ERIK ERIKSON ȘI TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

Erik Erikson s-a născut în Germania, în orașul Frankfurt, la data de 15 iunie 1902. Tatăl, un
danez necunoscut, și-a părăsit familia înainte de nașterea acestuia. Mama lui, o tânără evreică,
Karla Abrahamsen, și-a crescut singură copilul în primii trei ani de viață după care s-a căsătorit cu
dr. Theodor Homberger, care era pediatrul copilului și s-au mutat la Karlsruhe în sudul Germaniei.
Erikson nu și-a cunoscut niciodată tatăl, a fost crescut de mama sa si de tatal sau vitreg El s-a
luptat cu indentitatea de sine in timpul tinereții lui, simțind ca tatăl sau vitreg nu l-a acceptat in felul
in care si-a acceptat propriile fete. Dezvoltarea identității, a fost cea mai mare preocupare în viața
personală a lui Erikson la fel și în teoria lui. În copilărie, în perioada școlară, a suferit din cauza
răutăților copiilor care-l tachinau să este nordic sau că este evreu.

După terminarea liceului, Erik s-a concentrat pe a deveni artist. Când nu participa la cursuri de
artă, se plimba prin Europa, vizitând muzee, dormind sub poduri, ducând viața unui rebel.
La vârsta de 25 ani, prietenul lui Peter Blos, un artist și mai târziu un psihanalist i-a sugerat să
dea examen pentru un post de profesor la o școală experimentală pentru elevi americani condusă
de Dorothy Burlingham, o prietenă a Annei Freud. Pe lângă faptul că preda arta, a obținut un
certificat în metoda de educație Montessori și un altul de la Societatea de Psihanaliză de la Viena,
Anna Freud fiind cea care la psihanalizat. În această perioadă a cunoscut-o pe Joan Serson, o
profesoară de dans de la școală, de origine canadiană și și-au casatorit, având trei copii împreună.

Odată cu venirea naziștilor la putere, au plecat de la Viena, mai întâi la Copenhaga și apoi la
Boston. In Boston el a devenit primul psihoanalist barbat care a practicat psihoterapia pediatrica.
Erikson a primit un post la Școala Medicală de la Harvard iar în particular a practicat psihanaliza,
lucrând cu copiii. În această perioadă a cunoscut psihologi ca Henry Murray și Kurt Lewin și
antropologi ca Ruth Benedict, Margaret Mead și Gregory Bateson, personalități ce și-au pus
amprenta asupra lui Erikson la fel ca și Sigmund și Anna Freud.

Printre altele, a mai predat la Yale și la Berkley – Universitatea din California. În anul 1950, a
scris „Copilăria și Societatea”(Childhood and Society), ce conține sumarul studiilor întreprinse pe
populația americană nativă, analizele lui Maxim Gorky și Adolph Hitler, o discuție despre
„Personalitatea americană” și reperele de bază din punctul lui de vedere vis-a-vis de teoria
freudiană. Temele legate de influența culturii asupra personalității și analiza figurilor istorice, au
apărut și în alte opere, ca de exemplu „Adevărul lui Ghandi”, ce a câștigat premiul Pulitzer și
„national Book Award.” Toate aceste studii pe care le-a făcut de-a lungul timpului, l-au făcut să
aleagă problemetica identității ca și cheie explicativă a dezvoltării individuale.

Erikson este cunoscut pentru sintagma „criză de identitate”. Cercetările şi scrierile sale au
extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi: antropologia culturală, psihologia socială,
dezvoltarea copilului, psihologia gestaltistă, literartura şi arta.

Psiholog neofreudian, Erik Erikson propune o abordarea stadială a formării personalităţii

acordând o atenție deosebită aspectelor sociale și culturale ale dezvoltării. Problematica identităţii
reprezintă cheia explicativă a dezvoltării individuale.

Erikson a evidenţiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un alt
conflict. Totuşi, este necesară rezolvarea conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului
capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas.

Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la
naştere până la aproximativ un an şi jumătate): copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de
bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiează de satisfacţie şi confort, acest
lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente,
rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.
 Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-îndoială
(între1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care le înfruntă acesta îi pot susţine încrederea sau îl
pot face să se simtă, pur şi simplu, incapabil. Din nou, se va stabili atitudinea globală cu care
copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu
conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi asume
din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic
simţ de iniţiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit corespunzător
responsabilităţile.

Copilul mai mare (6-12 ani) se confruntă cu conflictul sârguinţă-inferioritate, pe măsură ce

are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depăşească sau
poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescenţă (12-20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul
identificare- confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupurile sociale
diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleşit
de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare
presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine şi de percepţii ale
altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului
viitor, asumarea de responsabilităţi, edificarea unei identităţi negative, deviante (cu elemente pe
care subiectul nu le doreşte) sunt elemente ale identităţii care se află în contradicţie şi sunt puţin
compatibile cu normele sociale.

Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate-izolare în relaţiile cu alţii

(20-40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităţilor fără să existe vreo teamă şi
nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimităţii sunt atât de mari încât şi
persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-şi asume riscurile. Alternativa
nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau riscurile intimităţii,
este aceea a izolării.

La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict de creaţie-stagnare (40-65 de ani). În

această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate dincolo de limitele propriului sine
şi raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu.

Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul trebuie să accepte
realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu disperare.
Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria existenţă, cu
satisfacţie, fiind capabil să accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Când situaţia aceasta
nu apare, constatarea faptului că nu există timpul disponibil pentru operarea unor schimbări
majore, stabilirea unor noi obiective precum şi realizarea acestora, rezultă disperarea. Individul
este dezgustat de viaţă, dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată.

De ce Erikson?

Concentrandu-se atat pe aspectul social cat si pe cel psihologic, etapele dezvoltarii lui Erikson
au reprezentat un salt in gandirea freudiana. Desi o mare parte din lucrarea sa teoretica a fost
contestata intre timp, cadrul primar al dezvoltarii propus de Erikson- conflictul negociat in contextul
relatiilor sociale- continua sa ilumineze gandirea psihologica de azi, la fel si conceptul de criza a
identitatii si confuzia de rol- concepte indentificate pentru prima data de el.

O alta contributie importanta a lui Erikson este accentul pus asezarea copilariei in contextul
societatii. El e cel care a avansat ideea ca copiii nu sunt simple organisme biologice si nici produse
in izolare ale psihicului. Ci ei se dezvota in contextul asteptarilor, interdictiilor si prejudecatilor
societatii.
 De asemenea, Erikson e cel care a initiat ideea ca personailitatea este formata in timpul intregii
vieti, ceea ce implica faptul ca experientele mai tarzii in viata pot ameliora problemele aparute in
copilaria timpurie..

Erikson, in teoria sa pune accentul pe dezvoltarea unei personalități sănătoase, deschizând o

perspectivă pozitivă în psihanaliză, comparativ cu teoria freudiană axată pe rezolvarea conflictelor
interioare . Dezvoltarea este văzută ca un proces evolutiv, bazat pe o succesiune de evenimente
biologice, psihologice şi sociale, ce are ca scop crearea identității, repararea traumelor apărute ca
urmare a unor crize (accidentale şi naturale), inerente dezvoltării

Erikson , de asemenea , a avut ceva de spus despre interactiunea generatiilor, pe care el a

numit-o mutualitate. Freud a clarificat faptul ca influenta parintilor asupra copiilor este dramatica.
Erikson a aratat faptul ca copiii au , de asemenea, o mare influenta asupra parintilor sai. Venirea
pe lume a unui copil, in viata unui cuplu, schimba viata lui in mod considerabil si misca parintii
dealungul caii lor de dezvoltare.

TEORIA LUI ADLER SI COMPLEXUL INFERIORITATII

Alfred Adler s-a născut în 1870, al doilea din șase copii într-o familie care locuia în suburbiile
Vienei. Adler a fost invitat să se alăture cercului lui Freud (un grup care dezbătea ideile freudiene)
după ce l-a apărat pe Freud la o prelegere. Ca și Jung, el s-a despărțit ulterior de Freud, la
insistența acestuia ca membrii Cercului de la Viena să susțină teoria sexuala a lui Freud.

 Introducere în psihologie. Cuprins

(Cap.10: Personalitatea) - (Partea a III-a: Teorii neofreudiene)X

Freud l-a privit mereu pe Adler cu desconsiderare, în timp ce pe Jung îl privea ca pe un om al

marilor idei. Adler a respins acest lucru cu naturalețe și se grăbea întotdeauna să-i corecteze pe
cei care-l numeau urmașul lui Freud. El spunea că era doar o cunoștință, nu un urmaș.

Ce l-a făcut pe Adler să decidă devină medic, încă din mica copilărie?

Adler a presupus ca personalitatea se formează la începutul vieții. El credea că experiențele

pozitive și negative de la începutul copilăriei ar putea conduce la reacții care vor stabili orientările
sau scopurile personalității de-a lungul vieții.

O asemenea experiență - moartea fratelui său - l-a marcat pe Adler, la vârsta de trei ani.
Rezultatul, a spus el, a fost hotărârea sa de mai târziu de a "învinge acest lucru numit moartea". În
cele din urmă, aceasta l-a determinat sa devină medic.

Cum l-a influențat nașterea unui frate pe Adler?

Adler a declarat ca mama sa fusese plină de umor, sinceră, bună și total dedicată copiilor ei. Însă,
"după nașterea fratelui meu mai mic, ea și-a transferat atenția la el și eu m-am simțit detronat și m-
am întors către tatăl meu, al cărui favorit eram".

Această relatare ilustrează două concepte fundamentale adleriene: cel al detronării și cel al
rivalității fraterne. Detronarea se produce atunci când un copil mic, aflat inițial în centrul atenției,
este înlocuit în manifestările de afecțiune ale mamei de un copil nou venit. Rezultatul este o formă
de rivalitate frățească. Rivalitatea simbolică, în general, este concurența dintre frați sau surori
pentru atenția și aprobarea părinților.
Alfred a fost un școlar dificil. Era stângaci, modest și lua note mici. A rămas corigent la matematică
în școala secundară și a trebuit să repete o clasă. Acest lucru a dus la un alt episod care a devenit
un principiu cunoscut în teoria sa.

Cum a luptat Adler împotriva sentimentelor de inferioritate?

Adler și-a auzit profesorul cum îi sfătuia tatăl să-l scoată de la școală și să-l bage ucenic la un
cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue școala și să-și dubleze eforturile.
Tânărul Alfred s-a străduit să-și remedieze situația școlară, studiind cu asiduitate la matematică.

După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care niciun elev, nici
profesorul însuși n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc și a spus: "Pot eu să rezolv
problema".

Ne luând în seamă observația sarcastică a profesorului, "Desigur, dacă nimeni altcineva nu poate,
cu siguranță vei putea tu", a mers la tablă și, în mijlocul râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat
problema. Din acel moment, el a fost cel mai bun elev din clasă la matematică.

Compensarea

Aceasta experienţă ilustrează un alt concept adlerian. Fiecare parte a legendei lui Adler ilustrează
un concept cheie din teoria lui Adler. În acest caz, triumful la ora de matematică ilustrează
conceptul adlerian de compensare ca răspuns la sentimentele de inferioritate.

Adler credea că orice om are uneori sentimente de inferioritate. Aceasta este o parte universală a
experienței umane. Modul în care reacționăm la sentimentele de inferioritate ne poate ajusta
devenirea personală.

Poți să fii învins și să renunți la speranța sau poți riposta sau schimba ceea ce faci, depășind
dificultățile. Compensarea, în teoria adleriană, este forța de a reacționa împotriva dificultății sau
greutății, prin riposta sau dezvoltarea unor tactici noi, în loc de a te lăsa pradă disperării și îndoielii.

O persoană care compensează ceea ce numea Adler inferioritatea resimțită (situațiile care te fac
să te simți inferior) este o persoană care face ajustări pentru a excela. Acest lucru poate însemna
să te străduiești mai mult, în ciuda eșecurilor inițiale sau să lucrezi cu dificultățile pentru a găsi un
alt mod de a reuși.

Sentimentele  de inferioritate

Majoritatea oamenilor au auzit despre complexele de inferioritate. Adler a fost surprins să vadă că

acest concept este singurul din întreaga sa teorie care a atras atenția. Oriunde mergea, oamenii îl
întrebau despre complexele de inferioritate.

Adler a explicat că există o diferență importantă între sentimentele de inferioritate, care sunt
universale și servesc ca o forță motivantă pozitivă, și complexele de inferioritate care sunt relativ
rare și tind să paralizeze oamenii mai degrabă decât să-i motiveze.

Ce a spus Adler despre sentimentele de inferioritate din copilărie?

Adler credea că sentimentele de inferioritate sunt normale și universale în copilărie, pentru că toți
oamenii încep prin a fi mici și ineficienți. Cei mai mulți oameni răspund prin dezvoltarea unor
abilități care îi fac să se simtă mai puternici și mai eficienți.

Alții dezvoltă modele de dependență sau de auto-limitare care le provoacă necazuri sau care le fac
rău altora. Pentru Adler, aceste modele de comportament tulburat erau complexe.

Cum a folosit Adler termenul  de "complex", spre deosebire de Jung?

Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung. Pentru Jung, un complex era o temă
încărcată emoțional din autobiografia persoanei. Pentru Adler, un complex era un model supărător
de comportament. De obicei, el implica relația unei persoane cu ceilalți: un model de
comportament social.

