REFERAT

ECTRĂDAREA

ELEV: MOROȘAN GHEORGHE-CHIRILĂ

1
Introducere
Având ca urmare dezvoltarea colaborării internaționale și tot odată extinderea
schimburilor economice și mărirea relațiilor comerciale, problemele populație în drepul
internațional s-au evidențiat printr-o importanță deosebită în ultimele decenii. Un factor
important care influențează acest domeniu îl are și populația care de la un an la altul crește
semnificativ, având în vedere că la începutul Secolului al XX-lea, populația Globului însuma
aproximativ 1.600.000.000 de locuitori, în prezent ajungând la aproximativ 7.685.299.100
locuitori, cei de la World Watch Institute (U.S.A) estimând că in acest secol populația va ajunge
la un număr de 10 miliarde.1
De la acest început de secol, problemele cu care se confruntă populația, inclusiv în
domeniul juridic, s-au multiplicat.2 Dorința oamenilor de afirmare, preocupările acestora,
opțiunile privind locul de muncă, instituția de instrucție și educație, țara de referință sunt tot mai
diverse.
Populația unui stat cuprinde totalitatea persoanelor – cetățeni straini, persoanele fără
cetățenie ori cu dublă cetățenie, refugiați sau persoane străine – care trăiesc pe teritoriul statului
respectiv și sunt supuse jurisdicției sale. Fiecare stat reglementează prin regulament juridic
statutul diferitelor categorii de persoane reglementând prin acte legislative interne, statutul
juridic, drepturile și obligațiile tuturor categoriilor de persoane care formează popilația sa. Fac
excepție de la regulă doar persoanele care au statut diplomatic care se bucură de anumite
imunități, jurisdicția statutului asupra acestora fiind limitată. Există unele probleme referitoare la
populație și la anumite categorii ale acesteia care reclamă cooperarea statelor în cadrul creat prin
încheierea unor tratate și acorduri internaționale. Aceste probleme privesc cooperarea
internațională în domeniul dreptului omului, bipatrid și apatrid, protecția diplomatică, precum și
regimul juridic al statelor, situația refugiaților și dreptul la azil.
Dreptul la azil este reglementat de Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și
proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite de la 10 decembrie 1948,
specificându-se la art. 14 ca: ,,În caz de persecuție fiecare persoană are dreptul de a căuta azil și
de a beneficia de azil în altă țară. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale
bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contra scopurilor și principiilor
Organizației Națiunilor Unite.”3
Declarația Universală a Drepturilor Omului a întărit dimensiunea juridică a acestor
drepturi reprezentând catalizatorul unei acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul
Organizației Națiunilor Unite, fiind un document cu valoare moral-politică și juridică.
Baza protecției internaționale a refugiaților o reprezintă Convenția Națiunilor Unite
privind Statutul Refugiaților care a fost adoptată la data de 28 iulie 1951.4
Din dorința de a include toți refugiații care intră sub incidența definiției date în convenție,
fără a se ține seama de data limită de 1 decembrie 1951 a fost adoptat Protocolul statutului
refugiaților, încheiat la New York la data de 31 ianuarie 1967, pentru a extinde sfera categoriilor
de refugiați cărora li se pot aplica prevederile Convenției din 1951.
1
Problemele populației de la începutul secolului trecut, vor fi de 8 ori mai numeroase cantitativ și de cel puțin de 15
ori mai complexe calitativ la mijlocul acestui secol, apreciază specialiștii de la World Watch Institute (U.S.A)
2
Chi Young Pak, The Changing Role of International Low in World Society, Proceedings of the United Nations
Congres on Public International Low, New York, March 13-17, 1995
3
Atr.14, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizatiei
Națiunilor Unite de la 10 decembrie 1948
4
UNHCR, Convenția și protocolul privind statutul refugiaților

2
 Pentru respectarea Convenției din 1951 și Protocolul din 1967 a fost desemnată să
vegheze Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați sau Agenția O.N.U. pentru
refugiați, abreviată U.N.H.C.R. înființata în 1950.5
U.N.H.C.R. poate interveni în situațiile în care se solicită extrădarea unui refugiat sau a
unui solicitant de azil, pe lângă autoritățile din statul solicitat chiar în situația în care nu este
recunoscut formal rolul său în acest stat, la nivel diplomatic ori în cadrul procedurilor de
extrădare, direct sau indirect, prin avocați sau alte persoane care acționează pentru persoana aflată
în cauză.
Comisia Europeana a publicat în anul 2016 o propunere de regulament care să stabilească
o procedură comună pentru protecția internațională în cadrul Uniunii și care ar urma să abroge
Directiva 2013/32/UE, vizând asigurarea unui cadru mai înalt de armonizare și uniformitate cu
privire la procedurile de azil pe teritoriile statelor membre.
Conform art.3, alin.4 din Directiva 2013/33/UE, statele membre au posibilitate de a
decide să aplice prevederile acestei directive procedurile de examinare a solicitărilor unei alte
forme de protecție decât cea care decurge din Directiva 2011/95/UE privind standardele pe care
trebuie să le îndeplinească persoanele aflate în cauză pentru a putea beneficia de protecție
internațională.6

5
UNCHR, Convenția refugiaților din 1951
6
Directiva 2011/95/UE, publicată în Jurnalul oficial al UE, seria L, NR. 337 din 20 decembrie 2011, a reformat
Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care
trebuie să le îndeplinească reprezentanții țărilor membre sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de
refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională.

