Sunteți pe pagina 1din 108

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Lector univ. dr. GHERVAN Petru

JOCURI PREGĂTITOARE
PENTRU HANDBAL
REFERENŢI:
Prof. univ. dr. Mugur Niculescu
Prof. univ. dr. Alexandru Păcuraru

2
CUVÂNT ÎNAINTE

Conţinutul diverselor ramuri de sport, oferă noi mijloace şi


posibilităţi atractive şi eficiente de influenţare fizică şi psihică a elevilor.
Caracterul competitiv, spectacular şi emoţional al acestora, alături de
posibilitatea pregătirii independente, individual sau în grupe mici, le
conferă un statut deosebit în contextul metodologiei de îndeplinire a
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Însuşirea tehnicii, a elementelor de
regulament, a structurilor tehnico-tactice, trebuie să creeze premize de
practicare globală a ramurii respective. Asimilarea bazelor tehnicii este
urmată imediat de forme de practicare globală (favorizată de folosirea
jocurilor dinamice şi a celor pregătitoare). Folosirea elementelor de
întrecere stimulează competitivitatea, valorificarea calităţilor morale şi de
voinţă, spiritul de colaborare, însuşirea valorilor eticii sportive, e.t.c.
Jocul desemnează o activitate “fizică sau mintală, spontană şi
urmărită prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de distracţie,
de plăcere şi reconfortare” sau “o activitate (acţiune) efectuată de
bunăvoie, dar absolut obligatorie, având scopul în sine însuşi, fiind însoţită
de un sentiment de încordare şi de bucurie şi de ideea că este altfel decât
viaţa obişnuită.” (G. Chiriţă – Educaţie prin jocuri de mişcare).
Ca formă de activitate, jocul are o structură şi o funcţie socială. El
înfrumuseţează şi completează viaţa, fiind indispensabil atât individului ca
funcţie biologică, dar şi societăţii, datorită valorii sale ca formă de
exprimare, ca funcţie culturală.

3
AUTORUL

4
1. HANDBALUL – JOC SPORTIV. CARACTERISTICI GENERALE

Ca tip de sport (aşa cum se prezintă el astăzi), handbalul este un joc


sportiv relativ recent, care a luat amploare mai ales în ultimii 40-50 de ani.
Şi mai scurtă este istoria creării bazelor ştiinţifico-metodologice ale
acestui sport. În România. constituirea acestor baze a început în anii 50 de către
I. K. Ghermănescu de la Casa Centrală a Armatei Bucureşti (actualul club
Steaua). De atunci , handbalul s-a practicat în ritm impetuos, devenind un sport
de masă, iar handbaliştii romani au repurtat victorii remarcabile pe arena
internaţională, cum ar fi cele patru titluri de campioni mondiali.
Aceasta nu a putut să nu influenţeze cercetările ştiinţifice şi
metodologice în domeniul handbalului atât din punctul de vedere al calităţii, cât
şi sub aspectul orientării lor.
La începutul anilor 80 numărul publicaţiilor consacrate diferitelor
aspecte ale instruirii iniţiale şi antrenamentelor ulterioare în handbal ajunge la
peste o suta cinci zeci, fiind însă mai mic decât cele ce au ca obiect de studiu
alte tipuri de sport, inclusiv o serie de jocuri sportive ca voleiul, baschetul,
fotbalul.
În general, însă, teoria şi metodologia acestui sport, privind problema
pregătirii în etapa de iniţiere, se află în fază incipientă, ceea ce, desigur, are un
impact asupra conţinutului şi orientărilor în domeniu. Majoritatea cercetărilor
efectuate au ca obiectiv rezolvarea problemelor legate de satisfacerea cerinţelor
privind măiestria handbaliştilor în timpul jocului, sau a celor care decurg din
particularităţile tehnice şi tactice ale handbalului.
S-a demonstrat că jocul handbaliştilor se caracterizează printr-o
coordonare complexă a mişcărilor, prin rapiditatea, precizia acestor mişcări în
îmbinare cu activitatea cerebrală – necesitatea de a lua decizii corecte şi de a le
realiza în condiţiile deficitului de timp în situaţiile de conflict.

În handbal condiţiile executării procedeelor tehnice sunt extrem de


variate şi se pot schimba în orice moment. De aceea este foarte important ca
handbalistul să deţină o tehnică stabilă şi, în acelaşi timp, să se poată adapta în
funcţie de diverşii factori care îl influenţează şi îl derutează.

Se ştie că handbaliştii, in situaţia tactica de apărare, joacă în prezent la


limita „liniei de aruncări libere” sau mai avansat ,prin înaintarea până la 11-12
m, ceea ce reduce considerabil posibilităţile atacanţilor de a-şi atinge scopul.
Acţiunile lor energice de apărare diminuează la maximum timpul necesar
adversarilor pentru a intra în posesia mingii şi a-şi alege modul în care vor
acţiona ulterior cu eficienţă. Datorită acestui fapt, sporesc cerinţele faţă de
acţiunile psihomotoare de orientare şi de opţiune ale jucătorilor.
Jocul în apărare, care se efectuează în adâncimea terenului, impune
handbaliştilor o mare capacitate de manevrare şi de rezistenţă, interacţiunea

5
tuturor jucătorilor din apărare depinde de capacitatea acestora de a evalua
situaţia şi, în principal, de a întreprinde măsuri anticipate pentru a diminua
posibilităţile atacanţilor în situaţii de joc concrete. Deci, in etapa actuală a
evoluţiei handbalului, jucătorul din apărare trebuie să posede capacităţi motrice,
prin care se înţelege nu numai rapiditatea deplasării, ci şi promptitudinea
percepţiei şi aprecierii situaţiei de joc, operativitatea deciziei, adică rapiditatea
gândirii şi realizarea planului de acţiuni trasat.

Jucătorii atacanţi, la rândul lor, trebuie să aprecieze situaţiile jocului


prin prisma dinamicii şi evoluţiei ulterioare a jocului, să acţioneze la unison, să
estimeze posibilităţile jucătorilor din apărare, care îndeplinesc aceleaşi sarcini,
în fiecare moment concret al jocului şi să le învingă rezistenţa cu o viteză ce
depăşeşte viteza lor de acţiune.
Aplicarea actualelor forme active de joc determină dinamizarea
continuă a jocului şi impune jucătorului sarcini competiţionale sporite. În acest
context, dinamizarea jocului, a sporit esenţial interesul faţă de problematica
studierii acestei ramuri de sport sub diversele sale aspecte.
Handbalul contemporan se distinge printr-o mai mare diversitate a
mişcărilor sub formă de mers accelerat, alergări, sărituri, aruncări şi faze de joc
executate în diverse combinaţii de luptă sportivă; prin intensitatea înaltă a
activităţii musculare a jucătorilor, care impune forţă, îndemânare, rezistenţă şi
alte calităţi; prin condiţiile jocului, care se schimbă continuu, obligând
handbaliştii să dea dovadă de iniţiativă şi ingeniozitate pentru a rezolva
situaţiile apărute pe neaşteptate în cursul jocului; prin acţiunile colective
subordonate intereselor comune ale echipei; prin emoţiile pe care le provoacă,
comportând mobilizarea sporită a funcţiilor ce asigură activitatea musculară
intensă.

Aceste particularităţi ale jocului plasează handbalul printre sporturile


cele mai active sub aspectul dinamismului şi cele mai eficiente mijloace de
educaţie fizică.

Abordarea teoretică a problemei eficientizării procesului instructiv-


educativ de antrenament în handbal la nivelul etapei iniţiale, trebuie să se
bazeze pe conceptele potrivit cărora orientarea metodologică o reprezintă
unitatea factorilor de bază care formează conceptul general educaţional al
pregătirii sportive, unde componentele sale de bază (fizic, tehnic, tactic,
teoretic), particularităţile de vârstă, etapizarea în plan anual şi multianual şi
structura ciclic ierarhică, reprezintă condiţia fundamentală în formarea strategiei
pedagogice orientate spre continuitate în obţinerea performanţelor posibile, ca
finalităţi educaţionale.
Nivelul pregătirii sportive (fizice, tehnice, tactice, teoretice) a juniorilor
handbalişti la etapa de iniţiere se caracterizează prin indici cu dinamică (de
creştere) în dependenţă, în primul rând, de factorul natural, biologic de
dezvoltare care, la vârsta de 13-14 ani are o perioadă explozivă, fapt ce relevă
6
necesitatea iniţierii practicanţilor handbalului la o vârstă mai mică (9 ani),
perioadă care pregătirea necesară pentru obţinerea nivelului optim, fiind baza
pentru dobândirea măiestriei la etapele ulterioare, formând astfel premizele
promovării spre categoria sportivă superioară

Conţinutul activităţii de antrenament sportiv, mijloacele, metodele, formele


de organizare şi de exersare în cadrul procesului instructiv-educativ de
antrenament ce vizează o pregătire fizică multilaterală prin sisteme de acţionare
din atletism, gimnastică, nataţie, schi şi pregătire tehnico-tactică prin jocuri
dinamice şi handbal trebuie să fie adaptate la particularităţile de vârstă morfo-
funcţionale, psiho-motrice şi motivaţionale ale tinerilor sportivi, programate în
structurile ciclice ierarhice anuale, conferind, astfel, continuitatea procesului de
pregătire sportivă, orientată spre performanţe posibile.

4. Programa de pregătire sportivă elaborată de noi şi metodicile de


aplicare a ei în practică, pe etape anuale şi structurile ciclice ale antrenamentului
sportiv, în procesul instructiv-educativ al lecţiilor de antrenament este eficientă
în cadrul elaborărilor metodice ale conţinuturilor educaţionale de atletism,
gimnastică, jocuri dinamice, nataţie schi, contribuie la eficientizarea procesului
de instruire, la sporirea nivelului psiho-motric şi al stării funcţionale, la
formarea motivaţiilor pozitive şi, ca urmare, aceste nivele şi stări se deosebesc
de cele tradiţionale din cadrul pregătirii fizice, tehnice, tactice şi teoretice.
Nivelul performanţelor sportive este foarte înalt. De aceea, pentru a-l ridica
şi mai mult, este necesar să se efectueze investigaţii ştiinţifice aprofundate, ale
căror rezultate să fie utilizate în vederea optimizării controlului şi planificării
activităţii de pregătire şi competiţionale.
În acest plan, o importanţă deosebită se atribuie aplicării consecvente a
modului de abordare sistemică a problemelor privind formarea măiestriei
sportive pornind de la o pregătire bine fundamentată ştiinţific şi metodologic
încă de la etapa de iniţiere..

În publicaţiile ce tratează acest subiect sunt dezvăluite poziţiile


principiale privind abordarea sistemică a planificării procesului de pregătire
sportivă, luându-se în considerare fazele evoluţiei formei sportive, în care un loc
special se atribuie planificării de perspectivă a procesului de pregătire a
formaţiunilor din eşaloanele superioare.

În urma investigaţiilor asupra sistemului de pregătire sportivă, efectuate


atât la noi, cât şi în alte ţări, s-au conturat o serie de concepţii generale şi s-au
formulat unele principii importante sub aspect teoretic şi practic.

În formarea principiilor metodologice ale antrenamentului un rol din ce


în ce mai mare l-a avut atât în perioada la care ne-am referit, cât şi în perioada
ce a urmat, sintetizarea experienţei înaintate de pregătire a sportivilor de înaltă
performanţă, efectuată de către antrenori si metodiştii sportivi, precum şi de
7
către antrenorii selecţionatelor, care au îmbinat munca de antrenor cu cea de
cercetător (I.K. Ghermănescu,1967, E. Trofin, 1969).
2. ELEMENTE DE BAZĂ ALE PREGĂTIRII STADIALE ÎN
HANDBAL

Opinia privind desfăşurarea continuă a antrenamentelor pe parcursul


anului şi pe o perioadă de mai mulţi ani, a avut o largă rezonanţă. Urmare a
investigaţiilor dinamicii pe vârste a performanţelor sportivilor de diverse
specialităţi, se recomandă tot mai insistent sistemul de planificare a pregătirii în
perspectivă.
În baza dinamicii pe vârste a performanţelor sportive, autorii propun ca
la elaborarea planificării pregătirii sportive să se evidenţieze o serie de cicluri,
etape şi perioade distincte.

Menţionăm cu această ocazie că s-a statornicit concepţia ciclurilor mari


(macrocicluri) de antrenamente.

În actuala literatură metodică există câteva opinii cu privire la


delimitarea principalelor etape ale procesului de pregătire sportivă. De exemplu,
N.G. Ozolin (1972) recomandă ca pregătirea tinerilor handbalişti să se planifice
cu 8-12 ani înainte. În această planificare de perspectivă, el consideră raţional să
se evidenţieze 2 etape (sau 2 stadii) de lungă durată:
- de pregătire (pregătitoare) şi
- specială (de specializare).
Pentru a obţine rezultate mai bune, înainte de a începe pregătirea
specializată, tinerii sportivi trebuie să parcurgă perioada de pregătire cu durata
de 3-5 ani. Acest principiu este împărtăşit şi de D. Harre şi coautorii săi, care
împart convenţional pregătirea de durată în 2 etape mari:
1. Pregătirea ca baza a formării măiestriei sportive (pregătirea de bază);
2. Pregătirea pentru obţinerea rezultatelor de performanţă.

O serie de autori disting şi ei în planificarea procesului de antrenament


două etape, însă le denumesc altfel:
1. Etapa sporirii rezultatelor sportive;
2. Etapa stabilizării relative a succeselor sportive.

Diferă esenţial opiniile asupra pregătirii sportivilor care subliniază că, în


abordarea acestei pregătiri, este raţional să se ia în considerare trei etape ale
posibilităţilor de vârstă ale sportivilor. Autorii nominalizaţi separă etapele de
pregătire a sportivilor în funcţie de aceste faze.
Există păreri cu privire la o etapizare mai complexă a antrenamentelor care
consideră că activitatea de pregătire sportivă cuprinde 4 etape, ce se succed
consecvent:
1. Etapa ce precede specializarea sportivă;
2. Etapa specializării sportive iniţiale;
8
3. Etapa specializării sportive aprofundate;
4. Etapa longevităţii sportive.

N. Alexe recomandă abordarea pregătirii sportive şi a selecţiei, din punct


de vedere didactic, operaţional, biologic şi sportiv, pe trei niveluri:
- primar(selecţia primară),de la vârsta de 4-5 ani şi până la 8-10 ani(în
funcţie de disciplina sau proba sportivă).
- secundar (selecţia secundară, pubertară), între 10-14 ani,de asemenea în
funcţie de sport/probă,dar la un interval de timp de 3-5 ani faţă de prima etapă.
- final (selecţia finală, de performanţă naţională şi internaţională) care
marchează de fapt trecerea la sportul de performanţă fiind dominată în special
de criteriul performanţei sportive.
În linii mari nivelul primar este dominat de criterii şi indici sanogenetici şi
genetici,nivelul secundar – de realizarea micromodelului biologic, care
reprezintă şi efectul unui antrenament sistematic de durată asupra unui organism
în creştere, în timp ce nivelul final este dominat de performanţă, de modelul
biologic al performanţei.
Expunându-şi opiniile asupra sistemului de pregătire a sportivilor, L.P.
Matveev (1977,1991) a arătat că acest sistem se structurează în funcţie de
schimbările legice survenite în cele 3 stadii mari ale căii parcurse de sportivi,
definite ca:
- stadiul pregătirii de bază;
- stadiul realizării maxime a capacităţilor sportive;
- stadiul longevităţii sportive.

Primul stadiu cuprinde etapele pregătirii sportive prealabile şi


specializării iniţiale; cel de-al doilea – etapa “preculminantă” şi etapa
“recordurilor”; etapa a treia este cea de stabilizare a rezultatelor şi de menţinere
în formă.

Pe lângă punctele de vedere expuse privind periodizarea pregătirii de


lungă durată ale sportivilor, există o serie de studii în care se propun variante
identice sau modificate ce cuprind între 2 şi 6 etape de practicare intensivă a
sportului.

Făcând abstracţie de specificul viziunilor diverşilor autori asupra


sistemului de pregătire sportivă, putem constata că ei disting, de regulă, 3 etape
(perioade, stadii) ale acestui proces:
- crearea premiselor pentru obţinerea celor mai înalte rezultate, cea care
coincide cu creşterea intensivă a organismului şi formarea personalităţii
sportivilor;
- realizarea unor performanţe individuale deosebite;
- perioada scăderii nivelului rezultatelor din cauza diminuării, legate de
vârstă, a capacităţilor sportive.

9
Specializarea sportivă, care începe în copilărie, adesea la cea mai
fragedă vârstă, ca fenomen social obiectiv este condiţionată de necesitatea
planificării pregătirii copiilor şi adolescenţilor pentru a realiza rezultate sportive
superioare în perioada de vârstă cea mai favorabilă în acest sens.
Optimizarea pregătirii tinerilor sportivi presupune soluţionarea unei
probleme extrem de complexe, aceea a îmbinării organice a procesului de
constituire a măiestriei sportive cu cel de formare a personalităţii şi dezvoltare a
organismului sportivului în funcţie de obiectul activităţii sportive; aici
împletindu-se strâns aspectele instructive, educaţionale, medico-biologice şi
psihologice ale dirijării dezvoltării individului.

Problema optimizării procesului de pregătire a copiilor si juniorilor este


deosebit de actuală pentru toate tipurile de sport. Cauzele acestei stări de lucruri
sunt multiple.
Una din ele constă în faptul că astăzi sportul de performantă impune
sporirea efortului, creşterea continuă a nivelului măiestriei tehnice şi tactice a
sportivilor şi a efortului lor psihic, ceea ce determină intensificarea tuturor
aspectelor pregătirii tinerilor sportivi. Calitatea pregătirii depinde în mare
măsură de timpul atribuit în acest scop procesului de instruire.
Considerând că toate elementele procesului de formare a sportivilor
sunt importante şi că pe an ce trece este nevoie de un volum tot mai mare de
antrenamente, se pune problema excluderii din procesul de instruire, a
materialului didactic neesenţial şi a componentelor secundare ale activităţii de
antrenament, precum şi determinării corelaţiei calitative şi cantitative optime
dintre diferitele elemente ale pregătirii în diversele etape ale antrenamentelor
tinerilor sportivi.

Pregătirea viitorilor sportivi ridică probleme acute şi din cauză că,


datorită eforturilor fizice şi psihice maxime, s-a redus perioada prestaţiilor
sportivilor în <<marea performanţă>>, ceea ce dictează necesitatea completării
grabnice a echipelor participante in marile competiţii.

2.1. Particularităţi psiho-fiziologice şi somato-motrice privind


iniţierea în handbal a copiilor la vârsta de 9-10 ani
Creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională a copiilor antepubertari este
mai rapidă şi mai uniformă decât până la această vârstă.
Caracteristica principală a antepuberilor o reprezintă dezvoltarea organelor
din plan somatic într-un ritm de creştere mai accentuat decât cel al organelor
vegetative
Practicare jocului de handbal încă din fragedă copilărie lărgeşte în mod
simţitor bagajul motric al copiilor. Paralel cu practicarea lui sub forma unui joc
simplificat, la această vârstă este necesar să se acorde o mare atenţie dezvoltării
generale psiho-fiziologice şi somato-motrice, precum şi formării personalităţii.
10
2.1.1.Particularităţi psiho-fiziologice
Implicarea factorilor psihologici în activitatea sportivă este confirmată
de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista în afara unei anumite
configuraţii a structurii personalităţii acestuia, precum şi a factorilor psiho-
sociali.
Se consideră că existenţa unei consonanţe între aptitudini şi atitudini
constituie una din condiţiile de bază ale succesului sportiv. Pentru activitatea de
mare performanţă, pregătirea sportivă trebuie să urmărească depistarea
potenţialităţilor de excepţie a sportivilor superdotaţi sub raportul unor cerinţe şi
particularităţi specifice fiecărei discipline sportive, după ce s-au stabilit
aspectele de natură motrică şi biologică.
Indiferent de ramura de sport trebuie să fie îndeplinite anumite cerinţe
psihologice de bază, care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al
unui viitor performer. Este ceea ce se numeşte capacitatea psihică “de start”.
Aceste caracteristici se antrenează pe parcursul perfecţionării măiestriei
sportive şi al maturizării biopsiho-sociale, dar numai în directă concordanţă cu
suportul lor genetic.
Faptul că activitatea sportivă începe încă de la vârsta de creştere (8-10
ani) face psihodiagnoza (cunoaşterea ştiinţifică a caracteristicilor
psihocomportamentale) să fie în mare măsură doar orientativă.
Este adevărat că unele aptitudini manifestate în copilărie se menţin şi se
afirmă apoi plenar în adolescenţă şi tinereţe, pe când altele, nici nu pot fi
depistate de timpuriu, aşteptându-şi momentul evidenţierii în pragul şi pe durata
adolescenţei.
Sub aspect fiziologic, caracteristic vârstei de 9-10 ani este procesul de
creştere relativ uniformă, aşa-numita perioadă antepubertară.
Ritmul de creştere este mai accentuat la nivelul oaselor, muşchilor şi al
sistemului nervos, faţă de un ritm ceva mai lent la nivelul reglării şi coordonării
funcţiilor vegetative.
Se constată la această vârstă un proces intens de depunere a sărurilor
minerale în ţesutul osos, ceea ce are ca urmare creşterea rezistenţei oaselor care
devin mai groase şi mai dure
Totuşi, la unii copii de 8-9 ani, lipsa sărurilor minerale din oase
determină o mare elasticitate a acestora, datorită predominanţei oseinei, ceea ce
predispune la deformări osoase de tipul scoliozei, cifozei, lordozei, prin
accentuarea şi denaturarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale.
Procesul accentuat de osificare este stimulat de efortul fizic depus în
cadrul lecţiilor de educaţie fizică sau de antrenament sportiv, handbalul fiind
una din cele mai utile preocupări în acest sens Deci, pentru o dezvoltare
armonioasă a oaselor la această vârstă , pe lângă aportul corespunzător de
calciu, fosfor, magneziu şi vitamina D, este nevoie şi de stimulenţi fizici,
excelent furnizaţi de practicarea sistematică a jocului de handbal (G. Csudor –
1983).
11
Musculatura, încă de la şase ani, se află într-o dezvoltare lentă dar
continuă, reprezentând aproximativ 21% din greutatea corpului, acest proces
fiind influenţat mai ales de activitatea fizică a copilului. Aşa cum se cunoaşte, la
această vârstă, flexorii sunt mai bine dezvoltaţi decât extensorii, iar musculatura
trenului inferior este ceva mai în urmă din punct de vedere al potenţialului de
forţă.
La nivelul sistemului nervos este predominant procesul de excitaţie
corticală faţă de cel de inhibiţie, fapt ce explică voioşia exagerată, neastâmpărul
permanent al şcolarului de vârstă preşcolară.
Slaba dezvoltare a inhibiţiei interne de diferenţiere reduce mult nivelul
indicilor de îndemânare a acestor copii, făcând, cu atât mai mult, necesară
practicarea unei cât mai variate game de exerciţii şi jocuri, la care copii
participă cu un mare angajament şi deosebită plăcere.
Plasticitatea deosebită a creierului copilului antepubertar prezintă un
avantaj deosebit în direcţia însuşirii corecte a unor deprinderi motrice.
Marea receptivitate şi capacitatea de imitare crescută a acestor copii nu
asigură şi fixarea acestor deprinderi. Pentru aceasta sunt necesare repetarea
sistematică şi revenirea continuă la temele predate anterior, deoarece lipsa
inhibiţiei interne de diferenţiere îngreunează fixarea deprinderilor.
Printr-o stimulare corespunzătoare a interesului şi crearea unui climat
plăcut şi divers în cadrul antrenamentelor, se măreşte atractivitatea predării, se
captează atenţia şi interesul copiilor, astfel că, un bagaj destul de larg şi variat
de deprinderi motrice, se poate însuşi chiar numai din joacă.
Activitatea continuă a aparatului locomotor în timpul antrenamentelor
este susţinută de un permanent aflux de oxigen şi de substanţe energetice,
furnizate de organele vegetative, dintre care pe primul plan se situează
activitatea sistemului respirator, cardiovascular şi a glandelor cu secreţie
internă.
Sistemul cardiovascular al copiilor de 9-10 ani este încă slab dezvoltat:
inima are o greutate de circa 125g (faţă de adult-350g), arterele musculare sunt
slab dezvoltate, venele sunt subţiri şi cu un traiect mai rectiliniu decât la adult,
capilarele sunt relativ largi, dar puţin numeroase faţă de adult.
Această dezvoltare morfologică deficitară a sistemului cardiovascular
este parţial compensată printr-o activitate fiziologică intensă, ceea ce presupune,
chiar şi în repaos, un efort cardiovascular suplimentar, iar în timpul eforturilor
fizice propriu-zise, solicitarea acestui sistem să fie deosebit de accentuată.
Astfel, la 10 ani, frecvenţa cardiacă este de 100bătăi/min. Această
tahicardie a antepuberilor reprezintă o povară însemnată pentru miocard,
precum şi o cheltuială energetică considerabilă pentru întreg organismul
copiilor
În efort, situaţia este şi mai dificilă, întrucât, orice plus de irigaţie cu
sânge a muşchilor solicitaţi, reclamă o sporire considerabilă a frecvenţei
cardiace, inima răspunzând cu greu solicitărilor intense pe timp mai îndelungat.
Dimensiunile inimii fiind mici, cantitatea de sânge expulzată în circulaţie printr-

12
o sistolă precum şi minut-volumul cardiac, sunt şi ele reduse, iar rezervele
cardiace sunt, în acest sens, şi ele reduse.
De aceea, copii de 9-10 ani, nu suportă uşor eforturile pe distanţe mai
lungi de 100-200 m, în special pe cele de 300-800 m, care reprezintă o solicitare
deosebită pentru miocard.
Iată de ce efortul fracţionat din jocurile sportive şi jocurile dinamice
este bine tolerat de aceşti copii şi contribuie treptat la fortificarea miocardului.
Oarecum similar se prezintă situaţia şi în cazul aparatului respirator.
Capacitatea anatomică a plămânilor se dezvoltă mai rapid abia după 7-8
ani. Frecvenţa respiratorie este relativ mare: 20-22 respiraţii/min, la 9-10 ani.
Capacitatea vitală şi minut-volumul respirator sunt relativ mici. Datorită
nivelului relativ scăzut al forţei muşchilor respiratori, nu sunt disponibilităţi
prea mari pentru efort.
Însă, efortul fizic din diferite jocuri sportive (handbal, fotbal, baschet),
este favorabil sub toate aspectele dezvoltării capacităţii respiratorii. Un ritm
respirator corect şi fortificarea treptată a muşchilor respiratori din timpul acestor
activităţi, asigură creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii şi sporirea
rezervelor ventilatorii corespunzătoare cerinţelor de oxigenare a tuturor
ţesuturilor angrenate în efort.

2.1.2.Paticularităţi somato-motrice
În corelaţie cu aspectele somato-fiziologice trebuie ca, în perioada de
creştere, să se ţină seama de vârsta biologică, deosebit de importantă pentru cei
care se ocupă de pregătirea copiilor şi juniorilor, aceasta deoarece capacitatea de
efort a sportivilor este mai strâns legată de vârsta biologică decât de vârsta
cronologică.
Determinarea vârstei biologice este bine să se facă după cele mai
ştiinţifice metode. Dar dacă nu avem la dispoziţie cabinete de radiologie şi
medici specialişti, aceasta se poate determina folosind criterii mai simple, care
prezintă totuşi un grad suficient de probabilitate.
O modalitate utilizată este aceea a comparării datelor (talie, greutate)
celui căruia dorim să-i determinăm vârsta biologică, cu mediile pe ţară le
acestui parametru, consultând tabelele referitoare la “Nivelul mijlociu de
dezvoltare fizică a generaţiilor în creştere (0-18 ani) şi apoi să fie completate cu
datele subiectului.
Tabelul 1
Datele medii ale înălţimii şi greutăţii corporale la băieţi de 9-10 ani

Mediul urban Mediul rural


Vârsta
Înălţimea Greutatea Înălţimea Greutatea
(ani)
F F F F F F F F
9 129,8 6,1 27,0 4,1 125,9 5,7 24,9 3,2
10 134,3 6,2 29,4 4,6 130,2 6,0 27,0 3,5

13
11 139,0 6,6 32,2 5,4 134,8 6,2 29,4 3,9

Dacă dorim să aflăm, de pildă, vârsta biologică a unui copil care are,
calendaristic, 10 ani, comparăm înălţimea şi greutatea acestuia cu media
înălţimilor şi greutăţilor din tabelele de referinţă. Dacă vom constata că datele
acestuia sunt mai mici decât cele indicate pentru vârsta respectivă, vom
conchide că subiectul nu are încă 10 ani(din punct de vedere biologic); dacă
datele sunt mai mari aceasta înseamnă că subiectul a depăşit vârsta de 10 ani
(din punct de vedere biologic).
Se poate întâmpla ca unul din parametrii să-l depăşească pe cel din
tabel, iar celălalt să fie mai mic. În acest caz se va aprecia că respectivul are
înălţimea unuia de 12 ani (sau cât rezultă din tabelul de referinţă) şi greutatea
unuia de 9 ani.
Dintre multipli parametrii morfologici, o însemnătate deosebită pentru
practicarea handbalului o au: înălţimea (talia), proporţiile segmentelor corpului,
greutatea corpului, lărgimea bazinului şi a coapsei, circumferinţa taliei, a
umerilor precum şi depozitele de grăsime.
Înălţimea sau talia este o caracteristică antropometrică cu cea mai mare
importanţă în jocul de handbal. Multe studii referitoare la determinarea ei
genetică au avut ca scop estimarea coeficienţilor de corelaţie dintre înălţimea
corpului urmaşilor şi cea a părinţilor.
Datele furnizate de 24 de studii ale unor cercetători din diferite ţări,
demonstrează că aceşti coeficienţi de corelaţie sunt, în general mai mari la
populaţiile din Europa şi S.U.A. decât la celelalte populaţii.
Pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – ritmul de evoluţie
şi nivelul acesteia – reprezintă factorul de bază în obţinerea performanţelor
maxime.
În România, acest parametru a fost obiectivizat printr-un sistem de
probe şi norme de control imaginate tocmai pentru a depista şi promova
talentele sportive.(Institutul de Igienă din Bucureşti). Conţinutul acestui sistem
de probe şi norme este diferenţiat în funcţie de vârsta şi stadiul de pregătire al
candidatului sportiv.
Probele din acest sistem sunt corelate cu etapizarea pregătirii, existând
probe distincte pentru începători, avansaţi şi performanţă.
Aprecierea motricităţii copiilor, ca expresie a gradului de dezvoltare a
fiecărei calităţi motrice în parte şi a tuturor la un loc se poate face pe baza
rezultatelor obţinute la probele incluse într-o baterie care stă la baza testului
internaţional de capacitate fizică, cunoscut sub denumirea de “Standard Fitness
Test”, adoptat de Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică.
Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare
a performanţelor pentru fiecare vârstă. în parte, separat pentru fete şi pentru
băieţi, fiecare performanţă căpătând un echivalent în puncte.

