Naraţiune şi istorie

Adrian Marino

Produsul literar al tehnicii epice este, fireste, naraţiunea. Definirea sa exactă întîmpină
însă dificultăţi de terminologie si analiză. Apar de timpuriu o serie întreagă de sinonime
aproximative ale acţiunii si modului de „a povesti” si „se pune chiar întrebarea dacă excesul
de rigoare este într-adevăr necesar, cît timp conceptul central rămîne acelasi. Se poate admite
totusi utilitatea analitic-estetică a disocierii între materia si forma naraţiunii, între conţinutul
nud si elaborarea sa epică. De unde două mari grupe de formule - trebuie subliniat mereu -
destul de ambigui.
Dacă istoria este fundamental „epică”, atunci orice naraţiune conţine o istorie.
Naraţiunea este deci o histoire, o story. Si în româneste, „a spune istorii” înseamnă „a
povesti”. Definiţia închide situaţia esenţială: relaţia unor evenimente, fapte, întîmplări trecute,
care s-au consumat, au fost, au devenit „istorice”. Asemenea oricărei istorii, naraţiunea poate
fi rezumată, comprimată, schematizată, redusă la esenţial. În felul acesta, poate să apară si
argumentul povestirii, propoziţiunea epopeii, noţiuni specifice vechii retorici si poetici. În
acelasi timp, istoria narativă a fost si este privită ca o fabulă. Mai întîi, în înţelesul tradiţional,
de ficţiune, invenţie, povestire imaginară („Poemul epic este o fabulă”, P. Le Bossu, Traité de
poème épique, 1675), de acţiune îmbogăţită prin episoade, sau de imitare a unei acţiuni, în
sens aristotelic. Apoi, prin contribuţia formalistilor rusi, moderni, fabula începe a fi înţeleasă
drept „materialul care serveste la formarea subiectului”, ca totalitate a evenimentelor brute,
materie primă, preliterară, necesară construcţiei narative: ce s-a petrecut efectiv, ce
evenimente si personaje intră în scenă, etc. Pe scurt, simpla temă, care poate fi parafrazată sau
rezumată în cîteva cuvinte. Noţiunile: pretext, anecdotă, motiv, foarte apropiate, nu pot fi nici
ele ignorate. Să reamintim, în trecere, că încă din secolul al XVIII-lea, în definiţia fabulei
intră „evenimentele” si chiar „motivele” (Abbé de Pons).
Dezvoltarea elementelor narative dă nastere la ceea ce s-a numit, tot în tradiţie
artistotelică, intriga, înlănţuirea peripeţiilor: recunoasteri, întîmplări, episoade, etc. În
Renastere, intriga se mai numea si „artificiul epicului”: modul de tratare a materiei (T. Tasso).
Dar cele mai bune formulări nu aparţin acestei perioade, nici clasicismului, ci tot secolului al
XVIII-lea, mai ales lui Marmontel: intriga este „un lanţ în care fiecare incident formează o
verigă”, „o combinare de circumstanţe, incidente, interese si caractere din care rezultă, în
asteptarea evenimentului, incertitudinea, curiozitatea, nerăbdarea, nelinistea, etc”. Definiţiile
moderne nu adaugă nimic esenţial. Este îndreptăţită asimilarea intrigii cu noţiunea de acţiune
sau subiect? În planul material al naraţiunii („materie”, „conţinut”), fără îndoială. Dovadă si
oscilările traducătorilor lui Aristotel si ale altor texte antice. Subiectul constituie succesiunea
narativă la modul plan, firul epico-istoric, axul central, tot ceea ce se desfăsoară si poate fi
povestit „în lanţ”. Apare însă si o altă accepţie, extensivă, de tip formalist structuralist,
conform căreia subiectul constituie, „modul de utilizare al evenimentelor”, afabularea,
inclusiv totalitatea procedeelor folosite în procesul naraţiunii, „tratamentul artistic al fabulei”.
În această împrejurare există riscul să nu se mai facă nici o diferenţiere precisă între
procedeele specific epice ale „subiectului” si „subiectul” estetic-literar propriuzis, respectiv
structura. Dacă „subiectul” este „prezentarea în ordine artistică a motivelor”, „complexul de
motive”, accentul principal cade inevitabil pe ideea de „ordine artistică”, de „structură”. Cum,
de altfel, se si întîmplă prin traducerea ideii de acţiune, subiect etc, dar si de imitaţie epică,
prin cuvîntul englezesc plot. Si mai ales prin extinderea acestui concept (plot) asupra întregii
condiţii literare: acţiunea finalizată, sens, unificarea efectului final, conform concepţiei criticii
„neo-aristotelice” americane.
