Grupul oniric

Aveți o cafea la îndemână? Vă trebuie. Astăzi vorbim despre Emil Brumaru și nu avem cum
sa-l citim, să-l înțelegem fără. Dar înainte de asta, să vedem ce e cu onirismul.
Grupul oniric este alcătuit dintr-un grup de autori care au în comun un anumit tip de a
concepe literatura, un program literar pe ca îl definesc împreună. Autorii care încearcă să
definească onirismul estetic sunt în primul rând prozatorul Dumitru Țepeneag și poetul
Leonid Dimov. Alți membri ar fi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, după acestui grup i se mai
atașează Emil Brumaru, o adeziune benevolă, se prezintă la ușa lui Dimov cu o geantă cu
manuscrise pe umăr și se prezintă ca fiind Emil Brumaru și vine de la Dolhasca și e oniric, și
alți autori, de pildă Virgilă Ivănceanu, Sorin Titel, Iulian Neacșu care întregesc grupul.
Ei debutează în intervalul de deschidere, în 1965 se întemeiază grupul oniric, și sunt
interziși ca grup în 1971, în urma unei vizite în China, unde era revoluția culturală, în care tot
ce însemna muzică, cinematografie, contribuia la cultul personalității dictatorului.
Modul în care vor să facă literatură oniricii este diferit de concepția și de modul în care
concepe și face poezie Nichita Stănescu, fiind diferențe clare. Este foarte multă diversitate în
peisajul literaturii din această perioadă. Oniricul pornește „În căutarea unei definiții”,
Țepeneag propune două categorii literare învecinate, ce folosesc din plin imaginarul de tip
oniric, raportându-se de fapt la vis, și anume literara fantastică care se deschide adesea către
zona onirică a imaginarului și poezia suprarealistă. Onirismul lor, afirmă Țepeneag, poate fi
considerat o sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic și suprarealism, ambele
raportându-se la vis. Pentru literatura onirică visul nu este sursă, nici obiect de studiu, așa
definește tradiția romantică pentru care visul este o sursă de inspirație, romanticii descriind
visul, ca în cazul Sărmanului Dionis al lui Eminescu unde se trece dintr-un nivel al realității
într-o altă realitate, visul fiind un „dincolo”. Pentru suprarealiști raportul omului modern cu
visul este diferit, visul devine un obiect de studiu, interesându-i fenomenul în sine. Acum apar
studiile lui Froid, referitoare la vis și se pune în legătură visul cu conștientul, subconștientul.
Suprarealiștii vor să ajungă în acea zonă a psihicului la care nu au acces rațional și o fac
printr-o dereglare a simțurilor sau prin hipnoză, primele manifeste ale suprarealismului, ale lui
Andre Breton, vorbesc despre metoda dicteului automat,(când poetul nu intervine, nu
organizează discursul, ci pur și simplu lucrează cu sine) dorind să practice o artă care să nu
mai fie elaborată cerebral.
Pentru onirici literatura lor nu imită nici una dintre tipurile de raportare la vis, ei nu vor
să descrie sau să cerceteze visul ci pur și simplu ei vor să transforme visul într-un criteriu,

1
„visul devine un criteriu”, afirmă Țepeneag. Deosebirea e fundamentală, citez, „eu nu
povestesc un vis, al meu sau al altcuiva, ci încerc să construiesc o realitate analoagă visului”.

După ce este literatura onirică?

