Considerații generale asupra unităților de clasificare a plantelor

Sistematica plantelor se ocupă cu inventarierea speciilor de plante și clasificarea lor, pe baza

principiilor filogenetice promovate de taxonomie (știința principiilor clasificării).

Orice unitate sistematică de clasificare se numește taxon. Taxonul fundamental utilizat în toate
sistemele de clasificare este specia.

Specia este reprezentată prin populații de indivizi care au aceeași constituție genetică și aceeași
înfățișare.

Taxonomia este știința care se ocupă cu stabilirea legilor de clasificare și de sistematizare a

domeniilor din realitate cu o structură complexă.

Taxonomia se ocupă cu studiul unei grupe de plante din punctul de vedere al clasificării și
descrierii speciilor.

Taxonomia este știința care se situează între filogenie și sistematică.

Filogenia este știința care studiază transformările reale, descoperind cursul acestor
transformări și legăturile de înrudire dintre plante în evoluția istorică (Zimmerman 1959), iar
sistematica este știința care studiază diversitatea organismelor și raportul de înrudire între ele
(Simpson 1961). Taxonomia, fiind plasată între cele două, are misiunea de a elabora metodele
de studiu și reguli de descriere și nomenclatură corectă. Astfel, taxonomia poate fi confirmată
de alte ramuri ale biologiei, dar nu poate fi substituită (Rothmaler 1955).

Taxonomia filogenetică urmărește clasificarea filogenetică a plantelor.

Clasificarea este o operație logică care se realizează prin sistematizare. Pentru reușita în
sistematizare trebuie parcurse următoarele etape: analiza, sinteza, comparația și generalizarea.

Principiile taxonomice sunt următoarele:

1. Stabilirea metodelor de identificare și descriere a plantelor pentru recunoașterea lor.

Descrierea trebuie să fie completă, exactă, explicită și neechivocă.

1
2. Descoperirea mecanismului și direcțiilor evoluției. Fundamentul teoretic al taxonomiei este
concepția sintetică asupra evoluției.
3. Alcătuirea și reprezentarea unei clasificări care să exprime relațiile naturale de filiație.
Cunoașterea nomenclaturii binare și a denumirii produselor medicinale de proveniență
vegetală

Unități taxonomice utilizate în sistematica vegetală sunt:

Regnul exemplu Regnul Plantae.

Subregnul notat prescurtat Subregn. are terminația – bionta, exemplu Cormobionta.

Încrengătura sau Phyllum are terminația – phyta, exemplu Spermatophyta. Filumul grupează
clasele cu caractere comune foarte vechi și foarte generale.

Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae) și Subîncrengătura Magnoliophytina

(Angiospemae).
Clasa notată Cls. are terminația – atae, exemplu Magnoliatae. Este o grupare cu caractere
comune foarte generale care reflectă originea foarte îndepărtată a ordinelor componente.

Subclasa notată Subcls. are terminația – idea exemplu Rosidae.

Ordinul este taxonul care cuprinde familiile cu origine comună. Se notează Ord. și are
terminația – ales exemplu Rosales

Familia este un taxon care s-a diferențiat în Cretacic, odată cu genul. Poate fi monotipică sau
politipică și se notează prescurtat Fam., având terminația – aceae exemplu Rosaceae. Familia
grupează mai multe genuri înrudite cu origine comună.

Subfamilia notată prescurtat subfam. are terminația – ideae exemplu Rosoideae.

Genul este primul stadiu al divergenței în speciație. Unele genuri au multe specii și de aceea
sunt politipice, iar altele sunt reprezentate printr-o singură specie și se numesc monotipice.
Genul se notează cu g. și are prima literă majusculă din denumirea generică, exemplu Rosa

Specia este prescurtată sp., iar numele generic este scris cu litere mici, exemplu Rosa canina.

2
Specia este unitatea fundamentală în organizarea lumii vii. Specia a fost definită prima dată de
către botanistul englez John Ray în 1686.

Carl Linné în lucrarea „Species Plantarum” din anul 1753 a introdus în știință nomenclatura
binară, conform căreia fiecare specie este denumită cu două cuvinte latine.

Charles Robert Darwin în 1854 în lucrarea „Originea speciilor” a expus o concepție

evoluționistă asupra speciei, potrivit căreia speciile sunt rezultatul unui lung proces evolutiv.

