Sunteți pe pagina 1din 40

INFLORESCENŢELE

INFLORESCEN Ţ ELE Unele specii de plante au o singur ă floare pe tulpin ă sau
INFLORESCEN Ţ ELE Unele specii de plante au o singur ă floare pe tulpin ă sau

Unele specii de plante au o singură floare pe tulpină sau pe o ramură (flori solitare), ca la ghiocel, lalea, narcisă etc. La multe plante, însă, florile sunt grupate mai multe pe o ramură sau pe tulpină, formând o inflorescenţă. Florile din inflorescenţă apar întotdeauna la noduri, în axila unor bractei (hipsofile). După natura mugurelui terminal (vegetativ sau floral), inflorescenţele sunt de două feluri:

monopodiale şi simpodiale.

INFLORESCENŢELE MONOPODIALE (racemoase)

Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca urmare au o creştere nedefinită a axelor.

Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale axului principal).

Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt:

spicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago);

amentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix);

racemul – cu flori egal peduculate, dispuse de- (ex.: Brassicaceae);

corimbul cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât florile ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea);

capitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat (ex.: Trifolium);

calatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat, disciform sau conic (la Asteraceae).

alungul axului

spic
spic
ament
ament
racem
racem
spic ament racem umbela corimb calatidiu capitul

umbela

corimb
corimb
calatidiu capitul
calatidiu
capitul

Principalele inflorescenţe monopodiale compuse sunt:

spicul compus – format din mai multe spice simple, prinse pe un ax comun (Triticum, Secale etc.);

racemul compus – format din mai multe raceme simple, prinse pe un ax comun (ex. la unele Brassicaceae);

corimbul compus – format din mai multe corimbe simple prinse pe un ax comun (toate florile ajung la aceeaşi înălţime) (ca la Sorbus);

umbela compusă – formată din mai multe umbele simple, prinse în vârful unui ax comun (la Apiaceae);

Există şi inflorescenţe monopodiale compuse cu structură mixtă:

racem de calatidii (la Artemisia), corimb de calatidii (la Achillea), racem de spice (numit şi panicul) (la Avena) etc

umbelă racem corimb compusă compus compus spic corimb din racem din compus calatidii calatidii racem
umbelă
racem
corimb
compusă
compus
compus
spic
corimb din
racem din
compus
calatidii
calatidii
racem din spice
(=panicul)

INFLORESCENŢELE SIMPODIALE (cimoase)

Prezintă în vârf un mugure floral şi ca urmare, creşterea inflorescenţei se poate continua numai lateral, ramificându-se de la cel mai apropiat nod de sub floarea terminală

După numărul axelor egale care se formează de sub floarea terminală, există trei tipuri de inflorescenţe simpodiale:

mococaziul (câte singură axă), dicaziul (câte două axe egale) şi pleiocaziul (câte trei sau mai multe axe egale).

dicaziul monocaziul pleiocaziul
dicaziul
monocaziul
pleiocaziul
monocaziu dicaziu
monocaziu
dicaziu

pleiocaziu

POLENIZAREA

Transportul polenului de pe anteră pe stigmat se numeşte polenizare.

După provenienţa polenului, o floare poate fi polenizată cu polen propriu, cu polen dintr-o altă floare de pe acelaşi individ, şi cu polen din flori de pe alţi indivizi.

Ca urmare, distingem două tipuri de polenizare: directă (autopolenizare) şi indirectă.

al ţ i indivizi. Ca urmare, distingem dou ă tipuri de polenizare: direct ă ( autopolenizare

POLENIZAREA DIRECTĂ constă în polenizarea cu polen din aceeaşi floare sau cu polen de la alte flori de pe acelaşi individ (plante autogame). Exemple de adaptări ale plantelor pentru favorizarea autopolenizării:

polenizarea are loc înainte ca florile să iasă din teaca frunzelor (la unele Poaceae) sau înainte de deschiderea florilor (la Pisum, Phaseolus, Gossypium);

la Berberis vulgaris (dracilă), la baza staminelor se află un ţesut sensibil care, când este atins de insectele ce caută nectar, face ca staminele să se curbeze brusc spre centrul florii; anterele atingând stigmatul, lasă polenul pe acesta;

la Viola odorata (toporaş) sau la Arachis hypogaea (arahide), florile nu se deschid niciodată (în sensul că nu descoperă anterele). În aceste cazuri, polenul germinează în interiorul anterelor, tubul polenic perforează peretele anterei, ajunge la stigmat şi apoi la ovul.

autopolenizare la Poaceae autopolenizare la Viola teaca frunzei autopolenizare la Berberis
autopolenizare
la Poaceae
autopolenizare la
Viola
teaca
frunzei
autopolenizare la Berberis

POLENIZAREA INDIRECTĂ (alogamă, încrucişată) constă în transportul polenului din floarea de pe un individ pe stigmatul unei flori de pe alt individ (al aceleiaşi specii).

Acest mod de polenizare este mult mai răspândit în natură decât polenizarea directă, asigurând sporirea variabilităţii genetice a descendenţilor.

Factorii naturali care efectuează transportul polenului sunt foarte variaţi: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa.

Florile prezintă adeseori adaptări foarte avansate la polenizarea încrucişată.

