CURS 10

4.1.2. Contracte comerciale. Principalele tipuri de contracte comerciale.

Încheierea contractelor comerciale se bazează pe două principii
fundamentale ce definesc şi formează regulile generale de formare a obligaţiilor
contractuale: principiul libertăţii contractuale şi principiul interdicţiei clauzelor
abuzive.
Libertatea contractuală este un principiu de bază a dreptului privat, deci şi al
dreptului civil şi respectiv comercial, constând la dreptul unei persoane de a
încheia orice contract, cu orice partener şi cu orice clauze cu restricţia ca acestea să
nu fie ilegale.
Principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe asupra raporturilor
comerciale la care participă comercianţii:
- Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului - exprimarea poate
îmbrăca forma verbală sau scrisă ;
- Libertatea administrării probelor în litigiile comerciale – se pot administra
probele admise de dreptul comun dar şi probe speciale (facturi, corespondenţă
comercială, registre comerciale);
- Libertatea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului comercial – părţile
contractante pot alege calea arbitrajului pentru soluţionarea oricărui litigiu apărut
între ele.
Interdicţia clauzelor abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori se înscriu în domeniul protecţiei consumatorilor, prin Legea 193/2000
stabilindu-se reguli speciale privind încheierea contractelor între comercianţi şi
consumatori.
Astfel, contractele încheiate pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii trebuie să cuprindă clauze clare, neechivoce, ce pot fi uşor înţelese, fiind
interzisă includerea unor clauze abuzive.

157
 Prin clauză abuzivă se înţelege o clauză ce nu a fost negociată direct cu
consumatorul, dacă prin acesta se creează un dezechilibru între dreptul şi
obligaţiile părţilor.
Pe lângă aceste principii generale ale obligaţiilor comerciale, Codul
Comercial stabileşte anumite reguli speciale de executare a obligaţiilor.
Aceste reguli sunt derogatorii de la dreptul comun şi îşi găsesc justificarea la
trăsăturile specifice activităţilor comerciale.
Preţul este elementul esenţial al contractelor sinalagmatice şi deci şi al
contractelor comerciale şi potrivit regulilor dreptului comun acesta trebuie să fie
stabilit la bani, să fie determinat şi să fie real.
În cazul contractelor comerciale, datorită particularităţilor economice ale
acestora referitore la modificarea preţului mărfurilor sau rapiditatea executării
obligaţiilor, există situaţia ca părţile să nu fie în măsură să stabilească preţul în
contract.
În asemenea cazuri se consideră că părţile contractante au avut în vedere
adevăratul preţ al mărfurilor sau preţul curent ala acestora.
Pentru stabilirea acestui preţ se au în vedere dispoziţiile Codului Comercial
unde se stabileşte că preţul se va lua după listele bursei sau după mercurialele
locului unde contractul a fost încheiat sau ale locului cel mai apropiat sau după
orice fel de probă.
Locul executării obligaţiilor comerciale se determină conform dispoziţiilor
Codului Comercial şi sunt aceleaşi cu cele prevăzute de Codul Civil pentru
stabilirea locului plăţii, cu adaptarea la cerinţele comerciale.
Acest loc poate fi stabilit de părţile contractante în contract sau în lipsa
acestei precizări, locul de executare va fi acolo unde debitorul îşi are sediul
comercial, domiciliu sau reşedinţa la data încheierii contractului.
Atât în obligaţiile comerciale cât şi în dreptul comun dacă se constată o
întârziere în executarea unei obligaţii băneşti, debitorul datorează dobânzi ce sunt

