Sunteți pe pagina 1din 17

CUPRINS

1. LUPTA TARILOR ROMANE PENTRU APARAREA


INDEPENDENTEI

1.1 Mircea cel Batran


1.2 Vlad Tepes
1.3 Neagoe Basarab
1.4 Iancu de Hunedoara
1.5 Stefan cel Mare

2. TARILE ROMANE SI IMPERIUL OTOMAN IN


SECOLUL AL XVI-LEA

2.1 Mihai Viteazul

3. TARILE ROMANE SI VECINII LOR IN SECOLELE


XVII-XVIII

3.1 Constantin Brancoveanu


3.2 Dimitrie Cantemir
2. TARILE ROMANE SI IMPERIUL OTOMAN IN
SECOLUL AL XVI-LEA

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă


epocă, care se va desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor
Române. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet
european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind în
raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le
avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a
pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană şi tendinţele de
dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, şi
mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un
prim semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul
a devenit un simbol în epoca emancipării naţionale pentru unirea într-o singură
ţară.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu
puterile creştine, cerinţele Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit.
Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul şi ştirbirea autonomiei interne
vădeau intenţia de a le transforma în paşalâcuri. Tributul Ţării Româneşti
ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas
era o angajare de puterile creştine în lupta antiotomană.
În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui
Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Ţării Româneşti. Înainte de a fi domn, a
câştigat o vastă experienţă străbătând lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele
dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de
boieri, de puternica familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, în
1593 ocupă tronul. El a avut şi sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund
Báthory.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele
luni ale anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat
să treacă fluviul. Primele tentative au eşuat. Mai multe unităţi de munteni,
moldoveni şi cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole şi
Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda
trupelor bătrânului vizir Sinan-Paşa, care, între 14 şi 17 august 1595, a trecut
Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni,
ajutat şi de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly, a ales locul
favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere
terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi
datorită exemplului personal, o mare victorie.
Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a
evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Báthory. Între timp, Sinan-Paşa a ocupat oraşul la Bucureşti, începând
organizarea ţării în paşalâc. Încercarea de organizare a paşalâcului a provocat o
categorică opoziţie a tuturor forţelor sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un
contingent de artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei
eliberează Târgoviştea şi-I urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost
uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la
Giurgiu, o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici,
trupele unite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele
otomane, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat,
Giurgiu obţinând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea
independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Ţărilor
Române este cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.
În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează
negocierile cu politica de confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe
şi încununate de succes. În aceşti ani reapare însă şi opoziţia boierească,
nemulţumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un
nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile polonilor de a pune
în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi confruntările
dintre imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-şi dea seama că singura
soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii domniei şi
independenţei ţării. Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi
întărit alianţa cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de
politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă în
moldova de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la tron în favoarea
austriecilor. În aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o
situaţie dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce
tratative cu Imperiul Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat
pretenţiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Ţării Româneşti.
Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare şi iscusit diplomat, ştiind să deschidă
noi posibilităţi de afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul
cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului şi a independenţei
ţării mărturiseşte gândurile politice ale marelui voievod.
Mihai a desfiinţat, în condiţii externe nu întotdeauna favorabile şi sub
presiunea boierimii, dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, legându-I de glie
(1595-1596). Documentele afirmă că ţăranul “care pe undeva va fi acolo să fie
rumân veşnic, unde se va afla”. Au fost transformaţi în şerbi şi unii ţărani liberi şi
orăşeni, retraşi în faţa pericolului otoman în timpul războiului şi aşezaţi pe
pământurile boiereşti. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmărit
în acelaşi timp, întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii şi
domniei în vederea susţinerii politicii de independenţă.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată. Nu
după mult timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la
tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei
Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica
de independenţă faţă de otomani. În aceeaşi vreme, apropierea de Polonia
deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării Româneşti. Momentul
impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză în Ţările
Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era
ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic
întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a
adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i recunoaşterea
suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată.
Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la
tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei
Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica
de independenţă faţă de otomani. În aceeaşi vreme, apropierea de Polonia
deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării Româneşti. Momentul
impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză în Ţările
Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era
ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic
întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a
adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i recunoaşterea
suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai şi-a dat seama că,
în aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Ţărilor Române sub o
singură cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.

