Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
***
Romain Rolland
L’AME ENCHANTÉE
Éditions Albin Michel
Paris, 1951
ROMAIN
ROLLAND
INIMĂ VRĂJITĂ
***
ZĂMISLIREA
În romîneşte de
VERA CĂLIN şi SILVIAN IOSIFESCU
ZĂMISLIREA
PARTEA ÎNTÎI
LUPTA
El corazón te daré,
También te daré la vida,
Y el alma no te la doy,
Porque esa prenda no es mia.
Y el alma no te la doy,
Porque esa prenda no es mia.
graşi, căci ei sînt cei care dau totul. Ei sînt stăpînii rîului; era
în interesul lor să se asocieze pentru a se apăra împotriva celor
care le ameninţau proviziile. Umbra uriaşă a Kremlinului roşu,
întinsă pe cîmpia Europei, era folosită, ca sperietoare, cu multă
pricepere de către maeştrii jocului paneuropean, tînărul şi finul
aristocrat, cu privirea rece de samurai1, şi socialistul călugărit2.
Se grăbeau să adune cu bîta lor, în acelaşi ţarc, turmele
învingătorilor şi ale învinşilor, ca să-şi păzească lîna de duşmanul
comun: uniunea statelor proletare. Lumea aceea a spinărilor
îndoite sub apăsarea unei clase privilegiate ar fi fost mulţumită să
i se alăture, dacă ar fi ştiut că ea-i vine în ajutor. Dar tocmai asta
nu trebuia să ştie. Şi nu ştia. Lucrurile erau bine ticluite.
Milioanele de oi, oameni de treabă, bine dăscăliţi de o presă a
Prietenilor Poporului, se strîngeau înspăimîntaţi în jurul celor care
le tundeau lîna, făcînd front împotriva celor care voiau să-i scape.
Inimile oilor se pot preface în inimi de leu, datorită spaimei şi
prostiei, cînd ştii să le cînţi pe aceste două strune. Inginerilor Pan-
Europei nu le era greu să canalizeze apele împrăştiate şi stătute
ale idealismului fără întrebuinţare; şi acum se osteneau să le
strîngă într-o cruciadă a lui dumnezeu şi a dividendelor împotriva
materialismului expropriator din Moscova. Principii bisericii şi
baronii Cuptoarelor, pastorii, rabinii şi crucile încîrligate, Hristos,
Krupp şi Creusot3 păreau înţeleşi. Unul dintre prietenii lui Marc
de pe vremuri, voinicul Adolphe Chevalier, devenise un purtător
de baldachin al Pan-Europei în suita lui Briand la Societatea
Naţiunilor. Bineînţeles că era în acelaşi timp şi un apostol al
apărării naţionale, al naţiunii înarmate din
==================
1 Coudenhove Kalergi, unul dintre conducătorii Pan-Europei,
a cărui mamă a fost japoneză.
2 Aristide Briand (1862-l935), politician francez reacţionar,
membru In partidul socialist, din care a fost exclus. Ministru de
externe al Franţei, a alcătuit în 1950 programul Pan-Europei, în
cadrul căreia urmărea să asigure supremaţia Franţei.
3 Unul din cele mai mari concerne ale Franţei, grupînd
întreprinderi industriale, bancare, de transport etc.
==================
1 Zeul comerţului în mitologia romană şi curier al zeilor
cărora le slujea de mijlocitor în dragoste.
2 Tipul valetului isteţ şi iscoditor în teatrul popular italian şi
francez.
PARTEA A DOUA
MAI FLORENTIN
Amantito, amantito,
Amante, amante,
Mă dor pleoapele de cînd te privesc…
==========================
1 Fragment din basmul rus „Ţareviciul şi frumoasa Maria
plete negre.”
lui se simţea prea mult împinsă. Ştia din experienţă că, dacă
s-ar fi folosit de ea, s-ar fi pierdut. Şi avea unele motive să creadă
că, pentru cei mai mulţi, primejdia era aceeaşi. Violenţa e un vin
prea tare pentru oameni. Un pahar ajunge ca să-ţi pierzi controlul
asupra judecaţii. Dar Europa de astăzi nu mai putea trăi fără
violenţă. De prea multe secole e deprinsă cu acest alcool. Cum s-o
vindecăm? Cuvintele n-au influenţă, ci numai pilda acţiunii,
sacrificiul. Dar un sacrificiu în slujba ordinii de bătaie.