14
Tabelul 2

Tabel scalar – băieţi, începători

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Alergare 9-12 ani 50 m.
9 10”0 9”5 9”0 8”5 8”0 7”5 6”9 6”5
10 9”7 9”2 8”7 8”3 7”8 7”3 6”8 6”4
11 9”4 9”0 8”5 8”1 7”6 7”1 6”7 6”3

Tabelul 3
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Lungime de pe loc (cm.)
9 128 140 162 163 175 187 199 211
10 136 148 162 174 186 199 212 224
11 144 156 168 180 192 204 216 228

Tabelul 4
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Rezistenţă: 9-11 ani = 600 m.
9 3’12” 2’56” 2’41” 2’26” 2’11” 1’56” 1’45” 1’34”
10 3’12” 2’51” 2’36” 2’22” 2’08” 1’54” 1’42” 1’32”
11 3’04” 2’49” 2’34” 2’20” 2’06” 1’52” 1’40” 1’32”

Tabelul 5
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Aruncare minge oină (m.)
9 15,9 19,5 23,1 26,7 30,4 34,0 37,6 41,3
10 19,3 23,2 27,1 30,9 34,8 38,7 42,5 46,4

15
11 21,6 25,6 29,7 33,7 37,8 41,8 45,9 49,9

Tabelul 6
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Menţinut în atârnat: 9-11 ani
9 0’17” 0’36” 0’55” 1’14” 1’34” 1’53” 2’12” 2’31”
10 0’17” 0’37” 0’57” 1’18” 1’38” 1’59” 2’19” 2’39”
11 0’19” 0’41” 1’02” 1’25” 1’45” 2’06” 2’27” 2’48”

Tabelul 7
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Îndemânare
9 14”5 13”6 12”7 11”8 10”9 10”0 9”1 8”3
10 13”9 13”1 12”2 11”4 10”6 9”8 9”1 8”3
11 13”7 12”9 12”1 11”3 10”4 9”6 8”8 8”1

Tabelul 8
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Abdomen (nr. repetări)
9 14 17 20 23 26 29 31 32
10 14 17 20 23 27 30 31 32
11 14 17 21 24 27 30 31 32

Tabelul 9
Tabele scalare – începători - băieţi

Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Mobilitate (cm.)
9 48 52 56 60 64 68 72 76
10 48 52 55 59 63 67 70 74
11 48 52 55 59 62 66 70 74

Datele din ultimii zece ani privind legităţile dinamicii pe vârste a


calităţilor fizice şi psihice, denumite senzitive, ale individului demonstrează că

16
aceste perioade trebuie folosite în momentul oportun pentru a îmbunătăţi
pregătirea de lungă durată a sportivilor de înaltă performanţă.
2.2. Termene necesare pentru obţinerea rezultatelor superioare
Un factor important este componenţa selecţionatelor naţionale, care „au
întinerit” considerabil comparativ cu perioadele precedente. Acest fapt a
determinat „deplasarea” termenelor de specializare a sportivilor, care va începe
mai devreme.
Deşi specializarea sportivilor începe la o vârstă mai fragedă, într-o serie
de sporturi (înotul, patinajul artistic ş.a.) vârsta la care sportivii obţin cele mai
bune rezultate s-a diminuat nesemnificativ faţă de acum 20-30 ani.
Conform unor date preliminare, aceasta se referă şi la jocurile sportive.
Cu toate că în urmă cu unul sau două decenii pentru handbal erau selectaţi copiii
de 11-12 ani, iar în prezent – de 9-10 ani, vârsta la care actualii handbalişti obţin
cele mai înalte realizări sportive, practic, nu s-a schimbat. Acest fapt a fost
reflectat şi în studiile fundamentale consacrate formării tinerilor pentru jocurile
sportive , în care începutul specializării este admis în perioada de la 9 până la 12
ani, adică pe o întindere de 4 ani.
Trecerea într-o serie de sporturi la practica specializării „timpurii” dă
naştere unei probleme pe care, convenţional, le putem defini ca problemă a
deficitului de contingent.
Examenele medicale la care au fost supuşi copiii de vârstă şcolară arată
că în ultimii 10-15 ani a crescut brusc numărul elevilor cu diverse devieri de
dezvoltare fizică şi dereglări de sănătate, acestea fiind explicate printr-o serie de
cauze, predominând cele de natură socială, caracteristice ţărilor dezvoltate
industrial. S-ar părea că aceasta este principala cauză a deficitului de copii apţi
pentru a fi selectaţi în şcolile sportive, ceea ce intensifică concurenţa între
antrenorii pentru copii care reprezintă diferite tipuri de sport.
Dacă excludem cazurile extreme (un copil cu statură înaltă, care ar
putea practica baschetul, nu-l va interesa pe antrenorul de gimnastică), copiii
bine dezvoltaţi, ageri, cu mişcări coordonate pot practica, cu acelaşi succes,
atletismul, voleiul, handbalul, fotbalul şi alte sporturi.
În acest context, se pune deosebit de acut sarcina identificării
diferenţiate a calităţilor sportivilor. Se ştie doar că existenţa capacităţilor pentru
sport şi perfecţionarea lor continuă constituie temelia, pe care se sprijină toate
componentele unei prestaţii eficiente a jucătorilor.

În seria de probleme ale specializării sportive timpurii, cea mai


importantă o constituie vârsta la care este cel mai indicat să se înceapă
antrenamentul specializat, adică perioada în care există cele mai favorabile
condiţii biologice, psiho-motrice, somato-fiziologice sau de altă natură pentru
această activitate.
S-a stabilit că rezultatele superioare, obţinute de sportivi în anii
copilăriei şi adolescenţei, adesea se datorează nu atât calităţilor sportive, cât
maturizării lor biologice precoce, determinată de factorii genetici.

17
Adolescenţii, cu ritmul individual de dezvoltare încetinit, de multe ori
sunt mai capabili, însă calităţile lor se manifestă cu întârziere, deoarece perioada
lor senzitivă individuală începe mai târziu.
În practica sportivă există numeroase exemple când capacităţile tinerilor
sportivi pentru rezultate importante se manifestă la diferite vârste. De exemplu,
americanul Mark Spitz, deţinătorul a 7 medalii olimpice de aur la înot, a atras
atenţia asupra sa la vârsta de 9 ani. Gimnastul japonez Iu Endo a început să se
specializeze la 15 ani, dar abia la 27 de ani a devenit campion olimpic absolut.
Pentru a spori realizările sportive, în ultimii ani există preocuparea de a
atrage în munca sistematică de instruire copiii şi adolescenţii. Numeroşi
antrenori consideră că în sport deprinderile de mişcare perfectă se cultivă de la o
vârstă fragedă.

Pe de altă parte, se subliniază că specializarea sportivă este raţional să


înceapă numai în baza unei educaţii fizice multilaterale.
Toţi recunosc că pentru determinarea celei mai potrivite vârste când
poate începe specializarea sportivă trebuie cunoscută perioada de pregătire de
care este nevoie pentru a se atinge cele mai mari performanţe.

Analizând datele ultimilor cinci olimpiade (raportate la perioadele


respective ale cercetări, au remarcat că, în această perioadă, deosebirile de
vârstă ale învingătorilor variază în limitele 1-1,5 ani. Autorii au concluzionat că
vârsta la care sportivii obţin rezultate superioare este destul de stabilă şi că
diferă în diverse tipuri de sport.

Cea de-a doua valoare de referinţă pentru determinarea perioadei de


începere a specializării sportive o constituie durata antrenamentelor necesare
pentru obţinerea rezultatelor superioare. S-a dovedit că şi aceasta este o valoare
relativ constantă . Pornind de la aceste 2 puncte de reper, autorii citaţi stabilesc
termenele optime pentru începerea pregătirii sportive sistematice.

Referindu-se la specializarea timpurie, adesea se subliniază că aceasta


trebuie să aibă un caracter multilateral. De exemplu, se prevede specializarea în
atletică uşoară în general şi nu în una din probele componente ale acesteia. La
fel, începând specializarea la înot, se preconizează pregătirea pentru diferite
tipuri şi stiluri de înot şi pe diferite distanţe .

Mulţi autori consideră că în etapa iniţială a specializării tânărului sportiv este


necesar să se aplice principiul pregătirii multilaterale şi să se asigure exersarea
temeinica a diverselor exerciţii. Este unanim recunoscut că dacă specializarea
la o vârstă fragedă se efectuează în baza unei pregătiri fizice generale şi în
concordanţă cu particularităţile dezvoltării tânărului sportiv, ea va contribui la
realizarea unor rezultate superioare la vârsta de 17-18 ani.

18
Vârsta medie a debutului în sport şi cea la care reprezentanţii diferitelor
ramuri sportive au obţinut performanţe deosebite
(conform investigaţiilor din România)

Vârsta medie la care Vârsta medie la care


Nr. Ramura
au început au obţinut prima
crt. sportiva
specializarea performanta
femei Bărbaţi Femei bărbaţi
1. Atletică uşoară 10,3 12,6 22,1 24,0
2. Înot 9,4 10,5 15,6 17,0
3. Gimnastică 7,1 9,7 15,5 21,7
4. Baschet 12,2 12,8 21,6 22,0
5. Volei 12,3 12,4 23,6 23,4
6. Canotaj caiac 14,7 14,0 21,3 22,1
7. Sărituri în apă 9,5 10,0 16,4 19,5
8. Handbal 11,3 11,6 21,8 22,6
9. Tir cu arcul 13,0 12,0 22,4 24,2
10. Tir 10,0 14,6 20,0 20,7
11. Scrimă 11,6 12,2 21,0 23,4

Conform datelor obţinute de N. Alexe (1993), în baza analizei biografiilor


campionilor olimpici (1896-1992), vârsta medie a învingătorilor, pe tipuri de
sport , numai în 3 din 23 de probe sportive s-a constatat tendinţa de “întinerire”
a învingătorilor şi finaliştilor olimpici – la înotători (femei şi bărbaţi) şi
gimnastică (femei). În toate celelalte probe sportive pe durata celor 96 de ani nu
s-a observat această tendinţă.

Vârsta celor mai talentaţi reprezentanţi ai diverselor sporturi variază


esenţial. La voleibalişti, de exemplu, vârsta cea mai frecventa este de 23-25 ani
la femei şi 25-27 ani la bărbaţi.
S-a văzut, totodată, că nivelul măiestriei sportivilor creşte odată cu vârsta.
Astfel, vârsta medie a selecţionaţilor in echipele naţionale este mai mare decât
a tuturor celorlalţi voleibalişti talentaţi, iar a componenţilor echipelor din liga
naţională – mai mare decât a jucătorilor echipelor din prima categorie.
Aceeaşi situaţie se constată şi la evaluarea longevităţii sportive a
voleibaliştilor: în selecţionate ea este egală cu 12 ani – bărbaţi şi 10 ani – femei.
Perioada de la începutul practicării voleiului şi până la selecţionarea în echipa
din primul eşalon valoric variază între 5 şi 8 ani. În ansamblu, sportivii obţin şi
menţin performanţele superiore timp de 8-10 ani.

19
Gimnastica
Prin mijloacele şi metodele de care dispune, gimnastica este accesibilă
tuturor vârstelor, având o contribuţie hotărâtoare în dezvoltarea armonioasă a
organismului în creştere. Gimnastica este o disciplină sportivă care cuprinde
exerciţii naturale şi construite, alese şi structurate în mod ştiinţific, pentru a fi
folosite atât în educaţia fizică a omului cât şi în activitatea sportivă de
performanţă.
Gimnastica este treapta iniţială, cea cu care trebuie să înceapă
perfecţionarea fizică, este “alfabetul educaţiei fizice” care trebuie parcurs
metodic de la A la Z, adaptându-l cerinţelor concrete reclamate de colectivul cu
care se lucrează. Din aceste motive gimnastica este considerată nu numai o
disciplină de bază a educaţiei fizice şcolare de la preşcolari la învăţământul
superior, dar şi un mijloc valoros în activitate sportivă de masă şi de
performanţă.
În strânsă interdependenţă cu celelalte discipline ale educaţiei fizice,
gimnastica are ca principal scop perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii
motrice a omului.
Prin natura mijloacelor de care dispune, gimnastica poate rezolva multe
din obiectivele educaţiei fizice şi sportive, cum ar fi:
- să contribuie la o dezvoltare corectă şi armonioasă a
organismului în creştere;
− să contribuie la dezvoltarea capacităţilor motrice;
− să contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi a unor calităţi psihice;
− să contribuie la dezvoltarea funcţiilor organismului uman care asigură
sănătatea şi creşterea capacităţii de efort;
− să realizeze însuşirea de către executanţi a caracteristicilor diferitelor
mişcări (traiectorie, amplitudine, ritm, tempo, e.t.c);
− să realizeze însuşirea unui bagaj motric cât mai larg;

Gimnastica prezintă unele particularităţi care o deosebesc de celelalte


discipline sportive:
− cele mai multe şi variate exerciţii se pot adapta la toate vârstele,
nivelurile de pregătire şi la orice condiţii materiale. Exerciţiile folosite sunt larg
accesibile (gimnastica de bază);
− caracterul analitic al multor exerciţii din conţinutul gimnasticii ne
oferă posibilităţi multiple şi eficiente de acţionare selectivă asupra unor
segmente sau regiuni ale corpului, în funcţie de obiectivele urmărite;.
− prezenţa unor exerciţii care se execută în condiţii neobişnuite ajută la
creşterea nivelului de coordonare şi control asupra aparatului locomotor precum
şi de orientare a corpului în spaţiu;
− dezvoltarea unor importante calităţi psiho-motrice şi psihice (curaj,
stăpânire de sine, perseverenţă, voinţă, e.t.c.) necesare în activitatea sportivă,
dar şi în activitatea cotidiană;

20
− pronunţatul caracter estetic ce duce formarea şi păstrarea unei ţinute
corecte a corpului şi a segmentelor sale;
− terminologia gimnasticii (termeni proprii) utilizată încă de la vârstele
mici, duce la o corectă înţelegere şi o mai eficientă comunicare şi informare,
atât pentru sportivi cât şi pentru profesor.
Pentru realizarea scopului şi sarcinilor menţionate, alături de instalaţii,
obiecte şi aparatură specifică, gimnastica foloseşte serie de exerciţii, dintre care
cele mai folosite sunt cele care îşi găsesc aplicarea în practica sportivă
Cele mai importante categorii de mijloace pe care le-am propus pentru
această categorie de vârstă sunt:
−exerciţiile de front şi formaţii pentru captarea atenţiei, introducerea
organizată în activitate, îmbunătăţirea capacităţii de organizare şi
autoorganizare;
−exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă pentru diferite părţi ale
corpului (gât, braţe picioare, trunchi), cu obiecte (bastoane, mingi, cercuri), la
diferite aparate (bancă de gimnastică, scară fixă, trambulină, capră, ladă, e.t.c.).
În toate cazurile se cer execuţii cu precizie, amplitudine, în condiţii de echilibru,
având ca scop prelucrarea analitică a aparatului locomotor, formarea unei ţinute
corecte, dezvoltarea calităţilor motrice, în special a celor de îndemânare, forţă şi
viteză în regim de îndemânare şi forţă.
−exerciţii utilitar aplicative care constau în diferite forme de mers,
alergare, sărituri, aruncare, prindere, căţărare, echilibru, transport de greutăţi,
tracţiuni şi împingeri care contribuie la lărgirea bagajului de deprinderi motrice
atât de necesar în activitatea sportivă, dar şi în viaţa de zi cu zi.
−exerciţii acrobatice ce se caracterizează prin poziţii şi acţiuni mai puţin
obişnuite şi cuprind elemente de mare mobilitate, de echilibru şi de forţă. Ele
contribuie la dezvoltarea coordonării, solicită aparatul vestibular şi contribuie la
dezvoltarea multor calităţi psiho-motrice.

Atletism
Atletismul trebuie înţeles ca poliatlon ţi nu ca probă izolată, mai ales
datorită valorii sale formative deosebite şi accesibilităţii crescute.
În învăţământul primar (care cuprinde şi vârsta de 9-11 ani) are loc
iniţierea în probele atletice precum şi consolidarea deprinderilor respective în
scopul executării lor cu indici corespunzători de viteză, îndemânare, rezistenţă
şi forţă, desigur, în condiţii de întrecere.
La alergări, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau
fără treceri peste obstacole. Dintre sărituri, le întâlnim mai mult pe cele fără
elan (lungime, triplusalt, plurisalt), iar dintre aruncări, cele cu mingea de oină la
distanţă sau la ţintă, precum şi aruncările cu mingea medicinală cu o mână sau
cu două mâini, e.t.c.
Exerciţiile atletice dezvoltă calităţi motrice de bază: forţă, rezistenţă,
viteză, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea

21
organismului, fiind alături de gimnastică, baza sportului formativ dar şi a
sportului competiţional.
Din cadrul competiţiilor sportive de masă nu lipsesc probele atletice
simple, fiind cele mai accesibile, iar “joggingul” care se practică din ce în ce
mai mult în lume, nu este altceva decât o alergare de durată în tempo moderat.
În prezent majoritatea specialiştilor din domeniu evidenţiază următoarele
aspecte metodice în utilizarea mijloacelor din atletism:
- asigurarea continuităţii în exersare pentru exercita influenţe benefice;
- învăţarea exerciţiilor sub formă de joc în etapa de iniţiere;
- folosirea procedeelor de uşurare a efortului în etapa de învăţare;
- practicarea globală a probelor atletice şi folosirea întrecerii în etapa de
consolidare şi perfecţionare;
- crearea motivaţiei pentru folosirea mijloacelor din atletism în
activităţile independente(cros, jogging);
- respectarea succesiunilor motrice în învăţarea tehnicii probelor este o
garanţie a însuşirii rapide şi corecte;
- exerciţiile atletice pot fi teme de lecţii, dar pot fi prezente pe tot
parcursul antrenamentului (pregătirea organismului pentru efort, dezvoltarea
calităţilor motrice);
- în cadrul pregătirii atletice,la etapa de iniţiere la 9-11 ani ponderea
cade pe alergări care constituie elementul de bază pentru aproape toate jocurile
sportive; este necesar să se acorde o atenţie specială alergării accelerate în
cadrul alergării de viteză şi dezvoltării vitezei;
- la pasul lansat de viteză se va căuta menţinerea vitezei în condiţiile
corelării ei cu frecvenţa şi lungimea paşilor.
- nu se vor face repetări în plină viteză decât atunci când structura
actului motric este bine însuşită.
- se va urmări plecarea rapidă şi energică, evitându-se scurtarea paşilor
în vederea obţinerii unei frecvenţe mari;
- folosirea alergărilor peste obstacole diferite va avea ca scop
dezvoltarea simţului ritmului;
- la alergarea de rezistenţă se va căuta însuşirea pasului lansat în tempo
moderat, coordonat cu un ritm optim al respiraţiei.
În concluzie, toate aceste elemente metodice trebuie luate în consideraţie
pentru utilizarea raţională şi eficientă a mijloacelor atletice în pregătirea
sportivilor la handbal.
Necesitatea folosirii mijloacelor din atletism în etapa de iniţiere la
majoritatea jocurilor sportive reiese, după părerea specialiştilor din următoarele
argumente:
- probele şi exerciţiile atletice nu necesită condiţii deosebite de înzestrare
materială şi pot fi practicate pe toată durata anului, atât în sezonul cald cât şi în
cel rece;
- în structura lor, probele atletice au mişcări fireşti (naturale), relativ
simple şi cu o mare valoare utilitară, efortul poate fi administrat în condiţii de

22
mare obiectivizare (metri, centimetri, kilometri, secunde, minute) şi sub control
riguros;
- influenţele sale polivalente, localizate în egală măsură asupra aparatului
locomotor, dar şi asupra marilor funcţii, au efecte favorabile în perioada de
creştere, contribuind la dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă;
- alergările, aruncările şi săriturile sunt deprinderile motrice cu cea mai
mare pondere în cadrul jocului de handbal, cu ajutorul lor îndeplinindu-se
obiective de mare importanţă în cadrul pregătirii de bază (viteză, forţă,
îndemânare, rezistenţă), dar şi în alte planuri ale pregătirii sportive (tehnicitate,
dârzenie, dăruire, decizie, temeritate, dorinţa de autodepăşire, competitivitate,
simţul ritmului) cu influenţe favorabile şi controlabile; trebuie remarcat faptul
că alergarea constituie cel mai eficient mijloc şi stimulent pentru dezvoltarea
raţională a funcţiei respiraţiei şi circulaţiei.
- pentru că mijloacele specifice atletismului se practică mai ales în aer
liber, în plină natură, beneficiind din plin dezavantajele factorilor de călire,
influenţează favorabil dezvoltarea întregului organism, fortificându-l, mărindu-l
rezistenţa generală şi capacitatea generală de efort.

Jocuri de mişcare
Deşi în curs de perfecţionare, capacitatea motrică a elevilor este încă
redusă, păstrând unele particularităţi ale vârstei anterioare, manifestările lor
fiind dinamice, de scurtă durată, alternând momentele de preocupare cu
izbucniri exuberante, trecând uşor de la o extremă la alta în plan afectiv sau
comportamental.
Acţiunile dinamice, jocurile de mişcare şi pregătitoare constituie elemente
de atracţie, deci şi principale mijloace de influenţare. Jocurile cu elemente de
bază din deprinderi motrice sunt mai complexe, mai solicitante, cu un
regulament mai elaborat la respectarea căruia profesorul trebuie să vegheze
permanent. Copii trebuie îndrumaţi în însuşirea noţiunii de fair-play. În funcţie
de scopul urmărit, jocurile pot fi folosite cu succes în aproape toate momentele
lecţiei de antrenament.
Jocurile dinamice pot contribui la optimizarea procesului învăţării prin
creşterea interesului copiilor pentru mişcare, prin crearea unor condiţii care
uşurează consolidarea actelor motrice, asigurând succesul, prevenind sau
înlăturând eşecul, prin formarea capacităţilor de a depăşi greutăţile, prin
dezvoltarea superioară a calităţilor motrice, a responsabilităţii fiecărui elev. La
vârsta de 9-11 ani, folosirea acestor jocuri este condiţionată de temele lecţiilor şi
de contribuţia lor efectivă la realizarea unor obiective instructiv-educative, iar
dacă sunt raţional selecţionate şi aplicate pot contribui la o mai bună însuşire a
elementelor tehnice specifice unor ramuri de sport.
Datorită atributelor excepţionale, jocurile dinamice pregătitoare şi
ştafetele sub formă de întrecere ar trebui să fie prezente în majoritatea lecţiilor
de educaţie fizică şi antrenament sportiv la clasele de învăţământ general şi de
gimnaziu, respectiv la nivelele de începători şi avansaţi, putând fi plasate în
23
orice moment al lecţiei, singure sau alături de celelalte mijloace de acţionare.
Jocurile folosite în orice condiţii dinamizează activitatea, captează interesul
elevilor, pregătesc organismul pentru efort, oferă posibilităţi pentru consolidarea
şi aplicarea în condiţii variate a celor învăţate şi pentru dezvoltarea calităţilor
motrice viteza de reacţie, de execuţie, rezistenţa generală, forţa, îndemânarea.
Pentru ca acestea să-şi îndeplinească obiectivul didactic, este necesar să avem în
vedere corecta lor alegere, organizare şi desfăşurare. Jocurile dinamice
reprezintă mijloace prin care se formează elevului anumite priceperi motrice
specifice, fiind pus în situaţia de a acţiona în conformitate cu deprinderile şi
calităţile motrice, realizând unitatea între baza psiho-motrică şi pricepere. Prin
practicarea acestor jocuri se urmăreşte aspectul formativ, atât la nivelul
psihicului cât şi la nivelul calităţilor motrice cu care trebuie să fie înzestrat
elevul.
În cazul în care deprinderile motrice acumulate la jocurile dinamice sunt
utile şi în însuşirea unor elemente specifice ramurilor de sport, avem de-a face
cu transferul cunoştinţelor. Acesta reprezintă procesul prin care deprinderi
motrice însuşite anterior exercită influenţe favorabile în învăţarea elementelor
noi, elementele din deprinderi vechi pot face parte din deprinderi noi.
Fenomenul este favorabil învăţării rapide şi sigure.
Îmbinarea temelor de lecţii cu jocurile dinamice, jocurile pregătitoare şi
exerciţiile sub formă de întrecere, are un scop dublu. Utilizarea lor constituie un
mod plăcut de , M. exersare a deprinderilor motrice şi de dezvoltare a calităţilor
motrice, dar, în acelaşi timp, poate constitui un criteriu de verificare a fiecărui
elev. Jocurile dinamice şi cele pregătitoare, executate sub formă de întrecere,
constituie baza formării priceperilor şi deprinderilor motrice. Pentru că aceste
jocuri şi exerciţii sub formă de întrecere se adresează copiilor de vârstă şcolară
mică şi medie, putem spune că ele constituie fundamentul motric şi psihologic
al acestora. Din analiza literaturii de specialitate se desprinde concluzia că
jocurile dinamice, exerciţiile pregătitoare sub formă de joc şi întrecerile îşi aduc
un aport deosebit atât la realizarea obiectivelor şi sarcinilor generale ale
procesului didactic, cât şi a celor specifice lecţiei de antrenament, îndeplinind
unele obiective ale educaţiei fizice şi sportului prin formarea unor deprinderi şi
priceperi specifice activităţii competiţionale. Întrecerea permanentă din jocurile
de mişcare familiarizează copiii cu sistemul competiţional în care trăieşte omul.
În literatura de specialitate pedagogică şi psihologică sunt numeroase teorii care
explică natura jocului, punând accent unilateral, fie pe factorii biologici, fie pe
cei psihologici. Aceste teorii scapă din vedere esenţa socială şi caracterul
specific uman al jocului copiilor. Jocul are un rol important în formarea omului.
(“homo ludens”):
- formează deprinderi psiho-motrice;
- prin joc se realizează exersarea capacităţii (cunoaşterea propriilor
posibilităţi);
- favorizează cunoaşterea mediului şi creează relaţii optime cu acesta;
- determină manifestarea stării emoţionale pozitive;

24
- contribuie la formarea spiritului şi capacităţii competitive;
- prin joc se realizează exersarea în condiţii variabile a deprinderilor
motrice de bază şi aplicative, a calităţilor motrice, a trăsăturilor moral-volitive;
- se formează calităţi specifice activităţii în colectiv, de colaborare, de
armonizare a acţiunilor individuale cu cele colective, a intereselor, a
motivaţiilor,
- jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiunile
motrice;
- în joc, omul se manifestă corespunzător particularităţilor
temperamentale, cunoştinţelor tehnice şi nivelului capacităţii motrice; jocul este
un mijloc excelent de cunoaştere a copiilor care, în acest context se manifestă
“aşa cum simt”.
Jocul este parte integrantă a vieţii omului, iar în didactica modernă este
considerat mijloc şi metodă de învăţare şi educare. La vârsta de 9-11 ani se pot
folosi cu succes jocurile dinamice şi jocurile pregătitoare ca important mijloc de
influenţare. Parcursurile aplicative se îngreunează prin creşterea dificultăţii
sarcinilor, a numărului de acţiuni, a vitezei de deplasare, dar mai ales, prin
creşterea duratei sau distanţelor (volum). În această perioadă începe însuşirea
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor din ramurile sportive. Jocurile
pregătitoare, cu structuri treptat mai complexe, devin tehnologii de bază
împreună cu adaptarea instalaţiilor şi materialelor la talia şi nivelul calităţilor
motrice ale copiilor.
Conţinutul diverselor ramuri de sport, oferă noi mijloace şi posibilităţi
atractive şi eficiente de influenţare fizică şi psihică a elevilor. Caracterul
competitiv, spectacular şi emoţional al acestora, alături de posibilitatea
pregătirii independente, individual sau în grupe mici, le conferă un statut
deosebit în contextul metodologiei de îndeplinire a obiectivelor educaţiei fizice
şi sportului. Însuşirea tehnicii, a elementelor de regulament, a structurilor
tehnico-tactice, trebuie să creeze premize de practicare globală a ramurii
respective. Asimilarea bazelor tehnicii este urmată imediat de forme de
practicare globală(favorizată de folosirea jocurilor dinamice şi a celor
pregătitoare). Folosirea elementelor de întrecere stimulează competitivitatea,
valorificarea calităţilor morale şi de voinţă, spiritul de colaborare, însuşirea
valorilor eticii sportive.
Deprinderile şi priceperile motrice specifice trebuie tratate astfel:
- atletism, care cuprinde învăţarea şi consolidarea elementelor din
şcoala alergării, săriturii şi aruncării, ca şi a mecanismului de bază privind
tehnica unor probe de alergări, sărituri şi aruncări;
- gimnastica de bază (exerciţii acrobatice, exerciţii de dezvoltare fizică
generală, exerciţii aplicative, sărituri cu sprijin;
- iniţiere în practicarea jocurilor sportive.
Programa pe care am elaborat-o evidenţiază valoarea jocurilor de
mişcare, a celor pregătitoare, a exerciţiilor sub formă de întrecere în activitatea
de pregătire sportivă la etapa de iniţiere dar şi în etapele ulterioare.

25
Jocuri în apă (sporturi nautice,jocuri cu mingea în apă)
Nataţia, în general, poate fi abordată din două puncte de vedere:
- ca un mijloc important al educaţiei fizice
- ca ramură sportivă, cuprinzând înotul, polo pe apă, săriturile în apă şi
înotul artistic, care se practică individual sau pe echipe.
În sistemul nostru de educaţie fizică, nataţia figurează printre principalele
ramuri sportive, datorită posibilităţilor largi de folosire a lui ca mijloc de
dezvoltare fizică multilaterală.
Sporturile nautice, mai ales dacă sunt practicate sub acţiunea şi influenţa
directă şi benefică a factorilor naturali (apă, aer, soare), constituie unul din
mijloacele cele mai utile pentru dezvoltarea normală a corpului şi întărirea
sănătăţii
Pe de altă parte, este necesară o tot mai mare atenţie pentru calitatea şi
proprietăţile apei, pentru respectarea condiţiilor de igienă a apei, evitând, astfel,
expunerea copiilor la îmbolnăviri.
Se ştie că, sub influenţa razelor ultraviolete, ergosterina – o substanţă
chimică din piele – se transformă în vitamina D, care are un rol binecunoscut în
prevenirea şi tratarea rahitismului. Aceste raze au efecte favorabile asupra
funcţiei sistemului nervos şi a celei circulatorii, cu influenţe benefice asupra
dezvoltării generale a organismului.
Folosirea acţiunilor favorabile ale mediului înconjurător, în cadrul unor
proceduri sistematizate, duce la ceea ce numim “călirea organismului”. Un
organism călit înseamnă un organism rezistent la frig, la cald, la vânt, ploaie şi
diverşi alţi factori. Această călire se dobândeşte prin antrenament, respectând
anumite reguli:
- gradarea – călirea la frig se începe cu o temperatură mai ridicată pe
care o scădem treptat;
- variabilitatea factorilor de călire – acţiuni ce înseamnă alternarea
frigului cu căldura, a aerului uscat cu cel umed;
- sistematizarea – călirea corpului trebuie începută de la vârste mici;
- diversitatea factorilor de călire – pentru un organism rezistent vom
folosi factori cât mai diferiţi (apă rece sau caldă, aer uscat sau umed,
raze solare, vânt, ploaie, e.t.c.)
Un organism călit este mai rezistent la boli mai ales în anotimpul rece,
având capacitatea unui randament superior în activitatea profesională sau în cea
sportivă de performanţă.
Înotul constituie el însuşi un mijloc de călire, deoarece se practică în
condiţii variate de temperatură a apei şi a aerului.
Referindu-ne la igiena sporturilor nautice, trebuie să avem în vedere
bazele sportive, sportivii şi conţinutul antrenamentelor. Această chestiune se
rezolvă atunci când activitatea se desfăşoară într-un bazin special construit, care
respectă normele igienico-sanitare (o temperatură a apei de 22-25º C, iar în

26
bazinele acoperite 25-27º C, dezinfectare periodică şi permanentă a apei prin
clorinare şi filtrare.
Cu totul diferit stau lucrurile atunci când activitatea se desfăşoară în
locuri neamenajate sau improvizate. În aceste condiţii este foarte important să
cunoaştem sursa de unde provine apa, temperatura ei, eventualii curenţi, apele
industriale care se varsă pe parcurs, e.t.c.
Datorită numeroaselor modificările care le produce în organism, cât şi a
condiţiilor igienice în care se practică, înotul reprezintă unul din cele mai
complexe sporturi. El favorizează dezvoltarea calităţilor de rezistenţă, viteză,
îndemânare, e.t.c.. Efortul muscular variază în funcţie de acţiunile motrice
(procedeul folosit).
Înotul contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă, favorizând o creştere
proporţională, o poziţie corectă a capului care ajută la redresarea deviaţiilor
coloanei vertebrale de la poziţia normală.. Înotul, după o definiţie mai veche,
este “arta de a respira în apă”, contribuie la mărirea capacităţii vitale
(respiratorii),la o mai bună funcţionare a respiraţiei, element foarte important în
activitatea cotidiană a omului,dar mai ales în unele ramuri şi probe sportive.

Jocuri de iarnă
Plăcerea şi bucuria copiilor de a petrece cât mai mult timp iarna, în aer
liber, cu săniuţa, pe schiuri, sau pe patine pot fi dirijate spre anumite scopuri
dacă activităţile respective sunt bine organizate şi îndrumate.
Astfel obişnuitele “bătăi” cu bulgări de zăpadă pot fi organizate sub
formă de jocuri cu reguli precise care vor stimula şi mai mult interesul copiilor.
Acelaşi lucru poate fi făcut şi cu săniuţele.
În aceste jocuri copiii aleargă, aruncă, luptă pentru victoria echipei lor,
dobândind curaj, iniţiativă, încredere în propriile forţe, e.t.c.
Valoarea instructivă şi educativă a jocurilor de iarnă este dublată de
valoarea lor igienică. În cadrul lor, călirea organismului îşi găseşte un cadru cât
se poate de propice, în timp c aerul curat de iarnă, mai ales în condiţii de munte,
contribuie în foarte mare măsură la întărirea sănătăţii copiilor.
Efectele benefice ale jocurilor desfăşurate iarna, în aer liber sunt
stimulate şi de bună dispoziţie şi bucurie, caracteristice acestor jocuri.