ă ri foarte avansate la polenizarea încruci ş at ă . Adapt ă ri la polenizarea

Adaptări la polenizarea entomofilă (cu ajutorul insectelor):

periant sau bractei viu colorate; secreţia de nectar;

flori cu periant viu colorat, pentru atragerea insectelor
flori cu periant viu colorat, pentru atragerea insectelor
Periantul florilor la Orchidaceae, atrage insectele polenizatoare printr-o diversitate uimitoare de forme şi
Periantul
florilor
la
Orchidaceae,
atrage
insectele polenizatoare
printr-o
diversitate
uimitoare
de
forme
şi
culori.
Calla aethiopica Bougainvillea glabra atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescen ţ ei, viu

Calla aethiopica

Calla aethiopica Bougainvillea glabra atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescen ţ ei, viu

Bougainvillea glabra

atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescenţei, viu colorate

secreţia unor substanţe cu un miros puternic, plăcut (uleiuri eterice) sau neplăcut (substanţe cu miros de cadavru); prezenţa unor mecanisme speciale pentru atragerea insectelor şi evitarea autopolenizării: (periant zigomorf, heterostilia, stamine articulate mobil în tubul corolei, capturarea insectelor până la maturizarea polenului, eliberarea polenului sub formă de polinii, imitarea partenerilor de împerechere ai unor specii de insecte etc. periantul zigomorf, de tipul corolelor bilabiate sau personate, asigură adevărate “piste de aterizare” pentru insecte.

zigomorf , de tipul corolelor bilabiate sau personate, asigur ă adev ă rate “piste de aterizare”
heterostilia (Primula, Pulmonaria etc.) împiedică autopolenizarea, întrucât staminele şi stigmatul nu se află, în
heterostilia (Primula, Pulmonaria etc.) împiedică
autopolenizarea, întrucât staminele şi stigmatul nu se află, în
aceeaşi floare, la aceeaşi înălţime: astfel, polenul florilor
brahistile este transportat de insecte pe stigmatele florilor
longistile şi invers, polenul florilor longistile ajunge pe
stigmatul florilor brahistile.
floare cu stil scurt
floare cu stil lung

stamine articulate mobil în tubul corolei. La genul Salvia, staminele sunt conformate ca nişte pârghii, fiind fixate pe tubul corolei printr-un picioruş situat în treimea inferioară a filamentului. Albinele, apăsând cu trompa pe capătul inferior, lăţit, al filamentului (vezi săgeata), determină aplecarea capătului superior al filamentului, astfel că antera atinge corpul insectei (a). Când albina ajunge într- o altă floare de Salvia, polenul de pe partea sa dorsală este “cules” de stigmatul bifid al florii respective, urmând ca insecta să se încarce cu o nouă cantitate de polen (b).

a
a
b polenizarea entomofilă la genul Salvia
b
polenizarea entomofilă
la genul Salvia

capturarea insectei până în momentul maturizării şi eliberării polenului

La Aristolochia clematitis, floarea prezintă un perigon cu baza dilatată, care adăposteşte staminele şi stigmatul. Pe partea internă, tubul perigonului este prevăzut cu numeroşi peri orientaţi cu vârful spre interior. Florile secretă un suc cu miros cadaveric, ce este plăcut de anumite insecte diptere. Insectele vizitatoare, care poartă pe corpul lor polen de la alte flori, odată pătrunse în partea dilatată a perigonului, nu mai pot ieşi din cauza perilor care blochează ieşirea. Prizonieratul insectei durează până când staminele florii ajung la maturitate şi eliberează polenul, moment în care şi perii se ofilesc; găsind ieşirea, insectele încărcate cu polen vor evada din tubul perigonului, dar atrase de mirosul unei alte flori, vor transporta pe stigmatul acesteia polenul “cules” în vizita precedentă.

stigmatul acesteia polenul “cules” în vizita precedent ă . polenizare entomofil ă specializat ă la Aristolochia

polenizare entomofilă specializată la Aristolochia

eliberarea polenului sub formă aglutinată La Asclepiadaceae şi Orchidaceae, grăuncioarele de polen sunt unite
eliberarea polenului sub formă
aglutinată
La Asclepiadaceae şi Orchidaceae,
grăuncioarele de polen sunt unite
între ele printr-o substanţă vâscoasă,
formând o polinie prevăzută cu un
pedicel ce are la bază o dilatare
vâscoasă ce se prinde de capul
insectei polenizatoare.
Flori de Asclepias, cu
polinii
Flori de Orchis,
cu polinii
imitarea partenerilor de împerechere ai unor specii de insecte însoţită de eliberarea unor substanţe similare
imitarea partenerilor de
împerechere ai unor specii de
insecte însoţită de eliberarea unor
substanţe similare feromonilor
sexuali este întâlnită la unele
Orchidaceae, cum este genul
Ophrys.
Una dintre tepalele florii de
Ophrys imită, prin formă şi
culoare corpul unei insecte.
Masculul insectei, identifică
floarea de Ophrys ca pe o
femelă din propria specie,
“împerechindu-se” cu floarea,
ocazie cu care se încarcă şi cu
polen, pe care-l trasportă spre o
nouă “parteneră”.