O astfel de chemare făcea apel la energiile cele mai eroice şi
mai curate. Dar lipsea raza de lumină, bucuria, singura care dă
nimb acţiunii. Marea sforţare de a se purifica, de a se jertfi, de a
renunţa îl învăluia pe tînăr cu o tristeţe tainică. Assiei i-o
ascundea; şi Assia nu băgă nimic de seamă, căci fiinţa ei, care
poate că nu era mai simplă, dar avea pielea mai puţin gingaşă, nu
prea se oprea la astfel de scrupule. Respecta în Marc problemele
care-l frămîntau, dar îl lăsa să şi le dezlege singur. Era de ajuns
că primea, de la bun început, să-l urmeze pe calea aleasă de el.
Dragostea o făcea să aibă încredere în el. Dar să aleagă şi să
acţioneze! Totul la femeia asta plină de sevă era acţiune, pînă şi
dragostea. Era un copac îndreptat spre soare, era viaţa în mers,
era şuvoiul zilei. Să cucerim ziua! Zi după zi, să luam zilele!
Introspecţia nu-şi mai are rostul.
Cînd Marc voia să împărtăşească unei alte fiinţe frămîntările
gîndirii lui, o căuta pe maică-sa: ca ieşise cu jumătate de trup din
acţiune şi nu se mai scălda în ea decît de la genunchi la talpă;
era, aşadar, făcută să înţeleagă dualitatea tragică din sufletul
băiatului. Îl vedea tot atît de pasionat de viaţă, dar, lăsîndu-se
mai puţin păcălit de ea în timp ce o îmbrăţişa, o şi judeca. Şi
flacăra lui se îndrepta, prin viaţă, spre un viitor, spre un dincolo
pe care nu-l vedea, dar pe care-l dorea şi-l. Căuta, ca un şarpe
orb ce se întinde. Băiatul îi vorbea destul de puţin mamei despre
această viaţă tainică. Dar şi-o împărtăşeau prin atingere. În felul
acesta sîngele lor căpăta aceeaşi temperatură; ajungeau împreună
la acelaşi punct de echilibru. Era principala binefacere a acestor
crîmpeie de discuţii: căci degeaba ştia Annette să citească în
gindurile băiatului ei; nu putea descifra viitorul în locul lui, nici
nu era în stare să-l sfătuiască ce să facă.
Marc rămînea astfel între cele două femei care-l iubeau, dar
nu puteau să-l ajute să înainteze altfel decît înaintînd alături de
el; erau gata să-l însoţească, oriunde ar fi mers; dar nu puteau
sau nu voiau să-i spună: „Aici!” Aşteptau să le spună el. Marc
socotea că aşa e drept. Dar el era bărbatul. Dar faptul că el
trebuia să vrea pentru ele amîndouă şi pentru el nu simplifica
problema. Fiecare dintre ei avea legea lui. Cum să nimereşti
acordul celor trei note şi să realizezi o armonie deplină?
Pînă să-l descopere inteligenţa, instinctul mai înţelept şi mai
sensibil îi îndrepta într-acolo. Schimbul tainic dintre firile lor îi
împărtăşea lui Marc seva arzătoare şi elanul acţiunii prin Assia,
iar prin Annette, seninătatea frunţii, care zăgăzuieşte acţiunea.
Iar el dădea celor două femei punctul stabil, era copacul de care
îşi agăţau viţele. Era trăsătura de unire.
=======================
1 Pelerinaj la sanctuarul San-Michele din Gargano, muntele
minunilor, aşezat în pintenul cizmei italiene (n. a.).