158
daune interese menite să-l sancţioneze pe debitor şi totodată să repare prejudiciul
cauzat de creditor prin întârzierea plăţii.
Conform Codului Comercial datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani
produc dobândă din ziua în care au devenit exigibile, adică de la data scadenţei
obligaţiei.
Această regulă, mai severă decât cea consacrată de Codul Civil (dobânda
curge de la data chemării în judecată), se justifică de specificul activităţii
comerciale unde banii sunt frugiferi.
Nivelul dobânzii se stabileşte de părţile contractante, iar dacă această
specificaţie nu este prevăzută în contract se va plăti dobânda legală stabilită de
Banca Naţională a României.
Deşi dobânzile sunt privite ca daune, trebuie făcută distincţia dintre acestea
şi daunele-interese ce pot fi cerute pentru neplata obligaţiei.
Din punct de vedere al acordării termenului de graţie, Codul Comercial este
mai restrictiv decât Codul Civil: ”În obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate
acorda termenul de graţie permis de art.1021 din Codul Civil”.
Potrivit acestui articol, în cazul unui contract sinalagmatic dacă debitorul nu
îşi execută obligaţia, creditorul are dreptul să ceară, fie executarea pe cale silită a
obligaţiei, fie rezilierea contractului cu daune-interese.
În cazul când creditorul solicită rezilierea contractului, instanţa poate să-i
acorde un termen, numit termen de graţie, pentru îndeplinirea obligaţiei.
După cum s-a văzut, în obligaţiile comerciale acordarea acestui termen este
interzisă.
Specificul activităţii şi a obligaţiilor comerciale determină şi un anumit
specific al condiţiilor de probă a drepturilor rezultate din raporturile juridice
comerciale.
Astfel, pe lângă mijloacele de probă definite de legea civilă sunt
reglementate, prin Codul Comercial şi alte mijloace specifice determinate de
trăsăturile activităţilor comerciale.
159
 Potrivit Codului Civil, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin
înscrisuri, martori, prezumţii, expertize şi mărturisiri, aceste mijloace de probă
fiind admise şi în cazul raporturilor juridice comerciale.
Codul Comercial reglementează şi alte mijloace de probă specifice, cum ar
fi: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se
constată executarea unei anumite operaţiuni comerciale.
Emiterea facturii este legată, în general, de operaţiunea de vânzare-
cumpărare, este emisă de vânzător şi trimisă cumpărătorului.
Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni, legate de natura actului juridic
încheiat de părţi, cum ar fi: marfa, cantitatea, preţul, condiţiile de predare.
Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea
operaţiunii ce constituie obiectul ei.
Acceptarea facturii poate fi expresă, când destinatarul semnează pe un
exemplar al facturii şi îl trimite emitentului sau poate fi tacită când acceptarea
rezultă din manifestări neîndoielnice de acceptare (de exemplu acceptarea și
revânzarea mărfii), simpla tăcere a destinatarului nu poate reprezenta acceptarea
tacită.
Încheierea unui contract comercial poate să rezulte dintr-un schimb de
scrisori, telegrame, adrese, etc. în acest caz manifestările de voinţă fiind
materializate în două înscrisuri ce cuprind oferta şi acceptarea ofertei.
Şi aceste înscrisuri fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată
deci şi lor li se aplică aceleaşi reguli privitoare la probă.
Potrivi Codului Comercial, comercianţii au obligaţia de a ţine mai multe
registre comerciale dintre care se pot aminti: registrul-jurnal, registrul-inventar,
registrul-copier şi registrul cartea mare.
Aceste registre au atât funcţie de cunoaştere şi evidenţă a activităţii
comerciale cât şi funcţie probatorie.