27
3. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA JOCULUI CA FORMĂ DE ACTIVITATE
UMANĂ

Jocul desemnează o activitate “fizică sau mintală, spontană şi urmărită


prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de distracţie, de plăcere şi
reconfortare” sau “o activitate (acţiune) efectuată de bunăvoie, dar absolut
obligatorie, având scopul în sine însuşi, fiind însoţită de un sentiment de
încordare şi de bucurie şi de ideea că este altfel decât viaţa obişnuită.” (G.
Chiriţă – Educaţie prin jocuri de mişcare)
Ca formă de activitate, jocul are o structură şi o funcţie socială. El
înfrumuseţează şi completează viaţa, fiind indispensabil atât individului ca
funcţie biologică, dar şi societăţii, datorită valorii sale ca formă de exprimare, ca
funcţie culturală.
Jocul se desfăşoară în cadrul unor limite de timp şi spaţiu. El începe şi la
un moment dat se încheie. De acest aspect se leagă calitatea sa de a se fixa ca
formă de cultură. Rămâne în memorie ca o creaţie spirituală, este transmis şi
poate fi repetat oricând. Repetabilitatea constituie o însuşire esenţială a jocului.
Încordarea (tensiunea pozitivă) îi conferă jocului un conţinut etic şi creşte
în importanţă pe măsură ce jocul are mai mult (sau mai puţin) caracter de
întrecere. Prin aceasta sunt puse la încercare forţa fizică şi psihică, perseverenţa,
dibăcia, curajul, răbdarea.
În ciuda dorinţei de a câştiga, jucătorul trebuie să se supună regulilor care
sunt obligatorii şi incontestabile.
Jucătorul care se răzvrăteşte împotriva regulilor sau li se sustrage, strică
jocul. De atitudinea faţă de joc se leagă noţiunea de “fair”: trebuie să joci
cinstit.
Din punct de vedere material, jocul nu urmăreşte nici un folos, nevoia de
joc manifestându-se numai în măsura în care aceasta este generată de plăcerea
de a juca.
Originea. După unii cercetători, există dovezi ale practicării jocurilor
încă din comuna primitivă, atunci când, prin creşterea forţelor de producţie, s-au
dezvoltat relaţiile de producţie, schimbându-se şi raporturile faţă de copil.
Majoritatea specialiştilor consideră că jocul a apărut mai întâi ca o formă de
preînvăţare, manifestându-se ca un exerciţiu a cărui funcţie principală era aceea
de învăţare.
Oamenii primitivi nu făceau o delimitate între mişcările pentru muncă şi
mişcările pentru joc care erau executate prin mecanisme aceluiaşi aparat
(psihomotor). Actele motrice ale jocurilor reflectau aspecte ale muncii,
constituind mijloace comune muncii şi jocului; mai mult decât atât, munca şi
jocul utilizau aceleaşi obiecte.
28
Mulţi specialişti consideră cultura fizică prima formă de cultură, datorită
nevoii omului primitiv de a se pregăti pentru luptă şi vânătoare prin mişcări
similare cu cele din activităţile respective (aruncări, sărituri, alergări, etc.)
Evoluţia. Treptat tematica jocurilor a început să se separe de cea a
muncii., jocurile s-au abstractizat, au apărut obiecte speciale pentru joc (mingi,
bastoane, etc) .şi s-au amenajat terenuri speciale. Este necesară precizarea că în
viaţa grupurilor din societăţile primitive a existat mai întâi munca şi apoi jocul.
Există opere literare care atestă existenţa jocurilor bazate pe mişcare încă
din timpuri străvechi, atât în Europa cât şi în celelalte continente ale globului
pământesc. („Legenda Argonauţilor”, „Iliada” şi „Odiseea”, „Vedele”, scrierile
lui Confucius, etc.)
În societăţile sclavagiste, clasele sociale privilegiate folosesc jocul în
diferite scopuri: formative, militare, estetice, igienice. Jocurile practicate în
Grecia antică se constituiau în întreceri mari care adunau competitori de pe un
teritoriu vast numite în funcţie de zonă şi de locul unde se desfăşurau: istmice,
nemeice, olimpice, etc.
Nu trebuie să uităm faptul că şi copiii celor din clasele asuprite practicau
diferite jocuri, în special pe cele cu caracter imitativ.
Evul mediu, deşi reprezintă un regres al practicării exerciţiilor fizice,
consemnează educaţia în spiritul virtuţilor cavalereşti (călăria, înotul, mânuirea
armelor, lupta, aruncarea cu suliţa, viaţa la curte şi turnirul) care au devenit
apoi, tot atâtea modalităţi de întrecere.
În societatea modernă, odată cu apariţia unor teorii noi privind educaţia,
apar şi recomandări privind utilizarea jocului ca mijloc eficient în educaţia
copiilor şi nu numai.
Teorii despre joc. Preocupări referitoare la originea şi evoluţia jocului au
existat dintotdeauna, dar abia în sec. al XIX-lea cercetările au luat o mare
amploare. Teoriile formulate explică jocul în funcţie de interesele de clasă,
raportându-l la modul de viaţă social-profesională a omului, la formarea şi
evoluţia proceselor psihice, a personalităţii în general.
Lazarus abordează jocul ca mijloc de satisfacere a necesităţii de repaus;
Fr. Schiller consideră jocul ca formă de manifestare a unui surplus de
energie;
Stanley Hall consideră că dezvoltarea copilului recapitulează evoluţia
speciei umane;
Karl Gross porneşte de la un punct de vedere biologic exclusivist,
identificând jocul copilului cu cel al animalelor, ca urmare a instinctelor
primare;
A.N. Carr crede că jocul purifică pentru moment copilul de tendinţele
înnăscute; jocul nu este un preexerciţiu care formează instincte, ci le susţine pe
cele deja formate.
S. Freud şi adepţii săi consideră jocul ca formă maladivă de activitate
care are la bază mecanisme de refulare , eliberând eul prin compensare; ei văd
în joc o formă de manifestare a complexului de inferioritate a copilului faţă de
adult.
29
J. Chateau consideră că în joc se manifestă dorinţele copilului de a ajunge
la vârsta maturităţii pe baza inventivităţii, imitaţiei, a structurii şi instinctelor
noastre;
E. Claparede – jocul este o activitate mediată de dorinţe şi trebuinţe;
J.Piaget – jocul este un proces de asimilare cu dublă funcţie:
a) o asimilare de impresii şi reacţii care duc la
dezvoltare prin funcţionalitate;
b) asimilarea presupune procese şi organizări de
natură mentală.
Toate metodele active de educaţie a copiilor mici cer să li se furnizeze
acestora un material corespunzător, pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să
asimileze realităţile intelectuale care, fără acestea, rămân exterioare inteligenţei
copilului.
Lehman şi Witly au pus în evidenţă faptul că în joc, conţinutul este
dependent de mediul social al copilului
C.V. Plehanov a fost primul care a arătat că în istoria societăţii apare mai
întâi munca şi apoi jocul, după cum în viaţa omului apare mai întâi jocul şi apoi
munca
K.V. Uşinski – consideră că, deşi copilul trăieşte şi activează mai intens
în joc decât în realitate, mediul ambiant exercită o influenţă puternică asupra
jocului copilului.
Maxim Gorki – „copii cunosc lumea înconjurătoare în primul rând şi în
modul cel mai uşor prin joc”.
J. Chateau – deşi prin joc se realizează bună dispoziţie, jocul nu se reduce
la plăcere; aceasta este de natură morală, dar jocul contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor despre lume şi viaţă, formează caractere, deprinderi, înclinaţii,
aspiraţii.
J.M. Parten consideră că, în funcţie de vârste, comportamentul copiilor în
joc se împarte în cinci categorii:
− comportamentul în afara ocupaţiei;
− comportament solitar, izolat;
− comportamentul copilului care observă jocul şi poate
comunica cu unii parteneri;
− comportamentul ludic paralel, în care copilul se joacă la fel
ca ceilalţi, dar nu cooperează cu ei;
− comportamentul ludic de cooperare, caracterizat prin
conştientizarea copilului asupra rolului pe care îl are în cadrul grupului,
acţiunile sale fiind bine organizate.
Jocul aduce omului plăcere, îl destinde şi îl amuză, contribuind totodată
la dezvoltarea sa fizică şi la menţinerea tonusului, la anularea efectelor oboselii.
De aceea, jocul poate fi utilizat în scop terapeutic.
Unii autori demonstrează că preocupările serioase ale omului au forma
unor jocuri sau, cel puţin, conţin elemente de joc.

30
Adultul se afirmă prin nivelul şi calitatea activităţii profesionale, pe când
copilul mic nu are altă posibilitate decât prin joc. Mai târziu el se va remarca şi
în activitatea şcolară, dar rezultatul acesteia este tardiv, în timp ce jocul este un
mijloc de afirmare imediată şi directă (G. Chiriţă).

4. RELAŢIA JOCULUI CU PROCESELE DE CREŞTERE ŞI


DEZVOLTARE

Pe parcursul vieţii, de la o etapă la alta, jocul capătă însuşiri şi funcţii


diferite.
În primul an de viaţă se constituie forme de joc simple care se complică şi
se diversifică pe măsură ce copilul înaintează în vârstă. Există jocuri care
organizează şi fixează mişcări (se dezvoltă motricitatea generală), jocuri de
dezvoltare a intelectului, intenţionalităţi şi structuri verbale.
După primul an de viaţă, copilul realizează un salt evident în dezvoltarea
sa fizică şi psihică. Se dezvoltă intens jocul de manipulare din dorinţa de a
acţiona şi a schimba lumea. Activităţile efectuate spontan, din plăcere reflectă
realitatea înconjurătoare şi evenimentele vieţii pe care o descoperă. Astfel,
jocul copiilor este influenţat de structura culturii, mediul social, de anotimpuri şi
chiar de modă.
Între 1 şi 3 ani conduitele copilului devin mai coerente şi se fac paşi
importanţi pe direcţia capacităţii de socializare. La doi ani, copilul se opreşte
din când în când (pentru a se odihni) şi observă jocul altora, deşi cooperarea cu
alţi copii este dificilă. După această vârstă, relaţiile dintre copii pot fi: active
(pozitive şi negative), pasive (pozitive şi negative), defensive. Spre vârsta de
trei ani, s-ar putea vorbi de un început al jocurilor colective cu roluri,
impunându-se noi forme de conduită.
A doua copilărie (3-6 ani) consemnează nevoia de jocuri în care
acţionează combinaţii mintale, imaginaţia, acumulându-se experienţe complexe.
Apar jocuri cu reguli şi roluri, creşte numărul jucătorilor şi nivelul de
organizare.
În această etapă, jocul devine o activitate fundamentală, solicitând
vigoarea, forţa fizică, viteza, coordonarea şi supleţea, echilibru, orientarea în
spaţiu, utilizarea diferitelor părţi ale corpului pe baza creşterii nivelului de
coordonare oculo-motorie, audio-motorie şi a sensibilităţii cutanate.
Acum, jocul contribuie substanţial la formarea personalităţii copilului,
angajându-l total datorită plăcerii pe care o provoacă.
La 3 ani, jocul este legat de manevrarea de obiecte, copilul manifestând
un interes deosebit faţă de acţiunile adultului din care copiază situaţii şi
conduite pe care le reproduce. Iau amploare jocurile cu subiect şi rol.
La 4 ani, sunt preferate jocurile cu parteneri (fie mai mari, fie mai mici)
cu care colaborează de pe diferite poziţii ierarhice.
La 5 ani, apar proiectele şi acordurile în jocuri cu subiect şi rol. Copilul,
de cele mai multe ori are nevoie de partener de joc („cu cine mă joc”), iar la 5-6
31
ani, devin foarte importante rolurile profesionale prezente în jocurile copiilor,
apar reguli în jocurile de mişcare sau în cele cu dominantă intelectuală.
A treia copilărie (6-10/11 ani) sau perioada şcolarului mic este marcată
de un salt în dezvoltarea psihică întrucât acum se conştientizează procesul e
învăţare. Aceasta devine tipul fundamental de activitate, intrarea sa în şcoală
soldându-se cu modificări profunde în regimul său de viaţă şi în relaţiile cu cei
din jur.
La 6 ani, copilul este absorbit de dificilul proces de adaptare la viaţa
socială, urmând ca la 7 ani să depăşească faza tensională a acestui proces
Disputele din jocurile aceste vârste sunt adevărate lecţii pentru însuşirea
drepturilor şi îndatoririlor, a regulilor foarte diverse, a apartenenţei la un grup, .a
loialităţii spiritului de echipă, suportarea eşecului, etc.. Începe să devină tot mai
prezentă competiţia colectivă (sportivă), copiii grupându-se în mod spontan ca
şi la alte jocuri cu reguli.
La 8 ani, se constată o fază de echilibru între joc şi activitatea şcolară,
copii organizându-se în jocuri (prelungite) cu subiect, în aer liber, pe terenurile
din apropierea casei sau a şcolii.
După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separe pentru jocuri în mod
spontan. Procesul de învăţare are ca efect schimbarea atitudinii copilului faţă de
joc şi prin comportamente mai complexe şi mai variate. Sub formă de joc se
desfăşoară şi unele activităţi şcolare, ceea ce la face mai atractive şi mai plăcute.
În această perioadă, se acordă o mare atenţie jocurilor cu reguli, în
colectiv. Acestea sunt superioare jocurilor cu subiect şi rol prin faptul că
regulile sunt explicite (partenerii trebuie să le înţeleagă bine, să le conştientizeze
şi să le respecte). Partenerii sunt exigenţi faţă de comportarea corectă,
eliminându-i pe cei care nu respectă regulile; uneori apare protestul în grup şi
jocul se destramă. În jocurile cu reguli pot fi incluse şi roluri precise (ex.:
diferite jocuri de întrecere cu mingea). Copii îi iubesc şi îi stimează pe
învăţătorii şi profesorii care organizează şi uneori, chiar participă la
desfăşurarea jocurilor.
Preadolescenţa (11-14 ani) marchează încheierea copilăriei şi trecerea la
fazele de maturizare, fiind dominată de schimbări somato-fiziologice şi psihice.
Mai bine adaptat social, preadolescentul îşi lărgeşte contactele cu cei din
jur şi capătă mai multă independenţă în gândire. Jocul preadolescentului este
dominat de prieteniile cu colegii şi de afectivitatea pe care o investeşte în orice
activitate.
Sunt mai des practicate jocurile ce urmăresc performanţa, iar
demonstrarea capacităţilor este realizată în colective, deşi se mai practică şi
jocuri de performanţă individuală (şotronul, leapşa, săritul corzii, ţările, etc.)
Accentuarea diferenţelor între sexe duce la separarea şi mai categorică a
grupurilor de joacă între fete şi băieţi: fetele preferă jocurile cu coarda sau cu
mingea, iar băieţii optează pentru jocurile de forţă carele solicită agilitate şi
dinamism. De regulă, fetele sunt mai organizate decât băieţii, dau dovada unei
mai bune cooperări şi practică jocuri mai liniştite, lăsând impresia că nu ar mei
fi necesar un conducător.
32
În alegerea partenerilor de joc, la 13-14 ani, predomină criteriul valorii de
jucător, iar cele de simpatie trec în plan secundar (preadolescentul emite
judecăţi de valoare asupra partenerilor de joc).
După terminarea jocului au loc adevărate dezbateri asupra evoluţiei şi
contribuţiei fiecărui participant, gradul de implicare precum şi realizările
individuale. Cei care nu respectă regulile sunt trataţi cu maximum de
intransigenţă.
În această perioadă (13-14 ani) se manifestă preocupări şi spre latura
amuzantă a jocului şi succes. Jocurile cu caracter competitiv contribuie la
dezvoltarea supleţei şi a strategiilor gândirii, generând deprinderi intelectuale şi
o conduită afectivă corectă.
Din punct de vedere psihoeducativ nu trebuie neglijate jocurile în grupuri
de ambele sexe, omogene.
Adolescenţa (14-18 ani) consemnează adaptarea la condiţiile vieţii sociale
pe un plan foarte larg. Responsabilitatea, onoarea şi independenţa reprezintă
trăsături fundamentale de caracter, adolescentul afirmându-se ca un
nonconformist, cu un dezvoltat spirit critic.
Preocuparea de bază în cadrul grupului este aceea de a provoca o anumită
impresie.
Jocurile (şi distracţiile) adolescentului poartă amprenta caracteristicilor
noi de personalitate, a aspiraţiilor acestuia.
Conduita în joc este mai nuanţată, adaptată la cerinţele sociale,
economice şi culturale, răspunzând astfel, exigenţelor acestora.
Tinereţea (18-25 ani) este vârsta la care activităţile de tip loisir ocupă o
pondere importantă. Tânărul agreează colectivităţi de aceeaşi vârstă, apreciază
discuţiile despre viaţa socială şi culturală, manifestă exigenţă în respectarea
normelor de conduită.
Un loc preferat în preocupările tânărului îl ocupă dansul prin intermediul
căruia îşi exprimă stările afective şi simpatia faţă de sexul opus. Totodată, prin
dans se consumă energie fizică şi se dezvoltă agilitatea în mişcare.
În calitate de spectator la manifestări sportive, tânărul comentează, ia
atitudini, apreciază calităţile şi prestaţia jucătorilor, proiectează noi strategii
(personale) de joc.
Tinerii se angrenează cu plăcere în cele mai diverse jocuri sportive sau
întreceri, luptând pentru prestigiul său şi al grupului din care face parte,
realizând o bună colaborare şi valorificând experienţa acumulată.
Tânărul este preocupat de organizarea jocului şi este conştient de faptul
că antrenamentul îi asigură succesul.
Dorinţa de afirmare plenară a personalităţii se manifestă atât în activităţile
de joc, cât şi în cele de loisir.
Spiritul de aventură al tânărului poate fi satisfăcut prin organizarea de
excursii, drumeţii la care participă cu entuziasm, dar şi prin practicarea unor
sporturi extreme pentru care are nevoie de calităţi specifice şi o pregătire
prealabilă.

33
Practicând jocurile, tânărul conştientizează că acestea au menirea de a-i
reface forţele, energia consumată în activitatea de învăţare, îmbinând armonios
utilul cu plăcutul. O atenţie deosebită trebuie acordată anturajului, compoziţiei
grupului în cadrul jocurilor sau al diverselor forme de petrecere a timpului liber.
Datorită unor calităţi deosebite, grupul desemnează şi recunoaşte un lider,
întreaga activitate a grupului fiind polarizată în jurul lui.
Pentru tinerii căsătoriţi care au copii, jocul îşi recapătă un loc important
în viaţa familiei, de această dată cu un pronunţat rol educativ. Se reface astfel,
un ciclu al vieţii şi se reechilibrează relaţia muncă-joc.
La vârsta adultă (după 25 de ani), omul îşi modifică parţial conduita, este
mai responsabil şi conştient de valoarea şi minusurile sale.
Activităţile de joc şi cele de loisir se pot desfăşura în familie sau în afara
ei. Ele asigură descărcarea tensiunii acumulate în activitatea profesională şi
social-culturală, deconectarea, relaxarea, eliberarea surplusului de energie
musculară. Astfel, se refac forţele pentru activitatea profesională şi se afirmă
trăsăturile de personalitate.
Caracteristicile speciale sunt legate de natura jocului şi de vârsta celor
care îl practică:
 este o activitate naturală izvorâtă din nevoi fireşti de manifestare a
fiinţei umane;
 dorinţa de a juca este principalul motiv de participarea la joc;
 atractivitatea care determină stări afective pozitive şi satisfacţii;
 activitatea totală angajează fiinţa umană în integralitatea sa;
 activitate dezinteresată cu scop în sine însuşi;
 activitate recreativă, compensatorie, prin care fiinţa umană caută
destindere, distracţie.

Clasificarea jocurilor
Datorită multitudinii de jocuri şi a scopurilor foarte diverse în care sunt
utilizate, se impune o anumită ordonare a acestora pentru a fi mai judicios
înţelese şi însuşite. Încercările mai multor autori au dus la clasificări dintre cele
mai diverse care, sintetizate , ar arăta astfel:
- După numărul de participanţi:
individuale;
colective;
de masă:
După relaţiile din cadrul jocului:
fără împărţire pe echipe;
de trecere la jocuri pe echipe;
cu împărţire pe echipe;
După caracterul relaţiilor de joc:
fără contact cu adversarul
cu contact cu adversarul
- O clasificare în funcţie de conţinutul jocurilor ar arăta astfel:

34
- jocuri cu subiect şi rol, în care regulile nu sunt dinainte stabilite, dar
sunt subînţelese (implicite);
- jocuri cu reguli, în care conduita copilului este condiţionată de reguli
explicite;

- jocuri de imitaţie (a unor evenimente etc.);


- jocuri de creaţie cu subiect inspirat din propria experienţă de viaţă;

- jocuri didactice care pot fi: de cunoaştere a mediului, de dezvoltare a


vorbirii, jocuri aritmetice, muzicale, de orientare, pregătitoare pentru înţelegerea
de noţiuni noi, aplicative, etc.
- Jocurile de mişcare pot fi incluse în această categorie. (jocuri de
mişcare, în numeroase variante, cu subiect şi rol, cu un caracter imitativ sau cu
reguli, caracterizând fiecare etapă de vârstă)
Cei mai mulţi autori clasifică jocurile de mişcare în funcţie de conţinutul
lor, astfel:
- jocuri de mişcare elementare cu subiect şi rol
imitative
cu/fără împărţire pe echipe
- jocuri pregătitoare pentru ramurile (jocurile) sportive, cu/fără
contact cu adversarul – conţin elemente tehnice sau dezvoltă calităţile motrice
specifice.
- jocuri sportive – organizate pe baza regulamentelor adoptate pe
plan internaţional.
În jocurile sportive (jocuri de mişcare complexe) apar mişcări combinate şi
reguli numeroase.

Clasificarea jocurilor de mişcare


a.)după relaţiile reciproce: fără împărţire pe echipe;
cu împărţire pe echipe.
b) după materialul folosit: cu obiecte;
- fără obiecte.
a) după sarcinile de rezolvat:
• de formare/perfecţionare a deprinderilor motrice:
- pentru alergare;
- sărituri;
- aruncare;
- căţărare;
- târâre;
- escaladare.

35
• de sensibilizare motrică şi dezvoltare a calităţii
motrice:
- pentru orientare în spaţiu;
- simţul ritmului;
- simţul echilibrului;
- viteză;
- îndemânare;
- forţă.
• de formare şi perfecţionare a deprinderilor specifice
diferitelor ramuri de sport:
pregătitoare pentru fotbal;
- pregătitoare pentru handbal;
- pregătitoare pentru volei;
- pregătitoare pentru baschet.
b) pentru activităţi extraşcolare:
- în apă;
- de iarnă;
- în tabere;
- jocuri distractive.

36
5. JOCURILE DE MIŞCARE - ESENŢĂ ŞI CONŢINUT

Oferind posibilităţi multiple de executare şi aplicare în condiţii variate a


deprinderilor motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări, prinderi, echilibru),
jocurile de mişcare favorizează manifestarea largă a independenţei în acţiune, în
limitele unor reguli precise. Aceasta este condiţionată şi de înţelegerea de către
elev a obiectivului urmărit, precum şi de găsirea în permanenţă a soluţiei optime
pentru atingerea scopului urmărit.
Integrate în conţinutul complex al activităţilor corporale, jocurile de
mişcare sunt considerate de specialişti drept mijloace ale educaţiei fizice cu
importante valenţe formativ-educative. Ele aduc un aport valoros la îndeplinirea
sarcinilor educaţiei fizice şcolare, permit manifestarea diversă şi simultană a
deprinderilor motrice de bază şi specifice. Pentru că solicită aplicarea
deprinderilor motrice în condiţii mereu schimbătoare, jocurile de mişcare permit
dezvoltarea creativităţii şi iniţiativei. Fazele se succed cu repeziciune, impunând
o rapidă analiză mentală, mobilizarea resurselor în timp scurt, orientarea în
spaţiu.
Cele mai multe jocuri de mişcare se desfăşoară pe bază de întrecere.

37
6. JOCUL DE MIŞCARE – MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE

6.1. Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică


Comparativ cu alte mijloace ale educaţiei fizice, jocurile de mişcare
permit participarea unui număr mare de elevi, într-un spaţiu restrâns, angrenarea
băieţilor şi fetelor în egală măsură, uneori în grupe mixte.
În jocuri există şi perioade de pauză care permit participanţilor să facă
faţă cu uşurinţă.
Întrecerea între parteneri (echipe) îi atrage în mod deosebit pe copii,
contribuind la creşterea eficienţei lecţiei.
Valoarea deosebită a jocului ca mijloc al educaţiei fizice este dată de
următoarele caracteristici:
a) permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a
calităţilor motrice, consolidează deprinderile motrice şi influenţează pozitiv
calităţile moral-volitive.
b) jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ceea ce presupune
colaborare, cooperare, încadrarea în grup, acceptarea şi recunoaşterea liderului,
asumarea responsabilităţii, atitudine critică.
c) jocul permite manifestarea independenţei şi iniţiativei.
elementul fundamental este întrecerea care duce la un interes crescut al
elevilor. Relaţiile active de colaborare sau de rivalitate provoacă intense stări
emoţionale.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că jocurile nu permit o dozare precisă
şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

Utilizând jocul ca metodă şi mijloc al educaţiei fizice contribuie la


perfecţionarea activităţii în condiţii variate, favorizând astfel, dezvoltarea
îndemânării, a rapidităţii de orientare, creativitatea, disciplina, hotărârea,
perseverenţa, dârzenia, spiritul de echipă, iniţiativă în luarea deciziilor, etc.
Valoarea deosebită a jocului este mai bine reliefată dacă se porneşte de la
ideea că acesta este o metodă sau un procedeu metodic de instruire şi educare.
Efectul în plan educativ al jocurilor de mişcare depinde în cea mai mare
măsură de felul în care se asigură accesibilitatea acestuia: concordanţa dintre

38
nivelul de complexitate al conţinutului, vârstă, nivelul de dezvoltare psihică şi
structura personalităţii copilului.
Educatorului îi revine sarcina de a orienta şi a conduce jocul nu numai
pentru clarificarea scopurilor urmărite, dar şi pentru conştientizarea necesităţii
de efort, obţinându-se totodată şi efecte educative. Jocul devine astfel, o punte
de legătură între nevoia de destindere (distracţie) şi nevoia de a-şi îndeplini
sarcinile şcolare (munca), având elemente comune din ambele laturi: consum de
energie, cadrul colectiv, reguli, disciplină, dorinţa de autoperfecţionare şi
autodepăşire, etc. Prin contribuţia sa la dezvoltarea fizică şi motrică, jocurile de
mişcare exercită o influenţă benefică asupra tuturor laturilor personalităţii,
îndeosebi asupra dezvoltării intelectului şi a laturii morale.
Regulile jocurilor de mişcare au o mare importanţă educativă; ele
orientează şi fac mai activă gândirea elevului, ţi stimulează iniţiativa, dar şi să-şi
înfrâneze mişcări sau manifestări atunci când este nevoie, îl învaţă să fie mai
organizat şi mai disciplinat în cadrul colectivului. În desfăşurarea jocurilor,
subordonarea faţă de regulă se realizează prin subiectul jocului sau prin rolul
copilului.
Subordonarea faţă de o regulă pur convenţională depinde de prezenţa
unor parteneri; ea se manifestă numai atunci când copilul est pus într-o situaţie
de relaţionare cu un partener. Regulile simple sunt, de obicei; înţelese cu
uşurinţă. Grija copilului pentru respectarea regulilor transformă jocul într-o
şcoală a disciplinei, cu toate că pe participanţi îi interesează caracterul distractiv
al jocului, posibilitatea de a-şi manifesta agilitatea, inteligenţa, superioritatea
faţă de adversari.
Activitatea fizică sub formă de joc este cea mai plăcută şi cea mai
răspândită, stând la baza proceselor de creştere, dezvoltare şi educare a
copilului. Jocul de mişcare ca formă a activităţii de joc, reprezintă în acelaşi
timp metodă şi mijloc al educaţiei fizice, rezolvând anumite sarcini din cadrul
lecţiei de educaţie fizică şi de antrenament sportiv.
În lecţia de educaţie fizică, jocul poate fi folosit în toate verigile ei.
În partea pregătitoare a lecţiei (organizarea colectivului de elevi,
pregătirea organismului pentru efort) se folosesc jocuri pentru dezvoltarea
atenţiei, scopul lor fiind acela de a ridica starea emoţională a elevilor, pentru
educarea simţului de orientare în spaţiu şi timp.
Aceste jocuri trebuie să respecte următoarele cerinţe :
- să nu necesite mult timp pentru organizarea lor;
- să fie scurte, uşor de înţeles, cu reguli puţine şi care nu necesită multe
explicaţii;
- să solicite execuţii rapide, prompte, scurte;
- să nu dureze mai mult de 2-3 minute ;
- să asigure angrenarea treptată a organismului în efort ;
În veriga a treia a lecţiei – influenţarea selectivă a aparatului locomotor –
deşi pe scară mai redusă, se pot folosi jocuri cu caracter imitativ, fără întrecere,
diferite forme de dans, corectitudinea execuţiei fiind sarcina cea mai importantă
pentru această verigă.
39
În verigile următoare (tematice) utilizarea jocurilor de mişcare trebuie să
se adreseze obiectivelor prevăzute, să contribuie la însuşirea deprinderilor
motrice, să asigure dezvoltarea sensibilităţii motrice, a echilibrului, a ritmului
precum şi a calităţilor motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă).
Pentru dezvoltarea calităţilor motrice vom avea în vedere următoarele:
- jocurile să fie atractive, dinamice;
- să solicite suficient organismul copiilor prin repetarea acţiunilor
de bază în condiţii variate, raportate în permanenţă la volumul şi
intensitatea efortului ;
- durata efortului să fie de 5-7 minute ;
În veriga a cincea jocurile de mişcare pot aduce un plus de eficienţă dacă:
- se introduc treptat activităţi sub formă de joc (« Cine sare mai
departe », « Cine execută mai precis », în ştafete şi parcursuri aplicative pentru
a se consolida în condiţii de întrecere;
- durează aproximativ 20-25 minute;
- jocurile alese să asigure însuşirea temeinică a cunoştinţelor,
priceperilor, deprinderilor;
- să asigure formarea stereotipului dinamic;
- să asigure formarea capacităţii de aplicare a lor în condiţii variate;
să stimuleze formarea capacităţii de organizare;
În veriga de revenire a funcţiilor organismului se recomandă folosirea
unor jocuri cu caracter liniştitor, cu respectarea următoarelor indicaţii
metodice :
- jocurile să fie simple;
- efortul în joc să fie redus;
- să favorizeze scăderea excitabilităţii nervoase;
- durata să nu depăşească 2-3 minute.