Sentimentele de inferioritate încep în copilărie și continuă să apară din când în când pe tot
parcursul vieții. Ele apar atunci când altul face ceva mai bine decât tine, te critică, se manifestă în
mod autoritar față de tine, te rănește, sau are un altfel de avantaj asupra ta.

Sentimentele de inferioritate sunt normale și chiar benefice. Ele motivează o persoană să caute o
auto-perfecţionare și să facă ceea ce este necesar pentru a evita astfel de sentimente în viitor.
Schimbările ca răspuns la inferioritățile resimțite sunt ceea ce Adler a numit compensații.

Care este diferența dintre sentimentele de inferioritate și complexul de inferioritate?

Complexul de inferioritate, dimpotrivă, nu motivează oamenii; îi paralizează. Persoanele cu un

complex de inferioritate sunt convinse că sunt lipsite de valoare sau că nu vor evolua, așa că ele
nu reușesc să ia măsuri pentru a se îmbunătăți.

Adler a simțit că oamenii își arată orientarea generală a personalității în mai multe moduri, formând
un întreg consecvent. O persoană care suferă de un complex de inferioritate o va arăta în expresia
feței, tonul vocii, postură, alegerea îmbrăcămintei și alegerea activităților.

O persoană cu un complex de inferioritate este probabil să evite provocările, deoarece e sigură că

va eșua. Ea va interpreta dificultățile ca fiind datorate propriilor neajunsuri, care se presupune că
sunt omniprezente. Aceasta seamănă cu modelul gândirii lui Seligman numit neajutorare învățată,
de mai târziu.

Conceptul de "auto-formare"

Adler credea că fiecare personalitate este rezultatul auto-formării (una dintre aserțiunile sale
distinctive). Auto-formarea înseamnă modelarea evoluției comportamentului tău sau a
personalității tale, pe baza a ceea ce funcționează pentru tine pentru a preveni sentimentele de
inferioritate sau a obține sentimente mai pozitive.

Adler a spus ca oamenii se străduiesc continuu să treacă de la o situație de "minus net" la "plus
net". Cautăm ceea ce ne protejează, ceea ce ne face fericiți sau ceea ce îi satisface pe oamenii
care contează pentru noi.

Observăm ceea ce ne face să ne simțim inferiori sau competenți, apoi punem acele lecții în
practică. Facem tot ce putem pentru a ne face viața mai bună. Încercăm să ne eliminăm
slăbiciunile și să ne sporim puterea.

Acest lucru i-a determinat pe unii scriitori să spună că Adler a subliniat motivul puterii. Freud a
vorbit despre sex, au spus ei, în timp ce Jung a fost obsedat de inconștient, iar Adler de putere.

Acest lucru nu este corect; Adler a văzut în lupta pentru superioritate o motivație omniprezentă, dar
prin aceasta el înțelegea strădania pentru orice îmbunătățire a situației propriei persoane; nu
dominarea altor oameni.

Compensarea. Două exemple: OJ Simpson și Wilma Rudolph

Adler a observat că oamenii compensează uneori în mod excesiv sentimentele de inferioritate,

mergând la extreme în încercarea lor de a triumfa asupra adversității. Wilma Rudolph a avut
poliomielită în copilărie, care a lăsat-o infirmă, dar ea a devenit o sprinteră olimpică medaliată cu
aur. O.J. Simpson a suferit de rahitism în copilărie și i s-a spus că nu va mai putea niciodată să
alerge, dar el a devenit un mare un jucător ofensiv în fotbalul american.

Supra-compensarea creează uneori probleme. Ea este (prin definiție) destul de extremă: întreaga
viață a unei persoane se poate roti în jurul supra-compensării generate de un anumit sentiment de
nesiguranță din copilărie, cum ar fi faptul de a fi fost sărac. Cu toate acestea, în unele cazuri, acest
lucru duce la realizări importante.

Stilul de viață

Adler a crezut că personalitatea se forma în primii 5 sau 6 ani de viață și că deseori aceasta era un
răspuns direct la situațiile familiale. Un copil mic încearcă foarte mult să-și satisfacă părintii și să
evite sentimentele de inferioritate.

Anumite modele de comportament "funcționează" în contextul unei anumite societăți sau familii.
Altele nu.

De exemplu, unii copii se remarcă întotdeauna prin comportamentul lor agreabil, iar acest lucru se
poate solidifica într-un stil de viață sociabil. Alți copii ar putea învăța să fie duri și nepăsători. Adler
ar spune ca aceste tipare formate în copilărie vor amprenta trăsăturile de personalitate ale
adulților.

Adler a numit abordarea obișnuită de către individ a altor persoane stil de viață. Pentru Adler, stilul
de viață era cheia întregului comportament al unei persoane.

Astăzi, termenul de stil de viață se referă la împrejurimile și activitățile unei persoane, cum ar fi să
trăiești la Palm Beach, să ai două mașini sau să faci jogging în fiecare zi. Însă, ceea ce înțelegea
Adler prin stil de viață era o orientare socială obișnuită.

Stilul de viață, pentru Adler, era modul în care o persoană reacționa la alte persoane și situații
sociale. Un copil care era mincinos, care făcea lucruri rele, dar căuta să iasă din necaz, putea
păstra probabil acea orientare la vârsta adultă.

Stilul de viață poate fi și pozitiv. Unii copii sunt în mod constant buni și săritori. Aceste manifestări
sunt întărite social în copilărie și (ca rezultat, ar spune Adler) este probabil ca ei să păstreze
această orientare socială la vârsta adultă.

Adler credea că stilul de viață tinde să fie consecvent, reflectat în multiple moduri de-a lungul vieții
unui individ.

De ce a fost atât de important "stilul de viață"?

Adler a pus un accent special pe termenul de "copii răsfățați", preluat din limba germană. Aceștia
sunt indivizii care învață în copilărie să manipuleze persoanele care îi îngrijesc prin scâncet și
plânset și făcând tam-tam până când li se face pe plac. Dacă părinţii cedează, acest model s-ar
putea bloca ca un stil de viață, conform lui Adler.

Adler credea că un copil răsfățat se va transforma într-un adult care se va simți "îndreptățit" să
primească. O persoană cu această atitudine consideră că lucrurile bune ar trebui asigurate de
ceilalți, fără obligație, iar dacă lucrurile nu merg bine, cea mai bună tactică este aceea de a face
tam-tam până când cineva rezolvă problema.

Adler a identificat numeroase stiluri nevrotice pe care le-a numit complexe. Folosind terminologia
de la începutul acestui capitol, acestea vor fi numite tipuri.

Un exemplu este complexul mântuitorului. Acesta este un stil de viață în care o persoană atinge
satisfacție (sau sentimente de superioritate) prin încercarea de a-i îmbunătăți pe alții sau de a le
schimba căile greșite. Un alt exemplu a fost "No Complex": un sentiment de putere dobândit prin a
fi întotdeauna în dezacord cu ceilalți.

Acestea sunt exemple de tipuri deoarece sunt grupuri de trăsături care formează o orientare
personală recunoscută. Unele sună încă adevărate în lumea de astăzi: s-ar putea ca voi să
cunoașteți un tip de mântuitor sau o persoană fără complexe.

Alte tipuri adleriene par ciudate și depășite în lumea de azi. Aceasta este soarta obișnuită a
tipurilor de personalitate descrise într-o epocă, deoarece ele sunt (la urma urmei) stereotipuri și au
tendința de a deveni mai mult sau mai puțin obișnuite pe măsura schimbării culturii.

Alfred Adler – complexul de inferioritate şi compensarea sa

Introducere

Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât şi cel de compensare, îşi
au originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluţia negativă de la sentimentul de inferioritate spre un
sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspiraţia spre autoafirmare, reprezintă
două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este
caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica fiinţă umană constată cu durere cât de puţin
pregătită este, în comparaţie cu adulţii, să răspundă adecvat cerinţelor complexe ale mediului
social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituţie fizică anormală (o infirmitate), de o
situaţie economică şi socială precară, de o educaţie deficitară, etc.
În înţelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparaţii, este
un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinţei normale de autovalorificare.
Depăşirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării.
Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficienţe, insatisfacţii sau
nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa,
compensarea are caracterul unei legi de bază a vieţii psihice şi desemnează acea reacţie a
individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza reacţiei de compensare, Adler pune simţul
imperfecţiunii care antrenează şi mobilizează posibilităţile ascunse, profunde, ale organismului şi le
dirijează spre compensarea deficienţei respective: “Defectele constituţionale şi alte stări analoage”,
spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate, care impune compensarea în sensul unei
exaltări a sentimentului personalităţii…Forţele compensaţiei creează dispozitive interne în acest
scop.”

• Sentimentul şi complexul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci şi atunci când

suntem apreciaţi sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o
neconcordanţă între autoapreciere şi opinia celorlalţi. Din acest conflict se naşte nevoia de protest
şi de compensare.

a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea
unui profund sentiment de neputinţă, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin
dezvoltarea unei reacţii de introversiune exagerată, de abandon şi care poate crea ca boală,
depresia. Aceasta se manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de
necunoscut, de viitor, lipsă de conştientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei.
Lipsa de încredere în sine este rezultatul unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va
duce la formarea, pe de o parte, a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă,
iar pe de alta, la apariţia fricii de a mai încerca. Teama crează, în general, inhibiţii, dar în cazul
celui neîncrezâtor în el însuşi, sarcina care îi stă în faţă la un moment dat îi poate părea irealizabilă
şi o refuză. Teama de insucces pe care o resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în
scop de apărare) şi scăderea aşteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepţia). Plasată din
nou în situaţii capabile de a o conduce la eşec, persoana în cauză poate reacţiona printr-o şi mai
accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de
neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să nu se mai simtă incapabil şi mizerabil, inferior şi
fără valoare şi să aibă un viitor normal, o viaţa după standardele pe care societatea le
cataloghează drept fireşti, dar se teme de slăbiciunea lui şi mai ales de a face parte dintr-o familie.
Pentru că se simte inferior şi confuz, relaţia sănătoasă de cuplu, familie, copii, pe care îi doreşte, îl
sperie căci nu se poate vedea decât incapabil şi slab, nepregătit de a îşi asuma responsabilităţi
sau riscuri şi atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate, meditează mult, dar
această manifestare îmbracă forma unei suferinţe personale, îşi trăieşte îndelung amintirile, reale
sau modificate, amplificate negativ de imaginaţia sau de memoria selectivă şi subiectivă (în sensul
negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă şi deprimantă: exagerarea eşecurilor şi a greşelilor
proprii îi crează un sentiment de insatisfacţie pentru trecut care generează descurajare şi teamă
pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoţii puternice sau a unui sentiment astenic
(depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuşi, analiza nu anulează sentimentele
pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se
spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei
depresive. În plus, introspecţia profundă şi repetată crează un cerc vicios în care cauzele se
transformă în efecte şi efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eşec sentimental
poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv şi autocritic
slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcţiilor
subiectiviste (şi cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de
inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur
chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se
poate aşadar transforma în cauză şi poate determina alte efecte, opuse celor aşteptate.

b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acţiuni energice de depăşire a
deficienţei. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacţioneze intens la
evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii. El are ceva de demonstrat lui însuşi, deci nu
poate fi vorba, deşi pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru
că luptă. În esenţă, el este tot nemulţumit şi frustrat. Emoţia puternică de care este cuprins
hipermotivatul are caracter negativ şi pentru că îl determină să îşi imagineze urmări şi pericole (nu
doar piedici sau emoţii) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în comparaţie cu
un ne-emotiv de inteligenţă egală, cel emotiv nu are nici o şansă în condiţii de competiţie. Totuşi,
nu toţi oamenii se emoţionează la fel. Cei caracterizaţi prin excitabilitate emotivă manifestă
tendinţa de a se tulbura puternic, de a se emoţiona uşor pentru lucruri neînsemnate. La colerici,
emoţia este orientată spre exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre
autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă şi la
pasivitate. Desigur, gradul emotivităţii persoanei este în funcţie şi de experienţele conflictuale şi
frustrante anterioare, care, au sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puţin
generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general,
persoanele lipsite de forţa de a învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc
mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba
de o “mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalităţii, mai mult sau mai puţin
superficială. Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea
ce nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai
degrabă o formă de visare cu ochii deschişi, care implică o stare de conştienţă. Desigur, se poate
să fie vorba şi de un vis pe timpul nopţii, dictat de subconştient şi se poate ca la nivel conştient,
persoana în cauză să nu realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidenţă, în mod convingător,
modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendinţa de
superioritate şi dominaţie. Din păcate, compensările realizate prin această tendinţă nu sunt
întotdeauna pozitive. Acesta este şi cazul despre care aminteam la începutul paragrafului. Aceste
trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care
sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit şi superior cum încearcă să pară
jignind pe alţii mai fericiţi dar şi mai vulnerabili. Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai
agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credinţa că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini
megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă
persoana care suferă de nevoia compensării inferiorităţii ei fizice sau sociale prin „setea după
superioritate” este şi cu instincte agresive puternice, atunci tendinţa de superioritate este însoţită şi
de voinţa de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi
controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această
pornire după superioritate este însoţită, de obicei, de un sentiment al persecuţiei, care se dezvoltă
ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea
socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu,
vanitate, dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.

