Sunteți pe pagina 1din 422

INIMĂ VRĂJITĂ

***

EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ

Romain Rolland
L’AME ENCHANTÉE
Éditions Albin Michel
Paris, 1951

ROMAIN
ROLLAND
INIMĂ VRĂJITĂ
***

ZĂMISLIREA

În romîneşte de
VERA CĂLIN şi SILVIAN IOSIFESCU

ZĂMISLIREA

PARTEA ÎNTÎI

LUPTA

La început dragostea lor fu îmbătătoare. Bucuria acelei luni


de miere îi dogorea ca un soare, în mierea asta se ascundea un
foc ascuns, un alcool. Din ce plante o scoseseră cele două albine?
Nu numai din flori de primăvară. Amîndouă gustaseră de
timpuriu din nectarul vieţii, pe care-l găsiseră cîteodată amar şi
mistuitor. Iubirea lor tînără se amestecase în alambicul ei şi
fabricase o licoare minunată. Totul era nou, totul era curat, totul
era flacără. Există vreun lucru pe care flacăra să nu-l reînnoiască,
să nu-l spele? (Dar, după aceea, ce mai rămîne oare?)
Petreceau zile şi nopţi, ca nişte păsări înnebunite, gură-n
gură, înlănţuiţi, sorbindu-şi răsuflarea, strîngîndu-se cu ghearele
încleştate, ca două corăbii ciocnite prinse una într-alta. Stăteau
închişi zile şi nopţi în şir, cu fereastra odăii întredeschisă,
refuzînd să iasă la aer, să deschidă uşa, sorbindu-se unul pe
altul, niciodată sătui, mereu sfîrşiţi.
Annette, care izbuti să forţeze uşa, îi găsi în pat – nici nu-şi
dădeau osteneala să se ascundă – beţi, cu privirile rătăcite,
fericiţi, frînţi, aprinşi de voluptate. Assia strîngea la piept capul
băiatului, sfidînd-o pe Annette cu ochi lacomi şi sălbatici. Dar
Annette îi privi cu dragoste, le strînse amîndouă capetele în mîini
şi spuse, clătinînd capul, zîmbitoare şi îngrijorată:
— Sărmanii mei copii! Nu mîncaţi totul! mai păstraţi şi
pentru zile de restrişte!
Ştia ea că ei n-or s-o asculte. Plecă în vîrful picioarelor. Era
tristă şi fericită. Prea vedea limpede viitorul. Dar bine că aveau cel
puţin parte de prezent! Cel puţin cu atît să se aleagă! Veghea să
nu fie tulburaţi. Fără să le spună nimic (Assia află mai tîrziu,
Marc, nepăsător ca un bărbat, nu află niciodată), luă asupra ei
grijile gospodăriei în săptămînile acelea de rătăcire, cînd lor li se
părea firesc ca totul să se facă de la sine, fără să fie nevoie de ei.
Era slujnica lor, se îngrijea de toate, nevăzută şi mută. Cînd Assia
începu să se deştepte din beţia care o îneca şi cu capul îngreunat,
ostenindu-se să se desprindă din amorţeală, ciuli urechea la
foşnetul umbrei harnice care umbla prin casă, mîndria-i se trezi,
poate chiar înaintea recunoştinţei (îndrăgostiţilor li se pare firesc
ca lumea să-i slujească, să se ploconească în faţa lor). Începu să
se folosească din nou de picioarele ei şi revendică frînele
gospodăriei. Annette, care mătura în sufragerie, o văzu intrînd
desculţă, în cămaşă, cu ochii mari, ca o bufniţă ieşită din pod,
care se trezeşte deodată în soare. Rîse, lăsă mătura să-i cadă din
mînă şi se repezi s-o cuprindă în braţe. Assia rămase grava
— Încă nu ajunsese pe tărîmul rîsului – şi se lăsă
îmbrăţişată, ca o prinţesă mărinimoasă. Aşezată pe genunchii
Annettei, o studia cu seriozitate, ţinînd-o de bărbie. Îi apăsa,
obrazul cu degetul cel mare şi o făcea să întoarcă faţa, ca s-o
cerceteze din profil. Apoi cuprinse între degete amîndoi obrajii
Annettei şi-şi cufundă privirile în ochii ei. La această atingere,
privirea de oţel se destinse; degetele încordate se desfăcură şi
mîna încă umedă mîngîie gura Annettei. Şi Assia spuse:
— Mulţumesc.
— Nu vreau mulţumiri, spuse Annette.
— Nu-mi pasă ce vrei! Vreau eu. Mulţumesc.
— Mulţumesc pentru ce?.
— Pentru că l-ai făcut.
Annette o strînse în braţe.
— E bine făcut?
— Tocmai cum îmi trebuie!
Cele două priviri rîzătoare se întîlniră. Vai de cel care le-ar fi
înfruntat! Cumetrele nu se sfiau să laude, lucrurile bune lăsate de
dumnezeu. Annette spuse cu o umilinţă veselă în glas:
— Noi mamele nu-l facem decît pe jumătate. E rîndul tau să-l
desăvîrşeşti,
— M-am şi apucat.
— Asta nu se face aşa de repede. Ştii să fii răbdătoare?
— Nici gînd!
— Vai, vai!
— Ajunge să fie Marc!
— Nu răspund de el.
— Atunci îl dau înapoi. Am fost înşelată la tîrg.
— Şi dacă te-aş asculta? Dacă l-aş lua înapoi?
— Ei, asta-i! Ia încearcă!
Se dădu înapoi, cu un aer sfidător.
— Potoleşte-te, frumoaso! făcu Annette. Nu-i nici o primejdie.
L-ai luat, păstrează-l! E în firea lucrurilor. Tu mi-ai luat fiul. Pe al
tău o să ţi-l ia alta.
— Pînă atunci… făcu Assia. Eu adun roadele, eu le mănînc.
De semănat, o să am grijă mai tîrziu.
— Ai grijă să nu fie vara prea timpurie.
— Nu mi-e frică. Îmi place focul.
— Am trecut şi eu prin el, spuse Annette.
— Am simţit eu, făcu Assia, plimbîndu-şi nasul încoace şi
încolo. Prin unghere mai miroase încă a pîrlit.
— S-a stins focul.
— Juri? Dacă m-apuc să răscolesc cenuşa?
— Nu, nu, nu, nu! Nu vreau să încep. Fiecare la rîndul lui.
Acum e al tău focul. Ai grijă de el!
— Nu duc niciodată lipsă.
Annette avea îndoieli. Dar nu e cuminte să le dai glas. Cei
tineri ştiu totul mai bine. Numai de i-ar păzi zeul focului! N-ai ce
să le faci. Tot nu-i ascultă zeul. N-are nici urechi, nici ochi. N-are
decît limbă – dar nu ca să vorbească, ci ca să pîrjolească. Şi limba
lui nu lasă nimic nemistuit. E un zeu flămînd. Trebuie să-i dai
mereu de mîncare. Marc şi Assia îi aduceau mai mult decît ar fi
bănuit Annette. Inimile lor arseră mai departe, luni în şir, după ce
se potolise vîlvătaia începutului. Îşi reluaseră viaţa de muncă
zilnică, plecaseră pleoapele deasupra flăcării dorinţei, dar, de
îndată ce le ridicau, flacăra pîlpîia din nou: ochii lor lacomi se
sorbeau ca cei ai perechii de la Villa Farnesina1. Parcă niciodată
n-aveau să se sature…

Şi apoi, de pe o zi pe alta, focul se stinse. Urmă noaptea.

Nenorocirea nu-i lovi pe amîndoi deodată. Întii pe unul, apoi


pe celălalt. Assia fu prima care primi lovitura.
Se pregătea să iasă din casă. Marc tocmai plecase. Se
ciuguliseră. Storurile erau coborîte. Afară, soare, vuietul străzii.
Assia şedea pe pat, golită de gînduri. Ostenită, puţin tristă,
dezgustată. Era apăsător în odaie. Ridică storul. Soarele intră. Se
privi în oglindă, potrivindu-şi părul cu braţele ridicate; lumina
zilei o supăra; închise ochii. O clipă, doar, cît ai coborî şi ai ridica
pleoapele; cît te-ai ascunde o dată în apă. Cînd deschise din nou
ochii, ţinutul nu mai era acelaşi; cele două clipe care se urmau
parcă nu se îmbinau; între ele se căsca o prăpastie îngrozitoare.
Femeia cu ochii orbi, care-şi căuta drumul, nu-şi mai găsea nici
umbra, nici soarele; nu-şi regăsea dragostea. O cuprinse
ameţeala. Se prăbuşi pe un taburet, cu spatele la perete. Nici n-
avusese puterea
================
1 Palat din Roma ale cărui fresce, aparţinînd lui Rafael
(1483-l520), reprezintă, printre altele, şi scena mitologică a iubirii
dintre Amor şi Psychi.

să-şi desfacă mîinile unite deasupra capului. Mîinile o


apăsau ca un capitel de coloană. Privea înspăimîntată înaintea ei.
Nu vedea nimic. Nu se gîndea la nimic. Nu gîndea nimic. În inimă
n-avea nimic. Nici în minte nimic. Un gol desăvîrşit. Nici urmă de
trecut. Cînd încercă să-l oprească, să se agaţe de el (parcă se
prăvălea dintr-un turn), sîngele îi îngheţă; totul devenise străin
pentru ea: bărbatul acela, trupul care se atinsese de al ei,
amintirea beţiei, femeia goală care se dăruia, Assia aceea…
„Iubire… iubire…” Repeta, fără să le înţeleagă, silabele acelea
moarte. Nu le răspundea nici un freamăt, nici un sentiment. Îşi
spuse:
„Sînt nebună. Doar ştiu bine că am iubit!”
Dar conştiinţa ei de halucinată îi răspundea:
„Ce? Ce s-a întîmplat? Nu pricep…”
Petrecu ceasuri întregi aiurită, ghemuită în colţul ci, fără să
se mişte. Se apropia seara. Un clopot de biserică îi aminti că
„celălalt” trebuia să se întoarcă. Tresări. Se spălă, se pieptănă din
nou, îşi ticlui o faţă omenească, în fundul ochilor ei posomoriţi şi
aspri din oglindă revăzu „Nimicul!” (Aruncă un văl deasupra. Nu
putea să-l arate în toată goliciunea lui. Din milă pentru celălalt,
sau din teamă de sine însăşi?)
El nu băgă de seamă nimic (îndrăgostiţii sînt plini de eul lor),
şi egoismul acesta orb mări prăpastia stearpă dintre ei. Ciuda pe
care o simţea Assia sfîşie vălul cu care-şi acoperise privirile; Marc
se scufundă în ochii ei şi văzu acolo, uluit, pustiul. Dar vălul se
strînse la loc. El nu mai încercă să-l desfacă. La întrebările lui, ea
răspundea:
— Nimic.
Marc se feri să mai stăruie. Îi era frică. În noaptea aceea ţinu
în braţe un trup mort, un trup care totuşi trăia, care încuviinţa
pasiv ce dorea celălalt, un trup golit de fiinţa lui; trupul acela pe
care-l cunoştea Marc, bunul lui, nu mai exista. Slavă domnului că
Marc nu văzu şi fiinţa schimbată, ghemuită în umbră, a cărei
privire de gheaţă îl pîndea. Dar, dacă n-o văzu, îi simţi în schimb
răsuflarea îngheţată. În mijlocul îmbrăţişării, dădu drumul
trupului, care se lăsa în voie. Deşi Assia era nemişcată, lui i se
păru ca o piatră, ce-i scăpa din mîini şi cădea. Stăteau pe pat,
unul în faţa celuilalt, oprindu-şi răsuflarea şi prefăcîndu-se că
dorm. Dar fiecare îl pîndea pe celălalt cu inima şi mădularele
încordate.
„Cine e fiinţa asta din faţa mea?”
Încredinţată că Marc doarme, Assia folosi prilejul pentru a
evada; se întoarse foarte încet, făcînd cu spatele ei zid în faţa lui.!
Îi urmărea fiecare mişcare, ca pe acelea ale unui animal viclean
care vrea să scape, şi se întreba îngrozit: „Ce i-am făcut?”
Assia îi simţea răsuflarea în spate, dar în faţa ei vedea patul
gol, noaptea largă. Fugea, în pădure. Din fericire, somnul prefăcut
se transformă în somn adevărat: coborî asupra celor doi copii şi îi
împietri în mijlocul urmăririi. Cînd se făcu iar ziuă, se regăsiră
îndureraţi, dar uşuraţi; îşi zîmbiră, fără a îndrăzni a se privească.
Marc învăţase să se teamă de Assia; Assia să se teamă de ea
însăşi (asta-i şi mai rîu! nu mai era sigură de cele ce aveau să
urmeze).
După aceea, veni rîndul lui Marc. Prăpastia se deschise şi în
faţa lui. A doua zi, în ceasul care vine după ceasul iubirii, în
ceasul cînd de obicei gîndul nu e prins de dorinţa şi bucuria
dragostei, atunci se căscă în el golul desăvîrşit; iubita nu mai era
decît o povară moartă. Nepăsarea era atît de zdrobitoare, încît îl
ducea pînă la un pas depărtare de silă şi la doi de ură.
Schimbarea aceasta lăuntrică părea cu atît mai înspăimîntătoare
cu cît se petrecea fără zgomot, fără zguduituri; îţi dădeai seama de
ea după ce se împlinise. Marc asista îngrozit la toate astea. Cinstit
şi pătimaş cum era, se învinuia, se osîndea singur. Dar n-avea
încotro. Se afla în faza dezastrului împlinit. Cu puterile care-i mai
rămîneau, de-abia dacă izbutea să-şi ferească ruinile de ochii
celeilalte. Dar era prea slab. Assia, prevenită de propria ei
experienţă, adulmeca ruinile.
Treceau prin toate astea cu rîndul. Niciodată împreună. Criza
ţinea uneori ceasuri, alteori zile întregi. Din pricina repetiţiei,
faptul părea să se prelungească; nu mai avea puterea primei
lovituri; în schimb, era mai trist şi cu atît mai apăsător. Îţi lua
pofta de viaţă. Cei doi n-avură niciodată tăria de a-şi vorbi unul
altuia despre aceste asalturi. Le ascundeau ca pe o boală
ruşinoasă. Şi, în mijlocul tăcerii, răul devenea cronic; se cuibărea.
Singura care ar fi putut să-i lumineze, Annette, era ţinută
deoparte; iar ea se ferea să se amestece în gospodăria lor;
cunoştea firea bănuitoare a nurorii ei, ştia că nu-i poate cîştiga
încrederea decît dacă n-o va căuta. De altfel, se lăsa înşelată.
După ce prevăzuse şi aşteptase aceste scăderi de temperatură,
greu de înlăturat după presiunile prea înalte, acum, cînd scăderea
se produsese, Annette nu-şi mai dădea seama de ea, căci copiii
erau înţeleşi să i-o ascundă. Niciodată căsnicia lor nu păruse mai
unită în ochii celorlalţi ca în zilele cînd dragostea li se zdruncina
din temelii. Căci le era ruşine să mărturisească ceea ce lor li se
parca o infirmitate, un rău fără cauze.
Totuşi, nici unul, nici celălalt nu erau începători în ale
dragostei; se înfruptaseră din ea pe săturate. Dar nici una din
experienţele lor trecute n-avusese intensitatea acesteia. Pînă
acum nu fusese vorba de adevărata dragoste, ci mai curînd de
dorinţa tinerească ce pleacă, la vînătoare, de plăcerea jocului –
nimic nesănătos, dar nimic adînc; fusese uşurinţa naturii, care-şi
încearcă puterile şi se înşală cu voioşie; doar are timp! Sau dacă,
din întîmplare, natura se lasă prinsă în acest joc, se supără şi
răstoarnă jocul, aşa cum făcuse Marc de ciudă, atunci cînd Sylvie
îl împinsese în capcană.
Dar aici nu era nici o cursă, nici un joc. Era vorba de viaţa
întreagă, dăruită sau primită de bunăvoie. Îşi spuseseră totul, îşi
arătaseră totul. Luaseră şi dăduseră totul. Turnaseră în iubirea
lor tot şuvoiul vieţii. Şi tocmai de aceea (dar ei nu puteau să
înţeleagă), tocmai fiindcă dăduseră totul, nu le mai rămînea
nimic; nici o picătură! Şi-n timp ce dragostea descreştea, şuvoiul
vieţii seca. Piereau amîndoi, aruncaţi pe mal.
De-abia mai tîrziu aveau să ajungă la înţelepciunea care
înţelege şi care se înduioşează, care iartă, pregătindu-şi, în astfel
de clipe, un adăpost unde aştepţi sfîrşitul refluxului, un adăpost
pe care următoarea urcare a apelor îl înalţă din nou. Asta-i doar
ritmul vieţii, cu oscilările lui, cu atît mai largi cu cît viaţa se
cheltuieşte cu mai multă dărnicie. Fiecărei retrageri îi urmează un
nou avînt, cu condiţia ca puterea zguduirilor repetate să nu
întindă prea tare coarda arcului şi să nu zdruncine inima.
Arcul era bun, dar arcaşul îşi pierduse dibăcia. Chiar atunci
cînd izvorul vieţii avea să înceapă din nou a curge, cei doi n-aveau
să uite vremea secetei şi felul cum se priviseră unul pe altul
atunci.
Nu erau nişte îndrăgostiţi legaţi la ochi, care se tem să se
privească. În fiecare clipă a iubirii lor se văzuseră aşa cum erau,
fără văluri, goi, cu slăbiciunile, urîciunile şi viciile lor (orice om
are vicii; cel mai frumos, ca şi cel mai bun). Aveau amîndoi
privirea ageră şi socoteau că e o cinste pentru ei să vadă şi să
arate totul. Şi, cînd veneau perioadele în care inima era moartă,
nu descopereau nimic nou în tovarăşul de viaţă. Dar important
era felul cum vedeau. Cînd iubeau, iubeau pînă şi trăsăturile
acelea urîte; poate că (în taină) le iubeau chiar mai mult decît pe
cele frumoase; din pricina lor, cel iubit le părea mai apropiat, mai
neajutorat, mai mişcător.
Dar cînd dragostea se întuneca, ce schimbare în umbre şi în
reliefuri! Aceleaşi linii apăreau schimonosite, ceea ce era grotesc şi
urît se accentua; ce groaznic! Cum a fost cu putinţă să iubeşti, să
înduri toate astea? Să înduri ceea ce trebuie să vezi şi să păstrezi
în preajma ta o viaţă întreagă! Cînd se sfîrşea perioada de
întunecare, degeaba încercai să te linişteşti, regăsind la lumina
zilei priveliştea cunoscută şi iubită; nu puteai sa uiţi ceea ce ai
văzut o dată. Privirea neliniştitoare a Assiei se înverşuna să
scruteze obrazul şi mişcările iubitului ci, care se simţea observat
şi observa la rîndul său. Pe urmă, cădeau unul în braţele celuilalt;
se iubeau mai înalt, cu un (el de minie concentrată; mînie
împotriva lor înşile, frica de a nu se pierde, iertare, iertare!
Dar valul se năştea iarăşi, se umfla din nou, cobora apoi,
urca iar… Ştiau că nu-l vor putea opri niciodată. Nu mai aveau
siguranţă.

Fără îndoială! Nimic nu se poate clădi numai pe dragoste. Ei


ştiau asta, sau ar fi trebuit s-o ştie: viaţa e un şantier unde lucrul
nu încetează niciodată; nu există loc pentru cei trîndavi! Să dam
iubirii dreptul ei, fie! Dar la fel ca pîinea, iubirea trebuie s-o
plăteşti cu muncă; cine nu munceşte n-are dreptul să mănînce:
n-are drept la dragoste şi nici la pîine. E legea de bronz. Dacă un
parazit izbuteşte să scape de această lege, îşi va găsi «pedeapsa
chiar în ca. Pîinea furată i se opreşte în gît. Moare, fiindcă i se
apleacă de atîta plăcere. Noi! Nu se poate trăi numai din pîine şi
dragoste. Munceşte şi creează!

Chiar dac-ar fi vrut, Assia şi Marc tot n-ar fi putut să


hoinărească, înlănţuiţi, privind cu duioşie la oscilaţiile
termometrului dragostei. Amîndoi trebuiau să-şi cîştige existenţa.
Marc lucra într-o instituţie care se ocupa cu vinderea şi instalarea
aparatelor de radio. Assia făcea traduceri din limba rusă pentru o
editură; traducea de asemenea şi bătea la maşină scrisori
comerciale pentru o firmă de export. Nu se vedeau decît la ora
prînzului şi seara, adeseori foarte tîrziu. Dar munca nu înăbuşea
„celălalt gînd”. Acesta se cuibăreşte într-o încăpere fără aer, unde
dospeşte. „Celălalt gînd”, năzuinţa nepotolită a caravanei care
merge spre izvor în noaptea înstelată, prin nisipurile posomorite şi
dogoritoare…
— O, noapte! O, izvor! Trebuie să te regăsesc searbăd,
nerăcoritor şi tulburat! Setea mea nepotolită se înteţeşte.
Se regăseau în fiecare seară, cu un freamăt de aşteptare şi o
nevoie din ce în ce mai mistuitoare. Se desprindeau unul de altul
nemulţumiţi şi, deşi nu îndrăzneau să şi-o mărturisească,
dezamăgiţi. Dar, în timp ce Marc se înverşuna tot mai mult s-o
urmărească – pe măsură ce ea îi scăpa – în timp ce el voia să
stăpînească tot mai mult fiinţa iubită, să nu mai lase nici un
ungher din lumea şi din gîndul ei în care el să nu fi pătruns,
Assia se încorda, îşi dădea seama cu o amărăciune trufaşă de
hotarele iubirii din fiinţa ei:
— Îţi deschid porţile, pentru că vreau. Intră! Dar numai pînă
aici. Mai departe nu vei merge.
Descoperea, dincolo de porţile inimii ei, spaţii nesfîrşite, unde
nimeni n-avea dreptul să pătrundă. Nici ea singură nu le
explorase, se pierdeau în depărtări: Sufletul.
— Trupul, inima mea sînt ale tale. Dar sufletul, nu! Sufletul
este al meu. E al meu? Sau eu a lui?
Şi el voia tocmai sufletul!
Dar ea nu mai credea în sufletul acesta! îşi tăiase sufletul o
dată cu părul. Nici nu mai folosea cuvîntul acesta găunos.
Spunea: „Eu, nevoile mele, drepturile mele”. Cine oare îi aduse din
nou în minte cuvîntul ăsta vechi, cîntecul ăsta răsuflat? Annette.
Pînă la urmă dibuise neînţelegerea care creştea între cei doi copii
şi pe care ei i-o ascundeau. Erau prea pătimaşi amîndoi pentru a
fi dibaci. Ceea ce ascundeau ei sărea în ochi. Încruntaţi, încordaţi,
păreau două fiare care se înfruntă, care se feresc una de alta, dar
se vor.
— Eşti a mea!
— Sînt a mea!
Dar dacă ar fi luat cineva în serios cuvintele celei care se
refuza, femeia s-ar fi aruncat asupra bărbatului, strigînd:
— Ia-mă!
Ce bine cunoştea Annette luptele acestea! îşi amintea de
plînsul lui Roger din pădure şi de lătratul îndepărtat al cîinelui,
care urmărea vînatul. Îl înţelegea şi-l plîngea pe băiatul ei şi, în
taină, îi şoptea:
— Curaj!
Într-o zi, cînd rămase singură cu Assia, care-şi mocnea furia
şi se încăpăţîna într-o muţenie mînioasă (era sigură că Annette nu
o va înţelege şi că, dac-ar înţelege-o, nu i-ar da dreptate), Annette,
prefăcîndu-se că nu se uită la ca şi zîmbînd unei bonete de nou-
născut, pe care o coase în ascuns, începu să şuiere cu jumătate
de glas:

El corazón te daré,
También te daré la vida,
Y el alma no te la doy,
Porque esa prenda no es mia.

Assia ciuli urechile. Avea uşurinţa slavilor la înţelegerea


limbilor străine. Prindea multe cuvinte:
— Ce-i asta?
— Ai înţeles?
— Ce-i asta?
— Cîntecul nostru de luptă.
Assia puse mîna pe mîna Annettei.
— Al nostru? Al meu!
— Ia spune-l pe franţuzeşte!
Assia traduse bîjbîind, în timp ce Annette o corecta: Îţi dau
inima, îţi dau viaţa mea, dar sufletul meu nu, fiindcă această
comoară nu e a mea.
Se opri mirată, şi întrebă:
— Cine a spus asta?
— Una niña bonita, ca tine şi ca mine. Mai vrei să-ţi spun? Şi
continuă:

Una niña bonita


Se asomó o său balcón…

(O fată frumoasă stătea la balcon. Îmi ceru sufletul: eu i-am


dat inima. Ea mi-a cerut sufletul. Eu i-am spus adio.)

Mută, Assia înghiţi în sec; îşi înfigea unghiile în mîna


Annettei. Aceasta se aplecă deasupra capului ei şi-o sărută pe
păr:
— Nu-i spune adio! murmură ea.
Assia se dădu înapoi enervată.
— De unde ştii? Ce ştii?
— L-am hrănit. Ştiu cît e de lacom băiatul meu!
— Aşa-l vreau! făcu Assia. Dacă nu i-ar fi foame de mine, n-
aş avea nevoie de el.
— Dar dacă vrea mai mult decît laptele tău?
— Dau viaţa mea, spuse Assia, repetînd cuvintele cîntecului
spaniol.
— Dar sufletul nu-l dau… continuă Annette.
— Greşesc?
— Ba nu, ai dreptate.
Assia se repezi la Annette şi-o apuca în braţe:
— Am dreptate? Dumneata spui asta?
— Eu.
Assia o sărută cu foc.
— Bagă de seamă, ai să te înţepi! spuse Annette, punînd
deoparte lucrul de mînă şi sacul. Apoi spuse cu glas dulce: Dar
tocmai pentru că ai dreptate trebuie să fii înţelegătoare cu băiatul
meu. El nu ştie! Nu ştiu nimic. Sărmanii băieţi! Noi, care ştim,
trebuie să-i înţelegem şi să-i iubim aşa cum sînt.
— Tocmai de aceea îl iubesc, pentru că e aşa cum el Dac-ar fi
altfel, nu l-aş iubi.
— Atunci de ce-l chinuieşti, de ce te chinuieşti pe tine?
— Pentru că el mă chinuieşte.
— E un copil. E copilul tău. Bărbatul care ne iubeşte e
copilul nostru. Trebuie să-l legănăm, să-i dăm sîn; şi dacă ne
muşcă, trebuie să ne spunem că-şi încearcă dinţii, ca un căţeluş.
E un cîine de treabă.
Assia îşi plimba mîinile pe braţele Annettei.
— Ce cauţi?
— Urmele colţilor.
Annette trase braţele:
— Indiscreto!
— Povesteşte-mi!
— Să-ţi povestesc? Ce anume?
— Una din poveştile cu cîinii tăi.
Annette spuse sfîrşitul cîntecului:

Y el alma no te la doy,
Porque esa prenda no es mia.

— Atunci nu-l poţi împărţi cu nimeni? Sufletul trebuie să ţi-l


păstrezi pentru tine?
— Nu pentru tine!
— Dar pentru cine?
— Pentru el…
— Nu pricep, făcu Assia.
— Nici eu, spuse Annette. Dar aşa e.
Assia alunecase pe podea, cu obrazul lipit de piciorul
Annettei. Se gîndea. Spuse:
— Da, e… dar nu e liniştitor… Ce e cu străina asta, care se
află în mine, care îmi porunceşte? Ce e cu gîndul ăsta care mă
năpădeşte, dar nu-l pot prinde? Ce zace în noi?
— Nu trebuie să te sperii. În fiecare zace, se adăposteşte cîte
ceva. Nu toţi locatarii sînt frumoşi. N-ai ce să-i faci. Trebuie de
toate ca să clădeşti o lume. Totul e să fii o lume; adică să ştii s-o
orînduieşti. Tu încă nu ştii. Ai să înveţi.
— Ce să învăţ? Că gîndul nu trebuie să devină faptă? Dar
între ceea ce-i aici şi ceea ce-i dincolo nu-i decît un pas. Şi pentru
tine, dacă eşti sincer, gîndul e ca şi fapta. Femeia care se gîndeşte
la amant, în timp ce stă în patul bărbatului ei, ştie că-l înşală ca
şi cum s-ar afla în patul amantului.
Bunul simţ ironic al Annettei o opri la timp:
— Am înţeles, fetiţa mea. E încornorat. Ajunge gîndul. Dar cel
puţin să fie scutit de faptă! De la gînd la faptă, ai zis, nu-i decît
un pas. Dar pentru bărbat, pentru ce îi alţi, dacă nu şi pentru
noi, pasul ăsta e foarte important. Te rog, cruţă-l pe Marc al meu,
nu face pasul asta!
Assia, care ştia să guste ironia, rîse din toată inima.
— Nici vorbă de asta! L-aş iubi pe Marc al meu la fel ca
înainte de a fi făcut pasul acesta.
— Poate că n-ai să-l mai iubeşti totuşi ca înainte.
— De ce?
— Ai spus doar. De foarte, foarte multe ori, gîndul nu-l poţi
prinde. Nu te lua după el! Se întoarce singur înapoi. Pînă atunci,
fata mea, nu-i de nici un folos ca tovarăşul tău să ştie de cîte ori
gîndul tău a trecut puntea.
— Să-l mint? Nu. Niciodată.
— Nu înseamnă să minţi dacă-l scuteşti de frămîntări fără
rost. Luptă-te singură! După aceea ai să-i spui rezultatul.
— Atunci să-mi păstrez şerpii pentru mine?
— Înghite-i! Fiecare trebuie să şi-i mănînce singur. Sau, dacă
ai prea mulţi, sînt şi eu pe aici. Pofteşte-mă la ospăţul tău!
— Niciodată nu ştie omul dacă vorbeşti serios.
— Serios, da. Dar nu tragic. Natura e aşa cum e. N-are rost
să te răzvrăteşti. Trebuie să cunoşti şi să încerci să cîrmeşti. Dacă
nu poţi şi barca e luată de valuri, nu mai rămîne decît să te
resemnezi şi, dună cum ţi-e felul, să te rogi sau să rîzi.
— Să rîzi?
— De ce nu? E ultima noastră victorie.
— Fiică de viking ce eşti!
— Se poate! Cînd eram tînără, Sylvie îmi spunea că sînt o
juncă din Normandia. Mi-amintesc că am păşit pe pajişte, după ce
am coborît din barca pe care veneau fruntaşii războinici ai
Nordului.
— Să paşti, să te rogi, nimic din toate astea nu-s pentru
mine! De rîs vreau să rîd, dar pe socoteala duşmanului,
războindu-mă cu el. Nu resemnîndu-mă!
— Poţi să te resemnezi sau nu! Mult îi pasă lui de îngăduinţa
ta!
— Cui?
— Celui care vine.
În timp ce încerca să se ridice, ca să citească mai bine
răspunsul pe faţa Annettei, degetele Assiei întîlniră pe podea
lucrul de mînă, care căzuse; degetele Assiei îl pipăiră cu un gest
maşinal, apoi se mirară:
— Dar ce lucrezi? O bonetă?
Se uită la ea.
— Pentru cine?
— Pentru cel care vine, spuse Annette.
Assia se întoarse spre ea.
— Cine ţi-a spus? Marc mi-a jurat că n-o să spună nimic.
Annette îi mîngîie obrazul cu mîna ei întinsă.
— Nu mi-a spus nimeni. Dar m-am gîndit eu că trebuie să fie
pe drum. Şi mă pregătesc. Trebuie să aibă picioare lungi, ogarul
ăsta mic! Voi doi, cei mari, aţi alergat destul!
Assia rîdea, frecîndu-şi gura de mîna care-o mîngîia.
— Aleargă! Îi simt lăbuţele în pîntec. Aleargă, o să alerge.
Doamne! O să mă înlănţuie oare? Nu vreau, nu sînt făcută să
stau în cuşcă.
— De ce ţi-e teamă? spuse Annette. Dacă nici tu nu poţi să
porunceşti sufletului tău, cine o să ţi-l poată pune în lanţ?
*

Dar nici Annette nu-şi putea călăuzi copiii decît pînă la


jumătatea drumului. De aci înainte, nu ştia nici ca mai mult decît
ei. Se simţea rătăcită. Trecea prin aceeaşi criză a gîndirii, tocmai
pentru că firile lor se înrudeau şi pentru că fiecare, mergînd cu
pasul lui pe alte urme ale aceluiaşi drum, ajunge la acelaşi impas.
(Dar despre asta nu-şi vorbeau.)
Religia căreia Annette nu-i dăduse niciodată grai, dar care
fusese totuşi religia vieţii ei întregi, era individualismul mîndru.
Se hrănise cu această flacără care, deşi mai curată la ea decît la
majoritatea oamenilor, era totuşi hrana mai tuturor din generaţia
aceea – mai ales a celor mai liberi şi mai puternici, hrana tuturor
acelora pe care Annette îi alesese sau îi acceptase ca amanţi,
prieteni, aliaţi. Lor şi ei, înstrăinarea, chiar şi numai într-o
anumită măsură, a eului liber le părea o tară de nevindecat, un
adevărat păcat. Orice, mai curînd decît să renunţi la el. Lipsuri,
singurătate… Nu era mare lucru. Annette se simţise de cîteva ori
atrasă (nu-i plăcea s-o recunoască) spre ceea ce e asocial, spre
tipul de condottiere. De aci, şovăielile şi legăturile ei cu cîte un
Philippe Villard şi Timon, legături de neînţeles pentru oamenii
cumsecade care o cunoşteau. Oamenii aceştia cumsecade ar fi
fost foarte miraţi – poate că şi ea ar fi fost la fel de mirată – dacă
adevărata ei conştiinţă, cea care nu se sinchisea de moralitate, le-
ar fi spus:
— Sînt mai aproape de ei decît de voi. Mai curînd să fiu lup
decît oaie! Orice mai bine decît oaie!
Această stare de spirit i-o infiltrase lui Marc o dată cu sîngele
ei. Şi poate că asta nu era chiar cea mai frumoasă moştenire pe
care i-o lăsase. În orice caz, era o moştenire care nu face viaţa
uşoară. Marc nu fusese niciodată în stare să adere la ideologia
vreunui partid. Aşa cum maică-sa refuzase să se zăvorască între
pereţii unei casnicii, el refuza să-şi lege spiritul în chingile unei
doctrine. Nu înţelegea masochismul celor mai mulţi dintre
oameni, care se înverşunează să se ferece, cu spatele încovoiat,
strîmbi, în cuşti ca a lui La Balue. Ce-i priveau pe ei toate
răfuielile între „isme” – materialism, spiritualism, socialism,
comunism etc., etc.?
Assia fugea şi ea de legături, fugea de zidurile care îngrădesc,
fugea de trecători înguste, de brazda trasă dinainte, fugea într-atît
de tot ce leagă, încît, vrînd să-şi salveze eul cu prea multă
înverşunare, ajungea să şi-l piardă, ca un rîu ce se revarsă şi-şi
risipeşte apele prin cîmpii. Din cauza goanei, îşi pierde albia şi-şi
împrăştie şuvoiul. Îl paşte primejdia unui sfîrşit sub formă de
mlaştină stătută, mereu sub dogoarea soarelui. Şi pe Marc îl
păştea primejdia. Ce caută în patul lui această mică regină a
frigurilor, acest rîu fără albie?
Încercase şi ea, ca şi el, să înfăptuiască singurătatea în doi,
individualismul cu două capete, asemenea unui Ianus. E
instinctul vieţii. Eul, eul, mereu e flămînd. Trebuie să-l hrăneşti.
„Să-l hrăneşti cu fiinţa ta. Vreau să fiu tu. Să fiu. Să te am!” Cele
două capete ale lui Ianus nu stau ceafă în ceafă, ci gură în gură;
sînt ca două ventuze. Care îl va sorbi pe celălalt? Portocala poate
fi taie şi amară: atunci rezistă. Sau poate că e moale şi atunci e
uşor să-i sorbi sucul; pe urmă, ce mai rămîne pentru setea mea?
Coaja? Pe asta o arunc. Şi nu-mi trebuie multă vreme pînă ce să
ma cuprindă iar singurătatea şi setea.
N-a trebuit multă vreme pînă ce Marc şi Assia să simtă pe
limbă gustul amar şi uscat al plictiselii ce izvorăşte la oamenii
sănătoşi şi sinceri din conştiinţa (mai limpede la Assia, mai
nelămurită la Marc) inutilităţii sociale a vieţii lor.
Annette vedea cum băiatul ei se întunecă ori de cîte ori venea
la ea. Nu prea des: căci lui Marc îi era ruşine sa vorbească şi se
temea de privirea ei prea atentă, desi i-ar fi plăcut să creadă că
Annette nu poate citi în el: căci avea pornirea aceea masculină ce
te îndeamnă sa pui pe socoteala femeii o neputinţă înnăscută de a
ieşi din sine, o miopie tulbure de somnambulă, care se plimbă
învăluită în aburul cald al visului ei. Cînd venea la ea şi se
închidea în tăcere, Annette vedea cutele timpurii săpate pe
fruntea lui umbrită de gînduri. Şi-i răspundea distrată. Gîndul
amîndurora încetase de a mai asculta de vorbe, îşi urmăreau
făgaşul. Fără să vrea, Annette află într-o zi. Marc întrebă:
— Ce ai, mamă?
— Sînt puţin obosită. Nu-i nimic.
— Cînd ai să te poţi odihni o dată?
— Cînd o să-mi ştiu copiii fericiţi.
Sînt fericiţi, spuse Marc.
Annette zîmbi, privindu-l în ochi. Prima mişcare a lui. Marc
fu să-şi întoarcă privirea. Apoi îl înciudă slăbiciunea lui şi o
înfruntă. Parcă o sfida. Annette îi prinse braţele şi simţi cum
băiatului i se încordează muşchii. Spuse rîzînd:
— Vrei să lupţi?
Fericit de acest pretext, care-i îngăduia să-şi schimbe
gîndurile, Marc îşi desprinse braţele, le apucă pe cele ale mamei
lui şi le strînse cu dragoste, jucîndu-se cu ea aşa cum se joacă
puii de lup între ei. Annette ţipă. O durea. Îi plăcea. Se dădu
bătută, spunînd:
— Eşti voinic, băiete! M-ai strîns zdravăn!
El îi dădu drumul.
— Te-a durut?
— Nu-i nimic. I-am dat băiatului meu menghine bune. E bine
înarmat. Dar nu-i de-ajuns să fii înarmat şt voinic. Trebuie să-ţi
cunoşti adversarul. Îl cunoşti?
Nu mai vorbea de ea. Marc nu înţelese. Stăteau cu frunţile
aproape lipite. Ea îşi ciocni uşurel fruntea de-a lui şi repetă:
— Îl cunoşti, voinicule? Îţi cunoşti adversarul?
— Cine e? întreba el. Tu?
— Eu sau ea. Cea care te iubeşte cel mai mult şi pe care o
iubeşti. Eşti gata?
Marc se simţea încurcat. Mărturisi:
— Nu înţeleg.
Începea să se neliniştească.
Annette se ridică, îi luă capul în mîini, ca el să nu-i poată
scăpa şi, ţintindu-l cu privirile, schimbă tonul. Gata cu gluma!
Fără să ridice glasul, dar cu un ton neîndurător („Acum nu te mai
cruţ”), spuse:
— Fii gata! Va veni ceasul cînd aceea care te iubeşte, pe care
o iubeşti cel mai mult, o să te urască, va veni ceasul cînd şi tu ai
s-o urăşti. Şi încă ura e prea puţin! Dezgustul. Prezenţa ta va fi de
ajuns ca s-o scîrbească. O să ţi-l ascundă, o să şi-l ascundă. Şi
asta va dura, va putea să dureze clipe sau zile întregi. Ceasul
acesta va veni după elanuri arzătoare de dragoste, şi după aceea
vor veni alte elanuri. Sau poate c-o să se statornicească, fără
zgomot, sub tihna vieţii de fiecare zi, pentru un timp mai mult sau
mai puţin scurt, fără să se fi schimbat înţelegerea tacită zilnic
reînnoită. Dar răul va fi cuibărit acolo, în inima aceea dragă. Şi
nici inima ta n-o să scape. Vei avea şi tu clipele tale, zilele tale,
cînd vei simţi aceleaşi imbolduri, aceleaşi chinuri. Ceea ce-i mai
rău e că ceasurile tale vor fi altele decît ale ei: răzvrătirea
sufletului nemulţumit nu are niciodată loc în acelaşi ceas, la
ambele cadrane. Poate că în seara în care tu te vei apropia de ea,
cu dragostea cea mai arzătoare, inima ei te va alunga. Şi în
noaptea cînd trupul ei se va lipi cu înflăcărare de al tău, sufletul
tău va şuiera mînios: „Pleacă!” Dar tu n-ai să rosteşti cuvintele
astea. Şi nici ea n-o să le rostească. Pentru că amîndoi vă veţi
ruşina de voi înşivă şi veţi simţi milă pentru celălalt. Ruşine şi
milă. Aşa el Asta-i primul pas. Mulţumită lui străduinţele voastre
nu vor fi cu totul pierdute. Cei mai mulţi oameni, dacă sînt
înzestraţi cu puţină omenie, ajunşi aici, se opresc aici. Dar tu,
dragul meu Marc, trebuie să mai faci încă un pas. Trebuie să
înveţi să-ţi priveşti adversarul în faţă, aşa cum mă priveşti pe
mine în clipa asta – (nu te mişca!) – şi să-i spui: „Aşa eşti. Te
iubesc aşa. Te iubesc pe tine, care mă respingi, pe tine, care mă
urăşti, te iubesc în ciuda ta. Iartă-mă! Asta-i legea neîndurătoare
a revoltei. E la fel de sfîntă ca şi cea a dragostei. Şi poate că te-aş
iubi mai puţin, dacă n-ai fi în stare s-o înţelegi.”
Annette se opri din vorbă, dar tot îi mai strîngea capul, iar în
deget simţea zvîcnirea tîmplei lui. Lui i se oprise răsuflarea. Apoi
se depărtară. Privirile lor se feriră una de alta.
Marc spuse, cu glasul pe jumătate înăbuşit:
— Mi-e frică. Încă nu sînt gata.
Annette îi răspunse:
— Dragul meu, nici eu n-am fost niciodată gata decît după
sfîrşitul luptei. Dar tot înseamnă ceva cînd ai o armată de rezervă.
Ţi-o dau pe a mea.
Marc spuse cu acelaşi ton:
— Armata ta mă înspăimîntă aproape la fel ca şi adversarul.
Annette rîse:
— Bietul băiat! Iartă-mă!
Marc se ridică să plece. Înainte de a ieşi, se întoarse:
— Mamă! Şi mai poţi iubi viaţa? Dar e o fiară!
— Se află şi fiare frumoase, spuse Annette.
Marc glumi:
— Tu eşti una dintre ele.
— Sînt din neamul ăsta. Nu mi-e ruşine. Încearcă să nu-ţi fie
nici ţie ruşine de neamul meu!
— Dac-aş fi sigur că n-o să te fac de ruşine!
— De ce ţi-ar fi ruşine? De vreme ce din mine te tragi, totul e
din vina mea. Eu nu-mi tăgăduiesc semnătura. Iau totul asupra
mea, prezentul ca şi viitorul.
— Şi gunoaiele?
— E nevoie şi de îngrăşăminte, spuse Annette cu voioşie.
— Am o mamă cinică, zise Marc, făcînd pe mironosiţa. Şi, pe
deasupra, îl mai citează pe Labiche 1.
— Mai curînd l-aş cita pe Rabelais. Dar te cruţ, fetiţa mea.
— Spune, spune! striga Marc jignit. Crezi că mi-e frică de
cuvinte şi de lucruri?
— De! Faci pe omul dezgustat de viaţă!
— Mă dezgustă! N-am dreptul?
— Nu, n-ai! Întoarce-te la ogorul tău! Trebuie să-i dai
îngrăşăminte. Gunoaie, viermi, chiar şi lăcuste. Înfige-ţi sapa ca
omul cel gol de pe cărţi editate odinioară de Lemerre! Întoarce-te
la ogorul tău! Şi nu-l uita nici pe al Assiei!
— În privinţa asta – spuse Marc – preacinstită doamnă, n-am
nevoie să mi se dea lecţii!
Fiul şi mama îşi rîseră în nas.
====================
1 Dramaturg şi vodevilist francez (1815-l888).

Pe scară, Marc se gîndea:


„Dac-ar fi şi Assia aş!”

Assia nu era departe de Annette. Mai puţin departe decît de


Marc. Femeile – albe, negre, galbene, verzi – au afinităţi care le
apropie. Dacă se prefac că nu le văd, asta se datoreşte faptului că,
jumătate din timp sînt rivale, îşi fură una alteia bărbatul (chiar
dacă nu-l iubesc: e un instinct căruia cele mai bune dintre ele i se
împotrivesc, dar pe care toate îl cunosc). Din prima zi, Assia
simţise mult mai bine decît Marc cît de tare îşi stăpînea Annette
băiatul. Şi bineînţeles că prima ei datorie fu să i-l răpească.
Degeaba se simţeau aliate, degeaba se iubeau una pe alta din
toată inima; instinctul fiecăreia spunea:
— Bărbatul ăsta e al meu.
Singura deosebire era că Annette alunga acest instinct, fără
prea multă energie de altfel, cînd îşi dădea seama de el; în vreme
ce, la Assia, conştiinţa mărea egoismul atotstăpînitor al
instinctului, care nu voia să împartă nimic. De aceea, în criza prin
care trecea împreună cu Marc, clarviziunea Annettei nu-i putea fi
Assiei de prea Marc folos. De altfel, în ce măsură nu se amesteca,
fără ştirea Annettei, şi un grăunte de trădare în cuvintele prin
care ea îi dezvăluie cu atîta cruzime fiului primejdiile inimii ei de
femeie? Assia aşa ar fi judecat. Femeia care dezvăluie bărbatului
tainele femeii în dragoste îşi trădează patria. Şi fiecare trădează la
rîndul ei. Dar nici una nu-i iartă celeilalte.
Înstrăinarea dintre cei doi tineri începuse; totuşi, Assia nu i-
ar fi cedat Annettei nici o palmă de pămînt cîştigat. Ai fi zis,
dimpotrivă, că se înverşuna cu atît mai tare să-şi păstreze moşia,
cu cît vîntul îndoielii o scutura mai rău.
— De ce m-am închis singură între zidurile astea?
Copilul, care creştea în pîntecele ei, făcea şi el parte din
cucerire. Un nevinovat. (Parcă ea era mai puţin nevinovată? Nişte
orbi amîndoi.)
Numai că Assia îşi dădu prea tîrziu seama că se prinsese şi
ea în cursă. Intrase cu capul în acelaşi laţ. Dar cine strîngea
laţul? Trupul acela mic, izvorît din trupul ei, îl înlănţuie şi pe
Mare, o înlănţuia şi pe ea deopotrivă, îi înlănţuia pe amîndoi de
lumea dinafară, de lumea anonimă, de stăpînul tainic de care se
temeau şi pe care nu voiau să-l recunoască – de orînduirea
socială, cu mulţimea ei covîrşitoare de servituţi. Erau legaţi, legaţi
prin mlădiţele lor de polipul acela de rădăcini şi rădăcinuţe
împletite, de fatalitatea drumului pe care seva îl urmează orbeşte,
de păcatele lui, de pedepsele ce-l aşteaptă. Nu mai puteau privi la
toate astea dinafară, cu o nepăsare dispreţuitoare. Apucaseră să
se arunce amîndoi în plasă.
Era prinsă în capcană, niña! Un lucru ca ăsta nu se
mărturiseşte. Dar Assia simţea cum i se strînge gîtlejul, de parc-
ar fi avut un laţ în jurul gîtului. Şi cel care-o strîngea era el, nou-
născutul, cu mînuţele lui de cîrpă. Aplecată deasupra lui, Assia îl
pîndea cu priviri tulburi şi duşmănoase. Fusese luată prin
surprindere.
Şi doar nu era mamă pentru întîia oară. Da, mai exista şi
amintirea aceea groaznică, pe care o înăbuşea, victima aceea
mică, rodul însîngerat. Îl alungase în uitare, îl împingea la fundul
apei. Trebuia! Dacă n-ar fi făcut aşa, s-ar fi prăbuşit, cutremurată
de spasme. Dar era oare sigură că nu se va ridica la suprafaţă –
că nu se şi ridicase? Şi dacă cel ce se deştepta acum» în patul ei,
noul-venit, era chiar el? Există străfulgerări nebune care sfîşie
deodată mintea halucinată a unei femei. Degeaba încerci să le
luminezi cu judecata. Assia nici nu încerca. Tot ce putea face era
să încerce să nu se gîndească, să lase totul să treacă, să se
prefacă a nu şti. Dacă s-ar fi împotrivit acestor străfulgerări, le-ar
fi văzut din faţă. La gîndul ăsta îi îngheţa sîngele 2d vine. Se
ghemuia cu faţa înfundată în perne.
— N-am văzut nimic. Nu ştiu nimic…
Dar în clipa următoare începea din nou să-l pîndească pe
noul-născut cu o privire piezişă. Toată viaţa Assiei era alcătuită
din aceste refulări şi izbucniri ce se petreceau în văgăunele fiinţei
ei, şi pe care le acoperea în fîşii de curcubeu mişcarea
neîntreruptă a vieţii de fiecare zi, singura care-ţi este îngăduit s-o
primeşti.
Aşadar, în faţa acestui necunoscut, a copilului, Assia luase o
atitudine de apărare. Aproape că simţea mai multă teamă (uneori,
pentru foarte scurt timp, chiar duşmănie) decît dragoste.
Instinctul ei matern era slab dezvoltat şi catastrofa începutului îl
înăbuşise cu totul printr-un fel de tainica mişcare de autoapărare:
n-ar fi putut să trăiască cu rana aceea groaznică, deschisă. Voinţa
de a trăi o cususe la loc, dar grosolan; şi, cu complicitatea
conştiinţei, zvîcnirile surde ale maternităţii înăbuşite fuseseră
tălmăcite în alt chip: aşa cum se întîmplă la atîtea femei,
chemarea ei fusese îndreptată spre bărbat. La început se gîndise
foarte puţin la copil; cînd se gîndea, vedea bărbatul. Sămînţa lui e
în ea. El e în ea. El este al ei. La ea însăşi se gîndea. Ea era
perechea, ea era totul. Şi iată-l! Acum nu mai era nimic. Venise
cel care era totul. Viermuşorul acela! Şi de pe urma acestei lupte a
zămislirii, ea rămăsese pe planul al doilea, simplu soldat care
trebuie să se alinieze. Cît despre Mare, ce să mai vorbim! Fusese
surghiunit la furgoanele de bagaje.
Şi cine era stăpînul cel nou? De unde venea el? Din noaptea,
din moartea, din învălmăşelile Ucrainei, unde se topise celălalt
trup mic? Şi încotro se îndrepta el? încotro o ducea? Spre ce alte
învălmăşeli? Stăpînul-rob, această verigă a lanţului care o lega de
un şir întreg de fatalităţi trecute, prezente şi viitoare, de societatea
înrobitoare, al cărei jug crezuse să-l zdrobească! Îl privea cu
uluire, cu groază, cu silă, cu ură – şi dintr-o dată cu porniri de
dragoste ce sparge toate zăgazurile. Beţia nemaipomenită a
acestor elanuri stăpînea cerul Assiei, ca vijeliile, şi tot ca vijeliile
răsturnînd ordinea anotimpurilor. Assia era cuprinsă săptămîni
întregi de o patimă nebănuită pentru copil, de patimă oarbă,
încăpăţînată, animală. Nimic nu exista. Marc devenise bărbatul
unei femei-păianjen. Dacă e mîncat, înseamnă că e de prisos: şi-a
jucat rolul. El avea bunul-simţ de a dispărea din faţa ei. Nu i-l
răpea pe viermişorul de lapte. Ca mai toţi bărbaţii tineri, simţea
un fel de sila faţă de rodul pîntecelui iubit. Copilul îi interesează
abia la un an, după ce începe să fie spălat. Spălat, de ce? De
necurăţenia lui? (Ai oare dreptul să vorbeşti astfel?) De prăpastia
întunecată a neantului? Bărbaţii vor să recunoască în copil
trăsăturile şi graniţele: omul.
Şi tocmai în clipa cînd aceste graniţe izbiră văzul Assiei,
şuvoaiele de pasiune pentru copil slăbiră. El nu mai era stăpînul
tainic, căruia aşteptarea ei nebună îi punea întrebări. Era un pui
de om foarte obişnuit, care nu amintea cu nimic de cel pe care
Assia îl pierduse, n-avea aproape nimic din ea – semăna cu
franţujii aceia mititei, pe care Assia îi privea nepăsătoare, cum
erau duşi zilnic de furnicile lucrătoare sa se încălzească la soarele
palid al Luxemburgului. Copilul nu era făcut din ţesătura visului
ei. Ce trădare! Şi apoi era sănătos, normal, pretenţios: nu era chip
să uiţi de el. Prin lăcomia lui, o mai ţinea încă pe Assia legată de
sîn; simţea o bucurie de animal cînd gura aceea lacoma îi golea
sînul. Da, o ţinea legată, legată strîns! Şi în ascuns, Assia îl
duşmănea pentru asta; se gîndea: „Cum şi cînd o să scap?”
Oscila între ciuda şi dragoste. Şi făcu descoperirea
copleşitoare că acum nu mai putea să fie nici cu desăvîrşire
liberă, dar nici cu totul legată. Dacă, cel puţin, ar fi putut să fie
cu totul legată! Fiinţa Assiei (întreagă, alta în fiece clipă, dar de
fiecare dată întreagă) putea să îndure orice mai curînd decît un da
şi un nu, rostite în acelaşi timp. Nimicnicia! mai bine orice decît
asta! Încercă din toată inima să se dăruiască în întregime
copilului. Cu neputinţă! Trebuia să te poţi amăgi, ca mamele
acelea care cred că au ouat oul de paşte şi pentru care puişorul
golaş e minunea minunilor. Assia cîntărea puişorul în palmă,
gîndind:
„Un mediocru mai mult pe lume. Să-i jertfesc libertatea mea?
Nu, asta-i prea mult!”
Dar libertatea aceasta ce preţ avea? Ce să facă cu ea? Cui s-o
închine? Assia era prea cinstită pentru a se amăgi în privinţa lui
ori a ei. Chiar daca din fire era lacomă şi poruncitoare, nu încerca
să se convingă ca o superioritate din naştere îi dădea ei şi
odraslelor ei vreun privilegiu. Nu! Simţea mai curînd imboldul de
a vedea şi de a-şi dovedi sieşi, fără cruţare, mediocritatea ei.
Mediocritate a minţii; mediocritate a inimii, şi chiar mai mult decît
mediocritate; mediocritate a trupului – urîţenie, ca să-i spunem pe
nume!
— Dar ce-mi pasă? Oare asta mă împiedică să-mi fie foame?
Mi-e foame la fel ca şi lui. El, sugaciul, e flămînd de sînul meu. Iar
eu, eu caut ca un căţel fără vedere ţîţa de muşcat pe sînul naturii.
Unde se ascunde? Am nevoie de ea; o caut adulmecînd, fugind.
Dacă m-am întovărăşit cu bărbatul acesta, am făcut-o ca să mă
ajute, să mă ajute s-o caut, să facă să ţîşnească laptele (ce lapte
fad!) – sîngele care izvorăşte din inima vieţii.

Bărbatul însă nu se pricepe s-o ajute. Ca şi ea, e un cîine


orb; degeaba morfoleşte un sfîrc ofilit, stors, aproape uscat de pe
trupul bătrîn al mamei Europe. Se zbate şi el în pustiul
individualismului.
Dar cum se poate? Odinioară Europa era o vale largă,
umbrită, rodnică, udată de ploi. Mai ieri, cînd totul ardea printre
ruinele războiului, era o oază a gîndirii libere: găseai aci un izvor
limpede şi nopţi clare sub palmieri. Acum izvorul e spurcat, e
pîngărit; palmierii care îngrădeau oaza sînt doborîţi; nisipul te
biciuieşte prin orizontul spart; cerul e alb şi aerul dogoreşte:
pustiul a înghiţit aproape totul.
Dar să vorbim pe faţă! Am face prea multă cinste laşilor, dacă
le-am sulemeni capitularea cu imagini. Căci despre altceva e
vorba. Individualismul, gîndirea liberă şi-a făurit, în tăcere, încă
de la sfîrşitul celuilalt război, o armată ca cea de la Metz şi Sedan.
S-a predat. Ce-a rămas? Cîteva fîşii zdrenţuite de drapele
ascunse, scoase la iveală în cercuri restrînse, sau în discursuri
neprimejdioase. Cine îndrăzneşte să ţină piept statului şi cîinilor
săi? Opinia publică şi presa? Amîndouă se socotesc libere în
grădina lor bine păzită; şi-o cultivă, îmbătîndu-se cu alese versuri,
asemenea lui Horaţiu, cîinele care făcea sluj şi care, prins în lanţ,
lătra trufaş pentru posteritate. Acela măcar avea cinismul de a se
lăuda că a lepădat scutul.1 Dar aceştia vor să facă lumea a crede
că sînt independenţi, în timp ce ling oasele ce li se aruncă. Intre
aceşti intelectuali mîndri şi stăpînul (stăpînul se schimbă, dar
servitorimea, ba) s-a statornicit pe tăcute un contract asemănător
cu acela ce hotărăşte regimul animalelor domestice. Libertate cîtă
vrei, dar în slujba ta şi în ograda mea. Nu cumva să pleci! În
schimb, eu te îngraş. Şi ei s-au obişnuit atît de bine, încît nici nu
încearcă măcar să iasă din ogradă. Cînd stăpînul le dă drumul, e
liniştit: doar au zgardă. Puţinii care o scot pe ascuns, fiindcă le-a
mai rămas o fărîmă de ruşine, degeaba se laudă cu grumazul lor:
zgarda a lăsat urme. Marc roşea cînd vedea profesori – pe care-i
stimase, oameni mai în vîrstă decît el, pe care se bizuise –
străduindu-se în chip jalnic să ascundă sub aparenţa trufaşă a
liberei alegeri un conformism al gîndirii la care se resemnaseră
din calcul sau sfială. Astfel de pilde îi descurajau pe cei mai tineri
şi-i obişnuiau să-şi prostitueze de timpuriu gîndirea: se vindeau
celui care oferea mai mult; dar, asemenea prostituatelor de lux,
dădeau impresia că o fac din dragoste pentru stăpînul care-i
întreţine. De îndată ce o idee era oficială, sau pe
========================
1 Poet latin (64-8 î. e. n.). autorul Odelor, Epistolelor şi
Satirelor, povesteşte într-una din scrierile sale cum „a părăsit
scutul şi a fugit ruşinos”, in bătălia de Ia Fillppe (49 î. e. n.).

cale de a deveni, se grăbeau să intre în slujba ei, să se lase


plătiţi pentru ea. Dacă ideea se clătina, se clătinau şi ci,
adulmecînd schimbarea. Şi dacă aveau ghinionul ca ideea să
moară subit, nu pierdeau multă vreme la înmormîntare. Îl şi
aclamau pe noul rege.
Aşa s-a întîmplat întotdeauna. Dar ceea ce se întîmplă numai
în timpurile noastre e că oamenii noştri, bunurile noastre,
intelectualii cu ideologiile lor democratice – sfintele lor taine – au
început să joace rolul de curtezani. Cînd o aristocraţie degenerată
se prostituează în felul acesta, n-ai decît să laşi lucrurile să-şi
urmeze drumul: sapă-ţi groapa! Cu atît mai mănoase vor fi
ogoarele mele. Dar de data asta ogoarele mele putrezesc, şi
trădătorii sînt gîndurile mele, ideile care mă luminau, cuvintele
din care mă adăpam şi cu care se hrănea marele individualism.
Independenţa gîndirii… Unde a ajuns independenţa? în cazul cel
mai bun joacă rolul opoziţiei constituţionale într-un regim pe
care-l cruţă, căci are grijă să-şi asigure succesiunea şi ia dinainte
asupra sa învinuirile şi tarele moştenirii. Oamenii aceştia se
pricep atît de bine să înoate în compromisul gîndirii, încît uneori
nu-i mai poţi deosebi pe roşii de negri, nici mîna ta stîngă de cea
dreaptă: totul se amestecă, iar partidele în Parlament, ca şi în
afara lui, sînt mai mult sau mai puţin amfibii. „îi prefer încă pe cei
turbaţi după reacţiune – gîndea Marc – sînt sinceri ca lama
pumnalului pe care într-o bună zi mi-l vor împlînta între coaste.
Dar socialiştii ăştia de după război, cu sărutările lor de Iude, care
ar vinde revoluţia şi încearcă să-i taie picioarele pentru că-i
împiedică în reformismul lor paşnic şi fără grabă! Chiriaşii aceştia
ai statului au grijă să nu răvăşească locuinţa, pe care, într-o bună
zi, nădăjduiesc s-o închirieze în profitul lor. Şi la ce-mi folosesc
aceste plasamente de tată de familie, aceste închirieri de
prejudecăţi şi de interese? Dac-aş putea să găsesc în Occident o
mînă de oameni liberi, de oameni hotărîţi să descopere şi să
servească adevărul cu orice chip, oriunde s-ar ascunde el! Chiar
şi împotriva patrie! sau castei loc şi a lor înşile! Adevărul e patria
omului liber. Dar toţi cei pe care-i văd în jurul meu sînt oameni
fără patrie. Robi de bunăvoie. Îşi înşală stăpînul care-i lasă să-şi
facă mendrele, fiindcă-i are în mînă. Iar intelectualii ăştia tineri
au deschis o dugheană împreună cu rechinii, o dugheană în care
se vînd ideologii şi se încheie afaceri.
Deunăzi, războiul, naţiunea, civilizaţia latină. Astăzi, pacea
Europei şi, bineînţeles, libertatea, care e marfa de schimb (e o
valoare cotată la bursă; cursul ei e în scădere, o cumperi astăzi pe
nimic). Cine vrea să fie liber are nevoie de bani. Şi cine vrea bani
trebuie să-şi vîndă libertatea. Problemă de conştiinţă? Cîtuşi de
puţin! Conştiinţa zilelor noastre are inima prea slabă pentru a se
expune unor astfel de tulburări ale sănătăţii – ea îşi demonstrează
pe cale matematică faptul că, dacă e liberă, are prin urmare
dreptul de a se vinde; ajunge doar să dorească lucrul în schimbul
căruia se vinde. Şi ea-l doreşte. Trebuie numai să spui despre ce
este vorba, îţi face numaidecît rost de argumente. Atîta doar că
trebuie să le faci sunătoare. Aur, sau slujbe, sau funcţii mari:
puterea. Bine a zis cine a zis: «A voi înseamnă a putea». A voi
puterea. Toţi o doresc. Fiecare îşi vrea partea lui. Ca s-o păstreze,
cînd a pus mîna pe ea. Şi nici să nu te aştepţi să-i vezi
desfăcîndu-se din reţeaua de compromisuri în care au fost nevoiţi
să se încurce pentru a parveni. Vor rămîne prinşi pe vecie, ca
nişte muşte într-o pînză de păianjen. Dar unde se află păianjenul
şi cine e el? E îmbuibat, îşi păzeşte cămara. Muştele grase bîzîie
mai departe. Vor să se convingă că mai sînt încă libere. Dar nu
mai sînt – cu fiecare mişcare din aripi se lipesc mai tare. Annette
a înţeles asta din pilda bondarului ei, Timon. Degeaba bîzîia şi
încerca să înspăimînte lumea. Nu mai putea să scape. Şi o ştia.
Annette a fost martora furiei lui. Tot ce mai putea face era să se
înfăşoare în mai multe pînze; şi, o dată cu pînza, înfăşură şi miile
de insecte prinse în cursă. Dar giulgiul cu care-şi acoperea
mădularele era cu atît mai gros şi mai înăbuşitor. Se prinsese.
Sînt prinşi cu toţii marii magnaţi: regii afacerilor, ai oţelului, ai
petrolului, ai chibriturilor, ai armamentului! Se lipesc de firele
nădăite ale aceleiaşi reţele; cînd un fir vibrează, ei îl simt în
pîntece, sînt legaţi între ei; şi cu toţii se află în voia păianjenului,
dihania oarbă care şi-a aruncat năvodul pe apa vieţii. Fatalismul
economic hotărăşte mersul societăţii omeneşti şi trage după sine
şi spiritul/*
Dar Marc protestează. Nu consimte să subscrie la capitularea
lui. Pretinde că spiritul din el va izbuti să trăiască liber. Şi le ia
drept martore pe cele două aliate ale lui, cele două frunţi
încăpăţînate şi însetate de independenţă, pe Annette şi pe Assia.
Annette îi spune:
— Ţine-te bine!
Iar Assia îi spune cu un zîmbet ironic:
— La ce-ţi foloseşte spiritul tău liber?
Lui Marc i se strînge inima. Protestează cu înverşunare. Dar
lovitura l-a nimerit bine.
Sterilitatea individualismului… Degeaba a încercat să se
amăgească:
— Eu sînt o lume întreagă. Nu înseamnă nimic dacă salvez
lumea asta?
Ea îi răspunde:
— O lume ghemuită în ea însăşi, o stea roşie care se stinge
nu mai poate încălzi.
El spune:
— Cum, Assia? Nici pe tine?
Ei i se face milă; dar îi este cu neputinţă să ascundă
adevărul.
— Ba da, drăguţule. Îmi încălzesc vîrful degetelor.
Mila asta îi face mai rău decît dacă Assia i-ar fi spus verde:
— Inimii mele îi este frig.
Mare încearcă să lupte:
— Dar n-ai vatra ta, focul tău lăuntric?
— Trebuie să-l înteţesc.
— Şi puiul de căprioară? (şovăie sa continue: şi Marc?)
Assia rîde:
— Puiul de căprioară şi cerbul…
Mare urmează umilit:
— Eu nu-ţi ajung, nu te încălzesc?
Assia îl mîngîie pe obraz; el îi sărută mîna în treacăt.
— Sigur, sigur că da, o adevărată sobiţă.
— Asta-i tot?
— E foarte mult. Dar (iartă-mă!) simt nevoia să-mi
dezmorţesc picioarele pe pămînt, fie el cald sau rece. Vreau să
simt căldura în picioare – cînd merg, cînd fug, cînd lucrez.
— Şi nu putem lucra împreună?
— Da, dar cum? Ce poţi tu să faci?
El îşi cunoaşte prea bine neputinţa, dar încearcă să
protesteze.
— Putem face orice. Sîntem liberi.
Ea tot mai zîmbeşte, dar zîmbetul i se stinge:
— Liberi să facem înconjurul ţarcului. Nu spune prostii! Ştii
doar că libertatea e îngrădită în lagăre de concentrare. Ieşirea
oprită! E ca şi cum ar strangula-o. Dar ei sînt principi mărinimoşi!
Ajunge să laşi neamul să se irosească. Ultimii oameni liberi –
liberi să facă ce? – vor fi expuşi în cuştile din Grădina Botanică. Şi
tu ai să fii acolo.
— Şi tu, Assia?
— Eu nu. Încă nu ştiu cum. Dar ştiu că voi ieşi de acolo, fie
că voi fi liberă, fie că nu.
— Fie că vei fi liberă, fie că nu? Ai să renunţi la libertate, ca
să ieşi?
— Libertatea e afară. Spune-i cum vrei! Te las să alegi
cuvîntul. Eu vreau lucrul.
Ea era cea mai sinceră dintre ei doi. El refuzase totdeauna cu
înverşunare să se înroleze în vreunul din partidele care se
încăierau pe cîmpul de luptă sau încheiau diferite tîrguri în
spatele arenei. Vrea să-şi păstreze libertatea. N-are decît să şi-o
păstreze! Nimeni nu se gîndeşte să i-o ia. La ce-i foloseşte? Nu-i
aduce de mîncare. Marc trebuie să-şi petreacă timpul în birourile
unei edituri; mulţumită faptului că ştie două sau trei limbi
străine, are o slujbă destul de obositoare de corespondent
comercial; dar cu partea literară a editurii n-are nimic de-a face;
tocmai pentru că se ştie că are personalitate, oamenii se feresc să-
i dea să citească manuscrise; şi dac-ar avea timp să scrie o carte,
nu în editura unde lucrează i-ar fi dat s-o publice. Din cînd în
cînd, trimite cîte un articol sub un pseudonim la unul dintre cele
două-trei ziare care mai păstrează încă, fără prea multă osteneală,
o străveche faimă de independenţă, de libertate a presei şi alte
gogoşi de felul acesta. Dar numai cîţiva neghiobi de cititori mai
cred în basmele astea. Cei care ştiu să citească s-au lămurit. E un
ghiveci de compromisuri. I se face curte stăpînului de astăzi, ca şi
celui de mîine: (de altfel, cei doi duşmani sînt fie cumetri, fie
dintre cei care-şi string mîinile şi se lovesc cînd îşi întorc spatele);
în prima pagină a ziarului se face elogiul păcii, în cea de a treia, al
armamentelor; şi tenorii trupei proslăvesc în cîntecele lor sfînta
democraţie şi drepturile sacre ale omenirii, în timp ce direcţia
încasează bani de pe urma crimelor şi a dividendelor coloniale, ca
să-şi ţină gura şi să astupe gura redactorilor naivi, care au luat în
serios lozinca idealismului. Într-o bună zi, cîte o indiscreţie
supărătoare arată că aceste inimi mărinimoase, aceşti cavaleri ai
Principiilor Nemuritoare, sînt amestecaţi într-o escrocherie
murdară a vreunei societăţi care se ocupă cu afacerile sau cu
veniturile şi pe care a denunţat-o gaşca rivală. Ce rost are să faci
din ţînţar armăsar? E aşa de simplu să răspunzi ameninţînd
cealaltă bandă de hoţi cu un scandal! Cele două bande răguşesc
strigînd: „Dreptate! Dreptate!” timp de o săptămînă sau două; pe
urmă totul amuţeşte; au ajuns la o înţelegere: şi-au împărţit
cîmpul de activitate. Să închidem gura şi să ne umplem
buzunarele! Şi buzunarele nătărăilor de redactori, cei cîţiva
oameni de ispravă, dar fără caracter, care au primit din toată
inima să joace rolul de idealişti ai echipei, ca să agaţe clienţi, nu
prea sînt pline. Ei nu mint, dar sînt momeala celor care pescuiesc
în apa tulbure; şi se ostenesc să uite funcţia umilitoare pe care o
îndeplinesc. Ce altceva pot face? Doar trebuie să trăieşti! Şi unde
să scrii? îşi spun că îndeplinesc o misiune sacră. Căpitanul
galerei e destul de iscusit ca să-i lase să vîslească „liberi”, dar bine
legaţi de locurile lor. Ştie el că nu sînt primejdioşi şi că bătaia
vîslelor lor astmatice nu va abate corabia din drum nici cu o
palmă. Corabia îi duce pe ei, pe ei şi gogoşile lor idealiste, ca pe
nişte tritoni sculptaţi la pupă, în timp ce la prova, acoperiţi de
spumă, operează rechinii. De ce s-ar plînge aceşti „idealişti”? Au
toată libertatea de a da grai predicilor lor preavirtuoase. Atît timp
cît vorbesc despre totul în general, despre nimic şi nimeni în
particular, treaba merge bine, totul e prevăzut în desfăşurarea
parăzii. Sînt rare, foarte rare spiritele fistichii, ca cel al lui Mare,
pe care le supără acest rol de tobă. Marc are lipsa de gust sau
lipsa de mărinimie de a păstra pe ochi (dacă nu pentru el, cel
puţin pentru ceilalţi) vălul uşor, care îngăduie tovarăşilor lui să fie
păcăliţi. Dacă nu sînt păcăliţi, vor deveni oare complici? E grea
încercarea la care sînt supuşi oamenii de treabă în faţa unei iele
pline de fîn. Dacă renunţă, unde-or să mănînce? Nu mai sînt
tineri de tot, sînt obosiţi, şi apoi celelalte grajduri sînt ocupate.
E treabă de om bogat să pretinzi că-ţi exprimi liber gîndul –
fără a te supune nici unui jug – asupra problemelor care privesc
de aproape interesele actuale. Şi bineînţeles că bogaţii au ceva
mai bun de făcut decît să-şi sape pămîntul sub picioare, scoţînd
la iveală izvoarele averii lor. Există apoi intelectualii care, ştiind că
libertatea activă e cu neputinţă de realizat, sau că e foarte
primejdioasă, fac pe grozavii şi se prefac că o dispreţuiesc: în
lături cu spiritul care se supune realităţilor vieţii sociale şi
politice! Pentru aceşti viteji nu există altă libertate decît stearpa
„credinţă care nu activează” – şi ea se află în acel empireu al
ideilor, al cărui mecanism de ceasornic se desfăşoară în prăvălia
ceasornicarului, cu uşile închise faţă de riscurile şi zdruncinul
vieţii. Desigur, aceştia sînt scutiţi de viaţă tocmai pentru că sînt
morţi.
Oare pofta lui Marc se simte îndestulată de această libertate
funerară? îi e silă de ea şi o scuipă. Nu există spirit şi viaţă, în
afară de lumea celor care acţionează. Dar unde sînt cei cu
adevărat vii? Şi cum vor izbuti să rămînă în picioare sub
greutatea care încovoaie astăzi toate spinările? înlătură greutatea!
Găureşte tavanul! Dar nu poţi s-o faci singur. O să-ţi spargi
scăfîrlia. Trebuie să te uneşti cu ceilalţi răzvrătiţi. Dar să te uneşti
înseamnă să te legi. Înseamnă să accepţi disciplina şi doctrinele
cu care aceste partide sînt ferecate. Marc refuză. Assia, a cărei
încuviinţare el o aşteaptă, ridică din umeri şi spune tăios:
— Cine vrea să ajungă la ţintă primeşte să meargă pe calea
care duce într-acolo.
El sare în sus:
— Assia! Tu eşti aceea care vrei să te laşi înlănţuită de
legături!
Ea zîmbeşte cu zîmbetul ei răutăcios:
— Le-am primit. Dacă vreau, mă lepăd de ele.
El nu rîde.
— Şi de ale noastre? între mine şi tine?
— De ce nu? (îl înfruntă). Dacă eşti liber, trebuie să ai
libertatea să te legi şi să te dezlegi. Eu sînt liberă.
— Assia! Nu glumi cu lucrurile astea!
Ea vede privirea lui îngrijorată. Zîmbeşte (de data asta cu
zîmbetul cel bun). Şi-l sărută.
— Copilule!
El se agaţă de gîtul ei, uşurat, dar puţin jignit.
— Sînt bărbatul tău.
— Nu. Nu chiar.
— Bine, dar ce-ţi mai trebuie ţie?
— Îmi trebuie un bărbat. Tu, dacă poţi. Fii bărbat! Dacă nu,
păzeşte-te!
Glumeşte. Dar glumele Assiei au totdeauna un temei serios.
Marc ştie. E tulburat. Întreabă:
— Spune-mi ce trebuie să fac.
— Asta nu, răspunde ea. E treaba ta. Rolul tău de bărbat.
— Dar dacă, pe urmă, nu-ţi place?
— Dacă-mi place sau nu, o să-ţi spun după aceea. Nu
înainte! Tu eşti bărbatul. Mai întîi începe!
Acest refuz de a vorbi, de a discuta, această ameninţare care
atîrnă deasupra lui, aceşti ochi care-l privesc fără îngăduinţă şi
care-i judecă toate faptele – toate acestea nu-i dau imbold să
înceapă. Se simte la strîmtoare. Chiar dacă nu ştie limpede ce
vrea Assia de la el, simte însă foarte bine că vrea ceea ce el nici nu
vrea, nici nu poate. O vede, de cîtva timp, adulmecînd în ziare şi
cărţi, în convorbiri, în aerul vremii, aburii de violenţă ce se înalţă
din trupul lumii vechi: la dreapta, la stînga, pretutindeni,
aproape, departe, în America, în Rusia, în Italia, în Balcani, în
Europa Centrală. Zvîrcolirile acestea pătimaşe sînt, în cea mai
mare parte, dezordonate; nu par să ducă decît la distrugere; dar
pînă şi cele mai oarbe, cele mai sîngeroase dintre ele sînt o revoltă
a vieţii. Orice mai curînd decît să lîncezeşti! Ignavia est jacere1. Şi
revolta adunată în adîncul firii Assiei o face să urmărească cu o
poftă de nemărturisit (pe care nici ei înseşi nu şi-o mărturiseşte)
pînă şi ridicarea mişcărilor fasciste, care desfiinţează cu lovituri
de măciucă ultimele resturi de libertate anemică ale Europei. Dar
glasul sîngelui o îndreaptă mai ales către luptele din U.R.S.S.
Alunecă pe o pantă sigură, spre locul unde se zămisleşte prin
lupte o lume nouă. Marc presimte, cu intuiţia dragostei lui
ameninţate, procesul tainic ce se desfăşoară în mintea Assiei, care
tace: o vede gata să alunece şi ar vrea s-o oprească; dar nu
îndrăzneşte să privească panta; Ţara Sovietelor îi dă ameţeală şi
se fereşte să vorbească cu Assia despre aceasta. Atacă subiectul
pe căi piezişe, din flanc, încercînd să smulgă de
=====================
1 În limba latină în original: E o trîndăvie să zaci.

la ea un blam, o tresărire faţă de întîmplările din Italia faţă


de crimele organizate acolo. Gura Assiei rămîne zăvorită. Marc
strigă:
— În sfîrşit, Assia, n-ai să-mi spui că îţi place ce fac oamenii
aceia?
Ea răspunse cu asprime, refuzînd să-l privească:
— Mai mult, în orice caz, decît ceea ce alţii nu fac.
Se simte lovit în inimă. Nu găseşte nici un răspuns.
Ştie şi el asta: nu face nimic, nu poate face nimic. Sănătatea
lui a rămas tot şubredă de pe urma zdruncinului groaznic
dinaintea căsătoriei; şi căsătoria pripită, cheltuiala nebună de
energie din timpul convalescenţei, toate astea nu erau făcute să-l
înzdrăvenească. După o amînare, a trebuit să fie scutit definitiv de
serviciul militar; a fost astfel cruţat de a mai trece prin greaua
încercare a refuzului, la care era hotărît, şi a condamnării ce avea
să urmeze. Dar poate că pentru el ar fi fost mai sănătos să
înfrunte astfel de greutăţi, căci sentimentul propriei sale forţe l-ar
fi înarmat împotriva lui însuşi. Ar fi dorit s-o facă, deşi nu mai
avea rost, căci nimic nu-l mai silea să se pronunţe: ar fi vrut s-o
mai facă numai ca să se afirme, numai ca să sfideze. Dar
sfătuitoarele lui i se puseseră în cale – Assia pentru că nu
pricepea deşertăciunea unei sfidări fără rost (cel puţin dacă ar fi
fost silit să se hotărască! Deşi, în cazul ăsta, se gîndea, aşa cum
gîndeau comuniştii, că datoria i-ar fi dictat să se înroleze, ca să
smulgă duşmanului armele, nu să le refuze!). Să nu faci serviciul
militar din motive de conştiinţă i se părea o nerozie. Annette, care
cunoştea însă măreţia acestui refuz, se ferea să-l îndemne pe
Mare, pentru că-i simţea convingerea îndoielnică, şi ştia că în
refuzul lui ar fi fost mai mult amor propriu decît credinţă sinceră.
Şi apoi prea multe motive „raţionale” vorbeau în favoarea portiţei
de scăpare: copilul care era pe drum, îndatoririle lui apăsătoare
de cap de familie, sănătatea. Scăpă. Dar în cugetul lui dăinuia o
umilinţă, părerea de rău după bătălia nedată, sentimentul unei
înfrîngeri (Assia pusese mîna pe rană): regretul după ceea ce nu
făcuse. Se simţea micşorat.
Ar fi trebuit să se despăgubească prin altă faptă – prin vorbă
sau prin scris. Dar, după cum am spus, n-avea aceste posibilităţi.
Nu putea înfăptui nimic, nici măcar în scris; nu putea să publice
nimic, doar, din cînd în cînd, cîteva cuvinte fără răsunet. Era zidit
în temniţa individualismului. Nu-i venea lumină decît de sus, de
la cerul pustiu. Doar maică-sa se putea împăca cu o astfel de
viaţă. (Se împăca oare? Ea nu spunea altora ceea ce-i lipseşte şi
nici dacă cerul acesta nu-i ajunge.) Respira totuşi în lumea pe
care şi-o plănuise ea, nu în asta.
Mare n-are o astfel de lume. Această lume de dincolo, la fel ca
şi împărăţia nesfîrşitului, e o ţară a morţii. Marc are nevoie de
ferestre deschise spre lumea celor vii. Şi, prin fereastră, vrea să
sară înăuntru. Sări o dată! Nu vezi pe sub gene ochii Assiei, care-
ţi pîndeşte mişcările? Dacă încaleci fereastra, ea va sări jos,
înaintea ta. Da, Marc a văzut. Vede că asta cere Assia de la el, că
asta aşteaptă.
Dar nu se poate hotărî. Acolo, jos, se află acea violenţă, acea
tiranie a violenţei pe care el o urăşte. O urăşte cu atît mai mult,
cu cît o are în sînge, sîngele lui înfrigurat înclinat spre tiranie.
Pentru că, slavă domnului! nu poate s-o facă (tremură uneori
gîndindu-se la felul cum s-ar fi folosit de violenţă) – nu o îngăduie
nici la alţii. El îşi foloseşte violenţa necedînd nimic din ceea ce
este al lui: fiinţa lui. A! dacă revoluţia ar fi
— Aşa ca pe vremuri, cînd se irosea în focuri de artificii – o
izbucnire liberă de revolte, fiecare cu revolta lui! Dar astăzi
revoluţia a fost militarizată. E o cazarmă. Disciplina se întinde la
toate: la fapte, la scrieri, la gînduri. Dar Marc se împotriveşte:
„Spiritul meu îmi aparţine. Să nu se atingă nimeni de el!”
Assiei lucrurile acestea îi sînt indiferente. Spiritul aparţine,
ca şi corpul, celui care-l ia – celui mai tare.
Şi cel mai tare nu-l va lua decît în măsura în care vreau eu.
Cînd voi vrea, îl voi lua înapoi.

Assia se înstrăina de acest francez, care nu ştia nici să ia,


nici să renunţe cu totul, a cărui întreagă energie se cheltuia fără a
lua nici o hotărîre. Se uita în jurul ei şi făcea comparaţii care nu
erau în favoarea lui Mare.
Annette o introdusese în nişte cercuri franceze, unde se
încerca încă timid o apropiere culturală de U.R.S.S. Acolo întîlnise
cîţiva ruşi din organizaţiile sovietice. Annette avusese legături cu
cîţiva dintre ei încă din vremea cînd lucra la Timon. Avuseseră tot
timpul s-o studieze pe Annette. Acum o studiau pe nora ei. Assia
primi comenzi de traduceri din limba rusă în vederea unei
expoziţii internaţionale de artă decorativă, care se pregătea la
Paris: articole despre arta populară rusă, despre ţesături, jucării,
obiecte de Paleh1, despre teatru etc. Apoi broşuri de propagandă.
Apoi lucrări cu caracter mai tehnic pentru Reprezentanţa
comercială a Sovietelor la Paris. La început lucra acasă. Apoi,
după o perioadă destul de lungă de observaţie şi pe garanţia unei
prietene din copilărie, care lucra la Ambasada sovietică şi care o
revedea din cînd în cînd cu destulă rezervă pe Assia, uşa se
întredeschise cu băgare de seamă şi Assia fu admisă în
anticameră. După ce-l înţarcă pe micuţ (şi Assia nu-i ceru lui
părerea), îl lăsă pe seama Annettei, care atît aştepta; apoi începu
să lucreze la Reprezentanţa comercială. Asemeni candidaţilor la
creştinizare din primele timpuri, cărora li se îngăduia numai să
urmărească slujba sub portic, în afara sanctuarului, Assia primi o
masă de lucru într-o încăpere de lîngă intrare. Încetul cu încetul,
acolo începu să-şi facă veacul.
Simţea o mulţumire pe care nici nu încerca să şi-o
lămurească. Nu recunoştea că se găseşte pe pămîntul natal
====================
1 Localitate din R.S.F.S.R., important centru de artă
populară, renumit prin picturile sale miniaturale lăcuite.

al gîndirii ei. Se prefăcea – nu fără duşmănie – că e liberată


de trecut. Era o evadare tainică din celălalt pămînt, în care se
înfipseseră rădăcinile vieţii ei. „Nu m-aţi prins… Nici tu, nici tu!”
Se simţea uşurată. Seara, cînd ieşea din atmosfera rusească, îi
făcea parcă mai multă plăcere decît înainte să se afle în căminul
ei francez. Dar, ca să-l preţuiască aşa cum se cuvenea, avea
nevoie să plece din el. Era o scuză bună faţă de ea însăşi, ca să
poată fugi.
Pentru Marc scuza nu era bună. (De aceea Assia nici nu i-o
împărtăşea. Nu catadicsea să ceară scuze.) Marc era întunecat. Se
închidea într-o muţenie rigidă şi mînioasă. Asta era cel mai rău.
Avea aerul unui stăpîn jignit. Merge să faci pe stăpînul, cînd eşti
cel mai tare. Dar cînd eşti cel mai slab, ce caraghioslîc! Spinarea
suplă a unei femei ca Assia ar fi fremătat – nu fără plăcere – sub
gheara lui. Chiar dacă mai tîrziu s-ar fi răzbunat. Dar mendrele
astea de copil îmbufnat, sprîncenele astea încruntate, ciuda
neputincioasă, care nu vrea (şi nici nu îndrăzneşte măcar) că
capete glas… De ajuns pentru a o face să simtă că Marc avea
voinţă, dar nu şi puterea de a o robi. De ajuns ca s-o stîrnească
să se smulgă din strînsoare. Assia simţea o mulţumire
duşmănoasă să ridice în slăvi lucrurile noi pe care le afla. În chip
fatal se înfiripau în mintea amîndurora comparaţii între opoziţia
stearpă a lui Marc şi energia rodnică a celor din U.R.S.S., a celor
ce muncesc. Şi Marc făcea aceste comparaţii din pricina cărora
suferea, fără să-i îngăduie însă Assiei să le facă şi ea. Duelul
dintre gîndurile lor se învenină; dîndu-le grai, se înverşunau şi
mai mult să arate ceea ce-i despărţea. Pînă la urmă, Marc îi ceru
Assiei, pe un ton poruncitor, să nu se mai ducă la birou. Assia
spuse „Nu!” cu hotărîre. Era liberă.
În contrast cu liberalismul Occidentului, neorganizat,
nevertebrat, lipsit de cinste şi vigoare, care făcea jocul celor mai
cumpliţi exploatatori, energia Moscovei, pusă în slujba claselor
exploatate, părea un crivăţ care biciuieşte şi curăţă sîngele.
Crivăţul acesta limpezea creierul îngreunat şi oxidat de rugină al
gîndirii franceze lipsite de voinţă. Nu există robie mai
dezgustătoare decît cea care încuviinţează lăsîndu-se amăgită,
sau murmură fără să se revolte bărbăteşte: robia Occidentului.
Assia se simţea mai liberă sub pulpele tari ale unei dictaturi, decît
închisă în ţarcul unei pseudo-democraţii, care lasă turma să
pască – sau să crape de foame – fără a îngădui nimănui să iasă şi
să ia atitudine; asta în aşteptarea ceasului cînd va hotărî cu
privire la soarta turmei, fie în favoarea păcii, fie în a războiului –
fie pentru tunsoare, fie pentru abator. Dacă ar fi asigurat-o cineva
că se va bucura, ea şi ai săi, de un tratament deosebit, aşa cum
hărăzesc democraţiile acestea celor vînduţi presei şi
Parlamentului, sau unei elite puse la îngrăşat, Assia l-ar fi scuipat
în obraz. Favoarea e un alt soi de robie, cea mai josnică, cea care
se preţuieşte în bani. Pe aceasta, cel puţin Marc al ei n-o s-o
primească niciodată; de altfel, nici nu există primejdia că îi va fi
oferită vreodată; de aceea Marc îi mai era încă drag. Dar de ce se
mulţumea el să refuze robia, fără să răstoarne ordinea
înrobitoare? Fireşte, nu putea s-o facă supunîndu-se unei
discipline de luptă, care e un nou contract de robie, dar un
contract liber primit, vremelnic şi îndreptat spre un ţel care
justifică jertfele.
Trebuie să adăugăm că asprimea acestei jertfe apărea mult
îndulcită Assiei, care o privea din perspectiva Ambasadei sovietice
de la Paris. Vedea numai acţiunea şi scopurile. Şi una şi celelalte
o entuziasmau. Se clădea o lume nouă pe măsura celor o sută
şaizeci de milioane de fiinţe omeneşti înrolate pe acest şantier.
Neroada lume veche şi duşmană, care nu era în stare nici să
lupte, nici să primească, pretinsese că-i va înăbuşi, zăvorîndu-i în
casa lor nimicită şi neîngăduindu-le să respire acrul dinafară. Ei
primiseră această sfidare şi prefăcuseră necesitatea ucigătoare în
legea elanului lor creator. Pe ruinile vechii cocioabe se înălţau
construcţiile babiloniene ale minţii, care captează forţele
elementelor. Se anunţa de pe atunci schiţa marilor planuri, din
care avea să răsară acea faună de monştri preistorici –
Dnieprostoi, Avtostroi, Magnitogorsk – ce aveau să răscolească cu
trompele şi cu colţii lor apa, aerul, pămîntul, şi o dată cu ele tot
poporul de muncitori, care fac să pască marile turme de
mastodonţi: furnalele, uzinele, barajele ciclopice. Un entuziasm
clocotitor conducea echipele acestea în luptă, le încorda muşchii
şi frunţile şi stabilea între ei întreceri eroice. Întreceri ce aveau să
hotărască cine va îndeplini cel dintîi sarcina aceea uriaşă şi va
pune temeliile de nezdruncinat pe care se va înălţa din zi în zi
supremaţia muncii omeneşti, liberă, egală, suverană. Nici o jertfă
nu e prea mare pentru un astfel de scop. Nu plăteşti prea scump
binele viitor pe care-l visezi, pe care-l vrei, pe care-l clădeşti
pentru toţi oamenii ce vor veni, prin nici un rău de astăzi, nici un
rău al tău sau alor tăi. Oamenii din Occident care se tînguiesc
sau care sînt indignaţi de distrugerea zeilor, bisericii, religiei în
U.R.S.S., morţii aceştia ar face mai bine să-şi îngroape morţii!
Nimic nu va mai ieşi din mormintele acestea albite. Oamenii din
Occident nu văd, cu orbitele lor goale, nu pot să vadă că la
Răsărit s-a născut o lume nouă – tineretul acela proletar marxist-
materialist, ateu, ce se jertfeşte cu o voioşie gravă fericirii şi
bunăstării sociale, are mai multă credinţă în secera şi în ciocanul
său decît prefăcuţii evlavioşi ai mincinosului Occident în toate
rugăciunile lor clericale sau laice. În afară de faptă, totul este
minciună. Singură fapta nu minte. După fapte să fie judecaţi şi
cei de acolo, şi cei de aici!
În nedreptatea ei pasionată, pentru Assia, bilanţul vieţii lui
Marc era: Nimic. Ea ştia bine că inactivitatea lui era silită, că
Marc suferea din pricina acestei inactivităţi, ca o gînganie vie
prinsă cu un ac de-o scîndură. Dar nu-i era milă cînd vedea că
alte gîngănii se smulseseră însîngerate din ac. Să fi făcut şi el la
fel. I-ar fi sărutat din toată inima rănile, aşa cum era gata să
sărute cicatricea care brăzda într-o trăsătură vînătă falca
puternică a lui Dito Djanelidze.

Acesta venise în Franţa cu o misiune secretă a


Cominternului; n-avea titlu oficial, dar era foarte temut de oficiali.
La Reprezentanţa comercială unde intra, trecea, se aşeza fără
mofturi, părea un martor mut, cam stingheritor, dar fără
însemnătate; fuma ţigară după ţigară, fără să aibă aerul că e
atent la ce se vorbeşte, dar reprezentantul comercial îi căuta
privirile înainte de a răspunde la întrebări. Era mare, musculos,
bine clădit, dar se mişca sprinten şi fără zgomot. În cap avea un
ciuf de păr des şi aspru. Fruntea îi era tăiată de o brazdă
transversală adîncă. Sprîncenele erau groase şi zbîrlite. Avea ochi
mici, care parcă îşi împărţiseră munca: unul exprima dibăcia,
celălalt asprimea. Nasul era lung, lat la rădăcină, gros în vîrf, cu
nări mari, dar strînse. Mustaţa o avea aspră. Obrajii laţi. O falcă
ce stătea parcă la pîndă şi care rînjea. Toată înfăţişarea lui trăda
un aer de zeflemea şi, în acelaşi timp, o atenţie căreia nu-i scăpa
nimic. Avea mai puţin de patruzeci de ani.
Assiei nu-i trebui mult ca să-l remarce. El părea că nici nu se
uită la ea, dar privirea lui o scărmănase şi o cîntărise bine cu puf
şi fulgi cu tot; pe urmă o lăsase în plata domnului. Găsea el vînat
mai bun. Assia se simţise jignită. Avea o antipatie puternică
pentru el. Se prefăcea că nici nu-l bagă în seamă. În odaia unde
lucra ea aveau uneori loc discuţii şi cîteodată se amesteca şi ea în
vorbă, cu familiaritatea aceea slavă, fără să-şi întrerupă scrisul.
De două sau de trei ori, Dito Djanelidze îi reteză vorba cu un
cuvînt ironic, destul de supărător. Assia turba, nu arăta nimic şi
se prefăcea că nu înţelege. El rîdea în sinea lui, dar nici urmă de
rîs nu i se vedea pe faţă.
Într-o zi, cînd ea lucra singură, el se aşeză în celălalt capăt al
mesei. Assia înălţă capul şi văzu, aproape lipită de obrazul ei, faţa
aceea lată cu ochi iscoditori, cu zîmbetul batjocoritor în colţul
gurii. Dar, de data asta, ironia n-avea nimic răuvoitor. Assia
încruntă încă o dată sprîncenele. El îi rîse în nas. Oricît ar fi vrut
acum Assia, nu mai izbuti să se supere. Ca să nu izbucnească în
rîs, îşi aplecă fruntea încăpăţînată şi se apucă de lucru. Întinse
mîna lui mare pe pagină şi spuse:
— Opreşte! Să stăm de vorbă.
— Şi dacă n-am chef să stau de vorbă? spuse ea.
— Dar ai chef!
Furioasă de atîta îndrăzneală, ea îl măsură cu privirea şi
spuse:
— Ba nu!
— Asta înseamnă „da”, urmă el liniştit.
— În ce limbă?
— În limba ta.
Şi, înainte ca Assia să aibă vreme să-i răspundă:
— Vrei o ţigară, tovarăşă?
Privirea, tonul lui, cuvîntul „tovarăşă” o înciudară. Luă ţigara
cu necaz.
— Am treabă. N-am timp de pierdut!
— Eşti năbădăioasă. Locul tău ar fi la noi.
— Ce să fac acolo? Ştii măcar cine sînt?
— Fireşte că ştiu.
— Am fost cu albii lui Denikin.
— Dar acum nu mai ţii cu ei.
— Ce ştii dumneata?
— Ştiu.
Assia era atît de revoltată de siguranţa lui, încît în clipa aceea
ar fi vrut să mai facă parte din cealaltă tabără, numai că să-i
poată dezminţi spusele. Dar era prea cinstită cu ea însăşi. Se
mărgini să-i arunce o privire mînioasă. Lui Dito i se zbătea pieptul
de rîs stăpînit. Cu un gest mecanic, Assia îşi aprinsese ţigara la
ţigara lui Dito, şi acum o morfolea cu furie. Scuipă capătul pe
care-l tăiase cu dinţii şi spuse, sfidîndu-l:
— Ştii ce am să fac şi mîine?
— Desigur. Mîine o să fii cu noi. Eşti de pe acum.
El nu mai rîdea. Tăcu şi Assia. Era înfrîntă. Fumară cîtva
timp, fără să vorbească. Ea se uita spre fereastră. Era limpede:
numai într-acolo se putea îndrepta. Spre mişcarea aceea a unui
popor, a poporului ei. Acolo… De mult ştia asta. Dar el era primul
care rostise cuvintele pentru ea, cu glas tare. Mai încercă să se
apere. Spuse, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi:
— Nu mă pot supune nici unui jug. Mai bine să crăp, decît
să-mi jertfesc independenţa. Am suferit atîta ca s-o păstrez!
— Şi te-ai măritat, spuse el ironic.
— Bărbatul meu e tot ca mine. Gîndeşte ca şi mine.
— Şi s-a însurat, repetă el ironic.
Ea vru să se ferească de lovitură. Trişă.
— Cînd sînt doi – spuse ea – puterea creşte.
— Cu atît mai mult cînd sînt o sută şaizeci de milioane!
Asta gîndea şi ea. Dar individualismul ei respingea acest
gînd.
— Totuşi, nu mă pot căsători cu o sută şaizeci de milioane de
oameni!
— De ce nu? făcu el. Eşti voinică.
— Sînt – spuse ea – dar nu-mi place,
— O să-ţi placă.
Assia se supusese fără să vrea acestui fel de a vorbi. Acum
trebuia să meargă mai departe. Şi buzele ei rostiră (spre mirarea
urechilor):
— Tovarăşe, e treaba mea ce-mi place. Fă-mi plăcerea şi
ocupă-te doar de ceea ce te interesează pe dumneata.
— Mă interesezi.
Se priviră ochi în ochi, cu bărbiile sprijinite în pumni,
suflîndu-şi în nas fumul ţigării. Assia spuse:
— Dar îndrăzneţ mai eşti!
— Sînt, făcu el.
— Ce vrei de la mine?
— Să ne serveşti.
— Cuvîntul „a servi” nu se găseşte în vocabularul meu.
— Ba se găseşte, zise el. Nu ştii să citeşti.
Assia îşi ieşi din fire; prea o înfuria de mult tonul ăsta de
siguranţă obraznică.
— Ia spune – strigă ea, izbind cu pumnul în masă – cine
hotărăşte pentru mine, tu, sau eu?
— Nici tu, nici eu, spuse el. Legea.
— Care lege?
— Legea naturii. Legea luptei. Sau împotriva noastră, sau cu
noi. Nu poţi fi împotriva noastră.
— Am putut.
— N-ai putut.
— Nu mă sfida! Acum îţi spun tot ce am făcut.
— Nu-i nevoie. Vrei să te informez eu?
Aplecat deasupra ei, cu jumătate de glas, cu ţigara strînsă
între dinţi, îi turnă la întîmplare cîteva fapte mărunte, pe care
Assia le credea cunoscute numai de ea, sau dispărute o dată cu
cei care fuseseră complici la ele sau victimele lor; unele se
petrecuseră în pădurile din Ucraina, altele în mansarda ei
singuratică din Paris. Îngheţată, se oţărî:
— Destul! Cei care te informează nu şi-au primit banii
degeaba. Să nu crezi că am să mă înfrupt şi eu din pîinea asta!
Dacă sînt căţea, sînt însă o căţea slăbănoagă, şi aşa voi rămîne.
— Ram îi ce eşti! Dar îndrăzneşte să fii aşa! Cinstit! Nu eşti
dintre cei care se mulţumesc să se legene, veşnic între pentru şi
contra, ca dansatorii pe sîrma din Paris. Şi adăugă: Ca bărbatul
tău.
Ea sări ca arsă la această lovitură neaşteptată:
— Îţi interzic să vorbeşti despre el!
Parcă era o pisică cu spinarea încovoiată, gata să-i sară în
ochi.
— Nu-i nevoie să-ţi spun eu, zise Djanelidze. Ai şi tu aceeaşi
părere ca şi mine.
— Nu-i adevărat! ripostă ea. Nu eşti vrednic nici să-i înnozi
şireturile de la ghete.
El o luă în rîs:
— E o cinste pe care ţi-o las ţie. Dar mi se pare că şireturile îi
sînt cam prost legate.
— Mă spionezi şi în dormitorul meu?
El sfîrşise ţigara. Prinse un braţ al Assiei în strînsoarea mîinii
lui şi spuse cu un ton blînd, dar serios:
— Fetiţa ne-am jucat destul! Să vorbim fără supărare. Avem
dreptul (sau ni-l luăm) să cercetăm tot ce ne poate fi de folos. Şi
nu-i nevoie de ochelari ca să vezi că tu şi cu el nu sînteţi făcuţi să
trageţi la acelaşi car. Dă-mi voie să vorbesc! Nu-ţi vorbesc de rău
mîrţoaga. Are sau poate avea toate virtuţile din lume. Dar virtuţile
lui nu sînt ale tale, şi tu eşti aceea care te arunci înainte. Şi ai
dreptate să faci aşa.
— N-am dreptate, spuse ea. El vede ţinta la fel de bine ca şi
mine. Nu-i e frică să meargă într-acolo. Are o inimă vitează, mai
vitează decît a mea. Dar are mintea prea plină de ideile astea ale
Occidentului, care te fac să te împleticeşti şi te împiedică să
înaintezi. Îi mai trebuie timp ca să se desprindă de ele.
— N-avem timp. Să se hotărască. Sau hotărăşte-te tu. Adu-
ni-l sau lasă-l! Nu e timp pentru tineri Hamleţi, înfipţi într-o
margine de cimitir: A fi sau a nu fi. Cine nu vrea să fie, n-are decît
să fie îngropat! Scoate-l din groapă, sau împinge-l înăuntru! Dar,
mai întîi, ieşi tu de acolo! Ai să găseşti înlocuitori.
Ea îl măsură cu dispreţ:
— Pe tine?
— Pe mine sau pe altul. Oricine! Nu mă bat să fiu urmaşul
lui. Am altceva mai bun de făcut. Şi tu la fel. Nu-ţi pierde vremea
cu fleacuri!
Ea îi spuse:
— Brută!
Apoi se depărtă de masă şi se ridică.
El rămase mai departe aşezat la masă.
— Samarul te răneşte. Să te rănească! Eu spun lucrurilor pe
nume. Toate poveştile tale intime n-au nici o importanţă, pe lîngă
povestea mare pe care trebuie s-o scrim noi. Cînd pîntecelui îi este
foame, dă-i de mîncare! Dar să tacă! E doar un pîntece, atîta tot şi
noi trebuie să slujim întregului animal omenesc, acestor milioane
de fiinţe flămînde, trebuie să le dăm nu numai pîine şi dragoste, ci
şi lumină şi libertate.
Deschizînd uşa ca să iasă, ea spuse:
— Voi, voi îndrăzniţi să vorbiţi de libertate!
Şi auzi înainte de a fi închis uşa:
— Noi, noi îndrăznim. Pe cei care nu sînt în stare să se înalţe
singuri pînă la ea, îi urcăm cu sila. Te vom urca!
Ea trînti uşa:
— Nu!
În seara aceea avu un schimb de cuvinte cu Mare, care
socotea crimă orice constrîngere exercitată asupra sufletului
altuia. Tocmai descoperise non-violenţa lui Gandhi. Assia îi spuse,
arătîndu-se mai perspicace în împotrivirea ei decît el, cuprins de
admiraţie cum era:
— Nu vezi că-i tot un fel de violenţă, în celălalt sens!
El se încăpăţînă, ea se încăpăţînă.
— Totul e violenţă – spuse ea – chiar şi dragostea. Mai ales
dragostea. Ea te face sclav. Te face să-ţi minţi firea. Te înjoseşte.
— Dacă aşa simţi tu – spuse el rănit – eliberează-te!
Assia spuse cu o cută de amărăciune în colţul gurii:
— Mulţumesc pentru îngăduinţă!

Assia se întoarse la lucru, jurîndu-şi să nu mai înceapă


discuţia cu omul acela. Nici nu trebui să se ostenească prea mult.
Djanelidze lipsi vreo cincisprezece zile din Paris şi, cînd se arătă
din nou, nici n-o băgă în seamă. Assia se simţi jignită. În lipsa lui,
luase informaţii. Nu era singura care se preocupa de acest
personaj. Era temut şi admirat; oamenii vorbeau despre el cu o
rea voinţă plină de fascinaţie. În ceea ce se povestea despre viaţa
lui, legenda se împletea cu adevărul; dar cum zice proverbul: „De
unde nu-i foc, nu iese fum”.
Era fiul unui măcelar din Baku; de timpuriu luase parte la
asalturile, la atacurile cu bombe, organizate de mişcarea
revoluţionară, prin preajma anului 1901. A fost închis de vreo
cinci sau şase ori, deportat în fundul Asiei, de unde evadase,
începînd totul de la capăt. În zilele lui Octombrie a fost membru
în Comitetul militar revoluţionar şi, fiindcă era făcut mai degrabă
pentru faptă decît pentru vorbă, a fost trimis peste tot unde
vîlvătaia era în toi, ca să aţîţe focul. Nu s-a dat niciodată în lături
de la. Treaba cea mai primejdioasă sau cea mai neplăcută. Ceea
ce doreşte el e să înfrîngă duşmanul. Viaţa lui fizică atît de
viguroasă se mulţumeşte cu puţin: mănîncă pe apucate şi s-ar
putea spune că doarme de-a-n picioarelea; n-are timp să se
destindă în preajma unei femei. Dar cînd ochiul lui ager zăreşte,
în treacăt, o energie bună de captat, în slujba cauzei, întinde
gheara şi o pecetluieşte, cu voie sau fără voie, ca proprietate de
stat. Pe Assia a pecetluit-o. Nu ştie nimic despre firea ei de femeie,
despre felul ei de a fi, despre dorinţele sexului ei, căci nu se
sinchiseşte de fel de „eternul feminin”; în schimb, cunoaşte mai
bine decît ea „eternul omenesc”, instinctele puternice care,
nesocotind sexul, ies din nodul şerpilor încolăciţi, din mădularele
omeneşti: cunoaşte gura flămîndă a fiinţei, mascul sau femelă,
care sălăşluieşte ca o torţă în fundul pîntecelui, arzînd să fie, să
crească, să creeze, să înghită, să nimicească, să lucreze. N-are
nevoie să pună mîna pe pîntecele Assiei, ca să simtă cum arde
torţa acolo.
Assia n-are încotro; ea e cea care-l caută. Într-o zi, cînd el e
gata să plece fără să se uite la ea, Assia se ridică (şi-a orînduit
toate hîrtiile) şi-i spune:
— Tovarăşe, vrei să mergem împreună?
Pleacă amîndoi. Djanelidze se uită mai atent le trecătorii de
pe stradă decît la femeia care se ţine după el. Dar unele întrebări
pe care i le pune Assia îi deşteaptă atenţia; o priveşte: peştişorul
muşcă din momeală. Assia îl întreabă cu o înflăcărare neliniştită
despre problemele noii Rusii şi despre sorţii de izbîndă ai luptei ce
se desfăşoară acolo. Nu se preface, s-a prins. Djanelidze schimbă
tonul, acum poate vorbi. Ca să nu ridice glasul, o ia pe Assia de
braţ şi umblă aplecat spre urechea ei; o buclă a ei îi atinge gura;
iar Assia simte în ureche răsuflarea, care intră o dată cu
cuvintele. Nu-şi dau seama că plouă, decît după ce sînt leoarcă
amîndoi. Ca să nu întrerupă discuţia, Djanelidze o duce pe Assia
într-o cafenea veche, unde vin mici rentieri. Azi nu e grăbit:
treburile lui. În Franţa s-au sfîrşit; mîine seară va pleca din nou.
Aşezaţi la o masă, în fundul unei săli pe trei sferturi goală, prost
luminată, în faţa unui ceai fără gust, vorbesc în şoaptă, cu
uşurinţa aceea pe care n-o au decît italienii şi slavii, vorbesc fără
sfîrşit, cu frunţile lipite; ea îi pune întrebări cu pasiune. Dar, în
curînd, încetează cu întrebările, ca să audă mai bine. Iar
Djanelidze, care simte interesul ce-l stîrneşte, lasă şuvoiul greu şi
puternic să curgă. Vorbeşte de lupta eroică a U.R.S.S. Împotriva
mulţimii duşmanilor din afară şi dinăuntru; în povestirea aceasta
se întîmplă să joace şi el un rol episodic, dar vorbeşte despre asta
cum ar vorbi de un altul sau, mai curînd, cum ar vorbi de unul
din picioarele unui miriapod uriaş. Personajul central al povestirii
lui te face să te gîndeşti la un cuib de termite; şi Assia, care din
instinct nu suferă miriadele, năzuieşte, spre uimirea ei, la beţia
furnicii fără nume, care ia parte la viaţa aceasta multiplă. Îşi
pierde eul, cufundîndu-se în fundul unui şuvoi de păcură groasă
şi fumegîndă. Cînd o apucă revolta, se ridică la suprafaţă, dar
simte că se va cufunda din nou; cuvintele grele ale lui Djanelidze
o trag de picioare, ca nişte mîini. Toate concepţiile ei se clatină,
valorile se schimbă, trecînd de la planul individual la cel colectiv.
De-abia mai tîrziu, cînd va rămîne singură, îşi va aminti cu groază
de aceste ventuze de polip. Dar groaza aceasta are un caracter
sacru; îi depăşeşte puterea de judecată. Mintea îi este moleşită de
aburul băuturii. Djanelidze s-a obişnuit de mult cu el. În mijlocul
beţiei, capul lui e rece şi limpede. Poate că Assia e atît de ameţită
numai pentru că regăseşte puhoiul omenesc, ale cărui ape
revărsate au rostogolit-o, cu ani în urmă, în coşmarul emigrării.
Dar, de data asta se află pe luntre, alături de cîrmaci, şi pe sub
picioare, printre scînduri, vede apa care curge. Închide ochii, se
agaţă cu unghiile, capul i se învîrteşte.
Era aproape nouă seara, cînd se trezi pe scaunul unui bar de
cartier şi-şi aminti de casă. Tresări şi se despărţi de el, gonind. Se
gîndea că Marc o să-i facă mutre şi recunoştea că ar fi avut
dreptate s-o facă; bietul băiat, cu obiceiurile lui franţuzeşti de
ordine şi exactitate! Assia era gata să-i ceară scuze, deşi cuvintele
i se opreau în gîtlej, ori de cîte ori trebuia să dea socoteală cuiva.
N-avea nimic de ascuns, spunea totul, fără să fie silită; dar nu
trebuia s-o sileşti. Şi neîndemînaticul acela – Assia se aştepta la
asta – nu avea cuminţenia să tacă. Dar fie! De data asta va înghiţi
hapul, fiindcă recunoştea că n-are dreptate.
El o scuti de neplăcerea aceasta. Făcu totul ca să n-aibă el
dreptate. Assia găsi un Marc scos din fire din pricina aşteptării.
Se gîndise la tot ce-i mai rău, bănuise orice şi o primi cu aere de
judecător. Dintr-o dată, ei îi pieri dispoziţia surîzătoare de a
explica totul pe un ton afectuos şi pocăit. Intră, fără să scoată o
vorbă, în odaia ei, ca să-şi scoată hainele ude, şi de acolo în
sufragerie, ca să servească în grabă o masă rece. Marc se învîrtea
în jurul ei, cu o înfăţişare tragică, cu gîtlejul uscat, de-abia
stăpînindu-se să nu-i ia un interogatoriu. Ea îl privea pe sub
gene, fără să pară că se sinchiseşte de el; îi venea să ridice din
umeri. În cele din urmă, Marc întrebă ca un judecător de
instrucţie:
— De unde vii?
Ea îi spuse scurt că, după ce plecase de la birou, avusese o
convorbire, care o făcuse să întîrzie
— Cu cine?
— Cu cineva pe care tu nu-l cunoşti.
Şi Assia socotea răspunsul acesta nemulţumitor, aşa încît
ridică ochii, gata sa zîmbească; dar cînd văzu cît de chinuit e
bietul băiat, se îndreptă spre el, ca să-l sărute. Nici nu apucă să
se apropie bine de el, că Marc o respinse cu furie. Îi strigă:
— Mi-e silă de tine! Părul şi rochia ta miros a tutun. Pe unde
le-ai tîrît?
Ea răspunse înţepată, recunoscînd totuşi că şi el are oarecare
dreptate:
— Într-o cafenea; poate c-am adus mirosul de acolo, dar ai
putea să fii mai politicos.
El repetă:
— Într-o cafenea! Patru ore te-ai tăvălit acolo!
Assia îşi dădu seama că el n-o crede. Spuse:
— Vai, dragul meu!
Şi se apropie din nou de el. Dar băiatul acela violent, nervos,
încordat pînă la isterie de un acces neaşteptat de gelozie, se dădu
înapoi cu scîrbă. Strigă:
— Nu mă atinge!
Assia îi spuse:
— Eşti nebun!
Apoi se aşeză şi începu să mănînce. El trecu în odaia
alăturată şi nu se mai întoarse.
Assia îl strigă:
— Marc!
Nu răspunse. Assia îşi sfîrşi masa. Aruncă o privire în odaia
alăturată. Marc se trîntise pe divan şi stătea nemişcat. Ce copil!
Ea spuse, cuprinsă de milă:
— Marc, vrei să mă asculţi?
El îi răspunse cu glas îngheţat:
— N-are rost, ai să mă minţi.
Assia simţi cum îi năvăleşte sîngele în cap. Nu mai era nici
urmă de milă în ea.
— Şi ce crezi tu, mă rog? întrebă ea cu asprime.
El nu răspunse.
— Neghiobule! făcu ea cu un şuierat dispreţuitor, şi-i
întoarse spatele. N-ai decît să crezi sau să nu crezi!
Se duse să se culce în odaia ei. El rămase întins în cealaltă
încăpere; dar, în întunericul nopţii, Assia îl auzi de cîteva ori
mergînd prin odaie. O cuprinse turbarea acolo, în patul ei. Nici
vorbă de seducţie între ea şi Djanelidze, nici unul, nici celălalt nu
se gîndise la asta»
Şi idiotul ăsta se gîndea pentru amîndoi, nu se gîndea decît la
asta, o silea să se gîndească şi ea! Chiar merita să-l cruţe! Cu o
răutate drăcească, îşi aminti de ţiparul din Melun, care ţipă înainte
de-a fi jupuit1. Ţipă, dragul meu! O să ai tu pînă la urmă de ce să
ţipi! Dar nu-l ameninţa decît cu vorba. Nici prin gînd nu-i trecea
să-l jupoaie. Bietul puşti avea pielea subţire. Nu se putu stăpîni
să nu-l compare cu celălalt, omul cu pielea aspră de lup, şi un fior
îi trecu de-a lungul spinării. Îl respinse pe lup, dar el era alături
de ea: simţea în mijlocul nopţii răsuflarea lui caldă pe obraz. Se
întoarse furioasă cu spatele. Dar el tot acolo era. Suflarea lui îi
ardea gîtul. Neghiobul, a silit-o să se gîndească la asta, a silit-o să
facă comparaţie! Rumega toată convorbirea din seara aceea,
şuvoiul năprasnic de imagini şi gînduri, lumea bărbătească,
lumea nouă, care pentru Assia mai păstra încă mirosul puternic
şi familiar al pămîntului natal şi al trecutului. Adulmeca mirosul
acesta ca hipnotizată, era pătrunsă de el prin toţi porii. Se ridică
înfrigurată, ca să-şi spele mîinile, obrajii, pîntecele. Se culcă din
nou. Ar fi trebuit să schimbe aşternutul.
În camera alăturată, Marc se mişca. Assia se suci, se răsuci.
Neghiobul! Neghiobul! Îl cîntărea, punîndu-l pe celălalt în al doilea
talger al balanţei. Marc nu cîntărea mult, cu gelozia lui
prostească, cu egoismul, cu despotismul lui, cu gîndurile lui fixate
asupra eului, eului şi iar a eului său. „Îmi aparţii, eşti a mea.” „Îţi
aparţin? Nu sînt a nimănui. Dacă mă dăruiesc, cel puţin să mă
dăruiesc mai mult decît unui om: puterilor celor mari, care ridică
şi conduc o lume întreagă! Numai aşa îmi voi găsi calea şi albia.
Mă desăvîrşesc.” Şi simţea în jurul trupului îmbrăţişarea celui
care stătea în spatele ei. Se simţea strivită ca de o piatra de
moară; parcă-i
===================
1 Zicală franceză; i se atribuie următoarea origine: în evul
mediu, un locuitor din Melun, Languille, trebuia să joace, într-o
operă dramatică cu caracter religios, rolul sfîntului Bartolomeu,
care, cum spune legenda, a fost jupuit de viu. Văzîndu-l pe călău,
Languille s-a speriat şi a părăsit scena fugind.

ieşeau urlete din piept. Aprinse lumina şi se aşeză în capul


oaselor, simţind că se sufocă, răsuflînd greu, cu sînii umflaţi.
Se sculă din pat şi, pe jumătate goală, se aşeză într-un
fotoliu, unde-şi regăsi stăpînirea de sine. Cercetă totul cu mai
mult sînge rece. Încerca să-şi lămurească taina omului care o
copleşea, încerca să-i priceapă mecanismul, încerca să
desluşească ce anume din el era al lui şi ce făcea parte din
puterea mare, misterioasă, legată de mulţimi, de maşina în
mişcare, în care el nu era decît o curea de transmisiune. Se
încredinţa că maşina era totul, iar cureaua nu însemna nimic.
Cureaua asta sau alta, oricare, ar fi făcut treabă la fel de bine. Îşi
amintea de vorba pe care i-o spusese el:
„Eu sau altul…” Clătină mînioasă din cap. „Bineînţeles că nu
tu!” îl cercetă cu de-amănuntul, rece, din cap pînă-n picioare, de
parcă s-ar fi aflat acolo, în faţa ei. Îşi luă pulsul. Nu se înşela. Nici
o arteră nu bătea mai puternic sau mai repede decît ar fi trebuit.
Inima ei n-avea dorinţe. Ce-i păsa ei dacă omul acela avea să
trăiască sau să moară?
Se culcă din nou, răsuflînd potolit, cu mintea limpezită.
Dormi pînă a doua zi.
Cînd deschise ochii, rumegă neînţelegerea aceea prostească.
Amîndoi greşiseră. De cîteva luni, tensiunea creştea şi, deşi
fiecare îşi recunoştea greşeala, nici unul n-avea înţelepciunea sau
energia să schimbe starea de lucruri. Firea şovăielnică a lui Marc
era zdruncinată de nişte accese de furie, adevărate vijelii
nervoase, care-l frîngeau; cheltuia o energie nemăsurată, ca să fie
cuprins apoi de o sfîrşeală totală; oboseala, la fel ca şi patima, îl
arunca pradă acceselor de furie. Cît despre Assia, ea trecea de la o
muţenie încăpăţînată la un şuvoi de cuvinte pătimaşe, la stări de
gelozie, de sensibilitate, la idei fixe şi bolnăvicioase, dezlănţuite de
un cuvînt, un gest stîngaci, căruia închipuirea ei, rănită dinainte,
îi atribuia intenţii inexistente în realitate. Fireşte că aveau loc şi
ciocniri puternice şi greu de stăvilit, ciocniri în care amîndoi îşi
pierdeau sîngele rece şi după care urmau luciditatea şi regretul,
dar rareori la amîndoi deodată. Şi totuşi, nici măcar o clipă, chiar
şi în toiul certurilor sau al încăierărilor, dragostea adevărată nu
lipsea. Dar se cuibărea ruşinată, rănită în fundul inimii.
În clipa aceasta, Assia recunoştea că era şi ea vinovată de
deznădejdea căreia Marc îi căzuse pradă în timpul nopţii. În loc
să-i potolească neliniştea de îndrăgostit (nicidecum
neîndreptăţită), un instinct răutăcios o împingea să-i stîrnească
bănuielile. Lipsise de acasă mai mult decît ar fi fost îndreptăţită s-
o facă. Primise vizita unor cunoştinţe întîmplătoare, ruşi de la
Reprezentanţa comercială, a căror familiaritate şi ale căror
flecăreli, într-o limbă pe care Marc nu putea s-o înţeleagă, îi
pricinuiau acestuia o enervare prostească; într-un schimb de
cuvinte ce urmase după o astfel de vizită, Marc ajunsese să-i
interzică Assiei de a mai primi astfel de oaspeţi în casă; (dar nici
n-apucă să-i spună tot ce avea de spus, că regretă numaidecît).
Rezultatul a fost că Assia îşi întîlnea cunoscuţii în afara casei. Şi
bănuielile se înfiripau încă mai uşor. Assia recunoştea că proceda
prosteşte stîrnindu-le, numai din plăcerea de a-l umili pe Marc şi
de a-şi dovedi independenţa. În felul acesta, se îndreptau amîndoi
spre catastrofă. Assia avea destulă experienţă, ca să prevadă
totul. Erau nebuni amîndoi. Hei! Opreşte!
Se ridică hotărîtă să îndrepte lucrurile. Dacă Marc se dovedea
un băieţandru răutăcios, cu priviri de nebun, era de datoria ei să-
i bage minţile în cap, aşa cum face o mamă. În fundul inimii ei îl
simţea pe Marc mai curînd copil decît soţ; şi tot ce se arăta mai
bun în dragostea ei tot spre copilul din el se îndrepta. Dar cînd
deschise uşa odăii unde Marc îşi petrecuse noaptea, nu-l mai
găsi. Plecase de acasă, fără să lase un rînd. Pe Assia o cuprinse
ciuda şi, asemenea unei candele pe care o stingi dintr-o suflare,
buna ei dispoziţie pieri. Se sili totuşi să-l aştepte (poate ca să-l
facă să apară şi mai vinovat). Renunţă să se ducă la birou. Nu-şi
mărturisi nici un fel de părere de rău, deşi ăsta ar fi fost ultimul
prilej de a-l vedea pe Djanelidze, înainte de plecarea lui. Poate că
tocmai gîndul acesta o hotărî să nu se ducă, pentru a-şi dovedi
nepăsarea. Ce-i păsa ei? începu să facă rînduială în casă; era şi
nevoie. Assia era veşnic pe drumuri şi, de la o zi la alta, praful şi
dezordinea năpădeau toată casa. Era în toiul curăţeniei, cînd
Annette veni să-l ia pe micul Văina: îl ţinea la ea toată ziua şi-l
aducea seara înapoi. Dar Assia n-o lăsă să intre, sub pretext că
totul e pe dos şi că nu vrea ca alţii să vadă harababura din casă:
îi împinse copilul prin deschizătura uşii; Annette zări doar în
treacăt, în umbra coridorului, silueta nurorii ei, îngenuncheată,
frecînd înverşunat podelele cu fruntea aplecată, cu părul răvăşit
ce-i cădea pe obraji ca nişte codiţe de şoricel. Se răzbuna pe
lucrurile din casă de întîrzierea lui Marc.
Marc nu veni la masă. Assia îl aşteptă. El nu se întoarse.
— Idiotule! Eşti îmbufnat! Las că ţi-o plătesc eu!
De nerăbdare, se îneca cu îmbucăturile de mîncare.
Nu sfîrşi masa. Se îmbrăcă, se cercetă în oglindă. Îşi arătă
dinţii ascuţiţi de cline tînăr. Avea poftă să muşte. Era gata să
plece. Să plece de ce? încotro? La cine? Acest „cine” o luă prin
surprindere. Tresări. Se aşeză pe scaun, cu gluga în cap, parc-ar
fi fost în vizită, şi luă o revistă de pe masă; încercă să se
concentreze. La naiba, la naiba Mîna nervoasă aruncă revista cît
colo. Ciocănea cu tocul în parchet. Bătu ora trei.
— M-am săturat!
Plecă. Nu-şi mărturisea nici o ţintă. Îşi dădu drept scop
vizitarea unei expoziţii de lenjerie. Dar apucă alt drum. Cînd îşi
dădu seama, ajunsese prea departe, ca să mai schimbe drumul.
— Atîta pagubă! Rămîne pe altă dată. Dar astăzi „ce-o să fac?
Mai era cale de zece minute pînă la Reprezentanţa
comercială.
— E prea tîrziu. Nu mă duc…
Cu toate astea, într-acolo se îndreptă. Bineînţeles că n-o să
intre. Nici n-avu nevoie să intre. Pe celălalt trotuar al
bulevardului, la patruzeci de paşi distanţă, văzu venind spre ea,
croindu-şi drum prin mulţime, umerii largi şi căpăţîna zburlită a
lui Djanelidze. Parcă o lovi ceva. Îşi dădu seama că pornise în
întîmpinarea lui, încă înainte de a-l vedea. Se înfurie. Se
înspăimîntă. Se opri pironită în faţa unui magazin, cu spatele la
stradă. Aştepta ca el să treacă. Dar el nu trecu mai departe.
Traversă strada şi se opri alături de ea, în faţa vitrinei, fără să-i
spună o vorbă. Îi făcea semn cu coada ochiului său micşorat.
Assia întoarse capul şi-l măsură cu privirea. El parcă niţi nu se
uita la ea. Dar ochii lui de mongol rîdeau. Spuse:
— Ai tras chiulul?
Ea nu răspunse întrebării, dar zise:
— Te credeam plecat.
Minţea, şi el ştia asta; în ajun Assia îl întrebase de ora
plecării. El răspunse:
— Plec. Chiar acum merg spre casă să-mi fac bagajele. Pe
urmă, la gară. Eşti liberă? Hai cu mine!
Dar n-o luă de braţ. Mergeau la oarecare distanţă, îi spuse,
fără să se uite la ea:
— Fă-te că nu mă cunoşti! Sînt urmărit, sau s-ar putea să
fiu.
Făcu cîteva ocoluri, luînd-o prin străduţe lăturalnice şi prin
pasaje, care-l duceau înapoi pe acelaşi bulevard; cu o aruncătură
grăbită de ochi, se încredinţă că nu era urmărit. Şi totuşi potrivea
lucrurile în aşa fel încît, ţinînd capul în profil, să poată schimba
cîteva cuvinte repezite cu ea, în limba lor, în timp ce tăiau cele
două şuvoaie de trecători. Cînd ajunseră în pragul unei case de
colţ, el aruncă o privire grăbită în jurul lui şi spuse:
— Să urcăm!
Ea şovăia. El adăugă:
— Ai să-mi ajuţi la bagaje.
O luă de braţ şi intrară. O împinse pe scara anevoie de suit şi
întunecoasă. Assia nici nu vedea unde calcă. El o sprijinea cu
mîna pe la spate. Mîna aceea părea c-o ţine ca pe o pasăre. Dar
nu o pasăre de colivie. Assia se înţepenea, gata să se apere cu
ciocul, poate ca să i se împotrivească, sau poate ca să-i simtă mai
bine mîna. Pe scara îngustă, el întinse braţul în faţa ei, ca să bage
cheia în broască. Împinse uşa şi femeia. Se aflau într-o locuinţă
mică, prost întreţinută, a cărei fereastră, ce dădea spre curte, era
închisă şi avea perdelele trase. Acum Djanelidze împărţea odaia
cu un tovarăş, muncitor (îşi schimba adăpostul la fiecare două
zile). Încăperea era goală; locatarul nu se întorcea decît noaptea.
Lucrurile lui Djanelidze, rufăria şi hîrtiile – mai mult hîrtii decît
rufărie – acopereau patul, masa, duşumeaua. Djanelidze le luă
grămadă şi le înfundă într-o valiză veche de piele, cu mîner.
Degeaba le înghesuia, ca tot nu încăpeau. Assia scoase tot
maldărul şi orîndui lucrurile din nou. Aerul îmbîcsit din odaie o
înăbuşea; îşi simţea spinarea năduşită. Vru să deschidă fereastra;
el se împotrivi, ca să nu-l vadă vecinii. Assia îşi scoase paltonul
şi-şi desfăcu gulerul rochiei; el era în cămaşă. Vorbeau puţin şi
numai în legătură cu ceea ce făceau; el întindea lucrurile, ea le
împăturea, şezînd pe podea cu picioarele adunate sub ea, cu gîtul
şi ceafa descoperite; parcă se găsea într-o baie de aburi. Avu
cîteva clipe de ameţeală şi se revăzu, în noaptea trecută, pe patul
ei de acasă; un bot cald îi sufla în spinare. Avu doar timpul să se
întoarcă; aplecat deasupra ei, Djanelidze o adulmeca, şi mîna lui
mare o răsturnă.

Cînd se aşeză din nou pe podea, Assia avea privirea rătăcită,


gura uscată, trupul în flăcări şi o înfăţişare sălbatică. Nu-şi
spuneau nici o vorbă. Ea nici nu se gîndea să-l învinovăţească ori
să se învinovăţească. Era scris! Dar nu cumva să mai
îndrăznească să se atingă din nou de ea! Intre ei se lăsase un zid.
Djanelidze înţelegea asta foarte bine, căci avea cel mai rar tip de
inteligenţă, inteligenţa trupului. Se depărtă şi o privi din picioare,
cum îşi potrivea părul, rece şi întunecată, în timp ce el îşi răsucea
o ţigară. Nu simţea nici urmă din mîndria învingătorului. Nu
pregătise, nici nu dorise această luare în stăpînire; natura făcuse
totul; nu mai avea rost să zăbovească asupra acestui lucru.
Assia sfîrşi cu rînduiala valizei, din care unele lucruri
căzuseră afară, răvăşindu-se pe jos. După ce potrivi totul» închise
capacul, el apăsă deasupra, încuie şi prinse curelele. Se ridică şi-
şi puse paltonul. Îi spuse:
— Coboară! E mai bine pentru tine să nu ieşim împreună!
Ea se privi într-o oglindă de buzunar. După ce isprăvi, se
îndreptă spre uşă. El îi spuse, întinzîndu-i mîna:
— Rămîi sănătoasă, tovarăşă.
Assia se întoarse şi-şi lăsă mîna în mîna lui. În timp ce i-o
ţinea (se priveau cu seriozitate, ea cu fruntea aspră aplecată, dar
cercetîndu-i ochii), Djanelidze spuse:
— Şi adu-ni-l pe bărbatul tău! Mă bizui pe tine şi pe el.
Să-i amintească de asta într-o asemenea clipă dovedea o lipsă
ciudată de gust. Dar Assia nu băgă de seamă. El adăugă:
— Îşi caută drumul. Ar fi păcat să-l piardă. Tu cunoşti calea.
Arată-i-o şi lui! Locul lui e printre noi.
Assia nu răspunse. Ceea ce spunea el gîndea şi ea. Îi fu
recunoscătoare (pentru cuvintele lui. Cu mîna încă umedă,
răspunse strîngerii acelei mîini largi şi se desprinse. Spuse:
— Mergi sănătos!
Şi ieşi.
Mergea pe stradă, fără să se întoarcă. Ziua se apropia de
sfîrşit. Pe o parte a bulevardului, ultimul etaj al caselor era roşu
din pricina asfinţitului. Nu se gîndea, era prea ameţită ca să
gîndească. Nu simţea nici plăcere, nici durere. Atîta doar că e bine
să loveşti cu picioarele în caldarîmul tare. La o cotitură, aproape
de Sena, scăldată în ultimele raze ale soarelui, îşi spuse lovită ca
de trăsnet:
— Ce-am făcut!
Revăzu totul, într-un vîrtej; dar nu dură decît o clipă; pe
urmă, se judecă cu capul limpede. Îşi muşcă buzele, de umilinţă.
Judecata nu era în favoarea ei. Jucase nebuneşte şi pierduse.
Pierduse? Dacă n-ar fi fost vorba decît de ea, nu s-ar fi sinchisit
prea mult. E lucru obişnuit să pierzi la joc; atîta pagubă dac-a
pierdut! Faptul în sine are doar însemnătatea pe care vrei să i-o
acorzi. Assia nu-i prea dădea importanţă. Se socotea în pierdere
nu din pricina faptului în sine, ci pentru că se supusese, luată
fiind prin surprindere, deşi voinţa ei se împotrivea. Simţea puţină
stimă pentru ea însăşi. Şi doar o pierduse de mult, aşa puţină
cum era, şi pe asta. Nu se arăta îngăduitoare cu sine. Era mîndră.
Se mîndrea că nu e îngăduitoare cu ea însăşi. Dac-ar fi fost
singură, socoteala s-ar fi încheiat înainte de a ajunge acasă. Dar
nu era singură. Acasă, mai era şi celălalt – cel a cărui prezenţă, a
cărui existenţă era un frîu pentru ea, un frîu care o supăra, dar
pe care-i plăcea să-l morfolească în dinţi şi al cărui gust de fier îi
dădea mai multă poftă de viaţă – celălalt, tovarăşul, pe numele
căruia trebuia să treacă jumătate din socoteală. Ce-o să gîndească
el? Cunoştea seriozitatea lui îngrozitoare cînd era vorba de astfel
de lucruri. Concepea cinstea ca un burghez bătrîn, o amesteca în
treburi în care n-avea ce să caute. De mult îl tachina Assia din
pricina asta. Dar această ironie îl făcea pe Marc mai vrednic de
respect, deşi Assia nu şi-o mărturisea. Dacă nu i-ar spune nimic
despre legătura asta neroadă, n-ar şti nimic, ar fi liniştit, nimic în
lumea asta nu l-ar tulbura. Dar tocmai asta era singura
posibilitate pe care Assia o înlătura. O ştersese de pe lista
lucrurilor cu putinţă. Faptul în sine, „delictul” (cum va fi numit),
nu era o povară grea. Dar tăcerea cu privire la „delict” era pentru
ea adevăratul delict. Nu, nu primea să ia povara asupra ei. Primea
să-i facă rău lui Marc, dar nu primea să-l „înşele”. Pentru ea, „a
înşela” însemna doar a minţi (sau a tăcea). Nu voia să înşele. Să
fure.
Hotărî dar să-i spună tot. Cu atît mai rău pentru ea! Şi
adăuga in petto: cu atît mai rău pentru el! De n-ar fi fost Marc
nerod, n-ar fi ieşit azi din casă. Îi era ciudă pe el (exagera!).
Hotărîrea fusese luată. Amesteca în hotărîrea aceasta tot soiul de
instincte nobile: simţul dreptăţii, groaza de minciună şi altele mai
puţin nobile: duşmănii tainice. Cum aveau să reacţioneze şi unul
şi celălalt? Experienţa era primejdioasă. Assia ştia. Dar pentru ea
primejdia era un pretext serios să stăruie. Primejdiile care
însoţesc o faptă o îndreptăţesc.
Cînd îl văzu pe Marc, se simţi tulburată în hotărîrea ei. Se
aştepta ca neînţelegerea din timpul nopţii să continue. Găsi un
Marc care se gîndise şi se căia, un Marc înduioşător, care cerea
iertare cu privirea aceea frumoasă, umilă, drăgăstoasă, ce înmoaie
inima. Assia se simţi răscolită. Nu putea decît să-i mîngîie obrazul
cu mîinile, pe care buzele lui Marc le sărutau din zbor. Mîinile ei
pîngărite. Le smulse şi le ascunse la spate. Nu i se cădea ei acum
să dea iertarea pe care o cerea Marc.
Încercă să pună capăt acestei inversări de roluri, îi spuse:
— Ajunge, dragul meu! Să nu mai vorbim! E departe acum;
ceea ce ţine de ziua de ieri s-a sfîrşit.
Marc era fericit.
— Atunci gata? M-ai iertat?
— Da, făcu ea. Acum e rîndul tău să ierţi.
El strigă:
— E mult de cînd te-am iertat.
— Da, pentru ieri. Dar pentru astăzi?
— Pentru astăzi?
Marc zîmbea. Assia nu mai ştia cum să înceapă. Cu toate
astea, pregătise totul dinainte. Dar acum, în faţa lui, totul părea
îngrozitor de greu.
— Nu mă privi aşa! Faci totul ca să-mi fie şi mai greu…
Îi întoarse capul în altă parte.
— Spune!
Marc n-o lua în serios. Din profil, Assia îi vedea obrazul
luminat de un zîmbet. Dădu din picior.
— Eşti un prost! Nu mai rîde!
El întoarse capul, mirat:
— Ce te-a apucat?
Assia îl privea ţintă, cu ochii ei întunecaţi:
— Te-am înşelat.
E! făcea ochi mari, fără să înţeleagă.
— Nu, nu te-am înşelat! se îndreptă ea. Nu ascund nimic din
ceea ce fac. Azi, am… am… (se tulbură). Ochii aceia înspăimîntaţi,
temători, fără apărare, o întrebau). Nu ştiu cum s-a întîmplat. (Ar
fi putut să spună;, M-a luat”. Dac mîndria ei se împotrivea, se
înverşună, deveni brutală, ca să iasă din încurcătură)… Am M-am
culcat cu altul. (Nu era nevoie să-l numească. De cîteva ori
atrăsese gelozia lui Marc asupra lui Djanelidze, prin povestirile
aţîţătoare, pe care le făcea în legătură cu timpul petrecut la
Reprezentanţă.)
Văzu cum pupilele lui Marc se dilată, cum i se deschide gura.
Avea să mai dureze pînă ce lovitura vă pătrunde în adînc. Assia îşi
aminti de un puşti de pe stradă, peste mîna căruia trecuse roata
unei trăsuri, în timp ce se juca: copilul mai zîmbea, pînă în clipa
cînd durerea îngrozitoare îl năpădi: atunci începu să urle.
Marc nu urlă; dar deodată faţa i se contractă şi răsuflarea i
se opri în piept. Gîfîi:
— Minţi!
O ruga:
— Spune că minţi!
Ea era îngheţată de mîndrie şi de spaimă.
— Spun aşa cum a fost
N-ar fi putut niciodată să prevadă cum va arăta faţa lui în
clipa aceasta. Un animal rănit, înnebunit de durere, nişte ochi de
ucigaş. Înainte ca ea să poată face vreo mişcare, el o prinsese de
gît şi începuse să strîngă. Assia nu făcu nimic pentru a se apăra.
Strînge! Fie!
E dreptul tău! Dar au coborîse ochii. El fu acela care-i coborî.
Îi dădu drumul. Cită durere în ochii lui! Era mult mai îngrozitor.
Rămase cîteva clipe cu umerii căzuţi, cu mîinile bălăbănindu-se,
de parcă ar fi spînzurat în aer. Apoi făcu cîţiva paşi înapoi, se
împletici, se prăbuşi pe o ladă, lîngă pervazul ferestrei, se aplecă
şi căzu cu fruntea înainte pe pervaz; plîngea în hohote. Hohotele
lui aproape că nu aveau nimic omenesc. Ai fi zis că-i un animal
rănit de moarte. Assia era răscolită. Îi venea să strige, să fugă, să-
l ia în braţe. Dar era paralizată, nu-i ieşea nici o vorbă din gîtlej şi
faţa îi rămînea împietrită. Tăria neaşteptată a acestui spasm o
împietrea» dar înăuntru inima i se frîngea, ca o rufă în mîinile
unei spălătorese. Fu silită să privească acest chin cumplit, stînd
dreaptă şi rigidă, cu ochii seci, fără a face vreo mişcare. Era o
tortură pe care nici un inchizitor n-ar fi prevăzut-o. Cînd izbuti,
cu o mişcare a şalelor, să se smulgă, cînd putu în sfîrşit să-şi
urnească genunchii şi să se apropie de el, murmură:
— Dragul meu, dragul meu! Dac-aş fi ştiut! Nu te chinui! Nu
merită…
Hohotele se opriră deodată. Marc ridică ochii şi, arătînd o faţă
răvăşită dar neînduplecată, spuse:
— Pleacă!
Nu era nevoie să facă nici un gest. Privirea lui era ca o
lovitură de pumn. O azvîrlea afară din casă.
Şi de data asta, mîndria Assiei fu dăunătoare. Nici nu încercă
să se explice. Îşi adună de pe podea paltonul, îşi prinse gulerul,
din care un ac de siguranţă fusese smuls de degetele furioase ale
bărbatului. Spuse:.
— Mă goneşti?
El urlă:
— Da!
Şi se lăsă din nou pe pervazul ferestrei, cu fruntea în mîini.
Fără nici o vorbă, ea intră în cealaltă odaie, deschise şi
închise sertare, adună de ici, de colo, cîteva lucruri, se întoarse
înapoi cu o valiză în mînă; se mai uită o dată la Marc, care
rămăsese prăbuşit, deschise gura ca să vorbească, se îndreptă
spre uşă, o deschise, se întoarse, strigă:
— Marc!
El nu se mişcă. Assia ieşi.

Cînd ajunse cu un etaj mai jos, picioarele i se muiară şi se


sprijini de perete; acolo, în umbră, plînse. Lacrimile îi curgeau
şiroaie. Ar fi vrut să se suie înapoi şi să-i vorbească; îşi spuse: „E
o crimă! Ceea ce facem noi, ceea ce faci tu… Oare o prostie, o
murdărie e un motiv să ne distrugem viaţa?” Nu recunoştea că el
are dreptul s-o alunge. „Atît de puţin mă iubeşte?” Nu spunea:
„Mă iubeşte prea mult!” Recunoştea că-l jignise, dar nu
recunoştea că jignirea ei cîntărea mai greu decît toată dragostea
lui. Pentru ea însemna atît de puţin! Şi apoi i se părea că jignirea
cea mai mare şi-o adusese ei, nu lui; dacă era vreo trădare la
mijloc, atunci pe ea se trădase, nu pe el. Simţurile care s-au lăsat
surprinse, întunecarea voinţei… Dacă Marc ar fi văzut în clipa
aceasta şuvoiul de dragoste care curgea spre el! Acum îl iubea mai
mult. Acum, cînd îl văzuse suferind… Acum, cînd suferinţa îi
fusese pricinuită de mîinile ei. Mîinile ei… Simţea apăsarea
dureroasă a mîinilor lui Marc în jurul gîtului. Ar fi vrut să le
sărute. Urcă înapoi trei sau patru trepte. Dar mîndria i se aprinse
din nou. Ştia că mîndria celuilalt va fi neînduplecată. Nu, nu se va
înjosi într-atît, încît să-l roage. „Tu m-ai gonit. Prin urmare, rămîi
sănătos! Nu mă voi întoarce decît dacă mă vei chema. Dacă asta
nu se va întîmpla niciodată, atunci aşa să rămînă: niciodată.”
Coborî din nou, cu obrajii aprinşi, cu urmele lacrimilor
neşterse. Paşii ei de căprioară făceau să trosnească sub tocuri
treptele ceruite ale scării. Trecu prin faţa portăresei cu capul sus,
fără să salute. Iar pe stradă înfrunta privirile nedumerite şi
cercetătoare ale trecătorilor, care-i vedeau ochii ei întunecaţi ce
aruncau fulgere şi din care se mai prelingeau încă lacrimi
întîrziate. Nu-i păsa de nimic. Mergea în neştire. Nu ştia încotro se
îndreaptă. Apoi, deodată, intră în primul hotel care-i ieşi în cale, o
clădire murdară şi deocheată. Luă o odaie, fără să se uite la ea. O
plăti înainte de a sui scările, apoi se închise înăuntru. O viaţă
sfîrşită! Încă una. Doamne! Cînd se vor sfîrşi oare toate vieţile?