40
7. ELEMENTE DE METODICĂ A JOCURILOR DE MIŞCARE

Jocurile de mişcare reprezintă un mijloc important şi eficient al educaţiei


fizice. Pentru realizarea sarcinilor educaţiei fizice prin joc este necesar ca
procesul instructiv-educativ să se desfăşoare cu respectarea principiilor
didactice. De aceea, în organizarea (şi pregătirea) jocurilor de mişcare trebuie să
ţinem seama de următoarele cerinţe:

7. 1. Alegerea jocului va ţine seama în primul rând de sarcina didactică


pe care ne-o propunem spre realizare. Astfel, se poate urmări formarea şi
perfecţionarea unei deprinderi motrice, dezvoltarea unei calităţi motrice,
educarea unor calităţi morale şi de voinţă, formarea spiritului organizatoric etc.
De cele mai multe ori un joc contribuie la rezolvarea mai multor sarcini.
Ex: dezvoltarea unei calităţi motrice sau deprinderi motrice contribuie în
acelaşi timp la educarea unei calităţi morale şi de voinţă.
Profesorul trebuie să se orienteze în alegerea jocurilor numai către acelea
care pot exercita o influenţă pozitivă din punct de vedere fizic, moral şi igienic,
evitându-le pe cele care pot genera efecte nedorite: jocuri legate de superstiţii,
cu caracter neigienic, care pot expune copii la accidente, care lezează
demnitatea copiilor sau în care se poate manifesta cruzime sau sentinţe
antisociale.
După stabilirea sarcinii didactice, trebuie să mai ţinem seama în alegerea
jocului şi de colectivul de joc (numărul participanţilor la joc) şi de efectivul de
joc (numărul participanţilor din fiecare grupă) care trebuie să asigure
participarea activă a tuturor jucătorilor. Când efectivul este redus, trebuie să
evităm suprasolicitarea copiilor, reducând numărul repetărilor, intensitatea
efortului, durata etc.
În alegerea jocului, profesorul trebuie să aibă date privitoare la următorii
factori:
a) Vârsta copiilor
Cunoaşterea particularităţilor de vârstă trebuie să ducă la alegerea şi
adaptarea lor pentru a îndeplini o condiţie de bază în realizarea succesului:
accesibilitatea din punct de vedere fizic, intelectual, psihic etc.
41
La şcolarul mic (7-8 ani) vom sesiza un deosebit dinamism, dar o
rezistenţă la efort scăzută. Calităţile de voinţă şi atenţie sunt slab dezvoltate. Pot
fi folosite jocuri care solicită forţa musculară, îndemânarea, precizia. Astfel, se
vor folosi jocuri cu alergări pe distanţe scurte, cu şi fără schimbări de direcţie,
sărituri peste obstacole, jocuri cu obiecte (mingi), jocuri cu căţărări, aruncări la
ţintă etc. Jocurile pot fi însoţite de text sau muzică. În general nu se recomandă
împărţirea colectivului pe echipe. Totuşi pot fi folosite ştafetele simple cu
elemente de alergare, transport sau rostogolirea unei mingi uşoare. Regulile şi
raporturile dintre jucători trebuie să fie simple.
La vârsta de 9-10 ani, copiii înclină spre jocuri în echipă, unde fiecare vrea
să aibă o contribuţie la reuşita jocului. Este bine ca jocurile să nu presupună
contact direct cu adversarul. Durata jocului poate fi mai lungă, iar conţinutul va
cuprinde aceleaşi elemente de mişcare dar cu o complexitate mai mare. De
asemenea, regulile de joc pot fi mai complicate şi se recomandă alegerea acelor
jocuri în care se pot folosi, pe scară largă, materialele de joc. La această vârstă
pot fi utilizate aceleaşi jocuri atât pentru băieţi cât şi pentru fete.
Particularităţile specifice vârstei de 11-14 ani impun o restrângere a
exerciţiilor de viteză şi chiar de forţă, fiind posibile eforturi de durată mai mare.
Acum apar diferenţe între dorinţele de joc ale băieţilor şi cele ale fetelor: băieţii
sunt atraşi spre jocurile cu elemente sportive, în special cele ce au contact direct
cu adversarul, iar fetele îşi manifestă înclinaţia spre elemente de supleţe, graţie,
ritmicitate, acestea putând fi însoţite de muzică.
Jocurile sportive propriu-zise se vor organiza la această vârstă cu anumite
modificări (simplificări) în regulile de joc, teren, timpul de joc, mingea,
numărul jucătorilor.
La vârsta de 15-18 ani jocul capătă un vădit caracter de antrenament
sportiv, urmărind întărirea unor deprinderi, dezvoltarea unor calităţi motrice,
contribuind la ridicarea nivelului pregătirii fizice generale.
b) Sexul copiilor
Există anumite particularităţi de sex (şi de vârstă) care nu recomandă
folosirea aceloraşi jocuri cu copii de ambele sexe: jocurile de forţă, intensitatea
efortului prea ridicată (jocuri de luptă, transport de greutăţi sau de parteneri).
c) Nivelul pregătirii fizice
Pentru a fi eficient, jocul trebuie să fie accesibil întregului colectiv (clasă).
De obicei, clasele sunt neomogene sub aspectul pregătirii fizice, şi alegerea
jocurilor trebuie să conducă spre jocuri accesibile majorităţii copiilor, încercând
să fie integraţi treptat şi cei rămaşi în urmă.
Jocul trebuie să fie suficient de dificil pentru a obliga jucătorii să depună
eforturi corespunzătoare în practicarea lui. Jocurile care nu solicită sunt lipsite
de valoare pedagogică.
d) Starea sănătăţii
Este un factor de care se ţine seama în alegerea jocului. Anumite situaţii,
cum ar fi o epidemie de gripă sau alte cauze obiective, când sănătatea copiilor
este şubredă, vor fi alese jocuri care solicită mai puţin atât ca intensitate cât şi ca
durată.
42
e) Particularităţile activităţii
Acestea duc la selecţionarea acelor jocuri care se adresează direct sarcinilor
activităţii respective: pentru lecţia de educaţie fizică sunt specificate jocuri pe
cicluri de învăţământ care au un caracter orientativ în ceea ce priveşte gradul de
interes şi accesibilitate. Lor li se pot adăuga altele care corespund cerinţelor
programei.
Pentru serbări şcolare se aleg jocuri muzicale, de întreceri pe perechi,
echipe, grupe, jocuri de îndemânare şi jocuri distractive.
În tabere şi alte activităţi de vacanţă se organizează:
- jocuri care nu se pot organiza în lecţii;
- jocuri de teren şi trasee tematice pe echipe, grupe etc.

f) Locul de desfăşurare
În aer liber se pot organiza cele mai variate jocuri, cu efective mari şi
efecte variate. În săli trebuie alese numai acele jocuri care corespund condiţiilor
existente sau care se pot adapta.
g) Condiţiile atmosferice
Când activitatea se desfăşoară în aer liber şi temperatura este scăzută sau
umiditatea este prea mare, se aleg jocuri care asigură o mare mobilitate,
angrenând simultan în activitate pe toţi participanţii.

7.2. Pregătirea locului de joc


Jocurile de mişcare por fi organizate în aer liber, în săli, coridoare etc.
Terenul din curtea şcolii va fi amenajat astfel încât să corespundă din punct
de vedere igienic şi al securităţii elevilor (fără gropi, pietre, obiecte care ar
putea răni, accidenta). Înainte de folosire, terenul trebuie măturat, dacă este
cazul şi udat, se face (reface) marcajul. Se recomandă plasarea la marginea
terenului de bănci pentru odihna jucătorilor sau pentru spectatori. Dacă terenul
este mai mare, marcajul se va face şi cu fanioane colorate, înfipte în pământ.
Când condiţiile de climă nu permit activitatea în aer liber, aceasta se va
desfăşura în săli, coridoare etc. Aici se va asigura, în primul rând, spaţiul liber
necesar jocului. Apoi se asigură curăţenia, protejarea geamurilor, ca şi o bună
aerisire. Marcajul se face, de obicei, cu creta.
La jocurile de alergare, linia de sosire trebuie să fie la cel puţin 2-3 paşi de
perete.

7.3. Pregătirea materialului de joc


Nu vor lipsi:
- mingi diferite ca mărime şi greutate;
- cercuri de lemn de diferite dimensiuni;
- corzi de sărit; frânghii diferite ca grosime şi lungime;
- săculeţe de nisip pentru ochire;

43
- diferite forme de ţinte (panouri, siluete, ţăruşi etc.);
- bastoane şi ştafete;
- semne de marcaj, fanioane, steguleţe de diferite culori;
- semne distinctive (eşarfe, brasarde, benzi colorate, numere).
Materialele trebuie diferenţiate pe diferite categorii de vârstă şi trebuie să
corespundă:
- din punct de vedere al dimensiunii şi greutăţii pentru categoria de
vârstă respectivă;
- din punct de vedere cantitativ (numeric) să existe pentru a se putea
desfăşura jocul;
- să fie în stare de folosinţă, întreţinut, curat.
La aducerea, depozitarea şi distribuirea materialelor vor fi angrenaţi şi
copiii.
7.4. Formarea echipelor
Echipele angrenate în întrecere trebuie să fie aproximativ egale, atât
numeric cât şi valoric. Ele trebuie să fie cât mai omogene ca talie, îndemânare,
forţă. La echipele mixte se va păstra o proporţie egală a sexelor.
Procedee de formare a echipelor:
a) Prin numărătoare. Jucătorii se aşează în linie, după înălţime,
numărând câte 2 (2 echipe), câte 3 (3 echipe) etc. Cei cu acelaşi număr vor
forma o echipă. (Procedeul se foloseşte cu succes la jocurile care nu cer
deprinderi ca: prindere, aruncare).
b) Alegerea pe căpitani. Se numesc atâţi căpitani câte echipe vrem să
facem. Prin acest procedeu se realizează echipe echilibrate, jucătorii mai buni
repartizându-se în mod egal în fiecare echipă. Dezavantajul acestui procedeu
rezidă în durata lungă necesară formării echipelor. Pentru a preveni acest lucru
se vor repartiza 2/3 din jucători prin căpitani, ceilalţi repartizându-se prin
numărătoare.
c) Alegerea prin repartizarea de către profesor. În acest caz se
realizează echipe echilibrate şi nu necesită mult timp. Se foloseşte numai când
profesorul îşi cunoaşte foarte bine elevii.
d) Alegerea prin proba de verificare. Este indicată a se folosi în jocurile
de alergare în aer liber. Se delimitează terenul de joc de cca 20 m printr-o linie
de plecare şi una de întoarcere. La semnal, elevii pleacă spre linia de întoarcere
încolonându-se pe un singur şir în ordinea sosirii. Apoi se numără şi se
repartizează alternativ.

7.5. Alegerea căpitanilor de echipă


a) Prin numire de către profesor.
b) Alegerea de către jucători.
Este bine să li se sugereze elevilor calităţile pe care să le întrunească cel
propus pentru căpitan, în funcţie de cerinţele jocului (bun alergător, bun ochitor,
bun în manevrarea mingii).
44
7.6. Alegerea ajutoarelor
Pentru a putea controla îndeplinirea sarcinilor de joc, profesorul are nevoie
uneori de ajutoare. Ajutoarele pot fi:
- elevii scutiţi medical;
- ceilalţi elevi, prin rotaţie.
Folosirea ajutoarelor este o şcoală pentru elevi în organizarea şi conducerea
jocului.

7.7. Explicarea şi demonstrarea jocului


După parcurgerea celorlalte etape menţionate se trece la prezentarea jocului
(sarcini, scop etc.). Calitatea explicării şi demonstrării jocului este o condiţie de
bază pentru reuşita lui.
Expunerea va fi clară şi accesibilă nivelului de înţelegere al copiilor. În
timpul expunerii, copiii trebuie să fie liniştiţi, iar profesorul va evita să se
deplaseze pentru a putea fi urmărit de toţi elevii.
Iată un plan al expunerii:
- denumirea jocului;
- conţinutul (pe scurt);
- principalele reguli;
- indicaţii privitoare la stabilirea învingătorului;
- ce trebuie să urmărească fiecare jucător (sarcini);
- comenzi, semnale (pentru începere, sfârşit etc.).
Alte detalii se dau pe parcursul jocului. Explicaţia trebuie urmată de o
scurtă demonstraţie. Urmează apoi întrebările elevilor cu răspunsuri către
întregul colectiv.

7.8. Conducerea şi arbitrajul jocului


Jocul începe la un semnal convenit (comandă, fluier, fanion, bătaie din
palme). Acest semnal se va da numai după ce jucătorii au înţeles ce au de făcut
şi sunt pe locurile lor.
Profesorul urmăreşte comportarea participanţilor şi respectarea regulilor,
dirijând acţiunile jucătorilor şi făcând precizări privitoare la conţinut şi la reguli.
Din punct de vedere tehnic, un joc nu va decurge foarte bine de la început
şi putem pretinde acest lucru abia după câteva repetări.
Este important ca profesorul să urmărească mereu comportarea fiecărui
participant, scoţând în evidenţă execuţiile corecte, eficiente, şi spiritul creator,
sancţionând manifestările de brutalitate care pot duce la accidente. Alte

45
manifestări negative pot fi: îngâmfarea, lăudăroşenia celor care înving sau
scăderea interesului la cei învinşi. În ambele situaţii profesorul va interveni.
Participanţii au următoarele obligaţii în timpul jocului:
- să recunoască autoritatea celor cu sarcini speciale (căpitani,
conducători de joc, arbitrii, prinzători etc.);
- să se manifeste corect, fără mijloace şi căi necinstite, pentru
obţinerea victoriei (bruscări, piedici, loviri);
- să-şi sprijine colegii dând dovadă de îndrăzneală şi iniţiativă;
- să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale coechipierilor;
- să nu renunţe la întrecere până la finalul jocului, chiar dacă victoria
adversarilor devine evidentă;
- să dea dovadă de raţiune în joc, evitând accidentele;
- să răspundă în faţa echipei de felul cum a jucat.

Indicaţii metodice:
- în jocurile cu prindere se consideră prindere simpla atingere;
- în jocurile de alergare cu ocrotirea echipei, jucătorii nu se vor sprijini
de coechipieri;
- când materialul de joc nu este acelaşi pentru echipele concurente, la
repetarea jocului, acestea vor fi schimbate între ele;
- pentru asigurarea liniştii se va evita tonul ridicat şi va fi folosit
fluierul.
Arbitrajul va fi atent şi obiectiv, prestat fie de profesor sau de altă persoană
competentă ( de ex. un elev).
Profesorul trebuie să urmărească atent respectarea regulilor şi să ţină o
evidenţă clară a rezultatelor.

7.9. Disciplina în joc


Disciplina de joc constă în îndeplinirea corectă a sarcinilor precum şi
respectarea normelor de conduită faţă de coechipieri şi adversari.
Manifestările de bucurie, încurajările nu constituie acte de indisciplină, dar
profesorul va veghea la amploarea acestora, evitând exagerările.

7.10 Dozarea efortului în joc


Pentru aceasta profesorul va avea în vedere următoarele:
- particularităţile de vârstă şi sex;
- starea de sănătate;
- nivelul de dezvoltare şi pregătire fizică;
- cantitatea de efort depus;
- locul jocului în lecţie.
Mijloacele de reglare a cantităţii de efort sunt:
46
- mărirea (micşorarea) terenului de joc;
- durata timpului de joc;
- ritmul de joc şi numărul de repetări;
- folosirea unui material mai greu (uşor);
- schimbarea formaţiilor;
- complicarea sau simplificarea regulilor.

7.11. Sfârşitul jocului. Stabilirea rezultatelor şi analiza jocului


Factorii care determină durata jocului sunt:
- numărul participanţilor;
- vârsta jucătorilor;
- cadenţa jocului.
Se poate aprecia durata jocului:
- în timp (stabilindu-se de la început durata);
- prin acumularea de puncte;
- prin număr de repetări.
Prezicerile în legătură cu terminarea jocului vor fi făcute la început. Dacă
după consumarea timpului de joc se află la egalitate de puncte, este necesară
prelungirea jocului pentru stabilirea învingătorilor, dar se va ţine seama de
efortul depus.

47
8. JOCURI FĂRĂ ÎMPĂRŢIREA JUCĂTORILOR PE ECHIPE

8.1. JOCURI DE DEPLASARE LA SEMNAL ŞI ORIENTARE ÎN


SPAŢIU

8.1.1. Păsărele în cuib


Pe locul de joc se delimitează un cerc (cuib) cu diametrul de 3-4 m.
Jucătorii interpretează roluri de păsărele, iar unul dintre ei pe acela de
vânător.
Jucătorii zburdă în afara cercului, fluturând braţele şi strigând „cirip-cirip”.
Când vânătorul suflă din corn (pâlnie din pumn), păsărelele se retrag în cuib
(cerc) şi se aşează turceşte.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-8 ani.

8.1.2. Găseşte-ţi locul


Jucătorii se aşează în cerc, fiecare marcându-şi locul printr-un semn
personal (obiect, linie etc.)
La primul semnal, toţi jucătorii aleargă în direcţia indicată (în jurul
cercului sau în altă direcţie); la al doilea semnal, revin cât mai repede la locurile
lor.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-10 ani.

8.1.3. Găseşte-ţi perechea


48
Jucătorii se aşează pe perechi, faţă în faţă, pe circumferinţa unui cerc.
La semnal, jucătorii din afară aleargă în jurul cercului (în acelaşi sens) şi
revin la locul de plecare. După fiecare alergare se schimbă rolurile.
Se penalizează jucătorul care greşeşte locul.

8.1.4. Podul umblător


Jucătorii, în număr de 20-40 (număr cu soţ), se aşează după înălţime pe
două linii, faţă în faţă, fără interval perechile având palmele împreuna deasupra
capului.
La semnalul de începere, prima pereche de la un flanc trece, unul câte
unul, pe sub arcada formată de braţele ridicate şi la ieşire se aşează în
continuarea podului.
Reguli:
- executanţii nu au voie să iasă printre jucători, ci numai după depăşirea
ultimei perechi.

Indicaţii metodice:
- în cazul când jocul se desfăşoară în interior, în momentul când „podul” se
apropie de un colţ al sălii, deplasarea se va face în curbă;
- jocul este indicat pentru copii de 7-10 ani.

8.1.5. Păsările călătoare


Jucătorii se împart în două.
Prima jumătate care reprezintă „cuiburile” se aşează în formaţie de cerc, în
poziţia şezând.
Cea de-a doua jumătate, „păsările”, formează un cerc mai mare, concentric
cu primul, în poziţia stând. În acest cerc se află un jucător în plus.
Se stabilesc trei semnale.
La primul semnal, păsările alergă în jurul cercului mic, fluturând braţele şi
strigând „cirip-cirip”. La al doilea semnal se schimbă sensul alergării. La al
treilea semnal, jucătorii se opresc şi fiecare jucător pune o mână pe capul celui
care reprezintă „cuibul”. Jucătorul fără soţ caută şi el un cuib. Unul dintre
jucători rămâne fără cuib. Jocul continuă.

8.2. JOCURI DE ALEGARE CU PRINDEREA SAU DEPĂŞIREA


JUCĂTORILOR

8.2.1. Cine-i primul?


Jucătorii în perechi se dispun în cerc, unul în spatele celuilalt. Între perechi
se lasă un interval de 1-2 paşi.
49
La semnalul de începere, jucătorii din afară aleargă în jurul cercului,
fiecare căutând să revină cel dintâi pe locul său.
Câştigă primul sosit. Jocul se repetă cu schimbarea jucătorilor în perechile
respective.
Reguli:
- în timpul alergării, jucătorii nu au voie să se sprijine de jucători; acest fapt
se penalizează cu descalificare.
Indicaţii metodice:
- pentru a putea observa mai uşor primul sosit, se recomandă ca jucătorii
din interior să ia poziţia şezând;
- jucătorul sosit va marca sosirea prin ridicarea unui braţ.

8.2.2. Leapşa
Se delimitează vizibil locul de joc prin două linii de fund şi două laterale,
eventual prin 4 steguleţe aşezate în cele 2 colţuri.
Jucătorii se răspândesc liber pe locul de joc. Se alege un prinzător, care
urmăreşte jucătorii. Jucătorul prins schimbă rolul cu prinzătorul.
Indicaţii metodice:
- prin prindere se înţelege simpla atingere cu palma a jucătorului;
- prinzătorul, pentru a putea fi uşor identificat, va purta în mână o panglică
colorată, care se transmite noului prinzător.

Leapşa cu ghemuire
Organizarea şi desfăşurarea ca la leapşa simplă, cu deosebirea că jucătorul
urmărit poate scăpa de prindere prin ghemuire.
Variantă cu cocoţare. Se scapă de urmărire prin urcarea pe un obiect sau
atârnare.

Leapşa cu panglica
Toţi jucătorii, în afară de prinzători, au câte o panglică pusă după guler, la
spate.
Prinzătorul urmăreşte jucătorii şi celui care a reuşit să-i ia panglica devine
prinzător.
Variantă
Toţi jucătorii au câte o panglică pusă după guler şi se urmăresc între ei, cu
scopul ca fiecare să culeagă cât mai multe panglici.
Jucătorii rămaşi fără panglică părăsesc locul de joc.
Notă:
Panglica personală, primită la începutul jocului, se poartă prinsă după
guler, iar cele culese se ţin în mână.
Reguli:
- nu pot fi culese decât panglicile prinse după guler.
De-a prinselea cu încrucişare
Jocul se desfăşoară pe un teren plat, cu 10-15 copii.
50
Se alege un jucător, care va căuta să prindă pe unul din ceilalţi jucători.
Jucătorul urmărit poate fi salvat de un alt jucător care taie drumul celui
care prinde, trecând printre el şi cel fugărit. Prinzătorul este obligat acum să
fugă după cel care i-a tăiat drumul. Jucătorul prins devine la rândul său
prinzător.

8.2.3. De-a prinselea cu ajutor


Acest joc poate fi jucat de 10-15 copii, într-o sală sau chiar pe teren.
Se alege un jucător, care începe jocul fugind să prindă pe ceilalţi.
Se joacă tot ca jocul obişnuit de-a prinselea, cu diferenţa că atunci când un
jucător este în primejdie de a fi prins, cheamă în ajutor un alt jucător, strigându-
l pe nume. Luându-se de mână, ambii jucători scapă de urmărire.
Se consideră prins acela care a fost atins de urmăritor înainte de a da mâna
cu jucătorul pe care l-a strigat pentru a forma perechea. Cel prins devine
urmăritor.

Reguli:
- la chemare trebuie să vină numai cel strigat în ajutor, în caz contrar,
perechea poate fi prinsă;
- după ce urmăritorul a trecut mai departe, perechea trebuie să se despartă.
Indicaţie metodică:
- dacă numărul jucătorilor este mare, se aleg doi urmăritori.
Variantă
Uite-te la mine
Jucătorul urmărit scapă dacă reuşeşte să atingă cu mâna un obiect dintr-un
material dinainte stabilit: lemn, piele, metal etc., rostind şi cuvintele: „Uite-te la
mine.”

8.2.4. Prinde perechea

51
Se delimitează un spaţiu de joc.
În interiorul spaţiului, jucătorii prinşi de mână pe perechi aleargă urmăriţi
de prinzător.
Jucătorul atins părăseşte perechea devenind prinzător, iar celălalt formează
o nouă pereche cu urmăritorul.

8.2.5. Ultima pereche fuge


Jucătorii se aşează pe perechi, în coloană. În faţa coloanei stă prinzătorul,
care nu are voie să privească înapoi. De pe locul unde se află strigă: „Ultima
pereche fuge.” La acest semnal, jucătorii ultimei perechi aleargă unul în stânga,
celălalt în dreapta şirului, în aşa fel ca dincolo de capăt să-şi poată da mâna,
fără ca unul dintre ei să fi fost prins.
Pentru a scăpa de prindere, jucătorii din ultima pereche se vor deplasa la o
anumită depărtare de şir şi-şi vor da întâlnire într-un punct mai îndepărtat de
capătul coloanei.
Jucătorul prins devine prinzător, iar celălalt formează pereche cu fostul
prinzător, după care se aşează în faţa şirului.
Perechile, pe măsură ce aleargă se plasează în faţa coloanei.
Variantă
„Căpitanul”
Jucătorii pe un singur şir; le comandă „un, doi, trei, fugiţi”, ultimii doi
jucători aleargă ca la prima variantă, jocul desfăşurându-se în continuare
identic.
De-a prinselea pe perechi
Jucătorii se răspândesc, de voie, pe un teren delimitat. Se aleg doi
prinzători, care, apucaţi de ambele mâini, urmăresc jucătorii.
Prinderea se realizează prin trecerea laţului format de mâinile prinzătorilor
peste capul unui jucător.
Jucătorul prins aşteaptă prinderea celui de-al doilea, după care, împreună,
vor forma o nouă pereche de prinzători, jocul continuând cu două perechi de
prinzători ş.a.m.d.
Fiecare jucător prins, pe măsură ce se pot forma perechi, devine prinzător.
Câştigă jucătorul care este prins ultimul.
Indicaţii metodice:
- prima pereche de prinzători va fi formată din copii mai rezistenţi;
- locul de joc nu va fi prea mare, pentru a nu obosi excesiv copiii, cu atât
mai mult cu cât primele perechi trebuie să alerge până la prinderea
ultimului jucător.

8.2.6. Năvodul (Pescarii)


Acest joc, cunoscut şi sub numele de „Pescarii”, se poate juca atât în sală,
cât şi pe un teren neted (plat) sau pe o pajişte.

52
În cazul în care jocul se desfăşoară în aer liber, terenul de joc se
delimitează sub forma unui dreptunghi de 20x30 m sau chiar mai mult.
Se alege un jucător care va începe jocul, restul împrăştiindu-se pe tot
terenul.
Jucătorul ales începe să urmărească pe ceilalţi, căutând să prindă prin
atingere cu mâna pe unul din ei. Cel atins se prinde de mână cu cel care l-a
urmărit şi continuă împreună urmărirea. Pe măsură ce sunt prinşi şi alţi jucători
se formează un lanţ – „năvodul”. Dacă lanţul devine prea lung, el se poate
împărţi în două.
Jocul se termină când şi restul jucătorilor sunt prinşi.

Reguli:
- jucătorii din lanţ (năvod) nu au voie să se desprindă de mâini;
- jucătorii urmăriţi nu au voie să iasă în afara limitelor terenului;
- un jucător este prins când năvodul este închis în jurul lui sau când este
atins de jucătorii din extremele năvodului.
Indicaţii metodice:
- se va explica jucătorilor care formează năvodul că pentru a prinde mai
uşor un jucător urmărit este nevoie ca unul din ei să conducă întreg lanţul,
alegând jucătorul care urmează să fie prins;
- la începutul jocului se va sugera pescarului să prindă numai jucători
rezistenţi, buni alergători, pentru a uşura acţiunile următoare;
- în momentul când năvodul se desface în două, jocul se pretează la
combinaţii tactice, în sensul că cele două năvoade pot acţiona în mod
coordonat pentru prinderea mai uşoară a jucătorilor.

8.2.7. Uliii şi porumbeii


Este un joc care se organizează cu băieţi de 10-13 ani, într-o curte mai
mare. La joc pot lua parte 10-20 de copii.

53
Jucătorii se împart în două echipe egale – uliii şi porumbeii. Într-un colţ al
curţii, echipa porumbeilor îşi desenează un cuib suficient de mare, încât să
cuprindă toţi jucătorii din echipă. Cealaltă echipă – a uliilor – îşi desenează un
cuib asemănător în colţul opus al curţii.
Toţi porumbeii intră în cuibul lor, iar uliii se împrăştie pe terenul de joc. La
un moment dat, porumbeii încep să-şi părăsească cuibul, câte unul sau în grup,
şi aleargă în cuprinsul terenului de joc, având grijă să nu se lase prinşi de uliii
care îl urmăresc. Ei pot scăpa de urmărire revenind în cuibul lor. Un porumbel
se consideră prins atunci când uliul care l-a urmărit a reuşit să-l ajungă şi, prin
lovirea cu mâna pe ambii umeri, să simuleze tăierea aripilor. În prinderea
porumbeilor, uliii se pot ajuta între ei. Porumbelul prins este dus în cuibul
uliilor.
Dacă în timpul jocului un porumbel liber a reuşit să ajungă în cuibul uliilor
şi a atins pe cei prinşi, el îi eliberează şi aceştia reintră în joc. Dar acest lucru
este destul de greu de realizat, întrucât uliii pot avea un păzitor al cuibului lor.
Jocul continuă până când un singur porumbel rămâne neprins. Acum, din
echipa uliilor se desemnează un jucător care va lupta de unul singur împotriva
porumbelului liber, restul uliilor retrăgându-se într-un colţ al curţii.
Porumbelul liber va căuta să ajungă, fără a fi prins, la cuibul uliilor şi să-şi
elibereze coechipierii; uliul, la rândul său, va căuta să-l împiedice să facă acest
lucru şi să-l prindă „tăindu-i aripile”.
Dacă eliberarea porumbeilor prinşi a reuşit, reintră imediat în joc şi ceilalţi
ulii şi jocul continuă în acelaşi fel. Dacă însă porumbelul liber a fost prins, jocul
se reia de la început, însă rolurile echipelor se schimbă: porumbeii devin ulii şi
invers.
Reguli:
- un porumbel se consideră prins numai când, prin lovirea cu mâna peste
umeri, i-au fost „tăiate” ambele aripi, chiar dacă acest lucru se face în plină
alergare;
- un porumbel nu poate fi urmărit în propriul său cuib;
- eliberarea porumbeilor prinşi se face numai în cuibul uliilor, prin
atingerea lor de către cei liberi.
Indicaţii metodice:
- jocul se recomandă pentru băieţi; ei îl pot organiza în timpul liber sau în
pauzele dintre orele de curs;
- împărţirea pe echipe se poate face prin alegere, în felul următor: doi
dintre cei mai îndemânatici băieţi, buni la alergare, trag la sorţi dreptul de
a alege primul. Apoi ei îşi aleg alternativ coechipierii din grupul celor
care doresc să ia parte la joc. După ce echipele s-au ales, se face o nouă
tragere la sorţi, pentru a se hotărî care este echipa porumbeilor şi care a
uliilor. De obicei, cei doi jucători care aleg echipele vor fi şi acei care vor
lupta la urmă unul contra altuia.

8.2.8. Al treilea fuge


54
Se joacă în perechi, pe teren sau în sală.
Toţi jucătorii se aşează în cerc, pe perechi, unul în faţa celuilalt, ambii cu
faţa spre centru. Astfel se formează un cerc dublu. Doi jucători nu intră în
formaţie, fugărindu-se în jurul cercului.
Se hotărăşte dinainte cine prinde şi jocul începe. Cel fugărit se poate salva
oprindu-se în faţa unei perechi. Se aleargă numai în jurul cercului, în exterior. În
momentul în care cel fugărit a cotit spre interior, el se va aşeza neapărat în faţa
unei perechi. Cel care a devenit astfel al treilea (cel din cercul exterior) pleacă
alergând în acelaşi sens. Rolurile se schimbă dacă cel fugărit e prins.
Indicaţii metodice:
- se va indica perechii nou formate ca după fuga celui de-al treilea să se
facă un pas mic înapoi, pentru a veni pe circumferinţa cercului;
- dacă efectivul este redus, jucătorii stau pe un singur cerc, cu picioarele
depărtate. Jucătorul urmărit se plasează în faţa unui jucător de pe cerc,
trecând printre picioarele acestuia. Al doilea fuge.
Varianta I
O variantă care dă jocului o notă de rapiditate şi de atenţie este următoarea:
În momentul în care cel fugărit s-a aşezat în faţa unei perechi, jucătorul al
treilea intră în joc, însă nu ca urmărit, ci ca urmăritor. Şi invers, jucătorul
urmăritor devine urmărit.
Varianta a II-a
Când dispunem de o curte sau un teren mai mare şi numărul jucătorilor este
de asemenea mare, putem organiza un joc asemănător, însă mai dinamic şi care
cere din partea jucătorilor mişcări mai variate în alergare, cum ar fi fente,
schimbări de direcţii. Jocul este cunoscut sub denumirea de „Veveriţele şi
jderul”.
Copiii se plimbă la braţ, pe perechi, fiecare pereche reprezentând copaci.
Perechile sunt împrăştiate pe tot terenul. Un jucător este „veveriţa”, iar altul
„jderul”.
La începutul jocului, veveriţa şi jderul se află în colţurile opuse ale
terenului. La semnal, jderul începe să urmărească veveriţa, încercând s-o atingă.
Aceasta caută să scape alergând. La un moment dat însă, veveriţa poate prinde
la braţ un jucător dintr-o pereche, scăpând în felul acesta de urmărire. Jucătorul
care făcea pereche cu cel apucat de braţ devine veveriţă.
Dacă jderul ajunge din urmă veveriţa şi o atinge înainte ca ea să fi avut
timp să se „caţere în copac” (să ia la braţ un jucător dintr-o pereche), rolurile se
schimbă. Noua veveriţă va trece în partea opusă a terenului şi jocul reîncepe.
Reguli:
- jucătorul care împiedică alergarea jderului va schimba locul cu acesta.
Indicaţii metodice:
- se va recomanda jucătorilor ca perechile să se plimbe în aşa fel încât să
nu fie prea aproape unele de altele;
- dacă jderul nu reuşeşte mult timp să prindă veveriţa, conducătorul jocului
poate striga „schimbaţi”; la acest semnal perechile trebuie să se desfacă şi
să se formeze alte perechi. Ultimii doi jucători care nu au reuşit să
55
formeze o pereche vor trage la sorţi, unul devenind veveriţă, iar celălalt
jder;
- se mai poate crea şi posibilitatea schimbării jderului în acelaşi fel ca şi
pentru veveriţă, adică prin apucarea la braţ a unei perechi. În acest caz, al
treilea jucător devine jder, continuând urmărirea;
- toate variantele jocului se recomandă pentru copii de 10-13 ani.