Analiza demonstrează că naraţiunea nu se identifică nici integral nici în esenţă cu nici
unul din aceste elemente, pe care le combină si le organizează într-un regim propriu. Sfera sa
este supraordonată, în primul rînd în sens supra-istoric, supra-evenimenţial (barbarismul
trebuie acceptat ca un expedient terminologic). evenimentele acţiunii istorice nu se confundă
cu evenimentele acţiunii epice. În timp ce conţinutul (respectiv „fabula”, „intriga”, „acţiunea”,
„subiectul” istoriei) este exclusiv, evenimentul real, consumat în timp si spaţiu, evenimentul
narativ, celula epică propriu-zisă este inclusivă. Ea poate povesti practic orice, de la fapte
diverse, la aventuri spirituale si la aflarea unor semnificaţii ascunse, de pildă ce înseamnă
Graal-ul, ca în romanele medievale. Orice fapte pot deveni obiectul sau subiectul unei fabule,
intrigi, acţiuni etc. Dar deosebirea esenţială rămîne alta: în timp ce istoria se dovedeste, cel
puţin sub raport anecdotic, faptic, „evenimenţial”, irepetabilă, naraţiunea poate fi repetabilă,
chiar în interiorul naraţiunii însesi: o naraţiune povesteste o altă naraţiune, povestea unei alte
povesti (cazuri clasice: 1001 de nopţi, Decameronul etc).
Istoria se povesteste singură si odată pentru totdeauna. Naraţiunea trebuie povestită si
poate fi re-povestită. Înţelegem foarte bine de ce prestigiul istoriei si al conţinutului său
continuă să fie foarte mare în epică: obsesia evenimentului real este reminiscenţa originei
miticoistorice a epicului. Totusi, ca un eveniment oarecare să poată fi narabil, el trebuie să
sufere o anume metamorfoză, să întrunească un număr de condiţii esenţiale, minimale.
Evenimentul istoric se înfăţisează global, unitar, „sălbatic”. Spontaneitatea si brutalitatea sa
nudă dau constiinţei literare impresia „anarhiei”, invaziei si totalităţii coplesitoare. Naraţiunea
introduce în fluxul evenimentelor segmentarea, fragmentarea, izolarea unor secvenţe. Se
numeste secvenţă epică un fapt bine delimitat de alt fapt. De unde apariţia nu numai a
episoadelor si micro-povestirilor, dar si a unităţilor narative si a motivelor (cele mai mici părţi
indecompozabile ale naraţiunii), unităţi epice ireductibile, care nu mai pot fi divizate.
Conceptul de motiv cunoaste si o accepţie estetică largă: aspectul concret individual al operei;
deci cîte opere, atîtea motive. Alteori, ideea de motiv se reduce doar la materialul faptic,
tematic, al unei lucrări literare. În acest sens, motivul încetează a mai fi o particularitate
specifică a epicului, liricului, sau dramaticului.
Noţiunea rămâne însă utilă, fiindcă ea poate defini în primul rînd două situaţii epice
specifice: „atomizarea” naraţiunii istorice, reducţia sa radicală la scară epică, izolarea unui
singur fapt ireductibil („s-a întîmplat ceva, care nu poate fi confundat sub nici o formă cu
altceva”), si „miscarea” (conform sensului etimologic). Motivul impulsionează, „miscă”
acţiunea, o realizează, constituie elementul său motor. Ceea ce nu înseamnă că nu apar si
serioase obiecţii: pulverizarea motivelor împinsă la nivelul simplei propoziţii ia noţiunii de
motiv orice caracter epic definitoriu. În plus, fenomen si mai grav, dacă motivul poate fi
comprimat într-o singură propoziţie, ce defineste si rezumă tema epică, el anulează prin
aceasta însăsi existenţa epicului, care implică în mod obligator desfăsurarea. Prin abstractizare
extremă, epicul devine un fel de precipitat cristalizat al naraţiunii, negîndu-si propriul
mecanism. În timp ce evenimentul istoric concret, individual, irepetabil, etc. este rebel
oricărei tipizări efective (cataloagele de fapte istorice sînt foarte elastice si aproximative),
naraţiunea epică se dovedeste infinit mai favorabilă tipologiei, stereotipiei, sablonizării stricte.
Si cu cît naraţiunea este mai tradiţională, mai folclorică si ancestrală, cu atît situaţiile-sablon,
prefabricate, motivele si leit-motivele pot fi mai bine identificate. istoria este irepetabilă;
naraţiunile sînt sau pot fi recurente. istoria imaginează si inventează mereu; naraţiunea nu
simte nevoia permanentă a acestui efort, fiindcă spiritul literar, implicit epic, lucrează
deopotrivă în sensul abstractizării, tipizării si al invenţiei. Logica sa interioară este în acelasi
timp universalizarea schematică si combinarea infinită a elementelor schematizate.