Marc nu se mişcase de lîngă pervazul ferestrei, pe care-şi


ţinea capul ca pe un butuc. Ar fi dorit o lovitură de 6ccure. Să nu
mai fi silit să-şi poarte iar capul pe umeri! Dac-ai putea să retezi
amintirea zilelor şi a nopţilor scurse! Ce vălmăşag în mintea lui…
Şi carnea lui tremura de scîrbă. Nici urmă de milă sau de iertare
faţă de aceea pe care o izgonise. Nu făcea nici o sforţare pentru a
înţelege. Masculul jignit nu se vedea decît pe el şi insulta ce-i
fusese adusă.
Un pas mărunt suia scara tropăind. Dintr-o dată, Marc se
trezi în picioare. Vania se întorcea acasă. Copilul nu trebuia să
vadă nimic. Cu o mişcare grăbită, îşi şterse ochii aprinşi, orîndui
lucrurile răvăşite în timpul scurtei lupte corp la corp (ridică de jos
acul de siguranţă), deschise uşa de la intrare şi se aplecă
deasupra balustradei. De jos, Annette striga:
— Eşti acolo, Assia? Ţi l-am adus. El răspunse:
— Sînt aici. Mulţumesc!
— Tu eşti, dragul meu? Assia a plecat?
Marc răspunse:
— Da.
Vania aproape că ajunsese sus. Annette mai spuse:
— Eu nu mai urc. Sînt ostenită. Bună seara, dragul meu.
— Bună seara, mamă.
Îl luă pe Vania de mînă şi intră în casă. Trebui să-i explice
copilului că maică-sa nu se va întoarce în seara aceea. O să
lipsească vreo cîtva timp. Curios, Vania puse întrebări. Credea că-
i potolise curiozitatea, dar el găsea mereu alte întrebări ce-l luau
pe Marc prin surprindere. Şi trebuiai să-ţi măsori cuvintele,
fiindcă, dacă din nebăgare de seamă te contraziceai, Vania îţi
amintea de cele spuse mai înainte. Marc avu destulă bătaie de cap
cu masa de seară şi culcatul băiatului. Îl dezbrăcă neîndemînatic
pe omuleţul care-i spunea cu superioritate:
— Nu aşa, tată! Nu ştii…
Şi îi amintea de toate riturile consacrate, de spălat şi de
celelalte. Aceste griji mărunte mai abătură puţin gîndurile lui
Marc de la durerea ce-l rodea. Cît despre Vania, el era încîntat de
atîta noutate. Erau doi bărbaţi şi rămăseseră singuri în casă.
Situaţia era interesantă.
A doua zi, Marc îl făcu pe Vania să promită că nu va spune
nimic bunicii despre lipsa mamei. Îi spuse că plecarea ei era o
taină. Întrebările lui Vania, care nu se mulţumea cu explicaţii
nelămurite, iar îi dădură de lucru lui Marc. Se încurca. Vania
văzu numaidecît că tatăl lui minte; i se ascundea ceva; dar nu
spuse nimic. Ciuli doar urechile şi-şi ascuţi nasul, ca un căţeluş;
taina îl nedumerea într-atît, încît, fără să dea nimic de bănuit,
începu să adulmece. Dar se ţinu de cuvînt, nu-i spuse nimic
Annettei. Făcu ceea ce făcuse şi tatăl lui: minţi; ba chiar avu
îndrăzneala să spună că maică-sa era foarte bine şi că făcea
cutare şi cutare lucru; era încîntat că poate înşela pe cineva, i se
părea că joacă un rol: ce fel de rol? Habar n-avea. Dar era mîndru.
Era un adevărat bărbat.
A treia zi după plecarea Assiei, Marc primi o scrisoare lungă
de la ea. Douăzeci de pagini scrise cu creionul, cu scrisul ei
mărunt. Nu părea dispusă să ceară scuze sau să se întoarcă
acasă. Dar nu s-ar fi socotit împăcată dacă nu i-ar fi povestit în
amănunţime ce se întîmplase. Nu se întreba cu ce ochi va citi el
toate astea. Credea de datoria ei să-i dea socoteală, ultima
socoteală. Cu o lipsă ciudată de pudoare, cu mania analizei de
sine a sufletelor slave, au se scutea – şi nu-l scutea nici pe el – de
dezvăluirea nici unui ascunziş al conştiinţei; îi dădea (aptele şi
gîndurile ei în toată goliciunea lor. Ciad expresia întrebuinţată n-o
mulţumea, ştergea, corecta, completa. Nici prin gînd nu-i trecea
să se cruţe. Dar nici nu se gîndea că asta însemna să nu-l cruţe
nici pe el. Trebuia să se descarce. După aceea se va simţi uşurată.
Şi ciliciul e o mănuşă aspră. Freacă pielea şi o înroşeşte pînă la
sînge.
Cînd citi această spovedanie, Marc se îngălbeni; mîinile îi
tremurau. De-abia apucase să frunzărească scrisoarea; ochii lui
înfriguraţi nici n-ar fi putut citi fără întrerupere; nenorocul vru ca
în această grămadă de însemnări şi ştersături, de unde reieşea
totuşi lealitatea aspră a unei femei care-l înşelase, privirea să-i
cadă asupra unor rînduri de o sinceritate atît de despuiată de
orice veşmînt, încît văzu roşu; urlă, făcu un ghemotoc din cele
douăzeci de pagini, pe care-l strivi şi-l rupse între degete. Cum ar
fi vrut să fie ăsta trupul Assiei! apoi îl aruncă în cămin şi-l arse.
Avea să-i pară rău pînă la moarte că nu citise aceste pagini pînă
la capăt. Acum, orice ar fi făcut, nu mai putea să afle adevărul.
Assia n-avea să se spovedească de două ori.
Pe o foaie separată de scrisoare, care scăpă de foc, Assia
cerea să i se trimită la hotel rufele şi rochiile ei, pe care le înşira. Îi
lăsa lui Marc să decidă ziua şi ora cînd ar putea să vină să le ia.
Fără îndoială că în mintea ei nutrea speranţa nelămurită de a-l
întîlni. Dar Marc avu grijă să-i spulbere această speranţă. Se
înfiora la gîndul că Assia ar putea să-i mai calce pragul casei. Se
grăbi să adune într-un cufăr toate lucrurile pe care i le cerea ea,
la care adăugă, ca o palmă, toate portretele pe care le avea de la
ea. I le trimise chiar în ziua aceea printr-un comisionar, pe
numele de doamna Volkov. Cînd le primi, Assiei îi năpădi sîngele
în obraji; scoase din valiză un portofel, şi din el, o fotografie de a
ei cu Marc, o fotografie luată într-o zi fericită şi de care au se
despărţea niciodată. O rupse în bucăţele; să se sfîrşească! În
timpul nopţii fără somn, se ridică şi căută bucăţelele pînă şi sub
pat, printre ghemotoacele de praf. Dar rupsese prea bine
fotografia; îi fu cu neputinţă să refacă chipurile. Puse totuşi
bucăţelele într-un plic, pe care-l lipi, pentru a se feri de ispita de
a-l deschide.
Marc se duse la Reprezentanţa comercială, pentru a-l pălmui
pe omul care-l pîngărise. Află că pasărea luase calea pădurii;
trebui să-şi macine singur, nopţi de-a rîndul, dorinţele neîmplinite
şi ucigaşe.
Intre timp, Annette, căreia tinerii despărţiţi se încăpăţînau
să-i ascundă cele întîmplate, se nelinişti, fiindcă n-o mai vedea pe
Assia şi, pînă la urmă, smulse fiului ei adevărul. Stăteau în odaia
lui, după masa de seară. Micuţul dormea – de fapt nu dormea – în
odaia alăturată, un fel de nişă, nedespărţită de cealaltă încăpere
prin nici o uşă. Erau nevoiţi să vorbească în şoaptă, strînşi unul
lîngă altul, cu coatele sprijinite de masa de scris, sub cercul de
lumină al lămpii. Annette n-avea nevoie de multe cuvinte ca să
înţeleagă; reteză numaidecît mărturisirile amare ale lui Marc; nu
putea să i le ceară aici şi nici să-i răspundă; se ferea de urechea
copilului. Şi nu voia ca din gura lui Marc să iasă cuvintele
jignitoare, care tiu aşteptau decît să se reverse: puţinul care se
mai putea salva trebuia salvat. Suferea alături de Marc, dar era
femeie şi suferea şi pentru cealaltă. Nu-l dezvinovăţea pe bărbat,
înainte de a o asculta şi pe femeie: trebuia să asculţi amîndouă
părţile. De mult se temea că aşa se va sfîrşi această iubire; şi
acum, cînd sfîrşitul venise, simţea mai curînd milă decît ciudă
faţă de vinovată, fiţă de cei doi vinovaţi, faţă de cele două victime.
Bineînţeles că nu-i putea spune lui Marc ceea ce gîndea. Îi trecu
braţul pe după gît. Tăceau amîndoi; dar Annette simţea cum
tremură obrazul lui Marc. De nimic nu se temea el mai mult decît
că-şi va trăda slăbiciunea. Se mai temea ca maică-sa să nu-l
plîngă, amintindu-i: „Sărmanul meu băiat, ţi-am spus eu!” De
îndată ce glasul îi îngădui să vorbească fără a se trăda» se grăbi
să ia un ton sever şi să vorbească de treburile gospodăreşti:
Annette va lua copilul la ea; Marc nu se gîndea să păstreze
locuinţa; îl va anunţa de a doua zi pe proprietar că se mută şi va
locui deocamdată la hotel; pînă una, alta, mobila va fi depusă
într-o magazie. De Assia nici nu era vorba. Annette aminti c-ar
trebui să i se ceară mai întîi părerea. Marc nici nu voia să audă de
aşa ceva. Spuse aspru:
— Nu mai există.
Annette zise, arătînd spre odaia copilului:
— E aici.
Marc se îndreptă înţepat:
— Nu mai are nici un drept asupra lui.
— Nu stă în puterea nimănui să-i ia drepturile, răspunse
Annette cu blîndeţe. După cum nimeni n-ar fi putut să-mi ia mie
dreptul asupra ta.
Marc nu încuviinţă comparaţia.
— Chiar ea, ea singură s-a lepădat de ele.
— Nu, dragul meu, să nu încurcăm treburile: soţie şi mamă
sînt două lucruri deosebite.
Indignat, Marc se lovea de îndărătnicia tainică a mamelor.
— Va să zică ţii cu, ea, împotriva mea?
— Băiete, tu eşti eu. Dar şi cel care ne jigneşte are drepturile
lui.
— Nu le recunosc, spuse Marc.
— Eşti lin plină luptă, spuse Annette. Dreptul tace, nu există
decît forţa. Dar tu nu eşti cel mai tare.
El se revoltă:
— Atunci cine, ea?
— Nici ea, nici tu. El! (Arătă din nou spre copil.)
— E al meu! făcu Marc. Numai al meu! Sau dacă nu, n-am
nevoie de el!
— Îşi aparţine sie însuşi, spuse Annette. Şi eu sînt tot a lui.
Annettei îi fu greu să descopere adresa Assiei. Marc nu i-o
dădea şi ea nu voia să i-o ceară, ca să poată proceda după voia ei.
Pînă la urmă, descoperi adăpostul murdar, pe care Assia îl alesese
cu ochii închişi: ce-i păsa ei dacă era ăsta sau altul P N-avea
simţurile atît de gingaşe; şi sila care o cuprinsese, în zilele acelea,
faţă de ea, faţă de Marc, faţă de toţi bărbaţii, nu mai făcea nici o
deosebire de grade: toată viaţa era gunoi. Spiritul ei, chiar mai
mult decît simţurile, era revoltat de nerozia aventurii. Nu a ei (o
întîmplare nesuferită şi fără însemnătate, ca un strop de noroi pe
stradă), ci aventura prostească a vieţii, fără urmare, fără înţeles.
Şi totuşi, Assia nu era femeia care să întrerupă această aventură,
în toiul ei, această aventură pe care o dispreţuia; oricum ar fi fost,
avea s-o ducă pînă la capăt.
Din întîmplare se afla în vizuina ei (nu prea stătea acolo,
decît cînd dormea) atunci cînd Annette bătu la uşă. Assiei nu-i
făcu nici o plăcere vizita ei. Stătea cu pălăria pe cap. Se pregătea
să plece şi nici măcar nu-i oferi Annettei singurul scaun din
odaie, plin cu lucruri. Odaia murdară, nemăturată, patul răvăşit,
măsuţa de noapte soioasă, întredeschisă, harababura de lucruri
împrăştiate în toate colţurile dovedeau o nepăsare covîrşitoare
faţă de tot ceea ce era material şi social. Annettei i se strînse
gîtlejul. Fără să-i dea bună ziua, fără să vadă mîna ei întinsă,
Assia se dădu înapoi, ca să-i facă loc să intre şi, sprijinindu-se cu
mîinile de masa şchioapă, îşi privea musafirul ţintă, cu o privire
rea, cu sprîncenele încruntate. Timp de o clipă, Annette se simţi
buimăcită. Cuvintele de simpatic îi îngheţau pe buze. Assia o
întrebă:
— Eşti mulţumită?
Annettei îi scăpă un strigăt:
— Assia!
— Cum? făcu cealaltă. Nu s-au petrecut toate aşa cum te
aşteptai?
Annette îi întinse braţele:
— Fata mea!
Assia păli, se înfiora din tot trupul, expresia aspră şi
îngheţată de pe faţa ei se schimonosi; apoi izbucni în hohote de
plîns. Sforţarea pe care o făcea ca să le înăbuşe îi făcea faţa să
semene cu o mască grotescă. Dar Annette nici nu se gîndea s-o
socotească urîtă: i se părea mai mişcătoare decît cel mai frumos
chip. Se repezi la ea şi o sărută. Assia, cu mîinile încleştate de
masă, o lăsa să facă ce voia; trupul îi era scuturat de sughiţuri;
smiorcăia, obrajii îi şiroiau; lacrimile i se scurgeau de-a lungul
nasului. Annette îi săruta obrajii, ochii, nasul. Învinsă, Assia îşi
sprijini fruntea grea de umărul mamei, ştergîndu-şi obrajii cu
rochia.
După ce Assia îşi uşură inima, Annette căută un locşor pe
patul răvăşit şi se aşeză alături de ca. Îi apucase mîinile crispate,
ale căror unghii i se înfigeau cu furie în piele. Nu schimbaseră nici
douăzeci de cuvinte. Nu fusese spus nimic şi, totuşi, totul fusese
spus. Annette nu cerea o spovedanie, nu era dintre femeile acelea
cumsecade care simt nevoia să întrebe: „Biata mea fetiţă, şi cum
s-a întîmplat?” Ştia totul prea bine; povestea nu cuprinde nimic
nou sau ispititor pentru cine e femeie şi a trăit. Dar Assia nu se
putea opri să nu-i povestească. Vrînd-nevrînd, trebui s-o asculte.
Şi pe măsură ce-şi depăna ghemul, Assia îşi recăpăta şi siguranţa
de sine, iar mîndria ei războinică şi prostească o cuprindea din
nou. Parcă-şi scotea la lumină mărturisirile cu un fel de
lăudăroşenie; nu se scuza, învinuia. Bine sau rău, făcuse ce-i
plăcuse. Era dreptul ei. (Sfida cu neobrăzare ochii mamei.)
— Dreptul de a face rău celui care te iubeşte?
Această observaţie făcută cu jumătate glas, ca pentru sine, o
trînti la pămînt pe povestitoare, în plin galop. Se opri o clipă, apoi,
ca şi cum n-ar fi auzit, se înfipse din nou în şa şi-şi reluă goana şi
povestirea. Annette asculta nemişcată, chiar şi cînd era vorba de
fiul ei. Doar uneori punea mîna pe gura Assiei, ca să oprească
vorbele de o brutalitate fără rost, pe care sălbatica aceea le
slobozea, ca broaştele rîioase din basme:
— Nu-ţi murdări gura!
— Murdăria e în inima mea. O scuip, spuse Assia, frecîndu-şi
gura de palmă.
Nu era femeia care să nege că murdăria e murdară; dar cînd
o scotea la iveală, simţea o mîndrie îndărătnică, plăcerea ascunsă
a atîtor femei de astăzi, cînd scot la lumină tot ce-i mai mîrşav în
ele, întocmai ca zdrenţele acelea murdare, ce stau întinse în chip
de steaguri pe străzile oraşelor din sud. Fi un surogat în locul
vechiului abuz de spovedanii neruşinate la ghişeul ascultătorului
binevoitor îmbrăcat în sutană, în umbra bisericii mijlocitoare.
Annette spuse:
— Ascunde-ţi rufele! Nu le stoarce în capul trecătorilor!
Gura Assiei nu sfîrşi fraza începută. Se simţea luată prin
surprindere şi jignită. Era gata să răspundă. Apoi rîse, în ciuda
necazului şi a durerii. Spuse:
— Unde vrei să le pun? (îşi arătă vizuina.) N-am coş.
— În foc! În foc! spuse Annette. N-ai face rău să arunci în foc
tot ce ai aici.
— Şi pe mine, făcu Assia. Dac-ar fi după mine! Nu văd de ce
n-aş arunca tot Parisul în foc!
— Răbdare! făcu Annette. Dar, mai întîi, să ne vedem de ale
noastre!
Convorbirea urmă pe alt ton. Assia renunţase la sfîrşitul
povestirii; povestea n-o interesa pe Annette; Assia îşi dădea seama
că pe tărîmul ăsta Annette ştie tot atît cît şi ea. Dar stăruia cu
încăpăţînare asupra drepturilor ei, într-o căsătorie liberă şi
cinstită. Ar fi putut să mintă şi să tacă. Nu minţise, nu tăcuse. Şi,
la urma urmelor, de ce ar fi tăcut? Se purtase potrivit drepturilor
ei.
— Dreptul în înţelesul strict al cuvîntului, spuse Annette,
acum ca şi de cele mai multe ori este suprema nedreptate. Pentru
că păcătuieşte împotriva iubirii. Şi adevărata iubire e legea
supremă.
— Atunci de ce ar fi fost el – se oţărî Assia – el, fiul dumitale,
privilegiatul care invocă împotriva mea şi împotriva dreptului
meu, împotriva dorinţei mele, dreptul lui strict?
— Pentru că el e cel mai slab, spuse Annette.
— Cel mai slab! exclamă Assia.
— Orice bărbat e slab, spuse Annette.
— Aşa crezi? întrebă Assia mirata.
— Şi tu crezi la fel.
Assia tăcu şi spuse dusă pe gînduri:
— Da.
Se mira că e de aceeaşi părere. Încercă să se apere. Urmă:
— Dar ăsta-i un motiv ca dreptul celui mai slab să triumfe?
— Da, pentru inima mea. Şi pentru a ta. Aşa e. Noi sîntem
mama. Şi trebuie să ne fie milă de copilul nostru.
Inima Assiei zvîcni. Nu mai avea nimic de spus pe ziua de
astăzi. Annette se sculă.
— Venisem să vorbesc de celălalt copil.
— Care? întrebă Assia.
În clipa asta nu se mai gîndea decît la cel mare.
— Vania, spuse Annette cu o mustrare în glas.
Assia făcu un gest de nepăsare. Femeia asta pătimaşă n-avea
acum vreme să-şi amintească de micuţ. Spuse:
— E al dumitale. Bineînţeles că-l iei.
— Assia! strigă Annette. Îl iubeşti atît de puţin, încît nici «nu-
ţi mai ceri partea?
Inima Assiei se deschise din nou. Îl revăzu pe micuţ şi,
deodată, o cuprinse foamea de el. Îi scînteiară ochii, întinse nişte
mîini fremătătoare:
— Dă-mi-l! Îl vreau!
Dar numaidecît îi veniră lacrimile în ochi şi braţele îi căzură
descurajate:
— Ce să fac cu el aici? Nu, păstrează-l! Eşti mai pregătită
decît mine să-l creşti!
Annette întrebă:
— Eşti hotărîtă să nu te mai întorci acasă?
Assia strigă:
— Foarte hotărîtă!
Duşmănia ei împotriva lui Marc se înălţa întocmai ca un
şarpe ce se înalţă pe coada. Aruncă o privire plină de ură.
Annettei îi făcu rău, dar se gîndea: „Ce i-o fi făcut?”
Assia simţi că împunsătura îndreptată împotriva lui Marc
trecuse prin inima mamei. Îi stinse vîrful înroşit în foc. Şi, cu un
glas a cărui asprime se domolise, spuse:
— Nu mai am casă. Nimic din ce-i acolo nu mai e al meu.
— Îţi place să uiţi, spuse Annette, dar eu nu uit că jumătate
din ce-i acolo e al tău.
— N-aveam nimic cînd am păşit în casa aceea. Acum, cînd
plec, nu iau nimic cu mine.
— Nu admit – spuse Annette – ca Marc să te lase să pleci,
fără să se îngrijească de tine.
— În primul rînd – răspunse Assia, îndreptîndu-şi trupul, ca
să nu piardă nici o palmă din înălţimea ei – eu îl las pe Marc, nu
Marc mă lasă pe mine. În al doilea rînd, de trei luni încoace eu
singură făceam faţă cheltuielilor casei. El nu era nici măcar în
stare să-şi cîştige plinea. Crezi că o să mă apuc acum să adun
fărîmiturile mesei lui?
Annette simţi că n-o să obţină nimic de la făptura asta
trufaşă, dacă nu apucă un drum ocolit. Spuse:
— Să nu mai vorbim de asta! Dar crezi că e drept să plătesc
eu răul pe care ţi l-a făcut Marc?
Annette, în loc s-o învinovăţească pe ea, îi satisfăcu
duşmănia, îndreptînd învinuirile împotriva lui Marc, fapt ce avu
pentru Assia efectul unui balsam; avu un elan înflăcărat de
recunoştinţă. O luă pe Annette de umeri:
— Cine-a zis asta? Nici vorbă de aşa ceva!
— Atunci există vreun motiv să mă părăseşti pe mine, dacă-l
părăseşti pe el?
Assia îi strivi braţele:
— Nu te părăsesc. Nu vreau. Nu pot.
— Nici eu. Nici nu pot, nici nu vreau.
— Adevărat?
Assia o sărută cu foc.
— Atunci – spuse Annette – să fim înţelese: casa mea e teren
neutru! Ai să vii cînd ai să vrei. Şi (înţeleg mîndria ta, dar nu
trebuie să faci pe mîndra cu mine; chiar dacă-ţi vine greu, îmi
datorezi acest sacrificiu), presupunînd că ţi s-ar întîmpla
(oricăruia dintre noi i se poate întîmpla în vremurile astea) să ai
nevoie de puţin unt de uns pe pîine, sau chiar de o pîine fără unt,
vino şi mănînc-o la mine!
— Aşa o să fac, spuse Assia. Dar nici dumneata nu eşti mai
sigură decît mine de ziua de mîine.
— Fireşte, fiecare! a rîndul său.
— Bate palma!
Pe Assia tîrgul ăsta n-o înşela. Simţea mărinimia lui. O
sorbea pe Annette cu ochii ei arzători.
— Ce păcat că nu m-am măritat cu dumneata!
— Mulţumesc! făcu Annette. Mai bine nu.
Se îndreptă spre uşă. Assia bodogănea.
— Dacă s-ar putea să n-ai niciodată de-a face cu bărbaţii
ăştia!
— Da – zise Annette liniştită şi ghiduşă – dar asta n-o să se
întîmple chiar mîine! Şi, în orice caz, n-o să ţi se întîmple ţie.
— De ce? făcu Assia, oţărîndu-se. M-am săturat. Să-i ardă
diavolul în foc ca pe vulpile din biblie! Şi, o dată cu ei, să-mi ardă
şi mie via, dacă mă întorc!
— Năravul din fire n-are lecuire.
— În orice caz – spuse Assia, în timp ce ura i se aprinse din
nou – nu cu vinul dumitale o să mă nărăvesc eu. Pe Marc îl scuip.
Şi scuipă.
Annette ridică din umeri şi plecă. Pe scară, Assia o ajunse din
urmă ca o vijelie, gata s-o răstoarne, şi o îmbrăţişă, şoptindu-i:
— Iartă-mă! Iartă-mă!
Cînd păşi pragul casei, Annette îşi spuse cu milă şi ironie:
— Aşa nu se pot un decît cei ce se iubesc.
Şi, ridicînd ochii spre el, spre cel surd şi mut, se rugă:
— Libera nos ab Amore!1

Viaţa, ruptă în bucăţi – perechea dezbinată, copilul celor doi,


mama celor trei – porni din nou anevoie la drum. Prea era multă
viaţă în fiecare frîntură, pentru ca viaţa să înceteze. Dar cu cît e
mai multă viaţă, cu atît e mai mare suferinţa. Singurul scutit de
suferinţă era copilul. El n-avea de ce să se plîngă în urma
schimbării. În casa bunicii era zeu: ca şi cum ar fi încercat să-l
despăgubească de ceea ce el nici nu-şi dădea seama că pierduse.
Ca toţi copiii, era prea şiret ca să nu prindă dintr-o dată această
situaţie interesantă şi să nu se folosească de ea. Dar înţelesul
adevărat al întîmplării rămînea nedesluşit pentru el; şi nici asta
nu era sigur: chiar dacă nu ştia, umbla tot timpul cu nasul în
vînt: curiozitatea avea la el întîietate asupra tuturor celorlalte
sentimente. Nu era nicidecum emoţionat. Jocul era încîntător: să
găseşti urma. Totuşi era numai un joc ca atîtea altele. Trecea de
la unul la celălalt, fără să urmărească iepurele. Din cînd în cînd,
veneau să-l vadă mama sau tata, amîndoi deopotrivă de încordaţi,
de preocupaşi, amîndoi cu sprîncenele încruntate; fiecare socotea
de cuviinţă că trebuie să-i aducă daruri; şi-l îmbrăţişau cu mult
mai mult foc decît pe vremea cînd locuia acasă. El îi lăsa: trebuie
să fii bun cu cei mari. Îi iubea ca pe nişte obiecte care-i
aparţineau, obiecte tainice, interesante şi acum prea puţin
supărătoare; dar nu prea simţea nevoia mîngîierilor. Se pricepea,
cu toate astea, foarte bine, datorită şireteniei lui fireşti, să
exploateze concurenţa dintre ei (o simţea fără s-o înţeleagă).
Fiecare din cei doi se închidea în odaie cu Annette şi stătea
îndelung de vorbă. Degeaba coborau glasurile, urechea micuţului
tot
=======================
1 În limba latină în original: Scapă-ne de dragoste!

se alegea cu cîte un cuvînt. Şi cuvîntul era pus la păstrare,


pînă ce se aduna o grămadă întreagă. Pe urmă, copilul le alegea,
le potrivea, le lipea. Dar, slavă domnului, ostenea curînd şi lăsa
treaba neisprăvită, ca să treacă la altă distracţie.
Annette izbutise să împiedice orice acţiune oficială de
despărţire între copiii ei cei mari şi învrăjbiţi. Ce rost are divorţul
între oameni care n-au nici un bun în afară de copil (dacă poate fi
socotit un bun), şi pe care şi-l oprise Annette, ca să pună capăt
oricărei neînţelegeri. Şi apoi procesul ar fi însemnat o pierdere de
timp, şi timpul nu le ajungea nici ca să-şi cîştige plinea. Fără să
mai vorbim de amestecul dezgustător şi de privirea iscoditoare pe
care societatea ar fi aruncat-o în treburile lor. Se înţeleseseră, fără
a-şi vorbi, să se lipsească de toate astea. N-aveau nevoie de viza
societăţii ca să se socotească despărţiţi. Annette se păzi să-i
îmboldească spre divorţ. Avea planurile ei.
Pînă una-alta, avea grijă ca cei doi să nu se întîlnească în
casa ei şi se prefăcea că păstrează echilibrul între ei. Nu trebuia
să trezească în ei teama că ar vrea să-i înrîurească, trebuia să-i
lase să-şi cheltuiască înverşunarea; cu atît mai rău dacă asta îi
ducea la rătăciri regretabile, fie ca să se răzbune, fie ca să-şi
dovedească libertatea. Ei vor fi cei dintîi cărora le va părea rău,
bineînţeles dacă nimeni nu le va cere să le pară rău. Există greşeli
de care un al treilea nu te poate scuti; fiecare trebuie să-şi
plătească singur experienţa. Prin urmare, Annette îşi luă sarcina
grea de a nu vedea, de a nu şti nimic, de a nu părea niciodată că
se amestecă în viaţa lor. Viaţa lor nenorocită şi zănatică. Cei doi
ar fi fost gata la toate nebuniile, dacă nu s-ar fi agăţat de
nădejdea că există (aproape sau departe, după cum le convenea
să creadă) zona aceea liniştită, în care puteau intra fără să ii se
ceară vreodată socoteală, unde nimeni nu avea să încerce
vreodată nici măcar să-i oprească. Vino oricînd vrei! Pleacă
oricînd vrei! Nu-mi datorezi nimic. Nici unul, nici celălalt nu
abuza. Dar amîndoi ştiau că există portul acela, unde-ţi puteai
destinde nervii încordaţi şi-ţi puteai odihni pentru cîteva clipe
trupul şi gîndul istovit.
Totuşi, refugiul acela n-ar fi fost de ajuns, dacă n-ar fi avut
amîndoi un alt frîu, care nu le dădea voie să se lase pradă
sufletului trădător: sărăcia, foamea care roade pîntecele celor
tineri şi care nu îngăduie visului lacom, răzbunării, dorinţei şi
plictiselii izvorîte din ele să încolţească. În fiecare dimineaţă erau
nevoiţi să pornească la vînătoare pentru hrana zilnică şi în fiecare
seară cădeau într-un somn hărţuit de foame.
Assia învăţă stenodactilografia obişnuită şi parlamentară, cu
230 de cuvinte pe minut; asta însemna cinci pînă la şapte ore de
încordare neîntreruptă. Ca să rezişti, era nevoie de energia ei
nesecată şi de mecanismul ei de oţel: auz, degete şi creier. Dar
cîte înfrîngeri pînă depăşeşti ucenicia! Ieşea de la curs cu mintea
goală, cu ochii în fundul capului; nici un gînd, doar cuvinte, litere
de tipar, care goneau pe ecran în galop întreit. Destul! destul! Îţi
venea să spargi ecranul. Da, un glonţ în tîmplă. Îşi vîndu
browning-ul, ca să nu se simtă ispitită. Şi pe urmă (crăpi sau te
obişnuieşti) se obişnui. De îndată ce mînuieşti meşteşugul, dacă
ştii să foloseşti, ba chiar să provoci prilejurile, poţi să ajungi în
această meserie la o situaţie independentă şi destul de bine
plătită; ajungi să fii trimis la congrese sau în misiuni peste hotare.
Dar pînă atunci, cîte vaci slabe! Şi ea se socotea o vacă slabă, cînd
se vedea numai pielea şi osul în baia Annettei. Căci Annette
poseda acest obiect de lux, şi Assia nu se dădea în lături să-l
folosească. Era singurul lucru pe care-l primea de la Annette. Dar
aceasta avea grijă, cînd punea mîna pe Assia, să-i bage pe gît cîte
o felie groasă de pîine cu carne, pe care Assia o înfuleca, spunînd
sus şi tare că nu-i este foame. Vania înţelesese jocul; şi cînd
maică-sa îl găsea la masă, îi întindea cîte o îmbucătură în vîrful
furculiţei, spunînd;
— Deschide ciocul!
Assia se întreba dacă trebuie să rida sau să se supere; dar
Vania avea un aer atît de nevinovat, încît Assia se încrunta şi
deschidea ciocul: cît ai clipi din ochi înghiţea îmbucătura. Annette
îi împingea un scaun şi Assia se trezea în faţa unei farfurii, pe
care o golea tot spunînd nu. Parcă avea un lup în stomac. Dar
trebuia să te prefaci ca nu vezi nimic. Altfel, Assia împingea brusc
farfuria şi se scula înfuriată.
Se încăpăţîna să-i poarte ciudă celui pe care-l înşelase (nu,
nu-l înşelase!), îl jignise (nici atît! nu-i recunoştea dreptul de a se
simţi jignit), insultase (fie! dacă vrea el… m-am răzbunat!). S-a
răzbunat de ce? Ar fi vrut s-o întrebe cineva, ca să-şi răspundă
sieşi, ca să alunge tot ce era nedesluşit şi tulbure, tot ce mocnea
în pragul minţii ei. Ba chiar avea nedelicateţea de a-i arăta
Annettei această duşmănie, tocmai ca să provoace un contraatac.
Annette se făcea că nu înţelege. Nu-i răspundea nici un cuvînt. Şi
focul se stingea, fiindcă nu era aer în sobă. Assia se întorcea în
odaia ei murdară de hotel (se în capă ţin a să n-o schimbe) fără
să-şi fi descărcat ciuda.
Dar, dintr-un ciudat imbold al inimii, nu mai călcase pe la
birou de cînd se despărţise de Marc; îndepărta cu străşnicie din
gîndul ei chipul celuilalt bărbat. Nu mai voia să audă nici de
numele lui. Oricît ar fi fost de curioasă să citească, fără ruşine,
pînă în adîncul pornirilor ei celor mai tainice, de data asta se ferea
să se lămurească. A fost nevoie de un acces neaşteptat de furie,
pricinuit de primirea unei cărţi poştale de la Djanelidze, pentru
ca, de după uşă, să izbucnească adevărata conştiinţă a gîndurilor
pe care le ţinea sub lacăt. Cartea poştală, care cuprindea patru
cuvinte oarecare („Sosit cu bine. Mulţumesc.”) fu îndată aruncată
în latrină şi Assia îşi făcu nevoile peste ea. Se zbîrlea toată din
pricina urii crîncene care o cuprinsese. Îşi dădu seama că
duşmănia împotriva lui Marc se stinsese; acum duşmănia ei se
îndrepta împotriva celuilalt. Şi, hotărîndu-se în sfîrşit, să
cerceteze toate simţămintele neştiute din fundul sufletului, se
trezi lipsită de orice fel de armă împotriva tovarăşului ei. Dacă
pînă atunci socotise că are o poliţă asupra lui, acum poliţa îşi
pierduse valoarea, erau chit. Recunoştea că-l trădase (ceea ce nu
voise să recunoască niciodată). Nu în felul în care înţelegeau el şi
ceilalţi. Fapta avea mult mai puţină greutate decît gîndul. Fapta o
privea pe ea, nu pe el: era treaba ei dacă avea de gînd să se
răfuiască sau nu cu ea însăşi; dispreţul, sila ei i se păreau de
ajuns ca să judece fapta, ca să se judece pe ea. El n-avea de ce să
se amestece în toate astea. Mai grav era că, înainte de faptă, îl
trădase pe Marc cu gîndul, luni în şir; dezertase departe de el,
fusese străină, duşmănoasă, nopţi întregi, în timp ce stătea
culcată alături de el în acelaşi pat. Ce însemna o clipă de luare
prin surprindere pe lîngă această trădare statornică şi consimţită
a spiritului mut şi duşmănos care se încordează? Fapta mai
curînd rupsese pecetea decît o pusese. Ba chiar o uşurase pe
Assia de trădarea aceea lăuntrică. Datorită unui paradox al
naturii, tocmai în clipa – clipa aceea fără ieri şi fără mîine – cînd
Assia se lăsase în voia îmbrăţişării străinului, tocmai atunci
scăpase de ea, de obsesia trădătoare şi îşi regăsise dragostea
adîncă, unică, credincioasă pentru Marc. Dar nimeni altul în
afară de ea nu putea înţelege toate astea, şi chiar Assia se ferea de
a se gîndi la ele. Mobilizase toate forţele aspre şi vrăjmaşe dintr-
însa pentru a se apăra împotriva acestui gînd. Dar astăzi gîndul
se strecurase. Assia îl păstra pentru sine. Nici nu putea fi vorba
să-l împărtăşească cuiva, pentru a încerca să schimbe lucrurile.
Ceea ce se întîmplase se întîmplase. Assia avea mîndria să ia cu
totul asupra ei poliţa prostească pe care o semnase: urmările
greşelilor ei. Dar, deşi nu-şi schimbă părerea în privinţa faptei ei
ce dusese la ruptură, totuşi dragostea căreia acum îi dădea curs
liber, dragostea pentru Marc, făcu o minune: o învăţă să-şi
privească faptele aşa cum le socotea inima lui Marc, nu a ei.
Înţelese sila lui faţă de ea şi suferinţa lui care o osîndea. Deşi,
cînd rămînea singura cu ea însăşi, gîndea: „Era dreptul meu.
(Se încăpăţîna.) Şi apoi e atît de neînsemnat! Să trecem cu
buretele pe deasupra!”
Dar acum nu mai avea ea dreptul să şteargă totul cu
buretele. Asta îl privea pe celălalt:
— Micuţul! Copilul meu cel mare! Mă urăşte. Îl cunosc. N-o
să mă ierte niciodată. Cu atît mai rău pentru mine! Cu atît mai
rău pentru el!
De îndată ce dobîndi această conştiinţă, acceptă falimentul.
Verdictul era drept. Ea se înşelase. Se înşelaseră amîndoi. N-avea
rost să zăbovească asupra unor sterpe păreri de rău, sau asupra
remuşcărilor. Era dreptul lui să nu ierte sau să ierte, dacă-i
plăcea. În ceea ce o privea, ea îl iertase. Şi acum, la drum, în
urmărirea destinului! Plecă într-o misiune, ca stenodactilografă,
la un congres în Norvegia. Avea o putere uluitoare de a renaşte –
de a se naşte din nou. Lăsa în urmă găoacea spartă a trecutului.

Marc rămăsese împotmolit în trecut. Făcea parte dintr-un


neam care ţine registre de socoteli. Nu înscria nimic pe hîrtiuţe ce
se pot pierde. Nu ştia să uite.
Trebuie să mărturisim că dac-ar fi uitat această întîmplare,
ar fi fost mai vrednic de laudă decît Assia. Ceea ce lăsa Assia în
urma ei era insulta pe care i-o adusese lui. Marc o rumega cu
amărăciune. Nu izbutea să-şi clătească gura. Multă vreme nu-l
părăsi gustul acela de friguri; simţea insulta pe haine şi i se părea
că o simţeau şi ceilalţi, oriunde se ducea. Multă vreme încă îl mai
cuprindeau, pe neaşteptate, accese de furie, de suferinţă, de
gelozie, de dragoste şi de mîndrie rănită, care-l scuturau din
pricina amintirilor greu de îndurat. Dacă în clipele acelea se afla
pe stradă, se grăbea să se întoarcă acasă, căci în timpul crizelor
se ascundea. Cînd îşi dădea seama de starea lui, Annette nu
încerca să-i intre cu sila în casă; pleca, căci ghicea din instinct că
ea, ca femeie, contribuia la întreţinerea veninului din rana lui. Şi
aşa şi era. Simpla atingere a unei mîini de femeie, foşnetul rochiei
unei trecătoare de pe stradă îi făceau silă. Asemenea pictorilor
care-i zugrăveau odinioară pe osîndiţi, era gata să vadă sub
fiecare rochie prăpastia căscată a iadului – dihania murdară, care
roade şi pîngăreşte carnea bărbatului. Era fericit că avea un băiat.
N-ar fi putut să suporte o fată. Dar, ajungea o intonaţie a
glasului, imitaţia inconştientă sau conştientă la Vania (parcă poţi
şti, la maimuţoii ăştia mici?), ca să-i amintească de femeia a cărei
făptură se afla pe jumătate şi în copilul zămislit de ea. Atunci se
îndepărta şi-l îndepărta cu brutalitate pe copil. Treceau uneori
mai multe săptămîni fără să-l vadă.
În această ură obsedantă şi fascinantă deopotrivă nu intra
numai trupul Assiei, care-l urmărea, ci şi spiritul, pe care el îl
urmărea cu gîndul, ca să-l nimicească. Cine le poate deosebi pe
unul de altul? Pentru doi amanţi care se urăsc, spiritul e carne,
spiritul poate fi adulmecat, muşcat, atins, siluit; îl poţi sfîşia cu
dinţii şi cu unghiile. Marc se înverşuna împotriva spiritului Assiei.
Lua pe rînd toate cuvintele, toate ideile care se ciocniseră zi de zi,
ca o spadă, vreme de luni întregi, cu ale lui. Frîngea spada; apoi
aduna frînturile, ca să le frîngă din nou; îi sîngerau mîinile. Ideile
Assiei erau făcute din oţel tare. Se apărau, îl atacau: chiar după
ce le frîngea, tot îi mai intrau în piele. Intrau mai uşor decît
înainte. În răni rămînea pilitură.
Marc se înfierbînta împotriva principiilor comunismului, pe
care Assia – fără să şi le fi însuşit nici ea – i le opusese cu
duşmănie, din spirit de răzvrătire împotriva lui, împotriva ideilor
lui individualiste (care fuseseră însă şi ale ei), împotriva vieţii
impuse de el. Din împotrivire şi ca să se simtă mai departe de
Assia, se îndărătnicea în individualismul lui, de care ea se
lepădase, pe care ea îl osîndise. Se înfunda în el pînă în gît, pînă
ce nu mai putea să răsufle; căci numai puţin să deschizi uşa ce
dă spre lungul tunel al intuiţiei mistice, tunel la capătul căruia se
zăresc sclipind cîteva stele în întunericul nopţii – şi să te găseşti
zidit în tine însuţi, liber faţă de tot ce-i afară. Da, dar cu ce preţ?
între cei patru pereţi ai temniţei! O viaţă de cîrtiţă, care-şi sapă
galerii pe sub pămînt. Dar cîrtiţa iese la lumină. Cînd aceşti
intelectuali, aceşti individualişti, care se numeau independenţi,
ieşeau la lumină, ce fel de muşuroaie durau?
Ca să întărească un Credo (mai bine zis un Spero),
zdruncinat de prea multe îndoieli şi experienţe, se apropie, în
lunile acelea, de vechiul lui coleg de la Sorbona, Félicien Lerond.
Acesta îşi cîştigase în cercurile ştiinţifice mai mult faimă decît
bani, datorită cercetărilor lui asupra reacţiilor celulozei nitrate,
cînd e supusă la diferite radiaţii. Îşi urma cercetările nu numai în
afara oricărei acţiuni sociale, dar şi a oricărui zvon dinafară; era
cu desăvîrşire nepăsător faţă de toată tragedia – la fel ca şi faţă de
comedia – trecută, prezentă sau viitoare a Franţei, a Europei şi a
omenirii întregi. Lucrul ar fi fost revoltător, dacă această nepăsare
nu s-ar fi întins şi asupra lui, a bunăstării, a succesului, asupra a
tot ceea ce nu privea munca lui. Şi-şi ducea această muncă în
condiţiile cele mai neprielnice, fără nici o subvenţie din partea
statului. Îşi cumpăra singur instrumentele. Îşi urma în felul
acesta, cu mijloace mizere şi ajutîndu-se cu propriile lui economii,
experienţele încete şi grele, într-un subsol îngust ca un dulap, în
care trebuia să pătrundă umblînd aproape în patru labe, un
subsol ce se afla la unul din colţurile unei barăci de scînduri şi
ipsos. Baraca era plină de crăpături, iar vîntul îngheţat şi ploaia
pătrundeau înăuntru. Era silit să rupă din modestul lui salariu
pentru a acoperi cheltuielile cele mai grabnice. Făcea asta fără să
se plîngă şi fără să se mire, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc
lucru. Atîţia alţi savanţi făceau acelaşi lucru, îl făcuseră sub toate
regimurile şi în toate timpurile. Li s-ar fi părut necuviincios să
informeze publicul. Îşi făceau o onoare din asta, ca puştii de
şcoală care-i dispreţuiesc pe colegii lor miorlăiţi fiindcă se duc să
se plîngă profesorului. Nu-i nici un merit să obţii rezultate cu
instalaţiile arătoase care stau la dispoziţia experimentatorilor
americani. Deşi îi invidiau pe aceştia in petto, ori de cîte ori îşi
cîrpeau vechiturile cu sîrmă şi cleşti, erau totuşi mîndri că sînt
francezi. Mai caraghios însă decît toate era devotamentul lor faţă
de regim; n-ai fi putut să găseşti alţii care să se împotrivească mai
crîncen oricărei răsturnări sociale; semănau prin aceasta cu toţi
oamenii de treabă din pătura mijlocie, care trag mîţa de coadă;
harnici şi sacrificaţi cum sînt, n-ar avea nimic de pierdut dintr-o
schimbare; şi, totuşi, cuvîntul „bolşevism” sau „comunism”
aproape că le dă spasme. Degeaba le spui că, în alt regim, cu
siguranţă munca lor ar fi mai preţuită şi mai drept răsplătită. Nu
vor să ştie nimic. Ca fetele acelea pudice, care cred mereu că
oamenii se leagă de virtutea lor, aceştia pun totul în joc ca să-şi
apere libertatea lor preţioasă. Nici nu-şi spun că libertatea e un
bun de mult pîngărit. Toţi aventurierii au necinstit-o după, ca şi
înaintea înscrierii pe hîrtie a sacrei democraţii. N-a rămas decît
ceea ce paraziţii nu s-au sinchisit să ia. Oamenilor cumsecade,
fetelor bătrîne le rămîne onoarea. Şi ţin mai mult la această
rămăşiţă, decît la ochii din cap. Trăiesc astfel din bunuri
închipuite, inexistente, mai mult decît din cele reale. A
cîrmuitorilor e arta de-a întreţine iluzia proprietăţii fără venit. Ce-i
pe care-i jefuiesc le sînt recunoscători pentru elocvenţa cu care
apără comoara tainică (atît de tainică, încît nimeni nu-şi dă
seama că există) – libertatea lor. Liberi, liberi. Asupra acestui
cuvînt hoţii şi păgubaşii sînt de aceeaşi părere.
Marc, care se încăpăţîna şi el să invoce faţă de Assia o
libertate pe care n-o avea (se fălea cu ea, înţepenindu-şi gîtul, de
parcă s-ar fi gătit cu o cravată), descoperi de-abia acum, cînd o
văzu la gîtul lui Félicien, cît era de caraghioasa, căci îşi dădea
seama că-l sufocă şi pe el.
— Neghiobule ce eşti! Îi spuse el. Chiar ai cu ce să te
mîndreşti! Grozave foloase îţi mai aduce libertatea ta!
Celălalt se uită la el cu o privire jignită. Apoi îşi luă un aer
demn:
— Nu-i vorba de folos, spuse el. Mai există şi alte valori pe
lume.
— Şi care, mă rog? Sufletul tău frumos? Cochetă bătrînă ce
eşti! Îi zîmbeşti în oglindă? Mult îi pasă lumii!
— Nu te înţeleg, spuse Félicien liniştit, dar jignit. Te-am
cunoscut din totdeauna dornic de independenţă. Pe cine, ce
duşmăneşti acum?
Ruşinat, Marc se gîndi că tonul lui agresiv nu-l făcea decît să
arunce înapoi pietrele cu care aruncase Assia în el; roşi, pe urmă
îl cuprinse pofta de rîs. Se răzbuna de înfrîngerea ce-o suferise pe
spinarea caricaturii lui. Faptul ca recunoştea motivele ascunse ale
duşmăniei lui nu-l făcea mai îngăduitor. Dimpotrivă! Se înverşună
să-i demonstreze lui Félicien cît de puţin preţuia independenţa
lui. Îi reproşa acestui ascet al ştiinţei, căsătorit cu sărăcia,
asemenea sfîntului Francisc, faptul că nu iese din sihăstria lui, că
nu se smulge de munca lui dezinteresată, pentru a porni război
împotriva societăţii, pentru a osîndi nedreptăţile sociale. Félicien îl
asculta liniştit, mirat, cu ochi rotunzi şi ştergîndu-şi ochelarii. Era
blînd, blînd, foarte blînd. Avea mîini groase şi degerate,
îndemînatice la mînuirea eprubetelor cu trup bondoc, gesturi
stîngace, picioare scurte şi nesigure, capul îndesat între umeri, o
gîndire potolită. Răspundea:
— Ce-aş putea eu să fac? Ce se poate face? Nu sînt Einstein
sau Langevin, şi pe urmă, chiar şi lor, la ce le folosesc protestele?
Ar face mai bine să-şi vadă de ştiinţa lor. Nimic nu-i poate
despăgubi de fiecare ceas pe care-l irosesc în afara ştiinţei. Ştiinţa
e casa noastră. E bine să rămîi acasă.
— Cel puţin, mătură în faţa casei – cum zicea omul de la
Weimar1!
— Nu! Mă vezi tu măturînd strada? Am destulă treabă cu
curăţitul instrumentelor şi cu verificatul cantităţilor. Fiecare să-şi
vadă de meseria lui! Dacă fiecare ar face aşa, lumea ar merge mai
bine.
==================
1 Goethe.

— Rechinii aşa fac.


— Şi peştişorii, la fel.
— Crezi că-i bine?
— Aşa e lumea. N-am făcut-o eu. Nu noi o s-o schimbăm.
— O înrăutăţeşti. Ştiinţa ta e în slujba rechinilor. Toate
cercetările voastre sînt folosite la măceluri. Eşti complicele
asasinilor. Nu-ţi pasă de loc că studiile tale despre derivaţii
organici azotaţi şi efectul radiaţiilor asupra lor folosesc la
elucidarea chestiunii stabilităţii şi conservării pulberilor
explozive? Toate materialele necesare distrugerii prin explozibile,
gaze asfixiante, iperită, tolite, melinite, fosgeni şi arseni voi le
furnizaţi, cretini de geniu ce sînteţi!
— Aceleaşi produse care distrug pot vindeca sau folosi
omului. Se pot tot atît de bine construi fabrici de vopsele, de
parfum sau de produse farmaceutice. Nu-i vina noastră dacă răul
şi binele sînt două feţe ale aceleiaşi monede. Asta-i un fapt. Noi
constatăm, explicăm, facem analiză sau sinteză, noi nu trebuie să
luăm atitudine.
— Vreţi să fiţi nepăsători ca natura? Neam de fiare, fiare ce
sînteţi!
— Lasă, lasă! Hidra de pe Lerna1…
— Voi sînteţi capetele ei.
— Ţi-ar plăcea să fii Hercule?
— Ei, de-am avea muşchii lui! Tot ce are însemnătate în
istoria omului, singurul lui rost în viaţă e îmblînzirea naturii. Dar
astăzi îmblînzitorul e îmblînzit. Voi trădaţi. Ar trebui să fiţi cu toţii
puşi la zid.
— Ai vrea să distrugi ştiinţa?
Marc spuse cu furie:
— Trebuie distrusă toată civilizaţia.
— Al naibii bolşevic! Du-te la Moscova!
— Şi de ce nu?
Îşi muşcă limba. Era furios de ceea ce spusese. Dar nu voia
să se dezmintă. Spuse:
======================
1 Monstru mitologic cu şapte capete, ucis de Hercule.

— Să facem tabula rasa…


Batjocoritor, liniştit ca şi înainte, Félicien îl luă în rîs,
exagerîndu-i spusele:
— Creaţia trebuie refăcută. Lovitura e nulă! Începem din
nou…
— Eu nu! făcu Marc. O dată ajunge. O şterg!
Plecă, trîntind uşa. Félicien tresări şi înjură:
— Fir-ar să fii! Fii atent! Îmi spargi văsăria. Şandramaua asta
nu ţine.
Se înfuriase şi omul acesta liniştit. Lui Marc, în schimb, îi
trecuseră furiile. Rîse:
— Iubeşti fiolele mai mult decît pe oameni.
Dar nu era mîndru de rolul pe care-l jucase. Se bătuse
singur, lovind în spinarea altuia. Şi, culmea, primise să lovească
cu nuielele Moscovei. Tresări de indignare.
— Niciodată! Niciodată! Nu, n-or să pună mîna pe mine!
Două muncitoare mărunţele, care trecură pe lîngă el, îi
strigară:
— Am pus mîna pe ei!
Se întoarse uluit. Fetele erau departe: fugeau; dar, din fugă,
una întoarse capul, întinzîndu-şi gîtul de barză şi scoţînd limba:
— Şi-o să punem mîna şi pe tine!

„N-o să puneţi mîna pe mine, femele micuţe! (Blestemat fie


mirosul de femelă! Tot restul vieţii mele nu va ajunge să mă spele
de el!) Nu mă dau bătut. Ca vechea gardă. Şi n-o să mor. Dar nu
pe voi vă condamn, el pe acei gînditori indiferenţi, acei savanţi
care practică atît de trufaş şi de prosteşte neomeneasca ştiinţă
pentru ştiinţă, fără a se sinchisi de rezultatele ce le va aduce ea
omenirii.”
Se opri, din întîmplare, în faţa unei librării, şi răsfoi,
bodogănind, un volum ce purta semnătura unui vestit bacteriolog;
privirea lui iscoditoare descoperi chipul burlesc, zugrăvit de însuşi
autorul, al savantului care urmăreşte să creeze din nimic o boală
molipsitoare. Pînă acum, din păcate, microbitul încă nu izbutise;
omul se plîngea că nu izbutise încă să „umple în chip strălucit
această lacună”, şi anume, să transforme un microb saprofit în
microb patogen. Se mîngîie însă cu gîndul de a fi cîştigat un
strălucit succes, nedînd unor microbi patogeni virulenţa pe care o
pierduseră, ba chiar ridicînd această virulenţă la un grad de
activitate necunoscută pînă atunci. Era foarte mulţumit de
sistemul gradat de culturi şi inoculări încete şi progresive,
datorită cărora realizase această faptă vitejească, trecînd de la un
şoarece tînăr la unul adult, de la un cobai tînăr la un cobai adult,
apoi la o oaie, pe urmă la un cîine – urmarea în numărul viitor.
Mîine e rîndul omului!
Marc izbucni în rîs. Asta-i pentru tine, Molière! apoi îşi aminti
că, în zilele acelea întunecoase, cînd Europa stătea sub
ameninţarea războiului cu gaze, nici unul dintre marii
intelectuali, nici măcar cei dornici să evite acest război, nu
consimţiseră să-şi pună cercetările ştiinţifice în slujba binelui
obştesc. Ştiinţa ūber alles1. Şi ciuda i se aprinse din nou. Nu-i de
ajuns că aceşti maniaci ai inteligenţei se ascund în spatele
dezinteresării lor. Îşi mîntuiesc sufletele? îmi pare bine! Dar, în
schimb, îmi nimicesc viaţa. Mai bine şi-ar nimici sufletele şi ar
salva viaţa mea şi a celorlalţi. Prost s-au folosit de puterile lor. Au
să ne dea socoteală, o socoteală tare încîlcită. Societatea proletară
a viitorului va avea dreptul să-i pună sub controlul unui consiliu
al obştii. Şi desigur va fi nevoie de supravegherea laboratoarelor,
cercetărilor. De ce nu? Primum vivere.2 Dictatura binelui obştesc
asupra ştiinţei.
Marc se îndreptă din nou spre Moscova. Înjură.
„Nu, nu şi nu! Înţeleg să-mi salvez individualismul, dar nu
închizîndu-mă în el ca într-un turn.”
==================
1 În limba germană în original: deasupra tuturor.
2 Prima parte a dictonului latin: primum vivere deinde
philosophare (întii să trăieşti şi pe urmă să filozofezi).

Turnul acela şubred al lui Félicien, cu eprubetele şi


cuptoarele lui. Îl revedea, cu zîmbetul crud al Assiei. Dar zîmbetul
acesta lui îi era adresat. Îl alungă cu o mişcare înciudată a mîinii,
ca pe o muscă. Musca se întoarse. I se aşeză pe gură. Gura lui
zîmbea amar la gîndul deşertăciunii, nebuniei acestei atitudini
individualiste, care te izolează de oameni. N-ar fi nimic dacă
salvarea individuală ar păcătui prin egoism. De-ar fi numai cu
putinţă! Dar nu e cu putinţă: e un nonsens. Cum să salvezi o
ramură dintr-un copac, cînd copacul trebuie să piară? Chiar dacă
ar mai înfrunzi şi după ce a murit copacul, asta n-ar fi decît o
ultimă tresărire: pînă la urmă se va usca şi ea. Înfundat în eul
său şi cercetîndu-l în adîncime, Marc recunoştea că acest eu n-
avea sevă şi viaţă decît datorită canalelor care urcau din fiinţa
comunităţii. Ca să te salvezi, trebuie să salvezi comunitatea sau
să pieri o dată cu ea.
„Dar geniile care înfloresc la popoarele şi în veacurile ce trag
să moară? Da, ele sînt sticla aruncată în mare, ultima chemare,
atunci cînd totul este pierdut! Şi apoi, trebuie să ai ceva de spus!
Ce am eu de spus, eu, Marc, ceva vrednic să supravieţuiască? Şi
dacă n-am nimic (dacă n-am încă. Cine ştie, poate mai tîrziu?…),
singura mea datorie nu e oare să lupt pînă în ultima clipă pentru
corabia care se scufundă? Nimic nu-ţi scuză izolarea faţă de cei
care luptă, decît geniul sau sfinţenia, şi astea nu sînt pe măsura
oamenilor obişnuiţi; şi ele cer o luptă şi mai grea, căci lupta trece
pe planul veşniciei; ele cer renunţare, jertfă desăvîrşită, deasupra
puterilor mele, îşi spuse Marc. Nu trebuie să vreau decît ceea ce
pot îndeplini. Dar tot ceea ce pot, trebuie să vreau, şi vreau. De
vreme ce vreau să salvez ramura mea de libertate, vreau să salvez
tot copacul, trebuie să-i apăr rădăcinile împotriva rozătoarelor;
vreau să lucrez, vreau să-mi primejduiesc viaţa. Cei care pretind
că se odihnesc, la adăpost de lovituri, în gîndirea lor capitonată,
sînt nişte mic-burghezi fricoşi şi egoişti. Pretextele lor intelectuale,
atît de arătoase, cu care-şi acoperă laşitatea, îi fac şi mai vrednici
de dispreţ. Un adevărat individualist este numai acela care se
dovedeşte oricînd gata să înfrunte primejdia, care plăteşte şi care,
dacă e nevoie, pierde bătălia. De ce nu? Nu sînt decît un pion pe
masa de şah. Se vor bate alţii după mine. Lozinca noastră e să nu
ne dăm bătuţi, să luptăm pînă la cel din urma!”
Ca să-şi dovedească – în ciuda reproşurilor jignitoare ale
Assiei, care tot îl mai urmăreau – că individualismul lui este activ
şi nu sterp, încercă să se aciueze pe lîngă anumite grupări.
Printre cauzele ale căror drapele fluturau în vînt (de drapele s-ar fi
lipsit. N-avea încredere în ele; dar oamenii au nevoie de zorzoane),
trei aveau să solicite în acelaşi timp activitatea lui Marc: cauza
independenţei spiritului, cauza păcii şi cea a Europei. Aveau de
partea lor faptul că fuseseră urmărite şi persecutate în timpul
războiului. Asemenea Republicii lui Forain1 fuseseră „frumoase în
timpul imperiului”. Dar ce mai rămăsese din frumuseţea lor?
Bănuitor, dar curios, Marc se duse să vadă. Le găsi într-o
tovărăşie nu prea bună. Făpturile acestea frumoase, lăsate pe
vremuri în părăsire, erau, de data asta, foarte curtate. Marc se
hotărîse să-şi învingă sila pe care i-o pricinuia apropierea de
peţitorii Penelopei2 – aventurierii tineri şi bătrîni care se
instalaseră în iatacul doamnei, deci nu chiar în patul ei, ispită de
altfel mai mică decît masa ei. Dădu în primul rînd de vechii
profesionişti ai politicii, a căror mlădiere de nevertebraţi le
îngăduia să se strecoare totdeauna în partidele idealiste, pe care
le impregnau cu mirosul lor de baltă stătută.
Peste tot, la dreapta şi la stînga, răsăreau ca din pămînt
muşuroaie, ce vorbeau despre o internaţională a gîndirii. Peneluri
şi congrese ale scrisului, cooperaţii
=================
1 Pictor, desenator şi caricaturist francez (1852-l931).
Caricatura în care a reprezentat Republica Franceză ca pe o
femeie în vîrstă avea drept comentariu cuvintele: „Era frumoasă
pe vremea imperiului...”
2 Personaj mitologic, soţia lui Ulisse. În timp ce îşi aştepta
soţul, era înconjurată de numeroşi peţitori.

intelectuale şi, pe deasupra lor, „Comitetul permanent al


literelor şi artelor, afiliat Societăţii Naţiunilor”. Nici nu putea fi
vorba să atingi aceste culmi, să intri în rîndurile acestor membri
iluştri. Dacă locul n-ar fi fost atît de bine păzit cum era, s-ar fi
dovedit poate odihnitor: cu cît te urci mai sus, cu atît lucrezi mai
puţin. „Permanenţii” nici nu mişcau din deget: erau permanenţi şi
tare bine înfipţi. Dar şi Marc prea stătuse, fără să vrea, multă
vreme lipit de scaunul lui; simţea nevoia să-şi dovedească
existenţa umblînd. Simţea mîncărimea acţiunii. Şi pe cei care
activau avea cei mai mulţi sorţi să-i întîlnească jos, la şes.
Îi întîlni în rînduri strînse, făcînd destul tărăboi prin ziarele
lor şi la banchete internaţionale. Făceau mai ales tărăboi în
legătură cu interesele lor profesionale, apărîndu-şi drepturile de
autor, publicarea cărţilor, traducerile, propaganda prin librării; îşi
aranjau unul altuia mici învîrteli. Nu trebuie să-i învinuim;
dorinţa lor de a fi citiţi şi de a-şi vinde cărţile era îndreptăţită;
doar trebuie să trăieşti. Dar Marc al nostru, care era mai puţin
îngăduitor, nu vedea rostul acestui tărăboi. Pe el nu-l interesa
idealismul care „rentează”. Gîndească-se cine vrea la pradă după
bătălie. Deocamdată însă de-abia începea. Trebuie să cauţi
primejdiile, nu cîştigul. Nu-i trebui mult ca să vadă că această
unică preocupare ţinea în loc acţiunea tovarăşilor săi. Le impunea
atîtea măsuri de prevedere, încît acceptau orice, chiar şi bîta pe
spinarea altora sau confiscarea libertăţilor, cu condiţia ca lumea
să-i accepte pe ei, adică produsele lor, şi să-i plătească. Era
uluitor cum oamenii aceştia cu ochi ageri şi foarte experimentaţi
din punct de vedere profesional orbeau instantaneu cînd trebuiau
sa vadă nelegiuirile sociale, ai căror făptaşi erau Amfitrionul la
care mîncau1, sau unde năzuiau să mănînce stăpînii puterii din
Franţa, cei care împărţeau plăcintele şi onorurile, dictatorii în
casa cărora găseşti o masă bună. Un număr foarte mic
================
1 Din comedia lui Molière, L’Amphitryon: „Adevăratul
amfitrion e cel în casa căruia mănînci”.

de scriitori – mereu aceiaşi – erau destul de lipsiţi de poftă de


mîncare ca să protesteze. Dar protestele lor, slabe ca şi ei şi
monotone, proteste cu care Marc îşi uni glasul, nu stîrneau nici
un ecou; ele se repetau la fiecare săptămînă, o dată cu nelegiuirile
pe care le scoteau la iveală. Pînă la urmă, nici nu mai erau băgate
în seamă. Sau dacă erau, publicul cumsecade spunea liniştit:
„Iară?” şi refuza abonamentul la fiţuicile unde ploua cu proteste.
Publicul avea nevoie de barometre care să arate timp frumos. Îl
preferau pe Clément Vautel1.
Chiar şi Marc se lăsa cuprins de plictiseala pe care o
răspîndeau aceste proteste monotone, care nu duceau la nici o
acţiune. Pînă la urmă, ele deveneau o portiţă de scăpare a
conştiinţei, prin care te strecurai pentru a te feri de primejdia de a
acţiona, sau de mărturisirea neplăcută a neputinţei. După ce
semnă vreo duzină de astfel de proteste, nu mai avu curajul să
meargă mai departe, şi mîna lui mînioasă rupse peniţa, cînd
scrise litera M a semnăturii lui. Şi în loc de numele lui, scrise o
înjurătură. Ogorul sterp al „protestatarilor” avea nevoie de
îngrăşăminte.
Nu era nevoie de îngrăşăminte pentru a hrăni ciupercile
pacifismului, care răsăriseră peste noapte. Ce randament
minunat! Pînă deunăzi pacea era hulită. Era crimă de trădare să
vorbeşti de ea. Astăzi era la modă. Care mai de care se grăbea să-i
înflorească acest cuvînt pe buze – ca florile în gura vînzătoarelor
de ţigări din Sevilla – sau în vîrful peniţei. Veneau de tare departe
aceşti porumbei din Arca lui Noe! Unii dintre ei fuseseră cu zece
ani în urmă corbi ai cîmpurilor de luptă, şi croncăneau, cerînd
capul pacifiştilor prematuri şi fără diplomă. Dacă te-ai fi arătat
mirat de schimbarea lor, ţi-ar fi răspuns, fără îndoială, că fiecare
lucru îşi are timpul său: ieri, războiul; astăzi, pacea.
Marc, al cărui „neoportunism” înnăscut, moştenit de la
maică-sa, adulmeca neîncrezător de la douăzeci de paşi
==================
1 C r o n i c a r m e d i o c r u a l z i a r u l u i Le Journal.
depărtare toate „oportunismele”, se uita chiorîş la năvala
neaşteptată a acestor ciudaţi „păzitori ai păcii”. De unde îşi
luaseră lozinca? Nu trebui să caute mult. Pacea, pe care statul,
biserica, universitatea, forţa publică o încurajau, era pacea
oamenilor onorabili, pacea care unge gura popilor, puşi de marii
industriaşi în biserici ce stau ca o gheretă de portar la poarta
uzinei, în faţa cîrciumii şi a bordelului, ca să sfinţească
exploatarea şi să infiltreze în exploataţi, o dată cu sifilisul şi
alcoolul, resemnarea evanghelică – pacea furtului legalizat şi
pecetluit, pacea în folosul tratatelor, pacea profitorilor de pe urma
păcii (de pe urma «războiului de ieri şi a războiului de mîine. Căci
sînt aceleaşi). Cei săraci nu fac parte din această frăţie. Ei nu se
aleg cu nimic. Alţii se îmbogăţesc de pe urma lor. Cîştigurile le
sînt înlocuite cu predici: dumnezeul celor bogaţi e totdeauna gata
să coboare mana păcii, a idealismului şi a iubirii asupra celor cu
burta goală. Hristoşii bătrîni din Camera Deputaţilor prindeau
peşte cu undiţa, recitindu-şi predicile lor şmechere de pe munte;
îi pofteau şi pe cei goi să-şi jertfească bunurile de dragul ochilor
frumoşi ai păcii. Dar cînd venea vorba să predice jertfa în faţa
celor ce se îngrăşaseră de pe urma despuiaţilor, mai va! Hristoşii
aceştia făcuseră războiul. „Să nu mai vorbim! Ce a fost a fost.
Acum o să fie mai bine. Pe pămînt pace, între oameni bună
învoire! (învoirea e bună cînd te duce la succes!) Şi binecuvîntată
fie ordinea ce domneşte!”
Totul era să-i convingi pe cei învinşi. Pentru asta trebuia ceva
mai multă retorică; idealismul învingătorului nu era de ajuns.
Fiecare învins îşi avea idealismul lui, care nu suna la fel cu
celelalte: discordau. Ca să refaci armonia concertului, trebuia să
atingi alte coarde, cele ale fricii şi ale interesului comun. La
momentul potrivit, Pan-Europa1 venise să refacă armonia printre
peştii cei
===================
1 Denumirea dată grupării statelor capitaliste din Europa
occidentală şi care sub masca unei „colaborări economice”
urmărea scopul creării unui front antisovietic.

graşi, căci ei sînt cei care dau totul. Ei sînt stăpînii rîului; era
în interesul lor să se asocieze pentru a se apăra împotriva celor
care le ameninţau proviziile. Umbra uriaşă a Kremlinului roşu,
întinsă pe cîmpia Europei, era folosită, ca sperietoare, cu multă
pricepere de către maeştrii jocului paneuropean, tînărul şi finul
aristocrat, cu privirea rece de samurai1, şi socialistul călugărit2.
Se grăbeau să adune cu bîta lor, în acelaşi ţarc, turmele
învingătorilor şi ale învinşilor, ca să-şi păzească lîna de duşmanul
comun: uniunea statelor proletare. Lumea aceea a spinărilor
îndoite sub apăsarea unei clase privilegiate ar fi fost mulţumită să
i se alăture, dacă ar fi ştiut că ea-i vine în ajutor. Dar tocmai asta
nu trebuia să ştie. Şi nu ştia. Lucrurile erau bine ticluite.
Milioanele de oi, oameni de treabă, bine dăscăliţi de o presă a
Prietenilor Poporului, se strîngeau înspăimîntaţi în jurul celor care
le tundeau lîna, făcînd front împotriva celor care voiau să-i scape.
Inimile oilor se pot preface în inimi de leu, datorită spaimei şi
prostiei, cînd ştii să le cînţi pe aceste două strune. Inginerilor Pan-
Europei nu le era greu să canalizeze apele împrăştiate şi stătute
ale idealismului fără întrebuinţare; şi acum se osteneau să le
strîngă într-o cruciadă a lui dumnezeu şi a dividendelor împotriva
materialismului expropriator din Moscova. Principii bisericii şi
baronii Cuptoarelor, pastorii, rabinii şi crucile încîrligate, Hristos,
Krupp şi Creusot3 păreau înţeleşi. Unul dintre prietenii lui Marc
de pe vremuri, voinicul Adolphe Chevalier, devenise un purtător
de baldachin al Pan-Europei în suita lui Briand la Societatea
Naţiunilor. Bineînţeles că era în acelaşi timp şi un apostol al
apărării naţionale, al naţiunii înarmate din
==================
1 Coudenhove Kalergi, unul dintre conducătorii Pan-Europei,
a cărui mamă a fost japoneză.
2 Aristide Briand (1862-l935), politician francez reacţionar,
membru In partidul socialist, din care a fost exclus. Ministru de
externe al Franţei, a alcătuit în 1950 programul Pan-Europei, în
cadrul căreia urmărea să asigure supremaţia Franţei.
3 Unul din cele mai mari concerne ale Franţei, grupînd
întreprinderi industriale, bancare, de transport etc.

leagăn pînă-n mormînt, cu bărbaţi şi femei cu tot. Presa


oamenilor cumsecade publica mereu chica lui bine îngrijită de
pianist şi mutra lui populară de cucoană bătrînă, care lasă buza
în jos ca Robespierre.
Faţa înfloritoare a lui Véron se vedea mai puţin, nu se vedea
chiar de loc. Ar fi fost mai firesc să-i vezi mîinile îndemînatice şi
lătăreţe, care nu pierdeau timpul; circulau încoace şi încolo,
mergînd drept, dar totuşi în zigzag între Franţa şi Germania,
urzind afaceri ici şi colo. În ceasul de faţă ducea tratative pentru
Industria internaţională franco-germană, cu „Căştile de oţel” 1 ale
lui Hugenberg. Marc află toate acestea de la Jean-Casimir; cîci
altfel cum ar fi ştiut-o, sărmanul băiat, care nu ieşea din vizuina
lui şi mai avea încă idei foarte copilăreşti cu privire la
antagonismul dintre forţele păcii şi ale războiului? Jean-Casimir îl
lămuri cu prilejul trecerii lui prin Paris. Îi păstrase lui Marc o
fidelitate ciudată, cu toane de cocotă, ce se întoarce o dată pe an
la primul ei amant, din devotament superstiţios şi dintr-un elan,
în care amintiri duioase se îmbină cu ironia. În reîntoarcerea de
astăzi mai intra şi un grăunte de curiozitate, pe care Jean-Casimir
se ferea să-l arate. Bineînţeles că aflase de necazurile conjugale
ale lui Marc; fusese printre primii care le prevăzuse şi le pîndise;
nu-l deranja să culeagă impresii de pe chipul prietenului său: şi
ăsta era un spectacol. Marc îl cunoştea îndeajuns pe acest Sainte-
Luce, ca să coboare cortina; îi arătă o mască nepăsătoare. Dar nu
cîştiga nimic. Sainte-Luce ştia să se uite prin găurile cortinei şi îşi
spusese: „E lovit puiul de mistreţ”. Interesul plin de nelinişte pe
care-l arăta Marc pentru treburile politice i se păru o diversiune
faţă de durerea a cărei adîncime nici n-o bănuia; căci, abstracţie
făcînd de durerea pricinuită de Assia, Marc era mistuit de focul
sufletului lui nepotolit, ce se înverşuna să dezlege taina
destinului. Dac-ar fi vrut, Jean-Casimir ar fi putut să-i dea ştiri
despre cea care
==================
1 Organizaţie militaristă contrarevoluţionara şi şovină din
Germania, întemeiată în 1918; a fost subvenţionată de marii
industriaşi germani, printre care şi Hugenberg.

lipsea; căci avea ştiri proaspete prin ambasada de la


Stockholm, ai cărei agenţi îmbogăţiseră dosarul secret al Assiei cu
caraghioase note informative. Dintr-o răzbunare de fată
răutăcioasă, vicleană, dar nu rea, care te pedepseşte pentru că-i
ascunzi ceva, Jean-Casimir scăpă o vorbă despre plăcerea pe care
o avusese un prieten întîlnind-o pe „doamna Marc Rivière în
călătorie”. Marc nici nu clipi; aştepta. Dar Jean-Casimir se uită la
unghiile lui, care zgîriau coperta unui caiet; aştepta şi el, zîmbi şi
apoi se întoarse la politică. Lui Marc îi trebui timp ca să-şi vină în
fire; îi vîjiiau urechile; ar fi vrut să-l împingă pe Jean-Casimir spre
celălalt subiect. Dar era prea tîrziu; se înfundă, aşadar, cu furie în
convorbirea despre bani, şmecherii, putere – despre politica asta,
pe care o ura.
Deocamdată – nu pentru multă vreme – Jean-Casimir era
ataşat de ambasadă la Berlin. Avea de ce să fie bine informat cu
privire la tratatele politico sau financiare franco-germane; juca
doar şi el un rol în afacere. Ca un vulpoi şiret, care a adulmecat
de unde vine mirosul, mirosul cel mai tare (care nas astupat a fost
în stare să spună că banul n-are miros?), alesese dintre cele două
puteri: Statul şi Banul, pe cea mai reală. Îi servea pe marii baroni
ai industriei în livreaua ambasadei. Nici măcar ambasadorul nu
ştia nimic de isprăvile lui. Existau în acelaşi timp două politici
franceze, nu chiar potrivnice, dar suprapuse: cea de paradă şi cea
adevărată. Jean-Casimir se îndreptase de la suprafaţă spre fundul
rîului, ca un peştişor care înoată între două ape. Ca întotdeauna,
îl călăuzea jocul, nu interesul (se pricepea să înfulece, dar nu prea
avea poftă. Se mulţumea să ronţăie capul muştei). Ar fi fost regele
jocului dacă n-ar fi avut un cusur destul de însemnat: îl amuza
mai mult să tragă cu coada ochiului la cărţile adversarului, decît
să le joace pe ale sale; şi alt cusur şi mai rîu decît acesta: avea
limba prea lungă. Obişnuia să rîdă în doi, fie în pat, fie între patru
ochi, cu primul om întîlnit din întîmplare, al cărui chip îi plăcea.
Totuşi, ştia mai bine decît oricine cît de scump sînt plătite
urechile. Fusese un timp controlorul urechilor unui batalion de
femei plătite. Dar avea prea mult spirit de cheltuit. Repara cu
pricepere boroboaţele pe care spiritul lui le făcea la joc. Şi, la
urma urmelor, jocul acesta era jocul lui tocmai prin plăcerea pe
care i-o făcea, nu pentru cîştig. Puţin îi păsa cine cîştiga sau
pierdea pînă la urmă. În unele zile nu i-ar fi părut rău să-i facă să
piardă pe cei pentru care cîştiga el. „Cap sau pajură! După cum
mi se năzare.” Asta pentru că avea, ca de altfel mulţi dintre
patronii lui, condottierii finanţei imperialiste, sîngele amestecat şi
gîndirea unui sclav eliberat din Imperiu Roman. Rădăcinile nu-i
erau înfipte în pămînt.
Cînd Marc începu să cînte în struna păcii europene, limba lui
de muiere începu s-o ia razna. Îl amuza intrarea dezordonată a
lăcustei în viespar. Bietul băiat îşi închipuia că lucrează pentru
pacea lumii.
— Pacea, dragul meu, nu se mai cîştigă nici prin presă, nici
prin discursuri, nici în For, nici în Parlament sau în biroul
miniştrilor, nici în conferinţele diplomaţilor, nici măcar pe front.
Asta face parte din trecut. E demodat! Pacea, războiul – sînt în
mîinile celor care ţin baierele pungii: o duzină de oameni. „Punga
sau viaţa!” Nici măcar nu-ţi lasă alegerea. Aleg ei pentru tine.
Viaţa ta, moartea ta sînt în mîinile noastre, măi băiete. Cînd vrem
noi!
Fu de ajuns, ca Marc să sară fript. Ce înfumurare! Degeaba-l
crezuse ironic.
— Cînd vom vrea noi? Cînd veţi vrea voi? Cine, noi? Cine? Tu,
Puricele? Tu nu poţi nimic. Tu nu vrei nimic.
Sainte-Luce nu era supărăcios. Nu voia deocamdată nimic
altceva decît să-l sîcîie pe Marc. Era mulţumit că izbutise.
— Te-am băgat în sperieţi. Acum fii răbdător.
Îşi depăna tot felul de informaţii confidenţiale. Marc îl asculta
îmbufnat. La cea de a treia frază, îşi ciuli urechile. La cea de a
zecea tot părul i se zburlise. Hămăia. Întrerupea dezvăluirile
indiscrete ale lui Jean-Casimir cu mîrîieli furioase şi stupide în
sensul clasic. Sorbea cuvintele lui Mercur1 cel indiscret, care
trăda vicleşugurile stăpînului. Jean-Casimir îi dezvăluia
binevoitor politica – cea adevărata – politica celor care trag sforile
opiniei publice şi a statelor Royal Dutch, Standard Oil (Îţi place
petrolul? e amestecat peste tot), concernele metalurgice sau
carbonifere, Skoda, Creusot etc. Îi înşira cu lux de amănunte
(acest Scapin2 nu uita nimic!) datele, cifrele, locul unde se
încheiaseră contracte secrete, convenţii care legau statele între ele
fără ştirea lor, cu complicitatea valeţilor – valeţi ai presei sau ai
guvernului. Număra pe degete marile ziare care se vînduseră
(cînd? cu cît?) unuia sau altuia dintre aceşti căpcăuni; vorbea de
controlul pe care-l exercitau agenţii lui în chioşcuri, librării, în
standurile unde se vînd ziare, periodice, broşuri, orice fel de
gîndire tipărită. Pe măsură ce-l asculta pe Jean-Casimir, Marc se
înfunda tot mai mult în mocirlă. Se înăbuşea. Gîndirea liberă se
dădu la fund. Nu mai rămîneau decît cîţiva bolboci, la suprafaţa
apei unsuroase. Se zbătea, protesta, tăgăduia. Dar simţea şi el că
totul era doar de formă. De cîte ori se căznea să tăgăduiască,
Jean-Casimir îi închidea gura cu un fapt la care el nu putea
răspunde decît: „Nu vreau!”, de parc-ar fi fost un copil înfăşat,
desfăşat, bătut, şters, mînuit de cei mari şi care ştie foarte bine că
celor mari nu le pasă de voinţa lui.
La sfîrşit, spuse înspăimîntat:
— Atunci, tot ceea ce facem noi, tot ceea ce se poate face, nu
foloseşte la nimic! Nu mai rămîne decît să ne zburăm creierii.
Dacă s-ar putea totodată să-i arunci în aer şi pe ei…
Mulţumit de efectul produs, Jean-Casimir întinse cu
mărinimie o prăjină celui care se îneca:

==================
1 Zeul comerţului în mitologia romană şi curier al zeilor
cărora le slujea de mijlocitor în dragoste.
2 Tipul valetului isteţ şi iscoditor în teatrul popular italian şi
francez.

— Cine ştie? Cine ştie? Poate c-o să se întîmple şi asta, şi


încă mai devreme decît gîndim. Nu trebuie să deznădăjduim, cînd
e vorba de nerozia celor puternici. Desigur, dacă lumea s-ar bizui
pe voi, pe tine, pe amanţii platonici ai frumoasei Europe, Europa
ar intra la apă, sau în Euxin1: ca s-o răpească taurul2. (Ai văzut
vreodată o luptă de tauri?) Şi apoi, mila domnului e nemărginită,
şi în loc de un singur taur sînt doi, sînt trei, o jumătate de duzină:
există taurul alb, taurul negru, Union Jack3, crucea încîrligată,
steagul înstelat4 şi (să-l salutăm) drapelul albastru, alb şi roşu 5
al lebedei tricolore din Saint-Point, domnul Alphonse de
Lamartine6, care fîlfîie deasupra beciului cu miliarde ale băncii
noastre (am spus „noastre”, mă înţelegi!) şi deasupra imperiului
republicii noastre, unde soarele nu apune niciodată. Toţi taurii
ăştia se luptă şi se iau în coarne. Oare în arena noastră nu se
vede cum se iau în coarne doi bivoli mari: capitalul financiar şi
capitalul industrial? Fiecare e susţinut de alte lighioane de
dincolo de ţarc: Londra sau New York-ul. Şi fiecare vrea să pună
mîna pe tot ce se poate lua: dar fiecare vrea s-o facă prin
mijloacele lui şi spre folosul lui. Politica hoţilor şi politica
valorilor7 se ciocnesc la Bursă şi pe masa verde a statelor şi, cînd
se poate, chiar pe mesele roşii ale cîmpurilor de luptă. În felul
acesta, jocul rămîne nul, iar popoarele care servesc drept miză se
bucură de un ceas sau două de răgaz. Să ne bucurăm şi
=======================
1 Pontus Euxinus - vechea denumire grecească a Mării
Negre.
2 Aluzie la legenda după care Europa, fiica regelui Feniciei, a
fost răpită de Jupiter, care-şi luase înfăţişare de taur.
3 Denumirea drapelului naţional englez.
4 Drapelul Statelor Unite ale Americii.
5 Drapelul Franţei.
6 Scriitor francez (1791-1869). Ministru de externe al Franţei
în perioada revoluţiei din 1848 ; a dus o activitate ostilă maselor
populare, de apărare a intereselor burgheziei.
Saint-point - localitate din departamentul Saône-et-Loire,
unde Lamartine a fost înmormîntat.
7 Joc de cuvinte în limba franceză: voleurs (hoţi), valeurs
(valori).

noi! Carpe diem1! Pînă una, alta, paşte pe pajişte, împreună


cu viţeii de anul trecut!
— Nu-mi mai e foame, spuse Marc, întunecat la chip. Ce
caraghios e să te îngraşi, ca să fii mîncat mîine!
— Cine ştie? Cine ştie? Asta poate să dureze cît şi noi.
— Să trăieşti fără să faci nimic înseamnă să nu trăieşti.
— Se găseşte totdeauna un loc la ruletă. Mizez şi joc: prin
urmare sînt.
— Şi ce poţi juca? Dacă totul e în mîna finanţei, ce loc mai
rămîne pentru politică?
— Ăsta-i jocul cel mai fin. Politica ţine cumpăna. Şovăie, se
leagănă şi mizează pe ambele talgere, apoi pîndeşte şi aşteaptă să
vadă care din doi va fi mai tare. Tot jocul e să fii de partea celui
mai tare, cu o clipă mai înainte de a se vedea care e cel mai tare.
În felul ăsta, pari să mergi în frunte; şi se întîmplă ca pînă şi
pungaşul să se înşele. Dacă, de pildă, talgerul marii finanţe e mai
greu, jucăm pe apropierea franco-germană. Dacă trage mai greu
cel cu industria grea, denunţăm înarmările Germaniei şi începem
să ne înarmăm. Dacă puterile sînt egale, vorbim în acelaşi timp de
dezarmare şi de înarmări; în grajdul nostru stau pregătite două
schimburi: cel cu Maginot şi cel cu Briand războiul şi pacea caii
noştri se năpustesc şi muşcă: dar asta-i pentru galerie. De fapt
sînt nişte cai bătrîni, bine dresaţi, înzorzonaţi şi foarte mîndri că
fac parte din grajdurile Franţei. Şi orice număr ar ieşi, noi nu
pierdem nimic.
— Fiindcă nu mai aveţi nimic de pierdut. Oricum aţi juca,
faceţi jocul altora.
====================
1 În limba latină în original: Bucură-te de fiece clipă (din
prima Odă a lui Horaţiu).
2 André Maginot, ministru de război intre 1929-1932, din
iniţiativa căruia s-a început construirea unei întregi serii de
fortificaţii (linia Maginot) la frontiera de est a Franţei în vederea
preîntîmpinării unui atac din partea Germaniei.

— În lumea asta, dragul meu, contează nu ceea ce eşti, ci


ceea ce pari.
— Asta pentru voi, umbrele! Nu pentru aşii finanţelor, a căror
mască ai smuls-o acum în faţa mea. Ei (îi înţeleg) preferă să fie
decît să pară.
— În felul ăsta, fiecare e mulţumit.
— Eu nu sînt mulţumit. Aş vrea să-i văd pe toţi crăpînd
laolaltă.
— O să vină şi asta. Ţi-am spus doar. Nu-ţi pierde răbdarea!
— Dacă îţi pasă aşa de puţin de ceea ce o să se întîmple, de
ce nu faci totul ca să se şi întîmple?
— Nu-mi rămîne de făcut decît ceea ce fac. Vaporul ăsta
vechi e arătos, dar ia apă; iar noi îi roadem pereţii.
— Atunci n-ar fi mai bine să treci pe celălalt vapor, cel al
roşilor, şi să cureţi marea de epavele astea?
— Internaţionala Moscovei? făcu Jean-Casimir. Nu, nu,
drăguţule! Nu mă ispiteşte. Nu-i pentru mine. Jocul pe care-l
joacă ei e prea serios. Nu-mi mai face plăcere!
— Da, te simţi mai bine printre crupieri!
— Ce vrei? îmi plac mai mult pungaşii bine crescuţi. Rod
împreună cu ei vaporul cel vechi. Vezi doar că sîntem legaţi de el!
— În cazul ăsta, rămîneţi mai departe legaţi! Roadeţi, roadeţi!
O să vă daţi la fund cu el cu tot!
În seara aceea Marc simţi nevoia (se înăbuşea) să se ducă la
maică-sa, ca să cîştige forţe noi. De cîteva săptămîni nu mai
trecuse pe la ea. Nu voia să-i arate deznădejdea lui; îşi spusese:
„Să mă salvez singur, să le arăt eu…” (Cui? Annettei? Sau
celeilalte, de departe, care era în corespondenţă cu Annette?) Voia
să-i arate celei pe care o surghiunise din gîndul lui (dar gîndul lui
trişa cu el) că se putea lipsi de ea, că-şi făurea viaţa, credinţa,
fapta, fără ea. Această sfidare ascunsă, care-l încorda, îl scăpase
de distrugere. Dacă s-ar fi lăsat doborît, Assia ar fi avut dreptate.
Dar în seara asta nu mai putea; trebuia să-şi sprijine capul de
sinul unei femei, să împartă cu nişte mîini de femeie povara prea
grea a urii lui, a mîinilor lui. Se uşură de tot ceea ce aflase.
Annette nu se arătă mirată. Prietenia cu Timon o instruise. Ştia
că politica e o comedie de bîlci, ai cărei autori, de la Casa Albă 1,
Quai d’Orsay2, Wilhelmstrasse3 sau Chequers4, sînt nişte păpuşi
în mîinile marelui capital; iar sforile s-au încurcat; fiindcă marele
capital e un uriaş cu mai multe capete, care-şi sînt unul altuia
rivale; dar oricare ar fi capetele şi mîinile cu care trag sforile,
stăpînul politicii e banul. Ce voia astăzi stăpînul? Annette se
interesă de noutăţile proaspete, dar le primi cu o linişte care-l
nedumeri şi-l revoltă pe Marc. Annette îşi dădu seama de asta şi-i
aminti zîmbind că mai văzuse ea şi altele. În tot timpul războiului,
în vreme ce popoarele se sfîşiau unele pe altele, oare banii
uzinelor franco-germane, care creşteau de pe urma măcelului, nu
impuseseră celor două state şi marilor cartiere generale ale celor
două armate obligaţia de a respecta cu sfinţenie găina cu ouă de
aur, bazinul Briey5? Şi contractul fusese respectat cu cinste de
amîndouă părţile; în timp ce toate celelalte tratate încheiate între
suverani, miniştri şi state, legile oamenilor şi ale lui dumnezeu,
nu mai erau decît nişte petice de hîrtie. Dacă opinia publică, deşi
prevenită, făcuse atunci pe surda pentru a putea accepta, de ce n-
ar accepta şi de data asta? Nu mai avea de ce să se ruşineze!
Annette arăta o mirare ironică la gîndul că deţinătorii atotputerii
se arătau atît de potoliţi. Marc nu gusta ironia, cînd n-o mînuia
el. Spuse:
===================
1 Reşedinţa Preşedintelui Statelor Unite.
2 Strada pe care se afla Ministerul Afacerilor Externe al
Franţei.
3 Pe atunci sediul Ministerului Afacerilor Externe al
Germaniei.
4 Reşedinţa de vară a primului ministru al Angliei.
5 Regiune din Lorena, bogată în zăcăminte de fier.

— Destul! Dacă ştiai tot ce ştiu eu astăzi, cum ai putut să


accepţi?
— Nu accept, spuse Annette. Doar ăsta-i rostul vieţii mele.
— Ce vrei să spui?
— Nu accept nimic, băiete. Ceea ce este, este. Şi eu sînt.
— Ce eşti? Ce sînt eu? Nu ajunge să nu accepţi. Ce vrem noi?
încotro trebuie să ne îndreptăm? Spre cei care mizează pe pace,
sau spre cei care vor războiul? În amîndouă părţile nu e vorba
decît de o afacere. Pe de o parte, Europa (nu, e prea mult spus!
Occidentul nostru) cîştigă peste douăzeci pînă la treizeci de ani de
pace înarmată. Dar cînd vezi ce ascunde pacea asta, cît plăteşte şi
va plăti pentru ea restul lumii, te mai poţi lega de ea? Nu pacea e
ţelul acestor făcători de pace, ci banul. Banul vrea astăzi pace şi
mîine război. Nu există pace.
Annette spuse:
— N-a existat niciodată. Sub mască se ascunde totdeauna
războiul. Asta e civilizaţia lor. Florile acoperă mormîntul. Oamenii
de treabă nu cer mai mult. Le ajunge că văd florile, şi nu
mormîntul. Duşmanii lor nu
sînt cei care sapă groapa, ci cei care-i silesc s-o vadă. Şi cu
cît se vor arăta mai tîrziu, cu atît mai bine. Să li se pară că
groparul i-a uitat. Aşa se trăieşte. Pacea, pacea lor, e zidul
cimitirului, dincolo de care nu pot fi văzuţi cei ce sînt băgaţi în
pămînt exploataţii, asupriţii, care plătesc, cum spui tu, cu agonia
lor, viaţa îndestulată şi luxul celorlalţi.
— Atunci, ce-i de făcut?
— Să ducem pacea noastră şi războiul nostru. Ei şi noi nu
vorbim aceeaşi limbă.
— Voi sări peste zidul cimitirului.
— Eu am zgîriat zidul cu unghiile; şi prin crăpătură văd zorile
pe şesul liber.
— Nu, eu nu văd nimic, nu vreau să văd nimic, dacă nu-i văd
şi pe toţi ceilalţi alături de mine. Să fiu orb laolaltă cu toţi ceilalţi,
sau să împărtăşesc lumina cu ei!
Annette îi sărută ochii.

Pe atunci l-am întîlnit şi eu pe Marc, pentru întîia oară. Eram


în trecere prin Paris şi stăteam într-un hotel mic de lîngă
Sorbona. Nu mai locuiam în Franţa de trei sau patru ani. La
maică-sa, Marc găsise cartea mea despre Gandhi, apărută de
curînd. Cartea îl preocupa. La capătul drumului, în noaptea
pădurii, se aprinsese o luminiţă. Se întreba dacă drumul acela
putea să fie şi al lui. Şovăia la răscruce de drumuri. Veni să mă
vadă, într-o dimineaţă, în salonaşul hotelului, prin care, în fiece
clipă, trecea cîte cineva. Nu se putea hotărî să vorbească. Mă
uitam la lupul acela slab şi neliniştit, la mîinile lui nervoase, la
ochii lui sălbatici, ochii aceia frumoşi şi limpezi, care păreau
întunecaţi. Îl înţelesei. L-am dus în odaia mea, în care încă nu se
făcuse curăţenie; patul era răvăşit, totul era în dezordine. Nu
putea fi vorba să-mi cer scuze. Ochii aceia frumoşi şi întunecaţi se
luminaseră. După neîncrederea cu care se înarmase, urmă, fără
nici o trecere, o recunoştinţă copilărească. Şi pe dată începu să
vorbească.
Nu era prima oară cînd mi se cereau sfaturi în legătură cu
drumul vieţii. Eram un fel de birou de voiaj. Şi călăuzisem mulţi
tineri şi multe femei fie spre Asia, fie spre Moscova: căci în
privirea multora se oglindeşte una dintre stelele ce se înalţă la
răsărit. Dar în ochii acestui lup tînăr am văzut mai multe stele:
văpăile stăpînite se încrucişau, se stingeau şi se aprindeau din
nou; nori grei treceau mereu peste ele. În timp ce el îmi vorbea cu
glas repezit, în crîmpeie înfrigurate şi sacadate de frază, despre
aderenţa lui la doctrinele de pasivitate eroică şi nonviolenţă emisă
de Gandhi, în timp ce-şi căuta drumul în ochii mei, eu îmi
dădeam seama ce fire pătimaşă are, ce patimi potrivnice îl
frămîntă şi că nu pacea iubirii îl atrage, ci luptele ei nu odihna în
credinţă, ci dorinţa înfrigurată de a activa conform cu adevărul
lui. Dar adevărul acesta el nu-l stăpînea, ci îl căuta, atras spre
mai multe drumuri potrivnice, cu trupul lui tînăr întins şi sfîşiat
parcă de patru cai. I-am spus-o, căci făcea parte dintre băieţii
aceia (era limpede de la prima vedere) care nu pot trişa pentru a
se amăgi. Şi totuşi, au şi ei nevoie, la fel cu toată lumea, de
amăgire. Dar cînd o culeg, se simt împovăraţi ca de o remuşcare;
n-o pot mistui, nu pot răsufla în voie, pînă cînd nu o elimină. I-
am spus-o:
— Adevărul dumitale e firea dumitale. Nu-ţi trăda, nu-ţi sili
firea, însoţindu-te cu cea a altuia! Nu eşti făcut pentru o astfel de
împerechere (am văzut cum i se contractă gura). Ţi-ajunge să te
uneşti cu dumneata! Ai în dumneata bărbatul şi femeia, ce e
pentru şi ce e contra, da-ul şi nu-ul, patima pentru violenţă şi sila
faţă de ea, nevoile unui eu poruncitor şi nevoia de a te jertfi. Nu
azvîrli nimic. Păstrează totul. Suferă, caută armonia cea mai
frumoasă, mierea neagră a tuturor nepotrivirilor! «èκ τwν
διαφερόντων καλλίστην àρμονίαν…»1
— Vă e uşor să vorbiţi! Dar dacă înţelegerea nu e cu putinţă?
Dacă e cu neputinţă pentru mine?
— Cu o fire vitează şi cinstită cum e a dumitale…
— Ce ştiţi dumneavoastră despre firea mea? Şi parcă eu ştiu
ceva?
— Ştiu eu pentru dumneata. Dacă la dumneata e cu putinţă
o astfel de luptă sufletească, dacă ea dăinuieşte între forţele, între
zeii lăuntrici care se învăluie în nori şi fulgere, înseamnă ca ea e o
etapă necesară în marea bătălie, în Iliada pe care o scrie şi o
trăieşte omenirea. Şi cu cît sînt mai dureroase loviturile date şi
primite, cu atît se arată mai tare necesitatea eroică a luptei.
======================
1 În limba elină în original : Din disonanţe se creează cea mai
frumoasă armonie - citat din opera filozofului antic Her aclit
(576-480 î.e.n.)-

— Şi dacă mor în luptă?


— Să mori, fiul meu! Stirb und Werde!1 Iartă-mă ca te-am
tutuit!
— Vă rog! Vă mulţumesc…
Cu un gest poruncitor îşi puse mîna pe genunchii mei şi-i
strînse cu degetele lui firave şi aspre, apoi îşi retrase mîna,
ruşinat parcă.
— Vreau să mor. Nu mi-e frică. Doar asta şi cer. Dar n-aş
vrea să mor fără folos. Nu vreau să mor pentru mine, numai
pentru mine! Nu vreau să mor ca să-mi salvez sufletul, ca Iaşii
aceia: bisericoşii şi gînditorii egoişti!
Şi l-am îndrăgit tare. I-am luat mîna.
— Nu te nelinişti! Va veni ceasul. Te vei jertfi pentru oameni.
În vremea noastră nu lipsesc prilejurile. Ai răbdare! Vino!
Aşteaptă! Fii gata!
El se sculase şi m-am ridicat şi eu. Ar fi vrut să vorbească,
dar nu putea. Iar mîna lui, pe care o ţineam în mîna mea, vorbea
pentru el. Îmi aruncă o privire de fată înspăimîntată, care
mulţumeşte. Şi plecă.
De atunci nu l-am mai văzut decît o dată, de departe, fără ca
el să bănuiască. (Voi povesti şi asta.) Dar am aflat mai tîrziu că
mi-a fost recunoscător, fiindcă nu l-am cruţat; fiindcă m-am
purtat cu el cum te porţi cu un om dinainte jertfit şi care, la
gîndul acesta, trebuie să simtă o bucurie mîndră.

Deocamdată, grijile îl covîrşeau, aurul mierei lui era


întunecos. O viziune tragică umbrea totul. La douăzeci şi cinci de
ani e greu să renunţi de bunăvoie la victorie (în înţelesul pe care i-
l acordă lumea, înţeles pe care degeaba îl dispreţuieşti şi arzi de
dorinţa de a-l strivi cu picioarele). Dar inima lui Marc bătea mai
tare. Nu puteai să fii fiul Annettei fără să te gîndeşti la altă
==================
1 În limba germană în original : Mori şi devino !

victorie, la cea a lui Ioan Huss1 şi a lui Giordano Bruno2; la


cea a tuturor oamenilor care aduc altora bucurie prin jertfa lor
Durch Leiden Freude3. Mulţumită loviturii de suliţă ţîşneşte
fîntîna unde se adapă cerbii însetaţi. Sicut cervi4. Era mîndru şi
trist (bietul omuleţ) că privirea mea îl alesese. Îi stătea oare scris
pe frunte? Oricum mulţumea celor care-i vorbeau după lege, după
legea unică a adevărului. Căci acum înţelegea mai bine decît
oricînd că această lege era a sa: menirea lui era să fie adevărat. Să
suferi, să rătăceşti, să te contrazici, să cazi chiar şi să te
murdăreşti, dar să fii adevărat! Pe urmă te ridici. Te speli. Un
sudet adevărat nu poate fi osîndit. Viermele morţii nu poate roade
adevărul adevărat.
În serile acelea, Annette fu izbită de focul care ardea în ochii
băiatului ei. Dar el nu-i spuse nimic despre vizita pe care o
făcuse. Încîntarea lui mai ţinu cîteva zile. apoi căzu, istovită de
loviturile zilnice. Dar în fundul sufletului rămaseră tăciunii, care
n-aveau să se mai stingă.
Hotărît să-şi ducă lupta, fără compromis, singur şi pentru
toţi, Marc se văzu, încetul cu încetul, izgonit din multe partide,
care-l socoteau neasimilabil. Nu-l izgoniră cu brutalitate: nu
acesta era sistemul lor, sistemul echivoc al timpului. Îl dădură
pur şi simplu la o parte. Articolele pe care Marc le ducea la ziarele
lor erau puse deoparte, fără a fi refuzate. Marc făcu sacrificii
sîngeroase pentru a publica o broşură mică; dădea la iveală
alianţa, de care aflase, între industriaşii naţionalişti din Franţa şi
Germania, sub aripa binevoitoare a guvernelor lor. Dar, automat,
broşura fu scoasă din toate chioşcurile
===================
1 Patriot ceh (1571-1415), inspiratorul mişcării populare
îndreptate împotriva asupririi feudale şi a bisericii catolice. A fost
acuzat de erezie şi ars pe rug.
2 Filozof italian (1548-1600), a cărui concepţie progresistă
despre lume era îndreptată împotriva scolasticii şi a
obscurantismului religios. A fost ars pe rug la Roma de către
Inchiziţie.
3 În limba germană în original : Prin suferinţă la bucurie.
4 În limba latină în original : Ca şi cerbii.

şi librăriile. Mai mult decît atît, dispăru la ieşirea din


tipografie. Tot stocul dispăru, ca şi cum publicul l-ar fi absorbit.
După şase luni toată zeama ieşi la iveală, scuipată, îngălbenită,
rîncedă, murdară, nevîndută: nici un exemplar nu fusese citit. În
ce fund de dugheană, în ce in-pace1 al Mesageriilor2 care au grijă
de siguranţa publică fusese pusă la murat gîndirea lui Marc?
Ceea ce e sigur e că Marc se trezi cu zdrenţele acelea şi cu o notă
frumoasă de plată pentru cheltuielile de depozitare. Strînse din
dinţi, mai strînse cureaua şi-şi înghiţi furia, apoi se ghemui în
cortul lui. Nu sunase ceasul. Dar avea să vină ceasul cînd gîndul
lui avea să se scrie cu sînge. Atunci vor fi nevoiţi să-l citească.
Pînă atunci trebuie să-şi limpezească gîndirea tulbure şi
încărcată; şi mai întîi trebuia să-şi hrănească pîntecele care dădea
viaţa gîndului. Nu există dumnezeu pentru burţile goale!
Din fericire, găsise de lucru la un bătrîn meşter, individualist
şi anarhist de modă veche, care făcea legătorie de artă. Meseriile
astea vechi se stingeau, din lipsa de clienţi, o dată cu gustul vechi
şi ales al Occidentului. Cîştigul abia-i ajungea lui singur ca să-şi
tragă zilele. Elisée Râteau s-ar fi putut lipsi de un tovarăş, dacă
nu l-ar fi îndrăgit pe intelectualul fără lucru, ale cărui mîini slabe
de trecentist3 erau dibace în îndeletnicirea aceea nobilă şi a cărui
mîndrie cinstită şi rigidă de individualist îl făcea să uite de plebea
din stradă, de lumea cea nouă. Nu bănuia că lumea cea nouă îi
intrase în casă o data cu mintea frămîntata a acestui băiat. Dar
Marc strîngea din dinţi cînd îl năpădeau gîndurile şi tăcea,
lăsîndu-l pe bătrîn să vorbească, fără să-l asculte. Şi în timp ce
lucrau, cot la cot, monologau amîndoi, unul cu glas tare, celălalt
cu gura închisă, fiecare văzîndu-şi de treaba lui. Mişcarea precisă
a degetelor care lucrau nu împiedica grijile să sape încetul cu
încetul inima.
===============
1 În limba latină în original : în pace. Cuvintele acestea
desemnează cel mai adeseori carcerele Inchiziţiei ; aici - beciuri.
2 Messageries Hachette - agenţie pentru difuzarea cărţilor.
3 Umanist italian din secolul al XlII-lea.

Assia, care fusese alungată, izgonită, renegată, se întorcea în


casa caldă a accstui trup, pe care seva arzătoare a sărutărilor ei
nu-l părăsise niciodată. Ardea în toate mădularele lui, mută,
apăsătoare, învolburată, ca un şuvoi. Marc n-ar fi putut să evoce
nici una din trăsăturile ei, o simţea împrăştiată în capul lui, în
pîntecele lui, în freamătul manilor şi uscăciunea limbii. Şi uneori
tresărea, din pricina sunetului unui glas sau a unei atingeri, care-
l golea de viaţă, îl lăsa dezarmat şi răvăşit, ca pe o busolă
înnebunită. Trebuia să se încordează, ca să-şi adune mintea
împrăştiată. Şi atunci, ca să devină stăpînă a situaţiei, raţiunea
trebuia să-l smulgă din el însuşi, să-l ia de umeri, să-l iscodească
şi să-i spună: „Opreşte-te aici! Nu-i voie să intri!” Atunci venea
momentul înfruntării. Dar privirea lui Marc, străbătută de un şoc
electric, cădea, nu mai îndrăznea să se ridice deasupra bărbiei;
căci se simţea măsurat de ochii aceia şi nu voia să pară că fuge de
ei. Şi, în semn de sfidare, sorbea din ochi trupul vrăjmaş şi
tremura de furie că nu-l poate încovoia sub el. Şi totuşi, nu mai
era vorba de mîndria jignită de la început, de gelozia care voia să
se răzbune. Punctul culminant al crizei trecuse. Acum, fruntea,
gura, ochii aţintiţi asupra trupului aceluia fără cap (capul nu voia
să-l vadă) începeau să se îmbibe din nou de mirosul sălbatic al
trupului, să se piardă în el la fel ca în nopţile cînd nu erau decît o
singură fiinţă, să-şi părăsească cui, pentru a regăsi în fundul
accstui puţ eul ei şi gîndurile ei. Şi iată că acum atingea cu mîna
motivele adevăratele motive ale trădării Asiei. „Adevăr” şi
„trădare”: aceste două cuvinte se ciocneau ca o contradicţie
mînioasă, dar el n-ajungea să le despartă, era prins şi frămîntat
între ghearele lor. Adulmeca, o dată cu mirosul coapselor Assiei,
golul de moarte al acelui individualism ce nu deschide nici
ferestre, nici uşi spre viaţa largă a oamenilor în acţiune,
individualismul în care voise s-o zidească şi pe ea o dată cu el.
Mai cinstită decît el şi mai zănatică, mai crudă, mai brutală, Assia
se lăsase în voia instinctului şi spărsese uşile. Trecuse peste
trupul lui.
Instinctul vital n-o înşelase. Era mai aproape de natură.
Fusese adevărata. Fugise, fugise de moarte ca o gloată cuprinsă
de panică ce se repede spre uşă, înnebunită de groaza focului,
fără să se sinchisească de cel de alături. „Bine a făcut!” Fără să
vrea, Marc şi-o mărturisea şi auzea cum buzele lui, pe care limba
lingea gustul buzelor Assiei cum buzele se deschideau fără voia
lui, pentru a spune: „Salvează-te, draga mea! Slavă domnului că
ai scăpat! Cît despre mine, care n-am ştiut să te salvez, o să mă
salvez şi eu, dacă voi fi în stare! Dacă nu, să pier! Nu te întoarce,
ca să mă priveşti! Eu singur trebuie să mă salvez. Tu mi-ai arătat
drumul.”

Dar mărturisirea asta smulsă cu forţa era acoperită, în clipa


următoare, de o furtună a mîndriei rănite, care se încorda, care
striga: „M-ai trădat! M-ai trădat!” şi nu voia să ierte. În uraganul
acesta de patimi potrivnice, în golul acesta, în plină năruire a
ideilor adunate, clădite, zidite de mintea lui, şi care, de bine, de
rău, îl adăpostiseră, Marc se afla gol, adevărată carne vie, aprinsă
ca o făclie a dorinţei. Trupul lui tînăr şi flămînd, pe care el îl silea
la post, se răzvrătea. Ascetismul e o disciplină primejdioasă după
o mie şi una de nopţi de îmbrăţişări aprinse şi furtunoase.
Dorinţa seamănă cu cocaina: nu te poţi dezbăra de ea decît cu
osteneală şi băgare de seamă. Dacă rupi cu ea, eşti în primejdie
să te frîngi: trupul aiurează, şi voinţa pierde cîrma. Marc era
încărcat de electricitate ca o zi de ceaţă fierbinte, o dogoare uscată
sub un cer din acelea albe de vară, care apasă asupra Parisului.
Pămîntul încins şi crăpat cheamă ploaia; şi cînd vin torentele, se
deschide şi fumegă. Dar ploaia pluteşte deasupra.

Degeaba păstra taina. Ruptura dintre cei doi tineri era


cunoscută. Una din primele persoane care adulmecase noutatea,
înainte chiar ca ştirea să se împrăştie, fu Bernadette Verdier,
născută Passereau, logodnica respinsă de Marc.
Cînd Marc se căsătorise, ea trăsese obloanele asupra
dezamăgirii trăite. Nimeni nu văzuse nimic, nici chiar Sylvie, care
o cunoştea şi se aştepta s-o vadă îndurerată. Dar Bernadette
dovedi o minunată nepăsare. Pe Sylvie lucrul aproape că o înfuria.
Ar fi vrut ca fata să sufere, să geamă şi să ţină hangul ciudei ei.
Dar Bernadette o lăsă să turbeze singură, şi situaţia Sylviei deveni
astfel de-a dreptul caraghioasă. Doar nu putea să joace ea rolul
logodnicei dispreţuite! îi purta pică Bernadettei, aproape tot atît
cît şi Assiei. Îi spunea:
— Gîscă!
Dar Bernadette nu se tulbură. Nici o clipă nu părăsi surîsul
ei rece. Nu juca pentru galerie. N-ar fi putut să spună de ce se
purta astfel şi dacă asta nu era o atitudine de apărare. Nu încerca
să afle ce se petrece în ea. Da, uneori simţea o strîngere grozavă
de inimă şi, în restul timpului, o plictiseală de moarte sub care se
piteau după stîncă nişte capete mici şi tari, triunghiulare, un nor
de gînduri, nişte forme lungi şi răsucite, cu ochi sălbatici; mai
bine să nu urnească pietrele din loc! Asta-i viaţa, viaţa. Era vorba
doar să trăiască singura viaţă pe care o fată ca Bernadette o
socotea cu putinţă: viaţa sănătoasă şi practică. N-are rost să
zăboveşti o veşnicie asupra unor păreri de rău. Cît despre
duşmănii, pe duşmănie nu poţi clădi nimic; totuşi clădeşti; le
presari cu naftalină şi le pui împăturite în cufărul cu haine: ele
mai pot aştepta. Bernadette îşi urmase calea cu acelaşi pas ca şi
înainte; şi, de vreme ce trebuia să aibă un bărbat, şi-l găsise. Îl
luase după măsura simţului ei practic, care cuprindea trei feluri
de satisfacţii: ambiţia, bunăstarea burgheză şi patul.
André Verdier, pe care şi-l alese, era un industriaş de treizeci
şi cinci de ani, asociat într-o firmă de automobile cu renume vechi
(la Paris îmbătrîneşti repede). În zece ani, ştiuse să-şi agonisească
bani, pîndind ceasul cînd va avea firma lui şi cînd, mai înainte de
orice, va da la cap întreprinderii care-l crescuse şi-l hrănise. Era
băiat frumos, cu ochii de un albastru-deschis, cu trăsăturile
regulate, un om zîmbitor, plăcut şi atrăgător, de o nepăsare
minunată. Plăcea mult femeilor. Cum se face că o plăcu pe
Bernadette? N-avea decît să arunce batista, pentru ca cea mai
frumoasă şi mai bogată fată să i-o ridice. Alegerea lui răzbună
jignirea suferită de trupul Bernadettei. Trebuia să-l cucerească pe
acest bărbat, de vreme ce un alt bărbat o dispreţuise. Numai
frumoasă n-o puteai găsi slabă şi oacheşă cum era dar era înaltă
şi zveltă şi ştia să-şi pună în valoare urîţenia după moda zilei:

…la maigreur élègante


De l’épaule au contour beurté,
La bonche un peu pointue et la taille fringante
Ainsi qu’un reptile irrité…1

Verdier, care se pricepea la femei, citi pe gura acesteia


— Subţire şi strînsă sub fard făgăduiala unei nopţi fără
plictiseală, iar în ochii ei cenuşii ca fierul, reci şi precişi, garanţia
unor zile active ca şi nopţile, dar pe alt tărîm. Nu le trebui celor
doi multă vreme, ca să se înţeleagă cu privire la valorificarea
rodnică şi bine organizată a vieţii. Iar zestrea rotunjoară pe care
Sylvie i-o asigură fiicei adoptive îl despăgubi cu desăvîrşire pe
Andre de urîţenia fetei. Afacerea fu încheiată, mai înainte ca
Sylvie să audă de ea. Îşi dădu consimţămîntul în silă. Nici ea n-
avea de ce să se laude cu măritişul ei de pe vremuri; nu prea
fusese strălucit. Dar Léopold al ei era cel puţin făcut dintr-o
ţesătură trainică, care durează şi oferă garanţii. Desluşea pînă în
străfund cusururile mari ale celui care o alesese pe Bernadette
(sau care fusese
====================
1 ....slăbiciune elegantă
A umărului ascuţit,
Şoldul colţuros, talia subţire
ca o reptilă întărîtată...
Strofă din poemul O martiră de Charles Baudelaire.

ales); Bernadette le vedea la fel de bine ca şi Sylvie: vedea


sub plastronul parvenitului obraznic cu ochi catifelaţi laşitatea
morală (uneori şi fizică), vedea minciuna mieroasă, care e o formă
şi o urmare a laşităţii, vedea slăbiciunea unui caracter ce se
fereşte şi fuge de adevăr şi al cărui unic talent este mascarea
slăbiciunii. Vedea omul care n-a îndrăznit niciodată să-şi
privească sufletul gol în oglindă, dar care ştie foarte bine să vadă
sufletul celorlalţi: viciile, slăbiciunile, tarele oamenilor, ca să le
exploateze, dar nu vede niciodată durerile lor, căci nu-l
interesează. Căci dacă l-ar interesa, ar putea să-l stingherească: e
drept că nu-i place să facă răul de dragul răului, ci numai de
dragul propriei lui persoane. Şi totuşi, uneori, cînd se simte la
adăpostul legii sau cînd se sprijină, în vreme de criză, război sau
panică, pe brutalitatea primitivă a opiniei colective, poate foarte
bine să devină fiară. Dar, la urma urmelor, e tipul „omului de
treabă” destul de obişnuit în zilele noastre: burghezul mijlociu. Nu
ne mai simţim indignaţi de faptele lui, cu condiţia ca omul să-şi
ţină socotelile cu precizie, şi ca cinstea lui legală să se desfăşoare
pe cheltuiala altora, nu pe a noastră şi a veniturilor noastre.
Bernadette nu era de fel neliniştită. Cînd vor fi singuri, nu ea va fi
cea mai slabă dintre ei doi. Iar în public, ea, la fel ca şi el, ştia să
meargă de partea opiniei publice: e doar elementul cel mai
puternic, şi cînd te sprijini pe ceea ce este puternic, devii şi tu
puternic. Pînă şi slăbiciunile celor de teapa lui Verdier erau o
garanţie pentru ea: o să-l stăpînească mai bine decît pe Marc, pe
care ar fi fost destul de proastă ca să-l respecte, nu din stimă, ci
din dragoste.
Şi căsătoria se dovedi reuşită. Verdier, ţinut în hăţuri, mergea
la pas. Şi ea, la fel. Nici o neînţelegere în ceea ce priveşte
contractul. Amîndoi erau prea ocupaţi cu rotunjirea cifrei de
afaceri. Pîntecele supt al Bernadettei găsi timp să se rotunjească
de două ori. Cînd îţi creşte averea, trebuie să creşti şi un
moştenitor. Moştenitorul veni. Mai întîi băiatul, pe urmă fata:
trebuie să te gîndeşti la viitor; o să vină şi ziua cînd va trebui „să-
ţi găseşti un ginere”. Şi Bernadette fu mamă bună, aşa cum era şi
soţie bună, fără prea multă dragoste, ceea ce nu înseamnă fără
ataşament. Ţii la ceea ce ai şi mai ales la ceea ce ai luat şi ai
modelat cu mîinile tale. E doar bunul tău şi deci ai grijă de el.
Dar în noaptea deasă a gîndurilor ei tainice, pe care le
regăsea în pat, cînd îşi dezbrăca sufletul sub piele, în timpul
insomniilor lungi, dorinţa veche ieşea din văgăună, tăcută, rănită,
la pîndă. Pe ascuns, Bernadette pîndea, cu coada ochiului şi cu
privirea înverşunată de ciudă, căsnicia lui Marc. Îi văzuse
crăpăturile înaintea tuturor. Şi cînd ruptura avu loc, ca află totul
(prin ce mijloace de informaţie?) încă din primele zile, chiar
înaintea Annettei.
Nu făcu decît o singură greşeală (şi nu se va şti niciodată
dacă cu bună ştire), îi vorbi despre asta surorii ei, Colombe. Îi
povesti fără emoţie, cum spui un fapt oarecare, despre tulburarea
în care-l aruncase pe Marc trădarea nevestei lui şi despre
singurătatea morală în care trăia. Simţitoare, Colombe fu mişcată.
Tonul rece, nelipsit de înţepături ironice, cu care vorbea
Bernadette nu numai că nu strica, dar contribui la aceasta: căci
Colombe suferea pentru Marc. Se simţea din copilărie atrasă spre
el. Ca fetiţă, îl cunoscuse din convorbirile Bernadettei cu Sylvie,
care chiar cînd îl lua în zeflemea, tot îşi lăuda mînzul; căci voia
să-l mîne spre păşunea surorii celei mai mari. Iar Colombe îl
privea peste pîrleaz cu ochi mari, în care se citea admiraţie
amestecată cu o invidie nevinovată; dar se înclina, oftînd, în faţa
sorţii norocoase a surorii ei mai mari; iar cînd norocul se prăbuşi,
ea oftă mai mult decît sora ei. Avea un suflet duios, romantic şi
veşnic rănit: căci pielea ei frumoasă se simţea zgîriată de gheara
vieţii la cea mai uşoară atingere. Pielea aceasta frumoasă nu-l
ispitise totuşi niciodată pe Marc, cu toată lăcomia lui; Marc făcuse
prost cînd, supărat de momeala pe care i-o întindea Sylvie, se
înfuriase împotriva întregii familii; şi urmărirea înverşunată a
ochilor cenuşii ca fierul nu-l înfuria nici mai mult nici mai puţin
decît ochii căprui şi vrăjiţi ai Colombei, care-l sorbeau cu toată
nevinovăţia. Totuşi, ochii aceştia erau frumoşi, mai frumoşi decît
ai Assiei; erau frumoase şi braţele, gîtul, obrajii, gura aceea pură,
tristă, puţin cam prostuţă, dar ispititoare. Dar dragostea e doar
un cuvînt care bate unde-i place, iar pentru Colombe nu bătuse
niciodată vînt prielnic. Toată viaţa avea să-i sufle împotrivă. De ce
nu ştia să cîrmească? Aştepta, nădăjduia, lăsa lucrurile să-şi
urmeze cursul. Biata Colombe1! Porumbelul ei nu găsea niciodată
drumul porumbarului.
Sylvie hotărî cu privire la soarta ei, aşa cum hotărîse (dînd
greş) cu privire la cea a Bernadettei. Drăgălăşenia, graţia
înnăscută a mişcărilor ei, căreia o stîngăcie copilărească îi dădea
şi mai mult farmec, o făcu pe priceputa regină a jocurilor şi a
plăcerilor pariziene s-o îndrepte spre saltare et placere2. Sylvie o
înscrise pe Colombe la şcoala de balet. Aci floricica aceasta îşi
întinse cu conştiinciozitate lujerele fine şi unduioase ale
picioarelor. Îşi dădea toată osteneala şi nu fără succes, dar fără
plăcere. Ar fi visat să-l înlănţuiască cu ele pe iubit (care? oricare,
numai să fie iubitul unei vieţi întregi!). Dar îi era silă şi ruşine să
se dăruiască unei mulţimi de amanţi anonimi. Nu simţea nimic,
dar nimic, care s-o împingă spre teatru: măcar fărîma aceea de
cabotinism firesc şi nevinovat, care doarme sau joacă în aproape
orice fată drăguţă din Paris. Ar fi vrut să-şi petreacă viaţa în
cămin sau în pat, patul celor două fiinţe, care se contopesc într-
una singură. Sylvie se putea lăuda că are miros ascuţit, atunci
cînd se amesteca în psihologie. Şi nu înţelegea să dea greş. Dacă
natura se împotrivea, cu atît mai rău pentru natură. Blinda
Colombe nu se împotrivea; ofta şi se supunea. Şi, după ce sfîrşi
şcoala, se lăsă, ascultătoare, înscrisă în corpul de balet al unui
mare teatru, pe jumătate music-hall, pe jumătate operă. Cu toată
====================
1 În limba franceză colombe înseamnă porumbiţă.
2 În limba latină în original: dans şi plăcere.

supuşenia ei, Colombe rămînea o stea de mîna a doua;


pentru o femeie cu farmecele ei, dar mai pricepută, ar fi fost o
jucărie să devină o cometa a Operei Mari. Nu-i lipsea decît un
protector. Protectori erau destui. Sărmana fată nu se pricepu nici
să-i accepte cu un cuvînt nimerit, nici să-i refuze în lipsă de un
cuvînt nimerit. Spunea că mu ascultă decît de inima ei. Inima ei
plîngea, spunea „nu” tuturor protectorilor „serioşi”, pe urmă,
istovită de vînătoare, spunea „da”, ca să scape, protectorilor
neserioşi. După aceea, venea plîngînd în hohote la Sylvie, care-i
spunea:
— Marc neroadă eşti! Cine m-a blagoslovit cu o asemenea
gîscă? Iar Bernadette strîngea buzele cu un aer plictisit, zicînd:
— N-am timp.
Şi gîndea: „Fă-o sau n-o face! Dar nu spune! Ce, eu spun
ceva?”
Şi Colombe nu se simţea uşurată decît vorbind cu fratele ei,
Ange, seminaristul. Cumsecade, băiatul îi asculta destăinuirile.
Pentru că asta era, sau avea să fie meseria lui: trebuia deci să se
obişnuiască. Şi se obişnuia. De altfel, era obişnuit din copilărie să
asculte spovedanii. Deşi copilăreşti şi pline de încredere,
destăinuirile erau foarte felurite. Şi cu toate că cele de astăzi îl
înspăimîntau, asculta, recules, cu răbdare şi milă. Căci o
cunoştea prea bine pe Colombe a lui, ca să nu vadă aceeaşi
nevinovăţie de pe vremuri în greşelile şi faptele ei ruşinoase; şi
dac-ar fi trebuit să-i dea dezlegarea, ar fi revărsat-o din toată
inima peste penele ei prihănite; în lipsă de apă sfinţită, îşi revărsa
duioşia şi balsamul predicilor, cu care mica dansatoare îşi
amesteca plină de credinţă gînguritul întretăiat de hohote.
Dar nu-l avea întotdeauna la îndemînă pe acest duhovnic.
Ange trăia retras ca un pustnic. Apoi fu miruit şi numit preot în
provincie. Şi Colombe, care n-avea darul scrisului, trebui să-şi
păstreze durerile pentru ea. Nu s în tem siguri că evlaviosul Ange
nu se simţea uşurat. Îi trimitea, din timp în timp, mîngîieri prin
poştă. Dar, ca şi sora lui, nu cunoştea nici el arta atît de simplă
de a vorbi prin scris. Cel care vorbea era alt om decît cel ce scria.
Cel pe care Colombe îl primea prin poştă avea graiul înflorit şi
mieros, era un preot sfînt, plin de cuvîntul domnului. Colombe
citea cu evlavie, şi apoi îşi făcea semnul crucii. Dar îi era frig. Ca
să se încălzească, aştepta: avea nevoie de cuvîntul bărbatului. Şi
de braţele, şi de îmbrăţişarea lui.
Catastrofa conjugală a lui Marc, a cărei taină i-o destăinui
Bernadette, o răscoli de parcă i s-ar fi întîmplat ei. Nopţi în şir se
răsuci infierbîntată în patul ei. Îi răsucea şi pe Marc, cu toată
nevinovăţia. Romantica aceasta îşi ticluia un Marc după chipul şi
asemănarea ei, iubitor, dar neiubit, trădat, părăsit. Ar fi vrut să-l
încălzească, încălzindu-se şi pe ea la focul acesta. Cu umilinţă!
Să-l mîngîie, mîngîindu-se şi pe ea. Pe urmă, cine ştie? Dar în
nopţile acelea nu citi mai departe. Gîndul nu voia să întoarcă
foaia.
Şi, într-o dimineaţă, răsări dumnezeu ştie cum! În calea lui
Marc. Era încîntătoare, discret fardată, cu faţa ei gingaşă
însufleţită de un penel sobru şi măiestru, gătită cu meşteşug, s-o
mănînci, nu alta. Şi lupul acela tînăr era flămînd. Nici unul, nici
celălalt nu văzură ceva rău în asta. Natura luase totul asupra sa.
La drept vorbind, Colombe nu se gîndea decît să-l consoleze (aşa
credea ea). Şi tocmai ăsta era lucrul pe care, în împrejurări
obişnuite, trufaşul Marc nu l-ar fi îngăduit. Dar printr-o
stratagemă necalculată a instinctului, Colombe, de obicei atît de
nepricepută, i se oferi lui Marc cu toată nevinovăţia, ca unui frate
de luptă, rănit ca şi ea, dar mai puternic pentru a fi consolată.
Cuvintele ei puţine, ochii ei dulci şi trişti, care nu stăruiau, ci se
opreau ca o mînă uşoară pe un braţ, o mînă grijulie să nu apese:
simţi doar, prin ţesătură, degetele calde. Marc descoperi pentru
întîia oară cît de frumoase erau degetele acelea, ochii aceia. (Pînă
atunci postise.) Ba chiar, lucru de necrezut! ochii păreau
inteligenţi. Şi lucrul cel mai grozav fu că în clipele acelea chiar
erau. Carnea care iubeşte, asemenea unei oarbe frumoase,
cunoaşte astfel de minuni. Nenorocirea e că ele nu ţin mult.
Destul totuşi ca să-şi îndeplinească ţinta. Carnea atîta doreşte.
Fără să-şi dea seama, Marc se trezi ţinînd-o pe fata aceea
drăgălaşă de braţ, mergînd pe stradă alături de ea şi spovedindu-
i-se drăgăstos. Ea nu-i pusese nici o întrebare, dar, fără să fie
întrebat, Marc îi povesti cu precizie şi fără patimă nenorocirea lui,
de parc-ar fi vorbit despre un altul; şi ea nu făcea nici „oh!” nici
„ah!”, nu cerea nimic mai mult decît voia el să picure în urechea şi
în inima ei. Marc n-avea nevoie să stăruie. Ea ştia. Înţelegea. Cel
puţin, aşa îl făceau să creadă ochii ei. Şi Marc nu putea să rămînă
mai prejos. Din recunoştinţă, arătă aceeaşi simpatie inteligentă
pentru durerile ei. Şi, pentru prima oară, atenţia lui se opri
asupra lor, căci pînă atunci nu se sinchisise niciodată de ele.
Primi să se desprindă pentru o clipă de durerile lui, pentru a se
apleca frăţeşte deasupra necazurilor micii dansatoare. La primele
întrebări pe care i le puse, Colombe răspunse cu o privire de
recunoştinţă atît de caldă, încît Marc fu gata să se clatine sub
puterea ei. Se aşezară în umbra unei statui, într-o piaţetă, înecată
de huruitul maşinilor. Colombe deschise cutia Pandorei 1. Dar
aceeaşi iscusinţă nevinovată ce o călăuzise pînă atunci oprea, în
marginea cutiei, destăinuirile fără rost, nu lăsa să se strecoare
printre degete decît mărturisirile blînde şi mişcătoare, pe care le
îngăduia o pudoare dureroasă şi deseori rănită. Cu toate că Marc
numai copilăros nu era şi ar fi putut să ştie ce trebuie să creadă
despre spaimele acestei porumbiţe din corpul de balet, în clipa
aceea ar fi fost totuşi gata să i-l dea şi pe dumnezeu din cer, dacă
ea i l-ar fi cerut. Numai că ea l-ar fi cerut mai curînd pe diavol. Iar
diavolul din el se simţea ispitit. Totuşi Marc se încăpăţîna să-şi
apere văduvia. Degeaba o privea pe necredincioasă ca pe o
moartă. Îşi făcea o cinste din asta. Mîndria era
===================
1 Prima femeie în mitologia greacă. Zeus îi dărui o cutie in
care se aflau toate relele. Cînd cutia fu deschisă, acestea se
răspîndiră în lume.

complicea iubirii, tăgăduite de el, tăgăduite şi iarăşi


tăgăduite, pentru femeia care-l înşelase: de aci ura, dispreţul la
care nu voia să renunţe, pe care se socotea dator să-l arate faţă de
toate femeile. Se gîndi, aşadar, să menţină în zona prieteniei
frăţeşti interesul pe care şi-l mărturisea pentru ochii trişti ai
micuţei dansatoare şi pentru gura ei ca un fruct cărnos. Zonele
neutre sînt un tărîm primejdios în războaiele de astăzi. Într-o
bună zi, te trezeşti că duşmanul a năvălit.
Năvălitoarea era discretă. Inima o învăţase pe prostuţa aceea
să se retragă în plină victorie, pentru a se face mai dorită. Avea
grijă să nu istovească răbdarea, prea proaspătă pentru a ţine mult
a ascultătorului binevoitor; nu aştepta niciodată să-şi ia el rămas
bun, ci pleca prima. Rărea întîlnirile şi refuza să-i ofere lucrul la
care se aştepta el, şi anume să-l primească la ea acasă. Se temea
ca plivirea lui, prea atentă, să nu recunoască izvorul luxului ei de
întreţinută; în acelaşi timp, elanul sincer al unei inimi curate ar fi
făcut-o să sufere dacă l-ar fi primit în patul acela pe bărbatul de
la care voia să primească, pentru a i-l oferi din nou, darul fecioriei
pierdute şi reînnoite. Astfel, povestea se tărăgănă multă vreme,
fără ca cei doi să se întîlnească altfel decît pe stradă, pentru cîteva
clipe; între timp foamea tînărului lup creştea. Dac oiţa, care
rîvnea să fie mîncată, fu din nou prostuţă cînd, după fiecare
întîlnire, alerga la sora ei cea bună, Bernadette; aceasta dovedea
un interes foarte viu pentru progresele aventurii şi îi dădea sfaturi
înţelepte. Colombe îi povestea totul atît de îmbătată de povestirea
ei, încît nu vedea cum se înăspreau ochii ascultătoarei. Veni şi
ziua cînd, gîfîind pentru că urcase scara în goană (nu putea să
aştepte ascensorul), îşi strigă fericirea în gura mare (mîna uscată
a Bernadettei îi astupă gura): în seara aceea trebuia să se ducă la
Marc; băiatul cel mîndru se rugase din toată inima; iar ea îl lăsase
să-i smulgă un Amin (de-abia se stăpînise să nu strige: „În sfîrşit,
în sfîrşit. Îţi sărut mîinile… Mulţumesc! Mulţumesc!”).
Bernadette o mustră şi-i atrase atenţia să nu-şi
primejduiască cumva izbînda, dîndu-şi prea mult slăbiciunea la
iveală, se interesă de rochia pe care îndrăgostita avea s-o poarte
în seara aceea, discută potolită toate amănuntele; şi o sfătui mai
ales pe Colombe să nu sosească prea devreme; mai bine să se lase
aşteptată. Colombe plecă, cu inima plină de recunoştinţă. Totul
era frumos, totul era bun, cerul, pămîntul, oamenii şi dumnezeu.
Şi cel mai frumos, cel mai bun era iubitul, care o aştepta deseară.
Rîdea singură pe stradă, iar la gîndul îmbrăţişării, se înfiora cu
ochii rătăciţi, asemenea lui Danaé1.
Marc „nu se rugase”. Lăsase ca ochii aceia frumoşi şi rugători
ca de animal, asemănători cu cei ai Fornarinei2, să-i smulgă
invitaţia de a veni să-l vadă în vizuina lui. Tot văzîndu-le scrise în
privirea ei, sfîrşise prin a rosti acele cuvinte pe care ca le prinsese
calde încă de cum îi zburaseră lui de pe buze. Le rostise. Era prea
tîrziu ca să le mai ia înapoi. Dar era mulţumit de el însuşi. Dorise
din toată inima să scape de această aventură, pe care o
prevăzuse, totuşi, din prima zi. Ar fi ţinut să aibă împotriva Assiei
avantajul de a-i fi rămas credincios, chiar şi fără motiv, numai
pentru a avea mai multe motive s-o dispreţuiască. Şi îşi dădea
bine seama de primejdiile pe care le ascundeau zălogurile date
setei senzuale şi romantice a frumoasei din Transtevere 3. Vai de
cel de care se leagă! Fiindcă îl şi leagă. Marc era hotărît să nu se
lase înlănţuit. Şi chiar în seara aceea, în timp ce o aştepta, se
amăgea asigurîndu-se că nu va trece de graniţele unei conversaţii
cuminţi. Apărîndu-se pe el, se simţea obligat s-o apere şi pe ea,
căci, fiind mai vîrstnic decît Colombe şi cunoscînd-o din copilărie,
socotea că are anumite îndatoriri faţă de ea. Ba chiar îşi repeta (ce
îndrăzneală!) lecţia pe care avea de gînd să i-o ţină. Dar tot
spunînd-o,
======================
1 Personaj mitologic, a slujit drept sursă de inspiraţie multor
pictori.
2 Femeie celebră prin frumuseţea ei, i-a slujit drept model lui
Rafael pentru cîteva din madonele lui.
3 Cartier din Roma, unde locuia Fornarina.
pierdea firul; era distrat. Număra sferturile de oră, care
răsunau la biserica din cartier, şi n-avea astîmpăr. Repeta, pentru
a zecea oară, fraza cuviincioasă de primire, pe care şi-o pregătea
şi pe care nu era în stare s-o ducă pînă la capăt. Auzi pe scară
nişte paşi grăbiţi, lacomi. Uită sfîrşitul frazei. Uită şi începutul. Se
trezi cu mîna pe clanţă, şi uşa se deschise, înainte ca cineva să fi
bătut în ea. Înainte de a se vedea unul pe altul, se auzeau, de
după uşă, gîfîind ca nişte alergători.
Alergătoarea de la Maraton intră. Marc nu avu timp să vadă
altceva decît bustul plecat înainte şi capul înfăşurat într-o glugă.
O mînă grăbita răsucise butonul electric de lîngă uşă. După ce
uşa se închise, rămaseră amîndoi lipiţi unul de altul, în noapte,
ca două capace de cutie; şi gura lacomă se înfipse. Marc se simţi
prins şi o luă. Nu-şi mai dădu scama de ceea ce urmă. Se treziră
pe pat, înlănţuiţi; el gîfîia sub ciocăniturile ciocului de uliu. Ce
mai porumbiţă! Nu era sătulă. Se rostogoleau din nou în noapte.
Dar, pe măsură ce dogoarea se potolea, ochii lui începură să
desluşească prin întuneric, şi Marc zări deasupra lui ciocul şi
ochii rotunzi ai păsării de pradă. Nu-şi recunoscu pasărea. Se
desprinse şi pipăi cu mîinile coapsele tari şi braţele subţiri.
Răsuflarea îi îngheţă. Se încordă ca să se ridice şi strigă:
— Colombe!
Dar braţele slabe îl ţintuiau pe loc; şi, lipită de gura lui, gura
aceea largă se (întindea şi rîdea, rîdea; iar unul din braţele ei
lungi se întinse şi răsuci comutatorul electric deasupra capetelor
lor. În lumina crudă, ce-l orbi, văzu deasupra lui, ridicată puţin,
pasărea de pradă, ţinîndu-l strîns între picioarele ei: oacheşa şi
slaba Bernadette, care triumfa. Nigra sum, sed pulchra1.
Era frumoasă, în toată strălucirea plăcerii, şireteniei şi
victoriei ei. El o privea ţintă, uluit şi repeta prosteşte:
— Colombe…
Bernadette izbucni într-un rîs ascuţit şi-i spuse:
=======================
1 În limba latină în original: Sînt neagră, dar frumoasă.

— Împlineşte săptămîna Leei şi-ţi vom da-o şi pe cealaltă,


pentru slujba pe care ne-o vei face, vreme de încă şapte ani de aci
înainte1…
Rîsul ei, ochii ei, dinţii aceia ascuţiţi, gura aceea lungă, care
se schimonosea de poftă, de batjocură şi de plăcere şi, mai presus
de toate, boarea aceea de pămînt, care se deschide la soare,
trupul acela fericit care a înflorit pentru prima oară sub gura pe
care o dorea, pe care a vrut-o, pe care a cucerit-o, răsuciră capul
învinsului. Împotrivirea, căreia zadarnic încerca să-i dea grai cu
limba paralizată, ca şi conştiinţa, se stinse înainte de a se fi
născut. Rîse şi el nervos şi, cuprinzînd-o pe Lea de coapse, o mai
sluji un an.
În clipa aceea, năduşit şi înfierbîntat cum era, o auzi pe
„cealaltă” oprindu-se în faţa uşii şi bătînd. Trăsnetul se abătu
asupra lui. Se trezi străpuns de fulger; smulse iedera vie; se ridică
în capul oaselor, cu mintea rătăcită, înspăimîntat. „Cealaltă”
aştepta dincolo de uşă, asculta, putea să vadă prin crăpătură
lumina care ardea uitată. Luă aerul unui ştrengar prins cu ocaua
mică, ce încerca să tăgăduiască; cu o mişcare grăbită, întinse
deasupra trupului Bernadettei, ai cărei ochi sfredelitori îl
răvăşeau, un braţ neîndemînatic, pentru a stinge lumina; dar,
tulburat cum era, dădu greş. Intre timp, în prag, Colombe
începuse să lovească nerăbdătoare cu „ciocul” în uşă. Şi sub
trupul lui, pe jumătate ridicat, Marc văzu gazza ladra2, a cărei
gură se strîmba într-un rîs, pe care el îl cunoştea. O privi cu ochi
îngroziţi, ca s-o facă să tacă. Prea tîrziu! Rîsul ascuţit porni ca un
sfredel, se desfăşură, ocoli toată odaia şi-şi ascuţi vîrful pentru a
ieşi prin gaura cheii. Marc îl opri brutal cu mîna, punîndu-şi
palma peste gura femeii. Prea tîrziu!… De dincolo de uşă auzi
================
1 Aluzie la legenda biblică, după care patriarhul Iacob, dorind
să se căsătorească cu Raşela, a trebuit să le slujească părinţilor
acesteia şapte ani. Dar după ce se scurse acest timp i-a fost dată
sora Raşelei - Lea, astfel încît Iacob fu nevoit să mai slujească
şapte ani pentru a o căpăta pe Raşela.
2 În limba italiană în original : coţofana hoaţă.

un geamăt. Pe urmă, nimic! Rămase paralizat, fără să fie în


stare să mai gîndească, nemaisimţind dinţii Bernadettei, care i se
înfigeau în palmă. În prag, Colombe se oprise la fel de
încremenită, sprijinită de perete, împietrită parcă de durere. Apoi,
deodată, scoase un ţipăt sfîşietor. Cei doi auziră paşii care fugeau
înnebuniţi pe scară. Marc sări din pat, respingînd cu pumnul sinii
femeii care se agăţa de el, ieşi pe scară, se aplecă şi strigă:
— Colombe!
Coborî un etaj în urma ei. Dar Colombe, care hohotea, nu se
întoarse; şi poarta casei se închise, oprind hohotele ei
nearticulate. Urcă înapoi. Goală, Bernadette stătea în picioare în
faţa oglinzii şi se întindea; degetul ei atingea, cu o mişcare
curioasă, urma vînătă a pumnului de pe sîn; pe urmă se aşeză pe
marginea patului şi se îmbrăcă liniştită. Nemişcat, Marc stătea în
picioare, privind-o prosteşte; o vedea „pe cealaltă”. Dar între
„cealaltă” şi privirea lui se întindea ca o perdea femeia asta goală,
slabă şi sătulă; cu pielea brună, cu părul sălbatic, îşi arăta
urîţenia, mîndră de succes; fiecare amănunt al acestui trup,
coapsele păroase, picioarele osoase, şira spinării ca de pisică
slăbănoagă, bustul aplecat, suplu şi tare, toată silueta aceasta
adunată ce se încălţa, cu genunchii ascuţiţi strînşi sub bărbia ei
de Arlechin, cu zîmbetul care-i strîmba gura într-o parte tot
chipul acesta i se înfigea lui Marc în fundul ochilor ca un cuţit.
Nu făcu nimic, nici o mişcare ca s-o ajute. Tăcea. Tăcea şi ea.
Sfîrşi cu îmbrăcatul, aruncă o ultimă privire în oglindă, întîlni faţa
posomorită şi rigidă a lui Marc şi zîmbi; se întoarse, îi puse mîinile
pe umeri, îi înfipse privirea de oţel în ochii lui tulburi, îi răscoli şi
descoperi, sub ruinile dorinţei şi sub învălmăşeala simţămintelor,
un vîrf de lance: ura. Victoria ei era desăvîrşită. Avusese parte de
răzbunare şi de plăcere. În clipa plecării, cuprinse cu o ultimă
privire, care-şi încheia socotelile, cîmpul de luptă, patul, odaia,
chipul învinsului. Totul era în ordine. Plecă. De la rîsul din
aşternut, tăcerea nu fusese ruptă. După ce ieşi pe scară, îşi
aminti de pelerina cu glugă, ce căzuse în colţul odăii, în clipa cînd
intrase. Se întoarse, Marc se aplecă şi i-o întinse. Îi mulţumi cu o
mişcare a bărbiei şi ea văzu tulburarea în care-l lăsase. Devenind
mai umană, în felul ei, spuse:
— Nu te necăji!
Şi plecă…

După o noapte de somn frămîntat, Marc se deşteptă cu


trupul destins şi inima ruşinată. Sila morală se împăca mai greu
cu bunăstarea fizică, decît s-ar fi împăcat cu boala. Îl rodea o
nelinişte. N-avu timp să zăbovească asupra ei; se trezise tîrziu şi
trebuia să fugă la lucru, aşa încît nu citi nici un ziar. Dar,
ascunsă, neliniştea pluti toată ziua între cele două ape.
Seara tîrziu, întorcîndu-se spre casă, auzi în metro două fete
vorbind despre o dansatoare care se aruncase în apă. Cumpără
ziarul de la primul chioşc şi citi în lumina unui felinar, sub ploaie,
pe caldarîmul lucios, faptul divers, care însufleţi timp de cîteva
ceasuri pălăvrăgelile mic-burghezilor din Paris. Ceea ce citea,
citise şi văzuse şi în timpul somnului agitat din noaptea trecută.
Porumbiţa deznădăjduită gonise drept înainte pînă la Sena; se
aruncase la picioarele podului Saint-Michel. Fusese pescuită, pe
jumătate moartă, şi dusă la Hôtel-Dieu; de-abia a doua zi îi
stabiliră identitatea. Era în primejdie prea mare, pentru a putea fi
dusă acasă. Numele ci pîlpîi ca o strălucire scurtă prin ziare; ceea
ce săriturile ei de balerină nu izbutiseră, izbutise săritura în apă,
înconjurînd-o cu un nimb de foc bengal. Cît despre motivele
desperării ei, gura lumii nu se mai oprea. Gura lui Marc era
uscată. Împietrise de groază. Nici nu mai simţea ploaia care-l
udase pînă la piele. Rătăcea pe străzi şi de-a lungul cheiurilor; se
trezi la podul Saint-Michel. Privi apa întunecată de sub arcuri şi
ferestrele luminate ale spitalului. Se întoarse acasă, arzînd de
febră. În zilele următoare, îşi plimbă gripa la atelier şi la hotelul
din cartierul Étoile, unde se duse să afle ştiri despre Colombe. I se
spuse că nu se întorsese încă acasă; şi doar ieşise din spital. Nu
ştia unde să se mai informeze, căci pentru nimic în lume n-ar fi
vrut s-o mai vadă pe Bernadette; şi nici ea nu făcuse nimic pentru
a-l mai vedea o dată, nefăcînd de altfel nimic pentru a se feri de
el. Obţinuse ceea ce voise: izbînda dorinţei tainice, care o rodea de
ani de zile. Această potolire îi oprea remuşcările şi-i adormea
foamea pentru multă vreme. Nu-i mai rămînea decît să coboare
aripile vătuite ale uitării deasupra tainicei ei bucurii. Îşi reluă
viaţa de fiecare zi, pe care o jumătate de noapte de delir rece şi
calculat de-abia izbutise s-o întrerupă. Săritura în apă a
Colombei, care făcuse atîta vîlvă, o scoase din sărite: o silea să-şi
reamintească de jocul la care trişase şi cîştigase, şi mai ales
îngăduia opiniei publice să-şi vîre nasul mare al bîrfelii în
treburile preacinstitei familii Verdier-Passereau; Bernadette nici
nu încercă să afle veşti despre cea scăpată de la înec: căci
„onoarea” ei s-ar fi simţit jignită de pe urma unui scandal.
Dar, într-o seară, cînd se întorcea acasă de la atelier, Marc
găsi în faţa uşii un preot, care măsura trotuarul cu paşii şi
atrăgea privirile prostituatelor din cartier. Era Ange. Avură în
odaia lui Marc o convorbire lungă şi ciudată. Preotul cel bun îi
spuse lui Marc că sora lui, care de-abia scăpase de pneumonie, se
retrăsese într-un cămin de provincie cu caracter pe jumătate
religios; nu mai voia să calce în casa în care locuise şi nici în
teatru. Ange, care petrecuse ore în şir la căpătîiul ei şi-i culesese
sau primise destăinuirile de pe buze, prin mijlocirea infirmierei
care o veghea, destăinuiri calde şi nude, aşa cum le scosese febra,
ştia mai multe decît lăsa să se înţeleagă şi, desigur, mai multe
decît se petrecuseră de fapt. Marc îşi dădea seama că fata nu-şi
tăinuise patima, atît doar că Ange şi-l închipuia pe el răspunzînd
acestei patimi şi-i credea amanţi. Dorind atît de mult acest lucru,
Colombe ajunsese poate să creadă că aşa şi era. În orice caz, pe
alţii îi lăsa s-o creadă. Preotul acela cinstit clătina din cap şi-l
privea pe Marc cu un aer de refuz, dar şi cu bunătate, parc-ar fi
vrut să spună ceva ce nu spunea, sau aştepta ceea ce Marc nu
spunea. Ce voia? Şovăia şi tuşea; pe urmă îi vorbea lui Marc
despre altele, despre drama conjugală a acestuia, căci aflase de
ea, atît numai că nu rostea cuvîntul conjugal; avea grijă să nu
spună „soţia dumitale”; pentru el, această unire care nu primise
binecuvîntarea bisericii n-avea valoare şi, la urma urmelor,
ruptura nu putea să-l aducă pe Marc decît pe calea cea bună.
Bîjbîia, orbecăia. Şi, deodată, Marc înţelese; omul acela sfînt ar fi
vrut ca, după ce-şi va fi recîştigat libertatea, el, Marc, să se
cunune aşa cum se cuvine cu sora lui, Colombe. Astfel, toate
păcatele vor fi iertate după pocăinţă, ad majorem gloriam Dei1 şi
conform cu interesele familiei. Preotul Ange era sincer în evlavia
lui; sincer era şi fratele cel bun, care voia binele surioarei lui, şi
ţăranul şiret din Paris, care nu uită de legile omeneşti şi de sforile
ce-i mişcă pe oameni. Nu-i rămînea lui Marc decît să se supere
sau să facă pe prostul. Făcu pe prostul. Îl păli deodată o surzenie
de ţi-era mai mare mila. Degeaba tuşi preotul Ange şi-şi ridică
glasul; părăsit pe un tărîm compromiţător, făcu cîţiva paşi, se
împotmoli, îl privi pe Marc, înţelese, oftă şi, fără duşmănie, îl
binecuvîntă şi plecă.