• Compensarea

Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este

necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepţiei lui
Adler, fenomenul compensaţiei reprezintă un instrument special al tendinţei de afirmare proprie.
Compensaţia poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensaţia directă
Compensaţia directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcţia inferiorităţii
respective. Aceasta include efortul de a depăşi o inferioritate prin ea însăşi, de exemplu, cel lipsit
de simţ muzical perseverează, totuşi, în a face muzică instrumentală sau vocală
b) Compensaţia indirectă
Ori de câte ori personalitatea depăşeşte un eşec printr-un succes obţinut în planul altor activităţi
decât cel în care s-a înregistrat eşecul, avem de-a face cu un fenomen de compensaţie indirectă.
Spre deosebire de compensaţia directă, cea indirectă caută să depăşească inferioritatea prin
activităţi de alt ordin, care să umbrească defectele simţite.
„Măştile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendinţă sau trebuinţă
individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect,
mai mult sau mai puţin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacţii: oamenii care au o inferioritate vădita
tind să şi-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalţi într-un domeniu sau altul.
c) Compensaţia deviatoare
Compensaţia deviatoare este şi ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment
de inferioritate în raport cu ceilalţi. Nevoia de realizare este o condiţie vitală pentru orice om, dar
greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate.
Astfel, aceasta îşi creează mecanisme de compensaţie deviatoare prin care să îşi câştige stima şi
preţuirea celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-şi crea iluzia că este ceea ce ar vrea să
fie.
d) Compensaţia consolatoare
Ca şi compensaţia deviatoare, compensaţia consolatoare creează mai mult satisfacţii fictive. André
Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuşi. El simte nevoia să
îşi menţină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce
reprezintă întrucâtva o compensaţie a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de preţuire şi de apreciere din partea celorlalţi, îi determină pe unii
oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de compensaţie pentru a-şi crea iluzia că, cel
puţin in parte, dorinţa lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în
aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în mod deliberat la
ele, din nevoia de a se fortifica şi echilibra sufleteşte. A trăi pentru alţii, prin alţii, prin impresia şi
atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te simţi aşa, chiar dacă nu
eşti.

Teoria dezvoltarii cognitiv-constructive si a inteligentei – JEAN PIAGET

Stadiile dezvoltării inteligenţei (Jean Piaget ) Teoria piagetiană a fost edificată şi verificată
utilizându-se date de observaţie culese de la copii de vârste diferite printr-o metodă de interogare
liberă - metoda clinică. Pe aceste baze teoretice, Piaget a descris dezvoltarea inteligenţei printr-un
număr de stadii care se divizează, la rândul lor, în substadii. Copilul trece prin fiecare dintre aceste
stadii succesiv şi cu viteze diferite. El trebuie să fie apt (din punct de vedere al maturizării ) să
progreseze în următorul stadiu. Aceste stadii sunt: • stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-18 luni/2
ani ) • stadiul preoperaţional (2-7/8 ani ); • stadiul operaţiilor concrete (7/8-11/12 ani ); • stadiul
operaţiilor formale (11/12-15/16 ani ). Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. între 0 şi 2 ani,
inteligenţa copilului îşi are originea în percepţie şi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale
senzorială (vizual, auditiv, tactil ) şi motorie. Este o inteligenţă trăită, practică, legată de acţiunea
efectivă a copilului, ce are la bază mobilizarea schemelor senzorio-motorii şi coordonarea lor până
la găsirea alternativei eficiente. în cursul acestei perioade se produce o decentrare care îl face pe
copil să se distingă de lumea înconjurătoare. Principala achiziţie a perioadei este permanenţa
obiectului, care desemnează capacitatea copilului de a-şi reprezenta obiectele şi în absenţa lor.
Stadiul inteligenţei preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru acest stadiu sunt
definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în evoluţia copilului: substadiul
gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani ) şi substadiul gândirii intuitive (4-7 ani ). Substadiul
gândirii simbolice şi preconceptuale apare la sfârşitul perioadei senzorio-motorii, când se
instalează o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare, funcţie care constă în
posibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat" oarecare ) cu ajutorul unui „semnificam"
diferenţiat care nu serveşte decât pentru această.reprezentare. Această funcţie generatoare a
reprezentării este denumită, în general, funcţie simbolică, iar lingviştii o numesc funcţie semiotică.
Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul simbolurilor.
Această posibilitate de a-şi reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci
conduite, care apar aproape simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa modelului ),
jocul simbolic sau jocul de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o imitaţie interiorizată )
şi, mai ales, limbajul, care permite evocarea verbală a unor evenimente. Se constată că patru
dintre cele cinci forme de conduită se bazează pe imitaţie, care constituie o prefigurare a
reprezentării. O putem considera un fel de reprezentare în acţiune. De la apariţia limbajului şi până
la patru ani, Jean Piaget distinge o primă perioadă de dezvoltare a gândirii, pe care o numeşte
perioada inteligenţei preconceptuale, care se caracterizează prin existenţa preconceptelor, iar în
planul raţionamentului în formare, prin transducţie sau raţionament preconceptual. „Preconceptele
sunt noţiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror folosire o capătă. Particularitatea
acestor scheme constă în faptul că ele rămân la jumătatea drumului, între generalitatea
conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun, fără a o atinge nici pe una, nici pe
cealaltă" . Raţionamentul care leagă asemenea preconcepte a fost numit transductiv. El se
constituie ca un raţionament primitiv care nu leagă elementele componente prin deducţie, ci prin
analogii imediate. Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a
raporturilor reprezentative, deci la o conceptualizare în creştere. Ea va conduce copilul de la faza
simbolică sau preconceptuală până în pragul operaţiilor. însă, această inteligenţă rămâne în mod
constant prelogică, deoarece ea mai substituie încă operaţiile nedesăvârşite printr-o formă
semisimbolică de gândire, care este raţionamentul intuitiv. Controlul judecăţilor se face prin
intermediul „reglărilor intuitive". După Piaget, principalele limitări ale gândirii în perioada
preoperatorie sunt: • egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile
din punctul de vedere al celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective; • centrarea, ce
implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea celorlalte, indiferent de relevanţa
lor; • amestecul realului cu imaginarul; • ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului din
stadiul preoperaţional de a face operaţii mentale reversibile. Reversibilitatea este considerată de
Piaget principala caracteristică a gândirii umane şi exprimă capacitatea de a executa mental
aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă (2-7/8 ani ), copilul nu este capabil de
reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile imediate Stadiul operaţiilor concrete
pune în evidenţă faptul că reversibilitatea gândirii se manifestă în jurul vârstei de 8 ani. Copilul
poate acum concepe că fiecărei acţiuni îi corespunde o acţiune inversă, care permite revenirea la
starea anterioară. Fiind capabil de reversibilitate, el va putea surprinde şi invarianta, adică ceea ce
este constant şi identic în lucruri. Va sesiza, deci, treptat conservarea substanţei, a greutăţii şi a
volumului. Piaget susţine că procesul de conservare apare într-o ordine definită: conservarea
substanţei la 8 ani, conservarea greutăţii la 9-10 ani, iar conservarea volumului la 11-12 ani. De la
un mediu cultural la altul, vârstele la care se achiziţionează conservarea pot fi diferite, dar ordinea
de achiziţie este constantă. Experimentele referitoare la conservări pun în evidenţă caracterul
operator al gândirii copilului. Operaţiile sunt definite de Piaget astfel: „acţiuni interiorizate sau
interiorizabile, reversibile şi coordonate în structuri totale". Ele se caracterizează prin faptul că sunt
în mod riguros şi necesar reversibile. Copilul care, fără nici o mânuire, afirmă că deformarea bilei
nu a modificat cantitatea de plastilină, consideră această deformare reversibilă. Cantitatea de
plastilină constituie invariantul acestei transformări reversibile care este deformarea. Orice
transformare reversibilă conţine un invariant. Operaţiile se caracterizează şi prin faptul că sunt
întotdeauna organizate în structuri. Structurile de ansamblu în care se coordonează operaţiile
concrete au fost numite de Piaget grupări, prin analogie cu structurile matematice de grup Klein.
Gruparea realizează, pentru prima dată, echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la acţiunea subiectului
şi acomodarea schemelor subiective la modificările lucrurilor. Stadiul operaţiilor formale
evidenţiază un progres substanţial al gândirii copilului. Gândirea lui se va elibera de concret,
deoarece trecerea la preadolescentă şi adolescenţă îi asigură capacitatea de a raţiona corect din
punct de vedere formal după ipoteze, adică după propoziţii despre care nu ştie încă dacă sunt
adevărate sau false. Gândirea formală este şi o gândire ipotetico-deductivă care permite
examinarea consecinţelor ce decurg în mod necesar din ipoteze. Primul rezultat al acestei
desprinderi a gândirii de obiecte constă în eliberarea relaţiilor de ordine (serierile ) şi a clasificărilor
de legăturile lor concrete, intuitive. Structurile operatorii se dezvoltă, devin mai mobile, mai
extensibile. Substituirea manipulării reale sau imaginare a obiectelor cu enunţuri verbale înseamnă
suprapunerea unei noi logici, logica propoziţiilor, peste aceea a claselor şi relaţiilor. Or, aceasta
înseamnă creşterea numărului operaţiilor posibile. Logica propoziţiilor, combinatorica,
presupunând operaţii de gradul al doilea (permutări, combinări ), şi grupul celor două reversibilităţi.
INRC (coordonarea reversibilităţilor prin inversiune şi prin reciprocitate ) sunt cele mai importante
achiziţii ale acestei perioade. Meritul teoriei piagetiene este acela de a fi arătat modul în care
evoluează inteligenţa, faptul că ea îşi are originea în interacţiunile senzorio-motorii ale copiilor cu
mediul înconjurător încă înainte de achiziţia limbajului. Structurile operatorii ale inteligenţei nu sunt
înnăscute, ci se elaborează până aproximativ la sfârşitul primelor două decenii ale dezvoltării. Ele
pun în evidenţă o construcţie reală, realizată în trepte, iar pe fiecare dintre aceste trepte trebuie,
mai întâi, să se reconstruiască rezultatele obţinute pe treapta precedentă, înainte de a lărgi şi a
construi ceva nou. Teoria piagetiană e, din acest punct de vedere, o teorie constructivistă. Ea este
şi o teorie genetică, pentru că se axează pe explicarea genezei şi a evoluţiei proceselor cognitive.

TEORIA LUI LEV VIGOTSKY

„Metodele și orientările de predare au fost puternic influențate de teoriile Jean Piaget și Lev
vygotsky. Ambii autori au contribuit la domeniul educației și psihologiei, oferind explicații cu privire
la modul în care învățarea și dezvoltarea cognitivă au loc la o vârstă fragedă.

Piaget și Vygotsky pot diferi în anumite privințe în propunerile lor teoretice, dar ambele oferă
profesorilor și educatorilor recomandări bune cu privire la modul de maximizare a procesului de
învățare în copilărie și adolescență. În ciuda faptului că Piaget și Vygotsky sunt adesea prezentați
ca rivali, ambele teorii au fost de mare folos în domeniul psihologiei și al educației. Acest vine să
demonstreze complexitatea dezvoltării cognitive a ființelor umane.”

Psihologul elvețian Jean Piaget, considerat tatăl constructivismului, explica prin teoria sa
schimbările care au loc în gândirea logica la copii și adolescenți. El sugerează că dezvoltarea
cognitiva are loc după o serie de etape de maturare si experiența. Cele 4 etape ale dezvoltării
cognitive propuse de el sunt cea senzorial-motorie care se desfășoară de la naștere pana la vârstă
de 2 ani, preoperatorie intre 2 si 7 ani, etapa concret operațională intre 7 si 12 ani iar cea formal
operațională intre 12 si 15 ani. El ne arata prin teoria sa ca, datorita interacțiunii cu mediul putem
să dobândim informații noi, iar capacitatea intelectuala este calitativ diferita in fiecare dintre etape.
Din acest motiv el considera ca este necesara interacțiunea cu mediul înconjurător pentru ca un
copil să își câștige competenta intelectuala.
Teoria ZPP (zona proximei dezvoltări) a psihologului rus Lev Semionovici Vîgotski , nu este bazata
pe etape ca in cazul teoriei lui Piaget si este definita ca fiind ”distanta dintre nivelul de dezvoltare
acționala , așa cum este determinat prin rezolvarea independenta de probleme si nivelul dezvoltării
potențiale așa cum este determinat prin rezolvarea de probleme sub îndrumarea adultului său în
colaborare cu colegi mai capabili” , ceea ce înseamnă că învățarea se face prin modele și în
contextul social. El consideră că acest proces social ce cuprinde aspectul cultural interpersonal și
individual este de fapt mediul particular in care cresc copii și interacțiunile cu persoanele mai
competente , aceasta fiind parte integranta din dezvoltarea lor cognitiva.

Vîgotski a spus că prin intermediul interacțiunii cu mediul socio-cultural, funcțiile mentale

elementare , atenția , senzația , percepția și memoria , sunt dezvoltate in procese si strategii
mentale mai sofisticate si eficiente. Din punctul lui de vedere copii construiesc cunoașterea în mod
activ, prin interacțiuni cu alți indivizi sau obiecte și a subliniat importanta jocului in procesul de
învățare ca fiind un set de provocări care pot fi depășite cu un mic sprijin . El a argumentat faptul
că nivelul optim al unui copil este atins atunci când procesul de învățare este desfășurat sub forma
unui ”ucenic” care lucrează cu o persoana cu mai multe cunoștințe. Vîgotski nu este de părere că
psihicul uman acționează doar ca o suită de reflexe și de conduită de adaptare (conform
psihologului Ivan Petrovici Pavlov) , ci ca activitatea psihica presupune o interacțiune cu mediul ,
prin intermediul limbajului elaborat social de înaintaș , datorită căruia omul se transforma.