Campania din Transilvania

Mihai, ca şi împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi


scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane.
Pentru aceasta trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul
de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory şi de eliberarea
Transilvaniei în vederea înfăptuirii unirii Ţărilor Române. În fruntea unei armate
Mihai trece din pasul Buzăului (14 octombrie 1599), pătrunzând în Braşov. A
doua coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzeşti şi de banul Udrea, a
pătruns în Transilvania prin pasul Turnu roşu. Cele două armate au făcut
joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de
ostaşi.
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28
octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai au venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de
Moise Székely. Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes
a însemnat readucerea Transilvaniei la alianţe antiotomane şi unirea sa cu
Ţara Românească. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanşarea unor
puternice mişcări ţărăneşti îndreptate împotriva nobililor. Iobagii - spun izvoarele
– începură să se mişte, “întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de
naţia lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia,
capitala Transilvaniei.
. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a
fost numit logofăt pentru ambele ţări; a numit în cetăţile Transilvaniei căpitani
dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe
seama nobilimii române. În aceeaşi vreme, a obligat să acorde drept de păşunat
satelor româneşti şi scutire de robotă preoţilor români. Se cristalizează ideea
considerării religiei ortodoxe ca religie receptă şi a aşezat Mitropolia Ortodoxă a
Transilvaniei la Alba-iulia. A întărit secuilor vechile libertăţi, ca unora “ce au oştit
pentru binele obştimii creştineşti”, adică împotriva otomanilor. Mihai Viteazul
încearcă să creeze o bază socială, mai cu seamă românească, domniei. Toate
aceste măsuri au arătat tendinţa de unificare politică a celor două ţări române.
Încercarea de a introduce administraţia română şi, în general, politica lui Mihai
Viteazul au nemulţumit nobilimea şi au înrăutăţit raporturile cu împăratul.
Campania din Moldova

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări româneşti,


trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor şi duşman al
lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai a trecut prin
pasul Oituz înaintând pe Trotuş, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui
Baba Novac. Din sud, din Ţara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae
Pătraşcu, fiul lui Mihai.

Sigiliul lui Mihai Viteazul

Oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, uşurându-I


biruinţa. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai.
Pentru prima dată în istorie, cele trei Ţări Române erau unite sub aceeaşi
cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula “domn al Ţării româneşti, al
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Înfăptuirea unirii politice a Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, în
condiţiile politice ale epocii, a răspuns unei necesităţi istorice. Ea venea ca o
încoronare a unei îndelungate evoluţii istorice, la care au colaborat o seamă de
factori. În primul rând, faptul că Ţările Române, pe deasupra separatismului
politic, reprezentau o singură civilizaţie, creaţie a poporului român, unitar prin
originea lui etnică, prin limbă, cultură şi religie. Ideea o exprimau boierii munteni,
într-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Ţara Românească, fiindcă
“suntem toţi de o limbă şi o lege”. Ideea solidarităţii între români s-a văzut şi în
atitudinea ţăranilor de origine română din Transilvania care, la vestea victoriei de
la Şelimbăr, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.

Unirea Tarii Romanesti, a Moldovei si a


Transilvaniei sub Mihai Viteazul (1600).

Înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit nemulţumirea duşmanilor externi şi


interni. Formarea unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor şi
otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească Ţările Române. Nobilimea
transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-şi ameninţate
pivilegiile sociale şi politice.
În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de
partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la
Turda. În faţa acestei situaţii, Mihai înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta la
Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600). Înfrânt, se retrage spre Făgăraş. În
Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-şi apoi înaintarea
în Ţara românească, pentru instalarea lui Simion Movilă.
Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acţiunea polonezilor, Mihai a trecut
munţii, dar a fost înfrânt. În aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtea
imperială, pentru a-I solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la
înţelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva
reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l, din nou, principe pe Sigismund
Báthory.
Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui
Sigismund. Între timp, boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă şi
oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la
3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai era din nou domn al Ţării
Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să
continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii, fiind
convins de adeziunea curţii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a
pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 19 august 1601, în tabăra de lângă
Turda.
Mare Ban al Craiovei
"domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei"
realizatorul primei uniri a celor trei tari romane (1600-1601)

"...se zice ca Romanul (Mihai Viteazul - n.n.) este foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile"
Henric al IV-lea, rege al Frantei (1593-1616)