Lui Marc îi era milă de Colombe; dar nu-l chinuiau


remuşcările faţă de ea. Faţă de alta simţea remuşcări. Erau oare
remuşcări sau ciudă? Deşi nu prea părea cu putinţă ca cealaltă
să afle, se simţea mîhnit, deoarece căzuse în aceeaşi cursă, în
care, atunci cînd căzuse Assia, mîndria şi patima lui îi
îngăduiseră s-o măsoare de sus şi s-o dispreţuiască. Şi faptul că
în cursă găsise o cioară, în loc de o porumbiţă, îl ruşina, îl ruşina
îndoit; se simţea ca o vulpe păcălită de o găină slabă. Păţania
care-l înciuda împotriva Bernadettei îl făcu însă să-şi răsfrîngă în
chip sănătos atenţia asupra lui însuşi. Fu nevoit a recunoaşte că
nu prea era îndreptăţit să osîndească fără
======================
1 În limba latină în original: întru şi mai marea slavă a
domnului.

iertare slăbiciunea celorlalţi şi că, bărbat sau femeie, nu


trebuie să-ţi reproşezi prea multe, ştiind cît de puţin îţi preţuieşte
pielea. Prilejul te face vinovat mai mult decît voinţa. Sărmană
voinţă! Marc, care fusese atît de mîndru de a lui, simţea că nu
cîntăreşte prea greu, atunci cînd ţi se iscă în trup foamea cea
mare. Nu numai foamea după dragoste. Toate nebuniile, toate
patimile, care fac sîngele bogat al fiinţei să năvălească în
conştiinţă şi s-o înece. Există doar un singur leac: să te foloseşti
de aceste puhoaie ca de un foc mare, care pune în funcţie
furnalele înalte: dorinţa, patima să fie pintenul care stîrneşte
forţele acţiunii. Primum agere1. Acţiunea e sănătoasă şi necesară.
Dar încotro să acţioneze? Assia avea dreptate s-o caute departe de
el.
O găsise oare?

Assia gonea prin Europa, adulmecînd drumul. Dar vînatul


încă nu-l prinsese.
Milioane de oameni, bărbaţi şi femei – mai ales dintre cei mai
tineri de treizeci de ani – fugeau ca şi ea. De cum trecuse graniţa,
găsise mulţimile acelea înfrigurate de tineri, care fugeau, fugeau,
poticnindu-se, ciocnindu-se, ca nişte berbeci, către o acţiune,
oricare ar fi ea, către o acţiune care fugea de ei către o devenire
ameţitoare. În Germania de după război domnea un haos
sufletesc, un fel de deznădejde mînioasă, fără ţinta. Tot ceea ce
fusese odată obiect de credinţă era distrus. Statul, familia,
societatea, toate tradiţiile gîndirii, toate formele siguranţei, pînă şi
noţiunea de siguranţă. Orice credinţă într-un punct stabil şi
absolut era scuipată ca o minciună josnică şi ca o laşitate. Şi
această turmă de tineri, asemenea osîndiţilor lui Dante, pe care
egoismul nesăbuit al învingătorilor francezi îi dezlănţuise ca pe
nişte coloane între zidurile închisorii lor mohorîte şi lipsite de
orice speranţe, avea o singură mînie comună: ura împotriva
=======================
1 În limba latină în original: Mai întîi acţiunea.

zidurilor care-i înăbuşeau, împotriva liniştii, împotriva


ordinii, împotriva siguranţei stupide a acelei temniţi a trecutului,
pe care în ochii lumii o simboliza Franţa de atunci, îmbogăţită,
îmbuibată, împăunîndu-se cu victoria ei. Franţa, a cărei
arterioscleroză obeză părea că se opune haosului, dezordinii,
luptei – circulaţiei necesare a sîngelui prin lume. Toate suferinţele
înfrîngerii, toată duşmănia pricinuită de ruină erau cu pricepere
captate, disciplinate, mobilizate de viclenele puteri rivale sau
vrăjmaşe ale Franţei, de cinicii capitalişti germani, exploatatori ai
mizeriei germane, şi de către pescuitorii în apa tulbure a
frămîntărilor sociale; toate erau îndreptate împotriva Franţei,
singurul ţap ispăşitor, singura moarte vie, singura responsabilă a
agoniei crîncene, în care se zbătea o lume răzvrătită, lume pe care
Franţa pretindea s-o lege de cadavrul ei intrat în putrefacţie. Şi
suficienţa nătîngă a celor de teapa lui Poincaré, Painlevé 1,
Herriot2, şi Tarideu3 – (se asemănau cu toţii între ei prin obtuza
lor mulţumire şi siguranţă de sine), convingerea lor asasină că ţin
în buzunar adevărul mort şi progresul înţepenit, cucerit de stră-
străbunicii lor de pe urma principiilor nemuritoare îngropate (ce
mai cimitir!), aduceau tuturor apă la moară. Morarule, dormi!4
Moara macină deznădejde şi ură. Se pregăteau noi războaie ale
Dreptului, hrănite de o nouă ideologie: drept la viaţă, drept la
mişcare, la transformare, la exploziile mulţimii omeneşti
comprimate, care fierbe, dreptul la haos.
Dreptul la haos era un drept de care Germania de atunci se
bucura pe deplin. Din toate timpurile, haosul fusese elementul ei;
spiritul german se simte bine în el, sub pretext că haosul
reînnoieşte. Dar, de fapt, totul se sfîrşea cu organizaţii militare.
Germania avea nevoie
====================
1 Politician francez reacţionar (1863-l932).
2 Om politic francez, membru al partidului radical şi radical-
socialist (1872-l957). În perioada celui de al doilea război mondial
a avut o atitudine antifascistă.
3 Politician francez reacţionar (1876-l945).
4 Cuvinte dintr-un vechi cîntec popular francez.

de bazine rezistente şi de conducte bine construite, în care


să arunce fonta bine topită, pentru a o face să slujească scopurile
lui Krupp, Thyssen, Hugenberg, scopurile industriaşilor şi
oamenilor de afaceri, care mînă lumea de astăzi.
Assia culegea toate aceste ecouri, în calitatea ei de
stenodactilografă, pusă să înregistreze, ca o adevărată maşină vie,
conciliabulele delegaţilor franco-germani, reprezentanţi ai marilor
firme din industria grea. Virtuozitatea ei tehnică fără pereche şi
inteligenta ei depersonalizare, care o făcea să rămînă în umbră, ca
şi cum ar fi purtat pe deget inelul ce te face nevăzut, îi aduseseră
posturi de încredere în suita maeştrilor francezi ai politicii secrete
şi ai finanţei. N-ar fi depins decît de ea ca să se folosească de
aceste prilejuri. Dar ea nu se folosea decît pentru experienţa ei,
pentru setea de răzbunare, pe care o strîngea în taină împotriva
societăţii. Aduna, de asemenea, mult dispreţ pentru popoarele
acelea de săraci, de exploataţi, de oameni cumsecade, care se
lăsau duşi, cu un inel prins în nas. În Germania, cei mari făceau
tot ce voiau din aceşti oameni. Mulţumită zăpăcelii lor înnăscute
şi fierberii aceleia cerebrale, ce se simte ca la ea acasă sub ţeasta
a două treimi dintre germani, sub ţeasta celor ce gîndesc sau cred
că gîndesc, revolta lor ideologică se lăsa înregimentată în
uniforma sclavagismului şi a fascismului (care sosise sau avea să
mai sosească), pus în slujba finanţei, a violenţei, a gîtuitorilor
libertăţii. Assia nu pricepea de ce toate aceste curente, toate
aceste vijelii se izbeau de ziduri şi o porneau în zigzag, sau se
învîrteau în spirale, în loc s-o apuce pe singura cale ce ducea spre
viitorul larg şi liber, poarta ce se deschide spre răsărit, spre
U.R.S.S. Dar cu excepţia cîtorva nuclee comuniste, mîndria
întunecoasă şi statornică a rasei germanice privilegiate,
cretinismul ideologic al omului arian sută la sută, îi făcea, chiar şi
pe aceia care voiau revoluţia cu preţul sîngelui lor, să o dorească,
fără să-şi mărturisească, made în Germany. Iar sclavagiştii
trăgeau foloase.
Dar de ce oare n-o apuca şi ea spre ieşirea aceea, spre poarta
aceea a răsăritului, de la care nu-şi putea desprinde privirile? Se
învîrtea în jurul porţii, se apropia, vin tul din poartă o atrăgea, se
simţea împinsă spre el; dar în ultima clipă se arunca în lături, se
smulgea din puterea lui ca de ventuză. De ce? Rostul ei adevărat
acolo ar fi fost; din zi în zi se încredinţa mai mult că aşa era; şi
alţii o făceau să înţeleagă acest lucru. Nu trecea neobservată prin
Berlin sau Oslo; era supravegheată; Djanelidze o semnalase – şi ei
ştiau că aveau în ea o aliată voluntară în tabăra duşmană. Nu-i
trebui mult ca să-şi dea seama că nu era singura în această
situaţie. Aşa cum, în ajunul marilor năvăliri, barbarii se înrolau în
armata Romei, revoluţia se infiltra în marile cartiere ale
capitalismului, în uzine, în birouri, în urechile care se ciulesc la
uşi şi în degetele iuţi care bat la maşină secretele statului-major.
În plin consiliu de război al marilor căpitani de industrie,
privirea Assiei se oprea asupra cîte unuia dintre confraţii ei,
complice neştiut, neaşteptat, asupra cîte unui dactilograf sau
secretar. Se adulmecau, fără să-şi vorbească: mirosul clanului?
Nu era nevoie de o înrolare plătită. Cea mai bună înrolare este
aceea a instinctului liber, a sîngelui. Cînd o civilizaţie se
zdruncină, în ajunul erupţiei pămîntul crapă sub învelişul lui, iar
prin crăpături se răspîndeşte suflarea focului. Îl poate surprinde
pe neaşteptate pe un burghez, fiu de burghez din Occident, la fel
ca şi pe nişte declasaţi şi dezrădăcinaţi. Zdruncinul suferit de
toată economia europeană de pe urma războiului, ruina, inflaţia,
crahurile, şomajul, foametea coceau Europa pentru revoluţie. Căci
ce altceva e aceasta, dacă nu una din marile epidemii care
lichidează organele sociale ruinate, făcînd loc, din timp în timp,
noilor valuri ale omenirii? Faptul era şi mai evident, pe măsură ce
din centrul crăpat al Europei te apropiai de vulcan.
Dar Assia, care era şi ea un şuvoi de lavă, nu încerca să se
întoarcă la vulcan; orice ar fi făcut ea, povîrnişul o întorcea spre
Occident. Era într-adevăr Occidentul cel care o atrăgea? Sau
numai un loc, un punct, un magnet, în acest Occident? Se apăra.
Dar nu te aperi decît de ceea ce te ameninţă, de ceea ce te ţine
strîns. Degeaba se înfuria. Sufletul, trupul nu-i reintraseră încă în
stăpînire. Un alt sînge se amestecase cu al ei. Nu se putea
smulge. Fu silită a face constatări supărătoare. Cerîndu-i-se, în
chip indirect, să dea tovarăşilor de luptă o dare de seamă asupra
consfătuirilor secrete la care fusese martoră, datorită meseriei ei,
nu stătu o clipă la îndoială: căci nu se încurca în scrupule morale
faţă de duşman. Dar totuşi n-o dădu; o mînă, un frîu îi strîngea
gîtlejul: voi să le nesocotească; se încordă, mîna şi frîul o traseră
înapoi. Începu să muşte zăbala. Îl recunoştea foarte bine pe cel
ale cărui scrupule mîndre o înfrînau, recunoştea zăbala care-i
însîngera gura. Mesteca gustul fierului de pe limbă. Dac-ar fi
putut să-i muşte limba! Deocamdată şi-o muşca pe a ei, ca şi cum
ar fi fost a lui, cu furie şi voluptate.
Nu era ea femeia care să se amăgească multă vreme. Ştia să
vadă ceea ce nu voia să vadă. Prin urmare, Marc cel urît şi
respins tot o mai ţinea legata? Ce avea oare de nu se putea dezlipi
de el? Ar fi avut douăzeci de prilejuri să-l înlocuiască. Nimic n-o
împiedica. Dar n-o făcuse. În ultima clipă, celălalt (nu, nu celălalt!
el, unul şi singurul) i se punea în cale. De ce singurul? înainte nu
fusese singurul. De ce-ar rămîne singurul după aceea? Se revolta,
îl ocăra, îl despuia, ca să-l poată dispreţul, ca pe un iepure
slăbănog, pe care îl pipăie cumpărătorul la tîrg. Era urît şi sfrijit,
slab şi repezit, drăgăstos şi brutal, o flacără nebună, întreruptă;
în pat era nepriceput şi pătimaş, slab vînat… „Poftim iepurele, să-
l cumpere cine-o vrea! Ţi-l arunc în nas”.
Dar de-abia îl aruncase, cînd se pomeni strigînd: „E al meu! Îl
păstrez!”
Numai că nu înţelegea ca el să fie acela care s-o păstreze, s-o
urmărească. Îşi dădu o întîlnire cu un bărbat, ca să scape de
vrajă. Degeaba! Nu se duse. Singurul căruia nu-i lipsi mult să
învingă fu Jean-Casimir. Assia îl întîlnise, şi el îi făcuse o curte
neruşinată. Adevărul e că, pentru Assia, Jean-Casimir era un fals
alter ego al lui Marc; iar el, ticălosul, tot la Marc se gîndea, cînd
încerca să-i pustiască cuibul. Dar de îndată ce înţelese (şi nu-i
trebui mult timp pentru asta), Assia îl fulgeră cu o privire de furie;
se ura pe sine, îl ura şi-l dispreţuia pe el, de parc-ar fi fost noroiul
de pe ghetele ei. „Marc! dragul meu Marc! Ce folos că, încercînd să
mă feresc de tine, te caut prin artificii atît de ruşinoase!
Cu ce mă ţii oare atît de strîns? Orice ar fi, eşti al meu!”
Cînd îşi ţinea acest monolog, se afla la una din întreprinderile
patronului ei, delegatul unui mare cartel industrial, şi tocmai
stenografia discuţia. Marc, Marc al ei se abătuse asupra ei. O
acoperea cu aripile lui lungi, cu mîinile lui slabe. „Sfrijitul meu!
Pasărea mea urîcioasă! Iepure slăbănog ce eşti! Nu eşti decît un
schelet, cu coapsele tale ca nişte fuse, cu genunchii tăi ca nişte
ţăruşi, cu mîinile tale aspre, care sînt mîngîioase şi înfrigurate şi
fac vînătăi. Furiile şi slăbiciunile tale, cînd de copil, cînd de tiran,
mîngîierile şi ocările tale, care sîcîie şi te chinuie, şi buzele tale,
care caută un cuvînt drăgăstos, buzele tale, care caută sînul meu,
ca să-l muşte şi să-l sugă! Brută! Iubitule! M-am răzbunat… Nu-i
de-ajuns! Mai muşcă-mă! Mai tare! Ah, cît aş vrea să te fac să
ţipi!”
Scrise aceste cuvinte, fără să-şi dea seama. Găsi totul
stenografiat în mijlocul socotelilor referitoare la cărbune şi oţel.
Nu lipsea mult ca să-l descrie pe Marc în totul şi cu de-
amănuntul. Căscă gura cînd se trezi şi revăzu aceste pagini
cabalistice; apoi, strîngînd buzele, se zgudui de un rîs stăpînit.
„Marc, dragul meu Marc! Nu mai are rost să mă amăgesc mai
departe! Pe toţi îi amăgesc, dar pe mine nu…”
Acum era nevoită să-şi mărturisească adevărul; că iubea
totul la el, chiar şi – sau mai ales – ceea ce o jignise cel mai tare.
Mîndria lui neclintită, independenţa lui chiar şi lipsită de acţiune,
asprimea lui îi păreau frumoase, sănătoase, bune, bune să te
loveşti de ele pînă la sînge – acum cînd le asemuia cu toate
sufletele acelea miloase, făcute din noroi şi din scuipat.
„Am nevoie de el! Şi-l vreau. Dar dacă el nu mai vrea? Cu atît
mai mult! Tare aş vrea s-o văd şi pe asta! Mă voi lipsi de voinţa
lui. Dar dacă, totuşi, e prea tîrziu? Dacă şi-a refăcut viaţa? Ei şi, o
să şi-o desfacă!”
Cu toate astea, nu era liniştită. Nu mai ştia nimic despre el.
Scrisorile Annettei, pe care le cerşea, îi vorbeau despre Annette, îi
vorbeau despre copil, dar nu-i vorbeau despre singurul om al
cărui nume voia să-l vadă scris şi de la care voia să aibă veşti, şi
ea nu putea să le ceară. Din răutate şi ca să se răzbune (pentru el
lucrul n-avea prea multă importanţă), Jean-Casimir îi aduse un
ecou din Paris,”1 legătură cu Colombe, care fusese pescuită în
Sena. Ziarul îi lăsa pe iniţiaţi să înţeleagă că nu căzuse din
Caribda in Scilla1, ci dintr-un rîu în celălalt. Assia înţelese aluzia
şi-şi zgîrie palmele cu unghiile.
„Actriţă păcătoasă!”
Dacă s-ar fi aflat pe podul Saint-Michel, ar fi ţinut-o cu
pliscul sub apă.
„Vrei să joci? Ai să-ţi joci rolul!”
Se întoarse la Paris. De cîteva zile şovăia; îşi făcea bagajele şi
le desfăcea în fiecare scară. Această ultimă ştire o hotărî. Luă
trenul. Trebuia să fie mai aproape de el, chiar dacă n-avea să-l
revadă. Nici vorbă să depună armele. În trenul care o ducea spre
casă scotocea încăpăţînată faptele, cu o duşmănie sporită.
Recunoştea că-l rănise pe Marc cu cruzime; primise să se
căsătorească cu el, ştiind bine cum este el, ce aşteaptă de la ea, ce
===================
1 Monştri mitologici care personificau cele două stînci ale
strîmtorii dintre Italia şi Sicilia. Corăbiile care izbuteau să treacă
de una din aceste stînci erau de obicei zdrobite de cealaltă.

vrea să-i dea şi să-i păstreze ea; pe atunci era hotărîtă,


oricare ar fi fost gîndurile ei, să se mărginească cinstit la graniţele
morale şi sociale ale tovarăşului ei de viaţă. N-ar fi crîcnit dacă în
primul elan al durerii şi al mîniei ar fi lovit-o, nici chiar dac-ar fi
omorît-o. Era pregătită, „Sînt riscurile meseriei”. Nu trebuie să
fugi de urmările faptei tale. Dar nu îndura să se ştie insultată şi
dispreţuită. Atît mîndria cît şi simţul dreptăţii din ea erau rănite.
Nu vedea (sau poate vedea) că la Marc patima pentru ea însemna
în aceeaşi măsură şi dispreţ, şi ca acest dispreţ era pricinuit de o
patimă deznădăjduită. Ar fi răbdat orice din partea lui, în afară de
dispreţ. Cînd se gîndi la asta, cu tot huruitul trenului, nu mai
auzi decît sîngele ei care zvîcnea puternic. Îşi repeta: „N-o să-l iert
niciodată!”
O văzu pe Annette. Îl văzu pe Vania. Vorbiră iar despre orice,
în afară de Marc. Annette se ferea să-i vorbească despre el; fata
asta bănuitoare trebuia să vorbească ea mai întîi. Şi Assia şi-ar fi
spart mai bine dinţii decît să-i descleşteze rostind numele lui. Dar
venea des pe la Annette şi dădea acestor vizite pretexte
neîndemînatice; aştepta; aşteptau amîndouă, pîndindu-şi una
alteia buzele. Pînă cînd Vania, care n-avea aceleaşi motive să tacă
şi care poate avea altele, şoptite de bunica, întrebă liniştit, cu
nasul în vînt:
— Şi cînd te întorci să dormi cu tata?
Assia păli, se îmbujoră, se ridică furioasă, cu sprîncenele
încruntate, zbîrlită ca un arici. Plecă. Dar, pe scară, rîse:
„Ştrengarul! Maimuţoiul!”
Apoi se gîndi că Annette îl învăţase lecţia asta şi, ca s-o
pedepsească, îşi impuse să n-o mai vadă o lună întreagă. Se ţinu
tare o săptămînă; pe urmă o văzu în fiecare zi. Dar era hotărîtă să
nu se dea bătută.
Marc nu era mai puţin încăpăţînat nici el. Era de acord să se
spovedească mamei lui. Cînd se aflau singuri, se întorcea cu
melancolie spre trecut şi nu se temea să-şi mărturisească
înfrîngerile, nu pe ale altora, ci pe ale lui, greşelile lui şi
nenorocirile pe care le pricinuise. Între fiu şi mamă se iscau
convorbiri lungi, întretăiate de tăceri lungi, convorbiri
drăgăstoase, amare, ironice, reci despre nebunia acelei iubiri, care
vrea să înlănţuie o altă fiinţă, despre cerinţele ei tiranice,
izbucnirile şi mîniile ei copilăreşti, despre gelozia ucigaşă. Ce
lucru caraghios şi penibil! Annette măsura faţa slăbită, de
timpuriu îmbătrînită a băiatului ei, zbîrciturile mici, de curînd
apărute în jurul ochilor, cuta gurii mai puţin pornită spre mînie şi
mai obosită. I se strîngea inima. Dar ştia că lancea lui Ahile
vindecă tot ea rănile pe care le face. Ca s-o apuce, cei doi duşmani
n-aveau decît să întindă mîinile. Dar nebunii ăştia nu voiau.
Annette era sigură că se iubesc, că se doresc; dar nici unul nu
voia să dorească cel dintîi. Nu-şi foloseau dorinţa decît pentru a
se nimici.
Şi, totuşi, ajunseseră la capătul puterilor; nu mai răbdau să
nu se vadă. Căci Marc ştia că Assia se întorsese la Paris, şi
amîndoi fuseseră înştiinţaţi de Annette cu privire la orele pe care
ea le rezerva fiecăruia dintre ei, ca să-i scutească (aşa spunea
femeia asta de treabă) de neplăcerea unei întîlniri. În zilele acelea,
făceau în aşa fel încît să se poată zări în preajma casei Annettei,
fiecare încercînd să vadă fără a fi văzut. Nostim era că, dedîndu-
se acestui joc de-a v-aţi-ascunselea, fiecare credea ca numai el
singur o face. Şi de fiecare data cînd, în stradă, ascuns pe după
colţul unui magazin, unul dintre ei zărea silueta celuilalt, inima îi
sălta în piept; erau gata să se arunce unul spre altul, sau să se
prăbuşească cu picioarele moi şi străbătute de fiori reci şi calzi; se
întorceau acasă sfîrşiţi, goliţi de sînge, cu gura uscată. Ziua aceea
era pierdută.
Lucrurile nu mai puteau ţine mult aşa. Trebuia să sune o
dată ceasul. În ziua aceea, Marc era la maică-sa. Annette se
hotărîse, în sfîrşit, să pomenească de posibilitatea unei înapoieri;
dar Marc nici nu voi să audă; şi îi retezase mamei lui vorba cu
asprime. Assia pîndea, pe celălalt trotuar, în faţa uşii de la
intrare; aştepta ascunsa în spatele unui camion să iasă Marc.
Marc întîrzia. Nu mai putu să aştepte. Trecu strada şi intră în
casă. Voia doar să se apropie. Aştepta, cu urechile ciulite, jos, la
scară. Cînd va auzi deschizîndu-se la etajul al patrulea uşa
Annettei, va ieşi; uşa se deschise şi Assia urcă. Voinţa nu juca
nici un rol, picioarele o duceau. Urca asemenea unei
somnambule. Nici urmă de cugetare. Dar auzul ei ascuţit era ca o
cutie de rezonanţă, în care se amplificau paşii celui care cobora.
Se zăriră la mijlocul drumului. Assia ajunsese la etajul al doilea.
Cu trei sau patru trepte mai sus, la o cotitură bruscă, se afla
Marc, care cobora. Li se opri inima; dar paşii lor de automaţi nu
se opriră. În loc să se oprească „tulburată cum ora, Assia urca
mai departe spirala îngustă care de-abia îngăduia trecerea a doi
oameni. Trecură drepţi, rigizi, fără să se privească, neatingîndu-se
unul de altul, gata să alunece; Marc se lipise de zid. Assia aproape
că se agăţase de rampă. El nu mai răsufla. Ea, cu gura închisă,
sufla zgomotos pe nas.
Trecuseră. Acum era Marc la etajul al doilea. Se întoarseră în
acelaşi timp, cu o singură mişcare. Se avîntară. Marc o cuprinse
de şolduri pe Assia, care era cu două sau trei trepte mai sus decît
el. Obrazul lui era la înălţimea pîntecului ei; şi-l înfundă în
pîntecele acela trădător, sfînt – adăpostul lui – pierdut, regăsit.
Dar Assia, pierzîndu-şi echilibrul, alunecă cu cîteva trepte, se
trezi pe palier, cu gura lipită de gura lui; toate zăgazurile săriseră
în aer.
La zgomotul făcut de Assia cînd alunecase, se deschise o uşă
la etajul de jos. Se desprinseră. Ce aveau să facă? Unde să
găsească adăpost şi să dispară în prăpastia bucuriei regăsite? La
el? Nu mai aveau putere să umble, n-ar fi fost în stare să-şi
croiască drum prin mulţimea din stradă. Nu voiau să-şi înece
dragostea în acest puhoi. O singură scăpare: porniră în goană în
sus, spre uşa de la etajul al patrulea.
Annette deschise. Îi găsi cu degetele înlănţuite, sorbindu-se
din ochi, ca amanţii din Transtevere ai lui Rafael. Aproape că nu
făcu nici un gest de mirare. Rîse fericită şi se făcu nevăzută. Ei se
năpustiră înăuntru. Nu rostiră nici o vorbă. Popoarele fericite n-au
istorie. În urma lor, Annette închise uşa odăii ei. Acolo petrecură
toată noaptea.
Mama era în cealaltă odaie, la căpătîiul copilului. Vorbea în
şoaptă cu micuţul. El era foarte nedumerit, curios, fericit, ştiind
prea multe. Adormi rîzînd, cu degetele bunicii în mîna lui.
Şi, în noapte, Annette păzea fericirea rănită, dragostea care-şi
săruta rănile; fiul risipitor, fata la fel, vagabonzii care-au pierdut
şi şi-au regăsit adăpostul. S-au întors acasă. Îi are aici, de
cealaltă parte a peretelui, lîngă patul ei.
Şi mama îşi apăsa pe pîntece mîinile fericite. Iar în pîntece,
pe cei doi copii.

PARTEA A DOUA

MAI FLORENTIN

O prinse, o săruta pe buzele ei dulci si o strînse tare la piept.


Rîmaseră cîtva timp culcaţi; de altminteri, se întîmplă şi altceva…
Dar destul! Mă opresc aci1.
Aşa grăieşte povestea despre Maria cea frumoasă cu plete
negre, pe care Assia, cea cu „plete negre” şi plină de basme, i-o
povesti lui Vania de nenumărate ori.
Dar luna aceasta nu mai semăna cu prima lună de miere. Nu
mai era luna florilor, mierea de primăvară, ci miere de toamnă (şi
cu toate astea erau atît de tineri!), miere de brad, cu mireasmă
tare, miere întunecată şi aurie. Dragostea coaptă de durere e cea
mai arzătoare. Nu se mai iroseşte în jocuri darnice. Nu-i trebuie
decît prezenţa fiinţei iubite alături. Nu osteneşte să mîngîie cu
toate simţurile, cu tot ce i-a dat viaţa, trupul îngust care ne
hotărăşte contururile şi ne mărgineşte, fără a ne cuprinde în
întregime. „Iubito, iubito, tu eşti?”

Amantito, amantito,
Amante, amante,
Mă dor pleoapele de cînd te privesc…
==========================
1 Fragment din basmul rus „Ţareviciul şi frumoasa Maria
plete negre.”

Şi se prăbuşesc din nou sfîrşiţi…


Prinde-te, si eu mă voi prinde de dragostea ta
Ca şopîrlele de zid…

Şopîrla doarme cu ochiul deschis. Ochiul nu vede, soarbe


soarele. Cel ce vede e trupul cald, lipit de zid, trupul întreg
desfăşurat… „Tu? Tu eşti aici?”
Nici nu mai aveau putere să se mişte. Atîta osteneală, veacuri
întregi de osteneală de lecuit. Cine bănuia că aveau atîtea nopţi,
atîtea nopţi de nesomn de răscumpărat? Chiar cînd îşi închipuiau
că dorm în aceste luni de exil, departe de căminul lor, se istoveau
în suferinţe şi lupte, iar părerea de rău, nesăturată, îi rodea.
Acum cînd se au, cînd se au din nou, nici nu mai au putere să se
reia în stăpînire, le ajunge că se simt unul pe altul acolo, de-a
lungul coapselor.
— Dorm, te am, mă ai, dorm…
Assia doarme, doarme… N-o să sfîrşească niciodată somnul…

Cînd încep să se trezească – în răstimpuri şi niciodată


împreună – fiecare îl priveşte pe celălalt, care doarme alături. La
fel cu Psyché1 cea cu lumina în mînă, fiecare măsoară trupul şi
faţa fiinţei iubite ca pe o carte de dragoste rănită, dragoste ce se
trădează în somn. Amîndoi tresar cînd citesc tainele durerii şi ale
revoltei ce şi-au lăsat în timpul lunilor de despărţire urmele
ghearelor pe faţa cunoscută, pe care fiecare dintre ei n-o mai
cunoaşte. E aceeaşi şi totuşi alta. Ce s-a schimbat? Şi, în timp ce
pun întrebări feţei celui adormit, imaginea feţei lor apare
răsfrîntă: tot a lor e şi faţa care veghează şi priveşte, dar nu mai e
aceeaşi, e alta. Ce s-a schimbat?
========================
1 Personaj mitologic. Amor ii promite fericire veşnică cu
condiţia să nu încerce niciodată să-l vadă pe iubitul ei, care o
vizita in fiecare noapte. Urmînd îndemnul surorilor ei, Psyché
aprinse într-una din nopţi o lampă, la lumina căreia îl zări pe
Amor.

La amîndoi s-a săvîrşit o prefacere, care a lăsat urme adînci.


Cuţitul plugului a trecut, iar sămînţa a încolţit.
Primele seminţe, primul grîu: o altă iubire. Cea de ieri a ars.
S-a născut alta. O iubire făcută din recunoştinţă şi jertfă
pătimaşă. Căci au simţit cu preţul suferinţei lor ce înseamnă unul
pentru celălalt şi că unul nu poate trăi fără altul. Mîndria care-i
împotrivea unul celuilalt s-a frînt. Şi ce noroc că s-a frînt! Uşa
dintre inimi se deschide.
„Sînt casa ta. Locuieşte-mă! Sînt pustie, dacă nu mă umpli
tu. Ce minune e, cum spune Gorki, să iubeşti o făptură
omenească! De ce tocmai pe aceasta? Habar n-am. Ceea ce ştiu e
că pe ea o iubesc. Şi dragostea ei mă face să înviez din morţi. Eu
sînt, eu sînt aceea care l-am răstignit!” (Aplecată deasupra
trupului lui Marc, care dormea, Assia săruta urmele suliţei din
coastă.) „Niciodată n-o să-l mai fac să sufere!”
Iar în ochii lui Marc, care se trezise, citea aceeaşi teamă de a
nu face rău, aceeaşi îngrijorare duioasă. Erau amîndoi răniţi şi
înregistrau numaidecît cei mai slabi fiori ce străbăteau fiinţa celui
iubit. Această grijă, ce se zugrăvea în mii de manifestări de-abia
văzute, le modela sufletele. Fiecare se străduia în taină să facă
ceea ce l-ar mulţumi pe celălalt. Fiecare înăbuşea pornirile firii
lui, care ar fi putut să-l jignească pe celălalt. Erau cuprinşi unul
faţă de celălalt de un sentiment de umilinţă, cu care nu erau
obişnuiţi înainte. Nu mai era vorba să dovedeşti celuilalt că ai
dreptate. Mai bine să-ţi dovedeşti ţie că n-ai dreptate. Assia nu
mai căuta să-l împingă pe Marc în afară de graniţele firii lui, sau
s-o facă înainte de a fi sunat ceasul; şi culegea numai bucurie, în
aceste zile de „regăsire”, cînd îşi potrivea ritmul paşilor după cei ai
tovarăşului. Îi ajungea să ştie că înaintează împreună.
„Mergi după pasul tău! Nu te grăbi! Sînt alături de tine, avem
timp!”
Iar dacă Marc nu va putea să atingă, fără a-şi silui firea, ţinta
care i se părea Assiei firească, Assia nu mai ţinea să atingă ţinta
fără el. Menirea ei, prima ei datorie şi fericirea ei erau (de-abia
acum simţea inima ei toate astea) să-l ajute pe cel iubit să-şi
împlinească firea. Era copilul ei, adevăratul ei copil – mai mult
decît micuţul: micuţul se născuse o dată pentru totdeauna, dar pe
copilul cel mare îl purta mereu în pîntece, îl zămislea, îl făurea cu
toată iubirea şi cu sîngele ei. Îşi aminti de vorbele Annettei a doua
zi după ce rupsese cu Marc:
„Noi sîntem mama. Trebuie să ne fie milă de copilul nostru.”
I le aminti acum, cînd rămaseră o dată singure:
— E adevărat. Chiar şi cînd îmbrăţişezi, sentimentul cel mai
puternic (e drept, cel mai obscur, dar acum citesc limpede în el) e
sentimentul că eşti mamă. E în noi; şi plăcerea cea mai dulce e
să-l legeni în trupul tău pe cel care ne ia, dăruindu-se, pe copilul
nostru cel mare.
Annette spuse:
— Nu trebuie să i-o arăţi prea mult. O mamă înţeleaptă ştie
să cruţe mîndria copilaşului ei, care se crede mare. Mama trebuie
să deprindă ştiinţa de a-i servi copilului drept cîmp de experienţe,
pentru ca el să exercite cu stîngăcie împotriva ei puterea ce se
înfiripă în fiinţa lui. Trebuie să îndure cu înţelegere nedreptăţile
lui, care ajung, la un moment dat, să-i pricinuiască o voluptate
tainică. Noi îl facem bărbat pe acela pe care-l iubim; devine bărbat
pe socoteala noastră. Şi asta e dragostea. Dragostea începe cu o
rană.
— Eu l-am rănit pe băiatul meu cel mare. N-am fost o mamă
înţeleaptă.
— Nu înveţi să fii înţeleaptă decît după ce n-ai fost.
— Pentru dumneata, fecioarele înţelepte sînt fecioarele
nebune de anul trecut? Dumneata nu le-ai închide uşile?
— Le-aş închide mai curînd în faţa celor înţelepte, care nu
voiau să împrumute uleiul1. Nu sînt o bună evanghelistă.
=======================
1 Aluzie la legenda biblică. Obiceiul era ca în seara nunţii
mirele, care o aducea pe viitoarea soţie în casa lui, să fie
întimpinat de un grup de fecioare avînd fiecare cîte o lampă
aprinsă. Parabola povesteşte despre cinci fecioare care,
neîngrijindu-se din vreme de uleiul trebuincios lămpilor lor, nu i-
au putut întîmpina pe miri şi nu au fost primite la ospăţ.

— Ba da, mi-ai împrumutat uleiul dumitale, şi lampa mea s-a


aprins din nou. Soţul mi s-a întors. Îl am, îl am şi-l păstrez; n-o
să mai las pe nimeni să-mi stingă candela. Vorba cîntecului: La
lumina lunii. Îmi veghez focul.
Marc o privea pe mica păzitoare a focului aplecată asupra lui.
Vedea bine cu cîtă grijă adăposteşte între mîini flacăra iubirii
reaprinse, vedea reflexul flăcării pe obrazul drăgăstos şi îngrijorat.
Îşi dădea seama cită grijă avea Assia să-i protejeze libertatea şi să
nu-l stingherească în dezvoltarea lui. Îl mişca faptul că era gata
să-i jertfească legea ei. Dar nu era el omul care să primească una
ca asta. Cu atît mai mult simţea îndatoririle care-l legau de ea.
Actul ei de credinţă îl silea să se arate vrednic de ea. Să nu-i
înşele aşteptările. Să meargă înainte. Şi pînă la capăt. Asta nu
însemna c-ar fi putut vreodată să-i jertfească sinceritatea firii lui.
Ştia – şi acum ştia şi ea – că pe ea ar fi trădat-o, dacă, din
slăbiciune faţă de ea, s-ar fi trădat pe sine. Sinceritatea era
zestrea lui, bunul obştei. Trebuia să vegheze asupra ei, dar s-o
facă să nu rămînă stearpă, să aibă grijă ca această forţă interioară
să se împlinească, să-şi sape albia de torent printre munţi.
Trebuia dezlegată enigma cerinţelor contradictorii ale spiritului. Şi
din aceste legi, ce se înfruntau în inima lui, trebuia să răsară
legea mai largă, care să le îmbrăţişeze pe toate.
Aci se vedea darul neaşteptat al iubirii – al iubirii noi, care îi
înnoia sîngele prin rana pricinuită. Căci, despuindu-l de anumite
iluzii călduţe ale unei vieţi oarbe, de egoismul trupului,
despuindu-l de nebunia aceea care vrea să păstreze pentru sine o
altă fiinţă, iubirea îl făcea să se despoaie de egoismul spiritului –
cel mai ucigaş dintre toate – de egoismul ideilor absolute. Îl ajuta
să treacă de la un plan al vieţii la alt plan, de la individual la
social. După cum în aceste luni de Vita nuova1. Assia găsea o
bucurie firească atunci cînd îşi supunea cu dragoste lui Marc
independenţa şi mîndria; tot aşa, Marc se îndrepta spre jertfa
individualismului său haotic, mînat de cerinţele acţiunii sociale şi
ale luptei, cerinţe insuflate de dragostea Assiei, dar fără ştirea ei.
Assia n-avea nevoie să i-o ceară. Ajungea ca el să fie el, pentru ca
el să devină ea şi să regăsească, de parcă ar fi fost a lui, puterea
instinctelor elementare, nelipsită din firea Assiei. E de la sine
înţeles că o astfel de împreunare între două gîndiri nu era cu
putinţă decît în primele clipe, cînd cele două trupuri se regăsiră.
După aceea nodul avea să slăbească, şi cele două vieţi interioare
independente aveau să-şi reînceapă traiul una alături de cealaltă.
Aşa e legea. Dar din clipele acelea cînd se pătrunseseră pînă-n
miez şi se amestecaseră, încît fiecare era mai mult celălalt decît el
însuşi, sufletele lor rămăseseră impregnate, şi acest lucru nu se
mai putea şterge. Îşi simţeau unul altuia gustul în gură. Chiar
dac-ar fi vrut să-şi cureţe limba
— Erau ceasuri cînd obsesia aceasta semăna cu o febră – n-
ar fi găsit nici o apă cu care să-şi clătească gura. Erau siliţi să
trăiască cu răul lor, cu bunul lor – cu inima celuilalt altoită în
trup. Simţeau cum zvîcneşte ca un dinte. Un dinte care trebuie să
crească. Dinţi noi. La fel cu animalele tinere, căutau obiecte pe
care să le roadă, ca să-şi ascută dinţii. Le era foame. Foame de
acţiune.

Mai dăinuia o deosebire între ei. Foamea Assiei era o plăcere,


căci Assia era sănătoasă şi fără griji: „Mi-e foame, mănînc. Cu atît
mai rău pentru ceea ce voi mînca!” Dar foamea lui Marc nu putea
să uite că ceea ce trebuie mîncat are drept la viaţă, ca şi cel care
mănîncă. Orice viaţă care înaintează calcă peste victime. Nici o
societate
====================
1 În limba italiană în original: Viaţă nouă, operă în care
Dante povesteşte iubirea sa pentru Beatrice.

cu adevărat nouă nu se înaltă decît pe ruinile celei dinainte.


Şi aceste ruine nu sînt pietre, sînt trupuri care au sînge în ele.
Pentru a cunoaşte gustul acestui sînge, Marc n-avea decît să-şi
lîngă rănile; în lupta care se impunea voinţei lui, Marc se afla,
datorită firii lui, în amîndouă taberele: loviturile pe care le dădea
le şi primea. Simţea de două ori cruzimea luptei: cînd lovea şi cînd
era lovit; iar ideologia luptei se ciocnea cu a lui; spiritul acesta
proletar, materialismul acesta dialectic îl jigneau personal în
aristocratismul său înrădăcinat de individualist intelectual care,
orice ar face, trebuie să creadă în privilegiile intelectului şi ale
castei ce se cufundă cu el; dacă nu mai crede se simte pierdut.
Marc nu izbutea să scape de această credinţă decît printr-o
purtare ascetică, pedepsindu-se pe el şi casta lui – pentru
nevrednicia lor recunoscută, condamnîndu-se la greaua sarcină
de a sluji clasa proletară cu mijloacele de luptă pe care această
slujire le impune. Tocise pînă la urzeală hainele vechi ale
individualismului distrugător sau sterp. Văzuse, venise în
atingere, la colegii lui intelectuali, cu prostituţia ideilor ce-i erau
scumpe: libertatea spiritului, non violenţa. Toţi ideologii
burgheziei, mici şi mari, aveau legătură cu astfel de idei; aceste
idei prostituate le ofereau, la un preţ ieftin, voluptatea inteligenţei
mărinimoase şi confortabile, care nu riscă nimic. Existau idei
pentru toate gusturile: obiectivism, idealism, estetism, onoare,
milă, respect, virtute, conştiinţă individuală liberă, umanitate…
Trecuseră prin atîtea paturi, încît se împăcau cu orice: orice fel de
spirit li se potrivea. De aceea se şi fereau oamenii aceştia de
atingerea neplăcută cu realitatea, de mîinile aspre, de mîinile
murdare. Se serveau de ideile lor, de prostituatele lor, ca să scape
de răspunderile şi riscurile acţiunii sociale. La cei mai buni dintre
ei, nu era vorba doar de laşitate, de frică de sînge; era mai ales
vorba de o mîndrie tainică jignită; erau gata, la urma urmei, să se
dedice cauzei poporului; dar cu condiţia de a nu pierde locul lor
de onoare, de a rămîne elita privilegiată, care conduce masele
neştiutoare, de a rămîne profesorii care îşi răspîndesc învăţătura
ex cathedra1. Folosindu-se de minciuna unui anumit soi de
democraţie, nu admiteau – deşi nu îndrăzneau s-o mărturisească
– îndrăzneaţa egalitate a proletariatului, care îi primea, dar în rînd
cu mulţimea. Dacă nevoia i-ar fi silit, ca în U.R.S.S., să colaboreze
cu aceste mase, n-ar fi avut încotro şi ar fi conspirat, fie din
convingere, fie numai pentru a stabili o oligarhie a tehnicienilor, a
materiei, nu a spiritului. Originea lor în cea mai mare parte
proletară sau mic-burgheză nu-i împiedica să ia o atitudine
protectoare faţă de aceia pe care-i socoteau minori, în toate
timpurile, cei mai dispreţuitori şi mai aspri faţă de popor au fost
oamenii care, ieşind din rîndurile lui, s-au ridicat deasupra prin
dibăcie sau prin forţa pumnilor. Funcţionarii vechiului regim erau
dulăii privilegiaţilor. Intelectualii şi tehnicienii sînt astăzi dulăii
ordinii burgheze. Marc îi scrutase pînă în fund şi ceea ce-l ajutase
să citească gîndurile lor ascunse era faptul că şi el avusese, în
adîncul minţii lui „acelaşi gînd; trebuise să smulgă. De aceea şi
lupta împotriva lor cu atîta înverşunare: căci luptînd împotriva
lor, se lupta cu unul din „eurile” lui, un „eu” de care se lepădase.
Într-o noapte de luptă înfrigurată cu sine însuşi, una dintr-
acelea nopţi de Patru august2, în care te lepezi de toate
privilegiile, Marc se lepădă de libertatea lui individuală,
impunîndu-şi să slujească acţiunea comună a maselor ce vor să
reînnoiască orînduirea socială. Dar nu era încă limpede în mintea
lui ce loc va ocupa el în ordinea de bătaie. Căci nu putea depăşi
noţiunea de jertfă. Pe cea de violenţă o respingea. Datorită
aceleiaşi reacţiuni pătimaşe împotriva instinctelor sale, care-l
făcea să-şi înfrîngă cu asprime individualismul, cugetul lui refuza
să admită pentru sine recursul la violenţă, către care firea
================
1 În limba latină în original: de la catedră.
2 În timpul revoluţiei franceze, în şedinţa din 4 august 1789,
care a durat pînă la 2 noaptea, Adunarea Naţională a desfiinţat
privilegiile feudale.

lui se simţea prea mult împinsă. Ştia din experienţă că, dacă
s-ar fi folosit de ea, s-ar fi pierdut. Şi avea unele motive să creadă
că, pentru cei mai mulţi, primejdia era aceeaşi. Violenţa e un vin
prea tare pentru oameni. Un pahar ajunge ca să-ţi pierzi controlul
asupra judecaţii. Dar Europa de astăzi nu mai putea trăi fără
violenţă. De prea multe secole e deprinsă cu acest alcool. Cum s-o
vindecăm? Cuvintele n-au influenţă, ci numai pilda acţiunii,
sacrificiul. Dar un sacrificiu în slujba ordinii de bătaie.
O astfel de chemare făcea apel la energiile cele mai eroice şi
mai curate. Dar lipsea raza de lumină, bucuria, singura care dă
nimb acţiunii. Marea sforţare de a se purifica, de a se jertfi, de a
renunţa îl învăluia pe tînăr cu o tristeţe tainică. Assiei i-o
ascundea; şi Assia nu băgă nimic de seamă, căci fiinţa ei, care
poate că nu era mai simplă, dar avea pielea mai puţin gingaşă, nu
prea se oprea la astfel de scrupule. Respecta în Marc problemele
care-l frămîntau, dar îl lăsa să şi le dezlege singur. Era de ajuns
că primea, de la bun început, să-l urmeze pe calea aleasă de el.
Dragostea o făcea să aibă încredere în el. Dar să aleagă şi să
acţioneze! Totul la femeia asta plină de sevă era acţiune, pînă şi
dragostea. Era un copac îndreptat spre soare, era viaţa în mers,
era şuvoiul zilei. Să cucerim ziua! Zi după zi, să luam zilele!
Introspecţia nu-şi mai are rostul.
Cînd Marc voia să împărtăşească unei alte fiinţe frămîntările
gîndirii lui, o căuta pe maică-sa: ca ieşise cu jumătate de trup din
acţiune şi nu se mai scălda în ea decît de la genunchi la talpă;
era, aşadar, făcută să înţeleagă dualitatea tragică din sufletul
băiatului. Îl vedea tot atît de pasionat de viaţă, dar, lăsîndu-se
mai puţin păcălit de ea în timp ce o îmbrăţişa, o şi judeca. Şi
flacăra lui se îndrepta, prin viaţă, spre un viitor, spre un dincolo
pe care nu-l vedea, dar pe care-l dorea şi-l. Căuta, ca un şarpe
orb ce se întinde. Băiatul îi vorbea destul de puţin mamei despre
această viaţă tainică. Dar şi-o împărtăşeau prin atingere. În felul
acesta sîngele lor căpăta aceeaşi temperatură; ajungeau împreună
la acelaşi punct de echilibru. Era principala binefacere a acestor
crîmpeie de discuţii: căci degeaba ştia Annette să citească în
gindurile băiatului ei; nu putea descifra viitorul în locul lui, nici
nu era în stare să-l sfătuiască ce să facă.
Marc rămînea astfel între cele două femei care-l iubeau, dar
nu puteau să-l ajute să înainteze altfel decît înaintînd alături de
el; erau gata să-l însoţească, oriunde ar fi mers; dar nu puteau
sau nu voiau să-i spună: „Aici!” Aşteptau să le spună el. Marc
socotea că aşa e drept. Dar el era bărbatul. Dar faptul că el
trebuia să vrea pentru ele amîndouă şi pentru el nu simplifica
problema. Fiecare dintre ei avea legea lui. Cum să nimereşti
acordul celor trei note şi să realizezi o armonie deplină?
Pînă să-l descopere inteligenţa, instinctul mai înţelept şi mai
sensibil îi îndrepta într-acolo. Schimbul tainic dintre firile lor îi
împărtăşea lui Marc seva arzătoare şi elanul acţiunii prin Assia,
iar prin Annette, seninătatea frunţii, care zăgăzuieşte acţiunea.
Iar el dădea celor două femei punctul stabil, era copacul de care
îşi agăţau viţele. Era trăsătura de unire.

Îşi confruntau experienţele trăite în timpul cît fuseseră


despărţiţi. Experienţele Assiei în Europa Centrală erau pline de
tîlc, căci Assia surprinsese, din locul unde stătuse la pîndă,
frînturi din „secretele zeilor”. Ele întregeau revelaţiile culese de
Annette în timpul prieteniei cu Timon. Ele mai confirmau şi
intuiţiile şi temerile care-l cuprinseseră pe Marc, în timpul cît
bătea străzile Parisului ca un cîine hoinar.
Era limpede că Europa şi lumea întreagă erau pradă puterii
oculte a monstruoaselor forţe industriale şi financiar, care
manevrau statele; democraţia, fascismul, orice mijloc se arăta bun
pentru aceste forţe: regi din Balcani, principi vînduţi care-şi
vindeau poporul, condottieri şi duci cu gurile căscate, îndreptate
ca nişte revolvere asupra lumii, vestind războiul şi pogromurile,
eroii pumnalului, ai vinelor de bou şi ai untului de ricină – sau
chiar şi propovăduitorii nemuritoarelor principii din ’89, aceste
lozinci răsuflate sau chichiţele avocăţeşti ale parlamentelor –
Hitler, Horthy, Mussolini sau Pilsudski – şi, de ce nu, la urma
urmelor? – difuzoarele din Paris, Praga, Londra, Geneva sau
Washington, orice poate fi de folos, tîlhăria ca şi idealismul, nobila
nevinovăţie ca şi josnicia; ajunge să le plăteşti. Preţul e gloria,
banul sau crima. Pentru toate gusturile I Cei mai naivi cădeau în
cursă, la fel ca şi cei trecuţi prin ciur şi prin sită: şi, dacă ţi s-a
prins un deget între roţi, apoi intri cu totul. Frica sfîrşea prin a te
prinde, după ce măgulirea şi micile daruri amicale serviseră drept
momeală. Peştii cei mari erau ţintuiţi de undiţă.
Partida ar fi fost cîştigată, dac-ar fi fost îndeplinite două
condiţii: aceşti stăpîni ai lumii ar fi trebuit să se înţeleagă între ei
în ceea ce priveşte împărţirea lumii şi apoi să se unească
împotriva singurului duşman puternic ce pregătea contraofensiva:
U.R.S.S., care se înarma în spatele zidului de oţel, zidului
fumegînd al planurilor sale măreţe. Erau două condiţii
elementare. Le-ar fi priceput şi un copil. Dar uriaşii aceştia ai
banului şi ai afacerilor, mătăhăloşi, slăninoşi, aveau, după cum
spusese Timon, creiere mici. Ochii lor bulbucaţi, miopi şi injectaţi
de sînge nu vedeau decît propriile lor pasiuni contradictorii,
deşertăciunile lor, interesele rivale ale zilei de azi. De ani de zile
nu mai erau în stare să facă front comun împotriva duşmanului.
Aceşti cumpărători ai lumii se lăsau cumpăraţi; se trădau unii pe
alţii, pentru o prăjitură furată, pentru un contract încheiat cu
duşmanul cel înţelept, care îi lăsa să tragă foloase pe socoteala
concurentului. Lăsaseră astfel să crească enorma uzină proletară,
care le pregătea zi şi noapte ruina. Dar în ceasul al unsprezecelea
(ba sunase chiar şi primul sfert) sfîrşiseră prin a simţi întinzîndu-
se peste ei umbra uzinei. În sfîrşit, voiră să se unească. Uniunea
sfîntă. O vesteau toate trîmbiţele şi toate clopotele bisericilor lor.
Era tîrziu! Pămîntul tremura. Primele zguduituri crăpaseră
zidurile capitalismului. Cîţiva stîlpi puternici se prăbuşiseră dintr-
o dată: Stinnes1, Timon. Cei care rămîneau, cei mai puternici,
trebuiau să se unească. Assia fusese de faţă la încercările de a
grupa laolaltă marile carteluri şi fascismul franco-german. Alte
tentacule se întindeau peste mări între ţările anglo-saxone,
imperiul britanic şi S.U.A., pentru refacerea caracatiţei;
tentaculele îi prindeau pe cei care voiau să se vin dă, aruncîndu-i
în braţele fascismului bun la toate, din Italia şi din Balcani.
Spionii şi agenţii provocatori roiau ca muştele verzi, în toate
colţurile. Franţa întreţinea pe pămîntul ei o armată albă de
mercenari, carne de tun, gata să fie aruncată, în orice clipă, aici,
acolo, înăuntrul ţării sau în afară. Şi între Paris, Londra şi
Moscova, prin Praga, Riga şi Varşovia nu mai conteneau să circule
agenţii secreţi, care pătrundeau în U.R.S.S., ca să dezorganizeze,
să saboteze munca, să stîrnească răscoala, să betoneze drumul pe
care ar pătrunde carele de asalt ale invaziei, trîmbiţată prosteşte,
cu şase luni înainte, prin lăudăroşenia generalilor albi şi a regelui
petrolului din Olanda.
„Liberalismul” din Occident lăsa lucrurile în voia soartei. Iar
socialismul înciudat, rănit de polemicile necruţătoare ale
comuniştilor, se prefăcea că nu ştie nimic. O surzenie venită la
ţanc îi scutea pe toţi de intervenţie. Totuşi trebuia să fie siliţi să
audă. La fel şi intelectualii partidelor de stînga, graşi şi tihniţi,
care nu voiau să pară că se dezinteresează de sugrumarea unei
lumi noi, dar care doreau şi mai puţin să se compromită luîndu-i
apărarea. Erau surzi şi ei şi făceau „Bee!”, ca păstorul jupînului
Patelin2.
„Aşteaptă puţin! Te scutur eu! Urletul S.O.S.ului o să-ţi
spargă pînă la urmă timpanul!”
======================
1 Mare financiar şi politician german (1870-l924).
2 Personajul principal din farsa cu acelaşi nume din sec. al
XV-lea. Învinuit de un negustor de a-i fi furat oile, Agnelet
izbuteşte să scape de orice pedeapsă, prefăcîndu-se, aşa cum îl
sfătuise jupîn Patelin, avocatul său, a nu fi in toate minţile.

Dar unde să instalezi aparatul?


Marc fu printre primii care organiză în Franţa, împreună cu
cîţiva băieţi curajoşi, fără frică de primejdie (n-aveau nimic de
cîştigat, ci totul de pierdut), grupuri de luptători, apărători ai
U.R.S.S. Assia nu făcuse nimic ca să-l îmboldească, atît doar că
exista şi că era iubită. Căci Marc îi adulmecase gîndul, aşa cum îi
adulmeca mirosul hainelor. Între doi tovarăşi de noapte, gîndul,
care pentru a fi înţeles trebuie exprimat, e ca o floare fără parfum.
Din grădina Assiei parfumul de salcîmi se răspîndea cald. Assia
era prea şireată, ca să-l lase pe Marc să vadă că era îmbibat de
mirosul gîndurilor ci. Părea că-l urmează. Şi adevărul este că cei
doi mergeau pe drumul ce avea să-i ducă la adevărata lor ţintă, la
acţiunea dreaptă, care înseamnă maturitatea oricărei vieţi pline.
Asta era linia dezvoltării lor. O urma pe aceea a timpului, care
înainta spre revoluţia necesară. Cînd se produc marile încreţituri
ale pămîntului, pîrîiaşele urmează acelaşi povîrniş ca şi rîurile, şi
toate şuvoaiele îşi amestecă apele. Chiar şi Annette, care, din
pricina vîrstei şi a evoluţiei gîndirii ei, ajunsese la poalele
muntelui, acolo unde şuvoiul se domoleşte, chiar şi ea păşea pe
acelaşi drum şi, deşi apele ei oglindeau un cer mai senin, se
îndreptau în aceeaşi direcţie.
Marc deschise, pe lîngă atelierul de legătorie al bătrînului lui
patron şi cu ajutorul acestuia, o mică tipografic, de unde ieşeau,
la intervale neregulate, broşuri care deşteptau minţile oamenilor,
broşuri de luptă socială, traduceri din Marx, Lenin şi din
conducătorii acţiunii internaţionale, caiete de documentare,
apeluri sau pamflete, redactate chiar de el. Bineînţeles că Assia
era traducătoarea lui din limba rusă şi germană; şi uneori
Annette, pentru limba engleză sau italiană. Dar Annette nu era
chiar atît de înflăcărată; tărăgăna traducerile, mai ales cînd era
vorba de cărţi economice sau de doctrină socială. Trăgea chiulul
împreună cu Vania, de care tot nu se despărţise după întoarcerea
mamei lui. Apoi, pe măsură ce se apropia de coborîşul vieţii, era
tot mai mult prinsă de visare; o găseai cu gîndurile duse, cu
privirea pierdută, ca o şcolăriţă în (aţa caietului sau a cărţii:
trebuia s-o trezeşti.
„Ei, adormito! Aşa ne păzeşti păşunea?”
Assiei îi plăcea s-o scuture. Şi Annettei nu-i displăcea sa (ie
scuturată. Se întorcea, dar fără grabă, la păşunea ei. De unde
venea nu spunea nimănui, deşi Assia o ci căi ea ca să a (le.
Activitatea în galop a celor doi mînji îi făcea plăcere Annettei; nu
încerca să-i domolească.
Le deschise alte zări. Vechiul ei liberalism şi amintirile din
Romînia şi Italia o făceau să simtă mai ascuţit atentatele fasciste
ce aveau loc în ţările latine. Mai avea prieteni pe acolo şi contribui
şi ea ca să facă din librăria fiului ei unul din focarele emigraţiei
antifasciste italiene. Oamenii aceştia aduseră clienţi, mai puţin
bogaţi în bani decît în discuţii. Nu era uşor să-i împaci cu
comunismul, dar nici între ei nu se prea împăcau. Se iroseau
reclădind un edificiu democratic, pe care războiul cel mare îl
minase şi asupra căruia tunurile revoluţiilor şi contrarevoluţiilor
trăgeau deopotrivă. Erau de două ori surghiuniţi: de pe pămîntul
lor şi din vremea lor. Annette înţelegea, căci renunţase şi ea la
multe lucruri pe care le iubise şi în care crezuse împreună cu
generaţia ei, la multe idealuri ale tinereţii, pe care le văzuse
îmbătrînind o dată cu ea şi care aveau să facă loc (aceasta-i legea
vieţii) idealurilor unei alte tinereţi. Ea, Annette, era mijlocitoarea
între aceste două epoci ale libertăţii; încerca să-i facă pe unii să
preţuiască măreţia de asfinţit a vechiului materialism burghez
izvorît din ruinile Bastiliei, iar pe ceilalţi, înnoirea lumii prin
materialismul eroic al Revoluţiei Proletare.
Ca şi maică-sa, Marc se simţea împins să simpatizeze cu
aceşti fuorusciti1 cu tragedia sorţii lor de oameni aflaţi în
marginea timpului, se simţea tainic înrudit cu ei, deşi voinţa lui
chibzuită îl smulgea acestui destin. Se făcu apărătorul lor. Assia
era de părere că Don Quijote al ei apăra o cauză pierdută. Dar îşi
impusese legea de a nu
======================
1 În limba latină în original: emigranţi

mai pune piedică călăreţului de pe Rosinanta1 lui; şi îi erau


dragi, deşi îi venea să rîdă, picioarele lui lungi şi loviturile lui de
lance. Toate acestea îi aduseră lui Marc recunoştinţa exilaţilor şi
cinstea – de care s-ar fi lipsit – de a simţi asupra lui ochii
agenţilor fascişti din Franţa. Străduţa nu prea umblată, unde se
afla librăria, se însufleţi şi mişuna de anumiţi drumeţi, care
priveau cu un interes special vitrinele unite ale cartierului;
librăria avea parte de clienţi care răscoleau fără sfîrşit printre
hîrţoage, înainte de a se hotărî să cumpere; iar Marc primi, chiar
şi la el acasă, pe admiratorii italieni ai articolelor lui, care
manifestau, o dată cu recunoştinţa lor prea înduioşată, un
antifascism vehement; expresia acestui antifascism o făcea pe
Assia să ciulească urechile, pe sală, cînd făcea de gardă la uşa
băiatului ei celui mai mare. Căci Marc nu se păzea îndeajuns; şi
Assia trebuia să-i amintească mereu că în politică e mai bine să
asculţi decît să vorbeşti înainte de a acţiona. Ce de spioni mai
roiau deasupra Europei în anii aceia! Cei din O.V.R.A.2 italiană
erau deosebit de activi la Paris. Colonia antifascistă trebuia să se
apere tot timpul; şi asta nu era una dintre neplăcerile cele mai
mărunte, căci anumite personaje, a căror onorabilitate trecea pînă
atunci drept lucru stabilit, îşi dădeau pe neaşteptate arama pe
faţă; pînă şi prieteni, de care te credeai sigur, se arătau, într-un
tîrziu, hăitaşi ai poliţiei secrete fasciste, dintre cei care aleg
victimele şi le împing în plasă. Într-atît crescuse, în straturile
acelea suspecte de după război şi, mai ales, în rîndurile
tineretului dezorientat, pofta după cîştig şi mîrşăvie. Assia avea
un miros care rareori se înşela; şi, de cîteva ori, pîrjoli aripile unor
gîngănii care voiau să se strecoare pînă la Marc; un anumit ton, o
anumită privire era îndeajuns ca să-i facă nevăzuţi; după aceea se
fereau să mai stăruie. Dar era de ajuns ca Assia să lipsească o
oră: Marc se
===================
1 Calul lui Don Quijote din romanul cu acelaşi nume de
Cervantes.
2 Opera Volontaria Repressione Antifascista: Acţiunea
voluntară de reprimare a antifasciştilor politia secretă a lui
Mussolini.

împotrivea greu chemărilor ce se adresau mîndriei sau milei


lui; îşi deschidea uşor punga şi inima.
Tabăra comunistă nu era mult mai puţin periculoasă.
Războiul deprinsese guvernele să folosească viciile ruşinoase
ascunse în pîntecele atîtor „oameni cinstiţi”, honnest lago, care nu
cer decît să-şi hrănească viciile sau să fie hrăniţi de ele.
Capacitatea acestor oameni, necunoscută de lume, de a trăi, de a
spiona, de a denunţa, era larg întreţinută. Călcînd pe urmele
încercate ale vechii Rusii pravoslavnice a ţarilor şi ale marelui
maistru al perfidiei politice, a Intelligence Service-ului, sprijinul
imperiului britanic, şefii democraţiei franceze mînuiau acum
agentul provocator ca pe un mijloc de cîrmuire; aveau asemenea
agenţi, fără alegere, în toate taberele opoziţiei, la stînga, la
dreapta, în sînul partidului revoluţiei, ca şi la regalişti. Aparatul
poliţiei politice crescuse neînchipuit în ultimii cincisprezece ani.
După pilda Intelligence Service-ului, năzuia să devină un stat în
stat. Se puteau de pe acum prevedea vremurile cînd, pentru a se
menţine, primul-ministru va trebui să devină primul copoi al
statului (sau al doilea – subcopoi). Nu-i mai rămînea libertăţii
decît o oră de viaţă, înainte de a i se suci gîtul. Să facem ca Marc,
să ne folosim de această oră.
Din cauza atacurilor lui, Marc riscă de cîteva ori bătaia în
beciul poliţiei sau chiar asasinatul – primejdia de a fi doborît la
un colţ de stradă într-o noapte, cînd se întorcea acasă, de
vagabonzi plătiţi. Dar aceştia nu puseseră la socoteală revolverul
Assiei, care le-o luă înainte şi se descărcă: rănitul nu ţinu să se
dea în vileag. Pe urmă, fără ca Marc sau Annette să fi aflat ceva,
intră în scenă Sylvie.
Assia o prevenise: cele două femei, care nu se iubeau,
încheiară o înţelegere, întru apărarea copilului. Sylvie avea
prieteni în toate cercurile; în presă, în Parlament; se (bucura de
acele privilegii care sînt acordate la Paris anumitor vedete
feminine ale modei, ale vieţii galante, ale spiritului – mai ales pe
măsură ce se coc. Pentru nasul parizienilor, femeile cu renume, la
fel ca şi vinul, capătă aromă o dată cu vîrsta. Sylvie se folosi de
această trecere şi de limba ei foarte ascuţită, pentru a-i
încunoştiinţa pe domnii din vîrful turnului c-ar fi bine să nu
lovească în nepotul ei; teren rezervat, feriţi-vă de scandal! Liga
Drepturilor Omului fu înştiinţată. Şi pînă şi bătrînul Roger Brissot
fu pus în mişcare. (Dac-ar fi ştiut Marc, ar fi strîns-o de gît pe
Sylvie.)
Pe atunci Brissot era ministru al justiţiei, om plin de onoruri
şi de bani, stîlpul a vreo douăzeci de consilii de administraţie ale
celor mai puternice societăţi financiare, care-şi împărţeau Franţa
şi prada lumii întregi. Un cuvînt de-al lui era o poruncă. Ajunsese
la capătul vieţii, era bolnav – avea ficatul ros – în curînd avea să
se bucure de funeralii naţionale. Era scîrbit de toate, dar mereu
flămînd: existenţa lui se asemăna cu un gol căscat, pe care în
zadar se înverşuna să-l umple. Pantheonul la care rîvnea n-ar fi
ajuns ca să astupe gaura. Gloria pietrelor ţine de moarte. Lui i-ar
fi trebuit viaţa, viaţa pe care o laşi în urma ta. El nu lăsa nimic,
afară de nişte cuvîntări care răspîndeau plictiseală şi duhneau a
moarte. Cunoştea viaţa lui Marc. Încercările pe care le făcuse
pentru a lega de el acest trup viu, ieşit din el, se izbiseră de cel
mai jignitor dintre refuzuri – refuzul printr-un mijlocitor (Marc nu-
l cinstise cu nici un cuvînt). Ceea ce simţea Brissot pentru acest
om semăna cu ura. Ar fi vrut să-l smulgă din gîndul lui. Şi dacă
Marc ar fi fost smuls pînă şi din viaţă, cine ştie dacă Brissot nu s-
ar fi simţit uşurat, în adîncul sufletului său? Dar erau prea mulţi
cei care, datorită Sylviei, cunoşteau paternitatea lui ruşinoasă şi
renegată. Era ţinut în frîu de amorul lui propriu şi de controlul
tainic al opiniei publice, de care se temea. Dacă nu juca rolul lui
Brutus care-şi jertfeşte vlăstarul pe altarul datoriei (degeaba
mînuia retorica: asta ar fi fost o figură oratorică pe care ceilalţi ar
fi înghiţit-o cu greu),
=====================
1 Lucius Junius Brutus (sec. VI î.e.n.), a înlăturat dinastia
Tarquinilor, instaurînd republica în Roma antică. Deoarece fiii săi
luară parte la conjuraţia care urmărea să instaureze regalitatea,
Brutus, în calitate de consul, îi condamnă la moarte şi asistă la
executarea lor.

era silit să-şi protejeze urmaşul împotriva curselor întinse de


stat. „Statul sînt eu.” Brissot era şi el al statului.
Făcu ordine. De fapt, nu era om rău. I-ar fi plăcut sa
iubească un fiu şi, mai ales, să fie iubit de el. Putea fi un om de
stat corupt; dar, la fel ca majoritatea burghezilor francezi, n-ar fi
fost un tată lipsit de virtuţi. Poate că Marc şi Annette i-ar fi făcut
un bine dac-ar fi primit să se împace cu el. Dar Marc şi Annette
fuseseră neîndurători. N-avem de ce să-i lăudăm pentru asta.
Lipsa de omenie e firească la băieţii tineri. Cît despre femeie, chiar
şi în inima celei mai bune există adeseori colţuri întunecate, o
asprime de nepătruns, duşmănii pe care nu şi le mărturiseşte, ca
să nu fie silită să le discute, Annette socotea cu bună-credinţă că
nu se mai gîndea la Roger Brissot; prin urmare, nu-i mai voia
răul, de vreme ce pentru ea era mort. Dar ăsta era lucrul cel mai
groaznic: în subconştientul ei îl omorîse; nu-i îngăduia să respire
aerul celor vii. În unele inimi, pe care crima le îngrozeşte,
mocnesc adevărate crime neştiute; şi cele mai bune, cele mai
mărinimoase inimi nu sînt şi cele de care trebuie să te temi cel
mai puţin. Nu urăsc. Nimicesc. Mai bine ura decît această
nimicire calmă. Nici măcar un Brissot n-ar fi fost în stare de asta.
Prea erau lipsiţi de energie. Ura, ca şi iubirea lor, era nestatornică
şi de suprafaţă. Brissot dădu ordin ca Marc să fie lăsat în pace.
Marc nu ştiu niciodată ceea ce datora tatălui său şi nici
complicitatea celor două cumetre: Assia şi Sylvie. Ele se feriră să-i
vorbească. Dar taina aceasta le apropia. Fără să renunţe la
duşmănia ce i-o purta nepoftitei care se întorsese în cuib, Sylvie
îşi vîrî sentimentele într-un fund de sertar (poate că se va ivi
prilejul să le scoată din nou) şi consimţi să se arate mai des în
casa tinerei perechi. Libertatea cuvintelor şi a purtărilor ei se
potrivea cu felul de a fi al Assiei: rîdeau amîndouă, cu pofta, deşi
ştiau că pacea nu era încheiată; dar încheiaseră un armistiţiu
cinstit şi o alianţă: trebuiau să-l apere pe Marc al lor.
Prin urmare, Marc vîndu mai departe cărţi şi broşuri de
propagandă antifascistă, antiimperialistă, prosovietică etc., fără a
se hotărî să ia o atitudine între aceste formaţii atît de deosebite de
luptă, dar încercînd să facă legătura între ele şi să le îndrepte spre
frontul unic (vis utopic), împotriva forţelor masive ale reacţiunii.
Bineînţeles că nu izbuti; şi singura unitate făurită de aceste trupe
de Rezistenţi şi Non-rezistenţi, de liberali şi anarhişti, fu cea
realizată de consemnul oficial al zdrobirii comune sub pecetea
tăcerii. Nici un ziar nu-i pomenea, nici una din publicaţiile lor nu
se găsea la vreun chioşc, în vreo librărie. Asta nu însemna că nu
erau citite pe sub mînă. Nu trebui mult ca spiritul înverşunat şi
înflăcărat al lui Marc, pe care lupta şi suferinţa îl pîrguise –
împreună cu verva biciuitoare a Assiei, care nu semna, dar se
împerecheau cu spiritul lui – să-şi cîştige un public independent,
care făcea singur publicitatea, de la om la om. E cel mai bun
sistem de publicitate. Se aprinde deasupra tuturor piedicilor,
asemenea focurilor de pe dealuri, care transmiteau pe vremuri
semnalele. Semnalul ajunsese la cei mai singuratici oameni, care
stăteau de veghe în mediile cele mai deosebite şi mai îndepărtate
ale societăţii. Începu să plouă cu scrisori şi subscripţii voluntare.
Annette se bucura văzînd cum creşte cercul de acţiune al fiului ei,
dar nu voia să vadă încotro îl va duce această acţiune. Cunoştea
primejdiile. Nu. Dorea ca Marc să trăiască sub ameninţarea lor.
Dar n-ar fi vrut să-l vadă fugind de ele. Se amăgea cu speranţa că
acţiunea primejdioasă nu va trebui sa aibă loc mîine.
Şi apoi exista în ea, ca în orice fire tare, un fond de fatalism
ce se împacă cu voinţa. („Voinţa mea e ceea ce trebuie să fie: ceea
ce trebuie să fie va fi”.)
Şuvoiul apei ne duce. Noi nu trebuie decît să stăm la cîrmă.
Cîrma, barca, şuvoiul: adică eu. Facă-se voia fluviului!

Deocamdată primejdia era departe. Activitatea lui Marc părea


încă inofensivă pentru ţara care îl adăpostea. Păstra un caracter
general şi generos, cu care făţărnicia unui stat democrat se putea
împăca cu iscusinţă. Pe atunci, menirea lui Marc şi a grupului
său era să apere drepturile celor oprimaţi, ale surghiuniţilor din
toată Europa, să devină sau să creeze în jurul lor un bastion ai
libertăţii împotriva reacţiunii universale. Franţa, favorizată de
victorii ce-i mai asigura încă pentru cîţiva ani o economie
privilegiată în mijlocul mizeriei şi a fierberii ce domnea pe tot
restul continentului, putea să-şi permită luxul unei libertăţi
ideologice, care n-o costa aproape nimic. În această opoziţie, pînă
şi politica ei imperialistă părea îndreptăţită în ochii Europei, iar
vicleşugurile ei găseau un paravan. La umbra lui înflorea
echivocul unei democraţii îmbuibate cu principii nobile, dar care
pe sub mînă finanţa fascismul din Iugoslavia, Polonia şi Balcani,
iar pe pămîntul ei întreţinea pretorieni şi gărzi albe. Marc şi
prietenii lui nu deveniră supărători decît în clipa cînd atacară
această minciună. Dar lucrurile erau potrivite în aşa fel, încît
poznele lor să nu aibă mult răsunet. Şi apoi, nici în rîndurile lor
nu lipseau dulăii păzitori ai echivocului oficial, echivoc pe care
izbuteau să-l apere împotriva neînduplecării tinereşti a acestor fii
nerespectuoşi ai mamei Franţe; ei întreţineau în rîndurile opoziţiei
o dezbinare binevenită. Iar mîna de oameni neînduplecaţi era prea
mică şi prea puţin cunoscută pentru a nelinişti. A-i persecuta
însemna să-i faci cunoscuţi. Erau toleraţi, dar ţinuţi sub pază.
Numai că încrucişarea destinelor avea să pună soarta lui
Marc în legătură cu alte destine mai bogate în experienţă şi
influenţă, ce aveau să-l întărească, întărindu-se în acelaşi timp şi
ele.

În zilele acelea reveni din nou în viaţa Annettei, şi deci şi a


fiului ei, o prietenie veche, pierdută, socotită moartă, şi care de-
abia acum era coapta şi curată de orice impuritate: prietenia lui
Julien Davy, fostul logodnic de pe vremea cînd Annette avea
treizeci de ani. Annette era pe atunci bolnavă şi silită să stea în
casă. Deşi părea vindecată de pneumonia pe care o prinsese în
bălţile din Romînia, trecea în fiecare iarnă prin nişte gripe
înşelătoare, nevinovate în aparenţă, dar care cu timpul îi măcinau
sănătatea. Deocamdată nu se arătau decît nişte accese
neprimejdioase, care o sileau să se odihnească vreo cincisprezece
zile. În timpul acestor săptămîni de răgaz, cînd avea timp să
citească, să se gîndească, să se abată pe potecile trecutului,
Annette avu prilejul să-l întîlnească pe vechiul ei tovarăş din anii
de mult duşi, care, ca şi ea, se finea deoparte. De obicei, Annette
se ferea de drumurile vechi; găsea prea mult din vechea ei
făptură, păreri de rău, remuşcări, visări, zbuciumări, ici şi colo, la
fiecare cotitură; nu-i nevoie să cauţi. Amintirile seamănă cu fulgii
de păpădie, ce plutesc în aer şi se prind de haine, încît nici nu
mai poţi scăpa de ei. Şi slavă domnului! Îţi ajunge că trebuie să te
perii de praful zilnic! Dac-ar mai trebui să aduni şi praful
trecutului… Ajunge fiecărei zile munca ei.
Dar cînd, printr-un accident, maşinăria se opreşte vremelnic,
mintea, ca o veveriţă închisă într-o roată, se învîrteşte mai
departe; şi se trezeşte în urmă. Annette o regăsi pe vechea Annette
şi pe vechiul iubit, pe Tezeu, care-o părăsise pe Ariana1: pe Julien
Davy.
Nu se lovea pentru prima oară după douăzeci de ani de
numele lui. Deşi nu mai avea destul răgaz să urmărească revistele
ştiinţifice (şi cînd încetezi cîtăva vreme s-o urmăreşti, ştiinţa
goneşte în aşa fel, încît îţi pierzi răsuflarea încercînd s-o ajungi
din urmă), zărise totuşi numele lui prin reviste şi cărţi. Niciodată
fără o emoţie ascunsă: prima mişcare era să întoarcă ochii. N-am
văzut nimic! Dar într-una din zilele următoare, paşii o aduceau
din nou în faţa librăriei; şi acolo, privirea ei nepăsătoare nu mai
şovăia. Apoi pleca mai departe. Acum titlul cărţii îi era întipărit în
minte. La fel şi titlurile autorului. Era profesor la Collège de
France. A lucrat frumos. Inima
====================
1 Personaj mitologic, fiica regelui Cretei. Tezeu,
regele Atenei, o seduce şi apoi o părăseşte.

i se strînge, dar e mulţumită. Ar fi durut-o să-l lase în urmă


pe cei pe care-i iubise. Julien înaintează. Dar în ce direcţie? N-a
încercat să afle. Să vorbească cu un altul despre el? Nu!
Bănuieşte că şi-a urmat calea în spiritul vechi al familiei lui
tradiţionaliste şi catolice. În timpul războiului Annette era prea
prinsă de faptele şi pasiunile ei, pentru a auzi ecoul înăbuşit al
glasului lui Julien la Paris. Şi Julien nu era omul care să facă
vreo sforţare pentru a împiedica înăbuşirea glasului său. E prea
mîndru ca să lupte cu toată puterea glasului lui împotriva corului
celor o sută de gîtlejuri. El nu vorbeşte pentru ceilalţi. Vorbeşte
pentru sine.
O întîmplare a adus într-un tîrziu cîteva frînturi din vorbele
lui la urechile Annettei. Se mai află încă la Timon. Îi bate un
articol la maşină. Uşa biroului e deschisă. În timp ce dictează,
Timon discută cu unul şi altul care vine şi pleacă. În mulţimea
aceasta, a răsunat şi numele lui Julien Davy. Annette a ciulit
urechile. Nu pierde nici o vorbă din ceea ce spune Timon despre
„defetistul” ăsta, „pion blestemat al Colegiului Prusiei”, care „e pe
cale să treacă de la albastrul Berlinului la roşul Kremlinului”.
— O să-i trag un picior!
Fără să-şi oprească degetele, Annette întrebă:
— Ce-a făcut?
Intre două frînturi de dictare, el îi spuse:
— Ce-ţi pasă ţie?
Annette răspunse:
— Îl cunosc şi-l preţuiesc.
Cel care vorbeşte cu Timon se aşteaptă ca repezitul să se
năpustească la secretara obraznică, care îndrăzneşte să-l înfrunte
cu judecata ei. Dar obişnuiţii casei cunosc puterea dactilografei
asupra tiranului. Timon îşi striveşte cu o lovitură de pumn ţigara
de birou, se înăbuşă:
— Aha! Va să zică îl cunoşti? Aha! Îi preţuieşti? Pe
caraghiosul ăla… Pe urmă înghite fumul mormăind: Şi eu îl
preţuiesc. Dar adaugă: Asta nu înseamnă că n-am să-l dobor.
Ea întreabă din nou:
— Ce-a făcut?
— Dacă-l cunoşti, de ce mai întrebi?
Annette îl lămureşte cu vorbe măsurate că l-a cunoscut de
mult şi că l-a pierdut din vedere. Timon dibuie adevărul. Annette
simte cum o cercetează privirea lui batjocoritoare. Dar
deocamdată Timon nu stăruie: îi povesteşte pe scurt, cu
brutalitatea lui obişnuită, dar fără să-l insulte pe „individ”, cum a
jucat Davy în timpul războiului un rol nepotrivit, de pacifist şi de
european; cum, de cînd s-a încheiat pacea (are viciul în sînge), a
trecut la rolul opus, de avocat al oamenilor cu cuţitul în gură şi de
campion al Anti-Europei (al U.R.S.S., aşa judecă Timon). Şi
încheie:
— Eşti mulţumită? Ce părere ai?
Ea răspunde:
— Spun că dacă a susţinut aceste două teze potrivnice, una
din ele trebuie să fie şi a dumitale.
El se prăpădeşte de rîs.
— Să crezi tu!
Annette zîmbeşte:
— Nu, nu cred.
Ştie că tezele nu-l interesează pe Timon. Doar profiturile. Şi,
mai mult decît cîştigurile sau pierderea, jocul în sine. Tezele sînt
pentru nătărăii ăia de idealişti, pionii pe care-i mişti la masa de
şah. Dar atunci merită oare să te înfurii împotriva lor? Ei! şi asta
face parte tot din joc…
Pe urmă, de multe ori, cînd rămîne singur cu Annette, Timon
aduce subiectul pe tapet. Şi, deşi o face fără delicateţe, cicălelile
lui sînt lipsite de răutate; vrea să ştie. Şi (ce ciudat!) această
Rivière, care n-a trădat nici celui mai intim prieten taina ce
doarme sub ape, se destăinuieşte liniştită în faţa curiozităţii
acestui bandit. Fără nici o ruşine, cu zîmbetul pe buze, îi
povesteşte, nu fără un grăunte de ironie, întîmplarea nenorocită
pe care a trăit-o la treizeci de ani. Iar el nici nu se gîndeşte să
abuzeze; îi trînteşte, ici şi colo, cîte o grosolănie; dar astea-s
mojicii ce dovedesc prietenie. Ea e cea dintîi care se ia în zeflemea.
Şi ce-i dacă subiectul e serios sau a fost vreodată? Nu trebuie să-l
atingem cu mîinile murdare. Labele grele ale lui Timon nici nu-l
ating. Căci, fără ca Annette să i-o fi cerut, Julien Davy nu e
niciodată atacat în ziarul lui. Numele lui este omis în mod tacit.
Timon se mulţumeşte să-i spună Annettei:
— E foarte tare idiotul tău cînd e vorba să piardă trenul! Zi că
nu-i aşa?
Annette nu zice că nu-i aşa. Şi cînd patronul îi spune „c-a
pierdut trenul”, se simte oarecum răzbunată. Prin urmare, are
nevoie de răzbunare? Cum, după cincisprezece ani de uitare
desăvîrşită, peste care au trecut atîtea alte pasiuni, urma mai
există încă, de vreme ce-o ustură? Care femeie uită vreodată rana
făcută mîndriei sau inimii ei!
De altă răzbunare n-avea nevoie Annette. Asta o mulţumea.
Măcar de-ar fi gîndit Julien ceea ce-i atribuia Timon! Doar de
două sau trei ori în viaţă! mai mult nu era nevoie. N-ar fi vrut ca
părerea de rău să fie ca un spin sub paşii lui. La urma urmelor,
nici ea nu se ruşinase să-i găsească surogate!
„Şi chiar şi el, bietul băiat, probabil că era un surogat pentru
mine, în locul celui pe care-l cauţi toată viaţa, fără să-l găseşti. E
mult mai bine că ne-am urmat fiecare calea noastră.”
Totuşi Annette nu era supărată de loc că drumul lui Julien
nu se depărtase prea mult de al ei.

Mulţumirea Annettei era platonică. Nu făcu nici o mişcare


pentru a se apropia de drumul lui Julien. Nimic pentru a-l
cunoaşte mai bine. Nu citi nimic de Julien, înainte de boala aceea
care-i dădu clipe de răgaz. Poate că tot boala cu febra ei mica i-a
fost prielnică privirilor în trecut.
Izbutind să-şi facă rost prin nora ei de un volum de Julien,
apoi de altul, pe urmă de toate şi, prefăcîndu-se cu şiretenie că
simte doar o curiozitate nepăsătoare (cînd stai în pat trebuie să
ştii să te plictiseşti), Annette petrecu cîteva zile într-o fericită stare
de tulburare. Assia îi spunea, cînd o vedea căscînd, cu ochii
somnoroşi:
— Mai bine te-ai culca!
Ascultătoare, Annette închidea ochii asupra bucuriei ei.
Dar oare ce-o bucura şi-o emoţiona atîta în cărţile acelea,
aproape toate de ştiinţă şi istorie, în care ceilalţi ochi nu vedeau
decît oglinda unui spirit dezinteresat, ce reflectă legile realităţii
obiective? Vedea mai întîi acea cutezanţă a minţii, care nu prea
semăna cu şovăielile spiritului timid pe care-l cunoscuse ea. Nu
prea semăna? Ba semăna! Tocmai că semăna! Ea, numai ea zărise
în el, sub tremurul nehotărîrii, elanurile înăbuşite ale gîndirii spre
adevărul eroic, şi aceste elanuri le clocise sub aripile ei. Îşi
recunoştea puişorii! Ai lui, ai ei! Spărseseră găoacea cu ciocurile.
Adevăratul Julien, Julien al meu! Iată-l aşadar! S-a născut! Şi din
ce pîntece? Din al meu, al meu! L-am purtat şi l-am zămislit. E
fiul dragostei şi al durerii mele. Îl recunosc. Mă recunosc.
Cum să nu-l fi recunoscut? În unele cuvinte vorbea ’ chiar ea.
Îşi amintea cînd i le spusese. Să le rostească el, după
cincisprezece ani! Uneori erau mai puţin decît cuvinte, şi
neasemuit mai mult: erau unduirile glasului ei; ceea ce spunea
era al lui; dar ca să spună toate astea se folosise de gura Annettei.
Îi rămăsese gustul pe buze.
Culcată în pat, cu ochii închişi, nemişcată zile întregi,
Annette se scaldă într-o bucurie plină de recunoştinţă:
„Dragul meu Julien!”
Nu era oare în toate astea multă mîndrie şi, prin urmare, şi
multă amăgire? Amăgire? Nu, era sigură că nu! Ea singură ştia. Şi
ştia sigur. Nu era chip s-o înşeli. Cît despre mîndrie, nu tăgăduia.
Desigur, era şi mîndrie. Puţină? Multă?
„Poate mai multă chiar decît recunosc eu! E drept, în adîncul
sufletului sînt mîndră de tot ce fac, chiar atunci cînd mă cred
cum nu se poate mai despuiată de orice gînd personal, cînd vreau
să fie aşa, cînd îmi spui: «În sfîrşit! Sînt moartă pentru mine
însămi.» Nu sînt moartă. Femeia simplă mai trăieşte încă în mine.
Şi încă cum!
Cum îşi revendică ce i se cuvine! Pe Julien al ei… Cînd te
gîndeşti că de zece ani e al meu, şi eu nu ştiam nimic!
Căci degeaba crescuse, tot al ei era. Annette nu se gîndea să
fie egala lui. Simţea cu cît o întrecea gîndirea lui Julien. Îl urma
însă de departe pînă la cutare piatră kilometrică. Şi cînd trecea
prin locul acela, nu mai putea; şi-o mărturisea. Ar fi avut nevoie
de prea mult timp ca să parcurgă avansul pe care-l cîştigase
ştiinţa asupra ei IN ultimii cincisprezece ani. Dar şi de data asta,
mîndria ei se simţea satisfăcută. Atît de departe, a devenit atît de
mare copilul ei!
Se gîndeşte la ceea ce ar fi putut fi viaţa ei alături de el. Se
gîndeşte ore întregi, fără să se mişte, înfundată în pat. Simte
duioşie, tristeţe, dar o şi amuză gîndul. Viaţa ei se desface şi se
reface în gînd.
Destul cu gîndurile! Acum s-a vindecat. Viaţa e un vis. Poate!
Dar e un vis care nu-ţi dă pîine, dacă n-o cîştigi… Sare din pat. La
lucru!
„Dragul meu Julien, ne vom vedea cînd nu vom mai avea de
lucru! Asta n-o să se întîmple mîine.”
Acum nu se mai gîndeşte la el. Marc îi spune:
— Ai întinerit.
Ea rîde.
— Oamenii ca noi nu se odihnesc decît cînd sînt bolnavi.

Julien nu s-a odihnit niciodată. Face parte dintre oamenii


care nu ştiu ce e odihna. Nu poate trăi fără să muncească. Nu e
silit să muncească pentru a trăi. Şi totuşi simte nevoia ca munca
să-i umple viaţa gîndurilor. Această muncă cerebrală intensă
astupă poarta pe unde ar putea pătrunde alte gînduri. Dar n-o
astupă bine. Poarta se crapă, intră curenţi de aer. Lui Julien nu-i
este niciodată cald.
Dar nu se mai cuibăreşte înfrigurat în colţul vechii vetre din
cartierul Saint-Sulpice, ca în vremea cînd l-a cunoscut Annette. A
ieşit din casa trecutului. Şi-a lăsat acolo toate boarfele, toate
prejudecăţile burgheze zdrenţuite. Annette şi-a dat seama de asta
cînd i-a citit cărţile.
N-a fost nevoie de puţin eroism pentru ca francezul acesta
mic-burghez, sfios şi sperios, dominat de o mamă autoritară,
strîns în hainele demodate ale deprinderilor spirituale şi ale
moravurilor de veacuri, făcînd parte dintr-o familie de oameni
aşezaţi, conservatori, clericali, să îndrăznească, la treizeci şi cinci
de ani trecuţi, să scruteze adînc şi încetul cu încetul, să se
despoaie, fără să trişeze cu inteligenţa lui, de lucrurile pe care le
socoteşte false, după ce a crezut mai întîi în ele. După o astfel de
operaţie, te simţi îngrozitor de dezgolit, şi cum să te arăţi în faţa
ochilor celor care te-au cunoscut îmbrăcat în minciunile cu care
ei îşi învăluiesc mereu pudoarea jignită, a celor care nu vor să
vadă goliciunea lumii şi care acoperă, îngroziţi, adevărul spiritual
cu o foaie de viţă?
Cazul era cu atît mai grav cu cît Julien nu făcea parte dintre
nenorociţii aceia de popi răspopiţi care cer despăgubire pentru
ceea ce au lăsat în urmă şi se adăpostesc în dugheana de peste
drum, unde slujesc pasiunile rivale, ale anticlericalismului şi ale
„gîndirii libere”.! rămînea pe stradă, gol, singur, în bătaia vîntului.
A fost greu. Dar omul acesta sfios n-a făcut niciodată cale
întoarsă.
Slavă domnului, trăia într-un mediu familial care nu se
sinchisea de luptele gîndirii. (E searbădă viaţa cînd n-ai în
căminul tău pe cineva cu care să schimbi un gînd; dar e şi
odihnitoare: ce s-ar întîmpla dacă, în căminul tău ar trebui în
fiecare clipă să întîlneşti privirea unei inamice spirituale?) Puţin
înainte de a muri, maică-sa îl căsătorise cu o femeie voinică,
onorabilă, foarte ştearsă, cu zestre bunicică, aşa cum se cădea, o
femeie destul de frumoasă şi de nesărată, bună gospodină, dar de
o lipsă de curiozitate rară, chiar şi la cele de genul ei. Nu
deschidea aproape niciodată o carte; cele deasupra cărora fusese
silită să caşte în tinereţe, în evlavioasa instituţie de domnişoare
unde învăţase, o plictisiseră atît de tare, încît libertatea de a le
închide i se păru una din binefacerile căsătoriei. Faptul că soţul ei
îşi petrecea viaţa printre hîrţoage n-o supăra. Bărbaţii au treburile
lor, care pe ea n-o priveau. Nu-l iubea de ajuns, nici nu-l ura; nu
era neplăcut pentru ea, nici, doamne! prea plăcut, să-l regăsească
în fiecare zi la masă şi în pat; era destul de lacomă, el nu prea
era. Pe scurt, îl iubea destul, dar (ca normanzii) nu destul ca s-o
intereseze ceea ce ar fi putut să treacă prin mintea acestui om.
Orînduitul acestui dulap nu intra în atribuţiile ei gospodăreşti.
Aşa încît nici n-ar fi bănuit criza care-l făcu, la patruzeci de
ani, să iasă din pasivitatea lui mulţumită, pasivitate ce acceptă
orînduirea socială şi religioasă a oamenilor zişi „cumsecade*1,
dacă nişte prietene cu bune intenţii şi chiar duhovnicul ei nu i-ar
fi arătat care e datoria unei soţii creştine, atunci cînd soţul
pricinuieşte, prin pilda lui, un scandal al spiritului în sînul obştii.
Urmară cîteva intervenţii, însoţite de lacrimi, ale soţiei pe lîngă
soţul ei. Rezultatul fu supărător pentru liniştea căminului, dar
lipsit de orice binefacere pentru orînduirea morală, căci buna
Constance nu pricepu, bineînţeles, nimic cu privire la crima
soţului ei şi, prin urmare, ceea ce putea ea să-i spună nu era de
natură să-l aducă pe calea cea bună. Julien era foarte hotărît în
tot ce privea libertatea lui de gîndire. Şi pe tărîmul acesta, nerozia
soţiei lui era atît de bătătoare la ochi, încît el n-avu mărinimia să-
şi ascundă părerea. Pînă şi ea îşi dădu seama; dar, ca orice femeie
proastă, se încăpăţîna şi mai tare. Dumnezeu ştie cum ar fi ieşit
amîndoi din treaba asta, dacă duhovnicul, mai iscusit decît ea şi
temîndu-se de un scandal public, în care risca să intre şi această
neîndemînatică luptătoare pentru cauza religiei, nu s-ar fi grăbit
să-i închidă pliscul. Prin pînza confesionalului în faţa căruia soţia
jignită îşi uşura sufletul în cuvinte răvăşite, în timp ce-şi sufla
nasul, duhovnicul îşi dădu silinţa să potolească izbucnirile fără
şir şi funesta bunăvoinţă a celei ce se spovedea şi care fusese cu
neprevedere smulsă din binefăcătoarea ei lipsă de gîndire. Trebuia
adusă înapoi. Treaba nu era prea grea; femeia nu cerea decît să
fie convinsă că dumnezeu n-o putea face răspunzătoare pentru
paşii greşiţi ai soţului ei, că vrînd să-l contrazici pe cel rătăcit,
rişti să-l înfunzi şi mai tare în păcătoşenia lui, şi că cel mai bun
lucru pentru ea era să-şi îndrepte rugăciunile spre dumnezeu,
pentru mîntuirea păcătosului. Restul era menirea lui dumnezeu.
(Restul, adică dacă dumnezeu voia ca Julien să fie osîndit sau să
nu fie. Constance nădăjduia cu toată sinceritatea că nu va fi.) Dar
mai bine să nu te gîndeşti la asta! Ai şi aşa destule necazuri!
De aceea, cînd Julien, mişcat şi nu lipsit de remuşcări, la
vederea înfăţişării de victimă resemnată pe care o lua soţia sa,
încercă, în chip de scuză, să se explice în cuvinte simple, cum
face un învăţător cu o fetiţă de şapte ani, femeia avu un gest de
groază: „Nu, nu! Prea ar fi obositor! Te pomeneşti că pînă la urmă
o face să înţeleagă! Ca la ascensiunea unui gheţar: te afli legat de
un nebun care se prăbuşeşte. Mulţumesc! Mai bine să nu fiu
legată. Bietul Julien!”
Spuse că-i prea proastă pentru a înţelege (era mîndră şi
fericită că-i aşa. „Fericiţi cei săraci cu duhul!”). Bietul Julien! Şi la
gîndul că sărmanul om era pe cale să se prăbuşească singur, îşi
dădu osteneala să fie blîndă, să-i facă o viaţă dulce şi tihnită şi
mîncare bună.
„Cel puţin în viaţa asta să aibă oarecare plăcere!”
Julien nu se amăgea cu privire la înţelesul bunătăţii de care
dădea dovadă tovarăşa lui. Cel puţin, avea parte de linişte în
cămin. Focul nu era prea cald. Dar, dacă-şi ridica gulerul mantiei
lui de gînduri, putea să lucreze fără primejdia de a fi tulburat. Nu
trebuia să ceară vieţii mai mult. De vreme ce „dăduse greş!” Căci
„dăduse greş”. De asta era sigur. Sentimentul acesta surd îl
urmărea. Se ferea să-l analizeze. Ce rost mai avea acum? Norocul
se arătase. Şi el nu numai că-l lăsase să treacă, dar îl aruncase.
Se despărţise de cea care ar fi trebuit să fie adevărata lui tovarăşă
de viaţă. Degeaba se ferise de ea. De şaisprezece ani, viaţa lui
adîncă se desfăşura în afara (de fapt în interiorul) vieţii aparente
din căsnicia lui, din casa lui; se desfăşura dominată de cea pe
care n-o mai vedea.
Era mai puţin chipul Annettei, imaginea ei materială (şi asta,
dar ochii acestui intelectual erau miopi cînd era vorba de-ale
inimii, şi imaginea era tulbure), era mai puţin chipul Annettei, cît
brazda arzătoare lăsată de ea în miezul spiritului său. Datorită ei,
fiinţa lăuntrică a lui Julien se schimbase cu totul. Din zilele
acelea îndepărtate ale lui1905, de cînd n-o mai văzuse, nu
încetase nici o clipă să-l influenţeze: părerea de rău, remuşcarea îl
modelaseră tainic, după chipul şi asemănarea celui pe care-l
dorise ea, sau pe care-şi închipuise el că ea l-ar fi dorit.
Şi astfel ei îi datora marele efort al vieţii lui şi lărgirea
spiritului său eliberat. Fermentul nevăzut schimbă apa în vin şi
făcu să intre în gîndul lui potolit sămînţa îndrăznelii de pe
întregul pămînt. Seminţele încolţiră încet: Julien îi simţea în el pe
oaspeţii cutezători, cu mult înainte ca familia, prietenii, colegii să
fi bănuit ceva. Lucrările pe care le scoase în această primă
perioadă, închinate aproape toate ştiinţei, dovediră păreri
originale, dar 6trict mărginite la cadrul profesional. Prevedere?
Respect faţă de mediul său pe care ştia că va trebui să-l
jignească? Prea puţină chemare pentru luptă? Urme ale sfielii lui
înnăscute, care se aşternea asupra a tot ce era tainic în el? Nu era
oare un sentiment mai misterios, o rezervă religioasă mai adîncă,
mai preţioasă faţă de el şi faţă de martorul închipuit al vieţii lui
lăuntrice: ireala lui Annette?
Dar pe Annette cea adevărată – ce ciudat! – nu încercase
niciodată s-o revadă. Ba chiar îi fusese frică să întrebe de ea. Nu
era prea frumos din partea lui. De teamă să nu fie tulburat, se
ferise să afle dacă n-ar fi avut uneori prilejul s-o ajute la nevoie şi
în caz de primejdie. Sînt inimi prea sensibile, care întorc capul în
faţa animalului strivit, pentru că le face rău sau ar putea să le
facă rău, şi nici nu încearcă să-l oblojească. Soiul acesta de
indivizi jalnici e binecunoscut. Dar faptul că şi el era unul dintre
ei şi o ştia, asta îl făcea să se înăbuşe de scîrbă. Da, îi trebui timp
ca să scape de vechile păcate ale firii lui. Şi desigur că niciodată
nu se spăla cu desăvîrşire de ele. Rămînea mereu în fundul
vasului o rugină, pe care unghiile lui se înverşunau s-o rîcîie. Dar
fiecare are rugina lui; şi Annette o avea pe a ei. Principalul e ca, în
suflet, apa curgătoare să nu lase vasele vieţii să se astupe. Apa
proaspătă, apa nouă. Singura care pricinuieşte putreziciune
iremediabilă e apa stătută de baltă. Fluviul îşi spală mîlul.
Annette trecuse pe acolo, îl smulsese pe Julien din amorţeala lui,
din resemnarea la acel purgatoriu al spiritului, unde vegetau mii
de infuzori omeneşti. Îi dăduse elan şi-i dezvăluise viaţa, cu
pasiunea, durerea şi flacăra ei ce pîlpîie în noapte.
Mai mult decît atît (e trist, dar aşa e), prin suferinţele pe care
i le pricinuise Annettei, el, chiar el, se răscumpărase. A face o
fiinţa iubită să sufere poate deveni, cînd ai tăria să-ţi dai bine
seama, o revelaţie care îmbogăţeşte. Mulţumită remuşcării, Julien
îi datora încă de atunci Annettei o pătrundere mai adîncă a
oamenilor, un instinct al dreptăţii, o nevoie de a răscumpăra, prin
binele făcut altora, răul făcut unei singure fiinţe. Annette plătise
pentru el.
Julien făcea parte dintr-o veche burghezie franceză, o
burghezie cu multe vicii înrădăcinate şi cu degetele crispate pe
banii agonisiţi; dar oamenii din această clasă au cultul banului
ce-l datorează şi grija înfrigurată de a nu muri înainte de a-l fi
înapoiat. Cînd burghezii aceştia ies la cîmp, păsările nu cîntă
dragostea şi primăvara pentru ei. În schimb, ei aud pitpalacul
care strigă:
— Plăteşte-ţi datoriile!
Julien şi le plăti pe ale lui.

Cine-ar fi crezut? El însuşi oare şi-a dat seama? Tocmai


pentru a-şi plăti datoriile, se trezi în timpul războiului aruncat»
fără să vrea, în învălmăşeala aceea pentru care avea aversiune
fizică şi morală.
În perioada dinainte, cînd spiritul lui se aduna şi-şi pregătea
suflarea, fără să se dăruiască, dar strîngînd energic în vederea
eliberării, Annette cea nevăzută nu încetase nici o clipă de a fi
alături de el. N-avea nevoie să vorbească. Mergea. Iar Julien nu se
întreba unde duce drumul. Nu era decît un drum: cel pe care
înainta trupul frumos al femeii, alături de el.
Încetul cu încetul, în lucrările lui, se îndreptase spre istoria şi
filozofia ştiinţelor. Şi, datorită unui îndoit efect de acţiuni şi
reacţiuni complimentare, spiritul, pe măsură ce se desprindea de
reţeaua lianelor catolice ce-i înţepeneau mădularele, intra într-o
pădure de gînduri, ce depăşeau cu mult nu numai graniţele
religiei, ci şi pe acelea ale ştiinţei şi ale raţiunii unei epoci.
Era o expediţie la fel de aventuroasă ca a lui Vasco1 şi la fel
ca aceea de a înconjura Capul Furtunilor. O dată ieşit din port,
nu mai exista escală; erai dus de vînturi şi de curenţi marini; ţi-ai
luat rămas bun de la uscat; patria e deasupra sau dedesubtul
oceanului.
Un catolic şi un latin, cînd a crezut şi nu mai crede, nu-şi
mai aruncă ancora în apele îndoielii şi nu se mai opreşte, cum fac
cei care protestează sau au protestat – e mult de atunci – la
germani sau la saxoni. Merge pînă la fund, şi fund nu există. Nu-
şi mai aruncă o plută de lemn deasupra prăpastiei, între două
ape, ca acei „Reformatori” (bine numiţi aşa, căci nu azvîrle nimic
decît pe jumătate), 6au acei metafizicieni ai raţiunii nordice, fie ea
pură sau practică. E singur şi gol, şi înoată. N-are alt ajutor decît
mădularele lui. Ştie că, dintr-o clipă într-alta, poate cădea la fund.
Dar nu cerşeşte nici un ajutor.
Julien se aruncase în raţiunea aspră a dezamăgirii, care nu
îngăduie nici un compromis. Ca mulţi dintre cei care s-au lăsat
încovoiaţi de credinţă şi de grămada constrîngerilor impuse de
societate, păstra credinţei, ca şi societăţii, o duşmănie ce depăşea
marginile dreptăţii stricte. Era în stare să recunoască acest lucru,
dar nu să renunţe la răzbunare. Se numea cu amărăciune Julien
Apostatul.
=====================
1 Vasco de Gama (”69-l524), navigator portughez. A ajuns în
India după o lungă călătorie prin sudul Africii.

Şi din această nevoie de a pedepsi, care nu întîrzie să se


ivească prin scrisul lui, nu lipsea pedeapsa împotriva lui însuşi,
împotriva celui ce fusese el înainte.
La început toate astea răzbiră printre rîndurile eseurilor lui
filozofice; şi cea dintîi lovită fu religia. Religia nu tăcu; îl învinui pe
cel ce lovea; el înteţi loviturile. Şi, deşi după cîteva ciocniri aprige,
religia socoti mai înţelept să tacă (printr-o înţelegere minunată,
nimeni din presa cumsecade nu şopti o vorbă în legătură cu
scrierile lui Julien), ruptura fu definitivă; saluturile schimbate cu
vechile cunoştinţe nu-l amăgiră pe Julien. „Mobilizarea generală
nu înseamnă război”, spun aceşti aug un; dar cînd se privesc, nu
rîd; războiul vine, războiul e aici, îşi aşteaptă ceasul.
Şi veni celălalt război, adevăratul război din19”. Toate
patimile strînse înainte de război găsiră bulionul de cultură în
care să se înmulţească. Nu erau vrajbe de răzbunat numai
împotriva duşmanului dinafară. Şi cu mult mai limpede decît
prietenii văzuseră bănuitorii, răzbunătorii, duşmanii (ca de
obicei)! Văzuseră mai bine decît însuşi Julien. Căci el încă nu-şi
dădea seama de spiritul revoluţionar care sălăşluia în el. În
huruitul monoton al autobuselor care înaintează între cele două
rînduri de faţade cenuşii, din marginea străzii pe unde mergi în
fiecare zi, răzvrătirea care monologhează amorţeşte, ca şi zvîcnetul
dureros al gingiilor. Nu e nimic de muşcat. Linişte înşelătoare.
Julien ştia cum pătrunsese critica lui dezamăgită dincolo de coaja
răposatei lui credinţe, pînă la scoarţa putredă a societăţii; nu
atîrna decît de el să înfigă vîrful mai adînc, pentru a scoate la
iveală buba cu puroi. Dar nu-l înfigea. Amina clipa cînd avea să
afle că toată orînduirea socială, împreună cu stîlpii ei morali, erau
osîndiţi. Ar fi trebuit să-şi caute altă casă, dar, după patruzeci de
ani de viaţă casnică, gîndul că va trebui să se mute îl îngrozea.
Ştia totuşi că din locuinţa cea veche trebuia să se mute. Dar
aştepta cu fatalism să se împlinească termenul, cînd va fi silit s-o
facă. Şi apoi, în acest han al trecutului exista un bazar întreg, a
cărui cheie nu se îndura s-o predea. Ba chiar se ferea să se ducă
să-l vadă; închisese uşile şi trăsese obloanele peste praful
veacurilor; nu era cuminte să faci lumină şi să te apuci să mături.
Acest mare bazar era patria. Pentru francezii dinainte de19”,
patria era singurul zeu de care nu se discuta. Toţi ceilalţi zei erau
supuşi legii obişnuite a vieţii: moartea, în bloc sau cu bucata,
bătrîneţea, boala, viermele care roade altarele. Nici un zeu nu mai
era cruţat. În afară de ea. Asta atît pentru credincioşi, cît şi
pentru „liber-cugetători”. Mai ales pentru aceştia din urmă. Căci
de n-ar fi fost ea, bieţii oameni n-ar mai fi simţit pămîntul sub
picioare. Ascultaţi strigătul de groază, patetic şi jalnic, al marelui
maestru al Universităţii laice, bătrînul Lavisse 1: „Dar dacă-mi
luaţi patria, ce-o să-mi mai rămînă? Pentru ce-am trăit atunci?”
Bieţi bătrîni, închişi pînă-n ultima zi în orizontul atît de
armonios, dar atît de îngust al idealurilor lor! Aveau nevoie de
plămînul acela şi de toţi morţii lui, cincisprezece veacuri de morţi
sub picioare. O dată cu „patria” zdruncinată, pămîntul ar fi
început să se cutremure: cei care au trăit un cutremur cunosc
groaza unică, nespusă, ce cuprinde toate vieţuitoarele: punctul de
sprijin, singurul pe care omul şi-a clădit totul, fuge: nu mai
rămîne nimic. Julien, ca un seismograf foarte sensibil, simţea
dinainte zguduiturile prevestitoare de sub pămînt şi deznădejdea
ascunsă a sufletului ce-şi va pierde orice sprijin. Şi cu atît mai
mult îşi întorcea privirile de la catastrofă. Rămînea mut, pe loc,
înţepenit şi avea grijă să nu se atingă de ultimul idol. Dar cîţiva
din rîndurile cărora dezertase, preoţi învăţaţi să citească în
cugetele oamenilor, sau bătrînul lui duhovnic, un moşneag
pătrunzător, cu o gură mare fără buze ca aceea a lui Voltaire
(numai că în ochii lui nu era loc pentru ironie, îţi intrau prin
viclenie sau prin spargere în casă), văzură de foarte timpuriu, de
la începutul revoltei, că răzvrătitul nu va avea cuminţenia să
deosebească între fas et nefas şi că va ataca marele
===================
1 Istoric francez (1842-l922).

talisman. Şi aşteptau răbdători catastrofa, la pîndă, cu


braţele încrucişate şi vîrîte în mînecile lor largi. Mai puţin ştiutori
erau laicii, cînd îşi închipuiau că văd în Julien un liber-cugetător
inofensiv, care n-a trădat biserica decît pentru a intra în slujba
lojei francmasonice şi în serviciul raţiunii tradiţionaliste,
naţionaliste, burgheze, laice şi obligatorii: îi deschiseră deci lui
Julien, o dată cu porţile Colegiului Franţei, şi pe acelea ale
Academiei de ştiinţe morale şi politice – asta în aşteptarea
celeilalte academii, singura care are importanţă, nemuritoarea:
căci cîţiva mari electori ai casei puseseră ochii pe el; iar bătrînul
lui maestru, a cărui emoţionantă şi copilărească exclamaţie am
pomenit-o mai sus, îi dăduse să înţeleagă că în doi sau trei ani
alegerea lui va fi asigurată; asta era treaba lui, a bătrînului.
Bătrînul, nu se ştie de ce, îi purta lui Julien o dragoste adevărată;
îl văzuse copil la liceu, apoi pe băncile facultăţii şi, fără să se
ostenească prea mult să-i pătrundă gîndul, se legase de acest
chip, pe a cărui seriozitate tinerească şi cinstită îşi odihnea cu
plăcere privirile în timp ce conferenţia; între cele două priviri,
care-şi zîmbeau, se statorniciseră, de-a lungul anilor, legături
mute ca de la părinte la fiu. Bătrînul era încredinţat că are în
Julien un moştenitor spiritual. Iar Julien, recunoscător şi
respectuos, nu se întrebase niciodată desluşit dacă va corespunde
aşteptărilor maestrului.
Cînd izbucni războiul, iar intelectualii (în primul rînd
universitarii) se înrolară de bună voie în serviciul patriei, bătrînul
purtător de cuvînt al inteligenţei oficiale, mareşalul Universităţii,
încredinţă în chip firesc favoritului său un rol însemnat în noua
armată, pe care o organiza el: Spiritul, militarizat pentru întîia
oară şi rechiziţionat în uzinele care fabricau muniţii intelectuale şi
tunuri. Istoria, ştiinţa, elocinţa – totul era bun. Ar fi făcut mai
bine să-l lase pe Julien în umbră. Julien n-ar fi cerut niciodată să
iasă de acolo; probabil că sar fi ferit să discute concluziile pe care
mai-marii, semenii şi colegii lui, le-ar fi dat la citit şi la semnat.
Dar să-i ceară să controleze, să ia parte la secretele de fabricaţie!
Ce lipsă de prevedere! Oamenii erau de bună-credinţă, în felul lor.
Erau atît de plini de pasiunile lor naţionale şi de convingerea că
ele se identifică cu adevărul, incit, atunci cînd adevărul părea că
vrea să-i contrazică, nu şovăiau să-i închidă gura sau să-l silească
să spună ceea ce doreau ei. Ajungea să-i înţepeneşti puţin
mădularele şi să i le legi bine de scaunul de tortură (nu degeaba
număra Sorbona printre strămoşii ei oameni de artă şi de ştiinţă,
care supuneau „la interogatoriu” trupurile celor cărora voiau să le
smulgă adevărul). Julien era nepriceput în meserie. Asculta glasul
adevărului, dar nu ştia ce înseamnă să „iei un interogatoriu”.
După ce studie textele germane, comunică în chip copilăresc ceea
ce spuneau aceste texte. Dar nu asta i se cerea. Urmă o discuţie;
şi, fiindcă ea duse la o confruntare cu rezultate foarte deosebite de
cele ale colegilor, opoziţia se ridică. O opoziţie hotărîtă,
neaşteptată, brutală. Cînd îl scoţi din fire pe un intelectual,
atingîndu-l din neprevedere la punctul sensibil, nu vede roşu, ci
alb: (ceea ce arată, precum se ştie, o temperatură mai ridicată).
Julien, căruia îi păleau buzele ascultînd transpunerile unuia
dintre colegii lui, bătu cu palma în masă şi strigă:
— Dar ăsta-i un fals!
Ce mai indignare! Omul pe care-l pălmuise era pînă în ceasul
acela un prieten iubit şi stimat, un mare profesor foarte respectat,
nu numai pentru ştiinţa sa, ci şi pentru caracterul lui. Julien se
scuză numaidecît, încercă, bîiguind, să-şi lămurească judecata,
făcînd-o astfel mai uşor de înghiţit. Dar obrazul care primise
palma păstra semnul; înverzise, şi acum în ochii aceia ardea o ură
de nestins. Niciodată n-a iertat un intelectual unui confrate faptul
că a văzut în el ceea ce el însuşi nu vrea să vadă; căci acum,
orice-ar face, el ştie că ceea ce nu vrea să vadă se află acolo. Mai
înmărmurit însă decît cel pe care-l rănise de moarte, Julien îşi
repeta în drum spre casă: „Şi totuşi e cinstit!”
Ştia asta, ar fi pus mîna în foc pentru el. Marele savant. O
viaţă de jertfă. Cultul adevărului. Rînji cu amărăciune: Adevărul
oamenilor de treabă!
Pentru el asta însemna o prăbuşire. Simţea urmele educaţiei
lui puritane. Cei mai puritani sînt adesea aceia care-o rup cu
religia. Cînd îşi închipuie că o fac de dragul libertăţii, sînt de fapt
îmboldiţi de dragostea pentru ceea ce-i curat, de pasiunea pentru
adevărul adevărat, fără compromis. Crezuse că va găsi acest
adevăr în afară, la adepţii raţiunii libere. Dar nici acolo nu se afla.
Şi, îndepărtînd cu o mînă înfrigurată respectul cu care-i protejase
pe „oamenii de treabă” din jurul lui, Julien se apucă să privească
lucrurile pînă în adînc. În zilele acelea îi îngropă pe mulţi dintre
semenii lui. Dar n-avu curajul să le cînte prohodul. Îi cinstise
atîta, încît falimentul lor era şi al lui.
Cea mai dureroasă fu ruptura cu bătrînul maestru: căci ea
avu loc în tăcere, ca moartea unui părinte în patul său; cel ce
moare îl priveşte tăcut pe fiu, cu o privire de răscolitoare
imputare. Fără mînie, bătrînul refuză să citească memoriul adus
de Julien (care, slobozit fără voia lui pe pistă, nu se mai putea
acum împiedica să caute adevărul şi să aducă stăpînului său
vînatul).
Bătrînul spunea:
— Nu, nu vreau, n-are rost…
Şi, punînd pe mîna lui Julien mîna lui groasă, umflată de
vîrstă, spuse:
— Dragul meu, mă îndurerezi. Gîndeşte-te. Te pierzi. Greşeşti
faţă de ceea ce aşteptăm nai de la dumneata, faţă de datoria
comună…
Julien îl înfruntă:
— Datoria comună a noastră a tuturor, a oamenilor de
ştiinţă, este să slujim adevărul cu orice preţ. Doar dumneavoastră
m-aţi învăţat acest lucru.
Bătrînul clătină din capul lui greu; în ochii lui bulbucaţi, cu
vinişoare roşii, se aprinsese o flacără:
— Adevărul nu se poate despărţi niciodată de patrie. Cele
două cauze sînt una singură.
— Fie! Dar atunci să nu se îndepărteze patria de adevăr I
— Mai întîi patria! spuse bătrînul. Sîntem cu toţii în slujba ei.
— Cu toţii, dar nu…
Bătrînul îi reteză vorba:
— Totul. Tot ce avem. Fără excepţie.
Cei doi tăcură. Flacăra din ochii bătrînului se stinsese. Se
ferea să-l privească pe Julien. Aştepta ca Julien să vorbească, să
rostească cuvintele pe care el le aştepta. Dar, fiindcă tăcerea se
prelungea, îşi înălţă capul mare de leu bolnav şi pleoapele grele
care-ţi aminteau capacul sicriului; iar privirea lui grea, umedă,
stărui asupra privirii lui Julien cu dragoste, teamă şi stăruinţă.
Julien se simţi covîrşit; dar n-ar fi putut să spună decît: „Nu pot
da ceea ce nu-mi aparţine, lucrul căruia eu îi aparţin: adevărul”.
Nu spuse nimic; ce rost avea să pricinuiască o durere fără
folos? Totuşi, o pricinui. Bătrînul citi ceea ce el nu spuse.
Pleoapele grele căzură şi capul se lăsă pe piept. După ce-şi
recăpătă răsuflarea, patriarhul copleşit se ridică greoi de pe
scaun, sprijinindu-se cu pumnii de masă. Julien se grăbi să-l
ajute; dar maestrul îl îndepărtă, fără să-l privească, cu un gest
stîngaci de om anchilozat. Se îndepărtă, fără să se întoarcă, cu
fruntea plecată şi spatele gîrbov, făcînd podeaua să trosnească
sub paşii lui greoi. Era rănit de moarte.

Pentru un om ca Julien, rana pe care o faci altora nu este


mai puţin dureroasă decît a ta: pe aceea n-o vindeci ca pe rănile
tale; pielea ta o refaci, o cicatrizezi, dar pielea altuia n-o refaci, şi
rănile lui te dor. Dar pentru un om ca Julien această obsesie nu
era o piedică în calea înaintării neîndurătoare a spiritului. Spiritul
înaintează călcînd peste morţi şi răniţi. Julien nu putea să spună
minţii lui: „Opreşte-te! Şi uită ce-ai văzut!” Nu uita niciodată
nimic. Era un cusur al minţii lui, îşi urma drumul. Nu căuta
polemica, iar metoda lui era lipsită de strălucire. Voia doar să se
lumineze pe sine. Nu se prea grăbea să-i lumineze pe ceilalţi, căci
ştia destule acuma ca să-şi dea seama că nu doreau să He
luminaţi. Dar numai gîndul că stătea alături de ei, numai
judecata muta a minţii lui împotriva lor (nu mai puteau să uite de
ea) îi umplea de o mînie pe care rezerva lui o înverşuna şi mai
tare. Un instinct orb îi îmboldea să-l facă să iasă din rezerva
aceasta. Cel mai înverşunat era prietenul – prietenul mort –
duşmanul de moarte, al cărui obraz avea să păstreze veşnic
arsura palmei. Nu-i fu îngăduit lui Julien să tacă. E prea uşor să
nu vorbeşti şi să gîndeşti în voie. Fu pus în faţa unei declaraţii
comune. N-o semnă. I se ceru să spună de ce. Pe Tulien îl
îngrozea orice profesiune de credinţă publică. Dar nu fugea de
răspundere. Spuse de ce. O spuse în cuvinte atît de tăioase, de
precise, încît nici n-apucă bine să le rostească, şi neprevăzătorii
care i le smulseseră ar fi vrut să i le vîre înapoi pe gît. Patima lor
prostească îi făcuse să depăşească măsura. Întinseseră o cursă
adversarului şi se prinseseră singuri în ea. Şi asta încă n-ar fi
însemnat nimic, dacă furia lor ar fi rămas închisă între patru
pereţi. Dar cîţiva ziarişti prinseseră de veste, şi unul dintre ei
izbuti să scoată o copie de pe confesiunea primejdioasă a
ereticului. Prostia cenzurii făcu restul: îngădui accesul la butoiul
cu pulbere, pentru a scoate în relief patriotica înfierare pe care
înaltul for o aplica nevredniciei unuia dintre membrii săi. Cîteva
tăieturi neîndemînatice a unor pasaje, nici mai îndrăzneţe, nici
mai puţin îndrăzneţe decît restul textului, înflăcărau închipuirea
publicului şi-l făceau să bănuiască lucruri mai îndrăzneţe. Julien
nu fu cel mai puţin mirat la citirea articolului său. Sfiala lui
firească se întreba: „Cine? Cine a spus asta? Cine m-a făcut s-o
spun?” Apoi, deodată, tăcu. Deasupra umărului său, citea
Annette. Julien se ridică, se plimbă de două-trei ori în lungul şi
latul odăii. Apoi se aşeză la loc. Şi zîmbi: „Cînd vrea femeia…
întîmple-se ce s-o întîmpla!” „Ea îşi ajunsese scopul. Julien
rupsese zăgazurile, rum le rupsese şi „ea”; o rupsese cu vechea
orînduire socială, şi acum era singur, singur cu „ea”; totuşi nu era
destul de sentimental ca să nu ştie că „ea” nu e decît o nălucă a
minţii lui; şi ar fi avut nevoie de carne, de un trup unit cu trupul
lui, ca să lupte împotriva acestei lumi de carne. Dar nici nu se
gîndea s-o caute. Prea tîrziu! Jocul era pierdut. Făcea parte dintre
stoicii aceia (îi salut, dumnezeu să-i binecuvînteze, dar nu le
pizmuiesc fiertura, s-o mănînce sănătoşi!) care nu se tem
niciodată de înfrîngere, dar care nu fac nimic ca s-o înlăture, ci o
acceptă. Julien rămase mîndru în pustiul casei sale, pe care, din
fericire, începea să-l înveselească zburdălnicia unei fetiţe. O s-o
mai întîlnim. Deocamdată mai are treabă – n-aş putea spune cu
păpuşile, căci n-are gusturi de fetiţă – dar cu jucăriile şi jocurile ei
de băiat. Bineînţeles că, fiind fata unui pacifist, nu se gîndeşte
decît la răni şi la cucuie; e Georgette: va fi George. Deocamdată
nu se face simţită decît prin tărăboiul din casă. Nu trece nici o
săptămînă fără să facă vreo poznă. Mama se văietă asemenea
Raşelei1. Tatăl tace. El nu mustră niciodată.
În afară s-a căscat un gol duşmănos. Cariera academică a lui
Julien s-a frînt. Marii electori ai Academiei nu vor avea de acum
înainte decît o singură grijă – să atragă de partea lor noi complici:
miniştri, mareşali sau intelectuali care, ca şi ei, să fi trădat
adevărul pentru cauza cea bună. Pentru dumnezeu, pentru ţar,
pentru patrie – deviza lui Mihail Strogoff. Bătrînul maestru şi
protector n-a mai răspuns la scrisorile pline de dragoste ale lui
Julien şi i-a trimis înapoi, fără s-o citească, o broşură în care
Julien expunea obiectiv, cu măsură şi respect faţă de cei ce
gîndesc altfel (sprijinindu-se pe documente), teza lui, teza
răspunderilor de război ce trebuie împărţite şi a datoriei
intelectualilor în pregătirea unei
====================
1 Soţia lui Iacob, după legenda biblică, a deplîns soarta fiului
ei, Iosiv, vîndut de fraţii lui.

grabnice împăcări. Luptătorii care se adăpostiseră la Action


Française şi se constituiseră, fără riscuri, în apărătorii moralei din
spatele frontului, provocaseră cîteva scandaluri la cursurile lui de
la Colegiul Franţei. Din fericire, solidaritatea profesională, mai
puternică chiar decît patima patriotismului, îl apără împotriva
celor ce năvăleau în lăcaşul sfînt, asemănător lăcaşurilor unde
criminalii din evul mediu nu puteau fi arestaţi. Julien îşi
păstrează cursul la Colegiul Franţei. I se cere numai să-l
întrerupă pentru cîteva săptămîni. După acest răstimp, au uitat
de el. Bătăuşii de la Action Française au alt vînat în vedere.
Julien nu provoacă un nou scandal. Dar asta nu din meritul
lui. Cenzura, care acum ştie despre ce este vorba, nu mai lasă nici
un rînd să treacă. Pînă şi memoriile lui arheologice sînt bănuite.
Nici unul nu va mai putea să apară înainte de sfîrşitul războiului.
Cît despre ofertele partidelor de opoziţie, dornice să-i folosească
numele pentru asociaţiile şi întrunirile lor, de altfel răzleţe şi
urmărite de poliţie, Julien a păstrat prea mult din îndoita lui
mîndrie de intelectual şi de burghez ca să le primească. Ti vor
trebui mulţi ani ca să se lepede de gulerul lui scrobit. Şi chiar
cînd va fi scăpat de rigiditate, tot se va simţi mai în largul lui cu
cărţile decît cu oamenii de pe stradă. Insă mintea lui e
îndrăzneaţă; nimic nu-l va face să părăsească drumul pe care a
apucat-o; şi trupul va urma cinstit, fără bucurie, dar fără să se
plîngă, spiritul, oriunde l-ar duce el şi, dacă e nevoie, chiar şi pe
baricade.
Dar în răstimpul dintre 1915 şi 1919 încă n-a ajuns acolo.
Tace şi cugetă. Golul care s-a făcut în jurul lui îi dă răgaz.
Singurătatea lui intelectuală îl îmbogăţeşte şi-l face mai cutezător.
Învaţă să se lipsească de alţii. Dar aceşti alţii, care, vrînd să-l
lipsească de aer, l-au învăţat să caute aerul pe culmi, se înfurie la
vederea insuccesului lor, iar duşmănia lor se înveninează.
Degeaba au vrut să închidă scandalul între ziduri. Scandalul e
mut, dar e viu. Gîndurile lui Julien, aspre şi arzătoare, se opresc
asupra oamenilor, în acelaşi timp ca şi asupra ideilor.
Experienţele vieţii, care l-au rănit, sînt o binefacere pentru mintea
lui. Ele îi luminează firea omenească şi drumurile întortocheate
ale labirintului. A lăsat în urmă ştiinţa cărţilor. Zi de zi, în
răstimp de ani şi ani, pătrunde tot mai mult în catacombele
sufletului, în reţelele acelea ale subconştientului, care se
încrucişează, care străbat pămîntul săpat sub paşii gîndirii
grăitoare, a minciunii de fiecare zi. Cercetează singur căile
acestea, fără să se folosească prea mult de candela marilor doctori
în psihanaliză. Are candela lui. Atavismul lui religios i-a pus în
mînă cheia unei intuiţii ciudate, care e legată deopotrivă de
instinctul animal şi de inteligenţă, dar pe care inteligenţa o
conduce şi o ordonează. Rezultatul e o gîndire care, după ce a
orbecăit multă vreme sub pămînt, căutînd o ieşire, străpunge
coaja nopţii şi ţîşneşte în şuvoaie arteziene de imagini, prin
punctele mai slabe ale scoarţei, punctele dibuite de inginer. Pînă
la urmă, aceste şuvoaie ale adîncurilor, încărcate de simboluri, ce
nu se cunosc unele pe altele, ca nişte peşti orbi, se dovedesc a fi
ale unui poet filozof. Dar lui Julien îi va trebui multă vreme ca să-
şi dea seama de asta. Fiindcă nu prea are antene pentru ceea ce
se admiră de obicei sub numele de poezie, se crede orb faţă de
aceste lumini care nu-i dau nici un regret; cît despre filozofie, de
cînd îndoiala religioasă i-a surpat temelia, Julien îşi închipuie că
nu exista nici o temelie şi-şi bate joc de străduinţele zadarnice ale
minţii de a o reconstrui. Cu bună-credinţă crede că nu mai crede
în nimic. Se poate! Nu mai crede? Poate nu cu fruntea, dar cu
trupul. Glasul fiinţei strigă: „Zămisleşte!” Şi fruntea desigur că
trebuie să asculte, ea, care-i un stăpîn slab pe lîngă forţele adînci
ale trupului. Cînd spun „trup”, spun „suflet” şi oştile lui. Julien
avea în el mai multe energii de felul acesta decît şi-ar fi închipuit.
Avem cu toţii. Dar ele dorm; ne e teamă că le trezim. Şi cei mai
mulţi dintre oamenii temători au dreptate. Căci n-ar fi în stare să
le cîrmească.
Vai de ţară, dacă bandele ar fi lăsate în voie! Dar Julien îşi
conduce oştile, chiar atunci cînd merge în urma lor. Un
intelectual de felul lui poate da drumul bărcii pe puhoi, căci nu
scapă cîrma din mînă.
Acest rar echilibru între spiritul critic şi intuiţie a dat naştere
acelor Dialoguri ale poporului despre Aventin, în care poporul
Sufletului, rupt de orice legătură cu Cetatea, chibzuieşte cu
înflăcărare; şi, de data asta, ultimul cuvînt nu-l rosteşte omul ce
pledează cauza stomacului; cel ce vrea să mănînce să muncească!
„Arată-ţi mîinile! Intelectuali, savanţi, artişti, scriitori, daţi
socoteală! Ce aţi făcut în o sută de ani de cînd sînteţi regi – sau
slugi – ale opiniei publice?” E o paradă de felul celor din pînzele
lui Daumier1. Toţi eroii călimării să se suie pe estrada blidului!
Dar adevărata dramă se desfăşoară în sufletul spectatorului, care
se întoarce cu dispreţ, poporul, cel care stă strîns afară din cetate,
în noapte, în jurul focurilor mari şi priveşte cum se ridică fumul
roşu înspre prăpastia cerului, acolo unde stelele sînt scîntei.
Spiritul lipsit de călăuză îşi făcea revoluţia sa, în ceasul cînd
acolo, în fundul Europei, revoluţia se făurea de către pumnul
poporului. Dar spiritul nu cunoaşte faptele; şi nu făcea nimic
pentru a fi cunoscut. Julien nu-şi publica meditaţiile. Chiar şi
după ce se sfîrşi cu războiul şi cu cenzura şi nu i-ar fi fost greu să
găsească un editor, le păstra în manuscris; îi era silă să le dea la
iveală. Poate pentru că atunci ar fi fost nevoit să se vadă în ele, în
lumina crudă a zilei. Şi, din clipa în care lumina de afară ar fi
intrat în casă, n-ar mai ti putut să închidă uşa. S-ar fi sfîrşit cu
umbra. Umbra se sfîrşise. Dar mai zăbovea în chip plăcut
penumbra, dragă oamenilor de gîndire. S-a sfîrşit şi cu penumbra
lui Rembrandt, unde soarele nevăzut, de care se feresc ochii prea
sensibili, aprinde, în fundul odăii, reflexe catifelate şi portocalii.
Soarele intră. E fapta.
Julien amina cît putea clipa cînd va trebui să deschidă
oaspetelui.
====================
1 Celebru pictor şi caricaturist francez (1808-l879). S-a situat
prin tendinţele creaţiei sale realiste alături de mişcarea
muncitorească.

Atunci, în perioada ce urmă războiului, se mulţumi să


publice marile lui lucrări de istorie a ştiinţei. Pe acestea le socotea
obiective. Dar personalitatea lui puternică, hrănită de
singurătatea bărbătească, căreia anii de strînsoare îi încordaseră
arcul, nu-şi dădea seama de săgeţile de bronz pe care le arunca,
cu fiecare capitol, în minciunile inteligenţei din vremea lui şi din
toate vremurile. Şi, deoarece el însuşi fusese pătruns de aceste
minciuni, în el însuşi ţintea. Dar cine ţintea? El. Noul Julien,
omul nou, însîngerat de sforţarea făcută pentru a se elibera. Şi o
întreagă epocă intelectuală, o perioadă a unei societăţi ce se
sfîrşea, primea lovitura şi arăta că a primit-o.
De fapt, o arăta cît mai puţin, pentru a nu atrage atenţia
publicului asupra arcaşului. Iar tineretul, neavînd timp să caute
gîndirea în fundul lucrărilor mari, care, asemenea catedralelor,
nu-şi ascundeau stîlpii de susţinere (e vorba de monumentala lor
documentare), trecea pe alături, fără să privească. De altfel, dac-
ar fi încercat să privească, ar fi înţeles oare? Ar fi îngăduit? în
primii ani de după război, cei din marea generaţie a eroilor
spiritului, care se obişnuiseră, asemenea lui Spitteler1 şi lui
Thomas Hardy2, cu singurătatea mîndră şi pesimismul eroic, ce
priveşte cu ochi cutezători realitatea tragică în faţă, fără nădejdea
de a o schimba, suferiră dispreţul duşmănos al oamenilor. Elveţia,
atît de săracă în genii, se înverşună în batjocuri pline de ură
împotriva poetului Primăverii olimpice 3. Niciodată Stockholm-ul,
atît de darnic cu premiul său Nobel, nu încuviinţă să i-l acorde lui
Thomas Hardy. Aceşti oameni erau duşmăniţi din pricina
indiferenţei lor bărbăteşti, care le îngăduia să suporte „senini”
adevărul nemilos. Erau învinuiţi de acel egoism ce se mulţumeşte
cu o lume rea, fără speranţă, egoism care, după ce şi-a asigurat
viaţă şi glorie, nu se mai gîndeşte să îndrepte lumea. Nu vedeau
că aceşti bătrîni fuseseră obsedaţi, aproape toată viaţa lor,
=====================
1 Scriitor elveţian (1845-l924).
2 Scriitor englez (1840-l928), a descris în romanele sale
soarta tragică a omului simplu in condiţiile societăţii capitaliste.
3 Karl Spitteler.

de gîndul dreptăţii rănite, că fuseseră siliţi să ţină piept


durerii şi că, dacă se încinseseră ca Spitteler, în zale de nepăsare
şi ironie dominatoare, o făcuseră după chipul lui Timon din
Atena1, cel trădat în dragostea lui faţă de omenire. Durchaus! Cu
toate acestea! Sînt cuvintele lui Prometeu şi ale lui Heracle, cei ce
nu cred în oamenii pentru care se jertfesc.
Julien se hrănise din substanţa aceasta aspră, din
pesimismul acesta nietzscheian, de leu bătrîn care rîde. Dar făcea
parte din altă generaţie, o generaţie intermediară între cea a
marilor singuratici ai gîndirii, care nu înfăptuieşte nimic, şi cea a
tineretului de după război, care voia să înfăptuiască înainte de a
gîndi – pentru a umple prăpastia (nu erau făcuţi s-o umple!
Trupurile, sufletele lor aveau să se frîngă).
Ca şi ei, Julien vedea prăpastia existenţei, abisul omenesc.
Dar viziunea aceasta nu-l izbise ca adolescent, atunci cînd trupul
şi mintea fragedă încă nu sînt formate. Oasele lui erau tari, de
aceea el nu se frînse şi nici nu se îndoi. Ştia să privească în ochi
nimicul întunecatei aventuri. Şi noaptea îi era luminată de
străfulgerarea minţii, care crea adevărul lui, frumuseţea lui,
bunătatea lui. Le simţea pe toate cu putere şi se învăluia în ele cu
dragoste, fără să piardă nici o clipă conştiinţa limpede a
prăpastiei deasupra căreia stătea atîrnat, împreună cu tot ceea ce
iubea.
Ceea ce iubea? Ce iubea el? Era singur, dezamăgit de oamenii
care-l ţineau şi pe care-i ţinea la distanţă. Da, prezentul, ceea ce
moare, ceea ce mîine va fi mort. Nu pentru aceşti osîndiţi, aceşti
oameni ai prezentului gîndea, trăia, crea el. Dar cel care creează
cu trupul sau cu mintea (e acelaşi lucru) poartă în pîntecele lui pe
oamenii viitorului. Cum să nu-i iubească? îi proiectează în noapte.
Ei sînt cei care vor umple prăpastia.
Acest mare singuratic, care îşi zămislea cutezător gîndirea,
făurea viitorul, fără să-şi dea seama, fără să
=====================
1 Filozof grec (sec. I î.e.n.). Indignat de rapacitatea şi josnicia
oamenilor, se izolase de lume.

bănuiască, era şi el un muncitor pe şantierul oamenilor şi al


popoarelor lumii, care lucrau în clipa aceea pentru a clădi o
orînduire, o viaţă nouă. Şi cînd, mai tîrziu, recunoscu adevărul –
după ce întîmplările dinafară năvăliseră în cămăruţa lui – se trezi
înrolat în armata revoluţiei. Se împlineau zece ani de cînd acest
„revoluţionar fără ştirea lui” îşi slobozea în folosul revoluţiei şi
împotriva gîndirii vrăjmaşe săgeţile lui de bronz.
Şi pe cînd el era încă pe jumătate neştiutor, Annette,
convalescenta care-i citea cărţile în pat, descoperi totul de la
prima privire. Bucuria năvăli în inima pe care o mai umplea încă
vechea iubire, mereu tînără. Şi ea îl zămislise pe cel care-o iubea!
Pe Julien al ei. Arcaşul…
*

Prin urmare, cei doi vechi prieteni se aflau acum foarte


aproape unul de altul. Dar poate că întoarcerea unuia către
celălalt nu s-ar fi întîmplat niciodată, dacă două mîini tinere nu i-
ar fi împins de umeri: „înaintează! Înaintează!” – mîini voinice,
care se pricepeau să arunce mingea.
Geniul cel bun, spiriduşul care-i apropie pe cei doi bătrîni
îndrăgostiţi, despărţiţi în pădurea vrăjită a visului unei nopţi de
toamnă de hăţişurile a douăzeci de ani, n-avea nimic din Puck –
în afară de voioşia lui. Desigur, fetiţa era sprintenă şi trupul ei
mlădios era în stare, cînd se apleca, să-şi atingă călcîiele cu
mîinile, rămînînd totuşi în picioare. Dar nu trecea nevăzută; şi
dacă pămîntul ar fi avut grai, ar fi ţipat sub picioarele ei. Ceea ce
cuprindeau picioarele acestea cu tălpile cuprindeau bine: fiecare
pas spunea: „Al meu! Al meu e pămîntul! A mea e viaţa!” Acest
„eu” era o fetiţă înaltă şi voinică, asemeni unui băiat, cu capul
rotund şi tuns, cu pieptul plat, lată în umeri, cu şoldurile supte,
cu braţele musculoase, coapse lungi, pulpe albe şi labele
picioarelor arcuite. Era fata lui Julien – Georgette, după nume.
Dar de fapt, George: un băiat. Era gata să înfrunte balaurul. Şi ar
fi rîs cu poftă dac-ar fi văzut şopîrla aceea groasă zbătîndu-se sub
călcîiul ei. De rîs ştia să rîdă de cînd îşi făcuse intrarea în lume.
Dumnezeu ştie unde învăţase! Casa posomorită a lui Julien,
mama, bunica, rămăseseră cu toţii uluiţi la început, cînd îi auziră
rîsul. Şi încă şi astăzi, după douăzeci de ani de cînd o avea, Julien
simţea aceeaşi mirare, ruşinată şi neliniştită, cînd o auzea: „Dacă
minunea asta ar înceta să mai fie!”
Căci era o minune. El era atît de puţin înzestrat pentru rîs!
Rîdea atît de stîngaci t Şi simţea, ascultînd-o, că-i atît de frumos,
atît de bine să rîzi! Cine-i făcuse darul acesta? îşi spunea că nu e
vrednic de el. Şi într-adevăr, nu era vrednic, tocmai pentru că îl
chinuia gîndul vredniciei lui. Ca şi cum sturzul s-ar fi gîndit la
asta. Găsea că strugurii sînt buni de ciugulit. Pentru George viaţa
era o bucurie. „Jefuieşte viaţa. Şi ea o jefuia. Cine ar fi putut să-i
spună generaţiei lui Julien că pe mormanul acela de dărîmături,
unde cei de felul lui adunau, gemînd, cioburile blidurilor sparte,
puişorii cei noi vor şti să descopere viaţa vie? Nimeni dintre cei
bătrîni nu le arătaseră drumul. Mergeau singuri. N-aveai decît s-o
priveşti pe George cum înaintează cu bustul uşor aplecat, ca o
alergătoare, cu coatele lipite de trup şi cu mîinile înainte, gata să
apuce, cu gura întredeschisă, cu pieptul bătîndu-i ritmul
răsuflării, cu ochii foarte luminoşi pe o faţă blondă şi arsă de
soare: nu-i scăpa nimic din ce era pe drum, şi înăuntru n-o
tulbura nimic. Bine înzestrată la trup şi la minte, crescuse
voinică, fără grabă, fără scrupule, fără exagerări. Din fericire
pentru ea, se născuse acoperită de nişte zale prin care nu
străbătea atmosfera casei. Facultatea ei de a nu auzi văicărelile şi
mustrările o aduseseră pe maică-sa în pragul deznădejdii: nu era
rea-voinţă, era ceva mult mai rău: pur şi simplu nepăsare. Nu
pricepea ceea ce o plictisea. Această nepăsare fizică nu excludea o
inimă deschisă. Cînd maică-sa vorbea fără sfîrşit, şi apoi o
întreba: „Ai înţeles? Ce ţi-am spus?”, George îi rîdea în nas şi o
îmbrăţişa cu atîta avînt, încît biata femeie nu mai avea curaj s-o
dojenească; dar n-avea nici o îndoială că şi de data asta îşi
pierduse timpul. Dacă, cel puţin, ax fi putut să înţeleagă ce se
petrece în fata asta! Dar toată făptura ei îi apărea ca o încăpere
plină de taine; nici nu-i trecea pragul. Nu cunoştea părerea lui
George în legătură cu ceea ce o chinuia pe ea cel mai mult: religia.
George nu se împotrivea s-o însoţească pe maică-sa la slujbă, să
spună rugăciuni, ba chiar, dacă lumea ţinea neapărat, să se ducă
să-şi spele regulat rufele la spovedanie: se ducea şi se întorcea
acasă cu aceeaşi bună dispoziţie nepăsătoare, de parcă s-ar fi dus
la şcoală sau la tenis; păcatele n-o apăsau prea tare. Dar ce
gîndea? Ce gîndea despre cuvintele pe care le citea în cartea de
rugăciuni, despre evanghelie, despre Isus Hristos şi Fecioara
Maria, despre biserică şi despre dumnezeu, şi chiar despre viaţa
de apoi şi despre învierea morţilor. Nu era chip să afli! Adevărul e
că nu gîndea nimic. N-o interesa.
Da, desigur – gîndea şi ea ca toată lumea – că trebuie să
mori. Dar asta-i departe! Şi apoi nu mori decît o dată. De trăit
însă trăieşti de sute de mii de ori, în fiecare clipă a zilei. Nu-i timp
să-ţi baţi capul cu sfîrşitul. Şi-apoi la ce foloseşte? Ce ştie omul
despre asta? Da, desigur, biserica îţi spune una. Şi sînt alţii care
zic alta. Eu mă împac şi cu una şi cu alta. Nu-i treaba mea să
discut ceea ce nu cunosc. Am destule alte treburi care mă
interesează. Dacă vreţi, n-aveţi decît să vă gîndiţi voi la lucruriile
astea! Şi, mai cu seamă, nu vă bateţi capul pentru mine! Eu o să
ştiu întotdeauna să mă descurc.
Nu spunea asta. Poate că nici nu şi-o spunea limpede. Dar
asta se citea în minunata ei nepăsare. Şi mama nu era lipsită de
noi motive de îngrijorare. Se lăsa cu toată inima în voia grijilor.
(Fiecare foame are nevoie de pîinea ei. Unii preferă pîinea
lacrimilor. George nu năzuia la această pîine.)
A fost, poate, un noroc pentru amîndouă că mama o porni
spre lumea aceea pe care o socotea mai bună, înainte ca fata să fi
împlinit cincisprezece ani. Desigur că George spuse şi gîndi:
„Biata mama T
Şi plînse cu lacrimi mari: putea să plîngă ca oricare alta. Din
cînd în cînd, se lăsa în voia unei dureri dintre cele mari, de copil,
care-ţi umflă nasul şi după care nici nu mai vezi cu ochii de atîta
plîns. Dar – nu era vina ei – după ce trecea valul, ochii i se uscau
şi toate erau mai frumoase; şi „biata mamă” nu mai avu mult loc
în casă. Nici tatăl, nici fata nu recunoşteau acest adevăr; dar se
simţeau amin doi mai la largul lor.
Oricît de departe s-ar fi simţit Julien de spiritul fetei, lui –
tărîm necunoscut – avea faţă de ea îngăduinţe de neînţeles, mai
ales începînd din clipa în care copilul, sub ocrotirea lui, începu să
se prefacă în femeie. Nu-i stingherea cu nimic dezvoltarea, îi
dădea o Libertate în mişcări care-ar fi îngrozit-o pe maică-sa.
George pleca, se întorcea acasă cînd voia, îşi împărţea timpul cum
voia, dădea sau nu socoteală, după cum voia: avea să facă ce va
voi cu viaţa ei. Julien nu-i cerea nimic decît să aibă grijă de bunul
mers al casei, să fie exactă la ora meselor şi, afară de asta, să ştie
că el are încredere în ea. George ştia, şi asta era pentru ea cea
mai bună disciplină. În clipele cînd mintea i se clătina (există clipe
de acestea în viaţa unei fete), George îşi venea în fire, gîndind:
„Sîntem doi: el şi cu mine”. De vreme ce el se lăsa în seama ei!
Dacă i-ar fi opus un veto, probabil că ea ar fi sărit peste voia lui,
aşa, în joacă. Nu pentru că sistemul acesta de neîmpotrivire din
partea tatălui ei ar fi păzit-o. Ar fi putut tot atît de bine să-şi
spună: „Şi dac-aş gusta? Lui nu i-ar face nici un rău şi mie mi-ar
face bine…” Dar n-avea poftă să guste. Dragostea era ultima ei
grijă. Nimic nu-i lipsea. Şi ce-i cu asta? Nu dorea bărbatul.
Dorinţa asta după bărbat i se părea niţel caraghioasă. Nu
păcătuia prin neştiinţă. Citise – şi încă cum! – în cartea mare a
naturii. Era studentă în ştiinţe naturale. Şi dumnezeu ştie cîte
văzuse şi auzise! Dar se prindea de ea ca apa de gîscă. Cele mai
îndrăzneţe privelişti sau cuvinte cădeau ca un „plici” în rîul ei şi
piereau fără să lase urme. Rîsul ei sănătos, de ştrengar, frîngea
pînă şi siguranţa celor mai obraznici; rîdeau şi ei dezarmaţi. Se
purtau cu ea cum te porţi cu un tovarăş, mulţumindu-se să
glumească pe socoteala „invulnerabilităţii” ei. Ea era cea dintîi
care-şi bătea joc de sine. Dar nu încerca să se schimbe.
Pasiunea sportului luase locul altor pasiuni. Se dăruia
acestei pasiuni cu tot ce avea mai bun. Toate bucuriile într-una
singură; bucuria jocului, bucuria faptei, bucuria stăpînirii de
sine, bucuria mîndriei şi a pasiunii dezinteresate, beţia sîngelui şi
limpezimea minţii, plinătatea energiei şi paroxismul, unde viaţa
nu se mai ţine decît de un fir. „Dai firul e bun, viaţa tresaltă, aerul
şi pămîntul sînt ale mele”
Fără să spună nimic tatălui ei (el nu află decît după ce aflase
tot Parisul), se supusese unui antrenament metodic; îşi spusese:
„O să mă descurc la fel de bine ca toţi ăştia, ba chiar mai bine
decît ei”.
Căci, cînd îi vedea alergînd pe pistă, sîngele ei tînăr curgea
mai năvalnic şi începea să tropăie ca un cal nărăvaş. Era sigură
pe plămînii şi pe coapsele ei. Alergase pe stadion şi bătuse
recordul la „trei sute de metri”; îl păstrase cu îndărătnicie timp de
cîteva luni. Avu şi ea ceasul ei de glorie olimpică, în mijlocul
omenirii aceleia tinere şi anacronice, care retrăia, fără să-şi dea
seama, Grecia antică sub aripa neagră a haosului ce acoperise
cerul Europei. Ar fi trebuit s-o vezi, în clipa victoriei, istovită,
gîfîind, lucind şi mirosind a năduşeală, cu părul lipit, cu ochii
rotunzi şi încercănaţi, cu trăsăturile trase, cu privirea rătăcită,
urîtă, nepăsătoare faţă de frumuseţe, dar mai frumoasă decît
frumuseţea. Strălucea: „L-am cîştigat!” Ce? Recordul acesta? Nu,
mult mai mult decît un succes de stadion. „L-am cîştigat din plin!
M-am cîştigat! Există vreo posesie care să valoreze cît asta? Nici
cea de îndrăgostit. Asta-i bucuria desăvîrşită, în toată puritatea ei.
Nici o fărîmă nu-i poţi adăuga. Da, e drept că nu durează… Nimic
nu durează. Dar ai avut-o, îi mai simţi încă soarele în piele. Ce
poate fi mai temeinic pe pămînt?”
Un glas tainic îi şoptea, în unele zile, cînd în dl nea picioruşe
care tropăiau prin grădini şi cîte un năsuc în vînt. Nu totdeauna
curat: „Mai e copilul…”
Amazoana nu şi-a tăiat sînul. Inima ei de femeie îşi
aminteşte. Şi-i zîmbeşte puştiului. „Da, şi asta ar fi bine, dacă n-
ar fi bărbatul”. Dar era şi bărbatul. „La naiba!” Alunga copilul din
gîndurile ei. Nu poţi avea totul. Ceea ce avea ea îi era de ajuns.

