Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE
Obiectul cursului îl constituie studiul teoretic şi practic referitor la solicitările şi principiile
constructive şi funcţionale ale aparatelor electrice de joasă şi înaltă tensiune utilizate în
echipamentele electrice pentru centrale si staţii, în vederea exploatării economice şi sigure a
acestor ehipamente de importanţă majoră în domeniul energetic.
Ansamblul instalaţiilor care asigură procesul de producere ,transformare, trasport,
distribuţie şi consum de energie electrică constituie sistemul electroenergetic sau sistemul
electric. Conform acestei definiţii, sistemul electroenergetic cuprinde generatoarele,
transformatoarele, liniile şi consumatorii de energie electrică.
Instalaţia electrică defineşte un ansamblu de echipamente electrice interconectate într-un
spaţiu dat, formând un singur tot şi având un singur scop funcţional bine determinat.
Prin echipament electric se înţelege, în general, orice dispozitiv întrebuinţat pentru
producerea, trnsportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice.
Aparatele electrice reprezintă ansamblurile de dispozitive electrice şi mecanice, precum
şi o categorie de echipamente electrice, destinate pentru comanda , protecţia, reglajul şi controlul
automat sau neautomat al funcţionării instalaţiilor electrice. Ele au rolul de a supraveghea şi de a
asigura desfăşurarea normală a transportului de energie electrică de la surse la consumatori.
Conexiunile între centralele electrice şi liniile de transfer de energie, între reţele electrice şi
între acestea şi consumatorii industriali sau se efectuează prin intermediul aparatelor de comutaţie.
Prin aparat de comutaţie se înţelege un sistem electric sau electromecanic cu ajutorul
căruia se stabileşte sau se întrerupe un circuit electric.
Rolul funcţional al aparatelor de comutaţie este, pe de o parte de a dirija fluxul de energie
pe bare, linii electrice, reţele de distribuţie, de la sursele de energie la receptoare, iar pe de altă
parte, de a oferi protecţie împotriva suprasarcinilor, scurtcircuitelor şi supratensiunilor. Nu toate
aparatele de comutaţie oferă şi protecţie împotriva avariilor. Există aparate destinate numai
comutaţiei fără sarcină, altele destinate comutaţiei sub sarcina nominală, altele destinate
comutaţiei la curent de scurtcircuit, altele destinate protecţiei împotriva supratensiunilor.
Aparatele electrice pot fi clasificate după criterii diferite ca: tensiunea nominală; felul
curentului;numărul de poli; regimul de funcţionare; locul de funcţionare; funcţiile pe care le
îndeplinesc etc.
Din punct de vedere al tensiunilor şi a curentului se deosebesc doua mari categorii şi anume:
- aparate de joasă tensiune;
- aparate de înaltă tensiune;
- aparate de curent alternativ;
- aparate de curent continuu.
Din punct de vedere al numărului de poli, aparatele electrice se împart în :
- monopolare;
- multipolare (bipolare, tripolare).
Din punct de vedere a regimului de funcţionare se distig aparate cu:
- regim de funcţionare de lungă durată;
- cu regim de funcţionare permanentă;
- cu regim de funcţionare intermitent;
- regim de funcţionare de scurtă durată.
1
Din punct de vedere al locului în care funcţionează se deosebesc:
- aparate electrice de interior;
- aparate electrice de exterior;
- aparate electrice capsulate.
Din punct de vedere al funcţiilor, aparatele electrice se clasifică în aparate de comutaţie şi
aparate de protecţie.
Aparatele de comutaţie , sunt acele aparate care permit punerea sau scoaterea din funcţiune
a unor echipamente ale sistemului electroenergetic, exemplu separatorul. In timp ce întreruptorul
îndeplineşte rolul de aparat de protecţie, realizâmd întreruperea rapidă a curentului de scurtcircuit,
care apare în regim de avarie.
In exploatare, aparatele sunt supuse acţiunii multor factori, care influienţează funcţionarea
lor şi care determină condiţiile pe care aceste aparte trebuie să le îndeplinească. Cele mai
importante dintre aceste acţiuni sunt prezentate mai jos.
Acţiunea electrică. Aparatele electrice sunt permanent sub acţiunea tensiunii electrice de
serviciu. In cazuri accidentale sunt supuse la supratensiuni de comutaţie sau atmosferice. Ca atare
condiţii orice aparat trebuie să funcţioneze sigur, fără deteriorări, timp îndelungat.
Acţiunea mecanică. Aparatele electrice sunt supuse la mişcări mecanice în timpul
funcţionării (de exemplu închiderea şi deschiderea întreruptoarelor şi a separatoarelor), precum şi
la acţiunea forţelor electrodinamice ale curenţilor de scurtcircuit.
Acţiunea termică. In regim normal de funcţionare, aproape toate aparatele se încălzesc la
trecerea curentului electric prin căile de curent. Arcul electric produce supraîncălzirea locului unde
se produce (pe izolaţie şi pe părţile metalice).
Acţiuni atmosferice. Aparatele electrice, în special cele de exeterior, sunt supuse acţiunii
temperaturii; presiunii şi umidităţii aerului; ploii; ceţii; zăpezii; îngheţului; poleiului şi prafului.
Ţinând seama de influienţa acţiunii enumerate mai sus, pentru o funcţionare normală şi de
durată în exploatare, aparatele electrice trebiue să indeplinească câteva condiţii fundamentale,
după cum urmează:
- Funcţionarea sigură şi de lungă durată la parametrii pentru care a fost calculat aparatul.
- Stabilitate termică şi dinamică la trecerea celor mai mari curenţi de scurtcircuit prescrişi
pentru aparatul dat.
- Izolaţia electrică să reziste la solicitările supratensiunilor, care nu întrec valorile
tensiunilor de încercare recomandate pentru aparatul dat.
- Stabilitate la solicitările factorilor climatici.
Construcţia în ansamblu să fie simplă, alcătuită din elemente tipizate şi să permită reparaţia în flux
tehnologic.
- Gabaritul, greutatea şi costul să fie cât mai reduse. -Deservirea, revizia şi repararea să fie
uşoare, simplă şi cu maximum de securitate.
2
Cap. I. PROCESE FIZICE IN APARATE ELECTRICE
1.1. Generalităţi
In staţiile şi posturile de transformare există un număr mare de aparate legate între ele după
o anumită schemă, cu ajutorul unor conductoare izolate şi neizolate. Prin trecerea curentului
electric prin aparate şi conductoare, în aceste elemente se dezvoltă energie termică şi datorită
acestui fapt ele se încălzesc. Când cantitatea de căldură care se transmite este constantă în timp
avem regim termic stationar (permanent), iar când este variabil în timp avem regim termic
nestaţionar (nepermanent). Regimul termic cu caracter periodic, repetându-se după o anumită lege
în decursul unei anumite perioade de timp este un regim termic cuasistaţionar.
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru siguranţa în exploatare a oricărei instalaţii
electrice este alegerea corectă, din punct de vedere al încălzirii în diferite regimuri de funcţionare a
tuturor aparatelor precum şi a părtilor conductoare de curent care le leagă.
Temperatura unui corp este determinată de temperatura mediului ambiant la care se adugă
creşterea de temperatură datorită încălzirii corpului prin efect electrocaloric.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald şi temperatura mediului ambiant se
denumeşte supratemperatura corpului faţă de temperatura de referinţă a mediului ambiant.
Majoritatea normelor indică două valori pentru regimul staţionar: supratemperatura maximă
(limită) admisă s şi temperatura maximă admisă s, legătura între ele este dată de relaţia:
s = s - a = Ts - Ta [grd] (1.1)
adminţându-se pentru temperatura mediului ambiant ca valoare limită normală a = + 40°C.
Sursele principale de căldură în special părţile lor active: conductoarele parcurse de cuentul
electric şi miezurile de fier străbătute de fluxurile magnetice variabile în timp. Deasemenea pot
deveni surse apreciabile de căldură şi elementele anexe neactive. Astfel pot lua naştere încălziri
suplimentare în materialele metalice datorită pierderilor prin curenţi turbionari, induşi de fluxurile
magnetice de dispersie şi de asemena în materialele izolante, datorită pierderilor dielectrice
produse de acţiunea câpului electric.
Astfel, puterea aparatului este determinată de supratemperaturile maxime admise în
diferitele lui părţi, astfel supratemperaturile admise depind de natura materialelor utilizate,
îndeosebi de a materialelor electroizolante.
Studiul solicitărilor termice ale aparatelor electrice se efectuează cu scopul de a determina
prin calcul supratemperaturile atinse în diferite părţi ale aparatului, faţă de temperatura mediului
ambiant, la un regim dat de funcţionare.
Din cele de mai sus se constată că, gradul de solicitare termică are o directă influienţă
asupra aspectului tehnico-economic al construcţiei şi exploatării aparatelor electrice.
3
1.2 TRANSFERUL DE CALDURA IN APARATELE ELECTRCE
4
Propagarea căldurii prin masa unui corp (solid, lichid sau gazos) care are loc prin trecerea
directă a căldurii de la punctul cu temperatură mai ridicată către punctul cu temperatură mai
scăzută se numeste conducţie (conductibilitate) termică.
Prin conducţia termică se nivelează diferenţele între energiile cinetice ale moleculelor,
produse de oscilaţia, translaţia si rotaţia celor mai mici particule de materie în medii solide.
In medii solide regulate propagarea căldurii se face cu mare rapiditate. Dacă mediile sunt cu goluri
sau discontinuităţi, cum este cazul ceramicii refractare, căldura se propagă mai lent.
Transmisia căldurii prin conducţie se face având ca bază legea lui Fourier şi este dată de
relaţia de mai jos,
q = grad . (1.7)
în care, q - densitatea fluxului termic, în W /m · grd.
- conductivitatea termică (termoconductivitatea) W /m˛.
Conductivitatea termică este o constantă, care caracterizează proprietăţile fizice ale
materialelor de a conduce căldura. Ea este funcţie de temperatură, creşte cu creşterea temperaturii
în cazul materialelor poroase (ceramica refractară) şi scade cu creşterea temperaturii în cazul
metalelor.
Pentru metale variază liniar cu temperatura conform legii:
= o (1 ± b ) (1.8)
în care: o - conductivitatea termică la 0°C, în W /m·grd.
1
b - mărime constantă, în grd .
Un corp încălzit la temperatura T, diferită de zero absolut, transmite căldură prin radiaţie
electromagnetică altor corpuri învecinate, a căror temperatură este mai mică decât temperatura sa.
Schimbul de căldură între corpuri cu temperaturi diferite pe calea energiei radiante se
numeste transmisie termică prin radiaţie.
Transferul de căldură prin radiaţie are loc numai în mediile transparente pentru undele
electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 0,4 - 340 microni. Undele electromagnetice
traversează mediile transparente fără însă a le încălzi.
5
Fenomenul radiaţiei nu este influienţat apreciabil de aerul atmosferic. Radiaţia fiind un
proces electromagnetic se va produce atât în aerul în mişcare cât şi în cel static, ca şi în vacum.
Corpurile în imersiune în ulei nu radieză, cedarea căldurii asigurându-se prin convectie.