"... un barbat vestit si ales prin nastere, cat si prin statura lui mandra. De asemenea era vrednic de lauda cea
mai mare prin virtutile cele mai alese, prin marea sa evlavie catre Dumnezeu, prin iubirea de tara, prin
bunavointa fata de cei deopotriva cu el, in sfarsit fata de toti, prin dreptate, adevar, statornicie, marinimie si
deprinderea altor virtuti de acest fel. Pe langa acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile inalte ale
sufletului lui nobil cu adevarat, pornit chiar prin fire sa savarseasca ispravi grele, ca si prin cuvantul sau,
care, de cate ori era nevoie si chiar fara pregatire dinainte, ii iesea din gura bland si intelept."
Baltazar Walter Silezianul, "Scurta si adevarata descriere a faptelor savarsite de Io Mihai, Domnul Tarii
Romanesti", aparuta la Gorlitz, 1599

"Este un lucru demn de cea mai mare consideratie si de glorie eterna, intrucat ceea ce nu au putut realiza
atat de multi imparati, regi si principi a izbutit un Mihai, cel mai neinsemnat si mai sarac dintre duci,
anume sa invinga ostile marelui Sultan."
Edward Barton, agent englez la Istanbul, 7 noiembrie 1595

"Nu pot sa nu va comunic ca din zi in zi creste teama atat in pieptul cat si in sufletul fiecaruia din cauza
marii valori pe care o demonstreaza in aceste parti ale Europei acest nou Alexandru (cel Mare), caruia ii
spune Mihai Voievodu."
Misionarul franciscan la Constantinopol Eustachio Fantena, 17 octombrie 1958.
3. TARILE ROMANE SI VECINII LOR IN SECOLELE
XVII-XVIII
3.2. DIMITRIE CANTEMIR
Dimitrie Cantemir “ erudit de faimă european, voievod moldovean,
academicean berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor
pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru " ( G. Călinescu )
reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a
literaturii romane . El nu mai rămâne ca mulţi dintre cronicari, omul unei singure
cărţi, el scrie istorie, geografie, face versuri si compune proză, leagă între ele
diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice şi
sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se indreaptă cu curiozitatea lui
creatoare spre muzică, matematică şi fizică . S-a rostit pentru caracterizarea
acestei figuri a trecutului nostru cuvântul : excepţional . Secolul nostru şi-l
revendică pe Cantemir după sinuaose distanţări . N. Iorga îi judecă la inceput
inconsecvenţele şi îi critică detaşarea, pentru a ajunge apoi la o înaltă preţuire
entuziastă . Pentru Blaga, principele este " inorogul alb " al gândirii româneşti,
făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni, de o neînţeleasă totuşi
reţinere în a persevera în intuiţii . Considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti,
el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale . Şi-a format cultura dinspre
antici către moderni, preluând limba latină drept instrument esenţial al expresiei,
alături de alte limbi de amplu suflu cultural . Deviza sa este extrem de
convingătoare : " Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl
cearcă oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri ." O mare pasiune pentru cercetare a
fost ajutată de contactul cu cărturari de excepţie, de şederea la Curtea Otomană
în timpul căreia a avut privilegiul descoperirii unor înalte valori universale .
Cărturar umanist, deschis către lume şi progres, D. Cantemir a prefigurat
iluminismul şi nu în zadar, Şcoala Ardeleană şi-l va lua ca model şi inspiraţie .
Născut într-o familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Fălciului, oameni
săraci, dar Născut într-o familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Fălciului, oameni
săraci, dar sprijin la rudele de neam mare, conducătorul oştirilor de pază la
graniţă deci bun pe care săracia nu-i copleşea, ci-i făcuse luptători dârzi şi aspri .
Numele de Cantemir, a fost preluat de tatăl său de la un vestit sultan tătar .
Acesta ( tatăl lui Cantemir ) a fost ales de către marii boieri Domnitorul Moldovei,
pentru că întrunea toate calităţile cerute unui instrument docil al oligarhiei
boiereşti : era bătrân, fără moşie, fără carte, fără luptător cu decoraţii militare .
Un singur lucru nu-l puseseră la socoteală boierii moldoveni : avea doi fii, care
vor nutrii mari ambiţii în viitor, care au simţit nemulţumirea adâncă a felului cum
era aşezată stăpânirea Moldovei, care au fost daţi la şcoală, căci ştiinţa de carte
însemna o putere a cărei lipsă o simţea bătrânul domn . În 1693 la moartea
tatălui său Dimitrie este ales domn de marii boieri, dar turcii, plătiţi de Constantin
Brâncoveanu nu l-au recunoscut şi l-au impus la scaun pe Constantin Duca . În
1699 se însoară cu Cassandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domnitor muntean,
pentru ca în 1710 să ajungă cu ajutorul acestuia domnitorul Moldovei .
Născut într-o familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Fălciului, oameni săraci, dar
sprijin la rudele de neam mare, conducătorul oştirilor de pază la graniţă deci bun
pe care săracia nu-i copleşea, ci-i făcuse luptători dârzi şi aspri . Numele de
Cantemir, a fost preluat de tatăl său de la un vestit sultan tătar . Acesta ( tatăl lui
Cantemir ) a fost ales de către marii boieri Domnitorul Moldovei, pentru că
întrunea toate calităţile cerute unui instrument docil al oligarhiei boiereşti : era