Adaptări la polenizarea ornitofilă (cu ajutorul păsărilor):

În regiunile tropicale, există plante ale căror flori au tubul periatului astfel conformat încât nectarul produs la baza tubului nu poate fi cules decât de unele păsări foarte mici, dar cu un cioc foarte lung (păsările colibri); polenul aderă de capul păsărilor, care îl trasportă apoi la o altă floare.

( p ă s ă rile colibri ); polenul ader ă de capul p ă s
( p ă s ă rile colibri ); polenul ader ă de capul p ă s

Adaptări ale plantelor la polenizarea anemofilă (cu ajutorul vântului):

lipsa periantului sau periant rudimentar (prezenţa periantului ar împiedica într- omare măsură transportul polenului de către vânt), fără culori vii (vântul nu este “sensibil” la colori);

lipsa glandelor nectarifere (nectarul nu ar mai avea nici un rol în atragerea agentului polenizator);

flori unisexuate, dispuse în inflorescenţe amentiforme, care favorizează scuturarea polenului la cea mai mică adiere de vânt;

producerea unei mari cantităţi de polen, care este uşor şi cu sporodermă rezistentă la uscăciune;

stigmatele florilor femele foarte lungi şi ramificate pentru ca şansa de a reţine câteva grăuncioare de polen să fie cât mai mare;

înflorirea înainte de înfrunzire (frunzele ar reţine o mare cantitate de polen purtat de vânt) etc.

Fraxinus excelsior – plantă adaptată la polenizarea anemofilă Flori la Poaceae adaptate la polenizarea anemofilă
Fraxinus excelsior – plantă adaptată
la polenizarea anemofilă
Flori la Poaceae adaptate la polenizarea
anemofilă

Adaptări la polenizarea hidrofilă (cu ajutorul apei)

La un număr mic de plante acvatice submerse eliberarea polenului se face în apă; purtat de curenţii de apă, polenul ajunge pe stigmatul florilor.

La Vallisneria spiralis, florile mascule, grupate în amenţi şi protejate de o bractee ca un cornet (spată) se desprind la maturitate din inflorescenţă şi se ridică la suprafaţa apei, unde plutesc pe valuri.

Florile femele au un peduncul foarte lung, răsuci în spirală. La maturitate, pedunculul se derulează, florile femele ajung la suprafaţa apei şi stigmatul trilobat are şansa să fie atins de o floare masculă, efectuându-se, astfel, polenizarea.

După polenizare, pedunculul florii femele se răsuceşte din nou şi astfel florile se retrag sub apă, unde se formează fructul şi seminţele.

polenizare hidrofil ă la Vallisneria spiralis

polenizare hidrofilă la Vallisneria spiralis

polenizare hidrofil ă la Vallisneria spiralis

FECUNDAREA LA MAGNOLIOPHYTA

După polenizare, grăuncioarele de polen germinează datorită unor substanţe produse de papilele secretoare ale stigmatului.

Exina crapă în dreptul unui por sau a unui şanţ, iar intina creşte, formând un tub lung şi subţire, tubul polenic.

În acest tub pătrunde mai întâi celula vegetativă, urmată de celula generativă.

Tubul polenic creşte, străbătând stigmatul şi stilul, ajungând la nivelul ovarului creşte pe suprafaţa înternă a acestuia, îndreptându-se către un ovul, apoi creşte pe suprafaţa ovulului până ajunge la micropil (sau străbate integumentele prin dreptul şalazei), şi ajunge în final la sacul embrionar.

Tot parcursul tubului polenic este determinat de un chimiotropism pozitiv, sub influenţa unor substanţe elaborate de celulele sacului embrionar.

grăuncior de polen germinat, pe soluţie nutritivă
grăuncior de polen
germinat, pe soluţie
nutritivă

Între timp, celula generativă a grăunciorului de polen se divide, dând naştere la doi gameţi masculi neflagelaţi (spermatii), care înaintează odată cu tubul polenic, ajungând la nivelul sacului embrionar.

La contactul tubului polenic cu peretele sacului embrionar, vârful

tubului polenic crapă iar peretele sacului embrionar se gelifică pe

o porţiune şi astfel, cele două spermatii pătrund în sacul embrionar.

O spermatie se uneşte cu oosfera, rezultând zigotul principal,

diploid (2n). Cea de-a doua spermatie se uneşte cu celula centrală (deja diploidă) a sacului embrionar, formând un al doilea zigot, triploid (3n), numit zigot secundar.

Aşadar, la Magnoliophyta, are loc o dublă fecundare, cu formarea a doi zigoţi: unul principal, 2n şi unul secundar, 3n.

FECUNDAŢIA DUBLĂ, cu formarea a doi zigoţi: principal (2n) şi secundar (3n)

(2n) (n)
(2n)
(n)

carpela

tub polenic

(n) (n)
(n)
(n)
IA DUBL Ă , cu formarea a doi zigo ţ i: principal (2n) ş i secundar

ovul

IA DUBL Ă , cu formarea a doi zigo ţ i: principal (2n) ş i secundar

FORMAREA SEMINŢEI ŞI A FRUCTULUI

În urma procesului de dublă fecundaţie, întreaga floare suferă transformări, în urma cărora iau naştere două noi organe ale plantei şi anume, fructul şi sămânţa.