Marele orgoliu al oniricilor este de a vedea realitatea din perspectivă onirică ca și cum
ar fi un vis, de a căuta modul în care realitatea poate fi surprinsă, percepută într-o morfologie
onirică.
SLIDEUL CU POZA LUI EMIL BRUMARU: DE AICI CITESC
Emil Brumaru pentru grupul oniric e un caz mai special, el își cere cumva acceptarea în acest
grup, o povestește chiar el în unele interviuri, și apoi putem urmări asta și în corespondență.
Corespondența este adunată în volum IV de opere la Polirom, „Cerșetorul de cafea„ acolo
găsim scrisori către Țepeneag, către Leonid Dimov, Florin Mugur, Radu Petrescu. Sunt
importante în sine, fiind pagini de literatură pură, importante și că putem lua „pulsul vieții
literare din epocă.” Brumaru se simte afin cu oniricii, el vine acasă la Dimov, cu o geantă pe
umăr plină de manuscrise și se prezintă: „Sunt Emil BRUMARU, vin din Dolhasca și sunt și
eu oniric...” Nu se știe dacă este o influență propriu-zisă, la data contactului cu autorii onirici,
universul poetic a lui Emil Brumaru era gata constituit.
Debutează în 1970 cu două volume, unul se intitulează „Versuri”, altul „Detectivul Arthur”.
Toată critica îl descoperă, succesul e foarte mare. Autorul pare să vină dintr-o zonă poetică nu
foarte bine reprezetată la noi, unii comparându-l cu Ion Pilat, „debaralele, magaziile încărcate
de obiecte, alimente din poezia lui Pilat- tihna aceea pastorală, idilică. În orice caz ceea ce se
observă e că e o poezie stranie, care alege calea ei, și nu urmează nicio formulă consacrată de
la sfârșitul anilor 60. Ceea ce observă și mai mulți critici, la primul contact cu poezia sa, este
că Brumaru este un poet complet format, maturizat, încă de la primul volum, de Versuri,
1970.
Brumaru debutează într-un moment de mare efervescență a poeziei noastre, într-un context în
care tonul în poezie este dat de Nichita Stănescu, fiind perioada cea mai bună a autorului cu
Elegiile, Necuvintele, Măreția frigului, niște volume mari, ce impun prin notorietate.
Toate coordonatele poeziei lui sunt de găsit în primul volum, fiind cel mai reprezentativ din
poezia sa, oferind o imagine de ansamblu, derulându-se o imagine care se extinde asupra
întregii opere. Volumul de debut este montat de Leonid Dimov în câteva articole, atrăgând
atenția unei maniere aparte care nu seamănă cu poezia momentului. Prin ce atrage atenția?
Brumaru vine cu un univers mărunt, domestic, gastronomic, cu o recuzită obișnuită, fiind un
alt mod de a percepe poezia. El spune că „Nichita ne face pe toți să fim împotriva lui. Vom

2
lua necuvântul și-l vom face cuvânt. Cana va fi cana, rana va fi rană, ș.m.d.” Atitudinea nu
este ostilă, ci una care recunoaște prestigiul poeziei lui Nichita Stănescu, dar nu se supune
hegemoniei pe care modelul lui îl exercită, este o altă concepție asupra poeziei la Emil
Brumaru. O ATITUDINE MAI FAMILIARĂ, mai neconvențională, o normalizare a poeziei,
a discursului poeziei, o recuperare a unui imaginar banal, confortabil, domestic, o recuperare a
firescului în poezie, o reîntoarcere în contigent, în imediat, după ce poezia se fixase în
abstracțiuni. Brumaru crede că nu există în poezie teme mari și teme mici, nici cuvinte care
sunt poetice prin ele însele, nici cuvinte care sunt nepoetice prin ele însele, pentru el orice
poate fi poetizat.
Acum să vedem cum au reacționat criticii la poezia lui. Lucian Raicu spune că: „în vreme ce
alții se grăbesc să-și asume teribile abisuri, extraordinare cutremure lăuntrice, cosmic
proiectate, el preferă să stea cuminte în zona sa, aparent derizorie, lăsând totuși să se vadă
pentru cine nu are prejudecăți că țintește mai sus.” Criticul îl pune în opoziție cu formula
poeziei, socotind poezia brumariană ca o replică la formula primilor autori ai generației 60, al
căror șef de școală era Nichita Stănescu. Eugen Simion spune că „a scrie astăzi despre
bucătărie, dormitoare, bulioane, ibrice, motani este un act de curaj, poeții mai noi, de regulă
vizează miturile mari”.

Volumul de debut al lui Emil Brumaru se numește Versuri. Acest volum se deschide cu
poemul „Elegie”, la primă vedere pare un soi de atașament la tradiție, elegia fiind o specie
poetică intens cultivată și de romantici.