160
 În raporturile dintre comercianţi forţa probatorie a registrelor depinde dacă
acestea au fost legal ţinute sau dacă a au fost ţinute cu nerespectarea dispoziţiilor
legale.
Dacă registrele au fost ţinute legal, ele au forţă probatorie în litigiile
survenite între comercianţi, putând fi folosite nu numai împotriva comerciantului
dar şi în favoarea acestuia.
Forţa probantă a registrelor există doar dacă sunt îndeplinite condiţiile
impuse de lege: registrele să fie obligatorii, să fie legal ţinute, litigiul să fie între
comercianţi şi să privească acte juridice ce sunt fapte de comerţ.
Dacă registrele au fost ţinute cu nerespectarea prevederilor legale, ele pot fi
folosite ca mijloc de probă doar împotriva comerciantului căruia îi aparţin.
A) Contractul de vânzare-cumpărare comercială
În activitatea comercială operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai
des întâlnite, iar contractul de vânzare-cumpărare reprezintă actul juridic cel mai
utilizat pentru perfectarea activităţii economice.
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu vânzarea-
cumpărarea civilă şi de aceea reglementările generale prevăzute în Codul Civil
privitoare la vânzare-cumpărare sunt valabile şi în cazul vânzării-cumpărării
comerciale.
Deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi cea comercială constă în
funcţia economică a contractului comercial şi anume interpunerea în schimbul de
bunuri.
Codul Comercial reglementează printr-o serie de norme juridice doar
aspectele specifice vânzării-cumpărării comerciale, cadrul general de reglementare
a acestui contract regăsindu-se, după cum s-a menţionat, în Codul Civil.
Din dispoziţiile Codului Comercial se poate desprinde trăsătura primordială
a contractului de vânzare-cumpărare şi anume intenţia de revânzare a bunurilor
cumpărate, dacă bunurile au fost cumpărate fără această intenţie de revânzare
atunci natura contractului este civilă.
161
 Codul Comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare, dar
acesta se poate defini pe baza prevederilor Codului Civil, astfel: Contractul de
vânzare-cumpărare este contractul prin care o parte, vânzător, se obligă să
transmită celeilalte părţi, cumpărător, dreptul de proprietate asupra unui bun în
schimbul unei sume de bani numită preţ.
Din această definiţie se pot desprinde şi caracterele juridice ale contractului
de vânzare-cumpărare comercială:
- contract sinalagmatic – dă naştere la obligaţii juridice în sarcina ambelor părţi;
- cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc obţinerea de foloase patrimoniale;
- contract comutativ – obligaţiile părţilor sunt cunoscute în momentul încheierii
contractului;
- consensual – se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor;
- translativ de proprietate – se transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut de la vânzător la cumpărător.
Condiţii de validitate
Pentru a fi valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare comercială
trebuie sa îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate ca şi orice alt contract:
consimţământ, capacitate, obiect şi cauză.
Deoarece aceste condiţii de validitate sunt aceleaşi cu cele ale contractului
de vânzare-cumpărare civilă, condiţii deja analizate, trebuie subliniate aspectele ce
vizează activitatea comercială.
În acest sens trebuie analizată promisiunea de vânzare, noţiune ce derivă din
specificul activităţii comerciale şi care prezintă două forme: promisiunea
unilaterală de vânzare şi promisiunea bilaterală de vânzare.
În cazul promisiuni unilaterale de vânzare, primind oferta unui bun
beneficiarul poate să o accepte, caz în care contractul este încheiat sau să o refuze,
caz în care contractul nu este încheiat şi oferta poate fi făcută unei alte persoane.

162
 Pe de altă parte, beneficiarul ofertei poate primi promisiunea promitentului
rezervându-şi posibilitatea ca ulterior, într-un anumit termen să-şi de-a
consimţământul de a cumpăra sau nu bunul respectiv.
Deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a ambelor părţi, promisiunea de
vânzare este un contract mai precis un antecontract ce se încheie în scopul
perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare.
Promisiunea de vânzare creează obligaţia promitentului de a vine bunul
respectiv dacă beneficiarul ofertei îşi manifestă voinţa de a cumpăra într-un termen
stabilit.
În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se obligă să vândă un
bun iar beneficiarul să-l cumpere, în baza unui contract de vânzare-cumpărare ce se
va încheia în viitor.
Astfel, promisiunea de vânzare este un antecontract prin care ambele părţi se
obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare ce are ca obiect bunul
promis, promisiunea de vânzare ne având ca efect transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunului, această transmitere de drepturi operând doar prin
încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
O varietate a promisiunii de vânzare este şi pactul de preferinţă, prin care
proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană ca în cazul în care va vinde
bunul respectiv să acorde persoanei respective preferinţă la cumpărare la un preţ
egal.
În această situaţie promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci doar să acorde
preferinţă beneficiarului în cazul în care se decide să vândă bunul respectiv.
Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială
părţile contractante trebuie să aibă capacitatea de a contracta, condiţiile de
capacitate fiind cele generale necesare pentru încheierea oricăror acte juridice
(capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu).