Astfel, petalele, staminele şi adeseori sepalele florii fecundate se ofilesc şi cad;

La nivelul gineceului, ovarul creşte foarte mult, în timp ce stilul şi stigmatul se usucă şi cad.

Pe seama ovarului se formează fructul, foarte variabil din punct de vedere morfologic şi anatomic, de la un grup de plante la altul.

În paralel cu transformarea ovarului în fruct, ovulul fecundat va da naştere seminţei.

FORMAREA SEMINŢEI

Zigotul principal (2n), după o perioadă de repaus, intră în diviziune, formând spre micropil un organ filiform, numit suspensor, iar în partea opusă rezultă un masiv de celule din care se va diferenţia embrionul, alcătuit din radiculă, tigelă, gemulă şi unul sau două cotiledoane.

În timpul creşterii embrionului, suspensorul se alungeşte şi împinge embrionul în masa albumenului, din care se va hrăni.

În paralel, nucleul triploid al zigotului secundar (3n) se divide foarte activ, încât la un moment dat întregul sac embrionar este plin cu nuclei nedespărţiţi prin membrane.

Sacul embrionar plurinucleat îşi măreşte volumul pe seama nucelei care se reduce din ce în ce mai mult (la majoritatea plantelor, nucela dispare complet, în cele din urmă), având, în acest stadiu, un aspect lăptos (este o masă protoplasmatică plurinucleată).

La un moment dat, încep să apară, de la periferie spre centru, pereţi despărţitori între nuclei, formându-se astfel un ţesut numit albumen sau endosperm secundar, foarte bogat în substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale etc.). Astfel se formează albumenul la plantele din clasa Liliopsida (spre exemplu, la grâu). La majoritatea Magnoliopsidelor, cariochineza (diviziunea nucleului) de la nivelul zigotului secundar este urmată imediat de citochineză (separarea în celule prin apariţia unui perete despărţitor), astfel încât albumenul are, de la început, o structură celulară. În paralel cu formarea embrionului şi a albumenului, integumentele ovulului cresc, se sclerifică parţial şi formează învelişul seminţei (tegumentul).

FRUCTUL Este cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la toate celelalte încreng ă

FRUCTUL

Este cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la toate celelalte încrengături de plante.

Fructul rezultă, după cum s-a arătat, din peretele ovarului (din carpelă), în urma procesului de fecundaţie, în paralel cu transformarea ovulului în sămânţă.

MORFOLOGIA FRUCTULUI

Din punct de vedere morfologic, fructele sunt foarte variate, deosebindu-se prin formă, mărime, culoare, greutate.

Forma fructelor respectă, în general, forma ovarului din care au luat naştere, putând fi: globuloasă, ovoidală, conică, cilindrică etc.

Mărimea fructelor poate fi de la câţina milimetri, la câţiva centimetri. La unele specii fructele pot atinge până la 0,5 m în diametru (Cucurbita maxima).

Greutatea fructelor variază de la câteva zeci de miligrame până la zeci de kilograme (fructele de la Cucurbita maxima pot depăşi 60 Kg).

de la câteva zeci de miligrame pân ă la zeci de kilograme (fructele de la Cucurbita

Culoarea fructelor este verde înainte de coacere. Fructele mature prezintă cele mai diferite culori, în funcţie de specie.

ANATOMIA FRUCTULUI

Peretele fructului (pericarpul), are o structură asemănătoare cu cea a carpelei (care nu este altceva decât o sporofilă, adică o frunză adaptată pentru producerea sporangilor şi ca atare, are o structură asemănătoare unei frunze).

Aşadar, peretele fructului prezintă trei zone anatomice: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul.

unei frunze). A ş adar, peretele fructului prezint ă trei zone anatomice: epicarpul , mezocarpul ş

Epicarpul este partea externă a fructului şi provine din epiderma inferioară (externă) a carpelei. Epicarpul poate fi subţire şi acoperit cu un strat de pruină (la prun, viţa de vie), poate prezenta peri (fructele de soia), coaste proeminente (la Onobrychis), sau poate fi gros, prevăzut cu buzunare secretoare (la Citrus) sau este parţial lignificat (la Cucurbitaceae).

Mezocarpul (partea mijlocie a peretelui fructului) rezultă din mezofilul carpelei şi reprezintă partea cea mai dezvoltată a fructului (cu excepţia fructelor uscate, unde mezocarpul este mult redus, sau la citrice, unde mezocarpul este subţire).

În mezocarpul fructelor cărnoase se acumulează o mare cantitate de apă, în care sunt solvite diferite substanţe (zaharuri, acizi organici etc.).

Endocarpul se află la interior şi ia naştere din epiderma superioară (externă) a carpelei.

El poate fi foarte subţire (ca la roşii), gros şi lignificat (la cireşe) sau prezintă peri suculenţi (la citrice).

CLASIFICAREA FRUCTELOR

După tipul gineceului din care provin, fructele se clasifică în cinci categorii: simple, multiple, mericarpice, false şi compuse.

I. FRUCTELE SIMPLE

Iau naştere dintr-un gineceu monocarpelar sau pluricarpelar sincarp (al unei singure flori).