Mergând pe principiul ca gândirea este consecința învățării, Vîgotski clădește teoria socio-culturala
a dezvoltării cognitive ZPP (zona proximei dezvoltări) , proximă ⇔ următoare.

Diferențele dintre cele doua teorii sunt

construcția cunoștințelor, pentru Vîgotsky, copilul își construiește cunoștințele cu contribuția

mediatorilor pe când Piaget considera ca învățarea are loc individual.

prezența sau lipsa etapelor dezvoltării

Vîgotsky considera ca dezvoltarea depinde de învățare iar Piaget ca învățarea depinde de

dezvoltare

Teoria socio-culturală a lui Vygotsky despre dezvoltarea cognitivă se concentrează asupra

contribuțiilor importante pe care societatea le aduce dezvoltării individuale. Această teorie
subliniază interacțiunea dintre oamenii în dezvoltare și cultura în care trăiesc. În plus, teoria socio-
culturală a lui Vygotsky despre dezvoltarea cognitivă sugerează de asemenea că învățarea umană
este, într-o mare măsură, un proces social.

Teoria socio-culturală a dezvoltării cognitive a lui Vygotsky se concentrează nu numai asupra

modului în care adulții și colegii influențează învățarea individuală, ci și asupra modului în care
credințele și atitudinile culturale influențează modul în care se realizează instruirea și învățarea.

Trebuie remarcat faptul că teoria socio-culturală a lui Vygotsky este una dintre bazele
constructivismului, în măsura în care afirmă că copiii, departe de a fi simpli beneficiari pasivi, își
construiesc propriile cunoștințe, propria lor schemă, pe baza informațiilor pe care le primesc.

Vygotsky a susținut că comunitatea joacă un rol central în procesul de "a face sens". De aceea,
teoria sa socio-culturală de dezvoltare cognitivă subliniază rolul fundamental al interacțiunii sociale
în dezvoltarea cunoașterii.

Potrivit lui Vygotsky, copiii au încă o perioadă lungă de dezvoltare la nivelul creierului. de
asemenea, fiecare cultură ar oferi ceea ce el numea instrumente de adaptare intelectuală. Aceste
instrumente permit copiilor să-și folosească abilitățile mentale de bază într-un mod sensibil la
cultura în care cresc.
Vygotsky a argumentat asta învățarea este un aspect necesar și universal al procesului de
dezvoltare organizat cultural, în special funcția psihologică umană. Cu alte cuvinte, învățarea
socială tinde să înainteze dezvoltarea.

Ca Piaget, Vygotsky a spus că bebelușii se nasc cu abilitățile de bază pentru dezvoltarea

intelectuală. Potrivit lui Vygotsky, aceste funcții mentale elementare sunt: atenția, senzația,
percepția și memoria. Prin intermediul interacțiunii în mediul socio-cultural, aceste funcții sunt
dezvoltate în procese și strategii mentale mai sofisticate și eficiente, denumite funcții mentale
superioare.

În acest sens, Vygotsky consideră acest lucru funcțiile cognitive, chiar și cele care se desfășoară
singure, sunt afectate de credințele, valorile și instrumentele de adaptare intelectuală a culturii în
care o persoană se dezvoltă și, prin urmare, este determinată socio-cultural. În acest fel,
instrumentele de adaptare intelectuală variază de la cultură la cultură.

Vygotsky a crezut că fiecare cultură prezintă diferențe unice. Deoarece culturile pot varia atât de
dramatic, teoria socio-culturală a lui Vygotsky sugerează că atât cursul, cât și conținutul dezvoltării
intelectuale nu sunt la fel de universale cum credea Piaget.

Lângă zona de dezvoltare

Unul dintre cele mai importante concepții din teoria socio-culturală a lui Vygotsky despre
dezvoltarea cognitivă este zona dezvoltării proximale. Potrivit lui Vygotsky, zona dezvoltării
proximale este distanța dintre nivelul dezvoltării reale determinat de rezolvarea problemelor
independente și nivelul de dezvoltare potențială determinat prin rezolvarea problemelor sub
îndrumarea unui adult sau în colaborare cu colegii. capabil.

În esență, zona dezvoltării proximale include toate cunoștințele și abilitățile pe care o persoană
încă nu le poate înțelege sau le poate interpreta singură, dar este capabilă să învețe cu
îndrumare. Pe masura ce copiii isi pot imbunatati abilitatile si cunostintele, pot extinde progresiv
aceasta zona de dezvoltare proximala.

Vygotsky consideră asta zona dezvoltării proximale este zona în care ajutorul în procesul de
învățare al unei persoane mai experimentate poate să perceapă mai multă valoare. Adică, locul în
care ucenicul poate beneficia mai mult, din punct de vedere al învățării, de a avea un expert.

Teoria lui Vygotky a subliniat importanța jocului în procesul de învățare. Părinții și profesorii pot
folosi acest context pentru a ști unde se află zona de dezvoltare proximală a copilului și să-l ducă
la el. Vorbim despre acel domeniu în care există sarcini care constituie o provocare reală pentru
ucenic; un set de provocări care, având în vedere nivelul lor de dezvoltare, pot fi depășite cu un
mic sprijin.

Vygotsky vede de asemenea interacțiunea cu colegii ca o modalitate eficientă de a dezvolta

abilități și strategii. Acestea constituie stimuli care în mod normal au o zonă similară de dezvoltare
proximală. De aceea, el sugerează utilizarea exercițiilor de învățare cooperativă, în care copiii mai
puțin competenți se dezvoltă cu ajutorul unor colegi mai calificați.

TEORIA DEZVOLTARII PSIHOSEXUALA – SIGMUND FREUD

Psihiatrul austriac Sigmund Freud este cel care a pus bazele psihanalizei. În concepţia lui S.
Freud, structura aparatului psihic cuprinde trei instanţe: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super
Ego).
Sinele constituie instanţa fundamentală a personalităţii, polul ei pulsional. Sinele reprezintă, de
fapt, rezervorul tuturor pulsiunilor, în general, şi al celei sexuale, în particular. Formaţiunile care îl
populează sunt de natură inconştientă, unele moştenite, altele dobândite prin mecanismul refulării.

Eul este o „provincie de graniţă” unde se desfăşoară toate tratativele de conciliere între Sine
(guvernat de forţele oarbe ale pulsiunilor) şi realitatea exterioară (cu exigenţele sale sociale), pe de
o parte şi între Sine şi Supraeu (cu rigorile sale morale), pe de altă parte. Privit din perspectivă
ontogenetică, Eul se constituie progresiv, pe parcursul mai multor etape, fiind cristalizat, într-o
primă ipostază, spre vârsta de trei ani, când copilul a asimilat deja unele reguli sociale elementare,
realizând că este o entitate distinctă în cadrul mediului exterior în care trăieşte.

Pentru a rezista enormelor tensiuni intrapsihice la care este supus, “ ego” îşi dezvoltă aşa-
numitele mecanisme de apărare ale “ego-ului”. Prin aceste “mijloace de apărare”, ego scoate din
zona conştientului acele “conţinuturi” care “apasă” conştiinţa individului, sau “descarcă” tensiuni
intrapsihice care, prin persistenţa lor, pot să îl traumatizeze. Există mai multe “mecanisme” de
acest gen: (1) Refuzul (trecerea în uitare) a acelor fapte pe care individul, în mod inconştient, nu-si
mai doreşte să şi le amintească, datorită caracterului lor apăsător pentru conştiintă.
(2) Autojustificarea faptelor reprobabile. (3) Transferarea încărcăturii psihice de la obiectul care l-a
generat, la un alt obiect. (4) Proiectarea propriilor impulsuri prohibite asupra altor persoane.
(5) Sublimarea – “convertirea” energiei impulsurilor instinctuale în diverse alte forme de energie
psihică. (M. Diaconu, Educaţia şi dezvoltarea copilului, Ed. ASE, 2007).

Supraeul nu este o instanţă ereditară. El se dobândeşte progresiv, începând cu vârsta copilăriei,

prin procesul de interiorizare a unor comandamente şi frâne sociale (mai ales parentale) care
urmăresc stăvilirea tendinţei individului de a-şi satisface excesiv pornirile. Supraeul poate fi
comparat cu un judecător sever, intransigent, care încearcă să tempereze pulsiunile interzise
stocate în Sine, prin intermediul unor baraje socio-culturale, ce întruchipează, simbolic autoritatea
paternă. El se implică însă şi în activitatea Eului, pentru a-l determina, pe de o parte, să renunţe la
scopurile realiste (utile doar individului), pentru altele morale (utile societăţii), iar, pe de altă parte,
să insufle Eului dorinţa de autoperfecţionare perpetuă.

Aceste trei instanţe se vor edifica pe parcursul evoluţiei ontogenetice. În opera freudiană,
elementul central în construirea stadiilor psihosexuale este libidoul, fapt demonstrat şi de
denumirea acestora. Termenul provine din limba latină, însemnând poftă, dorinţă. El nu este
identic nici cu energia pulsională, în general, nici cu cea sexuală, în particular. În „Trei eseuri
asupra teoriei sexualităţii”, Freud face următoarea precizare: „Limbajul popular nu cunoaşte pentru
nevoia sexuală termenul corespunzător cuvântului foame, pentru care limbajul ştiinţific
foloseşte libido. Altfel spus, el este foamea sexuală”.

1. Stadiul oral (canibalic) – între 0 şi 1 an

Are ca zonă erogenă gura, iar descărcarea libidoului se face prin actul supţiunii. Plăcerea suptului
va funcţiona şi dincolo de nevoile alimentare, prin sugerea degetelor, jucăriilor, hainelor, buzelor,
ceea ce îi conferă o coloratură libidinală.

Marea problemă a stadiului oral este cea a înţărcării, care generează nu numai o frustrare asupra
zonei erogene şi o schimbare a modului de alimentaţie, ci conferă copilului un spor de
independenţă, având şi importante efecte pe plan afectiv. Înţărcarea brutală poate fi sursa unei
traume dramatice pe plan psihic, deoarece până acum mama, ca destinatar al iubirii şi mama care
hrăneşte formau un tot unitar, ori pierderea ultimei ipostaze are repercusiuni şi asupra celei dintâi.
Înţărcarea brutală poate avea două consecinţe majore:

fenomenul de „fixare” la stadiul oral, care determină o conservare a formelor sale şi ulterior, chiar
dacă în alte ipostaze.
fenomenul de regresiune, ce apare în cazuri extreme, datorită unor întâmplări existenţiale
dramatice care îl determină pe individ să se întoarcă la serenitatea vârstei orale.

Faza orală poate lăsa reziduuri pentru întreaga viaţă a individului: atracţia deosebită pentru dulciuri
sau pentru mâncare în general, pasiunea pentru fumat, alcool.

2. Stadiul sadic-anal – între 1 şi 3 ani

În această fază are loc o deplasare a zonei erogene spre o altă regiune a corpului, legată tot de o
funcţie fiziologică – mucoasa anală. Dezamorsarea libidoului are loc prin două procese opuse:
expulzia şi retenţia materiilor fecale. Eliminarea excrementelor provoacă mucoasei anale o vie
excitaţie, oferind copilului o nouă sursă de plăcere. Chiar dacă el a făcut experienţe de retenţie şi
în stadiul anterior, acum această practică este ridicată la rangul unei strategii de satisfacţie
sexuală. Retenţia poate fi şi expresia unei rezistenţe, mai mult sau mai puţin tacite, contra părinţilor
ce acordă un interes exagerat faţă de acul defecaţiei. În acest caz, ea are mai mult o valoare
simbolică.

Şi în cazul acestei etape poate apărea fenomenul de fixare, care se materializează printr-o serie
de trăsături caracteriale specifice: punctualitate excesivă (consecinţa dresajului sfincterian), mânia
anormală pentru ordine, sentimentul exagerat al datoriei, frica patologică de microbi şi murdărie,
avariţie, ritualism exagerat în viaţa cotidiană, încăpăţânare. Există şi un revers al acestora, ce
îmbracă forme ca: lipsa de punctualitate, indiferenţă faţă de datorie, refuzul disciplinei, dezordine
etc.

3. Stadiul falic – între 3 şi 5-6 ani

Reprezintă apogeul sexualităţii infantile. Din dorinţa de a conserva afecţiunea parentală, copilul
renunţă progresiv la erotismul anal, dar libidoul caută alte zone şi modalităţi de
descărcare. Organul genital al copilului devine zona erogenă, iar detensionarea sexuală se
produce prin masturbare (denumită la vârstele mici ipsaţie).

În acest stadiu, masturbarea cunoaşte câteva particularităţi:

copilul manifestă o curiozitate deosebită pentru propriile organe genitale;

prin intermediul unor manevre centrate pe această zonă, el îşi procură o intensă trăire erotică;

masturbarea nu este acum numai un instrument aducător de plăcere, ci şi o modalitate de

cunoaştere a propriei anatomii.