2 Sau bacantele, personaje mitologice, preotesele zeului
Dionysos.
3 „Nemuritorul”. Evocare a numelui de Atanase, al copilului
(n. a.).
duse de nas cum îi plăcu lui, după ce-i puse să ducă, fără ca
nasul lor mare să fi mirosit ceva, mesajele cele mai
compromiţătoare – şi asta în ajunul zilei cînd trebuia să fie arestat
şi transportat în insulele Lipari – izbuti să plece în tihnă de acasă,
lăsîndu-şi carabinierii să-l aştepte, nu unde a înţărcat mutul iapa,
ci la uşa W.C.-ului, de unde ieşi pe o scară, printr-o ferestruică (la
cincizeci şi şase de ani mai era încă sprinten şi suplu ca un
acrobat). Trecu, fără să se grăbească, de parcă s-ar fi plimbat,
prin oraşul Piemont, unde-l opriseră multă vreme treburile lui şi
poliţia, apoi îşi urmă drumul afară din oraş, zi şi noapte, fără
oprire; şi cînd în faţa paşilor lui se înălţă zidul Alpilor, se căţără.
Aici îi folosi experienţa din Tibet. Cunoştea destul de bine
ţinutul şi avea o hartă de stat-major, dar era rău echipat pentru
ascensiunea gheţarilor, la începutul iernii; căci în loc s-o ia pe
drumul cel mai uşor, care ar fi fost fără îndoială o capcană, o
apucă de-a dreptul prin locul cel mai primejdios: trecătoarea
Saint-Théodule. Din fericire, găsi complici printre localnicii din
vale, care, cu aerul că nu pricep nimic, îi făcură rost de bocanci
cu ţinte, frînghii, un tîrnăcop, un cojoc de păstor şi un mic
însoţitor, care avea să-l ducă pînă la jumătatea drumului. Asta nu
înseamnă că fu scutit de primejdii foarte mari; căci, vrînd să se
ferească de iscoadele fasciste de la graniţă, se rătăci prin zăpezi.
Fu silit să petreacă o noapte lipit de un perete de gheaţă deasupra
prăpastiei; ar fi îngheţat dacă nu s-ar fi folosit de practicile de
„tumo” tibetan, practici care prin mecanismul lor psiho-fiziologic
te învaţă să stîrneşti căldura internă: sînt obiceiuri ale căror
virtuţi poetul ascet Milarepa le-a simţit şi le-a cîntat. Ajunse,
sfîrşit, cu ţurţuri de gheaţă şi stalactite în sprîncene, cu o
banchiză în barbă, la un refugiu de pe teritoriul elveţian, unde
găsi un foc de lemne şi o băutură caldă, pe care i-o pregătiră
vînătorii de capre sălbatice. De-abia atunci îşi dădu seama de
frigul de moarte ce-l cuprinsese ca într-o carapace şi împotriva
căruia focul lăuntric lupta de cincisprezece ore. Era cît pe ce să se
topească. Dar un somn de moarte, într-o baie de sudoare, sub
privegherea oamenilor acelora cumsecade, îl: puse iarăşi pe
picioare; şi după ce coborî cu ei pînă la Zermatt, unde se odihni o
zi sau două, luă în tihnă, la Viège, simplonul spre Paris.
Zvonul despre evadarea lui i-o luase înainte, răspîndit cu
stîngăcie, tăgăduit cu şi mai multă stîngăcie, dovedit apoi
întemeiat de către temnicerii lui plouaţi, rămaşi cu coada între
picioare, şi a stăpînului furios, care-şi descărca mînia pe spinarea
lor. Refugiaţii italieni din Paris, preveniţi de telegramele sosite din
Elveţia, veniră să-l întîmpine; şi timp de cîteva zile fu prada
reporterilor. Dar şiretul italian ştia să se apere: le povesti ieşirea
sa din Inferno şi despre al său salto-mortale deasupra munţilor ca
pe o scenă dintr-o comedie veneţiană. Rîsul celor din Paris pe
socoteala tiranului păcălit îi răsuci acestuia fierul on rană. Şi de
cealaltă parte a Alpilor se lăsă o tăcere furioasă. Totuşi, aventura
contelui Bruno fu timp de două sau trei săptămîni punctul de
atracţie al cronicii europene. Eroul se ascunsese de celebritatea
lui, primind adăpostul pe care Julien Davy i-l oferea în casa lui.
