Evolutia principalelor institutii juridice in Dacia-

provincie romana

Sectiunea I. Evolutia conflictelor dintre daci si romani

Conflictul dintre daci si romani s-a declansat inca de la inceputul secolului I e. n. si a ajuns la
apogeu in perioada cuprinsa intre anii 85 si 106 e. n.

Perioada de apogeu cunoaste doua perioade:

- 85-89 e. n.;

- 101-106 e. n.

Dupa razboaiele incepute in anul 85 e. n., s-a incheiat un tratat de pace in anul 89 e. n. intre
romani, reprezentati de imparatul Domitian, si geto-daci, reprezentati de Diegis, fratele lui Decebal.
Conform dispozitiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului
dacii le permiteau romanilor sa construiasca fortificatii in nordul Dunarii si sa traverseze teritoriul
statului geto-dac spre nord-vest, in vederea luptelor cu quazii si marcomanii. In schimb, romanii se
obligau a plati dacilor subsidii anuale, sa le dea ajutoare in mesteri constructori si tehnica de
constructie.

Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, incat a declansat cele doua
razboaie, la finele carora, prin victoria romana, s-a format provincia Dacia Felix.

Sectiunea a II-a. Constituirea si structura provinciei Dacia

In urma cuceririi Daciei de catre romani, nu toate teritoriile locuite de catre daci au fost incluse
in provincia romana Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvana dintre Olt si
Carpati, Muntenia de astazi, sudul Modovei erau si ele teritorii supuse romanilor, dar nu fusesera
incluse in Dacia Traiana, ci in provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul
ca au fost romanizati si geto-dacii ce nu se aflau in provincia Dacia, pentru ca si ei se aflau sub
stapanire romana. Hotarele provinciei Dacia incep, la vest, de la confluenta Dunarii cu Tisa (in
Banatul sarbesc de astazi), apoi urcam pe Valea Tisei pana la confluenta Muresului cu Tisa, apoi la
nord urmam linia Muresului in amonte pana la Deva, de unde urca prin Muntii Apuseni pana langa
Zalau, dupa care urmam o linie paralela cu Valea Somesului pana la pasul Oituz. La est avem
versantul transilvan al Carpatilor Orientali. Apoi, coboram spre sud pana la izvoarele Oltului, urmam
Valea Oltului pana la confluenta Oltului cu Dunarea. La sud urcam pe Valea Dunarii pana la punctul
de plecare.

Cata vreme a trait imparatul Traian, provincia a avut o conducere si o organizare unitara.
Dupa moartea lui Traian (117 e. n.), imparatul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n.,
Hadrian a desprins zona transilvana dintre Olt si Carpati din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de
astazi si a format provincia Dacia Inferioara. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia
Superioara. In anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioara partea aflata la nord de Muresul
superior si de Aries, formand Dacia Porolissensis. Urmatoarea reforma a fost infaptuita de
catre Marc Aureliu, care, in anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioara cu Dacia Superioara, formand
Dacia Appulensis. In anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul
Banatului, formand Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a ramas in aceleasi granite.

Sectiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei si apoi, a provinciilor, a evoluat in functie de organizarea teritoriala.

Astfel, cata vreme Dacia a fost o provincie unitara, ea era condusa de un guvernator numit legatus
augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial si de grad consular). Acest guvernator exercita
depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar. Avea in subordine mai multe legiuni (I
Adiutix, IV Flavia Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau
dreptul de a conduce mai multe legiuni.

Dupa reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusa de catre un legatus augusti pro
praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adica un fost pretor la Roma. Acest guvernator
exercita si el in Dacia Superior atributii adminstrative, judiciare si militare, dar el avea dreptul de a
conduce o singura legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior si Dacia Porolissensis erau conduse de
guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din randurile cavalerilor (ordinul
ecvestru) si exercitau in provinciile conduse atributii administrative, militare si judiciare.

Dupa reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobandeste atributii de
coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al celor trei
Dacii). El redobandeste rangul consular. Are in subordine doua legiuni (V Macedonica si XIII
Gemina) si supravegheaza activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis,
deoarece Dacia Malvensis era condusa tot de catre un procurator prezidial, pe cand Dacia
Porolissensis era condusa, incepand din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.

Tot la nivel central se intrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau Concilium
Daciarum trium), format din reprezentantii municipiilor si coloniilor. Acest consiliu se intrunea o data
pe an si avea rolul de a promova interesele comunitatilor locale pe langa guvernator. Avea inclusiv
dreptul de a se plange imparatului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, desi, in realitate,
acest consiliu indeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana imparatului simbolizand
unitatea imperiului, dovada ca acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului
imperial).