Cauzele masturbării pot fi multiple:

abandonul afectiv al copilului sau diminuarea atenţiei parentale la apariţia unui nou născut în
familie;

prostul obicei al unor părinţi de a mângâia sexul copilului pentr a-l calma;

practica adulţilor de a-şi etala nuditatea în faţa copilului, fără pudoare;

surprinderea de către copil a raporturilor sexuale dintre părinţi (aşa-numita „scenă originară” sau
primitivă)

Penalizarea cu duritate, de către familie, a copilului pentru practicile sale onaniste, poate genera
tulburări patologice, adeseori cu efecte îndepărtate în timp.
În stadiul falic apare pregnant curiozitatea de coloratură sexuală, ce îmbracă mai multe forme:

atracţia pentru explorarea propriului corp (chiar tendinţa de afişare a goliciunii);

interesul copilului faţă de problema diferenţei dintre sexe;

relaţiile sexuale dintre părinţi (interpretate adeseori de cei mici ca acte agresive, şocante)

fenomenul naşterii, copiii propunând soluţii inocente şi ingenioase: copiii apar prin sân, prin
despicarea abdomenului etc.

Această curiozitate sexuală, în opinia lui Freud, este un fenomen firesc.

În această etapă apare complexul Oedip, care se manifestă prin afecţiunea preferenţială (cu
nuanţe incestuoase) faţă de părintele de sex opus şi ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex.
Pentru băiat, mama este fiinţa asupra căreia îşi revarsă sentimentul de dragoste, tatăl apărându-i
ca un rival în lupta pentru a dobândi monopolul asupra afecţiunii materne, în timp ce fata se
străduieşte să capteze, în exclusivitate, iubirea tatălui, mama căzând în dizgraţie. Către vârsta de
5/6 ani, complexul Oedip dispare treptat, o dată cu funcţionarea mecanismului de identificare a
copilului cu părintele de acelaşi sex.

Există cazuri în care criza oedipiană persistă dincolo de limitele admise. Atitudinea parentală poate
fin incriminată (mama care, în compensaţie pentru un eşec conjugal, încurajează ataşamentul
preferenţial manifestat de băiat faţă de ea; tatăl care arborează o poziţie glacială sau agresivă faţă
de opoziţia pe care i-o afişează iniţial copilul).

Şi în stadiul falic se poate manifesta fenomenul de fixare, printr-o multitudine de faţete: strădania

individului de a găsi un partener sexual care să reediteze imaginea părintelui preferat, atracţia
pentru persoane cu trăsături specifice estompate, inapetenţa faţă de orice tip de autoritate (şef,
poliţie etc.) căci aceasta evocă imaginea tatălui etc.

4. Perioada de latenţă – de la 5/6 ani până la pubertate

Denumirea însăşi sugerează o pauză a puseului libidinal. Relaxarea înregistrată în planul

sexualităţii nu înseamnă o dispariţie totală a manifestărilor erotice; ceea ce se întâlneşte acum
reprezintă doar nişte reziduuri din perioada precedentă.

Debutul acestui stadiu ontogenetic se face pe fondul lichidării complexului Oedip; universul afectiv
al copilului se diversifică şi se nuanţează, căci tandreţea va domina impulsurile sexuale; în plus, îşi
fac apariţia sentimentele de pudoare şi dezgust.

Şcolaritate va genera o restrângere a poziţiilor deţinute de egocentrismul infantil, deoarece „eu”

trebuie să se retragă în faţa lui „noi”. Astfel, copilul învaţă la şcoală că el nu este centrul de
gravitate al acestei lumi, că un altul are drepturi similare. Datorită progreselor înregistrate pe linia
echilibrării eului individual, se eliberează o mare cantitate de energie, care va fi fructificată într-o
gamă diversă de activităţi.

Exceptând perioada de latenţă, toate etapele anterioare ei formează stadiile pregenitale ca

prefaţează saltul calitativ pe care sexualitatea îl înregistrează o dată cu instalarea pubertăţii.

5. Stadiul genital – cu debutul în pubertate

Concomitent cu maturizarea organelor genitale, sexualitatea va cunoaşte o nouă formă de

exprimare, prin genitalitate. Primatul zonei genitale semnifică, de data aceasta, dezvoltarea
deplină a sexualităţii. Apare un nou obiect (o persoană diferită de sine însuşi), precum şi un nou
scop (actul sexual). Zonele erogene din stadiile anterioare se subordonează primatului zonei
genitale.

În această etapă se definitivează super-ego-ul şi se face trecerea de la dominarea principul plăcerii

la subordonarea acestuia faţă de principiul realităţii. Principiul plăcerii este cel care guvernează
funcţionarea mentală, ansamblul activităţii psihice, având ca scop să evite neplăcerea şi să
procure plăcerea. În măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar
plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este un principiu economic. Pulsiunile nu caută,
la început, decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Principiul realităţii,
împreună cu principiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari principii care guvernează
întreaga funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul plăcerii, pe care îl
modifică în măsura în care reuşeşte să se impună ca principiu reglator. În acest caz, căutarea
satisfacerii nu se mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări şi îşi amână
realizarea, în fucţie de condiţiile impuse de mediul exterior.

Considerând libidoul energia călăuzitoare, Freud nu a etapizat în totalitate existenţa umană,

oprindu-se la intrarea în vârsta adultă. Restul etapelor ontogenetice, până la moarte, nu i-au mai
suscitat interesul, din momentul în care libidoul şi-a găsit plasamentul adecvat. Această
“deficienţă” va inspira o serie de „retuşări” din partea lui E. Erickson.

TEORIA DEZVOLTARII MORALITATII – KOHLBERG

Dezvoltarea morala este un aspect esential al socializarii. Fiecare societate are regulile sale
morale, care orienteaza comportamentul membrilor sai in diferite situatii. Prin procesul de
dezvoltare morala copilul interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste, invata ce
este corect si ce este gresit.
            Dezvoltarea morala a copilului a fost studiata de Piaget si de Kohlberg. Ei au ajuns la
concluzia ca dezvoltarea morala este strans legata de dezvoltarea cognitiva a copilului (Hayes,
Orrell, 1997;  Seamon, Kenrick, 1992).
            Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morala, a prezentat subiectilor de diferite varste
povestiri care implicau cate o dilema morala si le-a cerut sa arate cum ar fi solutionat ei problema.
Analizand mii de raspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltarii morale, fiecare avand
cate doua substadii. Aceste stadii sunt:
   
1. Stadiul moralitatii preconventionale. În acest stadiu corectitudinea comportamentului este
apreciata in functie de consecintele sale.
            a) in primul substadiu, care tine pana la varsta de aproximativ 6 ani, copilul crede ca un
comportament este moral daca permite evitarea unei pedepse.
            b) copiii mai mari, pana la aproximativ 12-13 ani, apreciaza caracterul moral al unei actiuni
tot in functie de consecintele actiunii, dar pentru ei este esential modul in care esti apreciat de cei
din jur, recunostinta celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul ca si ei la randul lor te-ar putea
ajuta in situatii dificile.
         
 2. În stadiul moralitatii conventionale devine importanta respectarea regulilor sociale.
            a) la inceputul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind moral daca respecta
conventiile sociale si evita dezaprobarea celorlalti. Aprobarea sau dezaprobarea unui
comportament nu se realizeaza atat in functie de consecintele comportamentului, cat in functie de
intentiile subiectului.
            b) spre sfarsitul adolescentei nu mai are o importanta asa de mare aprobarea sau
dezaprobarea sociala, devin mai importante respectarea legilor si a ordinii sociale. Un
comportament este considerat moral, daca prin el se respecta autoritatea si sunt indeplinite
datoriile fata de familie, prieteni, tara.
           
3. Stadiul moralitatii postconventionale.
            a) cei care se afla in acest stadiu nu neaga rolul legilor si normelor sociale, dar nici nu le
absolutizeaza; ei isi dau seama ca acestea sunt doar niste instrumente necesare pentru buna
functionare a unei societati. Ei inteleg ca uneori, unele norme sau legi pot fi in contradictie cu
bunele intentii ale unei persoane.
            b) ultimul substadiu al dezvoltarii morale tine seama de cele mai importante principii etice,
ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la acest nivel se conduc dupa principii morale
proprii. Regulile pot fi respectate sau nu, in functie de concordanta sau discordanta fiecarei
persoane,  cu aceste principii.
            Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine, dar unii trec mai lent dintr-un stadiu in
altul, iar altii mai rapid. Unii nu ajung niciodata in ultimul stadiu.

TEORIA ATASAMENTULUI – BOWLBY

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține

legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și consolidată de
psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth.
Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale
individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane
se află legătura timpurie mamă-copil.
Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării,
a psihanalizei și a teoriei sistemelor.
Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de vedere psihanalitic
al teoriei relației obiectelor și să verifice empiric ipotezele psihanalitice în acest domeniu. Pe parcursul
cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de psihanaliză, iar teoria atașamentului a
devenit o disciplină de sine stătătoare.
Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și contribuie major
la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.

Evoluție
Bowlby se referă la Charles Darwin atunci când spune că fiecare om este înzestrat cu sisteme de
comportament care să asigure supraviețuirea speciei. Din aceste sisteme face parte și comportamentul
atașat.X

Arietta Slade, psihanalist american, cercetătoare în domeniul teoriei atașamentului și terapeut de copii
și adolescenți, rezumă următoarele stadii:X

1. copilul are o predispoziție genetică de atașare de o anumită persoană

2. copilul își va organiza comportamentul și gândirea astfel încât această relație atașată
să aibă continuitate, lucru esențial pentru supraviețuirea sa psihică și fizică.
3. adesea, copilul plătește cu deranjamente funcționale păstrarea continuității
atașamentului față de o anumită persoană.
4. tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament din
copilărie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia
nevoile de confort, siguranță și liniște emoțională. [1].
În esența teoriei sale, Bowlby se raporta la etologia lui Charles Darwin, (cercetarea comparata a
comportamentului). După jumătatea anilor 1950 au apărut în teorie și referințe strânse la Konrad
Lorenz si Nikolaas Tinbergen, care experimentau comportamentele înnăscute ale animalelor. El făcea
referiri la cercetări din Teoria învățării care au avut loc de exemplu cu pui de maimuța Rhesus (Macaca
mulatta). Harry Harlow a descoperit următoarele: Puii de maimuță caută apropierea fizică a mamei-
păpușă acoperită cu blană, care însă nu îi hrănește-evitând însă contactul fizic al mamei-păpușă din
sârmă, care îi hrănește, dar nu este acoperită cu blană. Acest fapt contrazicea după părerea lui Bowlby
teza clasică formulată de psihanaliză care în contextul educațional susținea ca legătura dintre mamă și
copilul ei este determinată în primul rând de hrănirea acestuia din urmă de către mama lui. Aceasta era
accepțiunea de atunci a acestor teorii. Bowlby a inițiat diverse speculații în ce privește efectele pozitive
și negative pe care apropierea sau separarea de mamă sau de grup ar putea să le aibă asupra
individului. Concluzia lui finală a fost că atașamentul este un comportament învățat de-a lungul evoluției
speciei, care are ca rol apărarea de animale de pradă. Chiar și adulții se simt mai siguri în apropierea
unei anumite persoane sau grup, în special când se află într-o situație neobișnuită. Pentru animalele
tinere sau copii atașamentul are însă o însemnătate deosebită deoarece, în cazul separării de mamă
acestea sunt expuse pericolelor. Cercetări ulterioare au confirmat teoria lui. Însă abia experimentele
psiholoagei Mary Ainsworth, au adus dovezi științifice acceptate de către specialiștii în teoria
atașamentului. Ainsworth a inventat un cadru experimental special, în care comportamentul atașat al
copiilor a fost dovedit în mod diferențiat. Întrucât de la început teoria atașamentului a fost puternic
criticată de către psihanaliști cercetările lui Bowlby nu au stârnit în mod deosebit atenția. În ultimii 20 de
ani însă, interesul psihanaliștilor pentru această teorie a crescut simțitor. În prezent, Teoria
atașamentului este recunoscută ca făcând parte din teoriile consacrate ale psihologiei. O mare masă
de cercetători și oameni de știință studiază atent atașamentul și interacțiunile dintre părinți și copii,
rezultatele cercetărilor întregind constructiv teoriile privind dezvoltarea normală și patologică [2].Acest
fapt a condus implicit la folosirea acestor resurse teoretice, în special în psihoterapia adulților si a
copiilor[3][4][5].X

Principii
Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strânsă dintre oameni. Între nou-născut
și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. Atașamentul determină copilul mic
să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie
atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se
atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.

Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi: zâmbet, țipăt, ținut
strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință, s.a.m.d. Aceste manifestări
compun un sistem complex de comportament care este programat genetic și care se întâlnește la toți
puii de mamifere,în special la om.X

Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când copilul dorește
apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de exemplu când distanța față de
persoana de referință este prea mare, în stări de disconfort, durere sau teamă. Se manifestă de
asemenea la reuniunea cu persoana de referință.