Dar Julien, care o privea, fără ştirea ei, din penumbra sa de


Faust morocănos şi bătrîn, închis în cămăruţa lui de alchimist,
care o admira înspăimîntat pe fata asta liberă, zămislită de el,
tremura în fiecare zi, de teamă să nu fugă, şi în fiecare zi se
liniştea văzînd-o mulţumită, lipsită de nelinişti şi de dorinţe. Se
întreba: „Cum face? Cum a făcut ca să iasă din mine?” Şi un glas
îi răspundea: „Ştii doar! O recunoşti! …”
Pe cine? Pe aceea care-i pecetluise viaţa, pe aceea pe care o
alungase. Slavă domnului, ea fusese mai tare! Nu părăsise casa.
Pătrunsese cu încetul în gîndul lui. Mai mult decît atît. Intrase în
grînarul lui. Julien încerca să se convingă că acest grăunte viu,
care ieşea din el, creştea de fapt din ea. Pretindea că o recunoaşte.
Recunoştea unele amănunte greu de văzut de alţi ochi, o umbră
de puf în colţul buzei, portul grumazului, felul cum rostea
anumite cuvinte, anumite reflexii de ale ei şi dumnezeu mai ştie
ce… îşi spunea: „Doamne! Annette!” Amăgire, de bună seamă.
Pătruns de ea cum era, o vedea oglindindu-se în lucrurile din
jurul lui. Dar, la urma urmelor, dacă spiritul lui era pătruns de
ea, de ce n-ar fi fost şi fata lui? Ce importanţă avea că era pradă
unei obsesii? Pentru fericirea lui George, asta însemna mult. Fără
ca ea să aibă cea mai mică bănuială, acestui fapt îi datora ea
indulgenţa uimitoare a tatălui şi respectul duios de care dădea el
dovadă faţă de libertatea ei. Fata îşi spunea; „Am noroc!” Dar nu
bănuia cui i-l datora.
Pînă la urmă, întîlni şi ea umbra nevăzută care rătăcea prin
casă. Desigur că se atinsese de multe ori de ea, în pragul uşii
tatălui sau în privirea lui, încă din primele zile ale copilăriei. Dar
se obişnuise într-atît cu ea, încît nici n-o mai băga în seamă.
Umbra a trebuit să vorbească. Şi a vorbit.

Julien plecase la Londra, pentru a lua parte la un congres.


Avea să lipsească vreo cincisprezece zile. George se folosea de
acest prilej, pentru a şterge praful în sfînta sfintelor: odaia lui de
lucru. Ca toţi oamenii care muncesc concentrat, Julien nu
îngăduia nimănui să se atingă de odaia lui: zicea că face singur
ordine. Şi bineînţeles că ordinea lui era, pentru ceilalţi ochi, cea
mai crîncenă dezordine. George, care era duşmana înnăscută a
neorînduielii, pîndea de multă vreme ceasul cînd va îndeplini
această faptă vitejească. Se folosi de cel în care stăpînul nu era
acasă. Ce mai muzică o să facă la întoarcere! Las’ să facă… „Poţi
să cînţi, tată!” Rîdea dinainte, ca o ştrengăriţă: „Puteţi să vă
înfuriaţi, sfinte hîrţoage. (Lua cîte un braţ de cărţi şi le arunca pe
duşumea.) Eu sînt stăpînul acestor locuri”
Se puse cu avînt la lucru, înşfăcă teancurile de hîrtii şi
începu să jongleze cu cutiile de carton, pînă cînd una din ele,
deschizînd gura pentru a protesta, scuipă afară, ca într-un basm,
şuvoiul de cuvinte pe care le ţinea îngrămădite, scrisori, scrisori
legate cu stîngăcie, care se răspîndiră prin odaie. Ce-i cu asta?
George se ghemui pe jos, ca să le adune, rîzînd cu şi mai multă
poftă. „Ei fir-ar să fie! Dacă vede că m-am atins de ele! Cum să fac
să le aşez cum le-a potrivit el? Nu-i alt mijloc decît să le citesc ca
să văd data fiecărei scrisori. Doar primele rînduri. O să meargă
repede. Corespondenţa tatei trebuie să fie tare plictisitoare! Ia te
uită!”
Primele rînduri ale primei scrisori nu vesteau nimic
plictisitor. Şi sforicică asta cu nodul ei stîngaci, care se dezlegase
şi lăsase să-i scape hîrtiile, era, fusese o panglică… „Ce-i asta,
tată?” Nici nu se întreba dacă o să le citească sau nu, aşa cum se
cuvine să faci, dacă mai păstrezi ceva din buna-cuviinţă de
odinioară. Desigur că avea să le citească. Făgăduiau să fie foarte
interesante. Se aşeză comod, cu picioruşele încrucişate pe podea,
vîrîtă aproape sub masă, printre scrisorile răvăşite. Şi culese la
întîmplare din vraf. Nici o teamă că va fi tulburată de cineva. Era
singură în casă. „Dacă sună, las’ să sune!” Fereastra era deschisă.
Afară, în grădină, mierlele. Soarele de iunie năvălea de jur
împrejur şi mîngîia pe deasupra capului ei alămurile de pe birou.
Dar ea se afla într-un leagăn de umbră, şi în jurul degetelor ei se
înfăşurau lianele care urcau din sufletul scrisorii, în timp ce în
nări îi stăruia mirosul de iasomie al grădinilor în floare. Îngîna un
cîntec. Se simţea bine.
Nu-şi dădea oare seama de vina ei? Ba da, foarte bine. Îşi dă
seama şi se bucură. Nici nu se gîndeşte să respecte morala
publică. Ştie că nu-i voie s-o înfrunţi făţiş, dar George e
îndrăzneaţă şi are bun-simţ. Dar cu uşa închisă? „Las-o mai
domol, drăguţă!” George seamănă cu Kitchener 1. De îndată ce ai
trecut Canalul Suez, e altă morală! „Eu o am pe a mea.” Şi
(desigur că ăsta-i un mare noroc) morala lui George e bună şi
sănătoasă, mai bună poate decît cea pe care o laşi în apă, de
cealaltă parte a canalului. Îl iubeşte pe tatăl ei din toată inima.
Poate că nu-l iubeşte – desigur că nu – Aşa cum îşi iubeau fetele
de odinioară părinţii. Respectul a scăzut vîrtos. Nici urmă de frică.
Şi spoiala acelei antice veneraţii s-a scorojit al naibii. Dar din
cauza asta dragostea a pierdut din tărie? Aş spune că tocmai
dimpotrivă. Bineînţeles, cu condiţia ca omul s-o merite. „Căci de
ce aş fi silită să-l iubesc, dacă n-a făcut nimic altceva decît să mă
zămislească? Fie vorba între noi,
========================
1 Politician englez reacţionar (1850-l916). În calitate de
comandant al armatei engleze a reprimat cu sălbăticie populaţia
ţărilor din Africa, ce se opuneau subjugării colonialiste.

tată, nu te-ai ostenit prea tare! Da, ca să mă creşti. Asta-i


altă socoteală. Află că acum e rîndul meu să judec. Cu atît mai
rău pentru tine, dacă n-ai vrut sau n-ai ştiut care e binele şi
dreptul meu. Tu ai vrut şi ai ştiut, bătrînelul meu; şi ţi-e cu atît
mai mare meritul, cu cît fiica ta era o capră nu prea uşor de păzit.
Am călcat în picioare toate straturile tale de prejudecăţi. Nu uit.
Nu uit nimic. Şi dacă i-ar trece cuiva prin gînd să se atingă de
tine, ar avea de-a face cu mine. Sîntem aliaţi. Dar, fie vorba între
noi, bătrînul meu tovarăş, am dreptul să nu mă sinchisesc de tine
şi să-mi vîr nasul în hîrţoagele tale. Desigur, tu n-ai îngădui, tu
eşti de modă veche. Dar eu sînt de acum. Ajunge! Acum citesc. Şi
tu n-ai să ştii nimic. Nu trebuie să necăjim copiii.” Aprinse o
ţigară: „Păzea! Să nu dau foc.”
Ca să citească mai bine, începu să sugă în linişte sucul
scrisorii şi vîrful ţigării.
„Ia te uită! Ce pasiune! Nu-i cu putinţă ca bătrînelul meu tată
să fi iubit aşa! …”
Ţigara arse, arse pînă se stinse. George nu-şi aminti că o
ţinea în mînă decît cînd îi simţi arsura în vîrful degetelor. Nu se
mai gîndi să aprindă altele. Se întinse pe jos cît era de lungă, cu
burta şi coatele lipite de podea, ca să citească mai bine. Ce
şuvoi… I se părea că-şi scaldă trupul în el. Citi, fără să judece,
fără să încerce a-şi face vreo părere, fără să înţeleagă bine. Era
pentru ea o lume atît de deosebită! Dar din fiecare rînd, din
fiecare undă a şuvoiului se desprindea pentru ea o femeie, o
femeie iubitoare şi îndurerată, dar curajoasă în durerea şi în
înflăcărarea ei, o femeie care îl domina pe celălalt, „pe acest
bărbat”, de la înălţimea sufletului ei mîndru, care îl călăuzea,
ţinîndu-l de mînă şi a cărei duioasă energie îl întărea, o femeie
care se jertfea, care, la sfîrşit, îl mîngîia că o jertfise. Iar el,
bărbatul, era pe lîngă ea o fiinţă nenorocită şi vrednică de milă,
care a văzut fericirea trecîndu-i prin faţă, dar n-a avut tăria s-o
apuce, care şi-a dat atît de bine seama că alungind această
fericire se nimiceşte, încît a scris cu mîna lui greoaie pe cutia
unde se aflau scrisorile:

Fericirea mea ucisă

George nu citi acest strigăt decît la sfîrşit, în timp ce se


ostenea s-adune scrisorile răspîndite.
Se opri. Se culcă pe spate, cu mîinile sub cap. Privea un
trandafir roşu, prins de marginea ferestrei, pe care-l mişca vîntul
prevestitor de furtună. În jurul ei, pe podea, simfonia aceea mută
a iubirii.
Cu treizeci de ani în urmă, o altă femeie, o altă fată răscolise
astfel tainele iubirii tatălui său. Soarta răzbunătoare dădea de
data asta în vileag tainele ei. Dar tatăl celeilalte era mort. Tatăl lui
George trăia. Şi cenuşa răscolită mai ardea încă. Degetele lui
George, care se atinseseră de ea, ardeau şi ele.
George visa, plutea pe mări necunoscute. Veneau adieri din
insulele polineziene, pe care ea le vedea răsărind ps smaragdul
mării, şiruri de madrepori şi de arbori tropicali, franjuri de
spumă. Arhipelagurile acestea erau ţări străine pentru ea. Cu atît
mai adînc o pătrundea mireasma lor. Şi, sub paşii ei, se deschidea
capcana acelei emoţii ciudate, pe care o cunoaştem cu toţii,
atunci cînd ne izbesc anumite întîlniri, în locuri pe unde încă n-
am trecut. „Pe aici am mai fost.. /’
Ea? Ea să fi fost pe aici? Cum ar fi putut? Ea n-a iubit pe
nimeni. Şi, chiar în clipa asta, e liberă şi departe de iubire. Dar,
cu toate astea, dragostea străinei îi răsună în inimă, ca dangătul
unor clopote îndepărtate, pe care le cunoşti. Toată povestea asta
veche e ca un basm auzit pe vremuri într-o stare de semisomn, şi
apoi uitat. După ce l-a citit, i se părea că a povestit chiar ea
fiecare episod înainte de a întoarce pagina. Iar chipul acestei
femei e misterios şi apropiat în acelaşi timp: nu simte durerile,
dar îi simte elanurile, nu-i simte melodia lăuntrică, iubirea, elegia,
ci ritmul, puterea, prospeţimea de izvor, sîngele. Ar putea să jure
că a văzut-o. Mai mult! A cunoscut-o. Mai mult! Cum mai mult?
George se ridică, se aşază în capul oaselor cu o mişcare atît de
repezită, încît capul i se loveşte de masă. „Mai mult!… E a mea.”
Dar lovitura a trezit-o, îşi freacă creştetul.
„Fir-ar să fie! Sînt nebună. Am uitat de masă.”
Îi place să mănînce. Ca să uite de un lucru ca ăsta, trebuie
într-adevăr să-şi fi pierdut busola. O regăseşte cît ai clipi din ochi.
Dar în timp ce mestecă îmbucăturile întîrziate, nu părăseşte pista
unde s-a oprit uimită. Degeaba îşi spune: „Ce idiot!” îşi mai
spune: „A iubit-o înainte de a mă fi născut eu”. Şi dumnezeu ştie
ce-o să mai clădească închipuirea ei de femeie, împănată cu
ştiinţă. Romanţată. Înainte de a le pune la un loc, mai citeşte, mai
studiază încă o dată sărmanele scrisori. După aceea, George se
simte în stare să discute fapte şi date cu taică-său. N-o face, dar
nici mult nu lipseşte; în unele seri îşi muşcă limba: tare-ar vrea
să ştie. La dracu cu prejudecăţile! De ce nu se poate vorbi ca
lumea despre subiectele astea? Dar nu subiectul o oprea. Nu
putea să-i povestească, fără să se facă de rîs, cum ajunsese să
descopere tainele lui. Şi, totuşi, era atît de amuzant, atît de
mişcător!
„Bietul de el! Stă la celălalt capăt al mesei şi se crede singur
pe lume cu tainele lui; nu ştie că i le cunosc, că-l văd gol, cu
durerea, iubirea, slăbiciunile şi toate rănile lui. Şi-l judec. Îl judec.
Şi ce mai prostii ai făcut! N-ai fost prea grozav… Dar nu-i nimic,
te iubesc şi mai tare!” Se duse să-l sărute. „Bietul tata!” El nu
înţelegea.

George se apucă să vîneze. Hotărîse s-o găsească pe Annette.


Nu trăgea nădejde că taică-său îi va arăta drumul. Şi n-a fost uşor
s-o găsească. Numele doamnei Rivière nu apărea prin anuare.
Poate că a dispărut sau s-a măritat. Îi trebui timp ca să culeagă
informaţii.
Pînă la urmă, George găsi drumul. Mai întîi la Assia şi Marc,
a căror faimă proaspătă începuse să se răspîndească. Trecu de
două sau de trei ori pe la librărie, dar fără s-o întîlnească pe
Annette. Nu se hotăra să se ducă să-i bată la uşă. Cînd ajungea
aproape de prag, se dădea înapoi. Degeaba făcea pe viteaza: avea
sfieli ciudate. Dacă o s-o vadă, ce-o să-i spună? Te încurcă
întrevederea cu o străină atît de apropiată, o necunoscută atît de
cunoscută, ale cărei taine le-ai înregistrat cu atîta obrăznicie!
Annette, aşa cum şi-o închipuia George, n-ar ierta-o dac-ar şti. Şi
o să ştie, de la primele cuvinte. George simţea că în faţa privirii
Annettei se va trăda, îşi pierdea dinainte toată siguranţa şi
rămînea cu gura căscată, cu şirul vorbelor întretăiat, roşind. Ca
să iasă din încurcătură, devenea repezită, aşa cum fac timizii, şi
dădea drumul, în chip de sfidare, tuturor mărturisirilor, pe care şi
le stăpînea. De îndată, privirea Annettei se făcea de gheaţă, îi
închidea uşa întredeschisă a încrederii. Şi şanţul dintre ele era şi
mai greu de trecut decît înainte. George nu găsi curajul de a
încerca. Totuşi nu renunţă la planul ei. Dar aştepta cine ştie ce
prilej, care s-o ajute sau s-o silească să îndrăznească. Prilejul
trebuie să se ivească. O să se ivească.
Pentru cei care aşteaptă, de cele mai multe ori nu se iveşte,
căci aşteaptă pasiv. Dar aşteptarea lui George, la fel ca şi ea, era
totdeauna activă şi gata la faptă. George nu dormea, pîndea. De
cele mai multe ori, cînd pierzi o ocazie, lucrul se întîmplă nu
pentru că ocazia nu s-ar fi ivit, ci pentru că nu ai văzut-o venind
şi nu ai prins-o din zbor. Nu era primejdie ca George să lase să-i
scape prilejul. O privire, o săritură, şi-l prinde ca pe o minge de
tenis.

De data asta cine a aruncat mingea? Un necunoscut. Un


partener venit din Italia. Şi pe el tot întîmplarea îl făcuse s-o
întîlnească pe Annette. Dar nu numai întîmplarea, ci soarta, o
afinitate de gîndire, care, apropiindu-l de Julien, avea să facă din
el, sub impulsul lui George, solul care să deschidă porţile între cei
doi vechi prieteni.
Annette nu-l aştepta. În dimineaţa aceea şedea ostenită, cu
picioarele frînte, într-un colţ al odăii ei, unde tocmai făcuse curat.
N-avea servitoare, ci numai o femeie cu ziua, care venea pentru
cîteva ore, ca să facă treburile grele ale gospodăriei. Era singură,
destul de părăsită de copiii ei, care, neavînd cu ce durere să mai
vină la ea, îşi păstrau plăcerile şi activitatea pentru ei (activitatea
în doi e doar cea mai mare plăcere). Annette nu era atît de lipsită
de tact încît să se plîngă. Asta-i meseria de mamă. Cînd copiii sînt
mulţumiţi, o concediază pe mamă din gîndurile lor, aşa cum
concediezi o femeie de serviciu. Şi-a făcut treaba, acum poate
pleca. Annette zîmbea. Dar o durea mijlocul. Nu mai era tînără.
Avusese parte de mai multe necazuri, de-ale ei şi de-ale altora,
decît s-ar fi cuvenit. Stătea cufundată în oboseală şi în gînduri, cu
cîrpa de şters praf în mînă. Fereastra care dădea spre stradă era
larg deschisă. Aerul răcoros îi îngheţa umerii. Dar ea nu-şi dădea
seama, cum nu-şi dădea seama nici de zumzetul străzii. Se
gîndea. Se gîndea că e bine să-i sprijini pe cei pe care-i iubeşti.
Dar ar fi bine dacă, din cînd în cînd, ai găsi şi puţin sprijin în ei.
Asta-i un lux de care n-ai parte prea des. Nu învinuia pe nimeni.
Nimeni nu poate da decît atît cît are. Fiecare din oamenii pe care-i
cunoscuse nu avea decît tocmai atît cît îi trebuia pentru el. În faţa
ochilor ei se perindau, cu duioasă ironie, toţi cei care-i băuseră
laptele. Defilau în dezordine, şi apariţia lor era adesea
neprevăzută; printre chipurile cunoscute şi familiare răsăreau
unii socotiţi uitaţi, iar printre ei, feţe abia zărite timp de o zi, dar
ale căror adevărate trăsături de-abia acum se arătau (poate prin
contrast) în plină lumină. Şi, într-o străfulgerare dintre acelea
tainice, care pare o rază aruncată de clipa ce va urma, o faţă se ivi
din prăpastia trecutului; Annette îşi spuse: „Asta nu mi-a luat
nimic. Mi-a dat”.
Se mira că putuse să-l uite într-atît, încît să nu-şi mai
amintească, în clipa asta, nici măcar numele lui. Şi tocmai atunci
slujnica, o fată tînără şi nepricepută, deschise uşa, anunţînd
direct:
— Doamnă, vă caută un domn.
Annette tresări cînd îl văzu în prag pe cel văzut în gînd, un
chip de demult, cu barbă albă, un zîmbet frumos şi doi ochi
luminoşi. Oricît de neaşteptată era întîlnirea, Annette nu se îndoi
nici o clipă. Şi numele pe care-l căuta îi răsări numaidecît pe
buze. Întinse mîna spre el. Şi numai după aceea se ruşina că se
lăsase surprinsă cu trupul şi sufletul în neorînduială, apoi rîse cu
poftă, cînd văzu că mai ţine încă în mînă cîrpa de praf. El rîse
împreună cu ea, scuzîndu-se, scuzînd slujnica, pe care Annette o
certa. Văzuse în ochii ei elanul de caldă şi sinceră bucurie cu
care-l primise. Acelaşi elan îl mînase şi pe el spre ea. Deşi era
aproape bătrîn, ochii lui tineri aveau douăzeci de ani.
Annette îl întîlnise cu şapte ani în urmă, în compartimentul
unui tren care traversa Italia. Ea se întorcea din Romînia. De-abia
lăsase boala în urmă şi mai avea încă febră, aşa încît simţea o
nevoie lacomă de somn. Dar tot i se mai părea că e în junglă –
jungla cu trestii în care se ascunsese, înfundîndu-se în mîl pînă la
pîntece. I-o aminteau ţinuturile bîntuite de friguri – bălţile întinse
pe lîngă care trecea trenul italian. Annette stătea dreaptă,
încordată, cuprinsă de fiori. Se lupta cu somnul; uneori o biruia;
îndoia gîtul, dar şi-l ridica numaidecît într-o tresărire, îşi înălţa
capul cu neîncredere, măsurîndu-şi vecinii cu sprîncenele
încruntate. Erau aproape toţi oameni din popor, mic-burghezi
italieni. Călătorea în clasa a treia, într-un compartiment din
mijlocul trenului, ticsit de lume; la statii, cei care se mai suiau se
îndesau cu ajutorul ghionţilor în vagonul plin; se aşezau pe
genunchii celorlalţi; o femeie care stătea în picioare se bălăbănea,
agăţîndu-se ici şi colo de cîte un umăr; bărbaţii fumau, scuipînd
între picioare. Annette stătea ghemuită într-un colţ. De scîrbă, nu
îndrăznea să-şi mişte picioarele. Deasupra capului ei, un bărbat,
care stătea în picioare, se sprijinea de bara care despărţea
compartimentul de cel alăturat. Aproape toţi erau gălbejiţi, cu
obrajii scofîlciţi, cu bărbi de cincisprezece zile; era şi un bătrîn cu
un inel prins în urechea păroasă; în jurul ei, ochi înfriguraţi, cu
albul ochiului îngălbenit; cîteva priviri frumoase şi strălucitoare
de animale; un băiat care-şi sprijinea bărbia de bara celuilalt
compartiment, chiar în faţa Annettei, şi o fetiţă aşezată pe jos, în
scuipat, nu încetau s-o sfredelească cu privirile. Între cele trei
compartimente se schimbau replici grosolane şi, din cînd în cînd,
cîte un fiaschetto1 sau o bucată de brînză cu miros acru. În
mijlocul acestui coşmar de oboseală, Annette se simţea ca o
lighioană de alt soi, închisă într-o cuşca cu animale străine,
neliniştitoare, care o adulmecau şi strîngeau cercul în jurul ei.
Degeaba îşi încorda energia: îi vedea aşteptînd clipa cînd se va
prăbuşi istovită, ca să se arunce asupra ei; se lăsă doborîtă.
Capul ei greu se răsturnă pe spate, lovindu-se de spătarul de
lemn; şi corpul alunecă şi el. În clipa aceea – conştiinţa încă nu se
stinsese, dar nu mai lupta, se lăsa în voia sorţii – simţi nişte mîini
blînde, care o susţineau de umeri şi subsuori, strecurîndu-i o
bocceluţă sub cap. Pleoapele ei grele se mai ridicară pentru ultima
oară şi Annette avu doar răgazul să zărească prin crăpătura lor
ochii bărbatului care, deasupra barei, ca omul din tabloul lui
Rubens deasupra crucii, îi sprijinea trupul şi i-l întindea. Era ca
un lac în mijlocul munţilor.
O cuprinsese o senzaţie de minunată siguranţă. Se cufundă
în somn.
Cînd se ridică la suprafaţă, după un ceas, aerul din jurul ei
parcă se subţiase. Îşi dădu seama că vecinii ei, oameni de treabă,
îi vegheaseră somnul. Sub obraz găsi un şal, din care o ţărancă
bătrînă făcuse o pernă. Şi fetiţa de la picioarele ei, care muşca
dintr-o portocală, i-o întinse. Cînd o văzură deschizînd ochii, o
felicitară cu o bunăvoinţă ironică. Ea le răspunse pe acelaşi ton
voios şi prietenos; nu mai era nici urmă de stinghereală între ei;
erau cu toţii din acelaşi neam. Annette ştia a cui era bagheta
magică care, spre deosebire de cea a lui Circe, prefăcuse
lighioanele în tovarăşi. Nu era nevoie să se
=================
1 În limba italiană în original: sticluţă,

întoarcă pentru a-l vedea. Glasul lui cîntat şi grav arunca un


năvod asupra tuturor făpturilor acelora îngrămădite la un loc,
făurind o comunitate de simpatie şi interes între ele; între cele trei
compartimente se încinsese vorba; şi, fără ca el să se fi impus în
vreun fel, discuţia se învîrtea în jurul lui. Aproape toate privirile
vorbitorilor se îndreptau spre el, şi fiindcă, pentru a-l ajunge,
trebuiau să treacă peste capul Annettei, se opreau în drum.
Annette era amestecată în convorbire. Încetul cu încetul, urechea
i se obişnui cu vorba lor şi începu şi ea să ia parte la discuţie,
într-o italiană şovăitoare, care-i făceau pe toţi să pufnească. Nu
mică-i fu mirarea cînd îl auzi pe omul nevăzut răspunzîndu-i într-
o franceză foarte curată şi aleasă. Continuară dialogul, fără ca
Annette să încerce să-l vadă. El o întreba discret de unde vine,
încotro se duce şi-i dădu lămuriri în legătură cu drumul. Despre
el nu vorbea, iar ea nu căuta să afle nimic. Ţăranii îi spuneau
signor conte. Annette ştia că e un om în vîrstă: pomenise de
anumite întîmplări din ţinut, al căror martor fusese cu mai bine
de treizeci de ani în urmă. Vorbea cu o politeţe familiară. Annettei
îi făcea plăcere să şi-l închipuie fără să-l vadă. Dar ştia că el o
vede; şi parcă se simţea ocrotită. Nu era neplăcut: era ca şi cum
ar fi încheiat o înţelegere tainică. Mă păzeşti. Eu am încredere.
Lucrul cel mai ciudat fu că această încredere se arătă
întemeiată la primejdie. Oamenii călătoreau hurducăindu-se,
bălăbănindu-se nepăsători faţă de clipa următoare. Deodată, se
auzi o zguduitură îngrozitoare, un zăngănit de fiare, de geamuri
sparte şi trosnete de lemn; vagonul se sparse ca o nucă, sări în
ţăndări. Totul se prăbuşi în mijlocul unor urlete de animale
gîtuite. Annette se trezi sub dărîmături, răsturnată, strînsă între
băncile făcute bucăţi, călcată în picioare de turma înnebunită
(tovarăşii de drum deveniseră din nou animale). Şi, pentru ca
panica să fie întreagă, totul luă foc. După ce încercă în zadar să
se desprindă, Annette, cu toate mădularele paralizate, se lăsă în
voia sorţii. Culcată pe spate, cu capul mai jos decît corpul, simţea
cum dintr-o rană de la piept se scurge un lichid cald, dac rana n-
o simţea. În iadul care o înconjura, printr-o crăpătură dintre
dărîmături, ochii ei vedeau o fîşie minunată din cerul unde
soarele se făcuse nevăzut. Era uimitor de liniştită. Auzea zgomotul
sinistru al focului mistuitor, iar vîntul alunga deasupra capului
ei, pe cerul blînd, fumul negru în care nodurile lemnului aprins
explodau ca nişte ca stane în spuză; de la cîţiva metri de trupul ei
nemişcat, suflarea aprinsă a vîlvătăii o lovea în obraji. Aştepta.
Aştepta ca el s-o scape. N-avea nici un motiv să creadă că el e viu
sau că se gîndeşte la ea. Dar era sigură. De aceea nu fu
nicidecum mirată, cînd auzi glasul care o striga:
— Cara Francia, acolo eşti?
Răspunsese:
— Prezentă, prietene!
El o zări îndată şi Annette văzu printre crăpături privirea lui
neliniştită şi frăţească. Omul nu-şi pierdu timpul cu exclamaţii.
Într-o clipă adună în jurul lui cîţiva oameni cu bunăvoinţă, ca s-o
salveze pe Annette. Treaba era primejdioasă. Cea mai mică
mişcare greşită putea să prăbuşească asupra ci masa de
materiale, pe care numai o întîmplare le ţinuse în suspensie. Şi,
totuşi, trebuiau să se grăbească. Limbile de foc aproape că
lingeau picioarele femeii întinse pe jos. Ea nu vorbea. Îi lăsa să
facă ce voiau. Dar pe măsură ce i se eliberau umerii, simţea tot
mai tare rana. Se gîndea ca o să-şi piardă cunoştinţa. Dar zîmbi
cu recunoştinţă salvatorului, care-i scotea cu mii de prevederi
capul din strînsoare şi-i cuprindea tîmplele între mîini, spunîndu-
i:
— Curaj! În curînd va fi gata.
Ea spuse:
— Nu mi-e frică de loc. Sînt în mîinile dumitale.
Pe el această încredere îl mişcă:
— Fetiţa mea vitează…
Annette îşi pierdu cunoştinţa din pricina durerii.
Doar cîteva minute. Îşi veni în fire aproape numaidecît.
Izbutiseră s-o scoată şi o duceau pe sus. Zise:
— Nu! Vreau şi pot să umblu singură.
Prietenul îi spuse:
— Eşti rănită.
Annette îi răspunse:
— Avem vreme să ne gîndim la asta. Mai întîi trebuie să-i
salvăm pe ceilalţi.
Vagonul surpat era o vîlvătaie. Nici nu te mai puteai apropia
de el. Celelalte vagoane rezistaseră mai bine, dar avea să le vină şi
lor rîndul să cadă pradă flăcărilor. Începuseră să-i scoată pe cei
care se mai aflau blocaţi. Cei mai mulţi dintre călători o luaseră la
goană peste cîmp, ţipînd ca nişte orătănii rătăcite. Îi vedeai
poticnindu-se şi întinzîndu-se cu urlete la pămînt. Din pricina
panicii li se părea mereu că nu sînt destul de departe de
primejdie. Cu mare greutate izbutiră să strîngă cîţiva la un loc.
Signor conte avu prilej să-i dovedească autoritatea calmă. Nu
striga. Nu se agita. Trecea liniştit printre oamenii cu gesturi
isterice, luînd de braţ pe cîte un bărbat sau cîte o femeie; şi de
îndată le impunea pecetea voinţei lui; ţipetele li se opreau în gîtlej;
el le spunea:
— Vino tu, draga mea. Şi tu, dragă, păstrează-ţi do-ul pentru
cînd ai să-ţi faci debutul la San Carlo1 şi dacă ai plămîni atît de
straşnici, suflă cel puţin în cealaltă parte! Aşa sufli drept în foc.
Oamenii rîdeau. Făceau ce voia el. În scurt timp sfîrşiră prin
a aduce la lumină tot ce mai rămînea de salvat. Infirmii fură
înşiraţi, la oarecare depărtare de calea ferată, într-un şanţ, la
adăpostul unui dîmb. Contele avea o trusă de urgenţă; îi pansă pe
cei mai grav răniţi.
O căută din ochi pe franţuzoaică. O zări la cîţiva paşi,
sprijinită de un măslin îndoit. Tot se mai simţea la doi paşi de
leşin şi-şi muşca buzele ca să nu alunece. El îi lăsă pe ceilalţi şi-i
spuse:
— E rîndul dumitale!
În jurul ei era o cîmpie arsă, nici un adăpost şi atîţia ochi
care o pîndeau… Spuse:
— Dac-ai intrat în horă, trebuie să joci!
====================
1 Denumirea operei din Neapole

Îşi descheie rochia. Sîngele se lipise de ţesătură. Cu un


briceag, el o desfăcu. Între sîn şi umărul drept Annette avea o
tăietură făcută de o aşchie sărită din vagonul spart. Cînd îi
smulse o fîşie din cămaşă, ţîşni şi o şuviţă de sînge. Annette
rămase cu braţul ridicat. Semăna cu o amazoană în timpul
bătăliei. Mulţimea indiscretă dădea copilăreşte grai unor păreri
experte în materie de forme şi răni frumoase. Signor conte pipăi,
spălă, pansă în grabă rana, cu degete sigure şi uşoare. O ţărancă
bătrînă îl ajuta.
El întrebă:
— Te doare?
Annette răspunse:
— Am mai văzut eu d-astea! Aşa-i, mătuşico? (vorbea cu
bătrîna.) Bărbaţii sînt foarte mîndri de rănile lor de război. Dar
avem şi noi bătăliile noastre! Numai că nu ne trece prin cap să ne
lăudăm cu ele.
— Ce bătălii? întrebă contele.
— Si, signori! Cele care v-au adus pe lume.
Mulţimea rîse. Un bătrîn spuse:
— Frumos! Şi şiretele astea nu fac numai viţei, fac şi coarne.
Annette făcea pe grozava, ca să nu cada Jos. Vorbea cu
mintea ca într-o ceaţă. Infirmierul ei nu se înşela. Îi spuse:
— Şi acum, întinde-te!
Ea se încăpăţînă:
— Nu pot să te ajut cu nimic?
— Nu ne mai rămîne decît să aşteptam dinspre Tarente un
tren în ajutor.
Trebuiră sa aştepte mult. Era în perioada dezorganizării de
după război. Sinistraţii înnoptară pe cîmp. Noaptea era senină şi
răcoroasă. Cu frînturile vagoanelor, oamenii aprinseseră focuri
mari. Annette şi contele, care stăteau la o parte, vorbeau.
Departe, în dreapta, fumegau resturile incendiului. Şi de foarte
departe, adus de vînt, se auzea freamătul Mării Tireniene. Orele se
scurgeau sub baldachinul minunat al nopţii italiene. Stelele se
rostogoleau ca boabele de aur pe o boltă de viţă, de pe care ai fi
putut să le culegi cu degetele. Cei doi tovarăşi se felicitau
prieteneşte unul pe altul pentru vitejia lor; aveau însă destul tact
ca să nu se mire de complimentele pe care le primeau. Annette
socotea vitejia ei un omagiu adus încrederii ce i-o inspirase
celălalt, îi cerea lămuriri în legătură cu liniştea aceea nespusă pe
care o răspîndea şi de ale cărei binefaceri ne este dat să ne
bucurăm atît de rar în viaţă; de unde o avea? De la cerul acesta,
cu care se înrudea?
El răspunse cu ochii aţintiţi asupra focului, ale cărui flăcări
şi umbre mişcătoare îi înviorau în chip tragic buzele:
— Le-am extras din pămîntul ăsta, care a înghiţit tot ce am
iubit eu pe lume.
Annette se aplecă asupra lui, fără să vorbească. El urmă, fără
s-o privească:
— Prietenă, pămîntul ăsta tare şi uscat pe care stai întinsă ţi
se pare mort, ca al unei planete răcite. Nu-i simţi focul. Ascultă!
Ai să auzi îndată ciocanul ciclopilor. Nu-l auzi? Eu nu încetez nici
o clipă, nici zi, nici noapte, să-i scandez iambul de bronz. Şi aud
cum se prăbuşeşte Messina.
— Ai fost acolo? întrebă Annette.
— Da, şi toţi ai mei. Mama, soţia mea, fratele meu, cei patru
copii ai mei. Ei mai sînt şi acum acolo. Dedesubt.
Zguduită, Annette îi prinse mîna. El o strînse şi, păstrînd-o în
mîna lui, îi povesti liniştit toată viaţa sa.
O vom povesti şi noi mai încolo. Dar o vom face în cuvinte
mai puţin sobre. Multe trăsături de-ale contelui n-aveau să-i fie
dezvăluite Annettei decît mult mai tîrziu şi încetul cu încetul. În
această primă povestire, el nu le dezvălui decît pe cele principale.
Dar noi, zeii cei mici, care ne bucurăm de privilegiul de a citi
destinul copiilor noştri, să le depănăm firul vieţii.

Contele Bruno Chiarenza făcea parte dintr-o veche familie


siciliană. Un nume antic, vestit încă din vremea normanzilor.
Cîteva resturi ale unei mari averi, la porţile Messinei, în partea
mai înaltă a oraşului; nu departe de ruinile de la Matagrifone, o
casă străveche, lipsită de confort, a cărei faţadă priveşte spre o
stradă îngustă, dar a cărei poartă e luminată de un basorelief,
semnat Delia Robbia1. În spate, o pădure de portocali, care
coboară în terase pînă la mare. De veacuri, membrii familiei
Chiarenza petrecuseră aici o viaţă simplă şi cîmpenească,
păstrînd nobilele tradiţii ale unui umanism spiritual cam învechit,
însă armonios, şi care păstra mireasma mierei lui Teocrit 2. După
străşnicia glorioasă de odinioară, îşi legănau somnul în lupte
desfăşurate în academiile filologice şi poetice de provincie, cu
nume de monştri heraldici: Lynx sau Griffon. Cheltuiau, în felul
acesta, multă iscusinţă tihnită şi o adevărată erudiţie greco-
latină, pe care şi-o transmiteau din tată în fiu, şi uneori chiar şi
din tată în fiică, pentru că, din vremea lui Pitagora3, Grecia Mare
a îngăduit femeilor drepturi spirituale egale cu ale bărbatului.
Contele Bruno îşi cîştigase, jucîndu-se, o faimă meritată în
lumea elenismului academic. În timp ce creştea portocali şi
împărţea cu un frate deputat cîştigurile produse de un solfatare4,
publica într-un stil frumos memorii epigrafice şi o antologie a
orficelor. Ba chiar scria poezii pe cont propriu în greceşte, la fel de
bine ca şi în italieneşte. Atinsese vîrsta de patruzeci de ani, fără
să cunoască nimic din greutăţile vieţii. Înconjurat de dragoste,
foarte prietenos cu ceilalţi, moştenise de la părinţii lui inteligenţi –
o dată cu bunăstarea – gustul pentru munca dezinteresată, care e
şi ea o plăcere. Moştenise şi optimismul înţelegător, care nu
implică nici o greutate, deci partea celor care n-au avut niciodată
de-a face decît cu obrazul surîzător al Mamei Aceşti gentilomi
„beletrişti” alungau din grădina lor ecoul luptelor sălbatice, care
în copilăria lui
=================
1 Familie de sculptori italieni (sec.XV-XVI).
2 Poet din Grecia antică (sec. III î.e.n.), a cîntat în bucolicele
sale farmecele vieţii rustice.
3 Filozof grec (sec. VI î.e.n.).
4 Mină de pucioasa.

Bruno zdruncinaseră ţinuturile vecine, Calabria şi Basilicata


– luptele sociale între galantuomini şi cafoni1. Ei nu cunoşteau
mizeria înspăimîntătoare. Contele Bruno nu-şi dăduse osteneala
să viziteze măcar o singură dată solfatarul, ale cărui venituri îi
îngăduiau să-şi înşire rimele de aur, ale lui, sau pe ale lui
Pitagora. Fratele lui, care se ducea acolo rar, îl îndepărtase cu
blîndeţe, pomenindu-i în treacăt de praf, de mizerie, de bolile
muncitorilor, îi părea sincer rîu de toate astea, era un rău
necesar, dar nu era necesar ca toţi conţii Chiarenza să-şi
întristeze ochii lor limpezi, în care se oglindea nimfa Galateea 2,
vecina lor întru fabulă mitologică. Fiecare cu meseria lui: a lor era
să înfăptuiască, prin pană şi prin viaţă, frumuseţea (oare nu erau
vrednici de asta?).
Contele Bruno era bine înzestrat pentru o astfel de menire.
Mîinile lui frumoase, îndemînatice şi sigure îndepărtau fără
osteneală umbrele din calea sa. Plăcut şi cuceritor, uşor de
cucerit, nu dusese lipsă de iubiri, pe care, mulţumită firii lui
încîntătoare, bunătăţii lui superficiale, dar spontane, ştiuse să le
guste, să le întrerupă, să le guste din nou sau să le părăsească,
fără a lăsa pe fundul paharului vreo amărăciune pentru el sau
pentru iubitele lui. Se căsătorise de timpuriu, la douăzeci şi şase
de ani, cu o fată aparţinînd unei familii burgheze înstărite din
nordul Italiei, o brună din Vicenţa, cu ochi albaştri, care-l adora şi
pe care el o îndrăgea. A fost o căsătorie desăvîrşită, dăruită cu
patru copii drăgălaşi şi sănătoşi. Nici boală, nici griji, ci o fericire
atît de statornică, încît nici nu părea cu putinţă că va fi vreodată
altfel. Contele şi ai săi ar fi fost poate ispitiţi să creadă că
nenorocirea este hărăzită celor ce nu ştiu să se descurce, sau
celor a căror înclinare spre necazuri e un viciu înnăscut, care
trebuie tratat. Bineînţeles că o astfel de părere e legată de o doză
serioasă de nepăsare faţă de restul lumii; dar egoismul acesta era
atît de plăcut şi de nevinovat, încît nu părea
===================
1 În limba italiană în original : nobili şi ţărani săraci.
2 Nimfă marină în mitologia greacă.

niciodată jignitor. Trebuie să mai spunem, pentru a uşura


vina contelui, că nenorocirea celorlalţi avea bunul-simţ de a nu se
arăta prea mult: deznădejdea locuitorilor acelora din Mezzogiorno1
asupriţi de veacuri, ajunsese într-un asemenea grad de amorţire,
incit oamenii n-ar fi mişcat nici un deget ca să schimbe lucrurile,
de teamă să nu simtă durerea mai tare. Înţelepciunea lor amară
se vădea în această zicală de o crudă ironie: Addó ne à sfizzi, nun
c’è perdenza. („Unde nu există vînt care să se împotrivească
răului, nu există nimic de pierdut.”)
Şi bătrînii lupi ai politicii, care ştiau asta, aveau grijă să nu
schimbe nimic din mizeria oamenilor, căci ar fi riscat să-i
deştepte. Unul dintre aceşti auguri2 spusese: E mai bine să nu
deştepţi mizeria care doarme.
Dar vremurile de deşteptare aveau să vină. Veniseră. Din
primii ani ai secolului, noile impozite, urmările dezastrelor din
Africa3, şi spiritul nou, pe care-l răspîndeau apostolii, galvanizară
paralizia din Mezzogiorno şi stîrniră deznădejdea. Din pămîntul
care trăgea să moară se ridicară răscoalele sîngeroase din Apulia
şi Sicilia. A fost silit să le vadă şi contele Bruno. Nu din rea-
credinţă evita lucrurile triste şi neplăcute; se mulţumea să nu le
caute. Din ziua cînd văzu în jurul lui mizeria şi suferinţa, deveni,
şi el şi ai săi, darnic pînă la risipă. Dar asta nu se întîmpla decît
cu anumite prilejuri. Puteai pe bună dreptate să spui: „Cine nu
vede nu crede”. Şi ochii lui frumoşi aveau atîtea de văzut! Făcea
parte din fiinţele acelea fericite, favorizate de soartă, pentru care
totul e bucurie, bucurie lipsită de grosolănie: inteligenţa, şi lucrul,
şi plăcerea, şi toate faptele vieţii de fiecare zi. Şi ştia să făurească
în jurul lui o atmosferă de fericire.
====================
1 Sudul Italiei.
2 Agostino Depretis (1813-1887). Politician italian reacţionar.
3 E vorba de eşecul politicii imperialiste italiene în cadrul
războiului cu Abisinia (1895-1896), ceea ce a avut ca rezultat o şi
mai mare înrăutăţire a situaţiei economice a ţării. Ca urmare,
întreaga Italie a fost frămîntată de un mare val de greve şi revolte
ţărăneşti.

Aşa a fost pînă în noaptea aceea de decembrie a anului 1908,


cînd bătrînul pămînt dezlănţuit îşi săltă trupul, ca într-o tresărire
de mînie sau într-un hohot. Şi, în trei minute, întreaga Messină,
zece veacuri de glorie, o sută douăzeci de mii de fiinţe omeneşti
fură înghiţite. Familia contelui Bruno, bătrîna lui mamă, fratele
lui, soţia, copiii, rămaseră sub dărîmături.
În ajun petrecuseră tîrziu, în cinstea fratelui întors de la
Roma în cursul zilei şi, în apartamentul acestuia, care dădea spre
livezile de portocali, sporovăiseră îndelung, ascultaseră tăcerea
dulce a nopţii şi muzică. Cumnata cea tînără cînta din Bellini,
avea o voce proaspătă şi curata de privighetoare, iar contele
Bruno o asculta cu dragoste, ţinînd ochii închişi. Fata ştia şi-l
sorbea din ochi, în timp ce cînta. Flirtul lor dulce nu era o taină
pentru nimeni; dar nimeni nu se gîndea să se scandalizeze. Soţia
lui Bruno, sora fetei, zîmbea şi ea. Bruno era copilul răsfăţat,
fiecăruia i se părea firesc ca el să fie iubit de toţi, el era primul
căruia lucrul i se părea firesc. Nu se fălea cu asta. Îi iubea pe toţi
şi toţi îl iubeau. Astfel, toată lumea era mulţumită. Fetiţa lui,
Sibylle, pe care o numise astfel în amintirea ultimei şi
fermecătoarei regine normande, era copilul lui cel mai mic şi cel
mai drag; şedea lîngă el pe un taburet şi, cu obrajii lipiţi de
genunchii lui, se uita la părintele iubit, ale cărui pleoape se
ridicau pentru a-i zîmbi; îi mîngîia părul mătăsos şi simţea sub
degete tresăririle capului ei mic şi rotund. Era o copilă prea
gingaşă, a cărei criză de creştere era însoţită de mici tulburări ale
sensibilităţii, de umbre trecătoare de tristeţe, de nelinişti
nelămurite, de care ceilalţi îşi băteau joc. (Mai tîrziu, Bruno avea
să-şi amintească de toate.) În seara aceea, cînd mama, bună
pianistă, care fusese eleva lui Sgambati la Roma, încercînd clapele
pianului, simţi (de ce oare?) dorinţa nelămurită de a scoate din el
misteriosul andante al Simfoniei a şaptea, fetiţa izbucni în hohote,
strigă „nu” şi fugi de la primul crescendo al mohorîtului,
neînduplecatului marş (numit de nuntă, dar cu cine?). Cîntase
apoi altceva, şi tatăl o luă pe Sibylle în braţe. Se aşezară lîngă
fereastră. Fetiţa începu din nou să ciripească, răsucind barba
tatălui în jurul degetelor. Cele două femei tinere, mătuşa şi
mama, se apropiaseră şi ele şi trăgeau în piept boarea
îmbălsămată a grădinii; se sprijineau amîndouă, fără pic de
gelozie, de umerii lui Bruno. Flora, soţia, îi spuse surorii ei:
— Hai, Gemma, văd că mori de poftă, sărută-l, şi el o să-mi
înapoieze sărutarea ta!
Se auzea pe jos, de pe coastă, zgomotul pe care-l făceau
buzele mării. Şi pe cer, deasupra acoperişului, se vedea ochiul de
jeratic al Ciclopului: Sirius. Stăteau toţi trei obraz în obraz şi
tăceau. Şi, în mîinile lui, sălbăticiunea aceea mică, inima copilului
care bătea.
Nopţile fericite n-au istorie. Îmbrăţişarea de dragoste se
înfiripă din vis şi tot în vis se pierde. Şi gîndul nu desluşeşte în ce
clipă sfîrşeşte. Noaptea aceea ultimă nu-l auzi pe copilul Fericire,
oaspetele obişnuit al casei, curmîndu-şi deodată cîntecul şi fugind
înspăimîntat afară din Messina.
Cei doi soţi se treziră la prima zguduitură. Bruno simţi cum
se prinde piciorul Florei de piciorul lui, ca o pasăre de creangă.
Zorile înălbeau ferestrele. Dintr-o zmucitură se treziră aşezaţi în
capul oaselor în pat, cu picioarele goale, gata să sară. Patul se
clătina, casa trosnea din temelii pînă în acoperiş. Şi fără un
zgomot de ţigle, de geamuri sparte; un coş se surpă.
În ţinuturile acelea, cutremurul este un oaspete cunoscut; şi,
deşi nepăsarea sudului îi făcea pe oameni să-l uite cînd îşi răreşte
vizitele, totuşi fiecare învaţă, din tată în fiu, şi de la prima
zguduitură fiecare ştie ce trebuie să facă. Oamenii nu-şi pierd
timpul gemînd. Fug spre spaţiile descoperite. Sau, dacă au timp,
caută un adăpost sub zidurile groase. Flora fugi în odăile
alăturate, unde copiii începuseră să ţipe, cu gîndul să-i ducă în
grădină. Dar a doua zguduitură şi apoi a treia, mai puternică,
zdruncină toată casa, ca o vijelie; pereţii odăilor se umflau ca
nişte pînze, soffitele mari din tavan se răsuceau; pe podelele care
se ridicau, picioarele goale alunecau, şi de afară urca tunetul din
oraş şi de pe mare. Un vuiet ca la judecata de apoi.
Ţinu doar cîteva secunde. În astfel de clipe, mintea
înnebunită nu aude decît urletul propriei sale spaime. Bruno
înţelese că nu va mai avea timp să scape ieşind pe scară; şi,
strigînd soţiei lui să-l urmeze, se aruncă spre balcon, căci
instinctul lui, în care mocnea grăuntele unei experienţe străvechi,
îi spunea că, atunci cînd o casă se prăbuşeşte, trebuie să fii cît
mai aproape de margine, ca să fii mai uşor scos din dărîmături.
Dar toată viaţa ce-i mai rămînea de trăit avea să se învinuiască de
a fi dat ascultare instinctului, în loc să fugă spre ceilalţi, ca să-i
adune şi să-i scape, sau să moară împreună cu ci. Căci nici unul
nu înţelese gîndul lui şi el n-avu timp să le explice. Ultima
amintire: la fereastra vecină, cei doi sîni goi ai Gemmei, care-i
întindea braţele. Şi plînsul Sibyllei, care striga: „Tată!” Într-un
bubuit de tunet, casa străveche se prăbuşi. Totul pieri, pieri şi
conştiinţa lui Bruno.

Se regăsi cînd? Pe un pat de vapor, care-l ducea departe de


ţărmul blestemat, pe urmă (fulgere de conştiinţă foarte rare ieşeau
din noapte şi se întorceau în ea) într-un spital din Neapole, după
ce suferise operaţii primejdioase. Avea o coapsă fracturată,
craniul fracturat şi comoţie cerebrală. Nu-şi dădea seama de
nimic din ceea ce se petrecuse. Primul lucru pe care-l simţi fu
spaima şi durerea. Dar nu le putea pune în legătură cu nici un
punct. Ele formau un fel de ceaţă întunecoasă. Îi era cu neputinţă
să lege două idei. Se istovea încercînd să facă lumină în el; dar
tremura de teama lucrurilor pe care avea să i le dezvăluie ziua.
Lucrul se întîmplă dintr-o dată. Ceaţa se desfăcu. Auzi plînsul
subţire al Sybillei. Strigă:
— Fetiţa mea!
Făcu o sforţare, ca să se ridice, dar era ţintuit; se izbi de
perete. Infirmierele îi ţinură braţele. El striga mai departe:
— Dragii mei! Sînt aici! Vin! Unde sînteţi?
Se străduiau să-l liniştească. Izbutise să refacă în mintea lui
ultimele clipe dinaintea căderii. Ruga să i se spună unde sînt
ceilalţi; voia să i se spună că sînt salvaţi. Se fereau să-l
contrazică. I se dădeau asigurări neprecise, de care el nu se lăsa
păcălit nici o clipă, cerînd totuşi să fie reînnoite mereu, mereu;
fără ele n-ar fi fost în stare să învie şi, în ciuda lui, eroismul vieţii
îl silea la asta. După cîteva zile, după ce cîntări îndelung, în tăcere
şi înspăimîntat, fiecare din cuvintele, din privirile celor care-l
înconjurau, şi amintirile lui deopotrivă, îl imploră din privire pe
medicul aplecat deasupra lui, un cunoscut (aparţinea unei familii
din Mezzogiorno, care avea legături cu familia Chiarenza),
spunîndu-i:
— Ştiu, ştiu. Nu te întreb pe cine am pierdut. Te întreb
numai cine mi-a mai rămas.
Citi atîta milă în ochii care-l priveau, încît, îngheţat de
spaimă, se agăţă de mîna voinică întinsă pe patul lui, strigînd:
— Nu! Cineva mi-a rămas… Cine? Spune-mi cine?
Medicul se aplecă şi-l îmbrăţişă. Simţea cum se prăbuşeşte a
doua oară. Din fundul prăpastiei, spuse hohotind:
— De ce, de ce m-aţi salvat?
A doua zi nu mai plîngea în hohote, nu mai avea nici o
lacrimă. Cu faţa răvăşită, dar calmă, ascultă toate amănuntele
culese de martori. Fusese găsit numai el, pe jumătate îngropat, la
marginea dărîmăturilor. Restul nu era decît un morman de ruine.
Nu existau mijloace de a le răscoli. Nu erau braţe. Tot oraşul era
nimicit. Cîteva sute de supravieţuitori căzuseră pradă unei spaime
animalice, iar ghimpele morţii nesătule (pămîntul tot mai
mormăia şi, din ceas în ceas, auzeai cum se surpau ultimele
ruine) le mărise şi mai mult cruzimea şi desfrîul acestor osîndiţi.
Un popor întreg se afla sub dărîmături.
Tot acolo se afla şi dumnezeu. Bărbaţi şi femei, cei care mai
trăiau, suflete moarte, se împreunau deasupra şi dedesubtul
altarelor. Înainte ca primele ajutoare să sosească pe mare, se
dezlănţui un jaf sălbatic. Căci nu se scursese nici un ceas de la
catastrofă şi bande de tîlhari se şi abătură asupra morţilor ca să-i
prade. Din munţi coborau popoare de jefuitori de ruine, care
făceau de veacuri pază în jurul cetăţilor ce se surpau, asemenea
celor care pîndeau odinioară naufragiile pe coastele Bretaniei.
Dar, din fericire, Bruno nu află de toate astea decît mai tîrziu. Era
de ajuns pentru el să poată ţine piept cruzimii naturii.
Îşi adună toate puterile. Se hotărî să se întoarcă la locul
nenorocirii. Nu-i mai rămînea nici o speranţă. Se scurseseră trei
săptămîni. Dar voia să vadă şi să atingă totul. De ce nu?
Magdalena, care a văzut cu ochii ei moartea stăpînului, care a
atins cu degetele ei trupul lui rece, se întoarce totuşi a doua zi
spre a-l căuta viu, şi-l găseşte pe cel din grădină. El pe cine o să
găsească sub dărîmături? în zadar încearcă oamenii să-l abată de
la gîndul acesta. Mai era ţintuit în pat. Porunci să fie dus cu
targa. Un prieten credincios îl însoţea. Cu toată vremea rea,
rămase toată noaptea întins pe puntea vasului, ţintind cu
privirile, smulgînd ca un magnet din fundul nopţii pămîntul
spaimei, a cărei apropiere fu vestită de focurile de pe Stromboli 1.
Ca să-şi apere rana din creştet, unde purta o proteză de argint cu
cuie de aur, puse pe cap o cască de piele ce-i dădea înfăţişarea
unui cruciat normand. Se îndrepta şi el spre sfîntul mormînt!
Mormîntul unui popor. Horror, Fetor1. Cînd ajunseră la Reggio,
vîntul aduse mirosul. Zeul uriaş putrezea sub colinele de
portocali. Îl cuprinseră vărsăturile, dar porunci, cu o hotărîre
nestrămutată, să fie dus pînă la locul unde fusese cuibul lui. Din
prima zi a nenorocirii, nici o mînă nu se atinsese de ruine. Orice
sforţare omenească
====================
1 Vulcan din Arhipelagul Lipari, la nord de Sicilia.
2 În limba latină în original : Groază, duhoare.
devenea neputincioasă în faţa lor. Se ridicau în chip de
piramidă, încoronate – printr-o batjocură a soartei – de armoariile
familiei Chiarenza, pe care se putea citi, la lumina torţei, vechea
deviză: Per Chiarità Carità. (Prin lumină la dragoste.)
Sub munte zăceau cu toţii, carnea lui, neamul lui. Dragoste,
lumina. Torţa era stinsă. Era mormîntul neamului Chiarenza. Aşa
să rămînă!
Niciodată nu-şi reclădi casa. Mai tîrziu puse să se cimenteze
tumulus1-ul şi gravă pe piramida uriaşă cuvintele: Ruinae
Sacrum2.
Mai tîrziu avea să închine altarul „Mamei celei mari”,
— Mήτηρ μεγίστη „Pămîntului negru” —: Γη μέλαινα.
La întoarcere, pe vaporul ce-l ducea spre Neapole,
Întîlni un alt rănit, un alt osîndit, scăpat din infern, ce
povestea cum văzuse oamenii năpustindu-se asupra dărîmăturilor
ca să jefuiască victimele calde încă; spunea că văzuse cum rupeau
braţul unei femei – care-i ruga s-o cruţe – ca să-i smulgă brăţările.
Striga:
— Să fie ucişi cu toţii! Toţi oamenii trebuie stîrpiţi! Cînd o să
strivească pămîntul odată toată pleava asta?
Şi, în fundul sufletului, Bruno mulţumi Mamei celei negre că-
i scăpase cel puţin pe morţii lui de infernul oamenilor.
Se ferecă, vreme de aproape un an, într-o casă singuratică la
marginea Maremmei, nu departe de Ninfa şi de capul Circe. Casa
făcea parte din nenumăratele proprietăţi ale familiei, care erau
acum toate ale lui; era, fără îndoială, casa cea mai năpăstuită;
nimeni din familie nu dăduse vreodată pe aici. Populaţia răzleaţă,
care-şi păştea turmele printre ruini, emigra aproape în întregime
în munţi, opt luni pe an, lăsînd jertfă trei sau patru oameni, care
să le păzească zidurile. Erau măcinaţi de malarie.
Nici un moşier – unul dintre ei domina din cuibul lui de şoim
toată ţara bălţilor – nu împărţea ţăranilor măcar
======================
1 În limba latină în original : mormînt preistoric.
2 În limba latină în original : Sanctuarul nimicirii.

un gram de chinină. Ochii lor de pasăre erau mulţumiţi cu


această întindere pustie, numai papură şi apă. Bruno rămase pe
loc în timpul domniei frigurilor; se îmbolnăvi şi el. Ce-i păsa?
Singurele chipuri omeneşti pe care avu prilej să le vadă în
răstimpul acestor luni, o bătrînă care-l servea, fetiţa şi băiatul ei
(o a patra fiinţă omenească nu se vedea în tot ţinutul părăsit)
aveau friguri ca şi el. Nici nu le trecea prin gînd să se mire.
Băiatul (avea treisprezece ani; el era bărbatul, capul familiei) ştia,
spunea foarte liniştit, că era condamnat. Avea trăsături frumoase
şi pure, un obraz palid, ochi sclipind de inteligenţă, o înfăţişare
serioasă şi conştientă de răspunderea lui, vorbirea simplă şi
potolită, gura serioasă, luminată din cînd în cînd de un zîmbet
copilăresc. Îl chema Atanase. După luni de tăcere sălbatică, pe
care tînărul lui tovarăş o respecta, băiatul fu singurul cu care
Bruno consimţi, în cele din urmă, să schimbe pîinea inimii –
cuvîntul. Şi, ciudat, micuţul se pricepu să fie la înălţime. Nu
trecuseră încă nici cele opt luni după care trebuia să aibă loc
întoarcerea celor vii şi a turmelor din munţi, şi Bruno revărsase
asupra acestui copil toată patima deznădăjduită cu care nu-şi mai
putea învălui morţii.
Îl smulse pămîntului care-i sugea sîngele. Pe mamă şi pe fată
le instalase la Tarent, oferindu-le o pensie. Iar pe băieţandrul cu
ochi negri, care părea că auzise aceeaşi chemare a sufletului, ca şi
el, îl luă la dînsul. Într-o vilă aşezată pe una din ultimele coline
din şirul celor ce privesc spre golful Tarent, între Metaponte şi
Sybaris. Îl instrui şi găsi în această minte un teren minunat.
Singurătatea exaltată în care stătuse pînă atunci îi deschisese lui
Bruno unele căi tainice ale gîndirii, nesocotite mai înainte:
înţelesul ascuns al vechilor mituri ale Greciei Mari, care pînă
atunci mobilaseră cu textele şi chipurile lor numai nepăsarea
amuzată a diletantismului său erudit. Şi fiindcă, în timpul lunilor
lungi de tăcere petrecute unul alături de altul, se înfiripase între
cei doi tovarăşi, cel bătrîn şi cel tînăr, o putere ciudată de a-şi
pătrunde unul altuia sufletul, Bruno îşi descifra viziunile – pe
măsură ce ele se închegau – în ochii copilului şi, încetul cu
încetul, le modela, fără să-şi dea seama, după formele nelămurite
ale acestei minţi ce se trezea şi, totodată, după geniul acestui
pămînt milenar, unde nu departe dormea Pitagora. În convorbiri
minunate, fiinţa aceea mică, lacomă primea, fără să se mire,
legendele luminoase, cu înţeles întreit, ale teogoniei 1 adînci a
Orficelor. Şi bătrînul vedea cum se resfrîng în privirea fără fund a
copilului cele şase generaţii de zei – Dionysos fiind cea de-a şasea
împărăţie – şi Titanii. Pentru copilul acesta, pe care nici şcoala,
nici biserica nu-l pescuiseră din bălţile bîntuite de friguri, Hristos
rămăsese un forestiere (străin); nu aflase de moartea lui decît
datorită clopotelor de sus, de pe colină; era un bogat, îl respecta,
dar de departe, fără să fi avut de-a face cu el. Cît despre Bruno,
catolicismul lui activ, plăcut şi lipsit de adîncime pînă în ajunul
catastrofei, fusese doborît printr-o ridicătură de umeri de
pămîntul răscolit al Messinei, o dată cu palatul său; nu mai
rămîneau decît ruini, deasupra cărora suflase, luni de zile, vîntul
furios al deznădejdii. La început, după catastrofă, îl urîse pe
dumnezeu, în care crezuse. Locul era liber pentru alţi zei. Şi
marile mituri, care mocneau în gîndirea lui de trinacrian 2 nobil şi
erudit, deschiseră ochii, în lumina Tarentului, unde înflorise
tînărul Zagreus Dionysos, regele misterelor. Fără să se lase prins
de aceste mituri, cum putea fi prins copilul care-l asculta, Bruno
era izbit, în timp ce le povestea, de tîlcul şi de potrivirea lor cu
lanţul nemilos al destinului ce-l covîrşea. Şi fiindcă el, sicilianul
luminat, nu era mai puţin superstiţios decît copilul, nu întîrzie să
se lase îmbătat de fumul visurilor, pe care soarele le ridica din
pămîntul cu fantome o dată cu mirosurile serbede şi dulcegi ale
apelor ce dorm la suprafaţa pămîntului. Oraşul lui distrus îi evoca
spasmele
===================
1 Genealogic a zeilor.
2 Din Trinacria, vechea denumire a Siciliei.

lui Typhoeus1, strivit sub greutatea muntelui Etna; iar


cruzimea Titanilor, care-l înşfăcaseră ca nişte trădători pe copilul
Dionysos, care-l făcuseră bucăţi şi-l înghiţiseră, se confunda cu
mînia oarbă a elementelor ce nimiciseră tot ce iubea el, tot ceea ce
în egoismul durerii lui însemna viaţa. Dar dragostea aceasta, viaţa
aceasta renăştea. Ochii săi de vizionar le regăseau în copilul
adoptat de nevoia lui de dragoste, de instinctul său vital. Mai mult
decît atît, în starea de semihalucinaţie, pe care lumina de miraj o
stîrnea în creierul lui de poet, zdruncinat de spasme, copilul
devenea chiar chipul micului Dionysos înviat; îl văzu, deodată,
într-o seară, aşa cum îl zugrăveşte imnul homeric, şezînd pe malul
mării nesecate, la marginea înaltă a unui promontoriu, cu părul lui
frumos şi negru fluturîndu-i pe umeri, îl văzu înfăşurîndu-se de frig
într-o zdreanţă roşie şi zîmbind înfrigurat, cu ochii lui negri.
O dată cu nălucirea pe care i-o pricinui viziunea, neliniştea
se cuibări din nou în sufletul lui Bruno. Căci tînărul zeu, zeul
suferind, n-avea să moară iarăşi? Zărea, prea tîrziu, pe obrazul
palid al adolescentului, care tremura la soare, umbra aripii lui
Méphitis, regina Frigurilor. N-avusese prevederea să smulgă, cu
rădăcini cu tot, planta bolnavă din pămîntul otrăvit, s-o ducă
departe, în port, pe alte meleaguri, unde e alt cer. Se mulţumise
să îndepărteze băiatul cu cîteva leghe de pămîntul ucigaş, să se
urce pe coline, puţin mai departe, puţin mai sus. Şi nici nu se
putea măcar împotrivi vrajei primejdioase de a nu coborî adesea
împreună cu el în zona magică a ruinilor de pe malul mării. Cine
a auzit o dată glasul sirenelor, cu greu se poate despărţi de el.
Degeaba eşti înştiinţat de primejdia ce te paşte; cum să nu te
cuprindă mereu chemarea oazei din deşert, a desişurilor bogate,
între care îţi rîde privirea apei schimbătoare şi fără vad, chemarea
liniştii vrăjite, floare a
=====================
1 Uriaş în mitologie ; drept pedeapsă pentru faptul că s-a
răzvrătit împotriva lui, Zeus l-a înlănţuit pe muntele Etna.

oglindirii cerului în apă? Cînd îşi dădu seama, răul se


înfăptuise. Osînda era semnată. Nu mai era timp de apel. Oare cu
un an mai devreme ar mai fi fost timp? Micul zeu era osîndit de la
naştere. În răstimpul a mii de zile, a mii de nopţi, otrava se
adunase în vinele lui, ca şi în apele cîmpiilor; tiptil, frigurile îşi
făceau drum, săpau din ce în ce mai adînc. Şi iată că acum,
ajunse stăpîne, îşi slobozeau suflarea de tigru.
Pe Bruno îl îngrozi tăria crizelor; după clănţănitul dinţilor,
după valurile de gheaţă care zguduiau trupul ore întregi, de sus în
jos, cu fiori de moarte, urmau vărsături ce nu puteau fi oprite, şi
apoi fierbinţeli; faţa se aprindea, urma delirul. Bruno strîngea
pasărea în braţe, ostenindu-se în zadar, cînd s-o încălzească la
pieptul lui, cînd s-o răcorească. Şi, asemenea unei mame, ştergea
sudoarea ce străbătea prin rufe şi aşternut: îl spăla, îl primenea.
Bietul Dionysos avea obrajii pămîntii, pîntecul umflat, mădularele
subţiate, de pe care carnea se topea din zi în zi. Pentru fiecare
bucăţică din trupul băiatului, Bruno se lupta cu moartea pas cu
pas. În lupta aceasta, dată împreună, el fu totul pentru băiat:
tată, mamă, frate, soră. Totul, toată dragostea lui era legată de
fiinţa copilului. Aceasta flacără era ultimul tăciune din căminul
lui: inima lui strînsese în ea tot ce mai rămăsese din focul
dispărut. Dac-ar fi ascultat de urletul revoltei lăuntrice, s-ar fi
lăsat pradă nebuniei, ca Titanii din legendă. Dar îl ţinea în braţe
pe micul Hristos din Metaponte, care-şi ducea crucea patimilor –
Διονύσου τα παθηματα – şi care părea că-şi dă scama de asta.
Copilul nu înceta să-l privească ţintă, cu privirea lui adîncă şi
posomorită, adevărată prăpastie, în unele clipe, în mijlocul
delirului; dar în privirea lui, chiar cînd era umbrită, domnea o
pace ciudată. Şi cînd răul dădea o clipă de răgaz trupului frînt,
micuţul cerşea duios prietenului incă una din poveştile acelea
frumoase: urmarea sau iarăşi începutul. Şi, ca inspirat de
suferinţa tînărului zeu pe moarte, Bruno îi dezvăluia – îşi
dezvăluise şi lui în acelaşi timp – misterul destinului său:
mîntuitorul jertfit de Evanghelia Orficelor, care, cu douăzeci şi
cinci de veacuri înainte de Durch Leiden Freude al eroilor noştri, i-
a învăţat pe oameni, prin pilda sa, să cucerească veşnicia prin
durere şi moarte. I-a vorbit de zeul care frînge roata naşterii,
pentru a-şi reintegra aleşii în plinătatea şi bucuria Unicului. Cine-
ar putea spune dacă copilul înţelegea aceste gînduri? Dar
instinctul nu se împăca cu ele. Fatalismul. Lui de victimă legată
de rug îl logodise de la naştere cu Firea ucigaşă, care-l înghiţea.
Nu încerca să se smulgă. O primea pe logodnică. Malaria cu ochii
ei de lagună însorită şi colane de vipere împletite cu trestii. Aşa
trebuie să fie! Primea. Şi acum avea să se cunune cu ea. Strîngea
cu hotărîre, ca un bărbat, mîna prietenului, de care avea să se
despartă. Şi cînd îl scutura cîte un fior, parcă-şi cerea scuze. Îi
spunea, ca din vis, că pleca în pellegrinaggio pi l’Angile1. Mîngîia
cu mîna lui slăbită obrajii lui Bruno.
O criză îl stinse. Îşi dădu duhul într-o zi în care un soare
necruţător ardea deasupra bălţilor vrăjite. Braţele îi stăteau cruce,
ochii larg deschişi, bînd din prăpastia cerului albastru, albastru
fără nici o pată; gura deschisă parcă sorbea şi ea. Şi, în rătăcirea
lui, Bruno, care stătea plecat peste ultima suflare a
adolescentului, se gîndi că vede fluviul lumii întregi pierzîndu-se
în gura aceasta.
Ca pentru a întregi simbolul, soarele de sfîrşit de toamnă
apuse. Venea iarna. Dionysos, zeu! nimicit, pierea. Avea să învie
primăvara, la fel ca cel pe care îl salutau Thyadele 2, Δικνιtις,
„Noul-Născut”.
Bruno îi închise ochii, îi spălă trupul, îl îngropă singur pe
povîrnişul colinelor care coborau pe mare, în mijlocul unui pîlc de
migdali tineri; şi pe mormînt ridică un simplu monolit, pe care era
săpat acest cuvînt:
Αθάνατος

=======================
1 Pelerinaj la sanctuarul San-Michele din Gargano, muntele
minunilor, aşezat în pintenul cizmei italiene (n. a.).
2 Sau bacantele, personaje mitologice, preotesele zeului
Dionysos.
3 „Nemuritorul”. Evocare a numelui de Atanase, al copilului
(n. a.).

În mijlocul moviliţei sub care era îngropat copilul, zumzăiau


albinele din cele două Versuri aurite:

„...ες αιθέρ΄ελεύθερον... αθάνατος θεός άμβροτος...”1

Apoi se întoarse către muritori.

Trecuseră aproape doi ani de la cataclism. Cînd Bruno se


arătă din nou printre oameni, puţini se mai gîndeau la nenorocire.
Dar cei care-şi mai aminteau se întrebau la vederea acestei stafii
dacă nu visaseră cumva. Pe faţa contelui Chiarenza, ultimul din
neamul lui, nu se vedea nici o urmă. Nu numai că nu vorbea
niciodată despre nenorocirea lui, şi îndepărta, prefăcîndu-se că
nu înţelege, aluziile pline de milă; dar trăsăturile lui liniştite
răspîndeau un zîmbet desprins de întîmplări. Urmele grelei lui
încercări nu se arătau decît în părul şi în barba bine îngrijită, care
albiseră timpuriu (nu trecuse încă de patruzeci de ani). Dar era în
puterea vîrstei, avea trupul sprinten şi sănătos. Cei care nu ştiau
din cîte disonanţe fusese făurită aceasta armonie erau nedumeriţi
la vederea lui. Părea un copac ale cărui ramuri fuseseră retezate
şi care se înălţa drept în sus. Inimile simţitoare aproape că i-o
reproşau. Pentru ele ar fi fost plăcută priveliştea copacului
trăsnit. Contele Chiarenza nu le spunea că trăsnetul îi intrase în
măduva; semăna cu salamandra din poveste; focul devenise
elementul lui. Trăia în foc singur şi gol. Toată fericirea pe care o
clădise, toată construcţia gîndirii sale, tot trecutul lui fuseseră
nimicite, retezate, rase de pe suprafaţa pămîntului. Fusese nevoit
să înceapă totul din temelii. Reclădise singur temeliile. De quanto
sangue2 fusese nevoie pentru asta! Dar sîngele e un mortar
trebuincios, cînd vrei să durezi ceva. Contele Bruno îşi dădu
seama că în tot ce clădise
======================
1În eterul liber... un zeu nepieritor, nemuritor (n, a.).
2 În limba italiană în original : cît sînge.

pînă atunci mortarul lipsise cu desăvîrşire. Tot ce făptuise,


sau crezuse că înfăptuise, tot ce iubise sau gîndise pînă atunci nu
fusese decît un joc. Ah! Ce joc frumos! Cînd şi-l reamintea, dorul
sfîşietor îi umfla pieptul de hohote. Dar un joc! Atunci cum putea
să se mire că o suflare, un freamăt al pămîntului împrăştiase
jocul în vînt? Nu rămăsese decît ceea ce nu moare: spiritul
înfricoşător al veşnicului Unic, lumina lui necruţătoare şi liniştea
lui necruţătoare. Regăsi spiritul acesta în fundul golului săpat în
el, în privirea „nemuritorului” care se stingea. ÎI regăsi sub
legăturile mumiilor vechilor gînditori trinacrieni şi ionieni, în care
nu văzuse pînă acum decît obiecte preţioase de muzeu. Ei îi
apărură acum în adevărata lor lumină, în atmosfera de catastrofă
care le era firească şi care era acum şi a lui. Se înrudea cu el. Şi
acum, cînd înfăptuise pe urma paşilor lor, coborîrea sa în infern –
Kατάβασις εις Aιδου– îşi însuşi vederile lor tragice şi senine.
N-ar fi însemnat mare lucru dacă numai inteligenţa i-ar fi
fost cucerită; dar zîmbetul tînărului său tovarăş în agonie îi
cucerise şi inima. Sorbise din ultima lui suflare. Acceptarea –
Ευδαιμονια – Şi daca nu putea să împiedice ca rănile să i se
redeschidă în noapte – cîte nopţi! — noaptea rămînea totuşi
singurul lor martor; sîngele rănilor se îngropa în ea; iar victima,
culcată pe spate, fără nici o mişcare, îşi apăsa inima cu mîinile,
dîndu-şi sîngele jertfă cereştii Armonii, din care şi el era un acord
sfîşietor. Şi cînd se întorcea ziua, ziua nepăsătoare, lumina ei
arăta oamenilor nu durerea trecătoare, ci Armonia de pe chipul
lui.

Pieirea întregului său neam îngrămădise în mîinile lui toată


averea. Îl apăsa. Nu-i fu greu să-i găsească întrebuinţare. Era
vremea cînd Italia sfîrşise prin a descoperi barbaria nespusă în
care zăcea de veacuri, lăsat la voia întîmplării, Mezzogiorno,
ţinutul acela nenorocit. O generaţie întreagă se dedicase cu
mărinimie problemei îngrozitoare, aproape de nedezlegat, de a
smulge pămîntul acesta putred şi sălbatic din ghearele morţii ce-l
măcina. Chiar şi Parlamentul – adică vorbitorii – în lipsă de fapte,
făcuseră legi de ajutorare, iar iniţiativa particulară, înlocuind
lipsa de sinceritate a statului, se îndeletnicea cu opere de
binefacere şi construcţie în Basilicata şi Calabria. Contele
Chiarenza îşi cheltui cea mai mare parte din avere întemeind
dispensare, orfelinate şi şcoli.
Dacă s-ar fi adus laude bunătăţii lui, ar fi fost primul care să
le respingă, socotindu-le neîntemeiate. Contele nu se născuse
încă pentru mila frăţească. De la catastrofa care-i răpise pe toţi
cei vii păstra o duşmănie surdă, oarbă, nemărturisită faţă de toţi
cei care mai trăiau încă. Nici măcar lumina ce se făcuse în mintea
lui nu izbutise să lecuiască această rană infectată. Se ruşina de
ea, o ascundea. Se silea în taină s-o ardă cu fierul roşu. Se căznea
să intre în tovărăşia oamenilor, să le zîmbească, să-i ajute. Dar
nu-şi putea înfrînge singurătatea. Şi nu izbutea totdeauna să se
prefacă. Unii prindeau fulgerarea îngheţată a privirii lui. Lui nu-i
rămînea altceva de făcut decît sa se silească la fapte, însă fără
bucuria caldă a dragostei. Făcea bine, torente de bine, cu ajutorul
unei semnături şi prin procură. N-aveai de ce să-i mulţumeşti. Se
descărca, de parcă l-ar fi apăsat o datorie; şi, în mintea lui,
spunea celor cărora le plătea această datorie: „Şi acum, sa nu vă
mai văd!” Îi trebui timp îndelungat pînă să se împace cu faţa
oamenilor. Simţea nevoia să-l vadă pe micul Dionysos trezindu-se
din mormînt.
Soarele acesta de iarnă ţinu mult. Ţinu ani întregi. Contele
Chiarenza îi petrecu în studii şi călătorii lungi. Tot adîncindu-se
în învăţătura bătrînilor înţelepţi, fu dus de steaua lui Pitagora şi a
lui Empedocle1 spre Orient. Avea mai dinainte oarecare
cunoştinţe de sanscrită. Îşi întregi ştiinţa filologică; şi fiindcă ceea
ce-i mai rămăsese din averea lui îi îngăduia expediţii îndepărtate,
petrecu mai mulţi ani în India şi Tibet. Intre 1911 şi 1914
dispăru; unde a fost şi cum a trăit în timpul acesta n-a ştiut
nimeni
===================
1 Filozof materialist grec (490-430 î.e.n.).

niciodată. Păstra tăcere cu privire la acest timp, cînd fără


îndoială că rătăcise, în chip de pelerin şi de cerşetor, pe platourile
înalte ale Asiei, sau se închisese luni întregi în vreo mănăstire
tibetană spre a-şi face iniţierea. Oricît de retras de lumea vie ar fi
trăit în anii aceia, se pare totuşi că atunci a adunat el acea putere
de pătrundere uimitoare, de care avea să dea dovadă mai tîrziu. În
lumina culmilor, privirea lui de pasăre singuratică se primeni de
lacrimi şi praf, se ascuţi asemenea unui cuţit şi, tot ca un cuţit,
se înfigea în inima omului. Văzu pînă în fund, atinse Durerea şi
Greşeala civilizaţiei europene, catastrofa ce ameninţa Occidentul,
nimicirea.
O porni din nou spre sfîrşitul lui iunie 1914, părăsindu-şi
schimnicia din Himalaia, coborînd spre cîmpiile Gangelui, căci
simţise pămîntul vuindu-i sub picioare, şi merse în întîmpinarea
războiului, pe care foarte puţini din Europa îl vedeau venind,
chiar şi în ceasul acela. Îl întîlni la Calcutta: acolo află de
declaraţia oficială a măcelului, dintr-un afiş citit pe o stradă, pe
care se scurgea, de sub poarta templului lui Kâli, un şuvoi de
sînge de capră. Se îmbarcă pentru Europa. Căci puterea
concentrării lui singuratice îi dezvăluise fulgerător, aşa cum se
întîmplă în îmbrăţişarea a două trupuri împreunate ce se
pătrund, identitatea lui cu toţi cei vii, identitatea pe care egoismul
doliului său nu voise multă vreme s-o primească. Voia să ia parte
la încercarea prin care treceau oamenii.
Cunoştea zădărnicia şi nelegiuirea acestui război; în ciuda
glasului tainic al sîngelui său latin şi a simpatiei pentru Franţa,
se strădui să-şi ţină poporul în afara măcelului. Dar poporul nu
era întrebat. Şi cînd fu aruncat la abator, contele Chiarenza îl
urmă. Se înrolă în serviciul sanitar, organiză o ambulanţă, se
dedică acestei munci. Îl găseai în locurile cele mai expuse, în
misiunile cele mai grele, în Albania, în Macedonia, însoţind
trupele din ţinutul lui, Mezzogiorno, trupe secerate de tifosul
exantematic şi de malarie, în timpul retragerii dezastruoase, sau
cînd zăceau luni întregi în tranşee. Insufla, sub vîjîitul obuzelor,
liniştea lui de adîncuri personalului său şi ţăranilor sălbatici din
Basilicata în ceasul agoniei, căci nu-şi socotea menirea împlinită
cînd viaţa se dovedea a fi pierdută; de-abia atunci începea
adevărata lui menire: îi ajuta pe toţi să treacă dincolo. Primi
marea medalie a epidemiilor şi crucea de război.
După ce războiul se sfîrşi (sau se întrerupse pentru cîtva
timp), se închină ridicării acelui Mezzogiorno, pe care învăţase să-l
cunoască mai bine, cunoscîndu-i bolnavii şi martirii. De data asta
nu se mai mulţumi să-şi cheltuiască cea mai mare parte din
venituri în Associazioni şi Opere Nazionali, care se însărcinau cu
grija banilor, fără ca ochii lui să cerceteze încotro se îndrepta
darul mîinilor sale (căci nepăsarea se simte bine la adăpostul
maximei care cere ca mîna stîngă să nu ştie ce a dat mîna
dreaptă); se statornici în ţinut, la Potenza, unde trăiau sute de
familii ta nişte larve, sub pămînt, în sottani – beciuri, cisterne
caverne. Se înrolă în cruciada care urmărea să-i smulgă din
mormintele lor pe aceşti „fii ai omului”, trădaţi, părăsiţi, să
cucerească pămîntul năpăstuit de mîinile celor trei iazme, celor
trei zeiţe ucigaşe care-l sugeau şi de care contele Bruno pomeni în
faţa Annettei, pe colina înconjurată de un nimb lunat de aburii
ucigaşi ai bălţilor: Mizeria, Malaria, Vîlvătaia din miezul
pămîntului şi, cea mai crîncenă dintre toate, a patra, care se
numeşte după împrejurare: Acceptarea, Resemnarea, sau
Nepăsarea şi care înseamnă nemişcarea, amorţeala sub pumnul
sorţii, pe care nici nu mai încerci să-l îndepărtezi. „De vreme ce
aşa a fost de veacuri, aşa va rămîne în saecula.” Acest ev mediu
dăinuia ca un ulcer în trupul unui popor mîndru, care rumega pe
atunci amărăciunea speranţelor lor, înşelate, şi ai cărui retori îl
aţîţau să revendice moştenirea. Imperium Romanum! Dar din
moştenirea războiului, a gloriei, a cuceririlor şi a ideologiei goale şi
emfatice, ceea ce-i ispitea cel mai puţin pe retori în aceşti primi
ani de după război era interesul pentru soarta legionarilor vechii
Republici, care, întorşi acasă, învingeau cu greu pămîntul, secînd
sîngele stătut al cîmpiilor bîntuite de friguri şi împlîntînd în
trupul mare al Italiei sistemul arterial al marilor apeducte. Nu
numai în trup trebuia să reînceapă sîngele a curge, ci şi în
sufletul acestei ţări, înnămolit parcă de vrăji – despre care ei ar fi
spus: l’han pigliata d’uocchi („a fost deocheat”).
Împotriva deochiului porniră lupta ochii frumoşi şi limpezi ai
contelui Chiarenza. Străbătea tot ţinutul, oblojind răni fizice şi
morale, făcînd pe rînd pe medicul, pe apostolul şi pe lucrătorul de
terasamente, lăsînd peste tot sub paşii lui o dîră subţire de
lumină. Dar ca şi pietricelele copalului din poveste, ea îngăduia
celor dia urmă să-şi regăsească drumul prin pădure. Căci era
urmat. Îşi dovedea sie însuşi un geniu de organizare şi o
înflăcărare de apostol, pe care nu şi le-ar fi bănuit niciodată.
Idealismul lui pătimaş ridica alte conştiinţe, femei şi bărbaţi din
clasele cele mai înalte şi cele mai joase, o cohortă mica înflăcărată
şi curată, cum nu poţi afla decît în Italia aceasta, unde extremele
sufleteşti se ating: mocirla şi focul.
În timpul unei astfel de călătorii prin Agri, la sud de Pisticci,
îl întîlni Annette în tren, pe linia care urcă valea rîului Basento.

Din toată viaţa asta de zbor larg, care îmbrăţişase privelişti


atît de deosebite: grădinile de portocali din Messina, pe Dionysos
scuturat de friguri în sclipirea mlaştinilor, praful de zăpadă de pe
platourile înalte ale Tibetului şi atîtea culmi şi prăpăstii, contele
Bruno nu-i arătă, celei căreia îi făcu mărturisiri într-o noapte,
decît o panoramă fugară. Dar liniile mari păreau cioplite cu dalta;
ele se întipăriră în mintea Annettei. Cu intuiţia ei vie, pătrunse în
miezul ascuns al acestei seninătăţi tragice. N-o înţelese. O atinse
doar cu degetele. Nu încercă să-i mai pună întrebări tovarăşului
ei. El vorbise fără ca ea să-l întrebe. Vorbi şi Annette, povesti
totul, la rîndul ei, fără ca el s-o întrebe. Era un elan spontan, o
mulţumire faţă de ceea ce-i încredinţase el.
Cînd se urcară din nou în tren, erau prieteni vechi. Bruno o
veghea pe femeia rănită, care mai avea febră din pricina
pneumoniei încă nevindecate; şi deşi drumul lui ar fi trebuit să se
îndepărteze de cel al Annettei, contele n-o părăsi pînă ce n-o
instală cu grijă prietenească, după o noapte petrecută la Neapole,
în trenul care avea s-o ducă la Paris. Totul fusese simplu între ei;
sentimentele lor frăţeşti nu aveau nimic îndoielnic. Totuşi nici nu
fu vorba de revedere. Fiecare îşi ştia viaţa plină de îndatoriri. Era
de ajuns că fiecare ştia de existenţa celuilalt. Schimbau regulat
saluturi scurte şi credincioase de Anul Nou. Prea prinsă de
treburile ei, de grija pentru tripla ei existenţă, împătrită chiar ca
ei, a copiilor, a nepoţelului), Annette n-avusese nici timpul, nici
mijloacele să urmărească de departe soarta vechiului ei prieten
din Italia. Nu ştia că numele contelui Chiarenza cîştigase oarecare
faimă; dar nu el era omul care să-i fi vorbit Annettei despre asta.
Contele Bruno îşi urmase apostolatul social; dar, în acelaşi
timp, vechiul filon al spiritului său meditativ şi erudit «e
redeschisese, mult mai adînc şi mai larg. Chiar şi lucrările de
asanare şi de irigare a apelor şi pămînturilor infectate, lucrări
conduse de el în Basilicata, îl minaseră spre descoperiri
arheologice, ce deşteptară demonul ştiinţei din el şi rupseră
pecetea tăcerii ce-i fereca vreme de doisprezece ani limba. Mai întîi
publică nişte broşuri, apoi cărţi, în care noile lui cunoştinţe în
domeniul orientalisticii se adăugară înaltei sale ştiinţe elenistice.
Şi, deşi cu discreţie aleasă îşi ţinea persoana la distanţă de
cercetările sale ştiinţifice, nu era cititor cu discernămînt care să
nu descopere în obiectivitatea tablourilor lui adîncimea unui spirit
original şi solitar, armonia unei gîndiri şi a unui stil
mediteranean. Onorurile îl căutară. Academii din străinătate,
între altele Academia Inscripţiilor din Paris, îl aleseră membru
corespondent. Julien Davy, care se îndreptase şi el spre indologie,
pe căi cu totul diferite, fu dintre primii care pătrunseră măreţia
nouă şi antică a acestei minţi; intră în corespondenţă cu el.
Punctul de plecare fu discutarea unor texte pitagorice, pe care
Julien le studia în vederea lucrărilor sale de istorie a ştiinţei; şi
discuţia cuprinse curînd problemele cele mai intime ale gîndirii
metafizice şi religioase, făcîndu-i pe cei doi bărbaţi să-şi
recunoască sinceritatea reciprocă şi experienţele analoage ale
abisului, cu toată firea lor atît de deosebită. Erau prieteni înainte
de a şi-o fi spus, căci amîndoi păstrau aceeaşi rezervă mîndră.
Erau prea desprinşi de farsa politică, pentru a-şi închipui că
vor fi vreodată amestecaţi în ea. Dar farsa se prefăcuse în tragedie
(Comediante, Tragediante); şi nenorocirea timpului făcuse ca
maeştrii opiniei publice şi călăuzele, atît cele politice, cît şi cele
intelectuale, să abdice cu desăvîrşire sau să trădeze; libertăţile
Europei şi toate bunurile sfinte ale spiritului, cucerite după secole
de osteneală, căzură pe mîna unor hrăpăreţi, care le fărîmiţară.
Era nevoie ca oameni rari, ale căror cunoştinţe să nu fie oarbe, să
devină deşteptătorii şi ocrotitorii celorlalţi, chiar dacă nu asta era
menirea lor. Într-un naufragiu oricine poate, trebuie să-i salveze
pe ceilalţi. „Sau dacă nu, vom pieri împreună. Dar vreau să pier
cu ochii deschişi.”
Julien îşi azvîrlise de pe ochi legătura pe care confraţii lui o
purtau în timpul războiului cu o supunere încîntătoare. Respinse
cu dispreţ propunerile de a lua parte la otrăvirea opiniei publice
franceze prin minciună şi ură. În felul acesta, îşi zădărnicise
alegerea sigură la Academie. Şi am văzut că avusese cinstea de a
fi huiduit la cursul de la Colegiul Franţei de cîţiva vajnici luptători
din spatele frontului. Dar nu ajunseseră atît de departe, încît să-i
suspende cursul. Fără să vrea, avea alături de el cîteva figuri
onorabile din vechea lui lume conservatoare şi catolică, care se
temeau de scandalul iscat în cazul cînd i-ar fi dat în vileag pe
unul din casta lor, a cărui cinste scrupuloasă o cunoşteau cu toţii
(şi, la urma urmelor, o respectau). Se mulţumiseră să înăbuşe
manifestările „defetiste” prin care Julien îşi compromisese
semnătura. Aceste manifestări erau rare şi puţin cunoscute, căci
cenzura îşi vîra foarfecele în ele, iar alma-sdegnosa1 a lui Julien
avea groază de orice vîlvă. Pesimismul lui prea lucid nu se
================
1 În limba italiană în original: suflet dispreţuitor.

amăgea cu privire la lipsa de rost a unei acţiuni izolate. Îi


ajungea faptul că spusese trădătorilor din breasla lui: „Nu!”
După război, cîţiva din cei care spuseseră „nu” În fiecare ţară
se regăsiră. Desigur că mîinile se uniră. Fără să fi făcut vreo
sforţare, oamenii aceştia se adunară, prin firea lucrurilor, într-un
front internaţional al spiritului, silit de nenumărate ori să se
împotrivească abuzurilor monstruoase şi nelegiuirilor izvorîte din
război şi, dintr-o pace putredă, să se împotrivească suflării
Tigrului. Cel mai vestit dintre aceşti eretici era Einstein, care, la
sosirea lui la Paris, făcu una din primele sale vizite lui Julien
Davy. Şi nu trecu mult timp pînă cînd rîndurile se deschiseră
pentru a face loc contelui Chiarenza.
Dar el nu se grăbi să intre. Rămînea cu hotărîre în afara
faptelor zilei. Cînd se produseseră în Italia mişcările muncitorilor
conduse de comunişti, apoi tulburările fasciste, el nu se
preocupase de ele atîta timp cît activitatea şi opera lui sociala nu
fuseseră atinse. El lucra pentru toţi tei tare sufereau. (Şi, la urma
urmelor, cine nu suferă?) Ce-i păsa lui de partide? Nu căuta
politica. Dar politica îl căuta pe el. Fascismul încercă să se
strecoare în activitatea lui, s-o supună, sa şi-o alăture. Contele se
împotrivi cu blîndeţe şi hotărîre. Şi, timp destul de îndelungat,
oamenii aceia brutali, obişnuiţi să nu cruţe nimic, îl răbdară
totuşi, nedumeriţi de dezinteresarea lui nebănuită. Îşi închipuiau
că, de vreme ce-i treceau atîtea milioane prin mînă, se alegea şi el
cu ceva, după minunatul obicei al filantropilor de meserie. Dar de
mîinile albe (mai puţin albe de cînd mînuiau lopata sau mistria)
ale contelui Chiarenza nu se lipea nimic. Pînă la urmă se ruină, în
slujba marii lui familii de flămînzi. Era într-adevăr o slujbă care
nu aducea beneficii. Nu mai ispitea pe nimeni. Dar chiar fără
cîştig, din spirit de violenţă şi de şicană, nu-i mai lăsară multă
vreme în pace pe aceşti buni samariteni, care nu se gîndeau decît
să lecuiască răni în loc să facă altele, ceea ce pare a fi rostul
bărbaţilor adevăraţi, a celor care fac războaiele şi revoluţiile, care
fac orînduirea nouă – o prefac pe cea veche în nouă – sau o
distrug. Dacă pe el nu-l atacară personal, pentru că, fără să ştie,
era sprijinit de anumiţi demnitari ai noii cîrmuiri (între altele un
filozof inteligent şi sceptic din fruntea instrucţiunii publice, care
gusta nu ideile, ci stilul armonios din scrierile contelui
Chiarenza), erau în schimb persecutaţi cei ce imitau pilda lui sau
îi executau învăţăturile: institutorii şi institutoarele devotaţi
apostolatului aspru de a lumina mintea unei populaţii lăsate în
părăsire. Îi obligaseră pe aceştia, împotriva conştiinţei lor, la
semnături şi jurăminte de slugărnicie politică faţa de noul
despotism statornicit pe ruinile Constituţiei, prin trădarea celui
care se legase s-o păzească. Pentru aceşti bărbaţi, pentru aceste
femei, conştiinţa nu era un joc ca pentru ministrul Gentile, care
răspundea cu batjocură contelui Chiarenza, venit să protesteze
împotriva silniciei săvîrşite faţă de sufletul discipolilor lui:
— Dar, caro mio oare nu ne-a învăţat Sfînta Scriptură că
trebuie să-ţi pierzi sufletul ca să-l mîntuieşti?
Bruno trebui să ia hotărîrea de-a părăsi şantierul unde lucra
şi să vină la Roma, ca să-şi apere opera şi pe ai săi. Şi, de îndată
ce sosi, fu martorul luptei crîncene ce răvăşea şi rănea pe atunci
mii de conştiinţe italiene. Nu mai putea să nu vadă, să nu judece,
să nu vorbească. Împrejurările făcură să fie de faţă la un atac
violent împotriva unuia dintre vechii lui tovarăşi de arme, un
medic, mare mutilat, decorat, bucurîndu-se de cinstirea tuturor,
pe care o bandă de ticăloşi îl luară cu asalt, îl insultară, îl călcară
sălbatic în picioare. După ce-şi primi partea lui de lovituri – căci
se amestecase, desigur, în încăierare – Bruno fu dus la judecată,
unde depuse în favoarea medicului, în ciuda ameninţărilor cu
moartea, pe care le auzea răsunînd afară. E lesne de înţeles că nu
se intimida. Avea să povestească mai tîrziu, rîzînd, cum, împotriva
acestor Humi1, acestor demoni negri (cu cămăşi şi suflete negre),
simţise crescîndu-i
==================
1 Hum în limba tibetană înseamnă locuitor al purgatoriului
(n. a.)

în spinare nişte aripi roşii de revoluţionar. Din apărător, se


transformă în acuzator. Învinovăţi tribunalul şi poliţia, care
îngăduiau atacul împotriva dreptăţii şi a libertăţii de mărturie. Şi
chipul lui impunător, numele lui mare, tonul lui (cum avea să
spună apoi, îşi descoperise în gîtlej un glas de tenor de la Scala) îi
uimiră timp de cîteva minute pe ascultători. Procurorul se scuză
în chip caraghios, şi afară, pe stradă, se făcu tăcere. Dar contele
Chiarenza le-o plăti.
— Păi! spunea el glumind – bine au făcut că mi-au adus din
nou aminte de nepăsarea senină cu care mă făleam în ceea ce
priveşte Roata Aparenţelor. Vîrtejul de praf mă prinsese din nou…
„Cămăşile negre” îl aşteptau la ieşirea din sală: aproape că-l
ciopîrţiră. Asta nu-l făcu mai prevăzător, ci doar mai ironic şi cu
desăvîrşire stăpîn pe sine. În zadar încercau cei de sus, care se
interesau de el, să îndepărteze primejdia, abătîndu-l din drumul
ei. Trebuia să sosească şi clipa cînd nu-l mai putură cruţa. Refuza
sa plece în străinătate, deşi viaţa lui in Italia era din ce în ce mai
grea pentru el. Hotărîse să rămînă pe loc, atîta timp cît va putea
să micşoreze cît de cît suferinţa şi să vină în ajutorul celor
oropsiţi. Se încăpăţîna cu blîndeţe şi străduinţa. Şi cînd nu-i mai
fu cu putinţă să-i ajute deschis, o făcu pe ascuns, înşelînd, cu o
bună dispoziţie italiană, supravegherea poliţiei. În afară de asta,
coresponda şi colabora din motive de simpla omenie cu adversarii
politici ai fascismului.
Pus la regim de domicilio coatto1 găsi mijloacele să-şi
continue opera mai departe, sub nasul temnicerilor lui benevoli.
Există aproape în orice italian adevărat o vină de Comedia
dell’Arte, care-i păstrează veselia în clipele cele mai tragice şi care-
i este de mare folos în împrejurări ce par fără ieşire. Gravul conte
Chiarenza combină puterile magice de „lama” cu şiretlicurile lui
Pulcinella, ca să-i facă pe păzitorii lui să slujească partida pe care
el o juca în serviciul omenirii, deşi în acel joc îşi risca viaţa. După
ce-i
====================
1 În limba italiană în original: domiciliu forţat.

duse de nas cum îi plăcu lui, după ce-i puse să ducă, fără ca
nasul lor mare să fi mirosit ceva, mesajele cele mai
compromiţătoare – şi asta în ajunul zilei cînd trebuia să fie arestat
şi transportat în insulele Lipari – izbuti să plece în tihnă de acasă,
lăsîndu-şi carabinierii să-l aştepte, nu unde a înţărcat mutul iapa,
ci la uşa W.C.-ului, de unde ieşi pe o scară, printr-o ferestruică (la
cincizeci şi şase de ani mai era încă sprinten şi suplu ca un
acrobat). Trecu, fără să se grăbească, de parcă s-ar fi plimbat,
prin oraşul Piemont, unde-l opriseră multă vreme treburile lui şi
poliţia, apoi îşi urmă drumul afară din oraş, zi şi noapte, fără
oprire; şi cînd în faţa paşilor lui se înălţă zidul Alpilor, se căţără.
Aici îi folosi experienţa din Tibet. Cunoştea destul de bine
ţinutul şi avea o hartă de stat-major, dar era rău echipat pentru
ascensiunea gheţarilor, la începutul iernii; căci în loc s-o ia pe
drumul cel mai uşor, care ar fi fost fără îndoială o capcană, o
apucă de-a dreptul prin locul cel mai primejdios: trecătoarea
Saint-Théodule. Din fericire, găsi complici printre localnicii din
vale, care, cu aerul că nu pricep nimic, îi făcură rost de bocanci
cu ţinte, frînghii, un tîrnăcop, un cojoc de păstor şi un mic
însoţitor, care avea să-l ducă pînă la jumătatea drumului. Asta nu
înseamnă că fu scutit de primejdii foarte mari; căci, vrînd să se
ferească de iscoadele fasciste de la graniţă, se rătăci prin zăpezi.
Fu silit să petreacă o noapte lipit de un perete de gheaţă deasupra
prăpastiei; ar fi îngheţat dacă nu s-ar fi folosit de practicile de
„tumo” tibetan, practici care prin mecanismul lor psiho-fiziologic
te învaţă să stîrneşti căldura internă: sînt obiceiuri ale căror
virtuţi poetul ascet Milarepa le-a simţit şi le-a cîntat. Ajunse,
sfîrşit, cu ţurţuri de gheaţă şi stalactite în sprîncene, cu o
banchiză în barbă, la un refugiu de pe teritoriul elveţian, unde
găsi un foc de lemne şi o băutură caldă, pe care i-o pregătiră
vînătorii de capre sălbatice. De-abia atunci îşi dădu seama de
frigul de moarte ce-l cuprinsese ca într-o carapace şi împotriva
căruia focul lăuntric lupta de cincisprezece ore. Era cît pe ce să se
topească. Dar un somn de moarte, într-o baie de sudoare, sub
privegherea oamenilor acelora cumsecade, îl: puse iarăşi pe
picioare; şi după ce coborî cu ei pînă la Zermatt, unde se odihni o
zi sau două, luă în tihnă, la Viège, simplonul spre Paris.
Zvonul despre evadarea lui i-o luase înainte, răspîndit cu
stîngăcie, tăgăduit cu şi mai multă stîngăcie, dovedit apoi
întemeiat de către temnicerii lui plouaţi, rămaşi cu coada între
picioare, şi a stăpînului furios, care-şi descărca mînia pe spinarea
lor. Refugiaţii italieni din Paris, preveniţi de telegramele sosite din
Elveţia, veniră să-l întîmpine; şi timp de cîteva zile fu prada
reporterilor. Dar şiretul italian ştia să se apere: le povesti ieşirea
sa din Inferno şi despre al său salto-mortale deasupra munţilor ca
pe o scenă dintr-o comedie veneţiană. Rîsul celor din Paris pe
socoteala tiranului păcălit îi răsuci acestuia fierul on rană. Şi de
cealaltă parte a Alpilor se lăsă o tăcere furioasă. Totuşi, aventura
contelui Bruno fu timp de două sau trei săptămîni punctul de
atracţie al cronicii europene. Eroul se ascunsese de celebritatea
lui, primind adăpostul pe care Julien Davy i-l oferea în casa lui.
Cei doi bărbaţi avură bucuria să se vadă, în sfîrşit, după atîţia ani
de intimitate de la depărtare; şi după ce uşa fu bine închisă şi
apărată împotriva indiscreţilor, nu politica alcătui subiectul
principal al convorbirilor lor. Se recunoscuseră de la prima
vedere, căci amîndoi atinseseră adîncul tragic al experienţelor
omeneşti şi se ridicaseră singuri, cioplindu-şi cu tîrnăcopul scara
de gheaţă pe zidul acela înspăimîntător. Dar scara nu era aceeaşi
pentru amîndoi. Nici tîrnăcopul. Nici braţul. Nici spiritul. Unul
alesese culmea urcuşului, în plin soare, sau – mai curînd – îl
alesese soarele pe el. Celălalt, umbra. Dar ajunseseră amîndoi la
aceeaşi înălţime. Şi schimbau o privire de frăţească înţelegere.
Convorbirea era adeseori întreruptă – luminată – de prezenţa
lui George. Era pe atunci în toată strălucirea celor optsprezece ani
fericiţi şi se îndrăgosti de bătrînul alpinist, căci o fascinase mai
ales vitejia lui de sportiv. Şi fiindcă Bruno văzu la ea bucuria
sănătoasă şi lipsită de griji a atletismului, a acţiunii fizice, a
aventurii, îi plăcea să-i povestească despre călătoriile lui în Tibet,
lăsînd la o. Parte tot ce avea legătură cu cercetările minţii. Vorbea
ore întregi despre lucrurile acestea, care pe Julien îl lăsau rece.
Bătrînul Bruno era tot atît de copilăreşte fericit să povestească, pe
cît era fata să-l asculte. Privea cu duioşie obrazul acela rotund,
tînăr şi voios, pielea ei frumoasă şi arsă de soare, carnea tare a
braţelor ei, a gîtului, a obrajilor, ochii aceia strălucitori pe care nu
trecea nici o umbră intelectuală, nici o durere, nici o teamă, nimic
din ceea ce e dincolo. Dar ceea ce era la îndemînă era lumea, şi
asta era de ajuns. Ca în universul celor vechi: Finis orbis
terrarum1. Dacă trecem de coloanele lui Hercule2, o găsim pe
Calipso3. Să rămînem de partea asta cu Nausicaa4 şi Penelopa. Îi
spunea Mare nostro5, Mediterana. Şi pe gura ei ca un rod, roşie-
aurie, nefardată, regăsea cu dulceaţă şi melancolie, ca în mirajul
unui vis dulce, zîmbetul nepăsător şi încîntat al cumnatei lui,
care cînta Frumoasa morăriţă de Schubert şi cîntecul de leagăn al
pîrîiaşului, deasupra grotei lui Polyphem 6.
Dar iată că, într-o bună zi, cînd toţi trei, Julien, George şi
Bruno, stăteau la masă discutînd, Bruno se porni să vorbească
despre femeia aceea, despre franţuzoaica pe care o întîlnise pe
vremuri pe drum – ar fi putut să spună pe şinele trenului – în
Basilicata. Şi, întrebînd de ea, îi rosti numele de familie: „Doamna
Rivière”. George bătu din palme şi strigă neprevăzătoare:
— Annette?
Cine a fost cel mai mirat dintre toţi? Bruno sau Julien? Cum
ar fi putut Julien să-şi închipuie că fata lui o cunoştea pe aceea
despre care el nu-i vorbise niciodată?
====================
1 În limba latină în original : sfîrşitul pămîntului.
2 Denumirea strîmtorii Gibraltar în antichitate, unde se
credea că se sfîrşeşte pămîntul.
3 Nimfă în mitologie, stăpîna unei insule din Marea Ionică,
unde Ulise, la întoarcerea sa din războiul troian, a stat şapte ani.
4 Fiica regelui feacilor, în mitologie, la care a fost găzduit
Ulise după un naufragiu.
5 În limba italiană în original : marea noastră.
6 Ciclop, in mitologie.

Nu-şi putu ascunde uimirea, iar George roşi. Îşi muşcă


Jimba. Prea tîrziu! „Atunci cel puţin să nu ne poticnim.” Cu ton
obraznic şi glas liniştit, mironosiţa cu ochi sclipitori se întoarse
spre taică-său şi spuse:
— Tu o cunoşti! Şi apoi, rîzînd către Bruno: Era bună
prietenă şi cu tata! Şi adăugă: Şi vreau să fie şi cu mine.
Julien se simţea nespus de tulburat, lucru pe care Bruno, cu
puterea lui de pătrundere, şi băgă de seamă. De aceea se
încruntă, încercînd cu o privire aspră să-i închidă gura lui George.
Dar nu o privire putea s-o facă pe ea să tacă. Îşi spunea: „Pîndesc
de atîta vreme ocazia! O să treacă. S-o prind din zbor!” Şi adăugă
cu glas tare:
— S-o poftim la noi!
Julien se repezi.
— Ce-s nebuniile astea?
— E simplu, spuse George. De douăzeci de ani vreau s-o văd.
Pină la urmă o s-o văd.
Dintr-o dată Julien îşi pierdu cumpătul. Înţelese că fata lui
ştia totul. Nu-şi putea închipui cum aflase. (Nu îndrăzni niciodată
s-o întrebe, nici mai tîrziu, într-atît îi erau de sfinte aceste
amintiri. N-ar fi putut vorbi nimănui despre ele. Numai gîndul că
George ştie ceva îi făcea rău.) Refuză propunerea, căutînd să
schimbe vorba, cu o stîngăcie bruscă. Din fericire pentru el,
Bruno îi sări în ajutor, scăpîndu-l de fata care-l chinuia. Fata
strîngea buzele ca să nu rida, strălucea de bucurie ghiduşă.
Bruno se uita la amîndoi, ghicea, rîdea în sinea lui; i se făcu milă
de copilul acela bătrîn şi o trase pe fată de urechi. Hotărîră ca
doamna Rivière să fie poftită nu la familia Davy, ci la o conferinţă,
pe care avea s-o ţină Bruno cu prilejul unui miting organizat în
sala Societăţilor Savante.
Căci nu reuşise să scape de această obligaţie şi nici nu-l
cruţase de a lua parte la o serată de protest a Ligii Franceze
Antifasciste, în al cărei comitet de conducere Julien era
vicepreşedinte (după obiceiul lui, Julien nu făcuse nimic, nici
pentru a obţine, nici pentru a se feri de această cinste).
Aşa fu hotărît. Dar la conferinţa lui Bruno, care-i încîntă pe
ascultători prin elocinţa lui simplă şi discretă, prin rechizitoriul
necruţător împotriva tiranului, prin privirea lui senină şi ironia
din colţul buzelor, Annette nu se arătă. Era bolnavă de gripă şi
rămăsese la gura sobei. Nu mai citise ziarele de o săptămînă sau
două. (Chiar şi femeile pe care mersul societăţii le interesează la
gradul cel mai înalt sînt rareori destul de statornice pentru a
(urmări lucrurile acestea fără întrerupere. Atenţia lor are eclipse.
Viaţa inimii le scufundă.) Annette nu ştia nimic despre evadarea
şi prezenţa la Paris a contelui Chiarenza. Tar fiul şi nora ei, care
avură grijă să nu scape prilejul de a-l vedea şi a-l auzi pe
fuoruscito la miting, nici nu se gîndeau să-i pomenească Annettei
despre asta. O vedeau puţin şi în treacăt. Plini de bucuria de a se
fi regăsit, erau ca doi liceeni în vacanţă.
George fu dezamăgită. În zadar căutase chipul Annettei prin
sală. Îl recunoscu (ştia totul cumetriţa asta tînără cu ochi
strălucitori!) pe fiul Annettei cu „Mascota” lui, cum spunea ea; îşi
îngădui chiar plăcerea, deşi ei n-o cunoşteau pe ea, să-i prezinte
pe amîndoi contelui Bruno, la sfîrşitul conferinţei; ardeau amîndoi
de dorinţa să-i strîngă mîna contelui. Dar în învălmăşeala aceea
de oameni care se înghesuiau în jurul estradei nu se putea lega o
convorbire; şi prezenţa tinerei perechi era ca o despăgubire
nemulţumitoare pentru George; ea pe Annette voia s-o vadă şi s-o
aibă.
Şi de vreme ce voia (acum doar era lucru hotărît!), cine naiba
putea s-o împiedice? Nu avu astîmpăr pînă ce nu-i băgă contelui
Chiarenza în cap ideea să se ducă el la Annette. Şi se oferi să-l
însoţească. El nu se lăsă păcălit şi, în timpul drumului, o puse
să-i povestească vechiul şi frumosul roman, pe care mintea lui
ageră îl dibuise. George atîta cerea. De mult avea mîncărime la
limbă din pricina acestei taine. Iar bătrînul italian devenise
pentru ea un tovarăş de nebunii, aproape un complice.
Povestindu-i hoţia ei, i se părea că o făcuse împreună cu el, cu
gîndul de a împărţi cîştigurile. Unele amintiri caraghioase îi făcură
să se oprească în mijlocul grădinii Luxemburgului, rîzînd cu
lacrimi. În acelaşi timp, Bruno clătina din cap, şi ochii lui
spuneau: „Ruşine! Pungăşoaică mică ce eşti! Nu ţi-e ruşine?” Iar
ei îi venea să răspundă: „Dar ţie?” Ceea ce nu-i împiedica pe
amîndoi să simtă emoţia acestei biete iubiri pierdute, rănite. Şi
restul drumului tăcură. Cînd ajunseră aproape de casă, George
spuse:
— E totuşi dezgustător ceea ce am făcut! Niciodată n-ai să
mai ai încredere în mine.
El întrebă:
— Dac-ar fi s-o mai faci o dată, aşa-i c-ai face-o, fetiţo?
Ea izbucni în rîs:
— Desigur!
Urcară voioşi scara. Fetei îi bătea totuşi inima. Poate de aceea
rîdea atît de tare. Refuză să intre o dată cu el, spunînd că-l va
aştepta la ieşire, în piaţeta învecinată. Pină la urmă primi totuşi
să-l aştepte în anticameră. Spera (dar se temea) s-o zorească pe
Annette în trecere, cînd, după sfîrşitul vizitei, îl va însoţi pe Bruno
pînă la uşă. Dar Bruno veni s-o caute. În mijlocul convorbirii,
după ce schimbară primele dovezi de veche prietenie, el aminti de
Antigona lui şi-i spuse Annettei:
— Îmi dai voie… O îndrăgostită care se topeşte de dor la uşa
dumitale.
Şi se duse s-o ia de mînă. Deşi George murea de nerăbdare,
trebui s-o tragă după el ca să intre.

George îşi ticluise o Annette deosebită de cea adevărată. O


făurise – dacă nu după chipul şi asemănarea ei – cel puţin după
unul înrudit. Căci îi plăcea să-şi închipuie că tatăl ei era pătruns
de acest chip, atunci cînd o zămislise pe ea. Ştia că toate astea
erau basme; îşi bătea joc de ele, dar le îndrăgea.
Această Annette, născocită de închipuirea ei, o îndreptase
spre lumea pasiunilor, în care ea, George, nu încerca să intre: ca
şi cum dublura ei ar fi scutit-o de acest lucru, luînd sarcina
asupra ei. Plăcerea acestei visări îndelungi, care mocnise cîţiva
ani fără înfiorare şi fără izbucniri, o făcuse pe George să
retrăiască în felul ei – tihnit – aventurile celeilalte Annette, ca pe
un roman pe care ţi-l povesteşti noaptea cu capul pe pernă.
George îşi făurise o viaţă de patimi, pe care o trăia ca o
somnambulă, prin procură. Viaţa ei reală nu era tulburată de
toate astea. Visul devenea greutatea care ţinea în cumpănă firea
ei sănătoasă.
Aşa sînt mii de femei care duc cu cinste o viaţă de familie, dar
care în adînc, în adîncul fiinţei lor, iubesc, îşi făuresc, trăiesc
aventuri, canalizîndu-şi astfel energiile şi dorinţele nefolosite.
Dumnealui, Colas le nivernois1, ar fi spus ghiduş şi înţelept
bărbaţilor:
— Să nu vă supere gîndul că jumătatea voastră se culcă cu
un nor! Dacă trebuie să fiţi încornoraţi cu orice preţ, e mai bine să
fiţi în vis. Şi daţi pace viselor şi visătoarelor! Cînd se întorc de
foarte departe, fără să înţeleagă ce le spuneţi – cu un zîmbet
aiurit, cu o privire străină şi ochi încercănaţi – zîmbiţi-le cu
blîndeţe călătoarelor! La întoarcere vor găsi căminul mai îmbietor.
Nu toate sînt (dar multe, totuşi, sînt) la fel de nevinovate ca
George. Şi o nevinovăţie de bună calitate: cea care nu se gin deşte
nici la bine, nici la rău. Gîndeşte doar. Asta-i tot. Rîndunica
alunecă prin aer.
Acum rîndunica era cioc în cioc cu visul ei. Şi visul nu
semăna de loc cu cel visat de ea. Annette nu era dublura
nimănui. Annette era Annette, ea şi nimeni alta.
Ei şi! Rîndunica, în elanul ei, o sorbi pe Annette cu ciocul
căscat. Annette era. Putea să fie orice voia. De Annette avea
nevoie.
Se priviră. George, fata cea înaltă şi voinică, repezită, cu aerul
hotărît, încremeni deodată. Era intimidată; i se vedeau sînii plini
care zvîcneau şi zîmbetul bleguţ. Annette,
=====================
1 Colas Breugnon, eroul romanului cu acelaşi nume d e
Romain Rolland.

cu părul alb, cu fruntea senină şi faţa obosită, cu ochii mani


şi puţin bulbucaţi, care cuprindeau în oglinda lor inteligentă
tulburarea inimii năvalnice, ce se citea pe chipul fetiţei aceleia
voinice. Sub privirea ei, inima stîngacei amazoane se topea,
genunchii ei puternici se îndoiau. Îi venea să plîngă de ruşine. Şi
cînd ridică sfioasă pleoapele aplecate, întîlni zîmbetul Annettei,
care înţelegea. Şi deodată se repezi, îşi ascunse faţa aprinsă la
sînul celei care-i citea tainele şi o strînse cu putere în braţe.
Annette strigă:
— Ei! Mă rupi în bucăţi!
Încurcată, George îi dădu drumul. Ridicîndu-i capul,. Annette
văzu o faţă roşie, fericită, ruşinată, cu picături mari de lacrimi în
ochi. Contele Bruno rîdea; Annette rîse şi ea; iar George îşi şterse
plînsul ai dosul palmei, ca un băiat, rizînd şi ea. Annette întrebă:
— Cine mi-a dăruit fata asta?
George răspunse:
— Julien Davy. Sînt fata lui.
Ochii mari ai Annettei se făcură şi mai mari. Nu spuse nimic.
O luă pe George de umeri şi o privi. Apoi spuse:
— Bine. O înfiez.

George veni iar a doua zi dimineaţă, veni şi seara. Şi în zilele


următoare. Antreul era plin cu flori. Nu erau destule glastre, să le
cuprindă. Aducea braţe întregi. Se instalase în casă, o tutuia pe
Assia, iar pe băieţel îl şi luase în stăpînire. Assia o lăsa cu plăcere
să-l alinte, să-l dădăcească, să-l plimbe. Ştia să se folosească de
devotamentul altuia şi desluşise de la prima vedere pornirile
amazoanei către funcţia de dădacă. George făcea parte dintre
femeile care simt în chip nelămurit foamea după copil. Dacă s-ar
putea să ai un copil fără să ai nevoie de bărbat! Acum îi dăruiau
unul gata sădit; şi încă din altoiul Annettei. Îndoită fericire şi
pretext pentru a prinde rădăcini în casă. Annette trebui să-i
amintească de casa ei, de tatăl ei, pe care-l neglija.
Petrecea ore întregi şezînd la picioarele Annettei, pe un
scăunel scund sau pe duşumea, cu copilul. Vorbea sau nu
vorbea: puţin Şi păsa; ceea ce-i trebuia ei era să fie aici. Atracţia
era ciudată. Nici ea n-ar fi ştiut cum s-o explice. Pentru ea,
Annette rămînea plină de taine. Şi dacă Annette o vedea pe
George aşa cum era (sau aproape), George n-o văzu niciodată pe
Annette decît după chipul pe care închipuirea ei romantică îl
făurise. Annette ştia şi ridica din umeri; nu era chip s-o
dezamăgeşti pe George; şi nici nu era nevoie. La urma urmelor, de
vreme ce adevărata Annette o iubea, lui George nici nu-i trebuia
mai mult. Annette fusese cucerită de chemarea mută, caldă şi
adevărată pe care o răspîndea fata. Nu cauţi niciodată pricina
unei dăruiri de sine atît de frumoase şi de neprecupeţite. Cît
despre George, îi ajungea că i se primise darul. Avea nevoie de
Annette. Era fericită cînd se afla în casa ei, fericită cînd se
întîmpla ca Annette s-o atingă, fericită că răsuflă acelaşi aer cu
Annette. Era o iubire nerostită. Căci George nu era prea
inteligentă şi nu-şi cunoştea lumea lăuntrică. Fără să-şi dea
seama, devenise o întruchipare a nostalgiei care îl cuprinsese la
naşterea ei pe Julien, cel cu gîndul la ţara pierdută. Dar în George
dorul era împlinit. Îşi găsise ţara.
Egoismul ei mulţumit îl uita pe cel părăsit – pe tată. Nu-l mai
vedea decît seara la masă, iar el o simţea departe chiar şi cînd se
afla în faţa lui, fiindcă ea se grăbea să mănînce ca să plece din
nou, sau ca să se închidă în odaie, unde-şi rumega amintirile
proaspete. Din odaia lui de lucru, Julien o auzea rîzînd şi vorbind
singură,
Annette fu cea care-i ceru lui George să i-l aducă pe Julien.
Dar Julien primi cererea cu răceală. În adîncul sufletului era
răscolit. Dintr-un cusur al firii lui, legat atît de slăbiciunile cît şi
de calităţile lui, de ruşinea cu care-şi ascundea sentimentele, de
mîndrie, de umilinţă (cele două contrarii se întîlnesc adeseori
împreună), Julien nu era în stare să dea grai sentimentelor sale
cele mai puternice. Cu cît simţea mai multă dragoste sau emoţie,
cu atît mai puţin le arăta: se congela. El era cel dintîi care suferea
din aceasta pricină. Pierduse astfel prilejul de a se apropia de fata
lui, care nu dorea decît să se destăinuiască. Cît s-ar mai fi
bucurat ea în zilele acelea să-i povestească tot ceea ce-i umplea
inima: timpul petrecut cu Annette. Dar cum să-ţi spui bucuria
unui chip de lemn, care, cînd presimţea că numele sau chipul
Annettei avea să răsară pe buzele flecare ale fetei lui, căuta parca
adăpost într-o răceală duşmănoasă? Cu toate ca George ştia ce
înseamnă toate astea… Cu atît mai rîu pentru el! Pe ea o obosea
nerăbdarea aceea firească a tinereţii şi căuta să-şi deschidă inima
în altă parte. Negăsind pe cineva care să-i răspundă, îşi spunea
sie însăşi: „Rămînem între noi, fata mea! Să ne încălzim, sa ne
încălzim! Am făcut degerături la limbă tot frecîndu-mi-o de
gheţarul ăsta.”
Iar Julien găsea în fiecare săptămînă alt pretext pentru a nu
da urmare invitaţiei Annettei, deşi fata lui nu mai stăruia.
— Lasă-l să nu vină! Dacă m-ar însoţi, mi-ar strica toată
plăcerea.
Annette nu aşteptă la nesfîrşit. Îl cunoştea pe Julien cel de
altădată. Într-o seară, îşi puse pălăria şi-i spuse lui George:
— Te însoţesc. Tatăl tău e acasă? Mă urc pînă sus să-l văd.
George strigă:
— Ce-o să spună?
— Crezi c-o să mă dea afară?
George rîdea.
— Nu! Bietul bătrîn! Fără să-l anunţi! E în stare să facă un
atac.
— Dacă l-am anunţa, ar şterge-o şi n-ar fi chip să mai punem
mîna pe el!
— Văd că-ţi cunoşti vînatul!
— Fată nerespectuoasă ce eşti!
— Dă-l naibii de respect! Ne plictiseşte…
— Pe cine ne…?
— Pe dumneata şi pe mine.
— Ia nu mă pune în aceeaşi oală! Eu respect totul.
— Totul? Vai de mine!
— Vai de mine? Iubesc şi lupt: deci respect.
— Regulile jocului?
— Nu, pe duşman. Nu te poţi bate bine dacă nu crezi în el.
— Da, dar trebuie să-i tragi un upercut sub falcă! Aşa zic şi
eu.
— Tu nu crezi decît în joc.
Şi poate că între ele două, tocmai cea care nu credea decît în
joc uita că e vorba de un joc Dar nici una, nici alta nu-şi dădea
seama.
Urcară împreună scara. George avea cheia. Trecu înaintea
Annettei şi intră în casă.
— Tată, spuse, deschizînd uşa odăii, ţi-o prezint pe buna ta
prietenă.
Dacă ar fi căzut trăsnetul pe capul lui, Julien tot nu s-ar fi
simţit mai doborît. Nici n-avu puterea să se ridice.
Annette spuse:
— Iartă-mă, Julien! Fata dumitale e un drac. Cum de-ai
izbutit s-o fabrici aşa?
— Ştiu eu după ce tipar m-a croit, strigă George.
Annette o împinse spre uşă.
— Tu, fetiţo, lasă-ne în pace! Şterge-o! Şi să nu te prind că
asculţi la uşă! (Te cunosc eu!)
George protestă.
— Da, da, da, făcu Annette. Ştii de pe acum mai mult decît se
cuvine. Hai, şterge-o! Crezi ca, de dragul tău, o să jucăm scena
celor doi bătrîni din Arlesiana1?
George să lăsă dată afară rîzînd. Annette se întoarse spre
masa de lucru, în faţa căreia Julien stătea împietrit.
— Bătrînul meu prieten, spuse ea, întinzîndu-i mîna, oare te
înspăimîntă o femeie de vîrsta mea?
Julien îşi dădu cu o mişcare brusca scaunul la o parte şi,
aplecîndu-se mut deasupra mîinii ei, îşi lipi fruntea de
===================
1 Titlul unei povestiri de Alphonse Daudet (1840-1897).

ea. Annette se aşeză. Lui nici prin gînd nu i-ar fi trecut să-i
ofere un scaun.
— Nu fi supărat că am venit! Trebuia, de vreme ce dumneata
n-ai venit niciodată. Aşa-i?
— Da, făcu Julien. Niciodată.
Înălţase capul şi acum o privea cu un zîmbet slab de
recunoştinţă, un zîmbet încă speriat.
— Bine! Să tăcem! spuse Annette.
Cei doi prieteni se priveau. Cercetau obrazul pe care-l
cunoşteau şi schimbările aduse de viaţă. Cîte zbîrcituri! Dar feţele
lor prinseseră o patină de umbră şi de soare, ca frontoanele din
vechea Romă, care oglindesc vitregiile vremii, dar şi seninătatea
mîndră a clădirii neatinse. Nu-şi împărtăşiră gindurile. Annette
citea acum mai puţin decît oricînd în cartea asta ferecată, care nu
se deschidea. Căci Julien se ştia cercetat şi avea multe de ascuns.
Ei nu-i era greu să ghicească şi-i era milă de sufletul acela închis
în el, care trăise toată viaţa singuratic şi temător de dragoste, mai
mult decît de duşmănie, căci nu era învăţat cu dragostea, şi
împotriva ei n-avea alte arme decît fuga.
În cele din urmă, Annette rupse tăcerea:
— Îţi mulţumesc – îi spuse ea – pentru prietena pe care mi-ai
dăruit-o.
— E a dumitale, spuse Julien. E tot ce am eu mai bun.
— Ai avut o viaţă frumoasă, spuse Annette cu un zîmbet
grav.
— N-aş dori-o, răspunse el amar, nici celui mai crîncen
duşman.
— Eu n-aş dori-o nimănui, căci nimeni n-ar fi vrednic s-o
trăiască.
— Ce ştii dumneata?
— O cunosc. Cunosc luptele dumitale. Te-am citit. Ce n-am
citit am văzut. (închise ochii.) Sînt mîndră de dumneata.
El tresări.
— Eu… tot ce sînt… tot ce am devenit… Opera dumitale! Ţi-o
pun la picioare.
Era rîndul Annettei să tresară.
— Ce-am făcut cu pentru dumneata?
— M-ai făcut pe mine.
Se deschise iar prăpastia tăcerii. Un şuvoi cald de emoţie o
întovărăşea, George, care ciulea urechile dincolo de zid, se
întreba: „Au murit?”
Annette îndreptă spre Julien, a cărui privire ce semăna cu a
unui cîine bun era prinsă de a ei, ochii ei umezi şi strălucitori.
Obrazul Annettei era îmbujorat de valul de sînge ce se urca din
inimă; pentru Julien, obrajii aceia, fruntea aceea înfierbîntată
erau mai frumoase decît însăşi frumuseţea. Ea îi spuse:
— Nu ne-am pierdut viaţa.
Julien era gata să-i răspundă: „La ce-a folosit viaţa mea?”
Dar văzînd bucuria Annettei, simţi că era un nerecunoscător:
ar fi vrut, să îngenuncheze în faţa ei; îl reţinu anchiloza ei morală
şi stîngăcia: se vedea sub înfăţişarea unui bătrîn caraghios.
Bîigui:
— Dacă n-am pierdut-o pe a dumitale, toate amărăciunile,
toate înfrîngerile nu înseamnă nimic, totul e bine.
Îşi zîmbiră, schimbînd priviri de gravă şi mută recunoştinţă.
Apoi Annette se sculă, spunînd:
— Destulă fericire pentru o zi!
Plecă. În pragul uşii, el îi spuse:
— Pe cînd urmarea?
Ea răspunse:
— Cînd vei veni s-o cauţi. Poarta zilelor s-a deschis din nou.

Se vedeau cu regularitate. Bătrînii prieteni aveau ceasurile


lor de discuţie şi păstrau cu sfinţenie ceasurile acestea numai
pentru ei. Cu toate că Julien făcuse cunoştinţă cu Marc, cu Vania
şi cu Assia, cu toate că în puţină vreme îşi cîştigase un loc în
familie, nu izbuti niciodată să se simtă cu totul în largul lui cu ei.
Se simţea stingherit. Assia îl intimida, ba chiar şi Vania. Nu ştia
să vorbească cu un copil. Numai Marc citea în dosul frunţii
îngîndurate a omului de ştiinţă şi căuta cu lăcomie sa
desluşească taina gîndului său cutezător şi sever. Dar Julien se
temea de această nouă taină: privirea inchizitorială a tînărului,
ale cărui preocupări, a cărui asprime şi ironie i se păreau străine,
îl neliniştea. Căuta adăpost pe lîngă Annette, care îi cunoştea
slăbiciunile cum şi le cunoştea el însuşi şi cunoştea mai bine
decît el măreţia sufletului său trist, a sufletului său mîndru. Le
cunoştea fără să mai fie nevoie să-i fie explicate. Chiar fără să-i
vorbească. Lîngă Annette, Julien se simţea uşurat de greutatea
sufletească pe care o acumulase ca pe un fluid electric. Iar de pe
urma acestui ajutor, Annette tiu se simţea împovărată, ci
echilibrată, ca o corabie căreia i se completează încărcătura.
Corabia plutea astfel mai sigur. Se îndeplinea astfel, mulţumită
acestei revederi, o lege tainică a firilor. Vîrsta dragostei trecuse.
Acum era vorba de mai mult (sau mai puţin), de un acord final
între două fiinţe, acord prin care se încheia curba fiecăruia dintre
destinele lor. Şi fără a-şi vorbi – de cele mai multe ori, atunci cînd
fiecare dintre ei se gîndea la celălalt, în patul lui – îşi mulţumeau
unul altuia. Şi vedeau că niciodată nu încetaseră să sălăşluiască
unul în inima celuilalt

Dar cele două case nu erau locuite în acelaşi fel. În locuinţa


Annettei, Julien ocupa doar o cameră. Casa lui Julien nu avea
nici mobilă, nici chiriaşi. În afară de Annette şi de fata lui, care
locuia doar în treacăt acolo, casa aceasta era ocupata numai de
cărţi şi de idei: praf şi pînză de păianjen. Casa Annettei era plină:
plină de trecut, plină de prezent; şi mai existau camere care-i
aşteptau pe vizitatorii care ar fi putut veni a doua zi, care aveau
să vină. Nu, partida nu era egală! Nu putea fi egală. N-ar mai fi
joc, n-ar mai fi viaţă, dacă n-ar exista unul care cîştigă şi unul
care pierde, unul care dă mai mult, unul care ia mai mult. Julien
dădea mai mult, avea mai mult de dat, avea mai multă dragoste
de dăruit. Annette nu putea dărui partea pe care o dăduse altora,
sau pe care avea s-o dea (căci viitorul îşi opreşte şi el partea lui).
Partea lui Julien era bună. Trebuia să fie mulţumit cu ea. Dacă
nu-i potolea toată pofta, era din vina lui: pierduse prilejul cînd
Inima Annettei fusese aproape întreagă. Trebuia să fie
recunoscător pentru bucata pe care i-o păstrase, şi el era
recunoscător.
Îi părea totuşi rău după partea ce-i lipsea. Se mustra pentru
această părere de rău. Îl invidia mai ales pe un prieten nou, care,
fără să ceară, îşi primise partea: contele Bruno.
Omul acesta fericit – fericit cu toate că soarta îl lovise în toate
chipurile – de-abia se arăta undeva şi era iubit. Veni, vici1. I se
părea foarte firesc. Şi fiecăruia i se părea la fel de firesc ca şi lui.
De amîndouă părţile prietenia însemna plăcere. Nu trebuia să-ţi
strici dinţii ca în prietenia cu Julien, muşcînd din migdala cu
coajă tare ce-ţi amăra gingiile. La Bruno coaja era tot atît de bună
la gust ca şi migdala. Fără îndoială, uşurinţa constituia jumătate
din farmecul său. Iar cealaltă jumătate era alcătuită din
bunătatea lui afectuoasă şi dintr-un dar firesc de a cuceri. Nu
arunca umbră deasupra paşilor săi. Toate mîhnirile vieţii lui erau
alungate de lumina ochilor albaştri şi mîngîietori, care nu puteau
renunţa la oarecare cochetărie nevinovată în faţa altora. Bătrînul
acesta rămase copil, cu barba mătăsoasă şi stufoasă pe care şi-o
mîngîia cu degetele fine, ca pe o pisică, simţea nevoia să fie iubit
de toţi şi să iubească pe toată lumea. Lucrul acesta nu-l împiedica
să-i judece pe toţi cu o înţelegere limpede, care punea oamenii în
încurcătură, care pătrundea drept la fund şi atingea locul dureros
şi ascuns. Dar atingea locul acesta atît de uşor, atît de precis,
incit însăşi atingerea părea o voluptate tainică. Ea da maştere la
nişte legături misterioase de intimitate între chirurgul binevoitor
şi operatul înţelegător, legături pe care numai ei le pricepeau.
Dintre toţi, singura care nu îngăduia jocul acesta era Assia,
fruct aspru şi acoperit de ţepi. Ei nu-i plăcea
==================
1 În limba latină în original: Am venit, am învins.

blîndeţea, blîndeţea, nu-i plăceau oamenii prea blînzi, bărbile


prea frumoase, mîinile prea fine şi îngrijite şi privirile ce se
strecurau ca o mîngîiere pînă în fundul inimii. Îl ştia bun,
înţelept, ştia că vede departe. Dar nu ţinea la această
înţelepciune, la această bunătate, şi nici la darul de a vedea
departe. „Văd aproape, îl văd pe Marc al meu, bun sau rău, îl
primesc aşa cum e; el mă ia aşa cum sînt, se duce unde mă duc şi
eu.” Nu-l putea împiedica pe Bruno să citească în ea pe după
obloane. Dar o cuprindea necazul şi minia. Iar el se prefăcea că n-
o priveşte. Dar nu se putea împiedica să n-o facă şi rîdea în barba
lui parfumată de botişorul încruntat al pisicii.
Toţi ceilalţi erau cuceriţi: şi copilul, şi George, şi Marc, şi
Annette. Toţi simţeau, pe măsura nevoilor lor, binefacerile accstui
optimism, neatins de catastrofele vieţii şi de raţiunea cu ochi
albaştri. Oricît ar fi fost de nechibzuit acest optimism, dezminţit
în adîncul sufletului lui Bruno de experienţe tragice, te uşura,
totuşi, spre deosebire de clarviziunea lui Julien, care vedea totul
în negru, Cu un pesimism îndărătnic, stoic, cu neputinţă de
nimicit, lipsit de bucuria vieţii, lipsit de avînt. Numai optimismul
era rodnic, căci numai el ţinea de viaţă. Răspundea legilor adînci
ale Naturae naturans, care vrea să trăiască fără să-i pese de bine,
de rău, de suferinţă. Optimismul acesta voia să trăiască şi trăia,
în ciuda legilor morale şi raţionale, în ciuda aşa-ziselor legi ale
Natura naturata – legile omului logic, care n-are înţelepciunea să
scape din mîini firul fusului, legile omului care gîndeşte pînă la
capăt, pînă ce nu mai trăieşte. Bruno se simţea la largul lui pe
tărîmurile gîndirii. Degetele lui dibace depănau uşor caierul
gîndului. Dar ştia s-asculte cîntecul fusului şi, în ciuda
răspunsului lăuntric, cîntecul visului, sirena. Odinioară căzuse
pradă acestei sirene. Dar acum o prinsese în propriile lui năvoade,
prinsese sirena siciliană. Ea cînta pentru plăcerea lui şi a
oaspeţilor lui, ca o pasăre în colivie. Şi pentru toţi cei care o
ascultau, cîntecul ei însemna o uşurare faţă de durerile vieţii.
Pasărea nu ascundea ceea ce îndurerează. Nu spunea: „Ceea ce
este – nu este”. Spunea:
— Ceea ce este – este. Prin urmare, e frumos. Căci e frumos
să fii.”
Şi glasul lui frumos de violoncel, care «poate că se asculta
puţin vorbind, lumina tot ce exista, frumos sau urît, ca o rază pe
marea albastră de la poalele stîncii morţii: Scylla.
Raza aceasta se lovise de fruntea îngîndurată a lui Marc. Şi
se oprise pe fruntea aceasta tinără. Se simţiră atraşi unul de
altul. De la cea dintîi privire, sicilianul bătrîn şi înţelept fusese
izbit de dezamăgirea curată şi aprinsă ce se citea pe faţa aceea
tînără: omul acesta pătimaş era însemnat de moarte. Parcă făcuse
pasul cel din urmă. Bruno era de asemenea mişcat de marea
sforţare pe care o citea în firea frămîntată a lui Marc, sforţarea de
a se elibera de chingile demonilor tinereţii: violenţa şi egoismul.
Mai bine decît soţia, mai bine decît mama, ghicea luptele lui
tăcute. Şi băiatul acela iute la mînie, aspru, chiar crud, trufaş,
tiran, lacom, fără frîu, care îşi strunea instinctele de fiara tînără,
îl atrăgea prin însăşi puterea acestor instincte şi prin puterea
sufletului care le îmblînzise. Îl vedea îndreptîndu-se, printr-o
sforţare de atlet tînăr, spre o stare de renunţare, a cărei armonie
eroică şi fragilă i se părea mişcătoare. Căpătase pentru copilul
acesta de douăzeci şi cinci de ani o veneraţie tainică şi ciudată, ce
se arăta în chipul cum îi vorbea uneori, cum îl lăsa să treacă cel
dintîi – lucru pe care nu-l făcea pentru nimeni altul, nici pentru
femei, decît cu un amestec de curtenie mondenă, ce făcea ca
gestul să-şi piardă din importanţă. S-ar fi spus că se închina în
fata unui viitor tainic. Poate că el singur n-ar fi putut spune ce
jertfă presimţea, n-ar fi putut să desluşească viziunea lui Isaac,
care îşi poartă lemnele rugului. Văzînd toate acestea pe chipul lui
Bruno, Annette se simţea tulburată, şi-şi spunea: „Ce văd ochii
lui?” Şi nu îndrăznea să-l întrebe.
Dar Marc nu lua în seamă aceste lucruri. Prea îl muncea
problema pe care i-o punea destinul. Îşi juca rolul, îşi juca piesa,
scenă cu scena, fără să-şi bată capul spre a afla deznodămîntul
tragediei. Dar juca prost, pentru ca, aşa cum fac actorii slabi de
care vorbeşte Diderot, era prea prins de rolul lui, nu-l mai putea
stăpîni. Şi, ca să izbutească, avea nevoie mai curînd de zîmbetul
lui Bruno, care pentru el însemna un tărîm nou, decît de viziunea
amară a lui Julien, prea apropiată de viziunea lui.

