“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 13 N °7 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 23 IANUARIE 2022

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA 31- A
DUPĂ R USALII
(V INDECAREA ORBULUI DIN I ERIHON )
I timotei 1, 15-17
Fraților, vrednic de cre- Și tocmai pentru aceea am fost Împăratului veacurilor, Celui ne-
dință și de toată primirea e cuvân- miluit, ca Iisus Hristos să arate stricăcios, nevăzutului, singurului
tul că Iisus Hristos a venit în lu- mai întâi în mine toată îndelunga Dumnezeu fie cinste și slavă în
me ca să mântuiască pe cei păcă- Sa răbdare, ca pildă celor ce vor vecii vecilor. Amin!
toși, dintre care cel dintâi sunt eu. crede în El, spre viața veșnică. Iar

Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când
Se apropia Iisus de Ierihon, un
orb ședea lângă drum, cerșind. Și,
auzind el mulțimea care trecea,
întreba ce se întâmplă. Și i-au
spus că trece Iisus Nazarineanul.
Atunci el a strigat, zicând: Iisuse,
Fiul lui David, miluiește-mă! Și
cei care mergeau înainte îl certau
ca să tacă, dar el cu mult mai mult
striga: Fiule al lui David, miluiește
-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a
poruncit să-l aducă la El; și
apropiindu-se, l-a întrebat: Ce
voiești să-ți fac? Iar el a spus:
Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis:
Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și
îndată a văzut și mergea după El,
slăvind pe Dumnezeu. Iar tot po-
porul care văzuse a dat laudă lui
Dumnezeu.

Zgomotul mulţimii care
înainta pe drumul Ierihonului a
fost auzit şi de un orb care stătea
la marginea drumului şi cerea mi-
lostenie. Simţind că se petrece
ceva deosebit, a întrebat: Cine
este? Ce s-a întâmplat? Ce se pe-
trece? Cineva i-a spus: Trece Ii-
sus, profetul din Nazaret. Şi
atunci, cuprins dintr-o dată de o
speranţă pe care o va fi avut de
mult în inima sa, de când va fi
auzit de minunile săvârşite de
acest proroc, orbul a început să
strige: „Iisuse, Fiul lui David, mi-
luieşte-mă!“ Striga tare. Nevă-
zând, nu putea aprecia distanţa
dintre el şi Iisus, ca să ştie cum să
-şi moduleze vocea, şi striga din
ce în ce mai tare, ca să fie auzit.
T ÂLCUIRI
Cei din jur încercau să-l tempere-
ze, „îl certau să tacă“. Taci omule.
Lasă-L în pace pe Învăţătorul. E
ocupat. E departe. Nici nu te au-
de. El striga însă din ce în ce mai
tare: Iisuse, Fiul lui David, milu-
ieşte-mă!“
Iisus l-a auzit şi va fi în-
trebat: Ce se întâmpă acolo? Ci-
neva îi va fi spus: E un om la
marginea drumului. Aduceţi-I
încoace. Şi l-au adus în faţa Lui.
Deşi, de fapt, nu mai era nevoie
să-l întrebe, l-a întrebat totuşi: Ce
voieşti de la Mine?“ Iisus va fi
pus întrebarea, fiindcă orbul pu-
tea să răspundă: Vreau un ban,
cum cerea de la toţi trecătorii,
sau: Vreau ceva de mâncare. E
posibil însă ca Iisus să-l fi întrebat
şi pentru că a vrut să afle din gura
lui ce vrea. Să ceară. Prin aceasta
se făcea evidentă şi orbirea lui. El
se declara orb. Şi cerea vindeca-
rea. Acum nu mai putea rămâne
loc pentru îndoieli. Orbul n-a
vrut nici bani, nici mâncare. A
răspuns cu răspunsul vieţii lui:
Doamne, să văd!“ Ce altceva aş
putea cere de la Tine, decât să văd
- părea a zice. Şi atunci Iisus -
precum odinioară, la începutul
lumii, Dumnezeu a zis: „Să fie
lumină!“ Şi a fost lumină - i-a
spus: „Vezi! Credinţa ta te-a mân-
tuit
Aceasta este întâmplarea.