3
1.Cetățenia, Bipatridia, Apatridia

Dreptul internațional studiază legalitatea dintre cetățeni și stat oriunde s-ar găsi cetățeanul
respectiv: în statul de origine; în alte state sau în zone în care nu se exercită suveranitatea vreunui
stat. Totodată, reglementări importante au fost prevăzute în cazul dublei cetățeni și în privința
persoanelor fără cetățenie.
Populația de pe teritoriul unui stat este reprezentată de totalitatea persoanelor care
locuiesc pe teritoriul unui stat și care sunt supuse jurisdicției sale: cetățenii statului, cetățeni
străini sau apatrizi. Fiind o noțiune geografică și demografică și una foarte largă și foarte
restrânsă din punct de vedere juridic. Există și o altă definire care în vedere numai persoanele ce
sunt legate prin cetățenie de stat cu toate că o parte din ei se află pe teritoriul altor state.
În sens restrâns, un stat este o colectivitate umană, el neputând exista fără populație.
Datorită regulii , nu există populație nu există stat, subânțelegem că statul dispare în cazul
dispariției sau migrării populației.
Datorită principiului suveranității de cate se bucură fiecare stat , acest stabilește prin legi
interne statutul juridic al fiecărui categorie ce formează populația. De la această regula sunt
exceptate persoanele care au statut diplomatic, asupra acestora jurizdicția statului este limitată.
Totuși, unele probleme privind populația sunt subiectul cooperării internaționale:
- Drepturile omului
- Protecție diplomatică
- Apatrid
- Bipatrid
- Regimul juridic al străinilor
- Refugiați
Dreptul internațional public contemporan, asociază statul ca subiect de drept public.
Populația și națiunea sunt privite sub perspectiva egalității lor în drepturi și a dreptului lor de a
dispune de ele însele ceea ce a dus la recunoașterea calității lor ca subiecte de drept internațional
atunci când îl exercită.
În ultimul timp Dreptul internațional public este orientat tot mai mult spre entități
concrete și mai puțin spre entități general. Astfel să constatat o ramură distinctă, care reprezintă o
realitate și o preocupare dintre cele mai importante, fiind formulată chiar ca principiu
fundamental.

1.1. Cetățenia- implicații juridice internaționale

Termenul de cetățean își are originea încă din antichitate apărută odată cu termenul de
democrație, fiind influențată pe parcursul istoriei de schimbări sociale, economice și politice,
ajungând să influențeze ea însăși aceste schimbări în timpurile moderne. Cu toate că a fost lăsată
mult timp în urmă, ea a rămas parte a vocabularului juridic, filozofic, politic și economic.
Cetățenia este definită ca fiind apartenența unei persoane la un stat, legătura juridică și
politică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură are rolul de a
integra persoana în colectivitatea statală respectivă, fiind o legătură de loialitate, determinată de
afinități etnice, religioase și culturale. Legătura pe care o oferă statutul de cetățean, le garantează
același statut civic, în baza căruia au aceleași drepturi și obligații, fără discriminare.
4
 A nu se confunda cetățenia cu naționalitatea, cea din urmă definind apartenența la un grup
etnic care nu are nici o relevanță în privința statutului juridic al persoanei. Apartenența la un grup
etnic neputând justifica vreo discriminare pozitivă sau negativă. Pentru a asigura buna convețuire
și pentru nu a apărea nici o urmă de suspiciune, toți cetățenii fără deosebire de naționalitate,
trebuie să se bucure de aceleași drepturi si responsabilități. Cetățenia se referă la toți membrii
comunității statale respective, fără deosebire de origine etnică, statul fiind obligat sa-i protejeze
pe toți fără urmă de discriminare și să le asigure drepturile și libertățile implicate de statul
cetățean potrivit reglementărilor constituționale din fiecare țară.
Instituția cetățeniei își are originea în dreptul roman, referindu-se la acea parte a populație
civis romanus, care lua parte la treburile politice. Conceptul modern fiind definit în Declarația
drepturilor omului și cetățeanului promovată de Revoluția franceză de la 1789.
Cetățenia definind raportul juridic al individului cu statul pe teritoriul căruia trăiesc, sau
dn care sunt originali, fiind un raport permanent în timp și nelimitat în spațiu, drepturile și
obligațiile cetățenilor se mențin și dincolo de granițele statului.

1.1.1. Dobândirea cetățeniei.

Cetățenia se dobândește prin două moduri:

a. Prin naștere
b. Prin naturalizare
În cel de al doilea caz, cetățenia se obține la cererea persoanei și în baza unui act al
autorităților statului care o acordă conform legii.
Modurile de dobândire a cetățenei sunt reglementate prin legile interne ale statului.7
Dobândirea cetățeniei prin naștere se face în baza principiului jus sanguis (dreptul
sângelui), copilul fiind cetățenia părinților, sau principiului jus solis (dreptul solului) , în baza
căruia copilul are cetațenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Spre exemplu unele state, cum
ar fi Suedia, Japonia, Franța, Filipine, au adoptat principiul jus sanguis, copilul dobândind prin
naștere cetățenia copilului. În alte țări se aplică jus solis, indiferent de cetățenia părinților, având
cetățenia statului pe al cărui teritoriu s-a născut. Avem și state unde se aplică ambele moduri,
cum ar fi Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, accentul punându-se pe jus solis.
În țara noastră, conform Constituției și a Legii No. 21 din 1 martie 1991, se aplică
principiul jus sanguis, copii dobândind cetățenia parinților daca s-au născut pe teritoriul României
sau în străinătate.8 De asemenea dobândește cetățenia română copilul găsit pe teritoriul României,
în cazul în care nici una din părți nu este cunoscută.