bătrân, fără moşie, fără carte, fără luptător cu decoraţii militare . Un singur lucru
nu-l puseseră la socoteală boierii moldoveni : avea doi fii, care vor nutrii mari
ambiţii în viitor, care au simţit nemulţumirea adâncă a felului cum era aşezată
stăpânirea Moldovei, care au fost daţi la şcoală, căci ştiinţa de carte însemna o
putere a cărei lipsă o simţea bătrânul domn . În 1693 la moartea tatălui său
Dimitrie este ales domn de marii boieri, dar turcii, plătiţi de Constantin
Brâncoveanu nu l-au recunoscut şi l-au impus la scaun pe Constantin Duca . În
1699 se însoară cu Cassandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domnitor muntean,
pentru ca în 1710 să ajungă cu ajutorul acestuia domnitorul Moldovei .
Născut într-o familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Fălciului, oameni săraci, dar
sprijin la rudele de neam mare, conducătorul oştirilor de pază la graniţă deci bun
pe care săracia nu-i copleşea, ci-i făcuse luptători dârzi şi aspri . Numele de
Cantemir, a fost preluat de tatăl său de la un vestit sultan tătar . Acesta ( tatăl lui
Cantemir ) a fost ales de către marii boieri Domnitorul Moldovei, pentru că
întrunea toate calităţile cerute unui instrument docil al oligarhiei boiereşti : era
bătrân, fără moşie, fără carte, fără luptător cu decoraţii militare . Un singur lucru
nu-l puseseră la socoteală boierii moldoveni : avea doi fii, care vor nutrii mari
ambiţii în viitor, care au simţit nemulţumirea adâncă a felului cum era aşezată
stăpânirea Moldovei, care au fost daţi la şcoală, căci ştiinţa de carte însemna o
putere a cărei lipsă o simţea bătrânul domn . În 1693 la moartea tatălui său
Dimitrie este ales domn de marii boieri, dar turcii, plătiţi de Constantin
Brâncoveanu nu l-au recunoscut şi l-au impus la scaun pe Constantin Duca . În
1699 se însoară cu Cassandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domnitor muntean,
pentru ca în 1710 să ajungă cu ajutorul acestuia domnitorul Moldovei .
Din lucrările sale în limba română enumerăm : " Divanul sau Gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul" - care subliniază
superioritatea vieţii spirituale asupra celei biologice, "Istoria hieroglifică" şi
"Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor " . Pe lângă lucrările sale în limba
română, a mai scris şi opere în latină, turcă, greacă si rusă . Cele mai importante
lucrări rămân " Descriptio Moldaviae " - prima monografie geografică
românească şi " Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae " - operă de circulaţie europeană cu care, pentru convingerea
Occidentului, Cantemir a încercat să furnizeze mijloacele politicii sale . Incă din
1714 Dimitrie Cantemir fusese ales membru al Academiei din Berlin şi la
îndemnul membrilor acestei adunări de învăţaţi s-a apucat să scrie cartea cu titlul
intuitiv : " Descriptio Moldaviae " ( Descrierea Moldovei ) . "Descrierea Moldovei "
cuprinde trei părţi : partea geografică - cu date despre originea poporului român,
graniţele, apele, impărţirea pe ţinuturi, munţi, câmpii si padişuri, floră, faună, deci
geografie fizică şi economică ; partea a doua, politica, tratează organizarea
statului feudal al Moldovei, adică domnia, dregătorii, oastea, legile, veniturile,
nobilimea şi ţărănimea, deci cu mult mai mult decât anunţă titlul . În sfârşit partea
a treia este intitulată " Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova ", în
care intră capitole despre religie şi biserică, limba si literatura română . În prima
parte Cantemir propune prima noastră hartă . Planul " Descrierii Moldovei ",
surprinde prin lărgimea preocupărilor incluse in cadrul unei descrieri . Nici una
din geografiile vremii, în Europa, nici cea folosită de Dimitrie Cantemir, "
Geografia Universală " a lui Philippe Cluvier, nici cea grecească a lui Meletie de
Arta, fostul profesor al lui Cantemir la Academia din Constantinopol, nu sunt
alcătuite pe un plan aşa de larg; ele privesc numai ţara si organizarea statului,
dar nu şi obiceiurile stăpânirii, vorbesc de nobilime, clasa conducătoare, dar nu şi
despre popor . Singur, istoricul şi geograficul polon din veacul al XVI-lea, Martin
Cromer, se apropie de concepţia descrierii unei ţări, aşa cum este inţeleasă în
Descrierea Moldovei . În special atenţia dată poporului, descrierea obiceiurilor de
la nunţi şi înmormântări, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din tradiţia
populară ( paparudele, drăgaica, zânele si zburătorii ), jocurile şi ceremoniile
(ţurca si căluşarii, descântecele), legendele locale, de zburătorii ), jocurile şi
ceremoniile (ţurca si căluşarii, descântecele), legendele locale, de pildă a
Ceahlăului şi altele formează originalitatea acestei scrieri . Atenţia deosebită dată
vieţii populare în cadrul descrierii ţării, este dovada nu numai a unei concepţii
largi, din punct de vedere ştiinţific, dar si a unei atitudini progresiste a scriitorului,
faţă de problemele sociale si politice . A introduce viaţa pop. într-o carte de ştiinţă
despre statul feudal, înseamnă un pas înainte în înţelegerea rosturilor statului
general .
Fiind scrisă în latină, " Descrierea Moldovei" nu face parte nemijlocit din literatura
română, dar prin subiectele tratate, prin locul pe care îl ocupă în creaţia culturală
a lui
Dimitrie Cantemir, prin ideile sociale se leagă de istoria literaturii noastre .