Poemul „Elegie” deschide volumul, și are rostul să dea o direcție lecturii, să prezinte, de
la bun început, o sinteză a imaginarului, a strategiilor, a viziunii. Materialitatea cea mai
concretă apare în poezia lui Brumaru, „piper, pești, lapte, curcani, ciuperci, canapele, icre,
ș.a.m.d, cum întâlnim de altfel și la Dimov, în „Cină cu Marina”, un tablou flamand în care e
prezentă atmosfera carnavalescă, omuleți care fac de toate, cară pe mese cantități uriașe de
mâncare, fiind prezentă o opulență alimentară care provine dintr-un imaginar medieval
înspăimântat de foame. Una dintre marile spaime ale omului este foamea, și desigur că el va
compensa în imaginar, ca în Țiganiada, raiul sub formă culinară. Raiul terestru.
Dar pe Brumaru, ca și pe Dimov de altfel, nu-l interesează aspectul culinar, ci pur și simplu să
alătură elemente pitorești, exotice: „pești groși ce-au adormit în sos cu lapte” sau la Dimov,
„meduze roze gătite cu cimbru”. Întâlnim această opulență, dar nu este strict gastronomică, ci

3
o fascinație în fața unei materii care, poate să fie banală, sordidă, dar privită cu atenție, privită
cu interes poetic devine fascinantă, devine de fapt fantastică.
Bogdan Crețu, în introducerea antologiei 80 de ninfe-ntr-un dulap, care mi-a servit ca
bibliografie primară, afirmă despre acest poem că „Cum anume sunt scoase lucrurile din
debara, anoste, comune în firescul și simplitatea lor, din conturul anodin? Procedeul este, în
esență, proustian, iar perspectiva această barocă (mai corect spus manieristă, în sensul lui
René Hocke), specifică poeziei lui Brumaru, se explică prin amestecul senzațiilor care se
înghesuie oximoronic, stimulate de melancolie.”
Nu am ales o pictură de-a lui René Hocke pe care să o asociez poeziei brumariene, dar nu
întâmplător l-am ales pe pictorul italian manierist, Jacobo da Empoli, care e în acord cu
poezia lui Brumaru, după părerea mea. Se poate observa atât în poezie, cât și în pictură, un
amalgam de obiecte, de recuzite care duce cu gândul la baroc, puse într-o manieră hibridă.
Se schițează un spațiu cu obiecte aglomerate, prin alăturare, cât mai ciudate, nivelul sintactic
dintre ele, de aici iese ideea, principiul de ambiguitate al oniriștilor.
În aparență pare o descriere a unui spațiu domestic, o bucătărie de vară plină de mâncăruri. În
„Cină cu Marina” a lui Leonid Dimov întâlnim o similară opulență gastronomică, dar mult
mai exotică. În acest caz, descrierea nu e una precisă, ci e o densitate a scenografiei
obiectelor, depășește cu mult posibilitățile realității, fiind proiectați într-un teritoriu imaginar
și nu contigent, real. De ce credeți că se numește Elegie poemul? De asta se intitulează Elegie
textul: „O vechi și dragi bucătării de vară, simt iar în gură gust suav de amiază”, fiind o
memorie a simțurilor, a papilelor gustativă. „Tristețea care mă înconjoară”, tonul este
elegiac, de asta se numește și Elegie.

Cea mai cunoscută memorie gustativă din istoria literaturii este Madlen a lui Prust, naratorul
începe întregul proces de reconstituire prin amintire, de recuperare a copilăriei, pornește de la
o prăjiturică, de la o madlenă, și deodată gustul îi amintește de copilărie. Vouă nu vi s-a
întâmplat să vi se declanșeze o amintire datorită acestui fapt?) Nu avem numai o memorie
vizuală, a imaginilor, a întâmplările, ci și una a simțurilor, există un anumit gust, miros care
ne proiectează într-o anumită parcelă a trecutului.)