Cei doi bărbaţi avură bucuria să se vadă, în sfîrşit, după atîţia ani
de intimitate de la depărtare; şi după ce uşa fu bine închisă şi
apărată împotriva indiscreţilor, nu politica alcătui subiectul
principal al convorbirilor lor. Se recunoscuseră de la prima
vedere, căci amîndoi atinseseră adîncul tragic al experienţelor
omeneşti şi se ridicaseră singuri, cioplindu-şi cu tîrnăcopul scara
de gheaţă pe zidul acela înspăimîntător. Dar scara nu era aceeaşi
pentru amîndoi. Nici tîrnăcopul. Nici braţul. Nici spiritul. Unul
alesese culmea urcuşului, în plin soare, sau – mai curînd – îl
alesese soarele pe el. Celălalt, umbra. Dar ajunseseră amîndoi la
aceeaşi înălţime. Şi schimbau o privire de frăţească înţelegere.
Convorbirea era adeseori întreruptă – luminată – de prezenţa
lui George. Era pe atunci în toată strălucirea celor optsprezece ani
fericiţi şi se îndrăgosti de bătrînul alpinist, căci o fascinase mai
ales vitejia lui de sportiv. Şi fiindcă Bruno văzu la ea bucuria
sănătoasă şi lipsită de griji a atletismului, a acţiunii fizice, a
aventurii, îi plăcea să-i povestească despre călătoriile lui în Tibet,
lăsînd la o. Parte tot ce avea legătură cu cercetările minţii. Vorbea
ore întregi despre lucrurile acestea, care pe Julien îl lăsau rece.
Bătrînul Bruno era tot atît de copilăreşte fericit să povestească, pe
cît era fata să-l asculte. Privea cu duioşie obrazul acela rotund,
tînăr şi voios, pielea ei frumoasă şi arsă de soare, carnea tare a
braţelor ei, a gîtului, a obrajilor, ochii aceia strălucitori pe care nu
trecea nici o umbră intelectuală, nici o durere, nici o teamă, nimic
din ceea ce e dincolo. Dar ceea ce era la îndemînă era lumea, şi
asta era de ajuns. Ca în universul celor vechi: Finis orbis
terrarum1. Dacă trecem de coloanele lui Hercule2, o găsim pe
Calipso3. Să rămînem de partea asta cu Nausicaa4 şi Penelopa. Îi
spunea Mare nostro5, Mediterana. Şi pe gura ei ca un rod, roşie-
aurie, nefardată, regăsea cu dulceaţă şi melancolie, ca în mirajul
unui vis dulce, zîmbetul nepăsător şi încîntat al cumnatei lui,
care cînta Frumoasa morăriţă de Schubert şi cîntecul de leagăn al
pîrîiaşului, deasupra grotei lui Polyphem 6.
Dar iată că, într-o bună zi, cînd toţi trei, Julien, George şi
Bruno, stăteau la masă discutînd, Bruno se porni să vorbească
despre femeia aceea, despre franţuzoaica pe care o întîlnise pe
vremuri pe drum – ar fi putut să spună pe şinele trenului – în
Basilicata. Şi, întrebînd de ea, îi rosti numele de familie: „Doamna
Rivière”. George bătu din palme şi strigă neprevăzătoare:
— Annette?
Cine a fost cel mai mirat dintre toţi? Bruno sau Julien? Cum
ar fi putut Julien să-şi închipuie că fata lui o cunoştea pe aceea
despre care el nu-i vorbise niciodată?