Corpurile mate au capacitatea de a radia mai puternic decât cele lucioase. Corpul absolut
negru are capacitatea maximă de radiaţie a energiei termice.
Calculul căldurii radiate în unitate de timp se face cu formula:
Qr = r· S (c - a ) [W] (1.10 )
qr qr
unde; r = T T [ W/ m˛·grd ] -transmisivitatea termică prin radiaţie. (1.11)
c a
Iar densitatea fluxului termic de radiaţie qr este dat de legea Ştefan - Boltzmann:
T0 4 Ta 4
q r C0 T04 Ta4 [ W/m˛ ] q
sau r C0 [ W/m˛ ]; (1.12)
100 100
4 4
Tc Ta
atunci: 100 100 [W/ m˛grd] (1.13)
r C 0
Tc Ta
în care:Tc = 273 + c - temperatura absolută a corpului care radiază [ °K ];
Ta = 273 + a - temperatura absolută a mediului nelimitat [ °K ];
=Tc - Ta =c- -supratemperatura corpului faţă de mediul ambiant [°K sau °C ];
Co = 5,77 [W/ m˛ grd ]; - constantă de radiaţie sau coeficient de radiaţie.
4
Transmisia termică prin convecţie se bazează pe schimbul de căldură între suprafaţa unui
corp şi un mediu fluid cu care se află în contact.
Dacă un corp solid este înconjurat de un lichid sau de un gaz mai puţin cald, atunci căldura
lui se transmite mai întâi prin conducţie particulelor lichidului sau gazului care sunt în contact cu
suprafaţa corpului. Prin aceasta particulele din apropiere se încălzesc micşorându-şi densitatea, în
câmp gravitaţional vor deveni mai uşoare, se vor deplasa în sus,iar în locul lor vor veni particule
reci. Aceste particule, fiind în permanentă mişcare pe trasee paralele cu suprafaţa caldă, dau
naştere unor curenţi de fluid (fenomenul convenţiei), care vor extage corpului căldura dezvoltată
în el.
Când mişcarea fluidului se datoreşte numai diferenţei de greutate dintre straturile calde şi
cele mai puţin calde ale fluidului convecţia este naturală. Iar când mişcare fluidului este accelerată
cu ajutorul pompelor sau ventilatoarelor mişcarea este artificială ( forţată).
6
In cazul schimbului de căldură de la suprafaţa unui corp cu temperatura c la un fluid cu
temperatura a c, densitatea de flux termic qc la suprafaţa corpului se exprimă cu relaţia
generală: qc c c a [W/ m˛ ] (1.14)
în care: c - transmisivitatea termică prin convecţie în [ W/ m˛ grd ].
Parametrul c depinde de viteza de mişcare a fluidului, temperatura suprafeţei corpului şi
a mediului, căldura specifică a fluidului, dimensiunile geometrice ale suprafeţei, etc. De aceea c
se determină experimental pentru fiecare caz în parte.
In procesul de încãlzire
Din clipa apariţiei pierderilor prin efect electrocaloric, în conductorul rece (sau cu o
supratemperaturã iniţialã) temperatura creşte progresiv pânã la o valoare staţionarã (constantã).
Deoarece la început cãldura cedatã mediului ambiant este micã, energia caloricã se acumuleazã în
masa conductorului şi provoacã o creştere rapidã a temperaturii, iar spre finele procesului
tranzitoriu aceastã creştere devine din ce în ce mai micã. Procesul încãlzirii tranzitorii a
7
conductorului se caracterizeazã deci prin micşorarea progresivã pânã la zero a vitezei de variaţie a
temperaturii a acestuia.
Pe durata tranzitorie a încãlzirii conductorului participã urmãtoarele cantitãţi de cãldurã:
- cãldura dezvoltatã în conductor prin efect Joule - Lenz în elementul de timp dt:
P dt = kpI²R dt [ J ], (1.18)
- cãldura cedatã mediului ambiant prin suprafaţa de rãcire, în elementul de timp dt:
Pd dt = S dt [ J ], (1.19)
- cãldura acumulatã în masa conductorului în elementul de timp dt:
Pa dt = c m d [ J ], (1.20)
unde: P - puterea activ dezvoltatã în conductorul parcurs de curent, în W;
Pd - puterea cedatã sau fluxul termic de disipare a cãldurii în mediul ambiant, în W;
Pa - puterea acumulatã în masa conductorului, în W;
kp - coeficientul de pierderi suplimentare;
I - valoarea efectivã a curentului, în A;
R - rezistenta activã a conductorului, în ;
- transmisivitatea termicã globalã medie, în W/m² grd;
S - aria suprafeţei de frontierã a conductorului, prin care se cedeazã cãldura, în m²;
= (t) -supratemperatura conductorului faţã de temperatura mediului ambiant, în grd;
c - cãldura specificã a conductorului, în J/ kg grd;
m - masa conductorului, în kg,
d = d - creşterea de temperaturã, în grd.
In baza principiului conservãrii energiei, bilanţul de cãldurã pe durata tranzitorie a solicitãrii
termice a conductorului se exprimã prin ecuaţia diferenţialã:
P dt - S dt = c m d, (1.21a)
Cele douã componente, derivate din cãldura dezvoltatã, manifestã acţiuni diferite (dar
reciproc condiţionate): cãldura cedatã provoacã întârzierea atingerii regimului staţionar, iar
cãldura acumulatã - creşterea temperaturii conductorului.
La finelei duratei procesului tranzitoriu supratemperatura atinge valoarea staţionarã s =s
-a marcând începerea regimului termic staţionar, când creşterea de temperaturã tinde cãtre zero şi
acumularea cãldurii în conductor înceteazã (c m d =0). In acest caz ecuaţia (1.21a) devine:
P
P = S s (1.21b) , de unde rezultã s f ( P) (1.22)
S
In regim staţionar cãldura dezvoltatã în conductor, pe durata oricãrui interval de timp este
cedatã mediului ambiant. Supratemperatura staţionarã s este proporţionalã cu puterea P
dezvoltatã în conductor şi este independentã de temperatura iniţialã.
Substituind expresia lui P din (1.21b) în (1.21a) şi introducând raportul constant rezultã:
cm
T [s] - constantã termicã.
S
d
Ecuatia diferenţialã devine: dt = T ,(1.23), cu soluţia; t = C0 T ln( s ) (1.24a)
s
Constanta de integrare C0 se determinã din condiţiile iniţiale. Dacã la momentul t = 0 momentul
începerii dezvoltãrii pierderilor în conductor conductorul avea valoarea iniţialã 0 a şi deci
8
s 0
= 0 = 0 - a , atunci C0 = T ln (s - o) şi ecuţia (1.24a) devine t = T ln (1.24b) din
s
care izolând funcţia = (t) se obţine ecuaţia curbei de încãlzire a conductorului considerat:
t
(t)=0 + (s - o)(1- e T ) (1.25a)
sau în cazul particular, când 0 = 0 (adicã 0 = a, când la momentul începerii încãlzirii,
conductorul are temperatura mediului ambiant), ecuaţia de mai sus (1.25a) devine:
t
(t) = s (1- e T ) (1.25b)
Ambele ecuaţii variazã dupã o lege exponentialã în baza “ e”. Curbele reprezentative ale
celor douã funcţii sunt trasate în fig.1.31
9
Aparatele şi maşinile electrice sunt destinate adesea sã funcţioneze într-un regim termic
intermitent, în care sarcina variazã periodic, adicã dupã o perioadã de încãrcare urmeazã o
perioadã de repaus, în timpul cãreia cãile de curent se rãcesc.
Când încãrcarea şi repausul aparatului se succed în mod periodic, dupã aceleaşi intervale
de timp corespunzãtoare din prima perioadã, regimul se numeste periodic intermitent, notat
prescurtat -RPI. In acest caz încãlzirea aparatului se face progresiv, dupã o curbã de formã dinţatã
(fig. 1.32), dacã rãcirea nu se prelungeşte pânã la atingerea temperaturii mediului ambiant.
10
1.33 Procese termice nestaţionare de scurtã duratã
sub acţiunea curenţilor de scurtcircuit
0 J sc dt 0 n 1 n d
2
(1.35)
11
cunoscute ale temperaturilor n si sc (alese de obicei din standarde ), din fig.1.33 se determinã
mãrimile An si Asc, dupã care se poate calcula oricare din cei trei termeni conţinuţi în partea
stângã a formulei (1.36).
12
funcţie de construcţia sa, se prescriu în standarde sau norme interne, temperaturile cele mai
ridicate pe care le pot atinge unele puncte ale instalaţiei sau aparatului .
Proprietatea aparatelor electrice de a suporta solicitarile termice ale unui curent un timp
nedefinit de lung, fãrã ca încãlzirea diferitelor pãrţi ale aparatului sã depãşeascã temperaturile
maxime admisibile stabilite prin standarde sau norme interne, este exprimatã prin valoarea
curentului nominal al aparatului.
Stabilitatea termicã a aparatului electric reprezintã proprietatea acestuia de a suporta o
duratã determinatã, trecerea curentului electric de stabilitate termicã, fãrã ca valoarea
temperaturii diferitelor pãrţi ale aparatului sã depãşeascã valoarea maximã admisã pentru
regimul de scurtcircuit,sc.
Aparatul dupã trecerea curentului de stabilitate termicã, trebuie sã rãmânã în stare de
funcţionare şi sã permitã în continuare solicitarea termicã datoratã curentului de lungã duratã şi sã
îndeplineascã toate funcţiile impuse de exploatare.
Alegerea curenţilor de stabilitate termicã pentru un aparat se face ţinând seama de valoarea
curenţilor de scurtcircuit şi de durata posibilã a acestui curent, ţinând seama de tehnica protecţiei a
acestuia.
Drept criteriu de stabilitate termicã a unui aparat electric se considerã, mai ales,
intensitatea curentului, mãsurat în valoare efectivã, pe care o poate suporta un aparat timp t de: 1s;
5s; 10s; fãrã ca acesta sã se degradeze prin depãşirea unei temperaturi prescrise.
Cunoscând durata t (de exemplu t =10s) a scurtcircuitului şi din tabele sau cãrţi tehnice
temperatura maximã admisibilã adm (respectiv adm), se calculeazã densitatea de curent
admisibilã.
J adm f ( adm , t10 ) conform relatiei (1.36).
Curentul de stabilitate termicã (care este un curent de scurtcircuit, admisibil) se calculeazã
cu:
I st J adm s
13
2. SOLICITARI ELECTRODINAMICE ALE CONDUCTOARELOR
SI APARATELOR ELECTRICE
2.1 Generalitãţi
Cele mai mari solicitãri mecanice în aparate şi instalaţii electrice se produc din cauza
efectelor electrodinamice ale supracurenţilor.
Forţele electrodinamice se exercitã între circuite parcurse de curenţi electrici şi au tendinţa
de a deforma şi deplasa aceste circuite. In cazul regimurilor normale de funcţionare aceste forţe
electrodinamice au valori relativ mici.,dimpotrivã în cazul regimurilor de avarie (scurtcircuite)
valoarea acestor forţe devine importantã şi se pot produce în acest fel distrugeri ale echipamentelor
parcurse de curenţii de defect.