Sectiunea a IV-a. Sistemul financiar

 Cat Dacia a fost provincie unitara, atributiile financiare erau exercitate la nivel central de catre
un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. Dupa reformele lui Hadrian, in Dacia
Superior a continuat sa existe un procurator financiar, iar in Dacia Inferior si in Dacia Porolissensis
atributiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). Dupa reformele lui Marc
Aureliu, in Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, in Dacia
Malvensis atributiile financiare reveneau guvernatorului, iar in Dacia Porolissensis exista un
procurator financiar de sine statator, intrucat la romani comandantii legiunilor nu aveau dreptul sa
exercite atributiuni fiscale.

In Dacia Traiana existau trei tipuri de impozite:

- impozitul direct (tributa) – se platea pe proprietatile funciare si pe cladiri;

- impozitul pe persoana (tributum capitis);

- impozitele indirecte (vectigalia) – se plateau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vanzarea de

bunuri mobile (sclavi) si imobile.

Sectiunea a V-a. Organizarea locala a provinciei

Aceasta a cunoscut o anumita evolutie, astfel incat, dupa moartea lui Traian, constatam ca exista
localitati urbane si localitati rurale cu regimuri juridice diferite.

Localitatile urbane erau coloniile si municipiile.

In epoca Republicii romane, distinctia dintre municipii si colonii era clara, in sensul ca toate coloniile
erau fondate de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se
bucurau de fictiunea lui ius italicum, conform careia teritoriul coloniilor era considerat ca facand parte
din teritoriul Italiei. Pe aceasta cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.

Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, aceasta distinctie
s-a estompat, dovada ca in vremea Daciei Traiane distinctia dintre municipii si colonii se facea mai
degraba pe criteriul dezvoltarii economice si culturale.

Localitatile urbane din Dacia Traiana au fost vechi asezari ale autohtonilor ridicate prin hotarari ale
imparatului la rangul de municipii si mai tarziu colonii, cu exceptia capitalei, deoarece Traian a
distrus vechea capitala a Daciei, construind o noua capitala in apropierea celei vechi – Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica, la care imparatul Hadrian a adaugat si vechea denumire – Sarmizegetusa.
Acest oras a fost fondat prin colonizarea cetatenilor romani (cca 20000 de locuitori) si avea o
suprafata de circa 32 ha. In aceasta colonie se afla administratia centrala, precum si cele mai
importante institutii financiare si judiciare.

De asemenea, cu doua exceptii, avem in vedere capitala si Romula, municipiile si coloniile din
Dacia Traiana au purtat denumirile traditionale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au
ajuns la rangul de colonii, alaturi de Romula si Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Alte orase au ramas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.
 Coloniile si municipiile din Dacia Traiana aveau o conducere aproape identica. Fapt e ca in
centrul sistemului de conducere locala se aflau asa-zisele senate municipale – ordo decurionum – ,
organizate dupa model roman, intrucat, asa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile si municipiile din
provincii erau organizate dupa modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numarul
membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotararea prin care imparatul infiinta orasul respectiv si
oscila intre 30 si 50.

Membrii senatelor locale, asa-zisele municipale, erau desemnati dintre cetatenii romani ingenui ce
aveau cel putin 25 de ani si o avere de minimum 100000 de sesterti. Din senatele municipale faceau
parte de drept toti fostii magistrati locali.

Acest senat:

- conducea intreaga activitate administrativa si financiara din oras;

- rezolva problemele edilitare cu privire la constructii;

- hotara cu privire la atribuirea de terenuri;

- organiza jocurile publice;

- intretinea cultul imperial in cadrul orasului;

- ii alegea pe toti magistratii laici si sacerdotali.

Dintre magistratii laici amintim pe cei care exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale,
organizau judecarea proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati erau
duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii aceste atributii erau
exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care sa spuna dreptul).

Tot din categoria magistratilor laici faceau parte si edilii, care:

- asigurau ordinea publica si aprovizionarea oraselor;

- se ocupau de administrarea targurilor si pietelor;

Questorii erau acei magistrati care coordonau activitatea fiscala.

In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori – apparitores.

Magistratii sacerdotali erau de trei feluri:

- pontifii;

- flaminii;

- augurii.

Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu
aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura si el promovarea cultului imperial.
In toate coloniile si municipiile se organizau asociatii – colegia – pe criterii profesionale, etnice sau
religioase. Conducatorii lor erau denumiti prefecti sau magistri.

Localitatile rurale erau de doua feluri. Unele erau organizate dupa model roman, iar altele erau
organizate dupa modelul geto-dac. Cele organizate dupa nivel roman erau, la randul lor, de doua
feluri: pagus si vicus.

Se numeau pagi localitatile rurale fondate pe teritoriile dependente de orase. Erau conduse de prefecti,
care erau in acelasi timp si membri ai senatelor municipale (decurioni).

Se numeau vici localitatile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orase sau care se aflau in
zone unde nu existau orase. Acestea aveau conducere proprie.

Localitatile rurale organizate dupa modelul geto-dac se numeau obsti satesti (teritoriale). Desi ele
erau integrate in provincie, aveau dreptul de a se autoconduce in sistemul democratiei obstesti.

