; eu
sunt tui urs prea bătrân pentru ca să mă mai simt vreodată
comod în vreuna din oasele lor; am nevoie de aer cunat. Insă ce
lucrători buni! Este oea mai înaltă virtute a lor. Ba înalţă pe cei
mediocri şi pe toţi cei corupţi. Şi apoi, ce simţ al frumosului la
artiştii lor! Altădată observam mai puţin aceste lucruri. Dumneata
m-ai învăţat să le văd. Ochii mei s-au deschis la lumina Romei.
Oamenii voştri din Renaştere m-au făcut să pricep acestea. O
pagină de Debussy, un tors de Rodin 33, o frază din Suarez2 fac
parte din aceeaşi categorie cu cinquecentiştii3 voştri.
Nu înseamnă că multe lucruri nu-mi displac aici. Mi-am regăsit

33 Cînd un fapt este consumat, chiar şi proştii II inţdeg (in limba germană).
vechile cunoştinţe din Bâlci, care mi-au pricinuit odinioară atâtea
mânii sfinte. Nu s-au schimbat de loc. Însă eu, vai! M-am
schimbat. Nu îndrăznesc să mai fiu sever. Când: am poftă să
judec aspru pe unul dintre ei, îmi spun: «N-ai dreptul. Tu ai făcut
mai rău decât oamenii aceştia, tu care te credeai puternic». Am
învăţat de asemenea să văd că nu există nimic inutil şi că şi cei
mai josnici îşi au rolul lor în planul tragediei. Diletanţii, depravaţii
anarhişti, fetizii imorali şi-au îndeplinit misiunea lor de termite:
înainte de a reclădi, trebuia dărâmate cocioabele care abia se
ţineau.
Precum vezi, îmbătrânesc. Nu mai muşc. Dinţii mi s-au tocit.
Când mă duc la teatru, nu mai sunt din acei spectatori naivi care
apostrofează pe actori şi insultă pe trădători.
Graţie liniştită, nu-ţi vorbesc decât de mine; şi tolu. Şi, nu mă
gândesc decât la dumneata. Dacă ai şti cât de mull mă
stinghereşte eul meu I Este asupritor şi obsedant. Este o ghiulea
pe care Dumnezeu mi-a legat-o de gât. Cât de mult aş fi vrut să ţi-
o depun la picioare! Dar ce ai fi făcut dumneata cu ea? Este un
dar trist… Picioarele dumitale sunt făcute pentru a călca
pământul blând şi nisipul care cântă sub paşi. Eu le văd, aceste
picioare dragi, trecând aiene pe pajiştile smălţuite cu anemone…
(Te-ai înapoiat la villa Doria?) … Acum iată-le ostenite I Te văd în
clipa asta, pe jumătate întinsă În oolţul dumitale favorit, în fundul
salonului, rezemată, ţinând • carte pe care nu o citeşti. Mă
asculţi cu bunătate, fără a da prea multă atenţie celor ce spun:
căci sunt plictisitor şi, pentru a dobândi răbdare, din timp în
timp, dumneata revii la propriile-ţi gânduri; dar eşti politicoasă şi,
ţinând să nu mă contrariezi, atunci când un cuvânt din
întâmplare te face să revii tare de departe, ochii dumitale distraţi
se grăbesc să capete un aer interesat. Şi eu, eu sunt tot aşa de
departe ca şi dumneata de tot ceea ce spun; şi eu, de asemenea,
abia aud zgomotul cuvintelor mele; şi, în timp ce urmăresc pe
frumosul dumitale chip reflexul lor, ascult în fundul eului meu cu
totul alte cuvinte, pe care nu ţi le spun. Acelea, Graţie liniştită, cu
totul contrare celorlalte, dumneata le auzi foarte bine; însă te faci
că nu le auzi.
Adio! Cred că mă vei revedea în curtnd. N-am să lin- cezesc aci.
Ce-am să mai fac aici, acum când mi-am dat concertele?
Sărut copiii pe frumoşii lor obrăjori; materialul îţi aparţine.
Trebuie să mă mulţumesc cu atât! …
 Christopha’*
*
„Liniştita Graţie” răspunse:
„Prietene, ţi-am primit scrisoarea în colţişorul salonului de care
îţi aminteşti atât de bine: şi te-am citit, aşa cum fao eu. Lăsând
din timp în timp scrisoarea dumitale să se odihnească, iar eu
făcând la feL Nu râde. Era cu scopul s-c fao să dureze mai mult
Astfel am petrecut împreună o dupâ-d- miază întreagă. Copiii m-
au Întrebat ce tot citesc atâta. Le-am spus că este o scrisoare de
la dumneata. Aurora a privit hâr- tia cu compătimire şi a spus:
«Cât de plictisitor trebuie să fie să scrii o scrisoare atât de lungă!
— Am încercat s-o fac să în- teleagă că nu era o temă pe care ţi-o
dădusem, ci o conversaţie pe care o aveam noi împreună. Ea a
ascultat fără să scoată o vorbă, pe urmă a fugit cu fratele ei să se
joace În camera vecină şi, după câtva timp, cum Lionello ţipa, am
auzit-o pe Aurora spunând: «Nu face gălăgie, mama discută cu
domnul Christophe».
Ceea ce-mi spui despre francezi mă interesează şi nu mă
surprinde. Îţi aminteşti că ţi-am reproşat adesea că eşti nedrept
faţă de ei. Poţi să nu-i iubeşti. Dar ce popor inteligent! Există
popoare mediocre pe care le salvează inima lor bună ori vigoarea
Iov fizică. Francezii sunt salvaţi prin inteligenţa lor. Ea Ie spală
toate slăbiciunile, li regenerează. Când îi crezi căzuţi, doborâţi,
pervertiţi, ei regăsesc o nouă tinereţe în izvorul eruptiv al
spiritului lor.
Trebuie însă să te cert. Dumneata îmi ceri iertare că nu mi-ai
vorbit decât despre dumneata. Eşti un ingannatore ’. Nu-mi spui
nimic despre dumneata. Nimic din ceea ce ai făcut. Nimic din ceea
ce ai văzut A trebuit ca verişoara mea Colette (de ce nu te dud s-o
vezi?) să-mi trimită tăieturi din ziare referitoare la concertele
dumitale, pentru ca eu să fiu informată de succesele pe care le-ai
obţinut. Nu-mi spui decât un cuvânt în tăcere. Eşti atât de
detaşat de toate? … Nu este adevărat. Spune-mi că toate astea îţi
fac plăcere.;. Trebuie să-ţi facă plăcere, mai întâi pentru că-mi fac
mie plăcere. Nu-mi place să văd la dumneata un aer dezamăgit.
Tonul! Scrisorii dumitale era melancolic. Nu e bine. Ar trebui să fii
mai drept cu ceilalţi. Însă nu este nicio raţiune că dumneata să te
împovărezi, aşa cum faci, spunând că eştii mai rău decât cei mai
răi dintre ei. Un bun creştin te-ar lăuda. Eu însă îţi spun că e rău.
Eu nu sunt un bun creştin. Sunt o italiancă bună, căreia nu-i
place să se chinuiască cu trecutul. Este prea suficient prezentul.
Eu nu ştiu exact tot ceea ce ai fi putut face odinioară. Mi-ai spus
despre asta câteva cuvinte şi cred că am ghicit restul. Nu era prea
frumos; însă pentru asta nu-mi eşti mai puţin drag. Sărmane
Christophe, o femeie nu ajunge la vârsta mea fără să ştie că un
om brav este adesea foarte slab. Dacă nu i-ai cunoaşte
slăbiciunea, nu l-ai iubi atâta. Nu te mai gândi la ceea ce ai făcut.
Gândeşte-te la ce vei face. Nu serveşte la nimic să te eăieşti. A te
căi înseamnă a reveni. Şi în bine, ca şi în rău, trebuie întotdeauna
să înaintezi.
Sempre avanii! 1 Cum îţi închipui că eu am să te las să te
întorci la Roma! N-ai nimic de făcut aici. Rămâi La Pariş, să
creezi, să lucrezi, amestecă-te în viaţa artistică. Nu. Vreau să
renunţi. Vreau să creezi lucruri frumoase, vreau să ai succese,
vreau să fii puternic pentru ca să-i ajuţi pe noii Christoptu care
reîncep aceleaşi lupte şi trec prin aceleaşi încercări. Ca- ută-i,
ajută-i, fii mai bun faţă de cei tineri decât au fost cei bătrâni faţă
de dumneata. Şi, în sfârşit, vreau să fii tare, astfel ca eu să ştiu că
eşti tare: nu-ţi dai seama ce putere îmi dă asta mie.
Mă duc aproape în fiecare zi cu copiii la villa Borghese.
Alaltăieri am fost cu trăsura la Ponte Molie şi am făcut pe jos
ocolul lui Monte Mario. Calomniezi bietele mele picioare. Ele sunt
supărate pe dumneata. «De ce spune domnul acela că noi am
obosit imediat, pentru că am făcut zece paşi până la villa Doria?
Nu ne cunoaşte defeL Dacă nu ne place să ne dăm osteneala, este
că suntem leneşe, nu că nu putem…» Uiţi, prietene, că sunt o
ţărăncuţă…
Du-te s-o vezi pe verişoara mea Colette. Îţi mai este necaz pe
ea? În fond e o femeie cumsecade. Şi nu mai poate după
dumneata. Se pare că pariziencele sunt nebune după muzică
dumitale. (Erau poate şi înainte). Nu depinde decât de ursul meu
de Berna să devină un cuceritor al Parisului Ai primit cumva
scrisori? Ţi s-au făcut declaraţii? Nu-mi vorbeşti de nicio femeie.
Poate că eşti îndrăgostit? Povesteşte-mi. Eu nu sunt geloasă.
Prietena dumitale G. “
*
„Dacă îţi închipui că-ţi sunt recunoscător pentru ultima
dumitale frază I Vreie Domnul, ironică Graţie, să fii geloasă 1 însă
nu-ţi pune nădejdea în mine ca să te învăţ să fii! Nu simt nicio
atracţie pentru pariziencele astea nebune, aşa cum le spui
dumneata. Nebune? Ar vrea ele să fie. Numai că sunt foarte puţin.
Să nu-ţi închipui că mi-au sucit capul. Poate că ar fi fost mai
multe şanse pentru aşa ceva, dacă erau indiferente faţă de muzica
mea. Insă, este prea adevărat, le place; şi cum să fac ca să-mi
păstrez iluziile? Când Cineva îţi spune că te înţelege, atunci eşti
sigur că nu te va pricepe niciodată
Să nu iei prea mult în serios toanele mele. Sentimentele pe care
le am pentru dumneata nu mă fac să fiu nedrept faţă de celelalte
femei. N-am avut niciodată mai multă simpatie adevărată pentru
ele, decât de când nu le mai privesc cu ochi de îndrăgostit Efortul
cel mare pe care ele îl fac de trel-j zeci ţie ani încoace, pentru a
evada din semislugămicia degradantă şi nesănătoasă în care le
îngrădea egoismul nostru stupid de bărbaţi, spre nenorocirea lor
şi â noastră, mi se part că este una din marile cuceriri ale epocii
contemporane. Într-un oraş ca acesta, înveţi să admiri această
nouă generaţie de fete tinere care, în ciuda atâtor obstacole se
avântă cu un elan feciorelnic pentru a cuceri ştiinţa şi diplomele –
această ştiinţă şi aceste diplome care trebuie, gândesc ele, să le
elibereze, să le deschidă tainele unei lumi necunoscute, să Le facă
egale bărbaţilor…
Fără îndoială că această credinţă este iluzorie şi puţin ridicolă.
Dar progresul nu se realizează niciodată în chipul în care
nădăjduiai; şi nu înseamnă că nu se realizează prin cu totul alte
căi. Acest efort feminin nu va fi pierdut. El va forma femei mai
desăvârşite, mai pline de bărbăţie, aşa cum au fost în marile
secole. Ele nu se vor mai dezinteresa de* chestiunile vitale ale
lumii, ceea ce era un scandal şi o monstruozitate; căci nu este
tolerabil ca o femeie, chiar cea mal plină de griji -faţă de
îndatoririle ei casnice, să se creadă dispensată de a gândi la
datoriile ei în cetatea modernă. Străbu- nicile lor, din timpul
Jeannei d’Arc şi a Catherinei Sforza, nu gândeau astfel. Femeia s-
a ofilit. Noi i-am refuzat aerul şi soarele. Ea şi le reia cu toată
puterea. Ah! Sărăcuţele, ce brave sunt! … Fireşte, dintre cele care
luptă azi multe vor muri, multe vor fi zdruncinate. Este o eră de
criză. Efortul este prea violent pentru nişte forţe prea moleşite.
Când o plantă duce lipsă vreme prea îndelungată de apă, cea
dinţii ploaie riscă s-o ardă. Dar ce să-i faci l Aşa se răscumpără
progresul Cele care voi; veni după aceea vor înflori din aceste
suferinţe Sărmanele micuţe fecioare luptătoare de acum, dintre
care multe nu se vor căsători niciodată, vor fi mult mai roditoare
pentru viitor decât generaţiile de matroane care au zămislit
înaintea lor: căci din ele va ieşi, cu preţul sacrificiilor lor, rasa
feminină a unei noi ere clasice. Nu în salonul verişoarei dumitale
Colette ai norocul să găseşti astfel de albine sârguincioase. Ce te-a
apucat de mă trimiţi cu atâta înverşunare la această femeie? A
trebuit să te ascult,. Însă nu e bine: abuzezi de puterea dumitale.
Refuzasem trei din in- vitaţipile ei şi nu-i răspunsesem la două
scrisori. A venit să pună mâna pe mine la una din repetiţiile mele
cu orchestra (se repeta simfonia a şasea pe care am scris-o). Am
văzut-o în pauză, venind cu nasul în vânt, adulmecând aerul, şi
strigând i «Cum miroase a dragoste! Oh! Cât de mult îmi place
muzica asta! … ►>
Fiziceşte, s-a schimbat; doar ochii ei de pisică cu pupilele
bombate i-au mai rămas aceiaşi şi nasul bizar pe care-l strâmba
mereu şi care pare în continuă mişcare. Însă faţa lărgită, osoasă,
colorată, adâncită. Sporturile au transformat-o. Le practică fără
măsură. Soţul ei, după cum ştii, este unul din oamenii de vază de
la Automobil-Club şi Aero-Club Niciun raid de aviaţie, niciun
circuit în aer, pe pământ sau în apă, la care soţii Stevens-
Delestrade să nu se creadă obligaţi să asiste. Sunt totdeauna pe
drumuri. Nicio conversaţie posibilă; în discuţiile lor nu este vorba
decât de Racing de Rowing3, de Rugby, de Derby. Est» o rasă nouă
de oameni âe lume. Vremea lui Pcleas a trecut pentru femei. Nu
mai sunt la modă sufletele. Fetele arborează un ten roşu, pârlit,
copt de alergăturile în aer liber şi de jocurile la soare; te privesc cu
ochi de bărbat; râd cu hohote puţin cam groase. Tonul în vorbire
a devenit mai brutal şi mai aspru. Verişoara dumitale spune
uneori, foarte liniştit, grozăvii. Este foarte mâncâ- cioasă, ea care
abia mânca. Continuă să se plângă de stomacul ei dificil, aşa ca
să nu-şi piardă obiceiul; totodată ţine să nu piardă nicio
îmbucătură zdravănă. Nu citeşte nimic. În lum^a aceasta, nu se
mai citeşte. Doar muzică mai are trecere. Ba chiar a şi profitat de
pe urma înfrângerii literaturii. Când! Oamenii aceştia sunt istoviţi,
muzica Ie prinde bine ca o baie turcească cu aburi calzi, masaj,
narghilea. Nu mai este nevoie să cugeţi. Este o trecere între sport
şi iubire. Este şi ăsta un sport. Insă sportul cel mai căutat,
printre desfătările estetice, este astăzi dansul Dansuri ruseşti,
greceşti, elveţiene, amerieane, toate se dansează la Pariş;
simfoniile lui Beetho- ven, tragediile lui Eschyle, Clavecinul bine
temperat, anticile Vaticanului, Orfeu, Tristan, Patimile şi
gimnastică. În oamenii aceştia a intrat strechea.
Curios este s-o vezi pe verişoara dumitale cum le împacă pe
toate: estetismul ei, sporturile şi spiritul practic ţeăci a moştenit
de la maică-sa simţul afacerilor şi despotismul de mestic). Toate
acestea trebuie să formeze un amestec Se necrezut; însă ea se
complace foarte bine aşa; excentricităţile ei cele mai nesăbuite nu-
i ştirbesc de fel spiritul, luciditatea, precum îşi păstrează sigure
mâna şi ochiul în goanele vertiginoase cu automobilul. Este o
femeie care ştie ce vrea; soţul ei, invitaţii, personalul ei, îi conduce
pe toţi la repezeală. De asemenea se ocupă şi de politică; ea este
pentru «alteţa sa»: nu că eu o cred regalistă, însă constituie
pentru ea un pretext în plus ca să se agite. Şi cu toate că este
incapabilă să citească mai mult de zece pagini dintr-o carte, face
alegeri academice.
— A pretins să mă ia sub protecţia ei. Îţi închipui că asta nu a
fost cine ştie ce pe placul meu. Cel mai exasperant este că, dat
fiind că m-am dus la dânsa ca să te ascult pe dumneata, este
convinsă acum de puterea ei asupra mea… Mă răzbun şi eu
spunându-i adevăruri crude. Ea nu face altceva decât să râdă; nu
se simte stânjenită când îmi răspunde. «în fond e o femeie
cumsecade…» Da, cu condiţia să fie ocupată. Ea-o recunoaşte
singură: dacă maşina nu ar mai avea nimic de măcinat, ar fi gata
la orice, absolut orice, pentru a-i asigura alimentarea.
Am fost de două ori la ea. Acum n-am să mă mai duc. Este
suficient ca să-ţi dovedesc ascultarea mea. Cred că nu-mi doreşti
moartea? Ies de acolo zdrobit, măcinat, deşelat. Ultima oară când
am văzut-o, am avut, în noaptea care a urmat, un coşmar
înfiorător: visasem că eram soţul ei, legal pentru toată viaţa de
acest vârtej viu… Un vis tâmpifr şi care desigur că nu-l chinuie pe
adevăratul soţ: căci din toţi acei pe care îi vezi acolo în casă, poate
că el este singurul care stă cel mai puţin cu ea; şi când sunt
împreună, nu vorbesc decât de sport Se înţeleg foarte bine.
Cum de au făcut oamenii aceştia un succes din muzica mea?
Nu încerc să pricep. Bănuiesc că îi zguduie într-o formă nouă. Îi
sunt recunoscători că-i brutalizează. Pentru moment, le place arta
care are un trup. Dar că este un suflet În acel corp, nici nu
bănuiesc; vor trece de la exagerarea de azi la indiferenţa de mâine,
şi de la indiferenţa de mâine la ponegrirea de poimâine, fără a-l fi
cunoscut vreodată. Aceasta este povestea tuturor artiştilor. Nu-mi
fac iluzii asupra succesului meu, nu va ţine multă vreme; şi mă
vor sili să-l plătesc. În aşteptare, asist la spectacole curioase. Cel
mai entuziast dintre admiratorii mei este… (n-ai să ghiceşti) …
amicul nostru Levy-Coeur. Îţi mai aminteşti de acest faimos
domn, cu care pe vremuri am avut un duel ridicol? Dă astăzi lecţii
ce’or care nu m-au înţeles odinioară. O face chiar foarte’ bine. Din
toţi cei care vorbesc despre mine, el este cel mai inteiigent. Judecă
cât valorează ceilalţi. Te asigur că nu a& cu ce te mândri!
Nu am nicio poftă. Sunt prea umilit când ascult aceste lucrări
în care mă laudă. Mă recunosc şi nu mă găsesc frumos. Ce
nemiloasă oglindă este o operă muzicală, pentru cine ştie să’ vadă!
Din fericire, ei sunt orbi şi surzi. Din tulburarea şi slăbiciunile
mele am pus atâta în aceste lucrări, încât mi se pare uneori că
săvârşesc o faptă rea, dând drumul în lume acestui stol de
demoni. Mă potolesc când văd calmul publicului; el poartă o
platoşă triplă, nimic nu poate să-l atingă: altfel aş fi condamnat…
îmi impuţi că aş fi prea sever cu mine însumi. Nu mă cunoşti aşa
cum mă cunosc eu. Se vede ceea ce suntem. Nu se vede ceea ce
am fi putut fi; şi suntem glorificaţi pentru ceea ce este mai puţin
rezultatul meritelor noastre decât al evenimentelor care ne poartă
şi al forţelor care ne conduc. Lasă-mă să-ţi spun. O poveste.
Ieri seară, intrasem într-una din acele cafenele unde se face
destulă muzică bună, deşi într-un chip cam straniu: cu cinci-şase
instrumente, acompaniate de pian, se cântă toate simfoniile,
liturghiile, oratoriile. La fel, se vinde la Roma la anumiţi
mărmurari capela Medicis, drept garnitură pentru cămin. Se pare
că maniera asta este utilă artei. Pentru ca să poţi circula printre
oameni trebuie să-ţi faci rost de bani mărunţi. De fapt, la aceste
concerte, nu eşti tras pe sfoară până la sfârşit. Programele sunt
bogate, executanţii conştiincioşi. Acolo am găsit un violoncelist cu
care m-am împrietenit} ochii lui îmi aminteau un chip straniu pe
aceia ai tatălui meu. Mi-a povestit viaţa lui. Nepot de ţăran, fiu de
mic funcţionar, copist de primărie într-un stat din nord. Au vrut
să facă din el un domn, un avocat; l-au băgat la liceul din oraşul
vecin. Micuţul, voinic şi mocofan, care nu era făcut pentru
meseria aceasta măruntă de mic notar, nu putea fi ţinut ia colivie;
sărea gardurile, o lua razna pe câmpii, făcea curte fetelor şi îşi
risipea toată vlaga în certuri şi bătăi; restufl timpului hoinărea şi
tot visa la lucruri pe care nu avea să le facă niciodată. Un singur
lucru îl atrăgea: muzica. Dumnezeu ştie cum. Niciunul muzician
printre ai săi, cu excepţia unui unchi, frate al bunicului, puţin
ţicnit, unul din acei originali din provincie, ale căror inteligenţă şi
daruri, adesea remarcabile, sunt folosite, în izolarea lor
orgolioasă, la neghiobii de maniaci. Acela inventase un nou sistem
de notare în malorie de note muzicale (unul în plus!) care trebuia
să revoluţioneze muzica; pretindea chiar că ar fi găsit o steno-*
grafic care dădea posibilitatea de notat totodată cuvintele, melodia
şi acompaniamentul; el însuşi nu parvenise niciodată să le
recitească corect. În familie, toţi îşi băteau joc de bie- lu! Om, nu-l
lăsau să se mândrească cu descoperirea lui Dar g: tuleau: «Este
un bătrân nebun. Cine ştie? Poate că ari» geniu.» Fără îndoială că
de la el s-a transmis mânia, muzicală la nepoţel. Ce muzică putea
el însă să audă în oraşul său! … Dar o muzică proastă poate
inspira o dragoste tot aşa de pură ca şi una bună.
Nenorocirea era că o astfel de pasiune nu părea să poată fi
mărturisită în acest mediu; şi copilul nu avea reală lipsă de
raţiune a unchiului. El se ascundea pentru a citi elucubraţii k:
bătrânului maniac, care au constituit fondul ciudatei sale educaţii
muzicale. Vanitos, fricos în faţa tatălui său şi a părerilor generale,
el nu voia să mărturisească niciuna din ambiţiile sale fără să fi
reuşit. Băiat curajos, zdrobit însă de familie, el a procedat ca
atâţia mic-burghezi francezi care, neîndrăznind din slăbiciune ori
din bunătate să ţină piept voinţei celorlalţi, se supun în aparenţă
şi trăiesc toată viaţa lo» adevărată într-o tăinuire perpetuă. În loc
să-şi urmeze vocaţia, s-a căznit fără niciun gust să facă meseria
care i se impusese: incapabil să reuşească, gata-gata să se înece
la maL De bine de rău, a ajuns să-şi treacă examenele necesare.
Principalul avantaj pe care-l întrezărea era acela de a scăpa de
dubla supraveghere: provincială şi paternă. Dreptul îl omora) era
hotărât să nu-şi facă o carieră din drept. Insă atât timp cât trăi
tatăl său, nu îndrăzni să-şi dea pe faţă vrerea. Poate că nu se
simţea de loc supărat că trebuia să mai aştepte încă, înainte de a
lua o hotărâre. Era printre aceia care toată viaţa se amăgesc cu
ceea ce vor face mai târziu, şi cu ceea ce-ar putea să facă. Pentru
moment, nu făcea nimic. Scos dârî mediul lui, ameţit de viaţa
nouă din Pariş, el s-a dedat ca brutalitatea sa de ţăran la două
pasiuni: femeile şi muzica {concertele l-au înnebunit, dar nu mai
puţin şi plăcerile. Pierdu ani întregi, fără ca cel puţin să profite de
mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-şi completa
educaţia muzicali. Orgoliul său bănuitor, un caracter rău,
independent şi susceptibil îl împiedicară de a urma vreo lecţie sau
de a cere sfatul cuiva.
Când muri tatăl lui, îi trimise la plimbare pe Themis şi pe
Justinian. Începu să compună, fără să fi avut curajul de a-şi
însuşi tehnică necesară. Obiceiurile inveterate de haima- nalâc
lenevos şi gustul plăcerilor îl făcuseră incapabil de orice efort
serios. Simţea în mod viu; însă ideea, ca şi forma ei, îi scăpau de
îndată; pe scurt, nu exprima decât banalităţi* Mai rău era că în
acest mediocru exista în mod real ceva mare. Am citit două din
vechile sale compoziţii. Ici şi colo idei uimitoare, rămase în stare
embrionară, imediat deformate. Focuri sănătoase într-o turbărie…
Şi ce creier straniu! A vrui să-mi explice sonatele lui Beethoven. El
vede în ele romane copilăreşti şi absurde. Insă ce pasiune, ce
profundă seriozitate! Îi dau lacrimile când vorbeşte despre asta. S-
ar lăsa ucis pentru ceea ce iubeşte el. Este impresionant şi
burlesc. În momentul în care eram gata să-i râd În nas, îmi venea
în acelaşi timp să-l îmbrăţişez… O onestitate de nezdruncinat. Un
dispreţ puternic pentru şarlatanismul cenaclurilor pariziene şi
pentru falsele glorii – totuşi neputând să reziste la o naivă
admiraţie de mic-burghez pentru oamenii cu succes…
Avea o mică moştenire. În câteva luni s-a şi grăbit s-o pape; şi,
astfel, găsindu-se fără mijloace, avu imprudenţa ca atâţia dintre
semenii săi, dintr-o onestitate criminală, de a se căsători cu o fată
fără zestre pe care o sedusese; avea o voce frumoasă şi făcea
muzică, firă dragoste pentru muzici. Trebui să trăiască din vocea
ei şi din talentul mediocru pe care-l dobândise el, cântând la
violoncel. Natural, nu le-a trebuit prea multă vreme pentru a-şi da
seama de mediocritatea lor şi pentru a nu se mai putea suporta.
Se născuse o fetiţi. Tatăl şi-a strămutat puterea de iluzii asupra
copilului; se gândi că ea ar putea fi aceea ce nu putuse el să fie.
Fetiţa semăna cu maică-sa: era o pianistă care nu avea pic de
talent; îşi adoră părintele şi se silea să-i înveţe meseria, pentru ca
să-i facă plăcere. Timp de mai mulţi ani, au cutreierat toate
hotelurile din staţinnile balneare, aducând mai multe afronturi
decât bani. Copilul, slab şi surmenat, muri. Femeia,
deznădăjduită deveni zi de zi mai ciufută. Şi astfel au căzut în
mizeria fără sfârşit, fără nădejdea de a scăpa de ea, aţâţată şi de
sentimentul unui ideal pe care te simţi incapabil de a-l atinge.
Şi mă gândeam, dragăm prietenă, uitându-mă la acest biet
ratat, a cărui viaţă n-a fost decât un şir de necazuri: – Iată ce aş îi
putut fi. Erau trăsături comune între sufletele noastre de copii; şi
anume întâmplări din viaţa noastră se aseamănă; am găsit chiar
şi oarecare înrudire în ideile noastre muzicale; însă ale lui s-au
oprit pe drum. De ce a depins ca să nu mă duc şi eu la fund? De
voinţa mea, fără îndoială De asemenea Insă şi de întâmplările din
viaţa mea. Şi chiar, voinţa mea, oare numai meritelor mele o
datorez? Nu mai curând rasei mele, prietenilor, lui Dumnezeu
care m-a ajutat?» Gândurjle acestea te fac umiL Te simţi frate cu
toţi cei care iubesc arta şi care suferă pentru ea. De jos de tot la
cât mai sus, distanţa nu este mare…
Şi pe deasupra m-am gândit şi la ceea ce mi-ai scris. Ai
dreptate: un artist n-are dreptul să se ţină la o parte, atâta timp
cât poate veni în ajutorul altora. Voi rămâne deci, mă voi sili să
petrec câteva luni pe an fie aici, fie la Viena. Sau la Berlin, cu
toate că-mi vine greu să mă obişnuiesc iarăşi cu aceste oraşe.
Insă nu trebuie să abdic. Dacă nu izbutesc s& fiu util tuturor,
cum am motive să mă tem, şederea aceasta îmi va fi poate
trebuincioasă mie însumi. Şi mă voi mângâia gândindu-mă că
dumneata ai voit-o Şi apoi… (nu vreau şi mint) … încep să găsesc
plăcere în asta. Rămas bun, tiranule.’ Triumfi. Am ajuns nu
numai să fac ce vrei să fac, dar chiar să-mi placă.
Christophe*
— ★
Astfel el râmase, în parte pentru ca să-i facă plăcere, dar şi
pentru că, trezindu-se, curiozitatea sa de artist se lăsn iar prinsă
de spectacolul artei reînnoite. Gândul Hui oferea Graziei tot ceea
ce vedea şi făcea; îi scria totul. Ştia prea bine că-şi făcea iluzii
asupra interesului pe care i-l putea stârni; o bănuia puţin
indiferentă. Însă îi era recunoscător că nu i-o prea arăta.
Ea îi răspundea regulat, o dată la cincisprezece zile. Scrisori
afectuoase şi măsurate cum îi erau şi gesturile. Povestindu-şi
viaţa, ea nu-şi depăşea o rezervă duioasă şi mândri. Ea ştia cu
câtă violenţă se răsfrâng cuvintele sale în inima lui Christophe. Îi
plăcea mai mult să-i apară rece decât să4 împingă la o exaltare, în
care nu voia să-l urmeze. Era însă prea femeie pentru a ignora
secretul de a nu descuraja deloc dragostea prietenului său şi de a
învălui în îndoială, în cu» vinte dulci, decepţia intimă pe care i-ar
fi cauzat-o cuvintele indiferente. Christophe nu întârzie să
ghicească această tactică şi, printr-o şiretenie a dragostei, el se
căzni la rândul lui să-şi înfrâneze elanul, scriindu-i scrisori mai
măsurate.
 Astfel că şi răspunsurile Graziei, la rândul lor, să fie mai puţin
reţinute
Pe măsură ce-şi prelungea şederea la Pariş, el se interesa şi mai
mult de activitatea nouă care punea în mişcare! Uriaşul furnicar.
Se interesa de aceasta cu atât mai mult cu cât găsea la tinerele
furnici mai puţină simpatie pentru el. Nu se înşelase: succcsul lui
era o victorie â Ia Pyrrhus’. După o dispariţie de zece ani,
înapoierea lui făcuse senzaţie În lumea pariziană. Insă, printr-o
ironie a lucrurilor care nu este deloc rară, el se găsea sprijinit de
data aceasta de către foştii lui duşmani, snobi, oamenii la modă;
artiştii îi erau în mod tacit ostili, ori sp fereau de el. Se impunea
prin numele său cunoscut deja din trecut, prin opera lui
considerabilă, prin accentul său pasionat de convingător, prin
violenţa sincerităţii sale. Insă dacă erai constrâns să fii alături! De
el, dacă el forţa admiraţia sau stima, îl înţelegeai greşit sau nu-ţi
plăcea deloc. Era inferior, artei timpului. Un monstru, un
anacronism viu. Aşa fusese totdeauna. Cei zece ani de singurătate
accentuaseră ronirastul.
În timpul absenţei sale, se începuse în Europa, şi mai ales la
Pariş, după cum bine văzuse, o operă de reconstruire.. Se năştea
o nouă ordine. Se ridica o generaţie dornică mai mult de a activa
decât de a înţelege, înfometată mai curând de fericire decât de
adevăr. Ea voia să trăiască, să pună stăpânire pe viaţă, fie chiar
cu preţul minciunii. Minciunile orgoliul – ale tuturor orgoliilor:
orgoliul de rasă, orgoliul de castă, orgoliul religios, orgoliul de
cultură şi de artă – toate îi erau bune, numai că ele să fi fost o
armătură de fier, numai că ele să-i fi furnizat spada şi scutul
pentru ca, ’ la adăpostul lor, să meargă la victorie. De asemenea îi
era neplăcut să asculte vocea puternic chinuită, care îi amintea
existenţa durerii şi a îndoielilor: acele vijelii care tulburaseră
noaptea abia fugită, care continuau în ciuda renegărilor sale să
ameninţe universul şi pe care voia să le uite. Imposibil să nu le
audă; erau încă prea aproape de ea. Atunci, tinerii aceştia se
abăteau din drum cu dispreţ şi ţipau în gura mare să se
asurzească. Însă vocea vorbea mai tare. Şi ei o urau.
Din contră, Christophe îi privea cu prietenie El saluta Înălţarea
lumii spre fericire. Ceea ce era voit mărginit în aceiistă năvală nu-l
afecta deloc. Când vrei să mergi până la capăt, trebuie să priveşti
drept înaintea ta. Cât despre el, aşezat la cotitură unei lumi, se
bucura să vadă, în spatele lui, splendoarea tragică a nopţii, şi, în
faţă, zâmbetul tinerei nădejdi. - Incerta frumuseţe a zorilor
proaspete şi înfierbântate. El era la punctul nemişcat al axei
balansierului, în timp ce pendula reîncepea să urce. Fără a-l
urma în mersul său, asculta cu bucurie bătând ritmul vieţii. Se
asocia la nădejdile acelora care tăgăduiau neliniştile sale trecute.
Ceea ce ar fi, ar fi aşa cum visase el. Cu zece ani mai înainte,
Olivier, ia întuneric şi suferinţă – biet sărman cocoş galic –
anunţase cu cântecul lui plăpând ziua îndepărtată. Cântăreţul nu
maT era. Dar cântecul lui se realiza. În grădina Franţei, păsărelele
se trezeau. Şi, dominând celelalte ciripituri, Christophe auzi pe
neaşteptate, mai limpede, mai puternică, mai fericită, vocea lui
Olivier reînviat.
Citea distrat, la, un stand de librărie, o carte de poezii. Numele
autorului u era necunoscut. Anumite cuvinte îl izbiră; rămase
subjugat. Pe măsură ce continua să citească Între foile netăiate i
se părea că recunoaşte o voce, trăsături cunoscute… Neputând să
definească ceea ce simţea şi neputând să se hotărască să se
despartă de carte, o cumpără. Întors acasă, reluă lectura. De
Îndată, obsesia îl cuprinse iar. Suflul impetuos al poemului evoca,
cu o preciziune de vizionar, sufletele imense şi străvechi – acei
arbori uriaşi, ale căror frunze şi fructe suntem noi – Patriile. Din
aceste pagini ţişnea figura supraomenească a Mamei, a celei care
a fost înaintea noastră, a celei care va fi după noi, a aceleia care
tronează, asemenea Madonelor bizantine, înalte ca munţii, la
picioarele cărora se roagă furnicile omeneşti. Poetul celebra duelul
homeric al acestor mari zeităţi ale căror suliţe se izbesc între ele,
de la începutul erelor: această Ili- adă milenară, care este faţă de
Troia ceea ce lanţul Alpiioo esie faţă de micile coline grcceşti.
O astfel de epopee de orgoliu şi de acţiune războinică era
departe de gândurile unui suflet european, ca acela al lui
Christophe. Şi totuşi, prin licăriri, în viziunea sufletului
francez – fecioara plină de -graţie, rare poartă scutul, Atena
cu ochii albaştri care strălucesc în întuneric, zeiţa lucrătoare,
artista fără seamăn, înţelepciunea suverani, a cărei lance
scânteietoare doboară pe barbari cu strigăte tumultoase
— Christophe zărea o privire, un zâmbet pe care-l cunoştea şi
care li plăcuseră. Dar, în clipa când era gata s-o desluşească,
viziunea pierea. Şi în timp ce el se încăpăţâna s-o urmărească în
zadar, iată că, întoreând o pagină, dădu peste o poveste pe care,
cu puţine zile înainte de a muri, i-o spusese Olivier… Fu extrem
de tulburat. Alergă la editor şi-i ceru adresa poetului. I-a fost
refuzată, după cum era obipeiul. Se supără. Inutil. În sfârşit se
gândi că ar putea fsă se informe- ze într-un anuar. În adevăr, îl
găsi imediat se duse la autor. De câte ori voia el un lucru, îl făcea;
niciodată n-a stat pe gânduri.
În cartierul Batignolles. La un ultim etaj. Mai multe uşi dădeau
pe un coridor comun. Christophe bătu la cea care-l fusese
indicată. Dar uşa vecină se deschise. O femeie tânără, deloc
frumoasă, foarte brună, cu părul pe frunte, cu un ten Întunecat –
o figură- crispată cu ochii vii – îl întrebă ce voia. Avea un aer
bănuitor. Christophe îi expuse scopul vizitei sale şi, după o nouă
întrebare, îşi spuse numele. Ieşi din cameră şi deschise cealaltă
uşă cu o cheie pe care o avea la ca. Dar nu-l introduse pe
Christophe imediat Îi spuse să aştepte pe coridor şi intră singură,
închizându-i uşa în nas. În sfârşit Christophe căpătă permisiunea
să pătrundă în locuinţa bine păzită. Străbătu o cameră pe
jumătate goală, care servea de sufragerie: câteva mobile hârbuite;
lângă fereastra fără perdele, o duzină de păsărele piuiau într-o
colivie, în odaia vecină, pe un divan jerpelit, era întins un bărbat.
