„C.N.N.

-ul arăta înregistrarea video în care un mire dispărea tocmai când

punea inelul în degetul miresei. O firmă de servicii funerare din Australia
anunţase că aproape toţi cei care asistau la o înmormântare dispăruseră,
inclusiv cadavrul, în timp ce, de la o altă înmormântare, care avusese loc în
acelaşi moment, dispăruseră puţini oameni, iar cadavrul rămăsese.
La un liceu creştin al unei misiuni din Indonezia, în timpul unui meci de
fotbal, majoritatea spectatorilor şi toţi jucătorii, cu excepţia unuia,
dispăruseră în mijlocul meciului, lăsând în urma lor ghetele şi uniformele pe
gazon.
Jucătorul supravieţuitor, cuprins de remuşcări, se sinucisese.”
 Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii, care cuprinde
unsprezece titluri. A scris peste o sută de cărţi dintre care zece au intrat în
clasamentul de best-seller-uri al New York Times. Romanele sale
apocaliptice se bucură de un mare succes, iar Supravieţuitorii a fost
desemnată Cartea Anului de către Asociaţia Publiciştilor Creştini
Evanghelici în 1997,1998 şi 1999.

Dr. Tim LaHaye este cel care a avut ideea scrierii unor romane despre
înălţarea la Cer şi Apocalipsă. Este preot şi un recunoscut autor şi
conferenţiar asupra profeţiilor biblice. Este doctor în teologie la Western
Theological Seminary şi în literatură la Liberty University.
A scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci şi trei de
limbi şi au fost tipărite în peste 22 de milioane de exemplare.
TIM LAHAYE & JERRY B. JENKINS

SUPRAVIEŢUITORII

Traducere din limba engleză LIVIU RADU

RAO 2002

TIM LAHAYE & JERRY B. JENKINS Left Behind 1995

 1

Rayford Steele visa la o femeie pe care n-o atinsese niciodată. În timp ce

Boeing-ul 747, cu toate locurile ocupate, zbura deasupra Atlanticului,
condus de pilotul automat, pe ruta care-i permitea să aterizeze la Heathrow
la ora 18.00, Rayford îşi îndepărtase din minte orice gând despre familia sa.
Când se va împrimăvăra, o să petreacă ceva timp cu soţia şi cu fiul lor de
doisprezece ani. Va veni şi fiica lor, de la colegiu… Dar acum, în timp ce
copilotul moţăia, Rayford îşi imagina zâmbetul lui Hattie Durham şi se
gândea la următoarea lor întâlnire.
Hattie era stewardesa-şefă. Raymond n-o văzuse de mai mult de o oră.
Pe vremuri, Raymond abia aştepta să ajungă acasă, la nevastă. Irene era
atrăgătoare şi plină de viaţă, chiar dacă împlinise patruzeci de ani. Însă, în
ultimul timp, se săturase de pasiunea obsesivă pe care o făcuse pentru
religie. Numai despre asta vorbea.
Rayford Steele n-avea nimic împotriva lui Dumnezeu. Chiar îi plăcea să se
ducă, uneori, la biserică. Dar de când Irene fusese racolată de o congregaţie
măruntă şi se ducea în fiecare duminică la biserică şi la cursurile biblice
săptămânale, Rayford începuse să nu se mai simtă în largul lui. Oamenii din
biserica aceea nu-ţi acordau prezumţia de nevinovăţie, imaginându-şi
despre tine numai lucruri bune şi lăsându-te să-ţi vezi de treabă.
Dimpotrivă, indivizii îl întrebaseră direct ce rol juca Dumnezeu în viaţa lui.
— Mă binecuvântează în toate, răspunsese el zâmbind, iar replica păruse
să-i mulţumească.
Numai că Raymond găsea tot mai des motive ca să fie ocupat duminica.
Încerca să-şi spună că bigotismul soţiei îl făcea s-o ia razna. Dar ştia că de
vină era propriul lui libido.
Iar Hattie Durham arăta teribil de bine. Nimeni nu l-ar fi contrazis în
privinţa asta. Îi plăcea la ea faptul că obişnuia să-l atingă. Nimic nepotrivit,
nimic provocator. Pur şi simplu îi atingea braţul când se strecura pe lângă el
sau îşi aşeza uşor mâna pe umărul lui, când stătea în spatele scaunului său,
în cabină.
Dar nu numai atingerea sa îl făcea pe Rayford să se bucure de compania
ei. Îşi dădea seama din expresia ei, din comportarea ei, din priviri, că-l
respecta şi-l admira. Cel puţin. Nu ştia dacă femeia era interesată de
altceva… Putea doar să spere că era. Şi asta şi făcea: spera.
 Petrecuseră ceva timp împreună, pălăvrăgind ore în şir la masă sau la o
băutură, uneori împreună cu colegii de zbor, alteori singuri. N-o atinsese nici
cu un deget, dar se priviseră în ochi şi, poate, zâmbetul lui o făcuse să
înţeleagă…
Poate azi. Poate în dimineaţa asta, dacă bătaia ei codificată în uşa cabinei
nu-l va trezi pe secund, îşi va pune mâna lui peste mâna ei, aflată pe umărul
său într-un fel prietenesc, care ei să-i pară drept primul pas din partea lui
către o legătură…
Şi va fi chiar primul. Nu era un puritan, dar n-o înşelase niciodată pe
Irene. Avusese o grămadă de ocazii. Se simţise vinovat mult timp, din cauza
unei partide de smotoceală, de care avusese parte la o petrecere de Crăciun
dată de companie, cu doisprezece ani în urmă. Irene rămăsese acasă, gravidă
în luna a noua cu fiul lor, Ray jr.
Deşi cherchelit, Rayford fusese destul de deştept să plece devreme de la
petrecere. Evident, Irene observase că băuse, dar nu avusese motive să-l
bănuiască de altceva pe căpitanul ei cel corect. El fusese pilotul care băuse
cândva două Martini, în timpul întreruperii zborurilor la O’Hare, din cauza
viscolului, şi care anunţase că va rămâne la sol, după ce vremea se va
limpezi. Se oferise să plătească aducerea unui pilot care să-l înlocuiască, dar
compania Pan-Continental fusese atât de impresionată de gestul lui, încât, în
loc să-l pedepsească, îl prezentase ca un exemplu de disciplină şi
înţelepciune.
Peste două ore, Rayford va fi primul care va vedea semnele dimineţii,
paleta de culori pastelate, care vor semnala zorii ce nu prea aveau chef să se
arate peste continent. Până atunci, bezna ce se vedea pe ferestre va fi de
nepătruns. Pasagerii ameţiţi sau adormiţi trăseseră jaluzelele, scoseseră
perne şi pături. Avionul era un loc cuprins de beznă şi de zumzetul
motoarelor, în care toată lumea dormea. Cu excepţia câtorva plimbăreţi, a
însoţitoarelor de bord şi a celor ce trebuia să-şi satisfacă necesităţile
naturale.
Aşadar, la acea oră întunecată de dinaintea zorilor, întrebarea era dacă
Rayford Steele trebuia să rişte pentru o relaţie nouă, incitantă, cu Hattie
Durham. Îşi stăpâni un zâmbet. Încerca să se înşele singur? Cineva cu
reputaţia lui putea să facă altceva în afară de a visa că are de-a face cu o
femeie mai tânără decât el cu cincisprezece ani? Nu mai era atât de sigur de
el. Dacă Irene n-ar fi luat-o razna cu biserica ei…
 Va înceta ea vreodată să-şi facă de lucru cu chestiunile legate de sfârșitul
lumii, cu dragostea lui Iisus, cu mântuirea sufletelor? În ultimul timp citea
tot ce-i pica în mână despre înălţarea la Cer.
— Poţi să-ţi imaginezi, Rafe, îl întrebase ea exultând, că Iisus se va
întoarce ca să ne ia înainte să murim?
— Da, răspunsese el, privind-o pe deasupra ziarului. O chestie ca asta
m-ar ucide!
Gluma lui n-o amuzase.
— Dacă n-aş şti ce mi se va întâmplă, n-aş vorbi! se răţoise ea.
— Ştiu ce-o să mi se întâmple, insistase el. O să fiu mort, decedat,
terminat. Dar tu o să zbori drept în rai!
Nu voise s-o supere. Doar glumise. Când Irene dăduse să plece, se luase
după ea, o luase în braţe şi încercase s-o sărute, dar ea îl respinsese.
— Hai, Irene, zisese el, recunoaşte că majoritatea oamenilor va cădea pe
spate când o să-L vadă pe Iisus, întorcându-se după toţi cei buni.
— Ţi-am spus de nenumărate ori, replicase ea, izbucnind în plâns. Cei
izbăviţi nu sunt oameni buni, sunt…
— Doar iertaţi, da, ştiu, spusese el, simţindu-se respins şi vulnerabil chiar
în casa lui. Dacă lucrurile astea te fac să te simţi bine, n-ai decât să crezi în
ele, adăugase el, întorcându-se la ziarul lui.
— Cred doar ce spune Biblia, încheiase discuţia Irene.
Rayford ridicase din umeri. Ar fi vrut să-i spună: „E tocmai bună pentru
tine!” Dar ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia. Într-un fel, o invidiase pentru
încrederea în sine, dar, de fapt, o categorisise ca fiind o persoană emotivă şi
sentimentală. Nu voia s-o spună, dar era mai deştept, da, mai inteligent
decât ea. Credea în reguli, sisteme, legi, modele, în lucrurile pe care le poţi
vedea, simţi, auzi şi atinge.
Dacă Dumnezeu putea fi integrat acestora, bine. O putere superioară, o
făptură care ne iubeşte, o forţă dincolo de legile naturii – foarte bine! În
cazul ăsta, putem să ne rugăm şi să-i înălţăm imnuri, să ne mândrim cu
faptul că putem fi buni unii cu alţii, iar apoi să ne întoarcem la treburile
noastre. Teama cea mai mare a lui Rayford era că această fixaţie religioasă
nu se va potoli, ca alte pasiuni anterioare ale lui Irene. O vedea deja sunând
pe la uşi şi întrebând dacă poate să citească un verset, două… Dar îl cunoştea
prea bine ca să-i pretindă s-o însoţească…
Irene devenise o adevărată fanatică, iar acest lucru îi permitea lui Rayford
să viseze la Hattie Durham, fără să se simtă vinovat. Poate ar trebui să-i
spună ceva, să-i sugereze ceva, în timp ce se vor strecura prin aeroportul
Heathrow, către staţia de taxiuri. Poate chiar ceva mai devreme. Va îndrăzni
să-i facă o declaraţie chiar acum, cu câteva ore înainte de aterizare?
***
Lângă o fereastră de la clasa întâi, un reporter stătea aplecat peste
laptop-ul său. Opri calculatorul, promiţându-şi să revină la jurnalul său ceva
mai târziu. La treizeci de ani, Cameron Williams era cel mai tânăr reporter
principal din istoria prestigiosului Global Weekly. Spre invidia veteranilor
echipei, sau publica primul ştiri de senzaţie, sau i se repartizau cele mai
interesante reportaje din lume. Atât admiratorii, cât şi duşmanii de la revistă
îi spuneau Buck1, pentru că el distrugea tot ce însemna tradiţie şi autoritate.
Buck considera că duce o viaţă minunată, întrucât asistase la unele
evenimente istorice cruciale.
În urmă cu un an şi două luni, se dusese în Israel, ca să-l intervieveze pe
Chaim Rosenzweig pentru reportajul ce trebuia să ţină prima pagină din
numărul de 1 ianuarie al revistei. Urmarea a fost că trăise atunci cel mai
bizar eveniment din viaţa lui.
***
Bătrânul Rosenzweig fusese singura alegere unanimă, din istoria lui
Global Weekly, pentru „Omul Anului” în domeniul ştirilor. De obicei,
membrii redacţiei respingeau orice candidatură care ar fi semănat cu „Omul
Anului” de la Times. Dar Rosenzweig se impunea de la sine. Cameron
Williams se dusese la şedinţa redacţională pregătit să lupte pentru
Rosenzweig şi să se opună oricărei alte vedete a presei pe care ar fi
propus-o ceilalţi.
Fusese plăcut surprins când redactorul-şef, Steve Plank, începuse
discuţiile spunând:
— Vrea cineva să nominalizeze pe altcineva decât pe câştigătorul
premiului Nobel pentru chimie?
Redactorii se priviseră, clătinaseră din cap şi se prefăcuseră că se
pregăteau să plece.
— Gata, şedinţa s-a încheiat, zisese Buck. Steve, nu vreau să par insistent,
dar ştii că-l cunosc pe individ şi că are încredere în mine.
— Nu te grăbi prea mult, cowboy-ule, replicase un rival, care apoi i se
adresase lui Plank. Îl laşi pe Buck să stabilească singur ce are de făcut?
— S-ar putea, răspunsese Steve. Şi ce dacă?