Cetățenia se dobândește prin naturalizare în următoarele cazuri:

a. La cererea persoanei
b. Ca urmare a deciziei instituțiilor abilitate ale statului

Legile naționale stipulează mai multe condiții pentru dobândirea cetățeniei:

a. Rezidența solicitantului pe teritoriul statului (de regulă între 3 și 10 ani)
b. Cunoașterea limbii naționale
c. Un comportament corect si o bună moralitate
d. Să dispună de mijloace de existență
7
Art.5, Constituția României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991; Legea No. 21 din 1 martie 1991,
publicată în Monitirul Oficial No. 44 din 6 martie 1991
8
Art.15, Legea No. 21 din 1 martie 1991

5
 Naturalizarea se poate face prin:
a. Căsătorie
b. Înfiere sau adoptie
c. Redobândire sau reîntregire
d. Transfer sau strămutare
e. Acordare

Se mai poate acorda și prin merite deosebite față de umanitate sau statul respectiv, autoritățile
competente ale statului pot conferi cetățenia de onoare cetățeanului unui alt stat.9
În cazul foștilor cetățeni români care si-au perdut cetățenia din diferite motive, o pot
redobândi la cerere, pe baza unei declarații pe care o pot depune la misiunile diplomatice sau
consulare ale României din străinătate , iar în țară la Notariatul de Stat al Municipiului București,
în baza Legii 21 din 1 martie 1991.10

1.1.2. Pierderea cetățeniei

Cetățenia se poate pierde în două moduri:

a. Prin renunțare
b. Prin retragere

Pierderea cetățenie prin renunțare se face la cererea persoanei în cauză. Acesta renunțând
voluntar, în cazul în care este interesată să obțină o alta cetățenie, în cazul acelor țări nu poți
dobândi o altă cetățenie dacăești cetățeanul altei țări.
Peroana aflată în cauză trebuie să facă o cerere expresă, în formă autentică implicând o
procedură determinată.
Pierderea cetățeniei în acest mod implică o hotărâre judecătorească, adoptată ca o
sancțiune împotriva cetățeanului respectiv, în unele cazuri retragerea cetățeniei se poate face și de
către o autoritate executivă, în cazuri temeinic motivate.
Instanța judecătorească este în măsură să adopte o hotărâre de retragere a cetățeniei în
cazul în care persoana sancționată a săvârșit fapte grave, de natură penală. Instanța pronunță
retragerea cetățeniei dacă pentru faptele săvârșite legea prevede sancțiunea retragerii cetățeniei.
Asemenea reglementări au și un caracter preventiv, punând în gardăpersoanele care au dobândind
cetațenia reglementării au și un caracter perseverent, punând în gardă persoanele care au
dobândind cetățenia unui stat să aibă o conduită corectă, dacă doresc să rămână cetățeni ai
statului respectiv.

1.2. Bipatridia (dubla cetățenie)

Bipatridia este situația unei persoane, care are în același timp cetățenia a două state,
persoana respectivă aflându-se în prezența unei pluricetățenii.
Dubla cetățenie are două căi:
a. În cazul în care se dobândește prin naștere în țara în care se aplică principiul jus solis
b. În cazul naturalizării, dacă persoana care obține noua cetățenie opteaza pentru aceasta

9
Ibidem
10
Ibidem, art. 27

6
 Bipatridia a generat unele probleme în privința exercitării drepturilor și obligațiilor deoarece
în cazul protecției diplomatice se ridică problema de a ști care din cele două state o exercită. În
vederea rezolvării acestei stări conflictuale statele au încheiat convenții bilaterale pentru a se
evita bipatridia. Comisia de Drept Internațional a Națiunilor Unite a optat pentru restrângerea
dublei cetățeni dar acest lucru a fost dificil datorită punctelor de vedere și intereselor diferite, din
mai multe motive unele țări sunt interesate sa-și apropie emigrația.

1.3. Apatridia

Apatridia se definește ca fiind situația în care o persoană nu este cetățean al niciunui stat.
În această situașie se află aproximativ 12 milioane de persoane din întreaga lume. 11 Cauza acestui
fenomen o constiutuie confilictele dintre reglementăril juridice din diferite state. De exemplu,
copilul care se naște pe teritoriul unui stat din parinti apatrizi ramane fără cetățenie, daca statul
respectiv aplica principiul jus sanguinis.
Acest lucru duce la o serie de dezavantaje deoarece persoanele aflate în cauză drepturi
reduse, ele fiind supuse jurisdicției statului pe al cărui teritoriu se află. Totuși aceste persoane au
unele drepturi decurgând din raporturile de drept civil, dar spre deosebire de străini care
beneficiază de protecție diplomatică, aceste persoane nu se pot bucura de o asemenea protecție.
Pentru această problemă au fost elaborate două convenții cu privire la apatrizi:
a. Convenția din 1954 privind statutul apatrizilor
b. Convenția din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatrid
Legislația țării noastre îi consideră pe apatrizi străini, bucurându-se de aceleași drepturi ca
și cetățenii romani, cu excepția drepturilor politice.