Se ridică pentru a-l întâmpina pe Christophe. Faţa aceea istovită,
iluminată numai de suflet, ochii aceia frumoşi de catifea în care
ardea o flacără de febră, mâinile acelea lungi, inteligente, trupul
acela rău clădit, vocea ascuţită care răguşea.. Christophe îl
recunoscu imediat. Emmanuel! Micul lucrător infirm, care fusese
pricină nevinovată… Şi Emmanuel, brusc în picioare, îl
recunoscuse la rândul lui pe Christophe.
Stăteau aşa fără să-şi vorbească. Amândoi, în clipa aceea, îl
vedeau pe Olivier… Nu se hotărau să-şi dea mâna. Emmanuel
făcuse o mişcare îndărăt. După zece ani trecuţi, o pizmă
nemărturisită, vechea gelozie pe care i-o purta lui Christophe,
ieşea iar la iveală din străfundurile întunecate ale instinctului.
Stătea aşa, neîncrezător şi ostil. Dar când văzu emoţia lui
Christophe, când îi citi pe buze numele la care se gândeau
amândoi: „Olivier…” nu mai putu rezista • se nrun- că în braţele
care îi erau întinse.
Emmanuel întrebă:
— Ştiam că eşti la Pariş. Dar dumneata, cum de ai putut să mă
găseşti?
Christophe spuse:
— Ţi-am citit ultima carte; printre rânduri am auzit vocea lui.
 — Nu-i aşa? — Spuse Emmanuel – l-ai recunoscut? Tot ceea ce
sunt acum, lui îi datorez.
(Se ferea să-i pronunţe numele.)
După o clipă, continuă, întunecat:
— Te iubea mai mult decât pe mine.
Christophe zâmbi:
— Cine ştie să iubească nu cunoaşte nici mai mult, nici mat
puţin; el se dăruieşte în întregime tuturor acelora pe care îi
iubeşte.
Emmanuel îl privi pe Christophe *, severul tragism al ochilor
săi voluntari se ilumină subit de o blândeţe adâncă. Luă mâna lui
Christophe şi îl făcu să se aşeze lângă el pe divan
Şi-au povestit viaţa. De la paisprezece la douăzeci şi cinci de
ani, Emmanuel făcuse multe meserii: tipograf, ta- piţer, mic
negustor ambulant, băiat de librărie, copist la un avocat,
secretarul unui om politic, gazetar… în toate găsise mijlocul să
înveţe cu înverşunare, întâlnind ici şi colo sprijinul oamenilor
cumsecade impresionaţi de energia tânărului, de cele mai multe
ori căzând însă în mâinile unor oameni care îi exploatau mizeria
şi aptitudinile, îmbogăţindu-se cu experienţe triste şi reuşind să
iasă din ele fără prea multă amărăciune, nelăsând acolo decât
rămăşiţa sănătăţii sale şubrede. Aptitudini neobişnuite pentru
limbile vechi (mai puţin excepţionale decât s-ar putea crede la o
rasă îmbibată de tradiţii umaniste) îi atrăseseră interesul şi
sprijinul unui bătrân prelat elenist. Aceste studii, pe care nu
avusese timpul să le împingă prea departe, i-au fost o disciplină
de spirit şi o şcoală de stil. Omul acesta ieşit din mâlul poporului,
care îşi do- bândise singur toată’ cultura, la înlâmplare, şi care
avea lacune enorme, dobândise un dar al exprimării verbale, o
stă- pinire a gândirii asupra formei, pe care zece ani de educaţie
universitară sunt neputincioşi să-i dea tinerimii burgheze.
Această binefacere i-o atribuia lui Olivier Totuşi alţii îl ajutară
şi mai eficace. Dar seânteia venea de la Olivier, care aprinsese în
noaptea sufletului acesta candela eternă. Ceilalţi nu făcuseră
altceva. Decât să loarne ulei în lampă
Spuse:
— N-am izbutit să-l înţeleg decât din clipa în care a plecat. Însă
tot ceea ce-mi spusese pătrunsese în mine, lumina lui nu m-a
părăsit niciodată.
Vorbea despre opera lui, de misiunea care, pretindea el, îi
fusese lăsată ca moştenire de către Olivier: deşteptarea energiilor
franceze, a acestei văpăi de idealism eroic, al cărei prevestitor
fusese Olivier; voia să-şi facă glasul răsunător să planeze
deasupra mulţimii şi să anunţe victoria a- propiată; cânta
epopeea rasei sale reînviate.
Poemele sale erau în întregime produsul acestei rase ciudate
care, trecând peste secole, a părăsit atât de puternic vechea sa
aromă celtică, având însă orgoliul bizar de a-şi îmbrăca gândirea
sa în zdrenţele şi legile cuceritorului roman. Se găseau cu totul
pure acea îndrăzneală galică, acel spirit al raţiunii eroice, ironia,
acel amestec de îngâmfare şi de bravură nebună care avea să
tragă de barbă pe senatorii din Roma, să jefuiască templele din
Delfi şi să arunce râzând cu securea până la cer. Insă a trebuit ca
acest mic răzvrătit parizian să incarneze pasiunile sale, aşa
precum făcuseră bunicii săi cu perucă, şi aşa precum vor face
fără, îndoială strănepoţii săi, în timpurile eroilor şi zeilor Greciei,
morţi de două mii de ani. Instinct curios al acestui popor, care se
acordă cu nevoia sa de absolut; punând gândirea sa peste urmele
secolelor, i se pare că îşi impune gândirea pentru secole. Con-
strângerea acestei forme clasice nu făcea decât să imprime un
elan şi mai violent pasiunilor lui Emmanuel. Încrederea potolea a
lui Olivier în destinele Franţei se transformase a micul său
protejat într-o credinţă arzătoare, înfometată le acţiune şi sigură
de triumf. Voia acest lucru, îl vedea, îl strii ga Prin această
credinţă nemăsurată şi prin acest optimism înălţase sufletele
publicului francez. Cartea lui fusese tot aşa de eficace ca şi o
bătălie. Făcuse o spărtură în scepticism şi în frică. Toată tânărn
generaţie o pornise impetuos pe urma lui spre destine noi..
Vorbind, se însufleţea, ochii îi. Ardeau, pe palidu-i rtvD se iveau
pete trandafirii, glasul i se ascuţea. Christophe na se putea
împiedica de a observa contrastul dintre acest foc mistuitor şi
trupul acela nenorocit care îi servea drept rug. N" fâren iprit să
întrevadă ironia mişcătoare a acestui destin Cintăroţul energiei,
poetul care celebra generaţia sporturilor îndrăzneţe, a acţiunii, a
războiului, abia putea să meargă fără să răsufle din greu, era
sobru, urmă un regim, foarte strict, bea apă, nu putea fuma, trăia
fără amante, purta toate patimile în el, şi din cauza sănătăţii sale
era redus la ascetism.
Christophe îl observă pe Emmanuel; şi încerca un a- mestec de
admiraţie şi milă frăţească. Nu voia să exteriorizeze nimic; dar
fftrft îndoială că ochii lui trădară ceva; sau orgoliul lui Emmanuel,
care mai păstra în vreun colţişor o rană mereu deschisă, crezu că
citeşte în ochii lui Christophe compătimirea care Ini ţi era mai
odioasă decât ură. Entuziasmul îi scăzu dintr-o dată. Încetă să
mai vorbească. Zadarnic încercă Christophe să-i câştige
încrederea. Sufletul i se tnchisese. Christophe văzu că4 rănise.
Tăcerea duşmănoasă se prelungea. Qhristophe se ridică.
Emmanuel tl conduse fără o vorbă până la uşă. Mersul li trăda
infirmitatea; o ştia; îşi folosea toată mândria că să pară indiferent;
dar se gândea că Christophe îl observă şi ura lui se mărea.
În momentul În care el strângea cu răceală mâna oaspetelui
său, pentru a-şi lua rămas bun, o tânără doamnă elegantă suna
la uşă. Era esoprtată de un tip pretenţios, pe care Christophe îşi
aminti că-l remarcase pe la teatre, la premiere, zâmbitor. –
Trăncănind. – Salutând amical cu mâna, sărutând mina
doamnelor şi, din fotoliul său de orchestră, aruncând zâmbete
până în fundul teatrului: pentru că nu-i ştia numele, îl numise
„cerbul1*.
— Cerbul şi tovarăşa sa, văzându-l pe Emmanuel, se aruncară
asupra „iubitului maestru*’, cil expansiuni slugarnice şi familiare.
Christophe, care se îndepărta, auzi vocea uscată a lui Emmanuel
răspunzând că nu putea să primească pentru că era ocupat.
Admiră cparul.pe care-l avea acest om de a se face neplăcut. Nu
cunoştea motivele lui de a face mutre snobilor bogaţi care veneau
să. — L onoreze cu vizitele lor indiscrete: erau risipitori cu frazele
frumoase şi cu elogiile, insă nu se ocupau mai mult să-i uşureze
mizeria decât faimoşii prieteni ai lui Cesar Franck care n-au
căutat vreodată să-l despovăreze de lecţiile de pian pe care, până
în ultima zi, a trebuit să le dea ca să trăiască.
Christophe reveni de mai multe ori să-l vadă pe Emmanuel. Nu
mai reuşi însă să restabilească intimitatea primei vizite.
Emmanuel nu manifesta nicio plăcere văzându-l şi adoptă o
rezervă plină de bănuială. Uneori, nevoia nobilă de a împărtăşi
din geniul său îl făcea să-şi ia avânt; câte un cuvânt al lui
Christophe îl făcea să vibreze până în sti’ăfun- duri; atunci, îşi
dădea frâu liber la un acces de încredere entuziastă; şi idealismul
său arunca asupra sufletului ascuns luminile splendide ale unei
poezii înflăcărate. Apoi, brusc, re- cădea; se crispă înir-o tăcere
ursuză; şi Christophe regăsea duşmanul.
Îi despărţeau prea multe lucruri. Cel mai neînsemnat nu era
diferenţa de vârstă. Christophe se aşternuse la drum spre deplina
conştiinţă şi stăpânire de sine. Emmanuel era încă în formaţie, şi
mai haotic decât fusese Christophe vreodată. Originalitatea
personalităţii sale rezulta din elementele contradictorii ce se
găseau în el; un stoicism puternic care încerca să îmbilnzească o
natură roasă de dorinţe atavice (fiul unui alcoolic şi al unei
prostituate); o imaginaţie exaltată, care se înfrână sub zăbala unei
voinţe de oţel: un egoism! Imens şi o imensă iubire faţă de alţii,
dintre care nu ştiai vreodată care o să iasă învingător; un idealism
eroic şi o lăcomie bolnăvicioasă de glorie care îl făceau
neîncrezător fată de alte superiorităţi. Dacă mintea lui Olivier,
independenţa sa, dezinteresarea să se regăseau în el, dacă
Emmanuel era superior maestrului său prin vitalitatea sa
plebeiană, care nu cunoştea dezgustul acţiunii, prin geniul poetic
şi prin scoarţa aspră, t ale îl apăra împotriva tuturor
dezgusturilor, el era departe de a atinge seninătatea fratelui
Antoinettei; caracterul său era vanitos, neliniştit; şi tulburarea
altor fiinţe venea să se adauge la a sa.
Trăia într-o ambianţă furtunoasă cu o tânără femeie care-i era
vecină: aceea care-l primise pe Christophe când venise prima
dată. Ea îl iubea pe Emmanuel şi se ocupa de el eu gelozie, îi
făcea gospodăria, îi recopia lucrările, scria când el îi dicta. Nu era
frumoasă şi purta povara ufiui suflet pătimaş. Ieşită din popor,
fusese lucrătoare mult timp într-un atelier de legătorie, apoi
funcţionară la poştă; îşi petrecuse copilăria sufocată în cadrul
obişnuit al lucrătorilor săraci din Pariş; suflete şi trupuri
îngrămădite, muncă istovitoare, promiscuitate perpetuă, lipsă de
aer,. De linişte, niciodată singurătate, imposibilitate de a se
reculege, de a-şi apăra refugiul sfânt al inimii. Suflet mândru,
care clocea o exaltare religioasă pentru un ideal nelămurit al
adevărului, îşi stricase oejiii copiind în timpul nopţii, de cele mai
multe ori fără lumină, doar la lumina lunii, Mizerabilii lui Hugo. Îl
întâlmse pe Emmanuel într-un moment în care el era mai
nenorocii! Deni ea, bolnav şi lipsit de mijloace: se dedicase lui.
Această pasiune era prima, sinyura dragoste din viaţa ei. Astfel se
legase de el, cu o tenacitate de flămând. Afecţiunea ci pr: % grozav
de apăsătoare pentru Emmanuel, care o împărtăşea, cu toate că o
suportă mai puţin. El era mişcat de acest devotament; ştia că ea îi
era cea mai bună prietenă, singura fiinţă pentru care el era totul
şi care nu se putea lipsi de el. Insă chiar acest sentiment îl
zdrobea. El avea nevoie de, libertate, avea nevoie de izolare; ochii
aceia care cerşeau cu lăcomie o privire îl obsedau; dânsul îi
vorbea cu asprime şi avea poftă să-i spună: „Pleacă! “. Îl scoteau
din fire urâţenia şi mojiciile ei. Oricât de puţin ar fi întrevăzut
societatea mondenă şi oricât dispreţ i-ar fi arătat (căci el suferea
văzându-se acolo mai urât şi mai ridicol), era sensibil la eleganţă,
suferea atracţia femeilor care aveau pentru el (nu se îndoia de
asta) sentimentul pe care îl avea el pentru prietena lui. Încerca să-
i mărturisească acesteia o afecţiune pe care n-o avea, pe care în
orice caz nu încetau s-o întunece zvâe- niri de ură involuntară. Nu
izbutea deloc; în piept purta o inimă mare, generoasă, lacomă de
a face binele şi un demon brutal, capabil să facă răul. Această
luptă interioară şi conştiinţa pe care o avea de a nu putea s-o
termine în avantajul său îl azvârleau într-o agitaţie surdă ale cărei
răbufniri le primea Christophe.
Emmanuel nu se putea reţine să nu manifeste faţă de
Christophe o dublă antipatie: una ţâşnea din vechea sa gelozie
(acele pasiuni din copilărie a căror răbufnire pers’stă chiar când
le-ai uitat pricina); cealaltă, inspirată dintr-un naţionalism
arzător. El incarna în Franţa toate visurile de dreptate, de milă, "
de fraternitate umană, concepute de cei mai buni din epoca
precedentă. Nu o opunea restului Europei, sa pe o inamică a cărei
bogăţie creşte pe ruinele altor naţiuni; o plasa în fruntea lor, ca pe
suverana legitimă care domneşte pentru binele tuturor – spadă a
idealului, călăuză a speciei umane. Decât s-o vadă comiţând o
nedreptate, el ar fi proferat-o moartă. Insă nu se îndoia deloc de
ea. Era excluzivf francez, prin cultură şi prin inimă, hrănit doar
cu tradiţia franceză ale cărei raţiuni adânci le regăsea în
instinctul său. Nega, cu sinceritate, gândirea străină, pentru care
avea un fel de condescendenţă dispreţuitoare – de iritare, dacă
străinul nu accepta câtuşi de puţin această situaţie umilitoare.
Christophe vedea toate acestea; însă, mai în vârstă şi mai
ştiutor în ale vieţii, nu se lăsa deloc impresionat. Dcsi acest
orgoliu de rasă nu înceta să fie jignitor, Christophe nu se simţea
atins; era obişnuit cu iluziile iubirii filiale şi nu se gândea să
critice exagerările unui sentiment sfânt. De fapt omenirea însăşi
îşi găseşte câştigul în credinţa vanitoasă * popoarelor în misiunea
lor. Din toate motivele pe care! E avea de a se simţi îndepărtat de
Emmanuel, unul singur îi era penibil; vocea lui Emmanuel care
atingea uneori intonaţii supraascuţite. Urechea lui Christophe
suferea crunt din această pricină. Nu se putea împiedica să nu se
strâmbe. Încerca să nu-l observe Emmanuel. Se silea să audă
muzica şi nu instrumentul. O astfel de frumuseţe eroică radia din
poetul infirm când evoca victoriile minţii, predecesoarele altor
victorii, cucerirea aerului, „Dumnezeu zburător” care ridica
mulţimile şi, ca şi steaua de la Betleem, le târa după sine,
extaziate, spre ce spaţii îndepărtate sau spre care recompense
viitoare?! Splendoarea acestor viziuni de energie nu-l împiedica pe
Christophe de a-i simţi primejdia, de a prevedea unde ducea pasul
acesta de atac şi strigătul crescând al acestei noi Marseillaise. Se
gândea, cu puţină ironie (fără părere de rău pentru trecut nici
teamă de viitor) că acest cântec putea avea ecouri pe care
cântăreţul nu le prevăzuse şi că va veni o zi când oamenii vor
ofta-după timpurile dispărute ale Bâlciului… Cât de liber erai
atunci! Epoca de aur a libertăţii! Niciodată nu vor mai fi
cunoscute vremuri asemănătoare. Lumea se îndrepta spre o eră
de forţă, de sănătate, de acţiune virilă şi poate de glorie, Insă de
autoritate aspră şi de ordine îngustă. O vom fi chemat-o noi
îndeajuns cu glasul nostru, epoca de fier, era clasică! Epocile mari
clasice – Ludovic al KlV-lea sau Napoleon, ne apar de la distanţă,
drept culmi ale umanităţii. Şi poate că naţiunea îşi realizează cât
se poate de victorios idealul său de stat. Însă mergeţi şi întrebaţi
pe eroii acelor timpuri ce au gândit ei despre acele vremuri!
Nicolas Poussin al vostru s-a dus să trăiască, şi să moară la
Roma: se înăbuşea la voi. Pascal şi Racine al vostru au spqs
rămas bun lumii. Şi printre cei mai mari, câţi alţii n-au trăit la o
parte, dizgraţiaţi, asupriţi. Sufletul însuşi al lui Moliere ascundea
multe amărăciuni. În vremea lui Napoleon al vostru, după care vă
pare aşa de rău, se pare că părinţii voştri s-au cam îndoit de
fericirea lor; şi stăpânul însuşi nu s-a prea înşelat; el ştia că
atunci când avea să dispară, lumea avea să facă: „Uf I” în
jurul/mperator-ului cât pustiu de gândire! Asupra imensităţii de
nisip, soarele african…
Christophe nu destăinuia nimic din ceea ce rumega Numai
câteva aluzii şi fuseseră suficiente să-l înfurie pe Emmanuel; nu
Ie mai repetase. În zadar însă îşi păstra gândurile pentru el,
Emmanuel i le cunoştea. Mai mult, avea vag conştiinţa că
Christophe vedea mai departe ca el. Şi asta nu fă cea decât să-l
irite şi mai mult. Tinerii nu pot ierta celor mai bătrâni, care îi
constrâng să întrezărească ce vor fi ei după douăzeci de ani.
 Christophe citea în inima lui şi îşi spunea: „Are dreptate Fiecare
cu credinţa lui. Trebuie să crezi în ceea ce crezi Să mă păzească
Dumnezeu să-i tulbur încrederea în viitor! “
Dar singură prezenţa sa era suficientă ca să-l tulbure. Când
două personalităţi sunt împreună, orice sforţare ar face ain’ndouă
pentru a se şterge, una o zdrobeşte în mod necesar pe cealaltă, iar
aceasta ascunde în sufletul ei necazul umilinţei. ’ Orgoliul lui
Emmanuel suferea de superioritatea experienţei şi caracterului lui
Christophe. Şi poate că se apăra de iubirea pe care o simţea
crescând pentru el…
Deveni din ce în ce mai sălbatic. Îşi închise uşa. Nu mai
răspunse la scrisori.
— Christophe trebui să renunţe să-l mai vadă
Sosiseră cele dinţii zile ale lui iulie. Christophe îşi făcea
socoteală de ceea ce îi aduseseră aceste câteva luni la Pariş; multe
idei noi, dar puţini prieteni. Succese strălucite şi derizorii: să-şi
regăsească chipul, imaginea operei sale, slăbită ori caricaturizată
în creiere mediocre, lucrul acesta n-are ni- mir îmbucurător. Şi
din partea acelora care i-ar fi plăcut să-l înţeleagă, îi lipsea
simpatia; ei nu-i primiseră avansurile; nu se putea alătura lor,
oricâtă dorinţă ar fi avut de a se asocia cu nădejdile lor, de a le fi
un aliat; s-ar fi spus că amorul lor propriu neliniştit se păzea de
prietenia lui şi găsea mai multă satisfacţie în a-l avea ca duşman.
Pe scurt, el lăsase să treacă valul generaţiei sale fără a trece cu
el; şi valul generaţiei următoare nu-l voia. Era izolat şi nu se miră
de asta, fiindcă se obişnuise toată viaţa ju asta. Dar se gândea că
acum, după această nouă încercare, îşi cucerise dreptul de a se
întoarce în sihăstria sa din Elveţia, aşteptând să realizeze un
proiect care de curând luase şi mai multă consistenţă. Pe măsură
ce îmbătrânea, era tulburat de dorinţa de a reveni să’ se instaleze
în ţară. Nu mai cunoştea aproape pe nimeni; era probabil să
găsească acolo şi mai puţină înrudire de spirit decât în acest oraş
străin: însă nu era mai puţin ţara sa: voi nu cereţi acelora de un
sânge cu voi şi gindeasci ca voi; există între el şi voi o mie <fe
legături secrete; simţurile s-au deprins să citească în aceeaşi carte
a cerului şi a pământului, inima vorbeşte aceeaşi limbi.
Poveşti cu voie bună Graziei dezamăgirile lui, mărturisindu-i
intenţiile lui de a se înapoia în Elveţia; îi cerea glumind
îngăduinţa de a părăsi Parisul şi îşi anunţa plecarea pentru
săptămâna următoare. Insă, la sfârşitul scrisorii, un post-scriptum
spunea:
„Mi-am schimbat hotărârea. Mi-am amânat plecarea.”
Christophe avea în Grazia o încredere totală, îi dezvăluia taina
celor mai intime gânduri ale lui. Şi totuşi mai era un
compartiment din inima lui pe care-l ţinea încuiat: erau amintirile
care nu-i aparţineau numai lui, ci şi acelora pe care-i iubise.
Astfel, el tăinuia tot ce era în legătură cu Olivier Rezerva lui nu
era voită. Cuvintele nu-i puteau ieşi din gură atunci când voia să-i
vorbească Graziei despre Olivier. Ea nu-l cunoscuse deloc…
Or, în dimineaţa aceea, când el îi scria prietenei lui, cineva bătu
la uşă. Se duse să deschidă, drăcuind că fusele stingherit. Un
băieţaş de paisprezece-cincisprezece ani întrebă de domnul Krafft.
Christophe, morocănos, îi dădu drumul.
Era un băieţaş blond, cu ochii albaştri, cu trăsăturile fine, nu
prea înalt, cu talia subţire şi dreaptă. Stătea în picioare în faţa lui
Christophe, fără să-i vorbească, puţin intimidat. Îşi reveni foarte
repede şi îşi înălţă spre el nişte ochi limpezi care-l priveau curios.
Christophe zâmbi privind fer- mecătoru-i chip; şi băieţaşul zâmbi
şi el la rândul lui.
— Ei bine – i se adresă Christophe – ce doreşti f
— Am venit, i-a răspuns copilul…
(Se tulbură din nou, roşi şi tăcu.)
— Văd bine că ai venit, îi spuse Christophe râzând Dar pentru
ce ai venit? Uită-te la mine, ţi-e teamă de mine?
Băieţaşul îşi redobândi -zâmbetul, dădu din cap şi spuse i
— Nu.
— Bravo! Atunci spune-mi mai întâi cine eşti.
— Eu sunt, spuse copilul…
Se opri din nou. Ochii lui, care făcuseră în chip curios ocolul
camerei, descoperiseră pe căminul lui Christophe o fotografie a lui
Olivier. În mod maşinal, Christophe urmări direcţia privirii.
— Haide – făcu el – curaj!
Copilul spuse:
— Sunt fiul lui.
Christophe tresări, se sculă de pe scaun. Îl cuprinse oe băieţaş
cu amândouă braţele şi îi trase spre el; recăzut pe scaun, îl ţinea
pe copil strâns lângă el; feţele lor aproape că se atingeau; şi el îl
privea, repetând!
— Micuţul meu… bietul meu micuţ…
Deodată, îi luă capul în mâini şi-l sărută pe frunte, pe ochi, pe
obraji, pe nas, pe păr. Băieţaşul, înfricoşat şi mirat de violenţa
acestor demonstraţii, se dezlipi din braţele lui Christophe îl lăsă.
Îşi ascunse faţa în mâini, rezemă fruntea de perete şi rămase
astfel câteva minute. Băiatul se retrăsese în fundui camerei.
Christophe ridică iar capul. Chipul i se liniştise; se uită la copil cu
un zâmbet afectuos i
— Te-am speriat, îi spuse el. Iartă-mă… Vezi tu, îl iubeam
foarte mult.
Micuţul tăcea, speriat încă.
— Cât de mult îi semeni! … spuse Christophe. Şi totuşi, nu te-
aş fi recunoscut- Ce este schimbat?
Îl întrebă:
— Cum te cheamă?
— Georges.
— Aşa e. Îmi aduc aminte. Christophe – Olivier – Georges… Câţi
ani ai?
— Paisprezece ani.
— Paisprezece ani 1 A trecut aşa de mult timp? … Parcă era ieri
– sau în noaptea timpurilor… Cât de mult îi semeni! Sunt aceleaşi
trăsături. Acelaşi şi totuşi un altul. Aceeaşi culoare a ochilor şi nu
aceiaşi ochi. Acelaşi zâmbet, aceeaşi gură şi nu acelaşi sunet al
vocii. Eşti mai puternic, te ţii mai drept. Ai faţa mai plină, însă
roşeşti ca şi el. Vino, aşază-te şi să vorbim. Cine te-a trimis la
mine?
— Nimeni.
— Tu te-ai gândit să vii? Cum de mă cunoşti?
— Mi s-a vorbit de dumneata!
— Cine?
— Mama mea.
— Oh t spuse Christophe. Ea ştie că ai venit la mine?
— Nu.
Christophe tăcu un moment; apoi întrebă:
— Unde locuieşti?
— Aproape de parcul Monceau.
— Ai venit pe jos? Da? Este un drum lung. Trebuie să fii obosit.
— Eu nu sunt obosit niciodată.
— Bravo! Ia arată-mi braţele.
(I Le pipăi.)
— Eşti un flăcău voinic… şi cum te-ai hotărât să vii să mă vezi?
— Pentru că tata ţinea la dumneata mai mult decât la oricine.
 — Ea ţi-a spus?
(Se corectă.)
— Mama ta ţi-a spus asta?
— Da.
Christophe zâmbi gânditor. Se gândea: „Şi ea! … Cât de mult îl
iubeau toţi! Atunci de ce nu i-au arătat-o? … “
Continuă:
— Pentru ce ai aşteptat atâta timp ca să vii?
— Aş fi vrut să vin mai curând. Credeam însă că dumneata nu
vrei să mă vezi.
— Eu?
— Acum câteva săptămâni, la concertele Chevillard, te-am
văzut. Eram cu mama, la câteva fotolii distanţă de dumneata. Te-
am salutat. Dumneata te-ai uitat la mine pieziş, încruntând
sprâncenele, dar nu mi-ai răspuns.
— Eu te-am privit? … Sărmanul meu micuţ, ai putui gândi
asta? … Nu te-am văzut. Am ochii obosiţi. Iată peiitru ce am
încruntat din sprâncene… Aşadar tu mă crezi tare răutăcios?
— Eu cred că dumneata poţi fi şi aşa când vrei.
— Adevărat? Spuse Christophe. În cazul acesta, dacă tu îţi
închipuiai că eu nu vreau să te văd, cum de ai îndrăznit să vii?
— Pentru că eu voiam să te văd.
— Şi dacă eu te-aş fi dat afară?
— Nu m-aş fi lăsat dat afară.
Spunea toate acestea cu un ton hotărât, încurcat şi provocator
totodată.
Christophe izbucni în râs; şi Georges făcu şi el ca dânsul
— Pe mine m-ai fi dat tu afară! … Ia uită-te Ia el! Ce poznaş!
Nu, hotărât, nu semeni cu tatăl tău.
Faţa mobilă a băieţaşului se întunecă.
— Dumneata găseşti feă nu-i semăn? Dar mai adineauri parcă
spuneai? … Atunci, crezi că el nu m-ar fi iubit? Atunci nici
dumneata nu mă iubeşti?
— Şi ce te-ar putea interesa dacă te iubesc?
— M-ar interesa mult.
— Pentru că?
— Pentru că eu te iubesc.
Într-un minut, ochii, gura, toate trăsăturile i se colorară cu zece
expresii diferite. Ca într-o zi de aprilie, umbra norilor care se
fugăresc pe câmpii la adierea vânturilor primâ- văratice…
Christophe încerca o bucurie nemaipomenită văzân – du-l;
auzindu-l i se părea că-şi spălase grijile trecutului: experienţele
sale triste, încercările, suferinţele sale şi acelea ale lui Olivier,
totul se ştersese: renăştea cu totul nou în această mlădiţă din
viaţa lui Olivier.
Stătură de vorbă. Georges nu cunoscuse nimic din muzica lui
Christophe până de curând; însă de când Christophe era ta Pariş,
nu lipsise de la niciun concert unde se executau lucrările sale.
Vorbea despre acestea cu faţa iluminată, cu ochii strălucitori,
râzând şi aproape să-i dea lacrimile ’ aidoma unui îndrăgostit, ţi
destăinui lui Christophe că adoră muzica şi -că şi el voia să facă
muzică. Christophe băgă însă de seamă în urma câtorva întrebări
că micuţul nu cunoştea chestiuni elementare. Se interesă de
studiile sale. Tânărul Jeannin era la liceu: adăugă vesel că nu era
un elev strălucit.
— La ce eşti tu mai tare? La litere sau la ştiinţe?
— La toate sunt cam la fel.
— Bine, dar cum? Cum? Nu care cumva eşti un leneş?
El răspunse cu sinceritate şi spuse:
— Cred că da.
Apoi adăugă confidenţial:
— Însă eu ştiu bine că nu, totuşi.
Christophe nu se putea stăpâni să nu râdă.
— Atunci de ce nu munceşti? Nimic nu te interesează?
— Dimpotrivă! Totul mă interesează.
— Ei, şi atunci?
— Totul este interesant, numai că nu prea e vreme…
— Tu n-ai vreme? Dar ce naiba faci?
El schiţă un gest vag:
— Multe lucruri. Fac muzică, fac sport, mă duc să văd expoziţii,
citesc…
— Ai face mai bine să-ţi citeşti cărţile de şcoală.
— La şcoală nu se citeşte nimic interesant… Şi pe urmă, noi
călătorim. Luna trecută, am fost în Anglia ca să văd meciul între
Oxford şi Cambridge.
— Asta desigur te ajută să progresezi la învăţătură l
— Ei! Înveţi mai mult aşa decât stând în clasă.
— Şi maică-ta, ce spune ea?
— Maică-mea este foarte înţeleaptă. Face tot ce vreau eu.
— Diavol afurisit! Ai noroc că nu-ţi sunt tată.
 — Pentru dumneata n-ar fi fost un noroc…
Imposibil să rezişti aerului său drăgălaş.
— Ia spune-mi tu, faimos călător – făcu Christophe —
— Ţara mea o cunoşti?
— Da.
— Sunt sigur că nu ştii boabă nemţeşte.
— Ba chiar foarte bine.
— Ia să vedem un pic.
Începură să vorbească în germană. Ştrengarul bolborosea, într-
o formă incorectă, însă cu o îndrăzneală plină d© haz; foarte
inteligent, cu o minte dezgheţată, mai mult ghicea decât înţelegea;
adesea înţelegea pe dos şi era primul1 care râdea de boroboaţele
lui.
Îşi povestea călătoriile, lecturile, cu voioşie. Citise mult, În
grabă, superficial, sărind jumătate din păgâni, inventând ceea ce
nu citise, însă mereu aţâţat de o curiozitate vie şi| proaspătă,
care căuta peste tot pricini de entuziasm. Sărea de la un subiect
la altul; şi chipul 1 se însufleţea când vorbea despre spectacolele
sau lucrările care îl mişcaseră. Cunoştinţele sale erau complet
dezordonate. Era inexplicabil cum de citise o carte de mâna a
zecea şi nu cunoştea operele cele mai celebre.
— Toate acestea sunt foarte drăguţe, spuse Christophe. Insă n-
ai să ajungi la nimic dacă nu munceşti.
— Oh! N-am nevoie. Suntem bogaţi.
— Drace 1 Atunci e grav. Vrei să ajungi un om care să nu fie
bun la nimic, care să nu facă nimic?
— Dimpotrivă, aş voi să fac de toate. Este stupid să te
îngrădeşti toată viaţa într-o meserie.
— Totuşi este singurul mod de a face ceva bine.
— Aşa se spune.
— Cum „aşa se spune”? … Eu spun asta. Uite, sunt patru» zeci
de ani de când îmi studiez meseria. Abia încep s-o ştiu.
— Patruzeci de ani ca să-ţi înveţi meseria 1 Şi atunci când ai să
te apuci să practici?
Christophe începu să ridă.
— Francez mic, plin de argumente 1
— Aş vrea să fiu muzician, spuse Georges.
— Ei bine, nu-i prea devreme ca să te apuci. Vrei să te
învăţ?
— Oh! Aş fi atât de fericit!
 — Vino mâine. O să văd câte parale faci. Dacă nu faci’ nici două
parale, te opresc pentru totdeauna să mai atingi clapele pianului.
Dacă ai talent, vom Încerca să facem ceva din tine… însă te
previn: am să te pun să munceşti.
— O să muncesc, spuse Georges încântat.
Şi-au dat întâlnire pentru a doua zi. În momentul când să iasă,
Georges şi-a adus aminte că a doua zi mai avea şi alte întâlniri şi
tot aşa şi a treia zi. Da, nu era liber înainte de sfârşitul
săptămânii. Au convenit ziua şi ora.
Însă la ziua şi ora fixată, Christojbhe aşteptă în zadar Fu
dezamăgit. Îşi făcuse o bucurie copilărească din a-l revedea pe
Georges.
Vizita această neaşteptată îi luminase viaţa. Fusese atll de
fericit şi de emoţionat încât nu dormise toată noaptea următoare.
Se gândea cu o gratitudine plină de tristeţe la tânărul prieten care
venise să-l găsească din partea prietenului; zâmbea în gând
acestei figuri fermecătoare: felul său natural dp a fi, graţia,
sinceritatea lui răutăcioasă şi nevinovată îl ui. Meau. Se lăsă furat
de acea ameţeală mută, de bâzâitul de fericire care îi umplea
urechile şi inima în primele zile de prietenie cu Olivier. Dar li se
adăuga un sentiment mai grav şi aproape religios, care, dincolo de
cei vii, observa zâmbetul trecutului. Aşteptă a doua zi şi a treia zi.
Nimeni. Nicio scrisoare de scuze. Christophe, întristat, căuta el
însuşi motive pentru a scuză copilul. Nu ştia unde să-i scrie,
neavând adresa lui Chiar dacă i-ar fi cunoscut-o, n-ar fi îndrăznit
să-i scrie. Unei inimi bătrâne care îndrăgeşte una tânără îi este
ruşine să-i mărturisească că-i simte lipsă: ştie bine că cel care
este tânăr nu simte aceeaşi lipsă; partidă este inegală; şi de nimic
nu-ţi este atâta teamă că de faptul că încerci să te bagi în sufletul
cuiva căruia puţin îi pasă de tine.
Tăcerea se prelungea. Deşi Christophe suferea, se hotărî să nu
facă niciun fel de demers pentru a regăsi familia Jean- nin Insă,
în fiecare zi, 11 aştepta pe acela care nu mai venea. Nu mai plecă
în Elveţia. Rămase toată vara la Pariş. Se găsea absurd; nu mai
avea însă niciun chef să călătorească* Doar în septembrie se
hotărî s& petreacă vreo câteva zile la Fontainebleau.
Spre sfârşitul lui octombrie, Georges Jeannin reveni să-i bată la
uşă. Se scuză liniştit, fără cea mai mică jenă, pentru lipsa lui de
cuvânt.
— N-am putut să vin, spuse el: şi pe urmă. Am plecat, am fost
În Bretagne.
— Ai fi putut să-mi scrii, îi spuse Christophe.
— Da, e ceea ce voiam să fac. Nu aveam însă niciodată timp…
Şi pe urmă – adăugă el râzând – am uitat, uit totul.
— De când te-ai întors?
— De la începutul lui octombrie.
— Şi ţi-au trebuit trei săptămâni până să te hotărăşti să vii? …
Ascultă, spune-mi drept: nu te lăsa maică-ta? … Nu-i place să vii
să mă vezi?
— Da de unde! Ba dimpotrivă. Ea mi-a spus azi să vin.
— Cum aşa?
— Ultima oară când te-am văzut, înainte de vacanţă, i-am
povestit totul la înapoiere. Mi-a spus că am făcut bine; m-a pus
să-i povestesc despre dumneata, mi-a pus o grămadă de întrebări.
Când ne-am înapoit din Bretagne, acum trei săptămâni, mi-a
spus să vin la dumneata. Acum opt zile mi-a amintit din nou. Şi
azi-dimineaţă, când a aflat că nu fusesem încă, s-a supărat; voia
să vin imediat după prânz, fără să mai aştept.
— Şi nu ţi-e ruşine să-mi povesteşti toate astea? Trebuie să te
silească cineva să vii la mine?
— Nu, nu, să nu crezi asta… Oh! Te-am supărat! Iar- tă-mă.
Adevărat, sunt zăpăcit.. Ceartă-mă, însă nu fii supărat pe mine.
Eu te iubesc foarte mult. Dacă nu te-aş fi iubit, n-aş fi venit Nu
m-a silit nimeni. Mai întâi că pe mine nu mă sileşte nimeni
niciodată să fac ceea ce nu vreau să fac.