1 To buck - a sfărâma (n.tr.)

 — Mă gândeam că-i vorba de o chestie tehnică, de ceva ştiinţific…
mormăise inamicul lui Buck. Ar trebui să-i încredinţezi reportajul
specialistului în ştiinţă.
— Care să scrie ceva care să-l adoarmă pe cititor, comentă supărat Plank.
Ştiţi cu toţii că autorii reportajelor de senzaţie se aleg din grupul ăsta. Că
nu-i vorba de un reportaj ştiinţific, cum n-a fost nici primul articol pe care
l-a scris Buck despre Rosenzweig. Trebuie scris astfel încât cititorul să
cunoască omul şi să înţeleagă importanţa descoperirii sale.
— De parcă n-ar fi evident! A schimbat cursul istoriei.
— O să stabilesc astăzi cine va scrie articolul. Buck, mulţumesc că te-ai
oferit! Presupun că şi ceilalţi ar vrea să-l scrie.
Pe figurile celor din încăpere se văzuse că-şi doreau reportajul, dar Buck
auzise însă şoptindu-se că blondul o să fie iarăşi preferat. Şi aşa avea să se
întâmple.
Încrederea şefului şi concurenţa pe care i-o făceau colegii îl deciseseră să
se autodepăşească de fiecare dată când publica. În Israel, Buck pătrunsese în
mediul militar şi se întâlnise cu Rosenzweig în acelaşi chibuţ, de la periferia
Haifei, în care îi luase un interviu cu un an înainte.
Rosenzweig era un om fascinant, bineînţeles, dar descoperirea lui – sau
invenţia lui, pentru că nimeni nu ştia cum s-o categorisească – fusese, cu
adevărat, ştirea anului. Omul acela modest spunea că-i botanist, dar, de fapt,
era inginer chimist şi născocise un fertilizator sintetic care făcuse ca
nisipurile pustiurilor din Israel să devină încărcate de roade, ca o seră.
— Irigarea nu mai reprezenta de decenii o problemă, spusese bătrânul.
Însă nu făceam decât să udăm nisipul. Invenţia mea împreună cu apa, face ca
nisipul să devină fertil.
Buck nu avea pregătire ştiinţifică, dar cunoştea totuşi destule ca să clatine
din cap, auzind declaraţia lui Rosenzweig. Invenţia acestuia transformase
iute Israelul în cea mai bogată ţară de pe pământ, care scotea un profit mai
mare decât vecinii săi cei plini de petrol. Fiecare petic de sol producea flori
şi seminţe, inclusiv cele ale unor soiuri ce nu fuseseră cultivate vreodată în
Israel. Ţara Sfântă devenise capitala exporturilor, era invidiată de întreaga
lume; şomajul fusese eradicat. Toată lumea prospera.
Prosperitatea adusă de formula miraculoasă schimbase cursul istoriei
Israelului. Având bani şi resurse, Israelul încheiase pacea cu vecinii săi.
Comerţul liber şi trecerea uşoară a graniţelor le permiteau tuturor celor
care iubeau acea ţară să o viziteze. Dar nimeni nu avea acces la acea „reţetă”.
 Buck nu-i ceruse bătrânului să-i dezvăluie formula chimică sau să-i arate
mijloacele de securitate care-l apărau de vreun potenţial duşman. Simplul
fapt că fusese găzduit de către armată arăta importanţa mijloacelor de
siguranţă. Menţinerea secretului asigura puterea şi independenţa statului
Israel, care nu se bucurase niciodată de atâta linişte. Cetatea Ierusalimului
devenise acum un simbol, în care era binevenit orice om paşnic. Bătrânii
credeau că Dumnezeu îi răsplătea pentru secolele de persecuţii îndurate.
Chaim Rosenzweig era onorat de către întreaga lume, admirat în
propria-i ţară şi căutat de personalităţile întregii lumi. Îl proteja un sistem
de securitate la fel de complex ca acela al unui şef de stat. Deşi Israelul
devenise prosper, conducătorii naţiunii nu erau proşti. Rosenzweig răpit şi
torturat putea fi silit să dezvăluie secretul care putea revoluţiona oricare
altă naţiune de pe glob.
Imaginaţi-vă ce-ar fi putut face formula lui miraculoasă din tundra vastă a
Rusiei! S-ar fi putut face ca acele regiuni acoperite de zăpadă în cea mai
mare parte a anului să înflorească? Să fi fost soluţia renaşterii naţiunii care
rămăsese în urma dezmembrării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste?
Rusia era un gigant încă nedezmeticit, cu o economie ruinată şi cu o
tehnologie înapoiată. Mai avea doar puterea militară şi fiecare marcă
economisită se cheltuia pe armament. Trecerea de la ruble la mărci nu
fusese uşoară pentru naţiunea aceea chinuită. Limitarea finanţelor mondiale
la doar trei monede durase mulţi ani, dar odată schimbarea făcută, mulţi
fuseseră mulţumiţi. Toată Europa şi Rusia foloseau numai marca. Asia,
Africa şi Orientul Mijlociu făceau comerţ prin intermediul yenului. America
de Nord şi cea de Sud şi Australia foloseau dolarul. Urma să se facă încă un
pas, către o singură monedă valabilă pe tot globul, dar acele naţiuni care
făcuseră fără chef schimbarea nu aveau de gând s-o mai facă încă o dată.
Frustrată de inabilitatea de a profita de norocul Israelului şi decisă să
domine şi să ocupe Ţara Sfântă, Rusia lansase o ofensivă împotriva
Israelului, în miez de noapte. Atacul devenise cunoscut sub numele de Pearl
Harbour-ul rusesc. Din cauza interviului pe care i-l lua lui Rosenzweig, Buck
Williams se afla în Haifa când avusese loc atacul. Ruşii trimiseseră rachete
balistice intercontinentale şi bombardiere MIG cu încărcături nucleare.
Numărul avioanelor şi al focoaselor demonstra clar că aveau misiunea de a
distruge totul.
Să spui că Israelul fusese luat prin surprindere, scrisese atunci Cameron
Williams, însemna să spui că Marele Zid Chinezesc este lung. Când radarele
israeliene descoperiseră avioanele ruseşti, acestea se aflau aproape
deasupra lor. Cererile disperate de ajutor ale Israelului către vecini şi către
Statele Unite fuseseră făcute simultan cu cererea de a cunoaşte intenţiile
celor care le invadaseră spaţiul aerian. Dar, în momentul în care Israelul şi
aliaţii săi putuseră să înjghebe ceva care să semene cât de cât a sistem
defensiv, ruşii ajunseseră de o sută de ori mai mulţi.
Distrugerea urma să înceapă peste câteva secunde. Nu trebuia să aibă loc
negocieri, nici târguieli de împărţire a bogăţiei cu hoardele din nord. Dacă
ruşii ar fi intenţionat doar să-i intimideze şi apoi să negocieze, n-ar fi umplut
cerul cu rachete. Avioanele se puteau întoarce, dar rachetele fuseseră
lansate asupra unor ţinte.
Deci nu fusese vorba de un spectacol menit să îngenuncheze Israelul. Nu
se transmisese niciun mesaj victimelor. Israelul nu primise nicio explicaţie
pentru încălcarea graniţelor sale. Trebuia să se apere, ştiind însă că primul
val de atacatori va şterge, practic, ţara de pe faţa pământului.
În timp ce sirenele urlau, iar radioul şi televiziunea îi sfătuiau pe cei deja
osândiţi să-şi caute vreun adăpost, Israelul se pregătea să se apere pentru
ultima oară în istoria sa. Prima serie de rachete sol-aer lovi ţintele, cerul se
lumină din cauza mingilor de foc de un galben-portocaliu, dar acest lucru
încetinea prea puţin ofensiva rusească, împotriva căreia nu exista apărare.
Toţi cei care înţelegeau ce arătau ecranele radar interpretaseră exploziile
asurzitoare din cer ca un semn al declanşării masacrului. Orice conducător
militar care ştia ce va urma se aştepta să scape de chinuri în câteva secunde,
când bombele vor atinge pământul.
Din ceea ce vedea şi auzea în tabăra militară, Buck Williams îşi dăduse
seama că sfârșitul era aproape. Nu exista scăpare. Însă, în timp ce noaptea se
lumina ca ziua, iar exploziile groaznice, asurzitoare, continuau, nimeni
dintre cei de la sol nu păţea nimic. Clădirile se zguduiau şi trepidau. Totuşi,
nimic nu fusese lovit.
Afară, avioanele se izbeau de pământ, săpând cratere. Fragmente din ele
zburau în flăcări. Dar liniile de comunicaţii continuau să funcţioneze. Niciun
post de comandă nu fusese atins. Nu se raportau pierderi. Nu fusese distrus
nimic.
Erau victimele unei glume sinistre? Sigur, primele rachete israeliene
atinseseră avioanele ruseşti şi făcuseră rachetele să explodeze prea sus ca să
producă pagube la sol, în afară de incendii. Dar ce se întâmplă cu restul
forţei aeriene ruseşti? Radarul arăta că ruşii trimiseseră aproape toate
avioanele pe care le aveau, că păstraseră prea puţine în rezervă, pentru
propria apărare. Mii de avioane plonjau către oraşele cele mai populate ale
Israelului.
Zgomotul continuase, exploziile fuseseră atât de groaznice, încât
conducătorii militari, veterani în războaie, îşi ascunseseră feţele în mâini,
urlând îngroziţi. Buck îşi dorise întotdeauna să fie aproape de linia frontului,
dar instinctul de supravieţuire îl oprise. Ştia că va muri şi îi veniră în minte
gânduri bizare. De ce nu se însurase? Vor rămâne resturi ale trupului său, pe
care să le identifice tatăl şi fratele lui? Exista Dumnezeu? Moartea însemna
sfârșitul?
Se ghemuise într-un colţ, simţind nevoia să plângă. Nu se aşteptase ca
războiul să fie aşa. Îşi imaginase că va urmări totul dintr-un loc sigur, luând
act de petrecerea dramei.
După mai multe minute de la începerea holocaustului, Buck îşi dăduse
seama că nu murise, nici cu trupul, nici sufleteşte. Nu simţea curaj, ci doar
ceva deosebit. Va fi singura persoană din acel loc care va vedea şi va şti ce-l
ucide. Se dusese către uşă cu picioarele tremurând. Nimeni nu-l băgase în
seamă, nici nu-l avertizase. Se purtau ca şi cum fuseseră toţi condamnaţi la
moarte.
Se sili să deschidă uşa către căldura de furnal, ferindu-şi ochii de lumina
albă a vâlvătăii. Cerul ardea. Auzea avioane zburând chiar prin foc, vedea
rachete explodând, care aruncau şuvoaie de flăcări în aer. Privea cu groază
şi uimire cum maşinăriile uriaşe de război picau din cer, asupra oraşului,
zdrobindu-se, arzând. Dar cădeau între clădiri, pe străzi pustii şi pe câmpuri.
Nicio explozie, cu atât mai puţin una atomică, nu se ridica în atmosferă, iar
Buck stătea acolo, în căldură, cu figura acoperită de băşici şi cu trupul
acoperit de sudoare. Ce naiba se întâmplă?
Apoi începură să cadă bucăţi mari de gheaţă cât mingea de golf, iar Buck