1.4. Protecția cetățenilor aflați pe teritoriul unui alt stat.

Străinii aflați pe teritoriul altui stat se supun jurisdicției acestuia, dar menține legătura și cu
statul al cărei cetățenie o deține. Datorită acestei legături protecția are aspectul unei legi generale
a dreptului internațional în termenul căruia statul îi acordă sprijin juridic și diplomatic adecvate
raporturilor interstatale în apărarea intereselor cetățenilor săi.
Persoana care are calitate de cetățean, dobândită conform legislației, are dreptul al protecție
care se exercită ca o manifestare de suveranitate. În România art.17 din Constuție prevede că în
străinătate cetățenii români se bucură de protecția statului mamă și este dator sa-și îndeplinească
obligațiile, cu excepția celor incompatibile cu absența lor din țară.12 Potrivit acordului de la Viena
protecția se poate realoza atât sub forma protecției diplomatice cât și în cadrul răspunderii statelor
Puterea unui stat de a acționa pe cale diplomatică sau juridică în apărarea cetațenilor să
constituie un dept suveran al statului, ceea ce constituie natura, caracteristicile, conținutul juridic
și consecințele protecției ca instituție a dreotului internațional contemporan.

Dreptul de protecție se exercită potrivit unor reguli generale:

a. Existarea legăturii de cetățenie
b. Epuizarea căilor interne pentru soluționarea problemei pentru care se solicită protecție

11
UNCHR, Convenția refugiaților din 1951
12
Art.17 din Constituția României

7
 c. Persoana aflată in conflict să nu fi săvârșit fapte fapte cu caracter infracțional asupra
statului reclamat ori fapte ce încalcă dreptul internațional

În situații excepționale un stat poate acorda protecție diplomatică pentru persoane care nu au
cetățenia acestui stat. Astfel că în caz de război sau al ruperii relațiilor diplomatice dintre două
state, un satat neutru poate prelua, în baza unor înțelegeri, protecția intereselor unui beligerant și
a cetățenilor săi.
Bipatrizii nu se pot bucura de protecția statului al căriu cetățenie o posedă atunci când aceștea
se află pe teritoriul unu alt stat de a cărui cetățenie de bucură.
De obicei, protecția diplomatică este asigurată de organele statului care desfașoară activități
diplomatice sau consulare în statul respectiv.

8
 2. Regimul juridic al străinilor

Instituția străinului a fost una dintrecele mai greu evoluate si dezbătute în întreaga istorie.
Începând din epoca antică și până în prezent aceasta a suferit diferite reglementări și modificări
esențiale.

În epoca antică, străinul era privit pe o poziție mai joasă decât sclavul, fiind tratat ca un
dușman pe teritoriul al cărui stat se află. Din aceste motive, în Roma antică, străinii erau lipsiti de
privilegiul unei protecții juriice pe care legea romană o acorda cetățenilor. Dat fiind condițiile
economice și al schimburilor de mărfuri cu cetățenii din jur de atunci, orice străin era privit drept
dușman și putea fi transformat oricând în sclav. Puțin timp mai târziu, datorită dezvoltării
relațiilor economice, străinului i s-a acordat o anumită protecție juridică. Dar acest lucru nu era
valabil pentru toți, cei cu care romanii nu aveau legături economice nu se bucurau de acest
privilegiu.

În societatea feudală situația străinului capătă un aer puțin mai permisiv dar totuși suferă de
îngrădiri semnificative. În Franța, străinii aveau condiția juridică a iobagului, doar de al un
anumit timp ei puteau sa-și păstreze calitatea de oameni liberi. Ei având totuși o capacitate de
exercițiu micșorată, ei datorând taxe fixe ceea ce desemna starea lor de inferioritate, si erau
nevoiți să plătească o taxă dacă dorea să se căsătorească cu o persoană cu un statut social mai
ridicat. Datorită acestei incapacități de a se căsători decât cu aprobare se numea dorit daubian
craubain , potrivit căruia succesiunea ce i se cuvenea străinului îi revenea seniorului, iar bunurile
rămase de la moartea străinului rămâneau seniorului de pe acel teritoriu, ei neputând nici să
primească nici să trimită bunuri pe cale succesorală.
Vechiul drept românesc făcea distincție între străini și localnici, făcându-se o deosebire între
străinii creștini și cei necreștini. Astfel străinii necreștini erau privați de a se :
- căsătorii cu creștinii
- să exercite anumite meserii
- să dobândească imobile
- să exercite anumite funcții publice
Căsătoriile și adopțiile fiind interzise între creștini și necreștini.
În art. 11 al Codului din 1864 găsim o reglementare de principiu al străinului, acesta
bucurându-se de aceleași drepturi ca și cetățenii români dacă legea nu prevedea altfel, încetându-
se distincția între străinii creștini și necreștini.

Situația străinului s-a schimbat în epoca modernă, proclamându-se egalitatea în drepturi între
străini și cetățenii de pe teritoriul respectiv. În unele țări Orientale chiar se crease un regim juridic
mai favorabil pentru străini decât pentru proprii cetățeni.

Termenul de străin este definit ca fiind persoanele care se află pe teritoriul unui stat având
cetățenia altui stat sau fiind lipsit de cetățenie. Această situație a fost una din cele mai dezbătute
și evoluate în întreaga istorie. Acesta a suferit diferite reglementări și modificări începând cu
epoca antică și până în prezent.
În prezent numeroase tratate și convenții cu privire la condiția străinului, i-au oferit
numeroase drepturi și obligații foarte asemănătoare cu cele a cetățenilor unui stat, fiind excluse
doar câteva din drepturile pe care le poate exercita cetățenii, spre exemplu drepturile politice.