Privirea care declanșează această viziune poetică este cea a copilului, fiind o infantilizare
voită. Vede toate acele „ienibahar...., pești groși”, proporțiile fiind dezechilibrate: „ciuperci
cât canapeaua”. Prima senzație este de exces, ne dăm seama că nu este un decupaj din
realitate, proporțiile sunt mărite, când vezi icrele, fiecare bob bălos, aluate tapisate, mari ca

4
niște canapele adică. Ideea este că tocmai excesul creează efectul de diafanizare, materia nu
mai este materie, materia devine diafan. Procedeul este prostian, perspectiva este manieristă,
senzațiile se amestecă, autorul adoptând perspectiva copilului, transformând memoria în simț
sinestezic.
Acest poem dă cheia de lectură a poezie lui Brumaru, este un poet de esență elegiacă, un poet
al luminii, al bucuriei, de o senzorialitate aparte, un poet care înregistrează tot ceea ce vine din
afară, dar totul este provizoriu, bucuria de a trăi, de asemenea.
În legătură cu motivația alegerii bucătăriei ca topos, Rodica Ilie, în monografia despre
Emil Brumaru, afirmă că „nevoia retragerii, a evadării dintr-o realitate agresivă ideologic și
social-politic impune crearea unui spațiu compensator ca răspuns la tensiunile exterioare, la
dinamica societății. Acest spațiu este un microcosmos bine centrat, bucătăria redă în
reprezentările ei universale, alături de dormitor, imaginea tihnei căminului, căldura și
stabilitatea topos-ului fiind focalizate de simbolistica vetrei, generatoare tuturor voluptăților
culinare. (p.19)
Alex. Ștefănescu precizează în prefața antologiei Opere I, Julien Ospitalierul că Emil
Brumaru: „imaginează acel uter paradiziac pe care George Bacovia, rătăcitorul nocturn pe
străzi pustii și lugubre, nu a putut niciodată – deși a visat – să-l reconstituie. Este greu de
crezut că, vreodată, cineva va reuși să descrie un spațiu mai intim decât cel descris de
Brumaru. Poetul laudă într-o stare de beatitudine veranda, magazia, cămara, incinta
întunecoasă a dulapului de haine.”
Cântec naiv
Multe poeme ale lui Brumaru sunt intitulate „Cântec naiv”, primul dintre ele fiind foarte scurt,
care pare, la fel descriptiv. Apare un tablou idilic, la începutul poemului, cu motani,
damigene, o atmosferă lipsită de griji. Genele fecioarelor sunt lungi, motanii sunt leneși, totul
devine delăsare, oțiu, de suspendare a voinței. Într-o astfel de atmosferă este interesant că
inițiativa pare a fi a obiectelor, nu a omului, omul nu mai are nicio voință: „și ne era atât de
lene”. Specific poeziei lui Brumaru, se creează o atmosferă liniștită, de lene, dar nu e una
placidă, ci încărcată de erotism difuz: „torceau femei de angora în pat”, o asociere a
feminității cu mișcările lascive ale pisicilor, ale felinelor, fiind un proces de erotizare a
realului.

5
APOCRIFĂ

Poemul surprinde o viziune lapidară asupra timpului pe care Brumaru o trasează în limitele
manierismului „ca expresie a unei dezintegrări”. Poemul construiește o imagine
asemănătoare ceasornicelor „moi” ale lui Salvador Dali din Insistența memoriei, în care
acestea apar ca motiv central.
Apocrifă înseamnă un neacceptat în canon.
Primele versuri poetul le lasă repede în urmă, și depune peste aceste versuri niște imagini
banale „dintr-un câine curge-o limbă”. Noi putem spune, că are legătură cu ceasul, asocierile
se pot face. Eu am asociat acest poem cu poemul lui Eminescu:
Se bate miezul nopţii...

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Imaginea cu „dintr-un câine curge-o limbă” este cât se poate de concretă. Au urmărit multe
interviuri, apariții pe internet ale autorului, și la o întâlnire, o doamnă, a întrebat ce a vrut să
zică prin acest vers: „Dintr-un câine curge-o limbă”, și poetul a zis că asta a vrut să zică, că
dintr-un câine curge-o limbă, făcând și gestul.