fu silit să-şi acopere capul cu haina. Pământul se cutremură, trântindu-l. Cu
faţa în jos, peste cioburile de gheaţă, simţi ploaia curgând peste el. Brusc,
singurul zgomot ce se mai auzea fu al focului din cer, care începu să scadă în
intensitate. După zece minute de tunete, focul se împrăştie, iar mingi de
flăcări căzură pe sol. Fulgerele dispărură, la fel de iute cum apăruseră.
Tăcerea se întinse peste ţară.
În timp ce norii de fum erau îndepărtaţi de o briză blândă, cerul nopţii
reapăru, negru-albăstrui, iar stelele luceau paşnic, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Buck se întoarse în clădire, cu haina de piele udă în mână. Clanţa era încă
fierbinte, iar conducătorii militari plângeau şi tremurau. Radioul transmitea
rapoarte ale piloţilor israelieni. Se ridicaseră în aer doar ca să supravegheze
ofensiva aeriană rusească, ce părea gata să-i distrugă.
În mod miraculos, nu existaseră pierderi de vieţi omeneşti în tot Israelul.
Buck ar fi putut crede că o eroare misterioasă făcuse ca avioanele şi
rachetele să se distrugă între ele. Dar martorii raportaseră că o furtună de
foc, împreună cu ploaia, grindina şi cutremurul, fusese cea care distrusese
ofensiva.
Fusese doar o ploaie de meteoriţi, care picase la momentul potrivit?
Poate. Dar cum se explica faptul că mii şi sute de bucăţi incandescente de
metal loviseră solul în Haifa, Ierusalim, Tel Aviv, Ierihon şi Bethlehem,
dărâmând ziduri vechi, dar fără măcar a zgâria o fiinţă vie? Lumina zilei
scosese la iveală prăpădul şi dezvăluise alianţa secretă dintre Rusia şi unele
naţiuni din Orientul Mijlociu, în principal Etiopia şi Libia.
Printre ruine, israelienii găsiseră material combustibil pe care să-l
folosească timp de şase ani, economisindu-şi resursele naturale. Forţele
speciale se luptau cu vulturii pentru morţii inamici, încercând să-i
înmormânteze înainte să le fie curăţată carnea de pe oase şi bolile să
ameninţe naţiunea.
***
Buck îşi amintea bine totul, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Dacă n-ar fi fost
acolo şi n-ar fi văzut cu ochii lui, n-ar fi crezut. Şi avusese nevoie de mai mult
efort decât crezuse ca să-l creadă cititorii revistei Global Weekly.
Redactorii şi cititorii aveau explicaţia lor pentru fenomen, dar Buck
recunoştea, chiar dacă numai în sinea lui, că ajunsese să creadă în
Dumnezeu în ziua aceea. Învăţaţii evrei arătaseră fragmente din Biblie care
vorbeau despre Dumnezeu distrugându-i pe duşmanii Israelului cu o
furtună de foc, cutremure, grindină şi ploaie. Buck fusese uluit citind în
capitolele 38 şi 39 din Iezechiel despre un mare duşman din nord care
invada Israelul cu ajutorul Persiei, Libiei şi Etiopiei. Şi mai impresionant
fusese faptul că Scriptura prevăzuse că se vor folosi arme de foc şi că soldaţii
duşmani vor fi mâncaţi de păsări sau înmormântaţi în gropi comune.
Prietenii creştini încercaseră să-l convingă pe Buck să facă pasul următor
şi să creadă în Iisus, din moment ce era înclinat spiritual spre acest lucru. Nu
fusese pregătit să meargă atât de departe, dar de atunci devenise un alt om,
un alt fel de ziarist. Pentru el, nu mai exista nimic fără credinţă.
Fără să fie sigur că trebuia să-şi deschidă sufletul, comandantul Rayford
Steele simţea nevoia irezistibilă s-o vadă pe Hattie Durham chiar în clipa
aceea. Îşi desfăcu centura de siguranţă şi-l prinse de umăr pe copilot, în timp
ce se pregătea să iasă din cabină.
— Suntem pe pilotul automat, Christopher, zise el, când bărbatul mai
tânăr se ridică şi-şi aranjă căştile. Mă duc să-mi fac plimbarea de la răsăritul
soarelui.
Christopher se uită la el, îşi linse buzele, apoi zise:
— N-am impresia că răsare soarele, domnule căpitan.
— Peste o oră sau două. Mă duc să văd dacă s-a trezit cineva.
— Bine. Dacă s-a trezit, transmite-i salutări din partea lui Chris.
Rayford dădu din cap. În timp ce deschidea uşa, Hattie Durham năvăli
peste el.
— Nu-i nevoie să baţi, zise bărbatul. Tocmai ieşeam.
Stewardesa-şefă îl trase în coridor, dar în atingerea ei nu fusese nici urmă
de pasiune. Degetele ei se înfipseseră ca nişte gheare în antebraţul lui, iar
trupul ei tremura în întuneric.
— Hattie…
Femeia îl trase către bucătărie, apropiindu-şi faţa de a lui. Dacă n-ar fi fost
vizibil îngrozită, bărbatul s-ar fi bucurat de apropierea ei şi ar fi
îmbrăţişat-o. Genunchii femeii tremurau, în timp ce încerca să-i vorbească,
iar glasul îi era doar un geamăt strident.
— Lipsesc oameni, reuşi ea să şoptească, lipindu-şi capul de pieptul lui.
O prinse de umeri şi încercă s-o împingă, dar ea se lupta să rămână lângă
el.
— Ce vrei să spui?
Femeia plângea în hohote, pierzându-şi complet controlul.
— O mulţime de oameni! Au dispărut, pur şi simplu!
— Hattie, ăsta-i un avion mare. S-au dus la toaletă sau…
Femeia îşi trase capul, astfel încât să-i poată vorbi la ureche.
În ciuda plânsului, se străduia să se facă înţeleasă:
— Am fost peste tot. Îţi spun că lipsesc zeci de oameni!
— Hattie, e încă întuneric. O să-i găsim…
— Nu-s nebună! Du-te singur să vezi! Au dispărut oameni din diferite
locuri din avion.
— E o glumă! S-au ascuns, ca să…
— Ray! Pantofii, şosetele, hainele, totul a rămas în urma lor. Doar oamenii
au dispărut!
Hattie se desprinse din strânsoarea lui şi îngenunche, plângând, într-un
colţ. Rayford voia s-o liniştească, s-o ajute sau să-l cheme pe Chris să meargă
cu el prin avion. Dorea, mai mult decât orice, să creadă că femeia înnebunise.
Era evident că ea credea cu adevărat că dispăruseră oameni.
Visase cu ochii deschişi în cabină. Acum dormea? Îşi muşcă buzele şi
tresări, simţind durerea. Deci era treaz. Se duse la clasa întâi, unde o femeie
în vârstă stătea uluită, în lumina slabă de dinaintea zorilor, cu puloverul şi
pantalonii soţului ei în mână.
— Ce naiba? zise ea. Harold, unde eşti?
Rayford examină restul compartimentului de la clasa întâi. Cei mai mulţi
pasageri dormeau, inclusiv un tânăr de la fereastră, cu laptop-ul pe măsuţă.
Dar mai multe scaune erau goale. În timp ce ochii i se obişnuiau cu lumina
slabă, voi să se ducă spre scară. Dar femeia în vârstă îl strigă:
— Domnule, soţul meu…
Rayford duse un deget la buze şi şopti:
— Ştiu. Îl vom găsi. O să-l aduc înapoi!
„Ce aiureală!” gândi el, în timp ce cobora, dându-şi seama că Hattie se afla
chiar în spatele lui. „Îl vom găsi!”
Hattie îl prinse de umăr, iar el încetini pasul.
— Să aprind lumina?
— Nu, şopti el. Cu cât ştiu pasagerii mai puţin, cu atât mai bine.
Rayford şi-ar fi dorit să fie mai puternic, să aibă răspunsuri, să fie un
exemplu pentru echipaj, pentru Hattie. Dar, când ajunse la nivelul inferior,
ştia că restul zborului va fi un haos. Era la fel de speriat ca orice om de la
bordul avionului. În timp ce privea scaunele, aproape că fu cuprins de
panică. Se ascunse într-o nişă, din spatele peretelui despărţitor, şi-şi trase o
palmă zdravănă peste obraz.
Nu era nicio glumă, niciun truc, niciun vis! Se întâmpla ceva teribil şi nu
avea unde să fugă. O să fie destulă zăpăceală şi groază şi dacă nu-şi pierdea
cumpătul. Nu-l pregătise nimeni pentru o asemenea situaţie şi va fi cel la
care vor căuta cu toţii ajutor. De ce? Ce trebuia să facă?
Mai întâi un pasager, apoi altul, ţipară când îşi dădură seama că vecinul
de scaun lipsea, dar că hainele rămăseseră acolo. Ţipau, răcneau, se ridicau
de pe scaune. Hattie îl prinse pe Rayford din spate, strângându-l atât de tare,
că abia mai putea să respire.
— Rayford, ce se întâmplă?
Îi desprinse mâinile şi se întoarse spre ea.
— Hattie, ascultă-mă! Nu ştiu mai mult decât tine. Trebuie să liniştim
oamenii şi să ajungem la sol. O să fac un fel de anunţ, iar tu şi echipa ta aveţi
grijă să stea toţi pe scaune. E în regulă?
 Femeia dădu din cap, dar nu arăta de parcă ar fi fost „în regulă”. În timp
ce trecu pe lângă ea, grăbindu-se spre cabină, o auzi ţipând. „Dacă aşa vrea
să calmeze pasagerii…”, se gândi el, în timp ce se întorcea. O văzu în
genunchi, pe coridor. Ţinea un sacou, o cămaşă şi o cravată de uniformă,
toate intacte. Pantalonii zăceau la picioarele ei. Hattie ridică sacoul spre
lumina slabă şi citi numele de pe ecuson.
— Toni! se văicări ea. Toni a dispărut!
Rayford îi smulse hainele şi le înghesui dincolo de peretele despărţitor. O
apucă pe Hattie de cot şi o trase din raza vizuală a pasagerilor.
— Hattie, mai avem câteva ore până la aterizare! Nu ne putem descurca
dacă avionul e plin cu isterici. O să fac un anunţ, dar tu trebuie să-ţi faci
treaba! Eşti în stare?
Femeia dădu din cap, privind în gol. O obligă să se uite la el.
— Vrei să-ţi faci treaba?
Femeia dădu iarăşi din cap, apoi întrebă:
— Rayford, o să murim?
— Nu. Sunt convins că n-o să murim.
Dar nu era sigur de nimic. De unde era să ştie? Ar fi făcut mai bine faţă
unui incendiu la motor, ba chiar şi unei coborâri necontrolate. Şi o prăbuşire
în ocean ar fi fost mai bună. Cum să-i ţină pe oameni potoliţi în mijlocul unui
coşmar?
Acum, luminile stinse făceau mai mult rău decât bine şi se bucură că
putea să-i dea lui Hattie o sarcină precisă.
— Nu ştiu ce o să le spun, dar aprinde lumina, ca să vedem bine cine a
rămas şi cine a dispărut, apoi le vei cere declaraţii vizitatorilor acelora din
străinătate.
— De ce?
— Tu fă ce-ţi spun! Pregăteşte formularele!
Rayford nu ştia dacă făcea bine lăsând-o pe Hattie să aibă grijă de
pasageri şi de echipaj. În timp ce fugea pe scări, văzu o altă stewardesă
ieşind în coridor, plângând. În momentul acela, sărmanul Christopher, aflat
în cabină, era singurul din avion care nu ştia ce se petrece. Lucrurile stăteau
şi mai rău. Rayford îi spusese lui Hattie că nu ştia ce se întâmplă.
Adevărul era că ştia foarte bine. Irene avusese dreptate. El şi mulţi dintre
pasagerii lui fuseseră lăsaţi pe pământ.
 2