— Şmechere 1 îi spuse Christophe, râzând fără voia lui. Şr cu
proiectele tale muzicale ce-ai făcut-?
— Oh! Mă gândesc mereu la ele.
— Cu asta nu faci nimic.
— Acum vreau să încep. Lunile trecute nu puteam, aveam
atâtea, atâtea de făcut I Acum însă, o să vezi cum am să lucrez,
dacă o să vrei să te mai interesezi de mine…
(Ochii lui erau plini de drăgălăşenie.)
— Eşti un şmecher, îi spuse Christophe.
— Nu mă. Iei în serios.
— Pe cuvântul meu, nu.
— Este îngrozitor! Nimeni nu mă ia în serios. Sunt descurajat.
— Am să te iau în serios, după ce te voi fi văzut la* lucru.
— Atunci, imediat!
— N-am timp. Mâine.
 — Nu, mâine este prea deparle. Nu pot suporta să mă
dispreţuieşti încă o zi.
— Mă plictiseşti.
— Te rog! …
Christophe, zâmbind de slăbiciunea lui, îl instală la pian şi-i
vorbi despre muzică. Îi puse întrebări; îl dădu să rezolve mici
probleme de armonie. Georges nu ştia mare lucru, însă instinctul
lui muzical înlocuia mult neştiinţa; fără să cunoască numele lor,
el găsea acordurile pe care le aştepta Christophe; şi greşelile
înseşi mărturiseau, în stângăcia lor, un gust bizar şi o
sensibilitate extrem de ascuţită. Nu acceptă fără să discute
observaţiile lui Christophe; şi întrebările inteligente pe care le
punea, la rândul lui, dovedeau un spirit sincer care nu accepta
arta ca pe o rugăciune pe care o recită buzele, ci care voia s-o
trăiască pe socoteala lui. Nu discutară numai despre muzică.
Relativ la armonie, Georges evoca tablouri, peisaje, suflete Era
greu să-l ţii în frâu; neîncetat trebuia să-l faci să reia drumul de
mijloc; şi Christophe nu prea avea totdeauna curajul. Se amuza
ascultând trăncăneala veselă a acestei fiinţe mici, pline de spirit şi
de viaţă. Ce fire deosebită de a lui Olivier! La unul, viaţa era un
rlu interior care curgea tăcut; la celălalt, era cu totul în afară: un
pf- râiaş capricios, care se risipea în jocuri ta soare. Şi totuşi
aceeaşi apă limpede, frumoasă, ca şi ochii lor. Christophe, cu un
zâmbet, regăsea la Georges anumite antipatii instinctive, gusturi
şi dezgusturi, pe care le recunoştea foarte bine şi această
neînduplecare naivă, această generozitate a inimii care se
dăruieşte în întregime lucrului care-i place… Numai ci Iul Georges
îl plăceau atât ea lucruri, încât nu avea răgazul să se oprească
mai mult timp la unul dintre ele.
Reveni a doua zi şi în zilele care urmară. Fusese cuprins de o
puternică pasiune tinerească pentru Christophe şi îşi dădea
silinţă la lecţiile lui, cuprins de entuziasm… Pe urmi entuziasmul
slăbi, vizitele se răriră. Veni mai puţin des… na mai veni de loc.
Dispăru din nou pentru săptămâni întregi.
Era uşuratic, uituc, de un egoism naiv şi sincer afectuos f avea
o inimă bună şi o inteligenţă ascuţită, pe care o risipea pe fleacuri
de azi pe mâire. I se ierta totul pentru că îţi făcea plăcere să-l vezi.
Era fericit…
Christophe nu-şi îngăduia să-l mustre. Nu se plângea. Tl
scrisese Jacquelinei ca să-i mulţumească pentru că i-l trimisese
pe fiul ei. Jacqueline îi răspunsese printr-o scurtă scrisoare de o
emoţie reţinută; Îşi exprimă dorinţa ca Christophe şi se intereseze
de Georges şi să-l călăuzească în viaţă. Nu făcea nicio aluzie la
posibilitatea de a-l întâlni pe Christophe. Din pudoare şi din
mândrie, nu se putea hotărî să-l revadă. Şi Christophe nu-şi
îngădui să vină fără a fi invitat. Astfel râmaseră separaţi unul de
altul, zărindu-se de departe uneori la câte un concert şi legaţi
numai prin vizitele rare ale băieţaşului.
Iarna trecuse. Grazia nu mai scria decât, rar. Îi păstra lui
Christophe prietenia ei credincioasă. Insă ca o italiancă
adevărată, foarte puţin sentimentală şi legată de realitate, avea
nevoie să vadă oamenii, dacă nu pentru a se gândi la ei, cel puţin
pentru a avea plăcerea de a yorbi cu ei. Ţi trebuia, pentru a
întreţine memoria inimii, să-şi reîmprospăteze din timp în timp
memoria ochilor. Scrisorile ei deveneau deci scurte şi îndepărtate.
Ea rămăsese sigură de Christophe, precum Christophe era de ea.
Însă această siguranţă răspândea mai multă lumină decât
căldură.
Christophe nu suferea prea mult din pricina noilor sale
dezamăgiri. Activitatea lui muzicală îi era de ajuns ca să-l
satisfacă. Ajuns la o oarecare vârstă, un artist viguros trăieşte în
artă să mult mai mult derât în viaţă; viaţa a devenit visul, arta,
realitatea.
La contactul lu Parisul, puterea sa creatoare se trezise.. Niciun
stimulent mai energic pe lume ca spectacolul acestui oraş de
muncă. Coi mai flegmatică sunt impresionaţi de înfrigurarea sa.
Christophe, odihnit de anii de sănătoasă singurătate, aducea o
uriaşă forţă de cheltuit. Îmbogăţit cu noile cuceriri pe care nu
înceta să le facă, în câmpul tehnicii muzicale, curiozitatea vie a
spiritului francez, la rândul său se avânta în descoperiri; mai
violent şi mai barbar, el mergea mai departe decât ei toţi. Însă
nimic, în aceste îndrăzneli noi, nu mai era lăsat la voia
întâmplării, a instinctului. O nevoie de claritate II cucerise pe
Christophe. În tot timpul vieţii sale, geniul său dăduse ascultare
unui ritm de curenţi alternativi; legea să era să treacă, rând pe
rând, de la un pol la celălalt pol opus şi le a împlini totul între ei.
După ce se dedase cu lăcomie, în perioada precedentă, „ochilor
neantului care lucesc prin vălul ordinii “, gata să sfâşie vălul pentru
a-i vedea mai bine, el căuta să se smulgă fascinaţiei lor, să arunce
din nou pe chipul sfinxului reţeaua magică a spiritului dominator.
Suflul imperial al Romei trecuse peste el. Ca şi arta pariziană de
atunci, care-l contaminase într-o oarecare măsură, aspira şi el la
ordine. Însă nu ca acei reacţionari obosiţi, care îşi cheî- tuicsc
ultifhele resturi de energie în a-şi apăra somnul Oamenii aceştia
buni care revin la Brahms – la Brahmşii tuturor artelor, la acei
puternici în teme, la clasicii serbezi, dintr-o nevoie de potolire, de
liniştire! Nu s-ar spune că i-a extenuat pasiunea. Sunteţi repede
obosiţi, iubiţi prieteni… Nu, eu nu vorbesc de ordinea voastră. A
mea nu este din aceeaşi familie. Este ordinea în armonie a
pasiunilor libere şi a voinţei… Christophe se silea să menţină în
artă să echilibrul just al puterilor vieţii. Aceste acorduri noi, aceşti
demoni muzicali pe care îi făcuse să ţâşnească din abisul sonor, îi
întrebuinţa ca să clădească simfonii limpezi, arhitecturi vaste,
pline de soare ca şi bazilicele cu cupole italiene.
Aceste jocuri şi lupte ale spiritului îl ţinură ocupat toată iarna.
Şi iarna trecu repede/deşi, uneori, seara, Christophe is-
prăvindu-şi ziua şi privind în urma lui la şirul zilelor, n-ar fi ştiut
să-şi spună dacă fusese lung ori scurt şi dacă el era încă tânăr
sau foarte bătrân.
Atunci, o nouă rază de soare uman străpunse vălurile de vis şi
primăvara mai veni o dată. Christophe primi o scrisoare de la
Grazia în care îi spunea că venea La Pariş cu cei doi copii. Plănuia
asta de mult timp. Verişoara ei Colette • invitase într-una. Groaza
de efortul pe care trebuia să-l depună pentru a frânge obiceiurile,
pentru a se smulge odihnei sale leneşe, părăsindu-şi home-ul * pe
care-l iubea, spre a reintra în vârtejul parizian pe care îl ştia, o
făcuse să-şi amâne călătoria din an în an. O melancolie care a
cuprins-o primăvara aceasta, poate o decepţie tainică (câte
romane mute în inima unei femei, fără ca cei din jur să ştie ceva
şi pe care adesea nu şi Ie mărturiseşte nici ea l) i-au inspirat
dorinţa de a se îndepărta de Roma. Ameninţările unei epidemii i-
au folosit drept pretext pentru a grăbi plecarea copiilor. Ea sosi
după puţine zile de la primirea scrisorii ei de către Christophe.
Cum află că a sosit la Colette, Christophe, alergă s-o vadă,
O găsi încă preocupată şi distantă. Se simţi mâhnit, dar nu i-o
arătă. Acum aproape că-şi sacrificase egoismul; şi aceasta îi
dădea clarviziunea inimii Pricepu că ea avea o amărăciune pe care
voia să i-o ascundă; îşi interzise de a căuta s-o pii- noască. Se sili
numai s-o distreze, povestindu-i glumeţ păţaniile lui, aducându-i
la cunoştinţă aclivitatea, proiectele sale, învăluind-o discret cu
afecţiunea lui.
Dânsa se simţea pătrunsă de această mare dragoste, de care îi
era teamă să nu se simtă învăluită; intuitiv era convinsă că
Christophe îi ghicise amărăciunea; şi era înduioşată. Inima ei
puţin îndurerată se odihnea pe inima amicului ei, care îi vorbea
de cu totul altceva decât de ceea ce îi preocupă pe ei amândoi. Şi,
puţin câte puţin, el văzu umbra melancolică ştergându-se din
ochii prietenei lui şi privirea lor devenind mai apropiată, din ce în
ce mai apropiată… Aşa de bine că într-o zi, în timp ce-i vorbea se
întrerupse brusc şi o privi în tăcere.
— Ce ai? Îl întrebă ea.
— Astăzi – îi spuse el – ţi-ai revenit cu lotul.
Ea zâmbi şi îi răspunse în şoaptă:
— Da.
Nu era prea uşor să-i vorbească liniştit. Arareori erau singuri.
Colette îi fericea cu prezenţa ei mai mult decât ar fi dorit-o ei. Cu
toate defectele ei, era excepţional de sincer ataşată de Grazia şi de
Christophe; însă nu-i trecea prm cap ideea că ar fi putut să-i
plictisească- Ea băgase de seamă foarte bine (ochilor ei nu le
scăpa nimic) ceea ce numea flirtul lui Christophe cu Grazia: flirtul
era elementul ei şi era în- cântată; nu dorea decât să-l încurajeze.
Nici vorbă însă că nu
i se cerea aşa ceva; nu doreau altceva decât ca ea să nu se
amestece în ceea ce n-o privea. Era suficient ca ea să fi apărut,
sau să fi făcut unuia din ei o aluzie discretă (indiscreta) relativ la
prietenia lor, pentru ca Christophe şi Grazia să adopte un aer de
indiferenţă şi să vorbească de altceva. Colette căuta în rezerva lor
toate motivele posibile, afară de unul singur, cel adevărat. Din
fericire pentru prieteni, ea nu putfyi sta locului Se ducea, şi
venea, intra, ieşea, supraveghea totul în casă. Conducând zece
treburi dintr-o dată. În intervalul dintre apariţiile ei, Christophe
şi Grazia, singuri cu copiii, reluau firul discuţiilor lor inocente. Ei
nu vorbeau niciodată despre sentimentele care îi uneau. Îşi
încredinţau fără ascunzişuri micile lor întâmplări zilnice. Grazia
se informa cu un interes feminin de afacerile gospodăreşti ale lui
Christophe. Totul mergea rău la el; avea încurcături fără sfârşit,
cu femeile de serviciu; era veşnic înşelat, furat de către cei care-l
serveau. Ea râdea de asta din toată inima, cu o compătimire
materni
M
 Pentru puţinul simţ practic al acestui copil mare. Într-o zi, când
Colette tocmai îi părăsise, după ce îi persecutase un timp mai
lung ca de obicei, Grazia oftă i
— Biata Colette 1 Îmi este foarte dragă… Cât mă plictiseşte! …
— Şi mie îmi este dragă – spuse Christophe – daci prin asta
înţelegi că ne plictiseşte.
Grazia râse i
— Ascultă… îmi dai voie… (hotărât nu este niciun mijloc de a
vorbi în linişte, în casa asta) … Al să-mi îngădui şi vin o dată la
dumneata?
Tresări.
— La mine 1 Să vii la mine I
— Asta nu te contrariază?
— Să mă contrarieze! Oh I Doamne!
— Ei bine, vrei marţi?
— Marţi, miercuri, joi, în toate zilele când ai să vrei
— Atunci, marţi la ora patru. Suntem de acord?
— Ce bună eşti, ce bună eşti I
— Aşteaptă. Cu o condiţie.
— O condiţie? Ta ce bun? Tot ce vrei. Ştii bine că voi face ce
vrei, cu sau fără condiţii
— Vreau mai bine cu o condiţie.
— S-a făcut
— Nu ştii care.
— Îmi este indiferent, s-a făcut. Tot ce o să vrei.
— Bine, dar ascultă întâi, încăpăţânatule I
— Spune.
— De aci înainte, n-ai să schimbi nimic – mă auzi, nimic – în
apartamentul dumitale; totul va rămâne în aceeaşi stare, exact.
Faţa lui Christophe se lungeşte. Îşi ia un aer dezamăgit.
— Oh t Asta nu mai e joc.
Ea râde
— Vezi? Uite ce înseamnă să te învoieşti prea repede! Insă mi-ai
promis.
— Dar pentru ce vrei asta?
— Pentru că eu vreau să te văd acasă la dumneata, aşa cum
stai, în toate zilele, când nu mă aştepţi.
— În sfârşit, ai să-mi îngădui? …
— Nimic. N-o să-ţi îngădui nimic.
— Cel puţin…
 — Nu, nu, nu, nu. Nu vreau să aud nimic. Sau dacă preferi. N-
am să vin deloc…
— Dumneata ştii foarte bine că o să consimt orice, numai să
vii.
— Atunci făgăduieşti?
— Da.
— Am cuvântul dumitale?
— Da, tiranule.
— Un tiran bun?
— Nu există tirani buni, sunt tirani pe care îi iubeşti şi tirani pe
care nu-i poţi suferi.
— Şi eu fac parte din ambele categorii, nu-i aşa?
— O, nu, dumneata nu faci parte decât din prima.
— Este de-a dreptul umilitor.
În ziua fixată, sosi. Christophe, cu scrupulele lui de loialitate,
nu îndrăznise să aranjeze nimic, nici cea mai mică foaie de hârtie
din apartamentul său în dezordine: s-ar fi crezut dezonorat. Era
în chinuri. Îi era ruşine de ce o să gândească prietena lui. O
aştepta neliniştit. Fu exactă, veni numai cu patru sau cinci
minute întârziere. Urcă scara cu paşii ei mici şi hotărâţi. Sună. El
era în spatele uşii şi-i deschise. Era îmbrăcată cu o eleganţă
simplă. Prin voaletă, el îi văzu ochii liniştiţi. Şi-au spus „bună-
ziua” în şoaptă, dându-şi mâna; • a, mai tăcută ca de obicei; el
slângaci şi emoţionat, tăcând ea să nu-şi dea pe faţă tulburarea.
O primi fără a-i spune fraza pe care o pregătise ca să-şi scuze
dezordinea din cameră Ea se aşeză pe scaunul cel mai bun şi el
lângă ea.
— Iată odaia mea de’ lucru
Atâta izbuti să-i spună.
O tăcere. Privea în jur, fără grabă, cu un zâmbet de bunătate,
puţin tulburată şi ea (mai târziu, ea îi povesti că pe când era copil,
se gândise să vină la el; însă îi fusese teamă în clipa în care
trebuise să intre). Eâra impresionată de aspectul de singurătate şi
de tristeţe al apartamentului: anticamera strimtă şi întunecoasă,
lipsa absolută de confort, sărăcia vizibilă îi strângeau inima; era
plină de milă afectuoasă pentru vechiul ei prieten, pe care atâta
muncă şi necazuri şi o oarecare celebritate nu-l putuseră smulge
din strâm- toarea grijilor materiale. Şi, în acelaşi timp, pe ea o
distra indiferenţa totală faţă de traiul bun, pe care o releva
goliciunea acestei încăperi, fără un covor, fără un tablou, fără un
obiect de artă, fără un fotoliu, niciun fel de altă mobilă decât o
masă, trei scaune lari şi un pian; şi amestecate cu cf- teva cărţi,
hârtii, hârtii peste tot, pe masă, sub masă, pe parchet, pe pian, pe
scaune (zâmbi văzând cu câtă conştiinciozitate îşi ţinuse el
cuvântul).
După câteva momente, ea îl întrebă:
— Aici (arătându-i locul său) lucrezi?
— Nu – spuse el – acolo.
Îi arătă colţul cel mai întunecos al încăperii şi un scaun scund
care întorcea spatele luminii. Ea se duse să se aşezq acolo cu
multă drăgălăşenie, fără să spună un cuvânt. Tăcură câteva
minute, neştiind ce să-şi spună. El se ridică şi se duse la pian.
Cântă, improviză timp de o jumătate de oră J se simţea înconjurat
de prietena sa şi o fericire imensă îi] umplea inima; cântă, cu ochii
închişi, lucruri minunate. Atunci înţelese ea frumuseţea acestei
încăperi, învăluită toată în armonii divine; auzea bătăile acestei
inimi iubitoare şi suferinde, ca şi cum ar fi bătut în pieptul ei.
Când armoniile amuţiră, el rămase încă un moment nemişcat
în faţa pianului; apoi se întoarse, auzind respiraţia prietenei sale
care plângea. Ea veni la el i
— Mulţumesc, murmură luându-i mâna.
Gura ei tremura puţin. Închise ochii. El făcu la fel. Rămaseră
astfel câteva secunde, mână în mână; şi timpul părea că se
oprise…
Redeschise ochii şi, pentru a scăpa de ameţeală, îl în-< trebă:
— Vrei să văd restul apartamentului?
Fericit, de asemenea, să scape de emoţie, deschise uşa camerei
vecine; de îndată însă îi fu ruşine. Acolo era un pat de fier îngust
şi tare.
Mai târziu, când îi destăinui Graziei că el nu introdusese
niciodată vreo amantă în locuinţa sa, ea îi spuse ironic:
— Nici nu mă îndoiesc; i-ar fi trebuit prea mare curaj.
— De ce?
— Pentru ca să doarmă în patul dumitale.
Mai erau de asemenea şi un scrin ca la ţară, pe perete o mască,
mulaj din ghips reprezentând capul lui Beethoven şi, lângă pat, în
rame de câţiva gologani, fotografiile mamei sale şi a lui Olivier. Pe
scrin, o altă fotografie: ea, Grazia, la cincisprezece ani. O găsise la
Roma, într-un’album acasă la ea, şi i-o furase. Îi mărturisi,
cerându-şi iertare. Ea se uită la poză şi îi spuse:
 — Mă recunoşti?
— Te recunosc şi îmi amintesc.
— Pe care o iubeşti mai mult din amândouă?
— Dumneata eşti mereu aceeaşi. Te iubesc mereu tot atât de
mult… Te recunosc peste tot. Chiar în fatografiile dumitale unde
erai copil mic, mic de tot. Nu-ţi închipui ce emoţie încerc simţind
în această crisalidă tot sufletul dumitale. Nimic nu mă face să-mi
dau mai bine seama că eşti eternă. Te iubesc dinainte de naşterea
dumitale şi te voi iubi până ce…
Tăcu. Ea rămase fără să-i răspundă, tulburată de dragoste.
După ce reveni în camera de lucru şi după ce el îi arătă în faţa
ferestrei micul copac, prietenul său, în care pălăvrăgeau vrătiile,
ea îi spuse:
— Acum ştii ce o să facem? O să gustăm ceva. Am adus ceai şi
prăjituri, pentru că m-am gândit că dumneata n-ai nimic din
toate astea. Şi am mai adus şi altceva. Dă-mi pardesiul dumitale.
— Pardesiul meu?
— Da, da, dă-mi-l.
Ea scoase din geantă aţă şi acc
— Ce vrei să…?
— Mai deunăzi erau doi nasturi a căror soartă mă îngrijora.
Unde sunt?
— E adevărat, nu m-am gândit încă să-i cos. E aşa de
plictisitor!
— Bietul băiat! Haide dă-l încoace!
— Mi-e ruşine.
— Haide şi pregăteşte ceaiul.
Aduse în cameră ibricul şi spirtiera, ca să nu piardă nicio clipă
fără prietena lui. Tot cosând, ea trăgea cu ochiul cam răutăcios la
stângăciile lui. Luară ceaiul în nişte ceşti ciobite, pe care dânsa le
găsi îngrozitoare, cu menajamente, şt pe care el le apără cu
îndârjire, fiindcă erau amintiri din viaţa în comun cu Olivier.
În momentul în care pleca, el o întrebă i
— Nu eşti, supărată pe mine?
— Pentru ce?
— Pentru dezordinea care domneşte aici.
Ea râse:
— O să fac eu ordine.
Când era pe prag şi gata să deschidă uşa, el căzu în genunchi
dinaintea ei şi îi sărută picioarele.
 — Ce fad? Spuse ea. Nebunule, nebunule drag! Adio.
Rămase stabilit că va reveni, În fiecare săptămână, într-o zi
anumită. L-a pus să-i tăgăduiască că nu vor mai fi excentricităţi,
îngenunchieri, nici sărutări de picioare. O linişte atât de blândă
izvora din ea, încât chiar atunci când Christophe era în zilele lui
proaste, se simţea pătruns dş felul ei de a fi; şi cu toate că singur
fiind adesea, el se gândea la ea cu o dorinţă pasionată, împreună
fiind, erau ca nişte buni tovarăşi. Niciodată nu îi scăpă vreo
vorbă, un gest care ar fi putut s-o supere pe prietena lui.
Pentru ziua lui Christophe, ea îşi îmbrăcă fetiţa, aşa precum
era şi ea odinioară, atunci când s-au întâlnit pentru prima oară.
Şi o puse pe copilă să cânte bucată pe care Christophe o punea s-
o repete odinioară.
Toată această graţie, această drăgălăşenie, această bună
prietenie se amestecau cu sentimente contradictorii. Era frivolă, îi
plăcea societatea şi să fie curtată, chiar şi de proşti; era destul de
cochetă, numai faţă de Christophe nu – chiai şi cu Christophe.
Când el era foarte tandru cu ea, era voii rece şi rezervată. Când el
era rece şi rezervat, devenea ea tandră, îi adresă nimicuri pline de
drăgălăşenie. Era cea mai onestă dintre femei. Insă în cea mai
onestă şi cea mai bună, există în anumite momente o femeie de
stradă. Ţinea să menajeze lumea, să se conformeze
convenienţelor. Bine dotată pentru muzică, pricepea lucrările lui
Christophe; însă nu se prea interesa de ele (şi el o ştia foarte
bine). Pentru o adevărată femeie latină, arta nu are preţ, decât în
măsura în care se leagă de viaţă, şi viaţa de dragoste… Dragostea
care cloceşte în străfundul trupului voluptos, amorţit… Ce are ea
de-a face cu meditaţiile tragice, cu simfoniile zbuciumate, cu
pasiunile intelectuale din nord? Îi trebuie o muzică în care
dorinţele-i ascunse să se deschidă, cu un minimum de sforţări, o
operă care să fie viaţă- pătimaşă, însă fără oboseala pasiunilor, o
artă sentimentală, senzuală şi leneşă.
Era slabă şi schimbătoare; nu se putea deda unui studiu serios
decât cu intermitenţe; avea nevoie să se distreze; răi făcea a doua
zi ceea ce anunţase în ajun. Ce de copilării, de mici capricii fără
rost! Firea schimbătoare a femeii, caracterul ei bolnăvicios şi lipsit
din când în dnd de judecată! Ea îşi dădea seama şi atunci căuta
să se izoleze. Îşi cunoştea slăbiciunile, se mustră că nu li se putea
împotrivi, pentru că ele îl mâhneau pe prietenul ei; uneori, îi făcu
fără ştirea Iul sacrificii reale. Însă, în cele din-urmă, natura era
cea mai puternică. De fapt, Grazia nu putea suferi că Christophe
să aibă aerul de a-i porunci; şi se întâmpla ca o dată sau de două
ori, pentru a-şi afirma independenţa ea să facă contrariul de
ceea ce el îi cerea. Pe urmă, îi părea rău; noaptea avea remuşcări
că nu-l făcea pe Christophe mai fericit; ea îl iubea mai mult decât
i-o arăta; simţea că această prietenie era cea mai bună parte din
viaţa ei. Cum se întâmplă de obicei între două fiinţe foarte
deosebite care se iubesc, ei erau cei mai uniţi când nu erau
împreună. În adevăr, dacă o neînţelegere ar fi despărţit destinele
lor, vina n-ar fi fost în întregime a lui Christophe, aşa cum îşi
închipuia el, de bună credinţă. Chiar atunci când, odinioară,
Grazia îl iubea cel mai tare pe Christophe, s-ar fi căsătorit ea oare
cu el? Poate că i-ar fi dăruit şi viaţa; însă ar fi rămas toată viaţa
cu el? Ea ştia (se păzea să-i mărturisească lui Christophe) că-şi
iubise soţul şi că, chiar şi astăzi, după tot răul pe care i-l făcuse,
îl iubea încă, aşa cum nu-l iubise niciodată pe Christophe…
Tainele inimii, tainele trupului, de care nu te prea simţi mândru
şi pe care le ascunzi acelora care îţi sunt dragi, atât din respect
pentru ei cât mai ales dintr-o milă îngăduitoare pentru tine…
Christophe era prea bărbat ca să le ghicească; însă i se întâmplă,
în străfulgerări, să întrevadă cât de puţin ţinea la el aceea care-l
iubea cel mai mult, aceea care-l iubea cu adevărat, şi că nu
trebuie să contezi cu totul pe nimeni, pe nimeni în viaţă l Iubirea
lui nu era cu nimic întunecată. Nu încerca 34 niciun fel de
amărăciune. Liniştea. Graziei se întindea asupra lui. O primea. O,
viaţă, de ce să ţi se împute ceea ce nu poţi da? Nu eşti tu prea
frumoasă şi prea sfântă aşa cum eşti? Zâmbetul tău, Gioconda,
trebuie să placă…
Christophe admira lung faţa frumoasă a prietenei; citea în ea
multe lucruri din trecut şi din viitor. În timpul anilor lungi, în
care el trăise singur, călătorind, vorbind puţfn, însă privind mult,
dobândise, aproape fără să-şi dea seama, o putere de a ghici după
chipul omenesc, această limbă bogată şi complexă pe care secolele
au format-o. De o mie de ori mai bogată şi mai complexă dedt
limbajul vorbit. Rasa se exprimă prin ea. Veşnice contraste între
liniile unei figuri şi vorbele pe care le rosteşte. Cutare profil de
femeie tânără, cu trăsăturile nete, oarecum seci, în felul lui
Burne-Jones1 tragic, ca mistuit de o patimă ascunsă, o gelozie, o

34 Bume-Jones (EdwardJ (1833—1898), pictor englez, unul din reprezentanţii de scamâ ai şcolii prerafaelite.
durere shakespeariană… Când vorbeşte este o mic-burgheză,
proastă ca noaptea, mediocru de cochetă şi de egoistă,
nebănuindu-şi deloc forţele de temut săpate în carnea ei. Şi totuşi
această patimă, această tărie sunt în ea. Sub ce forrtlă se vor
traduce ele într-o zi? Va fi printr-o aviditate de câştig, o gelozie
conjugală, o frumoasă energie, o răutate bolnăvicioasă? Nu se
ştie. S-ar putea chiar ca ea să le transmită altcuiva de acelaşi
sânge, înainte ca să fi sosit ceasul exploziei. Insă acesta este un
element pe care trebuie să contezi şi care pluteşte deasupra rasei,
ca o fatalitate.
Grazia purta şi ea greutatea acestei moşteniri zbuciumate care,
din patrimoniul vechilor familii este aceea care riscă cel mai puţin
să se spulbere în drum. Cel puţin, ea o ştia. Este o mare putere,
aceea de a-ţi cunoaşte slăbiciunile, de a te face, dacă nu stăpân,
pilot al sufletului rasei de care eşti legat, rasă care te duce
întocmai ca pe o corabie – de a face din fatalitate propriul tău
instrument, de a te servi de ea ca de o pânză pe care o întinzi sau
pe care o strângi, după vânt. Când Grazia închidea ochii, auzea în
sufletul ei multe voci neliniştite, al căror timbru îi era cunoscut.
Însă, în sufletul ei sănătos chiar şi disonanţele sfârşeau prin a se
topi; ele formau o muzică profundă şi catifelată, sub mâna
judecăţii sale armonioase.
Din nefericire, nu depinde de noi ca să transmit’efn celor din
sângele nostru ce e mai bun în el.
Din cei doi copii ai Graziei, unul, fetiţa, Aurora, care avea
unsprezece ani, semăna cu maică-sa; era mai puţin frumoasă, cu
o fire puţin rustică; şchiopăta uşor; era un copil bun, afectuos, şi
vesel, avea o sănătate perfectă, multă bunăvoinţă, puţine
aptitudini naturale, afară de aceea a trândăviei, pasiunea de a nu
face nimic. Christophe o adora.
El gustă, văzând-o alături de Grazia, farmecul unei fiinţe duble,
pe care o cuprinzi deodată, la două vârste ale vieţii, îu două
generaţii. Două flori zămislite de aceeaşi tulpină: o Sfântă Familie
a lui Leonardo, Fecioară şi sfântă Ana, nuanţele aceluiaşi zâmbet.
Îmbrăţişezi dintr-o privire totală înflorire a unui suflet feminin; şi
aceasta este totodată frumos şi melancolic: căci vezi de unde vine
şi unde se duce. Nimic maj natural pentru o inimă pasionată
decât să iubească cu o dragoste fierbinte şi castă pe cele două
surori în acelaşi timp, ori pe mamă şi fată. Femeia pe care
Christophe o iubea, ar fi vrut s-o iubească în toată perpetuarea
rasei sale.
N. Şi i orccum iubea în ea ţoala generaţia ei trecută. Fiecare din
ziinbetele sale, din plânsetele sale, din cutele chipului său drag
nu era oare o fiinţă, reamintirea unei vieţi, înainte de a i se fi
deschis ochii la lumină, prevestitorul unei fiinţe care trebuia să
vină mai târziu, când ochii săi frumoşi vor fi închişi?
Băieţaşul, Lionello, avea nouă ani; mult mâi frumos decât sora
lui şi de o rasă mai fină, prea fină, lipsită de sânge şi uzată,
semăna tatălui său; era inteligent, bogat în instincte rele,
dezmierdător şi ascuns; avea ochi mari albaştri, păr blond, lung
ca al unei fete, tenul palid, pieptul delicat, o nervozitate
bolnăvicioasă, pe care o stimula, #în anumite prilejuri, fiind
comedian înnăscut, cât se poate de dibaci în a descoperi
slăbiciunile oamenilor. Grazia avea pentru el o preferinţă, acea
preferinţă naturală a mamelor pentru copilul mai puţin sănătos. –
Dar se datora şi atracţiei pe care a simt femeile bune şi oneste
pentru fiii care nu sunt niciuna nici alta (căci în ei îşi găseşte loc
de scurgere o întreagă parte din viaţa lor pe care ele au refulat-o).
Şi tot aici se mai iveşte şi amintirea soţului care le-a făcut să
sufere şi pe care ele l-au dispreţuit poate, dar l-au şi iubit. Toată
această floră, străină de suflet, care creşte în sera întunecoasă şi
călduţă a conştiinţei.
Cu toată grija Graziei de a împărţi în mod egal dragostea ei
între aceşti doi copii, Aurora simţea diferenţa şi din această
pricină suferea puţin. Christophe o ghicea şi ea îl ghicea pe
Christophe; ei se apropiau din instinct. În timp ce între
Christophe şi Lionello stăruia o antipatie pe care copilul o
ascundea printr-o exagerare de drăgălăşenii – pe care Christophe
le respingea ca pe un simţământ ruşinos. Îşi impunea, se silea să
îndrăgească copilul acesta, care era de fapt al altuia, ca şi cum ar
fi fost acela pe care i-ar fi fost nespus de plăcut să-l aibă de la
iubita lui. Nu voia să recunoască firea rea a lui Lionello, tot ce îi
reamintea în totul pe „celălalt”. Se silea să nu afle în el decât
sufletul Graziei. Grazia, mai clarvăzătoare, nu-şi făcea nicio iluzie
asupra fiului său; şi nu-l iubea decât şi mai mult.
În vremea aceasta, boala care mocnea. De ani de zile în copil
izbucni. Ftizia se declară. Grazia luă hotărârea să meargă să se
interneze cu Lionello într-un sanatoriu din Alpi. Christophe îi ceru
s-o însoţească. Pentru a nu da prilej de bârfc’iilă, ea îl făcu Să
renunţe. Se simţi mâlinit de excesiva’ importanţă pe care o acorda
ea convenienţelor
Ea plecă. Îşi lăsase fetiţa la Colette. Curând, se simţi îngrozitor
de izolată printre bolnavii aceia care nu discutau decât despre
boala lor, în mijlocul naturii aceleia fără îndurare, care-şi ridica
faţa impasibilă deasupra zdrenţelor omeneşti. Ca să fugă de
spectacolul deprimant pe care-l ofereau nenorociţii aceştia care,
cu scuipătoarea în mână, se pândeau unul pe altul şi îşi
urmăreau unul la altul progresele morţii, dânsa părăsise
sanatoriul şi închiriase o vilă în care era singură cu copilul
bolnav. În loc s-o îmbunătăţească, altitudinea înrăutăţea starea
lui Lionello. Febra era şi mai mare. Grazia petrecea nopţi de –
groază. Christophe resimţea starea ei din depărtare, cu intuiţia lui
ascuţită, cu toate că prietena lui nu-i scria nimic despre aceasta;
pentru că se îndârjea În mândria ei; totuşi ar fi dorit să fie şi
Christophe acolo: îi interzisese însă s-o urmeze; acum nu putea
mărturisi: „Mă simt prea slabă, am nevoie de dumneata.
Într-o seară, când se afla pe galeria vilei, în vremea asfinţitului,
ceas atât de crud pentru inimile neliniştite, văzu.. Crezu că vede,
pe drumul care urca de la staţia funicularului.. Un bărbat mergea
cu paşi grăbiţi; se oprea şovăitor, cu spinarea puţin încovoiată. O
clipă, ridică capul şi se uită spre vilă. Ea intră iute în casă spre a
nu fi văzută; îşi stăpânea bătăile inimii cu mâinile şi, cât se poate
de emoţională, râdea. Cu toate că nu era religioasă deloc, căzu în
genunchi, ascunzându-şi faţa cu braţele: simţea nevoia să
mulţumească cuiva… Totuşi el nu sosea încă. Ea se înapoie la
fereastră şi privi, ascunsă după perdele. Se oprise rezemat de
bariera unui câmp, aproape de intrarea vilei. Nu îndrăznea să
intră. Şi ea, mai tulburată ca el, zâmbea şT-i spunea încet de tot 1
Vino".
În sfârşit, se hotărî şi sună. Ea era deja la intrare. Deschise. El
avea ochii unui câine credincios căruia îi e teamă să nu fie bătut.
Spuse:
— Am venit… Iartă-mă…
Ea îi răspunse:
— Mulţumesc.
Atunci îi mărturisi cât îl aşteptase.
Christophe o ajută să-l îngrijească pe băieţaş a cărui stare se
înrăutăţea. Îşi puse tot sufletul în aceste îngrijiri. Copilul îi arăta o
ură neînduplecată; nici nu-şi mai dădea osteneala s-o ascundă;
nu găsea de spus decât vorbe urâte. Chris- tophe atribuia aceasta
bolii. Avea o răbdare care nu-i era obişnuită. Au petrecut la
căpătâiul bolnavului un şir de zile grele, mai ales o noapte de
criză, după care, Lionello, care pare; i pierdut, a fost salvat. Şi
pentru amândoi a fost atunci o fericire atât de curată – veghind
amândoi, mână în mână, pe micul bolnav adormit – încât brusc
ea se ridică, târându-l pe Christophe afară, pe drum, în zăpadă, în
linişte şi noapte, sub stelele reci. Sprijinită de braţul său, sorbind
cu nesaţ liniştea îngheţată a lumii, abia schimba cu el câteva
silabe. Nicio aluzie la iubirea lor. Numai, la înapoiere, în pragul
uşii, ea îi spuse:
— Scumpul meu, dragul meu prieten! … cu ochii iluminaţi de
fericirea copilului salvat.
Asta a fost tot. Dar au simţit că legătura lor devenise sfânlă
Kevenită la Pariş după lunga convalescenţă, instalată într-o
locuinţă mică pe care o închinase în Passy, nu-şi mai dădu nicio
osteneală ca să „liniştească gura lumii11; se simţea destul de
curajoasă că s-o înfrunte pentru prietenul eL De aci înainte, viaţa
lor fu atât de strâns legată, încât ea judeca că ar fi fost o laşitate
să ascundă prietenia care-i unea, chiar cu riscul, inevitabil, ca
această prietenie să fie bârfită. Îl primea pe Christophe la orice
oră din zi; se arăta cu el la plimbare, la teatru; îi vorbea familiar
de faţă cu toţi. Nimeni nu se mai îndoia că erau amanţi. Colette
însăşi găsea cp se arătau prea mult în lume. Grazia înlătura
aluziile cu un zâmbet şi trecea mai departe liniştită.