Prima binefacere cu care se alese Marc de pe urma întîlnirii


cu bătrînul Ulysse fu potolirea pe care, în atingere cu degetele
acestuia, o simţi în sufletul lui neliniştit. Şi, încetul cu încetul,
împăcarea cu sine însuşi. N-a fost nevoie să mărturisească
umilinţa luptelor ce se dădeau în trupul său, umilinţa oaspeţilor
nepoftiţi, noianul de gînduri nedorite, de care nu era mîndru că le
adăposteşte. Ochii pe jumătate închişi ai lui Bruno căutaseră
gîndurile în cuib şi, fără să pară a le atinge, prinseseră cu ironia
lor prietenoasă păsărelele speriate. Într-o zi, în timp ce Marc se
frămînta în tăcere din pricina unor amintiri sau gînduri de
nemărturisit, Bruno, care părea că nu ascultase trăncăneala din
jur, povesti zîmbind o istorioară paradoxală din India, ce părea să
nu aibă nici o legătură cu omul îngrijorat de lîngă el. Era vorba de
un om cucernic, care se dusese la un pustnic şi-l rugase să-i
călăuzească paşii. Pustnicul, după ce-l privi cu băgare de seamă,
îl întrebă:
— Fiule, ştii să minţi?
— Să mă ferească dumnezeu, spuse omul de treabă. Nu voi
şti niciodată să mint.
— Du-te şi învaţă, îi răspunse înţeleptul. Cînd o să ştii, să te
întorci.
Căci, adăuga înţelepciunea tibetană: A nu fi în stare nu e o
virtute, ci o neputinţă.
— Haida-de – strigă Marc – nimeni nu mă poate acuza de
asta!
Şi obraznica de Assia, care auzise în treacăt şi sfatul şi
răspunsul, mărturisi:
— Nu, asta nu i se poate reproşa…
Cei doi bărbaţi rîseră. Dar cînd rămaseră singuri, Marc îi
spuse lui Bruno:
— Nu-mi pasă atît de mult de minciună. E cea mai
neînsemnată dintre lighioanele care sălăşluiesc în mine. Şi îmi
închipui că nu ţii prea mult s-o îngraş! Aş prefera să cresc
celelalte şase mari păcate. Astelalte – împreună cu păcatele
mărunte – sînt cele mai rele, putregaiul ăsta…
— N-aş zice tocmai ca vorba cumetrelor din ţara dumitale (şi
cele din ţara mea spun la fel): păduchii sînt semne de sănătate,
spuse Bruno, mîngîindu-şi barba mătăsoasă. Dar în ce priveşte
viaţa adîncă, poate că înţelepciunea adevărată este, cum ne învaţă
pustnicii, nu să distrugem (să nu distrugem nimic!), ci doar să ne
îndreptăm într-altă parte puterile. Cele ale răului sînt şi ele o
avere, ca şi cele ale binelui. Cine le-a primit în leagăn e un
muritor binecuvîntat de zei.
— Prin urmare, sînt binecuvîntat şi eu, spuse Marc.
Blestemaţi fie zeii! M-aş fi lipsit de darurile lor.
— Tinerii sînt nerecunoscători, spuse Bruno.
Dar paradoxurile îşi urmau drumul şi găseau în inteligenţa
lui Marc un ogor prielnic pentru a rodi. Ştia cît preţ aveau pentru
el aceste forţe ale răului. Ştia că, dacă ar fi fost lipsit de ele, ar fi
fost mai slab şi mai uşor de înfrînt. Despre asta vorbea una din
cele o mie şi una de poveşti ale lui Dalai-Lama, cum îl numea fără
respect Assia pe Bruno. Era vorba de întrebarea regelui Milinda.
Regele Milinda îl întrebă pe Nagasena: „Cine e cel mai păcătos:
cel care păcătuieşte fară să ştie, sau cel care păcătuieşte cu
ştiinţă?” „Cel care păcătuieşte fără să ştie. Căci dintre doi oameni
care iau în mînă un drug de metal înroşit, cine se frige mai tare? Cel
care ştie sau cel care nu ştie? Mai tare se frige cel care nu ştie.”
Ca un adevărat francez, ca un adevărat fiu al Annettei, Marc
ştia să descopere drugul încins. E treaba inteligenţei lui să ştie să
apuce drugul şi să-l folosească. Vai de cei „săraci cu duhul”! Le
este făgăduită împărăţia cerurilor. Dar în numele cerurilor şi
pentru salvarea noastră, să le fie închisă împărăţia pămîntului!
Simplicitatea (adică prostia) e mai rea decît crima, hotăra Assia.
Înţelepciunea slavă, înţelepciunea indiană, înţelepciunea franceză
– toate înţelepciunile spun la fel: „Nu fi prost!” Bunul-simţ al
popoarelor nu e nicăieri prost.
Lupta cea lungă pe care de ani de zile Marc o ducea în tăcere
împotriva monştrilor săi lăuntrici, fără să se destăinuiască nici
măcar celor mai apropiaţi, fu uşurată de apropierea acestui om
mai vîrstnic, care-i cunoştea pe monştri, fără ca Marc să mai fie
nevoit să vorbească despre ei şi care le mîngîia coama, îi
îmblînzea, fără cravaşă şi fără cizme. Împăcarea eului cu lumea –
şi asta încă nu e nimic – împăcarea eului cu eul, pe care o
realizase contele Bruno, ’ înrîurea, ca printr-o osmoză, firea
frămîntată a lui Marc. I se părea chiar că sensul adînc şi
eliberator al frămîntării lor şi renunţărilor lui era scos la lumină,
făcîndu-l să apară drept răscumpărarea cuvenită pentru
„eliberarea prin fiinţa lui a omenirii curate”.

Omenirea curată răscumpără


Toate crimele omenirii…

Din gura lui Bruno aflase Marc aceste versuri frumoase, şi tot
prin el o cunoscuse pe Ifigenia de la Weimar1, care era pentru
Orest cel potolit de la Messina o soră multiubită.
Şi problema violenţei de care se ciocnise Marc – violenţă cu
neputinţă de despărţit de luptă, violenţă de care nu se poate
desprinde nici acţiunea cea mai despuiată de orice gînd violent, ca
de exemplu ideea de Satyagraba a lui Gandhi (căci refuzul oricărei
cooperări care face cu putinţă viaţa nu înseamnă oare o violenţă,
nu e ca o maşină pneumatică ce goleşte clopotul de aer şi
asfixiază?) – cruzimea aceasta pe care firea o întipăreşte în
===================
1 Ifigenia in Taurida, titlul unci tragedii de Goethe.

fiecare din gesturile noastre, în fiecare din răsuflările


noastre, dacă vrem să trăim – devenea mai uşor de respirat
pentru plămînii lui Marc prin neaşteptata ei acceptare din partea
bătrînului prieten şi de către senina lui ironie. Bruno pomenea cu
un zîmbet de om ce nu se lasă păcălit despre ideile ciudate ale
slujirii şi compătimirii aproapelui, idei pe care le adunase printre
zăpezile de pe podişurile înalte ale Asiei. Raţiunea omului,
socotită pretutindeni cel mai bun săpun cu care poţi să-ţi speli
mîinile murdărite de noroi sau de sînge, a ştiut să facă loc şi
crimei, înăuntrul compătimirii propovăduite de către cucernicii
aceia singuratici. Încercaseră să se convingă că omorul nu-i decît
un accident în scopul renaşterii omului asasinat, puţind fi socotit
în unele cazuri. O acţiune salvatoare, îndreptîndu-l pe acesta pe
căi mai bune. O acţiune binefăcătoare, aşadar, care îl opreşte pe
cel rău să se înfunde şi mai adînc în iadul său, dîndu-i prilejul să
se răscumpere.
Bineînţeles că Marc se revoltă: îi înjură pe „făţarnicii aceia”.
Bruno îi apără cu o bunăvoinţă şi mai nimicitoare. Căci îi dădea
de înţeles – cine are urechi de auzit să audă – că între crimele
comise din milă şi cele de fiecare zi, cu care e presărată viaţa
oamenilor de treabă, există doar o deosebire ca cea dintre o
monedă de argint şi nişte bani mărunţi. În societatea făurită de
om e foarte greu să trăieşti fără bani mărunţi – fără mărunţişul
crimei, care se numeşte justiţie şi hotărăşte asupra vieţii celui
nedrept, pentru salvarea tuturor (pentru a fi pe deplin mulţumiţi,
oamenii pioşi au mai adăugat: „Pentru salvarea celui pedepsit”).
Bruno nu-i spuse că el ieşise din această societate. „Poteca”
pe care o arată înţelepţii tibetani depăşeşte stadiul acesta dintîi
„al activităţii drepte sau virtuoase”. Ea are drept ţintă banul cu
firma la „Activitatea stăpînită”. Laşi la uşă „acţiunea” şi dai de
fiinţa pură ca soarele. Dar Bruno nu destăinuia secretul, nu
destăinuia de unde dobîndise licărirea aceea care oglindea culmi,
licărirea ochilor lui, care îi îngăduia să potolească ochii celorlalţi.
Se ferea să-i încredinţeze cheia şi lui Marc. Socotea că pentru un
tînăr nu sosise ceasul să guste ceea ce e dincolo de acţiune. E o
otravă pentru omul care încă n-a trecut de cumpăna apelor, de
unde apoi va trebui să coboare spre malul celălalt, spre apus.
Urcă, prietene, urcă şi înfăptuieşte. Fiinţa e la capăt, dar mai întîi
înfăptuieşte!
Nu gîndea ca Julien: „La ce bun să înfăptuieşti? La ce bun să
fii?”
Există două tipuri de umanitate (aşa se spune în Franţa):
umanitate „aşezată” şi umanitate „în picioare”. Julien şi toată
casta lui de intelectuali de birou făceau prea mult parte dintre cei
care trăiesc şi mor aşezaţi. Şi totuşi făcuse sforţări eroice ca să-şi
înalţe gîndirea. Cu braţele lui slabe o împinsese spre acţiune ca pe
o stîncă. Dar degeaba zguduise ea zidurile bătrînei societăţi, căci
se întorcea ricoşînd şi cădea înapoi asupra omului care o
aruncase. Cînd omul se culca, se gîndea cu fruntea încruntată:
„Doamne! Ce grea e omenirea!” Da, e crucea Golgotei. Sub
greutatea ei, mai mult decît sub cea a nenorocitei sale cruci de
lemn, s-a prăbuşit omul-dumnezeu. Julien se simţea pătruns de
suferinţa, de nedreptatea, de nebunia drăcească a omenirii
trecute, prezente şi viitoare. Vasta cultură a omului acestuia era
toată îmbibată de obsesia veşnică a omului călău şi victimă. Şi îi
venea îngrozitor de greu să poarte singur povara. Căci era destul
de nobil ca să nu vrea s-o împartă cu nimeni altul. Numai Annette
putea să-i pătrundă cu privirile durerea şi să i-o potolească. Ea
nu cunoştea mijloacele atît de uşoare ale lui Bruno, care uita de
omenire în mijlocul unui vis iluminat al unui Cosmos oceanic.
Julien rămînea legat în vechiul ţarc, unde sta închisă turma
omenirii: pămîntul. Împărtăşea destinul lor. El nu ştia sa se
elibereze altfel decît despuindu-se de toate iluziile ce-i fac pe
oameni să trăiască. Din ziua în care i se deschiseseră ochii de fost
credincios, scormonise negaţia pînă la fundul ei (şi nu există
fund). Nici nu-i mai trecea prin minte ideea creştină a nemuririi
sufletului, care îl vrăjise o jumătate din viaţă. Şi, fiindcă ştia mai
bine decît alţii cum sînt ochii de creştin şi cum văd ei, înţelegea
cu amărăciune ce lăcomie copilărească îi mîna pe aceştia, lăcomie
înverşunată să păstreze veşnic o substanţă şi o formă pieritoare.
Nu-l atrăgeau mai tare nici idolii spiritului şi ai inimii: ştiinţa,
arta şi dragostea. Le vedea prea bine graniţele şi iluziile, fum de
opium. Julien ascundea în sine un demon distrugător, ale cărui
accese de bufonerie lugubră el singur le cunoştea. Dar aceste
accese erau izgonite de bunătatea lui înnăscută, temătoare să nu
jignească credinţa şi nădejdea celor slabi, precum şi de o nevoie
flămîndă şi nemărturisită de duioşie, de care fusese lipsit în viaţă.
Şi, în sfîrşit, mai era prietenia pe care o ţinuse ascunsă vreme de
mai bine de douăzeci de ani şi în care descoperise înţelesul
tăgăduit al vieţii sale: Annette. Vedea prea bine că prin această
poartă se întorceau într-însul cu paşi tiptili credinţa şi nădejdea şi
toate iluziile ce ieşiseră prin alte uşi. O ştia. Dar se dădea bătut
cu bună-credinţă. Devenea umil, ca să aibă în ce să creadă, ca să
iubească şi să venereze. Într-atît de mult doreşte sufletul închis
între gratiile raţiunii să trăiască, încît îşi lasă rădăcinile să treacă
printre gratii, pentru a sorbi sîngele pămîntului.

Dragostea aceasta puternică, tăcută şi ascunsă nu scăpa


privirii lăuntrice a Annettei. Ar fi fost mai puţin impresionantă
dacă ar fi avut cuvinte. Dar ea se desprindea din Julien ca soarele
din nişte ziduri înfierbîntate. Bietul om îşi ascundea mereu
focarul său de căldură. Nu lăsa să treacă decît lumina, spiritul
care străluceşte fără să încălzească. Dar căldura concentrată
pătrundea prin zidurile de cărămizi de care se sprijineau mîinile
Annettei. Şi ea simţea dogoarea tainica a inimii aceleia bătrîne şi
fremătătoare. Cîtă dragoste şi cită tristeţe sălăşluia într-însul!
Cum i se dăruise ei!
Inima Annettei era împărţită în acele zile între cei doi vechi
prieteni. Dacă şi-ar fi urmat doar înclinarea, s-ar fi îndreptat către
Bruno, care putea să-i dea mai mult. Dar ea putea să-i dea mai
mult lui Julien. Şi o femeie de felul ei simte nevoia imperioasă de-
a da.
Desigur că ar fi fost mîngîietor să se lase legănată de visul
măreţ şi bogat în Lumină, de înţelepciunea zîmbitoare şi de
dragostea molatică a contelui Chiarenza. Un suflet de femeie
obosit după o viaţă de luptă singuratică, un suflet rănit, chinuit,
s-ar fi lăsat cu plăcere în grija acestui tovarăş liniştit şi puternic.
Dar cum să se poată împotrivi chemării mute (ea singură o putea
auzi) a celuilalt, care fusese prietenul tinereţii ei? A omului pe
care efortul bărbătesc de a se scutura din lanţurile unei lumi de
oprelişti îl lipsise de fericire, fără a scădea cu nimic luciditatea lui
cutezătoare. Era prea dezamăgit şi prea singur ca să ajungă la ea
prin propriile lui mijloace. Era prea mîndru şi prea umil ca s-o”
caute cu ajutorul singurei fiinţe care-i aducea bucurie şi nădejde.
Stătea în preajma ei tăcut, melancolic şi recunoscător că-l
îngăduie pe lîngă dînsa, că-i dăruieşte un loc cît de modest printre
prietenii ei. Dar în adîncul acestei inimi izolate, Annette desluşea
rugămintea aprinsă pe care omul o înăbuşea. Era cucerită de
stîngăcia mişcătoare a acestor braţe de bărbat, ce se ruşinau să
se întindă spre dînsa.
Trecea atunci printr-o stare sufletească tulburătoare, aşa
cum se afla între cei doi oameni la fel de dragi. La vîrsta lor nu
mai putea fi vorba de dragoste. (De ce oare?) Iar numele de
prietenie nu era de ajuns simţămîntul era copleşitor. Totuşi,
Annette voia să se mărginească la prietenie. Nu-şi mai îngăduia
dreptul să meargă mai departe. Îşi spunea că e mamă şi bunică,
că ciclul vieţii ei se încheia, că de acum înainte aparţine familiei.
Dar trebuia să-şi mărturisească roşind că viaţa îşi urma drumul,
că ciclul era departe de a se închide. Familia nu izbutea să-l
închidă, şi chiar şi aceasta familie însemna un alt ciclu, deosebit.
Oricît de sincer şi-ar fi iubit copiii, aceştia formau totuşi în afara
ei o lume mică şi deosebită. Annette era un oaspete iubit al
acestei lumi. Dar un oaspete vine şi se duce. Îi lipsea un cămin.
Nu-şi îngăduia să se gîndească la asta. Dar nu se putea opri să
nu simtă în ceasurile de oboseală o năzuinţă pe care o condamna
şi o pedepsea cu ironie. Oare n-o să mai înveţe să îmbătrînească?
Era cea mai cruntă prostie, cea pe care tinerii o iartă cel mai greu:
să păstrezi sub părul ce albeşte un creier de douăzeci de ani.
Se silea să îndrepte această energie nefolosită, pe care şi-o
irosea în visări, energie a inimii, spre cea a spiritului, a spiritului
activ. Se arăta foarte cutezătoare. Pe tărîmul acesta îi depăşea pe
cei doi prieteni ai ei.

Cei doi bărbaţi, Julien şi Bruno, atît de curajoşi şi de lucizi,


nu mergeau totuşi pînă la capătul acţiunii lor. Li se întîmpla să fie
prinşi pentru un ceas de un avînt al imaginaţiei care îi azvîrlea
spre revoltă, spre refuzul despotismului şi al minciunii. Şi, de
fapt, în conştiinţa lor se împotriveau nedreptăţii şi absurdităţii
sociale. Dar împotrivirea lor se mărginea de cele mai multe ori la
pragul conştiinţei. Nu treceau de acest prag decît cînd erau siliţi.
Şi chiar atunci nu răspundeau la un atac prin contraatac. Se
mărgineau să răspundă cu un „nu!” de neînfrînt. Ich kann nicht
anders.1 Nu încercau să impună lumii prin orice mijloc acel altfel
(anders) al lor.
Făceau parte din vechea generaţie de intelectuali, a căror
activitate era otrăvită de gîndire. Chiar şi cei mai generoşi se
simţeau îndemnaţi să atribuie gîndirii lor o situaţie privilegiată,
adesea foarte comodă. Din moment ce gîndeau, restul nu-i mai
privea, lumea putea să joace cum ti plăcea: se mulţumeau să
privească. Cu cît era mai larg cîmpul gîndirii lor, cu atît mai
măruntă li se părea lumea. Nici nu merita să-ţi pierzi vremea cu
ea. Li se întîmpla cîteodată, lui Julien şi lui Bruno, a căror inimă
era pe măsura inteligenţei, şi care, spre

1 În limba germană în original: Nu pot altfel.

deosebire de marii lor confraţi întru spirit, nu izbuteau să


nesocotească suferinţele lumii şi străduinţele ei dezordonate, să
se lase timp de o clipă prinşi în vîrtej. Dar se desprindeau repede.
Se întorceau la treburile lor. Julien îşi aruncase o data strigătul în
învălmăşeală, dar rămăsese în afara ei. Doar sarcasmul lui fără
milă mai arăta din cînd în cînd falsul paralogismelor pe care se
sprijinea societatea. O făcea ca să-şi uşureze inima. Dar nu-şi
urmărea păsările aspre ale gîndirii în zborul lor. Şi gîndirea lui
ştia mai curînd să denunţe şi să nimicească abuzurile decît să
reclădească. Bruno, la care instinctul era mai puternic, luase de
multe ori parte la acţiuni de ajutor social. Şi, mînat de umorul şi
de sîngele lui mîndru de vechi normand, aruncase sfidarea
asupritorilor. Dar şi la el era vorba mai curînd de o răzbunare a
spiritului împotriva prostiei triumfătoare. Nu ţinea mult la victorie
(victoria, înfrîngerea nu sînt decît mişte episoade trecătoare în
lungul film ce se desfăşoară). Mai curînd dorea să rîdă în nasul
învingătorilor. Niciodată n-ar fi rîs mai limpede ca în faţa gurilor
de puşcă, la stîlpul de execuţie. L-ar fi supărat gîndul că s-a lăsat
tîrît de violenţa lor, spre violenţă. Fusese şi el cuprins uneori de
violenţă; dar se mustra pentru astfel de clipe de slăbiciune. Julien
n-avea nevoie să se mustre. Mînia îi făcea rău doar sieşi. O
înăbuşea.
Amîndoi respingeau deopotrivă şi cu hotărîre violenţa. Bruno
o făcea din pricina unui soi de dispreţ aristocratic. Inteligenţa lui
pricepea violenţa. Dar o pricepea la alţii. Nu se simţea îndemnat
să le semene. Amîndurora li se părea un atac la libertatea
spiritului. Nu voiau să fie complici la acest atac. Aşa că
întîmpinaseră cu bunăvoinţă doctrinele lui Tolstoi şi pe cele
asiatice, care pre scriau non-acceptarea fără violenţă. Nu din
pricină că simţul lor critic de europeni îi convinsese de rodnicia
acestei metode în toate cazurile. Dar pentru ei, adevărata luptă se
dădea pe cîmpul spiritului, şi important era ca spiritul să fie
salvat: salvavi animam meam1.

1 În limba latină în original: mi-am salvat sufletul.

Lui Marc de multă vreme lucrul acesta nu i se mai părea


îndestulător. Nici salvarea sufletului celorlalţi nu i se părea
îndestulătoare, dacă nu putea fi salvat şi trupul. Trupul
nemernic, zdreanţa, viaţa de orgii despre care vorbesc fără
convingere „idealiştii”, care m-au grija vieţii, căci o duc destul de
bine. Nu! mai întîi trupul! Şi să-i spunem pe nume, pe numele lui
glorificat şi hulit: pîntecele. Voi, suflete alese, îl puteţi dispreţui!
Pîntecele flămînd, pîntecele care dă viaţa, pîntecele din care se
trage arborele lui Eseu1. Hrăniţi-l! Învingeţi mai bine foamea,
sărăcia, mizeria socială! Sufletul va înflori în vîrful pomului, de-i
va plăcea. Sap pămîntul la picioarele pomului şi-i dau
îngrăşăminte. Din gunoiul acestor îngrăşăminte se va naşte
dumnezeu sau omul-dumnezeu. Nici Julien, nici Bruno nu ar fi
spus altfel. Bruno cunoştea vorba aspră a duiosului Francisc de
Assisi al Indiei2: Nu există religie pentru burţile goale! De fapt, el
îşi potrivise viaţa după această maximă, pentru că renunţase la
aproape tot ce avea ca să umple burţile goale.
Dar partea lui de acţiune socială se oprea aici. Bruno nu
dorea să-i silească pe ceilalţi să facă la fel. Deşi judecata lui era
destul de limpede pentru a vedea că sistemul de apăsare
capitalistă duce neapărat la explozie, nu făcea nimic pentru a
grăbi sau a întîrzia această explozie. Prea vedea mult sînge vărsat,
şi mîinile lui frumoase nu voiau să se moaie în acest sînge.
(Fusese nevoit să scotocească printre rămăşiţele oraşului prăbuşit
şi printre bucăţile de carne putredă. Mirosul groaznic îi rămăsese
parcă infiltrat în vîrful degetelor.) De altfel, socotea că nimic nu
poate fi împiedicat. Fatalitatea socială este la fel de oarbă, la fel de
greu de oprit ca şi nişte terremoti3. Simţul prea precis al fatalităţii,
ştiinţa prea adîncă apasă asupra acţiunii intelectualilor, chiar

1 Arborele genealogic al lui Isus Hristos, după legenda


biblică, al cărui întemeietor e socotit Eseu.
2 Paramahamsa Ramakrişna (1836—1886), unul dintre
iniţiatorii renaşterii hinduismului în India.
3 În limba italiană în original: cutremure.

şi asupra celor mai liberi şi mai curajoşi. Sînt ca nişte


spectatori care au citit dinainte piesa ce se joacă. Se joacă fără ei;
actorii abia au intrat în miezul intrigii, iar ei au şi ajuns la
deznodămînt.
Marc se afla încă în miezul intrigii. Şi prospeţimea acţiunii îl
atrăgea mai tare decît fructul. Mai mult îi plăceau mîinile Assiei,
care nu se temea că-şi va murdări unghiile în acţiune, decît
mîinile albe ale lui Bruno. Tot ce voia de la cei mai în vîrstă era să
ştie dacă se afla pe calea cea bună, pe cal ca regală a marelui
Destin. Şi tocmai asta ei i-o puteau spune şi îi spuneau Via
Sacra1. E drumul drept şi mare al legiunilor care prin lupte duce
la ţinta. Cei doi bărbaţi, Julien şi Bruno, se înţeleseseră să nu
slăbească tăria sufletească şi picioarele sigure ale luptătorului
tînăr. Asta era calea. Asta-i era legea.
Legea lui Marc îl ducea în afara danului său. S-ar fi putut
oare spune că făcea parte dintr-un clan? Făcea parte! Era un om
din Apus, îşi iubea Franţa lui, Franţa lui din nordul Loirei, cerul
ei albastru deschis, pămîntul ci bălai şi trandafiriu, ca şi carnea
fetelor ei, zările ei, pădurile şi colinele, apele ei cu privighetori pe
maluri, vorba ei limpede şi zîmbetul basmelor ei. În alte vremi ar fi
fost fericit (aşa credea), cum sînt apele Franţei în albia lor. Dar
chiar undele cele mai apropiate, acelea în care el îşi recunoştea
apa şi curentul Annette, Ruche – chiar şi ele ieşiseră din albie. Per
non dormire2. Prea aţipeai uşor în văile acestea în care pescarii
rămîn parcă ţintuiţi de fundiţă.
Şi orice ar fi spus, făcea parte şi din casta Intelectualilor.
Avea nevoile lor spirituale, maniile lor logice, trufia pe care
zadarnic încerca s-o alunge de a fi printre cei aleşi. Dar toate
întîmplările ultimilor ani îi dovediseră că nu te poţi bizui pe
intelectuali. Nu era vorba atît de inteligenţă, cît de acţiune. Se
găseau printre ei destui care vedeau situaţia tot atît de limpede ca
şi el. Vedeau chiar ce trebuie făcut. Dar cînd era vorba s-o facă,
nu

1 În limba latină în original: Calea sfîntă.


2 În limba italiană în original: Ca să nu dormi.

şi-ar fi mişcat nici vîrful degetelor. Unii, pentru ca prudenţa


lor şireată şi temătoare de buni funcţionari francezi îi făcea să se
ferească de tot ce le-ar fi putut tulbura odihna, mersul lor adormit
(la pas) către onoruri şi lefuri. (Cei care se suiseră mai sus nu mai
aveau interes să se mişte.) Alţii, pentru că, mai mult sau mai
puţin inconştient, se temeau de schimbări bruşte. Obiceiurile lor
de burghezi ordonaţi ar fi putut încuviinţa în cel mai rău caz o
organizaţie socială deosebită de cea în care ei îşi făcuseră un
locşor. Dar nu îngăduiau gîndul unei mutări care să le încurce
mobilele şi hîrtiile. Revoluţia nu le plăcea decît peste o sută de
ani, cînd totul va fi fost aşezat. Totuşi, cum să fad să te muţi, cînd
ştii ca şandramaua bătrînă e osîndită la pieire? Căci mulţi dintre
ei ştiau asta. Numai că, vrînd sa înlăture viziunea dureroasă a
hamalilor cu picioare şi mîini mari, care aveau să pătrundă fără
doar şi poate în adăpostul lor, îşi spuneau: „Lasă! o să ţină ea cît
mai trăim noi!” Era veşnicul refren (Speriat, care se auzea chiar
înăuntrul partidelor ce pregăteau în vorbe revoluţia, la socialişti,
la reformiştii burghezi.
„Mîine! Mîine! Mîine veţi face revoluţia, cînd noi, cei mai în
vîrstă, nu vom mai fi.”
Nu era aceasta ultima dovadă, dovada neputinţei organice a
intelectualilor, faptul că cei doi prieteni mai în vîrstă, Julien şi
Bruno, a căror independenţă şi dezinteresare, al căror dispreţ
absolut de primejdie Marc le înţelegea şi le respecta, nu făceau
nimic, nu voiau să facă nimic pentru a se amesteca în acţiuni
necesare? Nu făceau decît să se gîndească şi cîteodată să
vorbească. La nevoie, dacă li se cerea părerea, să scrie. Atunci
spuneau limpede ce credeau. Dar se fereau să-şi impună părerea,
chiar atunci cînd erau siguri că ea ar fi fost salvatoare pentru cei
pe care ar fi trebuit să-i constrîngă. Acţiunea socială cuprindea
lanţuri grele şi ei n-aveau poftă nici să le poarte, nici să le impună
altora. Spiritele acestea libere uitaseră cele mai elementare
cunoştinţe de a munci ogorul. Ca să faci să încolţească griul,
trebuie mai întîi să desţeleneşti pămîntul, să smulgi pietrele, să
arzi buruienile şi apoi să apeşi tare pe fierul plugului şi să tragi
brazda dreaptă, lungă şi adîncă. Nu ajunge „gestul măreţ al
semănătorului”. Trebuie să apeşi, să apeşi în pămîntul care se
împotriveşte, să sileşti boii care se ostenesc la jug, să-ţi încordezi
muşchii, să-ţi încordezi inima.

Marc începu să treacă prin ciur vorbele frumoase ale celor


mai vîrstnici, adică numai ale celor care prin pilda vieţii lor îi
inspira credinţa că nu va fi înşelat.
Cea dintîi regulă era să nu ţină seamă de marile principii, de
„imperativele categorice”, bune pentru orice timp şi orice loc, de
adevărurile abstracte, auguste, indiscutabile şi veşnice. Sînt bune
la orice. Dar nu sînt bune de nimic. Într-o lume în veşnică
schimbare, un adevăr care nu se schimbă e o minciună, sau mai
rău: pentru oamenii de treabă, care nu sînt în stare să
desluşească minciuna, adevărurile nu înseamnă nimic.
Realul e adevărat. Şi cea dintîi lege a cinstei este să-l observi
cu exactitate şi să scoţi din el reguli drepte, bărbăteşti şi concrete
de judecată şi de acţiune, şi nu una fără cealaltă. Nu reguli
pentru mîine sau pentru toate vremurile, ci pentru vremea asta,
pentru acum, aici, pe pămîntul acesta, pe care se sprijină
puternic unul din picioarele mele, pe pămîntul acesta pe care
celălalt picior, ridicat în mers, e pe cale să găsească un nou punct
de sprijin.
„Văd locurile. Văd ziua de astăzi a omenirii, lumea reală a
exploatării şi a măcelului, dată pradă fiarelor lacome de către
rumegătorii burgheziei, care pasc pe vechiul cîmp al istoriei. Văd
lumea toată dată pradă de către animalele de circ ale inteligenţei
şi de cîinii presei, cu gîtul jupuit de zgardă. Văd jaful lumii, atît de
fulgerător şi imens, în robia anilor de război şi în zăpăceala care a
urmat, încît pînă şi nevrednicii conquistadores1, dintre care nici
unul nu depăşeşte nivelul mediocrităţii necinstite, au fost luaţi
prin surprindere de biruinţa lor, nefiind în stare s-o organizeze. În
cîţiva ani n-au ştiut decît să răstoarne economia lumii, a cărei
busolă a luat-o razna, să adune pe cele două continente ruinate
munţi de aur şi de mărfuri inutile, ba mai mult decît inutile,
distrugătoare. Văd războiul, văd pretutindeni războaie pregătite
sau în toi, sub masca sinistrei comedii de la Geneva: Liga
Naţiunilor. Văd, sub farsa ruşinoasă a dezarmării, creşterea
monstruoasă a bugetelor de război, chiar la naţiunile sărăcite,
care nu consacră nici a zecea parte din cît le-a rămas pentru
întreţinerea casei lor, pentru lucrările publice, pentru plinea
şomerilor, pentru instrucţiunea publică. Tot ce dă viaţă – tot
sîngele, sîngele altora – curge către distrugere: totul merge pentru
tunuri. Văd pretutindeni distrugerea bunurilor lor dătătoare de
viaţă. Văd griul ars în ţările unde milioane de făpturi mor de
foame. (Şi gîndul acesta, care pe Marc îl azvîrlea într-o revoltă
furioasă, abia dacă flutura pe lîngă nepăsarea aiurită a mii de
oameni de treabă, prea egoişti şi prea nesimţitori ca să simtă ceea
ce nu le atingea preţioasa lor piele.) Văd pretutindeni fascismul
folosit sau păstrat bine în vederea proteguirii unei orînduiri
nedrepte. Văd înspăimîntătoarea imoralitate a lumii, care n-are
pereche decît în nebunia ei criminală. Şi starea aceasta nu e
legată numai de cîţiva indivizi sau numai de cîteva grupuri. Nu e
legată doar de un soi de fascism – relativ uşor de înăbuşit –
mărginit la puterea pumnului sau a finanţei. E legată de tot
regimul capitalist, indestructibil, de burghezia degenerată. În
regimul acesta se prind ca nişte căpuşe de blana oilor nu numai
crimele prezente, dar şi crimele de mîine: se atrag unele pe altele.
Conducătorii, profitorii, suit în acelaşi timp cei care depind de
acest sistem. Sclavagiştii sînt sclavi. Nu-şi mai pot smulge gîtul
din butucul afacerilor. Totul e o afacere, orice lucru

1 În limba spaniolă în original: cuceritori.

de care depind ei. Şi tot ceea ce depinde de ei devine crimă.


Fiindcă atunci cînd afacerile nu merg, nu mai există altă ieşire
pentru stăpînii şi sclavii afacerilor decît nimicirea valorilor vieţii, a
forţelor productive, care stingheresc. Nu le mai rămîne decît să
constrîngă uneltele omeneşti, masele proletare, prin fascism şi
războaie. Războaiele, războiul, dintre toate afacerile e cea mai
mare şi mai grasă, fiindcă de pe urma ei curg aur şi sînge pentru
magnaţii, pentru fabricanţii, pentru speculanţii industriilor
metalurgice şi chimice, pentru monopolurile şi trusturile griului,
ale bumbacului şi ale stocului de mărfuri adunate. Curg dividente
şi cupoane pentru burghezie şi «acţiunile» ei (sînt singurele
«acţiuni» cu care se mîndresc fiii marilor burghezi de la! 789).
Restul supei e pentru gîtlejurile scriitorilor flămînzi, ale
mînuitorilor de condei, ale mînuitorilor de idei venale, gata oricînd
să se vîndă celui care plăteşte.”

Războiul, comerţul şi pirateria


Sînt trei într-unul, sînt de nedespărţit.1

Numele acestei sfinte treimi este: capitalismul. Nu există altă


ieşire decît să-l nimiceşti sau să-l primeşti! Pacifismul de la
Geneva trădează pacea adevărată. Adevăratul său scop este să
amorţească popoarele inactive, pentru a le oferi apoi drept pradă.
Pacea adevărată cerc să fie înlăturaţi mai întîi stăpînii războiului.
Nu vor fi înlăturaţi decît după asaltul Bastiliilor lor. Bastiliile
Rusiei au şi căzut. Cînd vor cădea ale noastre? Sîntem oare gata?
În toată lumea, masele muncitoreşti, mai conştiente decît
restul poporului, freamătă şi se frămîntă. Dar ameninţarea lor e
încă neorganizată. Există prea multe elemente de dezbinare, pe
care duşmanii ştiu să le folosească şi care duc la neutralizarea
energiilor: duşmănia de moarte dintre partide, care declară că se
împărtăşesc din aceleaşi

1 Krieg, Handel und Piraterie. Dreiening sind sie, nicht


zu trennen. G o e t h e : Faust ( n . A . ) .

principii socialiste, dar care se înfruntă injurios ca nişte tal


mu di şti ce-şi opun comentarii de texte şi divergenţe tactice;
conducătorii şireţi, suspecţi, mărginiţi, aţîţă aceste dezbinări, ce le
îngăduie să-şi prelungească rolul plăcut de antreprenori ai
revoluţiei, fără a se teme că ea va avea loc în timpul vieţii lor.
Masele proletare pot fi amăgite de către marii patroni de uzine ale
morţii şi ale apăsării capitaliste: în perioadele de şomaj, atunci
cînd în întreaga Europă milioane de muncitori sînt izgoniţi de la
muncă, e de ajuns să se deschidă noi fabrici de unelte războinice
şi de produse industriale şi chimice cu dublu scop. Cei mai zeloşi
se reped şi, printr-o sălbatică ironie a lucrurilor, ajută la făurirea
uneltelor ucigaşe, ce-i vor secera pe fraţii lor de alte neamuri, sau
care se vor întoarce împotriva lor, împreună cu suflarea otrăvită a
armelor vîndute statelor duşmane de către industriaşii fără
scrupule. Iar burghezia, care ştie de negoţul acesta trădător, abia
daca se indignează. Cînd asemenea afaceri aduc în casele lor de
bani milioane de aur, nu le mai pasă de milioanele însîngerate,
care vor fi trecute în bilanţ, la „ieşire”. Şi iată că industriaşii cu
nume germane care cîrmuiesc ţara, antreprenori ai uciderii lumii,
au devenit o glorie a Franţei. Să nu-i atingi! Muncitorii, în loc să-i
sugrume, primesc din mîinile lor de apaşi veneraţi pîinea
frămîntată cu sîngele altora. Şi spun: „Ce vreţi să facem? Trebuie
să mîncăm. Nu sîntem eroi!”
„Nu sînteţi? Fie! Nici tu, nici eu. Dar putem deveni eroi, dacă
vrem, dacă trebuie! Şi trebuie! N-avem de ales decît între două
feluri de a muri. Sau murim în lanţuri şi necinstiţi, sau murim
liberi şi răzbunaţi! Să murim, ca să-i facem să trăiască pe cei de
mîine, să trăiască liberi! E pilda pe care ne-au dat-o falangele
revoluţiei, jertfite în luptele din Uniunea Sovietică. Şi fiindcă nu
trebuie să ne bizuim pe faptul că pilda va fi reluată de clasele
burgheze din Apus, sau de iluştrii lor intelectuali, cei de ieri, să ne
îndreptăm spre cei de mîine, cei care nu-şi vor invoca privilegiile
de intelectuali pentru a scăpa de răspunderea şi de riscul acţiunii,
spre cei care nu se vor lepăda de fraţii lor proletari. Ca şi starea a
treia în! 789, starea a patra, care n-a fost nimic, vrea să fie totul.
Şi va fi totul. Nimic nu se poate realiza fără forţa organizată a
muncitorilor. Pe umerii şi pe frunţile lor, pe inteligenţa şi puterea
lor, pe voinţa lor de jertfă se sprijină viaţa, soarta lumii. Şi, mai
întîi, milioanele de piepturi trebuie să ştie să strige cu o singură
hotărîre neîmpăcată acel «nu!» care sfărîmă orînduirea morţii şi
nimiceşte puterile ucigaşe. La ameninţarea războaielor
imperialiste să răspundă greva şi revolta. Greva metalurgiştilor.
Greva muncitorilor din fabrici. Greva muncitorilor din
transporturi. Munca îşi scutură povara de pe umeri şi spune:
«Nu!» Voi, care pretinde ţi să-mi porunciţi, încercaţi să lucraţi fără
mine! Fără mine nici n-aţi exista. Ca acele furnici care trăiesc pe
socoteala altora, nu sînteţi în stare să mîncaţi decît ce v-a dat
munca. Hai, capitulaţi! Intraţi în rîndurile tuturor! Şi cuceriţi din
nou, prin muncă, dreptul la mîncare! Astăzi nu există decît o
singură cauză sfîntă: cauza muncii. Restul, credinţa şi cultura,
raţiunea pură, starea socială, totul trebuie refăcut, cu osteneală,
pe temelia de nezdruncinat a muncii organizate. Dar o astfel de
organizare, în plină luptă, cere puteri de Hercule. Sîntem departe
de a fi nişte Herculi! se gîndeşte Marc, care-şi priveşte cu milă
braţele slabe. Dar voi face ce voi putea. Voi da tot ce am – viaţa
mea şi chiar mai mult decît ce am moartea mea, dacă trebuie
toate poterile mele de jertfă. Dacă am fi măcar o mie în toată
lumea, nu mai mult, care să vrem acelaşi lucru ar fi de ajuns
acest nucleu, pentru ca în jurul lui să se închege masa amorfă. Şi
am fi ca un munte ce se urneşte…”

Marc se hotărî se, deci, să se consacre marii cauze, să se


pregătească pentru lupta socială ce se apropia. Îşi aduna toate
forţele, ca să ia parte la luptă, şi ajuta de pe acum la organizarea
ei.
De fapt, acesta era lucrul cel mai greu. Căci un intelectual
tînăr ca el îşi găsea cu greu locul potrivit în cadrul lumii
muncitoreşti, unde nu prinsese rădăcini, ca şi printre politicienii
mediocri, a căror demagogie gălăgioasă, pierzînd deprinderea
cuvîntului, nu mai asculta decît propria ei gălăgie şi nici nu mai
încerca să gîndească. Proletariatul din Apus nu fusese educat an
disciplina aspră a unul partid revoluţionar, care să fi suferit, ca
cel din Rusia, o jumătate de veac de proscrieri, de spînzurători, de
experienţe sîngeroase, de o sută de ori neizbutite, de o sută de ori
reînnoite, de cugetarea adîncă în timpul exilului. Comuna din
Paris fusese numai un pîrjol. Ea mistui se totul de-a valma, fără
să lase nimic altceva decît o pată roşie pe cer şi fum. Muncitorii
francezi nu dobîndiseră experienţa luptelor sociale în care erau pe
cale să intre. Aveau, fără îndoială, s-o dobîndească numai cu
preţul multor catastrofe, ca şi Rusia revoluţionară dinainte de
1905. Cu deosebirea de căpetenie că acum exista U.R.S.S., pildă
şi sprijin. Trebuiau să înveţe de la strategii din Moscova, dar
trebuiau să şi cunoască mijloacele proprii ale ţării lor, nevoile ei
spirituale şi încercările aprige ale vechilor ei partide revoluţionare,
ale invalizilor din luptele trecute şi ale tinerelor lor sindicate. Marc
se puse pe (învăţătură. Nu era încă decît un şcolar. Dar se
străduia sa cîştige timpul pierdut. Trebuia să fie gata pentru ziua
în care se vor fi numărat forţele de acţiune.
Julien şi Bruno vedeau bine pe ce cale o apuca el. Îi citeau
gîndurile. Şi nu încercau de loc să-l facă să şi le schimbe. Erau
destul de liberi pentru a le înţelege şi a le aproba la el, tînăr
dornic să acţioneze fără compromisuri. Dar n-aveau nici un chef
să facă şi ei acelaşi lucru. Era năravul de nevindecat al acestei
generaţii de foarte sinceri intelectuali. Veneau de la prea mare
depărtare, ca să vadă bine de aproape. Unul vedea
deznodămîntul, oricine ar fi fost actorii; vedea ochii scurşi, îl
vedea pe Oedip din tragedie plin de sînge. Celălalt vedea jocul
actorilor; masca tragică sau comică şi, sub ea, acelaşi chip al lui
Dionysos cu ochi de panteră, chipul visului vieţii, încununat cu
frunze de viţă. Degeaba se lăsau cîteodată prinşi în joc. Preferau
să stea aşezaţi şi să-l privească. Mini os, Marc se silea zadarnic să
încerce a-i ridica de pe scaun. Străduinţele lui se loveau de
privirea ochilor care-l aprobau cu dragoste, dar pentru care el era
un spectacol viu. Dacă măcar ar fi fost nevoit să lupte cu ei! Dar
nicidecum! Păreau a-i spune: „Du-te, băiete! Eşti pe drumul
drept. Urmează-ţi calea!”
Dar ei rămîneau în afara drumului. Îi aduceau argumente ca
să-l facă să acţioneze după legea lui şi nu după legea lor. Îl ajutau
chiar să rezolve după mintea lui şi nu după mintea lor cîte una
din problemele ce-l preocupau, Cum era problema violenţei.
Tînărul socotea acest fel al lor de a-l aproba, fără să vrea să-l
întovărăşească, drept o bunăvoinţă supărătoare. Îi spuse cu necaz
lui Bruno:
— Nu pot îngădui dispreţul dumitale faţă de ceea ce fac ori
vreau să fac.
Bruno îi răspunse:
— Dar nu-i vorba de nici un dispreţ, dragă băiete. Îţi spun:
bravo!
— De ce nu-mi spui şi bis? Mi-o spui ca unui acrobat care
tocmai şi-a executat numărul.
Bruno rîse şi spuse:
— Eu mi-am jucat numărul, prietene.
Marc, impresionat, îl luă de mînă:
— E adevărat. Iartă-mă! Ai avut o sarcină grea. Dar dacă a
mea e dreaptă, dacă o aprobi, de ce nu vrei să-ţi iei şi dumneata
partea?
Bruno îi răspunse:
— Acum eu fac parte din rezervă şi dumneata din armata
activă. Fiecare la rîndul lui!
— Lupta, spuse Marc, are nevoie de toţi luptătorii.
— Lupta dumitale, spuse Bruno, e doar un episod din lupta
cea mare. Nu vezi decît un colţ al cîmpului de luptă. Să nu-ţi pese
de restul armatei! Fiecare unitate şi-a primit ordinele. Execută
ordinele dumitale! Înaintează!
— Şi unde-i comandantul? întrebă Marc.
— Comandantul e în faţă, spuse Bruno, ca la podul de la
Arcole. N-ai decît să-l ajungi!
— Şi ne laşi pe podul care se clatină, fără să ne urmezi?
— Cine ştie? spuse Bruno cu zîmbetul lui fin. Poate că ne vei
găsi de cealaltă parte!

Da, aici era taina: deşi refuza să ia parte la luptele armatei


active, Bruno, ca şi Julien, nu rămînea niciodată adăpostit în
căruţele armatei. Aceşti oameni atît de deosebiţi aveau o trăsătură
comună: deşi evadaseră amîndoi, pe căi opuse, din fortăreaţa
acţiunii, care înconjoară şi apără Cetatea omului, îi întîlneai pe
amîndoi de pază la graniţă, pretutindeni unde se găseau luptele
cele mai primejdioase. Şi, fără să se adăpostească, sub focul
salvelor încrucişate ale celor două tabere, nu oboseau niciodată să
cerceteze, din posturile lor de observaţie, fiinţa în mişcare.
Curiozitatea lor precisă şi conştientă ştia să prevadă panta. Şi
spiritul lor înţelegea dinainte care va fi albia apei. Căci asta e
structura sufletului occidental, care în zadar îşi găseşte refugiul
în vis sau în nefiinţă. Deşi se îndoieşte de totul, pînă şi de
motivele acţiunii sale ori cred ori nu, sufletul occidentalului se
mişcă. E pur si muove1. Sufletul acesta nu-şi îngăduie prea uşor
dreptul la nemişcare, melancolie, voluptate, îndoială, ori credinţă.
Incălecînd pe al său: Ce ştiu eu, ori pe crezurile sale cum ar
încăleca pe Rosinanta şi pe măgarul lui Sancho sufletul celor din
Apus păşeşte neobosit. Şi mersul acesta neobosit face parte din
drumul lumilor în veşnicul mecanism de ceasornic. A merge
înseamnă a crede, cu sau fără voie.
Prin această credinţă de neînvins în viaţă, în mişcare, Bruno
şi Julien, fără a face parte sau a voi să facă parte
====================
1 În limba italiană în original: Şi totuşi se mişcă cuvinte
atribuite lui Galileu, adus în faţa judecăţii de către inchiziţie,
deoarece susţinea că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui.

din vreun partid, trebuiră să colaboreze cu partidul lui Marc.


Bătrînii aceştia se pricepeau să desluşească în marele trup al
omenirii unde se află viaţa, unde se află moartea, de parcă s-ar fi
servit de raze Rontgen. Şi simţul lor alerga fără greş: partea lor
era acolo unde se afla viaţa. O aflau la toţi indivizi şi naţii care în
timp ce-şi spuneau cu tristeţe: „Mori şi schimbă-te!”, crez al lumii
vechi, luau parte la marea schimbare. O aflau la pionierii noilor
ştiinţe, ai noilor morale, ai noilor societăţi la toţi cei care sfărîmau
brîul de prejudecăţi şi de abuzuri (sau la cei care-l mai lărgesc
puţin, după cum spunea ironic Bruno).
Copilul creşte, îi trebuie altă măsură la încălţăminte. Lumea-
copil a secolului de războaie şi revoluţii universale făcea să sară
toate copcile, rupea toate cingătorile, zeii, legile şi graniţele, care
pînă în ceasul acela fuseseră pe măsura ei. Oare, ridicîndu-se în
picioare, lumea nu se lovise cu fruntea şi nu spărsese tavanul
vechiului său univers solar, nu-şi trecuse capul printre miriadele
Căii Lactee şi, nu prinsese cu ochii un şir întreg de alte
universuri, ca nişte meduze pe fundul mării, nu văzuse coada
unei comete şi picăturile de spermă ale marilor Nebuloase
Spirale? Cum s-ar fi putut sfii mintea de zguduirile societăţii, de
loviturile de berbec care pe tot pămîntul surpau temeliile vechilor
cetăţi? Chiar şi acest burghez, hrănit cu tradiţiile Franţei clasice
şi catolice, chiar şi acest nobil sicilian, cu barba înmiresmată de
cultura greco-latină, nu căuta trecutul în viitor, ci căuta în trecut
viitorul ce se năştea, pe tînărul Hercule, care încă din leagăn
sugruma şerpii.
Priveau cu ochi binevoitori un Hercule adult, care curăţa cu
măciuca lui stepele scite. Se arătau curioşi faţă de sforţările
revoluţiei ruse şi le priveau cu o simpatie ce nu se ferea de critică.
Dar era critica unor vechi prieteni, cărora le părea rău că nu pot
lua parte la sforţările şi chiar la greşelile tinere ce dădeau naştere
unui adevăr, unei vieţi noi. Şi, adulmecîndu-le părerile de rău,
Marc era cuprins de bucuria de a fi tînăr şi de a putea intra în
acest pămînt al Făgăduinţei, în pragul căruia ei se opreau. Era un
simţămînt nou pentru el. Pînă atunci nu prea aşi preţuise
norocul: Pămîntul Făgăduinţei şi tinereţea i se păruseră un
pămînt blestemat. Cînd i-l lăuda vreunul dintre cei mai în vîrstă,
cînd îi spunea: „Marc noroc ai că eşti de douăzeci de ani!”, se
simţea ispitit să-l pălmuiască. I se părea o glumă fioroasă. Sau
erau idioţi? Dar aceşti oameni, care plătiseră din plin vieţii partea
lor de suferinţă, aveau dreptul să regrete că nu sînt în stare să
dea mai mult. Iar el n-avea dreptul să se uite îmbufnat la mîncare
încă de la începutul prînzului.
Assia lui nu era supărată pe viaţă, dar n-ar fi ştiut să spună
de ce. Dinţii ei puternici ar fi putut mesteca orice, bun ori rău.
Foamea ei de viaţă şi de acţiune nu căuta motive. În schimb, Marc
era mulţumit cînd i se ofereau, căci la el inteligenţa era un motor
tot atît de puternic ca şi instinctul. Şi motorul acesta trebuia
hrănit. Oricît ar fi fost de flămînd de acţiune, oricît de pregătit ar
fi fost să-şi pună viaţa în joc, îi era o forţă im acţiune, o fericire,
faptul de a se putea convinge că lumea, lumea vremii lui, care
avea poate să-i răpească viaţa, merita darul acesta, era demnă de
această jertfă. Şi, răspunzînd parcă dorinţei lui tainice, Bruno îi
dădea pe nesimţite siguranţă atunci cînd vorbea cu Julien despre
epoca cea mare: care anume? Epoca noastră cea în care trudim,
cea care ne face şi ne desface, şi pe care noi o facem, pe care o
clădim noi, zidari umili ai planului gigantic. În învălmăşeala
şantierului în plină măcinare a milioanelor de vieţi ale
muncitorilor, ca pe vremea faraonilor, ni se întîmplă să nu vedem
înălţîndu-se piramida uimitoarelor creaţii ale spiritului omenesc
din jurul nostru, minunatele descoperiri şi cuceriri ale ştiinţei,
reizbucnirile spiritului revoluţionar, reînvierile vechilor rase
înmormîntate şi pe oamenii mari: un Lenin, un Sun Iat-sen 1, un
Gandhi.
=======================
1 Mare revoluţionar democrat chinez (1866-l925).

Din convorbirile cu cei doi prieteni, Marc se alegea cu un


sentiment de adîncă potolire, cu o linişte ce-i cuprindea fiinţa
pină în temelii. Bruno îi împărtăşea prin osmoză intuiţia lui (pe
care Marc n-avea vreme s-o verifice prin experienţă) cu privire la
fiinţa în mişcare şi îi inspira încredere în mersul lumii spre
unitate, prin vălmăşagul necontenit. Avea sentimentul că dincolo
de perdeaua haosului există o armonie veşnică, o muzică
îndepărtată a sferelor, unde se rezolvă antinomiile. El îi zărea
străfulgerările. Şi asta îi era de ajuns ca să nu se mai
prăbuşească în noapte, orice s-ar fi întîmplat. Armata se putea
arunca în luptă. Avea spatele frontului asigurat.

Dar avangarda? Dar frontul de luptă? Era limpede că, în


învălmăşeală, Marc n-avea vreme să limpezească toate
antagonismele din jurul lui. Acţiunea mu putea să aştepte.
Acţiunea cucereşte. Şi, după ce te-a cucerit, nu mai e cu putinţă
să te desprinzi. Nu mai păstrezi nimic din tine. Fiecare mişcare
porunceşte minţii. Cînd eşti în faţa duşmanului, actul cere toate
puterile gîndirii. Cel care risipeşte chiar şi o fărîmă din ele e în
primejdie de moarte, mai mult, primejduieşte partidul şi cauza
lui. Grăbeşte-te, deci, să gîndeşti mai înainte ca trîmbiţa să sune
atacul. Es muss sein1. Ceea ce trebuie să se întîmple! Şi nu se
poate întîmpla decît cu ajutorul braţelor noastre. „Trebuie să fie”
Înseamnă: „Trebuie să fiu”. Noi sîntem destinul!
Dar astăzi destinul nu se poate îndeplini (cel care gîndeşte o
ştie şi nu şi-o poate ascunde) decît prin dezlănţuirea puterilor
elementare, printr-un val ridicat de la fund, printr-un ciclon care
să măture toate. Lui Marc nu-i e îngăduit s-o uite. Prevede, vede
ca şi cum ar fi în mijlocul lor ferocitatea luptelor sociale care se
pregătesc, cate se şi dau într-o parte a Europei. El atinge de pe
acum cu mîna lui infierbîntată pumnul,
=====================
1 În limba germană în original: Trebuie să fie.

gheara, era înfricoşătoare în care lumea va intra cînd se vor


deschide zăgazurile revoluţiei. Dar cum să se poată hotărî în
linişte? Bruno priveşte cu seninătate ciclonii aceştia, pentru că
vede în ei o fază a necesităţii care cîrmuieşte lumile şi pe care
mintea lui se mulţumeşte s-o contemple. Dar Marc a luat asupră-
şi întreaga răspundere a destinului său, din clipa în care s-a
hotărît să intre în luptă. Şi, (orice s-ar întîmpla, nu-şi mai
recunoaşte dreptul de a se da la o parte. Tebaidele înseamnă o
laşitate.
Acum era hotărît să servească armata de asupriţi menită să
zdrobească vechea orînduire a nedreptăţii sociale – la toate
posturile de luptă unde-l va aşeza consemnul. Ştia că noile
nedreptăţi, suferinţele pricinuite în mod fatal de luptă sînt de
neînlăturat. Deci sînt necesare. Era deci necesar să ia parte la ele.
N-avea dreptul să se spele pe mîini şi să spună celorlalţi:
„Murdăriţi-vă voi mîinile, eu nu mă amestec”. Mai curînd ar fi luat
asupra sa crimele lor decît să reînnoiască gestul lui Pilat 1.
Trebuia să-şi primească partea de suferinţă, nu numai de
suferinţă simţită, dar şi pricinuită. Şi gîndul acesta îl ardea. Nu
vorbea cu nimeni despre asta, nici cu cei mai dragi. Ar fi fost
zadarnic: nimeni nu putea hotărî în locul lui sau să abată de la el
greutatea propriului său destin. Primea destinul. Nu mai încerca
să discute porunca. Vedea cu strîngere de inimă, dar cu hotărîre,
că soseşte ceasul acţiunii, al acţiunii încărcate de toate
zdrobitoarele ei îndatoriri. Dar în inima lui aducea destinului
puterii întunecate care te trage după ea, cum te trage în noapte
mişcarea lunii o rugăminte pasionantă: Cînd va servi la postul de
luptă, să nu fie silit a vărsa alt sînge decît al lui, să nu adauge cu
nimic la suferinţa care creşte an cu an. Suferinţa lui să fie oferită
drept răscumpărare.
===================
1 Pentru a da de înţeles că nu ia asupra sa responsabilitatea
condamnării lui Isus, Pilat, guvernatorul Iudeei, după legenda
biblică, s-a spălat pe mîini în faţa preoţilor ebrei.

Ştia prea bine şi-şi ascundea teama că se va pierde în


violenţă de îndată ce va fi cuprins de ea, ca un Macbeth
înnebunit.

Un incident neaşteptat şi brutal îl făcu să simtă gustul pe


care îl are delirul violenţei.
Numele lui ieşise de-a binelea din umbră. Nu mai putea fi
trecut cu vederea. Sprijinul făţiş al lui Julien Davy, a cărui
autoritate morală (şi mai mult academică 0 era bine stabilită în
lumea ştiinţifică, sprijinul ligilor din care făceau parte Julien şi
Bruno sileau publicul să-l asculte. Şi experienţa tînărului
luptător, coaptă timpuriu de cea pe care i-o împărtăşiseră
prietenii lui mai vîrstnici, îl făceau să-şi îndrepte loviturile înspre
locurile unde colosul capitalist era cu adevărat vulnerabil: spre
piraţii lipsiţi de răspundere ai finanţei industriale, care sileau
guvernele, să le facă pe plac şi ţineau frînele conducerii în mînă,
spre stăpînii oţelăriilor şi ai tunurilor, spre şefii trusturilor, care
cumpărau presa şi robeau opinia publica. Din clipa cînd lupta nu
se mai risipea într-o ideologie vagă şi atacul ţintea drept spre
duşmanii adevăraţi grupuri şi oameni cărora le spunea pe nume,
cei ca Marc Rivière deveneau o „primejdie publică”.
Atacurile lor necruţătoare atrăgeau aliaţi primejdioşi, chiar
din rîndurile celor ce vîsleau la galera proconsulilor cuptoarelor
înalte. Nemulţumiţii, revoltaţii muncitori, ingineri veneau să
denunţe tainele unor tîrguri ruşinoase, vînzarea criminală de
unelte ale morţii către statele străine, prietene, duşmane de ieri
sau de mîine („ce-are a face, numai să plătească!”). Veneau uneori
adversari ai părerilor lui Marc, naţionalişti, indignaţi însă de
„internaţionalismul” scelerat al rechinilor din fruntea industriilor:
îi predau lui Marc dovezi scrise ale trădării. Printre aceşti revoltaţi
se puteau strecura şi agenţi provocatori, care trădau amîndouă
părţile. Era un teren şubred, în care orice primejdie devenea o
primejdie de moarte. Proconsulii atacaţi, încolţiţi, o luau înaintea
atacului. Nu se mai puteau amăgi asupra putinţei de-a potoli
duşmanul prin mijloacele obişnuite: şiretenie, bani, lauda şi
profitul. Duşmanul trebuie suprimat într-o zi sau alta. Şi
mijloacele nu lipseau. Cele mai puţin zgomotoase se arătau cele
mai bune. Dar nici un mijloc nu era de lepădat. Există
închisoarea, cu condamnări repetate. Existau cursele răscoalelor
fabricate de poliţie, unde agitatorii stîngaci pot fi scoşi din luptă.
La nevoie există asasinatul, glonţul rătăcit, bastonul sau măciuca
de plumb, la mitinguri, la poarta lor, sa/u chiar (doamne! o
nenorocire se întîmplă atît de uşor…) în timpul unei plimbări
singuratice, în vreun loc retras. Nu era nevoie ca „accidentul” să
se întîmple pe locul de vînătoare rezervat, pe pămînt francez.
Trista întîmplare putea avea loc ici sau colo, în orice ţară.
Întîmplarea nu cunoaşte graniţe, mai ales cînd ştii s-o potriveşti.
Pentru că internaţionalele sînt la modă, nu vor fi numai
internaţionalele revoltaţilor. Oamenii ordinii”, ucigaşii, o vor avea
şi ei pe a lor. Chiar atunci cînd nu se înţeleg între ei, se înţeleg
totuşi împotriva duşmanului comun. Intre „oameni de onoare”,
asemenea mici servicii reciproce nu se pot refuza: în astfel de
condiţii, vînătoarea e o plăcere nu prea obositoare. E de ajuns să
stai la pîndă şi să aştepţi să fie gonit vînatul spre tine. Începînd
din clipa aceea, Marc Rivière era însemnat. Nu se grăbiră, îi
urmăreau mişcările. El n-avea să piardă nimic aşteptînd.
Nici Marc, nici cei care îl înconjurau nu cunoşteau îndeajuns
primejdia. Ştiau că primejdia există. Dar n-o vedeau apropiată şi
precisă. Pentru ei era doar un nor tulbure în zare: vor avea vreme,
să se păzească. Nobleţea morală a lui Julien Davy şi a contelui
Chiarenza le stingherea vederea, totuşi ageră. Cît despre Assia,
înflăcărarea jocului, vîrtejul acţiunii o făceau să uite prea mult de
primejdiile ce-l pîndeau pe tovarăşul ei. Numai Annette, obsedată
de amintirea morţii lui Timon, avea temeri; dar temerile ei erau
trecătoare şi nelămurite. Nu cuteza să vorbească despre ele, ştiind
că nimeni nu le va lua în seamă şi că vor rîde de ea, pentru că se
axata atît de fricoasa. De altminteri, Marc şi Assia n-o informau
decît în parte despre acţiunile cutezătoare la care îi împingea
lupta lor. Annette nu~şi dădea seama decît nelămurit de
ameninţări. O frămînta mai mult gîndul sănătăţii lui Marc, care
nu se cruţa, deşi era mistuit de oboseală şi de patimă, decît
gîndul primejdiilor dinafară; ar fi vrut să-l smulgă din activitatea
lui înfrigurată, să-i impună cîteva luni de odihnă. Dar nici Marc,
nici Assia nu voiau să audă de un asemenea lucru.
Aşa că norul creştea mai departe, pînă cînd o descărcare
întîmplătoare arătă cît de încordată era atmosfera şi-l dădu un
ajutor neprevăzut Annettei pentru a-l îndepărta pe Marc, cel puţin
pe o vreme.
Marc şi Assia luau parte la mişcarea organizată în fiecare an
de Ajutorul Roşu Internaţional în preajma zilei de luptă 18 martie.
Comemorarea Comunei din Paris fusese pusă în legătură cu
acţiunea de solidaritate muncitorească faţă de toţi deţinuţii
revoluţionari din întreaga lume. Se străduiau să mobilizeze opinia
publică pentru apărarea popoarelor coloniale asuprite de
imperialismul marilor state. În anii aceia, în toate colţurile lumii,
în Indochina, în China, în Siria şi în Egipt, în Maroc, în
Arhipelagul Malaez şi în Congo, în Samoa, în Nicaragua, în
America de Sud şi în Cuba se aprindea revolta, înăbuşită sălbatic,
dar reaprinzîndu-se iarăşi sub cenuşă şi ameninţînd să azvîrle cu
un salt flacăra peste oceane şi pustii, ca într-un foc al pădurilor.
Marc denunţase de multe ori rolul important pe care marile
trusturi industriale îl jucau în războaiele de cucerire coloniale.
Publicase documente cu privire la transporturile ascunse de arme
şi muniţii, pe care stăpînii asasinatului producător de cîştiguri le
îndreptau spre călăii din Extremul Orient, transporturi ce urmau
să fie folosite pentru represiuni sălbatice şi expediţii militare
hrăpăreţe. Bineînţeles că, la rîndul lui, era denunţat ca un
duşman al Europei şi ca un trădător al civilizaţiei. Nu lipseau în
presa din belşug plătită oamenii violenţi, aţîţaţi de campaniile
stăpînitorilor de trusturi, care să ceară arestarea lui. În lipsa
guvernului, a cărui slăbiciune o insultau, aceştia se însărcinau să
închidă gura trădătorilor cu pumnii lor. Dar, de multă vreme,
tonul vociferărilor era atît de ridicat, încît aceste ameninţări
homerice ale apaşilor regelui sau Republicii nu mai erau luate în
seamă.
Dar, în ultimele săptămîni, care vesteau un alt anotimp,
barometrul arăta o schimbare de vreme. Şi în seara de
18 martie, în clipa intrării la mitingul unde Marc trebuia să
vorbească, prietenii lui simţiră că se apropie vijelia. Julien Davy şi
Assia se aflau pe estradă, alături de Marc (Annette şi Bruno
rămăseseră acasă: nu le plăceau asemenea adunări). Chiar mai
înainte de deschiderea şedinţei, sala părea frămîntată de o
fierbere nemaipomenită. Se iscau discuţii aprinse. În primele
rînduri şi la marginea sălii se strecuraseră unele feţe aprinse,
altele suspecte, care păreau să asculte de nişte consemne de atac
şi de adunare. Marc şi Julien fură primiţi la sosire cu strigăte
duşmănoase, la care restul sălii ripostă cu indignare. Partizanii
lor se arătau numeroşi, dar nu erau organizaţi. Totuşi, zgomotul
se potoli deodată, ca la porunca unui dirijor. Cu ochii săi ageri,
Assia văzu şi înţelese că se aştepta semnul baghetei, pentru ca
atacul să pornească mai vîrtos. Şi ea era cunoscută şi arătată prin
semne. Întîlnea în treacăt priviri pline de ură, care o măsurau. Le
înfrunta cu îndrăzneală, le sfida.
Cuvîntarea lui Julien fu primită cu cîteva insulte, repede
înăbuşite. Îi dezarma însăşi răceala cu care vorbea, iar titlul lui
oficial de profesor universitar şi de savant cunoscut impunea
respect. De altfel, pe el îl atacau doar ca pacifist, ca „boş”, şi asta
era o poveste veche, răsuflată. Dar de îndată ce se ridică Marc, se
dezlănţui uraganul. Fluierăturile şi huiduielile erau întărite de
strigătele partizanilor, care se împotriveau. Marc aştepta să se
ivească golul unei tăceri; dar abia deschidea gura, şi tumultul
începea mai puternic. Se vedea că erau hotărîţi să-l împiedice să
vorbească. Strigă. Şi sunetele ascuţite ale glasului său străbătură
în unele clipe, cînd zgomotul se întrerupea. Neputîndu-se stăpîni,
Marc îşi pierdu răbdarea şi adoptă şi el un ton insultător. Unele
cuvinte, aspre şi şfichiuitoare, loviră ca nişte palme feţele pe care
le ţintea ici şi colo. Obrajii biciuiţi se înroşeau. Oamenii se
ridicau, strîngeau pumnii. Şi, deodată, se produse învălmăşeala.
Ca un val, împingînd mulţimea, sfărîmînd împotrivirile, o bandă
se repezi spre estradă. Erau nişte domnişori de la Action
Française, sau nişte echipe de-ale lui Coty1, aţîţate dinainte şi
comandate de instigatori ai feţe brutale, care se sileau să-şi merite
plata. De pe estrada, pe care un mic grup de prieteni se străduiau
s-o apere, Assia, care se postase în faţa lui Marc, îi privea cum se
apropie. Nu se putea împiedica să nu azvîrle celor de jos cuvinte
sfidătoare, întărite de o mimică mai mult decît expresivă; îşi
ţuguia buzele de parcă ar fi vrut să scuipe.
Valul omenesc se năpusti. Cinci sau şase dintre cei mai
violenţi, împinşi, duşi în braţe de cei din spate, săriră pe estradă;
cel mai sprinten dintre ei era un tînăr de vîrsta lui Marc, cu care
semăna în chip ciudat. Era slab ca şi el, cu o faţă fină de
intelectual ca şi el dar cu ochii holbaţi, nebuni de furie şi de ură,
ca otrăviţi de alcool. Urla şi, ridicînd bastonul, se năpusti asupra
Assiei, plesnind-o drept în faţă. Ar fi doborît-o, dacă Marc, sărind
peste masă ca o pisică sălbatică, nu s-ar fi azvîrlit de gîtul celui
care ataca. Lovitura devie, vîrful bastonului atinse doar obrazul
Assiei, rănindu-l. Dar, în avîntul asaltului, tigrul tînăr îl trînti pe
celălalt, şi cu ghearele înfipte în gîtul lui, se rostogoli cu el de pe
estradă. Căderea fu îngrozitoare pentru cel de dedesubt. Lovise
duşumeaua cu ceafa. Şi deasupra lui, Marc, nebun de furie şi el,
nu-şi mai desprindea ghearele ucigaşe. Ochii îi erau înecaţi într-o
ceaţă de sînge; şi creierul şi mintea i se scăldau în sînge. Voia
sînge. Îi clănţăneau dinţii. Şi-ar fi sfîşiat duşmanul cu dinţii. Nici
nu-şi dădea seama că omul de sub el îşi pierduse cunoştinţa.
Celorlalţi le fu greu să-l smulgă de pe trupul
======================
1 Fondatorul partidului fascist Solidarity Française.

nemişcat, pe care îl zdrobea. Numai atunci văzu Marc faţa


lividă, asemănătoare cu a lui. Rămase împietrit, cu gura deschisă.
Totul ţinu doar o clipă. În el urla încă freamătul luptei. Şi în jurul
lui învălmăşeala era sălbatică. Cu fruntea aplecată, de parcă ar fi
vrut să se arunce din nou, Marc urmări cu o privire nemiloasă,
văzu cum era dus duşmanul zdrobit şi se gîndi:» Să-l mai dobor o
dată!”
Julien, care încerca să-l potolească, şi Assia, cu obrazul
umflat şi însîngerat, coborîseră lîngă el. Marc nu auzea ce-i
spuneau. Şi deodată se făcu noapte. Lumina electrică se stinse.
Sala se schimbă într-o gură întunecata care urla. Două-trei focuri
de revolver străbătură întunericul. Apucat de amîndouă braţele de
mîini hotărî te, Marc se lăsă scos orbeşte afară din sală. În
urechile lui răsună rîsul nervos al Assiei. Înainte de a apuca să se
dezmeticească, se afla afară, înconjurat de un grup de partizani
de-ai lui. Fu vîrît într-un automobil împreună cu Julien şi cu
Assia.
Atunci începu destinderea; îl scutură un fior convulsiv.
Julien îi apucase manile, îi vorbea. Accesul de nebunia ucigaşă,
care îl lovise pe tînărul lui prieten, îl impresionase neplăcut. Dar
se străduia să nu arate nimic, tocmai ca să-l facă să uite cît mai
repede. Îi spunea cuvinte calme şi prietenoase, fără să
pomenească nimic de cele petrecute. Assia îşi freca obrazul
însîngerat de obrazul palid al lui Marc. Cînd ajunseră în odaia lor,
Marc se înfioră. Văzînd sîngele de pe faţa ei, iar în pRivirea Assiei,
cea guralivă şi aţîţată, o lucire de triumf. Assia se gîndea doar la
lupta şi la primejdiile prin care trecuseră împreună. Dar Marc
socotea că e cuprinsă de bucuria biruinţei, pe care o cîştigase
asupra lui. Marc se purtase aşa cum voia ea, aşa cum nu voia el.
Acţiunea îi stăpînise gîndul. În ciuda hotărîrilor de mai înainte, în
ciuda a tot ceea ce-şi făgăduise, în ciuda voinţei lui, fusese
măturat de şuvoiul violenţei. Şi ştia că această violenţă se putea
ivi în orice clipă astăzi, mîine, şi că avea să fie aşa cum mai
fusese, fără frîu. Mîinile, inima şi gîndurile nu-i mai aparţineau.
Aparţineau puterii sălbatice. Ea hotăra asupra lor, ea va hotărî
mai departe. Amorţit, înfrînt, dar neputîndu-se împăca cu
înfrîngerea, stătea acum lungit pe pat, cuprins în braţele Assiei.
Acum, cînd se lăsa fără să mişte în voia braţelor ei, semăna cu
trupul doborît al tînărului duşman, pe care îl zdrobise, şi-i
revedea faţa lividă, ce semăna ciudat cu a lui. Îşi spunea: „Pe
mine m-am ucis!”
Şi iarăşi, în noaptea aceea, sub sărutările aprinse ale Assiei,
înfrigurat ca şi ea, dar cu sufletul departe, imploră destinul să-l
scape de ceea ce vedea în zare. În timp ce Assia, eliberînd trupul
din care conştiinţa plecase, cădea în sfîrşit într-un somn de
plumb, scuturat de tresăriri, Marc, singur, în patul strimt, în care
stăteau lipiţi unul de altul, de la picioarele îngheţate pînă la
şoldurile aprinse, se ruga cu deznădejde, ca în luptele ce aveau să
vină, să aibă parte de norocul de a fi jertfit fără a jertfi viaţa
altora, ca să micşoreze durerea oamenilor, ca să-i apere pe cei
asupriţi.
*

Nici o ureche nu auzi impresionanta lui rugăciune, dar Marc


avu în clipa aceea convingerea că rugăciunea fusese ascultata. S-
a încheiat tîrgul! I se strînse inima. Dar primi curajos. Dacă ar fi
avut deprinderea practicilor religioase, ar fi spus: „Amin!”
Era prea dezbărat de superstiţii şi prea înverşunat în
autocritică pentru a putea crede într-un destin, într-o putere
necunoscută, cu care să stai de vorbă. Inteligenţa lui respingea cu
dispreţ această amăgire. Dar maşina omenească nu ascultă
numai de pîrghia raţiunii. Marc căpătase de multă vreme
obişnuinţa explorărilor lăuntrice, în care te afli singur faţă în faţă
cu puterile nevăzute care poruncesc vieţii, şi în ultimii ani
obişnuinţa asta se întărise. La rîndul ei, viaţa porunceşte
puterilor, le dictează răspunsul pe care ea îl aşteaptă de la ele, le
îndreaptă pe calea pe care tot ele o vor duce în cele din urmă.
Aceeaşi făptură pune întrebarea şi dă răspunsul, îşi făureşte
destinul. Destinul vine spre cei care-i ies în întîmpinare. Nimeni
nu vedea poate în afară de Bruno destinul spre care păşea tînărul
somnambul. Annette nu cunoscu acest destin decît după ivirea
lui; şi de-abia atunci ştiu că-l văzuse dinainte. Iar ochii ei mari,
larg deschişi, reflectau sclipirile altor ochi nevăzuţi, pe care
conştiinţa ei nu consimţea să le afle.
Annette era neliniştită de starea lui Marc, în zilele ce urmară
luptei. El se arăta pierdut, îngrijorat, hărţuit. Tragica luptă corp la
corp din seara aceea, luptă din care adversarul nu se mai putuse
ridica, nu avu pentru Marc urmările judiciare de care se temeau
cu toţii. Mărturiile stabiliră că victima atacase cea dintîi şi că
numai o întîmplare nenorocită căderea pricinuise lovitura
mortală. Faţa rănită a Assiei păstra întipărită brutalitatea
atacului, care o scuza pe aceea a apărării. Urmărirea judiciară fu
oprită. Dar Marc nu renunţă la jalba pe care o purta în inima lui,
împotriva sa însuşi, căci el singur ştia cîtă hotărîre de a ucide îi
umpluse inima. Nu vorbea cu nimeni, dar în sinea lui rostise
osînda. Era obosit de el şi de ceea ce făcea. Nu mai avea chef de
lucru. Nu-i mai păsa de furia dezlănţuită împotriva lui în ziarele
duşmane. Chiar şi Assia fu de părerea Annettei, că băiatul lor
trebuia să plece din Paris pentru cîteva săptămîni şi că o călătorie
era cel mai bun tratament pentru frămîntările care îl chinuiau.
Împrejurările fură prielnice îndeplinirii planului lor. Marc
puse mîna pe o sumă de bani, destul de mare şi neaşteptată,
pentru scenariul unui film pe care-l alcătuise. Şi Assia declară că
banii aceştia trebuiau cheltuiţi.
— E imoral să capitalizezi bani, spunea ea cu gravitate
comică. Principiile mele nu mi-o îngăduie. Ele îmi permit însă să
mănînc banii, dacă eu, dacă tu, dacă noi i-am cîştigat. A-i mînca
bine şi folositor pentru comunitate.
— Nu prea mi-e foame, răspunse Marc, dar dacă ţie ţi-e
foame, ospătează-te, fetiţo! Şi poate că, privindu-te cum mănînci,
o să mi se facă poftă şi mie. Pregăteşte-ţi masa! Mi-e totuna ce mi
neam, numai să mîncăm din aceeaşi farfurie.
Assia nu aşteptă să i se spună de două ori. Hotărî că vor
părăsi Parisul pentru trei luni. De şapte-opt ani se ofileau pe
pavajele Parisului. Voia apă, apă care curgea din zăpezi şi din
stînci, apă neîncepută, nepîngărită încă de omenire.
— Vrei s-o murdăreşti cu frămîntările şi necurăţenia noastră?
întrebă Marc.
— Nu! Voi îngenunchea înaintea ei, spuse Assia, îi voi cere
iertare, înmuindu-mi degetul în ea, ca să-mi fac cruce pe gură şi
pe frunte.
Assia alese Alpii. Să locuiască într-un hotel?
— Nu! O casă mica, pe care o s-o închidem toţi trei pentru
cîteva luni.
— Noi trei? Noi şi copilul?
— Copilul nu intră la socoteală. Unde merge mia, merge şi
suta. Noi trei înseamnă tu, eu şi Annette a noastră.
Marc îi fu recunoscător că se gîndise s-o ia pe mama lui.
Dintr-o dată, nu se mai împotrivi la ideea călătoriei. Assia observă
lucrul acesta şi-i spuse Annettei, care se lăsa rugată, că trebuie
neapărat să vină şi ea: Marc nu se putea lipsi de ea, era mai
îndrăgostit de maică-sa decît de nevastă-sa.
— Eşti geloasă? întrebă Annette.
— Nu, pentru că nu-i chip de luptat. Pasărea asta frumoasă e
în întregime a dumitale! Orice aş face, nu voi avea niciodată decît
o bucată din ea.
N-o să repetăm ce-i răspunse Annette. Limbajul ei galic îl
întrecea pe al Assiei. Marc fu cel care roşi.
Stăteau şi făceau planuri, cînd intră George împreună cu
Vania. Cum auzi despre planul lor, strigă:
— Luaţi-mă şi pe mine! Eu o să fiu doica.
Assia spuse:
— De ce nu?
George urma să păzească copilul, Annette să vegheze
treburile gospodăriei. Assia găsea totdeauna mijlocul să împace
plăcutul cu utilul. Lua cu ea două bune prietene şi le lăsa lor
toate grijile. Avea gingăşia să le-o spună în faţă. Marc se scuza
ruşinat.
— Dar nu, prostuţule, li zise Assia. Le face plăcere. George a
fost odată furnică. Are nevoie de o larvă pe care s-o îngrijească.
Cît despre mama Annette, ea mai are încă lapte în piept. Îi dau
înapoi sugaciul, pe tine, ba chiar îndoit, cu mine împreună.
George avea poftă s-o tragă de urechi pe obraznica asta. Dar,
de fapt, era încîntată. Annette rid ea. Era adevărat. Devenea
bunică, aşa cum o călăuzea instinctul femeilor sănătoase de vîrsta
ei, al căror sînge nu se mai scurge, ci se strînge în ele într-un val
de dragoste. Ar mai fi alăptat încă vreo cîţiva copii.

După luarea hotărîrii, Marc, care cu o zi mai înainte se


arătase nepăsător, se simţi uşurat. Împărtăşi bucuria celorlalţi şi,
după cum prevăzuseră cele două femei, se arătă uşurat că scapă
pentru cîteva luni de atmosfera încărcată de griji a Parisului. Să
fugă de sine! După atîţia ani de muncă, avea drept să se poarte ca
un şcolar în vacanţă. Să uite totul vreme de trei-patru luni. Nu
era nici o primejdie. La întoarcere o să-şi găsească toate grijile
acasă, una nu va lipsi! Pînă atunci, să se bucure de fiecare zi, să
nu se gîndească la nimic! Să se poarte ca un copil. Atît de puţină
vreme avusese pentru asta în viaţa lui de mîhniri timpurii şi
istovitoare! Repede, să cîştigăm timpul pierdut!
Jean-Casimir, care, în trecere, îi făcuse o vizită în ajunul
plecării, îl găsi pe Marc fericit, cum nu-l mai văzuse niciodată.
Cînd află de călătorie, îşi dădu încuviinţarea care nu i se cerea, cu
o mulţumire ce-i umplu pe toţi de mirare. Marc şi Assia îl
întrebară de pricina acestei mulţumiri. El nu le dădu explicaţii,
dar spuse:
— Bună idee! E mai bine să uite lumea puţin de tine!
Assia îl luă deoparte şi-l întrebă:
— Ştii ceva? Există vreo primejdie pentru el?
— Ai putea să-ţi închipui, spuse Jean-Casimir, privind-o
ţintă, că meseria pe care-l pui s-o facă nu e fără primejdie!
Assia se oţărî:
— Pe cate îl pun s-o facă? Face ce vrea. Face ce trebuie. Şi eu
fac ce trebuie să fac.
— Fie şi aşa! Nu discut ordinea cifrelor. Rezultatul adunării e
neschimbat.
Silindu-se să nu cedeze duelului care o ispitea (doamne, cum
o mai înfuria acest Casimir!) şi ca să afle de la el tot ce ştia, Assia
îi zîmbi cu zîmbetul ei cel mai cuceritor:
— Aşadar, după părerea dumitale, Parisul nu e prea sigur în
clipele astea pentru Marc?
— Nu numai Parisul. Fiţi cu băgare de seamă!
Lăsase la o parte ironia. Era rîndul Assiei să devină ironică.
— Sînt prea laşi! Sînt de ajuns cincisprezece zile de lipsă. La
Paris se uită repede.
— Registrele nu uită. Debit şi credit. Totul e scris acolo.
Şi îşi arătă cicatricea.
— Poliţa asta a fost plătită, spuse Jean-Casimir, şi poliţa
dumitale nu e recunoscută decît la Paris. Dar datoriile vin după
tine, oriunde te duci. Nu cunoaşteţi destul de bine trustul
internaţional al creditorilor voştri.
Assia ridica din umeri. Lăudărosul acesta îşi închipuia că-i
sperie! Jean-Casimir nu stărui. Să se descurce singuri! Fiecare
pentru el!

Cît de liberi, cît de uşori, de fericiţi erau toţi patru la plecarea


din Paris! Li se părea ca lăsaseră acolo toată povara grijilor şi
toată umbra trecutului. Şi inima Annettei era tot atît de tînără. Se
bucura de fericirea revărsată din nou asupra copiilor şi de
vacanţa pe care şi-o luaseră cu toţii. Deşi şovăise să-i însoţească,
acum nu-şi ascundea bucuria că Assia o silise să primească. O
mărturisea pe faţă. Şi chipul ei strălucitor de bucurie o înveselea
pe Assia. Annette îi surprinse privirea batjocoritoare:
— Îţi baţi joc de mine?
— Te admir!
— E acelaşi lucru.
— Arăţi de parcă ai reîncepe viaţa.
— O reîncep în fiecare dimineaţă împreună cu voi,
începătorii.
— Nu numai cu noi.
— Cum? Nu numai cu voi?
— O reîncepi pe socoteala dumitale.
— Mi-e teamă că ai dreptate. Aşa-i că e ruşinos? La vîrsta
mea!
— Ba de loc. Aş vrea să fiu sigură că voi face la fel la vîrsta
dumitale. Dar nu ştiu dacă voi putea. Îţi invidiez ochii. Ai ochii
unei mirese tinere.
— Eşti nebună, spuse Annette, ruşinată şi mulţumită.
— Nu!
— Amîndouă sînteţi la fel, spuse Marc.
— Şi eu! susţinu George.
Toţi patru erau nebuni. Beata stultitia1.
Cei patru nevinovaţi rîdeau.
Spre dimineaţă, Annette, aşezată într-un colţ al
compartimentului, era singura trează. Ceilalţi dormeau. Ea îi
mînca din ochi. Cînd se iviră lucirile palide ale zorilor la marginea
podişurilor înalte, Annette se gîndi: „S-a şi sfîrşit?” Ar fi vrut ca
noaptea să nu se mai sfîrşească. Noaptea îi ţinuse sub aripi pe
toţi cei pe care ea îi iubea. Alături, fiul, cu ochii închişi, îşi ţinea
capul aplecat pe umărul mamei. Annette se aplecă spre fruntea
tînără, pe care grijile îşi lăsaseră urmele, şi cercetă cartea zilelor
chinuite. Erau multe taine scrise acolo. Ah! dacă ar fi putut să ia
asupră-şi rănile lui! îşi apropie umărul de capul celui adormit şi-l
sprijini. Ochii lui mari se
=======================
1 În limba latină în original: Fericită nebunie.

deschiseră şi umbrele i se şterseră de pe faţă. Surise gurii ei,


care îi atingea pleoapele. Fără să se îndepărteze de umărul care-l
sprijinise, spuse în şoaptă:
— E prima noastră noapte de călătorie împreună.
— Au mai fost şi altele, murmură Annette,
— Cînd?
— Încă nu erai născut.
— Unde ne duceam?
— Mă duceam să te nasc pe cîmp. Fugeam.
— Ca vaca Io1?
— Nu, nu mă înţepase nici un tăun. Aveam fericirea în
pîntece.
— Era bine pe atunci! spuse Marc cu o ironie duioasă.
— Nu era rău pentru tine. Dansai.
— Mă bucur. Dar tu ce făceai? Cîntai?
— Chiar aşa. Cîntam cîntecul Jeannei d’Albret.
— Să reîncepem?
— Ce anume?
— Evanghelia lui Marc.
— Aş putea s-o reîncep fără să sar un singur rînd.
— N-au fost bune toate capitolele. Te-am chinuit de multe
ori.
— Eu ţi-am dat ghearele.
— Ce noroc că ne-am întîlnit în viaţa asta aspră!
— Spui că e o întîlnire? Eşti un grăunte de pe cîmpul meu!
— De unde vine grăuntele?
— Nu ştiu. Te-am făcut să fii al meu.
— Şi dacă vîntul m-ar fi dus pe alt cîmp?
— N-ai fi putut scăpa. Te-aş fi făcut din orice grăunte.
— Puţin grîu, multă neghină.
— Dar şi maci, şi albăstrele. Nu toate-s bune de mîncat, dar
toate împreună alcătuiesc buchetul meu.
===================
1 Preoteasa Junonei în mitologie ; geloasă din pricina
dragostei pe care Jupiter i-o purta, Junona o prefăcu pe Io în
vacă. Aceasta, după ce rătăci multă vreme, urmărită de un tăun,
ajunse pe ţărmurile Nilului unde Jupiter ii dete din nou înfăţişare
omenească, iar ea îi născu un fiu.

— Tu, care eşti mai mult decît mama mea, tu, prietena mea,
în noi doi se află judecata amestecată cu nebunia. Tu mi le-ai dat
— E cel mai bun lucru. Altfel am fi putut trăi? în anii fară
soare ne-au luminat macul şi albăstrelele.
— Ai dreptate. Dacă în atîtea rînduri nu m-am dus la fund,
tras de deznădejde şi de ruşine, a (ost numai pentru că am dansat
în pîntecele tău.
— Şi acum mai dansezi, în ritmul vagonului. Să ne dansăm
mîhnirile, dragă băiete, cum joacă musculiţele în soare!
Cea dintîi rază atinse uşor florile de gheaţă de pe fereastră.
Marc se ridică şi privi cu ochii limpezi raza de pe obrazul
mamei sale şi ziua cea nouă de pe cîmpie.
— Încă o zi de viaţă pentru musculiţe! spuse el. Să dansăm!

George şi Assia îşi petreceau zilele căţărîndu-se pe munţi.


Şovăind între două pasiuni între dragostea pentru copil şi sport
George sfîrşise prin a lăsa copilul pe seama Annettei, care se
oferise să-şi ia grija asupra ei. Lui George îi era ruşine; dar fie ce-o
fi! Picioarele, şi pieptul, şi tot trupul ei de mînz tînăr tînjeau după
mers, după culmi şi după soare. Annette nu se plîngea de
corvadă. La început voise să le urmeze, încrezîndu-se prea mult în
isprăvile ei de alpinistă din timpurile trecute. Dar inima se
însărcinase să-i aducă aminte că o viaţă se scursese între ieri şi
astăzi. În mijlocul avîntului unui urcuş, fusese nevoită să se
oprească, străpunsă de o săgeata. Se înăbuşea. Dar făcu aşa incit
ceilalţi trei să nu-şi dea seama:
— Duceţi-vă, tinerilor! Eu merg cu pasul meu.
Se prefăcea că întîrzie la culesul florilor. Alpiniştii se
îndepărtau rîzînd. Ea rămase singură, se aşeză pe povîrniş,
deasupra văii. Era scăldata în sudoare, nu atît de pe urma
urcuşului, cît din pricina goanei inimii. Îşi regăsi răsuflarea, şi cu
mîna pe care o ţinea apăsată pe piept, îşi cercetă duşmanul, în
tabăra lui. Era silită să-şi recunoască graniţa puterilor. Boala,
gripele apropiate i-o amintiseră şi ele. Dar nu voise să
încuviinţeze. Îşi spunea: „Treacă, meargă, pentru o vreme! Mă
retrag. De cum mă voi vindeca, o să-mi cuceresc din nou
graniţele!” Astăzi trebuia să-şi mărturisească faptul că era silită
să-şi retragă graniţele. Pînă unde? Şi pînă cînd le va putea păzi?
Campania din Franţa1. La capăt se arăta despărţirea de la
Fontainebleau2. Cu un început de zîmbet în colţul gurii
întredeschise, se gin dea ironică la epopeea ei. Pînă la urmă, toate
vieţile preţuiesc la fel! Îşi purtase aşchia, aşa cum făcea furnica
aceasta de pe cărare. Unde şi pentru ce? Nici nu-şi pusese
întrebarea. Avusese destul de furcă cu gîndul cum să-şi poarte
povara fără a se poticni. Dar ciudat e că atunci cînd eşti pe cale
să fii uşurat de povară îţi spui: „Aşa de curînd s-a sfîrşit!” Cobori
cu paşi mărunţi pînă la o cotitură ce se înălţa la vreo sută de
metri deasupra vilei scăldate în soare. Se aşeză pe iarba caldă, cu
genunchii ridicaţi, cu mîinile strînse în jurul gleznelor. Pe fondul
foşnetului venit din vale sunetul amestecat al torentului şi al
clocotelor asculta glasul apropiat al copilului, care alerga cît îl
ţineau picioruşele după nişte pui speriaţi. Şi, peste o clipă, în
mintea ei totul se învălmăşi. Unde se afla? Era oare bunica, mama
sau copilul? E bine cînd, ajuns la capătul drumului, poţi să-l
refaci în întregime, cunoşti totul, te bucură totul. N-o poţi face
cînd eşti la început. Se bucura într-atîta de drumul străbătut,
încît întîrzia la mijlocul lui. Se vedea cu treizeci de ani mai
înainte. Sfîrcul sînilor o ardea. La picioarele ei se juca copilul.
Uitase cum, cu o clipă mai înainte, durerea îi reamintise vîrsta.
Degeaba o trăgea timpul de mînecă. Înclinarea ei firească o
îndrepta spre tinereţe. Dar spiritul ei nu se lăsa înşelat.
===================
1 Campania lui Napoleon, din 1814, împotriva trupelor
coaliţiei (Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Suedia) în care a fost
înfrînt.
2 Les adieux de Fontainebleau - despărţirea lui Napoleon de
trupe, înainte de a fi exilat pe insula Elba.

„Ştiu, ştiu… Dar închid ochii… evadez. Nu încerca prea mult


să desluşească ceea ce visa cu ochii deschişi, în cîntecul de aur al
albinelor, care sorbeau genţianele şi drobiţele.
Dar altcineva citi, fără să-i ceară voie. Marc era neliniştit de
ceea ce se întîmplase cu maică-sa. Coborî, lăsîndu-i pe ceilalţi să-
şi urmeze plimbarea. Annette nu-l auzi cînd se apropie. El se opri
ca s-o privească. O vedea pe neaşteptate, vedea o altă Annette, o
femeie pe care totuşi o recunoştea prin ceaţa amintirii. O văzuse
cu ochi de copil, cînd ea avea vîrsta lui de astăzi; imaginea
aceasta ţinu doar o clipă: femeia care visa, înştiinţată parcă de
antenele ei, întoarse capul, avu o tresărire de bucurie nedumerită
şi, cu iuţeala unei rîndunele, coborî la clipa de faţă. Şi el o revăzu
pe mama lui Marc. Se aşeză lîngă ea şi stătură de vorbă
prieteneşte. Dar Marc nu uita ceea ce văzuse în ochii ei limpezi şi
pe buzele întredeschise: visul naiv şi dorinţa de a întoarce vremea
înapoi. Iar Annette, cu simţămîntul nelămurit că fusese văzută, ca
o femeie care se scaldă în pîrîu, nu tăgăduia, se simţea ruşinată şi
înduioşată. (Răul s-a săvîrşit! ) Părea că-i cere iertare.
„Neascultătorule, nu te mai uita! M-ai văzut. Iartă-mă!”
Vorbeau despre tot felul de lucruri cunoscute, fără să-şi
spună ce aveau pe suflet. Dar fără voia lor, între ei raporturile se
schimbaseră. Annette era mai tînără, şi el mai în vîrstă. Parcă-şi
schimbaseră anii între ei, şi lucrul acesta cumpănea balanţa. Se
simţeau egali şi tovarăşi. Annette nu părea mirată de această
paternitate. Dar Marc tăcea, părea stingherit. Şi Annette se simţi
şi ea stingherită. Îşi dădu seama că el avea de gînd sa atingă o
taină. O taină a ei sau a lui? Un uşor tremur lăuntric o înştiinţa,
că de ea era vorba. Şi fiul ei îi luă mîna între ale lui şi spuse mai
întîi şovăind, apoi liniştit:
— Mamă, de ce nu te măriţi cu el?
Annette rămase ca trăsnită. Nu se aştepta să-i fie dezvăluita
taina. Care anume? Era o taina şi pentru ea. Se simţi
înspăimîntată că un astfel de gînd, pe care-l credea spulberat,
putuse să-i străbată pînă la marginea privirii, că putuse fi citit.
Lăsă capul în jos, zdrobită. Ar fi vrut să-şi ascundă faţa în mîini.
Dar nu putea face nici o mişcare. Marc o privi şi îi văzu
buimăceala. O cuprinse drăgăstos în braţe. Ea se ghemui la
pieptul lui, îşi ascunse ochii, fără a fi în stare să rostească un
cuvînt. Şi tăcerea ei însemna o mărturisire. Cît era de tinără şi cît
de înduioşătoare îi era încurcătura! Marc îi spuse:
— Iartă-mă!
Ea răspunse, fără să ridice capul:
— Mi-e ruşine că se pot citi în mine asemenea lucruri. Dar te
înşeli.
El voi să-i ridice fruntea cu mîinile:
— Uită-te la mine!
Annette spuse „Nu!” şi coborî din nou în ascunzătoare. Marc
zîmbi şi-i spuse, mîngîind-o pe cap:
— Să nu-ţi fie ruşine! Ce motiv de ruşine ar fi în asta? Te
iubeşte. ÎI iubeşti. Îl iubim cu toţii. E demn de tine. Preţuieşte mai
mult decît noi.
Annette ridică iar capul şi, roşie, dar mai stăpînă pe sine, îl
privi în faţă.
— Ce vrei să spui? Nu ştii, dragă băiete. Nu poţi să ştii…
Vorbeşti de Bruno?
— Dar de cine altul?
— Nu, nu ştii. Chiar dacă m-aş gîndi la măritiş, nu pe Bruno
l-aş lua…
— Nu-l iubeşti?
— Chiar dacă-l iubesc.
— Nu pricep.
— Nu pricepe! Lasă-mi măcar o fărîmă din taină. Nu poţi trăi
fără puţină umbră.
Marc tăcu. Înţelesese. Annette văzu că vrea să mai spună
ceva. Îi acoperi gura cu palma.
— Taci, dragul meu!
El stărui:
— Mărită-te cu celălalt!
— Nu, nu vreau.
— 289
— De ce?
— Nu pot. Să lăsăm asta! E ridicol. Sînt o femeie bătrînă.
— Eşti la fel de tînără, eşti mult mai tînără decît mine.
— Am fost. Mi-a trecut vremea.
— Nu-i adevărat. Există inimi care îmbătrînesc la douăzeci de
ani. Pentru inima ta viaţa e mereu nouă. În fiecare dimineaţă
porneşti din nou la drum.
— O! nu! nu! Nu vreau să fiu o pribeagă şi să merg o veşnicie.
Destul am ostenit! Destul am iubit!
— Te-ai săturat de noi?
— Nu vă mai vreau decît pe voi. Nu mai am drept decît la
copiii mei.
— Nu-i de ajuns.
— Nu-mi ajung Marc cel mare şi Marc cel mic?
— Nu, pentru că cei tineri pornesc la vînătoare şi o lasă pe
Annette în urmă, cum au făcut astăzi.
— Biata Annette! O sa aştepte. Alergaţi, copii! Fiecare la
rîndul lui!
Marc îi puse mîna pe umăr.
— Annette! spuse el fără să-şi dea seama. Şi apoi, îndată,
încurcat: Iartă-mă, mamă!
Dar Annette rîdea.
— Aşa îmi placi. Ai ajuns tată de familie.
Marc şovăi, tulburat, apoi spuse:
— Annette, fie. Nu mi se pare drept ca viaţa să se oprească în
pragul copiilor. E o crimă s-o înăbuşi cînd e încă plină de sevă,
aşa cum e viaţa ta. Îmi par mie însumi un ucigaş. În natură, cînd
puii ştiu să zboare, tatăl şi mama îşi reîncep călătoria. Tu nu eşti
făcută să rămîi legată de căminul cuiva. Căminul meu e şi al tău.
Dar trebuie să ai căminul tău! Şi să fie şi al meu! Lasă-mă să te
ajut să-ţi reclădeşti o viaţă independentă.
— N-o să-mi lipsească niciodată independenţa. Dragă băiete,
n-am nevoie de nimeni, ca să mi-o cucerească. Am mai multă
nevoie de cineva care să mi-o răpească.
— Ai spus-o chiar tu! Iubeşti încă…
— Pe tine, spuse Annette, întorcîndu-şi capul.
— Oh! Mincinoaso!
— Eu mint? exclamă Annette năvalnic, strîngînd în mîini
obrajii fiului ei.
— Ba nu, mă iubeşti! Atunci de ce nu-mi destăinuieşti tot?
— Ce să-ţi mai destăinuiesc? Eşti un indiscret, te strecori
peste tot. Ştii tot.
— Dacă ştiu, mărturiseşte!
— Am şi făcut-o.
Se priviră în ochi. Marc îi spuse cu jumătate de glas:
— Ce te opreşte? Ţi-e teamă să nu-l răneşti pe vreunul dintre
ei?
Annette îl sili să tacă cu un gest al mîinii.
— Destul, Marc! Să nu mai vorbim despre asta! Poate că o
să-ţi mai vorbesc peste vreo cîteva luni. Am nevoie să mă gîndesc
singură. Mă tulburi. Dar ţin la această tulburare, pentru că vine
de la tine. Îţi mulţumesc că m-ai silit să văd limpede în mine.
Rămaseră alături, fără să mai vorbească, privind valea de la
picioarele lor. Annette spuse:
— Fiul meu cel mare!
— Ştii? răspunse Marc. Aproape că-mi vine să-ţi spun:
surioara mea cea mică.
— Aşa şi sînt, spuse Annette. Cînd îmbătrîneşti, te micşorezi.
Iar tu ai crescut. Acum tu eşti mai vîrstnic decît mine!
— Sprijină-te de mine!
Annette se sprijini. Ascultară, în vale, huruitul unui tren ce
trecea. Annette spuse:
— E frumos că am ajuns să fim mal mult decît frate şi soră.
Şi sora spune fratelui: „Tu eşti conducătorul. Călăuzeşte-mă la
rîndul tău!”
Marc o apucase de mînă. Şi în clipa aceea în vale clopotele
sunau rugăciunea de amiază amîndoi avură simţămîntul viu şi
nelămurit că se încheiase un ciclu din viaţa lor. Era lumina tare a
unei zile frumoase… Dar îndărătul ei se afla noaptea. Căci,
dincolo de această clipă, nu mai întrezăreau şirul zilelor ce aveau
să vină.
Şi întreruperea aceasta le strînse inima, ca în faţa unei
primejdii pe care n-o puteau înţelege. Dar nu spuseră nimic
despre asta. Şi coborîră înapoi spre casă.

Se scurseră zile fericite, cele mai pline de încredere, cele mai


intime. Mama şi fiul deschiseră acum poarta tăcerii, poarta
falselor oprelişti morale. Îşi împărţeau frăţeşte tainele pe care pînă
atunci se feriseră să şi le destăinuiască. Şi fiecare descoperea
bucuros în celălalt propriile sale slăbiciuni şi avînturi,
misterioasele curente ale vieţii. Astfel, fiind împărtăşite, se
luminau sau se stingeau multe enigme ale destinului lor, care îi
tulburaseră pe fiecare în parte şi pe care fiecare şi le reproşase.
Zîmbeau destăinuindu-şi faptele necugetate şi greşelile, plăcerea
de a se juca cu focul, care în mai multe rin duri îi făcuse să caute
primejdia şi să se frigă în atingerea cu sufletele „primejdioase”.
Recunoşteau amîndoi ca le plac mai bine arsurile decît liniştea
călduţă a atîtor „oameni de treabă” pe care-i cunoşteau. Se
învinuiau de răceala pe care o arătau faţă de „oamenii aceştia de
treabă”. Doar îi stimau. Oamenii aceştia „de treabă” sînt ca şi iapa
lui Roland1. N-are cusur. Numai ca iapa e moartă. Pentru ei nu
există nici o nădejde. Le lipseşte fermentul vieţii revolta. Ogorul
acesta de treabă e istovit şi nu mai rodeşte. Ca să-l reînnoieşti. E
nevoie de îngrăşăminte şi de fierul plugului, de „suflete
primejdioase” şi de munca revoltei. Cîmpul mohorît al onestităţii
sterpe trebuie răscolit pînă la fund, acolo trebuie aruncată
sămînţa, grăuntele aprins, care, murind, dă viaţă. Dar ca să-l dai,
trebuie să fii tu însuţi şi plugul, şi grăuntele. Trebuie să-ţi dai
trupul. Să-ţi dai moartea.
Marc era foarte sigur că avea să şi-o dea: un simţămînt de
nemărturisită siguranţă i-o spunea, simţămînt în care se îmbinau
şi dorinţa şi teama (mintea primeşte,
=====================
1 Eroul epopeei medievale Cîntarea lui Roland.
carnea tînără se împotriveşte). Annette presimţea gîndurile
fiului ei, dar încerca să le izgonească. Voia să se convingă singură
că va fi cruţat de această jertfă, aşa cum fusese şi ea cruţată de-a
lungul unei vieţi de primejdii şi lupte. Săvîrşea o greşeală
obişnuită, măsurînd viitorul după trecut. Nu vedea că epoca în
care intrase viaţa lui Marc era aceea a marilor zguduiri, epoca în
pragul căreia se oprise viaţa ei. Era oare sigură că nu vedea? îşi
întorcea privirile. Mai tîrziu! mai tîrziu! Va avea vreme sa se
gîndească. Să nu tulbure zilele fericite! Prin văzduh curge un rîu
de pace.

Annette se plimba prin pădure. Arborii negri se amestecau cu


fagii pe jumătate despuiaţi, care începeau să redobîndească
frunzişul primăverii. Cu toţi împreună, agăţaţi de coastele abrupte
ale munţilor, păreau o armată care se aruncă la asalt. Se auzeau
de departe, sus, loviturile de secure ale pădurarilor şi zgomotul
arborilor doborîţi. Poteca agăţată de coasta muntelui se desfăşura
ca un inel mare, pe care îl tăia ici-colo cîte un torent tînăr acoperit
de cîte o punte improvizată, fără rezemătoare, cioplită grosolan,
primejdioasă la trecut, şi cîte-un jgheab abrupt şi tras, folosit
pentru prăvălirea buştenilor. Nimic fiu-i prevenea pe trecătorii
străini, afară de o pancartă scrisă în germană, pe care vîntul o
trîntise la pămînt şi pe care, din nepăsare, autorităţile n-o mai
puseseră la loc, pentru că toţi localnicii cunoşteau primejdia.
Annette o cunoştea şi ea, căci cunoştea bine munţi. Dar
înaintea ei, o familie de turişti nu păreau a şti. Tatăl, mama
aşezaţi la cîţiva paşi de jgheab, priveau liniştiţi la cei doi copii şi la
guvernanta lor, care culegeau cele dintîi viorele. O fetiţă de opt-
nouă ani – se încumetase să înainteze pînă la marginea dîmbului
şi pusese un picior pe pantă, ca să culeagă nişte viorele. Nici o
primejdie n-o ameninţa. Jgheabul părea părăsit. Dar era
neprevăzător să te plimbi pe acolo; şi Annette tocmai voia să-i
prevină pe părinţi, cînd fetiţa, alunecînd pe pămîntul fărîmicios,
căzu în scobitura jgheabului. Copilul rîdea de păţanie şi nu se
grăbea să se urce. În clipa aceea, strigăte răguşite vestiră de sus
că se aruncă un transport de lemne. Mai înainte ca părinţii
copilului să fi priceput ce se întîmplă, Annette se aplecă peste
marginea jgheabului şi, după ce încercă zadarnic să ajungă la
mîna fetiţei, sări jos şi o trase la adăpostul unui fel de
promontoriu format de rădăcinile unui brad bătrîn, încrustat într-
o stîncă ce înainta deasupra jgheabului. Avalanşa de lemne şi de
pietre trecu vijelios pe lîngă ele, fără să le atingă. Familia privi
înmărmurită la desfăşurarea fulgerătoare a întîmplării, mai
înainte ca vreunul dintre cei îngheţaţi de spaimă să fi putut lua o
hotărîre. Cînd salvatoarea sui copilul – care începuse să se sperie
– la marginea dîmbului, fu primită cu izbucniri de bucurie. Tatăl
fu cuprins de o emoţie aproape isterică. O sărută plîngînd pe
Annette. Annette trecu din braţe în braţe, năucită de şuvoiul
vorbelor amestecate cu lacrimi: recunoştea cu o veselie oarecum
sîcîită volubilitatea limbii italiene, pe care o îndrăgea.
După ce primul val de emoţie se potoli şi după ce Annette se
desprinse din îmbrăţişări, începură prezentările. Bărbatul foarte
brun, cu obrajii vineţi proaspăt bărbieriţi, de care se frecaseră
obrajii Annettei, avea o faţă lungă, asimetrică, cu ochii aprinşi.
Părea inteligent, foarte nervos, dar Annette îşi dădu repede seama
că se folosea de nervii lui ca un actor îndemînatic, atras de rolul
pe care-l joacă, dar care se priveşte jucînd. Era un bancher din
Veneţia, care se afla cu familia lui în vilegiatură la hotelul de lîngă
vila unde locuiau Annette şi ai săi. El îi zărise în treacăt, şi atenţia
lui, mereu trează, îl făcu s-o recunoască pe Annette, pe care o
văzuse o singură dată la Timon în birou. Asprul patron se folosise
de memoria secretarei lui pentru a-şi aminti de nişte amănunte
precise de corespondenţă şi afaceri. Rolul pe care-l jucase Annette
pe lîngă acest condottiere îi trezise curiozitatea. Avusese grijă să se
informeze: ceea ce aflase – bun sau rău – îl făcea să simtă interes
pentru ea. Îi cunoştea şi el pe condottieri. Privirea lui iscoditoare îi
măsurase în tăcere pe mamă, pe fiu, pe noră: nici unul dintre ei
nu i se păru vrednic de trecut cu vederea. Îi pofti pe toţi la masă
în seara aceea. În locul acela, unde ei erau aproape singurii
călători (abia începuse sezonul şi hotelul era deschis doar de opt
zile), le fu greu să spună nu. Recunoştinţa părinţilor avea nevoie
să se reverse. Cel mai bun lucru ce-l puteau face era să primească
cu plăcere. Prin urmare, petrecură cîteva ceasuri stînd prieteneşte
de vorbă. Căldura şi volubilitatea italienilor spulberaseră rezerva
tuturor, chiar şi pe cea a lui Marc şi a Assiei. Purtarea lor
prietenoasă şi deschisă nu era prefăcută. Iar încrederea pe care
le-o arăta bancherul nu se datora vreunui calcul, căci n-avea
nimic de cîştigat de pe urma acestor neînsemnate cunoştinţe de o
seară. Se simţiră îndemnaţi să-i plătească tot cu încredere.
Vorbiră în toată libertatea.
Leone Zara era un evreu dalmat, dintr-o familie veche,
statornicită la Veneţia. Conducea una din băncile cele mai
însemnate de după război. Soţia lui, evreică americană, făcea şi ea
parte din lumea financiară. După marşul asupra Romei 1, Banca
Adigelui şi a Piavei ştiuse să se înţeleagă cu regimul şi să devină
unul din stîlpii lui. Întrebuinţă o mare parte din activul ei şi din
depunerile clienţilor la operaţii în folosul fascismului: pentru o
librărie a partidului şi organizarea costisitoare a propagandei
cărţii italiene în străinătate. Făcea şi mai mult, dar Leone Zara,
pudic, abia pomeni de lucrul acesta: subvenţiona gras nişte
personaje, a căror credinţă faţă de partid avea preţ mare (Zara le
făcu şiret cu ochiul). Banca potrivea astfel treburile, încît să le dea
de lucru – lor şi la ai lor plătindu-i cu dărnicie. Sensibilitatea
deosebită a acestor personaje era astfel salvată. Zara vorbi mai pe
larg despre nişte expediţii în Asia Centrala, în
================
1 Ocuparea Romei de către Mussolini, in 191a, cu ajutorul
bandelor fasciste.

acelaşi timp politice, comerciale şi ştiinţifice, întreţinute din


fondurile băncii. Bărbat subţire şi instruit, făcînd parte dintr-un
neam vechi şi cultivat, cu purtări curtenitoare (în sinea ei,
Annette îl compara cu mitocanul ei din Périgord), Zara iubea arta
şi problemele spirituale. Îi plăceau şi studiile psihologice asupra
tipurilor omeneşti. Strînsese pentru sine un muzeu tainic de
anomalii, de suflete anormale, formate sau deformate de
tulburările vremii, ale unor oameni deosebiţi sau ale altora, care
nu atingeau nici măcar nivelul obişnuit. Era foarte mîndru de
„monştrii” lui: folosea cuvîntul fără intenţii răuvoitoare. Socotea
că aşa lucrează firea, în ţîşnirea ei aprinsă, atunci cînd încearcă
un tip nou, greşindu-şi ţinta sau nimerind alături. Poate e vorba
de încercarea unei specii noi. Nu ascundea faptul că unu dintre
cele mai rare specimene de monştri era însuşi acela care îl ţinea
de zgardă: ducele. Se susţineau unul pe altul: Banul şi Pumnul.
Erau amîndoi făpturi aspre, unul din Roma, celălalt din Tyr 1 şi
din San-Marco.
Le zugrăvi un portret foarte viu al stăpînului său. Vorbea
despre ei fără să-l menajeze, cum vorbeşte din loja lui un
spectator despre un tiran de pe scenă. Şi după cum spunea, cam
astfel se fabrica şi ducele pe sine: aşa cum se fabrică un scenariu.
Şi artistul acela, pentru care lumea era doar un material de
modelat, mărturisea acest lucru. Cînd ajungi la gradul acesta de
commediante (ori de tragediante, căci nu ştia de loc să rîdă), totul
devine prilej de teatru: popoarele, statul, interesul public. Vîra
totul în rolul lui. Apuca masele omeneşti, le brusca, se repezea
într-însele. Iar el rămînea în afară. Rămînea singur, chiar atunci
cînd cucerea. Îl mîna o dorinţă puternică, lipsită de dragoste, de
simpatie, de respect pentru omenire, mai curînd o putere a urii, şi
mai presus de toate, nepăsarea faţă de toţi aceşti oameni prea
supuşi, care se aruncau sub călcîiele lui.
==================
1 Capitala Feniciei, marc centru comercial şi financiar în
antichitate, ca şi Veneţia, subînţeleasă în text prin San-Marco.

Cuvîntul „mase” avea în adevăr pentru el înţelesul de masă


de lut în degetele aprige ale sculptorului. În ultimă analiză, ceea
ce era însemnat, ceea ce-i umplea inima lui uscată şi pătimaşă,
nu erau nici oamenii, nici statele ci „opera” lui. Şi asta nu
însemna puţin lucru! Pentru un artifex1 de proporţiile lui, „opera”
era mult mai însemnată decît eul obişnuit, de dimensiunile
speciei curente, decît vanitatea, decît banul şi chiar decît gloria. E
torţa aprinsă a acţiunii care, în spaţiile singuratice, dă o bătălie
cruntă înfrîngere, victorie, e totuna lucrul cel mai de seamă e
acţiunea. Să acţionezi, să lupţi, iată singura afirmare împotriva
neantului.
Annette urmărea pe buzele lungi şi mobile ale bancherului,
care se strîmbau de plăcere pătimaşă (era şi el un artifex!),
personajul pe care-l evoca; şi vedea un aventurier shakespearean,
care se lupta împotriva visului întunecat al vieţii şi, în umbra
deasă şi însîngerată, făurea cu lovituri de spadă destinul. Zara,
care îşi juca şi el rolul în piesă, spunea:
— Cu atît mai rău, cu atît mai bine pentru cei ce au norocul
(sau nenorocul) de a fi o bucată din materia pe care sculptorul o
striveşte între degetele sale pentru a-şi modela opera. În epoca
aceasta, a maselor enorme, topite, încărcate de energie, pe care
neputinţa democraţiei le lasă să se irosească, să se distrugă între
ele, nu există decît două cuptoare înalte care se pricep să le
folosească: Roma ducelui şi U.R.S.S. Dar aceasta din urmă
distruge toată vechea ordine şi pretinde să creeze una nouă.
Celălalt se mulţumeşte cu elementele trecutului, pe care le
reînnoieşte, schimbînd mai mult forma decît fondul; nu are
încredere în progres, menţine vechea armătură, pe rege, capitalul,
biserica, familia şt proprietatea: îi injectează virusuri noi:
federaţiile de profesiuni, corporaţiile, pentru a le face
neprimejdioase.
Zara trăgea, fireşte, foloase de pe urma vechii ordini
reconsolidate, turnate în beton armat, cu vechile ei
===================
1 În limba latină în original: artist, comediant.

nedreptăţi întemeiate pe dreptul roman, cu ierarhiile ei, cu


deosebirile ei de castă şi de meserie, cu privilegiaţii ei pe baza
naşterii sau întîmplării, cu plebea lor – Populus – şi Imperator-ul
lor.
Nu-şi făcea iluzii în ce priveşte primejdiile pe care le isca un
edificiu social întemeiat pe geniul violent al unui singur om.
Cunoştea mai bine decît oricare altul cusururile morale şi fizice
ale acestui om, slăbiciunile, bolile, manifestările lui bruşte şi
brutale, izbucnirile neliniştitoare de mînie ca şi voinţa lui, această
alea1 care zguduia pămîntul, ca şi cutremurele care ameninţă
neîncetat Roma eternă. Dintr-o zi pe alta, întregul edificiu care e
mai curînd un decor de Piranesi2, decît o temelie solidă se putea
clătina. Era riscant să-ţi joci banii pe acest om, pe „opera” lui.
Dar, bancherul, ca toţi cei care au de-a face cu norocul, era
jucător. Poţi miza pe Principe3 sau contra lui. Astăzi e sigur.
Mîine se va vedea. Zara avea degete lungi şi iuţi. Principele îl citise
pe Machiavel, dar valetul îl citise şi el. Nu punea de altfel prea
mare preţ pe noroc, căci ştia că este trecător. Era gata să piardă
sau să cîştige, se înfierbînta la joc, dar o făcea de dragul jocului,
păstrîndu-şi proaspătă ironia. Vizibila seriozitate a ducelui nu-l
molipsea, cu toate că ştia să se pună la acelaşi diapazon cu el.
În timp ce vorbea, ochii lui lucizi îi cercetau pe ai Annettei.
Prea se grăbise să creadă ca Annette îi împărtăşeşte sentimentele.
Altădată, la altă vîrstă, poate că Annette ar fi simţit oarecare
curiozitate pentru acest condottiere. Dar vîrsta şi experienţa o
făcuseră mai nepăsătoare. Nu se interesa de aventura pe care o
reprezenta viaţa pentru toţi Cortezii4, Pizarrii, ducii5 sau Timonii.
N-o atrăgeau fălcile lor crispate, nici privirile izbite
===============
1 În limba latină în original : element întîmplător.
2 Pictor şi arhitect italian (1720-1781).
3 Aluzie la lucrarea lui Machavelli (1469-1527), intitulată
Prinţul, în care acesta indică diferite mijloace de guvernare
despotică.
4 Fernando Cortez (1485-1547), conchistador spaniol ; a
reprimat cu cruzime populaţia Mexicului, pe care l-a cucerit între
1519-1521.
5 Francisco Pizaro (1475-1541), cuceritorul Perului.

violent, ca o lovitură de ciomag, făcînd să se încovoaie


spatele mulţimilor. Ca şi Zara, ştia că forţele acestea mari îşi au
slăbiciunile lor, că zidurile acestea înalte au crăpături şi că se
prăbuşesc dintr-o dată. Dar, spre deosebire de Zara, n-o interesa
decît latura lor jalnică, pe care ei o ascundeau ca pe o ruşine.
Individualităţile acestea fără frîu care-şi încordau muşchii pentru
a se ridica deasupra mulţimii o interesau prin străduinţele lor
convulsive de a se smulge din masă, de a o domina. Annette ştia
dinainte că vor fi învinse. Ştia că şi acest duce va fi învins.
„Duce negru! Vei fi învins. La urma urmei, toţi sîntem, toţi
vom fi învinşi. Şi tocmai deznodămîntul acesta, presimţit de la
începutul tragediei, mă interesează la aceşti învingători: la Oedip
rege1, la Coriolan2, la Macbeth. Unul mai mult. Torţă care
fumegi, te vei stinge! Vis viu, zbuciumă-te şi mori!”
Lui Marc torţa romană nu-i inspira nici atracţie, nici milă
(aceasta ar fi însemnat, de altfel, pentru ea cea mai sîngeroasă
jignire). Ar fi vrut s-o strivească sub picioare. (Ura e şi ea uneori o
formă a atracţiei: o pavăză ca să te aperi de ea.) Ceea ce Marc
vedea mai ales în fresca desenată de mîna grăbită a scamatorului
din ghetto-ul veneţian nu era atît omul cu bărbia scoasă în afară
şi cu bîta, ci milioanele de spinări încovoiate sub loviturile bîtei şi
care, după bătaie, se îndreptau înflăcărate. Tinerii aceia laşi
(cunoştea prea mulţi dintre ei, din Franţa şi din alte părţi), care
deplîng moleşeala vremurilor şi suspină după un duce sau un
führer, suspină după un picior în spate. Dacă iubesc atît forţa, să
şi-o arate pe-a lor! Dar există oare ceva mai abject decît să te bizui
pe puterea altuia, să-i deslegi prin procură puterea ta, să-i delegi
puterea pe care ai dorit-o, pe care n-o poţi avea, pe care n-o ai?
Cîini linguşitori! Cîini tîrîtori! Să
===================
1 Regele Tebei, în mitologia greacă, titlul unei tragedii de
Sofocle (495-405 î. e. n.).
2 General roman (sec. V î. e. n.), titlul unei tragedii de
Shakespeare.

fie biciuiţi! Cine ştie? Acest tînăr mascul poate că simţea o


invidie ascunsă faţă de masculii care domnesc peste turmele
subjugate şi revoltate împotriva lor. El niciodată nu s-ar fi putut
jertfi pentru un om. Măsurase cît preţuieşte uti om. Şi îi era
scîrbă de aceşti Qualis artifex1. Avea nevoie de un ţel mai înalt
pentru jertfă, mai mult decît un om; avea nevoie de popoarele
umilite şi robite de către toţi aceşti oameni. Dar nu izbutea să
ajungă la echilibru între aceşti doi termeni: să-i slujească pe
oameni şi să acţioneze asupra lor, să acţioneze prin ei, să
acţioneze împotriva lor, dacă e nevoie, în sfîrşit, să acţioneze
pentru ei. Să ştii să porunceşti şi să ştii să asculţi, iată cei doi
poli! (Căci e nevoie de doi poli, ca să alcătuieşti un glob.)
Assia, care duşmănea spinările negre tot atît cît şi el, nu-şi
ascundea interesul pentru experienţa fascistă. La ea, violenţa
luptei, fie ea chiar ucigătoare, nu excludea o oarecare simpatie
pentru un duşman de o seamă cu tine. Nu simţea o adevărată
duşmănie decît faţă de cei care fug de luptă, care se ascund, care-
şi ung trupul cu ulei ca să scape, cei unsuroşi, scorpiile de apă,
care-ţi alunecă din mîini, eunucii, neputincioşii, cei fără
personalitate.
Vicleanul Zara bănuia la Assia atracţia ascunsă sub
duşmănie. Şi-şi tot întindea laţul: vorbea de patima acţiunii
răscolită în inimile tinerilor italieni de către soarele negru,
acoperit şi răsfrînt de miile de aripi ale avioanelor, de stolurile
păsărilor de pradă ale lui Balbo2. Îi sfătuia pe cei doi tineri să
vină şi să pipăie pulsul rapid al Italiei noi, puţin cunoscute în
străinătate, să vadă tinerii pe care fascismul îi creşte nu pentru
staul, ci pentru arenă, ca pe nişte tauri. Assiei nu-i era greu să
preţuiască flacăra acţiunii, deşi vedea că e înteţită în vederea
atacului ce-i strîngea pe tinerii aceştia într-o armată gata să
pornească împotriva duşmanului.
=====================
1 În limba latină în original : Ce artist! După mărturia Iui
Suetoniu (64-141). Împăratul Nero, înainte de a se sinucide, ar fi
exclamat : Qualis artifex pereo! (Ce mare Artist moare).
2 Ministrul aviaţiei în guvernul musolinian.

— Dar spune-mi, te rog, cine-i duşmanul? (Ochii ei de oţel nu


se lăsau prinşi în cursa întinsă pentru proşti.) Războinicii aceştia
pornesc împotriva cui şi împotriva a ce? Unde te duci dumneata,
pentru ce? spre ce? Şi pentru cine? Ştii cumva? Nu vorbesc de
dumneata, domnule Zara; dumneata probabil că ştii, n-am
indiscreţia să-ţi cer să mi-o spui. Dar ceilalţi, oamenii voştri,
trupele voastre, trupele lui, el însuşi! El, omul care-i mînă,
regizorul! Cunoaşte măcar sfîrşitul piesei? Ce vrea oare? În ce
crede? Şi-a scris scenariul? Şi l-a schimbat de zece ori. ÎI va mai
schimba încă de zece ori războiul, pacea, pumnul, pactele dacă
publicul are răbdare să urmărească spectacolul. În ceasul acesta,
idealul vostru, al fascismului! talian (ideal pe care-l ascundeţi!) nu
depăşeşte stadiul naţiunii înarmate, acoperită cu zale şi
înconjurată de sîrmă ghimpată. Oare cine nu-i duşman pentru
bandele voastre negre, gata de luptă? Duşmanul e ceea ce este în
afară, dincolo de ziduri, dincolo de imperiu: Roma în faţa
barbarilor. Atunci, eu sînt barbarul, noi sîntem duşmanii? Să
dăm cărţile pe faţă! Lupta noastră nu e dusă în folosul nostru,
lupta voastră e dusă împotriva voastră. Sînteţi oare siguri că e
dusă în favoarea voastră? Are vreun ţel? îi pasă oare
conducătorului de asta? În cazul cel mai bun, în înţelesul cel mai
înalt înţelesul tragic al cocoşilor împintenaţi care trîmbiţează
bătălia (dar nu se bat şi pun pe alţii să se bată), al nietzscheenilor
fascismul vostru insuflă tuturor popoarelor spiritul de luptă, de
întîietate, de veşnic imperialism, care, dacă ar fi să-l credem pe
ducele vostru, înseamnă însăşi viaţa, viaţa de totdeauna. E vorba
de luptă pentru luptă, fără capăt, fără progres, fără nădejde. („N-
am nevoie să nădăjduiesc, ca sa făptuiesc”) E o muzică cunoscută!
Ei bine, eu am nevoie să nădăjduiesc şi vreau să ştiu unde merg.
Dumneata încotro mergi?
Gura mare a lui Zara se strîmbă de rîs:
— Mergem. Ce-ţi trebuie mai mult? Oamenii au nevoie din
cînd în cînd de nişte Animatori, care să mai întoarcă ceasul
ruginit al vieţii. Nu credeţi oare că Franţa voastră ar avea nevoie
de un Animator ca al nostru, care să zguduie siesta democraţiei
voastre nemişcate?
— Toate astea nu-mi spun nimic! exclamă Assia. Eu vin din
altă parte. N-am nevoie de animatore. Sînt o scită, şi lupta pe care
o ducem în U.R.S.S. N-are drept scop să cioplească statuia unui
îngîmfat. Luptăm pentru toţi oamenii, pentru un viitor mai bun.
— Şi, în aşteptare spuse Zara prezentul e mai rău.
— Nu l-aş schimba pentru nici o altă epocă, spuse Assia. E
aşa cum am fost şi eu cînd îmi purtam pruncul în pîntece. Poartă
în el viitorul.
— Fiecăruia cu ce-i face plăcere! spuse bancherul cu un
zîmbet fermecător. Dumitale, doamnă, să-ţi fie dăruit copilul
frumos viitorul! Eu mă mulţumesc cu prezentul.
Se despărţiră foarte buni prieteni, pentru că slavă domnului!
părea exclus că vor avea vreodată prilejul să ajungă duşmani.
Fiecare cu tabăra lui. Lui Zara tinerii i se păreau neprimejdioşi
(nu cunoştea nimic din ce scrisese Marc). O curtenie reciprocă îi
făcea să treacă peste deosebirea de vederi, de parcă ar fi fost
vorba de nişte simple subiecte de conversaţie. În ochii lui Zara,
singura pacte serioasă a întîlnirii lor fusese gestul salvator al
femeii care-i smulsese fetiţa de la moarte. La el, simţămîntul
familiei era singura patimă neatinsă de scepticism. Privirea lui
vioaie, care se plimba amuzată în timp ce discuta cu aceşti
oameni întîlniţi întîmplător, discuţii cărora nu le atribuia vreo
însemnătate, nu se oprea cu adevărat decît asupra Annettei, pe
care o învăluia în recunoştinţa. Şi tinerii Rivière erau cuprinşi şi
ei în această recunoştinţă. Îi pofti să viziteze Italia, să vină la
dînsul, la Roma. Se puse la dispoziţia lor pentru orice împrejurare
cînd ar fi putut să le fie de folos. Lor nu li se părea că vor avea
prilejul să se folosească de bunăvoinţa lui. Plănuiseră să se
oprească în Elveţia şi nu se gîndeau să treacă dincolo de Lugano.
Vremea şi punga le erau prea mărginite.
Vremea le era şi mai mărginită decît credeau.

*
Cred că tocmai în ajunul plecării lor spre Tessin i-am văzut şi
eu. Stăteam aşezat pe o pajişte, deasupra potecii agăţate de
coasta muntelui. Ei nu m-au văzut. L-am recunoscut pe Marc,
care o ţinea pe maică-sa de braţ. Am observat cu cită băgare de
seamă o ajuta Marc pe tovarăşa sa care părea obosită să treacă
un pîrîiaş. Copilul alerga, culegea flori împreună cu Assia, care
rămăsese în urmă, sărind pe povîrnişuri ca o căpriţă. Ea ajunse
lîngă mine. Zări un cuib de viorele deasupra băncii pe care mă
aşezasem, le smulse fără să-i pese de mine, stropindu-mă cu
ţărînă şi sări din nou jos. Ochii ei aurii păreau şi ei ochi de
căpriţă. Eu mă uitam mai ales la Annette. Trăsăturile feţei îi erau
scăldate de o mare fericire. Cînd Marc se aplecă şi căută cîteva
pietre, ca s-o ajute la trecerea pîrîiaşului, văzui cum mîngîie cu
privirea capul delicat al băiatului. Se pierdură la o cotitură.
Socoteam că-i voi întîlni seara la hotel. Nu erau acolo. Dar a doua
zi, cînd întrebai de adresele lor, aflai că plecaseră cu primul tren.

Soarele fugise de cealaltă parte a masivului Saint-Gothard. Ei


îl urmară la Lugano. O regăsiră acolo pe George, rîzînd. Stătea
sub o boltă de viţă, ce încăleca drumul. Întindea braţele spre
ciorchinii cu neputinţă de cules şi ţinea gura deschisă, de parcă
ar fi vrut să-i soarbă. Se aruncă în braţele lor,
George se întîlnise cu tatăl ei la un proces, în care fusese
citat ca martor. Era vorba de aviatorul italian fuoruscito, care
presărase saci cu pamflete antifasciste deasupra Milanului, iar la
întoarcere îşi sfărîmase aripile de Saint-Gothard. Rănit, îngrijit,
dar arestat de guvernul federal, apăruse în faţa tribunalului din
Bellinzone, învinuit de a fi călcat neutralitatea elveţiană. Apărarea
nu ducea lipsă de martori. Veniseră mulţi din principalele grupări
ale emigranţilor, în mediul cărora acuzatul era cunoscut şi
preţuit. Îl chemaseră şi pe Julien. Oricît de covîrşit de ocupaţii era
şi cu toate că în adîncul inimii plîngea după fiecare ceas smuls
muncii ştiinţifice, Julien nu şovăia niciodată cînd era nevoie să-şi
facă datoria de cetăţean al lumii şi să arunce greutatea numelui
său în balanţa cu care erau cîntăriţi asupriţii, revoltaţii împotriva
tiranilor. In tyrannos!, cuvîntul lui Schiller, pe care bătrînul
luptător părea că îl are scris în inimă. Mărturia lui stîrnise vîlvă la
proces, şi acuzatul sfîrşise prin a ajunge acuzator. Proscrişii de
seamă, veniţi de la Londra şi de la Paris, se folosiră de prilej
pentru a pălmui în public pe cei care-i proscriseseră. Iar
magistraţii democraţi din cantonul elveţian, care abia îşi
ascundeau simpatia faţă de luptătorii pentru libertate, pronunţă
achitarea. Dar la Berna, consiliul federal, neliniştit de răsunetul
stîrnit de o asemenea sentinţă şi cu grija de a menaja orgoliul
încruntat al primejdiosului său vecin, îndulci lucrurile,
condamnîndu-l de formă pe cel achitat la o pedeapsă uşoară cu
închisoarea.
Toate ştirile acestea aţîţau opinia publică. Şi nepăsarea
zgomotoasă a celor din Lugano fu zdruncinată. Pe sub arcade,
prin cafenele, se auzea un bîzîit de viespi mîniate. Nu lipseau nici
muştele cu două picioare1. Roiau de la unul la altul. În aceste
timpuri fericite, Lugano avea zidurile căptuşite de urechile
fasciştilor la pîndă. Se găseau spioni de toate soiurile: pentru
localnici şi pentru străini. Annette, George şi Marc nu se prea
sinchiseau de ci. Dar experienţa Assiei o făcu îndată să ia aminte.
Cum intra într-o adunare, mirosea spionii. Privirea ei, veşnic în
mişcare, dădea ocol feţelor şi se oprea fără greş asupra peştelui,
fixînd undiţa dintr-o singură lovitură. Spionul recunoscut simţea
o înţepătură, se frămînta pe scaun, cu gîtul uscat, se străduia să
scape de undiţă, atrăgînd atenţia asupra altcuiva şi în cele din
urmă o ştergea. Multe asemenea dueluri mute, din privire, se
dădură în preajma celor trei tovarăşi de drum, pe cînd stăteau
aşezaţi la vreo masă de cofetărie, fără ca aceştia
======================
1 Joc de cuvinte, intraductibil: „mouche” în franceză are şi
înţelesul de spion.

să-şi dea seama. Nici unul nu se ferea să-şi spună gîndurile


cu glas tare, iar Marc, care petrecea ca un copil, bătîndu-şi joc de
„negroizi”, cum numea el cămăşile negre, pentru a stîrni rîsul
zgomotos şi proaspăt al lui George, făcea ochii mari, cînd Assia,
apucîndu-l de mînă, îi şoptea:
— Mai încet!
El o întreba:
— De ce?
Dar Assia îşi spunea, pe gînduri: „La urma urmei, de ce nu?
Cu atît mai rău, cu atît mai bine pentru peştii care stau la pîndă!
Îi văd cum se înverzesc în zeama lor. Să le punem puţină sare şi
să-i frigem!”
Spionii, în turneu prin străinătate, sînt obişnuiţi cu jignirile.
N-ar fi luat ei prea mult în seamă obrăzniciile cîtorva călători în
trecere. Dar Marc fu recunoscut curînd, de îndată ce se văzu în ce
legături prieteneşti se afla cu Julien, al cărui rol la proces
atrăsese atenţia. Julien era trecut printre primii pe lista neagră,
ca preşedinte de onoare al Ligii Antifasciste Internaţionale. Şi era
supravegheat în mod deosebit. El nu se ferea, dispreţuia această
supraveghere. La Lugano, tînărul său prieten se bucură şi el de
aceeaşi atenţie.
Printre cei care căutau să ia parte la convorbirile lor, se afla
un tînăr italian, pe care Marc îl întîlnise în cercurile antifasciste
din Paris. Avea on cap frumos şi inteligent, urîţit doar de o pată
pe obraz şi de un tic: clipea nervos dintr-o pleoapă. Se numea
Buonamico şi nutrea o ură isterică împotriva regimului fascist. Se
învîrtea între Paris, Londra şi Bruxelles, prin diversele colonii de
emigranţi, mistuit de o frămîntare sfîntă, reîntărind credinţele
slăbite, vorbind pe ocolite de nişte planuri vagi şi violente, cu
bombe şi comploturi, evocînd amintirea conspiratorilor
carbonari1. Bătrînii politicieni din emigraţie îl socoteau un
romantic şi n-aveau
==============
1 Cărbunarii, membrii asociaţiei secrete revoluţionare creată
în 1808 în Italia, în vederea luptei pentru independenţa şi
unificarea ţării.

încredere la el. Cei tineri, mai doritori de acţiune, îl ascultau


bucuroşi, dar, avînd experienţă, îi primeau cu rezerva
propunerile. Era stăruitor, plin de răbdare, ştiind să-şi
stăpînească mînia. Vorbea cu lacrimi în glas de bătrîna lui mamă
şi de frăţiorul lui, ţinuţi amîndoi ca ostatici la Faenza şi aflaţi în
primejdie de moarte. Proscrişii, dintre care mulţi erau arşi de
aceeaşi durere, îl ascultau cu compătimire. Îl primeau cu toţii, iar
el era totdeauna gata să facă servicii, se arăta activ, nu cerşea
niciodată. Singura manie care i se cunoştea era aceea că voia
mereu să lase în păstrare la cîte cineva un geamantan sau nişte
hîrtii. Lucrul putea să fie îndreptăţit, căci Buonamico călătorea
mereu. Dar nimeni nu se arata prea încîntat cînd era ales ca
depozitar, căci neplăceri destul de proaspete cu poliţia pariziană îi
învăţaseră pe emigranţi că nu e bine ca mîna dreaptă să nu ştie
ce a primit stînga. De obicei, cei care îi primeau lucrurile în
păstrare căutau să le treacă altora. Pînă la urmă, Marc le primise
şi le păstrase în repetate rînduri. O făcuse fără plăcere. Dar i se
păruse că nu poate refuza. Iar refuzurile celorlalţi i se păreau
jignitoare pentru Buonamico. Se vede însă că acesta avea pielea
mai puţin subţire decît Marc, căci nu purta nimănui pică şi părea
că nici nu-şi mai aminteşte. Încerca din nou, fără să obosească,
pe lîngă cei care-l refuzaseră în două-trei rînduri. Dacă trebuia
să-i fie cuiva ruşine de refuz, atunci ar fi părut mai normal să le
fie acelora care refuzau, căci nimic nu le îndreptăţea
neîncrederea.
Dacă Buonamico nu purta pică nimănui, în schimb părea
foarte recunoscător. Şi pe Marc îl binecuvînta în mod special cu
prietenia lui. Cu doi ani mai înainte, pe vremea cînd se punea la
cale evadarea unor prizonieri din insulele Lipan, un număr de
personalităţi, bărbaţi şi femei, din cercurile progresiste franceze,
engleze şi belgiene, se îndeletniceau stăruitor cu ducerea la bun
sfîrşit a acestor planuri. Iar Marc, care lucra cu patimă la
îndeplinirea lor, avusese neprevederea să lase să se înţeleagă că
ştie mai multe decît spune. Buonamico nu-l întrebă nimic; şi din
propriu său imbold, îi încredinţă ca o mare taină, un alt plan de
evadare, la care lucra şi el, căci în înfrigurarea acţiunii erau
urmate în acelaşi timp mai multe planuri. În schimb, Marc îi
spuse ceea ce ştia despre planul la care lua el parte. Nu mărturisi
aceasta Assiei, care, de la cea dintîi privire, îi judecase cu asprime
pe Buonamico. Şi Marc se simţi rău cînd, după cîteva săptămîni,
află că autorităţile din Insulele Lipari fuseseră înştiinţate şi
făcuseră cu neputinţă îndeplinirea planului. Încercînd să
controleze temerile pe care el singur se ferea să şi le limpezească,
pomeni în cîteva cuvinte despre planul lui Buonamico unor
persoane bine informate. Cei cărora li se adresă scuturară ho tîrî
ţi din cap şi spuseră:
— Treaba asta nu e serioasă!
Marc se întrebase dacă nu cumva dăduse tîlharului bani
buni pe monede false. Dar se răspîndeau atîtea bîrfeli pe socoteala
antifasciştilor cinstiţi, încît Marc nu găsea că are temeiuri destul
de puternice pentru a-i crede pe unii în paguba celorlalţi. Şi nimic
nu-l îndreptăţea să facă o legătură între neizbutirea întîmplătoare
a planului şi vreo indiscreţie a lui Buonamico. Numai că de atunci
se feri de el.
Trecuse mai bine de un an, cînd îl întîlni din nou la Lugano.
Buonamico arătă o bucurie copleşitoare. Marc nu se arătă la fel
de bucuros. Dar Buonamico nu păru tulburat de această rezervă.
Proslăvea cutezanţa aviatorului cu aripile sfărîmate. Dar spuse cu
glas tare că-i o copilărie să-ţi pui viaţa în cumpănă ca să risipeşti
puţină hîrtie şi că, dacă totuşi o faci, măcar să arunci nişte
explozibile deasupra palatului Venezia. Marc nu-i răspunse. Lui
Julien, pe care Buonamico încercă să-i tragă de limbă, nu-i veni
greu să tacă. Era obişnuit să-şi păstreze gîndurile numai pentru
el. Assia primea florile pe care i le aducea Buonamico, îl privea
ţintă cu un zîmbet lipsit de blîndeţe, mirosea florile, îi întorcea
spatele şi uita buchetul pe vreo bancă. Singura dintre toţi care-l
primi prieteneşte fu buna Annette. O mişcau povestirile lui
Buonamico despre biata lui mamă. Erau adesea împreună.
Annette asculta cu răbdare, îl mîngîia pe fiul îndurerat, care
uneori îşi ştergea cîte o lacrimă şi, plin de recunoştinţă pentru
simpatia ce i se arăta, îi săruta respectuos mîna cu tante graţie1.
Dar Annette n-avea taine de dezvăluit. Şi, discret, Buonamico n-o
stingheri prea mult pe consolatoarea lui. Rămase la o oarecare
depărtare de micul grup.
Dar află îndată că plănuiau o călătorie în Italia. Marc şi Assia
vorbiseră pentru întîia oară despre această călătorie în ajun,
seara, în holul aproape pustiu al hotelului. În afară de Julien şi
de Annette, nu se mai afla acolo decît un gentleman bătrîn, foarte
distins, care, la o depărtare de cîţiva paşi, citea ziarul Times în
faţa unei ceşti cu cafea.
De cînd trecuseră zidul munţilor, care umbreşte pămîntul
oropsit al Nordului, Marc era beat de soare. Mîngîia cu ochii plini
de poftă văile frumoase ale Italiei, ce se deschideau acolo, ca o
floare, la îndemîna lui; privea în zare, deasupra colinelor
capricioase, mirajul cald al lacului Como. Annette şi Assia
cunoşteau ţara fermecată. Annette locuise acolo în tinereţe, încă
pe cînd trăia tatăl ei. Şi după război o străbătuse în mai multe
rînduri, în călătoriile ei în străinătate. Assia o vizitase şi ea de
două ori, în copilăria ei înstărită şi în timpul exilului. Cele două
femei văzuseră ambele feţe ale măştii: palatele încununate cu
trandafiri şi frigurile, foametea şi murdăria. Şi una şi alta erau
înconjurate de cercul fermecat al Circei, lumina aceea a cărei
voluptate senină scaldă şi bogăţia, şi mizeria. Annette şi Assia
vorbeau despre toate astea cu un zîmbet de înţelegere, ca despre o
plăcere tainică, pe care o cunoşteau numai ele. Marc nu cunoştea
arma fructului şi ardea de dorinţa să-şi înfigă dinţii într-însul.
Trebuia doar să întindă braţul şi să-l culeagă. „Dacă am pleca în
Italia!” Cele două femei atîta aşteptau. Să împărţi cu cel pe care-l
iubeşti
====================
1 În limba italiană în original: multe mulţumiri.

o plăcere pe care el nu o cunoaşte şi tu o cunoşti, ca şi cum


ai mînca un fruct din gura lui. E drept că Julien se cam
împotrivise. Nu socotea această călătorie ca fiind foarte chibzuită:
în taină, îi vedea primejdiile. Dar se ştia exagerat de prevăzător.
De ce să strice plăcerea prietenilor lui, împărtăşindu-le temerile,
pe care, ce-i drept, nimic prea grav nu le îndreptăţea? De altfel,
Julien nu prea era la curent cu mersul lucrurilor. Ca şi cei mai
mulţi dintre intelectualii liberali, chiar şi dintre cei de extremă
stingă, el făcea prea mult loc ideilor în conflictele sociale şi nu
cunoştea îndeajuns rolul economicului. Grija pe care i-o purta lui
Marc mi-l făcea totuşi să vadă în clipa aceasta, printre primejdiile
ce-l pîndeau pe tînarul polemist, decît pe cele datorite
antifascismului său. Nu-şi dădea seama de însemnătatea
internaţionalei capitaliste, de rolul potentaţilor imperialismului
industrial, neliniştiţi de atacurile lui Marc. Se mulţumi, prin
urmare, să-l sfătuiască să-şi supravegheze vorbele, după trecerea
frontierei. Marc şi Assia luară în rîs sfaturile lui; n-aveau de ce să
se supravegheze. Se gîndeau numai să se bucure de cincisprezece
zile de vacanţă. Fără politică. La o parte cu toate treburile
serioase! Îi vor lăsa pe Julien şi pe George să duca copilul la Paris.
Din discreţie, Annette le propuse să se întoarcă şi ea. Dar Assia îi
spuse:
— Dacă te-am asculta, tare te-ai păcăli!
Annette răspunse:
— E drept. Nu mă lăsaţi să mă păcălesc!
Totuşi nu hotărî seră nimic. Şi fură miraţi cînd a doua zi
Buonamico, întîlnindu-i, îi întrebă cu faţa zîmbitoare:
— Cînd plecaţi?
Marc, prefăcîndu-se că nu înţelege, nu răspunse. Assia,
supărata, o scuză pe Annette de a fi pălăvrăgit. Dar Annette jură
că nu spusese nimic. În după-amiaza aceea, plimbîndu-se sub
frunzişul exotic al grădinii de la marginea apei, Assia îl zări în
colţul unei alei pe bătrînul gentleman, cel care citea Times. Stătea
de vorbă cu Buonamico. Annette se simţi stingherită. Seara, în
holul hotelului, Assia, văzîndu-l pe nobilul bătrîn instalîndu-se la
o masă vecină cu a lor, se opri din vorbă şi, scul în duse în
picioare, spuse cu glas limpede:
— Haidem să vorbim în altă parte!
Explicaţiile pe care le dădu ea, cînd trecură în celălalt colţ al
holului, nu-l mulţumiră pe Marc. E drept că unele fapte îl
puseseră pe gînduri. Dar veşnicele bănuieli ale Assiei îl sîcîiau: se
prefăcea că nu le ia în seamă, că le socoteşte drept capricii de
femeie neliniştită şi bănuitoare. O învinuia că e fricoasă. Nimic au
putea fi mai jignitor pentru Assia.
De aceea, în zilele următoare, Marc dinadins nu se feri de
Buonamico, deşi nu-i făcea nici o plăcere să-l vadă. Îi împărtăşi
chiar planul lor de călătorie. Jignită, Assia îl lăsă să facă după
cum îl tăia capul. Buonamico îl aprobă călduros pe Marc. Alcătui
pentru el itinerariul, îi dădu adrese de hoteluri. Arăta o mare
părere de rău că nu-i poate întovărăşi. Şi se plîngea că-i e oprita
intrarea în ţara lui.
Dorul de ţară îl făcu să le ţină tovărăşie lui Marc şi Assiei în
plimbările lor pe lîngă frontieră.
O dată, dincolo de Candria, trecu chiar graniţa, poftindu-i pe
tovarăşii săi să-l însoţească. Ei n-aveau vizele trebuincioase. Dar
Buonamico se lăuda că ştie nişte poteci unde nu vor întîlni pe
nimeni. Assia se împotrivi jocului acestuia de şcolari, joc care, în
tovărăşia unui fuoruscito (de ce culoare?), putea deveni mai
primejdios decît merita toată plimbarea. Marc se încăpăţînă din
bravadă. De ce putea să se teamă? Buonamico risca mult mai
mult. Cel puţin aşa spunea el. În schimb se arăta gata să-l ducă
pe Marc spre un golf mic, adăpostit de stînci, unde vor găsi o
barcă, care îi va duce, fără să fie văzuţi, de-a lungul coastei înalte
de la Candria. Spunea că vrea să-i arate lui Marc drumurile
tainice, pe care le folosesc emigranţii italieni pentru trecerea lor şi
a materialului de propagandă. Şi totul se întîmplă aşa cum
opusese. Marc şi Assia (căci Assia, pe care Marc o poftise
dispreţuitor să rămînă acasă, se luase bineînţeles după ei) găsiră
barca la locul arătat, ascunsă sub frunzişul unor arbori stufoşi. Şi
se întoarseră la Lugano fără să păţească nimic. Dar această
împrejurare nu avu darul să-i inspire Assiei mai multă încredere
În Buonamico. Căci se gîndea că el riscase acest pion, tocmai
pentru că era sigur că-l va cîştiga. Dar păstra gîndurile acestea
pentru ea. Le păstră de asemenea pe cele de a doua zi, cînd izbuti
să afle de la Annette că, în lipsa lor, Buonamico, foarte mişcat, le
dăduse în taină o scrisoare pentru iubita lui mamă. Şi deoarece
casa acesteia era supravegheată şi, ca să nu-i primejduiască pe
mesageri, avusese prevederea să pună scrisoarea într-un alt plic
închis, adresat unui prieten din Milano, care se va însărcina s-o
trimită la destinaţie.
Assia tăcu. N-ar fi slujit la nimic să discute. Cei doi zăpăciţi
erau prinşi în horă. Pe Annette o împingea inima. Pe Marc,
sentimentul onoarei. Onoarea şi inima n-o stinghereau prea mult
pe Assia, cînd cei pe care-i iubea se aflau în primejdie. Nu se
încurca ea în scrupule zadarnice. În noaptea dinaintea plecării lor
din Lugano, în timp ce Marc dormea, Assia se dădu jos din pat,
scotoci în haina lui Marc, îi luă din buzunar portofelul în care
pusese scrisoarea, o scoase şi, cu cugetul împăcat, ascunzînd
prada sub pernă, ascunzîndu-şi sub pătură trupul de pisică, îl
hîrjoni pe Marc, ca să ducă gluma pînă la capăt. Trezit de
gîdilături, Marc protestă, fără a înţelege de ce zănatica rîdea, rîdea
fără întrerupere., A doua zi, Assia cercetă pe îndelete plicul
şterpelit. Îl desfăcu cu grijă, îl citi şi reciti, cu fruntea încruntată,
cu ochi aspri, răsuflînd greu pe nas. Rămase nemişcată în faţa
scrisorii, o studie, o spuse pe de rost, de la primul pînă la ultimul
cuvînt, apoi o rupse în bucăţele şi scuipă pe ele, aşa cum ar fi
vrut să scuipe pe faţa scîrboasă a celui care o scrisese. Arse
bucăţelele. Făcuse astfel dreptate: dar considerîndu-se tot
nemulţumită, îşi trecu limba peste buze şi, după ce cugetă
îndelung, scrise altă scrisoare, pe care o vîrî în plicul neatins.
Apoi îl lipi la loc înaintea plecării puse plicul înapoi în buzunarul
lui Marc.