Cameron Williams se trezise când bătrâna din faţa lui îl strigase pe pilot.
Acesta îi făcuse semn să tacă, iar bătrâna se uitase în spate, la Buck.
Reporterul îşi trecuse degetele prin părul blond, lung, şi se străduise să
zâmbească.
— Aveţi necazuri, doamnă?
— E vorba de Harold al meu, zise ea.
Buck îl ajutase pe bătrân să-şi pună jacheta din stofă de lână şi pălăria de
fetru în dulapul de deasupra capului, când urcaseră la bord. Harold era un
domn scund, cu pantofi ieftini, pantaloni cafenii şi o vestă pestriţă, peste o
cămaşă cu cravată. Avea chelie şi Buck se gândise că o să-şi pună din nou
pălăria, când o să înceapă să sufle aerul condiţionat.
— Are nevoie de ceva?
— A dispărut!
— Vă rog?
— A dispărut!
— Sunt convins că s-a dus la baie în timp ce dormeaţi.
— Vrei să verifici? Ia şi o pătură.
— De ce, doamnă?
— Pentru că a plecat în pielea goală. E un om religios şi va fi foarte
stânjenit.
Buck îşi stăpâni un zâmbet, când observă expresia îndurerată a femeii.
Trecu de funcţionarul care dormea pe scaunul de la margine, care depăşise
limita băuturilor gratuite, apoi se aplecă să ia o pătură de la bătrână.
Într-adevăr, hainele lui Harold se aflau aşezate cu grijă pe scaun, cu ochelarii
şi aparatul auditiv deasupra. Cracii pantalonilor atârnau peste marginea
scaunului, ajungând până la pantofi şi şosete. „Bizar, se gândi Buck. De ce a
fost atât de grijuliu?” îşi aminti de un prieten din liceu, care avea o formă de
epilepsie, ce-l făcea s-o ia razna, deşi părea perfect conştient. Se putea
întâmpla să-şi scoată pantofii şi şosetele în public sau să iasă din baie fără
haine…
— Soţul dumneavoastră suferea de epilepsie?
— Nu.
— Era somnambul?
— Nu.
 — Mă întorc imediat.
Toaletele de la clasa întâi erau libere, dar când Buck se îndreptă spre
scări, găsi mai mulţi pasageri pe coridor.
— Scuzaţi-mă, zise el, caut pe cineva.
— Cine nu caută? îi replică o femeie.
Buck îşi croi drum şi găsi cozi la toaletele de la clasa business şi turist.
Pilotul trecu pe lângă el, fără să spună un cuvânt, iar Buck fu întâmpinat de
stewardesa-şefă:
— Domnule, sunt obligată să vă rog să vă înapoiaţi la locul
dumneavoastră şi să vă puneţi centura de siguranţă.
— Îl caut pe un…
— Toţi căutăm pe cineva, zise femeia. Sperăm să avem informaţii pentru
dumneavoastră, în câteva minute. Acum vă rog să vă întoarceţi la locul
dumneavoastră.
Femeia îl condusese spre scări, apoi trecuse pe lângă el, urcând câte două
trepte deodată.
La jumătatea scării, Buck se întoarse şi privi toată scena. Era noapte, iar
lumina de la cabina pilotului îl făcu să se înfioare. În tot avionul, oamenii
ridicau haine şi spuneau sau răcneau că dispăruse cineva.
Într-un fel, ştia că nu visează. Simţea aceeaşi groază ca atunci când îşi
aştepta moartea, în Israel. Ce să-i spună soţiei lui Harold: „Nu eşti singura. O
mulţime de oameni şi-au lăsat hainele pe scaun”?
În timp ce se grăbea către locul lui, căuta în memorie ceva citit, văzut sau
auzit despre vreo tehnologie care putea să scoată oamenii din hainele lor şi
să-i facă să dispară dintr-un loc determinat. Cei care făcuseră chestia asta
erau în avion? Aveau de gând să ceară vreo răscumpărare? Va urma un alt
val de dispariţii? Va fi şi el victimă a acestuia? Unde va ajunge?
Se părea că frica pusese stăpânire pe avion. Trecu din nou peste vecinul
de scaun, care continua să doarmă. Se ridică şi se aplecă peste speteaza
scaunului din faţă.
— Se pare că lipsesc mulţi oameni, îi spuse el bătrânei.
Aceasta îl privi zăpăcită şi speriată, aşa cum se simţea şi Buck însuşi.
Abia se aşezase, când se auzi difuzorul, iar comandantul se adresă
pasagerilor. După ce le ceru să se întoarcă la locurile lor, acesta explică:
— Voi cere însoţitoarelor de bord să verifice toaletele şi să se asigure că
totul e în regulă. Apoi le voi cere să împartă formularele care se completează
de către străinii care intră în ţară. Dacă lipseşte cineva din grupul
dumneavoastră, vă rog să completaţi formularul în numele ei sau al lui şi să
înşiraţi orice amănunt care vă trece prin minte, de la data naşterii până la
descriere. Sunt convins că vă daţi cu toţii seama că avem de-a face cu o
situaţie foarte dificilă. Formularele ne vor permite să ne dăm seama câte
persoane lipsesc şi voi putea să transmit câte ceva autorităţilor. Domnul
copilot Smith, va număra scaunele goale. Voi încerca să contactez
Pan-Continental-ul. Trebuie să vă spun totuşi că locul în care ne aflăm ne
permite să comunicăm cu solul doar extrem de greu şi cu mare întârziere.
Chiar dacă suntem în era sateliţilor, ne aflăm în acest moment într-o zonă
mărginaşă. De îndată ce voi afla ceva, vă voi anunţa. Între timp, vă rog să
cooperaţi şi să vă păstraţi calmul.
Buck îl văzu pe copilot venind grăbit dinspre cabină, fără caschetă şi roşu
la faţă. Fugi pe un culoar, apoi pe celălalt, uitându-se la fiecare scaun, în timp
ce o însoţitoare de bord împărţea formulare.
Vecinul de scaun al lui Buck se trezi, mormăind, când o stewardesă îl
întrebă dacă lipsea cineva din grupul său.
— Să lipsească? Nu. Din grupul meu fac parte doar eu.
Se ghemui din nou pe scaun şi adormi, netulburat.
***
Copilotul plecase doar de câteva minute, când Rayford auzi cheia
învârtindu-se în broasca uşii cabinei. Christopher se trânti în scaunul lui fără
a-şi pune centura de siguranţă şi-şi propti capul în mâini.
— Ce se întâmplă, Ray? întrebă el. Au dispărut mai mult de o sută de
oameni, care au lăsat în urma lor doar hainele.
— Atât de mulţi?
— De parcă era mai bine dacă ar fi fost numai cincizeci! Cum naiba o să
explicăm de ce am aterizat cu mai puţini pasageri decât am avut la plecare?
Rayford dădu din cap, manevrând radioul, încercând să prindă ceva,
orice, din Groenlanda sau din vreo insulă uitată de lume. Dar erau prea
departe ca să prindă chiar şi un post de ştiri, în cele din urmă, reuşi să ia
legătura cu un Concorde, aflat la câteva mile, care se îndrepta în direcţia
opusă. Îi făcu semn lui Christopher să-şi pună căştile.
— Aveţi suficient combustibil ca să ajungeţi în Statele Unite? îl întrebă
celălalt pilot pe Rayford.
Acesta se uită la Christopher, care dădu din cap şi şopti:
— Suntem la jumătatea drumului.
— Putem să ajungem până la Aeroportul Kennedy, zise Rayford.
— Nici vorbă, îi răspunse celălalt. Nu aterizează nimeni în New York. Mai
sunt deschise două piste în Chicago. Acolo ne ducem.
 — Din Chicago venim. Nu pot ateriza la Heathrow?
— Nu. E închis.
— Paris?
— Omule, trebuie să te întorci de unde ai venit. Am părăsit Parisul acum o
oră, am aflat ce se întâmplă şi am fost sfătuiţi să ne ducem direct la Chicago.
— Şi ce se întâmplă, Concorde?
— Dacă nu ştii, de ce ai deschis radioul, cerând ajutor?
— Am o situaţie deosebită, despre care n-aş vrea să vorbesc.
— Prietene, se întâmplă în toată lumea, n-ai aflat?
— Nu, n-am aflat. Spune-mi şi mie.
— Îţi lipsesc pasageri, nu-i aşa?
— Corect. Vreo sută.
— Oho! Noi am pierdut vreo cincizeci.
— Şi ce-ai făcut, Concorde?
— La început, am crezut că-i vorba de combustie spontană, dar ar fi
rămas fum, reziduuri… Oamenii aceia au dispărut pur şi simplu. Singurul
lucru cu care pot să compar dispariţia lor este Star Trek, în care oamenii se
dematerializează şi se rematerializează, cuprinşi de raze din toate părţile.
— Aş dori să pot să le spun oamenilor mei că aceia pe care-i iubesc vor
reapărea rapid şi întregi, aşa cum au dispărut.
— Ăsta nu-i cel mai rău lucru, Pan Heavy. Au dispărut oameni
pretutindeni. Orly a pierdut controlorii de trafic aerian şi pe cei de la sol.
Unele avioane au pierdut aviatorii. În locurile în care este zi sunt mormane
de maşini şi haos pretutindeni. Avioanele aterizează în fiecare aeroport
important.
— Deci a fost ceva spontan.
— Pretutindeni s-a întâmplat simultan, acum vreo oră.
— Am sperat că-i ceva numai în legătură cu avionul nostru. Un gaz, o
disfuncţionalitate…
— Credeai că-i ceva selectiv?
Rayford înţelese sarcasmul.
— Înţeleg ce vrei să spui, Concorde. Trebuie să recunosc că e ceva ce
n-am mai văzut vreodată.
— Şi n-o să mai vezi. Îmi tot spun că-i un vis urât.
— Un coşmar.
— Da, dar nu este, nu-i aşa?
— Ce-o să le spui pasagerilor, Concorde?
— Nimic. Dar tu?
 — Adevărul.
— Nu le poate face rău. Dar care-i adevărul? Ce ştim?
— Nimic.
— Ştii ce spun unii?
— Da, răspunse Rayford. Şi ar fi mai bine ca oamenii să fi fost duşi în
ceruri, decât să fi făcut chestia asta vreo putere lumească, folosind cine ştie
ce raze.
— Am auzit că toate ţările sunt afectate. Ne vedem în Chicago?
— Bine.
Rayford Steele se uită la Christopher, care începuse să modifice reglajele,
ca să întoarcă aparatul enorm către Statele Unite.
— Doamnelor şi domnilor, anunţă Rayford prin difuzor, nu putem să
aterizăm în Europa. Ne întoarcem la Chicago. Suntem la jumătatea drumului
spre destinaţia noastră iniţială, deci nu vom avea probleme cu
combustibilul. Sper că asta vă va linişti puţin. Vă voi anunţa când vom fi
suficient de aproape ca să puteţi folosi telefoanele. Până atunci, vă veţi face
un serviciu dacă nu veţi încerca să le folosiţi.
***
După ce pilotul revenise cu informaţia că se întorceau în Statele Unite,
Buck Williams fu surprins să audă aplauze în avion. Şocaţi şi speriaţi ca şi
ceilalţi, cei mai mulţi pasageri erau din America şi voiau să se întoarcă la
ceea ce le era familiar, crezând că, astfel, lucrurile se vor mai limpezi. Buck îl
zgâlţâi pe omul de afaceri de lângă el:
— Îmi pare rău, prietene, cred că ar trebui să te trezeşti!
Individul se uită scârbit la Buck şi mormăi:
— Dacă nu ne prăbuşim, nu mă mai deranja!
***
Când Pan-Continental-ul 747 ajunse, în cele din urmă, în raza de
comunicare prin satelit a Statelor Unite, pilotul Rayford Steele prinse un
post de radio şi află despre efectele de până atunci ale dispariţiilor de
oameni de pe toate continentele. Liniile de comunicaţii fuseseră întrerupte.
Printre cei care se volatilizaseră erau mulţi oameni din serviciile medicale şi
tehnice. Toate birourile de servicii publice se aflau în stare de alertă,
încercând să rezolve nenumăratele tragedii. Rayford îşi aminti de dezastrul
de la metroul din Chicago, petrecut cu ani în urmă, şi de faptul că poliţia,
spitalele şi pompierii îşi mobilizaseră toţi oamenii. Îşi imagină aceeaşi
catastrofă, multiplicată de mii de ori.
 Chiar şi vocile reporterilor erau pline de groază, deşi se străduiau s-o
ascundă. Fuseseră date toate explicaţiile posibile, dar predominau sfaturile
practice. Oamenii doreau să afle de la ştiri informaţii simple despre modul în
care puteau să ajungă unde doreau şi cum să ia legătura cu cei dragi, ca să
ştie dacă mai trăiau. Rayford fu instruit să folosească un model de trafic
multistatal, care-i permitea să aterizeze la O’Hare într-un moment precis.
Doar două piste rămăseseră deschise şi se părea că toate avioanele mari din
ţară se îndreptau într-acolo. Mii de oameni muriseră în urma prăbuşirilor de
avioane şi a ciocnirilor de maşini. Echipele de urgenţă se străduiau să
elibereze şoselele şi căile ferate, cu toată grija lucrătorilor pentru cei din
familiile lor şi pentru colegii de lucru, care dispăruseră. Un reporter spuse că
lipseau atât de multe taxiuri din garajele companiei de profil din O’Hare, că
s-a apelat la voluntari, ca să aducă înapoi maşinile care continuaseră să
meargă, având pe scaunul şoferului doar hainele acestuia.
Maşinile conduse de oameni care dispăruseră brusc scăpaseră,
bineînţeles, de sub control. Cea mai grea sarcină a echipelor de urgenţă era
să afle cine dispăruse, cine fusese ucis şi cine fusese rănit, iar apoi să
comunice informaţiile supravieţuitorilor.
Când Rayford ajunse suficient de aproape ca să poată lua legătura cu
tumul de control din O’Hare, ceru să i se facă legătura cu telefonul lui de
acasă. Îi râseră în nas:
— Ne pare rău, domnule comandant, dar liniile telefonice sunt defecte, iar
personalul societăţilor telefonice e împuţinat, încât tot ce poţi să speri este
să obţii ton şi să foloseşti un telefon care să reformeze automat numărul.
Rayford îşi anunţă pasagerii despre dimensiunile fenomenului şi-i rugă să
rămână liniştiţi:
— Nu putem face nimic aici, în avion, care să schimbe situaţia! Plănuiesc