Totuşi ea nu-i recunoştea lui Christophe niciun drept nou
asupra ei. Nu erau decât prieteni; el îi vorbea totdeauna cu acelaşi
respect afectuos. Insă între ei nu era nimic ascuns; se consultau
în toate; şi, pe nesimţite, Christophe a- junsese să exercite în casă
un fel de autoritate familială. Grazia îl ascultă şi îi urmă sfaturile.
De la iarnă petrecută în sanatoriu, nu mai era aceeaşi; neliniştile
şi oboseala îi încercaseră în mod grav sănătatea-i până atunci
puternică. Sufletul t se resimţea de asemenea. Deşi revenea
uneori la capriciile de pe vremuri, ea avea un nu ştiu ce mai
serios, mai recules, o dorinţă mai statornică de a fi bună, de a se
instrui, de d nu supăra pe nimeni. Era înduioşată de dragostea lui
Christophe, de dezinteresul şi de puritatea lui sufletească; şi se
gândea să-i facă, într-o bună zi, marea fericire la care el nu
îndrăznea să se mai gândească: să devină soţia Lui.
Niciodată el nu redeschisese vorba despre aceasta, da când cu
refuzul ei; nu credea că-i mai este Îngăduit Păstra insă părerea de
rău a unei- nădejdi imposibile. Oricât respect ar G avut pentru
cuvintele prietenei sale, părerea proastă pe care o avea ea despre
căsătorie nu-l convinsese; el se tncăpăţâna să creadă că unirea a
două fiinţe care se iubesc, cu o dragoste adâncă şi pioasă, este
culmea fericirii omeneşti. Părerile sale de rău fură întărite de
întâlnirea vechiului menaj Arnaud.
Doamna Arnaud avea peste cincizeci de ani. Soţul ei şaizeci şi
cinci sau şaizeci şi şase. Amândoi păreau să aibă mult mai mult.
El se îngrăşase; ea era cu totul subţiată, puţin cam stafidită; atât
de diafană pe vremuri, acum ajunsese o adiere. Se retrăseseră
într-o casă de provincie, după re Arnaud ieşise la pensie. Nu mai
aveau nicio legătură cu lumea, în afară de gazeta care le venea,
aducându-le în a- morţeala orăşelului şi a vieţii lor în stare de
adormire doau ecoul întârziat al zvonurilor din lume.
O dată citiseră numele lui Christophe. Doamna Arnaud îi
scrisese câteva rânduri afectuoase, puţin cam ceremonioase,
pentru ca să-i spună bucuria pe care au resimţit-o auzind de
faima lui Imediat el şi luă trenul, fără să se mai anunţe.
L-a găsit în grădina lor, aţipiţi sub coroana rotundă a unui
frasin, într-o caldă după-amiază de vară. Erau aidoma celor doi
soţi bătrâni din Boecklin, care dorm mână în mâni sub umbrar.
Soarele, somnul, bătrâneţea îi copleşesc; ei cad, sâni pe jumătate
cufundaţi cu trupul în visul veşnic. Şi, ca o ultimă licărire de
viaţă, dăinuieşte până la capăt dragostea lor, contactul mâinilor
lor, căldura trupurilor lor care se sting…
Vizita lui Christophe, care le reamintea tot trecutul. Ie făcu o
mare bucurie. Discutară despre zilele de altădată, care li se
păreau luminoase din depărtare. Arnaud se complăcea şi el în a
discuta; numai că pierduse ţinerea de minte a numelor. Doamna
Arnaud i le suflă. Ea tăcea bucuros; îi plăcea mai mult să asculte
dedt să vorbească; însă icoanele din trecut se păstraseră
proaspete în inima ei tăcută, ele se întrezăreau, prin licăriri,
întocmai ca pietricelele strălucitoare într-un pârâiaş. Era una în
special al cărei reflex Christophe n văzu nu numai o dată în ochii
care-l priveau cu o compătimire afectuoasă; însă numele lui
Olivier nu fu pronunţai
Bătrânul Arnaud avea pentru nevasta lui atenţii stângace şi
mişcătoare; era grijuliu ca ea să nu răcească; învăluia cu dragoste
plină de griji chipul acesta drag, vestejit al cărui zâmbet obosit se
căznea să-l liniştească. Christophe li observa, mişcat, cu puţină
invidie… A îmbătrâni împreună. Să iubeşti în tovarăşa ta până şi
răbojul anilor. Să-ţi spui: „Încreţiturile acestea mici, lângă ochi,
pe nas, le cunosc, le-am văzut formându-se, ştiu când au venit.
Bietul păr cărunt s-a decolorat, zi cu zi, o dată cu mine, şi din
pricina mea puţin, din păcate! Faţa asta fină s-a umflat şi s-a
roşit pe nicovala ostenelilor şi a necazurilor care ne-au fript.
Sufletul meu. Cu cât te iubesc mai mult pentru că ai suferit şi ai
îmbătrânit cu mine! Fiecare din cutele tale, pentru mine este o
muzică a ti’eculului “… Fermecători bătrâni, care după lunga
veghe a vieţii nedespărţiţi, unul lângă altul, se duc tot unul lângă
altul să doarmă în liniştea nopţii! Pentru Christophe vederea lor
era totodată binefăcătoare şi dureroasă. Oh! Cât de frumoasă ar fi
fost şi viaţa şi moartea, astfel! …
Când o revăzu pe Grazia, nu se putu opri să nu-i povestească
vizita lui. Dar nu-i spuse şi ce gânduri i-a trezit această vizită.
Însă ea le citea în el. Era preocupat în timp ce-i vorbea; Îşi abătea
privirea şi uneori tăcea. Ea îl privea, îi zâmbea şi tulburarea lui
Christophe o cuprindea şi pe ea.
În seara aceea, când fu singură în odaia ei, începu să viseze. Îşi
rememora povestea lui Christophe; însă imaginea pe care o
întrevedea nu era aceea a bătrânilor soţi adormiţi 6ub frasin: era
visul timid şi fierbinte al prietenului său.
Şi inima ei era plină de dragoste pentru el. Culcată, cu lumina
stinsă, ea gândea: „Da, este ceva absurd, absurd şi criminal, să
pierzi ocazia unei astfel de fericiri. Ce bucurie pe lume este mai
mare decât aceea de a face fericit pe acela pe care îl iubeşti? …
Dar ce! Oare îl iubesc? “Tăcu ascultându-şi emoţionată inima
care-i răspundea: „Îl iubeşti”.
În momentul acela, o tuse seacă, aspră, repezită, izbucni din
camera vecină În care dormeau copiii. Grazia ciuli urechile; de
când cu boala copilului, era totdeauna neliniştită. I] strigă. El nu
răspunse şi continuă să tuşească. Sări din pat şi veni lângă el.
Era iritat, gemea, spunea că nu se simte bine şi se Întrerupea ca
să tuşească.
— Unde te doare?
El nu răspundea; gemea că-l doare.
— Comoara mea, te rog, spune-mi unde te doare.
— Nu ştiu.
— Aici le doare?
— Aici te doare?
 — Da. Nu. Nu ştiu. Peste tot mă doare.
Şi spunând acestea, un acccs de tuse puternică, exagerată, îl
cuprinse. Grazia era îngrozită; avea impresia că el se căznea să
tuşească; dar îşi făcea imputări, văzându-l pe micuţ asudat şi
gâfâind. Îl săruta, îi spunea vorbe pline de dragoste; părea că se
linişteşte; însă de îndată ce încerca să-l părăsească, el reîncepea
să tuşească. Trebui să rămână la că- pătâiul lui, tremurând;
pentru că nu-i îngăduia nici măcar să -ip îndepărteze ca să se
îmbrace; voia ca ea să-i ţină mâna j şi el n-o lăsă până ce nu îl
cuprinse somnul. Atunci se culcă din nou, îngheţată, neliniştită,
zdrobită.
Şi îi fu cu neputinţă să-şi regăsească visele.
Copilul avea o pulc-re ciudată de a citi în gândurile mnică-şi.
Se găseşte destul de des – însă în aşa măsură, rar – acest geniu
instinctiv la fiinţe de acelaşi sânge: abia se privesc şi ştiu ce
gândeşte celălalt; ghicesc după o mie de indicii imperceptibile.
Această predispoziţie naturală, care întăreşte viaţa în comun, era
încă şi mai ascuţită la Lionello, printr-o răutate veşnic trează. El
avea clarviziunea pe care o produce dorinţa de a face rău. Li
detesta pe Christophe. Pentru ce? Pentru ce un copil prinde ură
faţă de cutare sau cutare, care în fond nu i-au făcut nimic rău?
Adesea este Întâmplarea. Este de ajuns ca un copil să fi început,
într-o zi prin a-şi închipui că detestă pe cineva, pentru a deprinde
obiceiul; şi cu cât cauţi să-l aduci pe calea cea bună, cu atât mai
mult se încăpăţânează; după ce s-a jucat de-a ura, ei sfârşeşte
prin a un cu adevărat. Alteori însă sunt motive mai adinei care
depăşesc mintea copilului; el nu le bănuieşte… Din primele zile
când îl văzuse pe Christophe, fiul contelui Bereny simţise un
sentiment de ură împotriva aceluia pe care mama să îl iubise. S-
ar fi spus că el avusese intuiţia momentului precis în care Grazia
se gândise să se căsătorească cu Clmstophe. Începând din acel
moment, nu mai încetă de a-i supraveghea. Era mereu întie ei J
refuza să părăsească salonul atunci când venea Christophe; sau
se aranja în aşa fel încât să năvălească brusc în camera în care se
aflau împreună. Şi mai mult: când maică-sa era singură şi se
gândea la Christophe, el ’părea c-o ghiceşte. Se aşeza lângă ea; şi
o spiona.
Plivirea aceasta o supăra, o făcea aproape să roşească. Se ridică
pentru a-şi ascunde tulburarea. Simţea o mare plăcere să spună
în faţa ei, despre Christophe, cuvinte jignitoare Ea îl ruga să tacă.
El insistă. Şi, dacă voia să-l pedepsească, el ameninţa că se
îmbolnăveşte. Era o tactică de care el uza cu succes din copilărie.
De mic de tot, într-o zi când fusese certat, inventase ca răzbunare
să se dezbrace şi să se culce gol de tot, pe lespezile de piatră, doar
o căpăta un guturai. O dată, pe când Christophe adusese o
lucrare muzicală pe care o compusese pentru ziua Graziei,
Lionello puse mâna pe manuscris şi îl făcuse să dispară. S-au
găsit bucăţele rupte într-o ladă de lemne. Grazia îşi pierduse
răbdarea; îl certase sever pe copil. Atunci, el plânsese, uriaşe,
dăduse din picioare, se tăvălise pe jos: şi mai avusese şi o friză de
nervi. Grazia, îngrozită, îl sărutase, îl implorase, îi făgăduise tot ce
voia.
Din arca zi, deveni stăpânul; căci el ştia că era; şi, în
nenumărate reprize recurse la arma care îi reuşise. Niciodată nu
se ştia în ce măsură crizele lui erau adevărate sau simulate. Nu se
mai mulţumea s-o facă din răzbunare, atunci când îl contraria
ceva, ci din pură răutate, atunci când mamă-sa şi Chrisiophe
plănuiau să petreacă seară împreună. Ajunsese să joace acest joc
primejdios din lipsă de ocupaţie, ca să facă teatru şi, în sfârşit, ca
să încerce să vadă până unde- îi mergea puterea. Ajunsese la o
ingeniozitate extraordinară în a inventa ciudate accidente
nervoase: o dată, în toiul unei mese de seară, era cuprins de
tremurături convulsive, îşi răsturna paharul sau îşi răsturna
farfuria; altă dată, ureând o scară, mâna i se încleşta de rampă.
Degetele
i se crispau: pretindea că nu mai putea să le deschidă: sau îl
cuprindeau dureri zvâcnitoare de şale şi începea să se tăvălească
strigând; ori se înăbuşea. Natural că până la urmă sfârşi prin a
căpăta o adevărată boală de nervi. Dar nu se ostenise în zadar.
Christophe şi Grazia erau înnebuniţi.
Liniştea reuniunilor lor, discuţiile lor calme, lecturile lor, acea
muzică din care îşi făceau o sărbătoare, toată această fericire
umilă era de acum înainte tulburată.
Din când în când totuşi, licheluţa le mai lăsa oarecare răgaz, fie
că îl obosise rolul, fie că firea lui de copil repunea stăpânire pe el
şi că îi fugeau gândurile în altă parte. (Acum era sigur că partida
era câştigată.)
Atunci, repede-repede, căutau să profite. Fiecare clipă pe care o
smulgeau astfel le era cu atât mai preţioasă cu cât nu erau siguri
că vor profila de ea până Ia capăt. Cât se simţeau de aproape unul
de altul! De ce nu puteau rămâne astfel mereu? Într-o bună zi,
Grazia însăşi mărturisi acest regi-et. Christophe îi prinse mâna.
— Dar pentru ce? Întrebă el.
— Ştii foarte bine, prietene, spuse dânsa cu un zâmbet mâhnit.
Christophe ştia. El ştia că ea sacrifica fericirea lor fiului ei; ştia
că ea nu se lăsa păcălită de minciunile lui Lionello, şi totuşi că îl
adoră; cunoştea egoismul orb al acestor afecţiuni de familie, care
îi fac pe cei mai buni să-şi risipească rezervele lor de devotament
în folosul celor răi sau mediocri din acelaşi sânge cu ei, în aşa
chip încât nu le rămâne nimic de dat acelora care ar fi cei mai
demni, acelora pe care ei îi iubesc cel mai mult, dar care nu sunt
din acelaşi sânge cu ei. Şi cu toate că se enerva, cu toate că
simţea dorinţa, în unele momente, să-l ucidă pe micul monstru
care le distingea viaţa, el se înclina în tăcere şi îşi dădea seama că
Grazia nu putea acţiona altfel. Atunci renunţară amândoi, fără
imputări inutile. Insă dacă li se putea fura fericirea care li se
datora, nimic nu împiedica inimile l<? R de a se uni. Renunţarea
însăşi, sacrificiul comun îi ţineau prin legături mai puternice
decât acelea ale cărnii.
Fiecare din ei, rând pe rând, îşi încredinţa propriile-i necazuri
prietenului, se descărca lui şi luă în schimb asupra sa necazurile
celuilalt; astfel amărăciunea însăşi devenea o bucurie. Christophe
o numea pe Grazia „duhovnicul său “. Nu-i ascundea slăbiciunile
de care avea de suferit amorul său propriu: se acuza cu o umilinţă
excesivă; iar ea potolea zâmbind scrupulele acestui copil bătrân.
El mergea până acolo încât îi mărturisea şi strâmtorarea lui
materială. Totuşi nu se hotărâse la aceasta, decât după ce fusese
bine hotărât între ci că ea nu-i va oferi nimic şi că el nu va primi
nimic de la ea. Ultima barieră de orgoliu, pe care el o menţinu şi
pe care ea o respectă.
În lipsa bunului trăi pe care îi era interzis să-l introducă în
viaţa prietenului său, ea se silea să împrăştie acolo ceva ce
preţuia de o mie de ori mai mult pentru el: dragostea ei. El simţea
adierea în jurul lui, în fiecare ceas din zi; dimineaţa el nu
deschidea ochii şi nu-i închidea seara, fără o mută rugăciune de
adoraţie amoroasă. Şi ea când se trezea, sau când noaptea, stătea
aşa cum adesea i se întâmpla, ore întregi fără să doarmă, îşi
spunea ■ „Prietenul meu se gândeşte la mine’L.
Şi o linişte deplină îi înconjura.
În acest timp sănătatea ei se şubrezise. Grazia stătea mereu în
pat, ori trebuia să petreacă zile întregi întinsă pe o canapea.
Christophe venea zilnic să vorbească, să citească împreună, să-i
arate noile lui compoziţii. Ea se scula atunci de pe canapea şi se
ducea şchiopătând la pian, cu picioare- le-i umflate. Îi cânta
muzica pe care i-o adusese. Era cea mai mare bucurie pe care i-ar
fi putut-o face. Dintre toate elevele pe care le formase el, că şi cu
Cecile erau cele mai bine dotate. Insă muzica pe care Cecile o
simţea din instinct, aproape fără s-o înţeleagă, era pentru Grazia
o limbă frumoasă, armonioasă, al cărei înţeles ea îl cunoştea.
Diavolescul vieţii şi al artei îi scăpa în întregime; dânsa adăuga
limpezimea inimii sale inteligente. Limpezimea aceasta pătrundea
geniul lui Christophe. Modul de execuţie al prietenei lui îl făcea să
priceapă mai bine pasiunile întunecate pe care le exprimase el. O
asculta cu ochii închişi, o urmărea ţinând-o de mână, în labirintul
propriei sale gândiri. Trăind muzica sa care stră- bătea sufletul
Graziei, el se căsătorea cu sufletul acesta şi îl stăpânea. Din
această misterioasă împerechere se năşteau opere muzicale care
erau ca fructul fiinţelor lor amestecate. I-o spuse într-o zi,
oferindu-i o culegere din compoziţiile lui, împletite din substanţa
lui şi, a prietenei sale:
— Copiii noştri.
Împărtăşire din toate clipele în care erau împreună şi în care
erau despărţiţi; duioşia serilor petrecute în reculegerea bătrânei
case, al cărei cadru părea făcut pentru chipul Graziei şi unde
servitori tăcuţi şi inimoşi, care îi erau devotaţi, revărsau asupra
lui Christophe puţin din ataşamentul respectuos pe care-l aveau
pentru stăpâna lor. Bucuria de a asculta în doi cântecul orelor
care trec şi de a vedea valull vieţii scurgându-se… Sănătatea
nestatornică a Graziei arunca asupra acestei fericiri o umbră de
nelinişte. Insă cu toate aceste mici infirmităţi, ea rămânea atât de
senină, încât suferinţele ei ascunse nu făceau decât să-i adauge
un farmec nou.
Ea era „scumpă, suferindă, dragă să prietenă cu faţa
luminoasă”. Şi el îi scria în anumite seri, ieşind de la ea, când era
cu inima plină de dragoste şi clnd nu mai putea aştepta a doua zi
pentru ca să-i spună i
„Llebe, liebe, liebe, liebe, liebe, Grazia” …
Liniştea aceasta dură mai multe luni. Ei gândeau că va dura
totdeauna. Copilul se părea că-i uitase; atenţia lui era în altă
parte. Insă după acest răgaz, el reveni la ei şi nu-i mai slăbi.
Afurisitul de copil îşi pusese în cap să 0 despartă pe maică-sa de
Christophe. Îşi reîncepu comediile. Nu venea cu un plan dinainte
gândit. El îşi urma de la o zi la alta toanele răutăţii lui. Nu se
gândea la răul pe care-l putea face; căuta să-şi treacă plictiseala,
plictisind pe alţii. Nu încetă până ce nu obţinu de la Grazia ca să
plece din Pariş, ca să călătorească departe. Grazia n-avea putere
să-i reziste. De fapt, medicii o sfătuiau să stea un timp în Egipt.
Trebuia să evite o nouă iarnă într-un climat din nord. Prea multe
lucruri o zdruncinaseră i loviturile morale din ultimii ani,
veşnicele griji pricinuite de sănătatea fiului ei, nesfârşitele
incertitudini, lupta care se dădea în ea şi din care ea nu
exterioriza nimic, mâh- nirea pentru supărarea pe care i-o făcea
prietenului ei
Christophe, pentru a nu mai adăuga nimic zbuciumului pe
care-l ghicea, îl ascundea pe al lui, văzând apropiindu-se ziua
despărţirii; nu întreprindea nimic pentru a o întârzia; şi amândoi
arătau un calm pe care nu-l aveau câtuşi de puţin, însă pe care
izbutiseră să şi-l comunice unul altuia.
Sosi în sfârşit şi ziua hotărâtă. O dimineaţă de septembrie.
Părăsiseră împreună Parisul’ în mijlocul lui iulie şi petrecuseră
ultimele săptămâni care le mai rămâneau, în Elveţia, într-un hotel
de munte, în preajma ţinutului unde se regăsiseră în urmă cu
şase ani. De cinci zile nu putuseră ieşi; ploaia cădea fără încetare;
rămăseseră aproape singuri în liotei; majoritatea călătorilor
fugiseră.
În această ultimă dimineaţă, ploaia în fine încetă; insă muntele
rămăsese acoperit de nori. Plecară mai întâi copiii cu servitorii,
într-una din primele trăsuri. Plecă şi ea la rându-i. El o întovărăşi
până la locul unde drumul cobora în pante repezi spre câmpia
Italiei. Umezeala îi pătrundea, sub coşul trăsurii. Stăteau
ghemuiţi unul într-altul şi nu-şi vorbeau, abia se priveau. Strania
semizi şi seminoapte care îi învăluia! … Respiraţia Graziei tnmuia
cu o boare voaleta ei. El strângea mâna micuţă, călduţă sub
mănuşa îngheţată. Feţele lor se apro- piară. Prin voaleta umedă,
el sărută gura ei dragă.
Ajunseră la cotitură drumului. El coborî. Trăsura se înfundă în
ceaţă. Dispăru. El continua să audă duruitul rovilor şi copitele
cailor. Covoare albe de ceaţă se scurgeau pe câmpii.
Prin mijlocul reţelei strânse, arborii înfriguraţi picurau Nicio
adiere. Ceaţa înăbuşea viaţa. Chrislophp se opri sufocat… Nu mai
era nimic. Totul trecuse.
Aspiră adânc ceaţa. Îşi reluă drumul. Nimic nu trece, pentru
cine nu trece deloc.

A TREIA
Depărtarea face să sporească puterea acelora pe care îi iubim.
Inima nu reţine de la ei decât ceea ce ne este nouă drag. Ecoul
fiecărui cuvânt care, de dincolo de spaţii, vine de la prietenul
îndepărtat, răsună în tăcere cu vibraţii religioase.
Corespondenţa lui Christophe şi a Graziei căpătase tonul grav
şi reţinut al unei perechi care nu mai este la încercarea
periculoasă a dragostei, însă care, depăşind-o, se simte siguri pe
drumul şi mersul ei, mână în mână. Fiecare dintre ei era destul
de tare pentru a susţine şi pentru a conduce pe celălalt pe cel
slab, pentru a se lăsa călăuzit şi susţinut de el.
Christophe se înapoie la Pariş. Îşi făgăduise să nu mai revină;
dar ce valoare au făgăduielile acestea I El ştia că acolo avea să
mai găsească încă umbra Graziei. Şi circumstanţele conspirând
cu dorinţa lui tainică, contra voinţei sale, îi arătară la Pariş o
nouă datorie de împlinit. Colette, foarte la curent cu cronica
modernă, îl anunţase pe Christophe că tânărul său prieten
Jeannian era punctul de a comite nebunii. Jacqueline, care
manifestase întotdeauna o mare slăbiciune faţă de fiul ei, nu mai
încerca să-l reţină. Ea însăşi trecea printr-o criză ciudată; era
prea ocupată de sine, pentru a se ocupa de el.
De la trista aventură care-i distrusese căsătoria şi viaţa lui
Olivier, Jacqueline ducea o existenţă foarte demnă şi retrasă.
Stătea la o parte de societatea pariziană, care, după ce îi
impusese în mod ipocrit un fel de carantină, îi făcuse din nou
avansuri pe care dânsa le respinsese. Faţă de oamenii aceştia nu
încerca nid un fel de ruşine relativ la fapta eij era de părere că nu
avea de ce să le dea socoteală; ei valorau mai puţin ca ea; ceea ce
ea făcuse pe faţă, jumătate din feme ile pe care le ^cunoştea
practicau fără zgomot sub acoperişul protector al căminului.
Suferise doar de răul pe care-l făcuse celui mai bun prieten,
singurul pe care îl iubise. Nu-şi putea ierta că pierduse, într-o
lume atât de săracă, o afecţiune ca a lui.
Părerile acestea de ură, supărarea aceasta, se domoliră încetul
cu încetul. Nu mai rămase decât o suferinţă surdă, un dispreţ
umilit de sine şi de ceilalţi, şi dragostea faţă de copilul ei.
Afecţiunea aceasta, în care se revărsa toată nevoia ei de a iubi, o
dezarmă în faţa lui; era incapabilă să mai reziste capriciilor lui
Georges. Pentru a-şi scuza slăbiciunea, ea îşi închipuia că
răscumpără astfel greşeala ei faţă de Olivier. Perioadelor de iubire
înflăcărată, urmau perioadele de indiferenţă obosită; când îl
plictisea pe Georges cu dragostea ei exigentă şi îngrijită, când
părea să se obosească de el şi îl lăsa să facă tot ce-i plăcea. Îşi
dădea seama că era proastă educatoare şi se necăjea; cu asta însă
nu schimba nimic. Când (rar de tot) încercase să-şi adapteze
principiile de conduită la acelea ale lui Olivier, rezultatul fusese
groaznic; acest pesimism moral nu-i convenea nici ei, nici
copilului. În fond ea nu voia să aibă asupra fiului ei altă
autoritate decât aceea a iubirii ei. Şi nu greşea: căci între aceste
două fiinţe, oricât de asemănătoare ar fi fost, alte legături nu erau
În afară de cele ale inimii. Georges Jeannin era influenţat de
farmecul fizic al mamei sale; îi erau dragi vocea ei, gesturile ei,
mişcările ei, graţia ei, iubirea ei. Insă din punct de vedere spiritual
era străin de ea. Ea nu-şi dădu seama de aceasta decât la primă
adiere a adolescenţei, când îşi luă zborul departe de ea. Şi atunci,
ea se miră, se revoltă, atribui această îndepărtare altor influenţe
feminine; şi, voind în mod stângaci să le combată, nu făcu decât
să-l îndepărteze şi mai mult. În realitate, ei trăiseră mereu unul
lângă celălalt, preocupaţi fiecare de griji diferite şi făcându-şi iluzii
că nimic nu-i despărţea, mulţumită unei comuniuni de simpatii şi
de antipatii de suprafaţă, din care nu mai rămase nimic, când din
copil (această fiinţă nedefinită, încă îmbibată de mireasma femeii)
se desprinse bărbatul. Şi Jacqueline îi spunea cu amărăciune:
— Nu ştiu de cine ţii! Nu semeni nici cu tatăl tău, nici cu mine.
Nu izbutea astfel decât să-l facă să înţeleagă tot ceea c îi
despărţea şi el încerca o tainică mândrie amestecată cu frigurile
neliniştii.
Generaţiile care se succed au totdeauna un sentiment mai viu
de ceea ce le desparte decât de ceea ce le uneşte: ele au nevoie să-
şi afirme importanţa lor de a trăi, fie chiar cuj preţul unei
nedreptăţi sau a Unei minciuni cu sine însuşi. Insă acest
sentiment – urmând epoca – este mai mult sau mai puţin ascuţit.
În erele clasice, în care se realizează, pentru un timp, echilibrul
forţelor unei civilizaţii – aceste podişuri înalte, mărginite de pante
-repezi – diferenţa de nivel este mai puţin mare de la o generaţie la
alta. Insă în erele renaşterii sau decadenţei, tinerii care urcă ori
coboară panta vertiginoasă lasă departe, îndărăt, pe acei care îi
precedau.
— Georges cu cei de vârsta lui urcau muntele.
El nu avea nimic superior, nici ca spirit, nici din punct de
vedere al caracterului; o egalitate de aptitudini, dintre care
niciuna nu depăşea nivelul unei mediocrităţi elegante. Şi totuşi, el
se afla, fără eforturi, la începutul carierei sale, înălţat mai mult cu
câteva trepte decât tatăl său, care chel- tuise, în prea scurta-i
viaţă, o sumă incalculabilă de inteligenţă şi energie.
Abia i se deschiseseră ochii minţii la lumina zilei şi zărise, în
jurul lui, această îngrămădire de întuneric străpunsă de luciri
orbitoare, vraful acesta de cunoştinţe şi de neşti- inte, de
adevăruri duşmănoase, de erori contradictorii, în care rătăcise cu
înfrigurare tatăl său. Insă, în acelaşi timp, luase cunoştinţă de o
armă care era în puterea sa şi pe care Olivier n-o cunoscuse
niciodată: forţa sa.
De unde îi venea ea? … Taina acestor reînvieri a unei rase care
adoarme sfârşită şi se trezeşte revărsată, ca un puhoi de munte
primăvara! … Ce avea să facă cu forţa aceasta? S-o întrebuinţeze,
la rândul lui, la explorarea desişurilor nedes- călcite ale gândirii
moderne? Nu-l atrăgeau. Simţea apăsând asupra lui ameninţarea
primejdiilor care se aţineau acolo la pândă. Ele îl zdrobiseră pe
tatăl lui. Decât să fi reînnoit experienţa şi să reintre în pădurea
tragică, mai curând iar fi dat foc. El. Nu făcuse decât să
întredeschidă cărţile acelea de înţelepciune ori de nebunie sfântă,
cu care se îmbătase Olivier: mila lui Tolstoi, întunecatul orologiu
distructiv al lui Ibsen, frenezia lui Nietzsche, pesimismul eroic şi
senzual al lui Wagner. Se dăduse la o parte cu un amestec de
mânie şi de groază. Ura pleiada de scriitori realişti, care, timp de o
jumătate de secol, uciseseră bucuria artei. Totuşi nu putea să
şteargă cu totul umbrele visului trist în care fusese legănată
copilăria lui. \’u voia să’ privească în urma lui; ştia bine insă c&
în urma lui umbra exista. Prea sănătos pentru a căuta un
derivativ neliniştii sale în sccpticismul leneş al epocii precedente,
el uţa diletantismul Renan-ilor şi al Anatol-ilor France, această
depravare a liberei inteligenţe, râsul fără veselie, ironia fără
măreţie; mijloc ruşinos şi bun pentru sclavii care se joacă cu
lanţurile lor neputincioşi să le sfărâme.
Prea viguros pentru a se mulţumi cu îndoiala, prea slab pentru
a-şi crea o certitudine, el o voia, o voia, o cerea, o imploră, o
pretindea. Şi eternii lacomi de popularitate, falşii mari scriitori,
falşii mari cugetători la pândă exploatau această măreaţă dorinţă
imperioasă şi neliniştită, bătând tobă şi făcând reclamă pentru
pangficăria lor. Din înălţimea picioroangelor lor, fiecare din aceşti
Hipocraţi striga că elixirul lor era singurul bun şi deprecia pe
celelalte. Secretele lor nu făceau unul mai mult ca celălalt.
Niciunul din aceşti negustori nu-şi dăduse osteneala să afle reţete
noi. Fuseseră să caute în fundurile dulapurilor lor flacoane
răsuflate. Leacul universal al unuia era biserica catolică; al altuia
monarhia legitimă; al unui al treilea tradiţia clasică. Erau unii
nostimi de tot, care arătau leacul tuturor relelor în întoarcerea la
latină. Alţii propovăduiau serios, cu un aer doct care impunea
diverşilor gură-cască dominaţia spiritului mediteranean. (Ar fi
vorbit tot aşa de bine, în alte momente, de spirit atlantic!) Contra
barbarilor din nord şi din est, ei se constituiau cu pompă
moştenitorii unui nou imperiu roman… Vorbe, vorbe şi iar vorbe
împrumutate. Un material întreg de bibliotecă pe care-l debitau în
vânt.
— Ca şi toţi tovarăşii lui, tânărul Jeannin mergea de la un
vânzător la celălalt, asculta reclama, uneori se lăsa ispitit, intra în
baracă şi ieşea apoi decepţionat, ruşinat puţin că şi-a pierdut
banii şi timpul pentru ca să admire nişte clovni bătrâni în tricouri
uzate. Şi totuşi, aşa de mare era puterea de iluzie a tinereţii, aşa
de grozavă era certitudinea ei de a atinge certitudinea, încât la
fiecare făgă- duială nouă a unui nou vânzător de speranţe, el se
lăsa deîndată prins. Era cu adevărat francez: avea spirit critic şi o
dragoste înnăscută pentru ordine. Îi trebuia un şef, dar era
incapabil să suporte vreunul; ironia lui nemiloasă îi săgeta pe toţi.
Aşteptând să găsească unul care să-i dăruiască cuvântul
enigmei… el nu avea timp să aştepte 1 Nu era omul care să se
mulţumească, ca tatăl său, să caute toată viaţa adevărul. Tânăra
lui forţă, nerăbdătoare, voia să se cheltuiască. Cu sau fără motiv,
el voia să se hotărască. Să acţioneze, să-şi între- buinţezo, să-şi
uzeze energia. Călătoriile, satisfacţiile artei, muzica mai ales, cu
care se îmbibase, îi fuseseră’ mai Sntâi o schimbare de idei
intermitentă şi pătimaşă. Băiat drăguţ, precoce, gata să se inse
ispitit, descoperi de timpuriu lumea iubirii cu aparenţele ei
fermeqate şi se năpusti în ea cu o bucurie poetică şi lacomă. Apoi,
acest Cherubin naiv şi impertinent de nepotolit, se dezgustă de
femei; lui îi trelaiia acţiunea. Atunci s-a dedat sporturilor cu furie.
A încercat de toate, le-a practicat pe toate. S-a dus stăruitor la
concursurile de scrimă, la meciurile de box; a fost campion
francez pentru alergări şi sărituri în înălţime, şef al unei echipe de
fotbal. Împreună cu câţiva nebuni de teapa lui, bogaţi şi zănatici,
se lua la întrecere de îndrăzneală în cursele de automobil, curse
absurde şi scelerate, adevărate întreceri de moarte. Lăsă în sfârşit
totul pentru jucăria cea nouă. Împărtăşi delirul mulţimii pentru
maşinile zburătoare. La serbările de aviaţie care s-au ţinut la
Reims, urlă, plânse de bucurie, împreună cu trei sute de mii de
oameni; se simţea unit cu un popor întreg, într-o exaltare de
credinţă; păsările omeneşti care treceau pe deasupra lor îi răpeau
cu ele în zborul lor; pentru prima dată de la zorile revoluţiei din
1789, aceste mulţimi îngrămădite ridicau ochii la cer şi îl vedeau
deschizându-se…
Spre groaza maică-şi, tânărul Jeannin declară că şi el voia să se
amestece în învălmăşagul cuceritorilor aerului. Jacqueline îl
imploră să renunţe la această ambiţie periculoasă, li porunci. El
nu făcu decât după capul său. Christophe, în care Jacqueline
crezuse că a găsit un aliat, se mulţumi să dea tânărului câteva
sfaturi de prudenţă, pe care de fapt era sigur că Georges n-avea
să le urmeze câtuşi de puţin; (căci nici el nu le-ar fi urmat, să fi
fost în locul lui). Nu credea că-i este îngăduit – chiar dacă ar fi
putut – să împiedice jocul sănătos şi normal al forţelor tinere,
care, constrânse la inacţiune, s-ar fi întors spre propria lor
distrugere.
Jacqueline nu izbutea să se hotărască să-şi vadă fiul scăpându-
i din mâini. Zadarnic ci’ezuse ea în mod sincer că renunţă la
iubire, nu putea să se lipsească de iluzia iubirii % toate afecţiunile
ei, toate acţiunile ei nu erau făcute decât sub acest impuls. Câte
mame nu revarsă asupra fiului lor tot focul tainic pe care nu l-au
putut cheltui în căsnicie – şi în afară de căsnicie! Şi atunci când
văd mai târziu cu câtă uşurinţă acest fiu se lipseşte de ele, atunci
când îşi dau brusc seama că ele nu-i sunt necesare, trec printr-o
criză de acelaşi ordin cu aceea în care le-a aruncat trădarea
amantului, dez iluzia iubirii. Pentru Jacqueline, aceasta însemnă
o nouă prăbuşire. Georges nu observă nimic. Tinerii nu-şi dau
seama de tragediile inimii, care se desfăşoară în jurul lor; ei nu au
timpul să se oprească pentru a vedea; şi nici nu vor să vadă; un
instinct egoist îi înştiinţează să treacă drept înainte, fără să
întoarcă capul.
Jacqueline îşi- consumă singură această nouă durere. Nu-şi
reveni decât atunci când durerea se tocise. Se tocise odată cu
dragostea ei… îşi iubea încă fiul, însă cu o afecţiune îndepărtată,
dezamăgită, care se ştia inutilă şi se dezinteresa de ea însăşi şi de
el. Se scurse astfel un an mizerabil şi posomorât, fără ca el să-şi
dea seama. Şi apoi, inima aceasta nenorocită, care nu putea nici
să moară nici să trăiască fără iubire, trebui să născocească un
obiect pe care să-l iubească. Ea căzu în puterea unei pasiuni
stranii care vizitează frecvent sufletele feminine şi mai ales, s-ar
spune, pe cele mai no- «bile, pe cele mai inaccesibile, când vine
maturitatea şi când fructul frumos al vieţii n-a fost cules. Făcu
cunoştinţa unei femei care, de la prima întâlnire, o supuse puterii
ei misterioase de atracţie.
Era o călugăriţă, aproape de vârsta ei. Se ocupa cu opere de
caritate. O femeie voinică, puternică, puţin corpolentă, brună,
lăsând să se vadă trăsături frumoasei ochi vii, o gură fină care
mereu zâmbea, o bărbie voluntară. De o inteligenţă remarcabilă
deloc sentimentală; o răutate ţărănească, un simţ precis al
afacerilor, unit cu o imaginaţie meridională, căreia îi plăcea să
vadă totul în proporţii mari, însă în acelaşi timp ştia să înţeleagă
măsura exactă a lucrurilor când era nevoie; un amestec savuros
de înalt misticism şi de şmecherie de notar bătrân. Avea obiceiul
dominării şi natural că-l exercita. Jacqueline fu de îndată prinsă.
Se pasionă pentru opere de caritate. Şi-o închipuia cel puţin. Sora
Angele ştia cui se adresa pasiunea; era obişnuită să facă prozeliţi;
fără să pară că-i bagă de seamă ea ştia să-i întrebuinţeze cu
răceală în slujba operei dş caritate şi a salvării lui Dumnezeu.
Jacqueline şi-a dăruit banii, voinţa, inima. A fost milostivă, a
crezut, din iubire.