Primele zile de hoinăreală pe. Malurile fericite ale lacului de


opal, unde înfloresc insulele Bordoase, fură şi ele nişte insule de
basm. Gînguritul porumbeilor răsuna în umbra caldă a grădinilor
îmbălsămate de portocali. Şi sunetul lui leneş se împletea cu
irisul celor trei şcolari în vacanţă. Toţi trei se simţeau fără griji,
fără greutate, cu trupul fericit, cu sufletul uşurat, asemenea unui
puf de păpădie care pluteşte deasupra cîmpiei. Annette nu părea
mai puţin tînără decît ceilalţi doi. Se caţără sprintenă, în ciuda
inimii. Şi coborî pe jos de la Mottarone la Baveno pe potecile
lunecoase şi abrupte, pline de pietre. Seara îşi simţi picioarele
zdrobite, iar a doua zi i se umflară gleznele. Se feri să
mărturisească. Dar la sosirea la Milano, Annette trebui să se dea
bătută. Cînd vru să se dea jos din pat, ţipă de durere: avea
mijlocul ţeapăn. Vreme de o zi trebui să renunţe la plimbări şi să
stea în pat.
Celelalte două pasări nu se opriră din ciugulit. Chiar Annette
le goni din cameră: „Ciuguliţi pe străzi şi în muzee!” N-aveau cu
totul decît cincisprezece zile de petrecut în Italia. Nu-şi puteau
îngădui să piardă vreuna. Cu atît mai rău pentru schilozi! Annette
rîdea şi făcea haz de necaz. Stînd amorţită, sub pătură, ferindu-se
să se mişte, ca să nu-şi trezească durerile, cu fereastra deschisă,
cu urechile pline de zgomotul vesel, înlănţuia cu privirea
balustradele albe, astragalele, săgeţile mici din pădurea de
marmură a Domului1 ce se vedeau deasupra acoperişurilor în
ceaţa uşoară, străbătută de soare, prin care zburau porumbei
albi. Ceasurile treceau, fără să le mai numere, dar Annette nu se
simţea părăsită. Marc şi Assia nu se întoarseră la masă. Annette
le aprobă egoismul şi citi în Baedecker 2 despre Milano, încercînd
==================
1 Catedrala din Milano.
2 Librar şi scriitor german (180l-l819), s-a făcut îndeosebi
cunoscut printr-o colecţie de ghiduri turistice.

să înlocuiască astfel plimbarea pe care ar fi făcut-o


împreună cu ei. Adormi citind.
Se auzi un zgomot de paşi pe coridor, lovituri poruncitoare în
uşă. Annette tresări. Era cam pe la patru sau cinci după-amiază.
Spuse:
— Intră!
Intrară unul, doi, trei indivizi cu obrajii umflaţi, cu fălcile
rase. Roteau nişte ochi fioroşi şi nătîngi. După chipul lor de Iago 1
dintr-o operă comică, Annette îşi dădu seama că sînt poliţişti. Îi
escortau pe Marc şi pe Assia. Şi dincolo de uşa închisă se auzea
pe coridor pasul militar al unui al patrulea dulău de pază. Marc
era palid» crispat, protesta cu glasul sugrumat, silindu-se să nu
strige. Assia, foarte la largul ei, făcu Annettei, peste umărul
poliţiştilor, un scurt semn cu ochiul, plin de şiretenie. Fără să le
dea alte explicaţii, doi-trei oameni începură să scotocească prin
cufere şi prin lucruri. Al treilea, aşezîndu-se, fără să ceară voie, la
biroul Annettei, scria procesul-verbal. Într-o clipă camera Annettei
şi cea de alături, a tinerei perechi, fură presărate cu veşminte.
Labele mari scotoceau printre cămăşile Assiei. Tremurînd de furie,
Marc se silea să se stăpînească. Aşezată picior peste picior, Assia
îşi aprinsese o ţigară şi-i zeflemisea pe vînători cu privirile. Îl
îndemna pe comisar să noteze eticheta chiloţilor ei. Calmul
Annettei, care-i măsura cu privirea, şi batjocura femeii care fuma
îi înfurie pe poliţişti. Voiră să scotocească şi patul bolnavei. Marc
se aşeză în faţa patului, jurînd că nu va îngădui un asemenea
lucru. Annette îl dădu la o parte cu mîna, spunînd:
— Haideţi, domnilor, faceţi-mi. Patul!
Şi rezemîndu-se de nora ei, cu picioarele ţepene, se îndreptă
liniştită spre masa la care se aşezase comisarul, vrînd să pună
mîna pe telefon. El se împotrivi.
— Foarte bine spuse ea de parcă ar fi vorbit cu portarul
hotelului. Telefonaţi la Banca Adigelui şi a
==================
1 Tipul intrigantului, denunţătorului, personaj din tragedia
Othello, de Shakespeare.

Piavei şi spuneţi că doamna Rivière ar vrea să vorbească cu


domnul director Leone Zara.
Comisarul întrebă mirat:
— Cu signore comendatore? Pentru ce?
— Aş vrea răspunse Annette să fie şi el de faţă la percheziţie.
— Îl cunoaşteţi?
— Întrebaţi-l.
Poliţiştii se priveau nedumeriţi. Cei doi, care puseseră mîna
pe saltea, stăteau locului şi-l întrebau din ochi pe şeful lor.
Comisarul se hotărî, telefona. Faţa supusă pe care o arătă, atunci
and auzi glasul de aur (e epitetul potrivit) al comendatorului,
dovedea cît de puternic era acesta. Ştiau cu toţii că este unul
dintre stîlpii regimului. Dacă talentul sau pumnul îi face pe duci,
banul îi ţine la putere. Fără acest sprijin, vai de ei! Dar zîmbetul
de respect slugarnic, ce se întindea pe toată faţa comisarului, se
crispă într-o expresie speriată, atunci cînd, la auzul comunicării,
glasul repetă numele doamnei Rivière; se miră, apoi se indignă.
Urmă o discuţie aprinsă, ui care comisarul explica nedesluşit cele
petrecute. Interlocutorul nevăzut tuna. Comisarul discuta, îşi
cerea iertare, dădea înapoi. Cele două femei şi Marc tăceau,
încercînd să urmărească convorbirea. Prindeau cîte o frîntură din
glasurile care răsunau în aparat, ascultau mărturisirile stîngace
ale agentului, din care reieşea că poliţia căzuse într-o cursă pe
care o pregătise singură, şi că, vrînd să răzbune o primă greşeală,
căzuse în a doua cursă. Căci nu găsiseră nimic care să
îndreptăţească arestarea. Dojana nu se potolea. Comisarul,
zdrobit, nu mai răspundea decît prin declaraţii de respect.
Annette îi luă aparatul din mînă (el se grăbi să i-l dea) şi ceru
scuze bancherului că-l tulburase pentru acest incident ridicol. Îi
mulţumi, primi invitaţia lui de a-l vizita la Roma, atunci cînd va
trece pe acolo într-una din zilele viitoare şi binevoi să scuze cu
dispreţ stîngăcia poliţiştilor speriaţi, care o ascultau, spunînd că
acum toate se limpeziseră. Comisarul se grăbi să încuviinţeze şi,
după ce puse receptorul jos, nu mai ştiu cum să-şi ceară iertare.
Propuse să aşeze lucrurile în cuferele pe care le desfăcuse
împreună cu oamenii lui. Dar Assia socoti că îşi şterseseră de
ajuns labele de rufăria ei şi îi scuti de osteneală. După ce-i trecu
spaima pentru greşeala făcută şi nu mai avu nici un motiv de
teamă, comisarul îşi regăsi siguranţa de galantuomo. Potrivi un
compliment greoi pentru Assia, arătîndu-se fericit de prilejul de a-
şi fi petrecut după-amiaza într-o tovărăşie atît de fermecătoare,
prilej pe care i-l dăduse această neînţelegere.
— Şi eu sînt mulţumită, signor cavaliere răspunse Assia căci
mi-ai prilejuit un articol grozav pentru ziarul meu.
Aşteptase pînă în ultima clipă, ca să-i spună că e
corespondenta unui ziar american. De emoţie, comisarul aproape
că îşi pierdu răsuflarea. Annette îl linişti cu un gest, spunînd că
incidentul s-a sfîrşit. Marc puse capăt declaraţiilor de devotament,
care reîncepuseră, arătînd nepoftiţilor uşa, cu un gest sever, fără
o vorbă. După ce ieşiră, le trînti uşa în spate, în vreme ce Assia
rîdea ascuţit, forţat.
Silind-o să tacă, Annette le reproşă lipsa lor de prevedere şi le
ceru să-i lămurească în sfîrşit lucrurile. Marc începu să
povestească. Şireată, Assia îl lăsă să vorbească, privindu-i
strîmbăturile indignate şi povestirea furioasă, încîlcita. Izbucnea
mereu în rîs, văzînd că Marc nu izbutea să priceapă ce se
petrecuse. Nu cunoştea cheia tainei. În cele din urmă, i-o dezvălui
ea. Se duseseră cu scrisoarea lui Buonamico. Bineînţeles că, după
cum se aştepta Assia, aducătorii fuseseră prinşi în cursă de către
agenţii aşezaţi la uşă. Dar cînd scrisoarea fusese deschisă în faţa
lor, comisarul căscase ochii şi citise:
Dacă vreţi să prindeţi peştele, schimbaţi momeala! Buonamico
s-a dat de gol.
Marc era năucit.
— Bine, bine! spuse el. Dar chiar el mi-a dat scrisoarea.
Annette înţelesese.,
— Hoaţo! îi spuse ea Assiei, şi ce era scris în adevărata
scrisoare?
Assia o spuse pe de rost. Scrisoarea povestea, ca şi cum s-ar
fi adresat unui complice, un plan năstruşnic de conspiraţie
împotriva regimului. Pseudoconspiratorul era rugat să trimită
tovarăşilor (aici erau trecute multe nume ale celor mai însemnaţi
antifascişti din emigraţie) diferite informaţii precise cu privire la
apărarea antiaeriană, la aeroporturi, la serviciul de pază, la
cazărmile poliţiei fasciste etc., etc. Buonamico semnase
scrisoarea.
Marc tăcea înmărmurit. Assia se bucura fără ruşine de
triumful ei.
— Cine a avut dreptate? Prostuţ ce eşti! Acum te-ai lămurit
ce poamă e bunul tău prieten?
Marc ridică din umeri.
— M-am lămurit de multă vreme! Ştiam.
— Catîr ce eşti! Ai făcut-o dinadins?
— Aveam bănuieli, dar n-aveam dovezi. Şi mă gîndeam că
poţi fi un trădător şi să ai totuşi o mamă pentru care rămîi un
copil neputincios şi lipsit de şiretenie. Îl dispreţuiam şi-l
plîngeam. Dar nu pricep.
— Ce mai vrei să pricepi?
— De ce tocmai pe mine m-a ales să mă vîndă, pe mine care
l-am apărat împotriva celorlalţi (şi el ştie asta!), pe mine fără de
care ar fi fost executat la Paris?
— Exa furios că n-a izbutit. Îi trebuia cu orice preţ un succes.
Dar tu, tu i-ai ascuns bănuielile?
— Nu îi răspunse Marc nu mi-am dat osteneala s-o fac.
— Da, nici mi i-ai făcut măcar cinstea să te temi de el. Şi te
miri că s-a răzbunat!
— Tu, draga mea spuse Annette prea înţelegi bine greşelile
altora. Dar de ce faci şi tu greşeli tot atît de mari? N-ar fi fost mai
cuminte să ne fereşti de cursă decît să-i faci pe ceilalţi să cadă în
ea, ca să rîzi pe socoteala lor?
— Am păcătuit, spuse Assia. Păcătuiesc şi voi păcătui.
Niciodată nu m-am putut împotrivi păcatului. Et ne nos inducas!1
E atît de dulce răzbunarea!
— El s-a răzbunat. Tu te-ai răzbunat… Şi acum, al cui e
rîndul?

Annette nu le spuse ca atunci cînd vorbise la telefon cu


bancherul şi pomenise de intenţia ei de a merge să-i mulţumească
la Roma, glasul lui Zara căpătase o intonaţie cam stingherită şi
nu (răspunsese la propunere. În aceeaşi seară, Zara telefona din
nou la hotelul Annettei. Dar ea ieşise cu copiii. Şi cînd se întoarse,
portarul uită să-i spună. Le spuse abia a doua zi dimineaţă,
atunci cînd cei trei călători se duceau să ia trenul spre Bologna.
Era prea tîrziu ca să mai vorbească la telefon cu Roma. Annette
nu ştiu niciodată ceea ce voise să-i spună Zara. Iar Zara, care
după întîlnirea din Elveţia îşi luase informaţii, după ce şovăise
între două sentimente, unul de prietenie, celălalt de prevedere, se
hotărî definitiv pentru cel din urmă şi păstră tăcerea. Era fatalist,
în măsura în care fatalismul îi ocrotea liniştea. Deoarece soarta n-
a vait s-o găsească pe Annette la telefon, în ajun, se cuvenea sa se
oprească aici. Îşi făcuse datoria.
Annette ar fi socotit mai prevăzător să se întoarcă, începutul
călătoriei o neliniştea. Dar chiar acest început o înveselise grozav
pe Assia, care se arăta încîntată că rupsese pînza de păianjen
întinsă la uşa lor. O Îmboldea şi gustul ei de aventură. Italia de
astăzi o interesa mai mult decît muzeele.
Marc se grăbi să înlăture norii de pe cerul lui italian. Dar
întîmplarea aceea stîrnise într-însul gînduri pe care nu le mai
putea opri. Scurta întîlnire cu aparatul de pază şi de provocare
poliţistă, ce apăra tirania, i-o făcuse pe aceasta mai nesuferită,
mai adevărată decît
===================
1 În limba latină în original: Şi nu ne duce pe noi în
ispită!

povestirile citite în ziare. Nu mai simţea aceeaşi bucurie


sorbind aerul, soarele, feţele frumoase, mîinile aurii, giovinezza1
sănătoasă şi mîndră, florile, fructele şi bisericile pictate. Simţea
peste tot miasma fadă de lagună, o simţea în faţa privirilor
dulcege ale sfinţilor cu purtări îndoielnice şi ale aşa-ziselor
fecioare pictate de Gaudenzio2 şi de Luini3, ca şi în faţa
zîmbetelor provocatoare ale androginilor lui Vinci. Nu pricepea
amărăciunea senină a spiritului umilit, care în timpul lui Ludovic
Moro4, ca şi în timpul ducelui, se răzbuna împotriva tiranului
prin ironie şi prin visare. Ar fi socotit asemenea lucru drept o
şiretenie de sclav, care s-a prostituat. Căci în faţa soarelui se
întindea umbra făcută de aripile păsării de pradă.
Aripile acestea acopereau cîmpiile Lombardiei. Cei fricoşi se
ascundeau, îşi adunau capul între umeri sau pălăvrăgeau,
prefăcîndu-se că uită de robia lor şi de ameninţarea ce-i pîndea.
Cei cîţiva prieteni ai Annettei şi ai contelui Chiarenza, pe care îi
vizitară la Milano şi la Bologna, îi primiră cu o stinghereală
supărătoare. Aruncau priviri neliniştite împrejur. Păreau că se
tem de cuvintele ce-ar fi putut ieşi din gura vizitatorilor. Se
grăbeau să vorbească cu glas tare, cu o însufleţire nepotrivită,
despre ploaie şi vreme bună. Unii dintre ei, mai cutezători, îşi
luară inima în dinţi şi, străbătînd două-trei odăi, îi duseră pe
vizitatori pînă în fundul apartamentului, iar acolo, cu uşile bine
închise, după ce se mai uitară o dată dacă nu ascultă nimeni în
camerele de alături, îi priviră cu feţe deznădăjduite. Păreau a-şi
cere iertare. Murmurau: „Nu putem vorbi”. Şi vedeai că erau
zdrobiţi de ruşine. Nu mai erau siguri nici măcar de copiii lor,
înrolaţi de fascişti la vîrsta de zece ani şi învăţaţi să urmărească şi
să denunţe prada. După
===============
1 În limba italiană în original: tinereţea.
2 Pictor italian (1880-l935) cunoscut prin compoziţiile sale
religioase.
3 Pictor italian (1475-l533).
4 Tiran al Milanului (sfîrşitul sec. al XV-lea).

cum mărturiseau ei, lucrul cel mai groaznic dintre toate era
teama aceea abjectă ce apăsa asupra unei părţi întregi a Italiei şi
constrîngerea de a nu putea spune ce gîndeşti. Minciuna zilnică
din cuvinte, gesturi şi priviri se strecura în suflet, devenea o
obişnuinţă înjositoare. Cei mai curaţi dintre ei îşi simţeau cu
durere pîngărirea. Şi în clipele de intimitate îi vedeai fremătînd,
măcinaţi de furie. În fundul sufletului li se aşternuse o minie de
nepotolit; dar mînia lor avea mădularele sfărîmate. Din milă, îi
umpleau gura cu ţărînă:
„Înăbuşă-te şi mori!”
Erau şi italieni care acceptau cu voie bună noua orînduire,
plătită cu preţul libertăţii. Există două temperamente deosebite.
Chiar şi la oamenii individualişti din sud se înfruntă veşnic două
feluri neîmpăcate de individualism: individualismul libertăţii cu
orice preţ şi acela al orînduirii cezariene, în care orgoliu!
individual îşi găseşte satisfacţie. Aceştia din urmă sînt cei mai
numeroşi. Cei care n-au destule temeiuri de a fi mîndri de sine,
cei goi sufleteşte, lipsiţi de gînduri proprii şi de mijloace de
acţiune, se simt uşuraţi cînd un stăpîn gîndeşte pentru ei,
acţionează prin” ei. Se simt învioraţi de faptul că acest stăpîn îi
trage după el spre puterea şi făgăduielile lui de glorie. Fiecare
părticică dintr-înşii se umflă şi devine o masă. Ca şi broasca, se
amăgesc, încercînd să semene cu taurul. Cînd mugeşte taurul,
mugetele umplu broaştele de mîndrie. Se mîngîie cu gîndul că,
printr-o delegaţie dată în alb dictatorului sau statului, au ajuns
ceea ce nu pot fi, ceea ce visează să fie. Şi sărută cizmele
cezarului adevărat sau de carton, care întreţine amăgirea fasciei,
unde fiecare dintre slăbiciunile legate împreună crede ca
reprezintă forţa. „Statul sînt eu.” Bieţii oameni! Şi totuşi, statul
„corporativ” înghiţea asociaţiile, îi înghiţea pe cetăţeni cu de-
amănuntul sau cu ridicata. Fasciile erau strînse în pumni. Suum
cuique1. Unii cuceresc, alţii sînt cuceriţi!
================
1 În limba latină în original: Fiecăruia după cum i se cuvine.

Erau mîndri de aceasta, mîndri de pumn. Şi cu toate


amărăciunile, speranţa (orice speranţă: de a construi, de a
distruge) ţîşnea de pretutindeni din acest neam frumos şi rodnic,
a cănii putere de viaţă neistovită îl ridică deasupra deznădejdii
gîndirii, deasupra cimpurilor ei dătătoare de friguri şi de nefiinţă.
Aceşti tineri, din trupul cărora fusese smuls sufletul liber, păreau
să se împace de minune cu o astfel de situaţie; erau plini de
bucurie animalică, iar mîndria lor, aţîţată peste măsură, era gata
să ia foc. Vîntul ducelui, ca un scirocco, stir nea flăcările şi fumul.
Sub norul împrăştiat de vulcan, în aşteptarea revărsării lavei,
giovinezza culegea via. Dar poate că va fi ea însăşi rodul cules.
Cine o va bea?
Toate acestea îi stricaseră bucuria lui Marc. Privirea lui nu se
putea opri la decorul acesta de imperiu tînăr, ce se amăgeşte pe
sine; nu se putea mulţumi cu veselia înregimentată a acestui
tineret, care nu mai simţea valoarea libertăţii. Nu se putea
mulţumi cu faţada unor clădiri fără volum, cu, nişte decoruri, cu
lucrările de paradă făcute să ia ochii străinilor. Bănuia că
dedesubtul lor se ascunde golul sufletesc. Simţea înfrigurarea şi
mizeria acestei lumi, ca şi cum ar fi fost ale lui. Îmbrăţişa Italia lui
scumpă cu înflăcărarea unui amant tînăr, suferea că o vede robită
şi umilită, ba mai rău chiar, căzută atît de jos incit nu-şi mai
simţea umilirea.
Mîngîindu-i drăgăstos fruntea, ochii, gura – pe cînd stăteau
culcaţi în pat Assia îi spuse:
— Dragul meu, nu e vina ta! Nu te mai frămînta atîta! S-ar
spune că-i porţi duşmănie, aşa cum mi-ai purtat mie.
Se gîndea: „Cînd te-am înşelat!” Dar n-o spuse. Marc însă
tresări, arătînd că înţelesese. Ea îl strînse în braţe.
— Iartă-mă, şopti ea, iartă-mă şi pe mine şi pe ea!
Marc o strînse şi el:
— Te iubesc mai mult decît înainte. Dar sînt trist pentru ea,
pentru tine, pentru mine, din pricina a tot ce a fost.
— Eu nu simt tristă, spuse Assia. Dacă mă iubeşti mai mult
decît înainte (şi eu te iubesc mai tare), mă bucur de tot ce a fost.
— Îndrăzneşti? spuse Marc.
— Îndrăznesc, îndrăzneşte şi tu! spuse Assia, muşcîndu-l de
gît. Nu sîntem nişte gîsculiţe care se văicăresc pentru ca şi-au
murdărit vîrful aripilor. Sîntem nişte raţe sălbatice, care vor zbura
şi mai sus după ce s-au bălăcit în băltoacă. Iubeşte-ţi răţuşca! Şi
iubeşte-o şi pe cealaltă (îţi dau voie), iubeşte Italia, care, cu gîtul
ei lung de lebădă înfipt în mocirlă, îşi arată spre cer tîrtiţa neagră
ca o tiară triumfală. După ce va înghiţi noroi destul, gîtul ei lung
va ieşi de la fund, şi pasărea aceasta zveltă va reîncepe să înoate.
După aceea va pluti mai bine pe balta ei, pe mare nostro. E vreme
pentru toate: pentru baia de nămol, pentru baia de vînt. Italia va
face ca şi mine. Eu m-am curăţat, m-am îmbăiat. Şi te am pe tine.
Spune-mi că miros a aer bun de mare!
— Eşti o sirenă ameţitoare, spuse Marc, înlănţuit şi
înlănţuind-o. Şi noroiul tău miroase a alge.
Siguranţa Assiei îi dădea şi lui bucurie şi încredere în viaţă.
Nu, nu era cu putinţă ca Italia, ca acest pămînt al zeilor şi eroilor,
să fie aşa cum o arăta presa de sub ordinele condotierilor, cum o
arăta decorul de teatru zugrăvit pentru scenariul ducelui. Sub
tăcerea pe care o păstrează gurile înfundate cu căluşe există
totdeauna suflete dintre cele mai libere, aşa cum e prietenul
nostru Chiarenza. Sînt destui printre cei vii, dar nu-i vom numi
pe aceştia, şi vom vorbi numai de cei jertfiţi şi nemuritori, de
Amendola1, de Matteotti2 şi de Lauro3, fratele lui Icar4.
===============
1 Şeful opoziţiei parlamentare din Italia, asasinat de fascişti.
2 Socialist italian; în aprilie 1924 a demascat uneltirile
fasciştilor din timpul alegerilor. A fost asasinat din ordinul lui
Mussolini.
3 Lauro de Bosis - tînăr italian emigrant; a zburat cu avionul
deasupra Romei, aruncînd manifeste în care îndemna la luptă
împotriva fascismului.
4 Personaj mitologic; şi-a făcut aripi din pene de pasăre lipite
cu ceară. Apropiindu-se de soare, ceara se topi şi Icar se prăbuşi
în mare.

Tiranii negri şi preoţii simoniaci pe care Dante la fel de fioros


ca şi ei, dar aruncîndu-şi focurile gemului său diamantin în ură
ca şi în dragoste i-a torturat în infernul lui, au fost zămisliţi de
acelaşi pămînt, presărat de trandafirii de Assisi, stropit de sîngele
sfîntului Francisc. Plebea dezgustătoare care le rupea în bucăţi,
ca la jocurile de circ, pe nobilele victime ale Bourbonilor era sora
martirilor din Risorgimento1, era sora poporului celui mai omenos
de pe lume. Pămîntul acesta sfînt rămîne mereu pentru dragostea
noastră pămîntul celui care a fost apostolul drepturilor
popoarelor: pămîntul lui Mazzini2. Mazzini mai trăieşte încă în
inimile acestor asupriţi, pe care asupritorul mi-i va încovoia
niciodată. Fu de ajuns pentru Marc să se întîlnească cu unul
singur dintre ei, cu un tînăr prieten al contelui Bruno,
continuatorul lui în acţiunea zădărnicită a acestuia de ridicare a
ţinuturilor din Mezzogiorno, ceea ce-i aminti, cu un zîmbet
mîndru şi trist, de cuvintele eroice ale lui Eufórion3:
Pieptul de bronz al omului este o fortăreaţă de necucerit.4
Îl pătrunse credinţa că toate asalturile tiraniei se vor sfărîma
de această fortăreaţă. „Credo, cred! Cred că Italia va învia. Cred în
adevăr şi în viaţă.”
Assia spuse:
— Sîntem sănătoşi. Lumea e sănătoasă. Tot ce e nesănătos
piere. Ce e sănătos va trăi, ce e sănătos va învinge. O să dăm şi
noi ajutor, prietene! Amîndoi ne-am înrolat în marea aceasta a
măturătorilor. Mîine vom suna alarma! Fiecare va mătura în faţa
uşii lui. Şi dacă în faţa acestei uşi duhneşte, dacă aceşti
lazzaroni5 fac
====================
1 În limba italiană în original: Renaştere; aici, mişcarea dusă
în Italia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru
eliberarea de sub jugul austriac.
2 Om politic şi scriitor italian (1805-l872), adept al unificării
Italiei pe baze democrate şi republicane.
3 Personaj din Faust, fiul lui Faust şi al Elenei, întruchipează
poezia.
4 Goethe, Faust, partea a doua.
5 În limba italiană în original: trîndavi.

treaba prea încet, o să măturăm noi şi în faţa uşii lor. Dacă


nu se eliberează ei, o să-i eliberăm noi. Pînă atunci, leneşule,
dezmorţeşte-ţi mădularele! Să ne luăm bucuria cu tot trupul (căci
bucuria e putere)!
— Îmi iau bucuria mea, spuse Marc, înlănţuind-o.

Bucuria se ivi din nou. Şi tot restul călătoriei, ea nu mai


părăsi trupul lui Marc. Între cele două vrăjitoare care-l fermecau,
între felina Assia şi Primavera italiană, nu mai era loc pentru griji.
De ce să-şi mai bată capul cu ele, din moment ce ştia ce avea de
făcut? Era hotărît! Ştia că mîine va acţiona. Nu mai avea decît să
aştepte ziua de mîine. Mîine va veni. Şi, cu conştiinţa împăcată,
uşuraţi, să fîlfîim din aripi şi să sorbim ultimele ceasuri ale zilei
de astăzi!
Sorbeau toţi trei ceasurile acestea. Niciodată un sturz n-a
avut o poftă mai aprigă la ciuguli tul viei. De atîta vreme erau
lipsiţi de poamele acestea aurii. Marc nu le cunoscuse niciodată.
Ieşea pentru întîia oară din Franţa de Nord. Spunea cu lacrimi în
ochi:
— E deci adevărat? Frumuseţea există într-adevăr pe
pămînt?
Assia rîdea:
— E măgulitor pentru noi!
Marc se scuza, încurcat:
— Nu, nu la asta m-am gîndit. Nu vorbesc de tine, de voi. Voi
sînteţi una cu mine, nu vă mai văd. Spun: toate astea, toate astea
dimprejur… (Arăta spre cer şi spre pămînt)
— Dragul meu, nu te mai scuza! spuse Assia. Ştiu prea bine
că de aş fi chiar de zece ori mai urîtă decît sînt, tot m-ai iubi mai
tare decît pe cea mai frumoasă dintre frumoase. N-ai ce-i face! Mă
stăpîneşti şi te stăpînesc. Desfată-ţi deci ochii! Assia ta nu e
geloasă. Şi chiar, de-ţi vine pofta, săruta gura vreuneia dintre
fetele astea cu ochi de tăciune, care poartă panere pe cap şi
păşeşte ca o victorie, înălţîndu-şi ca o navă la proră scutul sinilor
tari. O să-mi aduci şi mie aromă de portocală. Sau de ceapă… nu-
i mimic! Nu sînt geloasă pe un fruct. Gura ta e a mea. Bucură-ţi
gura, totul e al meu!
Bucuria lor creştea, cu cît înaintau (prin Italia. Şi atinse
culmea după trecerea Apeninilor. Cele două femei pîndeau
dinainte emoţia lui Marc, la primii lui paşi în Florenţa. Şi această
emoţie le depăşi aşteptările. Marc îşi pierduse suflarea cînd se
văzu înghesuit pe străzile strimte, cu lespezi largi, între zidurile
trufaşe ale palatelor înalte, cînd văzu înălţîndu-se în faţa lui şi
străpungînd cerul spada goală a turnului Senioriei. Mai întîi îl
cuprinse frica. N-o mărturisi. Fu ca o lovitură de. Pumnal.
I se muiară picioarele, se sprijini de un zid. Apoi, aşa cum
ţîşneşte sîngele din rană, admiraţia ţîşni în strigăte. Tovarăşele lui
rîdeau. Ele nu vedeau decît frumuseţea. Din acel Quattrocento
plin de măceluri, cu moartea pîndind la fiecare colţ, ele nu
atingeau cu ochii decît învelişul lui de artă şi zalele fine şi mîndre,
Armeria1, de pe care secolele, ca nişte paznici de muzeu, au şters
urmele de sînge. Dar Marc, ca un ogar, adulmecă numaidecît
rugina sîngelui. Sîngele e sînge. N-are vîrstă. Nu era sîngele lui
Matteotti? La un colţ de piaţă, Annette îi arată locul unde fusese
ars ţapul domnului, Savonarola2. Şi dincolo, colţii ca de măcelărie
de pe faţada palatului negru, unde fuseseră înfipte capetele şi
ciozvîrtele conjuraţilor. Iar pe ziduri, în biserici, ducii, condotierii,
măcelarii nemiloşi. Şi femeile rîdeau, cum rîd în fresce şi în
picturile din muzee, fetele blonde şi subţiri, cu picioare lungi,
unduiau ca nişte trestii, cu capul prea greu pentru tulpină. Şi
Marc rîse. Rîse şi el. Viaţa e frumoasă. O ierţi că-i crudă atunci
cînd cerul îi aşază pe frunte, ca pe creştetul palatelor sumbre,
coroana lui de violete şi cînd sub frunţi înfloresc ochii aprinşi ca
mişte guri. Şi în guri, muzica melodioasă cu grai toscan. Şi ca
beţia să fie deplină, pe lîngă cer, artă şi trupuri frumoase, o
==================
1 În limba italiană în original: arme.
2 Călugăr şi predicator italian (1452-l498), a susţinut reforme
cu caracter politico-religios. A fost ars pe rug la Florenţa.

masă bună, udată cu un vin nou şi fierbinte de Chianti.


Marc nu era un abstinent. Nici tovarăşele sale nu erau fetele lui
Noe. Preţuiau tot ce e bun.
Dar cînd se întorceau seara, obosiţi şi fericiţi, de pe urma
hoinărelilor, le jucau gîndurile. Mai mult bău seră ochii decît
gîtlejul: băuseră strălucirea zilei. Şi în camerele lor, care dădeau
una într-alta, prin uşa deschisă, cloşca şi puii urmau să
sporovăiască pînă ce-i dobora somnul. Dar se întîmpla uneori ca
în mijlocul nopţii Annette să se scoale (ea se sătura repede de
somn) şi să se ducă fără zgomot, desculţă, să soarbă la fereastră
minunatul cer înstelat. Rămînea acolo ceasuri întregi, într-un
extaz amorţit, pînă ce zorile şi frigul o readuceau înfiorată în pat.
O dată, Marc veni şi el la fereastră. Era în ajunul plecării. A
doua zi trebuiau să plece la Roma. Cinci zile în Oraşul Etern.
Apoi, întoarcerea. Marc se apropie de ea, fără ca Annette să-l
vadă. Îşi puse mîna pe mîna mamei lui. Ea tresări şi-şi ceru
repede iertare, ca un copil prins cu o greşeală. Spuse:
— Nu mă dojeni! În nopţi ca astea e un păcat să dormi, cînd
mai ai atît de puţin de trăit.
El nu tăgădui, cum se face din politeţe, în asemenea prilejuri.
Nu spuse: „N-ai puţin de trăit, mai ai mult..”, ci numai:
— E adevărat.
(În seara următoare, ea avea să-şi reamintească.)
Marc aduse o haina de blana şi acoperi cu duioşie umerii
mamei lui. De-abia atunci simţi Annette răcoarea nopţii şi se
înfioră. Marc o luă de mînă şi rămaseră aşa, contemplînd
noaptea, contemplîndu-şi gîndurile. De la fereastra ultimului etaj
vedeau acoperişurile Florenţei şi, deasupra lor, campanilele şi
Domul bondoc, sprijinit pe colonadele lui, ca o insectă
monstruoasă, gata să sară. De jos suia spre ei murmurul
fîntînilor. Şi ca nişte cocoşi, orologiile, ce-şi treceau cuvîntul de
ordine la fiecare sfert de oră, le aminteau, neobosite, de fuga
timpului. Paşi rari răsunau pe lespezi. Şi din camera vecină
(Annette şi Marc ascultau zîmbind) se auzea sforăitul uşor şi
hotărît al Assiei. Annette îşi întrebă fiul:
— Băiatul meu, eşti fericit acum?
El răspunse:
— Da, draga mea, îţi mulţumesc!
— De ce-mi mulţumeşti?
— Pentru că mi-ai dat viaţă.
Annette îşi simţi inima înecată de bucurie.
— Atunci, punînd toate în cumpănă, nu-ţi pare rău de
aventura asta?
— Aventura de a fi om? întrebă el. Nu. Punînd toate în
cumpănă: mizeria, ruşinea, cruzimea şi moartea de la capătul lor,
tot face să trăieşti! Dimicandum1. E frumos, e bine!
— Cu pacea în inimă.
— Cu pacea în mijlocul războiului. Şi cu tovarăşi buni de
luptă, ca aceştia doi.
O arătă pe cea care dormea. Braţul celălalt îl petrecu după
mijlocul Annettei. Ea îi spuse:
— Pe cel care cade îl vor purta ceilalţi doi la ţinta.
(La ea se gîndea.)
Marc spuse:
— Îţi făgăduiesc. Cel care va învinge va învinge pentru toţi
trei.
Annette spuse cu mîndrie:
— Pentru toată lumea.
Marc rîse de bucurie. Şi o îmbrăţişă năvalnic pe Annette,
care-l strînse şi ea în braţe.
Se auzi un lipăit de picioare goale. O voce zeflemisitoare le
şopti:
— Flagrant delict!
Şi două lăbuţe îi înţepară pe amîndoi cu unghiile în spate.
Era pisica. Assia spuse:
— Ce ruşine! Mama Annette îmi corupe bărbatul. Craiule! Ia
vino înapoi în pat!
Dar ei o prinseră între dînşii şi se acoperiră cu toţii în aceeaşi
blană de castor. Assia se lega de unul, se lega
====================
1 În limba italiană în original: Trebuie să luptăm.

de celălalt: şi amîndoi o gîdilau. Apoi rămaseră toţi trei


nemişcaţi, contemplînd zorile repezi, care păreau că aleargă pe
acoperişuri. Umbra se ascundea prin unghere. Şi deodată, în
vîrful unui dom, ascuţişul unei cruci se aprinse cu o rază de aur.
Ziua intrase biruitoare.

Părăsiră destul de tîrziu hotelul. Îşi făgăduiseră să nu piardă


nimic din această ultimă zi. Dar în pat adormiră din nou, şi
somnul ţinu pînă dimineaţa tîrziu. Trezindu-se unul în braţele
celuilalt, Marc şi Assia tresăriră cînd auziră că sună unsprezece.
Dar… „punînd toate în cumpănă”, cum spunea mama lor, nu li se
păru că şi-au pierdut vremea.
Annette nu-i aşteptase. Lăsase un bilet pe masă, dîndu-le
întîlnire pentru înainte de amiază înăuntrul Domului. O căutară
şi pînă la urmă dădură de ea într-un colţ întunecat, la umbra
altarului mare, la picioarele tragicei Coborîri de pe cruce. Era
opera lui Michelangelo. Lăsase cea mai adîncă impresie în inima
Annettei şi venise să-şi ia rămas bun de la ea. O luară cu dînşii.
Assiei nu-i prea plăcea Michelangelo (de altfel, nu-i prea plăcea
arta). Lăsă buza în jos cu dispreţ, ca să-şi arate duşmănia faţă de
larvele de piatră înfăţişate în semiîntuneric, ca în nişte pînze de
păianjen. Iar păianjenul stătea sus, ghemuit în fundul puţului
cupolei, cu tentaculele lui enorme.
— Uf! Să ieşim afară! spuse Assia, luîndu-i după ea în grabă.
Nu se simţea niciodată la largul ei sub zeu! acesta crispat,
care pîndeşte din fundul unei văgăuni.
— Dracul fuge de agheasmă, spuse Marc.
— Îmi place apa curată, spuse Assia, apa pămîntului, apa
soarelui. Să bea cine vrea apă sfinţită de spălat pe picioare!
— Mai tare îţi place apa viilor?
— E sîngele domnului, spuse drăcoaica cu un aer semeţ. Hai
să bem!
Porniră voioşi la masă. Aleseseră o trattoria1 aproape de
Arno. Pe drum, Assia glumea pe socoteala Annettei şi a gustului ei
pentru umbră şi evlavie. Spunea că, daca ar fi ştiut mai dinainte
că are astfel de gusturi, nu s-ar mai fi măritat cu ea. Annette îi
răspunse că e nevoie de umbră, ca să preţuieşti mai bine lumina.
— Şi de durere, ca să guşti bucuria. Cunosc cîntecul ăsta,
răspunse Assia. Durch, Leiden, Freude. Mulţumesc, îmi ajunge
bucuria neamestecată cu apă, ca vinul curat. Capul meu poate
rezista la astfel de bucurii. Nu vreau lacrimi în pahar. Îl vreau pe
Marc al meu curat de tot.
— Pe Marc al tău, pe Marc al tău! Hrăpăreaţo! Să-l împărţim!
Din mine a ieşit
— Dar eu ce treabă am în toată povestea asta? protestă Marc.
E caraghios! Închideţi gura, cumetrelor! Primesc să fiu băut şi
mîncat, dar să fiu măcar de gîtlejul cel mare al omenirii.
— Eu sînt omenirea, zise căpcăuna. Dar adăugă: Rîdem
dragul meu, dar ai dreptate. De asta te iubim noi. Nu sînt
hrăpăreaţă. Vreau ca Marc al meu să fie al tuturor. Să te mănînce
cei cărora le e foame! Şi toţi trei să fim băuţi şi mîncaţi împreună.
La Ponte Vecchio cele două femei întîrziară, cumpărînd
fleacuri prin prăvălii: mozaicuri, legături de cărţi. Assia voia nişte
coarne de corali, ca să alunge deochiul. Deşi rîdea de ele, nu e
sigur dacă în fundul sufletului ei complicat nu credea totuşi în
deochi. Nu mai credea în religie, dar era plină de superstiţii. E un
joc. Şi, ca să-l joci bine, trebuie să fii prins de el. În timp ce
scotocea prin cutii y nu vedea în jurul ei deochiul dînd tîrcoale.
Marc, care n-avea ca Assia privirile aţintite asupra degetelor, văzu
la capătul podului nişte tineri în cămăşi negre stînd la pîndă.
Cîţiva dintre ei patrulau. Şi cînd treceau în spatele lui Marc, îl
cercetau cu privirile. Marc observă cum doi dintre ei şi-l arătau
din ochi. Nu spuse nimic tovarăşilor lui. În orice altă clipă, Assia
ar fi văzut şi înţeles totul înaintea lui. Căci nu
==================
1 În limba italiană in original: birt, han.

pentru întîia oară întîlneau asemenea feţe. Dar fetişurile de


coral, ca nişte zei ai altui clan, îi prindeau privirile, împingind-o în
cursa.
După ce făcură cumpărăturile, cele două femei se întoarseră
cu Marc spre capătul podului. Tocmai trecuseră de grupul celor
ce stăteau la pîndă, pe care-l privise Marc. Tot pălăvrăgind despre
cumpărăturile ei, Assia se opri deodată şi se întoarse: i se păruse
că vede (iluzie!) trecînd în maşină pe bătrînul, old man1, din
Lugano, confidentul lui Buonamico. Urmări cu privirea maşina ce
se opri la cîţiva paşi. Assia pîndea. Dar nu coborî nimeni. Şi în
timp ce privea înapoi, iettatura2 o înşelă iarăşi, căci lovi din faţă.
Intrau pe cheiul Lungarno Acciaiouli. De după un colţ al
străzii se ivi un om în vîrstă, cu barbă cenuşie, puţin încovoiat, cu
faţa nervoasă şi slabă de intelectual, cu nişte ochi de miop
îndărătul ochelarilor. Arunca din mers pliviri tulburate şi
neliniştite împrejur. Un băieţandru de vreo paisprezece-
cincisprezece ani mergea înaintea lui. Şi ochii lui ageri zăriră
păsările negre de pradă care stăteau la pîndă, cu o clipă mai
înainte ca ele să se năpustească. Se aruncă înapoi, spre tatăl lui,
strigînd şi căutînd să-l tragă spre poarta unei case. Dar banda se
năpustise urlînd. Într-o clipă copilul fu azvîrlit la zece paşi
depărtare şi se rostogoli pe jos. Bătrînul, încolţit, pălmuit, cu
ochelarii sfărîmaţi peste ochi, primi o lovitură de picior în pîntece.
Se încovoie, alunecă, se clătină, se agăţă, urlă. Unul dintre
atacatori înălţă bastonul, zbierînd. Băiatul, care se ridicase, se
aruncă în faţa tatălui său, încercînd să oprească lovitura pe care
o primi braţul lui ridicat, ce trosni ca o ramură de copac. Căzu, fu
călcat sălbatic în picioare şi tras de gît spre mal, ca un cîine pe
care vrei să-l arunci în apă.
Tot vălmăşagul acesta de film sonor se desfăşurase cu o
teribilă repeziciune, mai înainte ca Assia să se fi putut
===============
1 În limba engleză în original: bătrînul.
2 În limba italiană în original: iluzie.

gîndi la Marc. Cînd îşi aduse aminte de el, Marc se şi


repezise.
Grupul lor era singur pe drum. Toţi trecătorii fugiseră
speriaţi, sau priveau ascunşi din depărtare. Un ofiţer superior, în
vîrstă, decorat, trecu în automobil pe lîngă ucigaşi şi pe lîngă
copilul care striga ajutor, îşi întoarse privirea, iar şoferul acceleră.
Marc strigă:
— Laşilor!
Inima îi sărise înaintea trupului. Se trezi în învălmăşeală. Mai
înainte de a fi ştiut ce face, era în mijlocul bandei negre, pe care o
străbătu ca o ghiulea. Smulse din ghearele lor copilul, care atîrna
cu o parte a trupului deasupra parapetului. Dar nu ţinu mult.
Aproape numaidecît dădu drumul prăzii salvate, care alunecă pe
caldarîm, iar el căzu la pămînt, ducîndu-şi amîndouă mumie în
stînga pieptului. Un fascist mai înalt cu o jumătate de cap decît
Marc (chiar acela care-l măsurase pe pod), cu fălcile strînse fioros,
îi înfipse cu amîndouă mîinile cuţitul de jos în sus. Cele două
femei văzură lovitura. Annette se clătină: ea o primise. Assia sări
ca o panteră să-şi apere puiul: şi toate cele zece unghii ale ei
sfîrtecară faţa scîrboasă a măcelarului, îi găuriră ochii. Privitorii
se aşteptau să fie ucisă şi ca. Dar urmă o lovitură de teatru. Un
om, care supraveghea din depărtare scena şi care părea că o
conduce, se repezi la rîndul lui. Cîteva cuvinte fură de ajuns. Într-
o clipă toată banda se risipi. În jurul lui Marc şi al Assiei se făcu
pustiu. Erau singuri sub soare. Iar la treizeci de paşi se strînsese
mulţimea, care privea.
Marc murise. De la prima lovitură. Avea mîinile strînse pe
inimă. Printre degete şipotea sîngele. Stătea pe caldarîm cu capul
răsturnat. Ochii lui deschişi nu mai vedeau; în ei se întipărise,
sub perdeaua de sînge, cerul toscan.
Annette, singură la cincisprezece paşi depărtare, privea
paralizată, cu ochii căscaţi, cu răsuflarea tăiată, cu braţele
întinse. Începu apoi să răsufle greu, ca nişte foaie stricate.
Îndărătul ei, mulţimea îi auzise răsuflarea. Dar nimeni nu se
desprinsese s-o ajute pe mamă, care pornise spre fiul ei. Dar
picioarele îi erau ca de piatră. Pentru fiecare pas avea nevoie de o
sforţare supraomenească.
Ajunse lîngă Assia, care stătea aplecată deasupra iubitului ei,
scăldat în sînge. O dădu la o parte. Se aşeză în mijlocul sîngelui.
Îşi luă fiul mort în braţe, îl strînse, îl întinse pe genunchii ei. Şi
deodată toată viaţa şi, o dată cu viaţa, durerea i se urcă în piept,
ca un du care se dezgheaţă. Cu faţa întoarsă spre cerul gol şi
neîmblînzit strigă. Strigă ca o bocitoare din Corsica. Mulţimea
mută gîfîia şi ea, cuprinsă de emoţie. Dar pentru cei mai mulţi,
emoţia semăna cu o emoţie de teatru. Înmărmurită, Assia se
oprise din suspine, ca să asculte bocetele ei. Mama îşi chema fiul:
— Întoarce-te, întoarce-te! Nu pleca, băiatul meu!
Îl implora, îl cerea celorlalte mame, îl cerea izvoarelor
nepătrunse ale vieţii. S-ar fi dus să-l caute acolo, ca Orfeu. Îl
sărută, acoperi cu gura ei gura plină de sînge, fîntîna de pe piept.
Şi melopeea sfîşietoare se desfăşura mai departe din gura
însîngerată. Dar nici o lacrimă nu izvora din ochi.
Atunci intră în scenă poliţia. În cîteva minute mulţimea fu
măturată de acolo pe pod. Circulaţia fu oprită în toate patru
colţurile. Şi din via Por S. Maria se ivi în mare viteză un
automobil, ce se opri lîngă cele două femei şi lîngă cadavru. Din el
coborî omul care păruse regizorul scenei, se opri lîngă Annette cu
capul descoperit, cu un aer grav şi solemn, cu condoleanţe
oficiale. La un gest al lui, alţi doi oameni se aplecară să apuce
trupul. Atunci, bocetul Annettei se opri brusc. Privi ţintă
duşmanul, îl dădu la o parte. Auzea în depărtare propriul ei glas:
recunoştea lătratul sălbatic al Sylviei urlînd pe strada din Paris,
unde zăcea fata ei ucisă. O cuprinse o linişte îngrozitoare. Nu
spuse un cuvînt, se ridică. Privirea ei o chemă pe Assia. Cu
ajutorul acesteia ridicară fiul, amantul, iubitul. Annette îl apucă
de umeri, Assia de picioare. Fără să-i privească măcar pe oamenii
care se ofereau s-o ajute, respingîndu-i, duse trupul în automobil.
Îl întinse pe pernă. Assia se sui. Annette, în timp ce se urca şi ea,
îi zări la oarecare depărtare, dincolo de zidul de poliţişti, pe
bătrînul şi copilul pentru care murise fiul ei. Plini de sînge şi de
noroi, o priveau cu nişte ochi de cîini bătuţi, îi cereau iertare din
ochi. Ea le făcu grav un semn din cap. Calmul ei tragic părea a
spune:
— E bine aşa.
Taxiul porni.
La hotel, pe drum, pe scară, nici un om: poliţia curăţise
locurile. În camera de sub acoperiş, de unde văzuse zorile cu fiul
ei, dogorită acum de un soare ucigaş, Annette spălă trupul, îl
îmbrăcă. Nu îngădui nici unei alte mîini să se atingă de carnea lui
sfîntă. Numai Assia. Dar Assia n-o putea ajuta. Ea, care era totuşi
obişnuită cu moartea, rămăsese năucită de lovitură. Nu putea
vedea trupul celui iubit, fără să se prăbuşească deasupra lui cu
hohote şi sărutări furioase. Annette o închise în camera de
alături, ca să poată sfîrşi toaleta funebră. Şi cînd deschise uşa
după aceea, o găsi întinsă pe prag, în nesimţire. O culcă
îmbrăcată pe pat. Assia se lăsă purtată ca un obiect. Avea pe rînd
accese de toropeală şi de furie.
În jurul lor domnea tăcerea. Totul fusese organizat pentru a
opri ermetic legătura dintre cele două femei şi lumea din afară. Nu
primiră nici o vizită. Poliţia veghea cu asprime ca nimeni să nu
poată sta de vorbă cu ele. Cei doi oameni scăpaţi de la moarte,
tatăl şi fiul, încercară zadarnic să le aducă prinosul recunoştinţei
lor. Ele nu aflară nimic. În presă întîmplarea fu înăbuşită.
Medicul legist veni şi el de formă. La sfîrşitul zilei, autorităţile
italiene se iviră şi ele: îşi prezentară condoleanţele. Annette le
primi cu fruntea sus, calmă şi severă. Avu tăria să nu-şi trădeze
sentimentele. Assia trebui să se ascundă în cealaltă cameră, ca să
nu-şi dea frîu liber furiei. Se aruncase pe pat şi muşca pernele. La
rîndul lui, consulatul francez dădu şi el, destul de tîrziu, semne
de viaţă. Înregistrară depoziţiile, se sfătui cu Annette pentru
punerea cadavrului în sicriu, pentru transport şi pentru plecare.
Annette n-ar fi vrut să mai rămînă nici măcar o zi. Dar
formalităţile o siliră să aştepte pînă a doua zi seara.
Trebui aşadar să petreacă noaptea în oraşul ucigaş, în oraşul
de piatră, care atîtea veacuri a lins sîngele celor asasinaţi. (Şi din
sîngele acesta a încolţit floarea artei. În clipa aceea, Annette ar fi
vrut să calce în picioare o asemenea floare.) Assia voise să vegheze
împreună cu ea. Îngenuncheată la picioarele mortului, pe care le
săruta, îngîna o melopee fără şir, care se auzea cînd mai tare,
cînd în şoaptă. În cele din urmă, se cufundă în noaptea gîndului
şi rămase fără cunoştinţă, cu obrazul lipit de piciorul gol al lui
Marc. Annette şedea cu bustul aplecat, privea ţintă prăpastia, cu
ochii uscaţi. Pretutindeni, noapte: sus, jos; noapte afară, noapte
înăuntru. Nişte aripi negre o purtau plutind în mijlocul camerei.
Ea însăşi era Noaptea.
Veni şi ziua. O nouă eră. Post mortem…
Se ivi un soare străin, pe care ochii lui nu-l cunoscuseră.
Annette făcea parte acum din alt veac.
Dar n-avea răgazul să închidă ochii şi să se culce, ca şi el,
alături, cu mîinile strînse pe piept. Avea datorii de îndeplinit. Se
spălă, se îmbrăcă. Avu grijă ca Assia să mănînce ceva, cu toate
împotrivirile acesteia. O sili. Assia refuza, mînca, plîngea,
amesteca lacrimile şi mîncarea. La sfîrşit i se făcu rîu, dădu afară
ce mîncase. Sicriul dublu fusese adus foarte devreme. Şi
închisoarea de plumb fu pecetluită. Assia fugi pe coridor ca o
rătăcită. Îşi astupă urechile cu mîinile. Annette nu voi să se
îndepărteze. Privea cum i se zideşte copilul. Îi spunea cu buzele
strunise:
— Nu te teme, micuţule, sînt aici!
După aceea rămaseră singuri toţi trei. Rămaseră toată ziua
cu obloanele trase. Nu se mai mişcară. Fiul, mama şi soţia.
Stăteau toţi trei întinşi. Annette o luase lîngă ea în pat pe Assia,
care nu putea rămîne singură. O ţinea de mînă. Stăteau alături,
culcate amîndouă pe spate. Assia, amorţită de durere, cădea în
toropeală cu tot zgomotul de pe stradă, sau se frămînta auzind
bîzîitul sinistru al unei muşte mari, ce se învîrtea prin cameră.
Mina Annette! o strîngea tot mai tare. Cu ochii deschişi, care
priveau tavanul fără să-l vadă, Annette îşi retrăi a împreună cu
Marc toată viaţa.
Trenul pleca seara după ora unsprezece. Cele două femei îl
întîlniră pe peron pe consulul Franţei, care le luase sub aripa lui
ocrotitoare şi nu le mai părăsi pînă nu le văzu plecate. Aveau un
compartiment rezervat. Aplecîndu-se pe fereastră, ca să-şi ia
rămas bun, Annette mai zări o dată, dincolo de zidul poliţiştilor,
pe băiatul cu braţul rupt, acela pe care îl salvase intervenţia lui
Marc. Izbutise să străbată pînă pe peron. Dar era ţinut departe de
vagon. Annette îi făcu un semn cu mîn a. Şi ceru consulului să fie
lăsată să vorbească cu el. Cam fără voie, comisarul îl lăsă pe
adolescent să treacă; acesta se repezi pe scară şi sărută plîngînd
mîna Annettei. Rostea repede cuvinte pe care Annette în i le putea
pricepe; dar n-avea nevoie de vorbe. Desprinzîndu-şi mîna,
Annette o aşeză pe capul băiatului şi spuse cu glas tare, ca să
poată fi auzită de oricare dintre cei de faţă, că roagă autorităţile să
aibă grijă de el. Şi cerea consulului s-o informeze mai departe de
ce i se va întîmpla. Pe cît era cu putinţă, voia să-i împiedice să se
răzbune asupra lui după plecarea ei.
Locomotiva fluieră. Autorităţile nu doreau ca scena aceasta
să se prelungească. Annette se aşeză la locul ei cu vălul pe faţă. Şi
trenul se afundă în noapte.

PARTEA A TREIA

VIA SACRA

În zilele acelea Sylvie nu se simţea prea bine. De multă vreme


avea sănătatea şubrezită. Dar în dimineaţa aceea parcă tot trupul
îi era greu. Simţea o apăsare în mîini şi în picioare. Îi veni greu să
se scoale. Unde era trupul ei de argint viu din dimineţile de
odinioară, cînd abia întredeschidea pleoapele şi mintea îi zbura în
afara somnului, în timp ce, azvîrlind păturile, picioarele goale
zburau din pat şi alergau sprinten pe covor? Acum, după ce se
deşteptă, se aşeză moale, cu suflarea tăiată, fără pic de energie;
scăldată în sudoare şi tremurînd, îşi îmbrăcă o pijama. Îi trebuiră
sforţări grele ca să-şi facă toaleta de dimineaţă; începu de cîteva
ori. Nu-i lipsea atît puterea, cît voinţa. Fiecare din mişcările care
odinioară se îndeplineau mecanic, se chemau una pe alta, fără să
mai aibă nevoie a fi gîndite, îi cereau acum un efort de voinţă.
Braţul ridicat spre păr cădea înapoi, sau rămînea inert, dacă nu i
se spunea mereu:
— Haide, înainte!
Era obositor. Şi i se tăia numaidecît răsuflarea la orice
sforţare. Îşi privea în oglindă faţa gălbejită, privea firele de păr
prinse de pieptene (cum mai cădeau!). Încărunţise la tîmple. Şi
Sylvie zîmbea cu o milă dispreţuitoare, îşi regăsea energia în
asprimea cu care judeca zdreanţa ei de trup, sărmană stofă
învechită. Îi cerceta fără milă ţesătura subţiată. Şi în timp ce-şi
pipăia pîntecele, simţi o durere ascuţită, de parcă! s-ar fi înfipt un
cuţit. I se muiară picioarele şi se prăvăli goală pe marginea băii.
Rămase încovoiată, strîngînd cu mîna locul dureros. Durerea se
adînci, pieri. Dar Sylvie rămase în aceeaşi poziţie, urmărind cum
se afundă durerea în trup. În sfîrşit, se ridică, îşi plimbă mîna pe
pulpa stîngă, puţin umflată în jurul genunchiului. Pielea, foarte
albă, era netedă şi întinsă. Şi tot piciorul îi atîrna ca un pietroi. Se
vede că de acolo îi venea oboseala. Dar oboseala n-ar fi însemnat
nimic fără spaima care o străpungea în clipa aceea. Nu şi-o putea
explica. N-avea motiv. Lucrurile îşi urmau calea lor firească.
Îmbătrînea, Puterea ei, sănătatea, viaţa o părăseau fugind în
goană. Ştia de ce! Cînd ştii de ce şi cînd te-ai istovit conştient, din
cauza prisosului de plăceri, nu te mai plîngi; ai primit ce ţi se
cuvenea. Sylvie nu obişnuia să se tocmească pentru un lucru
care-şi merita preţul, după cum nu-i lăsa nici pe alţii s-o facă. Era
bună de plată! Atunci de unde-i venea tristeţea asta?
Nu se mişcă toată ziua din casă. Apartamentul era pustiu.
Bernadette şi soţul ei se folosiseră de vacanţa Rusaliilor ca să facă
o excursie de mai multe zile cu automobilul, pînă la Bayonne.
Sylvie stătea toropită în faţa unui sertar deschis şi aşeza lucrurile:
în el; lăsa să-i cadă scrisori vechi, rămînea pironită în faţa unui
rînd. O durea fruntea. Dar durerea aceasta îi ţinea tovărăşie. Ziua
lungă trecu pustie. Aproape că venise noaptea. Se vede că aţipise
cîteva clipe. O cuprinse neliniştea şi părerea de rău după trecerea
atît de repede a timpului. Ar fi vrut să-l ţină în loc.
I se aduseră ziarele de seară. Le răsfoi în pat, fără grabă.
Ochii ei nepăsători urmăreau în treacăt faptele diverse. La ultima
oră, cinci rînduri scurte: Un francez, victima unui atentat la
Florenţa.
Nu citi (i se păru că nu citise) mai mult decît primul rînd. Nu
se opri asupra ştirii. Stinse lumina. Era atît de obosită, încît lăsă
ziarul întins pe pat. O cuprinse somnul. Groapa fără formă. Sau
poate lipsa aceasta de formă nu este decît uitarea de o clipă a
formelor, ce se urmează una pe alta şi te hărţuiesc fără răgaz?
Stai ca într-un sac, legat şi aruncat în gol, fără aer şi fără lumină.
N-ai mîini, n-ai suflare, n-ai ochi. Fu purtată astfel toată noaptea.
Se smulgea din cînd în cînd, făcînd să trosnească legăturile
sacului şi cădea înapoi istovită parcă, pentru ceasuri întregi.
Cînd izbuti în sfîrşit să scape, aprinse lumina şi văzu că nu
bătuse încă nici miezul nopţii. Moţăise mai puţin de un ceas. O
spaimă de nesuferit o strîngea de gît. Luă o carte şi încercă să
citească. Privirea îi era atrasă spre ziarul de pe pat. Îl apucă din
nou. Regăsi, fără să-şi dea seama că-l căuta, rîndul despre
francezul la Florenţa. Citi mai departe: Ribière. Simţi o
împunsătură în inimă (atunci îşi dădu seama că citise probabil şi
întîia dată numele). Rămase cu ziarul în mînă, silabisind fiecare
cuvînt. Era scris: Ribière… ucis pe malul fluviului Arno, într-o
încăierare cu nişte cămăşi negre. Ridică din umeri, aruncă ziarul,
stinse iar lumina, încercă să facă întuneric şi în mintea ei. Ce-i
mai trecuse prin minte?
„Idioato! Nu ştii ce să mai născoceşti.”
Era doar un „b” acolo. Îşi răsuci capul pe pernă. Totuşi, o
liniştea gîndul că nepotul şi sora ei se aflau în Elveţia. Slavă
domnului! în timpul nopţii avu nevoie să-şi repete de mai multe
ori lucrul acesta. Raţiunea se lăsa convinsă. Dar instinctul, nu. Şi
Sylvie nu-şi mărturisea că i se tăia răsuflarea de cîte ori auzea un
pas urcînd scara.
Se făcu dimineaţă, fără ca Sylvie să mai fi adormit. Dar
răsufla mai uşor. Nu sosise nici o telegramă. Veştile rele sosesc
totdeauna repede.
Nu veni o telegramă. Ci o carte poştală. Şi cuprindea veşti
bune. Există ştiri bune care sînt mai îngrozitoare decît cele mai
rele. Timbrul purta ştampila „Florenţa”. Îi scria Marc! Un val de
sînge trecu prin faţa ochilor Sylviei. Nu mai văzu. Şi durerea în
pîntece o sfîrtecă a doua oară. Se zbătea în ceaţă. Voia să
citească. Trebui să aştepte să treacă valul. Îi tare murau mîinile.
Marc scria. Prin urmare trăia. Cînd anume? Alaltăieri. Marc
se arăta vesel, afectuos, şiret. Glumea frăţeşte pe socoteala
bătrînei lui prietene. Îi trimitea o ilustrată, care reprezenta
Madona cu candela a lui Crivelli, de la Muzeul Brera. O femeie
frumoasă, fragedă şi sănătoasă, cu trăsături limpezi, fine, puţin
cam uscate, cu o figură hotărîtă, tronează somptuoasă şi rustică
sub un baldachin încununat cu fructe. Şi mîna ei frumoasă şi
robustă, cu degete lungi, întinde copilului o pară.
Şi ştrengarul (cel din Paris) îi scria:
„Te recunoşti?”
(Era adevărat, îi semăna; semăna cu Sylvie de altădată! Prin
urmare, tot aşa o mai vedea el?)
Marc adăuga: „Şi în jurul tronului tău sînt toate cuceririle
tale. Ce zemoase sînt perele astea! Iar candela cea mică de la
picioarele tale sînt eu.”
(Secătură mică şi dragă! Îi scria toate astea pe o carte
poştală.)
Îi mai scria: „Nu! nu face mutra ta supărată! Iartă-mă, sînt
nebun! Soarele ăsta auriu mă îmbată. Şi tot ce se vede: pietrele
vechi, florile tinere, fetele frumoase de altădată şi de astăzi. Ah! cît
e de frumos! Ce bine e să trăieşti! Draga mea, de ce nu eşti cu
noi? Cît îmi lipseşti! Cînd te-am văzut pe tablou, aproape c-am
săRutat madona. Dar nu i-am spus Assiei. Întinde bărbia!”
Da, se vede că băuse, nebunul, că băuse prea mult soare. Cît
era de tînăr! Cît de tînăr te simţeai, ascultîndu-l! Sylvie îşi întinse
rîzînd bărbia. Şi sărută rîndurile de pe cartea poştală.
Apoi o cuprinseră din nou umbra şi teama. Compară ziua şi
ceasul de pe ştampila cărţii poştale cu cele ale faptului divers.
„Nu, cu neputinţă! E o crimă să mă gîndesc numai! Oare de
ieri dimineaţă încoace n-aş fi fost înştiinţată de douăzeci de ori?
Nebună bătrînă ce sînt!”

Dar o clipă mai tîrziu coborî din pat şi se îmbrăcă în grabă,


cu mîini înfrigurate, care pentru întîia oară nu nimereau să
prindă agrafele. Şi, fără să mai piardă vreme cu băutul cafelei
(pentru ea era un rit la deşteptare), ieşi, vîrîndu-şi în sîn, lipită de
piele, cartea poştală din Florenţa. Era „nebună”, căci, cu. Toată
ameninţarea piciorului umflat (se pricepea la boli, ştia ce
înseamnă asta), voi să urce pe jos colina Montmartre, pînă în vîrf,
ca să se roage în biserica de acolo. Aşa îşi făgăduise. Urcă,
strîngînd dinţii, trăgînd după ea ghiuleaua legată de picior şi, pînă
la urmă, urcă scara cu două sute douăzeci şi cinci de trepte,
mutîndu-şi piciorul cu mîna de pe o treaptă pe alta. Ar fi urcat-o
în genunchi, dacă nu s-ar fi temut că nu se va mai putea ridica.
Ajunse istovită. Se prăbuşi pe un scăunel de rugăciune în faţa
unei statui a Fecioarei. Se rugă, se rugă. Dar nu izbutea să-şi
înşire rugăciunile. Se oprea mereu. La mijlocul cîte unei
rugăciuni, îi ieşea din gură o afirmaţie monotonă, stăruitoare şi
poruncitoare:
— Trăieşte, trăieşte, trăieşte… Vreau să trăiască!…
Voia să impună poruncile ei divinităţii. Le repeta mereu, pînă
la sfîrşeală. Trebui apoi să se întrerupă o clipă, ca să răsufle. Îşi
simţi creierul gol, inima uscată. Ridică ochii spre madona plecată
deasupra ei şi îşi reaminti de cealaltă madonă, de cea care-i
semăna. Nu se gîndi nici o clipă la lipsa de pietate a comparaţiei.
Îi vorbi ca unei egale, ca şi cum şi-ar fi văzut chipul reflectat într-
o oglindă. Îi spuse:
— Vreau! Vreau!
ca şi cum s-ar fi aflat ea în locul madonei, pe piedestal. Dar
madona rămînea tristă şi resemnată, cu mîinile întinse. Nu voia.
Sylvie, la picioarele ei, mîrîia; începuse s-o cuprindă furia. Începu
din nou să mormăie în grabă; rostea agitat:
— Trăieşte. Trăieşte…
Încercă să-l mituiască pe dumnezeu. Îi oferi bani, apoi îi făcu
propuneri nebuneşti: obligaţii pline de pietate sau lipsite de
pietate, corvezi fizice şi morale, care n-aveau nici un rost, sarcini
şi chinuri nepotrivite. Ce-ar fi putut face dumnezeu cu toate
astea? îşi dădu seama şi ea şi spuse:
— Ce ştiu eu? Spune tu! Voi face tot ce vei voi.
Şi se cufundă într-o prăpastie de umilinţă silită. Dar atingea
repede pămîntul; prăpastia nu ducea prea departe. Se regăsea
înaintea sufletului ei uscat, înaintea eului aprins, care nu ştia să
se uite pe sine. Îşi scormonea sufletul cu unghiile, ca să mai
smulgă din el un şuvoi de credinţă, care să ajungă pînă la faţa
celui care doarme, celui care poate şi care nu vrea. Prin şuvoiul
acesta încerca să-l silească să vrea după voinţa ei. Nu izbuti să-i
stoarcă nimic din suflet. Şi cel care dormea, dormi mai departe.
Nu dormea, Sylvie simţi cum o pîndeşte printre pleoape. Şi
deodată o lovi trăsnetul.
— S-a săvîrşit!
Nu el a făcut-o, el, cel împietrit, cel neputincios, cel mut! Era
de ajuns să priveşti femeia palidă, care se roagă pentru muritori
femeia care primise cererea şi aducea răspunsul să-i priveşti aerul
învins, manile înfrînte, care parcă spuneau: „Nu pot face nimic…”
— Atunci de ce te mai roagă lumea?
Sylvie împinse scaunul cu furie. Şi în mişcarea pe care o
făcu, ridicîndu-se, scaunul căzu. Dar ea nu auzi nici zgomotul
căderii, nici ecoul lui. În tunetele din mintea ci, auzea doar jalnica
scuză: „Nu pot face nimic. Aşa a hotărît Soarta.”
— Şi îţi spui dumnezeu! Mincinosule! Mincinosule! Cîine de
pază al sorţii! Cîine!
Vorbea tare. Din fericire, împrejurul ei erau prea puţini
credincioşi. Nu auziră decît un mormăit, fără să-i desluşească
înţelesul. Paracliserul, atras de departe de zgomot, zări cînd se
apropie o femeie furioasă care, plecînd, răsturna scaunele în
trecere.
Sylvie se văzu din nou sub cerul mort, deasupra oraşului
mort şi cobori, clătinîndu-se, scara grea a celor şapte dureri. În
ceasul acela mai era încă o durere. Se agăţă de rampă, ca să nu
se rostogolească pe scări. Avea să ajungă prea repede jos. Ştia ce-
o aşteaptă. Lucru ciudat, nu mai avea nici o îndoială. De fapt, nu
ştia nimic mai mult decît atunci cînd urcase scările. Dar ştia
totul! Ar fi fost zadarnic să vorbeşti cu ea. Pe măsură ce cobora, i
se potolea ura împotriva celor de sus. Nu puteau face nimic, erau
şi ei nişte învinşi ca şi ea, ca şi aceşti sărmani idioţi, pe care-i
vedea urcînd la rîndul lor, aşa cum făcuse şi ea cu un ceas mai
înainte. Îi venea să le strige: „Nu vă duceţi! Cei de sus nu sînt în
stare să vă ajute. Cum ar putea să vă ajute? Vedeţi prea bine că şi
el a murit. Fiul Femeii. Fiul celor de sus.”
Dar pe măsură ce cobora, ultima rămăşiţă de putere i se
topea o dată cu mînia. Se tîra.
Ajunse acasă după sforţări de neînchipuit. Cu toate că se în
că păţi na cu mîndrie să nu ceară niciodată ajutor altora, fu
nevoită să spună portăresei, care se plimba pe lîngă poartă:
— Doamnă Boireau, vrei să mă ajuţi să urc scara?
Nu auzi nimic din tot ce-i spunea femeia aceea cumsecade.
cade. Dar pe palierul celui de al doilea etaj o întîlni pe
George, care o aştepta. Fusese sigură c-o s-o întîlnească.
George era în negru şi plîngea. Sylvie nu plînse. Zise:
— Tu eşti, George?
Se despărţi de doamna Boireau, care ar fi avut chef să mai
rămînă. Spuse:
— Aşteaptă să-mi găsesc cheile!
Deschise, intră, încuie din nou. Cînd se aflară amîndouă
singure în cameră, George, nemaiputîndu-şi stăpîni hohotele de
plîns, bîlbîi, întinzînd braţele:
— Sylvie… Sylvie…
Sylvie îi spuse:
— Da, da, ştiu…
Se trînti într-un fotoliu, albă la faţă, istovită, cu ochii închişi,
ca moartă.
Şi atunci spuse:
— Acum, povesteşte!

George primise în Elveţia o telegramă de la Annette, care o


ruga s-o pregătească pe Sylvie. Se întorsese cu copilul, cu un tren
de noapte. De cum sosi, alergă la Sylvie. Spre uimirea ei, o găsi
pregătită, fără o tresărire, fără un strigăt, fără o lacrimă. Numai
după ce-şi vărsă toată durerea ei de om tînăr, care-şi uşurează
sufletul, destăinuindu-se cu valuri de lacrimi şi cu zgomot, numai
atunci observă paloarea de moarte a femeii cu ochii închişi. Şi se
înspăimîntă. Îi apucă mîinile îngheţate, îi atinse fruntea, îi pipăi
inima, o strînse în braţe. Sylvie tăcea mereu. Deschise ochii. Dar
nu pe George o privea.
Voinică, George o ridică şi o întinse pe pat, o dezbrăcă. Văzu
umflătura coapsei şi înţelese primejdia. Pînă la alte îngrijiri, îi
făcu un bandaj şi o întinse în pat. Sylvie se lăsă mînuită fără să
se mişte. George încerca zadarnic să-i smulgă un cuvînt. Se aşeză
la căpătîiul ei ca s-o vegheze. Nu ştia ce să facă, între copilul pe
care-l lăsase acasă şi femeia aceasta pe care n-ar fi vrut s-o
părăsească. Sylvie ii înţelese încurcătura. Făcu o sforţare; o privi
şi spuse:
— Copilul te aşteaptă. Du-te la el!
— Dar nu te pot lăsa singură.
— Sînt obişnuită.
— Dar ce-o să faci, dacă ai nevoie de vreun ajutor?
— Ce-am făcut totdeauna, o să mă lipsesc.
— Dar n-ai voie să te mişti.
— N-o să mă mişc. O să fac ca el.
George tresări şi lacrimile ei tinere izbucniră din nou. Îşi lipi
obrajii umezi de obrajii Sylviei. Şi Sylvie simţi un gust sărat în
colţul buzelor. Spuse:
— Eşti fericita că plîngi! Hai, du-te! Simt nevoia să rămîn
singură. N-o să mă mişc pînă seara. Întoarce-te atunci. O să ies
cu tine.
George, care se ridicase şi-şi ştergea ochii, protestă.
— O să ies.
George spuse nu. O opri. Se supără…
— O să ies.
George îi spusese că Annette şi-a anunţat sosirea pentru
seara. Şi Sylvie hotărî pe loc s-o aştepte la gară. Era zadarnic să
mai discuţi cu ea.
— Dar rişti moartea!
— Ei şi!
George se împotrivi. Sylvie spuse:
— Destul! Să vii să mă ajuţi. Altfel, mă duc singură.
George tăcu şi ieşi.
Sylvie rămase singură, întinsă pe pat. Şi mu făcu nici o
mişcare toată după-amiaza. Trupul îi era mort. Gîndul se afla în
trenul care în clipa aceea înainta huruind prin Elveţia şi Franţa.
Sylvie călătorea împreună cu Annette. Vechea dragoste a celor
două surori le azvîrlise din nou una spre cealaltă. Şi pentru
amîndouă asta însemna un leac salvator împotriva durerii.
Fiecare se gîndea: „Biata femeie…”
(Annette: „Cum va primi vestea fără mine?”)
(Sylvie: „Cum a primit lovitura fără mine?”)
Şi în doliul lor, căutau amîndouă să uşureze una doliul
celeilalte. Căci, deşi fuseseră despărţite multă vreme cu trupurile,
despărţite cu inimile, erau sigure că doliul acesta le aparţine
amîndurora în aceeaşi măsură. Aproape ca făcuseră împreună
copilul acesta, îl hrăniseră, al crescuseră,. Îl împărţiseră. Nu se
mai gîndeau să se certe pentru el. Mureau împreună o dată cu
moartea lui. Cît de aproape erau una de cealaltă înăuntrul
mormîntului lui!
„Haide, să ne culcăm, biata mea Annette!”
Şi Sylvie revăzu capetele lor tinere, care se atingeau, aplecate
amîndouă deasupra leagănului.
Aproape de căderea nopţii, se ridică, în ciuda opreliştii, căută
prin dulapuri lucruri vechi, luă un ac şi o pereche de foarfeci,
aranja o rochie. George se întoarse cam pe la opt. Fiindcă tot n-
avea încotro, încerca măcar să facă tot ce putea, ca să micşoreze
primejdia. Schimbă pansamentul şi bandajul, o ajută pe Sylvie să
se îmbrace. Sylvie îşi luă din sertarul de lîngă pat oglinjoara şi
fardul. Nu voia ca înfăţişarea ei s-o sperie pe Annette. Sprijinind-o
cu braţele ei de tînără atletă, George coborî scara împreună cu ea.
Un taxi le duse la gară.
Simplonul sosi exact, cum sosesc (se zice) regii şi
nenorocirile. Puţin după zece, cele două femei care aşteptau
deosebiră în şuvoiul celor sosiţi vălurile negre ale Annettei şi ale
Assiei. Femeia mai tînără îşi ascundea faţa sub văl. Cu faţa
descoperită, dreaptă, Annette păşea fără grabă, ţinîndu-şi nora de
braţ. Dar ochiul ager al Sylviei văzu de la prima vedere că nu
Annette se sprijinea de Assia. Cea mai tînără era cea mai puţin
sigură pe picioare. Annette o recunoscu de departe pe Sylvie. Şi
fără să-şi grăbească pasul, n-o mai slăbi din ochi din clipa aceea.
Sylvie vedea cum se apropie ochii aceştia; erau îngrozitor de
liniştiţi, ca şi gura mare, aspră, închisă. Annette vedea limpede
faţa pustiită a Sylviei. Şi nu se lăsa înşelată de fard. Sub roşul
împrumutat, îi desluşea faţa umflată şi palida. Cele două surori
se îmbrăţişară, neschimbînd nici un cuvînt. Dar în îmbrăţişarea
lor simţiră sfîşierea unui singur trup. George şi Assia îşi
amestecau lacrimile. Cînd se schimbară partenerele şi cînd
Annette o lua în braţe pe George, o întrebă de sănătatea Sylviei.
George o lămuri în şoaptă, grăbită. Annette o cuprinse din nou pe
Sylvie, îi trecu braţul pe după mijloc. Şi sprijinind-o, fără să i-o
arate căci Sylvie stătea dreaptă, ca să-şi ascundă starea Annette
simţi sub degetele ei freamătul cărnii rănite, freamătul femeii care
se împiedica în mers. O luă pe sora ei acasă la dînsa.
Se duse mai întîi să îmbrăţişeze copilul care dormea. Rămase
singură cu el cîteva minute în camera fără lumină, în care se
strecura o lucire prin uşa întredeschisă, Copilul, încă adormit,
spuse:
— Bună seara, tată…
Apoi, trezindu-se pe jumătate:
— Ia te uită, nu e tata, e mama Annette!
— E tot el! Dormi, dragul meu!
Copilul adormi din nou.
Întorcîndu-se lîngă ceilalţi, Annette opri cu un gest orice
încercare de convorbire. Îi spuse Sylviei:
— Te culci cu mine. E mai bine să nu te întorci singură. Şi o
să-mi facă bine şi mie. Dar n-o să vorbim, îmi făgăduieşti?
Apoi o părăsi şi se îngriji de nora ei. O sili să mănînce ceva.
Assia se împotrivea plîngînd. Annette o dădu în grija lui George,
care o luă cu ea. George primi de asemenea indicaţii pentru a
doua zi, în privinţa formalităţilor legate de înmormîntare.
Cele două femei tinere, care nu izbuteau să-şi potolească
plînsul, plecară împreună. Îşi spuneau: „Cum izbuteşte oare
Annette, cum izbutesc amîndouă să nu plîngă?”
Şi aproape că se simţeau revoltate. Dar erau în acelaşi timp
îngrozite. George tălmăci cu glas tare ceea ce gîndea şi Assia:
— Doamne, doamne, trebuie să fie un chin îngrozitor să nu
poţi plînge!

Cele două surori erau aşezate pe pat şi se priveau cu


nesfîrşită dragoste. Annette o ajută pe Sylvie să se dezbrace şi se
culcă lîngă ea în întuneric. Se cuprinseră în braţe. Şi energia lor
se spulberă. Sora mai mică se strîngea de cea mai mare; la rîndul
ei, cea mai mare o înlănţuia. Sylvie gemu cea dintîi:
— Bietul nostru copil!
Atunci, atunci, şuvoiul din inimă izbucni. Se sfărîmară
zăgazurile… le înecară lacrimile. Nimeni nu le putea vedea. Nici
ele nu se puteau vedea. Fiecare dintre ele bea de pe faţa celeilalte
cele două pîrîiaşe aprinse, ce se amestecau într-un singur rîu.
Trist rîu! Era numele şi ursita lor. O ursită plămădită din friguri,
din dragoste şi din durere. Dar în clipa aceea era sfîntă şi curată.
Valurile rîului erau neîntinate. Purtau în undele lor ultimele
rămăşiţe de egoism. Nici una dintre cele două femei nu se gîndea
la sine, ci la cealaltă. Se gîndea la „bietul copil” şi la durerea
surorii ei. După ce trecu şuvoiul cel mare, lăsîndu-le pline de o
milă pătimaşă, se sărutară una pe alta, pe ochi şi pe nas. Îşi
şterseră ochii şi-şi mîngîiară obrajii.
Apoi, desprinzîndu-se din braţele Sylviei, în timp ce stăteau
amîndouă întinse pe pat, una lîngă alta, ţinîndu-se de mînă şi
păşind parcă prin noapte, Annette începu să povestească totul
surorii mai mici. Îi povesti pe scurt, cu simplitate, ultima zi,
ceasul fatal. Vorbea încet, rar, cu un glas fără timbru, se oprea
din loc în loc, ca să-şi adune puterile, sau atunci cînd, după cum
se crispa mîna Sylviei, simţea că sufletul acesteia îi cere îndurare.
Ajunseră amîndouă la capătul povestirii. Se lăsă tăcere. Tăcerea
se prelungi. Sylvie îşi desprinse mîna, se aplecă peste pieptul
surorii sale şi îşi apăsă buzele pe locul inimii. Îi trecuse furia de
dimineaţă. Prin amintire îi străbăteau crîmpeie de rugăciuni:
Stabat mater dolorosa1…
Annette, nemişcată, nu se lăsa îmbrăţişată. Da, ea stătea –
stabat – în picioare, în noapte. Mîngîie cu un gest de mamă capul
surorii sale. Apoi spuse:
— Acum să ne odihnim. Mîine ziua va fi grea.
Îşi întoarseră spatele, se rezemară una de alta. Pe amîndouă
le străbăteau aceleaşi valuri. Nici una din ele nu dormi. După un
lung răstimp, tîrziu în noapte, Sylvie întrebă înspăimîntată:
— Unde e el acum? Unde e?
Glasul Annettei răspunse:
— Dar noi unde sîntem?
Cele două trupuri, lipite unul de altul, se înfiorară. Se mai
scurse o clipă sau un ceas? Sylvie spuse din nou:
— Nu pricep, nu pricep…
Fără să spună nimic, Annette îşi strînse umerii de cei ai
surorii sale. Sylvie întrebă ca un copil îngrozit:
===============
1 În limba latină în original: Stătea mama Îndurerată.

— Ce e viaţa? Ce e moartea?


Annette spuse:
— E totuna.

Annette hotărîse împreună cu Assia ca trupul lui Marc să nu


se odihnească la Paris, ci în cimitirul unui sat de lîngă Yvette,
unde tînăra pereche petrecuse cîteva zile fericite, după întoarcerea
acasă a celor doi copii rătăcitori. Prea puţine zile! mai puţin de
opt. (Nu-şi putuseră lua vacanţă!) Dar fuseseră zile petrecute în
afara timpului! Marc pomenise de această dorinţă faţă de Assia şi
de mama lui, fără să se gîndească prea mult la îndeplinirea ei.
Dar Annette şi Assia găsiră. Cu cale să dea iubitului lor această
mulţumire. (Şi-o dădeau lor înşile.)
Fu nevoie de numeroase formalităţi. Dar George, fiind
înştiinţată, luă repede măsurile necesare împreună cu tatăl ei.
Annette şi George se duseră să ridice trupul lui Marc de la gară şi
să-l ducă spre această ultimă călătorie. Dar Annette ramase
singură să-l însoţească pînă la capăt.
În dimineaţa aceea o cercetase cu atenţie pe sora et şi
hotărîse că Sylvie nu se va da jos din pat, pînă ce starea nu i se va
îmbunătăţi. Sylvie ar fi voit să se răzvrătească. Dar mai tare decît
hotărîrea Annettei o înduplecă dragostea pe care i-o citea în suflet
şi rugămintea stăruitoare pe care i-o aduceau ochii ei. Nu, nu
avea dreptul să-i refuze ceva în asemenea ceasuri, nici să-şi
primejduiască viaţa, cînd vedea că viaţa aceasta mai putea fi de
oarecare folos surorii mai mari. Se gîndi: „Nu vreau: să mor. Are
nevoie de mine!”
Cît despre Assia, ea avusese febră în timpul nopţii, şi
medicul, chemat, nu se rostise încă. Îi interzisese orice efort. Ar fi
fost neprevăzător să se expună unei noi emoţii. Assia era furioasă
şi striga că vrea s-o întovărăşească pe Annette. Dar
subconştientul ei se împotrivea… Nu, nu, n-o să mă duc!”
Se temea de cimitir. Se temea chiar să vadă sicriul. Se temea
femeia aceasta, care străbătuse atîtea cîmpuri de luptă, care
trecuse prin război şi prin revoluţie. Tocmai de aceea! Le
străbătuse. Şi după aceea amintirea lor atacase încet-încet oţelul.
Nervii li erau zguduiţi; şi ultima lovitură îi zdrobise. Nu mai putea
răbda să stea singură o zi întreagă cu cel mort. Degeaba era
ascuns trupul în sicriu! Dacă l-ar fi văzut, ar fi fost mai puţin
îngrozitor. „Ceea ce văd e în afară de mine. Ceea ce nu văd şi se
află aici mă încolţeşte şi pătrunde în mine”.
Annette nu stărui. Dorea să fie singură, dar nu îndrăznea s-o
mărturisească. Refuză ajutorul lui George, care ar fi vrut s-o
întovărăşească, dar nu-l putu refuza şi pe al lui Julien Davy.

Un cimitir mic de ţară. Peste zidul de pietre de mărimi


deosebite, necimentate, cu goluri între ele, se zăreau colinele
roşietice, de curînd răscolite de plug. Se auzea de departe cum
răsună brăzdarele plugurilor lovindu-se de pietre, se auzeau
plugarii îndemnîndu-şi caii. Măceşii înfloreau pe garduri. Aerul
călduţ şi proaspăt era înmiresmat ca o gură tînără. Şi tot restul
era tăcere, pe care o străbătea zgomotul pămîntului uscat căzînd
peste sicriu. Annette stătu acolo, aplecată. Ascultă şi văzu totul
pînă la capăt. Îi spunea: „Sînt aici. Dormi!”
I se părea că-l învelea în patul lui de copil. Îl îndepărtă pe
Julien. Rămase singură şi petrecu după-amiaza aşezată la
marginea gropii. Se gîndea: „Fiul meu, fiul meu! Cît de departe
eşti acum! Mi-ai luat-o înainte. O să te mai pot oare ajunge?”
Căci un fel de străfulgerare îi arăta mortul ca pe un om viu,
care se îndepărta cu paşi mari. Şi deasupra zidului din cimitir
ochii ei urmăreau umbra unui om care păşea peste cîmpuri. Suia
colina. Şi cînd ajunse în vîrf, silueta începu să descrească, se
pierdu de cealaltă parte. Annette întinse braţele: „Aşteaptă-mă!”
Umbra se pierdu în pămînt. Annette se ridică, cuprinsă de
fiori. Dar privirea îi coborî în groapă şi simţi cum pacea se
întoarce în ea. Se aşeză la loc. Era acolo. Degeaba dispăruse
dincolo de vîrful colinei… Pămîntul în care era culcat era aproape.
Mama va şti să-şi regăsească fiul. „Băiatul meu, băiatul meu”
Ah! cum mai crescuse din vremea cînd îl plămădea în
pîntecele ei! „Acum m-ai întrecut! Ieri ai fost rodul meu. Azi eşti
arborele meu.”
Şi privea afară spre cotitura drumului care suia la un fag
frumos, cu ramurile întinse ca nişte aripi. La picioarele lui, lîngă o
cruce, o femeie care purta o legătură de lemne se oprise, ca să-şi
tragă răsuflarea. Annette repetă duios: „Băiatul meu! Ajută-mă!
Sînt atît de slabă! Atît mă doare! Ştiu, ştiu, nu trebuie să mă simt
aşa, tu nu-mi dai voie. Da, băiatul meu puternic, acum trebuie sa
fiu demnă de tine. Şi voi fi, aşa cum vrei tu, dacă eşti aici. Nu mă
părăsi! Ia-mi mîna şi o să vezi că maică-ta o să-ţi facă cinste. O să
reziste şi ea, dacă ai s-o ajuţi tu. Acum tu eşti tatăl. Şi eu, copilul.
Haide, dragul meu!”
Se ridică în picioare. Cădea o ploaie măruntă de mai, care o
uda pînă la piele. Ploaia cădea şi pe groapă. Îi apropia, pe fiu şi pe
mamă. Fiecare picătură, care uda gîtul şi umerii Annettei, potolea,
parcă, setea mortului: „Tot ce e al meu e şi al tău: apa şi
pămîntul. Împărţim totul. Tu-mi dai moartea ta şi eu îţi dau viaţa
mea. Nu plec. Rămîn culcată lîngă tine. Eu nu plec. Tu pleci. Şi
eu te urmez. Mi-o iei înainte. Curaj, Annette! Porneşte din nou!
Unde se duce Marc al meu, sînt sigură că voi ajunge şi eu. Du-te,
Marc! Bătrîna ta mamă nu te va lăsa în mijlocul drumului. Am
fost o singură fiinţă. O să fim o singură fiinţă.”

Şi în timp ce se apleca să mîngîie pămîntul umed cu mîinile,


auzi răsunînd pe pietriş un pas uşor şi grăbit. Se întoarse şi văzu
apropiindu-se cu paşi mari o femeie tînără, înaltă, zveltă,
îmbrăcată în doliu, care ajungînd lîngă ea îi spuse:
— Am venit… Iartă-mă! Trenul a întîrziat cu două ore.
Annette o privea, îi privea faţa lungă şi ochii cenuşii, încreţiţi
parcă într-un zîmbet. Şi deodată două lacrimi rotunde ţîşniră din
ochii aceştia. Annette tăcea, aştepta, căci n-o mai văzuse
niciodată. Necunoscuta spuse:
— Sînt Ruche. O cunoştinţa.
Annette spuse (şi faţa ei trista se lumină):
— Îmi amintesc de numele dumitale. Ai fost o gazdă bună
pentru sărmanul meu hoinar.
Ruche se înclină cu o mişcare bruscă (îşi păstrase spinarea
suplă de ogar) şi mai înainte ca Annette s-o poată împiedica, îşi
înfundă faţa lungă în mîinile umede, pline de pămînt. Apoi, se
ridică, cu urmele funebre pe obraji. Ochii ei de chinezoaică de pe
Loire clipeau să-şi ascundă emoţia. Dar Annette citise pînă în
fund şi, deschizînd braţele, sărută pe obrajii aceştia urma pe care
o lăsaseră mîinile ei, urma lui Marc. Cînd o strînse în braţe,
Ruche simţi spatele Annettei ud de ploaie. Se sperie iar ca o fiică.
Spuse:
— Mamă, nu trebuie să rămîi aici. O să răceşti. Ne întoarcem
împreună.
Şi îi aşeză şalul ei pe umeri. Annette răspunse zîmbind, trist:
— Acum am multe fete.
Ruche spuse:
— N-ai altă fată care să te respecte şi să te iubească mai mult
decît mine.
Luîndu-i braţul, Annette se depărtă de cimitir cu paşi
mărunţi, de parcă i-ar fi părut rău că pleacă. O întrebă:
— De ce nu mi-ai spus niciodată înainte?
Ruche răspunse:
— Eram de prisos. Aveai alte fete.
— De cînd nu l-ai mai văzut pe fiul meu?
— De şapte ani, de cînd ne-am despărţit la Paris.
— De ce, dacă aţi rămas prieteni?
— El s-a însurat. Şi eu m-am măritat. Adăugă în grabă: Dar
să nu crezi că a existat între noi vreo legătură tainică! N-am fost
nici măcar amanta lui!
În cuvîntul nici măcar răsuna o părere de rău, pe care
Annette o simţi. Şi Ruche, care lăsase să-i scape cuvîntul, voi să
şi-l ia înapoi:
— N-aş vrea să crezi asta.
Annette îi aruncă o privire în timp ce păşeau una lîngă alta:
— Ce importanţă ar avea dacă aş crede?
Ruche se înroşi:
— Da, da, m-am exprimat rău. Vreau să spun: dacă o crezi,
aş vrea să fi fost adevărat.
Annette strînse sub braţ mîna nervoasă, care o strîngea şi ea.
— Fata mea cu inimă deschisă, eşti şi mai aproape de mine
prin mărturisirea pe care mi-ai făcut-o.
— Aş fi fost mai aproape de el, dacă ar fi fost adevărat. Nu
vreau să-ţi ascund nimic. Şi apoi, acum mărturisirea asta ţi se
cuvine dumitale; i-o datoram lui, ţi-o datorez dumitale. Aş minţi
de nu ţi-aş spune că, dacă ar fi fost adevărat, mi-ar părea acum
mai puţin rău. Dar aş minţi de asemeni mă crezi? dacă nu ţi-aş
spune că aşa cum este cum nu este tot rămîne pentru mine cea
mai frumoasă şi cea mai scumpă amintire.
Cele două femei se întoarseră pe ploaie la hanul din sat, ca să
aştepte trenul cu care Annette trebuia să se întoarcă la Paris.
Ruche veghea asupra ei. Annette mai avea de îndeplinit cîteva
formalităţi funebre. Trebuia să stea de vorbă cu florarul, mai avea
să se ocupe de piatra funerară şi de îngrijirea mormîntului. Voi să
se întoarcă la cimitir. Ruche o întovărăşi pretutindeni şi o ajută
cu spiritul ei practic.
Ploaia încetase. După ce statură îndelung lîngă mormînt, cele
două femei făcură împreună cîţiva paşi în jurul moviliţei, înainte
de a se întoarce la gară, şi se aşezară o clipă alături de ea. În plin
cîmp, Ruche îi povesti tot ce însemnase Marc pentru ea în zilele şi
nopţile din trecut. Vorbi deschis, aşa cum îi era felul, precis, fără
ocol, fără tulburare, fără a se arăta încurcată, povestind limpede,
în trăsături sigure, fără remuşcări. Era cu totul lipsită de
sentimentalism, şi preciziunea ei realistă n-avea nimic vulgar sau
prea subliniat. Amintirea povestitoarei era o oglindă exactă, dar
lucrată cu gust. Aplecată asupra ei, Annette tăcea. Dar în mijlocul
durerii ei, un zîmbet şters, ca şi soarele zilei aceleia ploioase de
mai, trecu evocîndu-i pe cei doi copii rătăciţi care, în noaptea
înfrigurată a Parisului, stăteau de vorbă în acelaşi pat, ţinînd
fiecare picioarele celuilalt în mîinile lui. Ruche spunea:
— M-a salvat. Alunecam la fund. Dacă mai trăiesc încă, o
datorez acestei nopţi şi celor cîtorva zile petrecute împreună,
înţelepciunii şi bunătăţii neaşteptate pe care le-am întîlnit la
băiatul du mi tale. Lor le datorez tot ce sînt. Niciodată nu i-am
spus-o lui. Nu ne plăcea să ne înduioşăm. Fiecare dintre noi avea
multă grijă să ascundă tot ce era mai intim, recunoştinţa şi
dragostea, ca să n-o vadă celălalt. Ne-ar fi părut o prostie. (Totuşi
se vedea!) Dar ceea ce ascunzi în pămînt bun încolţeşte mai bine.
Planta firavă din noaptea aceea s-a făcut arbore în pieptul meu.
Port aici (îşi atingea sinul micuţ) amintirea sfîntă a acelor clipe,
simt picioarele lui Marc atingîndu-mi obrajii. Îi sărut picioarele.
Şi Annette îşi aduse aminte. Într-o zi, în noaptea timpurilor, o
altă femeie spusese cuvintele acestea. Îşi rezemă fruntea ei de
femeie bătrînă şi obosită de palma tare a femeii tinere, al cărei
trup subţire slujise de pernă fiului ei.
Acum Ruche îşi povestea viaţa. Se întorsese în provincie cu
şapte ani în urmă şi se măritase cu un tînăr avocat de talent,
Renaud Cordier. Avea cu el trei copii. Reintrînd în viaţa mic-
burgheză, se hotărîse totuşi să nu renunţe la ceea ce era. Socotea
o datorie de onoare să-şi îngrijească bine gospodăria; dar nu se
închidea în gospodăria ei. Îşi pusese inteligenţa în slujba soţului
ei şi îşi pusese soţul în slujba cauzelor sociale, a cooperativelor şi
a sindicatelor. Se făcuse secretara lui; colabora cu el. Şi lumea era
sigură (ea nu spuse asta) că ea îl inspira, că ea li deschisese zări
mai largi. Omul acesta cu suflet nobil (ea susţinea că e mult mai
bun decît dînsa) primise de la început condiţiile puse de ea în
vederea căsătoriei: respectul reciproc al vieţii personale,
încrederea reciproca, lucruri hotărîte o dată pentru totdeauna. El
îşi ţinuse cu loialitate angajamentul. O lăsa să călătorească şi să
vadă ce-i plăcea, cînd voia şi cum voia, fără să-i ceară socoteala.
Cu o femeie ca Ruche ora lucrul cel mai bun de făcut. N-ar fi
putut greşi cu nimic faţă de un om care avea deplină încredere
într-însa. Şi celui care nu-i cerea socoteala, ea i-o dădea cu
exactitate. Renaud îi cunoştea toate gîndurile. Ştia ce însemnase
Marc pentru ea. El singur îi spusese:
— Du-te, draga mea! Aş veni şi eu, dar cred că te-aş
stingheri.
Annette se gîndea la viaţa pe care n-o putuse trăi împreună
cu Roger. Ceea ce voise ea şi ceea ce refuzase Roger înfăptuiau
după treizeci de ani tinerii aceştia. Era atît de prinsă de această
amintire, încît amestecă prezentul cu trecutul şi spuse:
— Să-i mulţumeşti din partea mea lui Roger al dumi tale.
Fără să înţeleagă, Ruche reluă:
— Renaud. Ai greşit numele cavalerului!
O întovărăşi pe Annette pînă la Paris. Se făcuse tîrziu.
O părăsi în uşa casei. Nu primi să petreacă noaptea la ca.
Pretexta că e nevoită să se întoarcă îndată la Lyon şi se sui în tren
în toiul nopţii De fapt, n-o grăbea nimic să se întoarcă. Dar nu
ţinea s-o întîlnească pe aceea cu care se căsătorise Marc. Oricît s-
ar şti de neîndreptăţită, oricît ar pretinde că nu e geloasă, o
femeie nu e niciodată bucuroasă să fie prietenă cu prietena
bărbatului pe care l-a ţinut în patul ei. De la Lyon îi scrise
Annettei. Şi corespondenţa urmă cu regularitate. Dar cînd vru,
mai tîrziu, s-o revadă, Annette trebui să se ducă la ea acasă.

Lucrul cel mai greu nu trecuse încă. În zilele acelea


groaznice, mama se simţise mînată de o flacără de eroism
pătimaş, pe care i-o împărtăşise prezenţa fiului aflat atît de
aproape. Cît timp trupul lui se afla acolo, el Li rămînea tovarăş,
chiar de suferinţă şi de moarte: îi vorbea.
Dar cînd se întoarse acasă, Annette se pomeni singură.
Flacăra se stinsese şi împreună cu ea se stinsese şi tensiunea
supraomenească din ultimele zile. Se simţea vlăguită, nu mai avea
putere să-şi hrănească singură iluzia pasionată. Şi îşi dădu
seama că e o iluzie. Abia atunci începu moartea.
Annettei i se tăie răsuflarea. Niciodată firea aceasta,
plămădită în întregime din viaţă, nu putuse pricepe (cine a putut
pricepe vreodată?), niciodată nu putuse răbda apropierea
neantului. Cînd îi căuta în amintire pe cei pe care-i iubise mai
mult, pe tatăl ei, pe Germain, se vedea parcă atîrnînd deasupra
prăpastiei şi o apuca groapa. Dar atunci nu era vorba de toată
fiinţa ei. Îi stătea în puteri să scape de gîndul acesta.
Aci, totul fusese în joc, totul fusese pierdut. Se simţi deodată
cutremurată la acest gînd. Ştiuse prea bine şi mai înainte (care
mamă nu ştie oare?) că fiul ei însemna pentru dînsa mai mult
decît viaţa. Dar acestea sînt strigătele pasiunii. Nu dovedesc nimic
altceva decît dragostea, dragostea gata să se arunce în foc, ca să-l
scape pe cel iubit. Nu arată locul adevărat al celui pe care-l
iubeşti în realitatea existenţei tale, nu arată ce-ar mai rămîne din
această existenţă, dacă cel pe care-l iubeşti ar fi smuls din ea. Şi
deodată, Annette îşi dădea seama că nu-i mai rămînea nimic. Fiul
iubit era totul.
Nici chiar în clipele cele mai aprinse ale dragostei ei de mamă
nu-şi dăduse seama de asta. Flacăra mereu hrănită a vieţii ei
aprinse şi frămîntate păruse că se poate lipsi de el, îşi îndreptase,
adesea, într-altă parte dragostea. Dar niciodată Marc nu fusese
departe de sufletul ei. Cu sau fără ştirea ei, îşi dădea seama că e
mereu acolo, că are nevoie de el, ca flacăra de uleiul lămpii.
Flacăra poate să cuprindă şi perdelele patului, poate să aprindă
întreaga casă; vatra focului e în lampă. Fiul ei era miezul focului.
Restul nu fusese decît flacără trecătoare.
Acum, cînd se gîndea la tot ce însemnase Marc pentru dînsa,
nu mai găsea nimic în toată viaţa ei care să nu se fi învîrtit
împrejurul lui. Treizeci de ani trăiţi împreună, din care el nu
lipsise nici o zi. Îl regăsea în fundul cărnii, chiar mai înainte ca el
să se fi născut, îl regăsea ca pe un elan veşnic, ca pe obiectul şi
ţelul ei, ca pe esenţa şi rostul existenţei ei. „Dragoste, te am, eu
sînt tu, tu eşti eu, sîntem una.” Toate dezamăgirile vieţii nu-i
putuseră şterge această credinţă. Marc era al doilea eu al ei,
adevăratul ei eu, eul cel mai bun. Fie că el ar fi voit sau nu, fie că
ar fi iubit-o sau nu, fie c-ar fi fost adevărat sau nu, era credul ei
tainic, veşnic, nemărturisit. Acum şi-o mărturisea, în timp ce
făcea descoperirea ucigătoare că după plecarea fiului nu-i mai
rămînea nimic.
Tot restul era frunzişul des al unei plante agăţătoare, căreia i
s-a smuls deodată rădăcina. Totul se prăbuşeşte si redevine
pulbere.
Cum! Nici un alt sprijin? Oare ea singură nu însemna nimic?
Annette proiectase tot ce era mai bun din puterea, din nădejdile
ei, asupra acestui al doilea eu. Nu-i mai rămînea nimic pentru cel
dintîi. Greşise? Poate. Dar ce să faci cînd te-ai născut mamă şi
cînd o viaţă întreagă te leagă strîns de fiul tău? Cine altul te poate
ajuta să-ţi aduni zdrenţele sufletului? Nici chiar Sylvie nu
împărtăşise decît arareori tainele acestei vieţi, pe care numai Marc
o împărtăşise zi de zi cu Annette. Şi toţi ceilalţi erau nişte nou-
veniţi. Dragostea lui George se dăruia unei Annette din ultimii
trei-patru ani: toată viaţa ei dinainte era pentru George o lume
necunoscută. Şi în lumea aceasta, Annette nu mai întîlnea nici o
fiinţă vie. Lumea ajunsese un pustiu.
Vania, fiul lui, îşi începea viaţa. Dar Annette nu mai avea
curajul, nici puterea, să reînceapă viaţa de la primii paşi. Cînd ştii
de ce s-a sfărîmat tot avîntul urcuşului, cum să mai găseşti
suflare să urci încă o dată?
Îi rămînea mîngîierea amăgitoare de a-şi spune: „Mortul meu
iubit nu-i mort. E mereu cu mine.” Annette îşi vorbise aşa în
primele ceasuri de beţie a durerii. Dar beţia e trecătoare. Şi ceea
ce rămîne e minciuna. Degeaba îţi spui: „E aici, alături de mine”.
Ştii prea bine că nu e! Iluzia însemna prea puţin lucru pentru o
fire puternică, atît de legată de pămînt cum era Annette. Ar fi
trebuit să se cufunde în halucinaţie. Şi ea nu voia. Era prea
sănătoasă şi prea cinstită. Îi era scîrbă să se lase pradă nebuniei
care pîndeşte totdeauna făptura omenească, chiar (şi cu atît mai
mult) dacă această nebunie îi şoptea: „Vino, te voi mîngîia!” Ea
auzea: „Te voi minţi! Vom minţi împreună.” Niciodată! Ar fi
însemnat să-şi murdărească doliul şi moartea lui. Îi era datoare
să rămînă adevărată, aşa cum fusese şi el. Rămînea prin urmare
singură în faţa lui şi a prăpastiei în care el pierise.
Şi nu-i mai rămînea decît să moară împreună cu el. Murea.
Străbătu zile şi nopţi de agonie lăuntrică, despre care nimeni
nu află nimic. Nu primi pe nimeni. Nici un prieten n-o putea
ajuta. Trebuia să lupte singură. Fu o luptă groaznică. Şi cînd, mai
tîrziu, lupta se sfîrşi, patima cea mai puternică pentru viaţă,
patima care îi mai vrăjea încă inima, fusese sfărîmată. Puterile
necunoscute nu numai că i-l dăduseră şi apoi i-l luaseră pe fiul
ei. O lăsaseră şi pe ea pe celălalt mal, pe ea, mama, femeia. Viaţa
ei rămînea în urmă, ca o umbră în apus. Viaţa ei o mai urma
încă. Dar era o umbră, gata să se topească în Umbra cea mare,
care se întindea pe cîmpie. Ce-i mai rămînea? Ce mai era? Sub
pleoapa imensă a acestei umbre era ca o privire lăuntrică a fiinţei
care o trăgea spre dînsa.

Într-o dimineaţă, Annette se trezi, de parcă s-ar fi sculat


dintr-un mormînt. Un spirit fără trup. I se părea că viaţa s-a
desprins de ea. Umbra se micşorase mult de tot.
În dimineaţa aceea, bătrînul ei prieten italian, întorcîndu-se
dintr-o călătorie îndepărtată, veni s-o vadă. N-o mai văzuse de la
moartea lui Marc.
Cînd intră Bruno, Annette se afla în camera ei. Nici o singură
zi nu voise să rămînă în pat. Nu voise să accepte îngrijirile şi mila
alor săi. Ei nu-şi dădeau bine scama cît de zdruncinată îi era
sănătatea. Părea voinică, avea culori în obraji. Dar sănătatea
aceasta era înşelătoare. Purta în vine otrava unei febre gripale
aproape ironice. Şi inima îi era atinsă.
Bruno fu izbit văzînd-o atît de schimbată. Văzu zguduirea ce
avusese loc. Annette îl primi cu ochi prietenoşi. Dar ochii aceştia
osteniţi păreau departe de prietenul care se afla de faţă. Tot ce
avusese de gînd să-i spună îi păru acum lui Bruno zadarnic,
nepotrivit. Nu-i vorbi de ceea ce-i frămînta pe amîndoi. Nimic
despre moarte şi nimic despre morţi. Se lăsă între ei o mare
tăcere. Bruno se vedea pe sine cu treizeci de ani în urmă, în
tăcerile de sub soarele din Maremmo, unde, pradă frigurilor, îşi
trăise doliul. Retrăia sub lumina orbitoare si dogoritoare
„Nesfîrşitul întuneric”: „Nimic în inimă, nici o mişcare”. Sufletul
dezgolit, „care s-a schimbat în non-dragoste”, se întîlneşte pentru
întîia oară cu Unul. E primul popas al celei dintîi nopţi pe drumul
greu ce duce la eliberare şi pace. Nu-i poţi cruţa de acest pelerinaj
pe cei pe care-i iubeşti. Numai că ei trebuie să fie in stare să
meargă pînă la capăt. Annette va fi în stare. Privirea lui Bruno
cerceta faţa umflată a prielnici aflate atît de departe, cerceta
roşeaţa sîngelui încremenit în obraji, sînge care rămînea, cum
dorm frigurile la soare sub papura din bălţile înflorite. „Trezeşte-
te! Revărsaţi-vă, lacrimi! Tu, sînge, reîncepe să curgi!”
În mijlocul tăcerii, Bruno, visînd parcă cu glas tare, povesti
cu voce scăzută o istorie tainică parabola lui Narada 1:
Într-o zi Narada îi spuse lui Krişna; „Doamne, dezvăluie-mi-o
pe Maya2!”
Trecu cîtăva vreme. Krişna îl luă pe Narada într-un deşert şi
merseră împreună mai multe zile. Krişna spuse:
— Narada, mi-e sete. Du-te şi adu-mi apă!
Narada se duse să caute apă. Ajunse într-un sat. Bătu la o
uşă, îi deschise o fată tare frumoasă. De cum o văzu, uită totul şi
rămase cu privirea aţintită la ea. Îmbătat de dragoste, o ceru de
nevastă. Se căsătoriră, ea îi născu doi copii, trăiră împreună
doisprezece ani. Era fericit împreună cu nevasta, cu copiii, cu
cirezile şi ogorul lui. Într-o noapte, rîul veni mare. Înecă tot satul.
Casele se dărîmară, oamenii şi vitele fură luate de ape. Narada
înota, luptîndu-se împotriva curentului şi îşi ducea în braţe nevasta
şi copiii. Unul dintre copii îi scăpă din mîini. Încercînd să-l scape,
dădu drumul celuilalt, nevasta îi fu smulsă din braţe de puterea
şuvoiului. Rămas singur, fu azvîrlit pe mal. Şi plîngea cu hohote
amare.
Atunci, în spatele lui, un glas blînd îl întrebă:
— Copilul meu, unde-i apa? Te-ai dus să-mi aduci un pahar cu
apa şi te aştept. Ai plecat de o jumătate de ceas.
— O jumătate de ceas! strigă Narada.
Trecuseră doisprezece ani. Doisprezece ani de bucurii şi de
durere. Se stinseseră ochii Mayei.
Annette ascultă mişcată. Auzind ultimele cuvinte, se înfioră şi
spuse:
— Şi eu n-am adus nici măcar paharul cu apă!
Bruno răspunse:
— Ai ajuns la fîntînă. Nu-ţi rămîne decît să iei apă.
================
1 Fiul lui Brahma, zeul creator în mitologia indiană.
2 Soţia lui Brahma, în mitologia indiană.

Annette îşi ascunse faţa în palme şi plînse. Cînd îşi ridică


ochii, văzu lacrimi şi în ochii lui Bruno; dar chipul lui era calm.
Ea îl prinse de mînă:
— Dragă prietene, şi dumneata cunoşti fîntîna! Ai ajuns acolo
înaintea mea.
— Sîntem atît de mulţi!
— Ce tăcere!
— Ascultă bine!
— Nu aud nimic.
— Fii cu băgare de seamă!
În clipa aceea, se auzi de departe, pe o stradă, un păstor de
capre din Pirinei, care chita din fluier. Annette tresări. Iar Bruno
spuse:
— Flautul lui Krişna.
Tăcură. Ochii Annettei străluceau de lumină.
Îşi spunea:
„Oare am visat? Totul e vis?”

Dar în noaptea următoare, femeia culcată, cu mădularele


legate, învăluite de toropeală ca într-un linţoliu, se ridică în capul
oaselor, îşi azvîrli pătura şi spuse: „Nu, n-am nevoie de păstor! Şi
de ce ar fi mai adevărat paharul cu apă decît bietul meu Marc,
înghiţit de valuri? Sau durerea mea este o iluzie la fel ca Unicul, şi
atunci totul e nimic. Sau totul e adevărat, totul e real, răul şi
binele, moartea şi Unicul. Pot oare să hotărăsc între aceste două
posibilităţi? Numai dorinţa şi frica mea fac să se încline balanţa
într-o parte. Nu ştiu nimic. Trebuie să am curajul de a nu şti
nimic şi de a înfrunta gîndul: «Orice ai fi tu – nimic sau totul – voi
merge pînă la capătul destinului meu!» Căci lucrul acesta, măcar
lucrul acesta, îmi aparţine: voinţa mea. Să nu mă plec. Să privesc
fără a clipi. Să mor, dar în mers.”

Dar o asemenea răbufnire a adevărului şi curajului nu-i de


ajuns ca să cucereşti dintr-o dată răspunsul la întrebarea: Ce ştiu
oare? şi să-ţi aşezi drapelul deasupra fortăreţei cucerite. Cînd ai
ajuns aproape de ea, pămîntul ţi se sfărîmă sub picioare şi te
trezeşti iară la poalele colinei calcînd în cenuşă, ca în cenuşa
Vezuviului. Şi-i vezi lîngă tine pe amăgitorii care îţi pîndesc
istovirea, ca să-ţi ofere, ca să-ţi impună un sprijin. Flautul lui
Krişna. Flautul acesta îşi unduia adesea melodia la urechea
Annettei, atunci cînd aceasta era gata să-şi piardă răsuflarea. Şi
adesea oboseala şi nădejdea nepotolită aproape că o făcură să-l
primească. De ce să-l respingă? În faţa tribunalului lui: Ce ştiu
oare?, credinţa, speranţa îşi păstrează drepturile, sînt cealaltă
faţă a posibilităţii. Totul e posibil. Dar lucrurile cu putinţă n-au
dreptul să treacă înaintea realului şi nici au pot face ca ceea ce
este să «nu mai fie.
„Exist. Sînt o femeie care a zămislit un fiu, care nădăjduia să
supravieţuiască într-însul. Fiul mi-a murit. Îi supravieţuiesc eu.
Şi singura mea scăpare, singura lui scăpare este ca el să
supravieţuiască în mine. I-am făgăduit-o. Dacă vreunul cade,
celălalt îl va purta pînă la capăt. N-am dreptul să rămîn culcată în
mijlocul amintirilor, în mijlocul durerii, în mijlocul nădejdii.
Haide! Sus! Nu merg eu, el merge. Îi dau trupul meu. Dar în
trupul meu, el, care e mort, va ajunge mai departe decît a ajuns
viu.”
De atunci, Annette trăi viaţa fiului ei. Transpuse se melodia
pe care o cînta flautul păstorului de capre. Paharul de apă era
pentru Marc; el îi poruncise să i-l aducă. Voia să muncească în
locul lui. Aceasta era realitatea cea mai sigură. Iar restul e vis,
visul căruia i se dăruieşte sufletul, ca să se odihnească între două
zile de muncă. Cînd picioarele i se făceau prea grele şi trebuia să
se aşeze, ca să-şi tragă sufletul, se aşeza pe marginea drumului,
înfăşurată în vis, ca într-un şal aşezat pe umerii ei năduşiţi. Dar
se ridica şi păşea înainte, fără să-şi schimbe niciodată calea.
*

Mai avu de străbătut multe pustiuri. Cele mai secetoase se


aflau înaintea ei, pe măsură ce paşii i se îndepărtau de nisipurile
roşietice, sub care şipoteşte şuvoiul de sînge. Un instinct de
autoapărare a organismului face ca acesta să reacţioneze faţă de
exaltarea unei dureri copleşitoare, ca faţă de alcool. Dar cînd beţia
s-a risipit, organismul se simte mai slab şi mai amorţit ca înainte.
Annette trecu prin lumi de deznădejde cenuşie, mohorîtă, fără
adiere. N-au fost nici luni, nici săptămîni, nici măcar zile
neîntrerupte. Nimeni n-ar putea trăi astfel fără întrerupere.
Binefacerea chinuitoare a naturii vrea ca sufletul să mai răsufle
din cînd în cînd, ca să-şi poată pierde din nou respiraţia, potrivit
unui ritm dezordonat, care-şi recapătă cu încetul echilibrul. Valul
scade şi creşte periodic. Annette cădea la fund şi apoi se ivea iar
la suprafaţa apei. Dar furtuna aceasta cumplită se desfăşura
departe de ţărm. Annette nu îngăduia să fie văzută de nici o
privire, şi privirile se fereau de ea. Aceste spaţii oceanice ale
deznădejdii sînt ca şi bucuria nemăsurată: nu rabdă să fie
împărţite cu altcineva. Eşti singur şi vrei să fii singur.
Annette era singură. Assia de asemenea. Fiecare trăia
despărţită de cealaltă. Fiecare se închidea cu mortul ei. El era
două fiinţe, pentru cele două femei care-l iubiseră şi-l posedaseră
cea al cărei pîntece îl zămislise, cea al cărei pîntece zămislise prin
el cele două gazde ale lui.
Annette se închidea în casă, înconjurată de lucrurile ce-i
aminteau de el: de hainele, de hîrtiile lui, pe care le punea în
ordine. Retrăia o întreagă epocă din viaţa Lui. Pe care n-o
cunoştea decît puţin. Căci oricît de aproape fusese Marc de cele
două femei, din mîndrie bărbătească păstrase pentru el cea mai
mare parte din viaţa lui spirituală. Nici mîndria femeii nu-i mai
mică. Fiecare îşi are mîndria sa. Nu sînt silit să împart decît
roadele pomului. Vasele tainice prin care seva îşi croieşte drumul
sînt ale mele.
Îi citi scrisorile şi manuscrisele, citi filele împrăştiate dintr-un
jurnal, în care, atunci cînd avea timp, îşi nota la întîmplare unele
lucruri. Îşi însuşi emoţiile lui, datoriile inimii şi gîndurile lui. Şi ca
să poată fi mai aproape de el, începu să-i caute pe cei cu care
Marc fusese prieten. Mulţi muriseră sau dispăruseră.
Dar la sfîrşitul unei după-amiezi văzui intrînd în căsuţa mea
de lîngă Leman o femeie în vîrsta, cu ochii blînzi şi miopi, care
avea în obrajii slăbiţi gropiţa Fecioarelor-mame ale lui da Vinci,
iar în colţul buzelor surîsul acela care te emoţionează, în care
duioşia şi tristeţea se amestecă cu întrebarea: „La ce bun?” O
recunoscui de la prima privire şi o văzui din nou cum trece
pîrîiaşul peste pietre, sprijinindu-se de băiatul ei. Mi se adresă cu
acea siguranţă mîndră, de matroană romană, ce-i era firească.
Dar de cum începurăm să vorbim, citii în ochii ei o timiditate, o
sfială atît de înduioşătoare, încît o făcea să caute cuvinte de
scuză, îmi spuse:
— N-aveam dreptul să vin să vă tulbur. Iertaţi-mă! Dar n-am
avut putere să rezist. Sînt mama unuia dintre aceia pe care i-aţi
ajutat.
I-am răspuns:
— Acum cîteva clipe nu ştiam că veţi veni. Dar acum, cînd aţi
venit, mi se pare că vă aşteptam.
Pe faţa ei calmă, pe care voinţa nu îngăduia emoţiei să se
dezvăluie, pupilele mioape se măriră şi femeia spuse:
— Nu ştiţi cine sînt.
— Ştiu, i-am răspuns. Sînteţi Marc Rivière.
Obrajii ei palizi din pricina zilelor lungi de doliu, obrajii
aceştia din care sîngele se retrăsese, se colorară deodată cu două
pete închise; şi văzui cît de violent era acest sînge pătimaş.
— Cum, cum spuse ca cum de-aţi putut?… Nu somăm cu
el…
— Se află în dumneavoastră. E drept că locuinţa poate să nu
semene întru nimic. Dar e aici. Mă priveşte pe fereastră.
Şi era adevărat. Îl vedeam prin geamul acelor ochi. Un
mimetism inconştient face ca faţa să se modeleze, pe neştiute,
după chipul neuitat al celui iubit.
Ea îmi spuse:
— Ah! Ce fericire că mi-o spuneţi! E, prin urmare, nici? (Îşi
apăsă pieptul cu mîinile.) Am izbutit să-l păstrez?
Un răstimp tăcurăm. Ea era prea tulburată ca să poată vorbi.
Îmi întorsesem privirea, ca să n-o stingheresc. După ce şovăi
puţin, îmi atinse uşor mîna. Spuse:
— Mulţumesc.
I-am spus:
— Nu vă văd pentru întîia oară.
Ea întrebă:
— Unde m-aţi mai văzut?
Îi povestii. Spuse:
— Aşadar, ochii dumneavoastră au fost martorii fericirii mele.
Păstraţi-mi-o! Cînd voi fi prea copleşită de durere, voi şti că
fericirea aceasta e în paza dumneavoastră, şi poate că-mi veţi
îngădui să mai vin şi să mă asigur că încă e vie. Apoi spuse: Şi eu
v-am mai văzut. Nu în ziua aceea. Nu v-am văzut faţa. Dar am
văzut bunătatea pe care i-aţi arătat-o băiatului meu şi imaginea
dumneavoastră ce se oglindea în sufletul lui.
— Am făcut tare puţin pentru el.
— Puţinul acesta a însemnat pentru el, pe vremea cînd
rătăcea pierdut, mîna care i-a arătat calea.
— E rîndul meu să va întreb: cum de aţi aflat?
— Din scrisul lui. Vreţi să citiţi? Am transcris rîndurile
acestea pentru dumneavoastră. Şi v-am adus înapoi şi scrisorile
dumneavoastră. Iertaţi-mă! Le-am citit.
— Va aparţin. Cît despre calea pe care spuneţi că i-am
arătat-o, să nu-mi purtaţi duşmănie pentru faptul că l-am dus în
prăpastie!
— N-o puteaţi prevedea.
— N-o prevedeam pe cea de la Arno. Dar, în orice caz, drumul
lui era mărginit de prăpăstii.
— Şi, ştiind asta, i-aţi spus: „Du-te!”
— I-am spus-o. Nu puteam face altfel.
Ea plecă fruntea, apoi o ridică.
— Şi eu i-aş fi spus acelaşi lucru. Era drumul lui. Cînd l-am
făcut, cînd i-am dat viaţă, cînd l-am văzut crescînd, ştiam că
drumul lui va fi primejdios. Astăzi drumul nu poate fi lipsit de
primejdii decît doar pentru laşi. Multe nopţi i-am plîns dinainte
moartea. Dar nădăjduiam că moartea aceasta o va aştepta măcar
pe a mea. Şi mă sfîşie gîndul că ea n-a aşteptat nici măcar ca
Marc să fi trăit. L-a luat de la primii paşi ai vieţii lui, cînd în el de-
abia se făcea lumină, mai înainte de a fi putut răspîndi lumina
asta în afară.
— Şi-a dat sîngele. Şi sîngele lui curat e o lumină.
— Femeia pe care o iubea, tînăra lui soţie, şi-a frecat ochii cu
sîngele lui. Şi eu, mamă-sa, i-am sărutat sîngele.
Şi le-am văzut pe cele două femei culcate asupra mortului, cu
sîngele lui în jurul gurii şi al ochilor lor aurii,
— Lăsaţi-mă – i-am spus – să vă sărut mîinile care l-au atins.
Îi sărutai palmele. Annette se ridică. O întrebai:
— Vreţi să plecaţi? Atît de repede?
— Nu pot sta mai mult astăzi. Ne-am împărtăşit într-însul.
În prag, în lumina roşietică a apusului, am întrebat-o:
— Vă voi mai vedea?
— Vă voi mai vedea.
Şi plecă.

Îmi scrise de două-trei ori cam o dată pe an, de ziua morţii lui
Marc nişte scrisori scurte, care se opreau la primele rînduri. Nu
mai veni. Şi am revăzut-o doar arareori. N-aveam nevoie de
cuvinte, ne împărtăşeam în Marc, după cum spusese ea.

Annette se pătrunse de viaţa şi de moartea lui Marc. Ajunse


să-i înţeleagă misiunea mai bine decît o înţelesese el însuşi. Marc
căzuse înainte de luptă, ca un sol al oastei. Steagul alb al non-
violenţei, vopsit cu sîngele lui, era acum roşu, ca drapelul
milioanelor de jertfe. Annette nu şovăi. Ridică steagul. Nimeni nu
putea să rămînă în afara luptei. Arta şi credinţa, gîndirea pură şi
natura sînt ca umbra unei păduri mari, sînt ca fîntîna, unde
sufletul ostenit vine să se odihnească şi să bea. Dar nimeni n-are
dreptul să se închidă în ele. Viaţa se află acolo unde e durerea şi
lupta oamenilor, sub soare şi sub gloanţe.

Assia îşi purtase, de asemeni, singură povara grea a durerii.


E o povară care nu se poate împărţi. Doliul nu-i apropie pe
oameni, îi desparte. Nu poţi vorbi nimănui de mortul tău. „Mortul
meu… al meu. E ca şi durerea mea. Asta-i tot ce-mi rămîne.” Te
ghemuieşti deasupra durerii, ca un balaur care-şi apără comoara.
O ţii cu ghearele, o strîngi alături de pîntece, îţi scormoneşti
carnea cu amintiri. Nu vrei să împrumuţi nimic altora.
Totuşi, la început de tot, Assia nu se simţise în stare să
rămînă singură în locuinţa unde trăise împreună cu Marc. Era
groaznic! În fiecare clipă îşi dădea seama că el nu mai este. I se
părea că la fiecare mişcare se poticneşte şi e gata să cadă în gol.
Nu mai era chip sa răsufle. Trebuia sau să se prăbuşească, sau să
plece. Se mută într-o cameră de hotel. Refuză cu hotărîre, fără să
explice de ce, camera pe care Annette i-o oferea la ea acasă. Iar
Annette nu stărui. Înţelegea. Nici nu mai repetă întrebarea pe care
i-o pusese, cînd voise să afle măcar noua adresă a Assiei.
Amîndouă aveau nevoie să treacă vremea, ca să lase în urmă
durerea cea ascuţită. În aceste prime săptămîni, Assia trăia
îngropată de vie, ca şi Annette.
Dar era prea tînără ca sa poată rămîne multă vreme
înmormîntată. Veni într-o noapte la Annette. Era galbenă, slabă,
rătăcită parcă; tremura şi căuta adăpost împotriva gîndurilor.
Annette îi aşeză un pat de campanie lîngă patul ei. Nu era de
ajuns. Noaptea, degetele Assiei se încleştară de degetele ei. Nu-şi
vorbiră. Stăteau împreună, aşa cum se suie oamenii în munţi, de-
a lungul unei prăpăstii, legaţi cu frînghii.
Dimineaţa, Assia se întoarse în camera ei de la hotel. Dar se
ivi iar, de mai multe ori, la căderea nopţii. Apoi se hotărî să se
mute în locuinţa mortului. Dar seara venea să ia masa împreună
cu Annette. Iar în serile în care se simţea prea zguduită, îşi
petrecea noaptea acolo pe divan. În cele din urmă, se muta cu
totul în vechea locuinţă. Se înţeleseseră să lase un răstimp copilul
la bunica lui, unde Assia îl vedea în fiecare zi. Răstimpul se
prelungi la nesfîrşit, fără ca cele două femei să-şi mai fi spus ceva
în această privinţă. Aveau destule motive serioase: prezenţa
copilului îi făcea atît de bine Annettei şi, lucru vădit, băiatul era
mai bine îngrijit la bunica decît ar fi fost la mama lui. Assia se
învinovăţea adesea că nu se pricepe să crească copii. Iar Annette,
după ce încercase în mod discret, spre binele Assiei, s-o lege mai
strîns de eonii, mu mai stărui: propriul ei egoism o îndemna să
păstreze copilul.
Dar ce făcea Assia toată ziua? Era prea activă, ca să-şi poată
rumega la nesfîrşit amintirile. După ce începuse o dată să le
orînduiască – aşezîndu-şi toate relicvele, toate hîrtiile din casă –
nu mai avusese chef să meargă mai departe. Lăsase totul pe
jumătate făcut; un amestec de orînduială şi neorînduială, cea mai
grozavă neorînduială, în care nu mai e chip să găseşti nimic.
Degeaba se silea: prezentul de ieri se pierdea cu fiecare zi mai
mult în trecut. Iar ea mergea înainte. Nu putea să ia cu sine decît
partea din trecut care o ajuta să meargă înainte.
Mai întîi de toate, ura lăsată de crimă, setea de răzbunare
împotriva celor care i-l smulseseră pe Marc. Dar unde şi cum să-i
găsească? Cei „bine informaţi” erau poate mai puţin informaţi
decît păreau. Şi chiar dacă ar fi şt: ut ceva, nu ţineau să se afle că
fac parte dintre iniţiaţi. Jean-Casimir, pe care-l găsi cu greu,
spunea acum că nu prevăzuse nenorocirea. Şi încerca să
micşoreze însemnătatea cuvintelor sale din ajunul plecării:
susţinea că fusese vorba doar de nişte sfaturi de, prudenţă
generală”, pe care i le insuflase „experienţa lui generală”. Dar cînd
Assia, cu nările umflate de furie, stărui şi vru să afle despre ce
„experienţă generală” fusese vorba, el răspunse în doi peri,
ferindu-se de orice precizare, pomenind doar de primejdiile la care
se expun coi care ameninţă interesele celor atotputernici.
— Le cunoşti şi dumneata tot aşa de bine ca şi mine… Şi
adăugă numaidecît: Dar în cazul lui Marc, asta n-are nimic de-a
face cu întîmplarea îngrozitoare a cărei victimă a fost.
Există epoci în care întîmplarea e molipsitoare. Ea îl lovise şi
pe Timon, ca şi pe alţii, ucişi din greşeală sau din întîmplare.
Zadarnic spera, de asemeni, că va afla de la Zara de urma
vinovaţilor. El trimisese condoleanţe, ca şi cum ar fi fost vorba de
o catastrofă de cale ferată. Cu mulţi ani mai tîrziu, Assia îi întîlni
în America, încolţit de întrebările ei, Zara ocoli miezul chestiunii şi
dădu să înţeleagă că lovitura venise de departe, mai de sus decît
„stăpînul”.
— Dar de unde? Cine este la voi mai stăpîn decît „stăpînul”?
Zara ridica din umeri:
— Nu e nici măcar stăpîn pe poliţia lui.
Aşa că, pentru moment, n-avea să afle nimic. Cei care ştiau,
fără să fi făcut nimic, cei care făcuseră, poate fără să ştie, n-aveau
să-i spună nimic. Assia scrîşnea din dinţi cu furie. Dar ce nevoie
avea să afle mai mult? Ştia. Cunoştea dictonul: Is fecit cui
prodest1. Ştia, daca nu cine, cel puţin unde e duşmanul. Şi ştia
unde se găsesc armele cu care să-l lovească. Era grăbită să se
alăture taberei ei tabăra revoluţionară tabăra frontului unic
proletar. Îşi dădea seama că, făcînd aceasta, va îndeplini voinţa
lui Marc, va executa testamentul lui: va face ceea ce nu putuse
face el. Astfel încît, aşa
===================
1 În limba latină în original: Cel căruia îi foloseşte a făcut-o.

ca în vechile religii, sufletul mortului va fi nu numai


răzbunat, ci şi hrănit cu acţiune, ceea ce însemna viaţa care-i
fusese smulsă. Assia îi va aduce libaţiunile, sîngele, sîngele ei,
care ardea de dorinţa de a se vărsa pentru alţii, şi pe deasupra,
dacă va putea (şi va putea!), să verse sîngele duşmanului.
Dar răzbunarea şi foamea de acţiune nu umpleau în
întregime sufletul tulburat al Assiei, suflet care-şi pierduse
cumpăna şi care trebuia să-şi facă alta, ca să poată acţiona. Zi şi
noapte îşi căuta tovarăşul lîngă ea. Degeaba îl simţea pe Marc, îi
simţea umbra, suflarea, corpul cald în beznă: nu era el,
îmbrăţişarea înfrigurată se strîngea în gol. Rămînea nepotolită.
Rămînea cu puhoiul nemilos de viaţă, ce creştea din zi în zi în ea
şi lovea în zăgazuri. Sălbatică şi răzvrătită, Assia îşi strîngea
pumnii pe pieptul ei, ros de foame, de foame după Marc, după
tovarăşul ei. Şi din zi în zi, pumnii strînşi şi răzvrătirea se
domoleau. Tovarăşul avea să vină. Ea trebuia să trăiască. Îşi
spunea: „Să trăiesc pentru Marc”.
Cînd o spuse pentru prima oară, tresări, şi în faţa oglinzii, în
oglindă, se scuipă în faţă. Dar a doua zi, reîncepu: „Să trăiesc,
sau să mor. Iubitul meu, la ce ţi-ar sluji să mor zadarnic? Vrei să
trăiesc pentru tine. Ajută-mă! Dacă nu mă poţi ajuta, trebuie să
mă ajut eu. N-o pot face singură. Găseşte-mi un tovarăş!”
Marc i-l găsi. De n-ar fi fost acela, ar fi fost altul. O femeie ca
Assia, care nu-şi găseşte tovarăş, şi-l creează, îşi reface cumpăna
lăuntrica.
Nu izbuti s-o facă decît după o lupta îndelungata şi
zbuciumată. Assia nu se lăsa niciodată înşelată, nici chiar de
iluziile necesare pe care şi le plăsmuia. Dar dacă e nevoie de iluzie
ca să intri în realitatea acţiunii, înseamnă că şi iluzia e o bucată
din realitate şi are dreptul să se înfăptuiască. Dreptul, puterea…
Trebuie să-şi cucerească dreptul.
Şi-l cuceri cu greutate, furtunos. Assia dispăru timp de cîteva
săptămîni. Nu mai veni la Annette. Apoi Sylvie o pîrî cu ochi răi, îi
spuse Annettei că Assia fusese văzută la nişte serate, că era
înconjurată de mai mulţi bărbaţi şi că se vorbea de un american
care-i făcea curte. Annette primi ştirile acestea fără să-şi trădeze
sentimentele. Şi nu pierdu nimic din dragostea pentru Assia.
Dar cînd, după o lipsă de cîteva săptămîni, o văzu pe Assia
venind din nou la ea, fu cuprinsă de o tulburare pe care încercă s-
o ascundă. O ascunse cu stîngăcie. N.ci Assia nu se arătă mai
îndemînatică. Cele două femei simţeau că au să-şi spună ceva
grav. Dar nici una dintre ele nu se hotăra să vorbească. Assia
începu să vină aproape în fiecare zi la Annette. Dar nu rămînea
multă vreme. De cum intra, se uita spre fereastră şi spre uşă, ca
şi cum ar fi căutat să fugă. Uneori se arăta foarte drăgăstoasă, o
tot îmbrăţişa pe Annette. Alteori era îmbufnată şi răspundea cu
nerăbdare la întrebările ei. Sau, abia intra, nici nu se aşeza, îşi
plimba nervoasa degetele pe cîte o mobilă, se apropia de Annette,
care stătea cu ochii plecaţi pe un lucru de mînă, părea gata să
vorbească, nu spunea nimic sau vorbea de fleacuri. Ori, se aşeza
în camera cealaltă, stătea nemişcată cîte un sfert de oră şi pleca
deodată, abia deschizînd gura, pentru a-şi lua rămas bun.
Într-o zi stătea aşa, şi mai tăcută decît de obicei, în picioare,
lîngă Annette. Părea că se uită la lucrul ei de mînă. Alături de
lucru, ochii Annettei vedeau degetele Assiei străbătute de fiori.
Annette ridică ochii de pe lucru şi o privi drept în faţă. Assia o
privea şi ea. Apoi îşi feri ochii, şi bărbia începu să-i tremure.
Spuse mînioasă:
— Dar ce tot mă priviţi cu toţii?
Nu e voie?
Assia urmă morocănoasă:
— De ce aveţi cu toţii aerul că vreţi să-mi reproşaţi ceva?
— Eu, draga mea?
— Vreţi să mă legaţi! Nu sînt stăpînă pe viaţa mea?
Annette lăsă să-i cadă lucrul, apuca amîndouă mîinile Assiei,
o trase spre ea, o cuprinse de mijloc, îşi rezema obrazul de coapsa
ei, ridică privirea spre gura care se strîngea cu răutate, ca şi cum
pe Assia ar fi durut-o ceva şi ar fi vrut să-i facă şi pe ceilalţi să
sufere. Şi Annette murmură cu duioşie:
— Sărmana mea micuţă!
Assia se prăbuşi în genunchi şi îşi ascunse faţa în poalele
Annettei.
Annette o mîngîie pe păr.
— Sigur că eşti stăpînă pe viaţa ta! Nu ştii oare că eu ţi-aş
apăra libertatea, dacă ţi-ar tăgădui-o cineva?
Assia ridică deodată capul. Avea obrajii înflăcăraţi. O apucă
pe Annette de mîini.
— Dumneata m-ai apăra, adevărat?
— N-am făcut-o totdeauna?
Assia îi sărută mîinile cu patimă şi îşi înfundă din nou faţa în
poala Annettei. Annette lăsă să treacă o clipă, apoi o îndemnă:
— Haide, povesteşte!
— Nu îndrăznesc…
— Îndrăzneşte, draga mea! Trebuie să îndrăzneşti să spui
ceea ce îndrăzneşti să faci. De altminteri, ştiu tot.
Assia ridică ochii cu teamă:
— Ce ştii?
Annette îi cuprinse obrajii în palme:
— Oare faţa asta poate să-mi ascundă ceva?
— Ah! Cît trebuie să mă dispreţuieşti!
— Nu, micuţo! Te plîng şi te invidiez, pentru că viaţa te-a mai
cucerit o dată. Şi eu am fost cucerită de viaţă destul de des, şi
ştiu ce înseamnă asta. Slavă domnului, acum s-a sfîrşit pentru
mine. Dar, slavă domnului că pentru tine nu s-a sfîrşit! FetiţA
dragă, mai văd în ochii tăi (nu-ţi feri ochii!) multe bucurii, multe
mîhniri. Ia-le, fata mea! Ai drept la ele.
Îi sărută pleoapele.
Assia plînse:
— Ah! E îngrozitor! N-am vrut!
Annette o ridică de jos cu duioşie; o aşeză pe genunchii ci, îi
şterse ochii cu o batistă, îi suflă nasul ca unui copil. Assia îşi
petrecu braţele în jurul gîtului ei şi stătu cu gura sprijinită de
umărul Annettei, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, privind într-o
parte. Annette îşi apăsă buzele de urechea ei şi şopti:
— Acuma spune-mi! Pe cine iubeşti?
Assia începu să povestească, cu glas scăzut şi sfios, ce se
însufleţea treptat.