să vă duc la sol cât mai iute posibil, ca să puteţi primi nişte răspunsuri şi,
sper, ajutor.
***
Telefonul prins pe spatele scaunului din faţa lui Buck Williams nu avea
mufele externe pe care le aveau majoritatea telefoanelor. Buck îşi imaginase
că liniile aeriene Pan-Continental vor înlocui destul de repede relicvele
acelea, ca să evite reclamaţiile utilizatorilor de calculatoare. Dar, presupuse
Buck, în interiorul telefonului conexiunile erau standard şi, dacă putea
ajunge la ele fără să strice telefonul, ar fi putut conecta modem-ul
calculatorului direct la linia de comunicaţii. Telefonul lui mobil nu funcţiona
la altitudinea aceea.
 În faţa lui, soţia lui Harold se zguduia de plâns, cu faţa ascunsă în mâini.
Funcţionarul de lângă Buck sforăia. Înainte să se îmbete în halul acela,
imediat după decolare, spusese ceva despre o şedinţă importantă, în Scoţia.
Va avea o mare „surpriză” la aterizare!
Peste tot, în jurul lui Buck, oamenii plângeau, se rugau sau vorbeau.
Însoţitoarele de bord ofereau gustări şi băuturi, dar puţini le acceptau. Deşi
ar fi preferat un scaun lângă coridor, ca să aibă mai mult loc pentru picioare,
Buck era acum încântat că se afla parţial ascuns, lângă fereastră. Scoase din
husa laptopului o trusă de scule, pe care nu se aşteptase să le folosească
vreodată, şi se apucă să meşterească la telefon.
Dezamăgit că nu găsise o mufă de conectare nici în interiorul carcasei, se
decise să facă pe electricianul amator. „Liniile telefonice folosesc de obicei
fire de aceeaşi culoare”, se gândi el, apoi deschise calculatorul şi tăie firul
care ducea la conector. Apoi tăie firul din interiorul telefonului şi îndepărtă
stratul protector din cauciuc. Cele patru fire interioare, atât cele ale
telefonului, cât şi cele din calculator, arătau asemănător. Le legă între ele, în
câteva minute.
Buck tastă repede un mesaj către redactorul-şef, Steve Plank, aflat în New
York, arătându-i unde se îndrepta. „O să transmit tot ce ştiu, dar sunt
convins că va fi una dintre multele poveşti asemănătoare între ele. Dar va fi
gata într-un minut după ce se va întâmplă ceva. Nu ştiu dacă-ţi va folosi la
ceva. Mi-a trecut prin minte, Steve, că s-ar putea să fii printre cei dispăruţi.
N-am de unde să ştiu. Cunoşti adresa mea de e-mail. Spune-mi dacă mai eşti
printre noi”.
Memoră notiţa şi o transmise prin modem, spre New York, în timp ce-şi
vedea de scris. Pe partea de sus a ecranului, un indice de funcţionare apărea
la fiecare douăzeci de secunde, informându-l că legătura cu magistrala de
date funcţiona. Continuă să lucreze.
Stewardesa-şefă îl întrerupse după câteva pagini de consemnare a
gândurilor şi trăirilor lui:
— Ce naiba faci aici? întrebă femeia, văzând firele ce legau telefonul de
laptop. Nu pot să te las să faci aşa ceva!
Buck se uită la numele de pe ecusonul ei şi îi zise:
— Ascultă, frumoasă Hattie, ne aflăm sau nu aproape de sfârşitul lumii?
— Nu mă luaţi aşa, domnule! Nu vă pot lăsa să distrugeţi bunurile liniilor
aeriene!
 — Nu stric nimic! Am adaptat instalaţia ţinând cont de prezenta stare de
urgenţă. Sper să stabilesc astfel o legătură, pentru că nimic altceva nu
funcţionează.
— Nu vă pot permite să faceţi asta.
— Hattie, pot să-ţi spun ceva?
— Doar că veţi face telefonul la fel cum l-aţi găsit.
— O să-l fac.
— Acum.
— Asta nu!
— Nu asta voiam să aud.
— Te înţeleg, dar te rog să mă asculţi.
Bărbatul de lângă Buck se uită la el, apoi la Hattie. Înjură, apoi îşi puse o
pernă peste urechea dreaptă, apăsând-o pe cea stângă de spătarul scaunului.
Hattie scoase o listă din buzunar şi găsi acolo numele lui Buck.
— Domnule Williams, mă aştept să cooperaţi. Nu vreau să-l deranjez pe
pilot cu asemenea probleme.
Buck se întinse şi o prinse de mână. Femeia tresări, dar nu-şi trase mâna.
— Putem să stăm de vorbă? Doar un minut.
— N-o să mă răzgândesc, domnule. Acum vă rog să mă lăsaţi, am un avion
plin cu oameni speriaţi.
— Nu eşti şi tu unul dintre ei? întrebă el, continuând s-o ţină de mână.
Hattie îşi muşcă buzele şi dădu din cap.
— Nu ţi-ar plăcea să iei legătura cu cineva? Dacă treaba asta merge, pot
să iau legătura cu oameni care ar putea să telefoneze, să-ţi anunţe familia că
eşti bine, chiar să-ţi transmită un mesaj. N-am distrus nimic şi promit să las
lucrurile aşa cum le-am găsit.
— Poţi s-o faci?
— Pot.
— Şi o să mă ajuţi?
— În orice privinţă. Dă-mi numele şi numerele de telefon. O să le trimit o
dată cu ceea ce vreau să transmit la New York şi o să insist să dea cineva
telefon pentru tine, iar apoi să mă anunţe. Nu pot garanta că o să reuşesc sau
că o să primesc vreun răspuns, dar o să încerc.
— Ţi-aş fi recunoscătoare.
— Şi o să mă aperi de orice însoţitoare de bord prea zeloasă?
Hattie reuşi să zâmbească:
— S-ar putea să vrea şi alţii să-i ajuţi.
 — E o chestie de durată. Ţine-i pe ceilalţi departe de mine, iar eu o să-mi
dau toată osteneala.
— Ne-am înţeles, răspunse ea, părând tulburată.
— Hattie, ai făcut ceea ce trebuia. Într-o situaţie ca aceasta, e normal să te
gândeşti un pic şi la tine. Asta fac şi eu.
— Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, domnule. Iar eu am responsabilităţi.
— Trebuie să recunoşti că, atunci când oamenii dispar, unele reguli nu
prea îşi mai au rostul…
***
Rayford Steele stătea, cenuşiu la faţă, în cabină. La o jumătate de oră după
ce luase legătura cu aeroportul din Chicago, la spusese pasagerilor tot ceea
ce ştia. Dispariţia simultană a milioane de oameni de pe tot globul provocase
un haos inimaginabil. Le mulţumise tuturor pentru că rămăseseră calmi şi
evitaseră istericalele, cu toate că fusese informat că la bordul avionului se
aflau doctori care distribuiau pastile cu valium ca pe bomboane.
Rayford fusese sincer, pentru că aşa era el. Îşi dădea seama că le spusese
oamenilor mai mult decât le-ar fi spus dacă ar fi pierdut un motor,
dispozitivele hidraulice sau chiar trenul de aterizare. Le spusese deschis că
s-ar putea ca, după ce vor ajunge acasă, să descopere că rudele lor au căzut
victime tragediilor provocate de dezastru.
Se gândi că ar trebui să fie mulţumit că se aflase în zbor când avuseseră
loc evenimentele. „Ce haos trebuie să fie la sol!”
Aici, în adevăratul sens al cuvântului, erau deasupra tuturor problemelor.
Lipseau oameni de peste tot. Dar, exceptând reducerea echipajului prin
dispariţia a trei membri, pasagerii nu avuseseră de suferit, cum s-ar fi
întâmplat dacă ar fi mers cu maşina sau dacă printre cei dispăruţi ar fi fost el
şi Christopher.
În timp ce reducea înălţimea, la mai multe mile distanţă de O’Hare,
începură să se vadă consecinţele tragediei. Avioane din toată ţara fuseseră
redirecţionate spre Chicago. Aterizările fuseseră organizate pe baza
rezervelor de combustibil. Rayford trebuia să aibă prioritate, după ce
zburase peste ţărmul de est, iar, mai înainte, peste Atlantic, până să se
întoarcă. Rayford nu obişnuia să comunice cu tumul de control până nu
ateriza, dar controlorul de trafic îi recomandase să păstreze legătura. Fusese
informat că vizibilitatea era excelentă, în ciuda fumului provenit de la
accidentele de la sol, dar că aterizarea va fi riscantă şi grăbită, din cauză că
pistele erau pline de avioane. Erau înşirate pe fiecare parte, până la capăt.
Fiecare terminal era plin; era folosit orice fel de mijloc de transport.
Pasagerii erau luaţi cu autobuzul de la capătul pistei şi duşi la terminal.
Dar lui Rayford i se spuse că s-ar putea ca oamenii lui să fie siliţi să
meargă pe jos. Tot personalul rămas fusese chemat la serviciu, dar era
ocupat cu îndrumarea avioanelor spre zonele sigure. Puţinele autobuze şi
camioane fuseseră rezervate pentru handicapaţi, bătrâni şi echipaje.
Rayford transmise că echipajul său va merge pe jos.
Pasagerii anunţaseră că nu puteau folosi telefoanele. Hattie Durham îi
spusese că un pasager mai ingenios, de la clasa întâi, reuşise să-şi conecteze
laptop-ul la telefon şi scrisese mesaje, în timp ce forma şi reforma automat
numărul de New York. Dacă linia funcţiona, individul avea să primească
legătura.
***
În momentul în care avionul începuse să coboare spre Chicago, Buck
primise un mesaj scurt, care-l anunţa să-şi descarce celelalte mesaje primite.
Tocmai când Hattie anunţa că trebuia oprite toate aparatele electrice.
Cu o agerime pe care nu ştia că o are, Buck apăsă iute pe tastele necesare,
completă toate mesajele, le încarcă şi le transmise în câteva secunde. Exact
când aparatul său ar fi interferat cu comunicaţiile de zbor, închise
transmisia, trebuind să mai aştepte pentru a căuta prin fişierele cu ştiri de la
prieteni, colegi şi rude.
Înainte de pregătirile de aterizare, Hattie alergă la Buck.
— Ai primit ceva?
Bărbatul clătină din cap, scuzându-se.
— Mulţumesc că ai încercat, zise ea şi începu să plângă.
— Hattie, spuse el, prinzând-o de mână, toţi o să mergem azi acasă şi o să
plângem. Dar acum opreşte-te! Scoate-ţi pasagerii din avion şi fii mulţumită
că ai reuşit să faci asta.
— Domnule Williams, zise ea printre sughiţuri, ştiţi că am pierdut o
mulţime de bătrâni, dar nu pe toţi. Am pierdut şi oameni între două vârste,
dar nu pe toţi. Şi am pierdut mulţi oameni de vârstă dumneavoastră şi a
mea, dar nu pe toţi. Am pierdut chiar şi câţiva adolescenţi.
Buck se uită la ea. Unde voia să ajungă?
— Domnule, am pierdut toţi copiii din avion.
— Câţi erau?
— Mai mult de zece. Dar toţi?! N-a rămas niciunul!
Bărbatul de lângă Buck se ridică şi se uită la soarele acelui sfârşit de
dimineaţă, care ardea prin fereastră.
 — Ce naiba tot spui? întrebă el.
— Suntem pe cale să aterizăm în Chicago, îl lămuri Hattie. Trebuie să plec.
— Chicago!?
— Nu cred că ai vrea să ştii de ce, zise Buck.
Individul se aplecă peste Buck ca să se uite pe fereastră; mirosul de alcool
din respiraţia lui îl sufocă pe Buck.
— Ce s-a întâmplat, a început războiul? O revoltă? Ce anume?
Avionul cobori sub plafonul de nori, iar pasagerii putură să vadă zona
oraşul Chicago. Foc. Maşini ieşite de pe şosea, ciocnite între ele şi de
parapete. Avioane zdrobite de sol. Vehicule ale pompierilor, cu girofarurile
în funcţiune, croindu-şi drum printre rămăşiţe.
Când se văzu aeroportul, fu limpede că nu vor ajunge acolo prea curând.
Erau acolo avioane cât vedeai cu ochii, unele zdrobite, arzând, altele
îngrămădite în şir. Oamenii mergeau pe iarbă şi printre vehicule, către
terminal. Căile de acces care duceau către aeroport arătau aşa cum fuseseră
în timpul marilor viscole, numai că, în acel moment, nu era zăpadă.
Buldozere şi macarale se străduiau să elibereze căile care ajungeau în faţa
terminalelor, pentru ca maşinile să poată circula, dar operaţiunea putea
dura ore, chiar zile. Un şuvoi de oameni ieşea încet din clădirea imensă a
terminalului şi se strecura printre maşinile nemişcate. Oamenii mergeau,
mergeau, mergeau, căutând un taxi. Buck începu să se gândească la modul în
care se va descurca. Trebuia, cumva, să iasă din zona aceea aglomerată.
Numai că urma să se îndrepte spre ceva şi mai rău: spre New York.
***
— Doamnelor şi domnilor, anunţă Rayford, vreau să vă mulţumesc
pentru felul în care aţi cooperat cu noi astăzi. Ni s-a cerut să aterizăm pe
singura pistă potrivită pentru dimensiunile avionului, apoi să rulăm la sol
până la o zonă deschisă, aflată la două mile de terminal. Trebuie să vă cer să
folosiţi toboganul nostru gonflabil, pentru că nu putem să tragem la o
poartă. Dacă nu puteţi merge pe jos până la terminal, vă rog să rămâneţi în
avion şi vom trimite pe cineva să vă ia.
Nu mai urmară mulţumirile pilotului adresate pasagerilor pentru că
aleseseră Pan-Continental-ul, nici clasicul „sper că ne veţi alege şi data
viitoare când veţi zbura”. Le reaminti să stea pe scaune, să-şi pună centura
de siguranţă, până se va stinge semnalul, pentru că ştia că va fi cea mai
dificilă aterizare făcută în ani de zile. Ştia că putea s-o facă, dar nu mai
aterizase de mult timp printre alte avioane.
 Rayford îl invidia pe individul de la clasa întâi, care comunicase prin
modem. Dorea cu disperare să-i sune pe Irene, Chloe şi Ray junior. Pe de altă
parte, exista posibilitatea de a nu mai vorbi niciodată cu ei.
 3