Astfel, în funcţie de diverşi parametri - valoarea maximã instantanee a curentului,
lungimea, forma şi poziţia reciprocã a circutelor strãbatute de curent, proprietãţile magnetice ale
mediului în care se gãsesc circuitele respective - forţele electrodinamice pot varia de la câţiva
decanewtoni la câteva zeci de mii de decanewtoni. Rezultã, deci, necesitatea ca echipamentele
electrice sã fie astfel dimensionate şi alese în funcţie de curent, încât sã asigure stabilitatea
mecanicã a acestora, numitã stabilitate electrodinamcã.
Stabilitatea electrodinamicã caracterizeazã capacitatea aparatelor electrice de a rezista
la acţiunile mecanice ale curenţilor electrici.
In cazul circuitelor suficient de simple, cum este cazul conductoarelor liniilor electrice, ale
barelor colectoare, ale legãturilor electrice între aparate etc, stabilitatea electrodinamicã se poate
verifica plecând de la calculul forţelor electrodinamice.
Forţa electrodinamicã este forţa care apare între douã conductoare strãbãtute de curenţi
electrici. Deasemenea forţa electrodinamicã este o mãrime care apare în funcţionarea multor
instalaţii electrice ( separatoare; întreruptoare; bare colectoare, şi în bobinajul transformatoarelor)
şi de care trebuie sã ţinem seama în dimensionarea şi alegerea acestor aparate.
Forţele electrodinamice se pot calcula folosind teorema Biot - Savart - Laplace sau
principiul variaţiei energiei electromagnetice înmagazinatã de circuit.
14
c) Forţa este direct proporţionalã cu lungimea conductorului.
F c d F i cd l B (2.3)
15
Dacã prin conductorul al doilea circulã curentul I2 atunci asupra fiecãrui element de
conductor de lungime dl2 acţioneazã forţa:
dl
dF12 I 2 dl2 B12 0 2 I1 I 2 ,..(sin 1), (2.7)
2 a
Integrând aceastã expresie obţinem forţa rezultantã F12,care acţioneazã asupra
conductorului 2 de lungime l, fiind aplicatã la mijlocul acestei lungimi:
0 l
F12 I1 I 2 dl2 0 I1 I 2 , (2.8)
2 a 2 a
In baza principiului acţiunii şi reacţiunii, o forţã de aceeaşi valoare dar opusã se va exercita
şi asupra conductorului 1, deci F12 = -F21 sau F12 = F21 = F în care F este valoarea forţei care
acţioneazã asupra celor douã conductoare paralele, supuse solicitãrilor electrodinamice,
determinatã de perechea de forţe acţiune - reacţiune.
In baza regulilor de stabilire a sensului forţei, se deduce cã atunci când curenţii I1 şi I2
prin conductoarele paralele au acelaş sens, solicitarea conductoarelor va fi de atracţie, iar când
curenţii au sensuri opuse solicitarea conductoarelor va fi de respingere.
16
dy dx o li1i2 dxdy
.Astfel: dF
I
i1 ; si..i 2 , iar mãrimi; a- distanţa dintre tuburi a 2 y2
h h 2h 2 a 2 y 2
(2.9)
Proiecţia acestor forţe pe perpendiculara la suprafeţele faţă în faţă ale conductorului este:
a oi1i2 ladxdy
dF dF I cos x ;.. dar ...cos x ;... dF (2.10)
a y
2 2 2 h 2 ( a 2 y 2 )
Integrând expresia (2.10) obţinem forţa ce acţioneazã între conductoare pe lungimea l :
al h h2
h x
ii la
h
dy h
F o 1 2 2 dx 2 2 107
i i
12 2
2 arctg ln 1 2
;..[ N ], (2.11)
2h 0 x
a y 2
h a a a
La calcul expresiei (2.11) s-a considerat cã dimensiunea b a conductorului este neglijabilã
faţã de dimensiunile a şi h. In cazul când dimensiunea b este comparabilã ca mãrime cu
dimensiunile a şi h se foloseste formula (2.8) introducând un coeficient de formã kf funcţie de
poziţiile reciproce ale barelor. Formula (2.8) devine în acest caz:
l
F = 2 107 i1i2 kf [N] (2.12)
a
Vloarea coeficientului de formã kf se determinã de pe diagrama din fig 2.3 a cãrui
ab b
valoare este în funcţie de rapoartele ;.. si.. , unde b şi h sunt dimensiunile barelor, iar
bh h
a disţanta între axele lor.
17
o 2 l r 1
este : F i (2.13)
4 a p r 1
1 2 o 2 l Wm 0 2 l
Wm Li i x,... ...F i (2.14)
2 2 x 2
18
2.6. Forţe electrodinamice determinate de curenţi alternativi
In cele ce urmeazã se vor studia forţele electrodinamice în cazul curenţilor alternativi, când
aceştia satisfac condiţiile de cavasistaţionaritate, adicã atunci când asemanãtor curenţilor continui
aceştia trebuie sã fie închişi şi sã aibã aceeaşi valoare în toate sectiunile circuitului neramificat al
sistemului considerat, ceea ce în general nu este o condiţie absolut necesarã pentru curenţii
alternativi. Intensitatea câmpului magnetic a curenţilor alternativi nu corespunde simultan în timp
valorii momentane a acestor curenţi, deoarece propagarea câmpului electromagnetic de la circuitul
parcurs de curent pânã la punctul de observaţie a câmpului magnetic se face în timp cu vitezã
finitã constantã. Curenţii alternativi tari, care parcurg circuitele aparatelor electrice au frecvenţe
joase şi satisfac condiţiile de cvasistaţionaritate, şi deci practic câmpul magnetic va urmãri
simultan variaţiile în timp ale curentului electric.
Forţele electrodinamice, care se exercitã asupra conductoarelor parcurse de curenţi,
variabili în timp dupã o lege oarecare (curenţi aperiodici, alternativi etc.), în ipoteza cã acestia
satisfac condiţia de cvasistationaritate, sunt egale în orice moment cu forţele elerctodinamice
corespunzãtoare unor curenţi continui de aceeaşi valoare. Prin urmare, formulele pentru
determinarea forţelor care se exercitã în curent continuu rãmân valabile şi pentru cazul acestor
curenţi variabili în timp.
Deoarece valoarea momentanã a forţelor electrodinamice se exprimã în funcţie de valoarea
momentanã a curenţilor variabili în timp, solicitãrile mecanice ale aparatelor parcurse de aceşti
curenţi vor fi, de asemenea, funcţii temporale, însã în cazul general nu vor urmări aceeaşi lege de
variaţie a curenţilor. Forţa electrodinamicã specificã, conform (2.8), ca funcţie temporalã va avea
2 107
expresia: f ( t ) o i1 ( t )i2 ( t ) i1 ( t )i2 ( t ) [N/m ] (2.16)
2a a
şi notând cu - mãrimea vectorialã ca forţã specificã pe unitate de lungime şi unitate de curent:
2 107
f ( t ) [i1 ( t )i2 ( t )]1 ,[N/mA² ] (2.17); rezultã f ( t ) i1 ( t )i2 ( t ) [N /m ] (2.18a)
a
sau când i1=i2=i,se obtine: f ( t ) i 2 ( t ) [N /m ], (2.18b).
Considerând douã conductoare rectilinii paralele de lungime infinitã (fig. 2.1), ambele parcurse de
19
Forţa f (t) variazã între valoarea f m şi zero, având în orice moment acelaşi sens. Când
conductoarele fac parte dintr-un circuit monofazat asupra lor se va exercita o forţã pulsatorie de
respingere (curenţii prin cele douã conductoare având sensuri opuse şi valorile momentane egale).
Valoarea maximã a forţei se atinge când t k ;... si ,.inlocuind , im 2 I avem:
2
7 7
2 10 4 10 2
f m im2 im2 I [N /m ] (2.21)
a a
f m im2
Valoarea medie a forţei într-o perioadã este egalã cu: f med I2 (2.22)
2 2
20
Fig. 2.6.Variaţiile în timp ale curentului
(a) şi a forţei electrodinamice (b) în cazul
In acest caz, când se ţine seama de amortizarea curentului, forţa electrodinamicã variazã în
timp, conform ecuaţiei: f I ( t ) iSI2 ( t ) 2 I p2 ( et cost ) (2.24)
Valoarea amplitudinii maxime de şoc a curentului de scurtcircuit se obţine pentru t=(101,84)/s şi
deci coeficientul de şoc ( et cost ) k s 1,81), din (2.23) rezultã: iS Im 2 1,81 I p 2 ,55I p .
13 107 2
Forţa electrodinamicã maximã este egalã cu: f Im iS2 Im 6,5 I p2 I p ,N /m], (2.25)
a
Dacã se neglijeazã amortizarea curentului de scurtcircuit ( = 0) ecuaţia (2.23) devine:
iSI ( t ) 2 I p (1 cost ) , cu valoarea maximã pentru t , , iS' Im 2 2 I p forţa
16 107 2
maximã va fi egalã cu: f Im' 8 I p2 I p [N/m]. (2.26)
a
21
df A 3
AB im2 sin t sin(t 30o ), =0,
dt 2
de unde t =(2k+1) , unde t = 75 ; sau t = 165; (-15). reprezentând grafic
4 6
funcţia (2.29), se constatã cã pe durata de 5T/12 forţa acţioneazã mereu în acelaş sens, atingând
valoarea maximã pentru t =75. Din (2.29) obţinem:
3
f Am( 75) AB im2 sin( 75o ) sin(105o ) 0,808 AB im2 (2.30a Pe durata egalã cuT/12,forţa
2
acţioneazã în sens opus, atingând maxim mult mai mic pentru t=15
3
f Am( 15) AB im2 sin( 15o ) sin( 15o ) 0,058 AB im2 . (2.30b)
2
Spre deosebire de curentul monofazat, în acest caz sensul forţei f nu rãmâne acelaşi, ci se A
schimbã în timp. Valoarea şi sensul forţei pentru orice moment pot fi determinate din figura 2.7.
Analizând variaţia în timp a curenţilor prin cele trei faze, se deduce cã între conductorul A şi
celelalte douã conductoare B si C se va exercita mai ales o forţã de respingere, care atinge
valoarea maximã pentru t =75, iar forţa de atracţie se poate neglija. Substituind în (2.30a) pe
AB 2 107 a 1 ;[ N / m A],... si , inlocuind ,.im 2 I ,valoarea maximã a forţei de respingere
1,616 107 2 3,232 107 2
este: f Am im [ N / m] ; f Am I [ N / m] (2.31)
a a
Aceastã formulã şi concluziile deduse privitor la conductorul A sunt valabile şi pentru
conductorul C , care are o poziţie similarã în spaţiu ca şi conductorul A , deci: f Am f Cm .