8.2.9. Cursa în cerc


Cursa în cerc se poate organiza pe teren sau într-o sală mare, cu un grup de
20-30 de copii.
Jucătorii sunt dispuşi în cerc, la intervale mari unii de alţii, cel puţin 3 paşi
mari.
La un semnal, jucătorii încep să alege în cerc, fiecare jucător încercând să-l
depăşească pe cel ce se află în faţa sa. Depăşirea însă se socoteşte valabilă
numai dacă se face prin exteriorul cercului. Orice jucător care este depăşit
părăseşte cercul. Ultimul jucător care rămâne câştigă jocul.
Reguli:
- jucătorul care depăşeşte atinge pe umăr pe cel depăşit, iar acesta trebuie
să iasă imediat din joc.
Indicaţii metodice:
- când alergarea într-un sens a durat mult sau cercul este mic, la un semnal
al conducătorului, jucătorii se întorc şi aleargă în sens opus. În felul
acesta, se stimulează totodată interesul şi atenţia jucătorilor;
- pentru ca cercul să nu se micşoreze în timpul alergării, este bine să fie
marcat printr-o linie zgâriată (sau trasă cu creta), după care jucătorii şi-au
ocupat locul la distanţele indicate. Jucătorii vor fi obligaţi să alerge prin
afara cercului marcat.

8.2.10. Labirintul
Efectivul care poate lua parte la acest joc variază între 22-51 jucători; jocul
se desfăşoară pe teren plat sau în sală.
Jucătorii se aşează în coloană de 4-5-6 (în funcţie de numărul lor) şi se
apucă de mâini, formând culoare de-a lungul rândurilor.
La semnal, ei dau drumul la mâini, se întorc la dreapta sau la stânga – după
cum s-a stabilit în prealabil – şi se apucă din nou de mâini, tot pe rânduri,
formând culoare perpendiculare pe cele vechi.
Doi jucători, care nu au intrat în formaţia de mai sus, se fugăresc unul pe
altul prin aceste culoare. Când urmăritorul se apropie mult de cel urmărit,
conducătorul jocului dă semnalul de întoarcere. Prin această manevră se
interpun lanţuri de braţe între urmăritor şi cel urmărit şi jocul continuă.
Reguli:
56
- nu este permis celor doi jucători care se urmăresc să rupă lanţul de braţe
sau să treacă pe sub ele.

Indicaţii metodice:
- pentru luarea formaţiei iniţiale este indicat să se adopte forma
dreptunghiulară;
- dacă numărul de jucători nu este destul de mare, se poate organiza
formaţia pe trei rânduri, în loc de patru.

8.2.11. Şarpele îşi prinde coada


Jocul se organizează pe grupe de 8-10 jucători, aşezaţi în flanc câte unul. În
cadrul grupei jucătorii se prind cu mâinile de mijlocul celor din faţă. Primul
jucător reprezintă capul, iar ultimul coada şarpelui.
Din această poziţie, capul va căuta să prindă coada (ultimul jucător), care
se fereşte, deplasându-se în sensul opus direcţiei din care este atacat.
Dacă este prins, vor trece alţi jucători în cap şi la coadă.

Reguli:
- jucătorii nu au voie să desfacă mâinile.
Indicaţie metodică:
- când numărul jucătorilor este mare, se formează mai multe şiruri, la
distanţă convenabilă între ele, fiecare jucând independent.

8.2.12. Lupul şi oile


8-10 jucători formează un şir, apucându-se unul pe celălalt de mijloc.
Primul este „ciobanul”, iar restul sunt „oiţele”.
Se alege un prinzător – „lupul”.

57
Jocul constă în încercarea lupului de a prinde ultima oiţă; acestea sunt
apărate de cioban prin mişcarea braţelor şi deplasarea în direcţia în care lupul
vrea să prindă oiţa.
Jucătorii din coada şirului, fără a se desface, se deplasează în direcţia opusă
faţă de atacul lupului.
În caz de prindere se alege alt lup şi alt cioban.
După un timp, jucătorii din şir pot fi orientaţi invers, capul să devină coadă
şi coada cap.
Reguli:
- jucătorii nu au voie să rupă şirul;
- nu se poate prinde decât ultima oiţă.
Indicaţie metodică:
- când numărul jucătorilor este mai mare decât cel arătat, se organizează
două sau mai multe şiruri, fiecare acţionând independent.

8.3. JOCURI DE ATENŢIE

8.3.1. Comanda inversă


Este un joc de atenţie, potrivit pentru jucători de orice vârstă.
Executanţilor, fie că stau pe loc sau sunt în mişcare, li se adresează diferite
comenzi, iar ei trebuie să execute mişcarea inversă. De exemplu, se comandă
mers încet, iar grupa va executa mers repede, sau se comandă ridicarea braţului
drept şi toţi ridică braţul stâng etc. De asemenea, se poate comanda o rupere de
rânduri urmată de alergare spre un anumit punct al terenului sau al sălii,
jucătorii fiind obligaţi să alerge în partea opusă. Pentru a îngreuna jocul, se
poate indica cu mâna în direcţia în care se recomandă alergarea. La început,
mulţi vor greşi, alergând în direcţia indicată cu mâna.
Indicaţie metodică:
- jocul se poate folosi în special în partea I a lecţiei de educaţie fizică.

8.3.2. Bucheţelele
Acest joc se poate organiza pe teren sau în sală, cu orice număr de
persoane.
Jucătorii se deplasează prin flanc câte unul sau câte doi şi primesc, din
mers, diferite comenzi pentru mers rapid sau încet, mers pe vârfuri sau pe
călcâie etc. sau pentru executarea anumitor mişcări din mers sau alergare.
La un moment dat, conducătorul jocului strigă un număr, de exemplu patru.
La auzul acestei comenzi jucătorii se strâng repede în grupe formate dintr-un
număr de jucători egal cu numărul strigat. Grupare se face sub formă de
bucheţele, stând cu faţa spre centrul grupului şi cu mâinile prinse pe la spate.

58
Numărul strigat de conducătorul jocului trebuie astfel ales încât să nu fie
exact divizibil cu numărul total al jucătorilor.
Jucătorii care n-au reuşit să se grupeze, rămânând pe dinafară, sunt
eliminaţi din joc sau penalizaţi cu câte un punct.
Indicaţii metodice:
- la începutul jocului se vor striga numere mici, pentru a se putea realiza
mai uşor gruparea;
- numerele ce urmează să fie strigate se vor alege în aşa fel încât de fiecare
dată să nu rămână pe dinafară mai mult de unul sau doi jucători.

8.3.3. Alb-negru
Jucătorii stau aşezaţi pe bănci în aşa fel încât să fie văzuţi de conducătorul
jocului.
Jocul se desfăşoară sub forma unei povestiri în care apar frecvent cuvintele
„alb” sau „negru”. La cuvântul „alb”, jucătorii se ridică în picioare, iar la
auzirea cuvântului „negru” se aşează.
Câştigă jucătorul cu numărul cel mai mic de penalizări.
Notă:
Jocul se poate desfăşura şi sub forma unei plimbări lente pe terenul de joc,
cu opriri din loc în loc; la auzul cuvântului „alb”, să se ridice în picioare.
Câştigă jucătorul cu numărul cel mai mic de penalizări.

8.3.4. Colţurile colorate


Acest joc de atenţie se poate desfăşura într-o sală, în orice moment al unei
lecţii de educaţie fizică. Încă de la începutul orei fiecărui colţ i se atribuie
denumirea unei culori.
În timpul desfăşurării lecţiei, la un moment dat, profesorul strigă o culoare,
la auzul căreia toţi trebuie să alerge la colţul respectiv. Cei care greşesc sau
ezită vor fi penalizaţi.
Indicaţii metodice:
- pentru a crea surpriza, pot fi strigate şi alte culori, în afara celor atribuite
colţurilor;
- în aceeaşi oră, jocul poate fi repetat de mai multe ori, în diferite momente
ale lecţiei.

8.4 JOCURI PE ECHIPE

8.4.1. Alergare în lanţ


Jocul se desfăşoară pe teren, pe echipe de 6-10 jucători. Fiecare echipă se
împarte în două şi se aşează în şir la o distanţă de 10-12 m una de alta.
59
Jucătorii se numerotează din doi în doi: 1, 3, 5, 7, 9 prima echipă şi 2, 4, 6,
8, 10 a doua.
La semnalul de începere, jucătorul nr. 1 aleargă la nr. 2, îl ia de mână şi se
întorc împreună pentru a-l lua pe nr. 3, şi aşa mai departe.
Reguli:
- în timpul alergării jucătorii n-au voie să-şi desfacă mâinile.
Indicaţie metodică şi organizatorică:
- ţinând seama că jucătorii cu primele numere au de alergat mai mult,
aşezarea lor se va face în ordinea rezistenţei pe care o posedă.

8.4.2. Tunelul
Jocul se desfăşoară pe un teren cu iarbă sau în sală, putând lua parte un
efectiv nelimitat. Jucătorii se împart pe echipe egale, formate din 6-8 persoane.
Echipele se aliniază prin flanc, cu o distanţă de o lungime de braţ în
adâncime şi cu un interval de 2-3 m între o echipă şi alta. Jucătorii stau cu
picioarele depărtate, formând un tunel.
Jocul se desfăşoară în modul următor: la semnalul de începere ultimul
jucător din fiecare echipă trece târâş printre picioarele coechipierilor săi. După
ieşirea din tunel se aşează în faţa şirului respectiv, cu picioarele depărtate.
Jucătorii următori execută – unul după altul – trecerea târâş prin tunel. Echipa
care revine mai repede la formaţia iniţială este câştigătoare.
Indicaţii metodice:
- se va observa menţinerea distanţei de o lungime de braţ în tot timpul
jocului;
- trecerea prin tunel se poate efectua fie aşteptând ca cel dinainte să iasă
din tunel, şi după aşezare în poziţia cu picioarele depărtate să ridice un
braţ în sus, dând astfel semnalul de plecare pentru următorul, fie unul
după altul, fără să se aştepte ca cel dinainte să termine cursa;
- la formarea echipelor se va ţine seama de înălţimea jucătorilor.

Variantă
Se poate organiza un joc asemănător într-o sală în care există bănci de
gimnastică.
Efectivul se împarte pe echipe de câte 6 jucători. Echipele se aşează toate
pe aceeaşi linie cu jucătorii prin flanc câte unul şi cu picioarele depărtate, la
distanţă de o lungime de braţ între jucători şi la interval de 2-3 m între echipe.
Între picioarele jucătorilor se aşează câte o bancă de gimnastică pentru
fiecare echipă.
La comanda de începere, ultimul jucător din fiecare echipă se aşează în
poziţia înainte culcat pe bancă şi, apucând cu mâinile de marginile băncii, se
trage în braţe, corpul alunecând pe bancă. Când a ajuns la capătul băncii, se
ridică în picioare şi se aşează în faţă, tot cu picioarele depărtate, pentru a forma
în continuare tunelul. Jucătorul rămas acum ultimul continuă jocul folosind
acelaşi procedeu, după ce cel din faţă a ieşit din tunel.
60
Jocul se termină când toţi jucătorii au trecut târâş prin tunel şi au revenit la
formaţia iniţială.
După fiecare ieşire din tunel, jucătorii trebuie să facă câte un pas înapoi,
pentru ca banca să fie mereu acoperită pe toată lungimea ei.
Reguli:
- tracţiunea în braţe şi alunecarea pe întreaga lungime a băncii sunt
obligatorii pentru toţi;
- jucătorul următor poate pleca abia după ce precedentul a ieşit complet
din tunel;
- la ieşirea din tunel, jucătorul poate fi ajutat să se ridice prin apucarea de
braţe de către jucătorul aflat în faţă.
Indicaţii metodice:
- jocul astfel descris este indicat pentru jucătorii înalţi;
- pentru jucători de o înălţime mai mică este necesar să se mai aşeze,
lateral, câte două bănci pentru fiecare echipă, jucătorii stând cu picioarele pe
bănci şi nu pe sol.

8.4.3. Mingea prin tunel


Un grup de 20-40 de jucători se împart în două echipe egale. În sală sau pe
un teren plat, echipele se dispun paralele, la un interval de 5-6 paşi, având
jucătorii aliniaţi prin flanc câte unul, cu picioarele mult depărtate şi la o distanţă
de un braţ întins unul de altul.
În faţa jucătorului din capul fiecărei echipe se trage o linie în dreptul
vârfurilor picioarelor. O altă linie se trage şi în faţa ultimului jucător.
Jucătorul din capul fiecărei echipe are în faţa sa o minge medicinală pusă
jos.
La semnalul de începere, primul jucător se apleacă şi împinge mingea
înapoi printre picioare. Acelaşi lucru îl fac toţi jucătorii din echipă, astfel că
mingea circulă printre picioare, spre coada coloanei. În acest timp, întreaga
coloană se retrage cu un pas înapoi. Jucătorul cu mingea, ajungând în capul
coloanei trece în faţă, cu picioarele depărtate şi cu vârfurile la linia trasată şi
trimite imediat mingea înapoi, printre picioarele jucătorilor.
Jocul continuă în acelaşi fel până când jucătorul care iniţial a fost în capul
coloanei a cules mingea şi, alergând, a ajuns din nou pe primul loc, ridicând
mingea cu braţele întinse deasupra capului.
Câştigă echipa al cărei jucător din capul coloanei a revenit cel dintâi la
locul său şi a ridicat mingea în sus.
Reguli:
- jucătorii sunt obligaţi să păstreze în permanenţă distanţa de un braţ întins
faţă de cel din faţa lor, iar la fiecare intrare a mingii în tunel, primul jucător din
coloană, ca şi ultimul, trebuie să respecte liniile trasate pentru ei;
- dacă mingea a ieşit lateral din tunel, ea va fi culeasă de jucătorul care a
lăsat-o să iasă şi repusă în joc de acelaşi jucător, după ce şi-a reluat locul în
formaţie.
61
Indicaţii metodice:
- se pot folosi şi mingi de baschet sau fotbal;
- mingile cu care se joacă trebuie să fie de dimensiuni şi greutăţi egale;
- dacă sunt mulţi jucători şi dispunem de mai multe mingi, se pot forma 3-4
echipe. În acest caz, se va ţine cont de ordinea în care ele termină jocul,
acordându-se 4, 3, 2, 1 puncte. Jocul se poate repeta de câteva ori, clasamentul
final obţinându-se prin însumarea punctelor obţinute de fiecare echipă;
- instructorul va alege un ajutor sau doi care să urmărească respectarea
regulilor;
- acelaşi joc se poate juca trecându-se mingea printre picioare înapoi, din
mână în mână, fără ca ea să atingă duşumeaua.
Variantă
- Cu deplasare, aşa cum se arată în descrierea jocului.
- De pe loc. În acest caz, când mingea ajunge la ultimul jucător din şir, toţi
execută o întoarcere de 1800, trimiţând-o înapoi prin acelaşi procedeu. În acest
caz este indicat ca jocul să se desfăşoare pe mai multe ture.
- Când mingea ajunge la ultimul jucător, acesta o ia, o aşează între
genunchi şi se deplasează în faţa şirului prin sărituri pe ambele picioare; nu se
admite atingerea mingii cu mâinile.

8.4.4. Mingea călătoare


Se formează echipe de câte 6 până la 8 jucători şi se aliniază pe şiruri
înapoia unei linii.
Intervalul între echipe – 3-4 paşi.
Distanţa între jucători:
- o lungime de braţ când mingea se transmite prin predare;
- 3-4 paşi când mingea se transmite prin aruncare. Primul jucător din
fiecare echipă primeşte câte o minge, de preferinţă de baschet. Pot fi folosite şi
mingile medicinale.
Jocul constă în transmiterea mingii din jucător în jucător, de la primul spre
ultimul.
Când mingea ajunge la ultimul jucător, toţi fac o întoarcere de 1800 şi
mingea revine la primul în acelaşi fel.
Procedee de transmitere:
a. cu braţele întinse, transmitere înapoi;
b. din poziţia cu picioarele depărtate, transmitere printre picioare;
c. combinată, unul cu braţele întinse, următorul printre picioare ş.a.m.d.;
d. transmitere laterală, la ducere spre stânga, la înapoiere spre dreapta.
Procedeele indicate mai sus pot fi folosite atât la transmiterea prin predare,
cât şi la aruncare.

8.4.5. Cursa pe numere

62
Jocul se poate organiza într-o sală, pe un teren sau o pajişte, cu un număr
de 20-40 de jucători.
Efectivul se împarte în 2-3 echipe, cu un număr egal de jucători. Echipele
se aliniază pe şiruri paralele, prin flanc câte unul, la distanţa de o lungime de
braţ şi interval de 1,5-2 m între echipe. Primii şi ultimii jucători din fiecare şir
sunt pe aceeaşi linie. În fiecare şir se numără în continuare. Tot efectivul ia
poziţia de încrucişat şezând, păstrând aceeaşi aliniere.
Conducătorul jocului stă în faţa şirurilor şi strigă un număr oarecare.
Jucătorii din fiecare echipă care poartă numărul strigat se scoală repede, ies în
dreapta şirului şi aleargă înainte, ocolesc pe primul din şir, aleargă în continuare
spre coada şirului, ocolesc pe ultimul jucător şi revin la locul lor. Jucătorul care
a ajuns primul la locul său aduce 1 punct echipei din care face parte. Apoi este
strigat un alt număr ş.a.m.d.

Reguli:
- toţi jucătorii sunt obligată să păstreze poziţia de încrucişat şezând în tot
timpul jocului şi să reia după cursă aceeaşi poziţie;
- nu este permis ca în timpul ocolirii jucătorul să atingă, să se agaţe sau să
fie ajutat de primul şi ultimul jucător din şirul respectiv. Cel care
contravine acestei reguli va fi descalificat şi echipa respectivă nu va primi
nici un punct în cursă;
- se consideră alergarea terminată atunci când cel care a executat-o stă cu
picioarele încrucişate.

Indicaţii metodice:
- dacă avem mai mult de două echipe, punctajul se va da pentru fiecare
jucător în funcţie de ordinea sosirii, numărul cel mai mare primindu-l
primul sosit. În acest fel se stimulează lupta pentru următoarele locuri;

63
- după fiecare alergare conducătorul jocului anunţă cu voce tare punctajul
fiecărei echipe, fiind ajutat în adunarea punctelor de cei care nu iau parte
la joc sau chiar de către jucătorii special desemnaţi pentru aceasta;
- trebuie să se ţină o evidenţă a numerelor strigate, pentru a nu sări vreunul.
Se poate repeta un număr, stimulându-se în felul acesta atenţia
jucătorilor;
- dacă jocul se desfăşoară cu copii de 10-11 ani, fiecare număr poate primi
denumirea unui animal (urs, lup, crocodil, girafă etc.).

8.4.6. Prinde bastonul


În sală sau pe un teren plat, 15-20 de jucători iau formaţia de cerc cu faţa
spre interior. Ei se numără în continuare, fiecare căpătând un număr. Numerele
cu soţ formează o echipă, iar cele fără soţ cealaltă echipă.
În centrul cercului se află conducătorul jocului, având un băţ de
aproximativ 1 m lungime (baston de gimnastică). El sprijină bastonul cu un
capăt în pământ, iar celălalt capăt îl ţine cu o mână în aşa fel încât bastonul să
stea vertical.
Conducătorul jocului strigă un număr şi imediat după aceasta se retrage
într-o parte, luând mâna de pe baston. Jucătorul al cărui număr a fost strigat
aleargă spre baston şi caută să-l apuce înainte ca acesta să cadă la pământ. Dacă
a reuşit, el aduce 1 punct echipei sale, după care revine la locul său. Din nou
conducătorul jocului sprijină bastonul în pământ şi strigă un alt număr ş.a.m.d.
Câştigă echipa care totalizează prima un anumit număr de puncte.
Reguli:
- conducătorul jocului va striga alternativ când un număr cu soţ, când unul
fără soţ.
Indicaţie metodică:
- conducătorul jocului va căuta să strige în aşa fel numerele, încât fiecărui
jucător să-i revină aproximativ acelaşi număr de încercări.

8.4.7. Ocheşte mingea


Jocul poate fi organizat în sală sau pe teren, cu un efectiv de 10-40 de
persoane, folosindu-se o minge de volei şi câte o minge mică la doi jucători.
Mingea de volei se leagă cu o sfoară şi se atârnă de tavan, de o cracă etc.,
la o înălţime de 2 m de pa pământ.
Jucătorii se împart în două echipe, care se aliniază pe câte un rând, la 4-5 m
de o parte şi de alta a mingii.
Toţi jucătorii unei echipe capătă câte o minge mică. La semnalul de
începere a jocului, fiecare jucător din această echipă, pe rând, ţinteşte cu mingea
mică în mingea de volei suspendată; loviturile care nimeresc în mingea de volei
se numără. Apoi jucătorii celeilalte echipe, culegând mingile, aruncă şi ei la
rândul lor.
64
După un număr de 3-5 rafale trase de fiecare echipă, se totalizează punctele
obţinute şi echipa care are mai multe puncte iese câştigătoare.
Reguli:
- ochirea mingii se face numai la semnal;
- nu este permisă depăşirea liniei de la care se aruncă.
Indicaţii metodice:
- dacă efectivul este mai mare se vor forma 4 echipe, care se vor alinia în
careu, în jurul mingii suspendate;
- distanţa de aruncare, ca şi înălţimea mingii suspendate se stabilesc în
funcţie de posibilităţile colectivului;
- după fiecare rafală a unei echipe, conducătorul jocului opreşte mingea
din balansare, în cazul când a fost atinsă.

8.4.8. Apără şi atacă


Se joacă într-o sală mare sau pe teren, de către 20-30 de persoane,
folosindu-se sticle de plastic şi un număr de mingi mici egal cu numărul
jucătorilor.
Se delimitează un spaţiu de joc de formă dreptunghiulară, cu lungimea de
15-20 m şi lăţimea de 10-12 m.
Jucătorii se împart în două echipe egale, fiecare echipă aliniindu-se pe una
din laturile de fund ale terenului şi anume la 1 m în faţa acestor linii. Pe linia de
fund, în spatele fiecărui jucător, se aşează câte o sticlă.
Jucătorii dispuşi pe liniile de fund, având fiecare câte o minge mică în
mână, aşteaptă semnalul de începere. După semnal, fiecare jucător ţinteşte
sticlele aflate pe terenul advers şi caută să le doboare, apărând în acelaşi timp
propriile sticle.
După ce toate mingile au fost aruncate, se opreşte jocul şi se numără
sticlele doborâte ale fiecărei echipe. În acest timp se face şi culegerea mingilor
aruncate, după care jocul reîncepe.
După câteva încercări se totalizează numărul sticlelor doborâte şi se
stabileşte echipa învingătoare.
Reguli:
- ţintirea cu mingea se poate face numai de pe locurile pe care jucătorii au
dreptul să ţintească în oricare sticlă aflată pe terenul advers;
- culegerea mingilor se face numai în pauza dată, în acest scop;
- sticlele doborâte pot fi ridicate numai după ce s-a dat comanda în acest
sens.

8.4.9. Ţinta rostogolitoare


În sală sau pe teren se poate organiza acest joc cu 20-40 de participanţi,
folosindu-se o minge de volei, 4 steguleţe şi mai multe mingi de oină.
Se delimitează un spaţiu de joc de formă pătrată, cu latura de 10-12 m.
Colţurile terenului se marchează cu câte un steguleţ.
65
Jucătorii se împart în patru echipe egale ca număr şi fiecare echipă se
aliniază pe una din laturile pătratului, cu faţa spre centru.
În mijlocul terenului se aşează mingea de volei, iar fiecare echipă primeşte
un număr egal de mingi mici.
La semnalul de începere, jucătorii care au câte o minge mică în mână caută
să lovească cu ele mingea mare din centru, cu scopul de a o rostogoli spre linia
echipelor adverse.
Mingile aruncate pot fi culese de jucători dinapoia laturilor pătratului şi
aruncate din nou.
Dacă mingea de volei se rostogoleşte în afara pătratului, este declarată
învingătoare echipa din faţa aceleia în dreptul căreia a ieşit mingea.
Dacă după un anumit timp – dinainte stabilit – mingea se mai află în
interiorul pătratului, câştigă echipa care este cea mai depărtată de minge.
Reguli:
- mingea de volei nu poate fi oprită din rostogolire decât prin ţintirea cu
mingea mică;
- ţintirea se poate face numai din afara laturilor pătratului;
- mingile aruncate, care se opresc în interiorul pătratului, pot fi culese
numai de jucătorii echipei celei mai apropiate de ele.
Indicaţii metodice:
- la stabilirea dimensiunilor pătratului se va ţine seama de vârsta şi
gradul;
- mingile mici pot fi confecţionate de copii, prin mijloace proprii, din
cârpă, păr de vacă sau hârtie îmbibată.

8.4.10. Mingea la turn


Din 3 beţe lungi de cel puţin 1 m (bastoane de gimnastică), legate la mijloc
între ele cu o sfoară, se improvizează un trepied, care reprezintă „turnul”.
Din efectivul de 10-20 de jucători se alege un „păzitor” al turnului.
Păzitorul trece lângă turn, iar restul jucătorilor formează un cerc cu raza de 4-5
m. jucătorii care formează cercul primesc o minge de volei, baschet sau fotbal.
Jocul constă în aceea că jucătorii din cerc caută să dărâme turnul, lovindu-l
cu mingea. Ei sunt însă împiedicaţi de păzitorul turnului, care se interpune în
permanenţă în traiectoria mingii. Pentru a deruta mai uşor pe păzitor, jucătorii
pasează mingea între ei, căutând să arunce prin surprindere şi în momentul cel
mai favorabil, atunci când păzitorului îi este greu să mai intervină.
Acela care dărâmă turnul devine păzitor.
Reguli:
- aruncare mingii în turn nu trebuie să fie atât de puternică încât să
accidenteze pe păzitor. Cel vinovat de astfel de aruncări poate fi
eliminat din joc;
- dacă păzitorul răstoarnă singur turnul, el schimbă rolul cu ultimul
jucător care a atins mingea.
Indicaţii metodice:
66
- se va atrage atenţia în mod special asupra aruncărilor puternice care pot
accidenta păzitorul;
- se va atrage agenţia că reuşita dărâmării turnului depinde în mare
măsură de acţiunea colectivă a jucătorilor, care constă în pase rapide şi
derutante pentru păzitor;
- dacă jocul se face cu un grup de băieţi care cunosc jocul de fotbal sau
chiar cu jucători de fotbal, pasarea şi lovirea mingii se pot face cu
piciorul. De asemenea, se va ţine seama de puterea loviturii.

8.4.11. Mingea lup


„Mingea lup” este un joc asemănător cu jocul atât de cunoscut „lupul şi
oile”. De data aceasta însă, lupul este reprezentat printr-o minge. Se joacă într-o
sală sau în curte, în felul următor:
Se trasează pe pământ un cerc cu un diametru mare, iar jucătorii sunt
împărţiţi în două echipe. O echipă se plasează în interiorul cercului cu jucătorii
aşezaţi unul în spatele celuilalt, ţinându-se de talie; ei formează „turma”, primul
din această echipă fiind ciobanul, iar restul oile. Jucătorii celeilalte echipe,
echipa lupilor, se plasează în cerc, la intervale egale: unul din jucătorii acestei
echipe are mingea.
Echipa ai cărei jucători formează cercul trebuie să lovească cu mingea pe
ultimul jucător din turmă. Ei încearcă să-l surprindă prin pasarea mingii între ei,
iar ciobanul îşi apără oile, deplasându-se în aşa fel încât mingea să nu-l lovească
pe ultimul jucător. Ciobanul are dreptul să oprească mingea cu mâna, dar oile
nu au voie să se desprindă de turmă.
De câte ori este lovit jucătorul din urma turmei, echipa de pe cerc câştigă 1
punct şi jucătorul lovit schimbă locul cu altul din turmă.
După un timp dinainte stabilit, rolurile echipelor se inversează şi câştigă
echipa care a totalizat cele mai multe puncte.
Reguli:
- mingea nu poate fi aruncată decât de pe cerc sau din afara cercului.

8.4.12. Vânătorii şi raţele


Dacă avem la dispoziţie o minge de handbal, putem organiza acest joc în
sală sau chiar pe teren, cu un număr nelimitat de jucători.
Se delimitează două cercuri concentrice, cercul mare având raza de 6-7 m,
iar cercul mic de 3-4 m.
Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr. Una dintre echipe, cea a
„raţelor”, va ocupa loc în cercul mic, iar echipa „vânătorilor”, în afara cercurilor
mari.
Echipa vânătorilor are mingea, pe care jucătorii (vânătorii) o pasează între
ei, fie pe circumferinţa cercului, fie în diagonală, căutând ca la momentul
prielnic să lovească raţele cu mingea.

67
Raţele se apără prin deplasări repezi în interiorul cercului mic, prin eschive
sau sărituri. Jucătorii loviţi se penalizează cu câte 1 punct pentru fiecare lovitură
directă primită.
După câteva minute echipele se schimbă între ele, se notează numărul total
de puncte primite şi se continuă jocul.
După 2 sau 4 schimbări, jocul se opreşte şi pe baza punctajului se stabileşte
echipa câştigătoare, adică cea care a reuşit să lovească un număr mai mare de
raţe.
Reguli:
- vânătorii n-au voie să depăşească limitele cercului mare;
- reprizele de joc trebuie să fie de aceeaşi durată;
- se consideră lovituri valabile numai cele directe.
Indicaţii metodice şi organizatorice:
- dimensiunile terenului pot fi modificate în funcţie de numărul
jucătorilor şi de gradul lor de pregătire;
- când jocul este organizat cu copii mai mari, distanţa dintre vânători şi
raţe poate fi mărită;
- jocul se poate face şi cu o minge de oină, dar în acest caz distanţele vor
fi majorate;
- pentru a asigura o mai mare mobilitate în joc şi posibilităţi de apărare
împotriva loviturilor, jocul se poate organiza cu desfiinţarea cercului din
interior.

8.4.13. Mingea călăreaţă


Acest joc se poate organiza numai cu un grup numeros de băieţi, atât în
sală, cât şi pe teren. Pentru joc este nevoie de o minge de volei, handbal sau
baschet.
Se împarte grupul în două echipe egale ca număr şi prin tragere la sorţi se
stabileşte echipa „călăreţilor” şi cea a „cailor”.
După aceasta, caii formează un cerc cu un interval de cel puţin 2 paşi unul
de altul. După ce cercul a fost format, călăreţii trec în spatele echipei adverse,
fiecare jucător plasându-se în spatele unui cal.
La semnal, călăreţii încalecă pe caii respectivi, în aşa fel încât mâinile să le
rămână libere. Pentru aceasta, fiecare cal va cuprinde picioarele călăreţului cu
braţele. După ce au încălecat, călăreţii încep să-şi arunce mingea unul celuilalt,
fără vreo ordine anumită, căutând să nu o scape jos.
În momentul când unul din călăreţi a scăpat mingea, „călăreţii” descalecă şi
se refugiază, iar „caii” prind mingea şi caută să-i lovească.
Dacă încercarea a reuşit, se schimbă rolurile.
Reguli:
- caii nu au voie să se mişte. Mingea pierdută din cauza calului nu se ia în
consideraţie;
- pasele se pot da în oricare ordine, însă obligatoriu peste cel puţin un
jucător.
68
Indicaţii metodice:
- se va căuta ca perechile să fie echilibrate ca greutate şi înălţime. Pentru
aceasta, fiecare echipă se va alinia după înălţime şi va forma cercul în
ordinea aceasta;
- dacă una din echipe reuşeşte să paseze mult timp mingea fără să
greşească, se va permite cailor să facă mişcări care să îngreuneze
prinderea mingii, ei neavând însă voie să părăsească locul pe care se
găsesc. În nici un caz nu se vor considera corecte mişcările care duc la
dezechilibrarea călăreţului.

8.4.14. Mingea în trei echipe


Pe un teren plat se trasează un dreptunghi, lung cam de 30-40 m şi lat de
15-20 m. Acest dreptunghi se împarte pe lăţime în trei sectoare egale. Jucătorii
se împart în trei echipe (A, B şi C), a câte 10-15 jucători, fiecare echipă ocupând
câte un sector. Jucătorii se împrăştie în sectorul respectiv.
Jocul se desfăşoară în felul următor: echipa care ocupă sectorul din mijloc
(de exemplu echipa B) are o minge de handbal. La un semnal jucătorii acestei
echipe încep să paseze mingea, căutând un moment prielnic pentru a lovi cu
mingea din zbor pe jucătorii din celelalte două echipe A sau C; pentru a se feri,
jucătorii acestor echipe fug spre marginile exterioare ale sectoarelor respective,
cât mai departe de echipa B. La rândul lor, ei încearcă acelaşi lucru, adică să
lovească cu mingea din zbor pe jucătorii din echipa B. Echipele A şi C pot
colabora între ele, pasându-şi mingea, pentru a deruta pe cei din echipa aflată în
mijloc.
Fiecare jucător lovit reprezintă 1 punct de penalizare pentru fiecare din care
face parte.
Se joacă trei reprize a 5-10 minute. După fiecare repriză, echipele schimbă
sectoarele în aşa fel încât fiecare din ele să treacă prin sectorul din mijloc.
Câştigă echipa care are cele mai puţine puncte de penalizare în decursul
celor trei reprize.
Regulă:
- mingea aparţine echipei pe terenul căreia se găseşte şi nu poate fi luată
de un jucător din echipa adversă.