Pentru istorici "Descrierea Moldovei" este cea mai de preţ dintre lucrările lui
Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere a societăţii şi a statului feudal
moldovenesc datorită unui român . Valoarea ei istorică este însă limitată la epoca
lui Cantemir, adică la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor .
În ce priveşte originile şi epoca din istoria structurii feudale a Moldovei,
anterioară aceleia în care a trăit autorul, informaţiile lui sunt nesigure şi chiar
deformate de ideile lui politice .
Principalele idei politice ale lui Dimitrie Cantemir erau lupta împotriva
jugului otoman, precum şi lupta pentru formarea în Moldova a unui stat autoritar
domnesc, care să înlocuiască formula statului nobilar . Aceste idei, sunt cuprinse
în tratatul încheiat la Lutk intre Moldova şi Rusia, în 1711 care prevedea
independenţa statului moldovenesc şi stabilirea unui regim centralizat domnesc
în această ţară, sub garanţia Rusiei . Descrierea Moldovei formează o
completare şi un comentariu ştiinţific al tratatului încheiat de Cantemir cu ţarul
Petru I . Era necesar să se arate că, înainte de cotropirea turcească, Moldova
era o ţară independentă, a cărei libertate a fost inăbuşită treptat prin călcarea
tratatelor . Pe de altă parte, autorul " Descrierii Moldovei " caută să dovedească
existenţa unui regim centralizat domnesc datând de la întemeierea ţării şi care a
fost răsturnat în chip abuziv de boierime . Se stabileau astfel temelii istorice,
argumente trase din cunoaşterea trecutului, pentru ideile politice urmărite de
Cantemir în activitatea lui ca domn .
Desigur Cantemir are dreptate când afirmă că Moldova a fost
independentă şi că a fost cotropită de turci, dar aşa-zisul tratat de supunere
condiţionată atribuit lui Bogdan, fiul lui Şefan cel Mare, nu este un act autentic.
Autorul se ridică puternic şi cu cuvinte de mânie împotriva dominaţiei turceşti, pe
care o denunţa cititorilor lui din Europa : “ Turcii îşi bat joc de pielea bieţilor
moldoveni, şi nu se lasă, până când nu mulţumesc trufia nemăsurată care
domneşte la curtea otomană şi lăcomia de a obţine tot mai mult ” . El vede că
dominaţia turcească se exercită în special sub forma exploatării economice :
“Banii şi produsele sunt stoarse de la bieţii supuşi, pentru a sătura lăcomia fără
de sat a Porţii otomane; primejdia ruinei definitive este aproape ” . Lupta
împotriva stăpânirii turcilor este o luptă populară şi dusă de ţăranii moldoveni cu
mijloace proprii : “ Ei socotesc că nu este păcat si nici o crimă, să omoare sau să
prade pe un turc sau pe un tătar ” . E vorba aici de lupta haiducească împotriva
turcilor , dusă de poporul moldovean . Ca o concluzie a acestor idei despre
independenţa ţării, autorul cărţii spune cu mândrie : “ Dimitrie Cantemir, lăsând
toate măririle si foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu oştile de partea
creştinilor”.
“ Boierii i-au făcut vecini pe răzeşi care din pricina sărăciei şi-au vândut
moşiile strămoşeşti şi nedreptatea boierilor i-a silit să rabde şi jugul şerbiei ” .
Deci Cantemir într-o carte destinată oamenilor învăţaţi din străinătate, admite că
aservirea ţăranilor în Moldova este rezultatul silniciei boierilor .
Dar " Descrierea Moldovei " nu este numai un preţios document privitor la