Procedând la fel ca în cazul precedent,se poate determina funcţia temporalã a forţei care
acţioneazã asupra conductorului central:
3
f B (t ) AB im2 cos( 2t 150o ), (2.32)
2
din care se determinã valoarea maximã negativã şi valoarea maximã pozitivã :
3
f Bm( 75) AB im2 0,866 AB im2 (2.33a)
2
3
f Bm( 15) AB im2 0,866 AB im2 (2.33b)
2
22
Conductorul B sub acţiunea forţei fBm(75) este solicitat cãtre conductorul C , iar sub
actiunea forţei fBm (-15) în sens opus cãtre conductorul A, rezultând pentru conductorul central,
conform (2.32) o solicitare armonicã în planul conductoarelor, amplitudinile în ambele sensuri
fiind egale (fig.2.7).Valoare maximã a forţei pe conductorul B este mai mare decât valoarea
maximã a forţei pe conductorul A sau C :
1,73 107 2 3,46 107 2
f Bm im [ N/m] ; sau f Bm I [N/m].
a a
(2.34).
Forţele care acţioneazã asupra unui sistem trifazat de conductoare coplanare variazã cu
dublu frecvenţei curentului, iar solicitarea mecanicã se produce numai în planul determinat de cele
trei conductoare. Forţa care se exercitã asupra conductorului central B se aflã mereu în opoziţie
cu forţele care solicitã conductoarele A şi C , respectându-se principiul acţiunii şi reacţiunii
(curbele f(t) din fig.2.7). In tabelul 2.1, sunt trecute valorile numerice ale funcţiilor trigonometrice
cu ajutorul cãrora s-au trasat funcţiile fA(t), fB(t) si fC(t) (fig2.7).
Conductoarele celor trei faze sunt paralele situate în vârfulrile unui triunghi echilateral
(fig.2.8). Forţa electrodinamicã care acţioneazã în acest caz asupra fiecãrui conductor variazã în
timp nu numai ca mãrime ci şi ca orientare în spaţiu, într-un plan perpendicular pe conductoare.
Pentru calculul forţelor se procedeazã întocmai ca la calculul forţei care acţioneazã asupra
conductorului central al unui sistem coplanar.
23
f A (t ) f AB (t ) f AC (t ),
f AB (t ) AB i A (t ) iB (t ), .si. . f AC (t ) AC i A (t ) iC (t )
2 10 7
AB AC BC , .[ N / m A2 ]
a
(2.35)
Proiectând vectorul f A ( t ) pe cele douã axe rectangulare ale sistemului xoy (fig.2.8), obţinem:
f Ax ( t ) im2 sin t cos 30o [sin(t 120o ) sin(t 240o )]
} (2.36)
f Ay ( t ) im2 sin t sin 30o [sin(t 120o ) sin(t 240o )]
3 3
sau im2 (1 cos 2t ),... si... f Ay ( t )
f Ax ( t ) im2 sin 2t (2.37)
4 4
3
Forţa rezultantã va fi: f A ( t ) f Ax2 ( t ) f Ay2 ( t ) im2 sin 2t . (2.38)
2
Semnul minus se ia pentru valorile negative ale funcţiei sint.
Variaţia acestei forţe ca mãrime si direcţie poate fi reprezentatã prin vectorul f A ( t )
(fig.28) cu punctul de aplicaţie în conductorul A a cãrui extremitate alunecã pe cercul cu
3
diametrul egal cu im2 , care are centrul pe axa x.
2
Deoarece fiecare conductor din sistemul considerat se aflã în condiţii identice faţã de
acţiunea celorlalte douã conductoare. In mod analog cu conductorul A vor fi solicitate mecanic
conductoarele B şi C însã cu decalajul corespunzãtor în timp şi în spaţiu. Astfel asupra celor trei
conductoare vor acţiona permanent forţe de respingere variabile în timp şi spaţiu.
Valoarea minimã a forţei se obţine pentru t=k fmin= 0, (2.39)
iar valoarea maximã pentru t (1 2 k ) , deci ,
2
7
3 1,73 10 2 3,46 107 2
fm im2 im ,[ N / m], sau , f m I ,[ N / m]. (2.40)
2 a a
Acest rezultat este identic cu valoarea forţei maxime care acţioneazã asupra conductorului
central în cazul aşezãrii coplanare a
conductoarelor
sistemului
trfazat (v.relaţia 2.34).
In figura 2.8 vectorii f A ( t ), f B ( t ), si , f C ( t ) reprezintã forţele rezultante aplicate
sistemului, care satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii. Cei trei curenţi iA, iB şi iC în spaţiul
dintre conductoare produc un câmp magnetic rezultant turnant,similar ca la maşinile rotative
trifazate.
iA ( t ) 2 I p [ et cos cos(t )]
iB ( t ) 2 I p [ et cos( 120o ) cos(t 120o )] (2.41)
t
iC ( t ) 2 I p[e cos( 240 ) cos(t 240 )]
o o
24
Pentru cazul cel mai defavorabil neglijãm amortizarea componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit: =0, deci e t 1
iA (t) 2 I p [cos cos(t )]
iB ( t ) 2 I p [cos( 120o ) cos(t 120o )] (2.42)
iC ( t ) 2 I p [cos( 240o ) cos(t 240o )]
prin urmare maximul forţei de respingere pentru t = . este :
12 ,92 107 2
f Am r ( 15)
6,46 AB I p2 Ip [N/m], (2.46)
a
rezultat apropiat valorii forţei la scurtcircuit monofazat cu amortizare (v.2.25)
Forţa de atracţie asupra conductorului A pentru = -15 se poate determina din (2.45),
însã având valoarea foarte micã nu prezintã importanţã practicã (fig.2.9).
Maximul forţei de atracţie are loc pentru = 75 şi t = . Variaţia acestei forţe funcţie
t 3
de timp (fig. 2.29) se determinã cu ecuaţia: f A ( 75) ( t ) 2 3 AB I p2 sin 2 cost ,
2 2
(2.47)
25
0,92 107 2
urmare maximul forţei de atracţie pentru t = . este: f Am a ( 75) 0,46 AB I p2 Ip
a
(2.48)
Valoarea forţei de respingere pentru = 75 devine maximã pentru t = /2 şi este egal
cu:
3 107 2
f Am r ( 75) 1,5 AB I p2 Ip [N/m] (2.49)
a
In figura 2.9 sunt reprezentate funcţiile fA(-15)(t) şi fB(75)(t), care demonstreazã cã forţele
elctrodinamice calculate cu aceste funcţii variazã în mod diferit , rezultând cã frecvenţa de variaţie
a forţei în timp depinde de momentul producerii scurtcircuitului.
Din 2.44 rezultã cã asupra conductorului central se exercitã forţa:
t
f B ( t ) 2 3 AB 2 I p2 sin 2 cost , (2.50)
2
care devine maximã pentru t = .:
13,84 107 2
f Bm 6,92 AB I p2 I p [N/m] (2.50a)
a
Cazul II Conductoarele sunt situate în vârfurile unui triunghi echilateral
In acest caz forţa maximã care acţioneazã asupra conductorului A se obţine pentru A = =0 şi
variaţia în timp a acestei forţe (fig. 2.10) are expresia:
t
f A (t ) 2 3 AB 2 I p2 sin 2 (2.51)
2
13,84 107 2
care devine maximã pentru t = : fm 6,92 AB I p2 I p [N/m] (2.51a)
a
2 t
Semnul minus din 2.51 corespunde pentru valorilor negative ale funcţiei sin .
2
Valoarea şi direcţia acestei forţe, în orice moment poate fi determinatã pe epura din figura
2.10. Curba pe care alunecã extremitatea vectorului forţei, care se exercitã pe conductorul A , este
2 t
reprezentarea graficã a funcţiei f (t ) f m sin . Forţele maxime (când B = 0, sau C = 0,
2
corespunzãtoare momentului scurtcircuitului) care acţioneazã asupra celorlalte douã conductoare
B şiFig.
C 2.10.
se determinã în mod analog ca şi forţa asupra conductorului A, obţinându-se aceleaşi
Solicitarile
expresii. Dacã asupra conductorului A acţioneazã forţa maximã, atunci epurele forţelor care se
electrodinamice
exercitã pe B şi C diferã de epura forţelor din A.
careInacţionează
tabelul 2.2 se prezintã valorile forţelor electrodinamice maxime pentru toate cazurile
studiate. unui sistem
asupra
trifazat cu la regim normal de funcţionare la valori egale ale curentului şi distanţei dintre
Astfel
conductoarele
conductoare, forţele eleectrodinamice monofazate sunt mai mari ca în sistemul trifazat. Pentru
calculul mecanicînal forţelor care iau naştere la scurtcircuit .
echidistante
spaţiu, presiunile
instantanee p în
timp şi în spaţiu ale
forţei magnetice şi
direcţiile forţelor
electrodinamice
rezultante la sctct.
digrama vectorială
pentru calculul
forţei fA 26
diagramele de
variaţie
forîelor fA, fB, fC
27
solicitãri de opt ori mai mari decât solicitarea staticã, cu valoarea de ampltudine a forţei.
Schimbarea frecvenţei oscilaţiilor proprii se poate face, în cazul barelor, prin modificarea disţantei
dintre izolatoarele suport. La barele sprijinite pe suporţi elastici frecvenţa oscilaţiilor proprii este
mai micã ca frecvenţa barelor fixate rigid, de obicei la proiectare se ţine seama numai de
fundamentalã.
2.6.24 Stabilitatea electrodinamicã a aparatelor electrice
Tabelul 2.1.
28
Tabelul 2.2.
29
GENERALITAŢI
30
t
um u
i (t ) sin(t u ) m sin( u ) e T (1.3)
Z Z
in, care :: Z R 2 (L) 2 impedanta.circuituluiR, L;
U - faza iniţialã a tensiunii, determinatã de sursã;
L
arctg - defazajul dintre tensiune şi curent;
R
u - I - faza iniţialã a curentului prezumat;
In figura 1.2 se prezintã trei circuite capacitive cu caracteristici diferite în ipoteza cã înaite
de efectuarea conectãrii sursei alternative condensatoarele sunt neâncãrcate. In cazul (a) pot apare
salturi de curent, ale cãror mãrime depinde de valoarea efectivã a tensiunii aplicate, capacitatea
condensatorului C şi de valoarea instantanee a tensiunii în momentul conectãrii. Astfel, dacã la
31
momentul conectãrii t1 tensiunea este zero, curentul sare la valoarea instantanee maximã a
curentului periodic. Dacã la momentul conectãrii t2 tensiunea este diferitã de zero, se produce un
impuls de curent (de valoare infinitã) de foarte scurtã duratã, care se suprapune peste valoarea
momentanã a curentului periodic.
32
In figura 2.1 se reprezintã grafic, pe
toatã durata stingerii arcului variaţiile în
timp ale curentului şi cãderile de
tensiune pe arc şi pe circuitul exterior.
Astfel se constatã cã în apropierea
momentului ruperii arcului (t=) sub
acţiunea tensiunii de stingere us,
curentul descreşte rapid cãtre zero.
33
mãsurã ce contactele se îndepãrtezã reciproc şi
lungesc arcul. Curentul în timpul acestui proces
îşi micşoreazã treptat amplitudinea (fiind în fazã
cu ua).