====================
1 În limba latină în original : sfîrşitul pămîntului.
2 Denumirea strîmtorii Gibraltar în antichitate, unde se
credea că se sfîrşeşte pămîntul.
3 Nimfă în mitologie, stăpîna unei insule din Marea Ionică,
unde Ulise, la întoarcerea sa din războiul troian, a stat şapte ani.
4 Fiica regelui feacilor, în mitologie, la care a fost găzduit
Ulise după un naufragiu.
5 În limba italiană în original : marea noastră.
6 Ciclop, in mitologie.
ea. Annette se aşeză. Lui nici prin gînd nu i-ar fi trecut să-i
ofere un scaun.
— Nu fi supărat că am venit! Trebuia, de vreme ce dumneata
n-ai venit niciodată. Aşa-i?
— Da, făcu Julien. Niciodată.
Înălţase capul şi acum o privea cu un zîmbet slab de
recunoştinţă, un zîmbet încă speriat.
— Bine! Să tăcem! spuse Annette.
Cei doi prieteni se priveau. Cercetau obrazul pe care-l
cunoşteau şi schimbările aduse de viaţă. Cîte zbîrcituri! Dar feţele
lor prinseseră o patină de umbră şi de soare, ca frontoanele din
vechea Romă, care oglindesc vitregiile vremii, dar şi seninătatea
mîndră a clădirii neatinse. Nu-şi împărtăşiră gindurile. Annette
citea acum mai puţin decît oricînd în cartea asta ferecată, care nu
se deschidea. Căci Julien se ştia cercetat şi avea multe de ascuns.
Ei nu-i era greu să ghicească şi-i era milă de sufletul acela închis
în el, care trăise toată viaţa singuratic şi temător de dragoste, mai
mult decît de duşmănie, căci nu era învăţat cu dragostea, şi
împotriva ei n-avea alte arme decît fuga.
În cele din urmă, Annette rupse tăcerea:
— Îţi mulţumesc – îi spuse ea – pentru prietena pe care mi-ai
dăruit-o.
— E a dumitale, spuse Julien. E tot ce am eu mai bun.
— Ai avut o viaţă frumoasă, spuse Annette cu un zîmbet
grav.
— N-aş dori-o, răspunse el amar, nici celui mai crîncen
duşman.
— Eu n-aş dori-o nimănui, căci nimeni n-ar fi vrednic s-o
trăiască.
— Ce ştii dumneata?
— O cunosc. Cunosc luptele dumitale. Te-am citit. Ce n-am
citit am văzut. (închise ochii.) Sînt mîndră de dumneata.
El tresări.
— Eu… tot ce sînt… tot ce am devenit… Opera dumitale! Ţi-o
pun la picioare.
Era rîndul Annettei să tresară.
— Ce-am făcut cu pentru dumneata?
— M-ai făcut pe mine.
Se deschise iar prăpastia tăcerii. Un şuvoi cald de emoţie o
întovărăşea, George, care ciulea urechile dincolo de zid, se
întreba: „Au murit?”
Annette îndreptă spre Julien, a cărui privire ce semăna cu a
unui cîine bun era prinsă de a ei, ochii ei umezi şi strălucitori.
Obrazul Annettei era îmbujorat de valul de sînge ce se urca din
inimă; pentru Julien, obrajii aceia, fruntea aceea înfierbîntată
erau mai frumoase decît însăşi frumuseţea. Ea îi spuse:
— Nu ne-am pierdut viaţa.
Julien era gata să-i răspundă: „La ce-a folosit viaţa mea?”
Dar văzînd bucuria Annettei, simţi că era un nerecunoscător:
ar fi vrut, să îngenuncheze în faţa ei; îl reţinu anchiloza ei morală
şi stîngăcia: se vedea sub înfăţişarea unui bătrîn caraghios.
Bîigui:
— Dacă n-am pierdut-o pe a dumitale, toate amărăciunile,
toate înfrîngerile nu înseamnă nimic, totul e bine.