Fascinantă înrâurire pe care o suferea fu curând observată. Ea
era singura care nu-şi dădea seama. Tutorele lui Georges se
nelinişti. Georges, prea generos şi prea zăpăcit pentru a se îngriji
de chestiunile de bani, băgă de seamă =1 însuşi că maică-sa
fusese acaparată; faptul îl izbi. Încercă
— Prea târziu – să reia cu ea intimitatea din trecut; constată că
o perdea se lăsase între ei doi; dădu vina pe influenţa ocultă şi
concepu împotriva aceleia pe care o numea o intrigantă, nu mai
puţin decât în contra Jacquelinei, o întărî- tare pe care nu şi-o
ascunse deloc; nu admitea că o străină să-i ia locul într-o inimă
pe care el o crezuse un bun firesc al lui. Nu-şi spunea că, dacă
locul fusese luat, era fiindcă-l lăsase el. În loc să încerce cu
răbdare să-l recucerească, se comportă stângaci şi jignitor. Între
mamă şi fiu, amândoi nerăbdători, pătimaşi, era un schimb de
cuvinte vii; ruptura se accentua. Sora Angele sfârşit prin a-şi
stabili puterea ei asupra Jacquelinei şi Georges se îndepărtă,
nemaiavând niciun frâu Se azvârli într-o viaţă activă şi
împrăştiată. Pierdu sume considerabile la jocul de cărţi; punea o
sfruntare în extravaganţele sale, din plăcere şi totodată că să
răspundă extravaganţelor mamei lui. El cunoştea familia Stevens-
Delestrade. Colettei nu-i scăpase din vedere băiatul acesta drăguţ,
şi vru să încerce asupra lui efectul farmecelor sale, care nu
dezarmau de loc. Ea era în curent cu escapadele lui Georges; o
distrau. Însă fondul de bun-simţ şi de bunătate adevărată,
ascunse sub uşurinţa ei, o făcu să vadă primejdia spre care alerga
tânărul nebun. Şi, cum ea ştia foarte bine că nu ea era capabilă
să-l ferească, îl anunţă pe Christophe, care se înapoie imediat.
Chrfetophe era singurul care exercita o oarecare influenţă
asupra tânărului Jeannin. Influenţă limitată şi destul de
intermitentă, cu atât mai remarcabili cu cât era mai greu de
explicat. Christophe aparţinea generaţiei aceleia din ajun,
împotriva căreia Georges şi tovarăşii lui reacţionau cu putere. El
era unul dintre reprezentanţii-cei mai importanţi ai acestei epoci
pline de frământări, a cărei artă şi gândire le inspiră o ostilitate
bănuitoare. Rămânea neînduplecat faţă de evangheliile noi şi de
amuletele micilor profeţi şi a bătrânilor vrăjitori, care ofereau
tinerilor reţeta fără greş pentru izbăvirea lumii, a Romei şi a
Franţei. El rămânea credincios unei libere credinţe, liberă de toate
religiile, liberă de toate partidele, liberă de toate patriile, care nu
mai era la modă sau nu redevenise. În sfârşit, oricât de
dezinteresat ar fi fost de chestiunile naţionale, el era un străin la
Pariş, într-o vreme în care toii sirăinii păreau băştinaşilor tuturor
ţărilor nişte barbari.
Şi lotuşi micul Jeannin, vesel, uşuratic, duşman instinc- Bv a
ceea ce putea să-l întristeze ori să-l tulbure, cuprins nebuneşte de
plăceri, de jocuri pătimaşe, uşor înşelat de retorică timpului său,
înclinând prin vigoarea muşchilor şi a lenei spirituale înspre
doctrinele brutale ale gazetei Acticm Fran- gaise, naţionalist,
regalist, imperialist (nu mai ştia nici el ce}, nu respecta în fond
decât pe un singur om: pe Christophe. Experienţa lui precoce şi
tactul foarte fân pe care îl moştenise de la maică-sa îl făcuseră să
înţeleagă (fără ca bună lui dispoziţie să fi fost alterată) cât de
puţin valora lumea aceasta de care el nu se putea lipsi, şi
superioritatea lui Christophe. El se îmbăta zadarnic de mişcare şi
de acţiune; nu putea renega moştenirea paternă. De la Olivier îi
venea, prin accese bruşte şi scurte, o nelinişte vagă, nevoia de a
găsi, de a fixa un scop acţiunii sale. Şi, de asemenea, poate tot de
la Oliviei! Îi venea acel instinct misterios care îl atrăgea spre acela
pe care Olivier îl iubise.
Se ducea să-l vadă pe Christophe. Expansiv şi puţin cam
guraliv, îl plăcea să se spovedească. Nu se neliniştea să ştie dacă
Christophe avea timp să-l asculte. Christophe asculta totuşi şi nu
manifesta niciun semn de nerăbdare. Numai că
i se întâmpla să fie distrat, când vizita îl surprindea în toiul unei
lucrări. Era treabă de câteva minute, în timpul cărora mintea
evada, pentru a adăuga o trăsătură, o nuanţă, la opera
interioară; apoi revenea lângă Georges, care nu-i observase lipsa.
Îl distra această escapadă, ca pe cineva care revine în vârful
picioarelor, fără să fie auzit. Insă Geofges băgă de seamă o dată
sau de două ori şi îi spuse indignat:
— Bine, dar tu nu mă asculţi!
Atunci lui Christophe îi era ruşine; şi, cuminte, el reîncepea să-
l urmărească pe nerăbdătorul său povestitor, ascuţindu-şi atenţia
pentru a se face iertat. Povestirea nu era lipsită de haz; şi
Christophe nu se putea împiedica să nu râdă, la istorisirea
vreunei năzdrăvănii, căci Georges povestea tot; era de o
sinceritate dezarmantă.
Christophe nu râdea totdeauna. Purtarea lui Georges ţi era
adesea penibilă. Christophe nu era un sfânt; nu-şi arogă dreptul
de a face morală nimănui. Aventurile amoroase ale lui Georges,
risipa scandaloasă a averii lui pe proştii nu erau ceea ce îl izbea
cel mai mult. Ceea ce putea mai greu să-i. Ierte era uşurinţa cu
care Georges îşi judeca greşelile; desigur, ele nu îl apăsau prea
tare; le găsea fireşti. Avea despre moralitate o altă concepţie decât
Christophe. Era din speţa aceea de oameni tineri care de bună
seamă nu văd în raporturile dintre sexe decât un joc Liber, Lipsit
de orice caracter moral. O oarecare sinceritate şi o nepăsare plină
de bunătate erau tot bagajul suficicnt al unui om cinstit. El nu se
împiedica în scrupulele lui Christophe. Acesta se indignă.
Zadarnic se ferea să impună altora modul său de a simţi, el nu
era tolerant; violenţa lui de odinioară nu era decât pe jumătate
îmblânzită. Uneori izbucnea; nu se putea stăpâni să nq declare
drept murdării anumite intrigi ale lui Georges, şi i-o spunea cu
cruzime. Şi nici Georges nu era mai răbdător. Erau între ei scene
destul de violente; pe urmă nu se mai vedeau săptămâni întregi.
Christophe îşi dădea seama că aceste furii nu erau menite să
schimbe purtarea lui Georges şi că este o oarecare nedreptate în a
voi să supui moralitatea unei epoci pe măsura ideilor morale ale
unei alte generaţii. Era însă mai tare ca el; cu prima ocazie
reîncepea. Cum să te îndoieşti de credinţa pentru care ai trăit? Ca
şi cum ai renunţa la viaţă. La ce serveşte să-ţi dai aere că
gândeşti altfel de cum gândeşti, ca să arăţi că semeni cu vecinul
său ca să-l cruţi? Înseamnă să te distrugi pe tine însuţi, fără
vreun câştig pentru nimeni. Prima datorie este să fii ceea ce eşti.
Că îndrăzneşti să spui: „Asta-i bine, asta-i rău. “Faci mai mult
bine celor slabi, fiind tare, decât devenind slab ca ei. Fiţi
indulgenţi, dacă vreţi, pentru slăbiciunile comise. Însă nu vă
tocmiţi niciodată cu nicio slăbiciune pe punctul de a se comite! …
Da; însă Georges se păzea straşnic să-l consulte pe Christophe
asupra a ceea ce avea de gând să facă (parcă ştia măcar el
singur?). Nu-i vorbea despre nimic decât atunci când totul era
comis. Atunci? … Atunci ce-ţi mai rămânea decât să-l priveşti pe
ştrengar, cu un aer de imputare, dând din umeri şi zâmbind, ca
un unchiaş bătrân care ştie că nu va fi ascultat? În zilele acelea,
se făcea o tăcere de câteva clipe. Georges se uita în ochii lui
Christophe care păreau să vină tare de departe. Şi deodată se
simţia un băieţaş mic în faţa lor. El se vedea, cum era, în oglinda
acestei priviri pătrunzătoare, unde se aprindea o licărire
răutăcioasă; nu prea era îneântat. Christophe se servea rar
împotriva lui Georges de confidenţele pe care i le făcuse acesta; ai
fi spus că nici nu le auzise.. După dialogul mut al ochilor lor, el
dădea din cap ironic; apoi începea să spună o poveste care părea
să nu aibă nicio legătură cu ceea ce se petrecuse; o poveste din
viaţa lui, ori din vreo altă viaţă, reală sau fictivă. Şi Georges
vedea, încetul cu încetul, reapărând, sub o lumină nouă, expus
într-o fac tură burlescă şi supărătoare, pe „dubiul”-său (îl
recunoştea), trecând prin greşeli analoge cu ale sale. Imposibil să
nu râzi de tine şi de mutra ta care inspiră milă. Christophe nu
mai adăuga niciun comentariu. Ceea ce dădea şi mai mult efect
istorisirii era bunătatea viguroasă a povestitorului. Acesta vorbea
despre el, ca şi despre alţii, cu aceeaşi detaşare „acelaşi umor
vesel şi senin. Calmul acesta îi impunea Iul Georges. Calmul
acesta tocmai tl căuta. După ce îşi descărca spovedania lui
guralivă, era aidoma cu acela care se destinde şi se întinde la
umbra unui copac mare, într-o după-amiazi de vară. Strălucirea
înfierbântată a zilei arzătoare scădea. El. Simţea planând asupra
lui pacea aripilor protectoare. În preaj- na omului acesta care
ducea, în linişte, povara unei vieţjl giele, el era la adăpostul
propriilor sale agitaţii. Auzindu -1 vorbind, simţea că se
odihneşte. Nici el nu asculta Întotdeauna; îşi lăsa spiritul să
vagabondeze; însă oriunde s-ai fi îndepărtat, râsul lui Christophe
stăruia în preajma lui.
— Totuşi, ideile bătrânului său prieten îi rămâneau străine. El
se întreba cum de se putea împăca Christophe cu singurătatea
aceasta sufletească, cum de putea să stea depşu-te de orice
legătură cu vreun partid artistic, politic, religios, de orice grupare
omenească. Îl întreba • „Nu simţea niciodată nevoia de a se
îngloba în vreun lagăr?”
— Să mă înglobez! Spunea Christophe, râzând. Afară nu este
bine? Şi tu eşti acela care vorbeşti de claustrare, tu, un om de aer
liber?
— Oh! Nu este acelaşi lucru pentru trup şi pentru suflet,
răspundea Georges. Spiritul are nevoie de certitudine, are nevoie
să cugete cu ceilalţi, să adere la principii admise de către toţi
oamenii unui acelaşi timp. Invidiez pe oamenii de odinioară, pe
acei din epocile clasice. Prietenii mei au dreptate, aceia care vor să
restaureze ordinea frumoasă a trecutului. — Curcă plouată! Îi zise
Christophe. De unde au mai răsărit asemenea descurajaţi?
— Nu sunt descurajat, protestă Georges cu indignare. Nid unul
dintre noi nu este.
— Trebuie să fiţi – spusese Christophe – din moment ce vă
temeţi de voi. Ce 1 Aveţi nevoie de o ordine, şi voi înşivă nu v-o
puteţi face? Trebuie să mergeţi să vă agăţaţi de fustele
străbunicelor voastre I Dumnezeule mare, umblaţi singuri!
— Trebuie să prinzi rădăcini, spuse Georges, mândru de tot că
poate repeta lozincile timpului.
— Ca să prindă rădăcini, ia spune-mi, arbbrii au nevoie să stea
în lăzi? Pământ este aici pentru toţi. Înfundă-ţi rădăcinile. Află-ţi
legile tale. Caută în tine însuţi.
— N-am timp, îi spuse Georges.
— Ţi-e teamă, repetă Christophe.
Georges se revoltă: însă sfârşi prin a conchide că nu avea
niciun chef să privească în fundul eului său; nu înţelegea ce
plăcere s-ar putea găsi; aplecându-te asupra acelui hău întunecat
riscai să cazi.
— Dă-mi mâna, îi spuse Christophe.
Se distra întredeschizând trapa asupra viziunii sale realiste şi
tragice a vieţii. Georges dădea înapoi. Christophe re- închidea
canatul râzând.
— Cum poţi trăi astfel? Îl întreba Georges.
— Trăiesc şi sunt fericit, îl spunea Christophe.
— Aş muri, dacă aş fi silit să văd asta mereu.
Christophe îl bătea’ pe umăr:
— Uite pe faimoşii noştri atleţi! Ei bine, nu te uita dacă nu-ţi
simţi capul destul de solid. În fond, nimic nu te sileşte. Ia-o
înainte, dragul meu. Insă pentru asta de ce ai nevoie de un
stăpân care să te însemne pe umăr, ca pe dobitoace? Ce cuvânt
de ordine aştepţi tu? De multă vreme s-a dat Semnalul,
încălecarea a sunat, cavaleria este în marş. Nu te mai ocupă decât
de calul tău. Treci în rând I Şi la galop!
— Bine, dar unde mă duc? Spuse Georges.
— Unde merge şi escadronul tău. Ia cucerirea lumii: puneţi
stăpânire pe aer, supuneţi elementele, dărâmaţi ultimele întărituri
ale naturii, faceţi spaţiul să împingă înapoi moartea…
„Expertus vacum Daedalus aera…” 1
…As în ale limbii latine, cunoşti asta, spune-mi? Eşti măr ar în
stare să-mi explici ce înseamnă i
T
„Perrupit Acheronta…? 1
…Iată soarta voastră în mâinile voastre. Fericiţi conquis-
tadores 1
— Dedal, iscusitul, în spaţiul nemărginit (În limba latină).
— A străpuns Acheronul (În limba latină).
El înfăţişa atât de limpede datoria de a acţiona eroic, care-i
revenea generaţiei noi, încât Georges, mirat, îi spunea i
— Dacă simţi astfel, de ce nu vii cu noi?
— Pentru că eu am altă misiune. Du-te, tinere, fă-ţi datoria!
Dacă poţi, depăşeşte-mă. Eu rămân aici şi veghez… Ai citit, cred,
povestea aceea din O mie şi una de nopţi, unde un geniu, înalt cât
un munte, este închis într-o cutie, sub pecetea lui Solomon? …
Geniul este aici, în fundul sufletului nostru, sufletul acesta
asupra căruia îţi este frică să te apleci. Eu şi cei de pe vremea
mea ne-am petrecut viaţa luptându-ne cu el; noi nu l-am învins;
el nu ne-a învins. În prezent, noi şi cu el ne reluăm respiraţia; şi
ne privim fără necaz şi fără teamă, satisfăcuţi de luptele în care
ne-am încleştat, aşteptând să treacă termenul convenit pentru
răgaz. Voi, profitaţi de răgaz. Voi, profitaţi de răgaz pentru a vă
face puterile şi pentru a culege frumuseţea lumii 1 Fiţi fericiţi,
bucuraţi-vă de linişte. Insă amintiţi-vă că într-o zi, voi sau cei ce
vor fi copiii voştri la înapoierea de la cuceririle voastre, va trebui
să reveniţi în locul acesta unde mă aflu şi va trebui să reluaţi
lupta cu noi forţe contra aceluia care este aici şi în preajma căruia
veghez. Şi lupta va dura, întreruptă de pauze, până când unul din
doi (şi poate chiar amândoi) va fi doborât. Vouă vă revine datoria
de a fi mai puternici şi mai fericiţi decât noi! În aşteptare, fă sport
dacă vrei; întăreşte-ţi muşchii şft inima; şi "să nu fii atât de
nebun ca să-ţi iroseşti în neghiobii vigoarea ta nerăbdătoare; tu
faci parte dintr-o epocă (fii liniştit!) care va găsi ce să facă cu ea.
Georges nu reţinea mare lucru din ceea ce-i spunea Christophe.
Avea mintea destul de deschisă pentru ca gândurile lui
Christophe să pătrundă în ea; insă ieşeau de îndată. Nici nu
apucă să coboare scară că şi uitase totuL Rămânea totuşi sub
impresia unei fetări plăcute care persistă, chiar atunci când
amintirea a ceea ce i-o produsese era mai mult ştearsă. Pentru
Christophe avea o veneraţie. Nu credea în nimic din lucrurile în
care credea Christophe. (În fond, râdea de toate, nu credea în
nimic.) însă i-ar fi spart capul cui şi-ar fi îngăduit să spună ceya
rău de bătrânul lui prieten.,
Din fericire nu i se spunea: altfel ar fi avut mult de lucru.
Christophe prevăzuse bine apropiata schimbare de vânt. Noul
ideal al muzioij tinere franceze era foarte diferit de ai său, însă în
timp ce era un motiv în plus pentru ca Christophe să aibă
simpatie pentru ea, ea nu avea niciuna pentru el. Faima lui
publică nu era făcută pentru a-l împăca cu cei mai înfometaţi din
aceşti tineri – ei nu aveau mare lucru în burtă; şi colţii lor, cu atât
mai mult, erau lungi şi muşcau.. Pe Christophe nu-l emoţionau
insă răutăţile lor.
— Câtă inimă pun în asta! Spunea el. Îşi ascut dinţii, puii
ăştia…
Nu era departe de a-i prefera celorlalţi căţeluşi, care îl
linguşeau pentru că avea succes, aceia despre care vorbeşte
d’Aubigne şi care „când. Un dulău a băgat capul într-o oală de unt,
vin să-i lingă laţele în chip de felicitare”.
Avea o lucrare primită la Operă. Abia primită, a şi fost pusă în
repetiţie. Într-o zi, Christophe află, din atacurile ziarelor, că
pentru a face să treacă opera lui, au amânat pentru la calende
aceea a unui tânăr compozitor, care urma să fie jucată. Gazetarul
era indignat de acest abuz de putere, de care îl făcea răspunzător
pe Christophe.
Christophe îl căută pe director şi-i spuse:
— Nu m-ai prevenit. Asta nu se face. Vei monta mai întâi opera
pe care ai primit-o înainte de a mea.
Directorul se miră, începu să râdă, refuză, îl linguşi, îi lăudă
caracterul, lucrările, geniul, opera celuilalt tratând-o cu cel mai
mare dispreţ şi asigurându-l că nu face măcar doi bani.
— Atunci de ce aţi primit-o?
— Nu faci tot ce vrei. Trebuie totuşi să dai din timp în timp un
fel de satisfacţie opiniei publice. Odinioară, tinerii aceştia puteau
să strige; nimeni nu-i auzea. În prezent, găsesc mijlocul de a
asmuţi contra dumitale o presă naţionalistă, care zbiară despre
trădare şi te numeşte francez rău când ai nenorocirea să nu te
extaziezi în. Faţa tinerei lor şcoli. Tânăra şcoală! Să nu mai
vorbim! … Vrei să-ţi spun? Sunt sătul până peste cap. Şi publicuL
la fel. Ne plictisesc de moarte cu Ore- mus ale lor! Parcă n-au
sânge în vine; nişte mici paracliseri care îţi cântă liturghia; când
fac duete de dragoste, parcă aş fi De profundis-j) acă aş fi atât de
prost ca să le montez operele pe care sunt obligat să le primesc,
mi-aş ruina teatrul.
Le primesc s asta este tot ceea ce pot să-mi ceară. Să vorbim
despre lucruri serioase. Dumneata, dumneata faci săli pline…
Şi urmă mai departe cu complimentele.
Christophe îl întrerupse scurt şi îi spuse cu mânie:
— Nu mă las păcălit. Acum când sunt bătrtn şi un om ajuns,
dumneata te serveşti de mine ca să-i zdrobeşti pe cei tineri. Pe
vremea dnd eram tânăr, m-ai fi zdrobit ca şi pe ei. Vei juca opera
băiatului acesta sau o retrag pe a mea.
Directorul ridică braţele la cer, spunând t
— Dumneata nu vezi că dacă am face aşa cum vrei, am avea
aerul de a ceda intimidării urmărite de campania lor de presă?
— Ce mă interesează? Spuse Christophe.
— Cum vrei! O să fii prima victimă.
S-a pus în studiu opera tinărului muzician, fără a se întrerupe
repetiţiile operei lui Christophe. Una era în trei acte, celălaltă în
două; s-a hotărât să fie date în acelaşi spectacol. Christophe îl
văzu pe protejatul lui; ar fi vrut să fie primul care să-i anunţe
noutatea. Celălalt îl copleşea cu făgăduieli de recunoştinţă eternă.
Fireşte, Christophe nu-l putu împiedica pe director să nu dea
toată atenţia operei sale. Interpretarea, punerea în scenă la
lucrarea celuilalt au fost puţin sacrificate. Christophe nu află
nimic. Rugase să i se îngăduie să urmărească câteva repetiţii ale
operei tinărului compozitor; o găsi mediocră, aşa precum i se
spusese; îşi îngădui câteva sfaturi; au fost rău primite; s-a oprit
aici şi nu s-a mai amestecat.
Pe de altă parte, directorul l-a convins pe noul venit de
necesitatea câtorva tăieturi, dacă ţinea ca opera lui să treabă fără
întârziere. Sacrificiul acesta, ’ mai întâi primit cu uşurinţa, n-a
întârziat să pară dureros autorului.
În seara premierei, opera debutantului n-a avut niciun şu; ces,
iar aceea a lui Christophe a stârnit mare vil vă. Câteva gazete l-au
hărtănit pe Christophe; ele vorbeau de o lovitură aranjată, de un
complot organizat pentru a zdrobi pe un tânas şi mare artist
francez. Ele spuneau că opera acestuia fusese mutilată pentru a
complace maestrului german pe care-l înfăţişau ca josnic de gelos
pe toate gloriile năseânde. Christophe dădu din umeri gândind:
„Are să răspundă.’1
„El n-a răspuns. Christophe îi trimise o tăiotură din ziar
împreună cu aceste cuvinte:
— Ai citit?
Celălalt scrise 1
— Cât este de regretabil! Ziaristul ăsta a fost întotdeauna atât
de delicat faţă de mine! Într-adevăr, sunt supărat. Cel mai bine
este să nu i se dea nicio atenţie.
Christophe râse şi gândi: „Are dreptate, un laş fără
importanţă.”
Şi azvârli amintirea lui în eeca ce el numea „temniţa*1 lui.
Întâmplarea făcu însă ca Georges, care citea rar ziarele şi care
le citea prost, cu excepţia articolelor de sport, să dea de astă dată
peste atacurile cele mai violenţe împotriva lui Christophe. Pe
gazetar îl cunoştea. Se ducea la cafeneaua unde era sigur că are
să-l întâlnească. În adevăr, îl găsi, îl pălmui, avu un duel cu
dânsul şi îi zgârie zdravăn umărul cu spadă.
A doua zi, la prânz Christophe află întâmplarea, printr-o
scrisoare de la un prieten. Simţi că se înăbuşă. Îşi lăsa prin- zul şi
dădu fuga la Georges. Îi deschise Georges însuşi. Christophe intră
ca o furtună, îl apucă cu amândouă braţele şi, zguduindu-l cu
furie, începu să-l acopere cu o năvală de mustrări înverşunate.
— Dobitocule! — Îi strigă el – te-ai bătut pentru mine! Cine ţi-a
dat voie? Un puşti, un fluieră-vânt care se bagă în treburile mele!
Da’ ce, eu nu mai sunt în stare să-mi văd de ele, spune? Poftim,
unde-ai ajuns! I-ai făcut cinstea acestui derbedeu să te baţi cu el.
Asta voia şi el. Ai făcut din el uh erou. Imbecilule! Şi dacă s-ar fi
întâmplat… (Sunt sigur că te-ai avântat în afacerea asta» ca un
descreierat, aşa cum faci Intodeauna) … dacă ai fi fost rănit, ucis
poate… Nenorocitule! Nu te-aş fi iertat niciodată, toată viaţa…
Pe Georges care râdea ca un nebun, îl podidi un aşa acces de
ilaritate la această ultimă ameninţare, încât îi dădură lacrimile;
plângea de-a dreptul:
— Of, bătrâne prieten, cât eşti de nostim! Ah, eşti
nemaipomenit I Poftim, mă insulţi pentru că ţi-am luat apărarea!
Altă dală te voi ataca. Poate că atunci ai să mă săruţi.
Christophe se întrerupse, îl strânse pe Georges, ÎI sărută pe
amândoi obrajii, apoi încă o dată, şi-i spuse:
— Copilul meu! … Iartă-mă. Sunt un animal bătrân… Dar şi
ştirea asta mi-a răscolit sângele. Ce idee să te baţi l… Oare
trebuia să te baţi cu astfel de oameni? Ai să-mi făgăduieşti
imediat că n-ai să mai faci asta niciodată.
— Nu făgăduiesc nimic, spuse Georges. Fac ce-mi place.
— Îţi interzic, mă auzi? Dacă mai faci aşa ceva, nu vreau să te
mai văd, o să te dezaprob în gazete, am să te…
— Mă dt’smoşU neşti, am înţeles.
— Haide, Georges, te rog… La ce serveşte asta?
— Bunul meu prieten, tu valorezi de o mie de ori mai mult
decât mine şi tu ştii infinit mai multe lucruri decât mine însă în
ceea ce priveşte canaliile astea, eu le cunosc mai bine decât tine.
Fii liniştit, asta va folosi; îşi vor învârti limba de şapte ori în gură,
limba lor otrăvită, înainte de a te insulta.
— Ei! Ce mă interesează bobocii ăştia de gâscă? Puţin îmi pasă
de ceea ce pot să spună.
— Dar mie îmi pasă ceva mai mult. Nu te băga dacă nu ştii.
De atunci, pe Christophe îl cuprinse teama că nu cumva vreun
articol să-i mai trezească susceptibilitatea lui Georges. Era cât se
poate de comic să-l vezi, în zilele următoare, aşezându-se la o
masă în cafenea şi citind pe nerăsuflate ziarele, el care nu le citea
niciodată, gata de îndată, în cazul când ar fi găsit un articol
injurios, să facă orice (o grosolănie, la nevoie) pentru a împiedica
să nu cadă rândurile acelea sub ochii lui Georges. După o
săptămână, se linişti. Puştiul avea dreptate. Gestul lui dăduse de
gândit, pentru moment, acelora care lă- trau. Şi Christophe, tot
bodogănind contra tinărului nebun care îl făcuse să piardă opt
zile de lucru, îşi spunea că, la urma urmelor, nu fusese deloc în
drept să-i dea lecţii. Îşi amintea de o anumită zi, nu era prea mult
de atunci, când el însuşi se bătuse din pricina lui Olivier. Şi i se
părea că îl aude pe Olivier spunându-i: *
— Lasă, Christophe, îţi înapoiez ceea ce mi-ai împrumutat
Dacă Christophe întâmpina destul de uşor atacurile împotriva
lui, un altul era foarte departe de această ironică nepăsare. Acesta
era Emmanuel.
Evoluţia gândirii europene mergea cu mare viteză. Se putea
spune că ea se accelera cu invenţiile mecanice şi cu motoarele
noi. Provizia de prejudecăţi şi de speranţe, care altădată ajungea
să hrănească douăzeci de ani de viaţă omenească, era consumată
în cinci ani. Generaţiile de gândiri galopau, unele după altele, şi
adesea pe deasupra: Timpul suna atacul.
— Emmanuel era depăşit.
Poetul energiilor franceze nu renegase niciodată idealismul
maestrului său, Olivier. Oricât de pătimaş ar fi fost sentimentul
său naţional, el se confunda cu cultul său pentru măreţia morală.
Dacă el vestea în versurile sale, cu un glas tunător, triumful
Franţei, o făcea pentru că adoră în ea, printr-un act de credinţă,
gândirea cea mai înaltă a Europei actuale, Athena Nike. 35 Dreptul
victorios care îşi ia revanşa asupra Forţei. Şi iată că Forţa se
trezise în însăşi inima Dreptului şi răbufnea în goliciunea ei
sălbatică. Generaţia nouă, puternică şi întărită, aspira la luptă şi
avea, înaintea victoriei, o mentalitate de învingător. Era mândră
de muşchii ei, de pieptul său dezvoltat, de simţurile sale puternice
şi înfometate de viaţă, de aripile sale de pasăre de pradă care
planează asupra câmpiilor; era grăbită să se prăvălească şi să-şi
încerce ghearele. Isprăvile de vitejie ale rasei, zborurile nebune pe
deasupra Alpilor şi mărilor, cavalcadele epice străbătând
nisipurile africane, noile cruciade, nu cu mult mai puţin mistice,
nu cu mult mai interesate decât acelea ale lui Philippe-Auguste şi
ale lui Vil- lehardouin sfârşeau prin a suci capul naţiunii. Copiii
aceştia, care nu văzuseră niciodată războiul decât în cărţi, nu-şi
dădeau prea multă osteneală să-i găsească frumuseţea. Deveneau
a- gresivi. Sătui de pace şi de idei, ei sărbătoreau „nicovala

35 Athena Nike: Atena victorioasa, zei\a înţelepciunii in mitologia greacâ.

bătăliilor”, pe care acţiunea pumnilor însângeraţi va făuri din nou,
într-o bună zi, puterea franceză. Ca reacţiune împotriva
netrebnicului abuz al ideologiilor, ei făceau din dispreţul idealului
o profesiune de credinţă. Întrebuinţau obrăznicia pentru a exalta
bunul simţ mărginit, realismul violent, egoismul naţional lipsit de
ruşine, care calcă în picioare justiţia altora şi celelalte
naţionalităţi când aceasta este necesar pentru măreţia patriei.
Erau xenofobi, antidemocraţi şi – chiar cei mai lipsiţi de credinţă –
predicau revenirea la catolicism, din nevoia practică de „a canaliza
absolutul”, de a închide infinitul sub paza unei puteri a ordinii şi
a autorităţii Nu se mulţumeau doar cu dispreţul – tratau ca
răufăcători publici pe palavragiii inoefnsivi din ajun, pe cei cu
visuri deşarte, pe cetăţenii umanitari.
Emmanuel făcea parte din această categorie în ochii acestor
tineri. El suferea crunt din cauza aceasta şi se revoltă. Ştiind că
Christophe era victimă, ca şi el – mai mult chiar decât el – a
acestor nedreptăţi, acesta îi deveni mai simpatia. Cu prirtjirile lui
morocănoase îl făcuse să nu mai vină să-l vadă. Era prea orgolios,
prea mândru ca să pară că-l regretă, pornind în căutarea lui. Insă
reuşi să-l întâmpine ca din întâmplare, şi îl lăsă să-i facă primele
avansuri. După care, susceptibilitatea-i bănuitoare fiind liniştită,
nu-şi mai ascunse plăcerea pe care i-o procurau vizitele lui
Christophe. Dr atunci s-au întâlnit mereu, fie la unul, fie la
cclălalt.
Emmanuel îi încredinţă lui Christophe nemulţumirea lui.
Anumite critici îl scoteau din fire; şi, găsind că Christophe nu era
destul de impresionat, îi citea aprecierile gazetelor în ceea ce-l
privea. Christophe era acuzat acolo că nu ştie gramatica artei
sale, că habar nu are de armonie, că şi-a jefuit confraţii şi că
dezonorează muzica. Îl numeau; „Bătrânul ăsta agitat**… Se mai
spunea {„Avem prea destui apucaţi. Noi suntem ordinea, raţiunea,
echilibrul clasic… “
Christophe’se desfăta citind.
— Aceasta e legea, spunea el. Tinerii aruncă pe bătrâni în
groapă… Pe vremea mea, este adevărat, aşteptai ca un om să aibă
şaizeci de ani ca să-l tratezi de moşneag. Astăzi, se merge mai
repede… Telegrafia fără fir, aeroplanele… O generaţie este mai
repede deşelată… Sărmanii de ei! N-au să se ’bucure mult! Să se
grăbească să ne dispreţuiască şi să se împăuneze la soare!
Emmanuel însă nu era posesorul unei sănătăţi aşa de
puternice. Curajos în gândire, era pradă nervilor săi bolnavi i un
suflet înflăcărat într-un corp rahitic; i-ar fi trebuit lupta şi nu era
făcut pentru luptă. Animozitatea anumitor aprecieri îl rănea până
la sânge.
— Oh 1 – spunea el – dacă criticii ar şti cât rău fac artiştilor
prin câte un cuvânt nedrept, aruncat la întâmplare, le-ar fi ruşine
de meseria lor.
— Ba o ştiu, prietene. Din asta trăiesc. Şi trebuie sS trăiască
toată lumea.
— Sunt nişte călăi. Viaţa te însângerează, eşti sfârşit de lupta
pe care trebuit s-o dai cu arta. În loc să-ţi întindă mâna, să
vorbească despre slăbiciunile tale cu milă, să te ajute frăţeşte să
le îndrepţi, ei sunt cei care, cu mâinile în buzunar, te privesc cum
îţi urci povara pe urcuş şi spun: „N-are să poată! … “Şi, când ai
reuşit, unii spun: „Da, dar nu aşa trebuia să urce. “În timp ce
alţii, încăpăţânaţi, repetă: „N-a putut! … “Să fii foarte fericit că
nu-ţi aruncă pietre între picioare ca să te facă să cazi!
— Aş! Există şi oameni cumsecade printre ei; şi cât bine pot
face! Bestii răutăcioase sunt peste tot, asta nu-i în funcţie de
meserie. Ia spune, cunoşti tu ceva mai rău ca un artist lipsit de
bunătate, vanitos şi acrit, pentru care lumea este o pradă şi
turbează când nu o poate înhăţa? Trebuie să te înarmezi cu
răbdare. Orice rău e spre bine. Criticul cel mai rău no este
necesar; e un antrenor, nu ne îngăduie s-o luăm razna. De fiecare
dală când credem că am ajuns la capăt, haita ne muşcă pe la
spate. La drum! Mai departe! Mai sus! Mai curând va obosi ea să
se ţină după mine decât voi obosi eu să merg înaintea ei. Itepetă-ţi
proverbul arab: „Nu azvârli cu pietre în pomi neroditori. Numai în
aceia arunci cu pietre, a căror frunte este împodobită cu fructe de
aur “… Să plângem pe artiştii care sunt cruţaţi. Ei vor rămâne la
jumătatea drumului, stând jos lenevoşi! Când or să vrea să se
ridice din nou, picioarele lor gârbovite se vor împotrivi la mers.
Trăiască prietenii mei duşmanii! Ei mi-au făcut în viaţă mai mult
bine decât duşmanii – prietenii mei!
Emmanuel nu-şi putea opri un zâmbet. Apoi spunea:
— Totuşi, nu găseşti prea aspru ca un’ veteran ră tine să
primească lecţii de la recruţi, care sunt la prima lor bătălie?
— Mă distrează, spuse Christophe. Generaţia asta este
rezultatul unui sânge tânăr şi clocotitor care tinde să se reverse.
Odinioară am fost şi eu aşa. Acestea sunt lapoviţele din martie,
peste pământul care renaşte… Să ne dea lecţii! Tn fond, au
dreptate. Bătrânii să treacă la şcoala tinerilor Au profitat de noi,
sunt Nerecunoscători: aşa e firea lucrurilor, însă, îmbogăţiţi cu
eforturile noastre, ei merg mai departe ca noi, ei realizează ceea ce
am încercat noi. Dacă ne mai rămâne însă ceva tinereţe, să
învăţăm la rândul nostru şi să încercăm să ne reînnoim. Dacă noi
nu mai putem, dacă suntem prea bătrâni, să ne bucurăm pentru
ei. Este frumos să vezi reînflorind veşnic sufletul omenesc care
părea sfârşit, optimismul puternic al acestor tineri, bucuria lor de
acţiune aventuroasă, rasele acestea care renasc pentru cucerirea
lumii.
— Ce ar fi ei fără noi? Bucuria aceasta a izvorât din lacrimile
noastre. Puterea aceasta orgolioasă este floarea suferinţelor unei
generaţii întregi. Sic vos non vobis *…
— Vorba bătrânească, se înşală. Am muncit pentru noi, crcând
o rasă de oameni care ne depăşesc Noi am acumulat economia
lor, am apărat-o într-o chichineaţă rău închisă, în care suflau
toate vânturile; trebuia să sprijinim uşa cu umărul ca să
împiedicăm moartea să intre. Prin braţele noastre a fost croită
calea triumfală pe care vor merge fiii noştri Ostenelile noastre au
salvat viitorul. Noi am dus Arca până la pământul făgăduinţei. Ea
va pătrunde, cu ci, şi prin noi.
— Îşi vor aminti vreodată de acei care au străbătut pustiurile
ducând tocul sacru, pe zeii rasei noastre şi pe ei, aceşti copii care
acum sunt bărbaţi? În ceea ce ne priveşte, noi am avut parte de
încercare şi de nerecunoştinţa.
— Îţi pare rău?
— Nu. E o beţie să simţi măreţia tragică a unei epoci puternice
sacrificate, aşa cum este a noastră, aceleia pe care a zămislit-o.
Oamenii de azi nu vor mai fi capabili să guste bucuria grozavă a
renunţării.
— Noi am fost cei mai fericiţi. Noi am urcat muntele Nebo, la
picioarele căruia se întind ţinuturile unde noi nu vom intra. Însă
noi ne bucurăm mai mult decât acei care vor intra., Când cobori
în câmpie, pierzi din vedere imensitatea ei şi orizontul îndepărtat.
Paşnica înrâurire pe care Christophe o exercita asupra lui
Georges şi asupra lui Emmanuel îşi trăgea energia din iubirea
Graziei. Acestei iubiri îi datora el faptul că se simţea legat de tot
ceea ce era tânăr şi că avea pentru toate formele noi de viaţă o
simpatie niciodată ostenită. Oricare ar fi fost forţele care
reînsufleţeau pământul, el era* cu ele, chiar când ele erau contra
lui; nu-i era teamă de ridicarea viitoare a acestor democraţi, care
făceau pe egoiştii unui pumn de privilegiaţi să scoată strigăte de
vultan; el nu se agăţa cu desperare. De rugăciunile unei arte
îmbătrânite; aştepta cu credinţă că, din viziunile fabuloase, din
visele realizate ale ştiinţei şi acţiunii să ţâşnească o artă mai
puternică decât cea veche} salută zorile cele noi ale lumii, chiar de
ar fi trebuit că frumuseţea lumii vechi să moară o dată cu ea.