163
 Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială îl reprezintă
obligaţiile ce revin ambelor părţi, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut şi
obligaţia cumpărătorului de plăti preţul stabilit.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate avea ca obiect lucruri
mobile prezente sau viitoare, determinate sau determinabile, fiind excluse lucrurile
imobile ce pot fi vândute doar prin contracte civile.
Pentru a putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială
lucrul respectiv trebuie să existe în momentul perfectării contractului sau să poată
exista în viitor, să fie determinat sau determinabil şi să fie în proprietatea
vânzătorului.
De asemenea şi preţul stabilit şi plătit de cumpărător trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi şa fie
real.
Preţul este determinat dacă este concret specificat de părţi la încheierea
contractului sau este determinabil dacă în contract s-au stabilit anumite elemente
de determinare a preţului în viitor. De asemenea preţul trebuie să fie real, adică să
fie sincer şi serios, dacă preţul este fictiv sau derizoriu contractul de vânzare-
cumpărare este nul.
Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Prin încheierea valabilă a contractului acesta va produce anumite efecte
juridice, efecte ce se regăsesc şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare civilă.
Principalele efecte sunt transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului
şi naşterea obligaţiilor părţilor contractante ca urmare a încheierii contractului.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor este guvernată de
dispoziţiile Codului Civil, ca sediu general a materiei şi de Codul Comercial prin
care se stabilesc anumite reguli speciale.
Situaţiile speciale, reglementate de Codul Comercial, privesc transmiterea
proprietăţii şi a riscurilor în cazul unor bunuri determinate generic care circulă
între pieţe prin intermediul cărăuşului (transportatorului).
164
 Se consideră că individualizarea bunurilor şi transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor operează în momentul predării bunurilor de către
vânzătorul-expeditor şi cărăuş în temeiul contractului de transport dar această
individualizare produce efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în
baza contractului de vânzare-cumpărare, operând transferul de dreptului de
proprietate şi al riscurilor.
Deci, dacă în timpul transportului bunurile pier fără vina cărăuşului, riscul
este suportat de cumpărător.
Obligaţiile părţilor contractante sunt şi ele reglementate la modul general de
Codul Civil, cu unele dispoziţii speciale, derogatorii stabilite de legislaţia
comercială.
În acest sens, conform Codului Civil, principalele obligaţii ale vânzătorului
sunt de a preda lucrul şi de a-l garanta pe cumpărător în privinţa lui.
Prin predare se înţelege punerea efectivă a lucrului la dispoziţia
cumpărătorului, predare ce poate fi reală sau simbolică.
Prin predare reală se înţelege situaţia în care bunurile sunt puse efectiv la
dispoziţia cumpărătorului sau sunt predate cărăuşului pentru transport.
Predarea este simbolică când se referă la bunurile depozitate şi se realizează
prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător, bunurile fiind însoţite de
factură în care este prevăzută cantitatea, calitatea şi preţul.
Predarea trebuie făcută la termenul şi locul convenit de părţile contractante.
Dacă părţile nu au convenit asupra termenului, predarea se face după
stabilirea acordului de voinţă sau la cererea cumpărătorului, iar dacă părţile nu s-au
înţeles asupra locului predarea se va face la locul unde îşi are sediul vânzătorul în
momentul încheierii contractului.
Dacă nu există alte prevederi contractuale, cheltuielile ocazionate de
predarea lucrului sunt suportate de vânzător, iar cele ocazionate de ridicarea
lucrului sunt suportate de către cumpărător.

165
 Obligaţia de garanţie a ce cade în sarcina vânzătorului, constă în garanţia
contra evicţiunii, garanţia contra viciilor lucrului şi garanţia calităţii produselor în
domeniul protecţiei consumatorilor.
Garanţia contra evicţiunii este reglementată de Codul Civil, potrivit căruia
vânzătorul este răspunzător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului, dar
potrivit specificului contractului de vânzare-cumpărare comercială, ce priveşte
doar bunuri mobile, în principiu, cumpărătorul nu poate evins deoarece posesia de
bună-credinţă valorează ca titlu de proprietate.
Garanţia contra viciilor este reglementată juridic atât de Codul Civil cât şi
de Codul Comercial.
Potrivit regulilor generale stabilite de Codul Civil vânzătorul răspunde
pentru viciile ascunse ale lucrului vândut dacă din cauza acestora lucrul nu poate fi
întrebuinţat conform destinaţiei sale sau dacă întrebuinţarea sa este în aşa măsură
micşorată încât în asemenea situaţie cumpărătorul nu l-ar fi achiziţionat.
Se poate observa că răspunderea cumpărătorului este doar pentru viciile
ascunse ale lucrului nu şi pentru cele aparente ce pot fi sesizate printr-o verificare
obişnuită.
În situaţia depistării viciilor ascunse cumpărătorul poate cere fie înlăturarea
viciilor, fie rezoluţiunea vânzării, fie restituirea unei sume din preţul vânzării.
Codul Comercial stabileşte reguli speciale pentru garanţia contra viciilor,
reguli ce sunt derogatorii de la dispoziţiile generale stabilite de Codul Civil.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde
nu numai pentru viciile ascunse ale lucrului ci şi pentru cele aparente în cazul
când aceste bunuri se transmit de la o piaţă la alta, iar cumpărătorul nu preia
direct bunurile de la vânzător ci de la cărăuş.
Cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile aparente
constatate în termen de două zile de la primirea bunurilor.