8.5. JOCURI DE TRANSPORT

Jocurile de transport urmăresc, pe de o parte, exerciţiul fizic propriu-zis şi,


pe de altă parte, formarea deprinderilor aplicative de transport de greutăţi.
Ele se pot organiza atât cu efective mai mici de jucători, cât şi cu efective
mai mici de jucători, cât şi cu efective foarte numeroase (40-50).
69
În organizarea lor trebuie să se ţină seama de efortul pe care îl cer şi de
vârsta, sexul şi posibilităţile fizice ale jucătorilor; în acest sens se cere multă
prudenţă şi discernământ din partea conducătorului jocului, mai ales atunci când
este vorba de grupe formate din copii mai mici sau fete.
Aceste jocuri pot figura de sine stătătoare, însă datorită principiilor comune
de organizare, ele pot fi prezentate ca variante în care diferă doar gradul lor de
dificultate şi procedeul de transport utilizat în procesul jocului.
De obicei, jocurile se organizează sub formă de ştafetă între 2-3 echipe.
Principiul general este ca fiecare jucător să participe la transport şi, la rândul
său, să fie transportat. În acest sens, deosebim următoarele forme de organizare:
1. Transportul în doi
a. Un jucător îl transportă pe altul până la un punct şi la înapoiere rolurile
se schimbă între ei.
b. Un jucător îl transportă pe altul până la un anumit punct, se întoarce cu
el la locul de plecare şi apoi este transportat, la rândul său, de un al
treilea jucător.
c. Un jucător transportă pe altul până la un punct; cel care a transportat
rămâne pe loc, iar cel care a fost transportat se întoarce la echipa sa şi,
la rândul său, îl transportă pe un al treilea jucător.
În cazurile de la punctele b şi c jocul se va termina când şi primul jucător,
care a luat parte doar o singură dată la transport, transportă la rândul său, sau va
fi transportat de către ultimul jucător din echipă.
2. Transportul în trei
a. O grupă de trei jucători se transportă pe rând unii pe alţii, doi jucători
transportând pe al treilea; în cazul acesta numărul jucătorilor dintr-o
echipă trebuie să fie divizibil prin 3.
b. Jucătorii unei echipe se numără în continuare. Să presupunem că sunt 6
jucători într-o echipă: nr. 1 şi nr. 3 îl transportă pe nr. 2; apoi nr. 2 şi nr.
4 îl transportă pe nr. 3 ş.a.m.d., până când nr. 6 şi nr. 2 îl transportă pe
nr. 1.
Indicaţii metodice:
- se va căuta ca cei care se transportă între ei să fie de înălţime şi greutate
cât mai apropiate. Pentru aceasta, jucătorii dintr-o echipă se vor alinia
pe un singur rând, după înălţime, însă cu cei mai înalţi pe centru şi cu
cei mai mici spre ambele flancuri (sau invers);
- se pot transporta: parteneri, obiecte (mingi etc.), aparate de gimnastică
(bănci, saltele, aparate de sărit);
- pentru a mări gradul de dificultate, pe parcurs pot fi aşezate obstacole
mici, care urmează să fie trecute.

8.5.1. Transportul coşurilor


Transportul se face pe grupe de 3 jucători.
Jucătorul care urmează a fi transportat se ghemuieşte, îşi apucă mâinile sub
genunchi, braţele lui formând în felul acesta cele două toarte ale coşului. Cei doi
70
jucători care îl transportă apucă fiecare de câte o toartă şi în felul acesta aleargă
cu el.
Jocul se poate face atât cu băieţi, cât şi cu fete.

8.5.2. Transportul cu banca de gimnastică


Banca de gimnastică este orientată pe direcţia de alergare. Jucătorul
transportat se aşează călare la mijlocul băncii, iar ceilalţi jucători apucă de câte
un capăt al băncii şi o ridică în aşa fel încât picioarele celui transportat să nu
atingă pământul.

8.5.3. Roaba
Se formează 2-3 echipe a 8-12 jucători şi se aliniază pe şiruri alăturate, la
intervale de 2-3 paşi.
Transportul se execută pe perechi, în formă de ştafetă. Unul dintre jucători
ia poziţia sprijin înainte culcat, cu picioarele depărtate, iar al doilea jucător îi
apucă picioarele cu palmele sub genunchi şi le ridică la înălţimea şoldului. În
această poziţie, jucătorul culcat se deplasează în braţe, iar perechea lui în
picioare.
Deplasarea se poate face atât înainte, cât şi înapoi.
Indicaţii metodice:
- transportul fiind obositor, distanţa va fi de numai câţiva metri;
- jocul este recomandat pentru băieţi, de la 12 ani în sus.

8.5.4. Banda rulantă


Se poate juca de către 20-40 de persoane, în sală sau pe un teren cu iarbă,
avându-se la dispoziţie câte o minge umplută de fiecare dată.
Jucătorii se împart pe echipe de câte 6-10, fiecare echipă având un număr
egal de jucători.
Formaţia echipelor în timpul jocului este prin flanc câte unul, iar poziţia
jucătorilor şezând, sprijiniţi cu mâinile pe duşumea.
Primul jucător din fiecare echipă are câte o minge; stând în poziţia arătată,
el apucă mingea cu gleznele şi, făcând o rulare înapoi, o predă jucătorului aflat
în spatele său, care o primeşte tot cu gleznele.
Mingea este astfel transmisă până la ultimul jucător, care aleargă cu ea în
braţe până în faţa echipei respective, se aşează jos şi continuă transmiterea
mingii după acelaşi procedeu.
Jocul continuă până când se revine la formaţia iniţială.
Câştigă echipa care termină mai repede.
Reguli:
- în transmiterea mingii, jucătorii nu au voie să se folosească de mâini;
- mingea trebuie transmisă din jucător în jucător fără a se omite vreunul.
Indicaţii metodice:

71
- jocul se poate desfăşura şi fără deplasare. În acest caz, când mingea a
ajuns la ultimul jucător, întregul şir face o întoarcere de 1800,
transmiţând-o spre capul şirului, lucrul acesta este indicat când echipele
sunt formate dintr-un număr mai mare de jucători.

8.5.5. Transportul mingilor


Se poate juca pe orice teren sau în sală, cu un efectiv nelimitat de jucători,
folosindu-se ca material câte 3 mingi medicinale de fiecare echipă.
Jucătorii se împart în două echipe şi se aliniază prin flanc, înapoia unei linii
de plecare. La 10-15 m de această linie se delimitează linia de întoarcere, iar în
faţa fiecărei echipe se aşează câte 3 mingi medicinale.
La semnalul de începere, primul jucător din fiecare echipă ia în braţe cele 3
mingi şi aleargă cu ele până la semnul stabilit şi înapoi, apoi le predă, punându-
le jos, jucătorului următor, care continuă jocul în acelaşi fel etc.
Echipa care termină prima este învingătoare.

Reguli:
- jucătorul care transportă mingile nu poate fi ajutat la ridicarea lor de jos;
- în cazul când pe parcurs i-a scăpat una din mingi, ea trebuie ridicată şi
alergarea se va continua din punctul în care a căzut mingea;
- nu este îngăduită predarea mingilor din braţe în braţe, ele trebuind să fie
puse jos.
Indicaţie metodică:
- numărul de mingi ce urmează a fi transportate, precum şi distanţa de
parcurs se vor stabili în funcţie de vârsta şi posibilităţile jucătorilor.

8.5.6. Mingea în presă


Acesta este un joc hazliu, dar totodată destul de dificil, întrucât cere multă
coordonare în acţiuni. El se poate organiza cu mult succes atât în sală cât şi pe
teren (în tabere de pionieri), când efectivul jucătorilor este mare (36-40).
Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe egale, fiecare echipă având un număr
cu soţ de jucători. În echipe se formează perechi, căutându-se ca cei doi jucători
care formează o pereche să fie aproximativ de aceeaşi înălţime.
Echipele, cu un interval de 4-5 paşi între ele, se aliniază în coloană câte doi
– pe perechi – în spatele unei linii de plecare. În faţa acestei linii, la o distanţă
de 15-20 m se trasează o altă linie – linia de întoarcere.
Prima pereche din fiecare echipă are câte o minge de baschet, fotbal sau
medicinală. Cei doi jucători care formează perechea plasează mingea între
capetele lor şi o presează cu tâmplele. Apoi se prind de braţ şi la semnalul
instructorului pornesc spre linia de întoarcere, ţinând tot timpul mingea presată
între capete. După ce ambii jucători au depăşit linia de întoarcere, ei revin la
echipa lor şi, înapoia liniei de plecare, predau mingea perechii următoare.
72
Jocul se termină când ultima pereche trece linia, terminând astfel cursa.
Câştigă echipa care termină prima.
Reguli:
- dacă o pereche scapă mingea pe parcurs, ea este obligată s-o ridice şi,
presând-o din nou între capete, să continue cursa din locul unde a scăpat
mingea;
- nici unul din jucători nu are voie să se ajute de mâini, pentru a menţine
mingea între capete;
- predarea mingii între perechi se va face numai înapoia liniei de plecare.
Indicaţii metodice:
- greutatea mingilor va fi în funcţie de vârsta şi sexul participanţilor la
joc;
- se va recomanda jucătorilor dintr-o pereche să-şi coordoneze mişcările,
alergând sau mergând în acelaşi pas;
- pentru grupe de vârstă mai mare (14-17 ani), jocul se poate îngreuna,
nepermiţându-se atingerea mingii cu mâinile în tot timpul întrecerii.
Pentru aceasta, fiecare pereche îşi va lua mingea de pe pământ,
îngenunchind şi apucând-o între capete, iar perechea care termină
alergarea o va depune în acelaşi fel pe pământ;
- dacă jocul se repetă, jucătorii din fiecare pereche îşi vor schimba
locurile între ei.

8.5.7. Transportul băncii


Se poate juca în sală sau pe teren, folosindu-se ca material bănci de
gimnastică, şi anume o bancă de fiecare echipă.
Înainte de începerea jocului se delimitează prin linii vizibile un spaţiu de
joc lung de 10-20 m.
Jucătorii se împart în echipe de câte 5-7 şi se aliniază prin flanc câte unul,
la o distanţă de 2-3 m o echipă de alta. În dreapta fiecărei echipe se aşează, în
lung, câte o bancă de gimnastică.
La comanda de începere a jocului, jucătorii echipei respective apucă banca
cu mâinile, o ridică şi o sprijină pe şoldul drept, apoi aleargă în această formaţie
până la linia de sosire. Aici, fără a lăsa banca jos, execută o întoarcere de 1800,
banca fiind acum sprijinită pe şoldul stâng, şi se întorc în fugă până la locul de
plecare.
Câştigă echipa care termină mai repede.
Reguli:
- este obligatorie parcurgerea întregii distanţe, precum şi întoarcerea la
stânga-mprejur la locul de sosire;
- nu este permis a se lăsa jos pentru a face întoarcerea de 1800 la locul de
sosire.
Indicaţii metodice:
- întoarcerea de 1800 se va face în felul următor: dacă banca se află pe
şoldul drept, mâna dreaptă o va susţine, iar braţul stâng este dus înapoi,
73
apucând banca cu mâna în spate; apoi se face întoarcerea, banca fiind
susţinută cu mâna stângă;
- în cazul când numărul echipelor este mare şi dispunem numai de două
bănci de gimnastică, jocul se va desfăşura pe serii, făcându-se şi o finală
cu învingătorii din serii;
- echipele pot fi formate din 5 până la 7 jucători, în funcţie de vârsta
acestora.

8.5.8. Val de bănci


Pentru acest joc este indicată în special sala de gimnastică. Efectivul de joc
poate oscila între 10-40 de jucători şi se împarte în echipe de câte 5-6, numărul
echipelor trebuind să fie cu soţ.
Ca material sunt necesare 4 bănci de gimnastică.
În cazul când sunt mai multe echipe, jocul se desfăşoară pe serii de câte
două echipe.
Echipele concurente se aliniază prin flanc câte una, o echipă după cealaltă,
la o distanţă de 3-4 m.
În stânga fiecărei echipe şi paralel cu ea se aşează câte două bănci de
gimnastică, la o distanţă de 20-30 cm una de alta.

8.6. ŞTAFETE

Ştafetele sunt jocuri de întrecere pe echipe, fără contact direct cu


adversarul. Dacă în celelalte jocuri de mişcare participarea jucătorilor este
simultană, în ştafete ei îşi îndeplinesc sarcinile în mod succesiv.
Ştafetele se caracterizează printr-un grad mare de accesibilitate, unele putând
fi organizate chiar cu copiii de vârstă şcolară mică; în acelaşi timp ele stârnesc
interes la toate categoriile de vârstă care practică educaţia fizică. Datorită
acestor caracteristici, ştafetele constituie categoria de jocuri de mişcare care se
folosesc pe scara cea mai largă în diferitele forme ale procesului de educaţie
fizică.
În ştafete caracterul de întrecere este foarte pronunţat, fapt care duce la
realizarea unei stări emoţionale ridicate.
Organizarea se face pe două sau mai multe echipe, în funcţie de numărul
participanţilor. Numărul de jucători într-o echipă se recomandă a fi în jurul
cifrei de 10, altfel participanţii trebuie să aştepte mult până le vine rândul, fapt
care duce la pierderea răbdării şi la realizarea unor pauze prea mari. Când

74
echipele sunt reduse (4-5 jucători), jocul se termină prea repede, iar interesul şi
starea emoţională nu ating culmile dorite.
Formaţia cea mai uzuală este pe şiruri, cu echipele alăturate, la câţiva paşi
interval.
Pot fi organizate ştafete şi în alte formaţii ca: raze, cerc sau pătrat.
Conţinutul ştafetelor îl constituie diferitele deprinderi de mişcare, dintre
care, la majoritatea, nu lipseşte alergarea.
Numeroase exerciţii şi mişcări din gimnastică, elemente şi procedee tehnice
ale jocurilor sportive şi ale unor sporturi pot fi aplicate în condiţii variate, cu
caracter de întrecere în ştafete.
În prima parte a acestui capitol vom indica o serie de elemente de mişcare
care pot constitui conţinutul unei ştafete. Elementele vor fi folosite izolat sau în
diferite combinaţii.
Posibilitatea de a crea noi ştafete este nelimitată, ea depinzând de
inventivitatea celui care le organizează. Pentru atingerea acestui scop se impune
cunoaşterea procedeelor de deplasare care pot fi folosite într-o ştafetă fără
obiecte şi a felului în care poate fi folosit obiectul de joc (în cazul ştafetelor cu
obiecte).
Pentru a veni în ajutorul celor care se ocupă cu organizarea unor astfel de
jocuri, vom da câteva indicaţii:
În cazul ştafetelor fără obiecte se vor folosi diferitele forme şi procedee de
deplasare ca: alergare, sărituri (într-un picior şi pe două picioare), mers în patru
labe, târâri în braţe, săritura iepurelui, săritura în trei labe – „vulpea şchioapă”
etc.
În ştafetele cu obiecte, obiectul de joc poate fi folosit după cum urmează:
Mingea poate fi:
- transportată;
- mânuită (prindere-aruncare);
- condusă (cu mâna sau cu piciorul);
- rostogolită (cu mâna, capul sau picioarele);
- aruncată (la coş, poartă, distanţă sau în ţintă).
Bastonul poate fi:
- dus în echilibru;
- schimbată poziţia lui pe locul unde este aşezat;
- aruncat la distanţă;
- aruncat pentru doborârea unor ţinte aflate în picioare.
Cercul de gimnastică poate fi:
- transportat;
- rostogolit;
- aruncat pentru ochire, la cădere să cuprindă în interiorul lui obiectul
care constituie ţinta;
- ţinut în poziţie verticală, trecerea prin el prin săritura iepurelui sau
săritură cu ghemuire.
În continuare vom da câteva exemple de elemente de ştafetă cu obiecte şi
aparate:
75
1. Ştafete cu mingi:
- transportul unei mingi, dus-întors;
- ducerea unei mingi; de pe linia de sosire se execută pasă înapoi;
- transportul unei mingi medicinale; de la linia de sosire rostogolirea
mingii înapoi (ca la popice);
- rostogolirea unei mingi, cu lovirea ei la fiecare pas; de la linia de sosire,
fie întoarcerea la fel, fie rostogolirea mingii ca la popice;
- rostogolirea unei mingi pentru a doborî o măciucă;
- rostogolirea mingii cu capul; de la linia de sosire se execută pasa înapoi;
- deplasare prin săritura iepurelui, cu rostogolirea mingii cu picioarele;
- deplasare prin săritura iepurelui, cu trecerea unui număr de obstacole
mici aşezate pe traseu (exemplu mingi medicinale);
- deplasare cu dribling, dus-întors;
- deplasare cu dribling; la linia de sosire pasă înapoi;
- aceeaşi cu aruncare la coş;
- deplasare cu o minge de handbal, cu aruncare la poartă de la un punct
fix.
2. Ştafete la bănci de gimnastică:
a. Băncile aşezate în lung (1-2 bănci):
- alergare pe bancă dus-întors;
- la dus, alergare pe bancă, la înapoiere, alergare pe sol;
- deplasarea laterală pe bancă, cu paşi alăturaţi;
- deplasare cu un picior pe bancă, celălalt pe sol (trotineta);
- deplasare în patru labe pe bancă;
- călare pe bancă, cu picioarele pe sol, mâinile pe bancă, deplasare în
săritura iepurelui;
- deplasare în săritura iepurelui, cu mâinile şi picioarele pe bancă;
- deplasare pe lângă bancă, cu rostogolirea mingii pe bancă;
- deplasarea pe lângă bancă, cu rostogolirea mingii pe bancă;
- deplasarea cu picioarele pe bancă şi rostogolirea mingii tot pe bancă;
- rostogolirea unei mingi pe bancă (ca la popice), deplasare pe lângă
bancă, prinderea mingii la capăt şi aducerea ei la schimbul următor;
- din poziţia înainte culcat pe bancă, deplasare prin tracţiune în braţe;
- deplasare prin sărituri în zigzag peste bancă (3 sărituri);
- alergare pe bancă cu transport de mingi;
- idem, cu transportul unui partener;
- diferite procedee de deplasare pe bancă, cu trecerea unor obstacole
aşezate pe bancă (mingi, jucător culcat de-a curmezişul etc.);
- alergare pe bancă, cu ducerea unei mingi şi pasă înapoi de la capătul
băncii.
Notă:
Traseul de parcurs poate fi stabilit:
- numai cât ţin băncile;
- porţiunea băncilor cu un spaţiu în plus în faţa băncii;
- aceeaşi, cu un spaţiu în plus şi dincolo de capătul opus al băncii.
76
b. Băncile aşezate transversal:
- alergare, trecerea peste o bancă prin păşire;
- alergare, urmată de săritură peste bancă;
- aceeaşi, cu două bănci suprapuse;
- aceeaşi cu două bănci alăturate, mărindu-se treptat distanţa dintre ele;
- alergare cu o minge, săritură peste bancă, urmată de pasarea mingii
înapoi.
c. Bănci de gimnastică şi bârnă de echilibru.
Bârna aşezată transversal, băncile pe o singură parte a bârnei, sprijinite cu
un cap pe bârnă, celălalt pe sol. Dacă nu dispunem de bârnă, celălalt pe sol.
Dacă nu dispunem de bârnă, putem folosi lada de sărituri fără capac, eventual
paralele joase:
- diferite feluri de deplasare pe bancă (alergare, mers în patru labe,
săritura iepurelui, tracţiune în braţe), urmate de săritură în adâncime.
După săritură: trecerea pe sub bârnă, ocolirea bârnei sau continuarea
alergării până la un punct stabilit;
- alergare cu o minge, săritură în adâncime, urmată de golire pe saltea;
- alergare, săritură în adâncime, urmată de o rostogolire pe saltea;
- alergare, săritură în adâncime la un punct fix (într-un cerc).
Dacă dispunem de un număr mai mare de bănci, putem adăuga încă două
aşezate de cealaltă parte a bârnei în acelaşi fel. Se realizează o pantă de urcat şi
una de coborât.
Pe aceste bănci se pot executa:
- diferite procedee de deplasare;
- tracţiune în braţe la urcare, alunecare (călare, înainte şi pe spate culcat)
la coborâre.

8.6.1. Cursa în spate (gemenii)


Se poate organiza de 10-20 de jucători, pe teren sau în sală.
În spatele unei linii care marchează plecarea, jucătorii, grupaţi în perechi,
sunt aşezaţi spate în spate, ţinându-se de braţ, cu coatele îndoite. La o depărtare
de 20 de paşi se trasează o altă linie, linia de sosire.
La un semnal, perechile de jucători pornesc în alergare spre linia de sosire,
alergând unul cu faţa înainte, iar celălalt cu spatele. Perechea care ajunge prima
câştigă cursa. Cursa se repetă, alergând de data aceasta cu faţa înainte, cei care
au alergat cu spatele.
Reguli:
- nu este permis să se execute alergare laterală; un jucător trebuie să fie
tot timpul cu faţa înainte, iar celălalt cu spatele;
- o pereche se consideră sosită când ambii jucători au depăşit linia de
sosire.
Indicaţii metodice:
77
- jocul se recomandă numai pentru băieţi;
- este bine ca cei doi jucători care alcătuiesc o pereche să fie cam de
aceeaşi înălţime şi greutate.

8.6.2. Ştafeta pe perechi


Se formează 2-3 echipe, cu un număr egal de jucători care se dispun prin
flanc câte unul, înapoia liniei de plecare.
Jucătorii se numerotează în adâncime, începând cu nr.2.
La o distanţă de 10-15 m de la linia de plecare se trasează o alta, de
înapoiere, unde se va găsi căpitanul echipei, care poartă nr.1.
La semnalul de începere, jucătorul nr.1 (căpitanul) pleacă înspre echipa
proprie, apucă de mână jucătorul nr.2 şi aleargă împreună până la linia de
înapoiere. Aici, jucătorul nr. 1 rămâne pe loc, jucătorul nr.2 îl ia de mână pe
jucătorul nr.3 şi procedează la fel.
Jocul continuă până când ultimul jucător a fost trecut peste linia de
înapoiere.

8.6.3. Cursa în trei picioare


Pentru acest joc este nevoie de un teren plat sau de o sală, iar ca materiale
sunt necesare batiste, sfoară, panglici sau altceva se poate folosi pentru legat, în
număr egal cu jumătate din efectivul jucătorilor.
Jucătorii se împart în perechi. Jucătorii care formează o pereche se aşează
unul lângă celălalt, îşi leagă picioarele din interior şi se prind de umăr. Perechile
se împart în două echipe egale (ca număr de perechi). În cadrul fiecărei echipe,
perechile se aşează prin flanc în spatele unei linii de plecare, iar la 20-40 m în
faţă se trasează o linie de întoarcere.
Când se dă plecarea, primele perechi din ambele echipe pornesc spre linia
de întoarcere. După ce au depăşit-o, îşi dezleagă picioarele şi se întorc alergând
în mod obişnuit, lovesc fiecare mână jucătorilor din perechea următoare şi apoi
trec la spatele şirului. Câştigă echipa care termină prima.
Reguli:
- perechea următoare pleacă în cursă numai după ce ultimul jucător din
perechea anterioară i-a atins cu mâna.
Indicaţie metodică:
- pe poate alerga şi contratimp, şi în serii, şi finale. De asemenea, se poate
folosi aceeaşi alergare în trei picioare şi pentru jocul „de-a prinselea”.

8.6.4. Ştafeta în jurul razelor


Într-o sală de gimnastică, în curte sau pe un teren plat, unde nu avem spaţiu
prea mare de alergare, împărţim jucătorii în 4-5 echipe egale ca număr. Aşezăm
echipele în formă de raze de cerc, fiecare echipă reprezentând în acest fel o rază.
Toţi jucătorii dintr-o echipă stau prin flanc câte unul la o lungime de braţ unul
78
de altul şi cu faţa spre interiorul cercului. Jucătorul dinspre interior – din capul
coloanei – se află la 3 paşi de centrul cercului.
La semnalul conducătorului, ultimul jucător din fiecare rază porneşte în
alergare prin dreapta echipei respective, ocoleşte raza şi, întorcându-se la locul
său, atinge cu mâna jucătorul din faţă, predând astfel ştafeta. Cel atins aleargă
înainte, tot prin dreapta echipei, ocoleşte raza prin faţă, continuă alergarea şi,
ocolind din nou raza prin extremitatea ei exterioară, se întoarce la locul său,
„predând” ştafeta prin atingerea jucătorului din faţă cu mâna.
Jocul continuă în felul acesta până când jucătorul din capul fiecărei echipe
(dinspre centrul cercului), primind ştafeta, ocoleşte raza, se întoarce la locul său
şi ridică un braţ sus.
În ordinea în care fiecare echipă termină ştafeta primeşte şi numărul
corespunzător de puncte (de exemplu, prima sosită primeşte 1 punct, a doua 2
puncte etc.).
Jocul se repetă de câteva ori, câştigând echipa care totalizează numărul cel
mai mic de puncte, prin însumarea punctelor obţinute.
Reguli:
- ocolirea echipei se face numai prin dreapta;
- în timpul ocolirii nu este permis să se atingă jucătorii din extremele
razelor;
- după alergare, fiecare jucător este obligat să-şi reia locul în formaţie, la
distanţa stabilită (un braţ întins);
- jucătorii din extremele razelor nu au voie să intre spre interiorul
formaţiei, cu scopul de a scurta parcursul tovarăşilor din echipă;
- un jucător nu poate porni în alergare până când cel dinaintea lui nu l-a
atins cu mâna.

Indicaţii metodice:
- se recomandă ca, după luarea formaţiei, locul ocupat de jucătorii din
extremele razelor să fie marcat cu cretă pe duşumea sau cu un semn pe
pământ;
- jocul se va organiza mai ales cu copii sau cu fete, întrucât nu cere un
efort mare.

8.6.5. Ştafeta în suveică


Ştafeta în suveică se poate organiza şi desfăşura cu un număr cât mai mare
de jucători, pe un teren plat sau într-o sală. Pentru joc sunt necesare beţe de
ştafetă în raport cu numărul echipelor. În cazul când nu avem beţe de ştafetă
regulamentare, le putem improviza din beţe rotunde, lungi de 30 cm, cu
diametrul de 2,5-3 cm netede şi rotunjite la capete.
Jucătorii se împart în două (sau mai multe) echipe cu un număr egal de
participanţi, iar fiecare echipă se împarte, la rândul său, în două grupe şi se
dispune pe teren într-una din formaţiile arătate în figură.

79
În faţa fiecărui jucător cap de coloană se trage o linie – linia de start, pentru
începerea alergărilor. Jucătorii din fiecare echipă care încep primii alergarea
primesc câte un băţ de ştafetă, pe care-l ţin de capăt în mâna dreaptă, iar la
comanda „pe locuri” iau poziţia de „start înalt” în spatele linei.
La comanda „gata” aceşti jucători accentuează poziţia de start trecând mai
mult greutatea corpului pe piciorul din faţă, uşor îndoit din genunchi. În sfârşit,
la comanda „start” jucătorii pornesc în alergare spre coloana echipei lor, dispusă
în partea opusă a terenului, şi predau ştafeta capului de coloană, care aşteaptă în
poziţia de start înalt, cu un braţ întins înainte. După aceasta, jucătorii care au
predat ştafeta trec în spatele coloanei spre care au alergat.
Jucătorii care au primit ştafeta aleargă, la rândul lor, înainte spre coloanele
respective din partea opusă a terenului, iar după predarea ştafetei trec în spate
etc.
După plecarea unui jucător în cursă, restul echipei face un pas înainte spre
linia de start.
Câştigă echipa ai cărei jucători au terminat primii parcursul. Primul jucător
ajuns din nou în faţă, primind ştafeta de la ultimul schimb, rămâne pe loc şi
ridică sus mâna în care ţine băţul, arătând prin aceasta că echipa sa a terminat
alergarea.
Reguli:
- cel care primeşte ştafeta trece linia de start numai după ce i s-a înmânat
băţul;
- băţul de ştafetă se transmite din mâna dreaptă în mâna dreaptă
(alergarea spre coloana opusă se face spre stânga, adică spre dreapta
celui care primeşte);
- transmiţând ştafeta, braţul trebuie dus uşor lateral şi îndoit din cot.
Indicaţii metodice:
- distanţa maximă de alergare pentru copii de 12-13 ani va fi de 40-50 m.
În acest caz, jocul poate fi repetat de trei ori;
- pentru a se evita „renunţarea la luptă” din partea unor echipe, după ce
una din ele a terminat parcursul, se vor socoti secundele ce despart
echipele, transformându-se apoi în puncte de penalizare. Se va naşte în
acest fel, din partea fiecărei echipe, tendinţa de a reduce la maximum
aceste puncte de penalizare, prin parcurgerea mai rapidă a distanţei de
către schimburile care au mai rămas;
- se vor urmări schimburile corecte, precum şi ordinea şi disciplina
jucătorilor în aşteptarea rândului la alergare sau după alergare;
- se va căuta ca echipele să fie de forţe aproximativ egale, acest lucru
fiind indicat, pe cât posibil, şi pentru fiecare schimb în parte. La copii se
recomandă împărţirea pe echipe, aliniind jucătorii după înălţime;
- în cazul când într-una din coloane avem un jucător în plus faţă de
cealaltă coloană a echipei respective, alergarea se va începe din coloana
cu jucătorul în plus;
- ştafeta poate fi organizată şi fără băţ de ştafetă, schimbul făcându-se
prin atingerea coechipierului. De asemenea, alergarea se poate face şi pe
80
diagonală, în cazul când jocul se desfăşoară într-o sală de dimensiuni
mici.

8.6.6. Ştafeta cu coarda


În această ştafetă, efectivul de jucători, format din 20-30 de persoane, se
împarte în două echipe egale, aşezate în două şiruri paralele. În faţa fiecărui şir
se trasează o linie de începere a jocului, lângă care se va pune jos (în afară) câte
o coardă. La o distanţă de 15-20 m, în dreptul fiecărui şir, se aşează un obiect
care să poată fi ocolit ( o minge medicinală, un scaun etc.).
La semnalul de începere, prima jucătoare din fiecare şir ia coarda de jos şi
porneşte în alergare, sărind peste coardă, până la obiectul din faţă, îl ocoleşte
prin înăuntru, se reîntoarce tot în alergare cu coarda, o dă jucătoarei următoare
şi trece prin afara şirului, la spatele echipei sale.
Câştigă echipa care termină mai repede; ca semnal prima jucătoare,
ajungând din nou în faţă, primeşte coarda de la ultima şi o ridică cu mâna
dreaptă în sus.
Reguli:
- nu se va depăşi linia de plecare, coarda înmânându-se jucătoarei
următoare numai în spatele acestei linii;
- nu se va admite alergarea simplă fără săritură peste coardă; jucătoarea
care greşeşte va fi oprită şi pusă să reia alergarea cu săritură din locul de
unde a greşit.

Indicaţii metodice:
- ştafeta nu se va repeta de prea multe ori, ţinându-se seama că alergarea
cu săritură peste coardă este destul de obositoare;
- dacă jucătoarele sunt deprinse cu săriturile peste coardă se pot varia
paşii de deplasare: săritură înainte.

8.6.7. Ştafeta distractivă


Pentru unele ocazii, cum ar fi serbări şcolare desfăşurate în curte, duminici
sportive şi alte ocazii, se pot organiza ştafete în circuit închis. Indicăm câteva
elemente care ar putea constitui scheletul unei asemenea ştafete, numărul lor
urmând să fie stabilit de organizatorul jocului:
- deplasare în sac;
- alergare cu bastonul în echilibru;
- alergare cu ducerea unei mingi de tenis de masă într-o lingură;
- alergare cu ducerea unei căni pline cu apă, fără să se verse conţinutul;
- deplasare prin săritura cu coarda;
- deplasare prin săritura într-un picior;
- deplasare prin săritura iepurelui;
- aceeaşi, cu săritura prin fereastră (cerc);
81
- alergare cu rostogolirea cercului;
- deplasare cu rostogolirea mingii cu capul;
- deplasare prin săritura iepurelui, cu rostogolirea mingii cu picioarele;
- transportul unui coleg călare;
- „roaba” etc.