Grazia cunoştea binefacerea iubirii ei pentru Christophe;
conştiinţa puterii sale o ridica deasupra ei însăşi. Scrisorile ei îi
dădeau o directivă prietenului. Nu că ar fi avut pretenţia ridicolă
de a-l dirija în artă: avea prea mult tact şi îşi cunoştea limitele.
Însă vocea ei justă şi pură era diapazonul! După care el îşi acorda
sufletul. Era suficient ca Christophe să fi crezut că a auzit înainte
această voce repetând ideea lui, pentru ca el să nu gândească
nimic care să nu fie just, pus şi demn de a fi repetat. Sunetul
unui instrument frumos este pentru muzician aidoma unui corp
frumos în care visul său se încarnează pe loc. Misterioasă fuziune
a două spirite care se iubesc: fiecare răpeşte celuilalt ceea ce are
med bun; însă aceasta cu scopul de a i-l înapoia îmbogăţit de
iubirea lui
G’ ^zia nu se temea să-i spună lui Chrislophe că-l iubea.
Depanarea, ca şi certitudinea că ea nu va fi niciodată a lui. O
fărvau să-i vorbească mai liber. Dragostea aceasta a cărei
religioasă căldură se comunicase lui Chrislophe era pentru el un
izvor de putere şi de linişte. Dar din această putere şi din această
linişte, Grazia dădea altora mai mult decât avea. Sănătatea ei era
distrusă, echilibrul ei moral grav compromis. Starea fiului ei nu se
ameliora. De doi ani, ea trăia veşnice nelinişti, pe care le agrava
talentul ucigător al lui Lionello de a juca teatru. Dobândise o
virtuozitate în arta de a ţine cu sufletul la gură, de a-i nelinişti pe
cei care îl iubeau; pentru a trezi interesul şi pentru a zăpăci pe
oameni, creierul sâa neocupat era rodnic în invenţii: asta devenise
la el o manie. Şi partea tragică era că, în timp ce el se strâmba
simulând boala, aceasta progresa în mod real; şi moartea îşi făcea
apariţia. Atunci, ceea ce era de prevăzut se înfăptui. Grazia, pe
care fiul ei o chinuise ani întregi cu o boală născocită, încetă să
mai creadă atunci când boala se ivi cu adevărat. Inima îşi are şi
ea limitele ei. Puterea ei de compătimire se epuizase din pricina
minciunilor. Îl consideră pe Lionello drept comediant, tocmai în
momentul când el spunea adevărul. Şi atunci când adevărul ieşi
la iveală, restul vieţii ei fu otrăvit de remuşcări,
Răutatea lui Lionello nu dezarmase. Fără să simtă un strop de
dragoste măcar pentru un singur om, el nu putea suferi că
vreunul din cei ce-l înconjurau să aibă dragoste pentru altcineva
decât pentru el; gelozia era singura lui pasiune. Nu-i ajungea că
reuşise s-o îndepărteze pe maică-sa de Christophe, ar fi vrut s-o
constrângă să rupă şi intimitatea care există între ei doi. Se şi
slujise de arma lui obişnuită – boala – pentru ca s-o facă pe
Grazia să jure că nu se va recăsători. Nu se mulţumi de fel cu
această făgăduială. Avu pretenţia să ceară ca mama lui să nu-i
mai scrie lui Christophe. De data aceasta ea se revoltă; abuzul
acesta de putere reuşi s-o elibereze; îi spuse atunci, cuvinte de o
asprime crudă referitor la minciunile lui, pe care mai târziu şi le
impută ca pe o crimă; căci ele îl aruncară pe Lionello într-o criză
de furie după care se îmbolnăvi cu adevărat. Şi se simţi cu atât
mai rău, cu cât maică-sa refuza să-l creadă. Atunci, în mânia lui,
îşi dori să moară, ca astfel să se răzbune. Nu se îndoia că dorinţa
îi va fi împlinită.
Când medicul i-a dat a înţelege Graziei că fiul ei era pierdut, ea
rămase ca lovită de trăsnet. Îi trebui totuşi tăria să-şi ascundă
deznădejdea, ca să-l înşele pe copilul care o înşelase de aii tea ori.
El bănuia că de data aceasta era ceva serios, insă nu voia să
creadă; şi ochii lui pândeau în ochii maică-şi imputarea aceasta
de minciună care îl înfuriase atunci când minţise. Sosi şi clipa
când n-a mai fost posibilă nicio îndoială. Atunci a fost ceva
îngrozitor, atât pentru el cât şi pentru ai lui: nu voia să moară! …
Când Grazia îl văzu în sfârşit dormind somnul de veci, nu
scoase niciun ţipăt, nu-i ţâşni nicio lacrimă; îi puse pe gânduri pe
ai ei cu tăcerea sa; nu-i mai rămâneau destule puteri pentru
suferinţă; nu avea decât o dorinţă: să adoarmă şi ea la rândul ei.
Totuşi, continuă să-şi îndeplinească tot ce avea de făcut în viaţă,
cu aceeaşi linişte aparentă. După câteva săptămâni, îi reapăru
până şi zâmbetul pe buzele ei mai tăcute. Nimeni nu bănuia
prăbuşirea ei. Christophe, mai puţin ca oricare altul. Ea se
mulţumise să-l înştiinţeze, fără a-i spune însă nimic despre ea
însăşi. Scrisorilor lui Christophe, pline de dragoste neliniştită, nu
le acordă niciun răspuns. El voia să vină; ea îl rugă să renunţe.
După două sau trei luni, reluă cu el tonul grav şi senin, pe care-l
avusese şi mai înainte. Socotea o crimă să-şi descarce asupra lui
povara slăbiciunii ei. Ştia cât de puternic răsuna în el ecoul
tuturor sentimentelor ei şi câtă nevoie avea el să se sprijine pe ea.
Nu-şi impunea o constrângere dureroasă. Era o disciplină care o
saî- va. În plictiseală ei de viaţă, două lucruri o mai făceau să
trăiască: dragostea pentru Christophe şi fatalismul care, ’a durere
ca şi la bucurie, forma fondul firii ei de italiancă. Fatalismul
acesta nu avea nimic intelectual: era instinctul animalic care face
să meargă fiara hăituită, ruptă de oboseală, fără ca ea să se simtă
totuşi ostenită, ca într-un vis hipnotic, ui tind de pietrele de pe
drum şi de trupul ei, până ce cada. Fatalismul acesta îi susţinea
trupul, iubirea îi întărea inima. În prezent, când viaţa ei era
zdrobită, trăia în Christophe.. Totuşi, evita cu mai multă grijă ca
niciodată, să-şi exprime în scrisori iubirea pe care o păstra pentru
el. Fără îndoială, pentru că această iubire era mult mai mare. Dar
şi pentru că simţea apăsând-o veto-ul micului mort, care îi
imputa această afecţiune ca o crimă. Şi atunci tăcea, se obliga să
nu-i mai scrie câtăva vreme.
Christophe nu pricepea raţiunea acestor tăceri. Câteodată,
prindea din tonul neted şi liniştit al unei scrisori accente
neaşteptate în care părea că freamătă o voce pasionată. Rămî- nea
tulburat; nu îndrăznea însă să spună nimic; abia îndrăz- no îi să
bage de seamă; era ca un om care-şi reţine răsuflarea şi care se
teme să respire, de frică să nu înceteze iluzia.
Ştia că aproape negreşit aceste accente vor fi răscumpărate în
scrisoarea următoare printr-o răceală voită… Pe urmă iarăşi
linişte… Meeresstille
Georges şi Emmanuel se aflau împreună acasă la Christophe.
Era într-o după-amiază. Şi unul şi celălalt erau preocupaţi de
grijile lor personale: Emmanuel, de neplăcerile lui literare şi
Georges, de o păţanie la un concurs sportiv. Christophe îi ascultă
cu bunătate şi îi zeflemisea drăgăstos. Sună cineva; Georges se
duse să deschidă. Un servitor aducea o scrisoare din partea
Colettei. Christophe se aşeză lângă fereastră ca s-o citească.
Prietenii lui îşi reluară discuţia; nu-l vedeau pe Christophe care
stătea cu spatele la ei. Ieşi din odaie fără ca ei să fi simţit. Şi când
băgară de seamă, nu fură surprinşi. Insă cum lipsa lui se
prelungea, Georges se duse să bată la uşa camerei celeilalte.
Niciun răspuns. Georges nu mai insistă, cunoscând atitudinile
ciuchite ale bătrânului său prieten. După câteva minute,
Christophe reveni. Părea foarte liniştit, foarte obosit, extrem de
duios. Îşi ceru iertare că i-a lăsat singuri, reluă conversaţia, de
unde o întrerupsese, vorbindu-le despre plictiselile lor cu
bunăvoinţă şi spunându-le lucruri care le făceau bine. Tonul vocii
lui îi emoţiona fără ca ei să fi ştiut de ce.
Îl părăsiră. Plecând de la el, Georges se duse la Colette. O găsi
plină de lacrimi. Imediat ce-l văzu, ea alergă la el şi îl întrebă:
— Şi cum a suportat lovitura sărmanul nostru prieten? Este
îngrozitor!
Georges nu pricepea. Colette îl informă că ea îi trimisese lui
Christophe vostea morţii Graziei.
Plecase fără să fi avut vreme de a-şi lua rămas bun de la
cineva. De câtva timp, rădăcinile vieţii îi erau smulse aproape.
Fusese suficientă o adiere ca s-o doboare. În ajunul revenirii
gripei care a răpus-o, primise o scrisoare amplă de lai Christophe.
Rămăsese înduioşată. Ar fi vrut să-l cheme lângă ea; simţea că tot
ce-i înconjura, tot ce-i despărţea era fals şi vinovat. Foarte
ostenită, amină pentru a doua zi ca să-l’ scrie. A doua zi, fu
nevoită să stea în pat. Începu o scrisoare pe care n-o mai termină;
avea ameţeli, capul i se tnvârtea; de altfel, şovăia să-i vorbească
lui Christophe despre boala ei, temându-se să nu-l alarmeze. În
momentul acela, el era prins cu repetiţiile unei lucrări corale şi
simfonice, scrise pe un poem al lui Emmanuel; subiectul îi
pasionase pe amândoi, căci era puţin simbolul propriului lor
destin: Pământul făgăduinţei.
Christophe îi vorbise adesea Graziei despre aceasta. Premiera
trebuia să aibă loc săptămâna următoare. Nu trebuia să-l
neliniştească. În scrisoarea ei, Grazia făcea aluzie la un simplu
guturai. După aceea găsi că era prea mult spus şi asta. Rupse
scrisoarea şi nu mai avu puterea să scrie alta. Îşi propuse să-i
scrie seara. Seara a fost prea târziu. Prea târziu ca să-l mai
cheme. Prea târziu chiar ca să-i mai scrie… Ce grăbită e moartea!
Câteva ore ajung ca să distrugi ceea ce a fost format timp de
secole… Grazia abia avu vreme să-i dea fiicei sale inelul pe care îl
avea în deget, rugând-o să-l înmâneze prietenului său. Până
atunci nu fusese prea intimă cu Aurora, în momentul plecării,
contemplă cu pasiune chipul aceleia care rămânea; ţinea strâns
mâna care avea să-i transmită strângerea ei de mână; şi se
gândea cu bucurie: „Nu plec chiar de tot “.
„Quid? Hâc, inquam, quis est qu] complet aures meas ţanţuş et
ţaro dulcis sonus! … “36
(Visul lui Scipio)
Un val de simpatie îl readuse pe Georges la Christophe acasă,
după ce o părăsise pe Colette. De mult timp ştia, prin indiscreţiile
acesteia, locul pe care-l ocupa Grazia în inima bătrânului său
prieten; şi chiar (tinereţea nu este de loc respectuoasă) se
înveselise uneori. Însă în momentul acesta, resimţea cu o
vioiciune generoasă durerea pe care o astfel da p. Erdere trebuia
să i-o pricinuiască lui Christophe; şi simţea nevoia să alerge la
dânsul, să-l îmbrăţişeze, să-l compătimească Cunoscând violenţa
pasiunilor sale – liniştea pe care 9 arătase mai adineauri, îl
neliniştea. Sună la uşă. Nicio mişcare. Sună din nou şi bătu în
chipul convenit între Christophe şi el. Auzi mişcându-se un
fotoliu, şi un pas încet şi greoi care venea. Christophe îi deschise.
Faţa lui era atât de calmă încât Georges, gata să se arunce în
braţele sale, se opri j nu mai ştia ce să spună. Christophe întrebă
Încetişor:
— Tu eşti, micuţul meu? Ai uitat ceva?
Tulburat, Georges bâlbâi:
— Da.
— Intră.
Christophe se duse să-şi reocupe locul în fotoliul unde se afla
înainte de venirea lui Georges; lângă fereastră, cu capul sprijinit
de spetează, privea acoperişurile din faţă şi cerul de seară care se
înroşea.
Nu se ocupa de Georges.
Tânărul se făcea că cercetează ceva pe masă, aruncându-şi
privirea pe furiş spre Christophe. Faţa acestuia era nemişcată;
razele soarelui care apuneau iluminau partea de sus a obrajilor şi
un colţ din frunte. Georges trecu_maşinal în camera vecină –
camera de culcare. – Ca pentru a-şi continua căutarea. Acolo se
închisese mai adineauri Christophe cu scrisoarea. Era încă acolo,
pe patul nedesfăcut, care mai purta încă urma unui trup. Jos, pe
covor, lunecase o carte. Rămăsese deschisă la o pagină îndoită.
Georges o ridică şi citi, în Evanghelie, întâlnirea Magdalenei cu
Grădinarul.
Se înapoie în prima încăpere, mută un obiect oarecare, la
dreapta, la stânga, pentru a-şi marca prezenţa, îl privi din nou pe

36 „Ce? zisei, ce esţe această melodie atît de puternică şi atît de dulce care-mi umple urechile (in limba latină).
Christophe care nu se mişcase. Ar fi vrut să-i spună dt de mult îl
compătimea. Însă Christophe era atât de luminos, încât Georges
îşi dădu seama că orice vorbă ar fi fost de prisos. Mai curând el ar
fi avut nevoie de mângâieri. Spuse cu timiditate:
— Plec.
Christophe, fără să întoarcă privirea, îi răspunse:
— La revedere, dragul meu.
Georges plecă şi închise uşa fără zgomot.
Christophe rămase multă vreme astfel. Se lăsă noaptea. Nu
suferea de loc, nu medita câtuşi de puţin, nu vedea nicio imagine
precisă. Era ca un om obosit, care ascultă o muzică măreaţă
nedistinctă, fără a căuta s-o priceapă. Era noapte adâncă, când se
ridică încovoiat. Se azvârli pe pat şi adormi; un somn greoi.
Simfonia continua să zumzăie. Şi iată că o văzu, pe ea,
preaiubita lui… Ea îi întindea mâinile şi zâmbea, spunându-i i
— Acum ai trecut de regiunea focului.
Atunci inima i se topi. O linişte nedefinită umplea spaţiile
înstelate, acolo unde muzica sferelor îşi întindea vălurile sale
mari, nemişcate şi adinei…
Când se trezi (se făcuse ziuă) fericirea ciudată persista, cu
lucirea îndepărtată a cuvintelor auzite. Se dădu jos din pat O
îneântare tăcută şi sfântă îl înălţa.
…Or vedi, figlio, tra Beatrice e te e questo muro…37
Între el şi Beatrice, zidul era trecut.
De multă vreme, mai bine de jumătate din sufletul său em de
partea cealaltă. Pe măsură ce trăieşti, pe măsură ce creezi, pe
măsură ce iubeşti şi îi pierzi pe cei pe care-i iubeşti, scapi şi mai
mult de moarte. La fiecare nouă lovitură care ne izbeşte, la fiecare
lucrare nouă care e lovită, evadezi din tino. Însuţi, găseşti scăpare
în lucrarea pe care ai creat-o. În sufletul pe care-l iubeai şi care
te-a părăsit. Până la sfârşit, Roma nu mai este Roma, cel mai bun
din tine nu mal este în tine. Singură Grazia îl reţinea încă de
partea aceasta a zidului. Şi iată că la rândul său… Acum, poarta
era închisă, pentru lumea durerii.
Trăi o epocă de tainică înălţare. Nu mai simţea povara nici unui
lanţ. Nu mai aştepta nimic. Nu mai depindea de nimic Era
eliberat. Lupta se terminase. Ieşit din zona luptelov şi a cercului
unde domnea Dumnezeul învălmăşelilor eroice, Dominus Deus

37 Aşadar vezi, fiule, intre Beatrice şi tine se află ace^l zici... (în limba italiană) (Din Purgatoriul, ctntul XXVII.).
Sabaoth, privea la picioarele sale ştergându-se în noapte torţa
Rugului în Flăcări. Cât de departe era, deja I Când îi luminase
drumul, el se credea aproape ajuns pe culme. Şi de atunci, cât
drum mai străbătuse! Totuşi creasta nu-l apărea mai apropiată.
El n-avea s-o atingă niciodată (acum îşi dădea seama), chiar de ar
fi mers o veşnicie. Insă când ai intrat în cercul de lumină şi când
ştii că nu laşi în urma ta pe cei iubiţi, veşnicia nu este prea lungă
pentru a face drumul cu el.
Îşi ferecă uşa. Nimeni nu mai bătu. Georges îşi irosise pe
moment toată puterea de compătimire; înapoiat acasă, a doua zi
nici nu se mai gândise la el’. Colette plecase la Roma.
Emmanue] nu ştia nimic: şi susceptibil, ca întotdeauna, păstra
o tăcere inţopală, deoarece Christophe nu-i înapoiasc vizita Pe
Christophe nu-l tulbură deci nimeni în convorbirea mută pe care
o întreţinu zile întregi cu aceea pe care o păstra acum în sufletul
său, aşa precum o femeie însărcinată îşi poartă scumpa ei povară.
Discuţie mişcătoare care nu se poate traduce prin vorbe. Doar
muzică dacă ar putea-o exprima. Când inima era plină, plină să
se reverse, Christophe, nemişcat. Cu ochii închişi o asculta
cântând. Sau, ceasuri întregi, aşezai dinaintea pianului, îşi. Lăsa
degetele să vorbească.
În acest răstimp, el improviză mai mult decât în tot restul vieţii
sale. Nu-şi scria gândurile. La ce bun? Când. După mai multe
săptămâni. Reîncepu să iasă şi să vadă oameni, fără c. I nimeni
din intimii săi, afară de Georges, să fi avut vreo bănuială despre
ceea ce se petrecuse, demonul improvizării persistă încă câtva
timp. Îl vizita pe Christophe la ceasurile când se aştepta cel mai
puţin. Într-o seară, acasă la Colette, Christophe se aşeză la pian şi
cântă aproape o oră, oferindu-se în întregime, uitând că salonul
era plin de indiferenţi. Nu le venea să râdă. Improvizaţiile acestea
teribile subjugau şi tulburau. Chiar aceia care nu le pricepeau
sensul aveau inima strânsă: şi în ochii Colettei apărură lacrimi…
Când isprăvi. Christophe, se întoarse brusc; văzu emoţia
oamenilor şi, dând din umeri, râse.
Ajunsese la limita la care şi durerea este o forţă, o forţă pe care
o stăpâneşti Nu-l mai stăpânea durerea, el o stăpânea j putea ea
mult şi bine să zdruncine zăbrelele: el o ţinea în colivie
Din această epocă datează lucrările cele mai sfâşietoare şi
totodată. Cele mai fericite: o scenă din Evanghelie pe care Georges
o recunoscu:
 „Mulier, quid ploras? “– „Quia tulerunt Dominum meum, et nescio
ubi posuerunt cum. “
„Et cum haec dixisset, concersa est retrorsum, et vidit Jesum
stantem: et non sciebat quia Jesus est.”
O serie de lieduri tragice pe versurile Cantares-elor populare din
Spania. Între altele un cântec sumbru, plin de dragoste şi
funebru, ca o flacără neagră:
Quisiera ser el sepulcro Donde ă li han de enlerrar,
Para tenerte en mis bra-os Por toda la eternidad.
(„Aş vrea să fiu mormântul în care trebuie să fii îngropată, ca să
te ţin în braţele mele o eternitate.”)
Şi două simfonii, intitulate hisula Calmilor şi Visul lui Scipio,
unde se realizează mai intim ca în nicio altă din lucrările lui Jean-
Christophe Krafft unirea celor mai frumoase forţe muzicale ale
timpului său: gândirea afectuoasă şi savantă a Germaniei cu
sinuozităţile ei întunecate, melodia pătimaşă a Italiei şi spiritul
viu al Franţei, bogat în ritmuri fine şi armonii nuanţate.
Acest „entuziasm pe care-l produce desperarea în momentul
unei mari pierderi14 dură o lună sau două. După care,
Christophe îşi reluă locul său în viaţă, cu o inimă puternică şi cu
un pas sigur. Vântul morţii stârnise ultimele neguri ale
pesimismului, cenuşiul sufletului stoic şi fantasmagoriile
clarobscurului mistic. Curcubeul lucise deasupra norilor care se
ştergeau. Privirea cerului mai pură, ca spălată de lacrimi, zâmbea
peste tot. Era seară liniştită din munţi.
PARTEA A PATRA
Incendiul care mocnea în pădurea Europei pornea să
izbucnească Zadarnic îl stingeai aici; se reaprindea mai încolo; cu
un vârtej de fum şi cu o ploaie de scântei, el sărea dintr-un punct
într-altul şi ardea mărăcinii uscaţi. Deja în Orient, lupte de
avangardă vesteau preludiul marelui război al naţiunilor. Europa
întreagă. Europa ieri încă sceptică şi pasivă că uni lemn uscat,
era prada focului. Dorinţa de luptă stăpânea toate sufletele.
În fiece clipă, războiul era pe punctul de a izbucni, ţi înăbuşeai,
el renăştea. Cel mai neînsemnat pretext era pentru el un bun
prilej de aţâţare. Lumea se simţea la voia întâmplării, care putea
dezlănţui ciocnirea, iureşul. Aştepta. Peste cei mai paşnici apăsa
sentimentul inevitabilităţii. Şi nişte ideologi, adăpostindu-se la
umbra lui Proudhon, proslăveau în război cel mai frumos titlu de
nobleţe al omului *.
 La aceasta năzuia aşadar să ajungă reînvierea fizică şi morală a
raselor Occidentului I La aceste măceluri le împingeau curenţii de
acţiune şi de credinţă pătimaşă I Singur, doav un geniu
napoleonian ar fi putut fixa acestei goane nebune, oarbe, un scop
prevăzut şi ales. Insă niciun geniu de acţiune nu se afla nicăieri în
Europa. S-ar fi spus că lumea şi-a ales pe cei mai mediocri ca s-o
guverneze. Puterea spiritului uman era aiurea. Atunci; nu mai
rămânea altceva decât să te laşi în voia povârnişului pe care să
aluneci la vale. Aşa făcea & guvernanţi şi guvernanţi.
Europa prezenta aspectul unui ajun de război.
Christophe Îşi mai amintea de o veghe analogă, când avusese
lângă el neliniştitul chip al lui Olivier. Insă ameninţările de război
nu fuseseră pe vremea aceea decât un nor furtunos care trece.
Acum, ele acopereau cu umbra lor toată Europa. Inima lui
Christophe se schimbase şi ea. El nu mai putea. Lua parte la ura
această dintre popoare. Se afla în starea de spirit a lui Goethe în
1813Cum să te lupţi fără să urăşti? Şi cum să urăşti fără
tinereţe? Trecuse de astă dată de zona urii. Din aceste popoare
rivale, care îi era mai puţin scump? El învăţase să cunoască
meritele lor, ale tuturor, şi ceea ce le datora lumea. Când ai ajuns
la o treaptă oarecare a sufletului, „nu mai cunoşti naţiuni,
resimţi fericirea ori nenorocirea popoarelor vecine că pe a ta
proprienorii furtunii sunt la picioarele tale. În junii tău nu mai
vezi decât cerul, – „tot cerul, care aparţine vulturului
Câteodată, totuşi, Christophe era stingherit de ostilitatea care-l
înconjura. La Pariş îl făceau prea mult să simtă că făcea parte din
rasa duşmană; nici chiar dragul său Georges nu rezista plăcerii
de a-şi exprima în faţa lui sentimentele pe care le avea pentru
Germania, sentimente care pe Christophe îl întristau. Atunci, se
îndepărta; lua drept pretext dorinţa pe care o avea de a o revedea
pe fetiţa Graziei; se ducea pentru câtva timp la Roma, dar nici
acolo nu găsea un mediu mai senin. Marea molimă a orgoliului
naţionalist se răspân- dise şi acolo. Ea transformase caracterul
italian. Oamenii aceia pe care Christophe îi cunoscuse indiferenţi
şi indolenţi, nu mai visau decât glorii militare, lupte, cuceriri,
vulturi romani zburând deasupra nisipurilor Libiei *’; se credeau
întorşi pe vremea împăraţilor. Partea frumoasă era că, deşi de cea
mai bună credinţă, partidele de opoziţie, socialiste, clericale, ca şi
cele monarhiste, împărtăşeau acest delir, fără a-şi închipui pentru
nimic în lume că sunt necredincioase cauzei lor. În asta vezi cât
de puţin cântăreşte politica şi raţiunea umană, când asupra
popoarelor suflă marile patimi epidemice. Acestea nu-şi dau nici
măcar osteneala de a înlătura patimile individuale: ba le şi
folosesc: totul slujeşte aceluiaşi scop. În epocile de acţiune a fost
totdeauna astfel. Armatele lui Henric al IV-lea,
Consiliile lui Ludovic al XlV-lea care au făurit măreţia franceză,
numărau tot atâţia oameni chibzuiţi şi credincioşi, cât vanitoşi,
interesaţi, de un epicurianism josnic. Janseniştii şi libertinii,
puritanii şi curtezanii galanţi, slujind intereselor lor, au -lujit şi
qpeluiaşi destin.
Christophe, zâmbind cu puţină ironie, privea de pe terasa de la
Janicule, oraşul armonios împrăştiat, simbol al universului pe
care-l domina: ruini calcinate, faţade În stil „baroc.” construcţii
moderne cu chiparoşi şi trandafiri agăţători
— Toate secolele, toate stilurile, contopite într-o puternică şi
strânsă unitate sub lumina inteligentă. Astfel, mintea trebuie să
radieze asupra universului în luptă ordinea şi lumina care sunt în
ea.
Christophe stătea puţin la Roma. Impresia pe care i-o producea
acest oraş era prea puternică: îi era teamă. Pentru a profita de pe
urma acestei armonii, trebuia s-o asculte de la depărtare; simţea
că rămânând, ar fi riscat să fie absorbit de. Ea, ca atâţia alţii de
aceeaşi rasă cu el.
— Din timp în timp, mai făcea câte un popas în Germania. Dar
până la urmă, şi cu toată iminenţa unui conflict franco-german,
tot Parisul era acela care îl atrăgea mereu. Fără îndoială fiindcă se
afla acolo Georges al lui, fiul său adoptiv.
Însă pricinile de afecţiune nu erau singurele care ar fi putut
pune stăpânire pe el. Alte pricini, de ordin intelectual, nu erau
mai puţin puternice. Pentru un artist, obişnuit să trăiască din
plin viaţa spirituală, care se amestecă cu generozitate în toate
pasiunile marii familii umane, era greu să se obişnuiască iar să
trăiască în Germania. Artişti erau acolo destui. Dar le lipsea
aerul. Erau izolaţi de restul naţiunii: ea se dezinteresa de ei; alte
preocupări sociale sau practice absorbeau spiritul public. Poeţii se
închideau cu un dispreţ înverşunat în arta lor dispreţuită; ei îşi
foloseau mândria pentru a tăia ultimele legături care-i mai legau
de viaţa poporului lor; nu scriau decât pentru câţiva; mică
aristocraţie plină de talent, rafinată, neroditoare, ea însăşi
împărţită în cercuri rivale de iniţiaţii fazi, se înăbuşeau în spaţiul
strâmt unde erau înţărcuiţi; incapabili să-l lărgească, se
înverşunau să-l adâncească; scormoneau pământul până ce
terenul se surpă. Atunci se pierdeau în visele lor anarhice şi nu se
îngrijeau măcar să-şi unească visele. Fiecare se zbătea pe loc, în
ceaţă., Nicio lumină comună. Nimeni nu trebuia să aştepte
lumină decât de la sine.
R D iv’olo, din contră, de co; iuiuă parte a Rinului, În veci ni im
vest, suflau periodic asupra artei vuiturile puternice a. V
pasiunilor colective, frăinântările publice. Şi, stăpânind câmpia,
ca turnul Eiffel al lor deasupra Parisului, lucea în depărtare farul
niciodată stins al unei tradiţii elasice, cucerită prin secole de
muncă şi de glorie, transmisă din mână în mână şi care, fără să
aservească sau să constrângă spiritul, îi arăta drumul urmat
secole de-a rândul, şi făcea ca un popor întreg să se
împărtăşească din lumină sa. Şi nu numai una din minţile
luminate germane – păsări rătăcite în noapte – venea în zbor spre
fanalele îndepărtate. Dar cine bănuieşte În Franţa puterea de
simpatie care împinge spre ea atâtea inimi generoase ale naţiunii
vecine? Atâtea mâini leale, întinse, care nu sunt răspunzătoare de
crimele politicii I… Şi nici voi nu ne mai vedeţi, fraţi din
Germania, pe noi care vă spuneam: „Iată mâinile noastre. În
ciuda minciunilor şi a urii, nu ne va despărţi nimic. Noi avem
nevoie de voi, voi aveţi nevoie de noi, pentru măreţia spii’itului şi a
raselo* noastre. Sfărâmând una, se distruge zborul celeilalte. Să
vină războiul 1 El nu va desface de loc strânsoarea manilor
noastre şi avântul geniilor noastre frăţeşti.”
Aşa gândea Christophe. El simţea până unde se completează
cele două popoare şi cât de infirme şi şchioape ar fi| mintea, arta
lor, acţiunea lor, lipsite una de ajutorul celeilalte. În ceea ce-l
privea, fiind originar din acele părţi ale irinului unde se amestecă
într-un val cele două civilizaţii, avusese din vremea copilăriei
instinctul că unirea lor era necesară; de-a lungul vieţii sale,
efortul inconştient al geniului său se îndreptase înspre
menţinerea echilibrului şi siguranţei celor două puteri înaripate.
Cu cât era mai bogat în visuri germanice, cu atât avea mai multă
nevoie de claritatea de; spirit şi de ordinea latină. De aci şi faptul
că Franţa îi era atât de scumpă. Se mai bucura şi de binefacerea
de a se cunoaşte mai bine şi de a se stăpâni, acolo. Numai în ea,
era el însuşi în întregime.
Se împăca cu elementele care căutau să-i dăuneze. Îşi asimila
energii străine de ale lui. Când o minte puternică este sănătoasă,
absoarbe toate forţele, chiar pe acelea care îi sunt duşmane; şi din
asta îşi făureşte o consistenţă. Totuşi vine un moment în care eşti
atras mai mult de ceea ce îţi seamănă mai puţin; căci acolo
găseşti o păşune mai abundentă.
De fapt, Christophe simţea mai multă plăcere pentru
operele anumitor artişti, care erau socotiţi drept rivali ai săi,
idecât pentru imita lorii săi; căci el avea imitatori care, spre
marea-i desperare, se considerau discipolii săi. Erau nişte băieţi
de treabă, plini de veneraţie pentru el, muncitori, preţuiţi,
înzestraţi cu toate calităţile. Christophe ar fi dat mult ca să
îndrăgească muzica lor; însă (spre norocul lui) nu era niciun
mijloc: o găsea nulă. Era de o mie de ori mai sedus de talentul
muzicienilor care îi erau personal antipatici şi care reprezentau în
artă tendinţe duşmane alor sale… Ei! Şi ce contează? Aceştia cel
puţin trăiau l Viaţa, prin ea însăşi, este o astfel de virtute, încât
acela care este lipsit de ea, oricât ar fi de înzestrat cu toate
celelalte virtuţi, nu va fi niciodată un om cu totul cinstit, căci de
fapt el nu este cu totul un om. Christophe spunea glumind că el
nu recunoaşte ca discipoli decât pe aceia care îl combăteau. Şi
când un tânăr artist venea să-i vorbească despre chemarea sa
muzicală şi credea că-şi atrage simpatia lui, linguşindu-l, el îl
întreba:
— Aşadar, muzica mea te satisface? În chipul acesta ţi-ai
exprima dragostea sau ura dumitale?
— Da, maestre.
— Ei, bine, taci. Dumneata n-ai deci nimic de spus.
Oroarea aceasta pentru spiritele supuse, care sunt create
pentru a asculta, nevoia aceasta de a respira alte idei decât ale
sale îl atrăgea mai ales în medii în care ideile erau diametral
opuse cu ale sale. Avea prieteni printre oamenii pentru care arta,
sa credinţa sa idealistă, concepţiile sale morale erau literă moartă;
ei aveau chipuri diferite de a înfăţişa viaţa, iubirea, căsători^
familia, toate raporturile sociale; – oameni buni de altfel, însă care
păreau să aparţină unei alte epoci de evoluţie morală; neliniştile şi
îndoielile care consumaseră a parte din viaţa lui Christophe ar fi
fost de neînţeles pentru ei Cu atât mai bine pentru ei, fără
îndoială! Cristophe nu năzuia să-i facă să înţeleagă. El nu cerea
altora ca, gândind că şi el. Să-i întărească credinţa; de credinţa
lui era sigur. El ls cerea să cunoască alte gândiri, alte suflete de
iubit. Să iubească să cunoască, mereu mai mult. Să vadă şi să
înveţe să vadă, Sfârşise nu numai prin a admite la alţii tendinţe
ale spiritului pe care odinioară le combătuse, ci şi prin a se
bucura de ele;. Căci ele îi păreau să contribuie la rodnicia
universuluL Ţinea şi mai mult la Georges pentru că nu lua viaţa
în tragio ca el. Omenirea ar fi prea săracă şi prea cenuşie, dacă ar
fi îmbrăcată uniform în moralul serios, în constrângerea eroică cu
care era înarmat Christophe. Avea nevoie de bucurie, 4e nepăsare,
de îndrăzneală nerespectuoasă faţă de toţi idolii, chiar şi fată de
cei mai sfinţi. Trăiască „sarea galică, ce înviorează
pământul1’!’Scepticismul şi credinţa nu sunt mai puţin necesare
Scepticismul care roade credinţa de ieri se pregăteşte să facă loc
credinţei de mâine.
Cum se clarifică totul pentru acela care, îndepărtându-se de
viaţă, ca de un tablou frumos, vede contopindu-se într-o magie
armonioasă culorile divizate care, de aproape, se izbeau 1
Ochii lui Christophe întrezăreau infinita varietate a lumii
materiale, ca şi a celei morale. Aceasta fusese una din cuceririle
sale principale, după prima lui călătorie în Italia. La Pariş, se
legase mai ales cu pictori şi sculptori; găsea că geniul francez era
în ei cel mai perfect. Îndrăzneala triumfătoare cu care ei
urmăreau, comprimau mişcarea, culoarea care vibrează, cu care
smulgeau vălurile cu care se înfăşoară viaţa, făceau să-i tresalte
inima de bucurie. Bogăţie inepuizabilă pentru acela care ştie să
vadă într-o pictură de lumină, într-o secundă de viaţă 1 Ce
valoare are, pe lângă aceste delicii suverane ale spiritului, gălăgia
zadarnică a disputelor şi a războaielor? Insă aceste dispute înseşi
şi aceste războaie fac parte din minunatul spectacol. Trebuie să
îmbrăţişezi totul şi, cu vitejie, cu bucurie, să arunci în fonta
clocotită a inimii noastre şi forţele care neagă şi pe acelea care
afirmă, duşmane şi prietene, tot metalul vieţii. Sfârşitul tuturor
este statuia care se înalţă în noi, fructul divin al spiritului; şi este
bun tot ce contribuie să-l facă mai frumos, fie chiar cu preţul
sacrificării noastre. Ce interesează acela care creează? Real nu
este decât ceea ce crezi… Voi nu ne atingeţi, duşmani care vreţi să
ne dăunaţi! Noi suntem în afara loviturilor voastre… Voi muşcaţi
mantia goală. De mult sunt în altă parte!
Creaţia lui muzicală luase forme mai se’nine. Nu mai erau
furtunile primăverii, care odinioară se îngrămădeau, izbucn-
neau, dispăreau pe neaşteptate. Erau norii albi ai verii, munţii de
zăpadă şi de aur, păsări mari de lumină, care planau cu
încetineală şi umpleau cerul… Să creezi! Recolte care se coc la
soarele liniştit de august…
Mai întii o toropeală vagă şi puternică, bucuria obscură»
ciorchinelui doldora de struguri, a spicului umflat, a femeii
însărcinate în care mocneşte viaţa rodului pârguit. Un bî? Îit de
orgă; stupul în care. AVbinele cântă, în fundul ştiubeiului… Din
această muzică întunecată şi aurie, ca un fagure de miere de
toamnă, se desprinde puţin clte puţin ritmul, ritmul «’■are o
conduce; hora planetelor se schiţează: că se invâritşit…
Atunci apare voinţa. Ea sare pe şoseaua visului care trece
nechezând şi îl strânge între genunchii săi. Spiritul recunoaşte
legile ritmului care îl duce; el îmblânzeşte forţele dereglate şi le
fixează calea şi ţelul spre care se îndreaptă. Simfonia raţiunii şi a
instinctului se organizează- Umbră se luminează. Pe panglica
lungă a drumului care se desfăşoară apar pe etape, focare
luminoase, care la rândul lor vor fi în operă de creaţie nucleele
micilor lumi planetare înlănţuite la hora sistemului lor solar…
Liniile mari ale tabloului sunt stăvilite de astă dată. În prezent
chipul său ţâşneşte din zorile nesigure. Totul se precizează:
armonia culorilor şi trăsăturile chipurilor. Pentru a duce opera la
bun sfârşit, toate izvoarele eului sunt rechiziţionate. Căţuia
memoriei este deschisă şi miresmele sale se împrăştie. Spiritul
dezlănţuie simţurile; le lasă să aiureze şi tace; însă. Ghemuit într-
un colţ. Ie pândeşte şi îşi alege prada…
Totul este gata; echipa de manevră execută, cu materialele
răpite simţurilor, opera plănuită de spirit. Marelui arhitect Îi
trebuiesc lucrători buni care să-şi cunoască meseria şi sS nu-şi
cruţe puterile. Catedrala este pe terminate.