9
 În legislația noastră apatrizii sunt asimilați străinilor bucurându-se de același cadru legislativ.
Art. 18 din Constituția României prevede că străinii și apatrizii care locuiesc în România se
bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantate de Constituție si alte legi.13
Domeniul juridic al străinilor este reglementat nu doar prin legi naționale care diferă la
fiecare stat în parte, ci și de convenții internaționale și norme cutumiare de drept internațional.

2.1. Regimul național, regimul special și regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Regimul străinilor poate avea la bază mai multe forme de tratament acordat de un stat
cetățenilor altui stat, prin legislație internă sau printr-un acord internațional dintre 2 sau mai
multe state.
Prin termenul de regim politic al străinilor de înțelege cumulul drepturilor și obligațiilor
de care se bucură persoanele aflate în cauză în baza legislației statelor și potrivit convențiilor
internaționale.

Astfel sunt cunoscute 3 regimuri, și anume:

a. Regimul național
b. Regimul special
c. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate

Regimul național.

Prin intermediul acestui regim un satat recunoaște pe teritoriul său străinilor aceleași
drepturi și responsabilități pe care le acordă propriilor săi cetățeni, cu exepția drepturilor politice.
În anumite cazuri aceste drepturi pot fi limitate de către stat din motive de securitate națională.

Regimul special

Prevede acordarea de către stat pentru anumite categorii de străini și în domenii de

activitate prestabilite a anumite dreptur prevăzute in legislația națională sau în diferite acorduri.

Regimul clauzei naționale celei mai favorizate

Străinii se pot bucura de acest regim datorită unu acord internațional , de regulă acord de
vavigație sau comercial. Potrivit acestui regim străinii aparținând statului care este semnatar al
acestui tratat vor beneficia de un taratament la fel de avantajos ca acel conferit prin tratatre
străinilor unor state terțe.

2.2. Drepturile și obligațiile străinilor

Indiferent de regimul de acre beneficiază, străinii au obligația de a respecta legile și

obligațiile statului pe al cărui teritoriu se află, având obligația de a nu face activități împotriva
statului și să manifeste loialitate față de acesta.
Străinilor li se aplică norme juridice simultan de la statul pe al cărui teritoriu se află cât și
de la statul al cărui cetățean este. De asemenea străinii nu pot avea mai multe drepturi decât cele

13
Art.18 din Constituția româniei

10
recunoscute prijn lege deoarece s-ar încălca principiul nedescriminării. Nerespectarea acestui
principiu ar duce la apariția unor tensiuni și stări conflictuale între cetățeni și străini.
Străinii au dreptul sa întrerupă în orice moment raporturile cu statul pe al cărui teritoriu se
află, revenind pe teritoriul statului al cărui este cetățean sau în alt stat, doar în momentul în care
si-a îndeplinit toate obligațiile legale care i-au revenit.
În cazuri speciale statul poate să opteze pentru expulzarea acestuia de pe teritoril său.14
Aceștea beneficiază de drepturil elementare ale persoanelor fizice, de drepturile civile și
capacitate procesuală (pot sta în fața instanțelor judecătorești din statul pe al cărui teriroriu se
află) dar nu au drepturi olitice sau dreptul de a fi ales într-o funcție publică.
Străinii, păstrându-și fidelitatea fața de patria mamă, nu pot fi obligați să satisfacă
serviciul militar oblihgatoriu pe teritoriul al cărui stat se află.

2.3. Regimul străinilor în românia.

În România regimul juridic al străinilor este reglementat de legi interne și acorduri

internaționale. Conform legii 25/1969 sunt considerați străini persoanele care nu au cetățenie
română, sau nu au nci o cetățenie.
În baza Constituției României, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc pe teritoriul
țării ,,se bucură de protecție generală a persoanelor și averilor, garantate de Constituție și alte
legi”.15
Străinilor li se acordă drepturi civile, economice, social și culturale, ca și cetățenii români.
De asemenea au oblugația să respecte Constituția și celelalte legi ale tării.
Aceștia pot intra pe teritoriul țării in baza regulamentelor aflate în vigoare, iar plecare din
țară poate avea loc oricând, înainte de expirarea vizei de ședere în țară. Dacă doresc să se
stabilească pe teritoriul României, au obligația de a se înregistra la organele de poliție iar apoi sa
își vizeze periodic documentele de identitate.

14
Art.13, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare
la 23 martie 1976
15
Art.8, Constituția României

11
 3. Dreptul la azil

Dreptul la azil își face pentru prima dată apariția în Constituția Franței din 1793, în care este
prevăzut că se acordă azil pentru străinii izgoniți din țara lor pe motive de libertate. Dezvoltarea
acestui domeniu s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât și prin cadrul
cooperărilor internaționale.
Dreptul la azil este definit ca fiind dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea
pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activități politice, științifice
sau religioase.

În general instituția azilului este abordată din două puncte de vedere diferite:
a. Statului care acordă azil politic
b. Persoana care îl solicită

Din primul punct de vedere, acordarea sau refuzul de a acorda azilul reprezintă un drept
suveran. Statul nu este dator să răspundă favorabil la cererea de azil, putând să o refuze.
În cazul în care statul acordă azil politic, trebuie să respecte principiile generale din dreptul
internațional și al convențiilor internaționale referitoare la drepturilor străinului, acest concept
cuprinzând două elemente:
a. Protejarea străinilor
b. Un grad de protecție activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităților abilitate

Din a doilea punct de vedere, cel al individului, dreptul la azil este un drept fundamental
garantat de drepturile omului.