După consistenţă, fructele simple pot fi uscate şi cărnoase (suculente), fiecare putând fi dehiscente (care se deschid la maturitate) sau indehiscente (nu se deschid la maturitate).

I. 1. FRUCTELE SIMPLE USCATE NEDEHISCENTE:

Achena – fruct monosperm, cu pericarpul sclerificat, neconcrescut cu tegumentul seminţei (ex. la cânepă, tei etc.);

Cariopsa – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este concrescut cu tegumentul seminţei (ex. la grâu, secară etc.)

Samara – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este lăţit sub forma unei aripioare care ajută la răspândirea fructului prin intermediul vântului (ex. la Fraxinus, Ulmus etc.);

Lomenta – este un fruct alungit, polisperm, cu gâtuituri transversale (între seminţe). La maturitate se rupe uşor în dreptul gâtuiturilor, în segmente unisperme (la Coronilla varia).

se rupe u ş or în dreptul gâtuiturilor, în segmente unisperme (la Coronilla varia ). lomenta
lomenta achena
lomenta
achena

samara

cariopsa
cariopsa

I. 2. FRUCTELE SIMPLE USCATE DEHISCENTE

Aceste fructe au ţesuturi mecanice care prin uscare se contractă, determinând deschiderea fructelor şi punerea în libertate a seminţelor.

Sunt de mai multe tipuri: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.

Folicula – provine dintr- un gineceu monocarpelar şi se deschide pe linia de sudură a marginilor carpelei (ex. la Consolida regalis);

Păstaia – se deosebeşte de foliculă prin faptul că se deschide atât pe linia de sudură a marginilor carpelei, cât şi pe linia nervurii mediane a carpelei (este caracteristică familiei Fabaceae).

Silicva – este un fruct alungit care ia naştere dintr- un gineceu tetracarpelar sincarp, cu ovar bilocular, deschizându- se pe liniile de sudură a celor patru carpele. Este fructul caracteristic familiei Brassicaceae.

Silicula

Brassicaceae).

unele

este

o

silicvă

scurtă

(caracteristică

pentru

folicula păstaia silicva silicula Tipuri de capsule: poricidă denticulată operculată valvicidă
folicula
păstaia
silicva
silicula
Tipuri de capsule:
poricidă
denticulată
operculată
valvicidă

Capsula – provine din ovarul unui gineceu bicarpelar sau pluricarpelar sincarp şi se deschide în diferite moduri, în funcţie de care capsulele sunt de mai multe categorii:

poricidă – se deschide prin apariţia unor pori, ca la mac (Papaver somniferum);

denticulată – când vârfurile carpelelor se desfac, prezentându-se ca nişte dinţişori ce delimitează un orificiu apical, ca la neghină (Agrostemma githago);

operculată – se deschide prin detaşarea unui căpăcel (opercul) spre vîrf, ca la scânteiuţă (Anagallis arvensis) sau neghină (Agrostemma githago);

valvicidă – se deschide prin despicături longitudinale, de la vârf spre bază, pe linia de sudură a carpelelor (Colchicum autumnale), pe linia nervurilor mediane ale carpelelor (Gossypium herbaceum) sau de o parte şi de alta a liniei de sudură a carpelelor (Datura stramonium).

I. 3. FRUCTE SIMPLE CĂRNOASE

Baca – prezintă epicarpul pielos sau membranos, mezocarpul suculent (cărnos) şi endocarpul foarte subţire, membranos, ca la roşii (Lycopersicum esculentum) sau la viţa de vie (Vitis vinifera);

Drupa – se deosebeşte de bacă prin endocarpul gros, lignificat, cunoscut sub numele de sâmbure, şi prin aceea că adăposteşte o singură sămânţă (baca este polispermă), spre exemplu, la piersic (Persica vulgaris), cireş (Cerasus avium), prun (Prunus domestica), măslin (Olea europaea) etc.

Hesperida se caracterizează prin epicarp pielos, gros, cu buzunare secretoare de uleiuri eterice, mezocarp subţire, spongios şi endocarp cu peri unicelulari veziculiformi, plini cu suc (la genul Citrus)

baca, la Lycopersicum esculentum drupa, la Persica vulgaris h e s p e r i
baca, la Lycopersicum esculentum drupa, la Persica vulgaris h e s p e r i

baca, la Lycopersicum esculentum

baca, la Lycopersicum esculentum drupa, la Persica vulgaris h e s p e r i d

drupa, la Persica vulgaris

baca, la Lycopersicum esculentum drupa, la Persica vulgaris h e s p e r i d

hesperida, la Citrus limon

II: FRUCTELE MULTIPLE (APOCARPICE) Fructele multiple iau naştere dintr-un gineceu apocarpic (de aceea se mai
II: FRUCTELE MULTIPLE
(APOCARPICE)
Fructele multiple iau naştere dintr-un
gineceu apocarpic (de aceea se mai
numesc fructe apocarpice); fiecare
carpelă liberă a gineceului va produce
un fruct simplu, iar totalitatea acestora,
prinse pe receptacolul comun,
formează un fruct multiplu.
poliachena, la Adonis
II.1.
FRUCTE MULTIPLE USCATE:
poliachena (ca la Adonis,
Ranunculus, Anemone etc.) şi
polifolicula (ca la Helleborus,
Aconitum, Spiraea etc.)
II.2. FRUCTE
MULTIPLE
CĂRNOASE: polidrupa, ca la zmeur
(Rubus idaeus) etc.
polifolicula, la Helleborus
polidrupa Rubus idaeus
polidrupa
Rubus idaeus

III. FRUCTE MERICARPICE

Provin din gineceu sincarp, dar la maturitate se desfac în atâtea părţi (mericarpe), câte carpele au fost concrescute sau câte loje a avut ovarul:

Disamara – provine din ovar bicarpelar bilocular şi este caracteristică familiei Aceraceae;

Tetraachena – provine din gineceu bicarpelar tetralocular, pereţii fiecărei loje dând naştere la câte o achenă; este caracteristică familiilor Boraginaceae şi Lamiaceae.