Ea e povestită şi de evanghelistul
Matei (20, 29-34) şi de Marcu (10,
46-52), acesta din urmă dându-i

C UVÂNTUL D OMNULUI
orbului şi numele şi neamul:
Bartimeu, fiul lui Timeu. Nu ni se
spune în mod expres, fiindcă era
probabil cunoscut de toţi, dar e
mai mult decât sigur că era orb
din naştere. Am putea însă spune,
fără teama că exagerăm, ca, deşi
orb, Bartimeu L-a văzut pe Iisus.
L-a văzut pe Dumnezeu, pe Me-
sia, în Iisus.
Orbul acesta nu mai avea
instrumentul principal
prin care să ia cunoştinţă
de lumea din jurul său.
Iisus, vindecându-l, i-a
restaurat fiinţa. Redându
-i vederea, l-a restaurat
întru deplinătatea în care
trebuia să fie de la înce-
put. Toate vindecările lui
Iisus au fost lucrări de
restaurare a fiinţei uma-
ne. N-a făcut nimănui
trei ochi, sau trei picioare. A resta-
urat o ordine originară.
Şi acum să ne punem în-
trebarea: Dar noi, noi care avem
vedere, noi care percepem lumea,
ce legătură avem noi cu această
întâmplare pe care o înfăţişează
Evanghelia de azi? Eu cred că
există o legătură între noi şi în-
tâmplarea aceasta, chiar dacă fizic
nouă nu ne lipsesc ochii.
Evident, în primul rând
cei care nu au vedere ne stârnesc
compasiunea, ne apropie de ei şi
ne fac să ne dăm seama cât de
bogaţi şi dăruiţi suntem noi, cei
care avem vedere. Dar în mod
sigur intenţia Mântuitorului a fost
şi aceea de a ne atrage atenţia că
există mai multe feluri de orbire,
şi că e posibil ca şi noi, cei cu ve-
dere, să fim într-un fel orbi, şi să
avem nevoie de ajutorul Său. Căci
există o vedere şi o orbire fizică,
dar există şi o vedere şi o orbire
spirituală. Există, de pildă, „ochi
răi" (Matei, 6, 23, 20, 15; Mc. 7,
22; Lc.ll, 34), ochi cu „poftă" vi-
novată (I Ioan 2, 16), dar şi ochi
„pironiţi spre cer“ (F. Ap. 1, 10;
Matei 14, 19; Mc. 6, 41; Luca 9,
16; Ioan 17,1), „ochi ai ini-
mii“ (Efeseni 1, 18), apoi „ochi cu
bârne" (Matei 7, 34; Luca 6, 42).
Amintiţi-vă că Mântuitorul însuşi,
de multe ori, zice: „Au ochi şi nu
văd, au urechi şi nu aud" (Marcu
8, 18), sau: „De ce nu vezi bârna
din ochiul tău, şi vezi paiul din
ochiul aproapelui''? (Matei 7, 3-4).
Mântuitorul vorbeşte, aşadar, şi
de o cu totul altă vedere sau orbi-
re. Nu mai este vorba de vederea
fizică, ci de vederea spirituală, de
modul cum îl vedem pe Dumne-
zeu şi pe aproapele nostru, cu
ochiul cel spiritual. Cum gândim,
mai ales, despre aproapele, cum îl
judecăm, cum judecăm raporturile
dintre el şi noi, cum ne judecăm
pe noi înşine în raport cu el, şi pe
aproapele nostru în raport cu noi.
Iisus ştie, aşadar, şi de unii cu ve-
dere, care pretind că văd, dar de
fapt nu văd!
Dacă punem problema şi
aşa, atunci fără îndoială descope-
rim o anumită legătură între orbul
din Evanghelie şi noi. Nu chiar ca
a lui, dar ne descoperim şi noi
multe feluri de orbiri.
Mai ales atunci când vedem mai
bine în alţii decât în noi. Sau când
ne prefacem că nu vedem în alţii
ce e bine, mânaţi de orbirea invi-
diei sau pur şi simplu de răutate.