În ultima strofă Și-n bucătăria pură /Cănile se coc și-așteaptă /Atârnând cu apa-n gură, poetul
creează o feerie, sugestia fiind de puritate.

ADORMIND

Poetul este uimit de tot ce-l înconjoară și se întoarce către lume cu porii simțurilor deschiși,
derulând ample viziuni senzoriale. Aromele devin, în acest poem, palpabile (mirosul piperului
înțeapă, mirosul gros de pâine mângâie mâna), dar care liniștesc. Poetul este considerat un
scriitor senzorial, poate chiar cel mai senzorial. Și dacă la Dimov avem de-a face cu
spectacolul lumii, îngroșat prin imaginație, la Brumaru , cu spectacolul simțurilor.

6
BRUMARU – C CRETU

Emil Brumaru pentru grupul oniric e un caz mai special, el își cere cumva acceptarea în acest
grup, o povestește chiar el în unele interviuri, și apoi putem urmări asta și în corespondență.
Corespondența este adunată în volum IV de opere la Polirom, „Cerșetorul de cafea„ acolo
găsim scrisori către Țepeneag, către Leonid Dimov, Florin Mugur, Radu Petrescu. Sunt
importante în sine, fiind pagini de literatură pură, importante și că putem lua „pulsul vieții
literare din epocă.” Brumaru se simte afin cu oniricii, el vine acasă la Dimov, cu o geantă pe
umăr plină de manuscrise și se prezintă: „Sunt Emil BRUMARU, vin din Dolhasca și sunt și
eu oniric...” Nu se știe dacă este o influență propriu-zisă, la data contactului cu autorii onirici,
universul poetic a lui Emil Brumaru era gata constituit.
Debutează în 1970 cu două volume, unul se intitulează „Versuri”, altul „Detectivul Arthur”.
Toată critica îl descoperă, succesul e foarte mare, autorul pare să vină dintr-o zonă poetică nu
foarte bine reprezentată la noi, unii comparându-l cu Ion Pilat, „debaralele, magaziile
încărcate de obiecte, alimente din poezia lui Pilat- tihna aceea pastorală, idilică. În orice caz
ceea ce se observă e că e o poezie stranie, care alege calea ei, și nu urmează nicio formulă
consacrată de la sfârșitul anilor 60. Ceea ce observă și mai mulți critici, la primul contact cu
poezia sa, este că Brumaru este un poet complet format, maturizat, încă de la primul volum,
de Versuri, 1970.
Brumaru debutează într-un moment de mare efervescență a poeziei noastre, într-un context în
care tonul în poezie este dat de Nichita Stănescu, fiind perioada cea mai bună a autorului cu
Elegiile, Necuvintele, Măreția frigului, niște volume mari, ce impun prin notorietate.
Toate coordonatele poeziei lui sunt de găsit în primul volum, fiind cel mai reprezentativ din
poezia sa, oferind o imagine de ansamblu, derulându-se o imagine care se extinde asupra
întregii opere. Volumul de debut este montat de Leonid Dimov în câteva articole, atrăgând
atenția unei maniere aparte care nu seamănă cu poezia momentului. Prin ce atrage atenția?
Brumaru vine cu un univers mărunt, domestic, gastronomic, cu o recuzită obișnuită, apărând o
banalitate cultivată repetitiv, fiind un alt mod de a percepe poezia. El spune că „Nichita ne
face pe toți să fim împotriva lui. Vom lua necuvântul și-l vom face cuvânt. Cana va fi cana,
rana va fi rană, ș.m.d.” Atitudinea nu este ostilă, ci una care recunoaște prestigiul poeziei lui