Annette ascultă cu băgare de seamă mai ales cele ce Assia îi


povestea despre cel cu care se legase.
Era un tînăr inginer american, care lucrase cîţiva ani în
Uniunea Sovietică şi care, venit pentru muncă, sfîrşise prin a fi
cucerit de muncitori. Howard Drake sosise în Rusia plin de trufia
tehnocratului american, pentru care masele sînt ca orice materie,
o unealtă în mîinile experte ale tehnicienilor pricepuţi. Mărturisea
cinstit că, dacă el învăţase masele de acolo să pună omul în
slujba maşinii, la rîndul lor de îl învăţaseră să pună maşina în
slujba omului. Era un vechi adevăr, pe care individualismul
american crezuse că-l stăpîneşte şi pe care, pe nesimţite, îl uitase.
Nu era prea tîrziu ca să-l reînveţe iarăşi de la elevii lui din lumea
veche reîntinerită. Drake simţea chiar o plăcere paradoxală
înfăţişîndu-i pe aceşti materialişti din Rusia, pe aceşti ucigători ai
lui dumnezeu – împotriva cărora idealismul Europei şi Americii
ducea o cruciadă – drept adevăraţii idealişti, fără ca ei înşişi să-şi
dea seamă, care se opun materialismului mascat, prefăcut, al
falşilor credincioşi şi al conformiştilor din Apus.
Annette, care dorise să-l cunoască, văzu un tînăr înalt, cu
părul roşu, cu ochii naivi şi veseli, ca mulţi alţii din neamul lui,
care întrunea în acelaşi timp spiritul întreprinzător, aprig şi şiret
şi trăinicia sentimentelor, odihnitor de proaspătă. Se îndrăgostise
sincer de Assia. Nu vedea de loc deosebirile dintre firile şi dintre
neamurile lor. Reacţionînd împotriva prejudecăţilor neamului său,
voia să creadă că toace neamurile se aseamănă şi susţinea acest
lucru cu aceeaşi încăpăţînare cu care unii dintre ai săi se
socoteau poporul ales şi refuzau să-i recunoască pe ceilalţi egali
cu dînşii. Totuşi îşi dădea seama de riscurile unei căsnicii în care
tovarăşa de viaţă aducea un trecut tînăr, dar de pe acum încărcat
(bineînţeles că Assia nu-i ascunsese nimic). Sinceritatea era la ea
aproape un viciu. Totuşi Drake se arătă hotărît să înfrunte
această primejdie.
Avea siguranţa absurdă şi viguroasă a îndrăgostitului i a
americanului care crede în puterea sa: la urma urmei, acesta e cel
mai bun mijloc ca şi alţii să creadă într-însa! Şi (ceea ce e cel mai
bun lucru) avea acel respect american pentru femeie şi pentru
privilegiile pe care masculii anglo-saxoni le recunosc cu plăcere
femelelor lor, spre a le spori valoarea în propriii lor ochi.
Annette îi spuse drăgăstos Assiei că are mai mult noroc decît
merită şi, după ce stătu de vorbă cu ea, îi aprobă alegerea. În
toate aceste împrejurări, se purta într-adevăr ca o mamă cu Assia.
Nu ţinu seamă decît de interesul fiicei ei.
Nici nu vorbi despre fiul ei mort. Assia deschise vorba. Nu era
în stare să nu pomenească de gîndurile ei adînci şi sfîşietoare.
Spuse:
— Doamne, doamne! Sărmanul Marc! Cum ar mai suferi dacă
ar şti!
Gura Annettei se strînse uşor, dar se stăpîni de îndată.
Nenorocita de Assia! Avea destulă tărie ca să se chinuiască şi să-i
chinuiască şi pe ceilalţi cu gîndurile ei, fără însă a face nimic
pentru a opri faptele al căror gînd o chinuia. Annette spuse:
— Marc te-a iubit prea mult, ca să nu-ţi iubească şi fericirea.
Assia stărui:
— Îi sînt necredincioasă…
— Acolo unde se află el, cuvintele astea nu mai înseamnă
nimic; nu-şi mai poate cere drepturile de proprietar.
— Dar aici, unde mă aflu eu, mă trădez pe mine însămi.
— Viaţa întreagă e o trădare. Potoleşte-te!
— Nu mă potolesc. L-am iubit. M-am dat. M-am legat.
— Te dezleg. N-o să rămîi multă vreme liberă.
— Nu pot să fiu liberă! Şi cînd nu sînt liberă, sufăr. Cum faci
dumneata?
— Îmi rod legăturile.
— Ah! Curînd îmi voi roade pielea. Legăturile s-au înfipt în
carne. Mă dor şi am nevoie de ele. Nu mi le voi putea smulge decît
împreună cu viaţa.
— Trăieşte cu ele! Iubeşte-ţi răul! Eşti făcută pentru el. Ai
primi o viaţă lipsită de legături şi de revoltă împotriva lor? O, chin
drag!
— Chin drag! Da, sînt un chin. Sînt un chin pentru mine şi
pentru toţi cei pe care-i iubesc. Şi te iubesc. Dar nu pricep cum
de mă poţi iubi dumneata pe mine!
— Ce să-i faci? spuse Annette, rîzînd cu duioşie. Sînt ca şi
tine. Îmi iubesc chinul drag. (O strînse la pieptul ei.) Mă
întinereşte. Să rămîi multă vreme chinul meu!
Cele două femei se îmbrăţişară. Dintre ele, cea mai tînără era
cea cu părul alb.

Cînd află de căsătoria Assiei, Sylvie se înăbuşi de indignare.


George rămase înmărmurită. Nu încercă să-şi controleze
sentimentele, dar nu se mai simţi în stare s-o întîlnească pe
Assia. Se ferea cu stîngăcie de ea: cînd auzea în vestibul glasul
Assiei, care tocmai intra George ieşea repede pe o uşă lăturalnică.
Nu şi-ar fi putut ascunde răceala. În schimb, purtarea Sylviei nu
era de loc de gheaţă. Şi nici nu încerca s-o ascundă. Se purta cu
asprime şi dispreţ. Ai fi spus că Assia o jignise mai mult pe ea. Şi
ce-i drept, Sylvie aproape că-şi închipuia că Marc îi lăsase în pază
interesele lui şi că orice jignire adusă lui o atingea şi pe ea.
Annette avu mult de furcă, încercînd să-i despartă pe aceşti
paznici ai mortului, care nu le ceruse să-l păzească, de
supărăcioasa Assia, care se zbîrlea ca o pisică sălbatică atunci
cînd le vedea indignarea şi feţele duşmănoase.
Cînd Sylvie află că Annette fusese de acord cu această
căsătorie, îşi întoarse mînia împotriva ei.
Annette îi spuse:
— Haide, haide, lasă oamenii să trăiască!
— Cum, ţie nu-ţi pasă de loc?
— Ce-mi pasă mie, mă priveşte doar pe mine. Ce-ţi pasă ţie te
priveşte doar pe tine. Dar e vorba de ea. E dreptul ei.
— Dreptul, dreptul să-l părăsească pe băiatul nostru
— Şi asta cînd n-a trecut nici anul de cînd se afla în patul
lui!
— Fata are toată viaţa înaintea ei. Noi ne-am lăsat viaţa în
urmă, alături de cei căzuţi. Sîntem destui ca să-i veghem. Tinerii
să-şi urmeze calea! Sylvie! Cînd n-ai nici treizeci de ani e bine să
mergi drept înaintea ta, fără să priveşti în urmă!
— Nu îngădui să-l uite!
— Dar tu, tu n-ai făcut-o?
— Ce? Să uit? Niciodată! N-am uitat nimic din ce am iubit.
Nimic din ce am urît.
— Nu te mai lăuda! Nu mă poţi înşela. Nici tu, nici eu n-am fi
putut trăi fără uitare. Uitarea jalnică şi fioroasa prin care mori şi
renaşti. Sylvie, Sylvie, de cîte ori n-am murit şi n-am înviat noi,
lăsîndu-ne în urma leşurile!
— Leşurile! Care leşuri?
— Pe noi înşine. Unde sînt oare Annette şi Sylvie cele de
odinioară?
— Eu o văd mereu pe Annette de odinioară, spuse Sylvie
apucîndu-i mîinile, cu ochii îmblînziţi deodată şi străbătuţi de o
lumină duioasă. Regăsesc toate pietrele zvîrlite de Degeţel, pe care
tu le-ai semănat pe drum.
— Ei bine, găseşte şi pietricica tare şi fierbinte care era Sylvie
la vîrsta acestei fete! Şi asta să te îndemne la blîndeţe!
— Nu sînt blîndă nici cu mine. De ce să fiu blîndă cu altă
căţea?
— Nu mai face acum pe mironosiţa! Îmi place mai mult să te
văd căţea decît mironosiţă. Cîinii au măcar ochii blînzi. Hai, uită-
te la mine cu ochi blînzi!
— Oglindeşte-te în ei! Pentru tine, numai pentru tine. Dar
pentru ea nu, nu şi iarăşi nu!
— Greşeşti. Iartă şi dă!
— Greşesc, poate că da… Dar îmi place să greşesc. N-o s-o
iert niciodată! La urma urmei, să se mărite cu cine-i place! Şi s-o
şteargă împreună cu iubitul ei! Călătorie sprîncenată! O să zgîrii
cu unghiile pînă şi urma ei!
Annette ridică din umeri şi tăcu. Cînd Sylvie se înfuria, nici
dumnezeu nu i s-ar fi putut împotrivi.
Annette şi Assia potriviră lucrurile în aşa fel, încît să petreacă
singure ultimele zile. Duşmănia celorlalţi, sau dezaprobarea
politicoasă pe care Assia o desluşea chiar în felicitările lui Julien
şi ale lui Bruno, înţepătura tainică a unei remuşcări ce-o frigea, o
făceau să preţuiască mai tare înţelegerea Annettei. Avea nevoie de
ea ca să-şi afirme dreptul, chiar faţă de sine însăşi. Era sigură de
dreptul ei: să nu fi încercat cineva să se atingă de el! Dar făcea
parte dintre oamenii pe care nici un scrupul nu-i împiedică sa
învingă şi cadre, după ce au învins, se întorc şi-şi caută
scrupulele lăsate în urmă. Şi lumea, de care n-au ţinut seamă,
trebuie să-i ajute să mature praful ridicat sub paşii lor. Şi nimeni
nu se mişcă să-i ajute! Nimeni nu mătură în faţa uşii vecinului;
fiecare s-ar simţi mai curînd îndemnat să împingă gunoiul alături
de uşa lui. Annette se străduia să cureţe pragul Assiei, să-i
liniştească preafrămîntata ei conştiinţă. Şi pentru că după doliu
un suflet tînăr e lacom de fericirea ce se arată, Assia tare mai avea
poftă să se lase convinsă. Strălucea de bucurie. Dar orice i-ar fi
spus Assiei, cînd rămînea singură acasă, pe Annette o cuprindea
o melancolie sfîşietoare. Nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi cei pe
care-i iubeşti, pe toţi cei pe care-i ai în inimă, şi pe vi\ şi pe morţi.
Fiecare oftează: „Bucuria mea, durerea mea”. Şi ceea ce unuia îi
face bucurie, altuia îi aduce mîhnire. Cea mai în vîrstă trebuie să-
şi dăruiască partea. Stînd închisă singură în casă cu fiul ei, cu
fiul ei mai bătrîn decît ea morţii sînt totdeauna mai bătrîni decît
cei vii Annette îl auzea spunîndu-i: „Dă-i partea mea! Ce-aş putea
face cu ea Să se folosească de ea! Să fie fericită fata noastră! Să
mai iubească! Să fim şi noi fericiţi, văzînd-o că trăieşte din nou!”
Niciodată Assia nu-i arătase Annettei o dragoste mai filială
decît în ultimele zile petrecute cu ea. Îi destăinui secretele cele
mai ascunse ale vieţii ei trecute, ale sufletului ei de azi. Îi
destăinui unele taine pe care nu le încredinţase nimănui, nici
chiar lui Marc în pat (şi dumnezeu ştie cîte nu-i împărtăşise, şi de
care el s-ar fi lipsit bucuros!). Tainele acestea erau adesea prea
puţin măgulitoare pentru Assia. Dar i se părea că nu-i poate da
alte dovezi mai bune de recunoştinţă decît mărturisirile acestea.
Care o despuiau de orice prestigiu. Se dădea pe mîinile Annettei,
fără văl şi fără apărare. Ştia prea bine că mîinile acestea vor primi
tot, nu vor respinge nimic. Şi asta însemna atîta uşurare! Să te
poţi arăta o dată. N singură dată în viaţă, aşa cum eşti, aşa cum
abia îndrăzneşti să te priveşti în oglindă, şi apoi sa auzi cum ţi se
spune: „Fata mea…” Nici pentru Annette lucrul acesta n-ar fi fost
cu putinţă acum, cînd erau pe cale să se despartă.
Da, Annette primea, înţelegea. Înţelegea ce dar de preţ
însemnau pentru sufletul Assiei mărturisirile acestea nestăvilite.
E drept că mărturisirile îi lăsau o usturime în vîrful degetelor.
Atingerea străfundurilor acestora sufleteşti, care de obicei nu sînt
scormonite. Totuşi văzuse şi cunoscuse multe în viaţă. Dar femeia
aceasta tînără îi mai dezvăluia unele unghere noi pentru ea. Nişte
monştri ai inimii şi ai gîndirii. Sărmanul Marc, trăise cu ea! Îi
aflase oare? Avea şi el monştrii lui! „Şi eu îi am pe ai mei. Ce mai
junglă! Totuşi, e mai multă linişte acolo unde se află Marc.”
Dar o strîngea în braţe pe fata ei dragă cu trup subţire, care
închidea într-însa înfrigurarea şi bezna aceea chinuitoare şi care i
le dăruise în avîntul ei de încredere sălbatică.
Assia îi dădu totodată şi un dar frumos, curat şi care o costă
cel mai scump. Dădu copilul în paza bunicii. Ar fi stingherit-o.
Cînd reîncepi o lună de miere, nu-ţi vine uşor să te încarci cu un
pătrar din luna trecură. Prea ar aminti de nopţile de odinioară.
Dar era totuşi o jertfă. I s-ar fi putut reproşa Assiei că nu-şi
iubeşte pe deplin decît amantul, e drept! Iubea cu izbucniri. Dar
nu i se putea reproşa că nu-şi iubeşte copilul. Îl iubea pătimaş, cu
un simţ animalic de posesiune. „E al meu! Eu l-am făcut. Mai e
legat încă de buricul meu. Îmi aparţine.” Dar nu voia să aparţină
şi ea copilului. În tîrgul acesta, instinctul Assiei nu se sinchisea
de dreptate. Uita de copil, îl căuta din nou. Nu-şi putea lega de el
viaţa şi pasiunea. Şi cum avea un cuget drept, sau cel puţin în
stare să deosebească ce e drept, îşi dădea seama că îi face rău
copilului şi că-i va face şi mai rău în viitor. Iar faptul că-şi vedea
greşeala nu era în stare s-o schimbe nici cu o iotă. Cea mai mare
sforţare pe care o putea face voinţa ei era să renunţe la această
posesiune, recunoscînd ca nu poate corespunde îndatoririlor pe
care i le cerea. Dar nu renunţa fără sfîşiere. Şi voia ca Annette să
preţuiască jertfa pe care i-o aducea. N-ar fi făcut-o pentru nimeni
altul. Annette ştia şi preţuia aceasta. N-ar fi făcut o astfel de jertfă
de dragul nimănui. Nici chiar (şi-o mărturisea în clipa aceea) dacă
fericirea copilului i-ar fi cerut-o. Făpturile acestea pătimaşe erau
făcute să se înţeleagă din jumătăţi de cuvinte.
În ajunul plecării, Assia, cuprinsă de un acces violent de
deznădejde, strigă că nu mai vrea altă căsătorie, că au mai vrea
să-l părăsească pe Marc, că vrea să rămînă şi să-i păzească
amintirea împreună cu Annette. Annette îi spuse:
— Du-te, fata mea! Du-te la luptă! O faci pentru Marc. Luptă
pentru el, pentru ceea ce a vrut el, pentru ceea ce n-a putut
îndeplini! Pentru cauza noastră!
Assia tresări. Apucă amîndouă braţele Annettei:
— Pentru cauza noastră. Eşti şi dumneata alături de ea?
Annette încuviinţă din cap:
— Sînt alături de Marc al nostru. Marc e în mine. Legile firii
s-au răsturnat. L-am născut. Şi el mă naşte la rîndul lui.
Assia o strînse în braţe.
— Mama lui Marc al meu! Fata lui Marc al meu! E tot ce-mi
mai rămîne din căminul nostru
— Nu uita de flacăra aceea mică, de Vania al tău!
— Păstrează-mi-o dumneata!
— ÎI păstrez şi te păstrez. Du-te, fata mea! Orice ni s-ar
întîmpla amîndurora, vei găsi mereu în mine pe păzitoarea
căminului, care te va apăra împotriva lumii întregi, de va fi nevoie.
— Lumea nu înseamnă inimic, pot s-o înfrunt singură, spuse
Assia. Apără-mă de mine însămi. Voi fi braţul dumitale. Fii inima
mea!
Assia plecă împreună cu soţul ei. Annette rămase cu Marc.
Acum trebuia s-o înlocuiască şi pe cea care plecase.
Şi Marc se afla acolo. Era în odaie, lîngă ea, cu privirea vie,
cu braţele şi cu picioarele paralizate, cu spiritul aprins. Îi spunea:
„Păşeşte înainte pentru mine! Lucrează pentru mine! Luptă
pentru mine!”
Reîncepuse era bătăliilor. În ultimii douăzeci de ani nu se
încheiase niciodată pe deplin. Războiul cel mare din 1914 nu
însemnase decît poarta de intrare. Şi prin aceasta a pătruns
revoluţia. Nu era numai o explozie socială care ridica pămîntul
într-o ţară sau alta. Ea mîna în adîncime toate formele spiritului.
Toate concepţiile morale şi sociale se schimbau pe nesimţite.
Foşnetul acestei mări umple lumea. Ca să nu auzi cum suie
fluxul suferinţei şi al revoltei, trebuie să fii surd, aşa cum voia să
fie o burghezie egoistă, care se zăvora lîngă ultimele rămăşiţe,
ameninţate, ale confortului ei. Urechile Annettei îl auzeau prea
bine. Datorită lui Julien Davy, care primea zilnic din toate ţările
chinuite, mai ales din răsăritul Europei, nenumărate scrisori,
documente, strigăte de ajutor, cunoştea şi simţea patimile
omenirii. Nu se simţea copleşită, ca Julien, pe care îl apăsa
monotonia acestui lamentto şi sentimentul neputinţei sale de a
ajuta victimele. Ea îşi plătise datoria, îşi dăruise obiectul
dragostei, pe fiul ei, jertfit pentru durerea oamenilor. Dăduse ce
avea mai scump. În tragedia aceasta nu era o spectatoare, pe care
s-o ruşineze gîndul nemărturisit că a fost cruţată. Avea dreptul să
intre în rîndul mulţimii celor asupriţi. Şi nemaiavînd nimic de
pierdut, vedea şi mai cutezător ce drum trebuiau să apuce
popoarele.
În ceasul acela, drumul era închis. După revoluţie, în
Europa, reacţiunea a luat iniţiativa. Lipsită de sprijinul efectiv al
U.R.S.S., pe care o absorbeau cerinţele imensei ei munci de
construcţie – de sprijinul acestei Rusii care semăna cu un animal
uriaş ce năpîrleşte şi este nevoit să stea departe de luptă cît timp
noua lui piele este încă fragedă – Europa revoluţionară nu ştiuse
să se organizeze. O sfială de necrezut paraliza partidele socialiste,
pe care, în curs de două generaţii, parlamentarismul le golise de
încredere şi de energie. Aceste partide erau paralizate de grija
absurdă de a nu ieşi din legalitate, în timp ce, mai dibaci,
duşmanul – marea burghezie fascista – nu se încurca în legalitate
ca să le zdrobească.
Printr-un paradox vrednic de rîs, cei care ar fi trebuit prin
orice mijloace şi cu orice preţ să croiască drum noii orînduiri
ajunseseră sprijinitori înspăimîntaţi ai vechii orînduiri şi ai
principiilor ei mîncate de molii, principii în care şefii cinici şi lucizi
ai reacţiunii nici nu mai credeau (se slujeau de ele la nevoie şi le
călcau în picioare cînd îi stinghereau). Socialiştii aceştia legalişti,
pe care duşmănia fratricidă împotriva comuniştilor îi arunca din
zi în zi mai mult spre trecut, se speriau de luptă, nu numai din
teama de luptă, ci şi din teama de consecinţele ei. Se temeau de
înfrîngere. S-ar fi temut şi de victorie. Pierduseră încrederea într-
înşii. Din ei se scurgea sîngele acţiunii. Şi aceia în vinele cărora
curgea acest sînge, comuniştii, nu ştiau încă unde să-l
întrebuinţeze. Îl cheltuiau în certuri zadarnice şi în ameninţări, în
pumni ridicaţi, în cîntece de paradă, în lăudăroşenii care îi
scuteau de pregătirile disciplinate, tăcute şi stăruitoare în vederea
acţiunii reale, organizate.
Inamicul le-o luase înainte. Conducătorii duşmani ştiuseră să
exploateze panica pe care, prin ameninţarea lor neprevăzătoare,
palavragiii revoluţiei o insuflaseră maselor speriate. În toată
Europa, fascismul se pretindea apărătorul ordinii morale şi
sociale, apărătorul banilor strînşi la ciorap, al casei de bani, al
familiei, al patriei, al mamei bolnave şi al bunului dumnezeu.
Marii burghezi, care pe drept cuvînt aveau încă puţină încredere
în propria lor energie, fuseseră destul de dibaci ca să treacă
ciomagul în mîinile unor duci şi führeri, ieşiţi din popor, cu
energie neatinsă, care din lupi se transformau în cîini de pază.
Dictaturii proletariatului i se opunea dictatura unor trădători ai
clasei lor, şi cărora li se dăduseră pentru un timp puteri
nemărginite, ca să ferece această clasă în lanţuri de ocnaş. Ciuma
fascismului, neagră sau cafenie, se propaga de la o ţară la alta.
Virulenţa molimei creştea o dată cu succesul. Pînă şi Franţa şi
Anglia, ultimele bănci unde libertăţile democratice mai erau încă
păstrate în casele de bani, uitau să le mai folosească şi le scoteau
din circulaţie.
Nu mai era vreme de şovăit. Trebuia să fii de o parte sau de
alta. Convorbirile academice despre violenţă sau nonviolenţă nu
se mai potriveau cu vremurile. Trebuiau strînse laolaltă toate
forţele, atît ale violenţei, cît şi ale nonviolenţei, împotriva forţelor
reacţiunii, unite şi ele. Totul trebuia să-şi găsească locul în
armată: marele refuz organizat al lui Ghandi şi trupele de asalt ale
lui Lenin. Împotrivirea la încoronare, grevele în uzine şi în
transporturi, insurecţia – toate erau arme de luptă, pe care
mintea Annettei le accepta acum. Recunoştea că lupta e necesară.
Şi departe de a se retrage în vis, aşa cum o ispitise fluierul
păstorului, găsea energie în rădăcinile visului înfipte adînc în
pămînt. Şi o dăruia acţiunii. Ce-ar fi Unicul, dacă nu l-ar străbate
sîngele acţiunii? Unicul e acţiunea. Unicul e schimbarea. De s-ar
opri o singură clipă, totul s-ar prăbuşi.
Totul s-ar prăbuşi pentru o Annette şi pentru fraţii şi surorile
ei din Occident. Căci gîndul, luînd chipul voinţei vii, e turnat în ea
ca un metal topit în creuzot. Contele Bruno Chiarenza îi repetă
cuvintele înţelepţilor din zăpezile tibetane: „A face nu-i nimic, a
desface e totul” (să desfaci vălul, să desfaci eul care se interpune
între spirit şi soare). Annette le înţelege (şi nu e sigur că Bruno nu
le înţelege şi el la fel) ca o chemare la revoluţie. Să desfaci plasa
strînsă a amăgirilor şi prejudecăţilor, plasa strînsă a vechii lumi.
Să rupi legăturile sclavului lui Michelangelo. Sub presiunea vieţii
noi, să spulberi zăgazurile vieţii moarte, zăgazurile trecutului.
Cînd îşi recunoaşte chipul în rîul acesta cu ape amestecate, în
care sfîntul Bruno din Himalaia îi arată icoana eul ui cu milioane
de feţe, cînd vede trecînd pe acolo, printre altele, imaginea ei şi tot
puhoiul care înaintează în vîrtejuri spre ocean, ca şi cortegiul lui
Bacchus din India, nu e nici o primejdie ca înţelepciunea aceasta,
delirul sacru al Asiei, care trezeşte în sufletul european ecouri
adînci (căci se trag din aceeaşi mamă), s-o facă să renunţe la
activitatea ei mistuitoare. Se pierde în masa aceasta în mişcare,
regăsindu-se multiplicată. În dansul acesta al duhului-Gange,
care se rostogoleşte în valuri mari spre ocean, nu oceanul o
atrage, ci fluviul. I se dăruieşte. Aude răsunînd în arterele ei paşii
Marii Oşti.

Adunările populare nu întîrziară s-o cunoască pe femeia în


doliu, cu faţa calmă, puţin greoaie, cu ochii placizi. Cînd stătea
liniştită, părea că aţipeşte, părea cu gîndul aiurea, ştearsă. Dar
dud se ridica şi vorbea, se lumina într-o clipă de un val de
tinereţe. Şi potolit, fără grabă, fără să ridice glasul, fără să şovăie
vreodată, înfigea în mintea mulţimii cuvîntul ei hotărît, îndemnînd
totdeauna la o acţiune precisă.
Julien Davy fusese foarte mirat cînd Annette îi ceruse să-l
întovărăşească la unul din mitingurile împotriva fascismului, pe
care le prezida el. Annette nu fu mai puţin mirată cînd, într-o
seară, ajunse să ceară cuvîntul.
Pînă atunci nu fusese niciodată atrasă de adunările publice.
Cînd lua parte la ele, îi vedea din fundul sălii pe cei care discutau
pe estradă. Acum, cînd era aşezată pe estradă, în faţa mulţimii,
primea în obraz răsuflarea acestor mase; nădejdea lor pătimaşă
pătrundea într-însa. Vorbitorii de pe estradă, care îşi urmau şirul
vorbelor, arareori împlineau această nădejde: prea îşi cheltuiau
puterile în certuri de partid, care nu-i interesau pe ascultători. Şi
cel care vorbea nu auzea chemarea mută şi stăruitoare ce i se
adresa: „Arată-ne calea, calea dreaptă pe care să păşim!”
Annette auzi chemarea, ca şi cum ea însăşi ar fi rostit-o. Şi
pentru că nu răspundea nimeni, se ridică ea, fu silită s-o facă.
Trebuia să repete chemarea cu glas tare şi să-i răspundă, aşa
cum face corifeul în dramele antice.
De la primele cuvinte, sunetul glasului ei o miră. Glasul
ajunse pînă la ea, ca şi cum ar fi fost al alteia, care o depăşea, ca
şi cum ar fi aparţinut unui alt eu, îngroşat de valorile adunării.
Dar aproape numaidecît înfăptui legătura strînsă dintre cel care
vorbeşte şi mulţime – şi legătura aceasta e forţa oratorului.
Totuşi, în felul ei de a vorbi n-avea nimic care să semene a
elocvenţă. Înrîurea prin simplitatea ei absolută şi prin liniştea
care-i scotea la iveală îndrăzneala gîndirii. Liniştea aceasta insufla
auditorilor o încredere avîntată în ei înşişi şi în cauza pe care o
apărau. Ajunse repede populară. La adunările acestea, simţea că
fiul ei e alături de ea. Şi el era într-adevăr de faţă pentru mulţi
dintre cei care o ascultau: căci se află repede de povestea lui
Marc. Şi Annette ajunse legendară. Toţi îi vedeau împreună, pe fiu
şi pe mamă.
Prin limpezimea gîndirii, prin mintea ei feminină,
simplificatoare şi practică, Annette ajută la o înţelegere necesară
între partide. Nepăsătoare faţă de etichete şi faţă de formalismul
birocratic, îi silea pe membrii celor două Internaţionale, surori
duşmane, să ţină seama unii de alţii pe cîmpul de bătaie. Se va
discuta mai tîrziu teoria: adevărata linie de despărţire între
partide este între cei care vor şi cei care nu vor să acţioneze. Toate
pretextele ideologice pentru a nu acţiona sînt doar nişte măşti.
Mîna ei de femeie le smulgea fără teamă, spre supărarea multor
politicieni, pe care-i tulbura în jocul lor echivoc. Dar mulţimea e
femeie. Încuviinţa. Mulţimea are nevoie de situaţii limpezi.
Annette veghea ca dezbaterile să nu se piardă în zăpăceala
oratorică. Avea însuşirea să rezume la sfîrşit dezbaterile într-o
moţiune limpede şi practică. Se obosi mult, luînd parte activă la
diferite organizaţii de ajutor şi de acţiune internaţională: Ajutorul
Roşu, Ajutorul muncitoresc, Ligile împotriva imperialismului,
împotriva fascismului şi împotriva opresiunii coloniale. Cînd intri
în horă, trebuie să joci. Cheltuia mai multă putere decît îi
rămăsese. Liniştea ei vestită, atît de admirată, cerea o încordare
deosebită a voinţei, menită să potolească presiunea lăuntrică. Sub
înfăţişarea ei calmă de femeie înaltă, voinică, destul de trupeşă,
pe care vîrsta o îngreunase puţin, fără să-i micşoreze din energie,
inima ostenită începu s-o lase în drum.
După obiceiul lor, doctorii îi ascunseră adevărata boală. Asta
pentru că ei se bizuie întotdeauna pe dragostea înfricoşată de
viaţă. Nici nu-şi închipuie că nu pentru toţi oamenii pierderea
vieţii este nenorocirea cea mai mare şi groaza nemărturisită. De
parcă, la sfîrşitul toamnei, fructul copt n-ar simţi voluptatea de a
se desprinde din pom! Ascultîndu-le explicaţiile date cu atîtea
menajamente, Annette zîmbea. Ştia destule despre boli, din
experienţa ei de infirmieră şi din legăturile pe care le avusese cu
oameni de meserie, ca Philippe Villard, fostul ei amant.
Îl revăzuse de curînd. Era acum un om bătrîn, cu fruntea
brăzdată, cu ochii arzînd mereu de un foc nepotolit, cu gura grea
şi scîrbită. Era încărcat de onoruri, dar nu se sătura niciodată de
ele, la fel ca celălalt savant, marele Berthelot 1 (cel din veacul
trecut), despre care se spunea că mormîntul de la Pantheon era
singurul loc pe care nu-l rîvnise cu lăcomie (şi nu-l rîvnise, pentru
că era sigur că-l va avea; ceea ce e sigur nu te mai ispiteşte).
Îmbuibat şi nesăţios, Philippe căuta fără odihnă, ca şi lupul quem
devoret2; iar sărăcia prăzii – lumea roasă pînă la măduvă – îl
înfuria. Annette şi el nu încercaseră niciodată să se revadă, dar
nu se pierduseră din vedere. După moartea lui Marc, care stîrnise
oarecare vîlvă în presa pariziană, Philippe se întîlni pe stradă cu
mama în doliu, care mergea dreaptă şi mîndră, cu fruntea sus, ca
şi femeile din Italia, ce-şi poartă pe cap poverile grele. Şi, cuprins
de admiraţie, o opri.
Aproape că nu mai aveau nici un gînd comun. În politică
Villard era partizan al dictaturilor. Se purta cu masele omeneşti
cum te porţi cu nişte turme duşmane, pe care trebuie să le sfărîmi
şi să le îmblînzeşti, aşa cum omul (omul demn de acest nume
stăpînul) a ştiut să facă cu celelalte animale. Felul lui aspru de a
gîndi socotea mişcările maselor drept forţe oarbe ale naturii,
===================
1 Chimist şi politician francez burghez (1827-l907).
2 În limba latină în original: pe cine să mănînce.

Ca şi epidemiile. Intre Julien Davy şi el exista o antipatie


totală, care, din respect pentru Annette, nu se dădea pe faţă, dar
rămînea neîmblînzită.
Şi totuşi, cînd rămîneau singuri unul cu altul, Philippe
Villard şi Annette nu se loveau de bariera dintre ei. Tot mai exista
între ei vechea legătură, rădăcinile adînci ale cărnii. Se cunoşteau
în dragoste, ca şi în luptă; îşi cunoşteau puterile şi slăbiciunile.
Slăbiciunile unuia erau în parte şi ale celuilalt: fiecare le cunoştea
gustul. Şi mai era o taină care-i apropia: amîndoi se ştiau osîndiţi.
De la primele întrebări pe care Annette i le puse cu privire la
boala ei, el merse drept la ţintă (nu şovăia niciodată în faţa
cuvintelor). Îi zugrăvi el însuşi simptomele pe care le simţea ea,
durerea care o străpungea în piept şi se întindea pe la subsuoară,
de-a lungul braţului pînă în vîrful unghiilor. Observase
dedesubtul pleoapelor umflătura albăstrie a feţei, observase
paloarea mîinii. Era o limbă cunoscută: o citea de la prima vedere.
Trupul acesta era trupul femeii pe care o posedase. Dac, deşi îşi
amintea de toate, ca şi ea, acum îl cerceta cu privirea rece a
medicului. Şi ea îşi vedea trupul tot ca Philippe, din afară. Se
simţea străină de trupul ei. Spuse:
— E anghină pectorală?
El răspunse:
— Anghină clasică.
— Măcar în privinţa asta glumi ea n-o să spui că sînt o
romantică.
— De fapt, ai fost totdeauna o clasică, fără să ştii.
O privea cum se îmbracă.
— Dar cam pe unde mă aflu? Întrebă ea.
— Nu mai eşti la început.
— Asta ştiu.
— Ai şi făcut o bună parte din drum.
— Şi ce-mi mai rămîne?
— Depinde. Trebuie să-ţi cruţi paşii.
— Aproape că nici nu mai umblu.
— Chiar fără să te mişti, tot vei găsi mijlocul să alergi ca o
zănatică!
— Şi cunoşti oare mijlocul să mă împiedici?
— Nu-l cunosc. Şi chiar de l-aş cunoaşte, probabil că nu l-aş
spune. Există leacuri care ucid mai repede decît boala.
— Ori mori de pe urma bolii, ori de pe urma doctorului! Mai
bine de boală.
El era de acord. Se ştia şi pe sine condamnat de o boală de
rinichi, care nu iartă. Dar n-o spusese nimănui şi vîna mai
departe, de parcă ar fi trebuit să trăiască la nesfîrşit. Ar fi lăsat-o
prin urmare şi pe Annette să-şi continue vînătoarea, bizuindu-se
pe experienţa ei în cîrmuirea corăbiei. Totuşi, îi interzise orice
activitate la mitinguri şi comitete. Aici sfatul medicului se potrivea
cu antipatia lui faţă de acţiunea socială pe care o înfăptuia
Annette: era un prilej bun să-i pună capăt. Antidemocratismul lui
era întărit de o duşmănie deosebită faţă de nebunia femeilor care
se amestecă în politică. Annette nu se lăsa înşelată. Fireşte că se
încăpăţînă. Dar boala se în sarcină s-o cheme la ordine. Şi
Annette avea prea mult bun-simţ ca să stăruie. Renunţă. Philippe
nu-şi ascunse triumful.
— Nu te grăbi să-ţi proslăveşti biruinţa! Ii spuse Annette. Am
mai multe săgeţi în tolbă.
— Dar bine, amazoano, n-ai decît două braţe cu care să
încordezi arcul!
— Te înşeli. Mi-am mai făcut altele.

O avea, departe, pe fata ei, pe Assia. Iar aici, aproape, îl avea


pe băieţaş, pe fiul fiului ei. Se vedea din nou aşa cum fusese cu
treizeci de ani în urmă, cu un copil în grija.
Dar nimic nu mai e aşa cum a fost odată. Nu mai era acelaşi
copil. Ea nu mai era aceeaşi femeie. Cînd ai străbătut treizeci de
ani de drum împreună cu un fiu şi trebuie să iei iar drumul de la
capăt, nu mai simţi aceeaşi aşteptare înfrigurată. Ştii unde duce
drumul şi, ca pe harta jocului „de-a gîsca”, ştii cum se înşiră
puţurile, închisorile şi bucuriile. Mai există întîmplarea: cum vor
cădea zarurile. Dar ţinutul pe care-l străbaţi nu-ţi mai
pricinuieşte tulburarea necunoscutului: l-ai străbătut şi mai
înainte. Bineînţeles că te înşeli! Căci, între timp, peisajul s-a
schimbat prin trecerea unei generaţii. S-au săpat alte gropi, acolo
unde cele vechi au fost astupate. Eşti în primejdie să te laşi
înşelat, de multe ori, chiar de fidelitatea amintirilor.
Şi apoi, făptura aceasta nouă, care, oricît ar fi ea făurită cu
bucăţi din cea veche, e totuşi alta, altă lume, alt timp. E într-
adevăr uluitor. Are aceiaşi ochi, aceleaşi trăsături. Te priveşte. Şi
chiar înainte de a-i vorbi, simţi, ştii că un oaspete nou, o eră nouă
a intrat în casă. Şi făptura aceasta mică, abia sosită, pe care o
înveţi să meargă, se va afla de la început în siguranţă pe un teren
pe care-l cunoaşte mai bine decît tine, chiar mai înainte de a-l fi
cercetat. Se simte la largul ei în ziua de astăzi. Se înţelege cu ea.
Şi tu, tu rămîi la uşă.
Depinde de tine să treci pragul. Îndrăzneşte să pătrunzi în
viitor! E foarte uşor pentru cel care se scutură de povara
trecutului. Dar Annette nu voia, nu putea s-o facă. Înţelegea să
nu-i jertfească pe nici unul dintre cei doi fii. Îi trebuiră multe zile
ca să poată să-i împace. La început Annette se mărgini să-l
observe cu ochi de mamă pe micul Jean. Avea tot atîta de învăţat
de la el, cît şi el de la ea. Şi amîndoi o aveau pe George ca tălmaci.

O legătură ciudată şi fermecătoare se înjghebase între fată şi


copil. Cincisprezece ani îi despărţeau, îi uneau. Băieţaşul mai mic
de opt ani, fata de peste douăzeci şi trei, se aleseseră printr-o
înţelegere tainică, rege şi supus. „Eşti al meu. Eşti bunul meu!” N-
avuseseră nevoie să-şi pună condiţii! „Sînt bunul tău. Îţi aparţin!”
Semnaseră tratatul. „Nu voinţa ta mă îndeamnă. Ci plăcerea mea.
Şi plăcerea mea e şi plăcerea ta.” Care putea fi domeniul de
înţelegere dintre copil şi fata? Toate domeniile. Şi toate legăturile
care pot să apropie una de alta două făpturi omeneşti, în afară de
cea care înnoadă împreună cele două sexe. Şi unul şi altul se
aflau tocmai la cumpăna apelor, unde poţi să bei la toate
izvoarele. Exista izvorul frăţesc: sora cea mare şi fratele mai mic.
Exista izvorul matern: micuţul se ghemuia în braţele puternice ale
femeii, căci purta în sine o durere sau o fericire prea grea pentru
braţele lui slăbuţe. Ea simţea o tresărire de bucurie caldă în
pîntece, ca şi cum picioruşele copilului ar fi dănţuit într-însa. Mai
era... mai era însuşi izvorul dragostei, singurul, adevăratul izvor
(nu exista decît un singur izvor pentru toate fiinţele), cel care
doarme sau veghează, visează, şopteşte sau vorbeşte cu glas tare
inimilor de masculi şi de femeie (numele acestea frumoase şi
dispreţuite trebuie să fie restabilite în toată demnitatea lor!)
Dragostea care-i face să se mistuie veşnic de dorinţa ca cele două
jumătăţi ale fiinţei întregi să se unească din nou. Dragostea
sfîntă, care în misterul ascunzişului ei nu cunoaşte nici o piedică,
sare peste vîrste şi, deşi rădăcinile îi sînt înfipte în cîrme, în
elanul ei nemărginit nu mai ţine seamă de asta. Uneşte fiinţele
peste mări, peste întinderi şi peste răstimpul anilor.
De unde venise nevoia aceasta să se adopte unul pe altul,
nevoia aceasta care găsea nestingherită şi netulburată împlinirea?
În ceea ce-l priveşte pe copil, se ivise încă din primele zile, cînd
amintirea începuse să-i strîngă firul zilelor şi nu-i mai dăduse
drumul. De trei ani (se părea că de totdeauna) vedea deasupra
ochilor lui cum sclipesc în rîs dinţii frumoşi ai prietenei lui mai
mari. Şi în nopţile de vară, cînd, pe cîmpie, sub fereastră, ţîrîiau
greierii şi în depărtare gemea torentul (se aflau în Elveţia, în
săptămînile cînd tatăl lui se dusese la Florenţa să primească
lovitura de cuţit), asculta răsuflarea caldă a trupului mare întins
lîngă el (George îl luase în patul ei) şi îşi rezema obrajii şi nasul de
braţul ei cald. Fericire şi pace. Nimic au putuse tulbura
simţămîntul acesta covîrşitor. Nici zilele de doliu care urmaseră,
nici multele frămîntări neînţelese din casă. Fiindcă George şi el,
cînd se aflau singuri unul cu altul, nu cunoşteau nici tulburări,
nici doliu. Gioia, Pace1. Starea aceasta nu poate fi explicată
aceluia care n-o cunoaşte. E un noroc legat de însăşi făurirea
omului. O dată într-o mie, natura izbuteşte s-o facă, izbuteşte o
pereche desăvîrşită.
Cît despre fată, s-ar fi părut că la ea voinţa trebuia să joace
în această legătură un rol mai mare decît la copil. Căci nu-l
cunoscuse de totdeauna pe micul tovarăş. Dar lucrul cel mai
ciudat era că acum, cînd se gîndea la asta, i se părea cu
neputinţă să nu-l fi cunoscut mai înainte. Altfel cum de l-a
recunoscut atît de bine, atunci cînd s-a ivit? Îşi amintea: într-o zi,
Annette îi aşezase în braţe copilaşul gol. Şi (pentru că mama
trebuise să plece pentru o clipă) rămăsese singură cu copilul.
Tulburată de atingerea dulce a trupului mic de pasăre fără pene,
se aplecase asupra lui şi băieţaşul zîmbise. Simţise lovitura unei
bucurii care o inundase din piept pînă la genunchi şi sinii i se
întăriseră. Descoperise maternitatea. Niciodată mai înainte, în
viaţa ei de băietan zgomotos, activ, sportiv, n-o străbătuse
asemenea fior. Iar acum, cînd l-a descoperit, ca un fulger, nici nu
mai pricepea cum de-a putut trăi fără el. A trăit pentru el, în
aşteptarea lui. În tot timpul scurs s-a ameţit cu mişcări şi jocuri;
în tot timpul scurs l-a ţinut ascuns, l-a format, l-a hrănit, l-a
legănat pe micuţul acesta, pe micuţul ei. Trupul acesta mic era
nou pentru ea, si tot trupul acesta îi era cunoscut, pînă la
unghiile mititele de la picioare (rîdea cu duioşie, privindu-le), pînă
la mirosul lui de pîine caldă.
Fireşte că n-a cutezat s-o spună tare faţă de ceilalţi. Mai
exista femeia aceea care îşi spunea mamă (deşi se simţea geloasă,
George îi era totuşi recunoscătoare că se arată mai puţin mamă
decît ea); mai era Annette. (Annette zîmbea, privind la George şi la
copil; nu putea
====================
1 În limba italiană în original: Bucurie, Pace.

Şti dacă nu cumva citise în sufletul lui George. Dar nu


îndrăznea să vadă mai îndeaproape.) Mai erau toţi ceilalţi, Sylvie,
apoi tatăl lui George, atît de puţin în stare s-o înţeleagă. Nu-şi
putea mărturisi taina. Dar era gata să jure că micuţul pricepuse!
Era taina lor, a amîndurora. Şi avea dreptate să gîndească aşa.
Numai că băiatul socotea firesc să nu facă o taină din asta. Fără
să pară că se amestecă, Annette trebuise să vegheze ca
susceptibilitatea Assiei să nu fie jignită. Dar în săptămînile
dinaintea noii căsătorii, Assia era prea prinsă de pasiunea şi de
frămîntările ei, ca să mai ia seama la copil. Cînd îşi mai aducea
aminte de el, în mijlocul vîrtejului prin care trecea, intra vijelios, îl
smulgea de la îndeletnicirile lui, de la jocuri, de la convorbirea cu
prietena sa, punea stăpînire pe el, îl închidea în braţele ei, îşi
înfigea ochii în ochii lui, îl copleşea cu întrebări pătimaşe care nu
aşteptau răspuns, îl copleşea cu sărutări, fără să-i pese dacă lui îi
plăcea sau nu. Şi cînd îşi potolea foamea, îl lăsa şi se întorcea la
vînătoarea ei de dureri şi de nădejdi.
Numai Annette urmărea, cu o privire lăturalnică,
simţămintele copilului. Şi încă tot nu vedea decît pe jumătate. În
omuleţul acesta se petrecea o frămîntare tainică, de care cei mari
nu-şi dădeau seama. Vania (era bogat în nume şi încă în două
limbi: Jean, Ivan, Jeannot, Vanneau, Vania, Vaniuşa) pricepuse
repede că e zadarnic şi poate chiar primejdios să se împotrivească
trecerii uraganului.
„De ce tot mă scutură? Dar pesemne că are dreptul. E mama
mea.”
Cel mai bun lucru era să aştepte cu cît mai multă răbdare să
treacă uraganul. Aşa că se lăsa în voia lui, fără să facă vreo
mişcare. Nu-şi dăruia nimic din suflet. Observa cu băgare de
seamă. Văzuse că în ultima vreme, înainte de căsătorie, mama lui
se făcuse mai frumoasă şi mai îngrijită. Mirosea frumos. Nasul lui
de căţeluş nu adulmeca numai pielea, ci şi gîndurile care treceau
pe dedesubt. Observa toata frămîntarea ei lăuntrică, cu o
curiozitate din care nu lipsea ironia, îi auzea vorba repede, bruscă
şi muzicală ce-l înveselea, îl obosea şi pe care-o asculta fără să-i
scape nimic; avea şi el viaţa ghidului, avea ideile lui despre
această căsătorie. Dar nu le împărtăşea nimănui. Ceilalţi se
fereau să-i vorbească despre asta. Era o pricină mai mult să-l
frămînte gîndul! (Cei mari nu ştiu că subiectele de care te fereşti
prea mult ispitesc cel mai mult un copil.) Pentru Vania mama lui
era o problemă ciudată. Curiozitatea îi întrecea dragostea. Totuşi,
această curiozitate era un fel de atracţie. Ce se ascundea în
mintea mamei lui? O asemenea întrebare nu şi-o punea în
privinţa lui George. Care dintre cele două femei era mai
favorizată?
Acum aştepta ca năvălitoarea, care-l prinsese în braţe, să-i
dea drumul. Îşi dăduse de mult seama că toate neplăcerile au un
sfîrşit. Assia plecă. El o văzuse depărtîndu-se, fără prea mare
părere de rău. O preţui mai mult după ce plecă. I se păru că
lipseşte ceva sub cerul lui. Nu dragostea de mamă! Dragoste de
mamă avea în jurul lui cît voia. Dar îşi alcătuise în taină un fel de
ierarhie a mamelor lui. Şi poate că mama din America, tocmai
pentru că-l părăsise, nu era cea mai puţin iubită. Mustrările ce i
se aduceau Assiei, tot ce auzea sau ghicea în jurul lui, aveau alte
urmări decît ar fi bănuit cei care o acuzau pe mama lui. Chiar
dacă nu pricepea motivele pentru care Assia se purtase astfel,
chiar dacă se socotea păgubit, faptul îl interesa. Mai mult. Nu era
unul dintre copiii aceia slăbuţi şi chinuiţi, care-şi ascund cu
teamă jignirile tainice, duşmăniile sau dorinţele oprite. Avea
destulă dragoste în jurul lui (cea pe care o primea şi cea pe care o
dădea), pentru ca o dragoste ce părea că se îndepărtează să nu-i
pricinuiască amărăciune. Era sigur că de-ar fi vrut, ar fi cîştigat-o
la loc. Şi chiar dacă nu s-ar mai fi ivit... ce dumnezeu! Se putea
lipsi de ea! Omuleţul acesta avea o încredere nezdruncinată în el
şi în viaţă. De-ar fi ştiut s-o exprime cu glas tare, le-ar fi mirat pe
femeile care-l născuseră: pe Assia, pe Annette. Nu era o amăgire
optimistă. Văzuse de mic destule în jurul lui, ca să ştie că viaţa
nu-i făcuta numai din zîmbete frumoase, duioase sau mieroase,
nu-i făcuta numai din mame bune sau din dumnezei buni,
vopsiţi, pieptănaţi, cu barbă, de felul celor din vitrinele prăvăliilor
de pe strada Saint-Sulpice. Foarte devreme se ciocnise de lupi,
începînd cu maică-sa şi sfîrşind (fără să sfîrşească) cu cei care-i
prinseseră tatăl. Fie şi lupi! Făcea doar şi el parte din haită. Cel
mai de seamă lucru nu era ca viaţa să fie blîndă, ci să fie vie. Cu
cît e mai multă viaţă, cu atît e mai multă hrană. Omuleţul avea
poftă de mîncare şi dinţi buni. Şi dorea ca toţi oamenii, buni ori
răi (sînt doar o hrană!) să fie mai întîi interesanţi. Pe băieţaşul
acesta, vijelioasa lui mamă care trecuse Atlanticul îl interesa. N-o
pricepea, dar simţea în ea aerul de mare (sau vîntul stepelor?).
Multă dragoste, multă ură şi furtuni împotriva societăţii. (Vania
prinsese din zbor cuvintele ei mînioase.) Ce e „societatea”? Asta în
care ne aflăm? „O să vedem! O să judecăm noi singuri..” Pînă
atunci Vania păstra în rezervă, împotriva „ăştia în care ne aflăm şi
noi”, furtunile care zguduie aerul.
Assia era mama cea rară, mama de zile mari. Iar cealaltă,
George, era mama de fiecare zi. I-o spuse simplu şi în faţă: „Una
pentru sărbători (pentru sărbători sau pentru furtuni), cealaltă
pentru folosinţa de fiecare zi”. Şi George rîse în hohote. Primea
împărţeala. Să i se dea ei partea de fiecare zi! Îi lăsa Assiei restul.
Pricepea că Vania ş-o păstrează pentru zilele de sărbătoare pe
Assia. Simţea şi ea prea bine atracţia furtunoasă pe care o
exercita Assia, ca să nu se prefacă generoasă. Nu era ca Sylvie, a
cărei duşmănie nu se potoli niciodată. Dacă Assia era atacată în
faţa lui George, ea o apăra. Nu-şi îngăduia să-i facă reproşuri.
Lucrul cel mai rău ce i s-ar fi putut reproşa nu era oare că i-l
dăruise lui George pe fiul ei?
„Băiatul nostru. Băiatul meu! Pîinea mea. Mulţumesc,
plămăditoareo!”

Înjghebară viaţa în doi. La început, George venea în fugă în


fiecare dimineaţă la Annette, dar era silită să se întoarcă la tatăl ei
pentru masa de prînz, apoi venea iar să petreacă după-amiaza
împreună cu copilul şi îl părăsea cu părere de rău, ca să se ducă
la cină. Julien locuia acum la Passy, iar Annette, la Luxembourg.
George era nevoită să tot alerge. Şi nimeni dintre ei nu era
mulţumit. Julien se plîngea că nu-şi mai vede niciodată fata, că
aceasta întîrzie veşnic la masă (Julien făcea parte dintre burghezii
francezi care nu pot suferi inexactitatea şi care devin nesuferiţi
din pricina aceasta). Băieţaşul nu voia s-o lase pe George să plece.
De fiecare dată îşi luau rămas bun, se chemau, îşi luau din nou
rămas bun, ca nişte îndrăgostiţi. Înveselită şi mişcată, Annette îi
dădu vechiului ei prieten ideea s-o lase pe George să prînzească la
ea. Julien încuviinţă. Suferea mai puţin de pe urma lipsei fiicei lui
decît de pe urma întîrzierilor. Apoi se simţea şi el mişcat de
dragostea lui George pentru copil. După ce-i fusese greu să
înţeleagă ca George îşi părăseşte totul, casa, lucrurile, interesele,
pentru o năzbîtie, văzu (Annette îl ajută să vadă cu ochii ei, pe
care el îi iubea atît) frumuseţea acestei flăcări tainice de dragoste
maternă, care se aprinsese în inima feciorelnică a fetei lui. Nu
aşteptă ca ea să-şi spună dorinţele. Făcea parte dintre cei care se
jertfesc fără vorbă. Îi propuse singur Annettei s-o ia pe George în
pensiune la ea. Pentru ca fata lui să n-aibă remuşcări. Dădu
drept pretext planul unei călătorit de studii în America, unde avea
să petreacă un an întreg. Se arăta foarte mulţumit să-şi ştie fata
în casa Annettei. Annette nu se lăsa înşelată, dar George atît
aştepta şi, cu egoismul tinereţii, izbucni în strigăte de bucurie. Îşi
îmbrăţişă cu patimă tatăl, pe Annette şi copilul. Cînd rîmase
singură cu Julien, Annette îl privi, îi zîmbi şi-i spuse:
— Dragul meu Julien... e rîndul meu!
Îl îmbrăţişă. Emoţionat şi stînjenit, Julien spuse, tuşind şi
căutîndu-şi cuvintele:
— De fapt, ştii că George a mea... e şi a dumitale...
Annette îi luă mîna:
— Am înţeles... E a noastră... scumpul meu prieten!
Schimbară vorba. La vîrsta lor nu mai aveau nevoie să spună
lucrurilor pe nume. Ştiau tot ce ar mai fi fost de spus.
George se instală în curînd la Annette. ŞI fu o bucurie pentru
amîndoi copiii. George căpătă fosta cameră a Assiei; pătucul lui
Vania era aşezat într-o odăiţă de alături, iar uşa între cele două
camere rămînea deschisă. Prin zidul de care era sprijinită perna
ei, Annette îi auzea şoptind şi rizînd dimineaţa ca vrăbiile, îi auzea
alergînd pe parchet, făcîndu-şi vizite dintr-o odaie într-alta. Mai
apoi, hotărîră să se mute cu toţii în afara Parisului, deoarece nici
o obligaţie nu-i mai reţinea în oraş. Închiriată la marginea pădurii
Meudon o casă modestă şi luminoasă, înconjurată de cîţiva arbori
şi de o grădină. Se simţeau mai la largul lor. Aveau acolo o odaie
chiar şi pentru Sylvie, dacă ar fi voit să vină. Dar Sylvie se lăsă
rugată. Cel mai bun mijloc de a o atrage era să nu-i arăţi c-o
doreşti. Nu pentru că Sylvie n-ar fi tînjit după dragoste, deşi se
prefăcea că nu crede în ea, dar ţinea şi mai mult la independenţă.
Şi, cu vîrsta, ajunsese mai supărăcioasă; era totdeauna gata să se
zbîrlească la orice lucru care i se părea că-i atinge independenţa.
„Ei bine, închide-te în tumul tău! O să cobori de acolo cînd o să
vrei. Dacă vii, o să ne pară bine. Dacă nu vii, o să ne obişnuim şi
cu gîndul ăsta”
Universul cel mic al celor trei era perfect ca un acord: Anna,
fecioara şi copilul. Şi ca în bisericile florentine, sfînta Annette, cu
zîmbetul ei de tablou de Leonardo, plămădit din ironie şi duioşie,
ţinea pe genunchi fata, care la rîndul ei ţinea pe genunchi copilul.
Dar dacă Annette îi îngrijea pe amîndoi, ei nu se gîndeau decît la
dînşii. Annette întîrzie mai multă vreme să-l trimită pe băiat la
şcoală. Îşi dăduse seama de talentul de educatoare, pe care
maternitatea electivă îl crease la fecioara-mamă. Şi la început lăsă
pe mîinile dibace şi puternice ale sculptoriţei pasta suplă a
micului trup.
Băiatul îşi petrecea o parte din an, pe jumătate gol, în
grădină sau în pădure. Era îmbrăcat numai cu un fel de
pantalonaşi. Instinctul o sfătuise pe George să-l obişnuiască întîi
de toate pe băiat cu eforturile. Îl obişnuise, bineînţeles, să rabde
greutăţile nu ca un stoic (e soluţia celor cu dinţii slabi), ci să le
rabde cu plăcere. Principiul plăcerii a fost revendicat pe drept, de
un sfert de veac încoace, de către noile şcoli pedagogice din Apus.
Dar fără să aibă habar de pedagogie, George adăuga la ideea de
plăcere rod al jocului liber şi spontan aJ copilului ideea
bărbătească de sforţare, care cuprindea şi necesitatea durerii în
mijlocul bucuriei depline. Îi spunea puiului ei de lup:
— Să faci ce poţi e prea puţin! Trebuie să faci de fiecare dată
ceva mai mult decît poţi. E bine să sugi plăcerea nu zic ba!, dar
asta o poate face orice viţel. Mai bine, mai adevărat, e să începi
să-ţi rumegi osteneala. Nimic nu se poate asemui cu gustul ei.
Soarbe-ţi osteneala! Fie chiar şi un pic mai multă. Dar nu din
cale-afară de multă. Ar fi o prostie. Nu fi nici prost, nici viţel. Hai!
Du-te! Încă! Încă! Opreşte-te! Bagă de seamă să nu-ţi rupi gîtul!
Mîine o să izbutim şi mai mult.
În felul acesta, picioarele, mîinile şi pieptul băieţaşului se
făcură arămii. Mintea cîştigă şi ea. George o învăţa aceeaşi
gimnastică a sforţării. Fata lui Julien mînuia cu dibăcie arcul
inteligenţei. Sub degetele ei meştere, problemele abstracte ale
ştiinţei se dezlegau atît de limpede, încît degetele repezi ale micii
maimuţe făceau aceleaşi mişcări, punct cu punct, fără să-şi dea
scama de greutate. Degetele minţii o luau înaintea gîndului;
instinctul dezlega problema înainte de a fi chibzuit cum. E drumul
cel bun, drumul drept. Întrebarea „cum” va veni pe urmă, după ce
vor ajunge la ţintă. Dacă ar fi aşteptat să sfîrşească cu această
întrebare mai înainte de a porni, ar fi fost nevoie de toată ziua, de
toata viaţa! Ia-o înainte! Întrebarea o să ne ajungă din drum.
George îi împărtăşea lui Jean puterea ei de intuiţie în ceea ce
priveşte mintea şi mîna. Judecata urma apoi ca un fel de şaradă,
pe care se desfătau s-o dezlege seara, în timpul odihnei. Dar ziua
trebuiau să vadă, ca să acţioneze. Cînd eşti sănătos, cele două
mişcări alcătuiesc una singură. Vom avea vreme să înţelegem! Să
înţelegem? Ca şi cum privirea şi mîna n-ar fi priceput de la prima
mişcare! Ca să gîndeşti, nu e nevoie de cuvinte. Dar cînd venea
ceasul cuvintelor, nici George, nici Jean nu se arătau săraci pe
acest tărîm. Nu aveau limba legată. Tare le mai plăcea să
pălăvrăgească. Annette rîdea, ascultîndu-i. Chiar cînd nu
gîndeau, cînd discutau, păreau că se joacă.
Putem să fim siguri că problemele existenţei, ale căror
chinuri făcuseră să sîngereze generaţii dinainte, nu-i stinghereau
la mers (de altfel, umblau fără ciorapi, cu picioarele vîrîte în
sandale). Întîi şi întîi erau amîndoi – si fata şi băiatul – foarte
sănătoşi. Nu ştiau ce înseamnă boala. Nu cunoşteau din proprie
experienţă (nu cunoşteau destul – şi asta e o lipsă mare!) mizeria,
asprimea luptei pentru existenţă. Dacă ar fi cunoscut-o, probabil
ca ar fi fost gata s-o înfrunte. Pentru o femeie ca George, toată
viaţa înseamnă un stadion. Dar o asemenea viaţă ar fi prea
frumoasă ca să fie şi adevărată. Şi stadionul e un lux. Să nu
ascundem faptul că viaţa lui George şi a copilului, oricît de simplă
şi de sănătoasă ar fi fost, era şi ea un lux. Luxul cel mai mare; nu,
nu e banul, ci izolarea. Educaţia aceasta individualistă îi rupea de
soarta celorlalţi. Din pricina asta, Annette simţea o stinghereală
nemărturisită. Cît despre Sylvie, ea ar fi spus lucrurilor şi mai pe
şleau. Dar îşi dădea rareori părerea, avînd prea puţine prilejuri de
a se amesteca în cele ce se petreceau în casă. Annette, pe care o
oboseală puternică şi o nevoie neînvinsă de singurătate o
amorţeau în primul timp al convalescenţei ei sufleteşti, îi lăsă lui
George conducerea casei. Ca să-şi liniştească cugetul, îşi spunea
că va interveni ceva mai tîrziu, că vremea nu e pierdută.
Într-adevăr, vremea nu era pierdută. George bătea fierul pe
nicovală înainte de a-l muia în căldare. Micul Jean va fi făurit din
oţel puternic. George nu va lăsa nici o crăpătură. Nu va îngădui
nici una din tulburările sau din spaimele acelea faţă de întuneric
şi de monştri, care rod adesea, pe nesimţite, sufletul neliniştit al
copiilor. Voia să-i pregătească o viaţă limpede de tot, fără obsesia
necunoscutului. Cu toată lovitura pe care ar fi putut-o însemna
pentru Vania moartea tragică a tatălui său – de care aflase – el nu
se frămînta cu privire la ţinta întunecată ce-l aştepta pe alergător
la capătul drumului. George. Nu se frămînta nici ea. Siguranţa lor
liniştită în ceea ce priveşte „ce va fi după” era pentru Annette un
prilej de uşurare, dar o făcea să se minuneze. Îi venea greu să
priceapă. Ei îi trebuiseră atîtea dureri şi eforturi ca să ajungă –
după înfrîngeri repetate – să se împace cu gîndul acesta. Iar ei
păreau că se obişnuiseră de la început cu el. George îl deprinsese
pe Vania să se gîndească liniştit la moarte, ca la o întîmplare
firească, normală, uşoară şi neînfricoşătoare. Mintea echilibrată şi
ordonată a fetei, asemenea unei case bine împărţite, ştiuse să
împace studiul aspru al medicinii cu vigoarea sportului şi cu
voioşia unui trup fără cusur. Era înzestrată cu o veselie liniştită,
cu o inteligenţă precisă şi limpede, care se simţea atrasă de tot
ceea ce există. Şi cunoştea taina de a vorbi firesc lui Vania despre
toate problemele naturii: moartea, bolile, sexualitatea. Vorbind cu
el, nu şovăia niciodată, nu arăta ruşine prefăcută, sau dimpotrivă,
nu-şi îngăduia vreo lipsă de decenţă. Îi vorbea despre tot ce
există. Ceea ce există e aşa cum este. Cînd e bun, n-ai decît să te
bucuri de el. Cînd e rău, trebuie să te străduieşti să-l faci bun. În
amîndouă cazurile, nu e nevoie să-ţi acoperi ochii. Trebuie să vezi,
căci e totdeauna interesant să priveşti. Chiar dacă priveliştea se
desfăşoară în tine. Mai ales, atunci eşti şi privitor, şi privelişte.
„Priveşte-ţi piesa! Nu te speria! Actorul se frămîntă. Dar privitorul
are un loc bun şi e liber să aplaude, să fluiere sau să caşte. Şi
dacă spectacolul ne plictiseşte, putem spune chiar: «Destul!»”
Vania nu se simţi tulburat de trezirea naivă şi obraznică a
pubertăţii lui. Lumea i se părea o născocire grozavă. Cît de
ingenios era mecanismul acesta! Mecanismul vieţii asculta de legi
limpezi. Nu-i venea în minte să se răzvrătească împotriva legilor
firii. Orice maşină se supune legilor. Trebuie să înveţi să mînuieşti
maşina. Trupul meu, viaţa mea sînt pentru mine un fel de
automobil.
— Nu-i aşa, George?
— Da. Vanneau, să-l conduci bine! Şi să nu striveşti
trecătorii!
Ce plăcut e să trăieşti! Cîtă bucurie simţi cînd pleci într-o
dimineaţă răcoroasă pe drumul alb, într-un automobil nou şi
strălucitor, care n-are încă nici un fir de praf strecurat în
maşinăria lui precisă, şi zboară ca o pasăre, ascultînd de cea mai
uşoară presiune a mîinii. Şi să ai lîngă tine o tovarăşă care a
străbătut o parte din drum, dar o mai străbate o dată, ca să se
bucure de el mai deplin, împreună cu tine. Iar tu te bucuri de
ceea ce a văzut ea, de ceea ce vezi tu şi de ceea ce vede ea cu ochii
tăi.
Li se părea că viaţa lor nu e întreagă decît cînd se aflau
împreună. Cînd fiecare dintre ei era singur, îi lipsea o bucată
dintr-însul. Cum ar fi putut pricepe Vania trecutul apropiat – al
cărui rod era el – pe tatăl său, pe mamă-sa şi pe ceilalţi, fără
ajutorul lui George, care fusese martoră la toate întîmplările?
Parcă ar fi trimis un cercetaş înainte. La rîndul lui, cerceta şi el
drumul pentru George. Căci stătea cocoţat pe umărul ei, cu
picioarele strînse sub bărbia fetei (cu genunchii lui mici şi dragi),
şi privirea lui ageră pîndea deasupra capului aceleia care-l purta.
Privirea lui ţintea şi nimerea mai departe decît a ei. În mai multe
rin duri, fără ca Vania să-şi dea seama, el o făcu pe George să-şi
limpezească propriul ei gînd. Ea vedea mai limpede drumul. Astfel
se stabili între ei o egalitate ciudată. Şi adesea fata mai mare îl
întreba pe băiat:
— Ia spune, Vanneau, ce crezi tu despre asta?
Lui Vania, George îi fu de mare ajutor pentru a-i limpezi
amintirile despre tatăl lui. Îl cunoscuse puţină vreme şi
nedesluşit. Marc fusese prea plin de patimile şi de acţiunea lui, ca
să-i dea copilului prea mult din sine. Şi fireşte că băiatul luase
prea puţin în seamă aceste patimi şi această acţiune. În timpul
cînd părinţii lui fuseseră despărţiţi, memoria abia începea să i se
desprindă din ceaţă. Şi frînturile de amintire pe care le ciugulise
cu ochii lui de vrabie rămăseseră împrăştiate. Şi apoi, se
obişnuise să-şi trăiască viaţa la o parte de cele două fiinţe
pasionate, care şi ele făceau la fel. Dar acum, dud amîndoi îi
fuseseră smulşi deodată, instinctul îl făcea să simtă că şi el era o
bucată din ei, sau că ei erau o bucată din el. Şi ar fi vrut să-l aibă
iarăşi alături. Prea tîrziu! Nu e niciodată prea tîrziu, cînd voinţa e
ajutată de o imaginaţie hotărîtă să făurească ceea ce-i lipseşte.
George îl ajuta: ea stîrnea mirajul copilăriei depărtate. Scenele pe
care le povestea, din anii pierduţi fără urmă, se proiectau pe
fondul tabloului, în zarea fără margini, care cheamă şi primeşte
toate nălucirile. George nici nu apucase să sfîrşească o povestire,
şi păsările fugite din arcă, păsările negre şi albe, îşi şi găsiseră
cuib în tufişurile amintirilor lui Vania. Făceau chiar şi pui. Iar
cînd Vania, la rîndul lui, îşi povestea sieşi întîmplările, mai
adăuga şi de la el, cu bună-credinţă. Ar fi fost în stare să-i spună
lui George:
— Nu-i aşa! Ştiu mai bine decît tine! Am fost acolo, George.
Nu le fu astfel greu să plăsmuiască împreună un portret
exaltat al lui Marc. George se simţea cu atît mai îndemnată să
împlinească dorinţa tainică a copilului, cu cît ea îl cunoscuse prea
puţin pe Marc. Simţise pentru el o atracţie plină de curiozitate
romanţioasă care, în scurtul timp cît îl cunoscuse, nu avusese
vreme să fie îndestulată şi pe care o aţîţase răsunetul tragic al
morţii lui. Şi fiindcă Annette nu pomenea nimănui nimic cu
privire la fiul acesta, pe care-l păstra numai pentru ea, imaginaţia
ei avu libertatea deplină să zugrăvească fresca. În ochii lui
George, portretul lui Marc căpătase o culoare legendară. Puţin
mai lipsea să-l socotească un fel de sfînt Gheorghe. Vedea în el pe
tînărul grav de la Or-San-Michele1, cu privirea dreaptă, pieptul
scos înainte, ca să primească loviturile sorţii. Şi faptul că Marc
căzuse în luptă îl făcea să apară şi mai erou.
„Iar eu sînt fiul lui. O să-l răzbun..”
„O să-l răzbunăm.”
Pentru că Vania era acum băiatul ei, iar George era văduva
care a primit cenuşa mortului şi sarcina răzbunării.
Dar cealaltă femeie? Cealaltă mamă? Erau două. Şi trebuia
să-şi mărturisească adevărul. Cealaltă avusese partea cea mai
bună din Marc, partea care nu se mărginea la legendă. (George
era prea sinceră ca să se lase înşelată; îşi dădea seama că, în
această privinţă, realitatea e superioară legendei.) Dar măcar în
privinţa lui Vania, ea stăpînea realitatea. Cine îşi părăseşte locul îl
pierde. Assia îşi pierduse locul şi – slavă domnului! – Nu părea
grăbită să şi-l ceară înapoi. Noua ei viaţă o absorbea. Din cînd în
cînd o apuca un acces pătimaş de amintiri. Şi îi scria Annettei cîte
o scrisoare de dragoste şi de remuşcări – ca un şuvoi de lavă. Şi, o
dată, lava trecu oceanul: după scrisoare, se ivi şi Assia, sosi pe
neaşteptate la Meudon. Trecuseră unsprezece luni de la plecarea
ei. Dar violenţa patimei sale se cheltui în convorbiri cu Annette;
stătură amîndouă singure în cameră. La prima năvală de
dragoste, Vania dădu înapoi, purtîndu-se cu o politeţe prea
căutată, care reteză deodată avîntul Assiei. Ea se simţi cuprinsă
de sfială în faţa privirii copilului, care o cerceta în timpi ce vorbea.
Totuşi, Vania se arătă drăguţ, drăgăstos, plin de respect – de prea
mult respect. Dar privirea lui o observa în chip ciudat. Assiei îi
venea să-şi acopere inima cu mîinile. Şi nu numai inima! Purta
un alt copil în pîntece. Şi deşi sarcina ei, ascunsă cu dibăcie, abia
se vedea, se simţea
==============
1 Biserică din Florenţa unde se află statuia sfîntului
Gheorghe executată de Donatello (1386-1466).

Tulburată cînd ochiul lui Vania se ţintea asupra şoldurilor


ei. Ce vedea el oare? La ce se gîndea? Se simţea stingherită, aşa
cum nu fusese niciodată în faţa unui bărbat. Şi nu cuteza să
întrebe ce se petrece în mintea copilului. Poate că nici el singur n-
ar fi ştiut. Dar tocmai cînd Assia se aştepta mai puţin, Vania
deschise gura şi spuse:
— Mai eşti mulţumită de bărbatul tău?
Assia, care nu era totuşi timidă, rămase cu răsuflarea tăiată
şi nu ştiu ce să răspundă. Vania urmă:
— Îl iubeşti mai mult decît pe tata?
— A, nu! Răspunse ea din toată inima.
— Atunci de ce te-ai măritat cu el?
Cuvintele astea o zăpăciră de tot. Răspunse încurcată:
— Nu puteam face altfel...
El nu mai stărui. Neliniştită, Assia vru să afle ce gîndeşte:
— Eşti supărat pe mine? Spune, am făcut rău?
— Nu, înţeleg, nu poţi să trăieşti fără un soţ.
Assia se simţi în faţa unui mic şef de familie, care binevoia să
se poarte îngăduitor cu ea. Asta o stingheri şi o jigni în acelaşi
timp. Se duse să-şi împărtăşească amărăciunea Annettei. Dar nu
putea învinui pe nimeni. Toată lumea se purta frumos cu ea. Pînă
şi George îşi îngăduia luxul s-o plîngă. Asta puse vîrf la toate!
George fu gata să-i spună:
„Vrei să iei copilul?”
Era atît de sigură că-i va rămîne ei!
„Eşti sigură? Eşti prea sigură... Îl iau cu mine...”
Assia fu pe cale să-l ia pe Vania în braţe şi să-i spună:
„Te iau cu mine. Haide! Numaidecît!...”
Dar ce ar fi putut face, dacă el i-ar fi răspuns:
„Vreau să rămîn...”
Sau chiar dacă ar fi încuviinţat:
„Foarte bine! Haidem!...”
401
Ce-ar fi făcut acolo cu el, împreună cu celălalt copil, pe cale
să vină pe lume, împreună cu celălalt bărbat? Şi ce-ar fi făcut
acolo Vania, cu privirea lui prea de timpuriu serioasă şi cu cuta
hotărîtă a gurii? Nu. Şi pentru el, şi pentru ea, era mai bine să
rămînă aici.
Dar se răzbună pe George, arătînd greşelile ce se săvîrşeau în
educaţia băiatului. Ochiul ei ager şi gelozia o făcuseră să le
observe de la cea dintîi privire: văzuse izolarea de mic-burghez
privilegiat (privilegiul are urmări neaşteptate, îl sărăceşte pe copil
de bucuria vieţii în comun), lipsa de contact cu masa celorlalţi
copii, mai ales cu aceia care, de la primii paşi, se ciocnesc de
realitatea aspră şi sănătoasă (sănătoasă? Nesănătoasă! Dar lupta
e sănătoasă). Ar fi vrut să-l cufunde în viaţă. Dojenile ei aspre o
răniră pe George; ele treziră mustrările pe care Annette şi le
aducea în taină. Cele două femei tinere discutau cu patimă în faţa
Annettei. Fiecare îşi apăra părerile, slăbindu-le prin exagerare. Şi
n-o făceau numai pentru binele copilului. George simţea că, de
fapt, Assia are dreptate. Dar nu voia să-l scape din mîini pe micul
ei tovarăş. Din fericire, prin exagerările ei violente, Assia îi dădu
prilejuri bune să se apere.
Tocmai în vremea aceea, Sylvie îşi folosea cu înfrigurare
timpul liber cu nişte încercări problematice de a întemeia un fel
de şcoală sau de colonie pentru micii vagabonzi de periferie. (Vom
povesti mai departe isprava asta.) Cînd aflase, Assia nu şovăi. În
furia discuţiei, spuse că vrea să-l trimită pe Vania acolo. George
se împotrivi indignată. Annette zîmbea. Dar Assia se înverşună.
Băiatul încheie el discuţia. Spuse:
— Nu!
— De ce nu? spuse maică-sa. Nu-ţi cer părerea.
— Dar eu ţi-o spun, spuse băiatul. Şi îţi spun: „Nu!”
Scutura din cap cu o înfăţişare hotărîtă.
Assia îi azvîrli cu dispreţ:
— Burghez mititel!
El strînse pumnii şi strigă:
— Nu-i adevărat!
— Ţi-e teamă c-o sa te murdăreşti dacă te atingi de băieţii de
pe stradă?
— Nu mi-e teamă că mă murdăresc alături de nimeni!Dar n-o
să mă duc!
— De ce?
— N-o să mă duc!
Nu voia să spună de ce. Dar Annette, luîndu-l pe genunchi pe
băieţaşul încăpăţînat, îi şopti:
— Nu vrei să te duci la ea?
El scutură din cap cu energie.
— Ce tot uneltiţi acolo? întrebă Assia.
— E treaba noastră. Noi doi ne înţelegem.
Cu cîteva zile înainte, Sylvie venise la ei. Din fericire, Assia
era plecată. Dar Sylvie, găsindu-i singuri pe George şi pe Jean,
află de la ei de sosirea neaşteptată a Assiei. Nu putu să-şi
ascundă duşmănia. Femeia aceasta, care s-ar fi lăsat tăiată în
bucăţi pentru cei pe care-i iubea, era în stare să-i taie în bucăţi pe
cei pe care-i ura. Şi numai dracul putea şti de ce uneori iubea, şi
alteori ura pe cineva. (Nici n-avea nevoie de motive.) Se purtă fără
milă, fu în stare să facă cele mai mari prostii, fu în stare să
încerce să otrăvească inima băieţaşului pe care-l iubea. (Să
iubeşti pe cineva nu înseamnă întotdeauna să-i vrei binele, ci să-i
vrei binele pe care-l crezi tu.) Ajunse să-i povestească lui George,
faţă de Vania, neînţelegerile pasionale care fuseseră pe cale să
nimicească viaţa părinţilor. George fu atît de uluită, încît nu se
gîndi să-l ferească pe copil de aceste destăinuiri. Şi, bineînţeles,
că Sylvie povesti lucrurile în chipul cel mai jignitor pentru Assia.
Annette intră tocmai în clipa aceea. Auzi cîteva vorbe, văzu
paloarea copilului. Se schimbă şi ea la faţă. Privirea i se umplu de
flăcări, o apucă pe Sylvie de umeri şi o împinse violent către uşă:
— Pleacă!
Vania şi George n-o auziseră niciodată pe Annette vorbind pe
un asemenea ton. Sylvie nu răspunse şi ieşi cu capul plecat.
Annette închise uşa după ea. (Avea nările umflate şi sprîncenele ei
strînse formau o linie neîntreruptă deasupra nasului.) Se întoarse
şi întîlni privirea copilului. Mînia i se potoli într-o clipă, zîmbi,
ridică din umeri şi spuse:
— Haide, copii, chiar dacă v-aş spune să nu vă mai gîndiţi la
asta, tot v-aţi gîndi. Dar să nu judecaţi! N-avem drept să judecăm.
Fiecare dintre noi are bucuriile, durerile, greşelile şi motivele lui.
Fiecare îşi duce povara. Pe el îl priveşte asta şi nu pe altcineva!
Ceilalţi n-au voie să-şi vîre nasul! Dacă cei pe care ii iubim au
suferit şi s-au înşelat, cu atît mai mult trebuie să-i plîngem şi să-i
iubim. Să le cerem iertare dacă, fără să vrem, le-am aflat tainele.
Dar Vania spuse cu duşmănie:
— Să ceară ea iertare!
Dar chiar dacă Sylvie ar fi cerut iertare, el tot n-ar fi iertat-o,
şi-i păstră duşmănie. Nimic nu l-ar fi putut hotărî să se doică La
femeia care-i insultase mama.
Tot hărţuind-o pe Annette ca să afle taina copilului, Assia
sfîrşi prin a pricepe, în linii mari, pricina pentru care se
împotrivea Vania. Se făcu nepăsătoare faţă de toate cîte se puteau
spune pe socoteala ei. Şi urmă să-l certe pe copil. Dar inima ei
rănită se simţi aproape lecuită, văzînd cît de pătimaş suferise
Vania de pe urma jignirii aduse ei. În ziua plecării, trecînd ca o
vijelie pe lîngă el şi părînd că nici nu-l observă, se întoarse
deodată, se repezi la el şi-l strînse pătimaş în braţe:
— Marc al meu! Marc!
Petrecu ultimele ceasuri împreună cu Annette,
îngenuncheată la picioarele ei. Îşi uşura inima. Şi în inima aceea
care-i aparţinea, îşi revărsă cu lacrimi şi strigăt? înăbuşite toate
tainele, toate părerile de rău şi patimile, tot ce-i frămînta sufletul
nesăţios. Mina Annettei mingi ia capul fecioarei rătăcite, îi mîngîia
fruntea aprinsă, ochii aprinşi, nasul aprins, care se freca de ea ca
botul unui căţel, gura aprinsă, care, dacă ar fi cutezat, i-ar fi lins
mîna. Şi Assia îi spuse potolită:
— Tot mă mai iubeşti?
Annette îi răspunse:
— M-am măritat cu tine.
Assia spuse batjocoritoare:
— Ah! Asta nu-i un motiv!
Annette rîse:
— Nu-i un motiv pentru tine, secătură!
Se îmbrăţişară.
— Ce mai vrei, fetiţo? spuse Annette. Dacă tu eşti nebună,
sînt şi eu tot aşa, pentru că te iubesc Trebuie a ne obişnuim cu
gîndul ăsta.
După plecarea Assiei, Vania şi George rămăseseră cîteva zile
tulburaţi. Fără să priceapă prea limpede, simţeau că o furtună
sufletească le străbătuse atmosfera. Şi cîtăva vreme atmosfera
rămase pătrunsă şi de furtună. George păstra în obraji roşeaţa
certei cu Assia. Dar la plecare Assia îi întinsese mîna prieteneşte
şi îi spusese: „Mulţumesc!” privind-o drept în ochi. George se
simţea acum frămîntată cînd de părere de rău că nu putuse să
reînceapă lupta cu Assia şi s-o doboare, cînd de amarnică părere
de rău că n-o sărutase. Vania îşi freca botişorul, pe care gura
lacomă a mamei lui îl mistui se de sărutări. Şi îşi tot repeta
strigătul: „Marc al meu!” care-l zguduise. Cum îl mai iubea ea pe
Marc, pe tatăl lui! Şi pe Marc îl sărutase în el. Aşadar, şi el era
Marc? Era Marc? Da, era. Va fi.
Şi un val de recunoştinţă aprinsă îl împingea spre mama
aceasta, care-i încredinţase menirea să-l continue pe cel pe care-l
adora în taină.

Zguduirea produsă de moartea lui Marc avusese asupra


Sylviei urmări mai vădite decît asupra lui Annette. Lovitura îi
zdruncină cu desăvîrşire sănătatea primejduită mai dinainte şi-i
schimbă în întregime felul de viaţă. Prinse pică pe copiii ei
adoptivi şi le declară într-o bună zi că-i lasă. Voia să trăiască în
altă parte. Bernadette se crezu datoare să stăruie să rămînă.
Sylvie îi spuse:
— Ai banii mei. Ce mai vrei?
Bernadette se înverzi cînd primi palma. Nu încercă să dea
banii înapoi. Dar păstra urma unei jigniri de moarte. Îi spuse:
— Pleacă!
Sylvie greşea cînd punea la îndoială afecţiunea Bernadettei.
Sentimentul pe care aceasta i-l purta era adevărat. Cu toată lipsa
ei de căldură, era singurul sentiment mai duios care umezea
puţin rădăcinile sufletului acestuia uscat. Dar amorul propriu se
arăta mai puternic. Dacă îl răneai, nu te mai ierta niciodată.
Bernadette închise uşa după Sylvie şi îşi interzise să se mai
gîndească vreodată la ea.
Dar care era pricina duşmăniei lui Sylvie? Să fi fost oare
groaznica nepăsare pe care o citise în Bernadette în legătură cu
moartea lui Marc? Nepăsarea asta i s-ar fi părut şi mai groaznică,
dacă ar fi cunoscut legăturile ce existaseră între ei. Dar cine putea
spune că nu le mirosise? Nările Sylviei erau foarte agere. Ştiau
cîteodată mai mult decît inteligenţa ei.
Sylvie ochi un apartament mic de trei camere, la etajul al
şaselea al unei case bătrîneşti, la un colţ de stradă, în vechiul ei
cartier, pe Avenue du Maine. Casa era de modă veche, fără confort
modern. Prietenii ei se împotriviră. După ce trăise comod, nu era
acum momentul să renunţe la confort, cînd avea sănătatea atît de
şubredă. Dar ea se încăpăţînă. Tot ce putură obţine de la ea fu ca,
în loc să se folosească numai de scara de serviciu, cu trepte greu
de urcat, singura care ducea pînă la etajul al şaselea, s-o ia pe
scara principală şi să urce cu ascensorul pînă la etajul al cincilea,
iar de acolo, printr-o uşă de serviciu ce dădea pe cealaltă scară, să
mai urce un singur etaj. Şi mai uşor le fu să obţină încuviinţarea
proprietarului decît pe aceea a femeii acesteia, atît de
încăpăţînată. Chiar după ce primi autorizaţia, Sylvie, ca să-i
sfideze, tot mai urca toate cele şase etaje „cu pasul ei uşor” – cum
spunea ea (fu silită să recunoască însă că pasul nu-i mai era atît
de uşor!). Cînd n-o vedea nimeni, se oprea deseori şi se sprijinea
de zid, cu sîngele zvîcnind în ureche. Ba chiar era silită să se
aşeze pe trepte cu răsuflarea tăiată. Asta ţinu pînă în ziua cînd
picioarele ei umflate o vestiră că jocul n-ar mai putea ţine multă
vreme. Atunci fu silită să folosească ascensorul şi, la început, cînd
sui cu el, recunoscu în sine că se simte mulţumită. Dar se feri s-o
spună celorlalţi. Şi ceilalţi se prefăcură că nu observă, ca să-i
cruţe mîndria.
În afară de Annette, nu înţelegea nimeni mania aceasta
bruscă de ascetism. Dar pentru Sylvie nu era vorba de ascetism.
Viaţa ei fusese frîntă de la mijloc. Din tot ce clădise, între douăzeci
şi cinci şi cincizeci de ani, nu mai rămăseseră decît dărîmături. La
ce-i slujise toc rodul muncii ei aspre? Cei mai dragi nu se
folosiseră de rodul acesta. Cît despre Bernadette… Dă-o încolo!
Nimicu-i nimic! Se întorsese la punctul ei de plecare: locuinţa de
pe Avenue du Maine, camera care dădea pe coridorul lung, cu
lespezi pătrate, unde paşii nerăbdători ai Annettei veniseră s-o
caute într-o seară.
Da, sora ei mai mare pricepuse. Dar există taine ale inimii pe
care o altă inimă, chiar dacă le-a priceput, iu încearcă să le
limpezească. Fiecare are ascunzişul lui pentru jucăriile umile,
pentru amintire şi vis. Dacă le-ar dezvălui, chiar şi celor mai
apropiaţi, ar pieri. Sînt ultimul lor sprijin în viaţă. Annette îşi avea
şi ea ascunzişurile ei, mai adînci şi mai tainice. Altfel, de unde i-ar
fi venit liniştea, pe care nimic n-o putea explica, în viaţa ei
văduvită de copil, liniştea de care Sylvie se ciocnise fremătînd şi
care ar fi uimit-o şi înfuriat-o, daca sora mai mică n-ar fi sfîrşit
prin a cunoaşte temeinic sufletul acela plin de surprize? Căci
Sylvie învăţase şi ea (cu greutate) cît de înţelept este să nu
pomenească de tainele sufleteşti ale Annettei, după cum Annette
nu pomenea nimic de tainele ei.
Şi cu toate că Annette părea mai puţin lovită decît ea de
moartea lui Marc, Sylvie ştia prea bine că nu era aşa. Dar nu-i
displăcea să răstoarne lucrurile, uitînd de cole ce ştia. După
moarte, Marc avea în sufletul ei un loc mai mare decît ar fi crezut-
o însăşi Sylvie. Era un întreg trecut. Şi Sylvie, recitindu-l de la
primul pînă la ultimul tind, descoperea un înţeles mai adînc în
cartea încheiată, decît atunci cînd o scriseseră împreună. Se
amăgea cu gîndul că fusese mai aproape de Marc decît orice altă
fiinţă, chiar decît mamă-sa. (Nici nu vorbea de Assia, pe care se
încăpăţîna s-o înlăture cu un dispreţ mînios: „Nu eşti dintre ai
noştri. Nu te recunosc.”) Nu-şi recunoştea altă rivală în afară de
Annette. Într-unele privinţe nu se înşela cu totul. Fusese martora,
confidenta şi complicea unei părţi întregi din viaţa lui de
adolescent, pe care Marc n-o destăinuise mamei lui. Marc fusese
pe jumătate fiul Sylviei, şcolarul, ucenicul ei (şi nici n-am povestit
totul despre anii aceştia de ucenicie) pînă în noaptea aceea
besmetică de pe Avenue d’Antin, după care urmaseră ani de
neînţelegere stupidă. Străina se folosise de această neînţelegere ca
să i-l răpească. Îi ştergea din nou numele, cu o trăsătură furioasă
de condei. Degeaba se stăpîneau amîndouă, degeaba îşi impuneau
amabilităţi, surîsuri, mai ales după doliul lor comun; ciudata
gelozie a celor două femei le ridica una împotriva celeilalte, aspre
şi neîmpăcate – mai ales după doliul lor comun. Din fericire le
despărţea prăpastia Atlanticului. Cînd Assia o trecea, cele două
femei se fereau să se întîlnească.

Fără bani, fără ocupaţie, ajunsă la capătul unei vieţi


frămîntate şi – depărtîndu-se de lume depărtîndu-se de toţi
„ceilalţi” (în afară de vreo cîţiva care nu erau „ceilalţi”, ci o bucată
din sine) – Sylvie nu simţi niciodată golul acesta. Răsufla uşurată.
Există multe făpturi sărmane în societatea noastră
mecanizată care, la bătrîneţe, cînd le sînt smulse proptelele
obişnuinţelor care le sprijineau viaţa, se sfărîmă ca molozul. Dar
Sylvie era clădită din piatră franceză solidă, bine cioplită, temeinic
îmbinată, ca şi piatra din Chartres sau din Laon. Ca şi piatra,
avea şi ea grăunţele dese, aspre şi fine. Îşi avea „eul” ei. Eul ei ii
aparţinea, era al ei, numai al ei, n-avea nevoie de proptele. Cînd
dădu la o parte schelele ce-i încurcaseră douăzeci şi cinci de ani şi
mai bine din viaţă. Sylvie se văzu liberă şi se bucură de aerul
proaspăt.
Din locul ei înalt de observaţie, care domina acoperişurile,
maidanele, gropile şi colinele împînzite de imensul furnicar al
oamenilor şi de şuviţele lungi de fum ce şerpuiau deasupra
oraşului, Sylvie avu destul aer. Întoarsă la viaţa ei de ucenică
Sylvie întineri.
Asta ţinu doar o vreme. O vară tîrzie. Dar ultimele zile
frumoase nu fură pierdute.
Îşi petrecu mai întîi vremea clădindu-şi bine cuibul. Fără lux,
dar confortabil. Mica pustnică era hotărî ta să-şi mulţumească
mai departe orice lăcomie a gurii sau a mîinilor, a spatelui sau a
şoldurilor. Avea un pat bun, moale, frămîntat bine de şolduri şi de
umeri; un covor cere desfăta şi ochiul şi piciorul gol. Un fotoliu în
care spatele se aşeza la largul lui. Avea mobila făcută din lemn
bun, solidă, simplă, comodă, plăcută la atingere. Pe ziduri lipise
tapete vesele, iar la ferestre nu pusese perdele. Nu avea nici un
vecin, nu avea nimic de ascuns. Şi chiar dacă ar fi avut vecini, nu
s-ar fi sinchisit.
„Să privească cine vrea! Eu îmi desfăt ochii cu zorile astea
frumoase, care intră ca un vîrtej. Vreau să le văd goale, să mă
vadă şi ele la fel.”
Avea pupile limpezi şi aspre de pasăre de pradă. Ochii ei nu
sclipeau niciodată. Căpătîiul patului era aşezat cu faţa la lumină,
la lumina zilei, la lumina lunii. Niciodată nu se sătura de ea.
După ce-şi orîndui micul ei regat, alcătuit din trei odăi (cel
mai mare lux al ei erau florile cu care-şi împodobi hotarele; la
fiecare fereastră, ele se suiau pe nişte trepte de lemn, pînă pe
acoperiş), Sylvie se gîndi să dea o raită prin vale, cum făceau
vechii baronii cînd coborau din turnurile lor. Îi veni iar chef de
lucru. Trebui să-şi cheltuiască fără preget pofta de activitate. Îşi
aminti de ideea pe care o prietenă de a ei, învăţătoare, o aruncase
în treacăt într-o convorbire, de nevoia unei şcoli în aer liber,
pentru copiii săraci de la periferie. Întemeie şcoala aceasta
împreună cu învăţătoarea, pe locurile virane de lîngă „metereze”.
În ciuda picioarelor ei bătrîne, greu de urnit, adună lumea din
cartier. Limba ei iscusită, care ademenea şi poruncea, izbuti să
convingă şi autorităţile, şi pe părinţi. Copiii nu întîrziară să se
năpustească la şcoală, ca nişte stoluri de vrăbii la firimituri – nu
erau numai firimituri pentru minte, ci şi pentru stomac: o bună
parte din micile economii ale Sylviei fură cheltuite pentru ele. De
cum găsiră drumul ciugulitului, copiii nu-l mai uitară. Stăteau
acolo din zori şi pînă în noapte. Pentru zilele cu vreme un ta,
Sylvie fu nevoită să închirieze nişte cocioabe. Le reparară cum
putură, ca pe nişte pantofi vechi. Copiii se siliră să le peticească.
Aveau nevoie mai ales să se peticească pe ei. Se obişnuiseră cu
ajutorul reciproc, sub controlul unor mici conducătoare şi
conducători, care erau consideraţi şefi de familie, care trebuiau să
păzească clanul, să-i şteargă pe ceilalţi la nas şi în alte locuri, să
repare stricăciunile. Se alcătuiră un fel de ateliere. Sylvie izbuti
să-i atragă de partea ei pe cîţiva oameni cu bunăvoinţă, tineri şi
tinere, călăuziţi de idealismul social îndeobşte (asta nu ţinu prea
mult!), mic-burghezi bătrîni, scoşi la pensie, care pînă la urmă
mai mult o încurcau. Căci copiii erau pentru ei mai străini decît
indigenii de pe alte tărîmuri şi nu mai vorbeau aceeaşi limbă cu
ei. Fiecare atingere îi cutremura. Cîteodată venea cîte un muncitor
din cartier, cîte un părinte care se folosea de cîte o după-masă de
sîmbătă, sau de un concediu de boală şi, interesat de cele văzute,
punea şi el mîna, sau dădea o lecţie practică. Dar asta se întîmpla
rar. Omul îşi îndeplinea munca şi apoi nu-şi mai frămînta cu
nimic mintea, avea nevoie să uite.
Le lipseau banii. Ciocurile copiilor erau o prăpastie fără fund,
iar cuvîntul domnului sau al Sylviei nu putea hrăni burţile goale.
Sylvie mai lua de la gura ei, ca să împartă păsărelelor. Dar ea nu
era în stare să-şi dea hainele, ca să-i îmbrace pe cei goi. Chiar
jumătatea de mantie pe care o dăduse sfîntul Martin1 însemna
mult pentru ea. „Eu nu-mi mai tai rochia mai sus de şezut! Îmi
văd lungul nasului!” Bunul-simţ galic nu se lăsa bătut. Intre
pelicanul care-şi hrăneşte copiii cu sîngele lui şi Ugolin2 care-i
mănîncă, pentru a le păstra tatăl, mai e loc pentru samariteana
din Montparnasse, care se hrăneşte întîi pe sine şi apoi pe alţii.
„Ce-o să le slujească să mă mănînce? Cine o să le mai dea de
mîncare mîine? Dumnezeu care îngrijeşte de păsările lui?” Cu
dumnezeul acesta Sylvie se certase de cînd el îi ucisese sau lăsase
să-i fie ucis puiul. Îl dăduse uitării. Trebuia să se lipsească de el.
Şi el trebui să se lipsească de ea. Sylvie nu mai pusese piciorul în
biserică. Biserica ei era acum şcoala. Şi necredinţa o făcea să se
mîndrească sfidător, spunea că din trupul ei dă mai mult de
mîncat copiilor, decît le dă dumnezeu la cuminecătură.
„Frumoasă masă! Eu le dau mai multă hrană.” Dar nu se înşela.
Ştia că nu dă destulă hrană. Pentru copiii ei cerşea, pe un ton
poruncitor, de la toţi cei pe care-i cunoştea şi de la mulţi dintre
cei pe care nu-i cunoştea. Picioarele ei bolnave nu traseră mult
folos de pe urma tuturor treptelor pe care trebui să le urce şi să le
coboare. Urmarea fu că, după o recoltă destul de însemnată
(puţini dintre cei rugaţi îndrăzniră să se tocmească cu temuta
cerşetoare, cînd le cerea de pomană), Sylvie fu nevoită să rămînă
nemişcată în pat săptămîni de zile.
Ca să-şi treacă timpul, chemă la ea cinci-şase dintre fetele
mai înzestrate şi le dădu lecţii de croitorie. Primele rezultate fură
mulţumitoare. La Paris aproape totdeauna degetele sînt
inteligente. Măcar de-ar fi şi restul la fel! Dar Sylvie avu şi destule
neplăceri. Înghesuite în cele trei odăi, fetiţele, pe care bolnava nu
le
======================
1 Episcop de Tours (sec. al IV-lea). După legendă, ar fi
împărţit mantia sa cu un sărac.
2 Tiran al Pisei (sec. al XIII-lea), a fost închis într-un turn şi
lăsat să piară împreună cu nepoţii şi copiii săi. Se spune că ar fi
murit ultimul, deoarece s-a hrănit cu trupurile copiilor.

putea supraveghea tot timpul, îşi frecau papucii de mobile,


zgîriau tapetul cu unghiile, lăsau pe lemn urma degetelor lor
murdare, rupeau cu răutate florile de la ferestre, distrugînd
tulipinele. Şi într-o bună zi, Sylvie descoperi că cineva îi scotocise
prin sertare şi-i şterpelise o cutie de lac. Nu era vorba numai de
valoarea amintirii. Sylvie nu răbda să fie furată. Vechiul ei instinct
de proprietate nu îngăduia vreo încălcare. Era prea puţin probabil
să ajungă vreodată să spună: „Ia dacă vrei! Nimic nu-i al meu.”
Spunea: „Îţi dau, pentru că e al meu. Dar te opresc să pui labele
pe lucrurile mele, fără voia mea, hoaţă ce eşti!” Le dădu pe toate
afară.
Şi în timp ce era silită să stea în pat, şcoala lipsită de vîslă se
scufundă. Ajunse să se vorbească de această şcoală mai mult
decît ar fi fost de dorit. Cîţiva dintre micii conducători de familie,
băieţi şi fete, îşi luară rolul prea în serios, sau mai bine zis, se
îndeletniciră cu lucruri mai puţin serioase, cu nişte jocuri care nu
făceau parte din program. „Fleacuri! spuse Sylvie, ridicînd din
umeri, cînd află cele petrecute. Eu le-aş fi tras o bătaie bună. Dar
să ne lase în pace cu prostiile astea! Parcă ar fi nişte dascăli de
biserică! Ce-şi închipuie, că noi creştem mironosiţe? Ia să încerce
să-i pună în lanţ pe căţeluşii mei de la mahala! Eu îi cresc în
libertate. Nu se poate fără mici încurcături. O să împăcăm noi
lucrurile. Nu mai faceţi atîta gălăgie!”
Ştiau ei ce făceau. Presa burgheză, care de mult se uita
chiorîş la cuibul acela suspect de anarhişti, dădu alarma, strigînd
că morala Parisului e ameninţată. Urmă o anchetă, urmară
interogatoriile micilor derbedei, care se arătară mai curînd mîndri
decît speriaţi, văzîndu-se publicaţi în ziare. Îşi umflară faptele.
Apoi răsună corul indignat al părinţilor şi al preacinstitei galerii.
Sylvie, care veni bolnavă la tribunal, îi trase o săpuneală
judecătorului. Ne putem închipui că acesta nu fu prea mulţumit.
Sylvie izbuti să scape cu faţa curată, nu pentru că avea dreptatea
de partea sa, ci pentru că, pe vremuri» călcase şi ea strîmb. Şi-
apoi, printre prietenii ei se aflau şi magistraţi. Prietenii ei nu se
arătau niciodată nerecunoscători (e cea mai mare artă a unei
femei; Sylvie se dovedise meşteră în această privinţă). Fu scoasă
din cauză. Dar şcoala de lîngă „metereze” rămase închisă. Şi
căţeluşilor le rămaseră gropile, ca să-şi continue isprăvile. Morala
nu avea decît să se încline.

Păţania aceasta o zdrobi pe Sylvie de cruciada acţiunilor


sociale. Dacă ar fi fost mai tînără, şi-ar fi înfruntat vrăjmaşii şi ar
fi luat-o de la capăt. Dar cînd te trădează propriul tău corp, nu
mai ai ce face. Ca să rezişti, trebuie să ai măcar vechea gardă 1, ca
la Waterloo. Ei nu-i mai rămînea decît generalul. Spuse ceva şi-i
arătă societăţii spatele, partea de jos a spatelui.
Îi rămînea societatea ei proprie. Şi i se părea de ajuns. Cît era
de ciudat! Îşi dădea seama că viaţa ei adevărată începuse din
ceasul în care azvîrlise totul la o parte. Fără să se fi destăinuit
una alteia, sora ei mai mare făcuse şi ea aceeaşi descoperire, încă
mai uluitoare şi mai crudă, după ce-şi pierduse fiul.
În asemenea clipe, sufletele obişnuite, nemaigăsind nimic
care să le lege de viaţă, se lasă în voia valurilor. Dar sînt şi unele
suflete care, în clipa cînd nimic nu le mai leagă de lume, nici
măcar iubirile cele mai sfinte, de-abia atunci se descoperă pe sine.
Atunci renasc, încep o perioadă de activitate neaşteptată. Din
Annette ţîşnise puternic această viaţă lăuntrică, ale cărei raze
aveau să se întindă treptat, din ce în ce mai departe, cu o blîndeţe
de neînvins. Sylvie, care n-avea farul acesta în largul oceanului,
îşi aprindea lanterna caldă în apusul care se lăsa. Era oare un
suflet neobişnuit, care se descoperă, precum am spus? „Suflet”, ce
cuvînt preţios! Sylvie
====================
1 Se spune că în bătălia de la Waterloo (1815), lui Napoleon i-
a rămas credincioasă numai vechea gardă, adică soldaţii din
bătăliile anterioare.

ţi l-ar fi azvîrlit în faţă. „Eu sînt – eu goală. Eu, care mă duc.


Eu, care voi părăsi toate astea. Toate astea? Ce? Pe mime. Tot ce e
în mine şi tot ce n-am folosit. Cînd te gîndeşti că nici n-am ştiut
măcar ce am în mine. Cum mi-am mai pierdut vremea! Trebuie să
mă grăbesc şi să prind ce-a mai rămas, să-l iau cu mine o dată cu
linţoiul, să-l prind cu ghearele întinse! Ar fi groaznic ca după
plecarea expresului să văd c-am lăsat pe peron cea mai bună
parte din mine, că mi-am luat punga şi că mi-am uitat viaţa.”
Şi totuşi pariziana aceasta lacomă sorbise viaţa din plin.
Gustase bucăţile cele mai alese. Pleca îngreunată de la masă.
Mirosul mîncării şi scrumul ţigărilor îi făceau scîrbă. Dar o
fereastră se deschisese, pătrunsese aerul proaspăt şi i se făcea iar
foame, ca în tinereţe.
Ce aventură ciudată! Ca să-şi umple golul pe care-l căscau
serile (de fapt, prevăzătoare din fire, Sylvie mai mult se temuse de
acest gol decît apucase să-l vadă căscîndu-se), îşi instalase un
aparat de radio. La început se bălăcise la întîmplare în balta cu
broaşte. Orăcăitul din Roma, din Toulouse, de la Turnul Eiffel i se
păru o glumă bună. Se desfăta făcînd să se amestece sughiţurile
aparatului, ca un copil care se bălăceşte în apă şi noroi. Zgomotul
acesta îi mulţumea umorul şi nevoia pariziană de vacarm. „Fără
zgomot, mai ştii oare că trăieşti?” Dar după ce-şi dovedi că
trăieşte, făcînd zgomot cu aparatul, se plictisi. Fără să oprească
aparatul, cu un gest nervos, nerăbdător, întoarse butonul spre
tăcerea unui post. Era aşezată în fotoliu, lîngă fereastră, singură
în cameră, în primele ceasuri ale nopţii. Şt noaptea cea mare, care
fugise înaintea zgomotului, acum cînd găsea iar locul liber, îi
cobora în fundul sufletului. Sufletul, asurzit de zgomot, reîncepea
să-şi audă durerea ghemuită în mădularele bătrîne şi în inimă. Se
simţea neputincioasă, vlăguită; nu putea face o mişcare, şi
răceala de gheaţă a serii îi cădea pe umeri. Se simţea săracă,
goală şi rănită. Aştepta lovitura de graţie.
Din fundul camerei, din ungherul întunecat din spatele ei,
răsună deodată o muzică fermecată. Se desfăşura în valuri largi,
puternice şi liniştite, care scai dară încet bietele ei picioare
umflate şi urcară molcom împrejurul picioarelor, împrejurul
pulpelor, împrejurul şoldurilor. Şi ca un freamăt prelung în
pădure, carnea tresări. Cîntecul, plînsul şi beţia năpădiră încet tot
restul trupului, îi scăldară sinii şi umerii. Apoi gura uscată şi
fierbinte se adăpă şi ea din muzică. Şi fruntea fu ultima culme
unde ajunseră apele. Şuvoaiele imense ale muzicii nu-i deşteptară
gîndirea decît după ce tot trupul fu înecat. La alţi oameni, capul
este poarta inimii. Dar Sylvie îşi extrăgea toată ştiinţa din
rădăcinile ei, din carne.
Şi, în sfîrşit, cînd pe întinderile acoperite de ape culmile
începuseră să se trezească, Sylvie, înecată, îşi veni în fire, ca şi
Danae, din norul de aur care o îmbrăţişa, pătrunsă prin toţi porii.
Nu cunoscuse niciodată mai înainte o asemenea îmbrăţişare. Şi
cu gura întredeschisă, în extaz, întindea braţele către amant.
Bineînţeles că nu cunoscu niciodată numele lucrării muzicale
care o posedase. Abia dacă ştia ce fel de lucrare era: o simfonie cu
sutele de glasuri ale instrumentelor. Ea n-auzea decît un singur
glas, dar toată fiinţa îi vorbea muzicii, nu prin cuvintele prea
folosite ale limbii, ci prin freamătul neexprimat al tuturor
ramurilor din marele arbore ce ţine închis torentul vieţii între
pereţii lui de tăcere. Şi cine-i vorbea? Cine era fiinţa aceea? Eu!
Sylvie rămase înmărmurită de îndoita ei descoperire. Aflase
un izvor atît de puternic de emoţii încă necunoscute, izvor ce se
afla în ea. Nu-i pasa de faptul că muzica aceasta era opera unor
compozitori. Identitatea dintre fraza muzicală şi propria ei
substanţă, dintre scurgerea acestor valuri şi bătăile sîngelui ei,
minunea aflată în orice sală de concert, de orice ascultător cu
dragoste de muzică, era şi mai izbitoare în singurătatea camerei,
unde zidurile goale făceau să răsune glasul aşteptat al luminilor
lăuntrice. Un glas ce amuţise vreme atît de îndelungată! Un glas
necunoscut… Şi cum să poată tălmăci în cuvinte ceea ce-i
spunea?
— Doamne, doamne! Nu pricep. Ştiu bine că spui adevărul,
că pătrunzi în mine, pînă la tainele pe care nici o privire nu le-a
dezvăluit încă, nici măcar privirea mea. Şi toată făptura mea
vibrează sub degetele tale, ca o coardă de vioară ce se trezeşte
după somnul unei vieţi întregi. Mal vreau! mai vreau!
În serile următoare căuta să facă din nou să răsune glasul.
Dar avu surprize neplăcute, dezamăgiri. Aparatul era încă
defectuos şi undele capricioase răspundeau neregulat la
chemarea ei. Şi răspunsul era ciudat. Sylvie, care nu ştia cum să
se încălzească, se străduia, cu gesturi nervoase, să descurce
învălmăşeala fără nume în care urlau posturile de miazănoapte şi
cele de miazăzi laolaltă. Se străduia să găsească din nou pasărea
fermecată a cărei chemare o trezise. Dar se lovea adesea de
reclamele pe care le striga crainicul de la Toulouse, sau de muzica
jazz-urilor fără viaţă şi fără gust, din vreun local de dans. Cînd
izbutea să mai prindă întîmplător pasărea, ea îi lăsa două-trei
pene în mînă şi fugea în pădure, sau se ivea vreo fiară care o
strivea sub labe. Sylvie înjura birjăreşte şi izgonea înapoi în
prăpastie fiara care urla. Dar mulţumirea (căci simţea o
mulţumire) de a astupa botul fiarelor nechemate nu înlocuia
pierderea păsării fermecate. După cîteva săptămîni de urmărire,
mica argonaută îşi dădu seama că mijlocul cel mai sigur să pună
mîna pe Colchida nu era să-i aştepte venirea, ci s-o cucerească
manu militari, cu mîinile ei dibace şi hotărîte.
Deşi trecuse de cincizeci de ani, începu să înveţe pianul.
Firea ei nu suferea să rămînă pasivă cu nici un prilej şi cu atît
mai puţin în plăcere. Dacă se dăruia muzicii, voia s-o facă în mod
activ. Şi o făcu, punîndu-şi în joc energia obişnuită.
Nu spuse nimănui nimic. Dar într-o zi, Annette, urcînd cele
şase etaje, făcu ochi mari văzînd într-un colţ al camerei un pian.
Era prea înţeleaptă ca să glumească pe socoteala Sylviei. Dar nu-
şi putu ascunde mirarea. Şi Sylvie i-o luă înainte:
— Da, m-am apucat de treaba asta. E o toană de a mea.
Trebuie să ţi se pară foarte caraghios. Dar la vîrsta mea nu mal ţii
seamă de ce-i caraghios. Faci ce-ţi place.
— Aşa ai făcut la toate vîrstele, frumoasa mea, spuse
Annette, şi n-o să mă apuc acum să-ţi fac reproşuri. Rîd, dar rîd
de plăcere la gîndul că şi tu găseşti plăcere în instrumental ăsta.
Faţa Sylviei se lumină:
— Noi, nebunele, ne înţelegem una pe alta.
— Tot trăind împreună, am început să semnăm.
— N-aveam de ajuns nebuniile mele. Le-am mai luat şi pe ale
tale.
— Fii pe pace, spuse Annette, îmi mai cămin destule!
Se oferi în mod discret s-o înveţe să cînte la pian.
Dar Sylvie nu primi decît cîteva sfaturi elementare şi nu-i
îngădui să pătrundă în lumea ei tainică. Mîndria ei, totdeauna
gata să se simtă atinsă, o făcea să-şi dea seama de cit de puţin
ştia. Şi voia să poată greşi în voie, fără să se simtă pîndită de vreo
privire, chiar (şi mai ales) de privirea cea mai apropiată. Prefera să
primească sfaturile trebuincioase de la o ajutoare anonimă şi
plătită.
În ceea ce priveşte muzica, nu avea decît cîteva cunoştinţe de
solfegiu, căpătate de la unele cursuri populare, pe care le urmase
în tinereţe, după metoda Galin-Paris-Chevé. Cursurile fuseseră
destul de neregulate. Pisica vagabondă asculta pe vremea aceea
altă muzică noaptea. Cît despre cîntecele de pe stradă şi din
atelier, o pariziană n-are nevoie de hîrtie ca să le înveţe. Avea
ureche şi un glas bun şi ascuţit. Buza de jos se ţuguia, ca atunci
cînd rupea firul de aţă, şi timbrul era ascuţit ca de piculină.
Pe deasupra, mai avea şi o bună memorie muzicală. Orice
melodie întîlnită i se întipărea în minte. După douăzeci de ani,
Sylvie ar fi fost în stare să descurce iţele încurcate. Urechea îi
fusese educată de Annette, în zilele fericite cînd sora mai mare îşi
lăsa degetele să viseze pe pian, în casa lor bătrînă din Burgundia.
Visele astea, de care pe atunci Sylvie îşi bătea joc, pătrunseseră în
cuibul ei. Faptul că nu le înţelegea n-o împiedica să şi le
însuşească. Sylvie nu lăsa să se piardă nimic: nici visele, nici
panglicile. Le strîngea şi le orînduia. „N-am ce face cu asta.” „Nu
se ştie!” Se poate ivi clipa în care ele vor fi de folos. Mai tîrziu, în
zilele ei de glorie, invitase lumea la concerte la ea acasă.
Bineînţeles că era vorba de ţiuiturile, de atonalismele la modă. Nu
pricepuse nimic din ele, şi în fundul sufletului rîsese de toată
osteneala pe care şi-o dădeau băieţii aceia de treabă ca să zgîrie
urechile oamenilor. Dar, printr-un instinct ciudat, zgomotele
acestea organizate n-o plictiseau. Nu se simţea înecată de sunete.
Înota printre ele, ca un peşte orb, care se lasă dus de apă –
simţindu-se la largul lui în beznă – şi loveşte undele cu coada.
Pentru Sylvie lumea sunetelor era un element natural. Cînd avea
prilejul, se mişca într-însa cu ochii închişi, fără să se încurce.
Muzica, n-o asculta ca pe ceva venit dinafară. Pe sine se
auzea. Şi devenea vioaie şi voioasă. Îi ascuţea mintea. Unii oameni
umblă în pas militar şi se lasă ucişi în ritmul poruncitor al
goarnelor şi tobelor. La Sylvie umbla creierul. Gîndirea ei nu era
niciodată mai vioaie, mai precisă, mai practică, mai repede şi mai
limpede decît atunci cînd asculta (sau nu asculta) muzică. Odată,
în timp ce asculta o simfonie de Beethoven, îşi făcuse socotelile de
la sfîrşitul lunii. Oameni buni, vă văd strîmbîndu-vă cu dispreţ.
Să nu compătimiţi prea mult, din înălţimea voastră, infirmitatea
muzicală a Sylviei. Se folosea de muzică mai bine decît mulţi
dintre voi, care o cunosc în teorie şi-o ascultă nepăsători, ca pe o
lecţie rece de matematică. Fără să-şi dea seama, Sylvie era
pătrunsă de muzică întocmai ca de un ferment, care o străbătea
pînă în sînge. La ea muzica se prefăcea în energie, şi aceasta e o
alchimie minunată. Mulţi dintre necunoscătorii dispreţuiţi de
specialişti o practică fără să ştie. Şi unora dintre specialişti le-ar fi
tare greu s-o facă.
Dar pînă atunci, Sylvie n-avusese niciodată vreme să
chibzuiască asupra pricinilor ascunse ale acţiunii ei: acţiona,
alerga. Acum, cînd fusese nevoită să se aşeze – să se aşeze la
marginea pîrîului – auzi cîntecul. Şi se strădui să desluşească
înţelesul celor ce-i spunea. Din copilărie nu-l putuse niciodată
auzi limpede. Căci ea vorbise mereu o dată cu el.
Tăcu. Tăcerea era o ştiinţă, o artă (cum vă place mai mult!),
care rămăsese întotdeauna necunoscută Sylviei. O învăţă. Şi ce
descoperire făcu! Tăcerea… Cea mai bogată dintre armonii. Matca
coaptă şi umflată, ce poartă cu ea copiii dorinţelor noastre. Sylvie
îşi păstră cu grijă visele. Şi apoi, se învăţă să scoată la lumină, cu
degete trecute stîngaci peste clape, freamătul ordonat al acestor
chipuri fugare. Ele îşi desfăşurau silueta gravă sau uşoară,
învăluită într-un veşmînt de armonii. De la un acord la altul se
năşteau atracţii sau conflicte. Dar nici atracţiile, nici conflictele
nu se iveau pe o scenă inaccesibilă privirii. Se înscriau îndărătul
ecranului, ca şi cum ar fi fost proiectate acolo de sufletul Sylviei.
Iar ea se căuta pe sine şi rătăcea.
Trebuia să-şi găsească drumul.
Eleva nerăbdătoare fu nevoită să se supună migălos unor
lecţii elementare, în camerele din spatele unor magazine de piane,
unde huruitul autobuzelor de pe stradă făcea să vibreze lăzile
instrumentelor. În mansarda ei, studia ore întregi după nişte
metode vechi, cumpărate de ocazie de la un anticar din cartier. Cu
o stăruinţă rece şi înverşunată îşi înhămă degetele la treabă,
înfăşurînd şi desfăşurînd game. Şi trecerea degetului mare fu
pentru ea vreme de cîteva săptămîni un fel de to be or not to be1.
Pentru o femeie ca Sylvie, răspunsul nu putea fi îndoielnic. Atît ar
fi trebuit, ca degetele să mu mai asculte de voinţa ei! Lăbuţele ei
agile, răbdătoare, şirete, de
======================
1 În limba engleză în original : a fi sau n u f i .

pariziană, se pricepeau la toate jocurile vieţii, la găteli, la


meserie, la dragoste. Vîrsta nu le putea birui. Chiar şi greutatea
lor avea farmec. Ne îndoim de faptul că vecinii gustau şi ei acest
farmec. Dar Sylviei nu-i păsa de asta.
Găsi şi drumul la concerte. Alese locurile ieftine. Mai întîi, din
economie; n-avea bani. Dar şi din plăcere, căci se simţea la largul
ei numai în mijlocul tineretului şi în mijlocul acelora pentru care
arta şi bucuriile ei înseamnă jertfă. Sînt singurii care ştiu să se
bucure de artă. Nu-şi înmoaie vîrful limbii, nu-şi înmoaie cu
scîrbă un deget în ea, ca blazaţii din loji. Se aruncă cu capul în
jos, se cufundă cu nările larg deschise. Cînd ies din lumea
muzicii, au ochii căscaţi. Şi Sylvie avea aceiaşi ochi căscaţi cînd
asculta unele părţi din Damnaţiunea lui Faust1, sau unele finaluri
din Beethoven. La ultimul acord bătea din picioare de emoţie. Şi
vecinii înveseliţi şi-o arătau unul altuia pe femeiuşcă aceea
pătimaşă, cu faţa răvăşită de emoţie, care dădea din picioare,
suflînd pe nări. Sylvie părea că nu vede nimic. Orchestra şi
carurile cîntau numai pentru ea. Restul sălii nu exista. I s-ar fi
părut firesc să-i strige dirijorului: „Ia-o de la început!”, muzica era
a ei, avea dreptul să hotărască după plac. „Valurile de mîine,
şuvoaiele, toropeala sau voluptatea sînt ale mele, ale mele!”
— De la început!
Strigă o dată asta cu glas şi cu gesturi poruncitoare. Cei din
jurul ei rîseră. O aplaudară. Ea îi măsură din ochi, apoi,
deşteptîndu-se din vis, schimbă cu vecinii priviri şi zîmbete pline
de înţeles. De fapt, cu toţii simţeau la fel cu ea, făceau parte din
aceeaşi familie. Din care familie? Din a celui cate vorbea în
numele lor: fie că se numea Berlioz, Beethoven sau Wagner.
Numele nu însemna nimic. Numai familia, numai ei aveau
însemnătate. Cînd strigau: „Bravo! ”, pentru ei strigau. Şi Sylvie
era corifeul lor.
==================
1 Poem simfonic de Hector Berlioz (1803-1869).

Acum era cunoscută la galerie. Şi se vorbea mult despre ea.


Cînd cobora cu paşi şovăitori treptele prea mari, cîteva fetişcane
sau vreun adolescent curtenitor, ţeapăn, intimidat, se repezeau s-
o ajute şi să-i ofere respectuos braţul. Ceasurile ei de faimă,
şterse – din amintirea lumii care uită repede din amintirea acestui
Paris al locurilor de la parter – mai strălucea încă în umbra
publicului de la galerie. În închipuirea tinerilor, ea rămăsese
bătrîna regină din Saba1 – împărăteasa croitoriei, magiciana
petrecerilor galante – Sylvie, nume care evoca feerii de felul celor
pictate de Watteau2. Admiratorii aceştia îi alcătuiră un fel de alai.
Coborau scara în urma ei. O conduceau cu respect, ţinîndu-se
departe de fericitul căruia ea îi făcuse cinstea să-i dea nu trena, ci
mîna. Căci avea un fel brusc de a-i privi şi de a le răspunde la
amabilităţi care-i intimida. Iar cînd ajungea la capătul scării, îi
îndepărta pe toţi cu un gest tăios şi poruncitor: Sylvie n-are
nevoie de cîrje cînd merge. Şi la ieşirea de la concerte, nu suferea
să fie tulburată de gînduri. Totuşi, după ce scăpa de curteni, rîdea
ironic şi binevoitor, gîndindu-se la toţi cei care se înghesuiau în
jurul ei, la tinerii pe care-i repezise.
Se întorcea singură. Şi, în camera ei rece, înainte de a-şi
scoate pălăria, bîjbîia pe clape, căuta urmele lăsate pe muşchii
arborilor de picioarele zvelte şi goale ale melodiei, care, cu puţin
mai înainte, o călcaseră pe inimă. Izbutea adesea s-o regăsească –
în felul ei – schimbînd linia exactă a melodiei şi înţelesul adevărat
i potrivindu-le după nevoile sale sufleteşti. La urma urmei, tînărul
prinţ al artiştilor, Rafael, n-a copiat oare şi el operele antice,
schimbîndu-le? Ceea ce iubeşti mult devine al tău, ţi-l însuşeşti.
Să ne ferim de respect! Te face să iubeşti prea mult. Şi nu-i de
ajuns.
=================
1 Personaj din legendele biblice, venit prin fastul cu care se
înconjura.
2 Vestit pictor francez (16S4-1721).

Felul ei de viaţă era acum cît se poate de modest. Se lipsi de


slujnică. Şi îşi micşoră cheltuielile. Nu încălcă decît în cîteva
rînduri legea de aspră economie ce şi-o impusese, ca să-şi
potolească din cînd în cînd un acces de lăcomie (un botişor
pretenţios de franţuzoaică nu renunţă niciodată pe deplin la
lucrurile bune), sau ca să-şi mulţumească altă dorinţă: rufăria
fină (fu ultima voluptate la care Sylvie renunţă). Trăia ca o
călugăriţă. Se poate spune că aproape transformase nevoia în
virtute. Căci puţinul capital oare-i mai rămăsese, după ce
cheltuise pentru copiii ei adoptivi şi pentru operele filantropice,
abia ajungea să-i asigure o independenţă de pustnic. Dar acum n-
avea nevoie de mai mult. Şi printr-o schimbare lăuntrică abia
vizibilă, femeia aceasta dornică de libertate, care se îmbuibase
fără frîu cu toate roadele din livada dorinţelor, simţea acum
plăcere în sărăcia ei silită. „Virtutea” devenise pentru ea „nevoie”.
Era un simţămînt asemeni plăcerii pe care o simţi cînd eşti gol,
liberat de veşminte. Şi în jertfa aceasta mai exista o urmă de
senzualitate. Oare la Sylvie putea să existe ceva lipsit de
senzualitate? Chiar şi renunţarea absolută îi mai păstra urmele!
(Să fi fost asta o deosebire între ea şi cei mai mulţi dintre asceţi?)
Dar se ferea să aducă pe vreun străin în locuinţa ei modestă,
din ce în ce mai săracă. Căci îşi vîndu una după alta mobila, ca să
mulţumească toanele ultimului ei stăpîn şi amant: muzica. Nu
renunţase la trufie. Se simţea mulţumită în sărăcia ei, dar socotea
că asta o priveşte numai pe dînsa. Nu i-ar fi plăcut să-şi vîre
cineva nasul în treburile ei, s-o privească cu un aer de milă
indiscretă. Sylvie nu simţea prea multă milă pentru alţii, dar nici
altora nu le îngăduia să-i arate milă. „Păstrează-ţi mila, prietene!”
Mîndria ei foarte sensibilă nu era singura pricină a vieţii
singuratice pe care o ducea. Căci viaţa aceasta îi plăcea. Sylvie n-
ar fi făcut niciodată o jertfă care să nu însemne pentru ea şi o
plăcere. Plăcerea era şi rămînea legea ei. Semăna cu o pisică.
Întocmai ca şi pisicile, după ce alergase noaptea pe acoperişuri,
căuta acum un ungher unde să aţipească. Cum îţi mai vine să
invidiezi somnul pisicilor, somnul acesta adînc, moale, nesfîrşit,
nepătruns! Pare un rai mai adevărat decît cel făgăduit de
scriptură. Să dormi, să dormi. Să visezi, poate. Desigur că Sylvie,
pisica, visa. Ea, care înainte nu prea visase niciodată (nu avusese
vreme, alergase de la dorinţă la faptă), se îmbuiba acum cu vise.
Visa pentru toată viaţa ei trecută, pentru toate vieţile ei viitoare. I-
ar fi fost foarte greu să-şi povestească visele. (Dar cine poate s-o
facă? Atunci cînd încerci, nu prinzi decît cîteva firimituri, pe care
le striveşti între degete.) Dar răsuna de vise, ca un clopot. Şi
uneori simţea cum vibraţiile îi ajung pînă în vîrful picioarelor.
I se dezvălui o întreagă bogăţie lăuntrică, pe care n-o folosise
în existenţa ei – viaţă a inimii, a simţurilor – (în mai mică măsură
a inteligenţei, căci, deşi nu ducea lipsă de inteligenţă, aceasta nu
era niciodată abstractă, ci totdeauna precisă, practică, aplicată la
ceva), i se dezvălui o întreagă viaţă. Nu era nouă. O strînsese de-a
lungul zilelor. Dar i se părea că pînă atunci viaţa aceasta fusese
vîrîtă în sertare sau în cutiile din fundul dulapului. Sylvie
deschisese dulapul. Şi acum petrecea zile întregi orînduind cutiile.
Orînduindu-le? Mai curînd zăpăcindu-le. Se pomenea că aţipea cu
visele pe genunchi, iar împrejurul ei, pe duşumea, erau risipite
vise, vise… Lua unul, îl lăsa să cadă, lua altul, îl relua pe cel
dintîi, fără să-şi mai aducă aminte că-l avusese şi înainte. Cînd îşi
dădea seama, se tot dăscălea cu înjurături voioase.
„Eşti ca o văcuţă care rumegă ce-a mai mestecat de zeci de
ori.”
Dar mustrarea nu ajuta prea mult. După o clipă cădea din
nou în siesta ei toropită, în beţie. Era o stare foarte fericită.
Era o stare primejdioasă. Sylvie se făcea stacojie. Sîngele i se
urca în obraji, la frunte şi ochi. Îşi dădea seama de asta după
durerile de cap de care suferea. Îşi pipăia la gît nişte umflături ale
arterei, unde simţea bătînd sîngele. Ştia prea bine că aceste zile
întregi de nemişcare, petrecute lîngă o sobă care dogorea şi avînd
în creier altă sobă, nu erau sănătoase pentru o femeie ca ea, care
dusese totdeauna o viaţă activă. Dar… „Puţin îmi pasă! Întîmplă-
se ce s-o întîmpla! O să fac ce-mi place, aşa cum am făcut
totdeauna.”
Cei care veneau s-o vadă George sau Annette o tot mustrau.
Le lăsa să-şi bată gura de pomană. Nimeni n-o putuse înduri
vreodată.
După cîteva ameţeli uşoare, dintre care una mai serioasă,
cînd se lovi cu capul de fonta înroşită a sobei (nu pomeni nimănui
de asta), se hotărî să se îngrijească puţin: luă un purgativ, îşi
puse cataplasme de muştar la picioare. Dar nu-şi schimbă cu
nimic felul de viaţă.
Şi fiindcă, după unele zile în care aproape postise (din
oboseală, nepăsare sau lene, din plictiseala de a coborî şi urca
scara), îi venea chef de lucruri bune, cu care stomacul şi gîtlejul
căutau să se răzbune, într-o zi puse capăt postului, mîncînd nişte
stridii, pateu de ficat, camembert şi bînd vin de Vouvray. Din
fericire, în ziua aceea lăsase din întîmplare deschisă uşa spre
scară şi portăreasa, intrînd să-i aducă o scrisoare, o găsi
prăbuşită în fotoliu, cu capul atîrnînd pe umeri, cu corpul
alunecat pe parchet. Avusese un atac de apoplexie. În casă locuia
un medic. I se dădură în grabă primele îngrijiri. Şi cînd, fiind
înştiinţată, Annette alergă s-o vadă, Sylvie îşi recăpătase
cunoştinţa (ea pretindea că n-o pierduse de loc). Dar aceasta fu
ultima ispravă izvorîtă din spiritul ei de independenţă.
Annette declară că nu va mai îngădui ca Sylvie, care nu era
în stare să-şi organizeze viaţa singură, să trăiască izolată. O
înhăţă, o luă cu ea şi se duse s-o închidă la ea acasă. Annette
devenise iar „doamna porunceşte” de odinioară. Sylvie zîmbi,
încercă să protesteze de formă, dar îi venea greu să-şi mişte pînă
şi limba. Luă înfăţişarea Nevinovăţiei robite de Forţă, care se lasă
pradă fără împotrivire, dar cheamă zeii într-ajutor. În sinea ei era
mulţumită. Indignarea neprefăcută a An net tei şi aerul el
autoritar, împreună cu strîngerea drăgăstoasă a mîinilor ei, îi
aminteau de zilele frumoase de altădată, dud sora mai mare
venise ca o vijelie s-o ia din mansardă pe tînăra modistă bolnavă
şi s-o ducă cu ea. Şi în aceeaşi clipă, Annette, plecată asupra
Sylviei, văzu în ochii acesteia imaginea vechii răpiri. Ochii le
zîmbiră.
— Bătrînica mea, spuse Annette, începem iar zilele de la
douăzeci de ani?
— Mai încape vorbă? făcu Sylvie, arătîndu-şi în oglindă faţa
roşie şi trupul îngroşat. Cînd eram pajul ducelui de Norfolk1…
— Potîrniche, potîrniche mică! spuse Annette, îmbrăţişînd-o.
Cu cît e mai grasă, cu atît e mai bună de mîncat.
— Atunci, ia potîrnichea şi frige-o! Nu mai sînt bună decît să
stau in frigarea domnului!

Dar refuză cu încăpăţînate să părăsească Parisul.


— Aici am fost sădită. Dacă mă scoţi din pămînt, mă usuc pe
picioare. Să nu-mi vorbeşti de expatriere. Chiar la periferie, chiar
la Meudon, cînd mă plimb, caut cu ochii Turnul Eiffel. Cum am
trecut de centura fortificaţiilor, mă şi simt în străinătate. Îmi vine
chef să mă urc în cel dintîi tren şi să vin înapoi. Numai la Paris se
poate răsufla. O să crăp în Paris cu gura deschisă. Să simt adînc
în mine mirosul şi zgomotul lui îmbătător.
Şi fiindcă Annette nu voia să i se împotrivească, nici s-o
părăsească într-o asemenea stare, potrivi astfel lucrurile încît să
rămînă şi ea la Paris, în apartamentul familiei Davy, pe care
George i-l pusese la dispoziţie, în lipsa lui Julien. Se instalară
amîndouă acolo, George cu Vania rămaseră în casa de la Meudon,
de unde veneau în vizită o dată, de două ori pe săptămînă. În
celelalte zile, Annette se ducea ea să-i vadă. Şi telefonul dădea
bună
=====================
1 Arie a lui Falstaff din opera cu acelaşi nume de
Verdi.

seara şi bună dimineaţa din casa de pe stradă la cea din


pădure. O asemenea stare de lucruri, care se dovedea destul de
stingheritoare, iar pentru Annette şi obositoare, nu putea fi decît
vremelnică. Dar viaţa Sylviei era şi ea vremelnică. Cele două
surori nu se amăgeau în această privinţă. Se gîndeau însă cît mai
puţin la asta. Trăiau de la o zi la alta. Fireşte că dintre ele două,
Sylvie era cea mai nepăsătoare. Era şi cea mai lacomă după
fiecare ceas din viaţă. Căci fiecare ceas însemna un dar. Seara,
cînd era gata să adoarmă, Sylvie îşi spunea, retrăind clipele
petrecute: „Am mai cîştigat o zi!”
Iar a doua zi, deşteptîndu-se, uitîndu-se împrejur, spunea
mirată şi mulţumită: „Începe altă zi…”
Stătea culcată într-o cameră din colţ, care dădea spre
încrucişarea a două străzi. Nu primise să stea an camera cea mai
bună, în camera lui George, fiindcă dădea în grădină. Voia să aibă
tot Parisul la picioare. Camera Annettei se afla în faţa camerei
Sylviei, de cealaltă parte a coridorului. Lăsau uşile deschise. Şi,
din depărtare, de la un pat la altul, îşi depanau vieţile scurse.
Desigur că Annette n-ar fi început singură să înşire amintirile, ar
fi păstrat ghemul pentru ea. Dar Sylvie, neputîndu-şi ocupa
degetele dibace, torcea fusul, mai ales în zori, cînd ieşea din
prăpastia unui somn greu. Începea atunci să sporovăiască cu un
glas nesigur de copil încă adormit. Annette rîdea în patul ei,
auzind-o cum cîntă, cum deapănă o întîmplare fără sfîrşit şi fără
început. Stătea de vorbă cu sine însămi, îşi dădea uneori
răspunsuri neaşteptate, îndrăzneţe şi hazlii. Părea că se miră
singură de cele ce spunea. Unele răspunsuri îi tăiau firul vorbei.
Atunci Annette îi striga:
— Bravo! Bine i-ai zis-o!
Sau dacă Annette continua să tacă, Sylvie nu mai putea
răbda şi suspina:
— Annette, dormi?
Cu un glas duios, ademenitor, rugător, nerăbdător, la început
în şoaptă, apoi ceva mai tare, apoi tare de tot şi pînă la urmă
strigînd:
— Bună ziua, bună ziua, spune-mi bună ziua! Annette,
dormi? Nu dormi! Îţi baţi joc de mine… Ce naiba! O să te trag de
urechi!
Annette o mustra:
— Culcă-te! De ce nu stai liniştită?
— Of! făcea Sylvie potolită. Îmi face bine s-o aud pe Annette a
mea mugind, înseamnă că tot mă aflu în păşunea celor vii.
Dar, cîteodată, neliniştea pricinuită de tăcere răbufnea în
semne de groază. Ieşind din gropile acestea ale somnului, în care
fusese înghiţită ca într-un fel de moarte, aproape că nu era sigură
că mai trăieşte. Şi tot mai mult, pe măsură ce energia i se risipea,
Sylvie se arăta la deşteptare ca un potir plin cu o dragoste caldă,
care simţea nevoia să se reverse, dar simţea şi nevoia să
primească dragoste în schimb. Annette nu ştia să se
împotrivească la unele chemări de-ale ei. Se dădea jos din pat şi o
lua de gît, îşi petrecea braţele sub gîtul plinuţ al surorii ei. Trupul
îngreunat acum, al fostei Bethsabé 1 era strivit de toropeală. Şi
sinii greoi erau năduşiţi. Răsuflarea se auzea şuierătoare. Dar
Sylvie îşi păstra mîinile fine şi faţa frumoasă, mai frumoasă încă
decît înainte şi luminată de un zîmbet cald.
Cînd se gîndea la trecut, nu părea aproape niciodată tristă.
Păşea cu linişte uimitoare printre nenorocirile vieţii lor. Îi aminti
Annettei de moartea fetiţei ei. Dar povestirea era lipsită de
amărăciune. Şi tot timpul cît vorbi, mîngîie mîna Annettei cu un
calm ciudat. Pacea aceasta lăuntrică îi făcea mult bine Annettei.
Atunci Sylvie i se părea demnă de admirat. Annette o privea cu
respect, dar i se strîngea inima. Cînd ai ajuns la o asemenea
desprindere de viaţă, ultimele legături nu vor mai ţine mult.
Totuşi, ţineau. Sylvie rămînea legată de pămîntul ei. Nici o
clipă nu pierdu legătura cu pămîntul. Nu părea
====================
1 Personaj din legenda biblica, soţia căpeteniei Urie, l-
a cucerii pe regele David prin frumuseţea ei.

dezamăgită, desprinsă de orice iluzie, cum fusese Annette


după moartea lui Marc, şi nu era în stare, aşa după cum ajunsese
după aceea Annette, să umble pe această mare fără să se
scufunde. Un gust prevestitor de moarte, pe care i-l dădu o nouă
izbucnire a bolii o temperatură cu oscilaţii mari, un fel de
amorţire în care conştiinţa rămînea totuşi trează, dar paralizată,
ca şi insecta descrisă de Fabre1, care se vede roasă de vie şi
dispărînd în bucăţi, fără a putea face vreo mişcare îi pricinui o
spaimă bruscă. Nu înţelegea ce se petrece, îi alunecau picioarele.
O lume despuiată de formele care umpluseră micul ei univers n-
avea sens pentru dînsa. O voia pe Sylvie a ei, pe Annette a ei, pe
Marc al ei. Numai de nu i-ar scăpa din mînă!
— Dar ce s-a întîmplat? Ce s-a întîmplat?
Era năucită. De pe urma acestei stări rămase cu o teamă, pe
care se străduia s-o gonească din minte.
O singură dată lăsă să-i scape un strigăt de spaimă şi de
dragoste:
— Ah! exclamă ea deodată într-o seară şi lăsă să-i cadă din
mîini toate lucrurile pe care le ţinea. Ah! Măcar de-ar exista
undeva acolo, în nimicnicie, un loc unde să-i întîlneşti pe cei pe
care i-ai iubit şi să le poţi spune, în sfîrşit, toată dragostea pe care
nu le-ai spus-o!
Annette fu zguduită. O dată, o singură dată, firea aceasta
uscată, ironică şi practică îşi trădase străfundurile de duioşie
năvalnică, pe care le ascunsese toată viaţa. După o tăcere lungă,
Annette spuse, visînd cu glas tare:
— Nu ţi se pare, cîteodată, ca printre cei pe care ai vrea să-i
regăseşti mai există şi alţii decît aceia pe care i-ai întîlnit în viaţă?
Întrebarea aceasta neaşteptată o făcu pe Sylvie să tresară.
Spuse:
— Cum de te-ai gîndit la asta? Mi se pare că mai înainte de a
mi-o spune nu mi-a trecut niciodată prin
====================
1 Celebru entomolog francez (1823-l915).

minte. Dar de cînd mi-ai spus-o, e ca şi cum m-am gîndit si


eu la asta. Dar care-i adevărul? Tu ce crezi?
Annette îşi trecu mîna peste frunte.
— Nu-mi aduc aminte.
— Cît e de ciudat! Cine ştie? Am trăit mai multe vieţi.
Sylvie rămase pe gînduri şi spuse iar cu un aer de implorare:
— Draga mea, surioara mea, o să ne întîlnim într-o altă
viaţă?
— Ţii mult la viaţa aceea?
— Ţin să ne întîlnim din nou… Şi adăugă pe un ton foarte
ostenit: Dar după un somn bun. Căci ne-am trudit destul.

Era ea, ea, Sylvie cea neobosită, nedescurajată, ci doar


slăbită şi pradă naturii nimicitoare. Se simţea ca o plantă
ameninţată, în ultimele zile cu soare, de ceaţa toamnei tîrzii.
După ce vorbiră de furtuna care atîrna asupra Europei şi de
primejdiile ce se vesteau pentru a doua zi, îi spuse Annette! cu
gîndul la Marc:
— E mai bine că nu lăsăm pe nimeni după noi…
Annette nu gîndea la fel. Dar socotise zadarnic să-şi spună
gîndul. Puse cu duioşie mîna pe capul surorii sale şi întrebă:
— Dar micuţul?
E adevărat, Sylvie îl uitase. Dar el se putea lipsi atît de uşor
de ele! Sylvie îşi dădea seama că Vania le-ar fi spus: „Puteţi să
plecaţi! Nu vă îngrijiţi de mine! Eu rămîn…”
Totuşi, îi părea rîu că-l lasă. Ar fi vrut să-i ia pe toţi cu ea. Nu
de frică. Dar se gîndea că nu va mai fi acolo, ca să-i apere. Cît
timp se afla alături de ei, oricît de obosită ar fi fost, era dne să
înfrunte durerea şi primejdia.
Ziua voia să stea culcată. Chiar cînd o dobora o oboseală
istovitoare, consimţea cel mult să se aşeze în fotoliu. Şi cu toate
că-i fusese oprit, îşi tîra picioarele, cobora şi urca de douăzeci de
ori scările, pentru cîte un fleac, pentru cîte-o jucărie, la care
băieţaşul abia se uita. Toate încercările pe care le făcea Sylvie să-i
cucerească dragostea rămîneau zadarnice.
— Derbedeu mic, nu ne mai iei în seamă! mîrîia Sylvie printre
dinţi. Nu ştii că aş fi putut să te nasc eu?
— Ce tot mormăi? o întrebă Annette.
— O glumă din trecut.
— S-au cules viile.
— Dar vinul fierbe în butoaie. O să-l scoatem în rai.
— Vrei să iei butoiul cu tine acolo?
— Fireşte. Şi vinul. O să-l bem împreună cu bătrînul.
— Cu cine?
— Cu dumnezeu.
— Nu ţi-e ruşine?
Sylviei nu-i era ruşine. Glumea cu bătrînul. Se gîndea că şi
lui îi place. Ce-i drept, nu prea era sigură că există. Dar asta n-o
chinuia prea tare. Nu se ostenise să-şi limpezească nesiguranţa
de ştrengăriţă pariziană, în care se amestecau voltairianismul
popular şi credinţa omului simplu. Se simţea bine aşa. Annette se
ferea s-o tulbure. Cînd erau singure, cele două surori se
înţelegeau atît de bine! Şi, pentru amîndouă, acesta era lucrul cel
mai însemnat, iar restul avea, de fapt, atît de puţină însemnătate!
Nu se întrebau: „Ce ştiu eu?”, ci: „Ce ştim noi?”
„Crede dacă vrei, dacă-ţi face bine! Şi poţi să te şi îndoieşti,
nici asta n-are ce să-ţi strice! Chiar de-ar fi cineva acolo sus, cu
ce l-ar putea supăra asta? E destul de deştept ca să ne înţeleagă.
O să rîdă frumos împreună cu noi (aşa cum faci, acum, Nanette! ).
Credo. Cred. Dacă-i place! Nu vreau să-l refuz. Intră, doamne! Am
lăsat cheia în uşă, am încredere, dorm. Dacă noaptea n-o să intre
nimeni, ei bine, Nanon, o să dorm. E bine să dormi, e bine să
iubeşti. Toate-s bune pentru mine. Nu eu o să aleg, ci tu,
doamne!”

Şi fu aleasă seara acelei zile.


Cu toate dojenile primite, Sylvie se frămîntase toată după-
masa. Chiar în ceasul acela, în loc să se culce, rămăsese în
picioare, rezemată de pervazul ferestrei.. Stătea aplecată şi respira
mirosul Parisului ei, praful şi zgomotul, mirosul de catran de pe
stradă, sorbea ultimele raze ale soarelui ce-i încălzeau faţa,
mirosea florile de salcîm din grădina învecinată. Îngîna un cîntec.
Rosti un: „A!…” foarte uşor, care părea o notă a cîntecului.
Ridicînd ochii, Annette o văzu prăbuşindu-se. Se repezi tocmai la
timp ca s-o primească în braţe. Slăbită şi ea, nesigură pe picioare,
se clătină sub greutatea Sylviei. Potîrnichea era grea. Căzu dintr-o
dată, ca şi cum ar fi secerat-o alicea vînătorului. Stînd în
genunchi, Annette o întinse pe parchet. Sylvie o privea, dar era
departe. Aplecată asupra buzelor ei, ce se mişcau, Annette sorbi,
mai mult din ochi decît cu urechile, un murmur de adio:
— Annette, dragostea mea…
Privirile se sting. O rîndunică trece pe lîngă fereastră,
retezînd aerul. Pe deasupra zgomotului de claxoane se aude de
departe, ca şi într-o seară de odinioară, fluierul păstorului.
Ultimele imagini joacă, se învîrtesc şi se amestecă în oglindă. O
capră se caţără pe o străduţă din vechiul Montmartre. Şi ce era
colo, sus? Sylvie nu mai avu vreme să afle. Muri căţărîndu-se…
fără să ştie că moare.