Hattie Durham şi cei rămaşi din echipa ei îi îndemnau pe pasageri să

citească instrucţiunile de siguranţă, aflate în buzunarul fiecărui scaun. Mulţi
se temeau că nu vor fi în stare să sară şi să alunece pe tobogan, mai ales cu
bagajele de mână. Li se spuse să-şi scoată pantofii şi să sară pe tobogan. Apoi
membrii echipajului le vor arunca pantofii şi bagajele. Mai fură sfătuiţi să nu
aştepte în terminal bagajele din cală. Acestea aveau să le fie trimise mai
târziu, acasă. Dar nu se ştia când.
Buck Williams îi dădu lui Hattie cartea sa de vizită şi-i ceru numărul de
telefon „pentru cazul în care voi da de rudele tale înaintea ta”.
— Lucrezi la Global Weekly? Nu ştiam, zise ea.
— Şi tu voiai să mă pedepseşti pentru că mă jucam cu telefonul!
Femeia încercă să zâmbească.
— Îmi pare rău, spuse Buck. N-am fost amuzant. Nu te mai reţin.
Deoarece călătorise întotdeauna fără să-şi facă griji în această privinţă,
Buck nu avea bagaje în cală. Nu avusese niciodată, nici măcar pe zborurile
internaţionale. Când deschise dulapul de deasupra, ca să-şi ia geanta de
piele, găsi pălăria şi jacheta bătrânului deasupra ei. Soţia lui Harold se uita la
Buck, cu ochii holbaţi, cu fălcile încleştate.
— Doamnă, zise el liniştit, doriţi lucrurile astea?
Cu tristeţe, femeia luă recunoscătoare pălăria şi haina şi le strânse la
piept, ca şi cum n-ar fi vrut să le mai dea drumul niciodată. Spuse ceva, dar
Buck nu înţelese ce. Acesta o rugă să repete.
— Nu pot să sar din avion, zise bătrâna.
— Rămâneţi aici. Vor trimite pe cineva după dumneavoastră.
— Dar va trebui să sar şi să alunec pe chestia aia?
— Nu, doamnă. Cred că vor aduce un fel de lift.
Buck îşi aşeză cu grijă laptop-ul şi servieta printre haine. Îşi trase
fermoarul şi se grăbi să ajungă în fruntea şirului, dornic să le arate celorlalţi
cât de uşoară era coborârea. Îşi aruncă mai întâi pantofii şi se uită după ei,
cum cad pe pistă. Apoi îşi strânse geanta la piept, făcu rapid un pas şi-şi
întinse picioarele în faţă.
Ateriză, plin de entuziasm, nu în fund, ci pe umăr, ceea ce îl făcu să ajungă
cu picioarele deasupra capului. Căpătase viteză şi ajunsese jos cu centrul de
greutate în faţă. Forţa centripetă îi împinse picioarele desculţe spre sol şi-i
ridicase torsul, într-un fel de salt care aproape că-l făcu să-şi proptească faţa
de ciment. În ultima clipă, ţinând geanta de parcă viaţa i-ar fi depins de ea,
îşi trase capul în jos şi se propti în ceafă, nu în nas. Se grăbi să spună că n-are
nimic, dar se frecă la ceafă şi dădu de sânge. Nu era o chestie serioasă, doar o
zgârietură. Îşi puse iute pantofii şi începu să alerge către terminal, mai mult
din cauză că se simţea stânjenit.
Ştia că nu mai avea de ce să se grăbească, după ce va ajunge la terminal.
***
Rayford, Christopher şi Hattie fuseseră ultimii care au coborât din 747.
Înainte să debarce, se asiguraseră că toţi cei apţi coborâseră pe tobogan şi că
infirmii şi bătrânii fuseseră transportaţi cu autobuzul. Şoferul autobuzului
insistase ca echipajul să vină cu el şi cu ultimii pasageri, dar Rayford refuză.
— Nu pot să trec pe lângă pasagerii mei, care merg pe jos, zise el. Cum ar
părea asta?
— Fă cum crezi, comandante, îi răspunse copilotul. Te superi dacă eu îi
accept oferta?
— Vorbeşti serios?
— Nu-s plătit şi pentru asta.
— Nu-i vina companiei aeriene. Chris, nu poţi să faci aşa ceva!
— Pe naiba nu pot! Până o să ajungi acolo, o să regreţi că n-ai acceptat
oferta.
— Va trebui să menţionez asta în raport.
— Milioane de oameni dispar din senin iar mie ar trebui să-mi pese că-mi
faci raport că merg cu maşina, în loc să merg pe jos? Ne vedem mai târziu,
Steele.
Rayford clătină din cap şi se întoarse spre Hattie:
— Poate ne mai vedem. Dacă poţi să ieşi din terminal, nu mă aştepta!
— Glumeşti? Dacă tu mergi pe jos, o să fac şi eu acelaşi lucru.
— Nu-i nevoie!
— După morala pe care i-ai făcut-o lui Smith? Merg pe jos!
— El e copilotul. Noi trebuie să coborâm ultimii de pe navă şi să fim
primii care se oferă pentru misiunile de urgenţă.
— Atunci fa-mi favoarea de a mă considera un membru al echipajului tău!
Nu ştiu să fac aparatul să zboare, dar asta nu înseamnă că nu simt, într-un
fel, că-mi aparţine. Şi nu mă mai trata ca pe o puştoaică!
— N-am făcut niciodată aşa ceva. Ţi-ai luat lucrurile?
Hattie trăgea valiza ei pe rotile, iar Rayford îşi căra servieta de pilot, din
piele. Deşi era un drum lung, refuzară de mai multe ori ofertele de a merge
cu maşini care transportau bolnavi. În timpul drumului, trecură pe lângă
pasageri din zborul lor. Mulţi îi mulţumiră lui Rayford; acesta nu înţelegea
pentru ce. Probabil pentru că nu se lăsase cuprins de panică. Dar şi ei erau la
fel de îngroziţi şi de şocaţi ca şi el.
Îşi astupau urechile, apărându-le de zgomotul avioanelor ce aterizau.
Rayford încercă să calculeze cât va mai dura până va fi închisă şi pista aceea.
Îşi imagina că nici pe cealaltă care mai funcţiona nu puteau să mai încapă
multe avioane. Vor încerca să aterizeze pe şosele sau în câmp deschis? Şi cât
de departe de oraşele mari vor găsi porţiuni de autostradă peste care să nu
fie poduri? Se cutremură când se gândi.
În jur erau numai ambulanţe şi alte vehicule pentru intervenţii de
urgenţă, ce încercau să ajungă la locurile accidentelor.
Ajuns în cele din urmă în terminal, Rayford văzu că se formaseră cozi
imense la telefoane. Mulţi dintre cei care aşteptau erau furioşi şi răcneau la
cei care formau la infinit numere de telefon. Barurile şi restaurantele
aeroportului vânduseră deja toată mâncarea, iar ziarele şi revistele se
terminaseră. Hoţii furau marfa din magazinele din care dispăruseră
vânzătorii…
Rayford îşi dorea mai mult decât orice să stea jos şi să discute cu cineva
despre ce era de făcut. Dar toţi cei pe care-i vedea – prieteni, cunoştinţe sau
străini – încercau să-şi rezolve treburile. O’Hare arăta ca o închisoare uriaşă,
în care resursele erau pe cale de epuizare. Nu dormea nimeni, toţi se agitau,
încercând să găsească vreo legătură cu exteriorul, să ia contact cu familia şi
să iasă din aeroport.
La centrul de zbor, din subsolul clădirii, Rayford găsi cam aceeaşi
atmosferă. Hattie îi spuse că vrea să încerce să dea telefon din hol şi că-l va
căuta mai târziu, să vadă dacă vor găsi un taxi să meargă spre suburbii.
Rayford ştia că erau puţine şanse să găsească vreun mijloc de transport şi nu
se vedea mergând pe jos douăzeci de mile. Numai că hotelurile din zonă
erau pline ochi.
În cele din urmă, un supraveghetor ceru ca aviatorii din centrul subteran
să fie atenţi:
— Mai avem câteva linii sigure, vreo cinci. Nu ştiu până unde puteţi să
primiţi legătura, dar e ultima voastră şansă. Nu au legătură cu liniile
normale din aeroport, deci n-o să concuraţi cu telefoanele publice din
terminal. Planificaţi-vă apelurile! Mai există un număr limitat de zboruri ale
elicopterelor către spitalele din suburbii şi către secţiile de poliţie, iar voi
sunteţi imediat după urgenţele medicale. Staţi la coadă pentru telefoane şi
pentru zborurile spre suburbii. Până acum, n-am fost informaţi de anularea
vreunui zbor, cu excepţia celor de azi. E responsabilitatea voastră să fiţi
înapoi la timp pentru zborul următor sau să sunaţi şi să aflaţi cum stau
lucrurile.
Rayford se aşeză la coadă, începând să simtă oboseala produsă de faptul
că zburase prea mult timp, fiind tensionat din pricina faptului că nu ştia ce
se întâmplase. Şi mai rău era sentimentul că ştia mai multe decât
majoritatea oamenilor despre ce se întâmplase. Dacă avea dreptate, dacă era
adevărat, nu trebuia să-i mai răspundă cineva când va suna acasă. În timp ce
aştepta, un televizor de deasupra lui transmitea imagini ale haosului. De
pretutindeni de pe glob soseau imagini cu mame care plângeau sau cu
familii resemnate şi mărturii ale morţii şi ale distragerii. Zeci de reportaje
prezentau martori care văzuseră cu ochii lor cum le dispăruseră persoanele
iubite sau prietenii.
Rayford fu şocat de cazul unei femei care urma să nască la maternitate şi
care se pomenise, subit, neînsărcinată. Doctorii găsiseră doar placenta. Soţul
femeii înregistrase dispariţia fătului, în timp ce filma pântecul umflat şi faţa
plină de transpiraţie, bărbatul îi punea întrebări.
— Cum te simţi?
— Cum crezi că mă simt, Earl? Opreşte chestia aia!
— Ce speri?
— Să vii suficient de aproape, ca să-ţi dau un pumn.
— Îţi dai seama că peste câteva momente vom fi părinţi?
— Peste un minut o să fim divorţaţi!
Apoi se auziră ţipete, voci îngrozite, se văzură surori care alergau, un
doctor… C.N.N.-ul reluase filmul cu încetinitorul, arătând cum, brusc,
pântecele femeii se aplatizează.
— Acum, urmăriţi imaginile împreună cu noi, spuse crainicul, şi priviţi
marginea stângă a ecranului, unde apare o asistentă care urmăreşte
imaginea de la aparatul de supraveghere a inimii fătului. Acolo, vedeţi?
Derularea imaginilor fu oprită când pântecele gravidei se dezumflă.
— Uniforma asistentei stă încă, de parcă ar fi fost purtată de o persoană
invizibilă. Dar femeia dispăruse deja. După o jumătate de secundă, iată ce s-a
întâmplat.
Banda înaintă un pic, apoi se opri.
— Uniforma, ciorapii şi restul lucrurilor sunt împachetate şi aşezate peste
pantofi.
 Posturile locale de televiziune din toată lumea dădeau reportaje despre
întâmplări bizare, mai ales din zone în care evenimentul avusese loc ziua
sau la începutul dimineţii. C.N.N.-ul arăta, prin satelit, înregistrarea video în
care un mire dispărea tocmai când punea inelul în degetul miresei. O firmă
de servicii funerare din Australia anunţase că aproape toţi cei care asistau la
o înmormântare dispăruseră, inclusiv cadavrul, în timp ce, de la o altă
înmormântare, care avusese loc în acelaşi moment, dispăruseră puţini
oameni, iar cadavrul rămăsese. Şi morgile anunţaseră dispariţii de cadavre.
La o înmormântare, trei dintre purtătorii coşciugului se împleticiseră şi
scăpaseră sicriul, pentru că dispăruseră ceilalţi trei purtători. Când
ridicaseră sicriul, acesta era gol.
Rayford era al doilea la coada la telefon, dar ceea ce văzu pe ecran îl
convinse că n-o să-şi mai vadă vreodată soţia. La un liceu creştin al unei
misiuni din Indonezia, în timpul unui meci de fotbal, majoritatea
spectatorilor şi toţi jucătorii, cu excepţia unuia, dispăruseră în mijlocul
meciului, lăsând în urma lor ghetele şi uniformele pe gazon. Reporterul
C.N.N.-ului anunţă că jucătorul supravieţuitor, cuprins de remuşcări, se
sinucisese.
Dar fuseseră ceva mai mult decât remuşcări, îşi dădu seama Rayford.
Jucătorul, elev la o şcoală creştină, ştiuse mai bine decât alţii care era
adevărul. Înălţarea la Cer se produsese. Iisus se întorsese să-i ia pe cei ai Lui,
iar băiatul nu făcea parte dintre aceştia. Când Rayford ajunse la telefon,
lacrimile îi curgeau pe faţă.
— Ai patru minute la dispoziţie, îi zise cineva.
Era mai mult decât avea nevoie. Robotul răspunse imediat. Fu
impresionat când auzi vocea veselă a soţiei:
— Apelul dumneavoastră este important pentru noi. Vă rog să lăsaţi un
mesaj, după semnal.
Rayford apăsă câteva butoane, ca să verifice mesajele înregistrate. Găsi
trei sau patru fără importanţă, apoi, surprins, o auzi pe Chloe:
— Mămico? Tăticule? Sunteţi acolo? Aţi văzut ce se întâmplă? Sunaţi-mă
de îndată ce puteţi! Am pierdut cel puţin zece studenţi şi doi profesori. Au
dispărut toţi copiii studenţilor căsătoriţi. Raymie e bine? Sunaţi-mă!
Măcar ştia că fiica lui încă mai trăia. Dorea să-i vorbească.
Formă din nou numărul şi lăsă un mesaj pe propriul lui robot: „Irene?
Ray? Dacă sunteţi acolo, ridicaţi receptorul. Dacă ascultaţi mesajul, aflaţi că
sunt la O’Hare şi încerc să ajung acasă. O să dureze ceva timp, dacă nu pot să
vin cu elicopterul. Sper să fiţi acasă.”
 — Gata, domnule comandant! îl grăbi cineva. Toţi avem telefoane de dat.
Rayford dădu din cap şi formă numărul de la căminul unde stătea fiica sa
în Stanford. Primi mesajul enervant că numărul format nu putea fi apelat.