Acţiunile, în planul epic, se grupează singure în situaţii tipice, „coduri”, miscare
dublată de tendinţa centrifugă a eliberării de sub constrîngerea „codului”. Altfel nu s-ar
explica persistenţa motivelor (noţiune si mai bine definită prin „situaţie tipică”), temelor,
tipurilor literare (nu numai folclorice), revenirea eternă a unor simboluri, întreg aspectul
categorial al literaturii. Fenomenul explică si predispoziţia spre monotonie, repetiţie si
mecanizare a epicului tradiţional. Cu cît naraţiunea este mai veche, stereotipă, cunoscută, cu
atît ea parcă „stă pe loc”, se învîrte circular si nu mai respectă decît cu mare greutate
procedeele „surprizei”, Epicul pur, autentic, este structural antifolcloric.
Evenimentele istorice sînt cauzale, evenimentele epice devin funcţionale, execută o
acţiune necesară si convergentă în interiorul unei structuri. Fireste, si aceste funcţii pot fi
tipizate (de ex. cele 31 de funcţii invariante stabilite de V. I. Propp în Morfologia basmului),
dar caracterul lor esenţial rămîne sistemul specific de relaţii, instituirea unor raporturi
constante, necesare si funcţionale, factor esenţial al coeziunii oricărei unităţi narative. De
unde introducerea unei ordini epice, diferenţiată de cea istorică, purtătoare a propriei sale
semnificaţii, organizări si ierarhizări a faptelor narate. Tehnica funcţionalităţii epice este
prezidată de norma distanţării si a procedeelor tipic narative: informarea, încetinirea,
obstacolul, suspens-ul, surpriza. Se observă imediat că desfăsurarea evenimentelor istorice are
un caracter net deosebit: ea nu informează, păstrează ritmul său imanent, nu implică
obstacolul creator, nu-si impune nici o amînare (cauzalitatea istorică nu se suspendă
niciodată), nu calculează efecte în vederea surprizei. Istoria nu se dedublează pentru a se oferi
constiinţei sale ca spectacol.
Deosebiri esenţiale se constată si în cadrul raportului naraţiune/acţiune, imposibil de
confundat, în ciuda afinităţilor evidente. Chiar dacă dorim să păstrăm termenul tradiţional,
acţiunea naraţiunii se deosebeste net de acţiunea istorică propriu-zisă: istoria n-are nici
început, nici sfîrsit. Nimeni nu stie cînd „a început” istoria, în timp ce orice naraţiune are un
început precis, un start, care este stiut si anunţat. Atît este de adevărat acest fapt, încît istoria
nu-si află „începutul” decît în si prin intermediul unui text narativ (Geneza, orice fel de anale,
istorii, cronici scrise, etc), care o instituie, începe s-o nareze. Apoi, naraţiunea poate începe cu
oricare moment al acţiunii istorice sau fictive. Mai ales în această privinţă, disponibilitatea
epică este excepţională: povestirea poate porni de la început, de la un stadiu ulterior, in
medias res si nu ab ovo si chiar de la sfîrsitul acţiunii. După cum, ea se poate încheia si pe
parcurs, în oricare din aceste faze: la început, curînd după începerea acţiunii, sau în mijlocul
ei. În interiorul acţiunii „mari”, abstracte, naraţia îsi decupează propriul său segment,
fragment, pe care-1 asează oriunde pe axa abstractă a istoriei. Inserţia naraţiunii în istorie este
deci perfect arbitrară, convenţională. ea se intercalează oriunde si oricît doreste. istoria este
neîntreruptă. Naraţiunea se poate întrerupe în oricare punct al său, recuperînd la reluare
episoadele uitate sau „sărite”.
Asemenea istoriei, naraţiunea implică succesiune de evenimente. Narativ înseamnă
succesiv. Doar că succesiunea narativă nu se confundă cu succesiunea istorică propriu-zisă.
Ea nu este perceptibilă decît a posteriori si numai ochiului analitic, deprins să încadreze
evenimentele istorice (aparent haotice) în serii, lanţuri de cauzalităţi, structuri. Dimpotrivă,
percepţia naraţiunii este concomitentă desfăsurării sale; ea merge a posteriori cu lectura.