Îşi zîmbiră, schimbînd priviri de gravă şi mută recunoştinţă.
Apoi Annette se sculă, spunînd:
— Destulă fericire pentru o zi!
Plecă. În pragul uşii, el îi spuse:
— Pe cînd urmarea?
Ea răspunse:
— Cînd vei veni s-o cauţi. Poarta zilelor s-a deschis din nou.
Din gura lui Bruno aflase Marc aceste versuri frumoase, şi tot
prin el o cunoscuse pe Ifigenia de la Weimar1, care era pentru
Orest cel potolit de la Messina o soră multiubită.
Şi problema violenţei de care se ciocnise Marc – violenţă cu
neputinţă de despărţit de luptă, violenţă de care nu se poate
desprinde nici acţiunea cea mai despuiată de orice gînd violent, ca
de exemplu ideea de Satyagraba a lui Gandhi (căci refuzul oricărei
cooperări care face cu putinţă viaţa nu înseamnă oare o violenţă,
nu e ca o maşină pneumatică ce goleşte clopotul de aer şi
asfixiază?) – cruzimea aceasta pe care firea o întipăreşte în
===================
1 Ifigenia in Taurida, titlul unci tragedii de Goethe.
— Tu, care eşti mai mult decît mama mea, tu, prietena mea,
în noi doi se află judecata amestecată cu nebunia. Tu mi le-ai dat
— E cel mai bun lucru. Altfel am fi putut trăi? în anii fară
soare ne-au luminat macul şi albăstrelele.
— Ai dreptate. Dacă în atîtea rînduri nu m-am dus la fund,
tras de deznădejde şi de ruşine, a (ost numai pentru că am dansat
în pîntecele tău.
— Şi acum mai dansezi, în ritmul vagonului. Să ne dansăm
mîhnirile, dragă băiete, cum joacă musculiţele în soare!
Cea dintîi rază atinse uşor florile de gheaţă de pe fereastră.
Marc se ridică şi privi cu ochii limpezi raza de pe obrazul
mamei sale şi ziua cea nouă de pe cîmpie.
— Încă o zi de viaţă pentru musculiţe! spuse el. Să dansăm!
*
Cred că tocmai în ajunul plecării lor spre Tessin i-am văzut şi
eu. Stăteam aşezat pe o pajişte, deasupra potecii agăţate de
coasta muntelui. Ei nu m-au văzut. L-am recunoscut pe Marc,
care o ţinea pe maică-sa de braţ. Am observat cu cită băgare de
seamă o ajuta Marc pe tovarăşa sa care părea obosită să treacă
un pîrîiaş. Copilul alerga, culegea flori împreună cu Assia, care
rămăsese în urmă, sărind pe povîrnişuri ca o căpriţă. Ea ajunse
lîngă mine. Zări un cuib de viorele deasupra băncii pe care mă
aşezasem, le smulse fără să-i pese de mine, stropindu-mă cu
ţărînă şi sări din nou jos. Ochii ei aurii păreau şi ei ochi de
căpriţă. Eu mă uitam mai ales la Annette. Trăsăturile feţei îi erau
scăldate de o mare fericire. Cînd Marc se aplecă şi căută cîteva
pietre, ca s-o ajute la trecerea pîrîiaşului, văzui cum mîngîie cu
privirea capul delicat al băiatului. Se pierdură la o cotitură.
Socoteam că-i voi întîlni seara la hotel. Nu erau acolo. Dar a doua
zi, cînd întrebai de adresele lor, aflai că plecaseră cu primul tren.
cum mărturiseau ei, lucrul cel mai groaznic dintre toate era
teama aceea abjectă ce apăsa asupra unei părţi întregi a Italiei şi
constrîngerea de a nu putea spune ce gîndeşti. Minciuna zilnică
din cuvinte, gesturi şi priviri se strecura în suflet, devenea o
obişnuinţă înjositoare. Cei mai curaţi dintre ei îşi simţeau cu
durere pîngărirea. Şi în clipele de intimitate îi vedeai fremătînd,
măcinaţi de furie. În fundul sufletului li se aşternuse o minie de
nepotolit; dar mînia lor avea mădularele sfărîmate. Din milă, îi
umpleau gura cu ţărînă:
„Înăbuşă-te şi mori!”