3.1. Reglementări internaționale

Datorită importanței și semnificației dreptului la azil, pe plan internațional s-au promovat

mai multe inițiative de reglementare al acestui drept, inclusiv în cadrul Societăților Unite.
Dupa cel de al doilea război mondial, dreptul la azil a fost menționat în Declarația
Universală a Drepturilor Omului. ,,În cazul persecuției orice persoană are dreptul să caute azil și
să beneficieze de azil în alte țări”16
Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația cu privire la azilul teritorial în
anul 1967, în care este prevăzut obligația statelor de a acorda dreptul la azil de către alte state.

3.2. Azilul teritorial

Azilul teritorial presupune dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilierea pe
teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru anumite fapte.
Acordarea cetățeniei semnifică refuzul extrădării.
Dreptul la azil nu este un drept al persoanei care în solicită ci un drept exclusiv al statului.

16
Art.12, alin. 2, Declarația Universală a Drepturilor Omului

12
 Rațiunile de drept umanitar stau la baza acordării azilului, din acest motiv acordul nu este
apreciat ca act inamical în relațiile dintre statul care acordă și al cărui cetățean este aziliantul.
Din punct de vedere al celui care cere azil, acest drept este apreciat ca fiind un drept
fundamental al omultui, fiind prevăzut de Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În cadrul ONU, Adunarea generală a adoptat în anul 1967 rezoluția 2312 în care este
prevăzut că statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state inclusiv persoanelor
care luptă împotriva colonismului, doar că el nu trebuie acordat celor care au comis crime contra
păcii, război sau ămpotiva umanității.

3.3. Azilul diplomatic

Constă în privirea și acordarea în locurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat
a căror cetățeni a acestui stat urmăriți de propriile autorități sau a căror viață este în pericol din
cauza unor evenimente interne.
Azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituție juriică, nefiind consacrat în dreptul
internaționl general, cu toate acestea el a fost practicat în calitate de cutumă locală ori pe bază de
convenții internaționale între unele state.

3.4. Azilul în Uniunea Europeană

Statele europene sunt recunoscute pentru tradiția lor de a acorda azil politic celor
persecutați, protecția drepturilor fundamentale fiind nucleul identității europene. Datorită creșterii
numărului de problemelor de azil, statele care făceau parte din Uniunea Europeană s-au angajat
să creeze în anul 1999 Sistemul European Comun de Azil.

Pentru armoniza sistemele diferite de drept la azil ale statelor membre, U.E. adoptă în
decursul următorilor ani o serie de măsuri legislative importante.
- Regulamentul Dubline se stabilește care stat membru este responsabil de examinarea
unei cereri de azil.
- Directiva privind condițiile de primire reglementează condițiile minime pentru
primirea solicitărilor de azil.
- Directiva privind procedurile de azil prevede standardele minime pentru procedurile
de azil, aducțnd o contribuție importantă la dreptul internațional.
- Directiva de calificare aduce în atenție protecția subsidiară, formă de protecție care
urmează șă fie acordată persoanelor cu probleme de vătămare gravă.

Fondul European pentru Refugiați a fost creat de U.E. pentru a oferi sprijin financiar
statelor membre ca să le permită sistemelor lor de azil să aibă o desfășurare eficientă. În acest
scop s-a lansat și o bază de date numită Eurodac, pentru compararea amprentelor și pentru a
determina dacă o persoană care solicită azil a depus o cerere de azil intr-un alt stat.
U.E. constituie un rol important cu privire la problemele de azil și de relocare în afara
Uniunii și ăn interior. Astfel practicile și legislatia U.E. influențeaza dezvoltarea mecanismelor de
protecție a refugiaților în mai multe țări.
Cu toate acestea se observă diferențe semnificative între statele membre încât cu toate
reglementările făcute și directivele date , mulți solicitanți de azil ajung să doarmă pe străzi.

13
 4. Expulzarea

Prin expulzare înțelegem obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are
reședința. Prin urmare statul are dreptul de a refuza continuarea șederii unui străin pe teritoriul
său, prin urmare recurge la expulzarea sa.
Expulzarea are un caracter sancționator, din acest motiv această măsură este dispusă printr-un
act administrativ individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice.
Ca orice măsură cu caracter sancționator, aceasta are niște condiții prestabilite dar dreptul
internațional impune niște limite. Aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să permită
persoanei aflate în cauză alegerea statului unde dorește să fie expulzat și să se respecte drepturile
elementare ale persoanei.

4.1. Instituția expulzării

Expulzarea este considerata ca o instituție de drept intern recunoscută în practica relațiilor

internaționale care este definită ca o măsură administrativă și nu penală.
Statul care adoptă o asemenea măsura nu este obligat sa dea detalii, cu privire la motivele
avute, statului caruia îi aparțin cetățenii. Totuși în unele cazuri statele dau dovadă de curtuazie și
oferă aceste informații.