7
Nichita Stănescu, dar nu se supune hegemoniei pe care modelul lui îl exercită, este o altă
concepție asupra poeziei la Emil Brumaru. O ATITUDINE MAI FAMILIARĂ, mai
neconvențională, o normalizare a poeziei, a discursului poeziei, o recuperare a unui imaginar
banal, confortabil, domestic, o recuperare a firescului în poezie, o reîntoarcere în contigent, în
imediat, după ce poezia se fixase în abstracțiuni. Brumaru crede că nu există în poezie teme
mari și teme mici, nici cuvinte care sunt poetice prin ele însele, nici cuvinte care sunt
nepoetice prin ele însele, pentru el orice poate fi poetizat.
Acum să vedem cum au reacționat criticii la poezia lui. Lucian Raicu spune că: „în vreme ce
alții se grăbesc să-și asume teribile abisuri, extraordinare cutremure lăuntrice, cosmic
proiectate, el preferă să stea cuminte în zona sa, aparent derizorie, lăsând totuși să se vadă
pentru cine nu are prejudecăți că țintește mai sus.” Criticul îl pune în opoziție cu formula
poeziei, socotind poezia brumariană ca o replică la formula primilor autori ai generației 60, al
căror șef de școală era Nichita Stănescu. Eugen Simion spune că „a scrie astăzi despre
bucătărie, dormitoare, bulioane, ibrice, motani este un act de curaj, poeții mai noi, de regulă
vizează miturile mari”.

Volumul Versuri se deschide cu poemul „Elegie”, la primă vedere pare un soi de atașament la
tradiție, elegia fiind o specie poetică intens cultivată și de romantici.
După ce citesc poezia:
Ce părere aveți?
Eu: În aparență pare o descriere, o falsă descriere, pare o descriere a unui spațiu domestic, o
bucătărie de vară plină de mâncăruri. În „Cină cu Marina” a lui Leonid Dimov întâlnim o
similară opulență gastronomică, dar mult mai exotică. În acest caz, descrierea nu e una
precisă, ci e o densitate a scenografiei obiectelor, depășește cu mult posibilitățile realității,
fiind proiectați într-un teritoriu imaginar și nu contigent, real. Un element esențial în text
este... percepția cui aparține. De asta se intitulează Elegie textul: „O vechi și dragi bucătării de
vară, simt iar în gură gust suav de amiază”, fiind o memorie a simțurilor, a papilelor,
gustativă.
Cea mai cunoscută memorie gustativă din istoria literaturii este Madlen a lui Proust, naratorul
reconstituie, începe întregul proces de reconstituire prin amintire, de recuperare a copilăriei,
pornește de la o prăjiturică, de la o madlenă, și deodată gustul îi amintește de copilărie.
(Marcel Proust, în romanul În căutarea timpului pierdut, roman care pleacă de la motivul
obiectului care declanșează amintirea, fiind vorba despre o prăjitură.) (Și sincer, personal, mi

8
s-a întâmplat. Vouă nu vi s-a întâmplat?) Nu avem numai o memorie vizuală, a imaginilor, a
întâmplările, ci și una a simțurilor, există un anumit gust, miros care ne proiectează într-o
anumită parcelă a trecutului.)

„Tristețea care mă înconjoară”, tonul este elegiac, de asta se numește și Elegie.

așa zisa descriere este declanșată de „Din nou copilăria mea visează”, enumerare de materie,
de opulență gastronomică. Privirea care declanșează această viziune poetică este cea a
copilului, fiind o infantilizare voită. Vede toate acele „ienihabar....”, proporțiile fiind
dezechilibrate: „ciuperci cât canapeaua”. Prima senzație este de exces, ne dăm seama că nu
este un decupaj din realitate, proporțiile sunt mărite, când vezi icrele, fiecare bob bălos, aluate
tapisate, mari ca niște canapele adică. Ideea este că tocmai excesul creează efectul de
diafanizare, materia nu mai este materie, materie devine diafan. Procedeul este prostian,
perspectiva este manieristă, senzațiile se amestecă, autorul adoptând perspectiva copilului,
transformând memoria în simț sinestezic.
Acest poem dă cheia de lectură a poezie lui Brumaru, este un poet de esență elegiacă, un poet
al luminii, al bucuriei, de o senzorialitate aparte, un port care înregistrează tot ceea ce vine din
afară, dar totul este provizoriu, bucuria de a trăi, de asemenea.