Pseudodiachena – provine din gineceu bicarpelar bilocular, cu ovar inferior (este în acelaşi timp şi un fruct fals !), fiind caracteristică pentru familia Apiaceae.

tetraachena, la Cynoglossum disamara, la Acer pseudodiachena, la Pastinaca
tetraachena, la Cynoglossum
disamara, la Acer
pseudodiachena, la Pastinaca

IV. FRUCTELE FALSE

Sunt fructele la formarea cărora, pe lângă ovar, participă şi alte părţi ale florii: receptaculul, mai rar elemente ale periantului sau chiar bracteile florale.

Dintre fructele false cel mai frecvent întâlnite, amintim:

Pseudocariopsa – este o cariopsă învelită strâns de una dintre tepalele florii (palea) şi de bracteea florală (lema) – la multe Poaceae (Avena sativa, Hordeum vulgare etc.);

Pseudoachena – este o achenă la formarea căreia participă şi receptacolul floral (întrucât ovarul este inferior), ca la Asteraceae;

Pseudocapsula - este o capsuilă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa participă şi receptacolul), ca la Iris germanica;

Pseudobaca – este o bacă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa participă şi receptacolul), ca la agriş (Ribes uva-crispa), Cucurbitaceae etc.;

Poama – este o polifoliculă învelită de receptacolul cărnos, foarte dezvoltat (ca la Malus, Pyrus, Cydonia etc.)

pseudocariopsa, la Avena pseudoachena la Helianthus pseudocapsula, la Iris poama, la Malus pseudobaca, la Ribes
pseudocariopsa, la Avena
pseudoachena la Helianthus
pseudocapsula, la Iris
poama, la Malus
pseudobaca, la Ribes

V. FRUCTELE COMPUSE

Provin din ovarul mai multor flori strâns grupate în inflorescenţe (marea lor majoritate sunt în acelaşi timp şi false, pentru că la formarea lor participă şi ate elemente, pe lângă ovarele florilor):

Soroza – provine dintr- un ament femel de la dud (Morus). Fiecare floare femelă formează o achenă, învelită în tepalele cărnoase; toate aceste achene, cu învelişul lor cărnos, formează un fruct compus;

Sicona – este fructul de la smochin (Ficus carica); provine dintr- o inflorescenţă în formă de cupă, în care florile femele produc achene; acestea rămân închise la maturitate în cupa cărnoasă a inflorescenţei;

Glomerulul – este fructul de la sfeclă (Beta vulgaris), la care florile sesile sunt foarte strâns alăturate; la maturitate, din ovarul fiecărei flori se naşte o achenă care concreşte cu tepalele şi în final toate aceste formaţiuni concresc între ele;

Alte fructe compuse: ştiuletele de la porumb, strugurele la viţa de vie etc.

glomerul, la Beta vulgaris
glomerul, la Beta vulgaris
sicona, la Ficus carica
sicona, la Ficus carica
soroza, la Morus alba
soroza, la Morus alba
ştiulete, la Zea mays
ştiulete, la Zea mays

SĂMÂNŢA LA MAGNOLIOPHYTA

După cum s-a mai arătat, în urma procesului de dublă fecundaţie, au loc o serie de transformări prin care ovarul se transformă în fruct, iar ovulul în sămânţă.

Forma seminţelor variază foarte mult, de la specie la specie:

seminţe sferice, ovale, lenticulare, cubice, reniforme, cordiforme etc.

Mărimea şi greutatea seminţelor, de asemenea, se încadrează în limite foarte largi. Unele plante au seminţe foarte mici, încât aproape nu se pot vedea cu ochiul liber (Orobanchaceae, Orchidaceae), altele au seminţe de câţiva milimetri (mazăre, ricin), în timp ce castanul ornamental are seminţe cu diametrul de 2-3 cm.

Numărul seminţelor dintr-un fruct, de asemenea, variază de la specie la specie. Astfel, la Asteraceae, Poaceae, Cyperaceae etc., în fiecare fruct se află o singură sămânţă; la Cucurbitaceae fructul conţine câteva zeci de seminţe, iar la Orchidaceae şi Orobancaceae se află câteva zeci de mii de seminţe.

seminţe de Sisymbrium sp., în fruct
seminţe de Sisymbrium sp., în fruct

seminţe de Cucurbita pepo

de Sisymbrium sp., în fruct semin ţ e de Cucurbita pepo semin ţ ele p rezint

seminţele prezintă o morfologie foarte variată, dar caracteristică pentru o specie dată

PĂRŢILE COMPONENTE ALE SEMINŢEI:

P Ă R Ţ ILE COMPONENTE ALE SEMIN Ţ EI : O s ă mân ţă

O sămânţă matură este alcătuită din următoarele părţi principale: tegument (tg), embrion şi endosperm secundar (albumen) (es).