Apropierea scurtă, contactul vizual sau fizic de scurtă durată de persoana de referință pune capăt în
general comportamentului atașant. După aceea copilul se simte în siguranță și de obicei își manifestă
curiozitatea(comportament explorator) pentru tot ce îl înconjoară. Nevoia de stabilire în mod repetat a
contactului vizual cu persoana de referință la copii arată cât de important este atașamentul sigur, pentru
explorarea lumii înconjurătoare. Acești doi poli vor sta la baza dezvoltării autonomiei sănătoase a
individului. Comportamentul atașant nu rămâne stabil ci cunoaște pe parcursul vieții anumite schimbări.
La copiii mai în vârstă și la adulți, atașarea în forma ei originară, observabilă cu ochiul liber, nu mai este
atât de evidentă .Gesturile de apropiere și de îndepărtare de persoana de referință, comportamentul
atașant și explorator evident dispar. Totuși, folosindu-se de bazele teoretice ale teoriei atașamentului,
cercetătorii au descoperit cauzalități clare între comportamentul atașant al copilului mic și
comportamentele din copilăria târzie, adolescență si maturitate. În urma experiențelor timpurii cu
persoanele de referință, copilul dezvoltă un model internalizat de reprezentare (en: inner working model
), o matrice psihică ce va rămâne relativ stabilă de-a lungul întregii vieți. X
Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului precum și
așteptările pe care individul le va simți în relația cu oamenii de-a lungul vieții. Aceste așteptări au ca
scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu care subiectul intră în contact. [6]X

După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din ce în ce mai
stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului [7].Termenul de reprezentare a
atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice decât pshihologiei cognitive, care ar vorbi
mai degrabă de schemă, mai precis de schema atașamentului.X

De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea

oglindind calități interacționale ale comportamentului ambelor părți. Hotărâtoare pentru calitatea de mai
târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția promptă și
adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens, comportamentul atașant ulterior al copilului,
reflectă în primul rând interacțiunea cu persoana de referință și mai
puțin temperamentul sau caracterul individului.X

Termenul interacțiune (sinonim: influențare reciprocă) definește comportamentele umane

reciproce. Psihologia socială folosește acest termen pentru a se referi la reciprocități sau condiționări
reciproce în context social. John Bowlby a folosit acest termen pentru prima dată în lucrarea sa Despre
atașamentul mamă-copil[8] în contextul comportamentului social. Pe fundamentul teoretic al Teoriei
atașamentului, cercetătorii au reușit să operaționalizeze interacțiunea atașantă și să o
probeze empiric prin testul intitulat Situația neobișnuită ( Strange situation). În acest test se cercetează
sensibilitatea persoanei de referință , atașamentul copilului și legătura dintre cele două aspecte. X

Comportamentul specific atașării se dezvoltă în primul an. Până la vârsta de șase săptămâni persoana
de referință poate fi înlocuită cu oricine. Apoi, odată cu zâmbetul acordat unei anumite persoane, ia
naștere o legătură mai mult sau mai puțin strânsă față de una sau mai multe persoane ( de ex:
mamă,tată,frați sau bonă).X

Pe măsură ce copilul poate să se deplaseze(locomotor), începând cu luna a șaptea-a opta, acesta

poate fie să păstreze activ apropierea fizică de persoana de referință fie să se îndepărteze de aceasta
pentru a explora mediul înconjurător (individuare).Această fază este posibilă și datorită permanentizării
obiectului, care îi permite copilului să-și imagineze un obiect fără ca acesta să fie prezent în fața ochilor
lui. Începând cu al treilea an de viață copilul încearcă să influențeze comportamentul persoanei de
referință în funcție de situație<[9]X

Modelul celor patru faze ale atașamentului după Bowlby 1969: 1. Faza premergătoare: până la cca. 6
săptămâni 2. Faza de diferențiere a persoanei de referință: săptămâna a 6-a până în luna a 6-7-a 3.
Atașarea propriu-zisă: lunile 7-8 până la 24 4. Parteneriatul orientat: după 2-3 ani Comportamentul
atașat, respectiv cristalizarea tipului de atașament a nou-născutului, se naște prin adaptarea la
comportamentul persoanelor de referință care stau la dispoziție în momentul respectiv. În acest sens,
primele 6 luni de viață au cea mai importantă pondere (engl: imprinting). Totuși, se consideră că
fenomenul posedă o anumită plasticitate: În urma experiențelor, comportamentul asociat atașamentului
se modifică în funcție de experiențele avute, pe tot parcursul copilăriei și tinereții. Anumiți factori de risc,
sau factori favorabili (cum ar fi psihotraume sau atașament sigur târziu) s-au dovedit a avea influențe
decisive. La maturitate atașamentul e considerat relativ constant și repetabil în toate relațiile strânse
care iau naștere. Interacțiunea mamă-copil timpurie tinde să se generalizeze. Dincolo de acest aspect,
cercetările au demonstrat că matricea atașării are și aspecte transgenerative: Copii atașați nesigur, vor
avea la rândul lor, când devin părinți, adesea copii atașați nesigur. Teste specifice pot prezice cu un
înalt grad de probabilitate tipul de atașament pe care viitorul copil îl va avea, în funcție de tipul de
atașament propriu mamei[3][7][10][11]X
În decursul dezvoltării ontogenetice s-au găsit corelații semnificative între calitatea atașamentului la
copii de un an și psihopatologia la vârsta de 10 ani.[12]. Cercetări recente au demonstrat de asemenea
corelații serioase între atașamentul sigur și stabilitatea psihică, respectiv între atașamentul nesigur și
deranjamente psihopatologice (tulburări emoționale a vârstei tinere, tulburări borderline ale
personalității, atacuri de panică, comportament impulsiv, și diverse dependențe). X

Situația necunoscută
Mary Ainsworth și colegii ei, au pus la punct în anul 1969 un test numit „Situația necunoscută“
(engl: Strange Situation) cu scopul de a cerceta comportamentul specific atașării la copii. În acest test
calitativ s-au putut dovedi experimental comportamente care corespundeau teoriilor lui Bowlby. Copii cu
vârste cuprinse între 11 si 18 luni sunt observați în situații apropiate de cele naturale, care conform
teoriilor lui Bowlby activează comportamente atât de atașare cât și de explorare. X

Comportamentul copilului în prezența și în absența mamei precum și reacția lui la reuniunea cu mama
după absența acesteia este factorul esențial în studiul tipului de atașament. [9][11]. Se fac înregistrări
video ale comportamentului copilului și se analizează strategiile pe care acesta le adoptă în situațiile de
stres provocate de despărțirea de persoana de referință. În prezent se testează tipurile de atașament a
copiilor până la vârsta de 5 ani.X

Inițial au fost descoperite trei tipuri de atașament care se cristalizează în urma interacțiunii cu persoana
de referință: sigur (B), nesigur-evitant (A), și nesigur-ambivalent (C). Mai târziu, în cursul cercetărilor
făcute pentru a ajuta copiii neglijați grav, a fost descoperit al patrulea tip de atașament, numit
dezorganizat (D) ; acest ultim tip se manifestă prin dificultatea sau chiar imposibilitatea de atașare a
copilului față de o persoană

Tipuri de atașament
În Situația necunoscută, dar și în cursul altor teste au fost descoperite și definite tipuri clare de
atașament. Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat. Cel mai adesea se
numesc patru tipuri de atașament:[13]X

Tip de
Simbol Descriere Comportametul în test
atașament

Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă

persoana de referință părasește
Acești copii pot să regleze încăperea. Totuși, se lasă consolați de
apropierea și distanța persoana străină și se liniștesc repede; se
Sigur Tip-B
persoanei de referință în mod joacă și în prezența persoanei
adecvat. necunoscute; la reîntoarcerea persoanei
de referință aleargă în întâmpinarea
acesteia și o salută bucuros.

Nesigur-evitant Tip-A Copiii arată o Reacționează cu nepăsare la despărțirea

pseudodependență față de de mamă; se joacă foarte des singuri; nu
persoana de referință. Aceștia reacționează la întoarcerea persoanei de
ies în evidență prin evitarea referință sau o refuză prin ignoranță.
contactlui, iar pentru a
 compensa stresul ivit se
concentrează pe jocul obiectele
la îndemână.

La despărțirea de mamă aceștia sunt

dezorientați, aleargă spre usă și o lovesc,
Acești copii se comportă iar persoana necnoscută nu reușește să îi
Nesigur-
Tip-C ambivalent la reuniunea cu liniștească. La reîntoarcerea mamei
ambivalent
persoana de referință. manifestă un comportament ambivalent
atât de căutare a contactului cât și de
refuz agresiv a acesteia.

Copiii arată un comportament

clar dezorientat, părând că nu
Dezorganizat Tip-D .
au nicio relație cu persoana de
referință.

Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare cum ar fi privirea fixă,
învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări stereotipe; uneori sunt amestecate și celelalte tipuri de
comportament al atașării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și refuzul acestuia.

Atașamentul sigur
Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare încredere
în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă
dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor
copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la aceste semnale, o reacție care
să nu provoace frustrări copilului.[7]X

Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă
parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că
despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va lăsa
definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată. X

În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care copilul se
află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu este cu el – sunt
însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută
contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou explorării
mediului înconjurător.

Atașamentul nesigur-evitant
Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indiferenți, când persoana apropiată părăsește
încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați sau
supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului
în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama
părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați sigur care își manifestă clar supărarea. Acest
fapt denotă stresul prin care copii atașați nesigur-evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La
revenirea mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute,
evitând persoana de referință. X
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea persoanei de care
sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de
asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de atașament se
observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a
scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine. X

Atașamentul nesigur-ambivalent
Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip
C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință. Când
aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută
cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească
încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă comportamentul atașant de la
bun început. Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în
permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o
situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de
încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest
lucru duce la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate
concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine
pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere.
Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și
temători.X

Atașamentul dezorganizat/dezorientat
Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de
Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și
cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost întotdeauna
copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau
pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. După
introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi
clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu
de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei
atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și
manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de
împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se
îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină
contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte
afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei apropiate. Unii
reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate,
umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza ca orice copil
trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent
atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana
de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi
apărare și consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel
care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată ( ''Double Bind-
Situation'') din care nu mai găsește ieșire.X

O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor traume
psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea
de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului care suferă de intruzii
( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe copil și îi activează acestuia
sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri
adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului.
Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre
provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui
groază se oglindește pe fața adultului[4][11]. Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus la o clasificare
asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-evitantă [11].X

Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului

Prin teoria atașamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relației timpurii dintre persoana
de referință și copil. În funcție de rezultatele testului „Situația necunoscută“ făcute cu copii între 12-18
luni, se pot deduce cu siguranță unele din efectele pe care tipul de atașament îl are asupra persoanei
testate:

Copii atașați sigur, au la grădiniță și școală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de mai
multă fantezie și afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine și pe o perioadă mai lungă, au
o mai mare încredere în sine și manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au dovedit că
aceștia sunt mai deschiși și mai competenți în a stabili contacte sociale noi, atât cu de adulți cât și cu
alți copii, decât copii care sunt atașați nesigur-evitant sau nesigu-ambivalent. La vârsta de șase ani,
copii atașați sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât cei atașați nesigur [12].Experințele de
atașament timpurii au un și efect neurofiziologic asupra receptorilor hormonului Oxitocin, care la rândul
lui influențează comportamentul.X

Grupe cu grad de risc ridicat

În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizați sau
neglijați, s-au descoperit și alte tipuri de atașament, mixaje de tipuri de atașament nesigur-evitant cu
ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie exagerată de atenție și îngrijire sau cu manifestări de
supraadaptare ( acceptarea oricăror condiții) la tipul nesigur-evitant, precum și comportament agresiv
amenințător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent. [7]X

Atașamentul tinerilor și al adulților

După cum am văzut în testul „Situația necunoscută“ copii manifestă diverse tipuri de atașament. Aceste
tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să iși regleze raporturile emoționale față de persoana de
referință.

Un punct important pe ordinea de zi a cercetărilor din domeniul teoriei atașamentului îl constituie și

reacțiile persoanei de referință la comportamentul atașant al copilului, modul în care adultul înțelege
comportamentul de atașament al copilului și cauzele pentru care adulții înțeleg în mod diferit
comportamentul de atașare a copilului.

Dacă la copii cu vărste cuprinse între 12 și 36 de luni comportamentul asociat atașării este ușor de
observat, la copii mai în vârstă sau la adulți acesta nu se mai manifestă atât de vizibil. Apropierea de
persoana de referință și explorarea mediului doar sub protecția acesteia nu se mai poate observa.
Începând cu vârsta școlară copii au formate păreri asupra atașamentului, păreri care sunt formate din
experiențele trecute și care la rândul lor le influențează comportamentul.

Au luat naștere și alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth. Pentru a cerceta
comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au format diverse interviuri si teste specifice
.
Unul dintre cele mai cunoscute instrumente în acest sens îl constituie Interviul Atașării Adulților Adult
Attachment Interview (AAI) a psiholoagei Mary Main [14]X

Pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, s-a conceput „Interviul Atașării Copiilor“ (Child
Attachment Interview)(CAI).