166
 Şi în privinţa viciilor ascunse Codul Comercial stabileşte termenul de două
zile pentru aducerea la cunoştinţa vânzătorului a viciilor, după expirarea acestui
termen dreptul cumpărătorului de a reclama viciile decade.
Garanţia calităţii produselor este reglementată de O.G. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor.
Potrivit acestei reglementări statul protejează cetăţenii, în calitatea lor de
consumatori, asigurând accesul neîngrădit la produse şi servicii, informarea corectă
despre caracteristicile esenţiale ale produselor şi apărând drepturile legitime ale
persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive.
Consumatorii au dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona
produse ce ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea, securitatea sau să le afecteze
drepturile legitime.
De asemenea, au dreptul de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile suferite din
cauza calităţii necorespunzătoare a produselor achiziţionate.
Ordonanţa reglementează şi răspunderea agenţilor economici pentru
calitatea produselor definind răspunderea acestora în două perioade de timp:
termenul de garanţie sau de valabilitate şi perioada medie de utilizare a
produselor.
Astfel, în termenul de garanţie, consumatorii au dreptul de a pretinde
agenţilor economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi despăgubiri
pentru pierderile suferite din cauza deficienţelor produselor achiziţionate.
Deoarece nu se face distincţie între viciile aparente sau ascunse ale lucrului
rezultă că agentul economic este răspunzător pentru toate deficienţele constate în
termenul de garanţie indiferent de natura acestora.
Înlocuirea produselor se face atunci când, datorită deficienţelor, perioada de
nefuncţionare depăşeşte 10% din perioada de garanţie.
După expirarea termenului de garanţie consumatorii pot cere remedierea sau
înlocuirea produselor ce nu se pot utiliza conform destinaţiei, ca urmare a unor
vicii ascunse apărute pe parcursul duratei medii de viaţă a produselor.
167
 Durata medie de viaţă a produselor este un interval de timp stabilit de
documente tehnice sau normative, declarat de producător sau convenit de părţi, în
cadrul căruia produsele trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise
dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
Durata medie de viaţa nu se referă şi la produsele cu termen de valabilitate,
deci răspunderea agentului economic este exclusă în acest caz.
Înlocuirea produselor poate fi cerută în cazul când remedierea nu asigură
menţinerea caracteristicilor calitative prescrise de producător, consumatorul putând
pretinde şi despăgubiri dacă datorită viciilor produsului a suferit un prejudiciu.
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare este sinalagmatic rezultă că dă
naştere la obligaţii pentru ambele părţi, deci şi pentru cumpărător.
Conform Codului Civil, principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt de
plată a preţului, de a lua în primire lucrul vândut şi în unele cazuri de a suporta
cheltuielile vânzării.
Preţul datorat de cumpărător trebuie să fie determinat sau determinabil şi
poate fi cel prevăzut de părţi în contract sau cel dovedit în condiţiile legii, putând fi
revizuit sau actualizat de părţi.
Preţul se plăteşte la data convenită in contract, dacă această clauză nu a fost
prevăzută atunci se va plăti la data predării lucrului de către vânzător.
Locul de plată este de asemenea stabilit de părţi prin contract, iar în lipsa
acestei specificaţii se va face la locul unde se predă lucrul vândut.
În caz de întârziere la plata preţului cumpărătorul datorează şi dobânzi,
dobânzi ce pot fi convenite de părţi prin contract sau pot fi dobânzile legale în
materie comercială.
Dobânda este datorată de la data scadenţei şi până la data plăţii sumei ce
reprezintă preţul vânzării.
Preţul trebuie plătit în condiţiile stabilite de părţile contractante, putând fi
achitat printr-o singură prestaţie sau în mai multe rate, iar dovada plăţii preţului se
face prin extrase de cont din care să rezulte că plata s-a făcut efectiv.
168
 După cum s-a menţionat, o altă obligaţie a cumpărătorului este de a lua în
primire lucrul, obligaţie corelată cu cea a vânzătorului de predare a lucrului.
Luarea în primire a lucrului se va face la data şi locul convenite de părţi în
contract sau în caz contrar se aplică regulile stabilite de Codul Comercial şi relatate
la obligaţia de predare a vânzătorului.
Conform Codului Civil, în lipsa unei prevederi contractuale contrară,
cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului.
Prin cheltuielile vânzării se înţeleg cheltuielile ocazionate de vânzare, cum
ar fi cheltuielile de redactare a contractului. Trebuie remarcat că aceste cheltuieli
sunt diferite de cele ocazionate de predare ce revin vânzătorului, precum şi cele
ocazionate de ridicarea lucrului ce cad tot în sarcina cumpărătorului.
Obligaţiile părţilor contractante trebuie respectate în conformitate cu
clauzele stabilite în contract, nerespectarea acestora producând consecinţe ce sunt
reglementate atât de Codul Civil cât şi de Codul Comercial.
Dacă una din părţi nu îşi execută obligaţiile asumate contractual, cealaltă
parte poate ridica excepţia de neexecutare a contractului cerând fie rezoluţiunea
acestuia fie executarea obligaţiei respective.
Ridicarea excepţiei de neexecutare poate fi invocată de oricare parte, pentru
a refuza executarea obligaţiei, în situaţia când cealaltă parte nu-şi execută obligaţia
proprie.
În cazul vânzătorului, acesta poate invoca excepţia de neexecutare şi poate
refuza predarea lucrului atunci când cumpărătorul nu plăteşte preţul contractat.
În privinţa cumpărătorului acesta poate invoca excepţia de neexecutare,
refuzând plata, dacă vânzătorul cere plata preţului dar nu predă lucrul.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale poate duce la rezoluţiunea
contractului, rezoluţiune ce poate urma regulile stabilite de Codul Civil sau de
Codul Comercial.