„Şi Dumnezeu îşi admiră opera. Şi El vede că ea nu estt încă
desăvârşită”.
Ochiul maestrului îmbrăţişează ansamblul creaţiei sale | şi
mâna lui desăvârşeşte armonia…
Visul este îndeplinit. Te Deum…
Norii albi ai verii, păsări mari de lumină, plutesc cu încetineală;
şi cerul este acoperit de aripile lor larg deschise.
Îi lipsea totuşi ceva, de vreme ce viaţa îi era redusă în întregime
la artă să. Un om ca şi el nu se poate lipsi de iubire | şi nu numai
de această dragoste egală, pe care spiritul artistului o răspândeşte
asupra a tot ceea ce-l înconjoară; nu, e necesar ca el să prefere; e
necesar să se dăruiască fiinţelor pe care le alege. Acestea sunt
rădăcinile copacului. Pe acolo, se reînnoieşte tot sângele inimii
sale.
Sângele lui Christophe nu era complet sleit. Îl scălda o dragoste
care întruchipa gea mai mare bucurie a lui. O dragoste dublă,
pentru fiica Graziei şi pentru fiul lui Olivier. E] îi unea în
gândurile lui. El avea să-i unească, în realitate.
Georges şi Aurora se întâlniseră la Colette acasă. Aurora locuia
în casa verişoarei sale. Îşi petrecea o parte din timp ia Roma şi
restul timpului la Pariş. Ea avea optsprezece ani şi şi Georges cu
cinci ani mai mult. Înaltă, dreaptă, elegantă, cu capul mic şi
figura deschisă, blondă, tenul ars de soare, o umbră uşoară de
puf deasupra buzei, ochii limpezi a căror privire veselă nu se
obosea să gândească, bărbia puţin cărnoasă, mâinile brune, braţe
frumoase, rotunde şi robuste, cu grumazul bine făcut, avea un
aer vesel, pământesc şi mândru. Câtuşi de puţin intelectuală,
foarte puţin sentimentală, ea moştenise de la maică-sa moliciunea
leneşă. Dormea cu pumnii strânşi unsprezece ore dintr-o dată.
Restul timpului, hoinărea râzând oe jumătate trează. Christophe o
numea Dornroschen. – Frumoasa din pădurea adormită. Ea îi
amintea de micuţa lui Sabine. Când se culca cânta, când se scula
cânta, râdea fără motiv, cu un râs bun, copilăresc, înghiţindu-şi
râsul, ca pe un sughiţ. Nu puteai şti cum îşi petrece zilele. Toate
sforţările Colettei de a o împodobi cu acea strălucire nenaturală,
cu care acoperi atât de uşor felul de a fi al tinerelor fete, lăcuindu-
l cu un luciu, fuseseră zadarnice; lacul nu ţinea deloc. Ea nu
învăţa nimic; îi trebuiau luni întregi ca să citească o carte pe care
o găsea foarte frumoasă, fără a fi în stare să-şi amintească după
opt zile nici titlul, nici subiectul; făcea fără să se tulbure greşeli de
ortografie şi spunea vorbind despre lucruri savante, lucruri
năstruşnice. Era înviorătoare prin tinereţea ei, prin veselia şi prin
lipsa de intelectualism, ba chiar şi prin defectele ei, prin
nesocotinţa care atingea câteodată indiferenta prin egoismul ei
naiv. Atât de spontană, todeauna, fetiţa asn simplă şi leneşă ştia
să fie, în momentele ei bune, cochetă, ’u nevinovăţie: întindea
undiţe tinerilor, făcea pictură în aer liber, cânta nocturne de
Chopin, plimba cu ea cărţi de poezii pe care nu le citea de loc,
purta conversaţii idealiste şi pălării aşijderea.
Christophe o observa şi râdea pe sub mustaţă. Avea pentru
Aurora o dragoste părintească, indulgentă şi glumeaţă Şi mai avea
de asemenea o veneraţie adresată în taină aceleia pe care o iubise
odinioară şi care reapărea, cu o nouă tinereţe pentru o altă
dragoste decât a lui. Nimeni nu cunoştea adâncimea afecţiunii
sale. Singura care o bănuia era Aurora. Încă din copilărie îl
văzuse, aproape întotdeauna pe Christophe în preajma ei; £1
socotea că pe un membru al faifliliei. În amărăciunile ei de
odinioară, mai puţin iubită decât fratele ei, instinctiv se apropiase
de Christophe. Ghicea în el o amărăciune, aidoma; el îi vec’sa
mâhnirea; şi fără a şi le încredinţa, ei şi le alăturau. Md’ târziu, ea
descoperise sentimentul care-i unea pe maică-sa şi po Christophe;
i se părea că făcea parte din secret, cu toate că ei nu şi-o
asociaseră niciodată. Dânsa cunoştea sensul mesajului cu care
fusese însărcinată de Grazia pe patul de moarte şi al inelului care
se afla acum la mâna lui Christjophe. Astfel, existau între ea şi el
legături ascunse, pe care ea nu avea voie să le priceapă limpede,
pentru a le simţi în toată complexitatea lor Era sincer legată de
bătrânul său prieten, deşi nu izbutise niciodată să facă efortul de
a-i interpreta sau câţi lucrările. Destul de bună muziciană, ea nu
avea totuşi nici măcar curiozitatea de a tăia paginile unei partituri
care îi fusese dedicată. Îi plăcea să discute cu el familiar.
— Veni şi mai des când ştiu că poate să-l întâlnească acasă la
el pe Georges Jeannin.
Şi Georges, la rândul lui, nu găsise niciodată până atunci atât
de interesantă societatea lui Christophe.
Totuşi celor doi tineri le-a trebuit destulă vreme până să
bănuiască adevăratele lor sentimente. S-au uitat întâi unul la
altul cu o privire ironică. Nu se asemănau de loc. Unul era argint
viu şi celălalt o apă care doarme. Insă n-a trecut multă vreme şi
argintul viu îşi dădu silinţa să pară meu liniştit, iar apa adormită
să se trezească. Georges critica felul de a se îmbrăca al Aurorei,
gustul său italian – o uşoară lipsă a nuanţelor, o oarecare
preferinţă pentru culorile de contrast. Aurorei îi plăcea să
zeflemisească şi imita glumeţ felul lui Georges de a vorbi, pripit şi
puţin cam preţios. Şi tot ironizându-se amândoi, prinseră
plăcere… să se ironizeze ori să discute? Ba chiar îl făceau părtaş
la discuţie şi pe Christophe care, departe de a-i contrazice,
transmitea răutăcios de la unul Ia altul mici săgeţi. Ei se
prefăceau cu nu prea le pasadar descoperiră că din contră, le
păsa chiar prea mult şi incapabil, mai ales Georges, de a-şi
ascunde ciuda, ei se dedau la următoarea întâlnire hărţuielilor vii.
Înţepăturile erau uşoare; le era frică să nu-şi facă rău; şi mâna
care-i lovea Ie era atât de dragă încât mai mult le făceau plăcere
loviturile pe care le primeau decât acelea pe care le dădeau. Se
cercetau cu curiozitate, cu nişte ochi care căutau defectele şi
găseau de fapt ceva care-i atrăgea. Însă nu se învoiau deloc.
Fiecare, singur numai cu Christophe, susţinea că celălalt îi era
nesuferit. Şi totuşi, se foloseau de toate prilejurile pe care
Christophe li le oferea ca să se întâlnească.
Într-o zi, când Aurora era acasă la bătrânul său prieten şi
venise să-i anunţe vizita ei pentru duminica următoare, dimineaţa
Georges, intrând ca o furtună, aşa cum îi era obiceiul, îi spuse lui
Christophe că el are să vină duminică după-amiază. Duminică
dimineaţa, Christophe o aşteptă zadarnic pe Aurora. La ora
Indicată de Georges, ea apăru scuzându-se că a fost împiedicată
să vină la timp şi născoci – întreagă poveste. Christophe, pe care-l
amuza nevinovata ei şiretenie, îi spuse:
— Păcat! L-ai fi găsit pe Georges; el ~a venit şi am prin- zât
împreună; n-a putut să rămână şi după-amiază.
Aurora, dezamăgită, nu mal asculta ceea ce îi spunea
Christophe. El vorbea foarte vesel. Ea îi răspundea distrat; nu
lipsea mult să fie chiar supărată pe el. Cineva sună Era Georges.
Aurora fu surprinsă, Christophe o privea râzând. Pricepu că el îşi
bătu joc de ea; râse şi roşi. O ameninţă ’u degetul, răutăcios.
Deodată, alergă cu tot elanul să-l îmbrăţişeze. El îi şopti la ureche
i
— Birichina, landrocella, furbetta…1
Ea îi puse mâna pe gură, ca să-l silească să tacă.
Georges nu înţelegea nimic din aceste râsete şi îmbrăţişări.
Aerul său mirat şi chiar puţin jignit făcea să crească bucuria
celorlalţi doi.
Astfel, Christophe se străduia ca să-i apropie pe cei doi copii. Şi
când reuşi, aproape îi păru rău. Îi iubea la fel şi pe unul şi pe
celălalt; însă îl judecă mai cu asprime pe Georges; îi cunoştea
slăbiciunile şi o idealiza pe Aurora; se credea răspunzător de
fericirea ei, mai mult decât de aceea a lui Georges; căci i se părea
că Georges era puţin fiul său, era puţin el însuşi. Şi el se întreba
dacă nu era vinovat dându-i inocentei Aurora un tovarăş, pe care
nu se prea putea bizui.
Însă, într-o zi pe când trecea pe lângă o alee de paltini unde
erau aşezaţi cei doi tineri (era la puţină vreme după logodna lor) el
o auzi cu o strângere de inimă pe Aurora, care glumind îl
chestionă pe Georges asupra uneia dintre aventurile-! Trecute;
Georges povestea fără a se lăsa mult rugat Alte frânturi de
conversaţie, pe care ei nu şi le ascundeau câtuşi de puţin, Îi
dovediră că Aurora se găsea mult mai la largul ei decât ei însuşi
cu ideile morale ale lui Georges Aşa cum erau de îndrăgostiţi unul
de altul, se simţea totuşi că ei nu se socoteau deloc legaţi pentru
totdeauna; puneau în ches tiunile cu privire îa iubire şi căsătorie
un spirit de libertate, care avea frumuseţea lui, însă care distona
ciudat vechiul devotament mutual usque ad mortem.’ Şi
Christophe îi privea puţin melancolic… Cât erau de departe de el!
Cât de repede merge barca ce duce pe copiii noştri! … Răbdare, va
veni o zi când se vor regăsi cu toţii în port.
În aşteptare, barca nu se neliniştea de loc de drumul urmat,
plutea bătută de toate vânturile. Spiritul acesta de libertate, care
tindea să modifice moravurile de atunci, ar fi părut natural să se
fi statornicit şi În alte domenii ale cugetării şi ale acţiunii. Insă nu
era nimic din toate acestea i firii omeneşti îi pasă prea puţin de
contradicţii. Pe măsură ce moravurile deveneau mai libere,
inteligenţa devenea mai puţin liberă; ea cerea religiei să-i pună iar
căpăstrul. Şi această dublă mişcare în sens invers se făcea cu o
lipsă de logică, plină de măreţie, În aceleaşi suflete. Georges şi
Aurora se lăsaseră câştigaţi de curentul cel nou catolic, care era
punctul de a cuceri o parte din oamenii de lume şi din
intelectuali. Nimic nu era mai curios decât chipul în care Georges,
veşnic pus pe critică, nelegiuit de felul lui, fără măcar să ia în
seamă, care nu se îngrijesc niciodată nici de Dumnezeu, nici de
dracu
— Un adevărat mic gal care îşi bate joc de toate – declară brusc
că adevărul era acolo. Lui îi trebuia unul; şi acesta sp potrivea cu
nevoia lui de acţiune, cu atavismul său de burghez francez şi
dezgustul lui de libertate. Orlanul acesta tânăr hoinărise destul; el
revenea de bună voie să se înhame la plugul rasei. Exemplul
câtorva amici i-a. Fost suficient. Georges, ultrasensibil la cele mai
mici presiuni atmosferice ale gândirii înconjurătoare, fu printre
primii prinşi. Şi l-a urmat şi Aurora, aşa cum l-ar fi urmat
oriunde. De îndată deveniră siguri de ei şi dispreţuitori faţă de
acei care nu gândeau ca ei. O! Ce ironie! Aceşti doi copii uşuratici
erau sincer credincioşi, deşi puritatea morală, seriozitatea, efortul
fierbinte al Graziei şi al lui Olivier nu-i făcuseră niciodată să fie
astfel, cu toată dorinţa lor.
Christophe studia cu seriozitate^ această evoluţie a sufletelor.
El nu încerca s-o combată, cum ar fi vrut Emmanuel, al cărui
liber idealism se revoltă de înapoierea aceasta a fostului duşman.
Nu te baţi cu vântul care trece. Aştepţi ca ei să treacă. Raţiunea
omenească era obosită. Ea făcusr un efort uriaş. Se lăsa acum
pradă somnului; şi, aidoma copilului zdrobit de osteneală după o
zi întreagă, înainte de a adormi* spunea rugăciuni. Poarta viselor
se redeschisesc; urmând religiei, adierile teozofice, mistice,
esoterice, oculte vizitau creierul occidentului. Filosofia însăşi se
clătina. Zeii gândirii lor, Bergson, William James *, bâjbâiau. Până
la ştiinţă, unde se manifestau semnele de oboseală ale raţiunii Un
moment de trecut. Să-i lăsăm să răsufle F Mâine, spiritul se va
trezi, mai sprinten şi mai liber… Somnul este bun, când ai lucrat
mult. Christophe, care nu avusese deloc timpul să se lase în voia
lui, era fericit pentru copiii săi, ca ei să se bucure, în locul său, ca
ei să aibă liniştea sufletească, siguranţa în credinţă, încrederea
absolută, neclintită în visurile lor. EH n-ar fi vrut, nid n-ar fi
putut, să facă schimb cu ei. Insă el îşi spunea că melancolia
Graziei şi neliniştea lui Olivier găseau potolire în copiii lor şi că
era bine aşa.
— Tot ceea ce am suferit noi, eu, prietenii mei, atâţia pe care eu
nu i-am cunoscut şi care trăiau înaintea noastră, totul a fost
pentru că aceşti doi copii să atingă bucuria, satisfacţia… Bucuria
aceasta, Antoinette, pentru care erai făcută şi care ţi-a fost
refuzată! Ah I dacă cei nenorociţi ar putea să guste dinainte
fericirea care va rezulta, într-o zi, din vieţile lor sacrificate!
Pentru ce ar fi căutat ei să discute această fericire? Nu trebuie
să vrem ca alţii să fie fericiţi după chipul nostru, ci după al lor.
Cel mult le cerea cu blândeţe lui Georges şi Aurorei să nu
dispreţuiască prea tare pe cei care, ca şi el, nu ar împărtăşi
credinţa lor.
Ei nici nu-şi dădeau măcar osteneala să discute cu eL Aveau
aerul că-şi spun:
— EH nu poate pricepe…
Pentru ei, el aparţinea trecutului. Şi, ca să nu tăinuim nimic, ei
nu acordau trecutului o prea mare importanţă.
Se întâmplă ca între ei să discute cu nevinovăţie despre ce vor
face mai târziu, atunci când Christophe „n-are să mai fie printre
ei “… Totuşi îl iubeau mult… Copiii aceştia teribili, care cresc în
jurul nostru ca nişte liane I Forţa aceasta a naturii, care se
grăbeşte, care te goneşte…
— Du-te! Pleacă! Şterge-o de-aici! Este rândul meu!..
Christophe. Care ascult» limbajul lor mut, avea poftă să le
spună:
— Nu vă grăbiţi atâta! Mă simt bine aici. Priviţi-mi ca pe un om
încă viu!
Pe el îl amuza naiva lor obrăznicie.
— Ia spuneţi repede – spuse el cu bunătate, într-o când îl
copleşiseră cu aerul lor dispreţuitor – spuneţi-mi Iute 4e tot că
sunt un dobitoc bătrân.
— Ba nu, bătrânul meu prieten, îi răspunse Aurora, rizând din
toată inima. Dumneata eşti cât se poate de bun; însă sunt lucruri
pe care nu le ştii.
— Şi pe’ care tu le ştii, fetiţo? Uite, priveşte, înţelepciunea cea
mare!
— Nu-ţi bate joc. Eu nu ştiu mare lucru. Insă el, Georges ştie.
Christophe zâmbi:
— Da, ai dreptate, mititico. Acela pe care-l iubeşti ştie totul.
Ceea ce îi era mai greu decât să se supună superiorităţii lor
intelectuale «-a să suporte muzica lor. Ţi puneau răbdarea la o
crudă încercare. Pianul nu stătea degeaba când ei veneau la el
acasă. Se părea că, aidoma păsărelelor, dragostea le trezea
ciripitul. Însă ei nu prea erau chiar atât de pricepuţi la cântec.
Aurora nu-şi făcea iluzii asupra talentului ei. Nu era insă acelaşi
lucru cu logodnicul ei; ea nu vedea nicio diferenţă între modul de
a cin ta al lui Georges şi acela al lui Christophe. Poate că U
prefera pe acela al lui Georges. Şi acesta, cu toată ironia lui fină,
nu era departe de a se lăsa oonvins de buna-credinţă a iubitei lui.
Christophe mi o contrazicea: răutăcios, el era de aceeaşi părere cu
fata (când dnd nu- i se întâmpla totuşi să părăsească o- daia, scos
din fire şi izbind uşile puţin cam tare). Ascultă cu un zâmbet
afectuos şi înduioşat pe Georges, cantând la pian Tristan. Bietul
băiat punea în a tălmăci aceste formidabile pagini o silinţă
conştiincioasă, o blândeţe delicată de domnişoară plină de
sentimente bune. Christophe râdea singur. Nu voia să-i spună
tinărului pentru ce râdea. Îl săruta. Îl iubea mult aşa. Poate că-l
iubea şi mai mult… Bietul băiat… O, vanitate a artei! …
Discuta adesea cu Emmanuel despre „copiii lui “(aşa-i numea
el). Emmanuel, care avea slăbiciune pentru Georges, spunea,
glumind, că Christophe ar fi trebuit s3 i-l cH^ze, pentru că el o
mai avea şi pe Aurora: el acapara toiul şt ou era drept
Prietenia lor devenise aproape legendară în lumea pariziană, cu
toate că ei trăiau mai la o parte. Emmanuel căpătase o pasiune
pentru Christophe. Din mândrie, nu voia să i-o arate, o ascundea
în felurite chipuri cam repezite; de multe ori jl bruftuia. Dar nici
Christophe nu se lăsa inse» lat. Ştia acum cât de devotată îi era
inima aceasta şi îi cunoştea preţul. Nu trecea săptămână fără ca
ei să se vadă le două sau trei ori. Când sănătatea cam şubredă îi
împiedica să insă din casă, îşi scriau. Nişte scrisori care păreau
că vin din meleaguri îndepărtate. Evenimentele externe îi
interesau mai puţin decât anumite progrese ale spiritului în
ştiinţe şi în artă. Ei trăiau în cugetarea lor, med iţind asupra artei
lor, ori deosebind sub haosul faptelor licărirea slabă, neobservată,
care este hotărâtoare în istoria spiritului uman.
Cel mai adesea, Christophe venea acasă la Emmanuel. Cu toate
că, în urma unei boli recente, el nu se simţea cu mult mai bine
decât prietenul său, se deprinseseră să socotească natural ca
sănătatea lui Emmanuel să aibă dreptul la mai multe
menajamente. Christophe nu urca fără greutate cele şase etaje de
la Emmanuel; şi după ce ajungea, îi mal trebuiau câteva secunde
înainte de a-şi recăpăta răsuflarea. Şi unul şi altul se pricepeau
foarte’ pro&t să-şi îngrijească sănătatea. În ciuda faptului că
aveau bronhiile bolnave şi că sufereau de accese de astm erau
fumători înverşunaţi. Acesta era şi unul dintre motivele pentru
care Christophe prefera că întâlnirile lor să aibă loc acasă la
Emmanuel, mai curând decât la el; căci Aurora se războia cu el
pentru mânia lui de a fuma; iar el se ascundea de ea. Li se
întâmplă celor doi prieteni să fie cuprinşi de accese de tuse, în
mijlocul unei discuţii; atunci trebuia să se întrerupă şi se priveau
surâzând, ca nişte şcolari prinşi cu greşeala; şi, câteodată, unul
dintre ei îi dădea lecţii aceluia oare tuşea; insă, după ce-şi
recăpăta răsuflarea, celălalt protesta ou energie spunând că
fumatul niu-i făcea niciun rău.
Pe masa Iul Emmanuel, într-un spaţiu liber în mijlocul
hârtiilor, stă tolănit un cotoi cenuşiu, care-i privea pe cei doi
fumători, grav, cu un aer de dojană. Christophe spunea că
aceasta era conştiinţa ’lor vie; şi pentru ca s-o înăbuşe punea
pălăria lui peste ea. Era o pisică pirpirie, de speţa cea mai
vulgară, pe care Emmanuel o culesese de pe stradă, pe jumă ţaţe
moartă de bătaie: nu-şi revenise bine încă din ceea oe îndurase,
mânca pulin, abia se juca, nu făcea nioi o gălăgie; foarte blândă,
urmărind pe stăpânul ei cu ochii săi inteligenţi, nenorocită când
Emmanuel nu era acolo, mulţumită când stătea culcată pe masă,
lângă el, nelăsându-se distrasă de la meditaţia ei decât pentru ca
să contemple ore întregi, cu extaz, colivia unde zburau păsărele
inaccesibile, torcând politicos! A cea mai mică încercare de
atenţie, lăsându^se cu răbdare în voia capricioaselor mingâieri ale
lui Emmanuel, puţin cam aspre ale lui Christophe şi ferindu-se
totdeauna să zgârie sau să muşte pe cineva. Era delicată, unul
din ochi îi plângea; tuşea; dacă ar fi putut să vorbească, desigur
că n-ar fi avut obrăznicia să susţină că cei doi prieteni „că
fumatul nu făcea niciun rău “; de la ei acceptă insă totul; avea
aerul că cugetă: „Sunt oameni, nu ştiu ce fac. “
Emmanuel se legase de cotoi, pentru că găsise o asemănare
între soarta acestui animal nenorocit şi a lui. Christophe
pretindea că asemănările mergeau până la expresivitatea privirii.
— De ce nu? Spunea Emmanuel.
Animalele reflectă mediul lor. Fizionomia lor se rafinează după
stăpânii pe care îi frecventează. Pisica unui imbecil nu are aceeaşi
privire ca pisica unui om deştept. Un animal, domestic poate
deveni bun sau rău, sincer sau viclean, fin sau stupid, nu meu
urmând lecţiile pe care i le dă stăpânul lui ci şi după cum este
stăpânul lui. Şi nu este măcar nevoie de influenţa oamenilor.
Locurile modelează dobitoacele după chipul lor. Un peisaj
inteligent umple ochii animalelor de lumină. Pisicul cenuşiu al lui
Emmanuel era în armonie cu mansarda înăbuşitoare şi cu
stăpânul infirm, pe care îi lumina cerul parizian.
Emmanuel se umanizase. El nu mai era acelaşi ca în cela dintâi
timpuri ale cunoştinţei cu Christophe. O tragedie casnică îl
zdruncinase profund. Tovarăşa lui, pe care el o făcuse să simtă
prea limpede, într-un moment de exasperare, plictiseală pe care i-
o provoca povara afecţiunii ei, dispăruse brusc. O căutase o
noapte întreagă, măcinat de nelinişti. Sfârşise prin a o găsi la un
post de miliţie, unde fusese reţinută. Voise să se arunce în Sena;
un trecător o apucase de haine, reţinând-o în momentul în care
încălecase parapetul unui pod; ea refuzase să-şi dea adresa şi
numele; ţinea neapărat să încerce din nou. Spectacolul acestei
dureri îl copleşise pe Emmanuel; nu putea suporta gândul că,
după ce suferise din pricina al- îora, sS facă şi el la rândul lui pe
alţii să sufere. O readusese acasă pe nefericită; se străduise să-i
oblojească rana pe care ei o deschisese, să redea pretenţioasei
prietene încrederea în afecţiunea pe care ea voia s-o găsească. Îşi
potolise revoltele, se resemnase cu această dragoste absorbantă, îi
închinase tot ceea ce-i mai rămânea din viaţă.
Toată seva geniului său se revărsase către inimă. Apostolul
acesta al faptei ajunsese să creadă că numai o faptă era bună 5
să nu faci rău. Rolul lui se terminase. Părea că forţa care ridică
marile fluxuri omeneşti nu se servise de el decât ca de o unealtă
pentru a dezlănţui acţiunea. Odată ordinea înfăptuită, el nu mai
era nimic: acţiunea continua fără el. El o privea cum continuă,
aproape resemnat la nedreptăţile care îi atingeau credinţa. Căci,
deşi liber-cugetă- tor, el se pretindea eliberat de orice religie şi,
deşi pe Christophe îl trata glumind drept clerical deghizat, îşi avea
şi el altarul Iul. Altarul era acum părăsit; şi din pricina aceasta.
Emmanuel suferea. Cum să vezi fără să te îndurereze, călcate în
picioare de acei care sosesc, ideile sfinte care cu atâta trudă te-au
făcut să învingi şi pentru care cei mai buni, timp de un seool, au
suferit atâta zbucium? Toată moştenirea această măreaţă a.
Idealismului francez – credinţa aceasta în libertate, care şi-a avut
sfinţii ei, martirii ei, eroii ei, iubirea aceasta pentru umanitate,
aspiraţia aceasta religioasă către înfrăţirea naţiunilor şi a raselor –
cu câtă brutalitate oarbă, tinerii aceştia o părăduiesc! Ce delir i-a
cuprins de le pare rău de monştrii pe care noi i-am învins, de
caută să-şi recapete jugul pe care noi îl sfărâmaserăm, de
recheamă cu strigăte puternice domnia Forţei şi reaprind ura,
nebunia războiului în inima Franţei!
— Asta nu este numai în Franţa, este în lumea întreagă,
spunea Christophe, vesel. În aparenţă. Uite, are să ţi se pară
comic; până şi Elveţia mea devine naţionalistă!
— Şi găseşti vreo consolare în asta?
— Desigur. Aşa se vede că asemenea curente nu sunt datorite
pasiunilor ridicole ale câtorva indivizi, ci unui Dumnezeu ascuns
care conduce Universul. Şi, în faţa acestui Dumnezeu, am învăţat
să mă plec. Dacă nu-l înţeleg, este vina mea şi nu a lui. Încearcă
să-l pricepi. Însă care dintre voi are grijă asta? Trăiţi de azi pe
mâine, nu vedeţi mai departe de piatră de hotar cea mai apropiată
şi vă închipuiţi că ea marchează capătul drumului; vedeţi valul
care vă târâie, însă nu vedeţi marea. Valul de azi este valul de ieri,
este talazul din sufletele noastre, care i-a deschis drumul. Valul
de azi va săpa brazda valului de mâine, care 11 va da uitării astfel
cum l-am uitat noi pe al nostru. Eu nu admir naţionalismul de
acum şi nici nu mi-e teamă de el. El piere, cu fiecare ceas; trece, a
trecut. Este pe o treaptă a scării. Urcă până în vârf! El este
sergentul furier al armatei care va să vină. Ascultă cum au şi
început să sune surlele şi tobele! …
(Christophe bătea darabana cu degetele pe masa pe care pisica,
trezită, tresări.)
…Fiecare popor simte astăzi nevoia imperioasă de a-şi aduna
forţele şi de a face bilanţul. Uită că, timp de un secol, popoarele
au fost transformate, prin întrepătrunderea lor reciprocă şi prin
aportul uriaş al tuturor inteligenţelor din lume care au clădit o
morală, o ştiinţă, o credinţă nouă. Trebuie ca fiecare să-şi facă
examenul său de conştiinţă şi să ştie exact ce este şi care este
bunul său, înainte de a pătrunde cu ceilalţi în secolul cel nou.
Vine o eră nouă. Omenirea va senina un contract nou cu viaţa.
Societatea va retrăi pe baza unor legi noi. Mâine este duminică.
Fiecare îşi încheie socotelile săptămânii, fiecare îşi curăţă locuinţa
şi vrea să facă ordine în casă, înainte de a se uni cu alţii în faţa
Dumnezeului comun şi să stabilească cu el noul pact de alianţă.
Emmanuel îl privea pe Christophe; şi ochii lui reflectau vedenia
care trecea. El tăcu câtva timp, după ce sfârşi celălalt; pe urmă
spuse:
— Eşti fericit, Christophe.! Tu nu vezi noaptea.
— Eu văd în noapte, spuse Christophe. Am trăit destul în ea.
Sunt o bătrână bufniţă.
Cam în acea epocă, prietenii lui au băgat de seamă o schimbare
în purtările lui. Adesea era distrat, ca absent. Nu asculta bine
ceea ce i se spunea. Avea aerul preocupat şi era zâmbitor. Despre
el, vorbea uneori la persoana a treia:
— Krafft are să-ţi facă asta…
Ori:
— Christophe are să râdă cu poftă…
Cei ce nu-l cunoşteau spuneau s
— Câtă îngâmfare I Ce plin de sine e!
Şi era tocmai dimpotrivă. Se vedea din afară ca un străin.
Sosise clipa în care te dezinteresezi chiar şi de luptă dată pentru
frumos, pentru că după ce ţi-ai îndeplinit misiunea, ai tendinţa să
crezi că şi ceilalţi şi-o vor îndeplini pe a lew şi că, ! A urma urmei,
aşa cum spunea Rodin, „frumosul va sfârşi totdeauna prin a
triumfa44. Răutatea oamenilor şi nedreptăţile nu-l mai revoltau.
El îşi spunea râzând că nu era firesc ca viaţa să se retragă din el.
De fapt, nu mai avea vigoarea de odinioară. Cel mai mic efort
fizic, un drum lung, un mers mai repede îl oboseau. De Îndată Îşi
pierdea răsuflarea; inima fi durea. Câteodată se gândea la
bătrânul lui prieten Schulz. Nu vorbea altora despre ceea ce
simţea. La ce bun, nu-i aşa? Nu poţi decât să-i nelinişteşti şi nici
nu te însănătoşeşti. De altfel nu lua În serios aceste indispoziţii.
Mai mult dedt de faptul de a fi bolnav, se temea să nu fie silit să
se îngrijească.
Printr-un tainic presentiment, fu cuprins de dorinţa de a-şi
revedea încă o dată ţara.
— Era un proiect pe care îl tot amina din an în an. Îşi spusese
că arul viitor… Şi, de data aceasta, nu-l mai amână.
Plecă pe ascuns, fără să prevină pe nimeni. Călătoria fu scurtă.
Christophe nu regăsi nimic din ceea ce venise să caute.
Transformările -care se anunţau la ultima lui trecere erau acum
înfăptuite. Orăşelul devenise un mare oraş industrial. Casele
vechi dispăruseră. Dispărut şi cimitirul. În local fermei Sabinei. -
O uzină îşi arăta coşurile înalte. Fluviul terminase de ros luncile
prin care se jucase Christophe în copilărie. O stradă (ce stradă 1)
între clădiri murdare, purta numele lui. Din trecut, totul era mort,
moartea însăşi… Fie! Viaţa continuă; poate ci alţi micuţi
Christophe visau, sufereau, luptau, Jn cocioabele acestei străzi
împodobite cu numele lui.
— La un concert din uriaşa Tonhalle, auzi executându-se una
din lucrările lui, pe dos de cum o gândis; 1 el; abia o recunoscu…
Fie! Rău înţeleasă, ea’ stârnea poate energii noi. Noi am semănat
sămânţa. Faceţi cu ea ce vă place, hrăniţi-vă cu noi. Christophe,
plimbândii-se, la căderea nopţii, pe câmpiile din jurui orăşelului
deasupra cărora pluteau nori mari de ceaţă, gândea la vălurile
mari de ceaţă care aveau să-i învăluie viaţa lui, Ia aceia pe care-i
iubise, dispăruţi de pe Dământ, refugiaţi în inima lui. Pe carp
nnaptea care cădea avea să-i acopere ca şi pe el… Fie! Fie! Nu mi-
e teamă de ţine, o, noapte, născătoare de sori! În locul unui astru
care se stinge, alţi o mie se aprind. Ca o oală de lapte care fierbe,
abisul spaţiului revarsă lumină. Tu n-ai să mă stingi. Suflul
morţii va face ca viaţa mea să se rea prin dă…
La înapoierea din Germania, Christophe vru să se opreas.: ă în
oraşul în care o cunoscuse pe Anna. De c; nd o părăsise, nu mai
ştia nimic despre ea. N-ar fi îndrăznit să ceară veşti. Ani de-a
rândul, până şi numele ei tl făcea să tremure… Acum era calm,
nu se mai temea de nimic. Dar seara, în camera de hotel care
dădea pe Rin, cântecul cunoscut al clopotelor care sunau pentru
sărbătoarea de a doua zi reînvie viziunea trecutului. De pe fluviu
urca până la el mireasma primejdiei îndepărtate, pe care o
pricepea anevoie. Petrecu toată noaptea ca să şi-o rememoreze. Se
simţea eliberat de neînduplecatul Stăpân; şi 11 năpădea o tristă
moliciune. Nu se hotărâse ce avea să facă ’a doua zi. Pentru un
moment avu ideea (trecutul era atât de departe) să le facă o vizită
Braun-ilor. Dar a doua zi, i-a lipsit curajul; n-a încercat nici
măcar să întrebe la hotel dacă doctorul şi soţia lui mai trăiau încă
Se hotărî să plece… La ora plecării, o forţă de neînvins îl împinse
spre templul unde mergea odinioară Anna; se aşeză în dosul unui
stâlp de unde putea să vadă banca pe care venea ea altădată să
îngenuncheze. Aşteptă, încredinţat că, dacă trăia avea să vină
încă o dată acolo.
În adevăr veni o femeie; şi el n-o recunoscu. Semăna cu atiţi a
altele i corpolentă, cu faţa plină, bărbia grasă, expresia indiferentă
şi aspră. Îmbrăcată în negru. Se aşeză pe banca ei. Şi rămase
nemişcată. Părea că nici nu se roagă, nici nu ascultă, privea
înaintea ei. Nimic din această femeie nu i-o reamintea lui
Christophe pe aceea pe care o aştepta. O dată sau de două ori,
numai un gest, puţin maniac, ca pentru a-şi aranja cutele rochiei
pe genunchi. Odinioară, ea avea acest gest… La ieşire, trecu pe
lângă el, încetişor, cu capul drept, cu cartea în mâinile încrucişate
deasupra pântecului. O clipă se opri peste ochii lui Christophe
lumina ochilor ei întunecaţi şi obosiţi. Se priviră. Şi nu se
recunoscură de loc. Ea trecu dreaptă şi ţeapănă, fără să întoarcă
capul. Numai o clipă, recunoscu brusc, într-o fulgerare a
memoriei, sub zâmbetul îngheţat, după o oarecare cută a buzelor,
gura pe care o sărutase… Răsuflarea îi pieri şi genunchii i se mu-
iară. El gândea: „Doamne, acesta-i trupul în care sălăşluia aceea
pe care am iubit-o? Unde este ea? Unde este ea? Şi eu însumi
unde sunt? Unde este acela care a iubit-o? Ce mai rămâne din noi
şi din iubirea crudă care ne-a mistuit?
— Cenuşa. Unde este focul? “
Şi Dumnezeul său îi răspunse
— În mine.
Atunci, ridică din nou privirea şi, pentru ultima oară, el o zări
în mijlocul mulţimii care ieşea pe uşă, la soare.
După Înapoierea lui la Pariş se împaca cu vechiul său duşman
L6vy-Coeup. Acesta U atacase multă vreme, atât cu talent
răutăcios cât şi cu rea-credinţă. Apoi, ajuns în culmea succesului,
ghiftuit de onoruri, săturat, potolit, avusese fantezia să
recunoască În mod tainic superioritatea lui Christophe şi îi făcuse
avansuri. Atacuri sau avansuri, Christophe se făcea că nu bagă
nimic în seamă. L£vy-Coeur se plictisise. Locuiau în acelaşi
cartier şi se întâlneau des. Dar nu păreau să se cunoască. În
trecere, Christophe lăsă să-i alunece o privire spre Levy-Coeur, ca
şi cum nu l-ar fi văzut. Maniera această liniştită de a-i nega
existenţa îl scotea din fire pe Levy-Coeur.
El avea o fată între optsprezece şi douăzeci de ani, frumoasă,
fină, elegantă, cu un profil de oiţă, o aureolă de păr blond
drlionţat, nişte ochi blânzi, cocheţi şi un zâmbet de Luini. Ieşeau
la plimbare împreună; Christophe se întâlni cu ei pe aleile
Luxemburgului; păreau să fie foarte intimi; fata se sprijinea uşor,
cu drăgălăşenie, de braţul tatălui. Christophe care, deşi distrat,
băga de seamă figurile’ frumoase, pentru aceasta avea o
slăbiciune. Se gândea la Levy-Coeur şi-şi spunea 1 „Animalul are
noroc 1 “
Tot el adăugă însă cu mândrie i „Şi eu am o fătau.
Şi le compară. Comparaţia aceasta, în oare parţialitatea lui
dădea dştig de cauză Aurorei, ajunsese să creeze până Ia sfârşit
un fel de prietenie imaginară Între cele două fete care nu se
cunoşteau şi chiar să-l apropie, fără să-şi dea seama, de Levy-
Coeur.