Fig. 2.2. Oscilograma deconectării unui In momentul stingeri arcului, între contactele
circuit de c.a. polului întreruptorului trebuie sã se restabileascã
tensiunea de mers în gol uo a sursei de alimentare
(la trifazat tensiunea pe fazã). In concluizie potrivit proceselor care au loc la deconectare,
întreruptoarele de curent alternativ sunt astfel construite încât ele nu forţeazã ruperea unui curent,
ci folosesc deionizarea arcului în momentul treceri curentului prin zero, cu scopul dea preîtîmpina
reaprinderea arcului. Acest lucru este preferabil sã se obţinã printr-o vitezã de îndepãrtare a
contactelor, reglatã în mod corespunzãtor.
Uv
t
Expresia curentului de scurtcircuit este; i sin e sin(t ) ,
T
(2.2)
R L
2 2 2
cu originea timpului în momentul stabiliri scurtcircuitului. Expresia tensiunii sursei, cu originea
timpului în 0 (trecerea curentului prin 0) se scrie: us U v sin(t );0 / 2 ; (2.3b)
j ( t ) L
In scriere complexã, expresia tensiunii surrse este us U v e (2.3b) unde: arctg
R
2.2.1 Deconectarea dinamicã în curent alternativ a sarcinilor mici inductive
35
tranzitoriu, la bornele întreruptorului se restabileşte tensiuna Us a sursei de alimentare. In figura
2.5,a se prezintã o schemã electricã care modeleazã sursa de energie de tensiune us, reţeaua
(R,L,C), întreruptorul D, impedanta sarcinii Z. In figura 2.5,b sunt trasate calitativ diagramele: us
-tensiunea sursei; i - curentul de scurtcircuit; ua - tensiunea de arc electric ; u - tensiunea de
restabilire.
In momentul ta se separã piesele de contact, deci are loc
întreruperea mecanicã, iar în momentul to are loc întreruperea
electricã; din acest moment apare tensiunea de restabilire cu
caracter tranzitoriu.
Expresia curentului de scurtcircuit are forma datã de expresia
(2.2), iar tensiunea sursei, cu originea timpului în 0 are
expresiile (2.3,a, si 2.3b).
Ecuatiile diferenţiale ale circutului, dupã deconectarea
întreruptorului D, ţinând seama cã, din cauza scurtcircuitului
la momentul t= 0, condensatorul nu a fost încãrcat cu sarcinã
electricã, sunt:
Fig. 2.5 Diagrama înaintea şi
după apariţia tensiunii
di
tranzit.de restabilire UV sin(t ) R i L u
dt (2.7)
du
iC
Soluţia ecuaţiei este foarte complexã.
dt Se poate obţine o relaţie mai simplã pentru
tensiunea de restabilire, dacã se fac urmãtoarele ipoteze simplificatoare: a) întreruperea curentului
de scurtcircuit are loc la trecerea lui prin valoarea zero; b) defazajul dintre tensiune şi curent este
de , adicã regimul de scurtcircuit este pur inductiv; c) frecvenţa proprie de oscilaţie este mult
superioarã faţã de frecveţa reţelei; d) pe durata în care se studiazã fenomenul, se considerã
tensiunea alternativã constantã şi este egalã cu tensiunea de vârf Uv.
di
Dupã deschiderea întreruptorului D, se poate scrie: U v R i L u, (2.8,a),
dt
du d 2u
înlocuid valoarea curentului din relaţia (2.7), se poate scrie: U v RC LC 2 u , (2.8,b),
dt dt
Uv 1
soluţia imagine; £ u ,.. daca:.. R / 2 L;.. 20 1 / LC;.. e 2o 2
LC p p 2 p o
2 2
t
avem soluţie în original: u U v 1 e cos e t sin e t (2.9a).
e
Pentru e termenul în sinus se poate neglija şi se obţine: u U v 1 e cos e t : (2.9b)
t
36
Frecvenţa proprie de oscilaţie rezultã din diagramele
1 1
din fig. 2.6 ca fiind: f e ; (2.11b) In locul
Te 2 te
frecvenţei proprii de oscilaţie, al doilea parametru se
poate înlocui cu viteza v de creştere a tensiunii oscilante
Uv
de restabilire: v 2 Uv f e (2.12)
te
Cei doi parametri ai tensiunii de restabilire depind de
inductanţa, capacitatea şi rezistenţa reţelei. La reţelele în
Fig.2.6. Tensiunea de restabilire cu cablu, inductanţa este mai redusã şi capacitatea mai
o singură frecvenţă de oscilatie mare decât la reţelele aeriene. Conductoarele reţelelor
aeriene de foarte înaltã tensiune sunt plasate la distanţe
mai mari între ele şi faţã de pãmânt şi, ca urmare, inductanţa proprie creşte sensibil faţã de cea a
reţelelor de tensiune medie sau joasã. Astfel frecvenţa proprie de oscilaţie a reţelelor de medie
tensiune este de 3...4 kHz, în timp ce acestã frecvenţã la reţelele de foarte înaltã tensiune este de
0,5...1 kHz.Factorul de oscilaţie teoretic ar ajunge la valoarea 2, în absenţa amortizãrii (R = 0),
dar, realmente, valorile lui sunt cuprinse între 1,3 si 1,6. In cazul reţelelor trifazate cu neutrul
izolat, acest factor se aplicã sursei egalã cu 1,5 U n / 3 , care reprezintã solicitarea dielectricã la
frecvenţa industrialã a polului care întrerupe primul arc electric în întreruptor şi unde Un este
tensiunea compusã (între faze).Tensiunea oscilantã de restabilire cu o singurã frecvenţã apare în
reţelele cu structurã omogenã la care parametri linei Ro, Lo, Co se conservã în totalitatea reţelei.
Dacã parametri liniei nu se conservã în toate punctele reţelei, la deconectarea unui scurtcircuit
reţeaua va oscila pe douã sau mai multe frecvenţe proprii. Parametrii tensiunii oscilante şi fe
joacã un rol decisiv în realizarea unei întreruperi reuşite de cãtre un întreruptor. In adevãr dupã
separarea mecanicã a contactelor, în polul unui întreruptor apare un arc electric, care se stinge la
trecerea prin valoarea zero a curentului. In acest moment are loc întreruperea electricã şi începe
procesul de refacere a rigiditãţii dielectrice în camera de stingere a întreruptorului; tensiunea de
ţinere se restabileşte dupã o funcţie crescãtoare în timp. Dacã, în fiecare moment, tensiunea de
ţinere este mai mare decât tensiunea de restabilire, aceasta fiind solicitarea dielectricã a
întreruptorului, dupã trecerea prin valoarea zero a curentului, întreruperea este reuşitã. In caz
contrar, are loc o reamorsare a arcului electric în întreruptor, iar întreruperea este nereuşitã.
O tensiune tranzitorie de restabilire cu un factor de oscilaţie mai mare şi o frecvenţã fe
de restabilire mai mare constituie o solicitare dielectricã mai importantã decât solicitarea produsã
la parametri mai mici ai tensiunii de restabilire. In primul caz probabilitatea reamorsãrii arcului
electric este mai mare decât în cazul al doilea. Un studiu mai aprofundat în aceastã direcţie este
prezentat în cap.II, care trateazã arcul electric în aparatele de comutaţie.
37
trei poli nu este sincronã. Mai întâi se stinge arcul electric în polul în care curentul trece primul
prin valoarea zero. Dupã o întârziere de 90 grade electrice, adicã 1/200 s la frecvenţa reţelei de 50
Hz, are loc stingerea simultanã a arcului în ceilalţi doi poli ai întreruptorului.
Aceastã tensiune se determinã cu ajutorul schemei din fig. 2.7,a unde E1, E2, E3 sunt
tensiunile electromotoare pe cele trei faze. Dupã întreruperea curentului în polul 1 tensiunea de
restabilire U1 se determinã prin aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff:
Z Z
i n
E1 =U1+ Un unde: Un = Zn In , iar Un = -3E1 (2.8)
Z Z Z Z Z Z
0 d 0 i i d
De unde rezultã expresia tensiunii de restabilire la frecvenţa industriealã pentru polul care
întrerupe primul: U1 = E1
3 Z1 Zn
1 Z Z Z Z Z Z
0
d 0
i
i
d
(2.9)
Din expresia generalã, vã prezint mai jos câteva
cazuri particulare mai reprezentative:
Fig. 2.7. Diagrama fazoriala la deconectarea a) Pentru scurtcircuite depãrtate, ţinând seama cã
sarcinilor inductive a) schema electrica b) diagrama trasformatoarele şi liniile electrice sunt elemente
fazoriala statice, rezultã cã: Zh = Zd = Zi = Z. cu Zo = Zh +3
Zn, atunci tensiunea de restabilire devine:(2.10a);
b) Dacã cumulat cu situaţia (a),neutrul este izolat, adicã Zn = ; Zo= ; Z / Zo = 0,se obţine:
(2.10b);
c)Dacã cumulat cu situaţia (a),impedanţa de nul Zn este nulã, adicã Zn = 0; Z / Zo=1,se obţine:
(2.10c)
Zo
3 Z
U1 = E 1
(2.10a): U1 = 3 / 2E1: (2.10b), U1 = E1 (2.10c)
2 1 Zo
2 Z
2.3.1.2 Tensiunea de restabilire pentru polul care întrerupe al doilea
Tensiunea de restabilire, şi în acest caz se obţine din teorema a doua a lui Kirchhoff:
38
3 E2 Z n 3 Zn
; (2.11) U2 = E2 1 a
2
E2 =U2+ Un, undeUn = Zn In, In = I3, Un = (2.12)
Zo Zd Zi Zo Zd Zi
Din expresia (2.12) se deduce tensiunea de restabilire U2 . Cele 3 cazuri particulare sunt:
a)Pentru scurtcircuite îndepãrtate, ţinând cont cã liniile electrice şi transformatoarele sunt
elemente statice, rezultã cã Zh = Zd = Zi = Z. Cu Zo = Zh +3 Zn se obţine tensiunea de restabilire:
(2.13a); b) Dacã cumulat cu situaţia (a), neutrul este izolat, adicã Zn = ; Zo= ; Z / Zo = 0, se
obţine:(2.13b).In acest caz, curentul nu se poate întrerupe numai pe un pol, ci în ambii poli
simultan., iar tensiunea de restabilire care revine unui pol este E23 / 2, adicã jumãtate din tensiunea
compusã.
c) Dacã cumulat cu situaţia (a), neutrul este legat direct la pãmânt Zn = 0; Z / Z o=1, se
obţine(2.13c),
3 1 3 1 Z
1 1
2 2 2 2 Zo
j
U2 = E2 3
;(2.13a), U2 = E2 3e 6
E2 E3 (2.13b), U2 = E2,
2Z
1
Zo
(2.13c)
Procesul deconectãrii scurtcircuitului trifazat într-o reţea cu neutrul izolat este prezentat în
fig.2.7,a şi a diagramei fazoriale în fig.2.7,b. Imediat dupã trecerea curentului I1 prin valoarea
zero, ceea ce echivaleazã cu îtreruperea electricã pe faza 1, se calculeazã tensiunea de restabilire
UR1 pe polul1al întreruptorului ,UR1= E1 - E2 + Z I23 ,curentul de scurtcircuit devine bipolar, este:
E23
I23 = .