O dată cu Sylvie, muri şi Marc, a doua oară. Mai mult: muri


Annette, patruzeci de ani din viaţa eu A plecat ultimul martor al
tuturor zilelor noastre. După pieirea lui, sîntem oare siguri ca
zilele acestea au existat aievea?
Da, mai există copilul – copilul copilului carne din carnea
mea, rodul mării, pe care marea l-a lăsat pe ţărm, retrăgîndu-se.
Dar unde-i marea? Unde sînt eu? Se aude urletul îndepărtat al
oceanului. Plaja e goală. Nisipul e lin. Trece vîntul sărat, stăpînul
spaţiului. Duce cu el o beţie groaznică, pe care e cuviincios s-o
ascunzi…
Un prieten japonez mi-a povestit ca a întîlnit la Tokio, a doua
zi după cutremurul de pămînt, pe un cunoscut care, ca şi contele
Chiarenza, îşi pierduse tot ce avea, averea şi pe toţi ai săi. Şi i-a
spus cuvinte de compătimire. Celălalt zîmbi ciudat şi spuse: „Oh!
te simţi atît de uşurat!”
A căzut întreaga mantie a vieţii. Rămîi gol. Dar despre cine e
vorba? Bruno ar fi rostit cuvîntul mistic din India: „OM”. Totul,
nimicul, care sînt poate cele două feţe ale Unicului…
Dar oricine ar fi el, nimicul sau totul, e stăpînul spaţiului, e
vîntul sărat care trece. Şi cu cît eşti mai singur, cu cît eşti mai gol
(iar sub picioare simţi nisipul rece al plajei), cu atît vîntul suflă
mai tare, suflă în tine. Te ia cu el, împrăştie zdrenţele din
veşmintele trecutului. Te posedă, sfărîmă uşile, sfărîmă zidurile
casei, pătrunde pînă în fundul ei, eşti al lui, eşti el, viaţa lumii
curge in coapsele tale.

Dar ce poţi face cînd, de la un an la altul, de la o lună la alta,


boala te închide într-un cerc din ce în ce mai strîns, în grădină, în
casă, în cameră, cînd te îndepărtează de acţiune? Ce batjocură!
Atunci cînd te inundă viaţa cea mare dinafară, cînd eşti înecat de
ea, încît nu mai poţi să răsufli, unde să reverşi valul acesta al
pămîntului? Să scrii? Valul nu izbutea să se risipească prin
picăturile scurse din condei. Annette nu avusese niciodată prea
mare dar la scris, în afară de scrisorile către fiul ei şi către cei pe
care-i iubea. Simţea nevoia să vadă feţele ale căror ochi vor citi
scrisorile ei. Nu putea scrie pentru necunoscuţi. Avea nevoie de
atingerea directă cu mulţimea. Şi apropierea aceasta îi era acum
refuzată.
Stătea nemişcată şi valurile lăuntrice îi băteau sub sini şi în
vîrful degetelor. Muzica, multă vreme lăsata la o parte şi care
aţipise în fundul cărnii ei, căpătă o vreme locul de frunte. Ea
însemna spărtura pe care fluviul o făcea în zăgazurile minţii –
marile cataracte. Annette petrecu ore întregi la pian, fermecîndu-
şi degetele şi gîndurile cu tainice împreunări de acorduri, care din
fundul existenţei, ce nu poate fi atinsă de privirea vorbelor,
revarsă valurile vieţii lăuntrice. Uneori studia cîte o sonată
împreună cu George, care cînta bine la vioară. Dar amîndouă
aveau firi prea independente ca să se poată simţi la fel, ca să se
pună de acord. Fiecare se arăta ispitită să improvizeze dincolo de
motivele scrise, să le scrie din nou, după ritmul ei propriu. Un
cunoscător le-ar fi judecat cu asprime. Dar „cunoscătorii” cunosc
arareori – in înţelesul, biblic – muzica. Ei nu caută opera în patul
lor. Adevărata muzică e o îmbrăţişare.
Îmbrăţişarea aceasta fu prea obositoare pentru Annette şi,
curînd, această ultimă activitate a muşchilor îi fu aproape
interzisă. Se dăduse muzicii, aşa cum făcea cu toate, fără să
cîntărească oboselile. Şi durerea o preveni prea tîrziu. Fu nevoită
să-şi închidă pianul. Rezistentă din obişnuinţă mai mult decît din
fire (nu făcea parte dintre aceia care cultivă suferinţa sau o
înfruntă cu plăcere, din trufie, sau din virtute), ştia să cadă la
învoială cu suferinţa. Cînd era nevoie, o primea. Dar îi înţelegea
înştiinţările. Clapele rămaseră mute. Însă pe clapele gîndului
degetele Annettei alergară mai repede. De atunci, zilele şi nopţile
ei se scăldară într-o muzică neîntreruptă. Scurgerea ceasurilor,
fluxul timpului curgea ca în valurile unei simfonii, în care
întîmplările mici şi mari, emoţiile zilei se desfăşurau în
contrapunct. Răsunau risul copilului şi ecoul sălbatic al luptei
popoarelor, deşteptarea primăvăratică a firii şi revolta celor
asupriţi. Annette se vedea ţesînd parcă o tapiserie. Nu o
concepuse ea, nu-i desenase modelul pe carton, nu adunase
mătăsurile felurite. Se simţea ca o suveică, sau ca o mînă care
ţese opere vrăjite. Mîna e oarbă şi totuşi vede. Cu fiecare nuanţă
nouă pe care degetele o adaugă, cu fiecare nuanţă caldă şi
vibrantă, adăugată la tabloul ce exista înainte în minte, mîna
simte armonia întreagă şi ascunsă, care i se înfăptuieşte sub
degete. Şi sub degetele ei ascultătoare, opera mai dinainte gîndită
se naşte şi creşte pas cu pas, cu fiecare clipă. Tot ce există face
parte dintr-însa. Tragediile şi furtunile istoriei sînt nuanţele ei
roşii, negre şi aurii.
Dar în toate acestea, care era opera ei personală? Oare nu
ajunsese decît o unealtă? Nu se desprinsese pînă într-atît de
lucruri. Cît timp trăieşte, o femeie are nevoie să îngrijească şi să
zămislească trupuri sau minţi; să simtă cum se scurge laptele ei
în altă gură, cum curge sîngele ei în alte vine, are nevoie să dea
viaţă, să-şi radieze visul acţiunii.
Dogoreşte mai departe! Nici un foc nu se pierde în noapte. În
clipa aceea, de la fereastra deschisă larg în noaptea de vară,
Annette privea Casiopea. Şi rostea din nou cu religiozitate
cuvintele Egiptului antic:
Fă să mă asemăn constelaţiilor!
Dar dorinţa ei era mai umilă. Constelaţiile sînt prea departe
şi prea sus. Îi ajungea să facă parte din cea mai modestă
constelaţie de aici, de pe pămînt.
Nu-şi dădea seama că ea însăşi era o constelaţie.

Nu era singură. Alături de ea, chiar în pînza pe care o ţesea


Annette, copilul Vania îşi ţesea şi el visul. Deplin sănătos, fără
taxe, voios, activ, echilibrat, avea cîmpiile, pădurile şi văile lui de
visare lăuntrică, deşi viaţa de fiecare zi îi era atît de plină. Avea şi
lacurile lui, al căror fund nu se putea cunoaşte. Se cufunda
deodată într-însele, fără ca nimeni să observe că se aruncase în
apă. Nici George nu l-ar fi putut scoate la suprafaţă, cu toate
premiile ei de înot. Ea abia dacă vedea că băiatul nu se mai afla
acolo. Stătuseră de vorbă. Şi acum Vania era departe. Cînd se
întorcea, George nici nu-şi dădea seama că se întorsese, după
cum nu-şi dădea seama că plecase. Iar el o regăsea tot vorbind, în
mijlocul unei fraze. N-avea nici o importanţă! Îi urmărea vorba,
rîzînd şi cu gîndul aiurea. Pentru el, George era un fel de
muzicuţă.
Cînd anume se petreceau aceste pierderi în vis? Mai ales
noaptea. Ziua alerga atîta, cu picioarele şi cu mintea, incit seara,
cînd se dezbrăca, pica de somn. Lăsa să i se tragă pantalonii, aşa
cum se jumuleşte un iepure, în timp ce el dormea cu mîinile
prinse de butoniere, prăbuşit pe pat. Îl întindeau, îl vîrau în sacul
cearşafurilor şi al păturilor, îi îndesau acolo lăbuţele goale şi
trupul plin şi voinic. Nu mai simţea nimic, era dus de pe lume,
părea fericit. Te simţeai la fel privindu-l. Nu-l mai auzeai
mişcîndu-se pînă dimineaţa. Totuşi, se trezea o dată cu zorile,
împreună cu păsările din grădină. Şi aproape în fiecare noapte,
vreme de cîteva minute (poate că cinci, poate că mai puţin, dar lui
i se părea că se scurgeau ceasuri întregi), zbura parcă prin aer, şi
gîndul îi vibra, plin de o lumină exaltată, cu totul deosebită de cea
a zilei. Lumina aceasta cuprindea în parte licărirea visurilor pe
care le avusese şi al căror gust şi înţeles încerca să le rumege la
deşteptare. Dar mai cuprindea şi clipa, aleasă dintre toate, a
misterioaselor amintiri uitate, ce vuiau ca un fum în viaţa lui de
copil, unde fuseseră consemnate, fără ca el să-şi fi dat seama. O
ciudată înţelepciune, trezită de o clipă, îl făcea să recunoască în
aceste visuri explicarea tainei unor fiinţe de care era legată viaţa
lui: tatăl său, mamă-sa, Annette George, sateliţii lui. Îi cerceta. Şi
deodată simţea cîte o lovitură în inimă, cînd descoperea sau
credea că descoperă ceva oprit. Să vadă fără să fie văzut… Să
vadă ceea ce nu trebuie văzut. Stăpînea inelul din O mie şi una de
nopţi. Apoi, dintr-o data, adormea dus, pină ce-l trezea George. Şi
nu-şi mai amintea nimic din ceea ce se petrecuse, nimic din ceea
ce i se arătase noaptea. Totuşi, nimic nu se pierdea, Totul
rămînea însemnat în cartea dinăuntrul lui, ce se scria mereu în
fiecare noapte. Şi de-a lungul zilei, pe neaşteptate, avea licăriri
bruşte. Asta se întîmpla arareori în clipele de odihnă, de odihnă
deplină („nu mă gîndesc la nimic!”) i sau în ceasurile de
învăţătură (urmărea o idee cu privirea aţintită. „Nu văd nimic
altceva”), dar se întîmpla în mijlocul acţiunii, în clipa în care, cu
muşchii încordaţi, azvîrlea mingea, sau, în timp ce alerga, i se
întretăia respiraţia în pieptul gata să plesnească şi totul se
lumina. Sau se întîmpla (asta nu se spune! Dar dacă aşa e…) cînd
micuţul lui şezut e ocupat la closet, în ceasul ciudat în care glasul
înţelepciunii se face ascultat pe neaşteptate pentru unii oameni ai
domnului despre care d’Alembert1 cel fără dumnezeu şi fără
stăpîn i-a spus cu cinism domnişoarei de Lespinasse2 că aceasta
e plăcerea cea mai curată dăruită muri tocilor. Pilde atît de
însemnate îi îngăduiau lui Vania să lase deschisă această uşă a
luminii. Spiritus flat ubi vult3… Tare ar mai rîde, dacă s-ar gîndi la
asta! E din ţara lui Rabelais, dar are altele în minte. Visează. Aşa
că, după ce se întoarce în lumea celor care umblă pe picioare,
tresare ruşinat, auzind-o pe George cum îi spune:
— Vanneau, încheie-te la pantaloni!
Parcă a căzut din luna şi nimeni nu ştie ce a văzut acolo. Dar
Annette bănuieşte că a întîlnit lucruri ciudate. N-are decît să-şi
amintească de cele pe care le-a întîlnit ea însăşi. Şi le vede
oglindite în ochii copilului.
Se cercetează unul pe altul. Nu prea ştiu multe unul despre
celălalt. Sînt atît de îndepărtaţi în timp. Dar se adulmecă duios,
ca două vietăţi din acelaşi neam. Nasul fiecăruia simte pe pielea
celuilalt acelaşi miros, mirosul plăcut al viselor înrudite. După ce
a alergat destul, după ce s-a jucat, s-a bătut şi a strigat împreună
cu George, Vania vine şi se aşază la picioarele Annettei, îşi
reazemă obrazul de genunchii bunicii şi priveşte fără vorbă, în
timp ce i se potolesc bătăile inimii. Mîna Annettei mîngîie faţa
lighioanei mici şi dragi.
Apoi, deodată, lighioana se gîndeşte cu glas tare:
=============
1 Filozof, scriitor şi matematician iluminist (1717-1783), unul
dintre fondatorii Enciclopediei.
2 Femeie de o inteligenţă remarcabilă; în saloanele ei se
întîlneau cele mai progresiste spirite ale vremii.
3 În limba latină în original : spiritul suflă unde vrea.

— Mannie (pentru folosul său personal a împerecheat pe


„mama” cu „Annette”), tu trăieşti de mult!
Nu întreabă, afirmă. Totuşi, Annette îi răspunde:
— Nu mai ştiu. Mult ori puţin, pentru mine, care mă aflu
astăzi unde sînt, tot aia e. Cînd o să ajungi acolo, o să vezi şi tu.
Dar el nu ascultă, îşi urmează gîndul:
— Mannie, cum ai făcut de n-ai murit de mult?
— Ţi se pare că trăiesc prea mult?
— A! Nu… dar tata a murit…
— Era făcut să trăiască după mine. L-au ucis.
— Ei bine, dar pe tine?
— Asta nu-i e dat oricui. Există multă lume care trăieşte
liniştită.
— Da… Alţii! … Dar nu noi!
— Cine noi?
— Noi.
(Stă cu bărbia sprijinită de genunchii Annettei şi şi-o înfige
cum îşi înfige o mierlă ciocul într-un trunchi de arbore.)
— Vrei să spui tu? De unde ştii ce ţi se va întîmpla şi ţie?
— A! Eu, spuse el liniştit, eu o să fiu ucis ca tata.
— Ce mai năzbîtie! N-ai nici un motiv…
— Ba da. Căci o să iau parte la revoluţie.
— Unde? În Franţa?
— Nu, nu în Franţa. Aici oamenii sînt prea bătrîni. În
America.
— Nu zău? Pe vremea mea, ne duceam acolo să vînăm
scalpuri. Tu te gîndeşti la altă vînătoare. Dar unde, dragul meu?
În care Americă? America-i mare. În cea de Nord? În cea de Sud?
— Mi-e totuna. Nu-i aşa că revoluţia trebuia făcută
În toată lumea?
— Şi o să sfîrşim tocmai cu Franţa la coada cozii? Biata
Franţă! Marc nebun mai eşti! maică-ta te-a vopsit în roşu?
— O! şi tu eşti tot aşa!
— Eu? Eu sînt roşie?
— Eşti în sinea ta.
— Ai o privire de nevăstuică! Cine ţi-a îngăduit să te uiţi în
mine?
— Eu mi-am îngăduit. E nostim.
— Aha! Îţi par nostimă? Noi părem nostimi? Viaţa ţi se pare
nostimă?
— Da, e grozav de caraghioasă!
— Atunci la ce naiba mai vorbeşti de moarte?
— Nu vorbesc de moarte. Spun că o să fiu ucis.
— E acelaşi lucru.
— Nu. Ştii doar prea bine!
— Habar n-am.
— Ba ştii. Să mori înseamnă să aştepţi moartea, e plictisitor.
Dar să fii ucis e interesant.
— Jocul ăsta e serios.
— Cu cît e mai serios, cu atît e mai vesel.
— Crăpceanul învaţă crapul. Ai dreptate.
— Tu nu eşti crap, eşti păstrăv.
— De ce?
— E adevărat că păstrăvul urca în susul nurilor?
— E adevărat.
— Şi că, dacă dă peste un stăvilar, sare peste el?
— Aşa se spune.
— Ai sărit şi tu stăvilare?
— A! Da!
— Cînd săreai, eu mă aflam în pîntecele tău? (Naşterea nu
mai cuprinde nici o taină pentru el.)
— Acolo erai.
— Atunci n-am nevoie să mai fac încă o dată drumul pe care
l-ai făcut tu.
— Şi asta e adevărat. Leneşule, ţi-am cruţat o bucată bună
de drum.
— Da, dar cînd o să mori tu, eu o să merg mai departe.
— Ai să mergi. Ai să lucrezi pentru mine. Sări, pui de
păstrăv! Fiecare la rîndul lui!
Rîdea. Dar în adîncul inimii era mişcată, mîndră şi tulburată.
Ea nu va muri. Nici Marc. Îşi urmau drumul.
*

Recunoştea gustul sării, mirosul algelor de mare. Toată viaţa


ei fusese impregnată de vuitul veşniciei. ŞI acum dădea înapoi,
alor săi, tot ce primise mai bun.
Ai săi… Cine? Băieţaşul acesta? Toată constelaţia ei.
Mai avea şi alţi copii. Cei mai apropiaţi nu sînt totdeauna de
acelaşi sînge.
Nu-şi uita fata din America. Şi nici Assia n-o uita, deşi îi scria
rar. Şi îi vorbea puţin de viaţa ei. Scrisorile ei erau ori scurte şi
grăbite, ori o izbucnire de patima. Cuprindeau prea puţine fapte.
Fusese prinsă de vîrtejul acţiunii şi de înfrigurarea americană,
înfrigurare uscată şi calculată, înaltă tensiune a nervilor şi a
voinţei, care cuprinde vijelios simţurile şi se descarcă violent.
Julien Davy, care o întîlnise în timpul unui turneu de conferinţe
în Statele Unite, fusese izbit de trecerea pe care o avea Assia în
unele cercuri conducătoare ale politicii şi ale banului. La prima
vedere, abia o recunoscuse. Se îngrăşase. În salonul în care o
întîlni, ea îi păru asemenea unei pisici frumoase cu blana
lucioasă, cu paşii catifelaţi, care aţipeşte nepăsătoare la căldură.
Dar de îndată ce se aflară singuri, nepăsarea se spulberă într-o
clipă. Şi ai fi zis că şi grăsimea se topise. Obrajii se scobiră, buzele
se ascuţiră şi pupilele mîngîietoare aruncară licăriri de oţel. Părea
mistuită de patima luptei. Ducea în Vestul american nişte
campanii primejdioase în favoarea Internaţionalei a III-a şi pentru
apărarea comunismului hărţuit. Şi-a aruncat în lupta aceasta
soţul şi pe prietenii soţului, fără să-i pese de primejdie. A strîns în
jurul ei pe cei mai buni dintre tinerii americani, profesori
universitari, ingineri, scriitori, proprietari independenţi ai unor
domenii întinse, pe care le exploatau în folosul unor opere sociale
a strîns bogaţi şi săraci, cei mai mulţi făceau parte dintre
băştinaşii din Noua Anglie, curaţi la suflet, drepţi şi curajoşi, cam
naivi, care ne-au dat pilde atît de frumoase. Prospeţimea aceasta
sufletească, oarecum demodată, dar reînnoită de bucuria acţiunii
şi de un curaj ce nu cunoaşte compromisuri, o făcea pe Assia să
zîmbească. Dar îl ştia preţui şi îşi iubea prietenii. În general se
purta cu ei ca o sora răsfăţată şi admirată. N-aveau motiv să fie
geloşi unul pe altul. Ea le aparţinea tuturor. Şi soţul Assiei nu era
decît unul dintre ei, cel mai în vîrstă. Se străduia din toate
puterile să nu trezească în ei sentimente echivoce. Uneori îi era
greu să se apere împotriva izbucnirilor violente şi neaşteptate,
care ţîşneau din adîncul firii ei. Assia nu şi le îngăduia decît în
afara grupului de prieteni. Fugea de ei vreme de cîteva zile, ori de
cîteva săptămîni; şi nimeni din grup nu căuta să afle unde e.
Soţul ei recunoştea că avea nevoie să trăiască uneori singură şi că
are dreptul să hotărască asupra ei. Îi recunoscuse dreptul acesta
o dată pentru totdeauna, într-o convorbire serioasă, printr-un
pact încheiat între ei doi. Şi cu cinstea aceea caracteristică celor
mai buni dintre anglo-saxoni, pe care latinii o judecă greşit,
punînd-o pe socoteala temperamentului lor rece (nu văd căldura
încrederii, dăruite o dată pentru totdeauna), nu încercase
niciodată să schimbe înţelegerea, refuza să se amestece în viaţa
ascunsă a tovarăşei lui. Şi Assia îi îndreptăţea încrederea. Îşi
folosea evadările, fugile, ca să se reculeagă, să se regăsească, fie
căutînd uitarea într-un loc singuratic, ca într-o cură la un
sanatoriu, fie înfrîngîndu-şi vechile ispite prin oboseală fizică, prin
lungi plimbări în munţi şi păduri. Nu tiu dacă e adevărat că ici şi
colo, pe neprevăzute, într-o întîlnire întîmplătoare, se mai dădea
pradă diavolului, după cum pretindeau răuvoitorii. În orice caz,
Assia nu dorea să se întîmple astfel şi se ferea de ispită. Dar chiar
dacă s-ar fi întîmplat aşa, n-ar mai fi tîrît după ea remuşcări sau
păreri de rău: un asemenea lucru însemna atît de puţin pe lîngă
marile, singurele simţăminte sfinte! Ştergea urmele acestor
întîmplări. Se întorcea ca un caiet nou la prietenii şi la soţul ei,
smulgea foaia dinainte. Relua registrul chiar la locul unde-l
lăsase, mai legată decît. Oricînd de casa ei (casa ei era tot grupul)
şi de cauza comună ce-i unea. Nu le păsa de bîrfeli, nici ei, nici
lor.
Luau parte la toate mişcările mari de protest împotriva
nedreptăţilor legii şi puterii americane. Îşi cheltuiseră cu furie
puterile ca să-i salveze pe Sacco şi Vanzetti1 şi să-l smulgă pe
Tom Mooney2 din închisoare. Stăteau de veghe, de la un capăt la
altul al Statelor Unite, şi denunţau opiniei mondiale abuzurile de
putere şi crimele. Aveau de-a face cu duşmani fioroşi, cu
mînuitorii de măciuci, cu ucigaşii brevetaţi şi mascaţi ai
banditismului capitalist şi ai bestialului obscurantism sută la
sută. C îţi va dintre tinerii aceştia generoşi fuseseră atacaţi
sălbatic, bătuţi, tăvăliţi în gunoi, călcaţi în picioare. Unii dintre ei
aveau să piară asasinaţi şi mutilaţi la stîlpul de tortură.
„Rusoaica” era pîndită şi ea de aceleaşi primejdii. Fusese
denunţată de predicatorii Ku-Klux-Klanului ca un diavol-femeie
care trebuie dată pradă focului. Dar prietenii ei alcătuiau o gardă
care stătea mereu de veghe. Şi se bucura de protecţia unor
personaje înalte „care nu se dezvăluiau, care nu doreau să fie
cunoscute, dar pe care ea le cunoştea. O apărau în taină. Chiar
printre persoanele oficiale se găseau oameni luminaţi, care
preţuiau acţiunea dezinteresată a acestei mici ligi, alcătuită din
tot ce avea America mai bun şi care aveau prieteni printre
membrii ei.
După felurite păţanii, despre care Annette n-avea să afle
nimic, Assia se văzu totuşi silită să părăsească Statele Unite.
Soţul ei, a cărui situaţie ea o distrusese de două-trei ori, dar care
nu se plîngea şi-şi admira soţia, fusese nevoit să-şi caute în două-
trei rînduri alte cîmpuri de activitate, ca inginer în Mexic, apoi în
Bolivia şi în Peru. Assia îl urmă şi nu întîrzie să
======================
1 Muncitori italieni emigraţi în S.U.A., executaţi în 1927, în
urma învinuirii aduse pe nedrept de a fi omorît un funcţionar
american.
2 Participant activ la mişcarea muncitorească din S.U.A.,
condamnat în 1916 la închisoare pe viaţă, în baza unei acuzaţii
false.

aprindă, peste tot, sub paşii ei, mii de focare de agitaţie. O


pasiona cauza indienilor din America. Căuta s-o lege de marile
mişcări de eliberare asiatica, conduse de Liga antiimperialistă.
Străbătu Anzii. Din vreme în vreme era văzută iar, vlăguita,
refăcîndu-şi strălucirea în saloanele din San-Francisco sau în
marile hoteluri din Shanghai. Se spunea chiar că fusese întîlnită
în transsiberian. Şi în ciuda acestei vieţi veşnic în mişcare, găsise
totuşi vreme să facă soţului ei doi copii: un băieţaş într-o bună zi
îi veni cheful să i-l aducă Annettei (băieţaşul avea pe atunci cinci-
şase ani) şi o fetiţă, prea mică încă pentru a călători: avea să vină
şi ea, în călătoria următoare.
Trecerea cîtorva ani nu înseamnă nimic pentru Assia. Cînd
suie drumul spre casa din marginea pădurii de la Meu don, i se
pare că abia în ajun a fost pe acolo. N-a uitat nimic. Are memoria
împărţită în două-trei despărţituri suprapuse, pe care le deschide
ori le închide după voie. Despărţi tura cea mai adîncă, cea mai
tainică, e cea în care şi-i păstrează pe Marc şi pe Annette. N-o
deschide decît arareori. O face mai ales în răstimpurile acelea de
evadare, cînd dispare din cercul prietenilor ei americani. Căci
mireasma ce se desprinde din cutie e prea puternică. Assia se
înăbuşă. „Marc!” Cînd se află singură, în vreo casă singuratică de
lîngă Cuzco, sau într-o cameră de hotel chinez, tolănită pe pat sau
pe o rogojină, îşi mistuie amintirile ceasuri întregi, le amestecă
pînă ce voluptatea aceea amară şi durerea o ameţesc. Gîndul îi
dospeşte acolo zile întregi în oţelul şi în ierburile parfumate ale
amintirii. Nu, nu-şi poate îngădui luxul unei asemenea tulburări
în mijlocul acţiunii. Cutia trebuie să rămînă închisă.
Cînd o aduce înapoi la Meudon, pentru ca mîinile Annettei s-
o deschidă, tulburarea se potoleşte, se curăţă, amărăciunea se
schimbă în dulceaţă. Retrăieşte zilele de odinioară fără durere.
Zilele vechi nu se ciocnesc de
===================
1 Oraş din Peru. situat în Anzi.

zilele noi, de viaţa refăcută ce roieşte. Annette zîmbeşte


omuleţului american, gras şi roşcovan, care îi spune „doamnă”,
privind-o ţinta, cu o înfăţişare gravă şi serioasă. Îl ciupeşte de
bărbie:
— Trebuie să-mi spui „mamă-mare”, lup mic şi roşu! Nu ştii
că fata asta e fata mea?
Dar cînd Waldo, lupul mic şi roşu, se vede faţă în faţă cu
Vania, se cercetează unul pe altul cu asprime. Waldo încrunta
sprîncenele şi-l măsoară cu neîncredere, din cap pînă în picioare,
pe jumătatea aceasta de frate mai curînd un frate şi jumătate,
căci e de două ori mai în vîrstă decît el. Încreţeşte fruntea. Se
străduieşte zadarnic să priceapă. Dar Vania a priceput; ştie ce
trebuie să creadă de copiii mamei lui. Zîmbeşte cu aerul protector
şi totuşi prietenos, care a jignit-o adesea pe mamă-sa şi care-l
jigneşte şi pe băieţaş. Socoteşte că-i de datoria lui să se arate
politicos şi să facă pe gazda. Aproape că i-o prezintă lui Waldo pe
propria lui mamă, căci mama asta e a lui, numai să vrea s-o
ceară; el e doar fiul cel mai mare. Dar binevoieşte să i-o
împrumute. Şi se preface chiar că, nu-i pasă de ea.
„M-am lipsit de ea.”
(Nu-i adevărat. S-a tot gîndit la Assia. Dar n-o va spune
nimănui.)
Waldo simte că-l cuprinde o duşmănie grozavă împotriva
fratelui mai mare. Strînge pumnii în buzunar. Şi pînă la urmă şi-i
scoate pe neaşteptate. În colţul unei alei din pădure, cînd nici un
ochi nu-i mai putea vedea pe cei doi băieţi, roşcovanul cel mititel
se repede, fără nici un pretext, asupra fratelui mai mare şi îl
buşeşte cu pumnii tari şi furioşi. Poc, poc, poc, poc! Pieptul lui
Vanneau, care primeşte loviturile, îi ajunge tocmai la nas.
Vanneau, care stă într-un picior, e gata să cadă. Se propteşte şi-l
opreşte uimit pe berbecul mititel, care se repede acum cu capul în
pîntecele lui. Şi în timp ce Vanneau se aplecă să-i vorbească,
căpşorul roşcat se înalţă şi-l pocneşte ca un ciocan în nas. De
astă dată, Vanneau se înfurie şi-l înşfăcă bine. Degeaba se zbate
Waldo, degeaba dă din mîini şi din picioare. Din trei mişcări Vania
îl trînteşte în drum şi îl întinde pe spate. Şi strîngîndu-i mîinile ca
într-un cleşte, îi desparte braţele, îi pironeşte genunchii,
aşezîndu-se pe ei. Cercetează cărăbuşul ţintuit pe spate. E furios.
A fost atacat neleal, împotriva regulilor. Dar cînd vede faţa jalnică,
pătată de pistrui, a învinsului, cînd îl vede clipind trist din ochi,
ca să nu-şi mărturisească ruşinea, izbucneşte în rîs şi-i scoate
limba. Rîsul pune capăt înfrîngerii; încep să curgă lacrimile. Vania
se aruncă de gîtul micuţului. Şi iată că amîndoi se rostogolesc
unul peste altul în mijlocul drumului. Se sărută pe gură, şi
Waldo, care tot mai plînge, îşi îmbrăţişează fratele cu aceeaşi furie
cu care îi trăgea pumni. Vania îi şterge părinteşte nasul. (E ultima
insultă adusă omuleţului, care se simte dezonorat pentru că a
plîns! Dar ruşinea a trecut. Şi insulta aceasta, venită din partea
lui Vania, i se pare dulce.) Vania, care-l vede cum îşi freacă obrajii
umezi, ai degetele pline de praf, îi spune:
— Bagă de seamă! O să-ţi ştergi punctele alea frumoase,
roşii, de pe nas.
Rîd amîndoi în hohote. Nasul lui Vania sîngerează. Dar cînd
se întorc acasă, Vania spune cu mărinimie că s-a lovit în fugă. Şi
în noaptea aceea Waldo adoarme greu. Se gîndeşte cu patimă la
Vania.
Cînd oceanul îi desparte din nou, cei doi copii îşi trimit
scrisori. Dar, ca şi limba, condeiul lui Waldo exprimă cu stîngăcie
tot ce-i înfierbîntă inima. Şi Vania, care are condeiul tot atît de
vioi ca şi limba, simte că Waldo nu se poate măsura cu el. Ca şi
atunci cînd şi-a bătut joc de cărăbuşul ţintuit sub pumnii lui,
fratele mai mare scoate limba către cel mai mic. N-are cum să
stea de vorbă cu el. Îi trimite numai strigăte de război: „Hallo!
Waldo! Hoyotoyo! Fraţi de luptă! Allala! Data viitoare cînd o să ne
vedem iar, o să-ţi beau sîngele, ai să-mi bei sîngele şi o să mergem
împreună la luptă.”
Pentru Waldo, făgăduiala aceasta nu-i un joc, nu ştie care va
fi lupta. Dar ştie că lupta lui Vania va fi şi a lui. Iar noaptea, Assia
îi spune lui Marc: „Vezi, nu fi supărat pe mine! Ţi-am făcut încă
un pui de lup.”
După vizita de la Meudon, Assia se întoarce cu sufletul
limpezit. Oricît de puţin răgaz a avut Annette să vorbească (toată
vremea a fost dusă de şuvoiul de vorbe al Assiei, care după aceea
şi-a făcut aspre mustrări că a vorbit numai ea), după întîlnirea cu
Annette, Assia vede mai bine în sine. Goana ei aprigă, revoltele
înfrigurate ale drumului în zigzag îşi regăsesc direcţia şi sensul. Ia
ochii Assiei. Revoluţia pare a fi însăşi privirea Annettei, pupilele
mărite, ce se deschid senin către mersul de neoprit al destinului,
siguranţa calmă, care depăşeşte zarea cu linii nedesluşite a
luptelor de astăzi. Se vede prin ea traiectoria care nu va mai
coborî, foşnetul veşnic al fluxului cosmic care nu cunoaşte reflux,
legea universurilor în mişcare în care se potoleşte ameţeala
pricinuită de vîrtejurile trecătoare.

Annette îşi dădu cea din urmă seama de ceea ce ascundeau


ochii ei. Îi vedem pe ceilalţi şi ei ne văd; pe noi nu ne cunoaştem
decît prin reflexele luminii. Annette nu-şi dădu seama de focarul
ei luminos decît văzînd ce focuri aprinsese. Şi femeia bătrînă,
văduvită de fiu şi singuratică, îşi descoperi fecunditatea.

În zilele acelea află de alte vlăstare, a căror spiţă nu-i era


prea lămurită. Primi vizita Bernadettei.
Între cele două femei domnise totdeauna răceala, se ţinuseră
deoparte una de alta. O vreme nu se văzuseră decît de dragul
Sylviei. ŞI de la cearta Sylviei cu fata ei adoptivă nu mai
încercaseră să se vadă. Bernadette nu se arătase îndurerată, nici
înciudată de pe urma acestei certe. Chiar şi după moartea Sylviei,
rămăsese atît de nepătrunsă, încît nu scrise nici măcar un cuvînt
de condoleanţe Annettei. Şi Annette nu putea uita asta. Fără să
ştie ce se petrecuse între femeia aceasta şi fiul ei, simţea o tainică
antipatie faţă de Bernadette.
Nici Bernadette nu arătase vreodată interes faţă de Annette.
Chiar în timpul legăturii ei cu Marc, o ţinuse pe Annette departe
de drumul ei. Annette nu-i putea fi de folos. Fata aceasta, rece şi
calculată pînă şi în nebuniile pîntecelui şi ale creierului, nu ţinea
seama de ceea ce nu-i putea folosi. Dar atunci, de ce a venit acum
s-o vadă?
Cele două femei stau faţă în faţă. Annette, cu glas catifelat,
dar puţin cam distantă (te-ai înşela, văzînd-o, dar simţul unei
femei nu se poate înşela), se sileşte să adopte curteni a obligatorie
pentru orice gazdă. Dar tot spunînd cuvinte politicoase, o
adulmecă pe nepoftită cu duşmănie. Dar nu rămîn multă vreme
rezervate. Bernadette n-a venit singură. Privirea Annettei, care pe
nesimţite a cercetat-o pe vizitatoare, de sus pînă jos, s-a oprit
asupra fetiţei care o întovărăşeşte şi a rămas pironită, în timp ce
rosteşte cuvinte politicoase şi goale, Bernadette, ai cărei ochi vioi,
ageri, alunecoşi, de nevăstuică slabă şi lungă nu pierd nici o
mişcare a gazdei, îi pîndeşte privirea prinsă în cursă şi clipeşte
repede din pleoape: „S-a făcut! A primit lovitura...”
Fetiţa de opt-nouă ani e portretul, puţin schimbat, al unui alt
copil, la care nu se mai gîndeşte nimeni pe lume, în afară de
femeia bătrînă, care priveşte acum. Căci ea singură l-a văzut.
Fetiţa are aceeaşi ochi vioi şi pătimaşi, aceeaşi faţă ovală, slabă şi
fină, aceeaşi frunte osoasă, acelaşi ten. E palidă şi are aceeaşi
înfăţişare hotărîtă. Mai mult, pînă şi costumul ei aminteşte de
Marc: gulerul mare de marinar, jacheta albastră cu nasturi mari
şi părul lung şi neted de mic Bonaparte. Cum de-a putut reface
portretul? Cum a avut îndrăzneala această femeie să pună mîna
pe o relicvă – pe o fotografie de copil, galbenă şi uzată, pe care o
avea numai Sylvie şi Annette? Dar îndrăzneala cea mai mare nu e
faţa, părul, gulerul, haina – ci făptura. „Cînd şi cum mi l-a furat?”
Cele două femei nu rostesc nici un cuvînt din dialogul violent
care se poartă între gîndurile lor:
„De unde l-ai luat?”
„îl recunoşti?”
„Nu, nu, nu e adevărat!”
„E adevărat!”
Dar vorbind mai departe cu un glas liniştit şi puţin tremurat,
Annette o ia pe genunchi pe micuţa Marcelle (căci obraznica i-a
pus şi semnătura). Tot vorbindu-i, o mîngîie pe păr. Şi
răsturnîndu-i uşor capiul pe spate, îşi cufundă privirea lacomă în
oglinda aceasta a fiului mort. E gata s-o strîngă în braţe. Dar se
stăpîneşte, împinge fetiţa cu asprime la o parte şi-i spune mamei:
— Ia-o de-aici!
Şi se ridică, pretextînd că e obosită. Bernadette îşi ia rămas
bun. Ştie că Annette o va rechema.
Annette îi scrie chiar a doua zi. Dar aşteaptă trei săptămîni
pînă să trimită scrisoarea. Iar scrisoarea aceasta, refăcută de mai
multe ori, e doar o rugăminte politicoasă să-i mai aducă o dată
copilul, în vreo zi frumoasă de vară.
Vania şi Marcelle fac cunoştinţă unul cu altul. Îşi vorbesc
puţin. În faţa fetiţei, Vania îşi pierde felul lui vorbăreţ şi
încrederea în sine. Se tot privesc, stînd unul în faţa altuia, sau
trăgînd cu ochiul într-o parte. Fetiţa îşi dă repede seama că Vania
se simte atras de ea. Băiatul se supără uneori şi o repede. Dar
asta n-o tulbură pe Marcelle. Cel mai aspru dintre amîndoi nu e
cel care se arată aspru. Marcelle aşteaptă cu răceală calculată
capitularea, care ştie că va veni, sub forma unor mici daruri şi
semne de dragoste, cîteodată fermecătoare, cîteodată absurde, pe
care ea le primeşte de parcă i s-ar cuveni. De altfel, nu lasă să se
vadă nici cochetărie, nici vanitate. Şi felul ei de a vorbi n-are
nimic prefăcut, nu seamănă cu tonul pe care-l foloseşte
Bernadette în societate. Vorbeşte puţin, limpede şi pe şleau.
Există într-însa ceva aspru. Şi gustul acesta de coacăză verde îi
strepezeşte dinţi lui Vania, dar îl şi ispiteşte. Era un aliment care
ii lipsea din alimentaţie. Annette, care îi cercetează şi îi compară,
se miră că sîngele lui Marc curge mai mult în vinele albastre ale
fetiţei. Dar în vinele lui Vania curge sîngele ei, al Annettei.
Bernadette nu-şi trădează taina. Şi nici Annette nu-i cere s-o
facă. Vorbesc mai departe ca la o vizită. Annette nu întredeschide
uşa intimităţilor. O ţine pe femeia aceasta la distanţă. Iar
Bernadette nu încearcă să se apropie de ea.
Dar de ce a venit oare? Ce imbolduri au îndemnat-o? La o fire
atît de complicată, e greu să spui cine e mai tare: răul sau binele.
Sînt amestecate, dar Bernadette le-a amestecat cu mîna ei dibace
de pariziană, care ştie totdeauna să orînduiască neorînduiala spre
folosul ei. Îşi ţine cu exactitate socotelile, şi în căsnicie, şi în
afaceri. Şi căsătoria ei a fost o afacere. Iar afacerea nu s-a dovedit
rea pentru nici una dintre părţi. Îşi gospodăreşte casa cu grijă.
Veniturile cresc, cheltuielile sînt mici, au comenzi însemnate
(uzina fabrică motoare de automobile şi avioane), au patru copii
sănătoşi, soţul e decorat. Şi sofia i-a fost de mare folos ca să
obţină decoraţia. Cît despre copii, n-are de ce să se plîngă. E cu
unul mai mult decît i se cuvine. Să fim drepţi: după noaptea
petrecută cu Marc, rîul s-a întors în albia lui şi nu pare să-i fi
venit poftă să mai iasă din ea. Acasă are tot ce-i trebuie. Prea
puţine petreceri: nici soţul ei, nici ea nu simt nevoia de petreceri.
Viaţa lor e ocupată şi plină, atunci cînd văd cum le creşte cifra
afacerilor. Se bucură nu pentru că le place să strîngă bani sau să-
i cheltuiască, ci pentru că văd cum ziua de azi o întrece pe cea de
ieri, cum ziua de mîine o va întrece pe cea de azi. E o plăcere
asemănătoare celei de la cursele de automobil: patima accelerării.
Dar mai există şi panele de automobil, care au loc în plin
cîmp. Nu se laudă cu ele. În timpul unei asemenea pane,
Bernadette, ocupată cu repararea motorului, stînd sub automobil,
în praful gras, a regăsit, în umbra caldă a amintirii, îmbrăţişarea
unei nopţi, în care s-a potolit obsesia ei de adolescentă, cu
sufletul uscat şi înfrigurat. Şi cîntărind bine lucrurile, în viaţa ei
aceasta a fost unica bucurie deplină. Sufletul şi trupul şi-au atins
ţelul. Oricare ar fi valoarea sufletului, a trupului şi a ţelului, ele s-
au întîlnit o dată toate trei. Asta se numeşte o biruinţă. Şi
biruinţa nu s-a risipit: Marcelle trăieşte. Şi a venit o zi care să
încunune biruinţa, care s-o apere de îndoiala, poate. („Am învins?
Am trăit?”) Bernadette a simţit nevoia să-şi oglindească această
biruinţă în singurii ochi care o pot adeveri. Ochii Annettei au
văzut şi au vorbit. Inima de nepătruns a Bernadettei s-a umplut
de bucurie. I s-a părut că-l mai posedă o dată pe Marc. L-a luat
mamei, soţiei, fiului.
„L-am avut. Îl am.”
O arată pe Marcelle cu o mîndrie provocatoare. Fetiţa trage
foloase de pe urma acestei mulţumiri înăbuşite. Dar uneori suferă
şi plăteşte pentru vechile duşmănii ale mamei împotriva tatălui»
duşmănii a căror amărăciune, îndelung rumegată, se iveşte din
nou. Ea nu se tulbură: fie că ţipi la ea, fie că o alinţi, chibzuieşte
şi-şi păstrează gîndurile pentru sine. Pielea sufletului îi e de
nepătruns, ca ş ’ a mamei sale. Numai Annette poate citi ce se
petrece înăuntru, căci Annette cunoaşte alfabetul. Este alfabetul
micului toboşar îmbufnat de la Arcole, alfabetul copilului Marc. E
sufletul aprig şi trufaş, care-şi ascunde frămîntările şi duioşia,
care nu vrea să dea nimănui socoteală de ele, înainte de a le fi
lămurit, care are mai puţină încredere în cei pe care-i iubeşte
decît în cei pe care îi dispreţuieşte şi-i urăşte. Căci pe cei pe care-i
urăşte şi-i dispreţuieşte i-a judecat. Prin urmare, n-are încredere
în Annette. Şi tocmai lipsa aceasta de încredere o atrage ca un
magnet spre bătrîna femeie. Uneori îşi părăseşte tovarăşul de
jocuri. Şi, în timp ce Vania o caută prin grădină, ea intră în
camera unde Annette citeşte şi se aşază fără zgomot. Căţărată pe
un scaun, stă la cîţiva paşi de ea şi o cercetează cu ochii, ţeapănă
şi mută. Dacă Annette îi vorbeşte, nu-i răspunde decît prin
monosilabe. Şi Annette o pricepe: cunoaşte tăcerile acestea
încăpăţînate, monologurile acestea mute în doi şi privirea de mic
Oliver Twist1 prins de hoţi, care se strecoară printre gratii ca să-i
fure inima. O lasă să facă ce-i place şi îi zîmbeşte. Şi zîmbetul
acesta o înştiinţează pe coţofana hoaţă că a fost prinsă. Coţofana
dă înapoi, cu penele zbîrlite, cu ciocul la pîndă, cu ochii
duşmănoşi. Atunci Annette rîde tare şi o îmbrăţişează. Parcă ar
ţine în mînă o bucată de gheaţă. Dar gheaţa se topeşte. Iar cînd
Annette îi şopteşte la urechi:.. Te-am prins, şireată mică!”, simte
cum trupul micuţ şi ţeapăn se destinde. Aude un rîs înăbuşit. O
muşcă de urechi şi-i spune: „Sîntem prietene?”
Marcelle i se aruncă de gît şi, fără s-o plivească, îi şopteşte
întretăiat, repezit în ureche:
— Da, da, da, da!
Nu se joacă. Încheie un pact. Ce se petrece în căpşorul ei? În
căpşorul acesta aspru, care – la ea acasă – o face să se simtă ca o
străină, dumnezeu ştie de ce. Se agaţă de gîtul Annettei, cum se
agaţă rîndunica de grinzile casei unde şi-a făcut cuibul anul
trecut. Şi-n inima bătrînă îşi regăseşte cuibul, cuibul tatălui ei. E
mirosul lui.
Noaptea, Annette visează cu ochii deschişi: se vede străbuna
unei întreite familii, a unei familii împătrite, dacă o pune la
socoteală şi pe George. Şi adăposteşte cu căldura penelor ei cele
patru soiuri de pui, deosebite şi aceleaşi. Nu se gîndeşte să aleagă
dintre păsări pe cele încuviinţate de lege sau de virtute. Toate au
ieşit dintr-însa. Şi aceeaşi putere care o mînă îi va azvîrli pe toţi
spre cer, spre acelaşi ţel îndepărtat, pe care săgeata ei nu-l va mai
atinse.
*

Ar putea, de asemenea, să-l socotească printre ai ei şi pe un


fiu adoptiv: Silvio Moroni, acela pentru care a fost ucis fiul ei. Prin
jertfa lui Marc, tatăl lui a cîştigat doar cîteva luni de viaţă.
Înverşunarea duşmanului a
=====================
1 Eroul principal al romanului cu acelaşi nume de scriitorul
englez Charles Dickens (1812-1870).

sfîrşit prin a-l răpune. A fost găsit asasinat în pat. Dar Silvio,
deportat în insulele Lipari, a izbutit să evadeze într-o barcă, pe
care furtuna a azvîrlit-o în Corsica. A venit la Paris, unde s-a
întîlnit cu exilaţii, cu duşmanii neîmpăcaţi ai fascismului. Dar nu
s-a amestecat în acţiunea politică. E un suflet de poet, hrănit cu
visurile măreţe ale Greciei şi cu idealismul romantic. Politica îl
scîrbeşte. Nu se teme de luptă. Inima lui tînără arde de dorinţa de
a se jertfi. Dar lupta după care tînjeşte se poartă în nori, ca lupta
zeilor lui Homer. Se poartă mai departe: deasupra norilor, în
mijlocul luminii, ca lupta Icarilor. Ideile lui prea literare stîrnesc
zîmbetele tinerilor de după război, ale „realiştilor”. Dar nici unul
dintre aceştia n-are chef să pună în slujba „realităţilor”
primejdioase un asemenea devotament deplin ca cel pe care
intransigenţa pătimaşă a tînărului Shelley 1 italian îl pune în
slujba „literaturii” lui. Silvio nu se poate împăca cu atmosfera de
discuţii şi bănuieli, de dezbinare aprigă şi plină de fiere sau de
compromisuri vîscoase, pe care o întîlneşte în partidele exasperate
de asprimea exilului. Se ţine la o parte şi trăieşte singur, cu
visurile lui de poezie şi de acţiune, care se adăpostesc sub cenuşa
zilelor de trudă, căci îşi cîştigă cu greu viaţa. Cum are o după-
amiază liberă, aleargă la Meudon. Din prima zi a alergat acolo să-
şi arate recunoştinţa şi remuşcările: nu poate uita ca fiul doamnei
Rivière a plătit cu viaţa salvarea vieţii lui. Nici Annette n-a uitat-o.
Şi-l primeşte pe Silvio – i-a şi spus-o – drept preţ al sîngelui:
— Eşti al meu.
Silvio i-a luat în serios spusele. E un suflet care se leagă pe
viaţă şi pe moarte, li place s-o spună. Pune într-asta un
simţămînt de onoare cavalerească.
Dar se înşală puţin şi pe sine. Poate că n-ar veni atît de des
la Meudon, dacă n-ar fi atras acolo de alţi ochi. George îl
fascinează, şi el nu e în stare să i-o ascundă, îşi dă pe faţa
sentimentele cu o naivitate pătimaşă.
==================
1 Mare poet romantic-revoluţionar englez (1792-1822).

George îi rîde în mas. Îi despart şase ani. Silvio abia a trecut


de douăzeci de ani. Iar George e la jumătatea drumului între
douăzeci şi şase şi douăzeci şi şapte de ani. Dar Silvio nu ia în
seamă astfel de fleacuri. Sînt amîndoi animale frumoase, de rasă,
înalţi şi puternici, bine făcuţi. George, pe măsură ce se apropie de
treizeci de ani, începe să semene cu Manon Roland1. E puternică
şi subţire, blondă şi trandafirie, cu pieptul plin şi tare. Stîrneşte şi
tîrăşte după ea dorinţele bărbaţilor care o întîlnesc. Asta o
plictiseşte; îi socoteşte dezgustători. Annette îi spune:
— Stinge lumina! Potoleşte focul!
— Cum asta? spune ea. Dar ce, mă uit la ci?
— Ai prea multă viaţă în tine. Le faci poftă de mîncare.
— Trebuie cumva să-mi ascund viaţa în dulap?
— Mi-e teamă că, de ai pune-o chiar sub cheie, tot ar simţi-o.
Prea miroase tare!
— Mulţumesc, mulţumesc de compliment! Atunci, o să
pornesc cu pînzele desfăcute. În orice caz, nu miros a închis, a
şobolan mort, ca nenorociţii aceştia de parizieni, care se iau după
mine pe stradă!
Şobolanul italian era foarte viu. Însăşi George trebui s-o
recunoască. Îi acordă simpatia. Admitea că e. Băiat drăguţ şi că
nu e prost, atunci cînd nu vorbeşte de dragoste. Bun tovarăş,
săritor, dibaci, întreprinzător, neavînd nimic pedant în el. Avea
privirea ageră, degete meştere la desenat, modelat, la cioplitul
lemnului, antrenat la sport. Dacă ar fi fost vorba doar să se
măsoare în vreun meci, să facă plimbări pe jos sau excursii
împreună, l-ar fi primit cu plăcere. Să nu uităm că Silvio ştia să
mănînce – lucru pe care şi George îl ştie – şi cunoştea chiar reţete
culinare. Toate bune. Şi George îl primea bucuroasă pretutindeni,
la masă, în atelier sau în bucătărie, la mers, la alergat sau la
odihnă, pretutindeni, în afară de pat, după cum îi spuse, atunci
cînd el începu
======================
1 Femeie renumită prin frumuseţea ei, ghilotinată în
timpul revoluţiei din 1789.

să-i facă curte. Silvio era mîhnit, scandalizat, văzînd-o cum îi


taie avînturile lirice prin trezirea aceasta grosolană la realitate.
Jura că dragostea lui e curată ca tocul, că e dezinteresat. George
rîdea şi mai tare şi spunea că nu-l socoteşte atît de nătîng. Dar
dacă era aşa, dacă are nevoie cu orice preţ să cînte numai din
dragoste pentru cîntec, să binevoiască să-şi schimbe temele, sau
obiectul cîntecelor. E plictisitor să se tot audă slăvită ca un fel de
dulcinee. Dacă e atît de dezinteresat, ce-i mai pasă cine e femeia
preamărită în cîntece? Să se ducă şi să cînte în stradă. Silvio se
supăra, rămînea ursuz. Dar a doua zi o lua de la capăt.
Vania rîdea împreună cu George de vorbele lui solemne şi de
ochii lui negri. Îl maimuţărea. Annette îi dojenea pe cei doi
ştrengari şi-l plîngea pe bietul băiat. Dar George spunea că Silvio
nu e chiar aşa de plîns. Dacă-i face atîta plăcere s-o vadă, ea îi
dăruieşte din belşug plăcerea aceasta. Cît despre suspinele lui, ele
sînt doar un beteşug, pricinuit de creştere, ca şi sughiţul. O să
crească băiatul.
De fapt, felul acesta de a se purta nu le făcea rău nici unuia,
nici altuia. Se legară unul de altul. Dar pentru Silvio, George
rămînea o taină. Era femeie, atît de femeie şi atît de puţin femeie!
Viaţa aceasta dogoritoare, trupul acesta mare şi înflorit, gura ei
lacomă, sinii bogaţi, care străpungeau corsajul. Dar carnea
aceasta înflorită şi pîrguită ca un tufiş de lămîi nu era stingherită
nici de inimă, nici de simţuri. Izbutea să ajungă, cu prea puţină
cheltuială emotivă, la independenţa morală a femeii pe care
Annette o căutase toată viaţa, dar pe care firea ei pătimaşă nu i-o
îngăduise decît în ultimii ani (şi nici asta nu era sigur). În
principiu, George nu respingea nici dragostea, nici căsătoria,
liberă sau cu patalama. Dar nu se grăbea să guste din ea.
Spunea:
— La naiba! Să vorbim de lucruri mai puţin plictisitoare!
Într-o zi, Silvio o ameninţă că natura se va răzbuna. George
răspunse:
— O să fie nostim!
Era prea înţeleaptă ca să afirme: „Fîntînă, nu voi bea din apa
ta!”, dar spunea:
— Nu mi-e sete.
Adăugă că medicii sfătuiesc oamenii să nu bea decît după-
masă. Prin urmare, dacă i se va întîmpla să se mărite (te poţi
aştepta la orice nenorocire), n-o s-o facă decît după ce-şi va fi
mîncat porţia de viaţă personală (şi nu o porţie mică! Avea gură
mare!). Căsătoria e un fel de ieşire la pensie.
Dar Vania? Dar copilul? Ai naibii copii! Nu voia să se lipse as
că de ei. Avea de gînd să facă unul sau mai mulţi. Vreo şase. Şi
nu să-i adopte, nu să-şi caute copii necunoscuţi, ca cei pe care
furnicile asexuate le îngrijesc pentru cetatea furnicilor. Nu, nici
gînd! „Nu-mi pasă de cetate, de societatea anonimă! Mă gîndesc la
un copil al meu, pe care să-l fi făcut eu.”
— Atunci? spunea Silvio.
— Dar numai al meu. Fără amestecul stingheritor al unui
mascul. De ce nu pot femeile să facă copii singure?
Annette rîdea şi spunea:
— O să ajungă şi vremea asta. Nimic nu e cu neputinţă
pentru ştiinţă!
Silvio făcea o mutră îngrozită. El lua totul în serios. Şi
cumetrele nu pierdeau prilejul să rîdă pe socoteala lui. Discuta cu
patimă orice glumă. Era un fel de Don Quijote, care pornea cu
lancea în mînă împotriva morilor de vînt. Şi morile îl aruncau din
aripă în aripă. Se vedea întins pe iarbă. Şi le zărea cum rid din
toată inima. Ce femei îndrăcite! Dar oricît ar fi fost de supărăcios,
rîsul lor nu-l putea jigni. Le iubea şi ştia prea bine că şi ele îl
iubesc. Nu aşa cum ar fi vrut-o. Dar în orice chip l-ar fi iubit, nu
era atît de nătîng încît să le respingă dragostea.
Deplîngea doar la George independenţa obraznică de care se
fălea. Deplîngea şi faptul că Annette părea s-o aprobe. George se
lăuda cu lipsa oricărei prejudecăţi morale. Ca o reacţie nelămurită
şi îndepărtată împotriva a tot ceea ce apăsase tinereţea tatălui ei,
spunea că smulsese dintr-însa orice simţămînt religios, chiar în
înţelesul cel mai laic. Renunţase la toate năzbîtiile „categorice”.
Cînd se vorbea de „imperativele” venerabile, îşi scărpina ironic
bărbia.
Iar Silvio, care credea în ele fără să le discute, cu o candoare
de adept al lui Mazzimi, suferea la vederea acestui ateism moral.
Dar Annette înţelegea: o cunoştea pe George mai bine decît se
cunoştea George pe sine. Puritatea absolută a firii ei, în care
George nu voia să vadă decît un instinct de curăţenie – dragostea
adîncă pentru Vania, patima aceea frăţească pe care George n-ar
fi putut-o explica, dar pentru care s-ar fi jertfit fără vorbă – multe
alte sentimente adînci şi nelămurite izvorau, fără ca George să-şi
dea seama, dintr-o credinţă. Şi lucrul cel mai ciudat era că fata
aceasta limpede, la care întreaga viaţă părea că se desfăşoară fără
o umbră, într-o lumină de bun-simţ şi sănătate – fata aceasta, la
care totul părea atît de deschis, fără nimic ascuns, îşi pierdea
stăpînirea de sine de cum punea mîna pe vioară. Nu cînta corect.
Dar de la prima mişcare a arcuşului, simţeai prezenţa unui
demon interior. Scotea din cele patru coarde strigăte sufleteşti ce-
ţi pătrundeau în inimă şi o zguduiau. Ea însăşi se transforma; i se
schimbau ochii, trăsăturile. Pălea. Gura închisă i se înăsprea.
Osatura frunţii încordate ieşea la iveală. O cuprindea o seriozitate
tragică. O pace crudă. Şi deodată răsuna vîntul pe cîmpie,
răsunau galopuri de bucurie şi de mînie, biciuiri ţigăneşti de
arcuş. În toată casa se lăsa tăcere, toţi o ascultau. Dar fiecare
rămînea în camera lui şi ea rămînea în camera ei. Se fereau să se
arate. George ar fi azvîrlit îndată arcuşul. Numai pe Vania îl
răbda, cu condiţia să-l uite. El stătea culcat pe jos, întins pe
blana din faţa patului, înfigîndu-şi în ea degetele crispate şi nasul.
De emoţie, Vania smulgea cu unghiile firele de păr de capră
tibetană. Cînd George îşi venea în fire şi-şi aducea aminte de el, îl
pălmuia pentru asta.
În picioare, în grădină, lîngă fereastră, Silvio fuma rezemat de
zid şi, sigur că nu-l vede nimeni în beznă, lăsa să-i curgă fără
zgomot lacrimi mari pe obraji.
Şezînd în camera ei fără lumină, dar cu inima iluminata,
Annette asculta zeul necunoscut, care trecea prin inima fetei ei.

Să cîntăm un acord pe clape. În acord, disonanţa – suferinţa


– e un element al armoniei. Şi durerea, ca şi moartea, şi-a tocit
ascuţişul înţepăturii.
Annette a cunoscut timpul în care înţepătura aceasta îi
sfredelea inima. I se răsucea în coapse ca o patimă deznădăjduită.
Acum sosise noaptea sfîntului Ioan, în care sufletul dansează o
dată cu flacăra ce se urcă dreaptă şi înaltă pe rug.
Ca şi oceanul în care se revarsă apele şi care, umplîndu-se, îşi
păstrează echilibrul neclintit, aşa e şi fiinţa în care se revarsă toate
dorinţele, fără să se lase învinsă de dorinţă: Fiinţa aceea
stăpîneşte liniştea.1

Annette trăia acum o dublă viziune: una în cadrul zilelor ce


trec, din care încă făcea parte, cum face parte din echipajul unei
corăbii omul de la proră care despică valurile iar cealaltă în
mijlocul prăpastiei ei lăuntrice, în care cobora în zbor, ca şi frunza
unui nuc, al cărui trup se apleacă la marginea unui povîrniş. Şi
nu-şi dădea seama dacă cobora ea, sau dacă prăpastia urca spre
dînsa. Dar prăpastia n-o înspăimînta. Simţea cum o învăluie în
noaptea ei senină. Şi în cele din urmă, dobîndi darul de a citi în
această noapte. Ochii ei căpătaseră privirea voalată a bufniţei.
Silvio şi George observaseră lucrul acesta şi fiecare păstrase
observaţia pentru sine. Şi cînd, într-o zi, îşi schimbară impresiile,
George cu un aer pedant (ştiinţa ei nu era prea întinsă; şi era
mîndră s-o etaleze)
=====================
1 Din Gitâ (Cîntecul divinităţii), titlul unui text filozofic
cartea a XIV-a a Mahabbaratei - vechi poem epic.

o evocă pe Pallas Atena1. Silvio sculpta fruntea şi ochii


zeiţei, între nişte aripi întinse, într-un medalion ciudat, făcut
dintr-o bucată de lemn de păr. Îl bătu de pragul de sus al uşii de
la intrare, ca pe o bufniţă crucificată. Numai Annette nu se
recunoscu. Ea lăsase casa pe mîna lor, păstrîndu-şi numai
camera ei, apoi, chiar din camera ei, îşi păstrase numai un cerc
fermecat, care se îngusta din zi în zi, dar înăuntrul căruia încăpea
o lume. Privi cu gîndul aiurea ochii mari ai medalionului, deschişi
în parg, zîmbi şi spuse fără să-şi dea seama că vorbeşte de ochii
ei:
— Pasărea veghează.
— Da – spuse Silvio lui George – nu mi-o pot închipui decît
cu ochii deschişi. I-ai văzut vreodată închişi?
— I-am văzut – răspunse George – dar cred că priveşte pe sub
pleoape.
Annette privea mereu în afară, înăuntru. Cele două planuri
sfîrşiseră prin a ajunge unul singur. Ochiul pusese stăpînire pe
casă. Ocupa totul. Annette, care suferise toată viaţa de prea multă
luciditate, ajunsese să nu-şi mai poată pierde cunoştinţa de sine.
Trăia într-o stare de insomnii limpezi şi liniştite, în care conştiinţa
veşnică ardea fără zgomot şi fără fum, ca o candelă de noapte.
Dar candela aceasta îşi mistuia uleiul.
Orice stare care se prelungeşte tinde către nihil2. Intensitatea
ei n-o poate apăra. În nesfîrşit, totul şi nimicul sînt fraţi gemeni.
Cea mai tulburătoare atingere carnală, dacă nu se curmă şi nu se
reînnoieşte, se topeşte în prăpastia fiinţei. Conştiinţa veşnică se
schimbă într-o lumină fără umbre, deci fără contururi precise.
Ochiul singuratic umple totul. Şi pentru că nimic nu-l mai
mărgineşte, se strînge. Bufniţa cu ochii măriţi nu mai desluşeşte
ziua orbitoare de afară de noaptea limpede dinlăuntru. Şi în timp
ce Annette se identifică cu alte fiinţe – pe rînd sau cu toate
deodată – îşi pierde fiinţa ei, care-i posedă pe
===================
1 Zeiţa înţelepciunii în mitologia greacă.
2 În limba latină în original : nimic

ceilalţi. Atunci ce mai posedă? Nimic? Inteligenţa şi


dragostea sînt organele cu care ea percepe universul. Dar dacă
fiinţa, dacă eul ei, din care organele acestea fac parte, nu-i mai
aparţin, înseamnă că universul le trage după sine, cum trage un
rechin frînghia căngii care l-a prins. Şi pe mare barca pluteşte
goală.
Annette se grăbeşte să se scufunde în apă, ca să scape de
neliniştea singurătăţii groaznice sub dogoarea soarelui. Dar ştie
că se apropie ziua, ceasul în care va trebui să ajungă la acea
singurătate. Va trebui să moară, singură. Numai cît se gîndeşte, şi
o sudoare îngheţată îi umezeşte tîmplele. Pentru o femeie ca
Annette a muri nu înseamnă nimic. Nu înseamnă nimic să azvîrli
la o parte veşmintele nefolositoare, cămara trupului, înfrigurarea
şi amăgirile lui de muritor. Dar iubirile cele mai scumpe trebuie
să se risipească şi ele o data cu sfîrşitul? Se strînge toată şi
spune: „Nu!” Dar va avea oare de spus „nu” sau „da”? Va fi oare
chemată să hotărască atunci cînd puterile necunoscute vor hotărî
în privinţa ei? (Se şi simte cum lucrează în adîncul trupului, au
început să hotărască.) E prea sinceră, ca să-şi poată astupa
urechile în faţa tunetului care începe să răsune. Îşi întinde mîinile
cu hotărîre pe pat şi spune: „Fiecare zi cu lupta ci! O să lupt pînă
la capăt.”

Cei doi prieteni ai ei, tovarăşi de vîrstă şi de luptă, Julien


Davy şi contele Chiarenza, sînt departe. Glasul lor se aude rar şi
paie că vine din alte planete.
Bruno şi-a reluat pelerinajele în Asia Centrală. Ia parte acolo
la dezgroparea unor oraşe moarte, acoperite de nisip. Pare că se
afundă şi el. Dispare luni de zile. Din cînd în cînd, o informaţie în
presă îi aminteşte numele, pocindu-l, pomeneşte de vreo
descoperire de inscripţii sumeriene pe care a făcut-o. Glasul lui
credincios lipseşte rareori la apel cu prilejul unei aniversări: ziua
lui Mare. Dacă nu se află acolo, e pe drum. Vine cîteodată din
locuri foarte îndepărtate de cele pomenite de ziare, care sînt
întotdeauna în întîrziere. Şi nu spune aproape nimic de ceea ce
face, de ceea ce-l frămîntă. Reia sub vreo variantă ingenioasă
convorbirea lui Narada: este parcă tema gîndurilor lui. Nu mai are
ce s-o înveţe pe Annette. E în stare şi ea să-şi cînte variabile pe
aceeaşi temă. Dar nici unul, nici altul nu se grăbesc să aducă
paharul cu apă. Sufletul omului din Apus nu se dă bătut. Să
acţioneze, să acţioneze, să acţioneze mereu. În preajma morţii,
Goethe spunea că credinţa în supravieţuire izvora la el din
noţiunea de activitate. În Apus, multora dintre noi nu le pasă de
supravieţuire. Dar nici unul dintre noi, dintre cei cu adevărat vii,
n-ar renunţa la o zi, la un ceas de activitate în schimbul veşniciei.
În timp ce e legănat de urletul oceanic al infinitului fără
formă şi fără ţărmuri, Bruno se înverşunează să descifreze, să
cucerească metru cu metru încă puţin din tărîmul hărăzit omului,
din spaţiul finit. El nu le spune că duce acolo, în deşert, o luptă
aprigă împotriva nisipurilor, împotriva setei, împotriva foamei,
împotriva frigului, împotriva oamenilor şi naturii şi împotriva
trupului său, bidiviu bătrîn, care tremură şi cere odihnă. „Mergi
înainte!” Şi cu atît mai puţin le povesteşte că e amestecat pe
ascuns în mişcările sociale care frămîntă aceste popoare ale Asiei.
Activitatea lui arheologică, deşi adevărată, îi slujeşte drept perdea.
E în legătură cu asociaţiile ţărăneşti şi muncitoreşti din India, ai
căror şefi sînt închişi la Meerut. Înfruntînd primejdii, a străbătut
blocada care apasă asupra provinciei Peshavar, aflată în stare de
asediu, şi a slujit în mai multe rînduri drept mijlocitor între
membrii împrăştiaţi ai Congresului Naţional Indian. A devenit
misionar pentru Satyagraha-ua lui Gandhi, pe care asupritorii
englezi cred că au înăbuşit-o în închisoarea de la Poona,
răspîndind şi în afara Indiei chemarea omului care sprijină singur
zăgazul ce opreşte apele ameninţătoare, ale violenţei gata să se
năpustească.
Non-violenţa şi violenţa. Uno avulso, non deficit alter1. Bruno
este unul dintre cercetaşii armatei. Deşi sprijinul lui a depăşit
ţelul acţiunii, cînd aceasta îl cuprinde, nu i se dăruieşte numai pe
jumătate.
Prietena lui din Occident, Annette, care şi-a şi făcut bagajele
şi e gata să se mute, fără să se mai gîndească la întoarcere, îşi
cultivă şi ea grădina cu mai multă dragoste decît oricînd. N-are a
face daca nu se poate mişca: toată lumea dinafară este absorbită
de spiritul ei. Toată lumea dinafară e a spiritului. Spiritul ia.
Annette, care crede sincer că a renunţat la lume, n-a renunţat
decît la sine, n-a renunţat nicidecum să ia. Nu-şi dă seama, e de
bună-credinţă. Dar uită de sine cu bună-credinţă, pentru că are
prea multe de făcut, ca să-şi mai aducă aminte că mai există.
Pentru ea exista ceea ce este în afară, ceea ce este dincolo. E
dornică să cunoască şi să îmbrăţişeze mai mult, ceva mai mult,
încă şi mai mult din tot ce va părăsi. Se străduieşte să se
identifice cu viaţa spirituală a celor doi prieteni ai săi. Urmăreşte
îndeaproape publicaţiile orientaliste şi revistele ştiinţifice. De bine,
de rău, a ajuns din urmă echipa gîndirii apusene. Julien Davy o
ajută şi acum, aşa cum făcea pe vremea convorbirilor din tinereţe
de la Biblioteca Sainte-Geneviève.
Nu şi-au spus niciodată nimic unul altuia cu privire la gîndul
pe care Marc l-a furat din ochii mamei sale, în ziua aceea de vară
pe munte, cînd Annette şi-a trădat taina, visînd. Poate că Julien a
citit şi el (sau i s-a părut ca citeşte) taina. Dar era prea umil, prea
temător în dragoste şi s-a îndoit. Şi a simţit limpede că moartea
lui Mare a pus capăt oricărui plan de viaţă împreună: mortul
stăpînea singur în cămin. Julien a înţeles-o şi s-a dat la o parte.
Şi, totuşi, niciodată inimile lor n-au fost mai aproape. Între
bărbatul acela bătrîn şi femeia bătrînă s-a ţesut o înţelegere gravă
şi duioasă. N-au nevoie de vorbe ca s-o exprime.
===============
1 În limba latină în original: Cînd e smuls unul, nu lipseşte
celălalt.

Din cînd în cînd, Julien venea s-o vadă pe Annette, între


călătoriile Lungi de conferinţe şi de studii pe care le făcea în
America, unde Fundaţia Carnegie îi dăduse o slujbă. Atunci îşi
închinau zilele unul altuia. Şi în unele seri, cînd convorbirea se
prelungea prea mult sau era vreme rea, se întîmpla ca George să-
şi împrumute tatălui ei patul şi să se ducă să se culce în odaia lui
Vania. Annette, făptura veşnic trează, se gîndea în nopţile acelea
că-şi ţine ascunşi sub aripi toţi puii – şi pe bătrînul ei soţ. Nici
Julien nu dormea prea multă vreme şi abia îndrăznea să se mişte
în pat, căci i se părea că simte la spate răsuflarea prietenei lui. Şi
se temea ca vreo mişcare să nu-i risipească iluzia. Dacă iluzia s-ar
fi îndeplinit, fără îndoială că s-ar fi temut tot atîta. Căci
sentimentul pe care-l avea pentru Annette era în acelaşi timp prea
puternic, prea pios, prea de mult înăbuşit şi chinuit, ca să-i mai
fie cu putinţă să-l exprime. După ce va muri Annette, se va gîndi
poate, cu durere, ca bătrînul cioplitor de pietre din Florenţa, că n-
a sărutat gura aceasta cît timp a fost vie. Făcea parte dintre
oamenii care nu ştiu niciodată să se dezobişnuiască de gustul
părerilor de rău.
Şi lui i se părea că aceia care ştiu s-o facă, cum era Bruno,
sînt un fel de monştri (oricîtă stimă ar fi nutrit pentru ei). Puterea
de a uita e oare slăbiciune? E oare egoism? Sau uşurinţă? Poate.
Toate acestea nu-i lipseau lui Bruno. Se amestecau cu eroismul şi
cu bunătatea lui. Era înzestrat cu firea aceea „fericită” italiană, în
adîncul căreia – dincolo de patimi, de dureri, de bucurii – se află o
bună parte de nepăsare. Pe cei pe care-i iubea îi iubea cu
adevărat, dar îi şi uita. Şi pe deplin, luni întregi. Annette o ştia şi
zîmbea. Julien nu-i putea pricepe zîmbetul. Nu-l discuta, se
înclina, pentru că era vorba de zîmbetul Annettei. Dar zîmbetul
acesta îl neliniştea şi pe el. Prin urmare, acceptă uitarea? Totuşi,
el n-ar fi vrut să vadă pe fruntea Annettei cuta unui doliu neşters.
Prea o iubea; ca să nu se bucure că femeia şi-a lăsat în drum
povara sfîşietoare a trecutului. Dar „bucuria” aceasta era tristă,
ca toate bucuriile lui Julien. Asta nu i-o explica Annettei. Dar ea
îşi dădea seama şi îi punea mîna pe frunte:
— Sărmanul meu Julien, îi spuse ea într-o zi. Cum ai mai
avea nevoie de un val al apei Lethe1!
El deschise ochii miraţi. Ea rîse şi repetă în germani cuvintele
lui Goethe: Un val eterat din Lethe.
Julien o privi supărat şi spuse:
— N-am nevoie.
— Măcar un păhărel de la izvor, în fiecare dimineaţă!
— Nu. N-am nevoie de cură!
— Ei bine, spuse ea, să-ţi păstrăm boala! Dacă o purtăm
împreună, poate deveni un bine.
— N-aş vrea cu nici un chip să mă descarc de povară pe
socoteala dumitale. Ar însemna să-ţi fac un dar prea trist. Prea
mult neant. Într-unele clipe abia îndrăznesc să fac o mişcare, atît
mi-e de teamă să nu ating credinţa celor pe care-i iubesc mai mult
decît viaţa.
— Ascultă, spuse ea, cuvintele pe care Bruno mi le-a trimis
în dar de Anul Nou: Cînd nu mai crezi în nimic, a venit clipa să faci
daruri.
Julien se simţi mişcat. Cuvintele acestea îi treziră un ecou în
străfundurile fiinţei. Dar inteligenţa lui n-avea încredere în ceea
ce se petrece în afară de controlul acţiunii. Întrebă:
— Cînd nu ai nimic, ce poţi sa mai dăruieşti?
Annette îi recită cu glasul ei muzical cîntecul lui Milarepa pe
patul de moarte:

Gîndul neantului naşte mila.


Mila nimiceşte graniţa dintre tine şi aproapele tău.
Identitatea între tine şi aproapele tău îl împlineşte pe aproapele
tău în tine.
Cel care împlineşte în sine pe aproapele lui ajunge la mine.
Cel care ajunge la mine va fi Buda.

===================
1 Unul din fluviile infernului, in mitologie, al cărui nume
înseamnă uitare. Cei care beau din apele lui uitau cu totul
trecutul.

Julien tăcu, după ce Annette sfîrşi. Apoi spuse:


— E frumos. E prea frumos pentru mine… Nu voi fi niciodată
un Buda. Dar dumneata, dumneata, Annette? În numele cerului,
spune-mi că nu eşti un Buda.
Annette rîse şi spuse:
— Egoistule! Din păcate, şi eu cred că voi rămîne Annette
pînă la capăt.
El răsuflă uşurat:
— Ah! Ce noroc!
— Pînă la capăt, repetă ea, ameninţîndu-l cu degetul. Dar
după aceea… Voi, făpturi lacome, care mă ţineţi prinsă! Ce noroc
să scap!
— După aceea, după aceea! făcu el cu un aer sceptic. Mai
bine să am totul înainte! Şi se întristă: Nu l-am avut.
Annette îl aţinti cu ochii ei tineri de femeie bătrînă.
— Dragul meu nepriceput! Nu e în stare măcar să aibă ceea
ce n-a avut! Ei bine, eu îl am.
Julien spuse:
— Trecutul?
Ea îi făcu semn să asculte. Din grădină se auzea glasul voios
aJ lui George.
— Trecutul tău îmi aparţine mie.
El se aplecă asupra mîinilor Annettei şi i le sărută:
— De la tine vine.
Trecutul, prezentul şi chiar ceea ce va fi, vine o clipă în care
toate par a fi în acelaşi plan. Te simţi unul cu toţi cei vii.
Sentimentul acesta e veşnic. E un lucru neliniştitor, îl afli în
tine, se iveşte în toate clipele zilei, fără să te gîndeşti la el. Simţi
cum aluneci. Annette îşi dă seama de asta după strîngerea de
inimă pe care i-o pricinuieşte vreo ştire citită în ziar sau auzită:
inundaţii, masacre în China, execuţii aici sau acolo, suferinţele
lumii, sau chiar bucuriile ei (sînt rare!). Veştile acestea i se
răspîndesc în sînge, în toate mădularele. Trupul ia parte la ele
înaintea minţii. Pîntecele – bolta care acoperă cîmpul sfînt al
zămislirilor – e ca o scoică în care vibrează tremurul pămîntului.
Nu e tăiat cordonul ombilical care o leagă de copilul ei, Lumea.
Cel care se atinge de copil se atinge şi de mamă. Şi îi străbat
aceleaşi unde, calde ori îngheţate. Noaptea, Annette se cufundă în
voluptatea dureroasă a acestei maternităţi ciudate şi murmură cu
ochii deschişi:
— Copilaşule, copilaşule Lume, nu te simţeai mai bine în
mine? De ce te-am născut?
*

Sufletele lumii sînt ca nişte clopote, unele îndepărtate, altele


apropiate. Într-unele zile, Annettei i se pare că retrăieşte ceasurile
de pe munte, cînd stătea culcată în iarba aspră alături de fiul ei,
culcată în izma sălbatică şi în genţiana cu ochi albaştri şi asculta
suind spre ea sunetul clopotelor, care părea că vine din toate
tufişurile văii. Dar nu toate clopotele sună deodată. Unele încep,
altele sfîrşesc. Unele clopotniţe au amuţit. În spaţiul misterios
urechea încordată tot mai urmăreşte vibraţiile, chiar după ce
sunetele au încetat. Clopotul lui Bruno a fost înghiţit de ape. Şi,
poate, doar în amintirea ei se mai prelungesc undele. De mai bine
de un an Bruno n-a mai dat semn de viaţă. E mort sau viu? A
dispărut în vreuna din primejdioasele lui misiuni? Ultima
scrisoare pe care a primit-o de la el vorbea nelămurit de viitoarea
sa întoarcere. De atunci, rarii prieteni din India cu care se pot
schimba scrisori – căci India e de fapt în stare de asediu – par a-i
fi pierdut urma. În ce ashram1 va fi sfîrşit el prin a uita timpul?
Sau a ieşit oare din timp? Un simţămînt inexplicabil o îndeamnă
pe Annette să creadă asta. Începînd dintr-o anumită zi, dintr-un
anumit ceas (dar atunci nu s-a gîndit să le noteze). Bruno a
încetat de a mai fi pentru ea un prieten îndepărtat, pe care ţi-l
închipui cum umblă, cum se osteneşte pe o bucată din scoarţa
aspră a pămîntului şi ai cărui paşi inima
===================
1 În hindusă, cuvîntul ashram denumeşte fiecare din cele
patru perioade în care se împarte viaţa.

noastră neliniştită caută să-i urmărească. Îl simte în clar-


obscurul camerei, în umbra şi lumina care învăluie fiecare
mişcare. Nici nu mai are nevoie să-i evoce chipul şi glasul. E
amestecat în fiecare răsuflare a ei.

Un alt clopot urmează să zboare din clopotniţă; dar nimeni


tiu presimte. Annette nu-şi dă scama că zilele lui Silvio sînt
numărate, că el şi le-a numărat. Şi totuşi ea a contribuit cu mult
la hotărî rea pe care a luat-o tînărul. Femeia aceasta e un
fenomen ciudat. S-a desprins din viaţă cu mai mult de jumătate
de trup, şi oboseala fizică, boala, desprinderea lăuntrică au
îndepărtat-o de acţiune. Dar fără s-o caute, iradiază acţiunea
asupra tuturor celor de care se apropie. În acelaşi chip în care a
izvorît din ea jertfa lui Marc, din ea, care dorea pentru fiul ei o
viaţă lungă, paşnică şi plină (care mamă n-o doreşte?), în acelaşi
chip la focul ei liniştit se vor aprinde fără voia ei şi alte flăcări ale
jertfei. Tocmai liniştea aceasta fascinează şi hrăneşte puterile
celor tineri, puteri ce nu se cunosc şi-s mistuite de dorinţa să se
jertfească. Imobilitatea ei înşelătoare e ca un crater în care arde
un lac de lavă topită. Lacul pare fără cute, pare că doarme. Dar
nu te poţi apropia de el fără să nu te lovească în faţa căldura şi să
nu-ţi pătrundă în mădulare. Focul n-are nevoie să vorbească.
Spune celui care-l atinge: „Arde!” Femeia aceea calmă te privea
doar. Dacă ar fi ştiut ce aduce privirea ei, poate că (cine ştie?) şi-
ar fi închis ochii.
Cînd stătea singură cu Silvio şi îi asculta destăinuirile –
amărăciunea aprigă de exilat şi ruşinea de a-şi fi lăsat poporul
zidit într-o tăcere de mormînt – îi era de ajuns să-şi aşeze mîna pe
capul tînărului, care stătea lîngă ea cu fruntea plecată şi cu
spatele încovoiat de durere. Şi el auzea:
„Trezeşte mortul din mormînt! Nu ştii oare cu ce preţ a fost
cumpărat Risorgimentul lui? Du-te şi plăteşte!”
Gura Annettei rămînea închisă. Dar mîna aşezată pe frunte
dăduse porunca mută a spiritului. Era de ajuns că-i spusese o
dată privindu-l:
— Nu eşti oare fiul lui Mazzini?
Nu spusese nici un cuvînt mai mult. Silvio ridicase capul, de
parcă ar fi primit botezul care spală sufletul tulburat şi îi redă
siguranţa. Nu se mai simţea copleşit de destin. Îşi văzuse destinul
şi ardea de dorul să şi-l împlinească.
Îşi luă rămas bun de la vila din Meudon. Nu mai primiră dela
el decît scurte ştiri răzleţe. Aflară prin alţii că Silvio îşi cîştigă
viaţa ca interpret într-un hotel din Londra. Nu se mirară. Exilaţii
lipsiţi de mijloace primeau, cereau orice slujbă. Cu ajutorul lui
Julien, Annette căută să obţină pentru el un ajutor modest, care
să-i îngăduie să-şi urmeze studiile la Paris. Silvio refuză, fără să
explice de ce. Părea că vrea să strîngă ceva bani. Nu se ştia în ce
scop. Şi cînd prietenii lui stăruiră, încetă să le mai scrie. Se
simţea scîrbit de felul cum emigranţii antifascişti îşi pierdeau
vremea cu palavre care nu duceau la nici o acţiune, era scîrbit de
veşnicele lor discuţii, de dezbinările, de bănuielile lor, de lipsa
unui ideal activ, de pălăvrăgeala lor, de vechiul lor
parlamentarism putred, care nu mai putea urma mersul lumii
noi. Se simţea scîrbit de tot scepticismul, de epicurianismul, de
prudenţa şi de spiritul de compromis, de teama lor de a fi sau a
parca idealişti, de lipsa totală a spiritului de jertfă, pe care-l arăta
toată generaţia tînără din Occident. Datorită vitalităţii lui tinere şi
sănătoase, se simţea împins către concepţia dogoritoare a unui
act de eroism deznădăjduit, care să pălmuiască laşitatea lumii. La
el romantismul poetic de tînăr Shelley întîrziat se îmbina cu
credinţa stoică a părintelui său spiritual: Mazzini. Vreme de un
an, i se pierdu urma. Doar căutîndu-i-o în noapte şi ascultînd din
patul ei cum foşnesc arborii în pădure, Annette avea o presimţire
nelămurită că fugarul se va ivi într-o zi din pădure, ca să
săvîrşească o acţiune neaşteptată.
În anul acela, Assia îşi făcu iar o scurtă apariţie.
Era din nou văduvă. Soţul ei american o lăsase în drum. Ea
îşi istovea tovarăşii pe pietrele ascuţite ale drumurilor, pe care le
călcau picioarele ei invulnerabile. Howard Drake murise în luptă,
în Peru, la ieşirea din închisoarea infectă, unde fusese aruncat şi
torturat. Îl eliberaseră bolnav pe moarte de tifos. Era singur.
Înştiinţată prea tîrziu, Assia străbătuse întreaga Americă şi sosise
după ce Howard fusese îngropat. Dar el îşi păstrase pînă în ultima
clipă încrederea deplină într-însa. Nu-i părea rău de nimic. Îi
lăsase vorbă la plecare: „Îţi mulţumesc pentru toate! Assia dragă,
nu te opri, mergi înainte! Şi izbîndă picioarelor tale agere!”
Picioarele îşi reluaseră goana. Assia se întorsese împreună cu
copiii ei ianchei în U.R.S.S., unde cunoştinţele sale cu privire la
lumea indo-americană erau preţuite. Primise acolo diferite
misiuni. În cursul uneia din aceste misiuni poposise încă o dată
la Meudon. O văzură iarăşi, arsă de soare, mai aspră, cu palmele
bătătorite, cum pesemne că-i erau şi tălpile, dar fără nici o cută
pe faţă. Numai într-unele clipe îşi încrunta grav sprîncenele. Iar
pielea obrajilor şi a frunţii îi era netedă şi întinsă, neatinsă de
toate încercările venite din cer sau de pe pămînt. Îi aducea lui
Vania nişte amintiri ciudate din călătoriile ei: piei de reptile de un
alb-argintiu, fetişuri groteşti şi înspăimîntătoare, un pumnal cu
un mîner de corn sculptat. Fiecare dar era întovărăşit de o
povestire scurtă a împrejurărilor în care-l adunase. Scurtimea
povestirilor le făcea şi mai ciudate. Iar Annettei îi dărui o cutie de
lac pictat din Paleh, pe care ţăranii artişti ruşi înfăţişaseră, în
mijlocul unei cîmpii ce amintea de Bizanţ şi de Ravenna, un dans
sălbatic şi ordonat.
Assia fu izbită de schimbarea pe care o văzu pe faţa Annettei,
schimbare pe care cei ce o vedeau în fiecare zi n-o mai observau.
O luă pe George la o parte şi-i porunci s-o înştiinţeze telegrafic la
cea dintîi alarmă. Se va întoarce de oriunde s-ar găsi. George nu
se gîndi să se supere de tonul ei poruncitor. Ca şi Vania, era
impresionată în taină de viaţa aceasta plină de primejdii. Şi fără
s-o iubească, o respecta pe Assia. Nu atît pentru cele ce spunea,
cît pentru lucrurile de care nu pomenea şi pe care ţi le puteai
închipui. Assia nu căuta să ascundă nimic. Nu se schimbase de
loc, făcea destăinuiri tot atît de indiscrete (în afară de ceea ce
privea misiunile ei). Dar era grăbită, îşi întrerupea povestirea cu
un cuvînt tăios şi cu un surîs brusc în mijlocul frazei. Şi o
întrerupea tocmai în clipele cele mai interesante. Lăsa închipuirea
să se frămînte. Vedea asta, vedea cum ochii lui Vania cerşesc
urmarea. Ochii ei aspri rîdeau. Îi spunea:
— Mai tîrziu! N-am vreme. O să vezi tu mai încolo.
Plecă. George şi Vania o mai însoţiră din ochi în depărtare
după ce-i pierise urma. Acum stăteau mai des de vorbă despre
cele ce se petreceau în Uniunea Sovietică. Atenţia şi amorul
propriu al lui Vania erau biciuite de scrisorile rare, scurte,
mototolite, pe care le primea de la fratele lui vitreg, de la vulpoiul
cel mic, Waldo. Băieţaşul de zece ani era tare mîndru de viaţa lui
la Moscova. Vorbea despre planul „nostru” cincinal, era octombrist
(acesta era titlul băieţaşilor de vîrsta lui), dar anunţa cu mîndrie
că va trece în rîndul pionierilor. Lucrul acesta cuprindea îndatoriri
severe, de care era mîndru ca de nişte drepturi. Ardea de dorinţa
să ajungă brigadier. Întreba pe un ton de milă protectoare cînd se
vor hotărî Vania şi ceilalţi din Apus să-i ajungă din urmă şi să-şi
facă şi ei revoluţia. Vania rîdea în hohote de trufia aceasta. Îşi
închipuia nasul cîrn al lui Waldo, plin de pistrui, care răsufla
zgomotos, în timp ce micul Hercule purta cu braţele întinse
greutatea planurilor cincinale. Dar în taină se simţea necăjit că n-
avea şi el cu ce să se laude. Era gelos pe învăţătura politehnică
legată de muncă, pe care Waldo o primea la şcoala lui medie din
Moscova. Lui Vania liceul din Vanves i se părea învechit. Deşi i se
aprobase să ia lecţii de tîmplărie în afara şcolii, îşi dădea seama
că n-avea condiţiile de lucru pe viu (concret, cum se spune la
Moscova). Îi lipsea spiritul tovărăşesc din atelierele la care Waldo
şi colegii săi învăţau tehnica lemnului, pielăriei sau a metalului,
producînd obiecte folositoare societăţii. Acolo nu se jucau de-a
muncitorii, se năşteau muncitori. Şi luau parte din copilărie la
marea operă. Pentru că acolo erau toţi un singur trup. Şi Vania,
micul individualist, fiu, nepot, strănepot de individualişti, îi
invidia. Instinctul lui sănătos – şi poate că şi încrederea tainică în
puterile lui – îi şopteau că în trupul acesta mare al unei societăţi
viguroase individualismul lui s-ar simţi mai la largul său şi că ar
şti să-l umple în întregime.
Îi ceru lui George să-i explice teoriile marxiste şi aplicarea lor
în Uniunea Sovietică. George, care nu le cunoştea nici ea, începu
să le studieze serios şi căpătă interes pentru ele. Avea prea mult
simţ jovial, prea mult scepticism francez, ca să se înroleze într-o
cauză politică atît de extremă. Dar, pe de altă parte, nu simţea
nici urmă de teamă în faţa primejdiilor pe care vreo răsturnare
socială le-ar fi putut aduce pentru ea şi pentru ai săi mai ales
pentru „al său”, pentru averea ei. Primejdiile reprezintă jumătate
din plăcerea de a trăi. Începu să traducă liniştită din germană,
apoi din rusă, pe care o învăţă pentru plăcerea ei şi a lui Vania,
un şir de broşuri „subversive”. I se propuse să fie editate. Rudele
şi prietenii ei burghezi săriră în sus de indignare. George îşi
cîştigă faima de propagandistă a comunismului. Asta o înveseli şi
mai mult. Dădea cu tifla şi celor care o excomunicau, şi celor care
o anexau. Rămînea liberă, rămînea odihnită în mijlocul oboselii,
în mijlocul nesiguranţei. Spunea: Întîmplă-se ce s-o întîmpla!, fără
a mai adăuga maxima: Fă ceea ce trebuie să faci! A tatălui ei.
„Bietul tata!” El, care cu bună-ştiinţă risca pentru părerile lui
mult mai mult decît fata lui, avea totdeauna nevoie să se agaţe de
vreo „datorie”, de umbra absolutului, de ceea ce supravieţuise din
răposata lui credinţă religioasă. Nu putea pricepe cum se plimba
fata lui, proaspătă şi voioasă, ca un peşte în apă, în mijlocul
schimbărilor veşnice din aceste vremuri fluide şi relative. „Trăiesc
de pe o zi pe alta! Eu mă împac cu fiecare zi. Şi dacă-mi aduce
vreun «bîldîbîc», o să ştiu eu să mă ridic. Fac schi, ştiu să sar.
Sari şi tu, societate!”
În epocile de ordine, omenirea se înspăimîntă numai la gîndul
catastrofelor ce pîndesc specia la fiecare cotitură. Nu se gîndeşte
că specia se schimbă şi se adaptează la catastrofe, ca şi la ordinea
socială. După cum pielea ei se învaţă cu muşcătura gerului polar
şi cu dogoarea soarelui ecuatorial, tot aşa se stabileşte o armonie
între împrejurările catastrofale şi fauna umană care trăieşte în
mijlocul lor. Şi acolo unde cei bătrîni mor, pentru că n-au plămîni
destul de flexibili ca să poată respira, tinerii zburdă voioşi. Şi
poate că ordinea care putea fi respirată de părinţii lor ar însemna
pentru ei asfixia. George şi Vania nu şi-ar fi schimbat climatul
timpului lor străbătut de furtuni şi de vînturi nici pentru cel mai
ceresc climat.
Păsările care zboară pe furtună nu iscă ele furtuna. Dar
furtuna le plăsmuieşte. E climatul lor obişnuit. Acolo unde,
pentru oamenii de ieri, termometrul arăta febră, pentru ei e
temperatura normală. Raţiunea pe care au moştenit-o de la cei de
ieri e atrasă şi ca în furtună. A depăşit pragul de ieri şi a ajuns
dintr-un salt la alte concluzii. Degeaba ar vrea spiritul să rămînă
în afara bătăliei, temperamentul s-a hotărît mai înainte să fi
perceput conştiinţa. Oricît de absurdă i se părea lui George ideea
luptei de clasă, ea era de partea cealaltă a baricadei, sub steagul
„proletar”, chiar cînd mai rîdea încă de acest cuvînt.
Şi veni o seară cînd, în timpul unei scurte călătorii în
străinătate, pe care o făcu Annette ca să consulte un specialist în
boli de inimă, George şi Vania, care o întovărăşeau, o lăsară la
hotel şi se plimbară pe străzi. Annette îi văzu întorcîndu-se aţîţaţi
şi cu ochii aprinşi. George rîdea cu un rîs provocător, Vania, cu
nuna ridicată, arăta un glonte de mitralieră pe care-l adunase
dintr-o piaţă, unde armata trăsese brusc şi fără somaţie asupra
unei mulţimi dezarmate de manifestanţi. Şi George spuse:
— O să slujească data viitoare împotriva duşmanului.
„Duşmanul”? Pentru George există deci un duşman? A ales?
Ea nu. El, duşmanul a ales! Chiar de ai vrea să negi noţiunea de
clasă, ea ţi-este impusă cu brutalitate de clasa dominantă, din
care poate că ai făcut parte la naştere. Dar te expatriezi şi te
scuturi de clasa ta, ca de noroiul de pe tălpi, atunci cînd vezi că,
nemaiputînd să se mulţumească cu legile pe care se sprijinea
democrata ei, ca să-şi asigure profiturile şi fraudele, ea violează
legile, îşi răstoarnă singură democraţia şi recurge la mitraliere şi
la tribunale excepţionale. Recurge la ducii, da trădătorii
socialismului, care, ieşiţi din popor, au fălcile şi ceafa tari şi le
vînd stăpînilor lipsiţi de vlagă (după ce poporul va fi înfrînt, se vor
socoti între ei). Democraţia s-a trădat pe sine. A sfîşiat singură
minciuna unui regim care se fălea cu „liberalismul” atît timp cît
abuzurile lui se puteau exercita liber. Acum cînd are nevoie să şi
le asigure prin forţă, „liberalismul” se preface în fascism.
Declaraţia de război a fost rostită. Şi a rostit-o partidul „ordinii
sociale”. Ordine împotriva altei ordini forţă împotriva altei forţe!

Annette îşi dădea seama limpede de primejdiile şi de


suferinţele care-i aşteptau pe cei iubiţi – pe copiii, pe prietenii ei,
pe toţi ai ei. I-o tot aminteau doctorul Villard şi Julien Davy.
Aceştia se mirau de liniştea pe care o arăta Annette. Dar Annettei
nu i se părea că copiii ei sînt atît de vrednici de plîns.
Mînios, Philippe Villard nu-i ascundea că partidul lui va fi
fără milă faţă de Annette şi de partidul ei. Înţelegea şi ea! Dar
ştiau că amîndoi vor fi morţi înaintea luptei. Şi se înfruntau cu un
zîmbet războinic şi prietenos.
Pesimismul obişnuit al lui Julien Davy se întărise. La ultima
lui întoarcere din America (a doua zi după ciclonul hitlerist;
partidul socialist se prăbuşise în Germania ca un castel de cărţi
de joc; conducătorii se predaseră fără luptă: era cea mai
ruşinoasă dintre înfrîngeri!), Julien îşi arătă neliniştea, teama că
libertăţile Apusului vor fi strivite. Annette asculta calmă şi
zîmbitoare. Nu i se părea o nenorocire ireparabilă faptul că, în
lupta pe care o duci, suferi o înfrîngere. Nenorocirea ireparabilă ar
fi să accepţi această înfrîngere.
— Înfrînge rea nu va fi acceptată nici de mine, nici de cei pe
care-i iubesc, de copiii, de prietenii, de tovarăşii mei, de Julien.
Atunci de ce să ne frămîntăm? Nu mai sîntem copii, ca să simţim
nevoia să atingem cu mîna ceea ce dorim. Pentru voinţa noastră,
zece ani, douăzeci, o sută n-au însemnătate. Dacă ştim ce e drept
şi ceea ce trebuie să fie, ştim şi că va fi. Ceea ce e scris în spiritul
nostru reprezintă destinul. El se împlineşte prin viaţa noastră,
prin moartea noastră. Şi facă cerul să pot trăi încă destulă vreme,
ca să dăruiesc cauzei acesteia jertfa vieţii mele! Cel puţin, ştiu că
ai mei îşi vor da viaţa cu aceeaşi bucurie cu care mi-aş da-o eu. O
să iau parte la luptă, moartă sau vie. Quos non accendam1.
Trebuie doar să hrănim energia şi credinţa celor pe care-i iubim.
Nenorociţi sînt numai aceia a căror energie nu e pe măsura
credinţei (în cazul acesta, credinţa e slabă!), ori cei care n-au
pentru ce sa se jertfească. Epoca aceasta e grea, e crudă, dar e
frumoasă pentru cei tari. Şi cel mai slab cu trupul poate fi tare.
Trebuie să fim pe măsura vremii noastre.
— Atunci – o întrebă Philippe – de ce te-ai prefăcut pacifistă?
De ce în timpul războiului ţi-ai arătat scîrba faţă de război?
— Pentru că mi-e groază de lipsa de raţiune. Pentru că
războiul acesta al naţiunilor se întemeia pe minciună şi pe
stupiditate. Pentru că era o întoarcere spre trecut. Plîng cu durere
şi revoltă milioanele lui de victime. Dar nu mă indignează atît
jertfa lor, cît lipsa de sens
=====================
1 În limba latină în original: ceea ce eu pot dobîndi.

a acestei jertfe. Cînd e vorba să salvezi într-adevăr societatea


omenească şi viitorul ei, nu mai ţii seamă de jertfă. „Nu, nu e o
jertfă!”, cum cîntă Alceste1. Ştii, crezi, iubeşti şi te dăruieşti.
— Sau îi dăruieşti pe ceilalţi!
— Nu. Îi pun pe ceilalţi în situaţia să desluşească lucrul
pentru care merită să i te dăruieşti. Dar sînt liberi să hotărască
singuri.
— Nu mai sînt liberi, din clipa în care arunci în cumpănă
pasiunea dumitale.
— Raţiunea mea.
— Raţiunea dumitale, fie! E cea mai oarbă dintre pasiuni.
— De vrei sau nu, totul e luptă. O gîndire mai limpede şi mai
hotărîtă decît celelalte îşi exercită în chip firesc acţiunea. Ea
apasă asupra hotărîrilor unor suflete slabe şi şovăitoare. N-ai ce
face! Şi e bine să se întîmple aşa. Nu e firesc ca ceea ce e mai greu
să cîntărească mai mult? E legea gravitaţiei.
— De fapt, eşti mai neomenoasă decît mine. Eşti ca o piatră.
— Aş vrea să fiu una din pietrele pe care se va clădi Cetatea
domnului!
Se întrerupse, cu un zîmbet melancolic.
— Şi nu uita că am cimentat construcţia aceasta cu sîngele
băiatului meu! Piatra sîngeroasă. E vie.
Vania asculta, se gîndea. După ce doctorul Villard şi Julien
Davy plecară, întrebă:
— Cetatea domnului. De ce spui asta? Pentru că, Mannie,
dumnezeu nu există!
(Nici lui George, nici Assiei nu le păsa de dumnezeu.)
E adevărat, de ce rostise cuvîntul acela? Nu credea în ceea ce
înţeleg alţii prin asta. Dar cum să urăşti tot ce-ţi umple inima, tot
ce rămîne cînd restul trece, lucrul
=====================
1 Eroina operei cu acelaşi nume de compozitorul german
Gluck (1714-1787).

în care sînt cuprinşi toţi cei pe care-i iubeşti, morţi sau vii, şi
toată dragostea pe care o simţi pentru ei, comuniunea tuturor
fiinţelor din lumea de apoi? Annette zîmbi:
— Vorbesc despre ceea ce iubesc. Restul e sau nu e, cum îi
place.
— Nu poţi să iubeşti decît ceea ce este.
— Atunci este, pentru că iubesc.
Vania se străduia să priceapă. Annette îi spuse:
— Nu te mai obosi! Unul crede una, altul crede alta. N-are
mare însemnătate. Cuvintele sînt nişte pietre kilometrice, care
arată drumul. Vîntul le răstoarnă, ploaia le şterge. Dar
însemnătate are numai drumul; şi noi avem busola noastră. Să
mergem împreună. Să urmăm curajos acelaşi drum. „Să ne
plimbăm în pădure!” Lupul e acolo. Să sărim împotriva lupului!
Asta, Vania o pricepea. Şi era gata. Dar pentru el, bunica
rămînea, ca şi pentru George, la fel de plină de taine ca şi
pădurea. Amîndoi se simţeau atraşi de Annette, şi atracţia era
amestecată cu oarecare teamă. Ea se afla lîngă ei, aproape de tot –
nici o fiinţă de pe lume nu le era mai aproape – şi tot atît de
departe. În unele clipe se simţeau inimă lîngă inimă. Dar nu ştiau
prea bine ce gîndeşte ea. Şi ea nu ştia totdeauna ce gîndesc ei.
Nu-i lega familiaritatea de fiecare clipă, egalitatea care există între
micul Jean şi George. Era mult mai puţin şi mult mai mult.
Reprezentau două vîrste ale lumii, două lumi deosebite. Îmi
închipui că aşa stau de vorbă la ţară credincioşii cu fecioara. Îi
încredinţează în gînd toate treburile lor. Ştiu că e bună, cred în
ea, o iubesc. Dar nu sînt niciodată siguri de ceea ce se ascunde
într-însa. Sînt în ea atîtea lucruri care au existat înaintea lor! Nu
pricep limpede ceea ce exprimă zîmbetul şi ochii ei. Nu-şi dau
seama că şi ochii lor cuprind taine pentru dînsa. Există în ei
atîtea lucruri care vor fi şi după ce ea nu va mai fi!
Visînd noaptea şi ziua, vara şi iarna, la fereastra ei deschisă,
Annette vedea cum se înşiră anotimpurile. Şi toate i se parcau
acelaşi an.

În zilele acestea am văzut-o pentru ultima oară. Se afla


singură la Meudon, în casa de la marginea pădurii. Copiii ei
zburaseră din cuib. Alergau prin Paris şi la ţară. Lipseau cu zilele.
La început, George avusese unele scrupule. Dar Annette o
convinsese (George abia aştepta să se lase convinsă).
Annette îi sfătuise pe amîndoi – pe frate şi pe soră – să se
bucure de zilele frumoase ale primăverii, făcînd excursii cu
bicicleta sau pe jos prin Île-de-France. Să se culce în drum în
vreun sat, sau, dacă le îngăduiau vremea şi locurile, să se culce
sub cerul liber şi să se înapoieze acasă a doua zi. Ea rămînea
singură în căsuţă şi asculta noaptea lătratul îndepărtat al cîinilor.
Nu se simţea părăsită. Îi urmărea cu gîndul pe vagabonzii ei.
Picioarele lor, braţele şi ochii lor se bucurau şi pentru ca de viaţa
ce se scurgea, reînnoiau această viaţă.
Am găsit-o tare obosită, prea obosită, ca să iasă măcar în
grădină. Stătea pe jumătate culcată în balconaşul din faţa
camerei el. Cu toate că ochii ei foarte miopi, în care vederea
cobora ca un apus de vară, nu puteau desluşi trecătorii de pe
drum, mă recunoscu înainte să ti trecut de intrarea grădinii. Îmi
rosti numele şi-mi spuse, salutîndu-mă cu un gest al mîinii:
— Urcă-te, te rog!
Nu se mai afla nimeni acasă. Slujnica plecase fără s-o
înştiinţeze. Îi reproşai Annettei aceasta lipsă de prevedere. Dar ea
mă rugă să n-o cert pe fetiţă. Se auzeau din depărtare sunetele
flaşnetelor de la căluşei, un zgomot de bîlci. Şi fireşte, că în jurul
căluţilor de lemn se strînseseră, ca un roi de muşte, băieţi şi fete.
Fetiţa fugise într-acolo.
— La vîrsta ei, spuse Annette, aş fi făcut la fel!
— Dar dacă ai avea nevoie de ceva?
(Nu voiam să spun: „de vreun ajutor”, dar ea înţelese.)
— De ce se mai poate teme o femeie bătrînă? Nu mai am
nimic în afară de vise. Acesta e avantajul bătrîneţii faţă de
tinereţe. Eram încărcată cu un şir de bunuri pe care, orice aş fi
făcut, tot trebuia să le pierd pe drum şi care mă ţineau încovoiată
sub povara lor. Azi mi se poate lua totul, chiar şi scoica. Am ieşit
de acolo, nu mai sînt legată de ea decît prin degetele picioarelor,
ca de papucii aceştia (îşi scoase piciorul gol dintr-un papuc). Şi e
atît de bine afară I
— Mai rămîi puţin înăuntru! Nu te despărţi de prietenii
dumitale! Sîntem şi noi un fel de papuci ai dumitale.
— Sînteţi papucii mei, şi eu sînt ai voştri. Toată viaţa te
îmbraci şi te încalţi cu cei pe care-i iubeşti: cu părinţii, cu copiii,
cu prietenii, cu amanţii şi cu pămîntul acesta de treabă – ia
priveşte-l! – care-ţi suflă în obraz răsuflarea lui caldă de
primăvară. Te îmbraci cu tot ce se leagă de trupul tău, cu animale
şi cu oameni. Şi toate astea te încurcă grozav uneori. Dar eu mă
duc. Nu mai e mult!
— Nu ne arăta mulţumirea dumitale cu atîta trufie!
Annette rîse şi spuse:
— Îţi cer iertare. Dar, prietene, îţi las partea dumitale de
mulţumire. Nu iau totul. Şi dumneata o să te duci. Eşti pe cale.
Tot ce iubim se duce, se duce şi pămîntul acesta de treabă. Nu,
nu sîntem nişte egoişti! Nu admitem favoruri! Ce e bun pentru
unul e bun şi pentru altul. Egalitate.
— Democrato!
— Nu. Comunistă, pînă şi în moarte!
— Fiecare împreună cu toţi.
— Da, fiecare în toţi.
— Dar atunci, unde vei găsi eliberarea, despuierea de toată
lumea aceasta care te strînge?
— În rîul meu… Cît e de ciudat!
(Tot vorbindu-mi, închisese ochii şi am rămas amîndoi tăcuţi
cîteva clipe, vreo cincisprezece secunde.)
— M-am cufundat în trecut. Am revăzut, revăd (doamne, cît e
de departe!) un iaz roşu în mijlocul pădurii. Mă scăldam în el, am
regăsit în apa lui de aur nămolul care se lipeşte de călcîi şi lianele
groase care îmi string coapsele. (Nu, au poţi să înţelegi!) Am fost
pe cale să mă afund, a trebuit să mă străduiesc pînă să se
deschidă zăgazurile! Cum s-a făcut? Nu ştiu. Desigur că nu
numai prin puterile mele. N-a fi putut-o face singură. Dar s-au
deschis zăgazurile şi s-au scurs valurile de apă stătută, valurile
de apă aurie – şi eu mă aflam în ea s-au scurs în apa vie, în rîu.
Şi rîul se scurge spre mare. Sînt salvată.
— Da, e o fericire să-ţi găseşti calea. Viaţa nu cunoaşte altă
ţintă. Cît despre rest, cît despre ţel, e treaba rîului să ne ducă.
Trebuie să ne lăsăm pradă lui. Să ne topim în valul celor vii! Să
nu lăsăm nici o apă stătătoare! Să ne topim în viaţa care curge!
Să înaintăm! Chiar în moarte ne poartă valurile.
Ea mă luă de mînă.
— Chiar în moarte ne vom afla înainte.
O părăsii, după ce ne făcurăm această făgăduială. Cînd mă
ridicai (ea se scuză că rămîne culcată pe şezlong), i-am pus la loc
în picior unul din papuci, care-i căzuse, şi i-am spus:
— În amintirea convorbirii noastre, vrei să mi-i Iaşi dacă pleci
cea dintîi?
Ea îmi spuse:
— Ia-i cu dumneata!
Pe drum, spre pădure, i-am întîlnit la întoarcere pe George şi
pe Vania, care veneau spre casă. Erau roşii şi bronzaţi de soare.
Mă recunoscură şi văzui că le e ruşine că am găsit-o pe Annette
părăsită acasă. George se scuza cu stîngăcie, rîzînd stingherită.
Dar n-am vrut să le stric mulţumirea. Le-am spus:
— Ne-am lipsit foarte bine de voi!
Soseşte clipa cînd viaţa porneşte către sfîrşit, cînd, în
străfulgerări, extremele se identifica: mişcarea cea mai repede şi
nemişcarea devin acelaşi lucru. Se închide cercul fiinţei. Se
reîntregesc cele două capete desfăcute. Şi şarpele veşniciei îşi
muşcă coada. Nu mai ştii care e viitorul şi care e trecutul, pentru
că nu mai există nici început, nici sfîrşit. Ai trăit ceea ce vei trăi.
Cînd vine ceasul acesta, e vremea să-ţi faci bagajele. Annette
îşi avea bagajul făcut, atunci cînd trecu vestitorul care-i deschise
drumul.
În dimineaţa de 26 iulie poştaşul îi aduse un plic, pe care
zbura scrisul mare al lui Silvio. Înăuntru erau aceste cuvinte:
Laudă sfintei Anna, ca să-l laude şi ea pe domnul.
Iar dedesubt:
Benedica suo figliuol’, o, gr an Madre!
(O, bunică, binecuvîntează-ţi fiul!)
împreună cu o şuviţă din părul lui.
Într-adevăr, în ziua aceea era Sfînta Anna. În casa
neobişnuită cu sărbătorile nu se gîndise nimeni la asta, dar
clopotul italian trezi în amintirea Annettei clinchetul îndepărtat al
clopotelor care sunau de ziua ei, în copilărie, şi imaginile frescelor
florentine, pe care le privise la braţul lui Mare. Deasupra pădurii
Meudon, cerul avea limpezimea mată a unor tondi1 de ale lui
Perugino2, în care pe fondul argintiu se desprind siluetele tine şi
mîndre ale unor arbori tineri, ca nişte oameni tineri. George şi
Vania plecaseră iar pe toată ziua să se plimbe. Annette rîmase
singură pînă în seară. Mîngîia între degete şuviţa de păr castaniu.
Ce dar ciudat! S-ar fi spus că e o vietate oferită unui templu. Ea
binecuvîntă fruntea de pe care fusese tăiată şuviţa.
Simţea în piept şi în braţul stîng o apăsare, care-i pricinuia o
nelinişte nelămurită. Îi ştia cauza. Dar voi să se folosească de
lipsa copiilor, ca să deretice prin casă.
==================
1 Tablouri rotunde.
2 Pictor italian (1546-1525).

Cînd erau copiii de faţă, o păzeau cu străşnicie. George, pe


care doctorul Villard o prevenise, nu-i dădea voie să se obosească.
De obicei, Annette se arăta ascultătoare. Cînd eşti bătrîn, e plăcut
să te laşi dăscălit de tinerii care te iubesc. Dar la orice vîrstă simţi
totdeauna şi o plăcere de şcolar să nu-i asculţi.
Şi pentru că nu era supravegheată, Annette făcu după pofta
inimii. După ce scotoci prin sertare şi prin dulapuri, după ce urcă
şi coborî de cîte cinci-şase ori scara din pivniţă şi pînă în pod –
deşi începuse să se simtă tare obosită – voi să facă ocolul grădinii,
să inspecteze toate, aplecîndu-se să cureţe şi să mîngîie plantele
ei preferate, pipăind pămîntul şi făcînd călătoria de la pompă la
plantele însetate, fiindcă pămîntul era uscat. Atît se frămîntă,
încît simţi un junghi în inimă. Fu nevoită să lase stropitoarea din
mînă şi să se aşeze pe pietriş, strîngîndu-şi braţele de piept. Nu
mai putea răsufla. O.năpădea durerea. Avu sentimentul morţii. Îi
privea mîna palidă, din care se scursese tot sîngele şi! se părea că
ea însăşi se va desprinde de această inimă. O durea: dar nu-i
părea rău de ceea ce făcuse. Se gîndea: „Dacă a venit sfîrşitul, mai
bine să mor aici.”
Auzea albinele în jurul capului, auzea pe cer bîzîitul unui
avion. Şi simţea că tot trupul i se prefăcuse într-o inimă. Şi inima
părea gata să se spargă. Annette stătea cu gura deschisă spre cer;
cu ochii închişi, în urechi îi creştea huruitul avionului. Pesemne
că tocmai trecea deasupra capului ei. Cînd deschise iar ochii,
avionul dispăruse dincolo de pădure; huruitul şi durerea se
potoleau. Picături de sudoare i se prelingeau pe frunte.
Se ridică cu mare greutate şi se întoarse în casă. Nu voia ca,
la întoarcere, copiii să ştie de isprava ei. În pragul casei se uită
înapoi. Picioarele şi mîinile ei îşi luară rămas bun de la pămîntul
drag:
— Bună seara, pămîntul meu! Nu adio… O să te mai văd…
Se culcă. George şi Vania se întoarseră peste puţină vreme.
Dar chiar înainte de a-i fi văzut, urechea lui
Annette se miră. Nu prinsese de departe, ca de obicei,
apropierea glasurilor vesele.
Veniră drept în camera ei, fără să-i vadă pe faţă lupta pe care
o dăduse. N-o întrebară cum se simte. Erau pradă unei exaltări
mute. George ţinea în mînă nişte ziare desfăcute. Spuse cu un
glas aspru, care ascundea emoţia:
— A căzut asupra Romei din înaltul cerului!
Annette întrebă:
— Cine? (Ştia înainte de a fi priceput.)
Jean strigă cu glasul tăiat:
— Silvio!
Annette apucă ziarele. Dar în lumina apusului care se cernea
în cameră – şi nu voia să aprindă lampa, de teamă să nu i se vadă
faţa trasă – ochii ei obosiţi citeau cu greutate. Totuşi, izbuti să
ghicească în linii mari epopeea nebună a tînărului Icar, care,
pătrunzînd în inima Italiei, cutezase să-l înfrunte în bîrlogul lui pe
tiranul urît. În ciuda flotei aeriene a duşmanului, zburase cu
avionul deasupra Romei, aruncînd asupra Senatus populusque1
înlănţuind mormane de proclamaţii, care chemau la revoltă şi-l
pălmuiau pe dictatorul ascuns în palatul lui fortificat. Annette îi
dădu ziarele înapoi lui George şi-i spuse:
— Citeşte!
George îi trecu ziarele lui Vania. Şi Vania citi cu glasul lui de
băieţandru, cu un glas care se grăbea şi se poticnea la capătul
liniilor, înghiţind convulsiv. Citea cu intonaţii emfatice şi
copilăreşti. Bucuria mocnea sub emoţie. George tăcea cu fruntea
plecată, înmărmurită parcă. Annette închisese ochiţi, ca să audă
mai bine. Auzea huruitul avionului.
Ziarul antifascist italian din Paris publica testamentul lui
Silvio, pe care acesta îl aruncase în cutia poştală de la Nisa, cu
cîteva minute mai înainte de a-şi fi luat zborul spre „malul
celălalt”. Prevedea şi vestea că se îndreaptă spre moarte. Prin
jertfa aceasta, voia să răscumpere
===================
1 În limba latină în original: Senatul şi poporul.

ruşinea şi să aprindă iar flacăra poporului lui Mazzini.


Annette tresări. Repeta cuvintele pe care i le spusese ea. Şi
spunea şi ceea ce ea nu spusese. Totuşi recunoscu cuvintele; ştie
că Silvio îi citise gîndul.
„De ce e atît de sărac în eroism poporul care a dat
Risorgimento? Pentru că aşteaptă pilda dăruirii de sine, a jertfei de
bunăvoie, rouă de sînge care vesteşte zorile roşii. O! Gioventù,
flămîndă de viaţă, tinereţe, ţie ţi-e dat să-ţi dăruieşti viaţa, să te
lipseşti de nădejdi, de bucurii, de durerile viitorului tău şi să le
oferi ca o jertfă ispăşitoare! Nu uciderea eliberează, ci jertfa. Îl
ucid mai sigur pe tiran, aruncîndu-i în faţă sfidarea morţii mele,
decît ucigîndu-l pe dinele care tremură în cuşcă. Ridică-te, popor!
Tu nu-ţi cunoşti puterea. Chiar fără luptă, chiar cu braţele
încrucişate, dacă vei spune: «Nu!» tiranul va cădea.”
Avionul semănase cuvintele lui Silvio asupra Forului, unde
Cicero a blamat faptele lui Antoniu, care apoi l-a ucis. Şi pierise în
noapte, urmărit de stolul cu aripi de oţel. De atunci, nu mai
fusese văzut.
Vania sfîrşise. Ardea de dorinţa să mai vorbească de asta.
Dar tăcerea celor două femei îl stingheri. Încerca să spună ceva.
Nu răspunse nimeni. Fiecare dintre ele se gîndea stînd nemişcată,
în noapte. Tăcu şi el. După cîteva minute, Annette spuse din patul
ei:
— Duceţi-vă la culcare, copii!
George se sculă. O părăsiră pe Annette, fără să fi aprins
lampa.

Jean se culcă. George se închise în camera ei. Tăcerea caldă


umplea casa. Pădurile tăceau. În noaptea luminoasă de vară se
înălţă cîntecul viorii. Annette şi Jean îşi ţineau răsuflarea, ca să
asculte. Cîntecul porni, la început cu pas şovăitor, oprindu-se la o
întrebare, aşteptînd, reluînd, aşteptînd iar. Apoi, treptat, prinse
puteri şi păru că-şi află drumul. Reluă fraza de la început şi o
desfăşură în întregime. Era gravă, dar lipsită de tristeţe. Şi în
curînd, din linia ei goală, care se legăna ca o ramură, înfloriră
variaţii tinere, limpezi şi zîmbitoare, ca un cireş, primăvara. Vîntul
sufla printre ramuri; foşneau într-o ploaie de arpegii. Tema reveni
singură. Silueta ei pură şi mîndră părea un largo de Haendel.
Vioara tăcu. Vania dormea, cu obrazul retezat de braţ. George
se dezbrăcă în beznă, cu trupul cald de tot şi cu sufletul răcorit,
destins; nu căuta să-şi explice ceea ce se petrecea în gîndul ei. Cu
asta se însărcinase vioara. O făcuse. Acum totul era bine. Adormi
răsuflînd ca de obicei, încet şi regulat.
Annette veghe şi de data asta. Dar acum nu mai veghe în
zadar. Oaspetele avea să vină.
Se gîndea la fiii ei asasinaţi – la Marc, la Silvio – mieii
domnului. Se dăruiseră drept jertfă. Ea îi dăruise. Degeaba se
apăra, degeaba căuta în amintire dovezi că nu spusese nimic care
să-i îndemne, că acţionaseră fără să-i spună. Ştia prea bine că
dintr-însa izvorîse elanul jertfei lor. Sub privirea ei, care vedea
calea cu mult mai departe, cei doi copii, cele două făpturi
pătimaşe, se azvîrliseră înaintea cuţitului aproape împotriva
voinţei lor. I se părea că-i dusese la altar cu propriile ei mîini.
„Dumnezeul lui Isaac, care pe el l-ai salvat, mie nu mi-ai
salvat copiii! Îţi trebuiau victime. Eşti mulţumit?”
Dar dumnezeu nu era sătul. Ea o ştia. Ştia că mai aşteaptă şi
alte victime. Pe cine încă?
„Tot ce ai. Pe toţi ai tăi.”
Zadarnic se străduia să uite ca băieţaşul care dormea acolo,
dincolo de zid, absorbit de jocurile şi de visurile zilei, ca fata aceea
voinică, sănătoasă şi veselă – care-şi bătea joc de patimile lumii şi
de nălucile ideilor – se vor duce să înfrunte gloanţele în lupta de
mîine, ca şi cealaltă fată din Rusia, care se înrolase în Marea
Armată. Erau cu toţii meniţi morţii, care-i va cuprinde în mijlocul
flăcărilor. Şi ca o oarbă, ea se muncise zi cu zi să aprindă această
flacără. Ea, care voia să încălzească inima celor pe care-i iubea şi
să-i strîngă în jurul ei, ca împrejurul unui cămin, ea dăduse foc
casei. Flacăra pe care o hrănea la piept şi care într-însa se suia
dreaptă, luminînd-o fără s-o mistuie, topise în jurul ei zidurile şi
răspîndise incendiul în alte suflete. Fără să ştie, avusese menirea
să ducă în mîinile ei liniştite torţa acţiunii, ca să-şi lumineze
gîndul. Şi alte mîini apucaseră torţa, iar vîntul o azvîrlise chiar
deasupra casei. Inima Vrăjită şi puii ei erau hărăziţi să piară pe
rug, ca pasărea Phoenix1. Glorie rugului, dacă din cenuşa lor, ca
din cenuşa unei Phoenix, va renaşte o omenire mai înaltă!
„Arde-mă atunci, împreună cu toţi ai mei! A venit ceasul.
Călăule, întind gîtul spre cuţit.”
Şi ea simţi cum i se înfige cuţitul în piept. O străbătu o
durere tăioasă şi îngrozitoare, de la inimă şi pînă la gît. Îşi strînse
rana cu pumnul, ca să nu ţipe. În durerea ei fioroasă simţea o
bucurie exaltată, pentru că lua şi ea parte la jertfa fiilor ei. Apăsa
cu pumnul pe mînerul cuţitului.
„Înfige-l!”
Pînă ce, cu dinţii strînşi, cuprinsă de un spasm, leşină.

Copilul fu cel care, trezindu-se în zori, auzi murmurul ciudat


din camera de alături. Cită va vreme nu pricepu. Pe jumătate
toropit de somn, i se părea că o fiară rănită rătăceşte în jurul
casei. Apoi îl cuprinse spaima, tresări, o chemă pe George. George
dormea dusă, cu capul rezemat de zidul care dădea spre patul
Annettei. Vania o scutură. Ea se împotrivi. Cînd George se afla
pradă somnului, voia să se sature. Dar îndată ce se întredeschise
portiţa simţurilor, închisă cu cheia, toată conştiinţa i se reîntoarse
dintr-o dată. George sări din pat, chiar mai înainte de a-şi fi
ridicat pleoapele grele, şi alergă pipăind zidurile, ca o oarbă, pînă
la patul de unde se auzea plînsul.
Annette era în nesimţire, nu ştia că geme. George se
înspăimîntă de faţa ei schimbată. De la prima privire, cîntări în
minte rezultatul fatal al luptei. Nu pierdu
==============
1 Pasăre, în mitologie, despre care se spunea că avea darul
miraculos de a se arde singură pe rug, după ce trăise cîteva
secole, pentru a renaşte apoi din propria sa cenuşă.

vremea. Philippe Villard fu chemat. Şi Vania alergă să dea o


telegramă Assiei. Cînd sosi doctorul, nu avu nevoie să adauge
vreo prescripţie, pe lîngă cele pe care George, expertă, le executase
singură: comprese fierbinţi sau îngheţate. Privirea lui rece de atlet
bătrîn, obişnuit cu ringul, care citeşte dinainte peripeţiile luptei, îl
făcu să-şi spună că e zadarnic s-o mai chinuiască pe femeia care
se lupta în beznă. Bătălia era pierdută. Ar fi fost ispitit mai curînd
să-i scurteze drumul, aşa cum avea de gînd s-o facă pentru, el,
cînd se va vedea învins. Dar Annette îi refuzase propunerea,
atunci cînd i-o făcuse. Nu îngăduia să hotărască altcineva pentru
ea, cît timp îi mai rămînea un strop de viaţă, chiar dacă stropul
acesta însemna o mare aprinsă de suferinţe.
„Nu îngădui să se întrerupă lupta. Lupta e a mea Lasă-mă
singură!”
O lăsă. Mina lui mare, cu degete de oţel, care ştiau să fie şi
catifelate, apucă sub pătură picioarele Annettei, reci de pe acum,
şi le strînse cu duioşie.
— Odihneşte-te! Adio, Annette!
În noaptea următoare, un avion ateriză lîngă Meudon. O
pasăre înfrigurată ciocăni la fereastră. George deschise. Era Assia.
Venise în zbor. Primise telegrama într-un oraş scandinav, unde se
afla în misiune. Plecase numaidecît. Puţin îi păsa de ceea ce risca
din amîndouă părţile: în Franţa era aproape sigură că va fi
arestată şi expulzată. Iar partidul nu-i va ierta că şi-a compromis
din capriciu sau din patimă misiunea. Dar degeaba se pune
individualismul în slujba unei cauze: nimic nu-i frînge avînturile
neaşteptate, şi nimeni nici chiar el nu le poate prevedea. La Assia
actul o luase înaintea gîndului. Nu se gîndi la toate acestea decît
după ce se aşeză la căpătîiul muribundei. Întîmplă-se ce s-o
întîmpla! Îşi ţinuse cuvîntul.
— Mamă, sînt aici. Te întovărăşesc pînă la cotitură.

Assia făgăduia un lucru pe care nimeni nu era în stare să-l


îndeplinească. Ceasul din urmă nu are tovarăşi.
Annette păşea singura la capătul drumului. Era învăluită
într-un zid aprins de fum, ca şi zeii în luptele Iliadei. Cei care se
aplecau asupra trupului ei culcat n-o vedeau; nu vedeau decît
zidul îndărătul căruia păşea ea. Din cînd în cînd, zidul de vată se
subţia; se făcea o spărtură în el. Prin crăpătură, Annette zărea
lucrurile. În jurul ei, totul era lucru. Glasul băieţaşului pe care
nu-l vedea (dar era aici, aproape de capul ei; n-ar fi trebuit decît
să şi-l întoarcă, dar nu încerca) nu mai trezea în ea nici o emoţie.
El este, el este. E un lucru. Zidul de fum se închide din nou.
Dincolo de el, mai aude glasul. Cît e departe! Cît de departe a şi
ajuns tot ceea ce trăieşte!
Proiecta în afară tot focul din adîncul trupului. Frămîntările
spiritului, din zilele dinainte, luau o formă obiectivă, o dată cu
manifestările febrei, care căpătau şi ele loc pe scenă, fiind
interpretate pe loc în sensul visului pe care-l întocmea
închipuirea. Se credea (reîntoarsă în apartamentul ei din Paris.
Parisul ardea. Fîşîitul, huruitul arterelor răsunau ca nişte focuri
de artilerie, ca pocnetele unui incendiu. Lumea se bătea pe străzi.
Şi gîtlejul ei, care se înăbuşea, recunoştea gustul usturător al
fumului. Fumul îi trecea prin faţa ochilor, intra prin fereastra
deschisă. Incendiul se întindea, se tîra, lingea zidul casei. Annette
nu se mira că faţa Assiei era aplecată asupra ei. Lega în gînd
prezenţa Assiei de revoluţie.! se părea firesc ca ea să fie aici. De la
depărtarea de la care privea, depărtarea de Ia Oslo la Paris nu
avea mai mare însemnătate decît cea de la o cameră la alta. Tot
pămîntul era pe acelaşi plan.
Dar pierise şi distanţa dintre masca vieţii – ochii, gurile,
mîinile, gesturile, cuvintele – şi spectacolul oprit al gîndurilor, pe
care cei viii le ascund şi de alţii, şi de ei. O luciditate
extraordinară o făcea să citească – cu străfulgerări – în fundul
sufletelor, despărţite de ea printr-o perdea. În faţa aceasta atît de
iubită, care veghea la patul ei, simţea cum palpită în noapte un
suflet duşmănos, care o cuprinde fără voie pe Assia. Dar se
întregea, transpunîndu-le în visul ei, toate aceste străfunduri
sufleteşti pe care le simţea. Îşi închipuia că focul se urcă în casă
şi că e părăsită de copiii ei. Îi vedea pe George şi Jean fugind pe
fereastră, căţărîndu-se pe acoperiş. George striga la cei care
atacau casa, părea o Libertate a lui Delacroix pe baricadă, o
revoluţie cu sînii tineri, care cîntă şi dojeneşte. Iar lîngă ea,
băieţaşul înarmat rîdea. Numai Assia se încăpăţîna să n-o
părăsească. Dar aştepta cu nerăbdare sfîrşitul şi repeta în sinea
ei: „Grăbeşte-te odată!”
Iar muribunda, încercînd să-şi mişte buzele, credea ca
vorbeşte (dar nici un sunet articulat nu-i ieşea de pe buze): „Mă
grăbesc. Dar picioarele mele bătrîne nu pot umbla repede. Nu mă
mai aştepta! Du-te, fata mea!” Assia înlătura cu un gest obosit al
mîinii gîndurile hîde. Cu toată oboseala ei, voise s-o vegheze pe
Annette, îi silise pe George şi pe Vania să se odihnească. Se afla
singură cu muribunda. Şi numai dumnezeu ştie ce dragoste
pătimaşă simţea pentru Annette! Era singura femeie pe lume pe
care o iubise cu atîta patimă. Iubea în Annette pe Mare. Iubea în
Annette pe mamă-sa, o mamă mai adevărată decît cea de sînge.
Iubea prietena, iubea pe aceea care avusese încredere în ea, care
pusese în mîinile străinei, rătăcitoarei, izgonitei, tot ce avea mai
preţios, pe fiul ei şi comoara vieţii ei lăuntrice, pe cea care se
încrezuse într-însa mai mult decît se încrezuse vreodată ea
singură, pe cea care, în două rînduri, o ridicase şi-i ştersese
noroiul de pe picioare, pe cea care o salvase. Pînă la urmă,
aproape că o iubea pe Annette mai mult decît pe Mare, iar în Mare
o iubea pe Annette. Cel puţin, în ceasul acela, cei doi erau atît de
strîns uniţi unul cu altul, încît nu-i mai putea deosebi, li
îmbrăţişa pe amîndoi cu furie, atunci cînd se zvîrlea asupra
trupului năduşit al femeii în agonie. Dar în aceeaşi clipă
pătrunsese într-însa sufletul duşmănos. Assia simţea cum o
pătrunde o nepăsare de gheaţa. Desfăcîndu-şi îmbrăţişarea,
=====================
1 Pictor francez (1799-1863).

se dădu la o parte, se aşeză la cîţiva paşi. Era obosită, era


sfîrşită după atîta energie cheltuită în atîtea zile şi nopţi fără
odihnă. Se simţea golită de dragoste şi de interes. Se simţea
cuprinsă din nou de alte gînduri de pe ţărmul celor vii, gînduri de
la care muribunda o îndepărtase prea multă vreme. Se gîndea la
primejdia pe care o iscase fuga ei, primejdie care creştea cu
fiecare ceas petrecut în casă. Cu o privire aspră, ea cîntarea
numărul de ceasuri care mai rămîneau înscrise pe faţa umflată,
care se odihnea – care lupta – pe pernă. Şi îşi spunea: „Oricum, e
pierdută. Să se grăbească!”
Dintr-o pornire duşmănoasă a subconştientului, începu să
citească o carte brutală, care n-avea nici o legătură cu femeia care
gîfîia. De altminteri, abia de putu să răsfoiască cîteva pagini.
Frazele citite îi rămîneau în gît, le scuipă înapoi. Închise scîrbită
cartea. Şi cînd văzu din nou faţa chinuită de agonie, fu cuprinsă
deodată de groaza de sine şi de spaima pentru crima pe care o
săvîrşise în gînd. Se aruncă în genunchi şi cu lacrimi în ochi
sărută mîna cu vinele umflate, care atîrna lîngă pat. Ce făcuse?
(înaintea morţii, gîndul e act!) În loc s-o ajute în ultima luptă, o
asasina pe fiinţa pe care o iubise cel mai tare. Gemu:
— Mamă! nu sînt eu de vină, iartă-mă! Scapă-mă! Dar faţa
Annettei ram în ea nemişcată şi departe. Muribunda pricepuse
totul; dar nu simţea nici mîhnire, nici revoltă. Parcă toate acestea
n-ar mai fi privit-o. Era singură. În jurul morţii ei se săpa
prăpastia lumii. Fumul gros se urca din toate părţile casei: în
Europa, în Asia, pretutindeni bîntuiau războaiele şi revoluţiile. În
toate cele patru părţi ale lumii ardea omenirea. Chiar cerul era
acoperit de avioanele care se năpusteau asupra oraşelor asfixiate.
Unde să te refugiezi, în afară de fereastra morţii? Părăsirea în care
o lăsaseră sufletele cele mai iubite sfîrşea prin a o înăbuşi în
singurătate. Dar singurătatea agoniei nu consistă numai în
îndepărtarea de netrecut dintre cei care trăiesc şi cel care moare,
cum se crede îndeobşte. Miezul singurătăţii este îndepărtarea de
sine ce se petrece chiar în sufletul celui care moare, Annette nu se
mai afla în Annette. Cea care se stinge pe pernă a rămas singură.
Cealaltă, al doilea ei chip, şi-a luat rămas bun. Era, pe cale să
plece. Şi o dată cu ea plecau toate fumurile, zgomotul, strigătele,
frămîntarea, tot tumultul mulţimilor şi al patimilor, toată lupta.
Pe ruinele casei păşeau picioarele Păcii. Trupul se încorda, ca să-i
primească atingerea răcoritoare, în mijlocul frigurilor.
Dar în spasmul încordării menite să sfarme ultimele legături,
să rupă cordonul subţire care mai rezista, Annette fu readusă
brutal, ca un vierme, la capătul firului, la lutul durerii, din care
voia să scape. Mai înainte de a rupe forma unui suflet, mai înainte
de a risipi lacul inimii în care s-a oglindit universul şi de a-l
absoarbe, puterea mamă a oricărei vieţi readucea pentru ultima
oară în cea care avea să moară conştiinţa ascuţită a tot ce a fost.
Prin contracţia suferinţei şi prin efortul pe care-l cere smulgerea
supremă, puterea aceasta o face să simtă cu cruzime fierul lăncii,
coaja tăioasă a învelişului care o răneşte. În lung, în lat, îşi simte
pereţii, simte patul de moarte al trupului, zidurile între care şi-a
clădit locuinţa vieţii, ca o albină. Şi-a clădit şaizeci de ani de viaţă,
ca să măsoare într-o clipă de salto mortale, într-o străfulgerare,
toată viaţa ei, toată menirea vieţii şi morţii sale. Perdelele se dau
la o parte. Grăbeşte-te, priveşte!

Priveşte cu lăcomie, cu ochii ei mari, care în curînd se vor


stinge. Cei care stau aici, în jurul patului, o cred cufundată în
sincopă. Nu-şi dau seama că vede şi că aude. Nu-şi dau seama că
merge, că urcă ultima coastă. Durerea urcă împreună cu ea. Cu o
lovitură de lance, durerea îi străpunge prin creier fulgerul acestui
gînd: A suferi înseamnă a învăţa.
Fulgerul acestui cuvînt orbi însăşi suferinţa. Carnea
sfîrtecată se potoli. Nu mai rămase nimic afară deochi – ochii
întorşi spre lumea dinăuntru – şi de scoica marină a urechii.
Îşi aude răsuflarea gîfîită, de parcă ar veni dinafară. Auzul
aţîţat pîndeşte răsuflarea aceasta, care se umflă; îi pare huruitul
unui tren în mers. Cine merge? Ea sau altcineva? Nu mai
deosebeşte pe „al său” de „al altuia”. Stîlpii de graniţă au fost
doborîţi de vînt. Non-eul e eu. Eul e non-eu. Totul e o masă
obscură, care se adună în prăpastia nopţii, ca ţiţeiul gros într-o
cisternă. Creste nivelul ţiţeiului. Masa lui ajunge la marginea
orificiului, se umflă. Şovăie o secunda, apoi se revarsă; se
prăbuşeşte. Dar fluviul de lavă se prăbuşeşte în sus! Legile
pămîntului sînt răsturnate. Gravitaţia zieht uns hinan1…
„Sînt un rîu (aşa era numele meu; destinul mi-a fost înscris
de la început, dar abia acum se lămureşte), sînt rîul fiinţei, rîul
fiinţelor, rîul vremurilor, care urcă şerpuind coastele prăpăstioase
ale muntelui. Cînd mă aplec, dedesubtul meu văd serpentinele
fără capăt care se desfăşoară şi se înfăşoară. Iar deasupra, capul
lungit al şarpelui, care se întinde şi îşi croieşte drumul, pipăie
stîncile aplecate şi se caţără de ele. Iar sus de tot, la fund de tot,
dincolo de vîrfuri, e prăpastia cerului-ocean.”
La fiecare elan al cărui fior străbate scurgerea de la un capăt
la altul, Annette se încordează: săgeata e pe cale să ţîşnească.
Iar cei din jurul ei, care au ochi ca să nu vadă, văd cum i se
chircesc mîinile slabe pe pături. Sub degetele care pipăie pulsul e
din ce în ce mai stins. Dar ea încă mai aude cum îi bate inima. Nu
mai desluşeşte nict măcar umbra capului Assiei, a cărei răsuflare
o simte pe faţă. Dar aude limpede glasurile care nu se mai feresc.
Trupul ei, ciuruit de injecţii cu ulei camforat şi cafeină,. Şi-a
pierdut sensibilitatea exterioară. Dar şi-a păstrat auzul. Şi năvala
beznei, toată lumina se adună în auz. Sînt ultimele murmure ale
pămîntului. Torentul trece, ca un tren expres, din care ai văzut pe
fereastră ferestrele
================
1 În limba germană în original : ne trage in sus.
luminate ale caselor lăsate în urmă. Annette ar vrea să
întindă braţele spre ele: braţele îi sînt de piatră. Le zîmbeşte: abia
dacă i se conturează o licărire pe buze; dar Assia, cu faţa lipită de
faţa ei, soarbe această licărire. Lumina s-a pierdut în umbră.
Trenul e departe. Şi a dus-o pe călătoare.
Deodată, torentul se umflă, pielea se încreţeşte, valurile se
scurg sub pînza de apă, pînza de sînge. Şi fluviul înţepeneşte
deodată cu totul, de la călcîie pînă la frunte. E de fier şi se întinde
ca o scară gigantică, rezemată de zidul muntelui, ca o şină dinţată
de fontă roşie, unde fiecare fiinţă vie formează o treaptă. Scara
aceasta se suie pe unul din vîrf urile Alpilor, pe care picioarele
Annettei îl cunosc atît de bine, pe care i-a iubit, Alpii aceştia unde
ea s-a căţărat odată, dînd asalt batalioanelor de brazi dincolo de
limita pădurilor. Se caţără acum pe o piramidă de bazalt, cu o
coamă de gheţar, cu spuma Dărilor aspri agăţaţi de creasta de
zăpadă încovoiată, ca ciocul vîrfului Matterhon. Şi pe scara
metalică urcă din fundul prăpastiei un pas greu, care face să
tremure de jos pînă sus tot metalul înălţat, ca o suliţă ce vibrează
azvîrlită spre cer. Scara de foc, tare şi îngheţată, geme sub
greutate. Fiecare treaptă se înfioară o dată cu înfiorarea celorlalte
trepte şi înfiorarea aceasta creşte pe măsură ce se apropie pasul.
Şi de jos pînă în vîrf toate treptele sînt cuprinse de aceeaşi
înfiorare. Dar asemenea firelor de iarbă înaltă de pe cîmp, pe care
vîntul le îndoaie în acelaşi sens, toate treptele se încovoaie, se
apleacă spre ceea ce urcă de jos. De fiecare dată, cînd apăsarea
nevăzută cuprinde o treaptă a scării şi o sfărîmă, lumea întreagă
se înclină spre punctul în agonie, care moare suferind întreaga
greutate a destinului. Treapta vie trosneşte, se luptă şi moare
pentru toate celelalte. Şi în spasmul ei, se string toate răsuflările
celor vii. Dar îndată ce s-a dat lupta şi a trecut strivitorul nevăzut,
nelăsînd în urma lui decît cenuşă, iarba împinsă de vîntul
dogoritor se îndoaie înapoi pe toată scara, urcînd în sus. Treapta
calcinată vibrează acum din pricina luptelor ce se dau deasupra
ei, în viitor. Curentul întregii fiinţe se scurge, de la treapta pe care
a părăsit-o viaţa, spre cele spre care se îndreaptă curentul spre
revărsarea lui.
Cea care printre vii a fost Annette – care nu mai e Annette
decît pentru o clipă, ca să-şi dea seama că e strivită – vede prin
ceaţă cum urcă de jos paşii celui care striveşte strugurii. Cu
fiecare pas ce se apropie, ceaţa roşie şi neagră se îndeseşte.
Întunericul cel mare îşi lasă amîndouă colţurile mantalei,
foşnindu-şi cutele asupra sufletului care se îneacă. Şi
nepătrunsul iese de la fund, cu un zgomot de tunet. Strînsoarea
se întăreşte, totul e strivit, totul e călcat în picioare de miriadele
de cîrcei de viţă: coapsele, ochii, gura, sexul; totul e pompat. Şi în
durerea fără nume se simte plăcerea fără nume a împerecherii de
moarte. Sufletul strivit, destins se dilată, se unifică cu fiinţa
atotputernică. Golind-o de substanţă, el o încorporează: „Eşti a
mea şi sînt al tău.”
Întregul! Identitatea! În clipa aceasta, ea înţelege totul, ceea
ce e dincolo de bine, ceea ce e dincolo de fiinţă. Această Erlehen1
totală se sfîrşeşte. Se sfîrşeşte ciclul Inimii Vrăjite. A fost o treaptă
a scării, aruncată peste vid, la o cotitură. Şi cînd pasul care urcă
se sprijină de ea, strivind-o, treapta rezistă şi se întoarce. Şi
Stăpînul trece peste prăpastie, pe deasupra arcului întins al
trupului ei. Toată durerea vieţii ei a fost unghiul de inflexiune, în
mersul înainte al Destinului.
„Destin, înainte! Îţi mulţumesc că m-ai luat drept treaptă! Şi
te urmez. Şi eu sînt Destin.”
Zeama ciorchinelui, pe care l-au călcat picioarele
Strivitorului, urmează paşii destinului. Scurgerea vieţii, care se
revarsă, e aspirată în sus într-un extaz, ca de o gură. De jos, se
aude o ultimă dată un strigăt de pasăre. O cheamă Vania:
— Mamă!
O, voi, iubiţilor! Voi, care rămîneţi în urma noastră!
=================
1 În limba germană în original: viaţă.

— Nu rămîn în urma voastră, sînt înainte. Pe treptele lor,


deasupra treptei mele, va trece Strivitorul care urcă. Noi, care am
ajuns în urma lui, vom trece peste cei iubiţi, vom lua parte la
ultimele lor lupte, îi vom ajuta cu îmbrăţişarea noastră, împreună
cu îmbrăţişarea ce-i sfărîmă. Aşa cum toţi cei iubiţi, morţi
înaintea noastră, s-au unit cu noi, ne-au îmbrăţişat la moartea
noastră. Păşim împreună. Acelaşi fluviu.
— Adio, Annette! Şi acum, am înţeles. Nunc dimittis1.
Suspină. Assia se aruncă asupra gurii ei, aspirîndu-i sălbatic
ultima suflare. Dar nu mai cuprinse decît învelişul. Inima Vrăjita
se împrăştiase ca un izvor de sămînţă pe brazda săpata de
moarte, spre golul cerului, în susul muntelui, spre zăgazul cel
mare, pe unde curge Calea Laptelui, şiragul nopţilor, şarpele
lumilor care-şi desfăşoară în cîmpia infinitului inelele fiinţei sale…
======================
1 Nunc dimittis servum tuum, Domine - şi acum sloboade-l
doamne, pe robul tău (în limba latină în original).

MARIEI

Zece ani de luptă împotriva ta însuţi.


Trebuie să te lupţi cu tine ca să te învingi.
Zece ani de pace, născută din război, zămislind război.
Nu te plînge! La capăt e pacea.

Să-i ieşim înainte!


Prietena mea, soţia mea, îţi dăruiesc rănile mele.
Ele sînt tot ce mi-a dat viaţa mai bun.
Căci fiecare e semnul unui pas înainte.

R.R.
septembrie,1933

CUPRINS
ZĂMISLIREA

Partea întîi: Lupta


Partea a doua: Mai florentin
Partea a treia: Via sacra

S-ar putea să vă placă și