De câte ori nu-i judecăm pe alţii
PAG. 2
şi, în ascuns, tăinuim în noi ace-
leaşi apucături şi fapte?
Mântuitorul se referă de
multe ori la astfel de situaţii, de
pildă, când îi numeşte pe farisei
„morminte văruite" (Matei 23,
27), „făţarnici" (Matei 23, 14),
pentru că-făceau de multe ori mai
multe păcate, şi mai mari decât cei
pe care îi judecau pentru păcatele
mai mici decât ale lor, al lor cel
mai mare fiind mândria,
suficienţa de sine. Oare
o astfel de orbire n-o
avem şi noi?
N-o avem pe cea fizică
a orbului din Evanghe-
lie, dar oare e cu mult
mai mică, şi mai deose-
bită, orbirea noastră
spirituală? Oare n-ar
trebui să-i cerem lui
Iisus să facă şi cu noi o
minune? Să vedem! Şi să ne înveţe
să vedem. E însă tot atât de ade-
vărat că şi noi trebuie să facem
efortul de a vedea şi de a şti ce să
vedem,şi de a şti să ne curăţim
ochii ca să vedem bine. Fiecare
vede cu ochii pe care-i are, după
cum şi-i îngrijeşte. Fiecare vede
mai ales ce urmăreşte să vadă, ce-
ea ce e ţinta interesului său.
Se zice că doi oameni se
întorceau din India. Pe vapor au
intrat în discuţie.
Unul zice către celălalt,
care s-a prezentat a fi misionar:
Nu prea înţeleg ce rosturi aveţi
Dv., misionarii, în India. Am stat
câteva luni aici şi n-am văzut nici
un creştin. Cred că pierdeţi vre-
mea de pomană“. Misionarul îl
întrebă: „Dv. ce aţi făcut în In-
dia?"„Am fost la vânătoare de
tigri".„Şi aţi văzut mulţi?"„Foarte
mulţi". „Eu - zise misionarul - am
stat 20 de ani în India, făcând mi-
siune creştină. Am convertit foar-
te mulţi şi i-am lăsat creştini. În
20 de ani însă n-am văzut nici un

tigru! " Fiecare vede ceea ce caută.
De îl căutăm pe Dumnezeu, îl
vedem. Fiecare vede cu ochii pe
care îi are sau cu ochelarii pe care
îi foloseşte, sau prin fereastra pe
care şi-o alege ca să vadă împreju-
rul lui.
Un cetăţean, sosit la un
hotel, se uită dimineaţa afară şi
vede o zi mohorâtă, depresivă. Se
hotăreşte să iasă în oraş, dar cu
mare strângere de inimă. Când
iese afară se întâlneşte cu un pei-
saj luminos, frumos, vesel. Ce se
întâmplase? Ferestrele camerei
erau atât de murdare, încât defor-
mau tot peisajul exterior şi-l urâ-
ţeau.
Aşa e şi cu ferestrele ochi-
lor şi ale sufletului nostru: Dacă
sunt murdare, vedem totul întu-
necat în jur. Ochiul curat, pe toate
le vede curate! G. B. Shaw a spus
odată: „Păstrează-te curat şi lumi-
nat: Tu eşti fereastra prin care
vezi lumea“.
Cei împătimiţi după bani
caută pretutindeni bani, şi nu mai
văd altceva. Se zice că ştiindu-l pe
unul împătimit după bani, cineva i
-a făcut cadou o pereche de oche-
lari care, în loc de sticlă, aveau
două monezi de aur.
“De ce-mi dai aşa ceva?",
a întrebat acela.„Să-i pui la
ochi".Dar nu văd nimic". Nici
când urmăreşti doar să te îmbogă-
ţeşti nu vezi nimic. Monezile te
orbesc.
Avem ochi, dar oare citim
întotdeauna cum se cuvine sensul
a tot ce ne înconjoară? Vedem
soarele, vedem stelele, vedem ce-
rul, dar ştim noi să citim în aceste
realităţi ceea ce trebuie şă citim?