2Z
Se obţine astfel: UR1= E1 - E2 + E23/ 2 = 1,5 E1 (2.14)
Curentul bipolar I23, care trece prin polii 2 şi 3, trece prin
valoarea zero în întârziere cu unghiul faţã de curentul I1 de
scurtcircuit tripolar,întrerupt pe faza 1.
In momentul trecerii prin zero a curentului I23, tensiunea de
restabilire aplicatã polilor 2 si 3 este E23, şi deci, unui pol îi
revine tensiunea E23 / 2.
In fig.2.8 se prezintã diagramele mãrimilor instantanee, pe
cele trei faze, la deconectarea unui scurtcircuit trifazat, într-o
reţea cu neutrul izolat. Valoarea de vârf a tensiunii de restabilir
^ ^
pe polul 1 al întreruptorului este: u1 15, 2 E 15, E
(2,15a)
Pentru polii2 şi3 valoarea de vârf a tensiunii de restabilire este,
^
Fig. 2.8. Diagrsamele marimilor instant. ^ ^ 2 3 E 3 E .
pe cele 3 faze la deconectarea u2 u3
scurtcircuit trifazat cu neutral izolat 2 2
39
Curentul în polul 3 este prelungit cu 6 faţã de curentul de scurtcircuit simetric în
polul2,iar curentul în polul 2 este întrerupt în avans cu unghiul 6 faţã de curentul de scurtcircut
simetric.
40
faza 1. Intreruperea are loc simultan în polii 2 si 3, care sunt parcurşi de acelaşi curent I23.
Tensiunile de restabilire u2 şi u3 ating valorea maximã 3 Evârf, deoarece valoarea maximã
aplicatã polilor 2 şi 3 este 2 3 Evârf.
In poli 2şi3 durata arcului electric este mai mare cu timpul t = faţã de durata în polul
1. Curentul în faza 2 trece prin valoarea zero în avans cu unghiul 6 faţã de curentul în regim
trifazat, iar curentul din polul 3 trece în întârziere cu unghiul 6 faţã de curentul corespunzãtor
normal.
3. ARCUL ELECTRIC IN APARATELE DE COMUTAŢIA
DINAMICA
In aparatele de comutaţie (de tip contactor, întreruptor) arcul electric apare la separarea
pieselor de contact, în procesul de deconectare al aparatului şi înainte de atingerea pieselor de
contact în procesul de conectare.
Formarea arcului electric la separarea pieselor de contact se poate urmãri schematic în fig.
3.1. Pânã în momentul t1 piesele de contact sunt în atingere fiind apãsate una contra celeilalte cu o
forţa suficient de mare pentru a obţine o tensiune suficient de scãzutã pe contact (10...30 mV),
relaţia (3.1), de exemplu pe contactul punctiform.
R
U R I ss 2 I 10...30mV (3.1a)
2a a
In intervalul t1 - t2 forţa de apãsare scade, aparatul se deschide, punctul de contact se diminueazã
ca arie. rezistenţa electricã de contact creşte, metalul se încãlzeşte ridicându-şi temperatura pânã la
temperatura de topire. In aceastã situaţie tensiunea pe contact este;
U 2 L T2 T02 (3.1b)
unde T este temperatura de topire a metalului. In momentul t2 se ajunge la o punte de metal
lichid. In momentul t3 se terminã încãlzirea metalului şi se produce vaporizarea acestuia în mod
exploziv. Rezultatul este formarea de plasmã în locul format anterior de puntea metalicã. Dupã
formarea plasmei are loc vehicularea purtãtorilor de sarcinã care, din cauza sarcinilor spaţiale, în
faţa catodului mai ales, dar şi în faţa anodului, distorsioneazã puternic câmpul electric. Astfel se
produce un gradient puternic (~ 109 V/m) în faţa catodului., din care se extrag electroni prin efect
de câmp electric, dar şi prin efect de încãlzire al catodului în zona petei catodice.
41
Procesul descris pânã la acest stadiu corespunde formãrii arcului electric scurt mai ales
aparatele de comutaţie în vid. Dacã arcul se lungeşte, prin depãrtarea piesei mobile de contact şi
piesele de contact nu sunt în vid, intervine
ionizarea gazului din mediul ambiant ca
suport pentru vehicularea purtãtorilor de
sarcinã.
Deci arcul electric este un flux de
electroni şi de ioni, care are în zona sa
centralã o temperaturã foarte ridicatã.
Fluxul de electroni şi de ioni constituie
miezul arcului, zona sa axialã, a cãrui
secţiune are o valoare anumitã pentru o
Fig 3.1 Diagrama de principiu la formarea presiune a mediului înconjurãtor datã şi este
arcului electric proporţionalã cu intensitatea curentului din
arc. Aceastã parte a arcului electric, de luminozitate intensã, este de fapt coloana lui, care are
conductibilitatea electricã cea mai mare, prin care trece aproape 100% din curent.
La apropierea pieselor de contact una faţã de cealaltã, atunci când are loc închiderea
întreruptorului, are loc o strãpungere, dacã tensiunea este ridicatã. Formarea arcului electric la
închiderea contactelor se datoreste în pincipal curentului capacitiv, cele douã contacte formând
armãturile unui condensator.
Sunt funcţiile ua = f(i) şi ua = f(l), care caracterizeazã în cazul de faţã însuşiri ale arcului,
stabilit între contactele aparatelor de comutaţie (ua - cãderea de tensiune pe arc; i - curentul prin
arc şi l - lungimea arcului, de obicei, ecartul dintre contacte).
In regim staţionar (când arderea arcului este stabilã la i= constant si l = constantã)
caracteristica tensiune - curent ua = f(i), în cazul arcului de curent continuu, se numeste
caracteristicã staticã, iar în cazul arcului de curent alternativ carcteristicã dinamicã.
Dacã arcul de curent continuu sau de curent alternativ arde în regim nestaţionar (ardere
instabilã i = var, l = var),ca, de exemplu, arcul dintre contacte care se stinge rapid în timpul
deconectãrii circuitelor, funcţiunea ua = f(i) este o caracteristicã dinamicã.
Caracteristica staticã tensiune-curent pentru arcul de curent continuu este prezentatã în fig.
3
i
3.2, construitã cu relaţia: u ( l ) ln (3.2.).
unde; sunt constante de material, care au urmãtoarele valori pentru Ag, Cu, W: =26V;
Cu= 1,3cm; Ag= 1,1cm; W= 1,6cm; =5 400V/cm; = 7,4 103 A. Cu constantele de material
din relatia (3.2) se aratã legatura între parametri electrici şi cei geometrici ai arculi electric.
Analizând alura caracteristicilor din fig. 3.2, se constatã în primul rând cã spre deosebire
de cãderea de tensiune pe conductoarele metalice, care este proporţionalã cu curentul, cãderea de
tensiune pe arc descreşte odatã cu creşterea curentului. Carcterul descendent al curbei ua = f(i)
se datoreşte proceselor ionizãrii şi deionizãrii care au loc în spaţiul de arc.
Când arcul arde în aer liber, la curenţi mici, caracteristica ua = f(i) are alura cãzãtoare, iar la
curenţi mai mari, aceastã curbã devine o dreaptã paralelã cu axa abcisei, corespunzãtoare
curentului. La densitãţii de curent foarte mari la elctrozi, caracteristica poate deveni crescãtoare.
42
Arcul electric este o descãrcare electricã autonomã în gaze care se caracterizeazã prin: densitate
mare de curent, temperaturã înaltã, presiune mare a
gazului (atmosfericã sau mai mare) şi cãderea micã de
tensiune (un gradient mai mic al tensiunii în coloana
arcului 10...20V/cm).
Caracteristica principalã a descãrcãrii în gaze este
proprietatea spaţiului de gaz, în general izolant, de a
deveni conductor electric. Connductibilitatea gazului
este determinatã de densitatea purtãtorilr de sarcinã
liberã şi de viteza lor de deplasare spre cei doi electrozi
şi variazã cu densitatea, temperatura, natura mediului şi
intensitatea câmpului electric.
Arcul electric în aparatele de comutaţie, ca fenomen
de descãrcare electricã într-un gaz, este puternic
influenţat de condiţiile locale din camera de stingere,
cum sunt lungimea arcului, cedarea de cãldurã,
intensiatea curentului şi felul curentului (alternativ,
Fig.3.2. Diagrama u=f(i) pentru
continuu).
arcul electric
Descarcare autonomã este caracterizatã prin existenţa
de current continuu
unei ionizari suficient de intense care sã permitã
formarea avlanşei de electroni şi de ioni.
Trecerea din descãrcarea neautonomã în cea autonomã are loc atunci când nu mai este
nevoie de un agent exterior de ionizare. Procesul de ionizare este dependent de câmpul electric şi
de presiunea gazului respectiv.
Emisia de electroni de la suprafaţa catodului se face în douã feluri:
- emisie autoelectronicã produsã de un câmp electric intens în regiunea catodului;
- emisia termoelectronicã.
Emisia autoelectronicã are loc la primele momente dupã desfacerea contactelor când,
distanţa dintre ele fiind foarte micã, apare un gradient de tensiune foarţe mare, care produce
smulgerea de electroni de la suprafaţa catodului. La deschiderea contactelor acest gradient de
tensiune scade foarte repede, întrucât distanţa dintre contacte creşte foarte repede.
Emisia de electroni de la suprafaţa catodului nu înceteazã cu încetarea emisiei
autoelectronice, deoarece continuã emisia termo-electronicã de la suprafaţa încãlzitã a petei
catodice care a început de fapt din momentul desfacerii contactelor.
Procesul de ionizare în coloana arcului se datoreşte în cea mai mare parte temperaturii
înalte a gazului, ionizarea termicã fiind în acest caz fundamentalã şi practic singura care contribuie
la dezvoltarea şi menţinerea arcului electric.
Partea centralã a arcului are o temperaturã foarte înaltã, de 5000 - 10 000 K şi în unele
cazuri ajunge la 50 000 K. Aceastã temperaturã depinde de întensitatea curentului, de natura
mediului ambiant şi de presiunea acestuia. Prin aceastã parte centralã trece cea mai mare parte a
fluxului de electroni. La trecerea curentului prin zero (în cazul curentului alternativ) temperatura
scade pânã la 1000 - 2000 K.
La temperaturi foarte înalte din coloana arcului, atomii şi moleculele gazului capãtã viteze
mari, respectiv energii cinetice mari. La ciocnire apar particule încãrcate cu electicitate de semn
contrar, electroni şi ioni. Ionizarea termicã a gazelor are loc la temperaturi 8 000 - 10 000 K, iar a
vaporilor de metal la 4 000K. In arcul electric care se formeazã la întreruperea unui circuit existã
43
întotdeauna vapori metalici, deci pentru ca sã se producã ionizarea termicã este nevoie ca
temperatura sã aibã valoarea de peste 4 000 - 5 000 K.
Din cele de mai sus rezultã cã dintre toate tipurile de ionizãri posibile, ionizarea termicã
este ceea care menţine arcul. De aici rezultã cã mãsura cea mai potrivitã pentru stingerea arcului
electric este îndepãrtarea cãldurii din spaţiul de arc, deci scãderea temperaturii.