Nomenclatura botanică este stabilită prin „Codul internațional de nomenclatură botanică” ce

poate fi completat numai la congresele internaționale de botanică. Propunerile privind
diferitele modificări sau adăugiri privind taxonii utilizați în clasificare și clasificarea se fac în
revista „Taxon” (Revistă a Asociației Internaționale de Taxonomia Plantelor).
Denumirile generice sunt substantive ce au origini diferite în limba greacă (Helianthus,
Arctium), în limba latină (Populus), în limba arabă (Oryza), în mitologie (Narcissus, Adonis).
Denumirile pot proveni din numele latinizat al unor personalități botanice precum Linnaea,
Magnolia, Vaucheria.

Denumirile de specie sunt adjective latinizate ce semnifică unele caractere morfologice

precum: Lavandula angustifolia, Hypericum perforatum, Prunus spinosa, sau caractere
ecologice precum Equisetum arvense, sau caractere geografice precum Arnica montana,
Phytolacca americana, tinctoriale ca Alkana tinctoria, Rubia tinctoria, sau acțiuni biologice ca
Papaver somniferum.

La speciile hibride între denumirea de gen și denumirea de specie se interpune semnul x,

exemplu Mentha x piperita. După numele de specie se notează numele prescurtat al autorului
care a descris specia prima dată, exemplu Chelidonium majus L. Speciile denumite
independent cu nume diferite sunt sinonime fiind notate (syn.), prioritară fiind denumirea
publicată la data cea mai veche.

Taxonii de rang superior se numesc supraspecifici: regn, subregn, încrengătură, clasă,

subclasă, ordin, familie, subfamilie, gen și specie.

Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici, fiind reprezentați de:

3
Subspecia (ssp.) este o rasă geografică diferențiată din punct de vedere anatomic, morfologic
și genetic, dar nu și reproductiv de alte specii.

Varietatea (var.) este o rasă geografică a unei populații locale

Forma (f) indivizi cu caracteristici fiziologice diferite

Cultivarul (cv.) sau soiul are origine hibridă, interspecifică sau intergenică.

Chemovarietatea (chvar.) are la bază caracterele infraspecifice ale unor taxoni chimici

Biotipul reprezintă grupul elementar al unei populații locale cu un genofond uniform care
diferă de alte asemenea grupe elementare printr-o singură mutație.

În prezent există numeroase sisteme de clasificare a plantelor. În acest curs vom folosi sistemul
de clasificare utilizat în „Strasburger, Lehrbuch der Botanik” care se bazează pe două
principii: tipul de organizare și evoluție. În acest sistem de clasificare cele trei mari grupe de
organisme: Archaea, Bacteria și Eucarya au statut de regn. Grupul Archaea încadrează
arhebacteriile, grupul Bacteria cuprinde bacteriile propriu-zise, iar grupul Eucarya include
plantele, animalele și protistele.

Conform unei clasificări larg acceptată în prezent, ce are la bază sistemul filogenetic realizat
de Friedrich Ehrendorfer în 1978, regnul Plantae cuprinde 5 subregnuri: Procaryobionta
(bacterii și alge albastre – organisme cu organizare simplă, a căror celulă prezintă nucleu
neindividualizat, difuz în citoplasmă); Phycobionta (alge unicelulare și pluricelulare -
organisme eucariote ce au cromatoforii divers colorați); Mycobionta (mixomicete, ciuperci și
licheni – organisme ce au corpul plasmodiu în cazul mixomicetelor, un miceliu în cazul
ciupercilor, sau o asociere simbiotică dintre o algă și o ciupercă în cazul lichenilor); Bryobionta
(mușchi – talofite autotrofe ce au corpul taloidic sau cormoidic); Cormobionta (ferigi,
gimnosperme și angiosperme – cele mai evoluate plante, ce au corpul format din trei organe
principale: rădăcină, tulpină și frunză).

4
Tabel cu tipurile de organizare a plantelor

Grup de Tipul de organizare Phyllum (Încrengătura)

organizare
Archaea Procariote Crenarchaeota Bacterii
Euryarchaeota Bacterii
Bacteria Procariote Posibacteriota Bacterii
Negibacteiota Bacterii
Cyanobacteriota Alge procariote
(Cyanophyta)
(Alge albastre-
verzi)
Prochlorobacteriota Alge procariote