169
 Astfel, în Codul Civil se prevede că dacă una din părţi nu îşi execută
obligaţiile contractuale, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea contractului, cerea de
rezoluţiune fiind înaintată unei instanţe de judecată
După cum se poate constata rezoluţiunea contractului stimulează la
respectarea acestuia dar nu şi determină executarea lui.
Deoarece în materie comercială, comercianţii se află în permanente raporturi
de interconexiune, nerespectarea obligaţiilor dintr-un contract atrage după sine
consecinţe negative în derularea altor contracte.
De aceea, în unele situaţii este necesară satisfacerea părţilor contractante
prin mijloace care să asigure executarea obligaţiei împotriva voinţei părţii ce nu şi-
o execută în mod voluntar.
Asemenea mijloace sunt reglementate de Codul Civil (executarea silită) şi
Codul Comercial (executarea coactivă).
Potrivit Codului Civil, partea căreia nu i-a fost satisfăcută obligaţia poate
cere desfiinţarea contractului sau poate, când este posibil, să silească pe cealaltă
parte la executare cu adune-interese, această executare silită a contractului de
vânzare-cumpărare se realizându-se în condiţii dreptului comun.
Codul Comercial reglementează un alt mijloc de executare şi anume
executarea coactivă ce poate fi folosită dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia de
predare a lucrului respectiv cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de luare în
primire.
Dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare, cumpărătorul are dreptul
să intre în posesia bunului apelând la un agent oficial. În situaţia în care
cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a lua în primire bunul, vânzătorul are
dreptul să îl depoziteze pe cheltuiala cumpărătorului sau să-l vândă.

170