Scãderea temperaturii gazului din coloana arcului nu numai cã înlãturã sursa de ioni şi
electroni, dar contribuie foarte mult la recombinarea particulelor pozitive şi negative, obţinându-se
procesul care se cheamã deionizare. Procesul de deionizare în spaţiul de arc are loc simultan cu
procesul de ionizare şi, cât timp arcul arde stabil, ele se gãsesc în echilibru. In stadiul de aprindere
şi dezvoltare a arcului, procesul de ionizare este preponderent , iar în stadiul de stingere - procesul
de deionizare.
Procesul de deionizare se realizeazã prin: a) recombinarea particulelor încãrcate.
Fenomenul de recombinare constã în aceea cã douã particule încãrcate cu sarcini pozitive şi
negative care se ating îşi neutralizeazã sarcinile electrice şi formeazã o particulã neutrã. In coloana
arcului se recombinã ioni de sens contrar. Procesul de recombinare este însoţit de emisie de
cãldurã.
Intensitatea de recombinare este cu atât mai mare cu cât gradientul câmpului electrc este mai
mic. Deasemenea depinde de natura şi temperatura gazului, precum şi de secţiunea şi lungimea
arcului. b) Difuziunea ionilor este al doilea proces de deionizare a arcului şi constã în deplasarea
particulelor încãrcate din zona arcului, cu concentraţie mare de sarcini eletrice, în mediul
înconjurãtor cu concentratie mai micã de sarcini. Se ştie cã în gaze nu poate persista mult timp o
modificare localã a stãrii lui. Legile difuziei se deduc din teoria cineticã a gazelor, care spune cã
ioni care difuzeazã în mediul ambiant pierd sarcinile lor prin recombinare cu ionii negativi care se
gãsesc în mediul înconjurãtor. Difuzia produce deci o micşorare a numãrului de ioni din arc,
micşorând conductibilitatea arcului.
Intensificarea recombinãrilor în mediul înconjurãtor se obţine prin suflarea arcului cu un
gaz relativ rece şi neionizat. Acest suflaj, mãrind diferenţa de temperaturã dintre arc şi mediul
înconjurãtor, contribuie direct la intensificarea difuziei. Acelaş rezultat se obţine şi prin deplasarea
arcului în mediul ambiant.
Difuzia depinde de diferenţa dintre temperatura arcului şi temperatura mediului ambiant,
precum şi de raportul dintre perimetrul arcului şi secţiunea sa şi lungimea arcului.
44
Caracteristica tensiune curent a arcului de curent continuu este datã în fig. 3.3. Forma
acestei curbe este determinatã de procesul de ionizare şi deionizare (descris în pargr. 3.2)a
spaţiului de arc.
Arcul electric ia naştere între contactele întreruptorului la o tensiune ua care se numeşte
tensiune de aprindere (sau de arc) şi care depinde de distanţa între contactele arcului, de
temperatura şi presiunea mediului din camera de stingere, de temperatura şi materialul contactelor
etc. Dacã viteza de variaţie a curentului nu este mare, tensiunea arcului se micşoreazã când
curentul creşte. In fig. 3.3 curba a - b este caracteristica, tensiune – current, staticã a arcului. Dacã
încã de la punctul b curentul arcului se va micşora cu vitezã mare se obţine curba b - c, adicã
caracteristica dinamicã a arcului, este situatã sub caracteristica staticã.
Tensiunea arcului us,
corespunzãtoare curentului care tinde spre
zero, se numeşte tensiunea de stingere us.
I n c u r e n t c o n
trece prin zero. Viteza de stingere este în
mare parte depedentã de elementele
constructive ale camerei de stingere.
A r c u l d e c u r e n t a l t e r n a t i v s p r e
caracterizeazã printr-un proces dinamic.
P r o p r i e t ã ţ i l
asupra sa. In cazul unei acţiuni slabe, ca de
exemplu arderea arcului electric în
Fig. 3.3 Caracteristica teniune-curent a atmosferã liniştitã de aer, inerţia termicã a
arcului de c.c. coloanei arcului este aşa de mare, încât
temperatura gazului din axul arcului se modificã puţin în timpul unei semiperioade a curentului
alternativ. Ca rezultat al acestui fapt, curentul îşi schimbã sensul, aproape în acelaş mod ca la
trecere sa printr-un conductor metalic. In acest caz trecerea curentului prin zero nu creeazã nici o
proprietate nouã coloanei arcului. Acest arc electric care nu este supus acţiunii dispozitivelor
speciale pentru intensificarea deionizãrii coloanei sale se numeşte arc liber.
Cu totul altfel se comportã coloana arcului de curent alternativ în condiţii de deionizare
intensã, ca de exemplu într-un curent de gaz. In acest caz diametrul coloanei arcului urmãreşte
aproape sincron variaţia curentului. La apropiere curentului de zero, coloana arcului se prezintã ca
un fir subţire, care poatã sã se distrugã într-un timp foarte scurt (câteva zeci de microsecunde). In
aceste condiţii, fenomenul se petrece ca şi cum în fiecare semiperioadã arcul s-ar stinge şi s-ar
aprinde, iar stingerea definitivã depinde de raportul dintre viteza de restabilire a rigiditatii
dielectrice a coloanei arcului şi viteza de creştere a tensiunii de restabilire pe contacte dupã
trecerea curentului prin zero.
O deionizare intensã a spaţiului arcului se realizeazã printr-o acţiune activã a mediului de
stingere, cum ar fi suflarea cu gaz sau lichid etc., prin aducerea în contact a coloanei arcului cu
pereţi izolanţi, prin împãrţirea lungimii arcului într-o serie de arcuri scurte etc. Tensiunea arcului
poate reprezenta o valoare neglijabilã în raport cu tensiune reţelei (1-2%), In timp ce vârful
tensiunilor de aprindere a arcului poate sã atinga valori importante. In comparaţie cu arcul liber,
45
caracteristica tensiune-curent dinamicã a arcului în condiţii de deionizare intensã suferã
modificãri. In figura 3.4 sunt arãtate pentru comparatie caracteristicile tensiune - curent ale unui
arc liber 1 cu o deionizare slabã şi unui arc cu intensã deionizare a spaţiului, 2, a cãrui tensiune de
aprindere este cu mult mai mare decât tensiunea arcului. In condinţiile intensei deionizãri, sunt
determinante fenomenele legate de momentul trecerii curentului prin zero. Stingera arcului de
curent alternativ poate fi formulatã în general în felul urmãtor: dacã rigiditatea dielectricã a
spaţiului arcului,dupã ce curentul ajunge la valoarea zero, rãmâne tot timpul mai mare decât
tensiunea reţelei care se restabileşte, arcul se stinge definitiv şi invers .Exprimarea graficã a
acestei situaţii este arãtatã în figura 3.5, In care s-au notat cu a curba de restabilire a tensiunii
aplicatã spaţiului de arc dupã trecerea curentului prin zero, cu b si c - douã curbe de restabilire a
rigiditãţii a spaţiului.
Coloana arcului dupã trecerea curentului prin zero pãstrezã încã o conductibilitate
apreciabilã, care scade repede în timp, în cazul stingerii arcului şi creşte dacã arcul se reaprinde.
De aceea stingerea definitive sau reaprinderea arcului în condiţiile unei deionizãrii intense ale
coloanei arcului este
determinată de întrecerea
între douã procese rapide --
modificarea
conductibilitãţii spaţiului
arcului şi a tensiunii care se
restabileşte la bornele lui.
Formarea rigiditãţii
dielectrice a spaţiului de
arc este un proces
determinat în primul rând
de acţiunea dispozitivelor
Fig. 3.4. Caracteristica Fig.3.5. Reprezentarea grafică de stingere a arcului, de
tensiune-curet a stingerii sau a reaprinderii natura mediului în care s-a
ale arcului de current arcului electric după trecerea produs arcul etc.
alternativ curentuli prin zero Formarea rigiditaţii
dielectrice a spaţiului de arc în condiţiile unei deionizãri intense este partea principalã a
fenomenului complex de stingere a arcului electric în curent alternativ. Restabilirea rigiditãţii
dielectrice a spaţiului de arc se realizeazã pe diferite cãii în funcţie de dispozitivele de stingere, de
mediul de stingere, de modul de introducere a mediului de stingere etc.
Procesul de stingere are loc diferit pentru arcurile scurte şi pentru arcurile lungi.
Stingerea arcului scurt. Se va examina momentul treceri curentului prin zero în arcul care
arde între electrozi aflaţi la o distanţă foarte micã unul de altul (circa 1 mm). Arcul va reapãrea în
semiperioada urmãtoare a curentului alternativ dacã se va aplica o tensiune suficientã pentru a
asigura gradientul necesar lângã noul catod la schimbarea polaritãţii. Se ştie cã pentru smulgerea
de electroni din suprafaţa catodului este necesar un gradient de tensiune de circa 300 kV/cm. Dacã
gradientul ar rãmâne constant în lungul spaţiului de arc, atunci pentru ca sã se producã un arc pe
un spaţiu de 1 mm ar fi necesar o tensiune de circa 30kV. In realitate, arcul se reaprinde dacã
tensiunea trece de 130-25o V datoritâ repartizãrii neuniforme a tensiunii în lungul spaţiului de arc.
46
Rigiditatea iniţialã Uo depinde de starea electrozilor şi de
materialul lor. Stingerea arcului scurt ca şi a arcului lung depind de
viteza de restabilire a tensiunii aplicatã spaţiului de arc, precum se
vede în figura 3.6.
O caracteristicã de stingere a arcului scurt este influienţa importantă
a rigiditãţii iniţiale a spaţiului scurt asupra procesului de stingere a
arcului.
Dacã amplitudinea tensiunii de restabilire întrece rigiditatea
Fig. 3.6. Reprezentarea dielectricã a spaţiului, atunci este necesar pentru stingerea arcului
grafică a stingerii sau ca acesta sã fie împãrţit în mai multe spaţii, legate în serie. In cazul
reaprinderii arcului legãrii în serie a mai multe spaţii, rigiditatea unei astfel de coloane
electric scurt poate sã nu fie egalã cu suma rigitãţilor spaţiilor singulare.
Valoarea tensiunii totale pentru reaprinderea arcului într-un astfel de spaţiu multiplu este
influienţatã de repartiţia neuniformã a tensiunii de restabilire pe fiecare spaţiu separat. Gradul de
neuniformitate a repartiţiei tensiunii de restabilire este influienţat de capacităţile diferitelor spaţii
faţã de pãmânt.
Pentru mãrire rigiditãţii unui astfel de dispozitiv este necesar sã se uniformizeze repartiţia
tensiunii în lungul coloanei, ceea ce se obţine prin şuntarea elementelor separate sau grupelor de
elemente cu rezistenţe sau capacitãţi.
Dispozitivele de stingere cu spaţii scurte şi-au găsit o aplicare destul de răspândită în
aparatele de joasă tensiune. La întreruptoarele de înaltă tensiune aceste dispozitive se folosesc
relativ mai puţin şi anume la tensiui medii.