Cântec naiv
Multe poeme ale lui Brumaru sunt intitulate „Cântec naiv”, primul dintre ele fiind foarte scurt,
care pare, la fel descriptiv. Apare un tablou idilic, la începutul poemului, cu motani,
damigene, o atmosferă lipsită de griji. Genele fecioarelor sunt lungi, motanii sunt leneși, totul
devine delăsare, oțiu, de suspendare a voinței. Într-o astfel de atmosferă este interesant că
inițiativa pare a fi a obiectelor, nu a omului, omul nu mai are nicio voință: „și ne era atât de
lene”. Specific poeziei lui Brumaru, se creează o atmosferă liniștită, de lene, dar nu e una
placidă, ci încărcată de erotism difuz: „torceau femei de angora în pat”, este o asociere a
feminității cu mișcările lascive ale pisicilor, ale felinelor, fiind un proces de erotizare a
realului.

„Amnezie”

9
Amnezie înseamnă „pierderea memoriei”, și când îți pierzi memoria îți pierzi legătura cu
trecutul, pierzi de fapt legătura cu propria identitate, când ești amnezic totul e nou, nu mai
există cunoaștere.
După citit:

E un fruct, o portocală. Intensitatea a decupajului din realitate, aparent un gest banal „a lua o
portocală”, urmează o decojire, „o dezbrăcare”, Brumaru folosind o imagine poetică. Această
personificare a unui gest banal înseamnă și metamorfozarea lor, în mod clar sugestia este de
erotizare. Apoi se declanșează această privire poetică, care schimbă conturile realității,
portocala devine un obiect al dorinței. Din primul volum există o dublă realitate, orice gest
anodin, banal poate trimite la altceva, banalitate nu e niciodată banalitate, ascunde taine.

„Apocrifă 1”
Apocrifă înseamnă un neacceptat în canon.
Primele versuri poetul le lasă repede în urmă, și depune peste aceste versuri niște imagini
banale „dintr-un câine curge-un câine”. Noi putem spune, că are legătură cu ceasul, asocierile
se pot face. Eu am asociat acest poem cu poemul lui Eminescu:
Se bate miezul nopţii...

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Imaginea cu „dintr-un câine curge-o limbă” este cât se poate de concretă. Au urmărit multe
interviuri, apariții pe internet ale autorului, și la o întâlnire, o doamnă, a întrebat ce a vrut să
zică prin acest vers: „Dintr-un câine curge-o limbă”, și poetul a zis că asta a vrut să zică, că
dintr-un câine curge-o limbă, făcând și gestul.

În ultima strofă Și-n bucătăria pură /Cănile se coc și-așteaptă /Atârnând cu apa-n gură, poetul
creează o feerie, sugestia este de puritate.

ADORMIND

Realitatea aici este creată nu din mirosuri concrete, dintr-o frenezie a simțurilor, aromele
devin palpabile, „subțire și isteric, piperul mă înțeapă”, mirosul e palpabil.

10
Are o privire ce străbate dincolo de coaja lucrurilor.

DIMOV-poeme comentate

Cină cu Marina - (soția lui Dimov)

-poemul este descriptiv pentru că literatura onirică trebuie să fie descriptivă, să schițeze un
spațiu în care să aglomereze obiecte, prin alăturare, cât mai ciudate, nivelul sintactic dintre
ele, de aici iese ideea, principiul de ambiguitate.
-atmosferă la început, o stare nici de vis, nici de trezie.
-atmosfera este domestică, caldă, vag schițată, prin nostalgii, „zgomote de țurțuri să cadă pe
stradă”.
-un spațiu promis, „o ușă deschisă”, „lucarna„ este un element de arhitectură, sugerat de conul
de tisă, un copac de la munte, cu cetina tot verde.
-hibridizare, specifică lui Dimov, o descriere a cadrului natural, ca și cum ar fi o creație
arhitecturală.
-tablou flamand, „picturi de mari serbări populare”, atmosfera fiind carnavalescă, omuleți care
fac de toate, ce cară pe mese cantități uriașe de mâncare, fiind prezentă o opulență alimentară