Erau şi italieni care acceptau cu voie bună noua orînduire,
plătită cu preţul libertăţii. Există două temperamente deosebite.
Chiar şi la oamenii individualişti din sud se înfruntă veşnic două
feluri neîmpăcate de individualism: individualismul libertăţii cu
orice preţ şi acela al orînduirii cezariene, în care orgoliu!
individual îşi găseşte satisfacţie. Aceştia din urmă sînt cei mai
numeroşi. Cei care n-au destule temeiuri de a fi mîndri de sine,
cei goi sufleteşte, lipsiţi de gînduri proprii şi de mijloace de
acţiune, se simt uşuraţi cînd un stăpîn gîndeşte pentru ei,
acţionează prin” ei. Se simt învioraţi de faptul că acest stăpîn îi
trage după el spre puterea şi făgăduielile lui de glorie. Fiecare
părticică dintr-înşii se umflă şi devine o masă. Ca şi broasca, se
amăgesc, încercînd să semene cu taurul. Cînd mugeşte taurul,
mugetele umplu broaştele de mîndrie. Se mîngîie cu gîndul că,
printr-o delegaţie dată în alb dictatorului sau statului, au ajuns
ceea ce nu pot fi, ceea ce visează să fie. Şi sărută cizmele
cezarului adevărat sau de carton, care întreţine amăgirea fasciei,
unde fiecare dintre slăbiciunile legate împreună crede ca
reprezintă forţa. „Statul sînt eu.” Bieţii oameni! Şi totuşi, statul
„corporativ” înghiţea asociaţiile, îi înghiţea pe cetăţeni cu de-
amănuntul sau cu ridicata. Fasciile erau strînse în pumni. Suum
cuique1. Unii cuceresc, alţii sînt cuceriţi!
================
1 În limba latină în original: Fiecăruia după cum i se cuvine.
PARTEA A TREIA
VIA SACRA
Îmi scrise de două-trei ori cam o dată pe an, de ziua morţii lui
Marc nişte scrisori scurte, care se opreau la primele rînduri. Nu
mai veni. Şi am revăzut-o doar arareori. N-aveam nevoie de
cuvinte, ne împărtăşeam în Marc, după cum spusese ea.
sfîrşit prin a-l răpune. A fost găsit asasinat în pat. Dar Silvio,
deportat în insulele Lipari, a izbutit să evadeze într-o barcă, pe
care furtuna a azvîrlit-o în Corsica. A venit la Paris, unde s-a
întîlnit cu exilaţii, cu duşmanii neîmpăcaţi ai fascismului. Dar nu
s-a amestecat în acţiunea politică. E un suflet de poet, hrănit cu
visurile măreţe ale Greciei şi cu idealismul romantic. Politica îl
scîrbeşte. Nu se teme de luptă. Inima lui tînără arde de dorinţa de
a se jertfi. Dar lupta după care tînjeşte se poartă în nori, ca lupta
zeilor lui Homer. Se poartă mai departe: deasupra norilor, în
mijlocul luminii, ca lupta Icarilor. Ideile lui prea literare stîrnesc
zîmbetele tinerilor de după război, ale „realiştilor”. Dar nici unul
dintre aceştia n-are chef să pună în slujba „realităţilor”
primejdioase un asemenea devotament deplin ca cel pe care
intransigenţa pătimaşă a tînărului Shelley 1 italian îl pune în
slujba „literaturii” lui. Silvio nu se poate împăca cu atmosfera de
discuţii şi bănuieli, de dezbinare aprigă şi plină de fiere sau de
compromisuri vîscoase, pe care o întîlneşte în partidele exasperate
de asprimea exilului. Se ţine la o parte şi trăieşte singur, cu
visurile lui de poezie şi de acţiune, care se adăpostesc sub cenuşa
zilelor de trudă, căci îşi cîştigă cu greu viaţa. Cum are o după-
amiază liberă, aleargă la Meudon. Din prima zi a alergat acolo să-
şi arate recunoştinţa şi remuşcările: nu poate uita ca fiul doamnei
Rivière a plătit cu viaţa salvarea vieţii lui. Nici Annette n-a uitat-o.