Stingerea arcului lung. La arcurile electrice lungi fenomenele de lângă electrozi au o
importanţă secundară. Într-adevăr dacă în acest caz arcul se stinge la câteva mii de volţi, tensiunea
de ordinul 250 V, necesară pentru începerea descărcării lângă suprafaţa catodului, nu are nici o
importantanţă cantitativă. Procesul de restabilire a rigidităţii dielectrice în spaţiul arcului lung se
petrece cu totul altfel decât în cazul arcului scurt şi anume prin deionizarea gazelor care alcătuiesc
coloana lui prin împărţirea acesteia.
În cazul ionizării active, coloana arcului de curent alternativ este supusă acţiunii intense a
mediului ambiant, în care disipă continuu puterea pe care o primeşte din reţea. Ca rezultat al
acestor procese, gradul de ionizare al coloanei reziduale poate să crească sau să descrească.
Din acest punct de vedere, începutul stingerii arcului trebuie considerat înainte de trecerea
prin zero, bilanţul energetic al coloanei arcului devine negativ, adică puterea disipată întrece
puterea primită şi rezistenţa spaţiului de arc înceapă să crească. Când curentul atinge valoarea zero
se întrerupe complet primirea de putere în arc, dar disiparea ei continuă cu intensitate mare.
Pentru stingerea arcului electric este necesar să se preia în special rezerva de energie aflată
în coloana reziduală a arcului după trecerea curentului prin zero, întrucât temperatura înaltă a
gazului este sursa de noi ioni şi electroni atât timp cât temperatura nu scade sub nivelul ionizării
termice.
Se menţionează că scăderea mai departe a temperaturii contribuie activ la dispariţia
purtătorilor de sarcină rămaşi în coloana arcului prin intensificarea recombinării lor.
Atomii formaţi sunt mai mobili şi difuzează uşor din coloana arcului în spaţiul
înconjurător.În zona temperaturilor joase (pe suprafaţa coloanei arcului şi dincolo de limitele ei),
atomii se unesc din nou şi se recombină în molecule cedând căldură. Astfel se realizează
transportul de căldură din zona arcului în spaţiul înconjurător. În momentul trecerii curentului prin
zero şi în timpul restabilirii tensiunii, coloana arcului lung nu-şi pierde total conductibiltatea.
47
Această conductibilitate, numită şi conductibilitate reziduală, are în momentul trecerii curentului
prin zero o valoare apreciabilă, apoi scade şi după aceasta, fie continuă să scadă pînă la stingerea
totală a arcului, fie că după atingerea unei valori minime începe din nou să crească. În
întreruptoarele de înaltă tensiune, curentul de arc este funcţie nu numai de timp, ci şi de distanţa
între contactele care se deplasează. Din această cauză, parametrii arcului electric: temperatura,
presiunea şi compoziţia gazelor, diametrul coloanei arcului şi turbulenţa depind atât de timp, cât şi
de condiţiile locale din întreruptor.
3.1. Generalităţi
In sensul cel mai general, legătura electrică de contact constituie ansamblul constructiv cu
ajutorul căruia se realizează o legătura electrică într-un nod comun sau mai multe conductoare
pentru a se permite trecerea curentului de conducţie de la unele conductoare la altele. Locul de
atingere a acestor conductoare se numeşte contact electric, iar suprafaţa de atingere care
realizează contactul constituie suprafaţa de contact.
Contactul în calitate de element de circuit reprezintă o rezistenţă electrica care are doua
valori. In stare închisă rezistenţa contactului trebuie să aiba o valoare foarte mică, iar în stare
deschisă rezistenţa trebuie să fie foarte mare, de ordinul M.
Contactele sunt părţile cele mai solicitate ale aparatelor. Ele sunt supuse în timpul
funcţionării la o puternică încălzire, apoi la o mare uzură datorită ciocnirilor şi frecărilor în timpul
operaţiilor de închidere,deschidere şi alunecare, mai ales la acţiunea distrugătoare a arcului electric
produs în momentul întreruperii şi stabilirii curentului în circuit.
Orice legătura bună de contact trebuie să aibă urmatoarele însuşiri: să realizeze o legătură
sigură, să aibă rezistentă mecanică, să nu se încălzească peste valoarea maximă admisibilă când
este parcursă de curentul nominal (de durată), să posede stabilitate termică şi electrodinamică la
trecerea curenţilor de scurtcircuit şi să reziste la acţiunea agenţilor externi.
48
Contactele alunecatoare permit deplasarea unei piese de contact faţă de cealaltă fară a
întrerupe circuitul, ca, de exemplu, legătura de contact la reostate, colectoarele motoarelor
electrice.
La toate tipurile de contacte piesele care vin în atingere sunt apăsate cu o forţa, care la
contactele fixe este realizată cu ajutorul şuruburilo, niturilor etc. iar la cele alunecătoare cu
ajutorul arcurilor. După aspectul geometric al suprafeţelor de atingere se deosebesc (fig. 3.1):
contacte punctiforme, între doua sfere, între sferă şi plan, între cilindri încrucişaţi etc.; contacte
liniare, drepte sau curbe, între cilindri şi plan, muchie de prismă şi plan etc; contacte de
suprafaţa; plane sau curbe, între doua plane etc.
49
suprafeţelor.Deasemenea forţa de apăsare are un aport important în reducerea rezistenţei de
contact.
Aria reala totala de contact Ar se calculeaza cu relaţia:
n
F
Ar = ai
1
H i
(3,1)
unde: - ai microsuprafeţele de contact, apărute după deformaţiile plastice,
- F forţa de apăsare
- H duritatea (rezistenţa de deformare) materialului.
Dacă se măsoară căderea de tensiune pe un contact electric parcurs de un curent continuu
I , atunci în baza legi lui Ohm avem: Rc = Rs + Rp. Potrivit cercetarilor teoretice şi
experimentale s-a determinat că Rc adică rezistenţa de contact se compune din două părţi ,
rezistenţa de stricţiune Rs şi rezistenţa peliculară Rp.
Dacă în loc de un elipsoid se consideră un semispaţiu, tinde catre ∞ , iar relaţia 3.3 devine :
Rs = 2a 2 = 4a (3.3b) Rezistenţa de stricţiune totală este de doua ori mai mare
adică:
50
R= 2a
(3.4) Suprafaţa de contact este un elipsoid turtit cu semiaxele egale, adică α = ß =
a
51
___________________________________tab.3.1___________
Material k
____________________________________________________
Ag - Ag 0,0610¯ ²
Cu - Cu 0,1410¯ ²
Cu - Am 0,3810¯ ²
Am - Am 0,6710¯ ²
Am - Ol 3,0410¯ ²
Cu - Ol 310¯ ²
____________________________________________________
Locul de contact poseda o rezistenţa sporită şi ca urmare se va încălzi suplimentar.
52
La construcţii de aparate electrice, căderea de tensiune Uc pe contacte proaspăt curătate
(adica în proiectare) este cuprinsă între urmatoarele limite:
- La relee Uc=(0,5 0,8)·Ui
- La aparataj de joasă tensiune;- contacte în aer Uc=(2-30) mV
- contacte răcite cu apă sau ulei Uc=(30-40) mV
-La aparataj de înaltă tensiune Uc=(2-60) mV.
iar valoare limită a căderii de tensiune pe contacte oxidate este până la 300 mV. Valoarea lui Rs
se calculeaza cu relaţia Rs= Uc /Iadm.
In cazul contactelor fixe, elementul cel mai slab îl constituie legătura de contact strânsă cu
buloane de oţel.
53
Contactele mobile de întrerupere prin natura lor funcţională în condiţii de scurtcircuit vor
suferi puternice solicitări.Când un contact de întrerupere este în pozţtie închis, în cazul curenţilor
mari de scurtcircuit se poate produce sudarea contactelor datorită topirii materialului în zona
suprafeţelor de conducţie unde densitatea de curent creşte considerabil.
Când un contact de întrerupere se închide pe un scurtcircuit se poate produce, de asmenea,
sudarea contactelor, deoarece în momentul atingerii contactelor, presiunea pe suprafeţe este mică
şi căldura mare, care se dezvoltă în locurile de atingere, poate provoca topirea locală a
materialului. Pentru a împiedeca topirea şi sudarea contactelor trebuie ca viteza de închidere şi
forţa de apăsare sa fie cât mai mari.
Deschiderea sub sarcină a contactelor de întrerupere întotdeauna este însoţită de un arc
electric care ia naştere între piesele care se îndepartează. La întreruperea curenţilor de scurtcircuit
se produce un arc de mare energie,care topeşte materialul contactelor, provocând uzura
suprafeţelor de contact. Stingerea rapidă a arcului de scurtcircuit se reuşeşte eficient cu ajutorul
dispozitivelor de stingere speciale.
Studiul comportării contactelor electrice la scurtcircuit a constituit de multa vreme o
importantă preocupare pentru mulţi cercetatori, care au propus numeroase metode practice de
rezolvare.
Evoluţia exponenţiala a temperaturii suprafeţei de conducţie se poate exprima cu relaţiile;
t To I L f
Tc(t) ─ To = (Tsc─To)[1- exp(-
)]; Tsc=Tcf = cos
; ß= 4 F
; (3.9)
în care: Tc(t) - temperatura suprafeţei de conducţie la momentul t,[°K], To - temperatura într-un
punct îndepărtat al contactului,[°K]; Tsc - temperatura staţionară a suprafeţei de conducţie,[°K];
- connstanta de timp termică a sistemului de contacte,[s]; I - curentul de suprasarcină, [A];
f - rezistenţa de strivire la suprafaţa de contact, la temperatura limită Tcf, [Nm¯ ² ];
F - forţa de apăsare pe contact rezultantă , [N].
Dacă c şi sunt constante, constanta de timp termică se pote calcula cu aproximaţie cu relaţia 3.10
c d F
= 24 f ( F ) (3.10)
f
54
3.5.1. Materialele utilizate pentru contacte
55
Contactele de rupere funcţionează în parlel cu contactele de lucru, iar la poziţia închis a
întreruptorului sunt parcurse numai de o fracţiune din curentul de sarcină.
După valoare curenţilor de întrerupt contactele de rupere se clasifică în contacte pentru
curenţi slabi (10mA--10A) . contacte pentru curenţi mijlocii (10-- 900 A) şi contacte pentru
curenţi tari (1000A până la cateva zeci de mii de amperi).
In figurile din anexa 1, sunt prezentate cele mai importate tipuri de contacte.
56
37. Deconectarea unei baterii de condensatoare trifazate.
38. Definiţia arcului electric.
39. Formarea arcului electric în aparatele de comutaţie.
40. Caracteristicile de ardere ale arcului electric.
41. Arcul electric de curent alternativ şi stingerea sa.
42. Stingerea arcului electric scurt.
43. Stingerea arcului electric lung.
44. Definiţia contactului electric.
45. Clasificarea contactelor electrice.
46. Explicaţi rezistenţa de contact şi rezistenţa de stricţiune.
47. Verificarea contactului electric la încălzire- valoarea maximă admisă a curentului electr
48. Materiale utilizate pentru contacte.
57