„Nu cunoaştem pe Domnul în
fiinţa lui, spune Sfântul Maxim
mărturisitorul, ci din măreţia fap-
telor şi din purtarea de grijă ce o
are pentru cele ce sunt. Căci prin
acestea înşelegem ca prin nişte
T ÂLCUIRI
oglinzi nemărginita bunătate, înţe-
lepciune şi putere a Lui“ (Prima
sută a capetelor despre dragoste).
Spunem noi cu Psalmistul:
„Cerurile spun slava lui Dumne-
zeu, şi facerea mâinilor Lui o ves-
teşte tăria“? (Ps. 19, 1).
Avem noi ochii să citim
întoate acestea prezenţa lui Dum-
nezeu? Şi să-L lăudăm? Să-L prea
mărim? Să I ne închinăm? Sau ni
de par toate obişnuite şi alcătuite
fără voia şi puterea lui Dumne-
zeu?
Fără îndoială, vederea cu
ochii este prima şi cea mai impor-
tantă, pentru că ea face parte din
simţurile pe care ni le-a dat Dum-
nezeu ca să fim în contact cu lu-
mea, cu familia, cu frumuseţile
lumii, cu florile, cu copacii.
Citim Scriptura: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi face-
rea mâinilor Lui o vesteşte tăria“,
bolta de deasupra noastră puncta-
tă de miliarde de stele strălucitoa-
re. Toate acestea ne spun despre
Dumnezeu, dacă le vedem.
Kant spunea „Nimic nu
mă minunează mai mult, decât
cerul înstelat de deasupra mea şi
legea morală din mine“, adică
pornirea de a face binele.
Ochiul ne poate aduce
foarte multe cunoştinţe, dar nu
toate, fiindcă ochiul e limitat şi el.
Ochiul vede numai ceea ce este în
faţa lui. Eu văd peretele din faţa
mea, dar nu văd ceea ce este din-
colo de el. Nu văd în spate, şi chi-
ar şi în faţă lungimea vederii e
limitată. Nu vedem totul cu ochi-
ul. Experienţa ochilor e limitată.
Cunoaşterea prin experienţa ochi-
lor nu ne spune totul.
Aţi văzut vreodată vara o
rază de soare pătrunzând în casă?
Ce se vede în lumina razei de soa-
re? O mulţime de corpusculi mici
pe care altfel, fără raza aceea de
soare, nu-i vedem, dar există.
PAG. 3
Ochiul nostru nu vede multe din
lumea mică, tot aşa cum nu vede
multe din lumea mare. Şi apoi
ochiul nostru nu vede evenimen-
tele din trecut. Nu vom putea cu-
noaşte prin experienţa ochilor,
unele lucruri, niciodată, pentru că
ele nu se vor repeta niciodată
pentru noi. N-a fost nimeni mar-
tor la facerea lumii. N-a fost ni-
meni martor la naşterea conştiin-
ţei. Şi acestea nu vor putea fi nici-
odată reproduse, exact aşa cum s-
au produs la începutul începuturi-
lor, pentru ca să poată spune ci-
neva că experienţa ochilor, va pu-
tea să cunoască ceva despre origi-
nea universului, despre originea
omului şi a conştiinţei.
Deci ochiul poate ceva,
dar nu poate totul. El trebuie aju-
tat de vederea cealaltă, de a doua
treaptă de vedere, care este min-
tea. Mintea este capacitatea dată
nouă de Dumnezeu spre a gândi
corect, spre a lega între ele lucru-
rile, evenimentele, spre a le inter-
preta, prevedea şi a ne lărgi cu-
noaşterea.
Spre exemplu: se mişcă un
obiect de la A la B. Mintea îl vede
mişcându-se şi se întreabă: cum se
mişcă? Se poate un obiect mişca
de la un punct la altul, fără cineva
care să-l mişte, fără un motor care
să-l mişte, fără o mână care să-l ia
de aici şi să-î pună dincolo? Şi
mintea răspunde: Nu. Deci min-
tea încearcă să gândească corect,
pe bazele unor date exacte. Dar
nici mintea nu poate totul. Are şi
ea limite.