(Prochlorophyta) (Alge albastre-

verzi)
Eucarya Eucariote Acrasiomycota Mixomicete
Eucarya Eucariote Myxomycota Mixomicete
Plasmodiophoromycota Mixomicete
Oomycota Ciuperci cu perete
celular celulozic
Eumycota Ciuperci cu perete
celular
Glaucophyta Alge eucariote
Euglenophyta Alge eucariote
Cryptophyta Alge eucariote
Chlorachniophyta Alge eucariote
Dinophyta Alge eucariote
Haptophyta Alge eucariote
Heterokontophyta Alge eucariote
Rhodophyta Alge eucariote
Chlorophyta Alge eucariote
Bryophyta Mușchi
Pteridophyta Cormofite
Spermatophyta Cormofite

5
 Nomenclatura produselor vegetale medicinale

Produsele vegetale medicinal sunt denumite în doi termeni, în limba latină. Primul
termen indică genul de la care provine produsul vegetal, iar al doilea termen definește
organul plantei utilizat.

Radix este folosit pentru produsul vegetal provenit din rădăcină ex: Althaeae radix,
Belladonnae radix, Liquiritiae radix, Cichorii radix;

Rhizoma este folosit pentru produsul vegetal provenit din rizomi: Gei rhizoma, Veratri
rhizoma.

Bulbus este folosit pentru produsul vegetal provenit din bulbi: Scillae bulbus, Colchici bulbus.

Tuber este folosit pentru produsul vegetal provenit din tuberi: Aconiti tuber

Cortex este folosit pentru produsul vegetal provenit din scoarță: Frangulae cortex, Berberidis
cortex.

Gemma (turio) reprezintă mugurii foliari: Populi gemma

Herba este folosit pentru produsul vegetal provenit din părțile supraterane (tulpini, frunze,
flori): Chelidonii herba, Thymi herba.

Folium este folosit pentru produsul vegetal provenit din frunză: Fraxini folium, Plantaginis
folium, Eucalypti folium, Digitalis lanatae folium, Belladonnae folium.

Flos este folosit pentru produsul vegetal provenit din flori: Tiliae flos, Lavandulae flos,
Chamomillae flos.

Fructus folosit pentru fruct: Capsici fructus, Myrtilli fructus.

Semen este folosit pentru produsul vegetal provenit din sămânță: Colchici semen.

Noțiunea de plante inferioare (Tallophyta) și plante superioare (Cormophyta);

importanța cunoașterii lor din punct de vedere medicinal

Plantele inferioare (Tallophyta) au corpul vegetativ numit tal. Acesta poate fi

unicelular, constituit din celule libere sau asociate în colonii sau tal pluricelular cu dimensiuni
și forme variate. Unele talofite pluricelulare au corpul organizat în rizoid, cauloid și filoid cu
organizare primitivă, diferită de cormul de la plantele superioare. Talul este constituit din celule
cu pereți pectici, celulozici sau chitinoși, pot prezenta unul sau mai mulți nuclei și pigmenți
6
asimilatori, fiind plante autotrofe fotosintetizante. Când nu prezintă p igmenți asimilatori sunt
plante cu nutriție heterotrofă, fiind parazite sau saprofite.

Pe Glob s-au identificat aproximativ 800 000 de specii de plante, iar dintre acestea
cca. 10% sunt specii medicinale. În prezent, la nivel mondial se cunosc aproximativ 70 000 de
specii vegetale medicinale. În România din cele 3500 de plante superioare, 600–800 de specii
sunt plante medicinale, iar în flora spontană se găsesc aproximativ 150 de specii.

Unele specii provenite din alte zone geografice sunt aclimatizate prin cultivare
Solanum laciniatum şi Duboisia sp., spontane în Australia; Hyoscyamus muticus, spontană în
Egipt; Papaver somniferum; Pimpinella anisum; Citrus sp.;

Trebuie evitată epuizarea unor specii aflate pe cale de dispariție, declarate monumente
ale naturii, prin valorificare rațională și excluderea acestora de la exploatarea intensivă,
neprotejată: Arctostaphylos uva-ursi, Gentiana lutea, Adonis vernalis, Arnica montana, Pinus
mugo, Vinca minor.

Se recomandă:

- utilizarea butașilor de Mentha × piperita;

- cultivarea speciilor Digitalis lanata și Digitalis purpurea, ultima fiind originară

din vestul și centrul Europei;

- cultivarea speciei Papaver somniferum;

- pentru Coriandrum sativum nu este economică recoltarea din flora spontană;

- cultivarea unor specii pe cale de dispariție: Rauwolfia serpentina, spontană în

Africa, India, Insulele Caraibe; pentru extracția reserpinei, planta este consumată în cantități
foarte mari și astfel trebuie cultivată.