Şi-l primeşte pe Silvio – i-a şi spus-o – drept preţ al sîngelui:
— Eşti al meu.
Silvio i-a luat în serios spusele. E un suflet care se leagă pe
viaţă şi pe moarte, li place s-o spună. Pune într-asta un
simţămînt de onoare cavalerească.
Dar se înşală puţin şi pe sine. Poate că n-ar veni atît de des
la Meudon, dacă n-ar fi atras acolo de alţi ochi. George îl
fascinează, şi el nu e în stare să i-o ascundă, îşi dă pe faţa
sentimentele cu o naivitate pătimaşă.
==================
1 Mare poet romantic-revoluţionar englez (1792-1822).
===================
1 Unul din fluviile infernului, in mitologie, al cărui nume
înseamnă uitare. Cei care beau din apele lui uitau cu totul
trecutul.
în care sînt cuprinşi toţi cei pe care-i iubeşti, morţi sau vii, şi
toată dragostea pe care o simţi pentru ei, comuniunea tuturor
fiinţelor din lumea de apoi? Annette zîmbi:
— Vorbesc despre ceea ce iubesc. Restul e sau nu e, cum îi
place.
— Nu poţi să iubeşti decît ceea ce este.
— Atunci este, pentru că iubesc.
Vania se străduia să priceapă. Annette îi spuse:
— Nu te mai obosi! Unul crede una, altul crede alta. N-are
mare însemnătate. Cuvintele sînt nişte pietre kilometrice, care
arată drumul. Vîntul le răstoarnă, ploaia le şterge. Dar
însemnătate are numai drumul; şi noi avem busola noastră. Să
mergem împreună. Să urmăm curajos acelaşi drum. „Să ne
plimbăm în pădure!” Lupul e acolo. Să sărim împotriva lupului!
Asta, Vania o pricepea. Şi era gata. Dar pentru el, bunica
rămînea, ca şi pentru George, la fel de plină de taine ca şi
pădurea. Amîndoi se simţeau atraşi de Annette, şi atracţia era
amestecată cu oarecare teamă. Ea se afla lîngă ei, aproape de tot –
nici o fiinţă de pe lume nu le era mai aproape – şi tot atît de
departe. În unele clipe se simţeau inimă lîngă inimă. Dar nu ştiau
prea bine ce gîndeşte ea. Şi ea nu ştia totdeauna ce gîndesc ei.
Nu-i lega familiaritatea de fiecare clipă, egalitatea care există între
micul Jean şi George. Era mult mai puţin şi mult mai mult.
Reprezentau două vîrste ale lumii, două lumi deosebite. Îmi
închipui că aşa stau de vorbă la ţară credincioşii cu fecioara. Îi
încredinţează în gînd toate treburile lor. Ştiu că e bună, cred în
ea, o iubesc. Dar nu sînt niciodată siguri de ceea ce se ascunde
într-însa. Sînt în ea atîtea lucruri care au existat înaintea lor! Nu
pricep limpede ceea ce exprimă zîmbetul şi ochii ei. Nu-şi dau
seama că şi ochii lor cuprind taine pentru dînsa. Există în ei
atîtea lucruri care vor fi şi după ce ea nu va mai fi!
Visînd noaptea şi ziua, vara şi iarna, la fereastra ei deschisă,
Annette vedea cum se înşiră anotimpurile. Şi toate i se parcau
acelaşi an.
MARIEI
R.R.
septembrie,1933
CUPRINS
ZĂMISLIREA