Tegumentul

Provine din integumentele ovulului şi este formaţiunea care protejează sămânţa la exterior.

Tegumentul poate fi neted (Phaseolus), reticulat (Papaver), verucos (Agrostemma), aripat (Paulownia), acoperit cu peri (Gossypium) etc.

Paulownia Phaseolus Agrostemma Papaver Gossypium
Paulownia
Phaseolus
Agrostemma
Papaver
Gossypium

Culoarea tegumentului poate fi uniformă (neagră, albă etc.) sau neuniformă (la Phaseolus, Ricinus).

Culoarea neuniformă a tegumentului seminţelor la diferite soiuri de fasole (Phaseolus vulgaris)
Culoarea neuniformă a tegumentului
seminţelor la diferite soiuri de fasole
(Phaseolus vulgaris)

Pe suprafaţa tegumentului se pot observa următoarele formaţiuni: hilul, micropilul, rafa şi unele anexe (aril, arilod, caruncul, strafiola).

Hilul apare ca o cicatrice pe locul unde a fost prins ovulul de funicul.

Micropilul apare ca un por situat pe o mică proeminenţă; este locul prin care radicula embrionului străbate tegumentul în timpul germinării seminţei.

Rafa este o proeminenţă alungită a tegumentului care reprezintă linia de concreştere a ovulului cu funiculul (apare doar la seminţele care provin din ovule anatrope: Ricinus, Pisum etc.)

hil micropil hil
hil
micropil
hil
micropil radicula micropil radicula rafa
micropil
radicula
micropil
radicula
rafa
Arilul este o excrescenţă cărnoasă care începe din regiunea hilului şi se dezvoltă ca o
Arilul este o excrescenţă cărnoasă care începe din regiunea
hilului şi se dezvoltă ca o cupă în jurul seminţei (Myristicaceae,
Nymphaeaceae);
Arilodul este o formaţiune asemănătoare arilului, dar care se
formează în jurul micropilului acoperind ca o cupă, parţial sau total
sămânţa (Evonymus);
aril
arilod
Seminţe de Myristica fragrans
Seminţe de Evonymus europaeus
Carunculul se prezintă ca un neg de consistenţă cornoasă în regiunea micropilului pe care-l astupă
Carunculul se prezintă ca un neg de consistenţă cornoasă în
regiunea micropilului pe care-l astupă (Euphorbiaceae, Violaceae
etc.);
Strafiola este o expansiune cărnoasă care se dezvoltă în lungul
rafei (Dicentra, Chelidonium etc).
strafiola la Dicentra spectabilis
caruncul la
Ricinus communis

Structura tegumentului seminal variază foarte mult de la specie la specie. Este format din mai multe straturi de celule, uneori fiind diferenţiat în două zone:

testa – la exterior, mai dură, formată din celule cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi (macrosclereide, osteosclereide);

tegmenul – la interior, mai moale, formată din celule cu pereţii subţiri.

Structura tegumentului la sămânţa de fasole
Structura tegumentului
la sămânţa de fasole

testa

tegmen

Embrionul

Este partea cea mai importantă a seminţei şi provine din zigotul principal, diploid.

Este alcătuit din: radiculă (rădăciniţă), tigelă (tulpiniţă), gemulă (muguraş) şi unul sau două cotiledoane (frunze embrionare).

În general, la Magnoliopsida (ex. la Phaseolus) embrionul are două cotiledoane dezvoltate, în timp ce la Liliopsida (ex. la Triticum), embrionul are un singur cotiledon dezvoltat.

Forma embrionului poate fi: dreaptă (Ricinus), arcuită (Papaver), spiralată (Salsola) etc.

Prin dezvoltarea sa, în timpul germinării seminţei, embrionul generează o nouă plantă.

cotiledoane gemula tigela radicula
cotiledoane
gemula
tigela
radicula

Structura embrionului la sămânţa de Capsella bursa-pastoris

Structura embrionului la sămânţa de Triticum aestivum

cotiledon coleoptil gemula tigela radicula coleoriza
cotiledon
coleoptil
gemula
tigela
radicula
coleoriza
embrion spiralat la Salsola embrion curbat la Capsella embrion curbat la Capsicum
embrion spiralat la Salsola
embrion curbat la Capsella
embrion curbat la Capsicum

Albumenul (endospermul secundar)

Este un ţesut nutritiv care rezultă din zigotul secundar (3n), având rolul de a hrăni embrionul în timpul germinării seminţei, până când tânăra plantă va forma primele frunze capabile de fotosinteză.

La majoritatea plantelor, în dezvoltarea sa, albumenul consumă întreaga nucelă, dar la unele plante (Piperaceae, Nymphaeaceae etc.), nucela nu este consumată în întregime de albumen, restul de nucelă care persistă la nivelul seminţei fiind denumit perisperm.