Revenind din Germania, el află că „mica oi£! I “murise. În
egoismul lui părintesc gândi imediat: „Dacă a mea ar fi fost
victima 1 “
Şi îl cuprinse o milă uriaşă pentru Levy-Coeur. Vru, în primul
moment, să-i scrie; începu dtfuă scrisori; nu fu satisfăcut, îi fu
foarte ruşine şi nu le mai trimise. Însă, câteva zile mai târziu,
întâlnindu-l din nou pe Levy-Coeur, cu faţa răvăşită, fu ceva mai
puternic decât el, fapt care l-a împins să se ducă drept spre acest
nefericit şi să-i întindă mâinile. Levy-Coeur, fără să se mai
gândească, i le prinse şi el. Christophe i se adresă:
— Ai pierdut-o! …
Accentul lui de emoţie îl pătrunse pe Levy-Coeur. Simţea o
recunoştinţă nespusă. Au schimbat cuvinte dureroase şi confuze.
Dupî ce s-au despărţit, aproape că nu mai stăruia nimic din ceea
ce îi dezbinase. £! Ţ luptaseră; fără îndoială că fusese fatal: fiecare
voia să-şi îndeplinească legea firii sale. Insă când vezi sosind
sfârşitul tragi-comedieiţ laşi la o parte patimile care te învăluiau şi
te regăseşti faţă în faţă – doi oameni care nu preţuiesc unul mai
mult decât celălalt, şi care au în întregime dreptul, după ce şi-au
jucat rolul cât se poate de bine, să-şi întindă mâna.
Căsătoria lui Georges cu Aurora fusese fixată pentru cele dintâi
zile ale primăverii. Sănătatea lui Christophe se şubrezea rău de
tot. El băgase de seamă la copii că-l observau foarte neliniştiţi. O
dată îi auzi că discutau în şoaptă. Georges spunea:
— Ce prost arată! E posibil să cadă bolnav, tocmai acum.
Şi Aurora îi răspundea:
— Numai de nu ne-ar întârzia căsătoria!
Înţelesese. Bieţii copii! Desigur că el nu avea să ta stnce
fericirea!
Însă fu destul de stângaci în preziua ajunului căsătoriei (se
agitase în mod ridicol, ultimile zile; ai fi spus că avea să se
căsătorească el, nu copii) şi comise imprudenţa să se lase cuprins
de vechea lui boală, o revenire a vechii pneumonii, al cărei prim
atac data de pe vremea Bâlciului. Se revoltă împotriva sa însuşi.
Se trată de imbecil. Se jură că n-are să cedeze înainte de
celebrarea căsătoriei. Se gândea ta Grazia muribundă, care nu
voise să-l vestească despre boala ei, în ajunul unui concert,
numai ca să nu-l distragă de la obligaţia şi plăcerea lui. Ideea
aceasta îi surâdea, ca să facS acum pentru fiica ei – pentru dânsa
– ceea ce făcuse ea pentru el. Îşi ascunse aşadar boala; însă îi fu
greu s-o ascundă până la capăt. Totuşi, fericirea celor doi copii îl
făcea şi pe el atât de fericit încât izbuti să suporte, fără slăbiciuni,
slujba lungă a ceremoniei religioase. Abia revenit acasă, la
Colette, puterile îl şi părăsiră: avu doar vremea să se închidă într-
o odaie şi leşină. Un servitor îl găsi astfel. După ce-şi reveni,
Christophe le interzise tuturor să spună ceva despre ceea ce se
întâmplase tinerilor căsătoriţi, care plecau în seara aceea În
călătorie. Erau prea ocupaţi cu ei înşişi, pentru a mai putea
observa ceva. Îl părăsiră veseli, făgăduindu-i să-i scrie miine-
poimâine…
De îndată ce plecară, Christophe căzu la pat. Îl cuprinse febră
şi nu-l mai părăsi. Era singur. Emmanuel, bolnav şi el. Nu putea
veni. Christophe nu chemă niciun medic. Nu găsea că starea lui
era atât de îngrijorătoare. De altfel mu avea niciun -iorvitor care,
să se ducă să-i aducă un medie. Menajera, care venea două ore
dimineaţa, nu se interesa de el; şi găsi mijlocul să se lipsească de
serviciile ei. O rugase de zeci <Je ori, când îi făcea camera, să nu
se atingă de hârtiile lui Ea era încăpăţânată; tocmai acum, când
el era ţintuit la pat, găsise momentul cel mai nimerit ca să-şi facă
damblalele. Tn oglinda dulapului, el o văzu din pat cum răscolea
totul în odaia de alături. Se înfurie atât de tare, (nu, hotărât nu,
omul de altădată nu murise în el 1) încât sări din pat, ca să-i
smulgă din mâini un pachet de manuscrise şi s-o dea pe uşă
afară. Supărarea îi pricinui un puternic acces de febră precum şi
plecarea servitoarei care, jignită, nu mai reveni, fără a-şi mai da
măcar osteneala de a-l preveni pe „acest nebun bătrân-1, cum îi
spunea ea. Rămase deci bolnav, fără nimeni care să-l îngrijească.
Se scula dimineaţa ca să-şi ia oală cu lapte, lăsată la uşă, şi ca să
vadă dacă portăreasa nu strecurase pe sub uşă scrisoarea
făgăduită de îndrăgostiţi. Scrisoarea -mi mai venea; în fericirea
lor, ei îl uitaseră. N-avea necaz pe ei; îşi spunea că în locul lor ar
fi făcut şi el la fel. Se gândea la bucuria lor fără griji, el fiind acela
care le-o dăruise.
Se simţea puţin mai bine şi începuse să se ridice când, în
sfârşit, sosi şi scrisoarea Aurorei. Georges se mulţumise să-şi
adauge iscălitura. Aurora se interesa puţin de Christophe, Îi
spunea puţine noutăţi; în schimb îl însărcina cu un comision < îl
ruga să-i expedieze o eşarfă pentru gât, pe care o uitase la Colette.
Cu toate că acest lucru nu era de loc important (Aurora nu se
gândise la eşarfă decât în momentul În care îi scria lui Christophe
şi după ce căutase ce ar mai putea să-i povestească), Christophe,
bucuros de tot că era şi el bun la ceva, ieşi ca să-i caute obiectul.
Era moină. Iama yenise să dea un nou atac. Zăpadă topită, vânt
îngheţat. Nicio trăsură. Christophe aşteptă într-un birou de
expediţii. Lipsa de politeţe a funcţionarilor şi tărăgăneala lor voită
îl aduseră într-o stare de nervi, care numai bine nu-i făcu. Starea
bolii lui era cauzată în parte de aceste accese de supărare, pe care
mintea-i calmă le dezaproba; ele îi zgâlţâiau trupul, aidoma
stejarului ce suportă ultimele zvârcoliri pricinuite de loviturile
care trebuie să-l doboare. Se întoarse acasă, îngheţat. La
înapoiere, portăreasa îi dădu o tăietură dintr-o revistă. Îşi aruncă
ochii pe ea. Era un articol răutăcios, un atac împotriva lui. Acum
deveniseră mai rare. N-ai nicio satisfacţie să ataci şi să nu ţi se ia
în seamă atacurile. Cei mai înverşunaţi, deşi îl detestau, se lăsau
râştigali de o stimă care îi scotea din fire.
„Se crede, mărturisea Bismark, cam cu părere de rău. Că nimic
nu este mai involuntar decât iubirea. Preţuirea eseu mult mai
mult…”
Însă autorul articolului făcea parte dintre oamenii aceia
puternici care, mai bine înarmaţi decât Bismark, scapă atingerilor
stimei şi iubirii.
Vorbea despre Christophe, în termeni insultători, vestind
pentru chenzina următoare o serie de alte atacuri. Christophe
începu să râdă şi se culcă din nou.
— Are să fie foarte dezamăgit! N-are să mă moi găsească acasă.
Au voit să-i ia pe cineva care să facă gardă, să-l îngrijească;
refuză cu încăpăţânare. Spunea că trăise destul singur. Că cel
puţin de acest privilegiu al singurătăţii voia să se bucure într-un
astfel de moment.
Nu se plictisea. În aceşti ultimi ani, era mereu ocupai cu
dialoguri cu sine însuşi; era ca şi cum ar fi avut sufletul dublu Şi,
de câteva luni, societatea lui interioară crescuse mult: nu numai
două suflete, ci zece sălăşluiau în el. Ele discutau între ele; şi mai
ales cântau. El lua parte la discuţie, ori tăcea ca să le asculte.
Avea totdeauna pe pat, pe masă, la înde- mână, hârtie de muzică
pe care nota convorbirile lor şi pe ale sale, râzând de răspunsuri.
Obicei maşinal; cele două acte, să gândeşti şi să scrii, deveniseră
aproape simultane; la el a scrie era a gândi cu mintea complet
limpede. Tot ceea ce-l distră- gea de la tovărăşia sufletelor sale îl
obosea, îl enerva. Ba, În anumite momente, îl enervau chiar şi
prietenii pe care îi iubea mai mult. Făcea sforţări ca să nu le-o
prea arate; însă constrângerea aceasta îl aruncă într-un dezgust
extrem. Era. După aceea, cât se poate de fericit să se regăsească:
pentru că se pierduse; cu neputinţă să mai asculte vocile
interioare, în mijlocul pălăvrăgelilor omeneşti. Tăcere divină…
Îngădui doar ca portăreasa, sau. Unul dintre copiii ei, să vină
de două sau trei ori pe zi să vadă de ceea ce avea nevoie. Le mai
dădea şi bileţele pe care, până în ultima clipă, continuă să le
schimbe cu Emmanuel. Cei doi prieteni erau amândoi aproape la
fel de bolnavi; nu-şi făceau iluzii. Pe căi diferite, geniul liber
religios al lui Christophe şi gemul liber fără religie al lui
Emmanuel ajunseseră la aceeaşi seninătate frăţească. Cu scrisul
lor tremurător, pentru care’-şi dădeau din ce în ce mai multă
osteneală să-l citească, ei discutau nu despre boala lor, ci despre
ceea ce făcuse obiectul discuţiilor lor, despre artă şi viitorul ideilor
lor.
Şi această până în ziua în care, cu mâna care-i slăbea din ce în
ce, Christophe scrise repetând cuvintele regelui Suediei, murind
în bătălie:
„Ich habe genug, Bruder; rette dich? “1
Ca pe o succesiune de etaje, el îmbrăţişa ansamblul vieţii sale…
Efortul uriaş al tinereţii lui pentru a pune stăpânire pe sine,
luptele înverşunate pentru a cuceri peste ceilalţi simplul drept de
viaţă, ca să şi-l cucerească trecând peste demonii rasei sale. Ba
chiar, după izbândă, obligaţia de a veghea fără răgaz asupra
cuceririlor sale, cu scopul de a le apăra împotriva victoriei înseşi.
Înţelegea dovezile de prietenie care redeschid inimii izolate de
luptă calea către marea familie umană. Plenitudinea artei, culmea
vieţii 1 Să domnească cu trufie asupra spiritului său cucerit. Să
se creadă stăpân pe soarta lui… Şi să întâlnească pe neaşteptate,
la o cotitură a drumului, pe cavalerii Apocalipsului, Doliul,
Pasiunea, Ruşinea, avangarda Atotstăpânitorului. Trântit, călcat
în picioare de copitele cailor, tirându-se plin de sâijge până pe
creştet, unde pâlpâie, în mijlocul norilor, focul sălbatic care
purifică. Să te găseşti faţă în faţă cu Dumnezeu! Să lupţi cu el, ca
Iacob cu îngerul. Să ieşi din luptă distrus. Să-ţi preaslăveşti
înfrângerea, să-i înţelegi limitele, să te sileşti să îndeplineşti
voinţa Atotizbânditorului în domeniul care ţi-a fost hărăzit. Astfel,
ca atunci când aratul, semănatul, secerişul, când truda aspră şi
frumoasă se va fi isprăvit, să ai dreptul de a te odihni la poalele
munţilor scăldaţi în soare şi să le spui:
— Fiţi binecuvântaţi I Nu mă voi mai adăpa din lumină voastră.
Însă umbra voastră îmi este plăcută…
Atunci i-a apărut preaiubită; l-a luat de mână; şi moartea,
sfărâmind hotarele trupului său, făcu să se cufunde în sufletul
prietenului sufletul curat al prieteniei. Împreună au ieşit din
umbra zeilor şi împreună au atins culmile preafericite, unde,
aidoma celor trei Graţii, într-o nobilă horă, trecutul, prezentul şi
viitorul se ţin de mână, unde inima liniştită priveşte născându-se,
înflorind şi luând sfârşit durerile şi bucuriile, unde totul este
armonie…
El era prea grăbit, se grăbea şi se vedea de îndată ajuns. Şi
menghina care-i strângea pieptul gâfâind, şi delirul tumultos al
imaginilor care se ciocneau în capul lui înfierbântat il’ aminteau
că-i mai rămâne cel din urmă popas, cel mai greu de trecut…
înainte! …
Stătea ţintuit în patul lui, nemişcat. La etajul de deasupra o
femeiuşcă prostuţă zdrăngănea la pian ceasuri întregi. Nu ştia
decât o singură bucată; repeta neobosită aceleaşi fraze; ea găsea
în asta atâta plăcere 1 Găsea o satisfacţie şi o emoţie
neînchipuită, de toate chipurile şi de toate culorile, în aceste fraze.
Şi Christophe îi înţelegea mulţumirea; era însă peste fire de
sâcâit, îi venea să plângă. Dacă cel puţin n-ar fi izbit atât de tare
clapele! Lui Christophe zgomotul îi era tot atât de odios cât şi
viciul… Până la urmă se resemnă. Pt că greu era să înveţi să nu
mai auzi. Totuşi i-a fost mai puţin trudnic de cum şi-ar fi
închipuit. Se îndepărta de trupul lui Trupul acesta bolnav şi
grosolan… Câtă lipsă de demnitate să fi stat închis în el, atâţia
ani! Îl privea cum se iroseşte şi gândea: „Nu mai are mult 1 “
Se întrebă, ca să-şi pipăie pulsul egoismului său uman i „Ce-ai
prefera tu? Ca amintirea lui Christophe, a persoanei sale şi a
numelui său să se eternizeze şi să-i dispară opera? Ori ca opera
să-i supravieţuiască şi să nu rămână nici urmă din numele ei şi
persoana ta? “
Fără şovăire, îşi răspunse:
„Să dispar eu, şi să-mi supravieţuiască opera. L Câştig dublu:
căci din mine nu va rămâne decât ceea ce este adevărat, singur
adevărul… Să piară Christophe! … “
Puţin timp însă după aceea, simţi că devenea tot atât de străin
de opera lui cât şi de el însuşi. Copilăreasca iluzie de a crede în
durata artei tale! Avea viziunea exactă nu numai a puţinului pe
care-l făcuse, ci şi a distrugerii care pândeşte toată muzica
modernă. Mai iute decât oricare alta, limba muzicală se ipistuie;
după unul sau două secole, ea nu mai este înţeleasă decât de
câţiva iniţiaţi. Pentru cine mai vieţuiesc însă Monteverdi şi Lully?
Deja, muşchiul roade stejarii pădurii clasice. Construcţiile noastre
sonore, în care cântă patimile noastre, vor fi nişte temple goale, se
vor prăbuşi în uitare… Şi Christophe se miră că nu-l cuprindea
nicio tulburare, contemplând aceste ruine.
„Oare iubesc eu mai puţin viaţa? “se întreba uim
Însă înţelese de îndată că o iubea cu mult mai mult… Să
plângă pe ruinele artei? Nu merită osteneala. Artă este umbra
omului aruncată peste natură. Să dispară împreună, sorbite de
soare I Ele mă împiedică să-l mai văd… Uriaşa comoară a naturii
ne trece printre degete. Inteligenţa ome neascâ vrea să ia apa care
curge prin ciur. Muzica noastră este iluzie. Scara noastră de
sunete, gamele noastre nu sunt decât invenţii. Ele nu corespund
nici unui sunet viu. Este un compromis al spiritului între sunetele
adevărate, o aplicare a sistemului metric la infinitul mişcător.
Spiritul avea nevoie de minciună aceasta, ca să priceapă
neînţelesul; şi cum el a voit să creadă, a crezut. Insă nu este
adevărat. Nu este viu. Şi satisfacţia pe care o acordă spiritului
această ordine creată de el n-a fost obţinută decât falsificând
intuiţia directă * ceea ce este. Din timp în timp, un geniu în
contact trecător cu pământul observă brusc torentul real, care se
revarsă din matca artei. Stăvilarele trosnesc o clipă. Printr-o
spărtură, pătrunde natura. Insă îndată după aceea, crăpătura
este astupată. Aceasta este necesar pentru ocrotirea raţiunii
umane. Ea ar pieri, dacă ochii ei ar întâlni ochii’ lui Iehova. Atunci
reîncepe să-şi cimenteze celulă, în care din afară nu pătrunde
nimic neelaborat de dânsa. Şi poate că asta este frumos, pentru
cei care nu vor să vadă… Eu însă, eu vreau să-ţi văd chipul,
Iehova I Vreau să aud tunetul glasului tău, chiar de m-ar nimici.
Gălăgia artei mă supără. Să tacă spiritul! Tăcere pentru om 1…
Dar câteva minute după aceste discuţii frumoase, căută,
pipăind, una dintre foile de hârtie împrăştiate, pe cearşaf, şi
încercă să mai scrie câteva note. Când îşi dădu seama de
contradicţiile care sălăşluiau în el, ^zâmbi spunând:
— O, bătrâna mea tovarăşă, muzica mea, tu eşti mai bună
decât mine. Eu sunt un nerecunoscător, te părăsesc. Însă tu, tu
nu mă părăseşti câtuşi de puţin; tu nu te laşi îndepărtată de
nazurile mele. Iartă-le; ştii foarte bine că nu sunt decât toane. Nu
te-am trădat niciodată, noi suntem siguri unul de celălalt. Vom
pleca împreună! Prietena mea! Rămâi cu mine până la sfârşit.
 Tocmai se trezise dintr-o toropeală lungă, grea de friguri şi de
vise. Vise stranii, de care era încă îmbâcsit. Şi acum, se privea, se
pipăia, se căuta şi nu se mai regăsea. I se părea că era „un altul’.
Un altul, mai drag decât el însuşi… Da» cine? I se părea că în vis
se încarnase un altul în el. Olivier? Grazia? Inima, capul îi erau
atât de slabe!
Nu mai deosebea între iubiţii săi. La ce bun să deosebească? Îi
iubea pe toţi la fel.
Stătea pironit într-un fel de stare de fericire covârşi- toai’e Nu
voia să se mişte Ştia că durerea, ascunsă, îl pândea, precum
pisica pândeşte şoarecele. Făcea pe mortul. • Deja. Nimeni în
cameră. Deasupra capului său, pianul tăcuse Singurătate. Tăcere.
Christophe suspină:
— Ce bine este să-ţi spui, la sfârşitul vieţii, că n-ai fost
niciodată singur, chiar când ai fost nespus de singuri… Suflete pe
care v-am întâlnit în calea mea, fraţi care mi-aţi dat mâna pentru
o clipă, spirite misterioase, concepute de mintea mea, morţi şi vii,
cu toţii vii – o, tot ceea ce am iubit, tot ceea ce am creai! Voi mă
înconjuraţi cu calda voastră îmbrăţişare, voj mă vegheaţi, ascult
muzica vocilor voastre. Binecuvântata fie soarta care v-a dăruit
mie! Sunt bogat, sunt bogat… Inima mi-este plină! …
Se uita spre fereastră… Una dintre zilele acelea frumoase, fără
soare, şi care, cum spunea bătrânul Balzac, este asemănătoare cu
o oarbă frumoasă… Christophe îşi adâncise privirea cu patimă pe
o ramură de copac care se afla în faţa geamului. Ramură se
umfla, mugurii umezi crăpau, floricele albe se deschideau; şi era,
în florile acestea, în frunze, în toată fiinţa aceasta care reînvia, un
astfel de îndemn, extaziat. Către forţa renăscândă, încât
Christophe nu-şi mai simţea osteneala, apăsarea, trupu-i
mizerabil care murea, ca să retrăiască în ramura unui copac*
Blânda iradiere a acestei vieţi îl scălda Era ca o sărutare. Inima
lui era prea plină de iubite, se dăruia copacului acela frumos, care
râdea la ultimele-l cl’pe. El gândea că în clipa aceasta alte fiinţe se
iubeau, că ceasul acesta de agonie pentru el, pentru alţii era un
ceas de desfătare, de extaz, că aşa trebuie să fie mereu, că
niciodată nu se sleieşte puterea de a trăi. Şi, înăbuşindu-se, cu o
vooe care nu mai da ascultare gândirii (poate că nid un sunet nu-i
mai ieşea din gâtlej; el însă nu-şi dădea seama) intonă un imn
vieţii.
O orchestră nevăzută îi răspunse. Christophe îşi spunea l
„Cum fac ei s-o cunoască? N-am repetat cu ei. Numai să
meargă până la capăt fără să se înşele! “
Încercă să se ridice în capul oaselor, aşa fel încât să poată
vedea bine de tot orchestră, mareând măsura cu braţele-i lungi.
Insă orchestra nu se înşela; erau stăpâni pe mişcările lor. Ce
minunată muzică! Uite că acum improvizau răspunsurile!
Christophe se desfăta:
— Aşteaptă puţin, ştrengarule! Te prind eu.
Şi, dintr-o mişcare a cârmei, azvârlea capricios barca la
drefipla, la stânga, în treceri primejdioase.
— Cum ai să te descurci cu asta…? Şi cu astălaltă? … Fii atent!
… Dar cu astălaltă?
Dar ei se descurcau mereu; la îndrăzneli, ei răspundeau cu
altele încă şi mai riscate.
— Ce-or să mai născocească? Şireţi afurisiţi! …
Christophe striga bravo şi râdea cu hohote.
— Drace! Ştii că-i greu să-i urmăreşti? Dar ce. Am să mă las
bătut? … Ştiţi că nu-i de joacă l Astăzi sunt înfier- bintat! … N-are
importanţă! Să râu se spună că ci au ultimul cuvânt…
Însă orefiestra desfăşura o fantezie atât de bogată, atât de plină
de noutate, încât nu mai exista niciun mijloc să faci altceva decât
să rămâi, s-o asculţi cu gura căscată. Ţi se tăia răsuflarea… Lui
Christophe i se făcea milă de el:
„Dobitocule – îşi spunea – te-ai epuizat! Taci 1 Instrumentul a
dat tot ceea ce putea să dea. Destul cu truput acesta 1 îmi trebuie
altul. “
Însă trupul se răzbuna. Accese puternice de tuse îl împiedicau
să mai asculte.
— Ai să taci odată?
Se prindea de grumaz, se izbea cu pumnii în piept, lovindu-l ca
pe un duşman pe care trebuie să-l învingi. Se re- văzu, în mijlocul
unei mulţimi. O masă de oameni urla Un om îl strângea în braţe,
la trântă. Se tăvăleau amândoi. Celălalt se aşeză peste el. Se
înăbuşea.
— Lasă-mă, vreau să ascult! Vreau să ascult! Oi i te «mor 1
Îi izbea cu capul de pereţi. Celălalt nu-l slăbea deloc.
— Dar acum ce mai e? Cu cine mă lupt atât de încleştat? Ce
trup este acesta pe care-l ţin şi care mă mistuie? …
Halucinant vălmăşag. Haos de patimi. Furie, depravare, sete de
omor, muşcătură a strângerilor carnale, toată mocirla din
mlaştină ieşită la suprafaţă, pentru cea din urmă oară…
— Ah | Dar n-are să se mai sfârşească odată? N-am să vă mai
smulg, lipitori prinse de carnea mea? … Haide, cazi o dată cu ele,
came 1
Cu umerii, cu şalele, cu genunchii, încovoiat, Christophe
respingea pe duşmanul nevăzut. Era liber! … Acolo, muzica cânta
mereu; îndepărtându-se. Christophe, cu năduşeala curgându-i
şiroaie, întindea braţele spre ea.
— Aşteaptă-mă l Aşteaptă-mă!.
Gonea ca s-ajungă. Se împiedica. Da brânci tuturora… Gonise
atât de repede încât nu mai putea respira. Inima-i bă- tea, sângele
îi vâjâia în urechi: o cale ferată care trece sub un tunel…
— Ce dobitocie! Dumnezeule bun 1
Făcea semne deznădăjduite orchestrei, că nu cumva s§
continue fără el… În sfârşit, a ieşit din tunel! Liniştea revenea.
Din nou auzea.
— Ce frumos este! Ce frumos! Încă! Îndrăzniţi, băieţi! … Dar de
cine poate fi? … Ce vorbiţi? Spuneţi că muzica aceasta este de
Jean -Christophe Krafft? Nu mal spuneţi Ce prostie ’ L-am
cunoscut, poate I Niciodată n-ar fi fost în stare să compună zece
măsuri… Cine mai tuşeşte? Nu mai faceţi atâta zgomot I Ce-i cu
acordul acesta? … Dar cu celălalt? … Nu atât de repede l
Aşteptaţi! …
Christophe scotea strigăte nearticulate; mâna lui, pe cearceaful
pe care-l strângea, făcea gestul de a scrie; şi creierul său istovit
continua maşinal să caute din ce elemente erau făcute acordurile
acestea şi ce prevesteau. Nu reuşea; emoţia îl făcea să renunţe.
Reîncepea. Ah, de data aceasta era prea mult…
— Opriţi, opriţi, nu mai pot…
Voinţa lui se descleştă brusc. Christophe închise încetişor ochii.
Lacrimi de fericire curgeau pe sub pleoapele-i închise. Fetiţa care-l
păzea, fără ca el să fi băgat de seamă, i le şterse cu evlavie. Nu
mai simţea nimic din ceea ce se petrecea aici, jos. Orchestra
tăcuse, lăsându-l pe o armonie ameţitoare, a cărei enigmă nu era
încă rezolvată. Creierul, încăpăţânat, repeta;
— Dar ce este cu acordul acesta? Cum se poate ieşi din el? Aş
vrea totuşi o ieşire, să găsesc ieşirea, înainte de final…
Acum s-au ridicat nişte voci. O voce pătimaşă Ochii tragici ai
Annei… Insă în aceeaşi clipă nu mal era Anna. Ochii aceia plini de
bunătate i
— Grazia, tu eşti oare? … Care dintre voi? Nu vă mai pot vedea
bine… Pentru ce-i trebuia atât de mult soarelui ca să vină?
Sunară trei clopote liniştite. La fereastră, vrăbiuţele ciripeau, ca
să-i amintească că a sosit ceasul când el le dădea firi— miturile
de la prânz… Christophe revăzu În vis odăiţa-i de copil…
Clopotele, iată zorile I Frumoasele unde sonore se cufundă =în
aerul uşor. Ele vin de departe, de foarte departe, din satele de
colo… Şopotul râului se aude din spatele casei… Christophe se
regăseşte rezemat de fereastra scării. Toată viaţa i se scurge sub
ochi, ca Rinul. Toată viaţa lui, toate vieţile lui, Louisa, Gottfried.
Olivier, Sabine…
— Mamă, iubite, prietc ni… Cum se numesc ei toţi? … Iubire,
unde eşti? Unde sunteţi voi, sufletele mele? Eu ştiu că voi sunteţi
acolo şi nu vă pot cuprinde.
— Suntem cu tine. Pace, linişte, preaiubitul nostru l
— Nu mai vreau să vă pierd. V-am căutat atâta 1
— Nu te mai necăji 1 Nu te vom mai părăsi.
— Vai! Mă duce talazul.
— Fluviu] care te duce ne duce şi pe noi cu tine.
— Unde mergem?
— În locul în care vom fi cu toţii laolaltă.
— În curtnd?
— Priveşte I
Şi Christophe, făcând un suprem efort pentru a-şi ridica mai
repede capul (Doamne, greu mai era I) văzu fluviul re* vărsat,
acoperind câmpiile, rostogolindu-se cu măreţie, încet, aproape
nemişcat. Şi, ca o licărire de oţel, la marginea orizontului, părea
că aleargă spre el un şir de valuri de argint, tremurând în soare.
Vuietul oceanului… Şi Inimn lui sleită întrebă:
— El este?
Glasul iubirilor lui răspuns i
— Este el.
 În timp ce creierul care murea îşi spunea i
„Uşa se deschise… Iată acordul pe care-l căutam t… Dar nu~
este finalul? Oe spaţii noi t… Vom continua mâine.’*
0, bucurie, bucuria să te vezi dispărând În liniştea atot-
stăpânitoare a Domnului, pe care te-ai silit să-l slujeşti toată
viaţa! …
— Doamne, nu cumva eşti prea nemulţumit de servul tău? Eu
am făcut atât de puţin! Nu am putut face mai mult… Am luptat,
am suferit, am rătăcit, am creat. Lasă-mă să-mi reviu în fire în
braţele tale părinteşti. Voi renaşte într-o bună zi pentru lupte noi.
Şi murmurul fluviului, şi vâjâitul mării începură să cânte o
dată cu el?
— Ai să te naşti din nou. Odihneşte-te I Totul nu mai este decât
o singură inimă. Zâmbetul nopţii şi al zilei, înlănţuite. Armonie,
împerecherea augustă a iubirii şi a urii. Voi’ cânta pe Dumnezeul
cu cele două aripi puternice. Osana vieţii! Osana morţii!
Cliristophori faciem die quacumque- tueris, lila nempe die non
morte mă morterrs!’
Sfântul Christophe a trecut fluviul. Toată noaptea a’ mers
împotriva torentului. Ca o stâncă, trupul său cu membre atletice
pluteşte deasupra apelor. Pe umărul său stâng este Copilul,
plăpfnd şi greu. Sfântul Christophe, se reazemă de un pin smuls,
care se încovoaie. Spinarea lui se încovoaie de asemenea. Aceia
care l-au văzut plecând au spus că n-are să ajungă niciodată. Şi
multă vreme l-au urmărit cu râsetele şi bătaia lor de joc. Apoi,
noaptea a căzut şi ei au ostenit. Acum, Christophe este prea
departe pentru ca să-l mai atingă strigătele acelora care rămân pe
mal. În vuietul pe care-l face torentul, el nu mai aude decât glasul
potolit al Copilului, care ţine în pumnuleţul lui o şuviţă de păr
creţ de pe fruntea uriaşului şi care repetă: „Mergi înainte 1 “– El
merge cu spinarea încovoiată, cu privirea drept înaintea lui, cu
ochii aţintiţi asupra ţărmului întunecat ale cărui râpe şi pante
abrupte încep să înălbească.
Deodată, un clopot bălăngăne Angelus şi turma clopotelor se
trezeşte săltăreaţă I Iată zorile cele noi I în spatele stâncilor negre
ce se înalţă, urcă zorile de aur ale soarelui nevăzut. Gata ’să cadă,
Christophe atinge în sfârşit ţărmul. Şi îi spune Copilului i
— Iată-ne ajunşi I Cât erai de greu! Copilule, dar cine eşti tu?
Şi Copilul îi răspunde:
— Eu sunt ziua ce va să vină!
CUPRINS

Pag.
VII. VIAŢA în oaşa……. 5
Partea intil 9
Partea a doua t. 64
VIII. PRIETENELE 1 «
IX RUGUL ÎN FLĂCĂRI 293
Partea indi 295
Partea a doua 350
X ZIUA CE VA SĂ VINĂ. 453
Partea Intâl 455
Partea a doua 4Qg
Partea a treia 541 Pariez a patra. 569
1 Pentru că mă numesc leu (în limbo latină). Cuvinte dintr-o
fabulă de Fedru; reprezintă argumentul suprem al leului pentru
a-şi tnsuy cea mai mare parte din pradă.
1 Dumonstier (Daniel) (1574—1646), desenator francez,
autor de portrete.
1 Scribe {Eugene) {1791—11161), autor dramatic francez;
numeroasele sale piese nu au o prea mare valoare literară dar
sunt abil wiitiillte «enie.
1 Decameronul, culegere de povestiri ale scriitorului italian
Boccaccio, apărute la Florenţa între 1348 şi 1353. Titlul vine
din greacă fdeka: zece ţi h&m&ră: zi). Într-adevăr, acţinnea
cărţii coprinde cele zece afle fh care şapte femei ţk trei
bsrboţi se retrag într-o TiU din apropierea Florenţei btaftaite
de cramă ţi petrec acolo benefaetoind ş» povestind, spre a uita
de primejdie.
1 Kropotkin (D. P.) (1842—1921), unul dintre reprezentanţii
anarhismului, idealist În concepţia asupra istoriei, adversar al
socialismului ştiinţific.
1 O, ce mare artist piere o dată cu mine (în limba latină). După
Suetohius, acestea au fost ultimele cuvinte ale împăratului roman
Nero care, înainte de a se omorî, îşi exprima astfel regretul de a
ttu fi fost suficient admirat şi voia să arate omenirii ce mare artist
pierde prin dispariţia lui.
1 Scaramouche, unul dintre personajele teatrului italian.
Numele acesta a fost purtat şi probabil inventat de comedianul
Tiberio Fio- relli (mort în 1694). Aci, Scaramouche are sensul de
măscărici.
1 Brunswick Korl-Wilhelm (duce de) (1735—1806), general
prusac, conducă torul armatelor coalizate Împotriva Franţei în
1792. A adresat armatelor revoluţionare franceze un manifest
celebru prin insolenţa» a.
* A se vedea Bâlciul (Jean Christophe, voi. II).
1 Pire Duchesne, ziar al habertiştilor (reprezentanţi ai aripii de
extremă stingă a iacobinilor, numiţi astfel după conducătorul lor,
Hâbert). A fost unul dintre principalele organe ale propagandei
revoluţionare şi a rămas celebru prin violenţa atacurilor
împotriva monarhiei feudale şi a contrarevoluţiei. Numele său a
fost reluat de alte două ziare, în 1848 şi 1871. Aci are sensul de
revoluţionar extremist.
1 Turma servilă (în limba latină).
1 Circe, personaj din Odissea lui Homer, zână şi vrăjitoare, care
1 Philomile, aci nume simbolic, denumirea poetică a
privighetorii.
2 Guler foarte înalt, uneori garnisit cu dantele bogate, bine
scrobit, care se purta de către nobilii de la curtea Franţei ta
secolele XVI şi XVII.
1 1 A se vedea Revolta (Jean Christophe, voi. II).
1 Este vorba de mănăstirea din Theleme, un fel de comunitate
de epicurieri, plăsmuită de Rabelais În Gargantua (1534).
Expresia a devenit sinonimă cu un lăcaş al desfătărilor spiritului,
al bucuriilor rafinate.
— Bergson (Henri) (1859—1941) filosof francez.
1 La Fagette (Marie-Joseph) (1757—1834), general şi om politic
francez. A participat la războiul pentru independenţă al S.U.A.
— Gatliffet (Gastan) (1830—1903), general francez, a zdrobit
Comună din Pariş
1 Salente, oraş în vechea Italie. Aici. Are semnificaţia unui
oraş utopic cu un guvernământ utopic, datorită unui pasaj din
Telemaque de Fenelon în care este astfel înfăţişat.
1 Uruckner (A>itou) (1824—189(>), compozitor austriac.
2 Ztvtngli (Ulric) (1484—1531), conducătorul reformei
religioase În Elveţia. Reforma a corespuns intereselor
burgheziei şi a avut drept rezultat subordonarea bisericii
protestante autorităţilor orăşeneşti
4 Keller (Gottiried) (1819—1890), scriitor elveţian realist.
1 Un ten sănătos, un trup viguros şi plin de sevă (în limba
latină).
1 Scipius Emilianus (185—129 î. Eji.)), urmaş al ilustrei
familii a Scipionilor, vestit prin victoriile sale din Spania şi
Cartagina.
1 Manzoni (Alessand.ro) (1785—1873), poet şi romancier
italian.
1 Mazzini (Giuseppe) (1805—1872). Revoluţionar burghez
italian. Ideologul şi conducătorul aripii de stfnga, democrat-
repubilcane. A mişcării de eliberare naţionalii din Italia.
’ A treia Homă, adică al • treilea stat mare al gintei latine.
1 Primaticcio (Francesco) (1504—1570), pictor, sculptor şi
arhitect italian. A adus În Franţa, la dorinţa lui Franclsc I, un
număr considerabil de statui şi trusturi an>ice.
— Lorrain (Claude Gelie, ei* le) (1600—1682), pictor peisagist
francez.
3 Beethoven, a cărui patrie a fost Bonn, R. Rolland □ asemuie
cu Prometeu, zeul mitologic Înlănţuit de Jupiter pe munte, drept
pedeapsă că a furat focul spre a-l dărui oamenilor.
1 Pelion, munte din Tesalia, Învecinat cu Ossa. Mitologia spune
că atunci când Titanii s-au răzvrătit împotriva lui Jupiter au
Îngrămădit Pelion peste Ossa ca să ajungă În cer.
Demeter, personaj din mitologia greacă, zeiţa holdelor şi a
recoltelor bogate.
’ Rodin (Auguste) (1840—1917), sculptor francez; artă să de un
realism viguros.
1 Suarez (Francisco) (1548—1617), iezuit şi teolog spaniol.
— 1 Artişti din secolul al XVf-lea.
1 Alergări de cai (în limba engleză).
1 Regată, cursă de bărci (În limba englezii).
1 Succes ciştigat’ cu preţul unor mari sacrificii. Expresia este
de provenienţă istorică: Pyrrhus, regele Egiptului, i-a învins pe
români la Ausculum (279 î.e.n.). Victoria îl costă însă atât de
scump încât, generalilor săi care îl felicitau, după luptă, le-a
răspuns:. Încă o victorie ca aceasta >i sunt pierdut."
1 Este vorba de partidele Internaţionalei a Il-a. Infectate,
Inefl înainte de primul război mondial, de virusul
oportunismului, manifestându-se ulterior ca sodal-şovine.
1 Adică avea o poziţie asemănătoare cu a lui Goethe în 1813,
când n-a reacţionat în niciun fel Ia lupta de eliberare naţională a
poporului său împotriva lui Napoleon I.
— Aluzie la războiul italo-lurc din 1911—1**12 care s-a
încheiat cu iotropiiva I.ibiei de cătro Italia.
1 James (William) (1842—1910), psiholog şi filosof idealist
american, întemeietor al pragmatismului, curent reacţionar,
varietate a idealismului subiectiv.