Rayford îşi strânse lucrurile şi-şi verifică scrisorile primite. Pe lângă
reclamele obişnuite, găsi un plic din cânepă de Manila, expediat de la el de
acasă. Irene se ostenea să-i trimită prin poştă mici surprize, ca efect al
lecturii unei cărţi despre căsătorie, despre care îi tot spusese că ar fi trebuit
s-o citească şi el. Puse plicul în servietă şi o căută pe Hattie Durham. Nu mai
simţea niciun fel de atracţie pasională pentru Hattie, dar se simţea obligat să
se asigure că va ajunge acasă.
În timp ce stătea în mulţimea de lângă ascensor, auzi anunţul că existau
locuri pentru opt piloţi într-un elicopter, pentru ruta Mount Prospect –
Arlington Heights – Des Plaines. Rayford se grăbi către heliport.
— Mai ai vreun loc pentru Mount Prospect?
— Mda.
— Dar pentru Des Plaines?
— Poate, dacă individul apare în două minute.
— Nu-i un individ, ci o femeie, o însoţitoare de bord.
— Îmi pare rău. Numai piloţi.
— Şi dacă ai loc?
— Poate, dar n-o văd aici.
— Îi transmit un mesaj prin pager.
— Nu funcţionează.
— Lasă-mă o secundă! Nu pleca fără mine!
Pilotul elicopterului se uită la ceas şi-i zise:
— Trei minute. Plec la ora 13.00.
Rayford îşi lăsă bagajul pe jos, sperând că asta o să-l reţină pe pilot, dacă
o să întârzie. Fugi pe scări, apoi pe coridor. Părea imposibil s-o găsească pe
Hattie. Ridică un telefon de serviciu.
— Ne pare rău, nu putem trimite mesaje pentru pager.
— E o urgenţă, sunt comandant la Pan-Continental.
— Pe cine căutaţi?
— Pe Hattie Durham. Să se întâlnească, la K-17, cu echipajul.
— O să încerc.
Rayford se ridică pe vârful picioarelor, ca s-o vadă pe Hattie venind, iar
aceasta apăru pe neaşteptate.
— Eram a patra la coadă, la telefonul din hol, zise ea, apărând lângă el. Ai
avut mai mult succes?
 — Putem să mergem cu elicopterul, dacă te grăbeşti.
În timp ce alergau pe scări, ea îi zise:
— Nu-i groaznic ce-a păţit Chris?
— Ce-i cu el?
— Chiar nu ştii?
Rayford vru să se oprească şi să-i spună să nu-l mai fiarbă. Asta-l enerva
la cei de vârstă ei. Le plăcea să se joace de-a conversaţia. Lui îi plăcea să fie
direct.
— Spune-mi despre ce-i vorba, zise el, părând mai exasperat decât
intenţiona.
Când năvăliră pe uşă, elicea elicopterului le zburli părul, iar zgomotul îi
asurzi. Valiza lui Rayford fusese deja urcată la bord. Rămăsese doar un loc
liber. Pilotul se uită la Hattie şi clătină din cap. Rayford o apucă de mână şi o
împinse înăuntru.
— N-o să meargă cu noi dacă depăşeşti greutatea!
— Ce greutate ai, păpuşă? întrebă pilotul.
— Cincizeci şi şapte de kilograme.
— Putem să ne descurcăm, îi zise pilotul lui Rayford. Dar nu răspund,
pentru că n-are centură de siguranţă.
— Hai să mergem! strigă Rayford.
Îşi puse centura şi o luă pe Hattie în poală. O înconjură cu braţele. Se
gândi la ironia sorţii: i se întâmplă exact ceea ce visase de săptămâni, dar nu
se bucura, pentru că nu exista nimic excitant, nimic senzual. Se simţea jalnic.
Era bucuros că putea s-o ajute, dar se simţea jalnic.
Hattie părea stânjenită. Rayford remarcă faptul că ea arunca priviri
timide către ceilalţi şapte piloţi din elicopter, dar nimeni nu o băga în seamă.
Dezastrul se întâmplase de curând şi existau prea multe necunoscute.
Rayford avu impresia că auzi sau citi pe buzele cuiva” Christopher Smith”,
dar nu putea să audă nimic în elicopterul plin de zgomot. Îi strigă în ureche
lui Hattie:
— Ce-i cu Chris?
— L-au cărat pe lângă noi, în timp ce stăteam pe coridor. Era plin de
sânge.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu, dar arăta rău!
— Cât de rău era?
— Cred că a murit. Se agitau în jurul lui, dar m-aş mira să mai trăiască.
Rayford clătină din cap. „Ce-o să urmeze?”
 — A fost lovit de-o maşină? Autobuzul a avut un accident?
Ar fi fost o ironie a sorţii.
— Nu ştiu, răspunse femeia. Sângele părea să curgă de la mână, de la
încheietură.
Rayford îl bătu pe pilot pe umăr.
— Ştii ceva despre copilotul Christopher Smith?
— De la Pan-Con?
— Da.
— El era sinucigaşul?
Rayford tresări.
— Nu cred! A avut loc o sinucidere?
— O mulţime, dar majoritatea printre pasageri. Singurul aviator despre
care am auzit a fost un Smith de la Pan. Şi-a tăiat venele la încheieturile
mâinilor.
Rayford îi privi în grabă pe ceilalţi, să vadă dacă recunoştea pe cineva. Nu
cunoştea pe nimeni, dar unul dintre ei dădu trist din cap, pentru că auzise ce
strigase pilotul, după care se aplecă spre el:
— Îl cunoşteai pe Chris Smith?
— Era secundul meu.
— Îmi pare rău.
— Ce ştii?
— Nu ştiu nimic sigur, dar se zvoneşte că a aflat că băieţii lui au dispărut,
iar soţia lui a murit într-un accident de maşină.
Pentru prima oară, Rayford se simţi implicat personal în evenimente.
Nu-l cunoscuse prea bine pe Smith. Îşi amintea vag că avea doi băieți. Doi
adolescenţi de vârste apropiate. Nu o întâlnise niciodată pe soţia lui. Dar să
se sinucidă…! Trebuia şi el să facă asta? Nu, din moment ce Chloe rămăsese
aici. Dar dacă va descoperi că Irene şi micul Ray dispăruseră, iar Chloe
fusese ucisă? Pentru ce să mai trăiască?
Oricum nu trăise pentru ei, cel puţin în ultimele luni. Se jucase în
închipuire cu fata pe care o ţinea acum în braţe, deşi nu mersese atât de
departe încât s-o atingă, chiar dacă ea îl atingea deseori. Ar mai vrea să
trăiască, dacă Hattie Durham ar fi rămas singura persoană de care să-i pese?
Era deşteaptă, atrăgătoare şi frumoasă pentru vârsta ei. Aveau puţine
lucruri în comun. Îi era dor de soţia lui numai pentru că bănuia că ea
dispăruse?
Nu exista pic de afecţiune în modul în care o ţinea în braţe pe Hattie
Durham în momentul acela, nici în îmbrăţişarea ei. Amândoi erau prea
speriaţi ca să le mai ardă de flirtat. Nu-i scăpă totuşi ironia sorţii: ultimul
lucru la care visase cu ochii deschişi – înainte ca Hattie să-i anunţe
dispariţiile – fusese de a-i face avansuri. De unde să ştie că, peste câteva ore,
fata va sta în braţele lui şi că el nu va mai fi interesat de ea niciun pic?
Prima oprire a fost la Secţia de Poliţie Des Plaines. Hattie coborî acolo.
Rayford o sfătui să ceară să fie dusă acasă de poliţie, dacă exista vreun
echipaj disponibil. Cei mai mulţi se aflau la datorie, în zone cu blocaje de
circulaţie, deci nu prea erau şanse de a găsi o maşină liberă.
— Locuiesc la o milă de aici, strigă Hattie, ca să fie auzită prin zgomotul
elicopterului, în timp ce Rayford o ajuta să coboare. Pot să mă duc pe jos.
Îl îmbrăţişă iute, iar bărbatul simţi că ea tremura de spaimă.
— Sper că ai tăi sunt bine, zise ea. Să mă suni şi să-mi spui, da?
Rayford dădu din cap.
— Da? insistă ea.
— Da.
În timp ce se înălţau, o privi mergând prin parcare. Nu văzu niciun
echipaj de poliţie, se întoarse şi începu să fugă, trăgând după ea valiza pe
rotile. În timp ce elicopterul se îndrepta spre Mount Prospect, Hattie gonea
deja către locuinţa ei.
***
Buck Williams fusese primul pasager care ajunsese la terminalul din
O’Hare. Găsise acolo un adevărat balamuc. Niciunul dintre cei care stăteau la
coadă la telefon nu-l lăsă să-şi conecteze modem-ul. Nu putea să-şi
folosească nici telefonul mobil, aşa că fu silit să se ducă la clubul Pan-Con. Şi
aici era haos, dar, în ciuda pierderii unor oameni, inclusiv prin dispariţia mai
multor angajaţi chiar în timpul lucrului, se menţinuse totuşi o aparenţă de
ordine. Însă şi aici oamenii stăteau la coadă la telefoane. I se spuse că avea
voie să transmită faxuri sau să-şi conecteze modem-ul, când va găsi un
aparat liber. În timp ce aştepta, Buck porni din nou laptop-ul, apoi verifică
mesajele pe care le înregistrase înainte de aterizare.
Primul era de la Steve Plank, redactorul-şef, şi fusese adresat întregului
personal aflat pe teren:
„Stai acolo unde eşti! Nu încerca să vii la New York. E imposibil. Sună
când poţi. Verifică-ţi regulat mesajele telefonice şi e-mail-ul. Păstrează
legătura cu redacţia, dacă-i posibil. Avem destui oameni pentru a putea
lucra. Vrem păreri personale şi materiale proaspete, oricâte poţi trimite. Nu
suntem siguri că există linii de transport şi de comunicaţii între noi şi
tipografii, nici dacă acolo există suficienţi lucrători. Dacă-i posibil, o să
tipărim revista la timp.
Atenţie: să începi să te gândeşti la cauze. Armata? Ceva din cosmos?
Ştiinţific? Spiritual? Până acum, ne-am ocupat îndeosebi de ceea ce s-a
întâmplat.
Ai grijă de tine şi păstrează legătura cu noi.”
***
Al doilea mesaj era tot de la Steve, dar numai pentru Buck.
„Buck, ignoră mesajul general! Vino la New York cât de iute poţi,
indiferent de cheltuieli! Desigur, rezolvă-ţi problemele de familie. Şi scrie
orice experienţă sau gând, ca şi ceilalţi. Dar trebuie să-ţi îndrepţi toate
eforturile spre ceea ce se află în spatele fenomenului. Ideile sunt ca
personalităţile: fiecare are una.
Nu ştiu dacă o să ajungem la o concluzie, dar măcar vom cataloga toate
posibilităţile rezonabile. Poate te întrebi de ce am nevoie de tine ca să faci
asta. Am un motiv. Uneori cred că, din cauza poziţiei în care mă aflu, sunt
singurul care cunosc unele lucruri; trei şefi de departamente redacţionale au
de gând să prezinte ideile unor grupuri internaţionale care se întâlnesc în
New York luna aceasta. Redactorul politic vrea să participe la o conferinţă
din Manhattan, a naţionaliştilor evrei, conferinţă asupra necesităţii unui
guvern al noii ordini mondiale. Nu ştiu dacă au vreo legătură cu problema,
nici redactorul politic nu ştie. Redactorul pentru problemele religioase mi-a
transmis ceva despre o conferinţă a evreilor ortodocşi. Nu sunt numai din
Israel; se pare că vin din toată lumea şi că n-au de gând să pălăvrăgească
despre manuscrisele de la Marea Moartă. Îi încântă încă distrugerea Rusiei
şi a aliaţilor ei – ştiu că tu crezi că a fost ceva supranatural, dar te iubesc şi
aşa. Redactorul pentru problemele religioase crede că vor ajutor ca să
reclădească Templul. S-ar putea să nu fie mare lucru sau să nu intereseze pe
altcineva, în afară de redacţia pentru probleme religioase, dar am fost uimit
de coincidenţă: ambele grupuri de evrei se întâlnesc aproape simultan, cam
în acelaşi loc, pentru nişte probleme politice. Cealaltă conferinţă religioasă
din oraş îi reuneşte pe conducătorii tuturor religiilor importante, de la cele
tradiţionale la adepţii curentului New Age; vor discuta despre o religie
universală. S-ar putea ca opiniile lor să coincidă cu cele ale naţionaliştilor
evrei, nu? Am nevoie de creierul tău. Nu ştiu dacă va ieşi ceva din chestia
asta.
Ştiu că lumea e preocupată de dispariţii. Dar trebuie să fim atenţi şi la
restul lumii. Ştim că Naţiunile Unite urmează să organizeze o conferinţă
internaţională pe probleme monetare, încercând să lămurească modul în
care funcţionează chestia aia cu cele trei monede. Mie îmi place, dar sunt
sceptic în privinţa folosirii unei monede unice, dacă nu-i vorba de dolar. Îţi
imaginezi lumea de aici cumpărând cu mărci sau cu yeni? Presupun că-s cam
provincial…
Toţi sunt îndrăgostiţi de tipul ăla Carpathia din România, care l-a
impresionat atât de mult pe prietenul tău Rosenzweig. I-a pus într-o situaţie
jenantă pe cei din camera superioară a Parlamentului din ţara sa, pentru că
a fost invitat să vorbească la O.N.U., peste două săptămâni. Nimeni nu ştie
cum de-a reuşit să obţină invitaţia, dar popularitatea lui internaţională îmi
aminteşte de Walesa sau chiar de Gorbaciov. Îi mai ţii minte? Ha, ha!
Prietene, dă-ţi cuvântul că n-o să dispari! Din câte ştiu, am pierdut o
nepoată şi doi nepoţi, o cumnată pe care n-o plăceam şi, probabil, şi alte
rude îndepărtate. Crezi că se vor întoarce? Ei bine, să aflăm ce se află în
spatele întregii poveşti! Dacă e să-mi exprim părerea, cred că va fi vorba de
Dumnezeu ştie ce cerere de răscumpărare. Adică nu cred că oamenii care au
dispărut sunt morţi. Ce naiba se va întâmpla cu sectorul asigurărilor de
viaţă? Nu-s gata să cred în ceea ce scriu ziarele de scandal. Ştii că sunt gata
să explice că extratereştrii ne-au venit de hac.
Vino încoace, Buck!”
 4