Persoana expulzată poate reveni în țara care a adoptat această măsură doar dacă:
a. Ordinul de expulzare a fost anulat
b. A dobândit cetățenia statului care la expulzat

4.2. Condițiile expulzării

Expulzarea este o măsura extremă la care se recurge doar având anumite condiții, de
încălcare a legii sau a intereselor statului de reședință.
Această măsură se aplica în general străinilor, dar s-au observat cazuri în care s-a recurs și
la expulzarea naționalilor, ca spre exemplu expulzarea familiei Bonaparte din Franța.
Articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. în1966, stabilește că: ,, Un străin care se află în mod legal pe
teritoriul unui stat parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în
conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține
reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă”17.
O altă limita este prevăzută și în articolul 33 din Convenția privind statutul refugiatului
care specifică : ,, un străin nu trebuie expulzat într-o țată sau un teritoriu în care persoana sau
libertatea sa poate fi amenințată pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.18

17
Art.13 din Pactului internațional privind drepturile civile și politice, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
în1966
18
Art.33 din Convenția privind statutul refugiatului

14
 5. Extrădarea

Această practică este una din cele mai vechi forme care inițial se manifesta prin bunăvoința
de care dădea dovadă un monarh față de alt monarh, premițându-i să-și pedepsească proprii
inamici ce erau refugiați pe teritoriul altui stat. Datorită puținelor convenții care erau încheiate,
extrădarea era la latitudinea suveranilor, ei decizând în ce măsura acordă extrădarea sau nu,
această decizie fiind influențată de relațiile avute cu statul solicitant ci nu de persoana extrădabilă
care era mereu la dispoziția suveranului său.
Doctrina a definit diferit extrădarea de-a lungul timpului, în funcție de trăsăturile avute. Acest
concept a fost abordat pentru prima dată de către Cesare Becarria și Enrico Ferri ce considerau că
reprezintă un institut de drept internațional penal și in același timp intern ce este prevăzut în
solicitarea statului de a cere ce a cere ca un individ care a comis o infracțiune pe teritoriul său să
fie judecat de acesta.
Lupta împotriva infracțiunilor este o problemă ce interesează mi multe state, nu numai unul.
De cele mai multe ori efectele cauzate de o infracțiune se răsfrâng și asupra altor state.
S-au întâlnit numeroase cauze când unii infractori care au săvârșit anumite infracțiuni pe
teritoriul unui stat și au fost condamnați au căutat să se refugieze pe teritoriul altui stat, cu dorința
de a scăpa de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a
refugiat va trebui să extrădeze persoana respectivă, în baza unei cereri adresate, în vederea
judecării sau a executării pedepsei.
Pentru ușurarea acestei proceduri s-a recurs la realizarea relațiilor între state și a fost creată
instituția extrădării. Această instituție este consecința teritorialității legii penale care se bazează
pe relațiile internaționale ce privește asistența juridică între state.
În dreptul internațional extrădarea este definită ca un act de asistență juridică internațională,
ce urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat, de pe teritoriul unui stat asupa altui
stat.
Dreptul penal român definește extrădarea ca fiind un cat bilateral prin care statul pe al cărui
teritoriu se află suspectul străin, predă pe acesta statului pe al cărui teritoriu s-a săvârșit
infracțiunea, în vederea tragerii la răspundere sau executării pedepsei.

5.1. Institituția extrădării

Extrădarea constituie o măsură de asistență juridică în maerie penală interstatală prin

intermediul căreiase realizează transferul unei persoane ,,din domeniun suveranității unui stat în
domeniul celuilalt stat”19
Convențiile de extrădare încheiate în acest scop constituie termenul juridic , prin aplicarea
principiului reciprocității. În convențiile privind asistența juridică, încheiate de țara noastră cu
celelalte țări, sunt stipulate clauze cu privire la condițiile de fond și de formă ale extrădării. În
lipsa acestor convenții, termenul juridic al extrădării sunt convențiile multilaterale prin care se
incriminează asemenea infracțiuni grave, ca spre exemplu crimelecontra păcii și omenirii.
În baza atribuțiilor de suveran, statul poate accepta sau refuza pedepsirea unei infracțiuni.

5.2. Condițiile extrădării

19
Dumitru Popescu, Adrian Năstase, pg. 147

15
 Condițiile de fond și de formă sunt prevăzute în convențiile adoptate cu privire la
procedura extrădării. Aceste convenții trebuie să respecte principiul reciprocității. În cazul în care
extrădarea este cerută pentru executarea pedepsei sentința trebuie sa fie mai mare cu un an
privațiune, în cazul în care extrădarea a fost cerută în scopul urmăririi penale sau judecării, se
cere ca sentința să fie de cel puțin 2 ani. Având în vedere că extrădarea nu vizează infracțiunii
minore, pentru care legea prevede o pedeapsă mai mică de un an în cazul extrădării și mai mică
de 2 ani în cazul urmăririi și judecării.
Extrădarea nu poate avea loc dacă fapta pentru care se ere aceasta este prescrisă ori
amnistiată sau dacă există o altă cauză care înlătură răspunderea penală, sau consecințele
condamnării, considerându-se că cererea de extrădare este fără obiect.
De asemenea nu mai poate avea loc dacă printr-o hotărâre definitivă sau ordonanță,
persoana este scoasă de sub urmărire penală.

În dreptul internațional se cere îndeplinirea a două principii

a. Principiul reciprocității
b. Principiul specializării

Ceea ce presupune ca fapta să fie prevăzută în legislația ambelor state, iar judecarea și
pedepsirea persoanei respective să aibă loc numai pentru faptlele pentru care s-a cerut extrădarea.
În cazul în care extrădarea s-a cerut de mai multe state , se acordă statului pe al cărui
teritoriu s-a consumat fapta, avandu-se în vedere că acel stat a suportat consecințele infracțiunii.
Din analiza efectută, reținem că extrădarea este ,,un atribut suveran al statului”20.
Extrădarea este o obligație pentru stat deoarece se are în vedere luptat statelor împotriva
criminalității, astfel refuzul ar împiedica înfăptuirea justiției.