8.7. JOCURI PE ECHIPE CU CONTACT DIRECT CU ADVERSARUL

8.7.1. Crabii şi creveţii


Este un joc de-a prinselea cu mai multe variante şi care cere totodată multă
atenţie din partea jucătorilor. Se poate juca în sală sau pe teren, după spaţiul de
care dispunem.

Varianta I
Două echipe de câte 10-12 jucători stau aliniate pe 2 rânduri, spate în spate,
pe centrul terenului. Distanţa între rânduri va fi de cel mult 1 m, iar intervalul
dintre jucătorii aceleiaşi echipe va fi de 1-2 paşi.
În faţa fiecărei echipe, la 10-12 m, se trasează o linie care reprezintă
„casa”.
Una din echipe capătă denumirea de „crabi”, iar cealaltă de „creveţi”.
Conducătorul jocului strigă numele unei echipe. Echipa strigată trebuie să
fugă spre casa sa, fiind urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare jucător
atins înainte de a fi depăşit linia casei aduce 1 punct echipei adverse.
Jocul se repetă de câteva ori, conducătorul jocului căutând ca până la urmă
fiecare echipă să fi fost strigată de acelaşi număr de ori.
Varianta a II-a

82
Jucătorii ambelor echipe sunt culcaţi pe spate, cu picioarele înainte pe linia
de centru. Fiecare jucător se sprijină talpă în talpă, cu un adversar. În
continuare, jocul se desfăşoară în acelaşi timp.
Indicaţie metodică:
- în aceste variante simple, conducătorul jocului va căuta să stimuleze cât
mai mult atenţia jucătorilor. Pentru aceasta el va striga şi alte cuvinte
care încep cu silaba „cra” sau „cre”, cum ar fi, de exemplu: cravată,
cravaşă, cratiţă, cracă, creion, credit, crenel etc.
Varianta a III-a
Fiecare echipă este aliniată pe un singur rând în spatele liniei care
delimitează propria casă. Jucătorii sunt strâns apropiaţi unul de altul sau chiar
prinşi la braţ.
La semnalul conducătorului, ambele echipe pornesc în pas de marş sau
defilare una spre alta, păstrând cadenţa şi alinierea. Înainte ca spaţiul dintre
echipe să fie mai mic de 4-5 m, conducătorul jocului strigă numele unei echipe
care va fugi spre propria casă, fiind urmărită de adversari, ambele echipe rupând
formaţia strânsă în care se găseau. Această variantă se mai poate juca şi sub altă
formă. Conducătorul jocului are în mână un cub de lemn cu latura de 5-6 cm, cu
muchiile rotunjite şi având jumătate din numărul feţelor vopsite cu culoare albă
şi jumătate cu negru. Fiecare echipă îşi alege o culoare. Apoi, în timp ce
echipele se apropie una de alta, conducătorul jocului aruncă cubul pe pământ.
Când cubul s-a oprit din rostogolire, faţă de sus va arăta culoarea echipei
urmărite. În timp ce cubul se rostogoleşte, echipele nu au voie să se oprească
sau să strice alinierea.
Variantă cu mingi
Pe linia dintre cele două echipe se aşează câte o minge de oină sau cauciuc
pentru fiecare pereche. Jocul diferă de celelalte variante prin faptul că jucătorii
nu sunt prinşi, ci loviţi cu mingea.

8.7.2. Vânătoarea în pătrat


Poate fi jucat de 12-18 jucători, afară pe teren sau în sală.
Se trasează un pătrat, a cărui mărime variază după numărul şi vârsta
jucătorilor. Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr şi se aşează prin
flanc câte unul, fiecare echipă ocupând o latură a pătratului (în exterior). Cele
două laturi ocupate sunt paralele între ele.
La un semnal, şirurile care formează echipele încep să alerge în acelaşi
sens unul după altul. Jucătorii din capetele şirurilor urmăresc să prindă ultimii
jucători din echipa adversă. Jucătorii prinşi ies din joc. Câştigă echipa care
prinde toţi jucătorii echipei adverse.
Reguli:
- jucătorii sunt obligaţi să alerge tot timpul pe marginea exterioară a
pătratului;
- jucătorul atins de adversar va ieşi imediat din joc.
Indicaţii metodice:
83
- primii jucători din ambele echipe vor fi aleşi dintre cei mai buni
alergători, iar restul aşezaţi în ordinea descrescândă a valorii lor;
- este bine să se marcheze colţurile pătratului prin steguleţe sau obiecte
bine vizibile, nemaifiind în acest caz nevoie de trasarea laturilor
pătratului.

84
8.8. JOCURI DE LUPTĂ, TRACŢIUNE-ÎMPINGERE

8.8.1. Lupta cocoşilor


„Lupta cocoşilor” se poate juca nu numai în sală, ci şi pe un teren plat, cu
un grup de 20-30 de copii.
Jucătorii se împart în două echipe egale. Se trag două linii paralele de 4 m
distanţă. Fiecare echipă se aliniază înapoia uneia dintre linii, faţă în faţă cu
echipa adversă. Fiecare jucător dintr-o echipă are în faţă un adversar.
Se ia poziţia de „luptă” – stând într-un picior, cu braţele încrucişate la
piept.
La un semnal, cele două echipe încep lupta, care se duce pe perechi, fiecare
jucător luptând cu adversarul din faţă. Prin împingeri energice cu pieptul sau
umărul, ori prin fente (eschive) se caută dezechilibrarea adversarului,
obligându-l să pună şi al doilea picior jos. Jucătorul care a pus al doilea picior
este luat prizonier. De asemenea, devine prizonier adversarul care a fost împins
înapoia liniei sale de atac.
La al doilea semnal, lupta încetează şi „cocoşii” se retrag în spatele liniilor
de plecare.
Lupta se repetă în acelaşi fel încă două reprize. De data aceasta, jucătorii
care nu au adversari (aceştia fiind prizonieri) îşi pot ajuta coechipierii, atacând
câte doi un jucător advers.
Dacă este luat prizonier un jucător care în luptele precedente luate la rândul
său prizonier, aceştia devin liberi, revenind la echipa lor şi au dreptul să reintre
în luptă în repriza următoare.
După trei reprize se numără prizonierii şi câştigă echipa care deţine mai
mulţi.
Reguli:
- de la semnalul de începere şi până la retragerea înapoia liniilor de atac
(după semnalul de încetare a reprizei) nu este voie să se facă deplasări
decât săltând pe un picior;
- în timpul unei reprize nu este voie să se schimbe piciorul;
- un jucător care a învins adversarul său direct nu are voie să pună şi al
doilea picior jos, dar poate să dea ajutor unui coechipier;
- un jucător nu poate fi atacat decât din faţă.
Indicaţii metodice:
- numărul reprizelor şi durata lor se stabilesc în funcţie de vârsta şi
posibilităţile jucătorilor. Se va recomanda copiilor să schimbe piciorul
în fiecare repriză;
- pentru ca toţi jucătorii să depună acelaşi efort, prizonierii se pot număra
după fiecare repriză, jocul reluându-se de fiecare dată cu efectivul
complet.
Varianta I
Se poate juca acelaşi joc, cu aceleaşi reguli, din poziţia ghemuit pe vârfuri,
cu braţele întinse înainte. Jucătorii saltă pe vârfuri şi se împing în palme. Acela
care cade pe spate este învins.
85
Varianta a II-a
Jucătorii pe echipe aliniate în faţă, la distanţă de un pas. Poziţia iniţială: cu
picioarele apropiate, braţele îndoite la piept, cu palmele în faţă. Lupta se duce
pe perechi, fiecare cu adversarul din faţa sa. Lupta constă din lovirea reciprocă
cu palmele pentru a dezechilibra adversarul. Jucătorul care a fost mişcat de pe
locul său este penalizat fie cu puncte, fie cu scoaterea din joc.
Varianta a III-a „în cerc”
Participanţii la joc se împart în grupe de câte 6-10 jucători. Fiecare grupă
luptă independent. Se trasează, pentru fiecare grupă, câte un cerc cu diametrul
de 4-5 m. Jucătorii ocupă loc în cercurile respective, în poziţia cu braţele
încrucişate, în faţă sau în spate şi într-un picior. Lupta constă în aceea că
jucătorii găsindu-se în poziţie iniţială, se împing unii pe alţii, căutând să-şi
scoată adversarii din cerc. Orice jucător care a atins cu piciorul linia cercului,
sau a fost găsit cu ambele picioare pe sol, este scos din joc.
Jucătorul rămas ultimul în cerc este considerat învingător. În cazul când
jocul se organizează pe mai multe grupe, se poate face şi o finală pentru
stabilirea învingătorului absolut.

8.8.2. Lupta în lanţ


Pe locul de joc se trasează două linii paralele, la o distanţă de circa doi paşi
una de alta. Spaţiul delimitat de aceste linii este considerat zonă liberă.
Se formează două echipe, aliniate fiecare înapoia uneia dintre cele două
linii, astfel ca jucătorii să fie faţă în faţă.
Jucătorii, iniţial unu contra unu, caută să-şi apuce adversarul de mâini şi să-
l tragă în terenul propriu. Când angajarea în luptă s-a făcut între unele perechi,
alţi coechipieri vin în ajutorul celor angajaţi, apucându-l de mijloc pe cel
ameninţat să fie tras, formându-se astfel un adevărat lanţ.
Intervenţia se poate face de către mai mulţi jucători şi la ambele echipe.
Orice jucător care a fost tras şi a călcat linia ocupată de adversar este luat
prizonier. După fiecare luptă decisă, jocul se reia tot cu angajare unu la unu.
Reguli:
- intrarea în zona liberă este îngăduită jucătorilor din ambele echipe;
- în angajarea unu la unu, jucătorii pot începe lupta cu oricare dintre
adversari;
- în cazul când jucătorii sunt prinşi în lanţ, iar jucătorul din capul şirului a
fost tras peste linie, sunt consideraţi prizonieri toţi jucătorii care în
momentul trecerii liniei se găseau înlănţuiţi.

8.8.3. Cine ridică popicul


Jocul se desfăşoară pe grupe de câte 4 persoane, folosindu-se 2 corzi şi 4
popice. Corzile se înnoadă între ele la mijloc, formând astfel o cruce.

86
Fiecare capăt al corzilor este apucat de câte un jucător; capetele corzilor
trebuie să fie întinse. La distanţă de 1 m de fiecare jucător se pune câte un popic
sau un alt obiect.
La semnalul de începere, fiecare jucător trage de coardă în aşa fel ca să se
poată apropia de popic şi să-l poată apuca cu mâna. În caz de reuşită, jucătorul
este declarat învingător.
Reguli:
- tracţiunea poate începe numai la semnal;
- nu este permisă smucirea corzii.
Indicaţii metodice:
- când se dispune de material suficient, lupta se duce simultan cu mai
multe grupe;
- la împărţirea pe grupe trebuie avute în vedere înălţimea şi forţa
jucătorilor, astfel ca ele să fie de valoare cât mai apropiată.
Variantă
Triunghiul mişcător
Se foloseşte o frânghie mai subţire, lungă de circa 6 m. Se leagă cele două
capete.
Jucătorii apucă cu câte o mână frânghia, astfel ca fiind întinsă să formeze
un triunghi echilateral. În dreptul fiecărui jucător, la o distanţă de 2-3 m, se
aşează un obiect mic (minge, popic, săculeţ cu nisip etc.).
În rest jocul se desfăşoară ca la prima variantă.

8.8.4. Din cerc în cerc


Se joacă atât în sală, cât şi pe teren, cu participarea unui număr de 20-40 de
persoane.
Jucătorii se împart în 2-4 echipe, formate din câte 8-10 jucători, jucătorii
unei echipe fiind atacanţi, iar ceilalţi apărători.
Pe teren se delimitează două cercuri concentrice, cercul mare având un
diametru de 6-8 m, iar cel mic, cu 1,5 m mai puţin.
Apărătorii se aşează în cercul mic, iar atacanţii în spaţiul dintre cercul mare
şi cel mic.
La semnalul de începere a jocului, atacanţii, apucându-i de mâini pe
apărători, încearcă să-i tragă în spaţiul lor. Apărătorii caută, la rândul lor, să
tragă pe atacanţi în cercul mare.
Jocul se desfăşoară sub forma unor lanţuri de 2-3 jucători care urmăresc să-
şi tragă adversarul în cercul respectiv.
Jucătorii care au depăşit limitele spaţiului propriu sunt consideraţi
prizonieri, şi pierd dreptul de a mai participa.
Reguli:
- adversarul poate fi apucat de mâini sau de mijloc. Nu este îngăduită
apucarea de gât, de picioare sau de haine;
- nu este îngăduit ca doi jucători alăturaţi să-l apuce pe un singur
adversar. Este îngăduit să se dea ajutor tovarăşului de echipă, apucându-
87
l de mijloc şi împreună cu el să fie tras adversarul. Se permite să se
formeze un lanţ întreg de tovarăşi care, aşezaţi unul după altul, se prind
de mijloc şi execută tracţiunea;
- este îngăduită trecerea unui jucător în spaţiul advers, cu condiţia ca el să
fie ţinut de mijloc de tovarăşii săi de echipă;
- jucătorul este considerat tras dacă se găseşte în spaţiul advers fără să fie
ţinut de mijloc de un coechipier.

8.8.5. Tracţiunea cu frânghia


Pentru desfăşurarea jocului este necesară o frânghie groasă, lungă de 10-12
m. mijlocul frânghiei se înseamnă, legându-se cu o sfoară colorată sau o batistă.
La câte 1-1,5 m de la un capăt şi altul al frânghiei se mai face câte un semn, şi
din acest punct, înspre capete, urmează să fie apucată frânghia: frânghia se
aşează jos.
Jucătorii, împărţiţi în două echipe de câte 6-10 persoane fiecare, se aşează
în zigzag de-a lungul frânghiei, fiecare echipă aflându-se dincolo de semnul
respectiv.
La comanda „pregătiţi”, fiecare jucător apucă frânghia cu ambele mâini, o
ridică la înălţimea şoldului şi o ţine întinsă, gata pentru tracţiune. La semnalul
„trageţi”, jucătorii fiecărei echipe îşi unesc eforturile şi caută să tragă echipa
adversă dincolo de spaţiul fixat.
Reguli:
- se vor respecta cei doi timpi de comandă;
- ultimul jucător nu are voie să-şi înfăşoare capătul frânghiei în jurul
trunchiului sau să-l fixeze cu picioarele.
Indicaţii metodice:
- fiecare echipă îşi va aşeza în faţă jucătorii cei mai puternici;
- numărul jucătorilor dintr-o echipă va fi în funcţie de lungimea frânghiei;
- când nu poate fi angajat în luptă în acelaşi timp întregul efectiv,
jucătorii se vor împărţi pe serii; în acest caz se va face şi o întreagă
finală. Jocul este indicat numai pentru băieţi.

88
8.9. JOCURI PENTRU „ŞCOALA MINGII”

Jocuri fără împărţire pe echipe

8.9.1. Joc de pase în doi


În lungul sălii sau pe terenul de joc, jucătorii se aşează în linie pe două
rânduri, faţă în faţă, la o distanţă oarecare, formând perechi.
Intervalul dintre jucătorii din aceeaşi linie trebuie să fie de 2-3 paşi.
Toţi jucătorii dintr-o linie primesc câte o minge.
La semnalul de începere se face concurs de pase între perechi.
Perechea care execută mai multe pase într-un anumit timp iese câştigătoare.
Reguli:
- pasele se vor executa de la început până la sfârşit numai în
felul (prin procedeul) stabilit;
- dacă un jucător scapă mingea, el o va ridica şi perechea va
continua pasele, numărând în continuare.
Indicaţii metodice:
- jocul se poate organiza în cadrul procesului de instruire a
unei grupe de începători, la baschet, volei sau handbal;
- distanţa dintre componenţii unei perechi variază după felul
mingii, al pasei, după vârsta jucătorilor şi cunoştinţelor lor tehnice;
- pentru băieţi se poate organiza acelaşi joc cu pase de fotbal,
cu piciorul sau chiar cu capul.

Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive


Prin metodica organizării şi desfăşurării lor, prin scopul urmărit, prin
mijloacele folosite, jocurile pregătitoare formează un capitol aparte. Ele se
încadrează în procesul de instruire şi antrenament al diferitelor jocuri sportive,
mai ales la colectivele de începători. Prin ele nu se urmăreşte atât mişcarea, cât
exersarea în condiţii mai apropiate jocului sportiv respectiv a elementelor de
tehnică şi tactică, sau a calităţilor fizice specifice. Nu trebuie să se înţeleagă prin
aceasta că jocurile pregătitoare pot înlocui învăţarea sistematică şi antrenarea
acestor elemente. Ele vin doar să dinamizeze această învăţare, dau un plus de
interes lecţiilor de antrenament şi constituie un mijloc indicat pentru repetarea
elementelor învăţate, în vederea fixării lor.
Ceea ce le deosebeşte de celelalte jocuri cu mingea sunt regulile mai
precise care dirijează desfăşurarea lor şi procedeele tehnice, specifice jocului
sportiv, a căror execuţie corectă hotărăşte reuşita jocului.
Majoritatea jocurilor pregătitoare se adresează începătorilor, însă unele din
ele se pot aplica şi avansaţilor, stimulând, atât la unii cât şi la ceilalţi, spiritul de
întrecere şi contribuind la formarea multor calităţi necesare jocului de echipă.
Organizarea jocurilor pregătitoare este mult uşurată datorită faptului că în
ele sunt angrenate colective bine constituite – echipe şi secţii. De asemenea şi

89
baza materială este dintre cele mai bune, echipele respective având condiţiile de
antrenament, concretizate în mingi, echipament, săli şi terenuri corespunzătoare.

Jocuri din formaţii


În procesul de instruire a majorităţii jocurilor sportive se cunosc o serie de
formaţii cu ajutorul cărora se realizează învăţarea globală a elementelor de bază
ale tehnicii sau ale tacticii individuale – pasele, conducerea mingii, mişcarea în
teren etc. Ele nu lipsesc din arsenalul de mijloace ale oricărui antrenor şi sunt
frecvent folosite, mai ales v în pregătirea sportivilor începători. Totodată aceste
formaţii se pretează cât se poate de bine la organizarea unor jocuri simple,
pregătitoare, pentru jocurile sportive. elementul de întrecere între sportivi,
împărţiţi în echipe, dă acestor formaţii o calitate în plus, stârnind interesul şi
contribuind astfel la reuşita procesului de instruire. Totuşi folosirea acestor
formaţii sub formă de întrecere de joc, făcută prea timpuriu, când nu au început
să se formeze deprinderi corecte în elementele de tehnică individuală, poate
dăuna procesului de învăţare. Pentru acest motiv se recomandă o gradare în
timp în ceea ce priveşte complexitatea elementelor specifice jocului sportiv
cărora le sunt destinate.
Aceste formaţii sunt „suveica”, „steaua”, „triunghiul”, „pătratul mişcător”.
Suveica. Ea se organizează sub formă de joc între două sau mai multe
echipe, adaptându-se foarte bine pentru baschet, handbal, fotbal, rugbi şi chiar
volei. Sub forma ei cea mai simplă foloseşte ca element de tehnică pasarea şi
prinderea sau preluarea mingii.
O echipă este împărţită în două grupe, plasate faţă în faţă, la o anumită
distanţă, în funcţie de specificul jocului sportiv respectiv. În fiecare grupă
jucătorii stau prin flanc câte unul. Jucătorul din flancul drept al unei grupe are o
minge; el o pasează printr-un anumit procedeu coechipierului său, aflat în
flancul drept al celeilalte grupe, după care aleargă şi se plasează în spatele
grupei respective. Acelaşi lucru îl execută jucătorul care a primit pasă ş.a.m.d.
Pasarea şi prinderea mingii se fac de pe loc sau din mişcare, după cum stabilesc
regulile jocului.
În cazul jocului de rugbi, pasa se va executa numai din mişcare după ce cei
doi jucători s-au întâlnit, deplasarea lor făcându-se pe linii paralele.
Pentru volei această suveică este mai preţioasă în ceea ce priveşte
stăpânirea tehnicii de pasare şi preluare.
Gradarea jocului se poate face prin introducerea, în afara pasei, a
conducerii mingii, specifică jocului sportiv respectiv, a opririlor (în baschet), a
lovirii mingii cu piciorul la rugbi („a urma”) etc.
Steaua. Descrierea formaţiei respective s-a făcut în capitolul „Jocuri pentru
şcoala mingii”. Sub formă de joc, ea se poate utiliza numai pentru pase cu mâna
sau cu piciorul la baschet, handbal, fotbal şi rugbi. Îngreunarea jocului se
realizează prin introducerea a două-trei mingi pentru fiecare echipă, pasarea lor
făcându-se simultan.
Triunghiul. Pentru această formaţie, elementul de întrecere este mai greu
de realizat. Cursivitatea circulaţiei jucătorilor şi a mingii, satisfacţia fiecărui
90
participant de a fi contribuit la buna desfăşurare a circulaţiei stimulează
interesul jucătorilor şi constituie o întrecere a sportivului cu el însuşi.
Participanţii se împart în 3 grupe, cu număr egal de jucători. Grupele, cu
jucătorii aliniaţi prin flanc câte unul, se dispun în trei raze, flancurile drepte
formând vârfurile unui triunghi, ale cărui laturi vor fi mai lungi sau mai scurte,
în funcţie de jocul sportiv respectiv.

La începutul jocului, mingea se află la jucătorul din flancul drept al unei


grupe. El o pasează unui coechipier care se găseşte în flancul drept al altei grupe
şi imediat aleargă şi se plasează în spatele unei a doua grupe. Acelaşi lucru îl fac
toţi jucătorii care ajung în flancul drept. Tot timpul mingea va fi plasată într-un
singur sens, iar circulaţia jucătorilor se va face în acelaşi sens (a), fie în sens
opus (b), după cum s-a stabilit dinainte.
În funcţie de scopul urmărit se poate impune un anumit procedeu de pasare.
Jocul se îngreunează prin schimbarea, la semnal, a sensului de pasare şi de
circulaţie a jucătorilor, prin introducerea a două sau chiar trei mingi, prin
dificultatea procedeului de pasare sau prindere impus etc.
Dacă numărul sportivilor este mare, se poate organiza o întrecere între
două echipe, fiecare echipă formând un triunghi separat. În acest caz este
necesar să se stabilească anumite reguli, legate de greşeli în pasare, prindere sau
în circulaţia jucătorilor. Câştigă echipa care reuşeşte un anumit număr de
schimbări complete a locului grupelor respective.
Pătratul mişcător. În această formaţie, elementul de întrecere între sportivi
lipseşte, însă realizarea corectă şi în viteză a circulaţiei oferă satisfacţii mari

91
participanţilor. Elementele de bază care intră în acest joc sunt pasele şi
circulaţia permanentă a jucătorilor. Totodată este solicitată mult atenţia
participanţilor. El se aplică în cadrul instruirii în baschet, handbal, rugbi şi
fotbal.

Jocul se poate organiza cu un număr de 8 jucători şi 2 mingi. Jucătorii se


aşează într-un pătrat cu latura de 8-12 m (câte 3 pe fiecare latură). Pentru fotbal
dimensiunile pătratului vor fi mai mari.
Doi jucători, din două colţuri ale pătratului, primesc câte o minge. La
semnalul de începere cei doi pasează mingile spre dreapta, după care fug,
schimbându-şi locurile între ei. Jucătorii care au primit mingea o pasează la
rândul lor, spre dreapta, şi aleargă schimbându-şi locurile între ei.
Jocul continuă în acelaşi fel, mingile circulând mereu în aceeaşi direcţie,
jucătorii schimbându-şi locurile pe diagonală.
După un timp jocul se opreşte şi sensul paselor se schimbă. Această
schimbare se poate face şi fără oprirea jocului, la un semnal al conducătorului.

Indicaţii metodice:
- pentru reuşita jocurilor din formaţii cu sportivi începători se recomandă
ca, pe lângă explicaţiile verbale, să se folosească metoda paselor şi
circulaţiei întrerupte. Astfel, după ce participanţii au fost dispuşi în
formaţia respectivă, se execută la semnal prima pasă. Apoi jucătorul sau
jucătorii respectivi pornesc în alergare uşoară spre locurile pe care
trebuie să le ocupe prin circulaţia stabilită. La al doilea semnal se

92
execută a doua pasă şi circulaţia respectivă, apoi pasa a treia ş.a.m.d.,
intervalul de timp dintre semnale scurtându-se treptat, până când se
intră în ritmul normal, renunţând la semnale;
- la toate formaţiile este solicitată atenţia jucătorilor şi, în mod special, la
formaţia „pătratul mişcător”, unde, de obicei, în momentul terminării
circulaţiei, jucătorul primeşte imediat pasa de la vecinul său de linie.

8.9.2. Ţine mingea!


Jocul se poate juca într-o sală sau pe un teren în aer liber. Dacă terenul este
prea mare, se poate delimita spaţiul de joc printr-un careu sau un dreptunghi; în
sală se poate folosi marcajul de volei sau baschet, sau chiar pereţii sălii, în cazul
când este mai mică.
Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe egale, care se împrăştie pe tot
terenul. Se trage la sorţi echipa care capătă mingea şi jocul începe. Jucătorii
acestei echipe pasează mingea între ei, mişcându-se în permanenţă în tot
cuprinsul terenului. Echipa adversă încearcă să intercepteze mingea pentru a
intra în posesia acesteia şi a o pasa la rândul ei.
Câştigă echipa care a efectuat cele mai multe pase în continuare.
Reguli:
- jucătorul cu mingea nu are voie să facă paşi cu ea în mână;
- jucătorii fără mingi trebuie să intre în posesia ei prin
interceptarea în zbor sau prin smulgere din mâna adversarului fără a-l
atinge însă;
- dacă mingea a ieşit în afara limitelor terenului, este repusă în
joc, în dreptul locului pe unde a ieşit, de către un jucător din echipa
adversă celei care a scos-o din teren.
Indicaţii metodice:
- în funcţie de mingea cu care se joacă, se poate permite unui
jucător să facă şi un dribling sau cel mult două (de baschet, handbal);
- nu se va considera intrare în posesia mingii simpla atingere a
ei, fără ca ea să ajungă la un coechipier al celui care a atins-o;
- pe un teren mare, cu o minge de fotbal, se pot da pase cu
piciorul;
- se va indica jucătorilor să se demarce prin mişcare continuă,
dacă echipa respectivă are mingea, sau să marcheze de aproape pe
adversari, dacă nu are mingea. În felul acesta jocul devine un joc
pregătitor pentru baschet, handbal, rugbi sau fotbal în cadrul învăţării şi
exersării apărării „om la om”.

8.9.3. Huştiuluc
Huştiulucul este o denumire care se dă jocurilor cu mingea (de handbal,
volei, baschet, rugbi), jocuri simple, fără prea multe reguli şi în cadrul cărora se
aplică unele procedee tehnice ale diferitelor jocuri sportive.
93
Există un număr foarte mare de variante ale acestui joc, care depind de
gradul de pregătire fizică şi tehnică a jucătorilor, de mingea cu care se joacă, de
dimensiunile terenului de joc, de amenajările de care dispunem, în sală sau pe
teren.
Jocul se poate organiza şi cu fete, mai ales cu jucătoare de handbal,
îngrădindu-se unele acţiuni de atac şi de luptă pentru minge, permise numai
băieţilor.
Dăm un exemplu de variantă de huştiuluc:
Într-o sală sau pe un teren fără gropi sau pietriş, lung de 20-25 m, se
trasează două linii de fund şi un punct care reprezintă centrul terenului.
Jucătorii împărţiţi în două echipe egale, a câte 10-15 jucători, se află
înapoia celor două linii de fund, fiecare echipă înapoia unei linii. Mingea este
pusă în centrul terenului de către conducătorul jocului.
La fluierul conducătorului, jucătorii ambelor echipe sau numai cei stabiliţi
de fiecare echipă aleargă spre centru pentru a intra în posesia mingii. Jucătorul
care a reuşit să intre în posesia mingii o pasează coechipierilor săi, care aleargă
spre linia de fund a echipei adverse. Prin pase, jucătorii caută să pună mingea
jos pe linia sau înapoia liniei de fund a adversarilor. Aceştia îi împiedică prin
orice mijloace căutând să intre ei în posesia mingii şi să atace la rândul lor.
Pentru că jocul permite orice atac la minge, interesul jucătorilor este de a se
debarasa cât mai repede de ea, pasând-o unui coechipier, pentru a nu fi atacaţi.
Dacă un jucător are drum liber, el poate alerga cu mingea în mână.
Fiecare minge pusă pe linia de fund aduce 1 punct echipei respective. După
fiecare punct marcat, mingea este repusă în joc de la centru.
Jocul durează un anumit timp dinainte stabilit, cu o pauză la jumătatea
intervalului. După pauză, echipele schimbă terenurile între ele.
Reguli:
- mingea trebuie pusă pe linie sau înapoia liniei şi nu aruncată;
- nu se permite lovirea adversarului cu pumnul sau piciorul,
nici punerea piedicilor. Pentru aceste abateri, jucătorul vinovat va fi
eliminat din joc pentru 2 minute; la a doua abatere, jucătorul va fi
eliminat până la sfârşitul jocului.

Indicaţie metodică:
- se recomandă ca acest joc să se facă pe un teren gazonat, pentru a se
evita accidentele prin cădere.

8.9.4. Volei la perete


Se poate juca cu un grup de 10-12 jucători de volei începători, într-o sală
sau curte unde există un perete înalt, fără ferestre. Pentru joc este nevoie de o
minge de volei bine umflată.
Se desenează pe perete, cu cărbune sau cretă colorată, un careu cu latura de
0,50-0,75 m, la o înălţime de 2,5 m de la pământ.

94
Prin numărătoare sau tragere la sorţi, jucătorii stabilesc între ei ordinea în
care intră în joc. Primul jucător se plasează în faţa careului desenat pe perete şi,
aruncând mingea în sus, o trimite printr-o pasă de volei în aşa fel încât ea să
atingă peretele în limitele careului şi respinsă din perete să-i revină tot lui. El
continuă să trimită mingea să lovească în careul desenat pe perete. În tot acest
timp, el numără cu voce tare pasele pe care le dă, inclusiv prima pasă.
Când jucătorul care pasează greşeşte, trimiţând mingea în afara careului
sau scăpând-o pe pământ, el este schimbat de jucătorul care urmează.
Câştigă jucătorul care a reuşit să dea cele mai multe pase, fiecare din ele
atingând careul de pe perete.
Reguli:
- mingea trebuie să lovească peretele în limitele careului
desenat, inclusiv marginile lui;
- jucătorul poate trimite mingea în perete numai dintr-o
singură pasă de volei.
Indicaţii metodice:
- jocul se va organiza cu jucători de volei începători, ca
exerciţiu pentru formarea preciziei paselor;
- mingea trebuie să fie bine umflată, pentru a fi respinsă mai
bine de perete.

8.9.5. Mingea în aer


Pentru acest joc se formează echipe de câte 6-10 jucători; fiecare echipă
formează un cerc, având la mijloc un căpitan cu o minge de volei. În cerc,
intervalul dintre jucători va fi de cel puţin 2-3 paşi.
La semnalul conducătorului jocului, căpitanii încep să paseze mingea
jucătorilor din cerc, numărând cu voce tare, în continuare, pasele trimise de ei.
Când mingea a atins pământul, echipa se opreşte din joc. Câştigă echipa în
cadrul căreia se dau în continuare mai multe pase.
Jocul se repetă de mai multe ori, şi echipa care obţine cele mai multe
victorii este câştigătoare.
Reguli:
- se numără numai pasele date de căpitanul echipei;
- mingea prinsă şi reţinută în mâini se consideră pierdută, fiind permise
numai pasele de volei;
- nu se permit mai mult de două pase consecutive la acelaşi jucător de pe
cerc.
Indicaţii metodice:
- jocul se va organiza cu jucători de volei începători, în cadrul
învăţării paselor;
- căpitanii vor fi aleşi dintre jucătorii cei mai bine pregătiţi.