Mai existau si alte localitati cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii
familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflata langa
Ampulum, care a devenit oras.

Un regim juridic diferit aveau si localitatile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae.

Sectiunea a VI-a. Dreptul in Dacia provincie romana

Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia Traiana, a avut loc un proces de
sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui proces evolutiv,
initial, in Dacia Traiana se aplicau randuieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, si
dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte.

Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie, care se
bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile si politice – ius commercii, ius conubii, ius
sufragii, ius militiae, ius honorum.

Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.

In relatiile dintre daci se aplica cutuma geto-daca.

Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planul organizarii
administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un proces de impletire a
celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii juridice, care nu corespund nici
cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originala, caci in procesul
impletirii institutiilor romane cu cele locale iau nastere noi institutii juridice, in cadrul carora
dispozitiile de drept roman au dobandit functii si finalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este
denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai
ales, cu privire la obligatii.

In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate:
proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.
Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriile cucerite
de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosinta
provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagma “possessio vel usufructus”
(uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceasta folosinta prin sintagma “proprietate
provinciala”, intrucat acea folosinta prezenta trasaturile unui drept real, era un veritabil drept real,
deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (intre vii) si mortis causa
(pentru cauza de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem
(reala) creata dupa modelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni
se introducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta
actiunea in revendicare. Totodata, proprietatea provinciala putea fi dobandita si printr-o varianta a
uzucapiunii romane, cunoscuta in Dacia Traiana sub denumirea de prescriptio longi temporis.
Provincialul recunostea proprietatea suprema a statului roman asupra acelui pamant prin plata anuala
a unei sume de bani numita tributum (stipendium).

Totodata in provincia Dacia s-a putut exercita si proprietatea quiritara, pe baza fictiunii lui ius
italicum, intrucat proprietatea quiritara putea fi exercitata doar de catre cetatenii romani si purta
asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al
res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera ca teritoriile
dependente de anumite colonii se afla in Italia. Pe aceasta cale acele terenuri deveneau lucruri romane,
susceptibile de apropriere sub forma proprietatii quiritare. Aceasta proprietate era exercitata doar de
catre cetatenii romani aflati in Dacia.

De asemenea, a fost cunoscuta si proprietatea peregrina, distincta de cea provinciala, intrucat

ea purta doar asupra constructiilor si a bunurilor mobile. Era sanctionata printr-o actiune in rem
speciala.

In materia persoanelor se aplicau dispozitiile dreptului roman, dar numai in primele decenii de la
fondarea provinciei. In primele decenii, cam pana in vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.),
persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale inchise si ereditare.

Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Faceau parte din categoria latinilor fictivi,
intrucat se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de vedere etnic,
deoarece nu erau rude de sange cu romanii.

Peregrinii se imparteau in doua categorii: obisnuiti si dediticii.

Peregrinii obisnuiti aveau acces la ius gentium si la cutuma locala.

Peregrinii dediticii aveau o conditie juridica inferioara, pentru ca s-au opus cu arma expansiunii
romane, iar romanii le-au distrus cetatile. Acesti peregrini nu puteau dobandi cetatenia romana, fiind
exceptati de constitutiunea lui Caracalla. Acestia nu puteau veni la Roma fara a nu cadea in sclavie.

Cu timpul, pe fondul unificarii institutiilor juridice, asistam la un proces de unificare a conditiei

juridice a persoanelor, in intelesul ca asistam la o tendinta conform careia toti oamenii liberi din Dacia
Traiana dobandesc aceeasi conditie juridica. Acest proces s-a desavarsit in anul 212 e. n. cand, prin
edictul lui Caracalla, toti locuitorii liberi din Dacia Traiana au devenit cetateni romani, dobandind
astfel acces la dreptul civil roman, cu exceptia peregrinilor si a latinilor iuniani.
 In materie succesorala, pana in vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate randuieli
paralele, insa, incepand din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatam ca si
dispozitiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, intrucat oamenii liberi din Dacia
Traiana dobandesc testamenti factio (capacitate testamentara).

Dar cele mai importante dispozitii ale dreptului daco-roman sunt in domeniul obligatiilor, avand in
vedere faptul ca in Dacia Traiana productia si economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fara
precedent, or institutiile din domeniul obligatiilor trebuie sa reglementeze aceasta categorie de relatii.
Aceste institutii juridice ne sunt cunoscute amanuntit, caci fizionomia lor juridica ne-a fost transmisa
pe cale directa, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

BIBLIOGRAFIE :

1. Istoria Statului si Dreptului Romanesc – Prof.Univ.Dr. IOAN CHIŞ

2. Istoria romanilor - Titu Georgescu ( Editura Fundatiei “Romania de

maine”, Bucuresti 1997 )

3. O istorie sincera a poporului roman - Florin Constantiniu (Editura

Univers Enciclopedic, Bucuresti 1998 )