La unele plante, după formarea albumenului, embrionul continuă să se dezvolte, consumând substanţele acumulate de către endosperm şi depozitându-le în propriile cotiledoane, care devin foarte voluminoase. Asemenea seminţe vor fi lipsite de albumen la maturitate (seminţe exalbuminate) (ca la Phaseolus, Cucurbita etc.)

embrion (2n) (3n)
embrion (2n)
(3n)

endosperm secundar

perisperm (rest al nucelei) (2n)

sămânţa de Piper nigrum, cu perisperm şi endosperm

sămânţă exalbuminată
sămânţă exalbuminată

La nivelul albumenului (sau în cotiledoanele embrionului, la seminţele exalbuminate) sunt depozitate substanţe nutritive foarte variate: uleiuri vegetale (predomină la Ricinus, Glycine, Helianthus, Linum, Brassica etc.), amidonul (predomină la Poaceae), proteinele (sub forma grăuncioarelor de aleuronă - în combinaţie cu amidonul sau cu uleiurile) etc.

RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR (DISEMINAREA)

După ce fructele şi seminţele ajung la maturitate, apare necesitatea de a se răspândi în natură cât mai departe de planta- mamă, pentru ca viitoarele plante să nu se concureze între ele.

La fructele dehiscente, se răspândesc numai seminţele, iar la cele indehiscente, seminţele se răspândesc împreună cu fructele; de aceea, răspândirea lor se tratează împreună, fenomenul purtând numele de diseminare.

După modul cum îşi răspândesc seminţele şi fructele, plantele se împart în două categorii: autochore şi alochore.

PLANTELE AUTOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin mijloace proprii.

Mecanismele prin care are loc răspândirea seminţelor la aceste plante sunt diverse:

deschiderea bruscă a fructelor şi aruncarea seminţelor la o anumită distanţă (Impatiens noli-tangere, Viola odorata);

crăparea bruscă a părţii externe a tegumentului seminal ca urmare a deshidratării ţesuturilor sale mecanice, cu expulzarea seminţei (Oxalis);

deschiderea explozivă a fructului la atingere şi expulzarea ţesuturilor placentare macerate, de consistenţă vâscoasă, împreună cu seminţele (Ecbalium elaterium);

mişcarea higroscopică a unor ariste ce însoţesc fructele, care determină înaintarea fructelor pe sol (Erodium cicutarium) sau chiar “autoînsămânţarea” acestora (Avena fatua etc.) etc.

diseminare autochoră la Impatiens noli-tangere diseminare autochoră la Oxalis stricta
diseminare autochoră la
Impatiens noli-tangere
diseminare autochoră la Oxalis stricta
Plante autochore: pseudobacă “explozivă” la Ecbalium elaterium fructe aristate la Erodium cicutarium spiculeţe
Plante autochore:
pseudobacă “explozivă” la Ecbalium
elaterium
fructe aristate la Erodium
cicutarium
spiculeţe
aristate la
Avena fatua
“autoînsămânţare” la Avena fatua

PLANTELE ALOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul unor factori externi. După natura factorului care realizează diseminarea, plantele alochore sunt de mai multe categorii: anemochore, zoochore şi hidrochore.

Plante anemochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului, având seminţe sau fructe prevăzute cu diferite tipuri de peri sau aripioare care le permit să plutească în aer şi să fie purtate uşor de vânt (Populus, Epilobium, Taraxacum, Acer, Betula, Fraxinus, Ulmus etc.);

Plantele zoochore – îşi răspândesc fructele sau seminţele cu ajutorul animalelor. Aceste plante sunt, la rândul lor, de două tipuri:

epizoochore şi endozoochore.

Plantele epizoochore- fructele sau seminţele se agaţă sau se lipesc de corpul animalelor prin diferite mecanisme (cârlige, substanţe lipicioase, în noroiul care se lipeşte de picioare etc), fiind transportate astfel pe mari distanţe de către animale.

plante anemochore: Populus nigra Epilobium hirsutum Taraxacum officinale Betula pendula Acer pseudoplatanus Fraxinus
plante anemochore:
Populus nigra
Epilobium hirsutum
Taraxacum officinale
Betula pendula
Acer pseudoplatanus
Fraxinus excelsior
Ulmus minor
Plantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind
Plantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind
Plantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la
trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind eliminate odată
cu excrementele acestora, la mare distanţă de locul unde au
fost înghiţite (Cerasus avium, Rubus idaeus etc.) şi beneficiind
în acelaşi timp, de elementele nutritive din excrementele
respective.
Cerasus avium
Rubus idaeus
Plantele hidrochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul curenţilor de apă. La aceste
Plantele hidrochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu
ajutorul curenţilor de apă. La aceste plante, fructele şi seminţele
sunt uşoare şi aproape impermeabile, ca să poată pluti (Cicuta
virosa, Trapa natans, Carex sp., Cocos).
fruct de Trapa natans
fructul de Carex riparia este învelit
într-o formaţiune membranoasă
(utricula), plină cu aer, care asigură
plutirea pe valurile apei
Fructele de Cocos nucifera plutesc timp îndelungat pe valurile oceanice; aruncate la ţărm de către
Fructele de Cocos nucifera plutesc timp îndelungat pe valurile oceanice; aruncate la
ţărm de către valuri seminţele germinează şi dau naştere unor noi palmieri de cocos