11
care provine dintr-un imaginar medieval înspăimântat de foame. Una dintre marile spaime ale
omului este foamea, și desigur că el va compensa în imaginar, ca în Țiganiada, raiul sub
formă culinară. Raiul terestru.
Dar pe Dimov nu-l interesează aspectul culinar, ci pur și simplu să alăture elemente pitorești,
exotice: „meduze roze gătite cu cimbru”. Și la Emil Brumaru se întâlnește aceeași
opulență, dar nu este strict gastronomică, ci o fascinație în fața unei materii care, poate
să fie banală, sordidă, dar privită cu atenție, privită cu interes poetic devine fascinantă,
devine de fapt fantastică. Elegia lui Brumaru, „O dragi bucătării de vară...”
Dimov este fascinat de această diversitate a materiei, nu este o „cină cu Marina”, a uitat-o la
titlu, pe el îl interesează această opulență, diversitate a materiei.
Mesajul poemului: „Nu mai avem nevoie să creăm spații alternative, realitatea deja conține,
realitatea este fantastică în sine dacă știi să o privești.

În munți

-este vorba de spațiu în acest poem, întrerupt, specular, imaginarul lui Dimov proiectează
astfel de viziuni, un spațiu se deschide în alt spațiu, ca în poemul „Oglinzilor”.
-densitatea este prezentă și aici, a obiectelor, spațiile sunt intra aglomerate mere.
-sunt prezente obiecte banale, pungi, cutii, baloane, ciudate, dar nu contează obiectul în sine,
cel puțin în poezia lui Dimov, obiectul este detașat de funcționalitatea lui, contează
senzațiile pe care acele obiecte le pot crea.
-„culori încep să rupă, să rănească, să fâlșie...”, culoarea se detașează de obiect, în poemele
„Odăile”, culorile, la fel se detașează de obiect, „E purpura adâncă în draperie”, - nu
draperia purpurie, esențială e culoarea, nu materia. În poezia lui Dimov, nu materia
capătă culoarea, nu obiectele au o culoare, ci culoarea se concretizează în obiect.

Jeni și cei patru sergenți

-lumea ca zonă, este bulversată, e dată peste cap, de prezenței palide fecioare Jeni, care stă
într-o groapă, și patru sergenți au dezertat ca să o adore, să petreacă timp cu ea, în groapa în
care trăiesc sunt de toate, în poezia lui sunt de toate, adică și cutii de afumături, și operele lui
Shacwispeare, etc.
-în loc de război, urmează o desfășurare de forță și registrul acesta militar, precis e înlocuit de
cel carnavalesc, urând un întreg carnaval.

12
-respectă ceea ce promisese în poezia sa, un fel de realitate care a întrerupt raporturile cauză-
efect, numai respectă nicio logică, o realitate care nu mai poate fi percepută rațional, cu
prejudecăți.

Poem de sinteză - Linia moartă

-importanța lui Dimov:
La început a fost primul cu destulă reticență , așa cum s-a întâmplat șu cu Emil Brumaru, a
fost nevoie de o anumită acomodare a cititorilor cu poezia lor, care părea o poezie minoră,
Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” spune că Emil Brumaru e un poet minor,
pentru că el cultivă lumile marginale, universul mărunt, domestic. Dimov cu un imaginar
exotic, pitoresc, de jocuri livrești, spațiul balcanic, circul, carnavalul parcă ar spune prea
puține.
E o poezie protocolară, există o componentă ludică de a confecționa lucruri, de a le așeza în
relații ambigue, fiind un ludic gratuit, nu unul polemic.
-imaginarul la Dimov este nesfârșit, cine face recuzita poeziei lui observă că nu poate să-i
facă inventarul, „avem de toate”, așa cum o spune el însuși, „Turn Babel”, un fel de muzeu
imaginar, elemente venite din tot feluri de registre, din sfera fantasticului, un bestiar imaginar.
Turnul medieval revine mereu în poezia lui.
-banalitatea devine fantastică, sub ochii noștri se cristalizează uriaș, grandios, toată poezia lui
Dimov formează această lume ca spectacol.
-folosește o recuzită palpabilă, concretă, dar care o toarnă într-o relație ambiguă între
obiecte și estetizează realitatea, creând un nou univers estetizat.

13