Cine va putea spune vreo-
dată cum celulele cerebrale, care
sunt materie, produc gândire, care
nu este materie. Celulele cerebrale
rămân în capul nostru, nu se de-
plasează, totul se întâmplă aici,
dar gândirea poate să fie pe Hi-
malaia, poate să fie pe oceanul nu
ştiu care, poate să fie în stele. Ci-

ne va putea vreodată determina
exact, cum de se întâmplă acest
proces al transformării celulei ce-
rebrale în gândire? Aşadar, gândi-
rea poate foarte mult, dar nici ea
nu poate totul.
Urmează o a treia treaptă,
o a treia vedere. Vederea inimii.
Vederea sufletului.
De la Pascal, mare mate-
matician, om de ştiinţă, nu teolog,
ne-a rămas un cuvânt extraordi-
nar: Inima are raţiuni despre care
raţiunea nu ştie nimic“, adică exis-
tă şi o cunoaştere prin inimă.
Nu avem noi câteodată sentimen-
tul de măreţie, sentimentul de fri-
că, nu avem noi sentimentul că
trebuie să salvăm universul? Toate
acestea sunt gândiri- ale inimii.
Toate acestea împreună, vederea,
vederea cu mintea, vederea cu
inima, toate împreună, la cel care
le are, fac după aceea un salt la
ceea ce se numeşte vedere prin
credinţă. Sunt mulţi cei care, cu
mintea, nu reuşesc să ajungă la
rezultate exacte, sau ajung la re-
zultate parţiale, care nu satisfac în
întregime.
Trebuie să recunoaştem
că, totuşi, nu folosim întotdeauna
aşa cum trebuie, nici vederea
noastră spirituală, pentru ca în
minunile care ne înconjoară, în
realităţile care ne înconjoară să
citim: Dumnezeu! Vedem faptele,
dar nu facem pasul care ne apro-
pie de cauza lor.
Un misionar îşi desfăşura
misiunea în Africa. Încerca să-i
convingă pe băştinaşii animişti de
existenţa unui Dumnezeu perso-
nal. Aceia spuneau: „Am crede,
dar nu-l vedem. Noi suntem oa-
meni practici. Am vrea să-L ve-
dem".Şi atunci misionarul a profi-
tat de un lucru foarte simplu, care
s-a oferit'chiar atunci vederii tutu-
ror. Erau pe nisip nişte urme de
cămile. Şi misionarul i-a întrebat:
T ÂLCUIRI
„Ce sunt acestea?"Oamenii i-au
răspuns: „Urme de cămile".„Bine,
dar eu nu văd cămilele. înseamnă
oare aceasta că nu există? Dacă au
lăsat aceste urme, înseamnă că pe
aici au trecui nişte cămile. Putem
conveni asupra acestui lucru?"Au
convenit pe loc!
Dacă sunt aceste urme
care se cheamă spaţiul acesta mi-
nunat, pământul şi cerul, dacă
sunt aceste urme care se cheamă
stele, dacă sunt aceste urme care
se cheamă soare şi lumină, dacă
toate se învârtesc în spaţiu, făcând
să altereze lumina cu întunericul,
şi cele patru anotimpuri, dacă toţi
constatăm aceste urme, oare nu
trebuie să citim în ele că a trecut
pe aici Cineva care le-a făcut? Oa-
re nu trebuie să vedem în ele ur-
mele lui Dumnezeu? Le vedem?
Le vedem întotdeauna ? Le ve-
dem cu deplină încredinţare? Sau
ne trezim adesea suferind de orbi-
re? E mare drama nevederii! Fiin-
ţa omenească se echilibrează greu
- când o poate face - dacă îi lip-
seşte acest simţ de cea mai mare
însemnătate.
Tot aşa de mari drame
sunt şi situaţiile în care ne lipsesc
simţurile spirituale. Aceasta se
întâmplă atunci când nu ştim să
citim semnificaţiile lucrurilor care
ne înconjoară! Înseamnă că aceste
simţuri au fost alterate de ceva, de
cele mai multe ori de păcatele
noastre, de indiferenţă, de necre-
dinţă.