95
8.9.6. Handbal la ţintă
Acest joc se poate organiza într-o curte unde există un perete fără ferestre
sau într-o sală.
Se desenează pe perete o poartă de handbal în 7 de dimensiuni normale,
inclusiv grosimea barelor. Prin patru linii verticale se împarte spaţiul porţii în 5
compartimente, din care 4 sunt egale ca lăţime, iar cel din mijloc e dublu.
Compartimentul din mijloc este notat cu cifra 1, următoarele două din dreapta şi
din stânga cu cifra 2, iar cele două din extreme cu cifra 3.
La 9 m în faţa porţii şi pe centrul ei se trasează o linie de 1 m lungime,
paralelă cu poarta, linie de unde se vor face aruncările.
Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr; fiecare jucător va arunca
o dată la poartă cu o minge de handbal. Jucătorii se succed la aruncare
alternativ, dintr-o echipă, apoi din cealaltă. Fiecare jucător aduce echipei sale
atâtea puncte câte reprezintă compartimentul lovit cu mingea.
Câştigă echipa care totalizează un număr mai mare de puncte.

Reguli:
- în aruncare nu este permis să se depăşească linia de 9 m, iar
în timpul cât se execută aruncarea piciorul din faţă trebuie să rămână pe
pământ;
- dacă mingea loveşte liniile despărţitoare ale compartimentelor, se
acordă echipei numărul de puncte corespunzător compartimentului
dinspre centrul porţii;
- dacă mingea loveşte o bară, jucătorul are dreptul să repete lovitura,
acest lucru fiind permis numai o singură dată;
- mingea nu trebuie să atingă pământul înainte de a lovi peretele.
Indicaţii metodice:
- jocul poate fi folosit ca joc pregătitor pentru învăţarea şi
perfecţionarea aruncării libere la poartă în jocul de handbal;
- cu jucători mai avansaţi, spaţiul porţii poate fi împărţit în
compartimente şi mai mici, cel mai mare punctaj aducând
compartimentele din colţurile de sus şi de jos ale porţii;
- jocul poate fi organizat şi ca o întrecere individuală, fiecare jucător
având dreptul la un anumit număr de aruncări la poartă.

8.9.7. Mingea în zigzag pe perechi


Se formează două sau mai multe echipe de câte 8 jucători. În sala de joc
sau pe terenul de baschet se face următorul marcaj: se trag două linii paralele (a-
b şi c-d), la cel puţin 10 m una de alta; în spaţiul dintre cele două linii se
desenează, pentru fiecare echipă, câte patru cercuri (A, B, C, D) cu diametrul de
aproximativ 1,5 m. Fiecare grup de patru cercuri este dispus în zigzag.

96
Jucătorii din fiecare echipă se numără în continuare, fiecare jucător
căpătând un număr. Numerele 1-4 ale unei echipe trec înapoia unii linii (a-b),
iar numerele 5-8 ale aceleiaşi echipe trec înapoia celeilalte linii (c-d), în

8.10. JOCURI ÎN APĂ

Jocurile ce se desfăşoară în apă sau pe malul unei ape au în afara


caracteristicilor generale ale jocurilor de mişcare o serie întreagă de
particularităţi în ceea ce priveşte valoarea igienică, pregătitoare şi mai ales în
ceea ce priveşte organizarea lor.
Jocurile în apă se organizează în bazine situate în aer liber sau în ape
naturale.
Aerul curat, razele binefăcătoare ale soarelui, precum şi temperatura apei
diferită de cea a aerului pun organismul copilului şi al tânărului în condiţii
prielnice pentru călirea şi întărirea lui. Aceste influenţe binefăcătoare ale
factorilor naturali – apă, aer, soare – sunt cu atât mai eficace, cu cât ele
acţionează asupra unui organism în plin efort. Respiraţia mai accelerată şi mai
profundă duce la o ventilaţie completă a plămânilor cu aer curat; circulaţia
intensă asigură transportul sângelui bogat în oxigen în cele mai îndepărtate
ţesuturi ale corpului. În sfârşit, curăţenia pielii, asigurată prin contactul direct cu
apa, va ameliora funcţiile ei.
În afară de valoarea lor igienică, jocurile în apă au şi o valoare instructiv-
educativă. Copilul sau tânărul care nu ştie să înoate este pus în situaţii în care
frica de apă este îndepărtată şi apa devine pentru el un mediu cunoscut.
El va putea trece mai uşor la învăţarea mişcărilor de înot, iar progresele în
însuşirea diferitelor procedee tehnice vor fi mai rapide. Curajul şi iniţiativa,
spiritul de colectiv, dârzenia, îşi găsesc un teren prielnic pentru dezvoltarea lor
în cadrul jocurilor în apă.
În afară de aceasta, prin jocuri cu caracter aplicativ (de exemplu:
transmiterea mesajului, scafandrii etc.) copilul va fi învăţat să pună în practică
elementele şi procedeele de înot însuşite.
În sfârşit, tinerii care se antrenează în secţiile de înot pot găsi în diferite
jocuri mijloace de relaxare după o lecţie de antrenament, mai ales în perioada de
tranziţie.
Organizarea şi desfăşurarea jocurilor cer în primul rând o bună pregătire
tehnică şi pedagogică din partea celor care le conduc şi supraveghează. Ei
trebuie să ţină seama de locul unde se desfăşoară jocul, de vârsta şi gradul de
pregătire ale colectivului, de condiţiile atmosferice, de măsurile de prevenire a
accidentelor. În continuare sunt arătate preocupările şi acţiunile conducătorului
pentru asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări a jocului.
1. Alegerea locului, cunoaşterea lui, delimitarea spaţiului de joc. Dacă
jocurile se vor desfăşura într-o apă naturală – râu, lac sau la mare –
conducătorul jocului va căuta un loc ferit de curenţi, fără vârtejuri, cu
fundul curat, nisipos sau fără mâl, bolovani, stânci etc. Fundul apei
nu trebuie să prezinte în nici un caz gropi sau denivelări accentuate.
97
Dacă este posibil, se va căuta pe mal un loc de unde să poată fi
urmărite toate acţiunile jucătorilor.
Tot spaţiul în care se va desfăşura jocul va fi cercetat, în prealabil, de
conducător.
Pe apele curgătoare se vor alege locuri care nu au în susul curentului
aşezări omeneşti – oraş, sat, tabără – pentru ca apa să nu fie infectată de gunoaie
sau infiltraţii de la instalaţiile de salubritate.
Locul odată ales, va fi marcat prin balize, care să delimiteze anumite
distanţe şi mai ales locurile unde fundul apei devine periculos şi care nu pot fi
trecute de cei care nu ştiu să înoate bine.
Balizeze sunt confecţionate din tablă, reprezentând un corp sferic sau
conic. Printr-o parâmă de sârmă sau cânepă, această baliză este ancorată
deasupra locului pe care vrem să-l marcăm.
Dacă nu dispunem de asemenea balize se pot confecţiona cu mijloace mai
simple balize din lemn, şi anume dintr-o scândură pătrată cu latura de 30/30 cm
şi groasă de 5-6 cm. Ele se ancorează în acelaşi fel şi au înfipt deasupra un
steguleţ colorat.
2. Alegerea jocului se va face ţinându-se seama de:
a) scopul urmărit: jocuri de obişnuire cu apa, jocuri în care se cere ca
tânărul să înoate într-un anumit procedeu etc.;
b) gradul de pregătire şi vârsta participanţilor: acest lucru presupune
cunoaşterea întregului colectiv;
c) temperatura aerului şi a apei: în apă de 16°, când temperatura aerului
este peste 25-26°, nu se vor organiza decât jocuri foarte dinamice, care
nu cer o rămânere îndelungată în apă (alergarea cu ieşire pe mal etc.).
3. Pregătirea materialului de joc, cum ar fi umflarea mingilor,
confecţionarea steguleţelor, procurarea fluierului necesar dării semnalelor etc.
4. Explicarea prealabilă a jocului, pe uscat, este necesară pentru a
reduce timpul de rămânere în apă a copiilor, mai ales când apa este mai rece.
5. Desfăşurarea dinamică a jocului pentru a preveni apariţia senzaţiei
de frig; totodată, conducătorul jocului va urmări ca toţi jucătorii să ia parte
activă la joc.
6. Întreruperea jocului la primele simptome de frig care apar la
membrii colectivului trebuie să constituie o preocupare a conducătorului; jocul
poate fi reluat la nevoie după o prealabilă încălzire a jucătorilor pe uscat prin
alergare şi exerciţii de gimnastică.
7. Măsurile de prevenire a accidentelor constituie o sarcină permanentă
şi de primă importanţă. Dacă locul de desfăşurare a jocului este o apă naturală,
conducătorul va avea grijă să aibă la îndemână o barcă prevăzută cu colac de
salvare, o bandulă (frânghie subţire cu o măciulie de lemn la un capăt), precum
şi o cange. Dacă este posibil, barca va fi pusă pe apă în apropierea spaţiului de
joc, spre largul apei; în barcă se va găsi un ajutor al conducătorului, care ştie să
vâslească bine.
Conducătorul jocului poate avea, de asemenea, pe lângă el, un înotător bun
care să cunoască procedeele de salvare de la înec; acesta îl va ajuta la
98
supravegherea colectivului de copii. Este de la sine înţeles că şi conducătorul
jocului, trebuie să fie un bun înotător.

8.10.1. Alergarea prin apă


Într-o apă puţin adâncă, liniştită, mai ales la mare, se pot organiza diferite
jocuri şi întreceri de alergare.
Cu grupe mici de 6-12 copii se pot face întreceri individuale pe distanţă de
15-30 m, cu diferite variante de alergare: alergare normală în apă până la brâu,
alergare sărită în apă până la genunchi, alergare cu spatele etc. Delimitarea
spaţiului de alergare se poate face prin balize, jucători, beţe înfipte pe fundul
apei etc.
Se pot organiza serii şi finale, ca la atletism, dacă numărul jucătorilor este
mai mare de 6.
În cazul unui efectiv mare, de 14-30 copii, întrecerile se pot face sub formă
de ştafetă, cu ocolirea unui punct de întoarcere sau în suveică.
Reguli:
- se va cere respectarea variantei de alergare aleasă, a predării
corecte a ştafetei, a luării corecte a startului etc.

Indicaţii metodice:
- jocurile de alergare prin apă se recomandă pentru copii şi tineri care nu
ştiu să înoate, ca un exerciţiu pregătitor pentru obişnuirea cu apa;
alergările se vor organiza mai ales când apa este rece;
- toţi participanţii trebuie să aibă condiţii egale în ceea ce priveşte
adâncimea apei. Se recomandă ca alergarea de ştafetă să se facă de pe
mal în apă şi cu întoarcerea pe mal, pentru ca cei care îşi aşteaptă rândul
să nu stea prea mult timp nemişcaţi în apă.

8.10.2. Mingea pe sub apă


Se poate juca de un grup de 10-20 de copii, folosind două mingi de polo
sau volei, într-un bazin de înot sau o apă naturală fără curent. Nivelul apei nu
trebuie să treacă de înălţimea pieptului jucătorului cel mai scund, iar fundul apei
trebuie să fie nisipos.
Participanţii se împart în două echipe cu număr egal de jucători. Echipele
intră în apă şi se aşează – la o distanţă de 3-4 m una de alta – în linie pe un
singur rând, cu un interval de două lungimi de braţe (între jucătorii aceleiaşi
echipe), cu faţa spre mal sau spre marginea bazinului, unde se află conducătorul
jocului.
Instructorul aruncă câte o minge jucătorilor din flancurile interioare ale
fiecărei echipe. La semnalul său, fiecare echipă începe să treacă mingea de la un
jucător la celălalt, pe sub apă, până la capătul şirului şi înapoi, de 3-5 ori, în
funcţie de numărul jucătorilor.

99
Când mingea ajunge din nou – după numărul de treceri stabilit la jucătorul
care a început jocul, acesta o ridică deasupra capului şi echipa lui, în cazul când
a terminat prima, primeşte 3 puncte.
Jocul se repetă de 3-5 ori şi este câştigat de echipa care acumulează
numărul cel mai mare de puncte, după ce se scad punctele de penalizare.
Reguli:
- de fiecare dată când mingea ajunge la jucătorii din extremele
echipei, aceştia trebuie să o scoată din apă şi s-o ridice deasupra
capului, pentru a fi văzută de conducătorul jocului; după aceasta jocul
continuă sub apă. În caz contrar, echipa este descalificată;
- dacă vreunul din jucători scapă mingea din mână şi aceasta apare la
suprafaţa apei, echipa este penalizată cu 1 punct.

8.10.3. Lupta cocoşilor în apă


Jocul binecunoscut “lupta cocoşilor”, care se joacă de obicei pe teren sau în
sală, se poate organiza cu mult succes şi în apă, unde este mult mai distractiv.
Jucătorii, grupaţi pe perechi, intră în apă până la genunchi. Aici, fiecare
jucător, stând pe un singur picior şi cu braţele încrucişate la piept, caută ca prin
împingeri, eschive şi sărituri să facă pe adversarul său direct, cu care formează
perechea, să pună în pământ şi celălalt picior sau să cadă în apă.
Dacă numărul jucătorilor este mic, se elimină jucătorii învinşi din joc, se
refac perechile din jucătorii rămaşi şi jocul continuă până când este decis un
învingător.
Dacă numărul jucătorilor este mare, jocul se poate organiza pe echipe, tot
însă prin luptă directă pe perechi. Deciderea victoriei directe se poate face şi
prin împingerea adversarului în afara unui spaţiu de luptă determinat. Fiecare
victorie directă aduce 1 punct echipei respective.
Reguli:
- de la începerea luptei nu este permis să se schimbe piciorul
de sprijin;
- perechea care a terminat lupta se retrage imediat din spaţiul de luptă.
Indicaţii metodice:
- la formarea perechilor se va căuta ca adversarii să fie de înălţime şi
greutate cât mai apropiate;
- jocul este indicat în cadrul exerciţiilor de obişnuire cu apa, mai ales
cu copiii începători.

8.10.4. Lupta călăreţilor


Jocul se desfăşoară într-un bazin cu apă naturală, fără curent şi cu fund
nisipos; nivelul apei nu trebuie să treacă de înălţimea pieptului jucătorilor.
Jucătorii sunt împărţiţi pe două echipe egale ca număr, iar numărul
jucătorilor dintr-o echipă trebuie să fie cu soţ. În fiecare echipă, jucătorii se

100
aşează pe perechi. Într-o pereche, unul din jucători este “cal”, iar celălalt
“călăreţ”. Călăreţul se suie călare pe umerii partenerului său, care îi apucă strâns
picioarele.
Echipele se aranjează în linie faţă în faţă, fiecărei perechi corespunzându-i
perechea adversă.
La semnal, echipele pornesc una spre alta, calul purtându-şi călăreţul pe
umeri. Fiecare pereche dintr-o echipă trebuie să angajeze lupta cu perechea
opusă din echipa adversă. Prin împingere, călăreţii caută să se trântească în apă
unul pe altul.
Lupta dintre două perechi se termină când unul din călăreţi a căzut de pe
umerii partenerului său în apă.
Când toate perechile au terminat lupta, echipele revin pe liniile de plecare
şi se stabilesc învingătorii. Numărul de victorii reprezintă numărul de puncte
acumulat de echipă.
Lupta se repetă prin schimbarea rolurilor: caii devin călăreţi şi invers.
Câştigă echipa care acumulează un număr mai mare de puncte.

Reguli:
- caii nu au voie să apuce calul sau călăreţul advers pentru a-l
trânti în apă;
- călăreţii nu au voie să-şi apuce adversarul de gât sau de cap;
- o pereche care şi-a terminat lupta cu perechea adversă, nu are dreptul
să intervină în lupta altor perechi, pentru a-şi ajuta coechipierii.
Indicaţii metodice:
- locul de desfăşurare a jocului va fi ales în aşa fel, încât nivelul apei
să ajungă la înălţimea pieptului calului;
- dacă jocul se desfăşoară cu copii mai mici şi lupta unei perechi
durează prea mult, conducătorul jocului poate opri lupta, dând rezultat
de egalitate;
- acest joc este indicat numai pentru băieţi, în cadrul exerciţiilor de
obişnuire cu apa.

8.10.5. Polo pe apă cu picioarele pe fund


În cadrul învăţări înotului şi a jocului de polo pe apă cu copiii se poate
organiza acest joc de polo pe apă simplificat. Nivelul apei trebuie să fie până la
înălţimea pieptului.
Regulile de joc rămân aceleaşi ca în jocul sportiv de polo pe apă, cu
singura diferenţă că înotătorul poate atinge fundul cu picioarele. Este normal că
pentru deplasarea rapidă dintr-un loc în altul jucătorii vor întrebuinţa înotul.
Indicaţie metodică:
- la acest joc pot lua parte şi copiii care nu ştiu să înoate.

101
8.11. JOCURI DE IARNĂ

Jocurile de iarnă sunt cele care se desfăşoară în timpul iernii, în aer liber,
pe zăpadă sau pe gheaţă.
Plăcerea şi bucuria copiilor şi a tineretului de a-şi petrece timpul liber în
zăpadă, pe săniuţe, pe schiuri sau pe patine pot fi bine organizate şi îndrumate
spre anumite scopuri, folosindu-se aceste jocuri.
Astfel, obişnuitele “bătăi” cu bulgări de zăpadă ale băieţilor pot fi
organizate sub formă de jocuri cu reguli precise, care vor stimula şi mai mult
interesul copiilor. Acelaşi lucru poate fi făcut şi cu săniuţele. În aceste jocuri
copiii aleargă, aruncă, luptă pentru victoria echipei lor, dobândind curaj,
iniţiativă, încredere în propriile forţe etc.
Prin alte jocuri, tinerii care învaţă să schieze sau să patineze pun în aplicare
diferite procedee tehnice învăţate, ceea ce duce la întărirea deprinderilor motrice
în ramura de sport respectivă.
În sfârşit, unele jocuri desfăşurate în pădure ajută la formarea spiritului de
orientare în teren, la recunoaşterea urmelor găsite pe zăpadă – deprinderi care se
aplică direct în viaţa de toate zilele.
Valoarea educativă şi instructivă a jocurilor de iarnă este dublată de
valoarea lor igienică. În cadrul lor, călirea organismului îşi găseşte un teren cât
se poate de propice: aerul curat de iarnă, mai ales în condiţii de munte,
contribuie în foarte mare măsură la întărirea sănătăţii copiilor.
Toate aceste efecte binefăcătoare ale jocurilor desfăşurate iarna, în aer
liber, sunt dublate de o permanentă bună dispoziţie şi bucurie de a trăi,
caracteristice acestor jocuri. Pedagogul va folosi din plin această armă pe care o
are la dispoziţie şi efectele vor fi fără îndoială dintre cele mai bune dacă va ţine
cont totodată şi de particularităţile organizării şi desfăşurării jocurilor în aer
liber iarna.
Jocurile vor trebui să fie dinamice, să angreneze întregul colectiv în
activitate. Durata lor va depinde de temperatura aerului şi poziţia locului unde
se desfăşoară – adăpost sau expus vântului; totodată, durata va depinde şi de
îmbrăcămintea copiilor. Copiii nu trebuie să fie îmbrăcaţi prea gros, pentru a nu
fi stânjeniţi în mişcări, dar hainele pe care le au să-i apere de frig şi mai ales de
vânt.
Când jocurile pe schiuri se desfăşoară pe pante, acestea trebuie să
corespundă gradului de pregătire tehnică a tinerilor; este de dorit ca locul de
organizare a jocurilor pe schiuri să fie recunoscut în prealabil de instructor,
pentru ca terenul să nu prezinte neregularităţi, de multe ori ascunse, care pot da
naştere la accidente uneori grave.
Când jocurile se desfăşoară în pădure, pe un spaţiu mai întins, şi cer din
partea participanţilor orientare în teren, profesorul sau instructorul va trebui – în
mod obligatoriu – să recunoască terenul şi apoi, prin plimbări sau marşuri pe
schiuri, să treacă şi cu elevii prin acele locuri, atrăgându-le atenţia asupra unor
puncte de orientare. Nu este totdeauna necesar să li se spună copiilor că terenul
prin care trec le va servi ca teren de joc peste o zi sau două.
102
Profesorul sau instructorul se va îngriji din timp şi de partea materială a
organizării jocurilor. Astfel, el va avea la dispoziţie un număr suficient de
steguleţe cu culori vii, care să marcheze anumite trasee sau puncte pe zăpadă.
Dacă jocurile se desfăşoară pe gheaţă, se va îngriji de confecţionarea unor
steguleţe pe suporţi de lemn ce pot sta verticale pe gheaţă etc.
De asemenea, dacă jocurile se desfăşoară mai departe de bază, profesorul
va avea cu el cele necesare acordării primului ajutor în caz de accidente, mai
ales la schi.
În sfârşit, alegerea jocurilor trebuie să ţină seama de vârsta, sexul şi gradul
de pregătire fizică şi tehnică a colectivului.

8.11.1. Prin focul inamicului


Pe un teren plat, acoperit cu zăpadă, 20-30 de copii pot juca “prin focul
inamicului”; pentru aceasta ei au nevoie de 12 steguleţe.
Pe teren se delimitează prin steguleţe două linii paralele – linia de plecare
şi linia de sosire – la o distanţă de 20-30 m una de alta, şi două linii laterale,
perpendiculare pe primele, dispuse la aceeaşi distanţă.
Efectivul se împarte în două echipe, fiecare echipă alegându-şi câte un
căpitan. În urma tragerii la sorţi, jucătorii unei echipe trec în spatele liniei de
plecare, iar jucătorii celeilalte echipe trec în afara liniilor laterale: aceştia din
urmă îşi pregătesc bulgări de zăpadă.
La semnal, căpitanul echipei din spatele liniei de plecare îşi trimite pe rând
jucătorii proprii spre linia de sosire. Aceştia sunt obligaţi să treacă prin faţa
liniilor laterale, din spatele cărora jucătorii echipei adverse caută să-i ochească
cu bulgări de zăpadă. Jucătorul lovit trece prizonier la inamic.
Când toţi jucătorii unei echipe au terminat încercările lor de trecere, se
numără prizonierii luaţi şi echipele îşi schimbă rolurile între ele.
Câştigă echipa care a reuşit să ia mai mulţi prizonieri.
Reguli:
- trecerea de la linia de plecare la cea de sosire se poate face pe
rând, numai de câte un singur jucător;
- jucătorul care a trecut linia de sosire nu mai poate fi lovit;
- jucătorii care aruncă bulgării de zăpadă nu au voie să
depăşească liniile laterale.

Indicaţii metodice:
- pentru băieţii mai mari, distanţa între liniile laterale poate fi
mărită;
- jocul nu se va organiza dacă zăpada este prea umedă şi grea.

8.11.2. Cercurile de zăpadă

103
Se poate juca cu un număr de 15-30 de persoane într-o curte cu gard înalt,
cu zăpadă umedă, lipicioasă; pentru aceasta este nevoie de o cretă şi 3-4 beţe
lungi de 1-1,5 m.
Pe un gard sau un perete fără ferestre se desenează cu cretă sau cărbune
cercuri cu un diametru de 0,5 m, având între ele o distanţă de 2-3 m. Numărul
cercurilor va fi egal cu numărul echipelor.
Efectivul este împărţit în 2-3 echipe.
În faţa gardului sau peretelui pe care sunt desenate cercurile “ţintă” se trage
o linie de aruncare la 10-15 m. marcarea se face prin înfigerea în zăpadă a 3-4
beţe care delimitează totodată sectoarele de aruncare ale fiecărei echipe.
Echipele îşi ocupă sectoarele respective, fiecare sector corespunzând unei
ţinte, iar jucătorii îşi pregătesc bulgări de zăpadă.
La semnal, fiecare echipă începe să arunce bulgări de zăpadă în ţinta
respectivă, căutând s-o acopere cât mai repede cu zăpada care se lipeşte de gard
sau perete (zid).
Câştigă echipa care acoperă mai repede cercul cu zăpadă.
Reguli:
- jucătorii nu au voie să arunce bulgării decât din spatele liniei
de aruncare.
Indicaţii metodice:
- în funcţie de efectivul care participă la joc, precum şi de
vârsta şi gradul de pregătire ale participanţilor, cercurile se pot face mai
mari sau mai mici, iar distanţa de aruncare poate fi mai mică sau mai
mare;
- jocul se va desfăşura pe vreme călduroasă, când zăpada este
umedă şi lipicioasă;
- se recomandă ca creta să nu fie albă, ci colorată, încât
conturul cercului pe gard să fie vizibil.

8.11.3. Ştafeta pe săniuţe


Pentru a putea juca ştafeta pe săniuţe este nevoie de un efectiv de 20-30
copii, de un teren plat, acoperit cu zăpadă, de câteva săniuţe (în funcţie de
numărul echipelor) şi de 3 steguleţe.
Efectivul se împarte în 2-3 echipe, egale ca număr şi cu un număr pereche
de jucători.
Echipele se aliniază pe linia de start, paralele între ele, în coloană de câte
doi. La 20-25 m în faţa startului se marchează câte un punct printr-un steguleţ,
băţ sau chiar un bulgăre mare de zăpadă. În faţa fiecărei echipe se găseşte câte o
săniuţă cu frânghie pentru a putea fi trasă.
La semnalul conducătorului, unul din jucătorii primei perechi se aşează în
sanie, iar al doilea îl duce repede până la semnul marcat în faţă. Ocolind
semnul, ei schimbă rolurile şi săniuţa este trasă spre locul de start de jucătorul
care şezuse mai înainte în ea. După aceasta sania este preluată de perechea

104
următoare, care, parcurgând traseul în acelaşi mod, o predă perechii a treia
ş.a.m.d. Jucătorii care au alergat trec în spatele propriilor lor echipe.
Câştigă echipa ai cărei jucători au terminat primii parcursul.
Reguli:
- ocolirea marcajului este obligatorie;
- schimbarea săniuţelor între perechi se face numai în spatele
liniei de start.
Indicaţii metodice:
- în caz de zăpadă mare, grea, se va reduce lungimea
parcursului;
- săniuţele vor fi pe cât posibil egale ca dimensiuni şi greutate;
- jocul se poate desfăşura şi pe grupe de trei jucători, în care
unul trage, altul stă în săniuţă, iar al treilea împinge din spate. În acest
caz, schimbarea la ocolire se va face între cel care trage sania şi cel care
stă pe ea. Cel care împinge va intra în grupul al doilea şi va începe
alergarea şezând în sanie. Jocul se va termina când toţi jucătorii vor fi
îndeplinit toate rolurile.

Variantă
Jocul se poate desfăşura şi în cerc.
În acest caz, se marchează pe teren, cu ajutorul unor steguleţe, 4 turnante
care trebuie ocolite prin afara lor.
Plecarea se va da pentru o echipă la mijlocul distanţei dintre 2 steguleţe, iar
pentru cealaltă în partea opusă.
Locul de start al unei echipe va fi locul de schimbare a rolurilor, la trasul
saniei, între coechipierii celeilalte echipe.
Reguli:
- este interzis jucătorilor să-şi jeneze adversarii, ocolirea saniei acestora
făcându-se numai prin afară.

8.11.4. Canonada săniuţelor


Se poate juca de către 30-40 de persoane, pe un teren plat, acoperit de
zăpadă; pentru aceasta este nevoie de 2 săniuţe şi 8 steguleţe.
Pe teren se marchează, prin steguleţe, patru linii (fiecare linie prin câte
două steguleţe): linia de aruncare, linia de plecare, linia de “foc liber” şi linia de
fund. Distanţa dintre aceste linii este în funcţie de posibilităţile fizice ale
colectivului.
Efectivul este împărţit în două echipe egale ca număr. Fiecare echipă
primeşte câte o săniuţă, care se aşează pe linia de plecare, iar jucătorii trec în
spatele liniei de aruncare.

105
BIBLIOGRAFIA

1. Alexe N. Terminologia educaţiei fizice şi sportului. - Bucureşti:


Stadion, 1974.
2. . Alexe N. Raţionalizarea antrenamentului sportiv. - Bucureşti:
CCPS, 1992.
3. Alexe N. Antrenamentul sportiv modern. – Bucureşti: CCPS, 1993.
– 580 p.
4. Alexe N. Teoria şi metodica antrenamentului. - Bucureşti, România
de Mâine, 1999.
5. Alexandrescu D. şi colab. Atletism la copii şi juniori. – Bucureşti:
C.C.P.S., 1979.
6. Ardelean T. Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică
şcolară. – Bucureşti: I.N.E.F.S., 1978.
7. Ardelean T. Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică
şcolară. – Bucureşti: C.N.E.F.S., 1980.
8. Barabaş N. Jocuri de mişcare pregătitoare pentru jocul de handbal. -
Cluj, 1995.
9. Barcan N., Ţicaliuc C. 1001 jocuri pentru copii. - Bucureşti: Sport-
Turism, 1979.
10. Bota I., Bota M. Handbal. 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului. -
Bucureşti: Sport-Turism, 1990.
11. Bota I., Bota M. Handbal. Modele de joc şi pregătire. - Bucureşti:
Sport-Turism, 1987.
12. Cătăneanu M.S. Jocuri de mişcare. – Craiova: Sitech, 1997.
13. Cârstea G. Teoria educaţiei fizice şi sportului. - Bucureşti:
Universul, 1993.
14. Ceauşescu N.N. Pedagogia sportului. - Bucureşti: MTS, 1990.
15. Cercel P. Exerciţii pentru fazele de joc. - Bucureşti: Sport-Turism,
1980.
16. Chateau J. Copilul şi jocul. – Bucureşti: Didactică şi Pedagogică,
1972.
17. Chiriţă G. Educaţie prin jocuri de mişcare. - Bucureşti: Sport-
Turism, 1983.
18. Chiriţă G. Pedagogie. - Bucureşti: Sport-Turism, 1976.

106
19. Cojocaru M. Forma sportivă în jocurile sportive. - Bucureşti: MTS,
1992.
20. Cojocaru V. Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. - Bucureşti,
2002.
21. Colibaba D., Bota I. Jocuri sportive. Teorie şi metodică. - Bucureşti:
Aladin, 1998.
22. Corneşanu T. Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari. -
Bucureşti: Stadion, 1970.
23. Csudor G. Handbal la clasele l—lV. - Bucureşti: Stadion, 1986.
24. Csudor G. Prin joc pentru joc – handbal. - Bucureşti: Revista
Educaţie Fizică şi Sport, nr.6, 1980.
25. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale formării
deprinderilor motrice. - Bucureşti: Sport – Turism, 1982.
26. Dragnea A. Măsurare şi evaluare în educaţie fizică şi sport. -
Bucureşti: Sport-Turism, 1984.
27. Dragnea, A. Antrenamentul sportiv-teorie şi metodologie. -
Bucureşti, 1992.
28. Dragnea A., Mate – Teodorescu S., Teoria sportului. – Bucureşti,
2002.
29. Ghermănescu I.K. şi colab. Teoria şi metodica handbalului. -
Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1983.
30. Ghermănescu I.K. Handbal. – Bucureşti: Sport – Turism, 1978.
31. Ghervan P. Pregătirea sportivă a handbaliştilor în baza unei
programe cu conţinut adaptat pentru etapa de iniţiere (9-11 ani). – Chişinău,
2003 (teză de doctorat).
32. Gogâltan V. Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal. - Bucureşti:
Stadion, 1974.
33. Gugiman A. Proiectarea cercetării pedagogice // Revista
Învăţământului. – Bucureşti, 1991. – Nr. 2, 3.
34. Harre D. Teoria antrenamentului (traducere). - Bucureşti: Stadion,
1973.
35. Ilca I. Jocuri dinamice pentru clasele I-XII. - Timişoara, 1972.
36. Mitra G., Mogoş A. Metodica educaţiei fizice şcolare. - Bucureşti:
Sport-Turism, 1980.
37. Mujicicov N. Jocuri pentru copii şi tineret. - Bucureşti: UCFS,
1966.
38. Niculescu Al. Exerciţii şi jocuri în şcoală. - Bucureşti: Sport-
Turism, 1976.
39. Ockel E. Cât poate fi solicitat copilul în procesul pedagogic. –
Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1976.
40. Owen G. Teoria jocurilor. - Bucureşti: Tehnică, 1964.
41. Ozolin N.G. Metodica antrenamentului sportiv. - Bucureşti:
Stadion, 1972.
42. Trofin E. Handbal la copii şi juniori. - Bucureşti: CNEFS, 1967.

107
43. Zapletal M. Mică enciclopedie a jocurilor. - Bucureşti: Sport-
Turism, 1980.
44. *** Iniţiere în handbal, Federaţia Franceză de Handbal, CCPS,
1976.
45. *** Regulamentul jocului de handbal, FRH, 2005.
46. *** Handbal. Statute şi regulamente. FRH, 2002.
47. *** Statute şi regulamente, Bucureşti, 2004.

108