Tipul de atașament al copiilor preșcolari și din primii ani de școală se stabilește cu o metodă de
completare în joacă de către aceștia a unor povestioare dinainte pregătite.. [15]X

Observarea interacțiunilor mamă-copil este de asemenea un mijloc răspândit prin care psihologii își fac
o imagine asupra relației de atașament dintre un copil și persoana de referință a acestuia. X

Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului adulților care interacționează,
este studiată printre altele prin testul numit Interviul Atașamentului Adult ( en: Adult Attachment
Interview“ (AAI). Interviul Atașamentului Adult este o metodă de interviu semistandardizată, prin care se
evaluează experiențele cognitive și emoționale ale persoanei adulte în raport cu persoanele de referință
ale acesteia. Interesant este faptul că, în acest test nu sunt evaluate descrierile experiențelor pe care
persoana le-a avut în copilărie, ci coerența declarațiilor asupra acelei perioade de timp, precum și
atitudinea pe care adultul o are în prezent față de atașament. Se încearcă să se aprecieze gradul de
coerență și logicâ din spatele declarațiilor adulților privitoare la situațiile legate de atațament, atât din
copilărie cât și din prezent. Rolul principal este jucat nu atât de trăirea unor experiențe traumatice, ci din
coerența declarațiilor se fac deducții legate de gradul de integrare și prelucrare a experiențelor
copilăriei în situația prezentă. În acest sens, se definește ca fiind coerentă, acea declarație a peroanei
intervievate care descrie experiențele trecute in mod succint, și logic corelându-le la situația lor
prezentă. Interviul Atașamentului Adult permite stabilirea unor corelații clare dintre tipul de atașament al
copilului si atitudinea atașantă a persoanei de referință. În urma evaluării unei anumite atitudini
atașante a mamei gravide testate , s-a putut dovedi clar corelația cu un anumit tip de atașament al
copilului. Clasificarea atitudinii atașante a mamei stabilită prin Inteviul Atașamentului Adult, corespunde
și poate fi prezisă în proporție de 80 % cu tipul de atașament al copilului, stabilit ulterior prin „situația
necunoscută“ Interviul Atașamentului Adult a permis clasificarea câtorva categorii clare de „atitudini
atașante“ ale adulților. Acestor categorii li s-au corelat tipuri de atașament descoperite la copii în cadrul
„situației necunoscute“. La bazele acestor cercetări stau premizele teoretice ale lui Bowlby, „modelele
internalizate de reprezentare“ adică efectele experiențelor specifice atașamentului. X

Atașamentul adulților și efectele acestuia asupra calității

atașamentului copiilor
Anumite categorii de reprezentări și scheme ale atașamentului descoperite în Interviul Atașamentului
Adult au putut fi corelate cu tipurile de atașament ale copiilor lor studiate în cadrul „situației
necunostute“:

Atitudinea atașantă autonomă

Această categorie se numește și liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din aceasstă categorie dau
dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate de empatie. Au
conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de persoanele de referință, pe
care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identifică inconștient cu proprii părinți, și
privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o idealiza. Pârinții acestor adulți au fost adesea
la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau și-au dobândit autonomia de-a lungul biografiei prin
relațiile cu alte persoane decât cele de referință, cum ar fi cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului
psihoterapeutic.X

Ca și părinți, ei reacționează previzibil și potrivit situației, la comportamentul atașant al copiilor lor. [11]X
Atitudinea distantă relațional-evitantă
Numită și „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulții cu acest tip de atașament își amintesc cu greu
propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să își idealizeze părinții și metodele
de educație ale acestora, făra a putea preciza concret situațiile ce îi determină la această idealizare.
Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere (deschisă sau ascunsă) a unor nevoi
specifice vârstei. Adulții cu o atitudine distantă și de evitare, dezmint importanța experiențelor pe care
le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de
dorință de independență, vrând sâ rezolve singuri procvocările la care viața îi supune. Aceștia declară
că nu ar fi avut nevoie de sprijin vreodată motiv pentru care nu au resentimente (tristețe sau supărare)
dacă acest sprijin le-a lipsit. Copii acestei categorii de adulți se pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe
adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copii sunt
supuși unor așteptări mari din partea părinților. Rezultatele „Interviului Atașamentului Adult„ au
demonstrat că mamelor din această categorie le face mare plăcere să simtă dependența pe care copii
o au față de ele. Tot ele sunt însă și acelea care tind să-și ignore copii dacă aceștia au nevoie de
consolare sau sprijin.[11]X

Atitudinea nesigur-preocupată
Se numește și „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“. Persoanele cu această
atitudine sunt inundați masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în permanență.
Problemele și dificultățile relației cu persoana de referință nu poate fi definitiv prelucrată și integrată;
acestor probleme li se accordă o importanță exagerată făcând persoanele să oscileze între stări
emoționale de furie și cele de idealizare. Adulții acestei categorii sunt într-o permanentă dependență de
persoana de referință, din partea căreia ei așteaptă în continuare atenție și “repararea situației“.
Mamele persoanelor cu acest tip de atașament sunt adesea considerate prea „slabe“ și„incompetente“
neputând oferi apărare sau consolare în situațiile percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă
mama (sau altă persoană de referință) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agață în
permanență de mamă. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de referință, care în
„slăbiciunea“ ei își parentifică în permanență copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să își
„îngrijească“ mama. Copiii acestor adulți sunt împiedicați prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de
vinovăție, să se comporte explorativ sau să își exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă sau
manifestările de libertate. Acest lucru îngreunează dezvoltarea identității copilului.[11]X

Atitudinea atașantă neprelucrată

Numită și „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă de pe urma unor
evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu au fost
prelucrate au adesea copii care manifestă tipul de atașament dezorganizat. O posibilă explicație ar fi
faptul că persoanele de referință care au suferit traume nu pot oferi protecție copiilor lor, însă prin
manifestarea de către părinți a unei frici obsesive aceștia activează comportamentul atașant al copiilor
lor, care nu pot să își explice atitudinea derutată și înfricoșată a persoanei adulte de referință. Dacă
părintele traumatizat își și neglijează copilul,îl abuzează, îi provoacă sentimente de rușine, etc, acesta
nu mai este instanță apărătoare a copilului ci devine însuși sursă de teamă și pericol pentru copil. Și
acești adulți își parentifică exagerat copii. Mamele cu atitudinea atașantă de acest tip lasă conducerea
relației părinte-copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la încălcarea sarcinilor
dintre generații, copii simțindu-se adesea obligați să se îngrijească de binele material și psihic al
părinților lor.[11]X

Atitudinea atașantă neclasificată

În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii pentru atitudini încă
neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se caracterizează prin:
Pe parcursul Interviului Atașamentului Adult persoanele din această categorie oscilează între tipul
preocupat și cel distanțat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu experiențe
traumatice grave. Au o atitudine profund negativă față de atașament în general. Dispun de strategii
contradictorii de gândire și prelucrare. [11]X

Corelații între atitudini atașante si tipuri de atașament

Cum era de așteptat, la o privire mai atentă a celor două categorii de rezultate (Interviul Atașamentului
Adult și Situația Necunoscută) s-au putut gasi corelații statistice clare între atitudini ale atașamentului
adult și tipurile de atașametn la copil.

 Părinți clasificați autonom (Tip F) au adesea copii clasificați sigur (Tip B).
 Relațional-evitanții (Distanțați, Tip Ds) au copii atașați nesigur-evitant (Tip A).
 Părinții din categoria preocupată (de tip E) au copii ambivalenți (de tip C).
 Părinții care suferă de o traumă nerezolvată (de tip U) au adesea copii atașați dezorganizat
(de tip D).
Significanța statistică cea mai înaltă este la grupa sigur-atașată. Părinții atașați autonom au în proporție
de 75-82% copii atașați sigur. Celelalte grupe au significanțe statistice sub aceste valori. [16]X

Debutul relației de atașare și neurobiologia

Allan N. Schore este de părere că la baza atașamentului se află procesele de reglare a relației dintre
mamă și copilul ei mic. În special dezvoltarea emisferei drepte care domină în primii ani de viață este
de mare importanță, aceasta fiind influențată masiv de strategia de gestionare a relației din partea
mamei. Zona cortexului orbitofrontal (OFC), care dirijează afectele și înțelegerea interacțiunilor sociale
sau înțelegerea afectelor proprii este mai precis cea care jocacă rolul primordial în neurobiologia
atașamentului. Pentru dezvoltarea corectă a acestei regiuni, interacțiunile cu persoana de referință este
de o importanță majoră.X

Reactiile mamei la copilul ei ( responsivitatea) sunt hotărâtoare dacă copilul va fi atașat sigur sau
nesigur.

Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile

cercetări[modificare | modificare sursă]
John Bowlby era de părere, că pentru un atașament stabil era necesară relația copilului cu o persoană
de referință principală (in mod normal mama). Cercetări mai recente au demonstrat că reușita unui
atașament stabil este posibilă și în cazul relației cu mai multe persoane de referință. [17][18][19][20]X

Acest lucru este valabil în primul rând pentru tată, dar și în alte constelații, cum ar fi bonă, baby-sitter
sau altă persoană care petrece timp îndelungat cu copilul, și față de care acesta dezvoltă relațiie
apropiate. În aceste cazuri s-a observat totuși o diferențiere clară între rolurile pe care copilul le atribuie
diverselor persoane de referință (de exemplu mama rămâne adesea persoană de referință centrală,
căreia copilul i se adresează cănd se simte rău).[11]X

Foarte interesantă se dovedește capacitatea copiilor chiar foarte mici, de a reduce atașamentul față
de educatoarea de la grădiniță de exemplu, la dimensiunea unui aspect pur funcțional, în cazul
existenței unui atașament sigur față de o persoană principală de referință. Copii atașați sigur, nu își
modifică comportamentul în mod semnificativ chiar dacă educatoarea se schimbă. Teoria lui Bowlby
este confirmată însă în același timp, de faptul că obișnuirea copilului în mediul nou al gradiniței
reușește mai bine dacă acesta este însoțit de mamă în primele zile, permițându-se adaptarea treptată a
acestuia la noul mediu.[11]X
S-a demonstrat de asemenea, că nu durata relației pe care copilul o are față de una sau mai multe
persoane de referință este hotărâtoare ci calitatea acesteia. Bowlby era de părere că prezența
permanentă a persoanei de referință este factorul decisiv în dezvoltarea atașamentului sigur. Evoluția
calității atașamentului nu depinde însă de durata prezenței persoanei de referință ci de calitatea relației
pe care copilul o are cu aceasta. Aceste rezultate ale cercetării atașamentului au efecte clare în
discuțiile despre strategia de îngrijire a copiilor după primul an de viață. [11]X

Anomalii ale atașamentului

Bowlby era de părere că despărțirea pe o durată mai lungă de persoana de referință, este o premiză
pentru dezvoltarea patologică a copilului (deprivare psihică). Acesta se referă la perioade de timp de
mai multe săptămâni și de cel puțin două luni, Dacă reuniunea cu persoana de referință are loc înainte
de această perioadă, dereglările încetează, copilul fiind capabil să recupereze calitativ evoluția
pierdută. Și în aceste cazuri însă, există riscul unor anomalii ascunse, care se vor manifesta mai târziu,
de exemplu predispoziția pentru depresie. În cazuri de excepție, și perioadele mai scurte de despărțire
pot duce la anomalii.X

Despărțirile repetate de persoana apropiată, declanșează după părerea lui Bowlbz, un proces
asemănător doliului, în cadrul căruia despărțirea este mai mult sau mai puțin prelucrată psihic. Această
preclucrare psihică se manifestă prin căutarea (nerealistă) a persoanei dispărute, căutare însoțită de
emoții de furie și agresivitate îndreptate împotriva acesteia. Scopul procesului psihic care însoțește
doliul, este de a accepta lipsa persoanei dispărute. X

Conceptul conform căruia mamei trebuie să i se acorde dreptul de a fi alături de copil pe parcursul
staționării acestuia în spital, (Rooming in) se bazează de asemenea pe teoria atașamentului. X

Anomaliile de atașament se deosebesc de tipurile de atașament nesigur, definite ca adaptări

comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul patologicului. În cazul anomaliei, se
dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile, care însoțesc copilul și tânărul și care au însemnătate
și la vârsta adultă. Una sau mai multe rupturi de relație pot determina copilul să nu mai poată stabili
relații apropiate față de nimeni, sau să manifeste ambivalențe puternice în relațiile apropiate. [3][7]X

Pe lângă lipsa cu desăvârșire a comportamentului atașant, atenția cercetâtorilor a fost atrasă și de

comportamentul atașant nediferențiat, numit și promiscuitate socială. Acești copii nu fac nici o diferență
între persoanele de referință, nemanifestând nici un fel de rezervă față de persoane complet străine.
Când sistemul lor atașant este activat, aceștia se comportă aproape similar indiferent de gradul de
apropiere a persoanei aflate în proximitate. În această categorie sunt cuprinși și copii supuși unui risc
sporit de accident, prin faptul că aceștia se expun în mod repetat acestor riscuri. S-a observat că copii
aceștia nu se asigură prin contact vizual cu persoana de referință („raportare socială“) asupra siguranței
exlplorărilor lor. Lor nu li se dezvoltă o conștiință a riscului. X

Manifestarea exagerată a dorinței de apropiere se numește „Comportament atașat exagerat“. Copii

care au acest comportament nu pot fi liniștiți emoțional decât în apropiere totală de persoana de
referință. Acest comportament este asemânator celui nesigur-ambivalent, dar mult mai accentuat
(exagerat).

În cazul „Comportamentului atașat timorat“ copii arată un comportament extrem de docil, care se
schimbă înspre normalitate doar în lipsa persoanei de referință. Doar în lipsa acesteia copii pot să își
exteriorizeze liber emoțiile. Experiențele de agresiune sau amenințare pe care acești copii le-au trăit în
educația lor, îi determină să se manifeste rezervat față de persoana de referință.

„Comportamentul atașat agresiv“ este un comportament al copilului, în care acesta își exprimă nevoia
de apropiere într-un mod agersiv, fie verbal fie fizic. Comportamentul agresiv se liniștește adesea după
ce relația de atașament a evoluat în timp. Acest tip se întâlnește des în familiile unde mai mulți membri
se manifestă agresiv fizic sau verbal.