Mulţi Sfinţi Părinţi au
scris tratate intitulate: „Paza celor
cinci simţuri” sau simplu„Paza
simţurilor“, tratate pe care,
reducându-le la esenţă, le-au nu-
mit şi „Paza minţii”, sau „Paza
gândurilor”. De ce? Fiindcă toate
aceste simţuri spirituale îşi pierd
coerenţa, se dezorganizează, mai
ales dacă sunt afectate de păcat,
dacă sunt scăpate de sub control.
PAG. 4
Ochiul nostru spiritual nu mai
vede cum trebuie. Toate ni se în-
curcă. De aceea Mântuitorul spu-
ne: „Dacă ochiul tău va fi curat,
tot trupul tău va fi luminat, iar
dacă ochiul tău va fi rău, tot tru-
pul tău va fi întunecat” (Matei 6,
22-23). Şi e natural să fie aşa. Cu o
vedere slăbită, nu mai vezi bine
contururile. Nu mai cunoşti la
depărtare pe cei cu care te întâl-
neşti, Dacă ochiul tău nu e curat,
nu vezi limpede nici în jur, nici în
alţii. Tot aşa se întâmplă şi cu
ochii spirituali, care sunt afectaţi
de păcate. Se înceţoşează, şi nu
mai văd cum trebuie cele dimpre-
jur. Aşa se întâmplă că în loc să
vadă binele, văd numai răul, în loc
să vadă cauzele, se opresc numai
la efecte, pentru că slăbirea acestei
vederi duce şi la înceţoşarea min-
ţii.
De aceea Sfântul Vasile
cel mare sfătuia: „Fiule, păstrează-
te curat în toate, ca să vezi pe
Dumnezeu, stând în slavă. Inima
să-ţi fie curată de orice întinare, şi
nu da vrăjmaşului prilejul să intre
în tine. Întoarce-ţi ochii de la pri-
veliştile nelegiuite”. (Sfaturi pen-
tru un fiu duhovnicesc, VII).
Să folosim ochiul cel bun!
Cu el să vedem cele bune dimpre-
jurul nostru, şi atunci vom fi din-
tre aceia care, cum spune Mântui-
torul, „au ochi de văzut".
Gândul zilei
"Cel ce se învredni-
ceşte a se vedea pe si-
ne însuşi este mai ma-
re decât cel care se în-
vredniceşte a vedea
îngerii".
Sfântul Isaac Sirul

Fericitul Ieronim îndeamnă: „Să
priveşti totdeauna înainte,
gândindu-te pururea nu la răul pe
care îl fac alţii, ci la binele pe care
eşti dator să-l faci tu în-
suţi” (Epistola către Rustic).
Această învăţătură s-o
tragem din minunea vindecării
orbului, şi să rugăm pe Dumne-
zeu în rugăciunile noastre, ca or-
bul acesta, fără teama că am gre-
şit, chiar dacă noi avem ochii ma-
teriali: „Doamne, fă-ne să ve-
C UVÂNT
Vederea păcatului pro-
priu - Sfântul Ignatie
Briancianinov
”Chemând în ajutor mila
și puterea Dumnezeirii,
chemându-le în ajutor prin rugă-
ciunea fierbinte, unită cu postirea
cea cu bună înțelegere, unită cu
plânsul și tânguirea inimii, deschid
iarăși cartea conștiinței, iarăși mă
uit la mulțimea și felul păcatelor
mele; mă uit - ce mi-au născut
păcatele pe care le-am făcut?
Văd: "Fărădelegile mele au covâr-
șit capul meu, ca o sarcina grea
apăsat-au peste mine, înmulțitu-s-
au mai mult decât perii capului
meu” (Ps. 37, 4; 39, 17). Care este
urmarea acestei păcătoșenii?
"Ajunsu-m-au fărădelegile mele și
n-am putut să văd; inima mea m-a
părăsit" (Ps. 39, 16-17). Urmările
vieții păcătoase sunt orbirea min-
ții, împietrirea, nesimțirea inimii.
Mintea păcătosului înrăit nu vede
nici binele, nici răul; inima lui nu
mai e în stare de a primi simțiri
duhovnicești.