instituţiile feudale ale Moldovei, o mărturie a ideilor politice progresiste vechii
Moldove, cu pădurile şi râurile ei, cu animalele crescute de ţăranii muncitori, cu
vechile târguri şi cu obiceiurile oamenilor la întristare şi la bucurii . Fireşte, ea nu
ascunde nedreptatea relaţiilor feudale, lăcomia turcilor şi a boierilor, exploatarea
ţăranilor, nu înfăţişează o imagine idilică şi idealizată, dar este o carte scrisă cu
dragoste pentru Moldova Veche .
. Fără îndoială că " Istoria ieroglifică " este lucrare alegorică ( un fel de
fabulă de vaste proporţii ) ce înfăţişează o întreagă epocă ( începutul secolului al
XVIII-lea ) sub semnul " luptei dintre inorog şi corb ", pătrunzând de fapt epoca
respectivă în toate sensurile sale . " Semnele " ( hieroglifele )esenţiale ale lui
Cantemir sun animale care simbolizează rivalitatea dintre familia Cantemiriştilor
şi cea a lui Brâncoveanu, cu prelungire către expunerea relaţiilor dintre două ţări
- Moldova ( " Ţara Patrupedelor " )şi Muntenia ( " Ţara Păsărilor" ) . Acţiunea
propriu-zisă a operei este relativ simplă : " Corbul " ( Brâncoveanu ) vrea să-şi
extindă influenţa şi asupra Moldovei şi pune la cale urmărirea " Inorogului " ( D.
Cantemir ) . După câteva situaţii aventuroase, inorogul este trădat de ai săi, este
prins şi închis . Finalul va anunţa eliberarea lui . Dar o asemenea acţiune îi
permite lui Cantemir să pătrundă realitatea politică a epocii şi nu doar din
Moldova şi Muntenia ( cu încrâncenata luptă pentru putere, cu aplecarea spre
umila condiţie a poporului de " muşte " sau " albine ", cu prezentarea revoltei "
muştelor " etc. ), ci şi din Imperiul Otoman . Spre exemplu, prezintă o importantă
alegorie care vizează posibila descreştere a acestuia : un uriaş cazan care fierbe
la flăcările revoltelor populare şi care foarte curând ar putea da pe dinafară .
Din mijlocul sud-estului de tradiţie ortodoxă şi bizantină, Cantemir începea
edifdicarea unui pod spre Europa de Sud şi de apus, completând şi mai ales
finalizând ideea de romanitate emisăde predecesorii săi . Pilonii acestui pod îi
constituie " Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor " . Pe de altă parte,
Cantemir a încercat să furnizeze şi mijloacele politicii sale şi a scris pentru
convingerea Occidentului " Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae " . Era încă un mod de a sugera prăbuşirea iminentă a imperiilor,
prăbuşire se care se legau nădejdile tuturor popoarelor mici oprimate . Cantemir
adaugă uneori istoriei noastre atât de ciudate fragmente care lipsesc în
documente, dar pe care le pune la locul potrivit cu o intuiţie adâncă a
adevărurilor integrate . E încă o probă a felurilor în care înţelegea dezvoltarea
îngemănată a istoriei şi spiritului, ca un iniţiat care a învăţat să folosească
facultatea integratoare a spiritului, să îmbrăţişeze fenomenele în unitatea lor
originară, de reconstituit din suma fragmentelor inteligibile . Ceea ce a izbutit
Cantemir şi ceea ce interesează astăzi poate mai mult decât talentul, erudiţia,
multilateralitatea sa uimitoare, este faptul de a fi întreprins cu toate mijloacele să
demonstreze spaţiul S-E european, şi mai cu seamă ţara sa de obârşie, ca parte
integrantă a Europei, fecun-dată de spiritul european şi una din sursele acestui
spirit însuşi .