20
Grigore Geamînul, pg 471

16
 6. Refugiații și persoanele strămutate.

Refugiații nu îi putemasimila străinilor, deoarece reprezintă o categorie aparte a acestora, din

acest motiv statutul lor și regimul juridic sunt reglementate de legi speciale decât cele ce privesc
statutul străinului în general.
În dreptul internațional, normele referitoare la statutul refugiaților sunt determinate de
Convenția din 1951, Protocolul din 1957 privind statutul refugiaților. La nivel european avem
Convenția europeană a drepturilor omului, acest lucru este prevăzut in amănunt la art. 3 ce
presupun interzicerea strămutării, expulzării sau extrădării persoanelor spre țări în care există un
risc de a fi pedepsite cu moartea, torturi sau alte tratamente inumane sau degradante. Una alt
documenta care reglementează acest domeniu este și Cartea drepturilor fundamentale în Uniune
Europeană, în special art. 18 și 19 privind dreptul la azil și protecția în caz de strămutare
expulzare sau extrădare, la care se mai adaugă și o serie de acte normative.
Nu putem să înțelegem situația precară și protecția care li se acordă refugiaților, fără a
recurge la standardele conținute în reglementările privind dreptul internațional umanitar, prin
aceste persoane se face mai vizibilă încălcările aduse drepturilor omului.
Refugiații care si-au părăsit teritoriile datorită conflictelor armate și persecuțiilor reprezintă
25,4 mil până la sfârșitul anului 2017, fiind cea mai mare creștere înregistrată de UNHCR într-un
an.
Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state
străine. Conform site-ului UNHCR susține că până la sfârșitul anului 2017 au fost strămutate
aproximativ 44,1 mil de persoane. Printre aceste persoane se numără 16,2 mil de persoane care au
fost strămutate în decursul anului 2017, fie pentru prima dată fie repetat, ceea ce ne îngrijorează
deoarece observăm un număr enorm de persoane aflate în mișcare echivalent la 44500 de
persoane pe zi.

6.1. Factori determinanți.

Aceste proceduri se exercită de regulă când viața sau siguranța acestor este amenințata, în
general de evenimente armate sau persecuții. Aceste practici își au originea înaintea primului
război mondial, dar s-a remarcat intensificarea după instaurarea regimului dictatorial fascist în
Gemania și Italia.
După terminarea celui de al doilea război mondial, milioane de persoane strămutate au
trebuit să fie repatriate. Între anii 1945-1946, Orgnizația Națiunilor Unite au descoperit că
autoritățiele hitleriste au deportat milioane de persoane pe teeritoriul a mai multor țări străine.

6.2. Reglementări internaționle

Problema refugiaților și a persoanelor strămutate s-au aflat și continuă să se afle in atenția

forurilor mondiale, fiind o problemă dintre cele mai comlplexe pe plan internțional. Avânda
acestea în vedere, Societatea Națiunilor Unite l-a numite pe Fritjof Nansen ,în anul 1921, Înalt
Comisar al Societății Națiunilor pentru Refugiați, iar în anul 1922 a fost instituit ,,Pașaportul
Nansen” sub aprecierea Societății Națiunilor, acest pașaport recunoscut în mai multe țări,
conferea tituarului dreptul de a rămâne în țara care l-a emis, neângrădindu-i libertatea de
circulație.
17
 După cel de al doilea război mondial, în 1946, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a
adoptat o Rezoluție cu privire la repatrierea refugiațiilor și a persoanelor strămutate.
În anul 1947 a fost creat pe lângă Organizația Națiunilor Unite, Organizația
Internațională pentru Problemele Refugiaților, care ulterior a fost înlocuit cu Înaltul Comisariat al
Națiunilor Unite pentru Refugiați, cu sediul la Geneva.

6.3. Statutul și regimul refugiaților în România

Convanța privind statutul juridic al refugiaților la care a aderat România, precum și

precum și Protocolul din 1967 referitor la statutul refugiaților, prin Legea No 46 din 4 iulie 1991.
În românia funcționează Reprezentanță a Înaltului Comisariat O.N.U. pentru Refugiați care
demonstrează preocuparea țării noastre în abordarea și soluționarea problemelor refugiaților.
În anul 1996 a fost adoptată legea No. 15 privind statutul și regimul refugiaților în
România, în baza căruia se acordă străinului care dovedește că în țara sa de origine are termeni
justificate de a fi persecutat pentru motive de rasă, naționalitate ,religie ,apartenenșă la un anumit
grup social sau pentru opiniile sale politice.
În anul 2000 s-au adus îmbunătățiri semnificative procedurii de acordare a statutului de
refugiat, eliminându-se unele inconveniențe din statutul anterior, incluzându-se măsuri speciale
de protecție împotriva returnării pe perioada procedurii ordinare.21 Prin noile regementări au fost
aduce în legistația României elemente de acquisului Uniunii Europene, precum și din convenția
europeană a drepturilor omului. În prezent , țara noastră este preocupată de promovarea și
aplicarea unor proceduri privind acordarea și determinarea statutului de refugiat, având în vedere
evoluțiile europene și mondiale în acest domeniu.

21
Ordonanța Guvernului No.102 din 2000, intrată în vigoare pe 2 noiembrie 2000

18