Totodată, înlănţuirea sau îmbucarea secvenţelor narative (emboîtement, enchassement:
povestire în povestire) are totdeauna un caracter finalizat, concurent, care lipseste - cel puţin
în aparenţă - succesiunii istorice. Deci succesiune pseudoaleatorie într-un caz, necesară în
altul. În sensul că naraţiunea implică o logică imanentă, cu antecedenţi si consecvenţi
identificabili, previzibili si acceptabili. Simbolul acestei situaţii ar fi noţiunea de destin,
explicaţie metafizică a unei necesităţi logico-estetice: naraţiunea presupune propria sa
succesiune logică. Ea se desfăsoară după „destinul” său, cu precedenţi si succedenţi „fatali”,
care-si fac acceptată propria lor verosimilitate.
Istoria este ireversibilă, naraţiunea poate fi reversibilă sau răsturnată. Ordinea istoriei
este cronologică, naturală; a naraţiunii supraistorică, artificială. observaţia aparţine
domeniului clasic. Cu precizarea nuanţei, însemnată, că sensul si direcţia naraţiunii nu pot fi
confundate. Dacă sensul, în orice naraţiune si orice fragment al ei, este totdeauna unic, de
înaintare, în direcţia sfîrsitului, pe parcursul unei secvenţe, ea poate lua uneori si calea
inversă, prin revenire, întoarcere din drum etc. Chiar în naraţiunile care încep cu sfîrsitul,
desfăsurîndu-se îndărăt, retroactiv, à rebours, sensul rămîne acelasi: înaintarea, progresiunea,
către efectul final al soluţiei si surprizei. Istoria aglutinează acţiunile, fiind cumulativă,
naraţiunea rămîne selectivă: din infinitatea de întîmplări pe care istoria le produce, naratorul
extrage doar una (după doctrina clasică, faimoasa normă a „unităţii de acţiune”), sau mai
multe. În orice caz, doar cîteva, un număr precis, limitat de acţiuni, care pot fi juxtapuse, deci
paralele; alternate, deci supra sau subordonate; interferente deci coexistente, etc.
Succesive sau simultane, naraţiunile se dovedesc însă totdeauna restrictive, optative, în
raport cu imensa ofertă narativă a istoriei. Aparent, istoria prezintă o structură narativă etern
deschisă, infinită („nu se sfîrseste niciodată”), iar naraţiunea una închisă, în sens de secvenţă
si discurs încheiat, finit (orice operă are un „început” si un „sfîrsit”, conform doctrinei
clasice). Totusi, lucrurile par - si uneori chiar se petrec - invers. istoria, odată consumată, ea se
închide sub ochii nostri, devine automat finită. Fiecare moment istoric reprezintă un absolut,
care suprimă propria sa durată. Istoria, odată consumată, ea ne imobilizează în interiorul
secvenţei sale, ne izolează între două limite. Cu totul altfel se întîmplă în cazul naraţiunii,
determinată de aspiraţia infinită de cunoastere, propulsată de curiozitatea noastră nesăţioasă.
Dovadă tehnica de „serial” a Seherezadei, povestile cu 1001 de nopţi si zile, care se leagă
unele de altele în serie continuă. Succesiunea si inerţia naraţiunii este atît de puternică, încît
orice deznodămînt produce satisfacţie si tristeţe în acelasi timp. Regretăm sfîrsitul. în orice
caz, încheierea, finalul narativ constituie o adevărată infracţiune a ordinei si latenţei narative
deschise. Surpriza epică decurge din chiar această schimbare neasteptată de regim.
Istoria, în sfîrsit, nu este nici gratuită, nici arbitrară (ininteligibilul, „iraţionalismul”
său este totdeauna aparent, imediat, descifrabil a posteriori), în timp ce epicul tinde să se
apropie integral de condiţia gratuităţii, purităţii, a propriei sale cauzalităţi si finalităţi
imanente. Iar aceasta se reduce, în ultimă analiză, la impulsul invincibil al succesiuni infinite,
libere (necanonizate), imprevizibile, care-si găseste realitatea, raţiunea si atracţia în propria sa
miscare de înaintare. Epicul integral va fi deci sacadat, eruptiv, impulsiv chiar, fără motivare,
proiectat spre un punct necunoscut, enigmatic, care-1 atrage ca un pol magnetic nelocalizat pe
nici o hartă. Din care cauză, epicul pur n-are nevoie de eroi propriu-zisi si cu atît mai puţin de
„tipologie”, sau de povestitori declaraţi (vezi istoriile anecdotice, nuvelele din renastere,
multe texte moderne), ci numai de agenţi ai acţiunii, participanţi activi, denumiţi uneori
actanţi, al căror rol este doar să comită acte în serie. Deci epicul pur se confundă cu actul pur.
Situaţia sa limită se dovedeste atît de exigentă, încît logica actului pur refuză pînă si logica
naraţiei organizate, opera literară structurată ca atare. (în Ramuri, XI, nr.1, 1974, p. 8.)