În cazul „inversării rolurilor“ copilul se arată deosebit de îngrijorat și ocrotitor față de persoana de
referință, preluând răspunderea de îndatâ ce persoana de referință dă semnale că ar avea nevoie de
atenție. Acești copii se tem adesea că ar putea să-și piadă părinții prin boală, despărțire, divorț sau
chiar moarte.

Anomaliile de atașament pot lua și forma unor tulburări psihosomatice. În cazuri anomaliilor emoționale
deosebit de grave s-au observat tulburări în procesul de creștere. Hospitalismul este un astfel de
exemplu. O relație părinte-sugar de exemplu, poate duce la tulburări de alimentație sau somn ale
micuțului. Bindungsstörungen können sich auch in Form psychosomatischer Störungen zeigen. Hierbei
zeigen sich in besonders heftigen Fällen von emotionaler Verwahrlosung Wachstumsstörungen.
Bekannt geworden ist der Hospitalismus (efecte negative ale spitalizării îndelungate). Bei Störungen in
der Eltern-Säuglingsbeziehung kann es beim Kind zu Ess-, Schrei- und Schlafstörungen kommen.
(vezi: Regulationsstörungen im Säuglingsalter).[7]X

Tulburările de atașament, în special cele din categoria Atașamentul dezorganizat/dezorientat (de tip D)

influențează gradul de vulnerabilitate, deci nivelul de la care începănd, omul nu mai poate prelucra
situatiile problematice și care pot duce la deranjamente psihice. În acest sens, atșamentul de tip
nesigur, crește riscul de îmbolnavire psihică. Cu toate acestea, încă nu s-a făcut o asociere clară între
anumite tipuri de atașament și categorii psihopatologice recunoscute. [7]X

Riscuri și psihopatologie
La început, Bowlby și Ainsworty s-au concentrat pe comportamentul atașant al copilului normal. De la
mijlocul anilor 1980, cercetătorii au început însă, să se ocupe și cu studiul grupurilor expuse factorilor
de risc. Din această grupă făceau parte de exemplu, copii mamelor schizofrene sau depresive. De
asemenea copii care au fost abuzați sau neglijați. În urma acestor studii, s-a dovedit o corelație clară
între abuz și atașamentul nesigur al copiilor.[11] O altă grupă de risc o constituie copii născuți prematur.
[7]
X

S-au studiat intens cazurile de copii diagnosticați cu anomalii de atașament (ex: „Secure base
distortion“) și cei ai mamelor diagnosticate cu sindroame posttraumatice diverse.[21][22]. Există corelații
între anomalii psihopatologice adulte și anomalii ale atașamentului în copilărie. Acest lucru este
evidențiat la tulburările de tip borderline, agorafobie, abuz sexual al copilului, la adolescenți cu
tendințe suicidale, depresii, la vulnerabilitate față de boli psihiatrice, schizofrenie, precum și la pacienți
cu torticollis spasticus. Este intens discutată și influența pe care anomaliile atașamentului le au
asupra bolilor psihosomatice.[7]X

Introducerea categoriilor dezorganizată, de tip-D ( Main) și ambivalent-evitantă,de tip- A/C ( Ainsworth)

a permis o predicție mult mai precisă a comportamentului atașant. Înainte ca aceste clasificări să fie
făcute, copii ieșeau în evidență doar prin comportamentul lor ce se abătea de la atașamentul sigur. De
exemplu, baieții pot fi încadrați mult mai des în categoria evitant-ambivalentă decăt fetele, în cazurile de
abuz grav, chiar dacă gravitatea abuzului nu diferă la cele două grupe.

Cercetătorii comportamentului atașant, au descoperit că mamele care își negijează copii, nu le oferă
acestora suficienți stimuli și reacționează mai puțin la semnalele copiilor, tulburănd în felul acesta
interacțiunea normală mamă-copil. Acestea au un comportament sărac în diversitate și lipsit de
veridicitate în modul în care interacționează cu copilul. De asemenea ele vorbesc mai
puțin copilărește ( baby talk), sunt mai restrictive, și mai puțin tandre.X
Mamele care își abuzează copii, oferă acestora dimpotrivă atenție sporită, copii acestora fiind cu toate
acestea cei mai frustrați. Excesul de atenție este perceput ca un control exagerat și are efect iritant
asupra copilului. Mamele care interacționează normal, sunt atât foarte sensibile, cât și deosebit de
flexibile în interacțiunea cu copilul.

Clasificările create ulterior, în special categoriile de atașament dezorganizat ( de tip D sau A/C)
reprezintă adesea experiențe relaționale traumatizante sau cu un înalt nivel de inconsistență. În răndul
populației normale, circa 15 la sută sunt atașați dezorganizat, în populațiile abuzate, acest procent
ridicându-se la până la 82 de procente. Dar și copii proveniți din familii cu multe probleme sau cu mame
depresive, dezvoltă aceste tipuri de atașament. De aceea, asocierea atașamentului dezorganizat ( de
tip D) nu poate fi asociat întotdeauna cu comportamentul abuziv.

Lipsa atașamentului sigur ( tip B) nu este prin definiție patologică. Nici urmările firești ale atașamentului
nesigur, cum ar fi lipsa fanteziei in joacă, sau puterea de concentrare mai scăzută a copilului nu pot fi
catalogate ca fiind patologice. Totuși, atașamentul nesigur este un factor principal în transformările ce
pot deveni patologice. Copii atașați nesigur, care provin din grupe cu nivel de risc ridicat, dau dovadă
cel mai des, de dificultați în comportamentul social și în autocontrolul impulsurilor.

Unele liste de coduri cum ar fi ICD-10 sau DSM-IV folosesc conceptul de atașament în unele

diagnostice. Anomaliile de atașament însă, așa cum sunt ele descrise în Teoria Atașamentului, nu
constituie diagnostice medicale. Totuși, în ICD-10, sistemul de clasificare a diagnosticelor din
cadrul Organizației Mondiale a Sănatății, există două diagnostice asociate direct atașamentului: X

 Anomalia reactivă a atașamentului copilului (F94.1)

 Anomalia de atașament dezinhibată (F94.2)

Anomalia reactivă descrie atitudinea inhibată fată de contactul cu adulții, atitudine dominată de
ambivalenză și teamă. Anomalia dezinhibată, descrie o imagine patologică, caracterizată de o lipsă
majoră de inhibiții și de distanță vizavi de persoanele adulte. Ambele anomalii sunt puse pe seama
neglijării și/sau abuzurilor asupra copilului. În acest sens, clasificarea ICD-10 nu corespunde întru totul
clasificărilor Teoriei Atașamentului. [7] Acestea sunt adaptări prin care însă, nu se poate diagnostica
atașamentul în sine.X

Următoarele diagnose din ICD-10 sunt de asemenea bazate pe conceptele din Teoria Atașamentului:

 Tulburarea de conduită asociat lipsei relațiilor sociale atașante (F91.1)

 Tulburări asociate anxietății de separare (F93.0)
 Tulburări bazate pe anxietatea socială ale copilului. (F91.2)
Cercetarea atașamentului se preocupă detaliat cu copii abuzați și neglijați. În acest sens s-a dovedit pe
baze empirice clar verificate de psihologia dezvoltării că, copii abuzați prezintă mai des decât cei
neabuzați, un comportament tulburat, agresiv în raport cu cei de vărsta lor [11]. Aceste corelații sunt
dovedite ca fiind relevante pentru toată durata copilăriei. De asemenea este dovedit empiric, că
urmările abuzului sunt cu atât mai grave, cu cât acesta începe mai de timpuriu și cu cât durează mai
mult.X

Cei neglijați sau abuzați, au mai des probleme în raport cu copii de vârsta lor și cu persoanele împlicate
în educație. Copii neglijați sunt mai puțin agresivi, fiind însă retrași și pasivi. Între 2 și 6 ani, ambele
grupe sunt mai puțin empatice, reacționează agresiv la problemele celorlalți, nu se pot concentra, se
dau ușor bătuți, sunt fie lipsiți de orice inhibiție fie foarte circumspecți, arătând o curiozitate și dorință de
explorare scăzută, dând impresia de o inteligență redusă. În special grupa copiilor neglijați este aceea
care dă dovadă de cele mai puține afecte pozitive, de un control redus al impulsurilor, precum și de
cele mai mici valori IQ.X

Asemănătoare sunt și rezultatele care vizează categoria adulților. Adulții atașați nesigur, se simt mai
puțin acceptați social și sunt mai depresivi. Urmările abuzului asupra adultului, se văd de asemenea
într-un comportament agresiv, dependență de droguri sau alcool, suicid, anxietate, depresii și tendințe
de somatizare.X

Din punct de vedere statistic de exemplu, doar 14 la sută dintre femeile victime ale incestului în
copilărie care au fost intervievate se consideră ca fiind atașate sigur. Un procent de 49 la sută din
aceeiași categorie însă, se consideră atașate sigur, dacă ele nu au fost informate în prealabil de scopul
testului (grupă de control). Acest fapt determină concluzia că, anumite forme de interacțiune, pot avea
atăt urmări pozitive, cât și urmări negative asupra dezvoltării ulterioare a personalității. X

Abuzul și neglijența au efecte negative, care pot declanșa sau favoriza tulburări psihice. La polul opus,
relațiile de atașament stabile pe o perioadă îndelungată sunt un factor important de protecție față de
tulburările psihice. Un astfel de atașament poate ameliora urmările experiențelor traumatice cum ar fi
abuzul sexual sau agresiv. În sens terapeutic se pot utiliza ulterior resursele rezultate din relațiile de
atașament sigur, pentru a influența pozitiv tulburările rezultate din experiențe negative. [23]X

Teoria atașamentului și psihoterapia[modificare | modificare sursă]

Bowlby a încercat să caute căi prin care Teoria atașamentului să fie întrebuințată în practică. Cu toate
acestea, această teorie cunoaște o foarte redusă aplicabilitate directă. Teoria atașamentului, stă mai
degrabă la baza cercetărilor psihologiei dezvoltării. Bowlby era de părere că observțiile lui erau poate
prea behavioristice pentru a putea fi luate în seamă de pshihoterapeuți. Dezvoltările psihanalizei însă,
de la terapia persoanei la o terapie ce ține cont de interactivitate socială au ținut cont de teoria lui
Bowlby, bazându-se pe rezultatele cercetărilor empirice ale copilăriei timpurii în interacțiune cu mediul
social. O psihoterapie care ține cont de descoperirile Teoriei atașamentului, ar permite retrăirea
experienței atașamentului sub influență terapeutică. Prin restructurarea atitudinii relaționale,
schimbarea afectelor, a nivelului cognitiv și a comportamentului, se pot schimba relația față de obiect.
[7]
X

Metoda terapeutică a lui Bowlby, utilizată la persoanele traumatizate de pierderea unei persoane
apropiate, se deosebește clar de psihanaliza clasică. El este de părere ca stările ambivalente din timpul
doliului, să fie retrăite în prezența unui psihoterapeut înțelegător. În acest sens, psihoterapeutul preia
rolul persoanei de referință. În ce privește copii, Bowlby este de părere că o măsură preventivă este
evitarea pe căt posibil a despărțirilor acestora de părinți.Dacă despărțirea este totuși inevitabilă, copii
trebuie să își petreacă timpul într-un mediu cât mai stabil cu putință. [3]X

Percepția[modificare | modificare sursă]
Teoria atașamentului a devenit o ramură consacrată a psihologiei. Ea este utilizată ca sursă de
referință în psihologia dezvoltării, a psihoanalizei, a psihologie cognitive, dar și în alte paradigme ale
psihologiei. În zilele noastre această teorie își extinde conexiunile încercând să integreze teoretic
procesele psihice profunde. Teoria atașamentului este folosită ca bază pentru diversele teorii
psihoanalitice moderne. Printre acestea se numără Psihologia sinelui, Teoria relației
obiectelor, Psihanaliza relațională și intersubiectivă, precum și conceptele mentalizării.X

Rezultatele obținute în această teorie, influențează substanțial terapia comportamentului și terapiile

psihanalitice. Pe bazele Teoriei atașamentului, s-au dezvoltat și terapii specifice, cum ar fi terapia
atașamentului ( după Karl Heinz Brisch), care leagă gândirea psihanalitică de teoria atașamentului.
  Printre criticile care i se aduc [24] se enumeră neclaritatea rolului jucat de temperamentul copilului,
[7]

căruia comparativ cu rolul jucat de sensibilitate mamei în dezvoltarea tipului de atașament, i se atribuie
o mult prea mică atenție. Martin Dornes, susține că punerea accentului pe sensibilitatea mamei sau pe
temperament, depinde de calitatea cercetărilor. Cu cât se accentuează mai mult studierea rolului
sensibilității persoanei de referință, cu atăt mai important pare rolul jucat de sensibilitate comparativ cu
cel al temperamentului.[11] Temperamentul pare a fi în mare parte transmis genetic, pe cănd
atașamentul nu.[25]X

Unii autori sunt de părere că influența experiențelor din primii ani de viață asupra formării tipului de
atașament nu este dovedită. De asemenea rolul influențelor culturale este prea puțin evocat de Teoria
atașamentului.

Continuitatea tipului de atașament susținută de teorie este de asemenea criticată de unii psihologi, care
îi reproșează un respect prea mic acordat influențelor interacționale asupra omului pe parcursul vieții.

Nici „Situația neobișnuită“, nu este unanim acceptată, relevanța ei ca instrument al cercetării fiind de
asemenea criticată de unii cercetători.