Atunci când nevoitorului, prin
lucrarea harului Dumnezeiesc, i se
descoperă mulțimea păcatelor lui,
este cu neputință ca el să nu cadă
în cea mai mare nedumerire, să nu
se afunde într-o adâncă tristețe.
"Inima mea s-a tulburat" de o ase-
T ÂLCUIRI
dem“. Să ne rugăm să ne deschidă
ochii minţii, ochii spirituali. Aceş-
tia sunt tot atât de mult preţ ca şi
ochii materiali.
O avem pe cea fizică. Să
fim mulţumitori pentru ea, ca
pentru o minune permanentă ce
se face cu noi. Dar să răsplătim
această minune cu străduinţa de a
ne folosi ochii şi spre vederea lim-
pede a lumii spirituale, în care
trăim, în aşa fel încât vederea
noastră să fie curată şi întreagă,
DE LA P ĂRINȚI
menea priveliște, "părăsitu-ma
tăria mea și lumina ochilor mei, și
aceasta nu este cu mine; că șalele
mele s-au umplut de ocări", adică
lucrarea mea s-a umplut de piedici
ridicate de deprinderea păcatului,
care atrage în chip silnic spre noi
păcate; "înmulțitu-s-a și au putre-
zit rănile mele de la fața nebuniei
mele", adică patimile păcătoase s-
au învechit și m-au vătămat cum-
plit din pricina vieții mele împrăș-
tiate; "nu este vindecare în trupul
meu", adică nu este vindecare nu-
mai prin propriile mele puteri
pentru întreaga mea făptură, biru-
ită și bolnavă de păcat. (Ps. 37, 10,
7).
Prin recunoașterea păcate-
lor mele, prin pocăința pentru ele,
prin mărturisirea lor, prin părerea
de rău pentru ele - arunc toată
nenumărata lor mulțime în noia-
nul milostivirii lui Dumnezeu. Ca
să mă păzesc de păcat pe viitor,
voi lua aminte, însingurându-mă
în mine însumi, cum lucrează îm-
potriva mea păcatul, cum se apro-
pie de mine, ce îmi grăiește.
El se apropie de mine ca un fur;
fața lui este acoperită; "muiatu-s-
au cuvintele lui mai mult decât
untdelemnul" (Ps. 54, 22); îmi
grăiește minciuni, mă îmbie la ne-
legiuiri. Otravă e în gura lui; limba
PAG. 5
uimirea noastră să fie sfântă, ini-
ma noastră să fie sfântă, inima
noastră să fie bună, gândul nostru
să fie de mulţumire şi de laudă a
Celui ce a făcut cerul şi pământul.
(Cuvântul rostit în catedrala din
Sibiu, în 22 ianuarie 1984; Extras
din cartea: IPS Antonie Plămădeală -
Tâlcuri noi la texte vechi, Editura
Sophia )
lui este un bold aducător de
moarte.
Păcatul poate să și-l vadă
numai acela care cu voință hotărâ-
tă s-a desfacut de orice prietenie
cu păcatul, care s-a sculat prive-
ghind și păzind porțile sale cu sa-
bia scoasă din teacă - cu cuvântul
lui Dumnezeu; cel care gonește ți
taie cu această sabie păcatul, în
orice chip s-ar apropia de el.
Celui care săvârșește această mare
faptă, învrăjbindu-se cu păcatul,
smulgând de la el cu sila mintea,
inima și trupul - aceluia Dumne-
zeu îi dă un mare dar: vederea
păcatului său.
Dacă ai dobândit țarina
pocăinței, afundă-te în plânsul de
copil înaintea lui Dumnezeu. Nu
cere, dacă poți să nu ceri nimic de
la Dumnezeu; încredințează-te cu
lepădare de sine voii Lui.
Să pricepi, să simți că tu
ești zidire, iar Dumnezeu este Zi-
ditorul. încredințează-te fără să
stai pe gânduri, voii Ziditorului,
adu-i doar plânsul copilăresc, adu-
i o inimă tăcută, gata a urma voii
Lui și a se pecetlui cu voia Lui.
(Sursă: https://
www.crestinortodox.ro/)sfaturi-
duhovnicesti/vederea-pacatului-
propriu-68499.html)