Buck îşi apăsa pe ceafă o batistă înmuiată în apă rece. Rana încetase să
mai sângereze, dar încă îl durea. Găsi un alt mesaj transmis prin poşta
electronică şi tocmai se pregătise pentru a-l citi, când îl bătu cineva pe umăr.
— Sunt doctor. Să-ţi bandajez rana.
— Oh, e în regulă, iar eu…
— Lasă-mă să-mi văd de treabă, amice! Înnebunesc dacă nu fac ceva. Am
trusa cu mine şi astăzi lucrez gratis. E o ofertă specială cu ocazia Înălţării la
Cer.
— Cu ce ocazie?!
— Păi, cum ai numi ceea ce s-a întâmplat? întrebă doctorul, scoţând o
sticlă şi pansament din servietă. Va fi o chestie rudimentară, dar sterilă. Ai
SIDA?
— Poftim?
— Nu te supăra, e o întrebare de rutină. Dar HIV sau altceva la fel de
amuzant? se interesă medicul, punându-şi mănuşile din cauciuc.
— Nu, răspunse Buck, iar în clipa următoare doctorul turnă dezinfectant
pe tifon, apoi puse pansamentul pe ceafa julită a lui Buck.
— Au! mai uşor!
— Poartă-te ca un băiat mare! Doare mai puţin decât infecţia pe care ai fi
putut-o face, mormăi doctorul, frecând rana, curăţând-o şi făcând sângele să
curgă din nou. Va trebui să te rad un pic, ca să-ţi prind bandajul. Te simţi
bine?
— Mda, sigur, zise Buck, cu ochii plini de lacrimi. Dar ce-ai spus despre
înălţarea la Cer?
— Există o altă explicaţie mai potrivită? spuse doctorul, folosind scalpelul
ca să-i radă părul.
O chelneriţă a clubului veni şi-i întrebă dacă nu voiau să continue
operaţia într-o toaletă.
— Promit să fac curat, drăguţo, zise doctorul. Aproape că am terminat.
— Nu-i igienic şi trebuie să ne gândim şi la ceilalţi membri…
— De ce nu le dai ceva de băut şi nişte alune? O să descoperi că nu-i
deranjează prea mult, într-o zi ca asta.
— Nu-mi place că-mi vorbiţi aşa!
Doctorul oftă şi-şi continuă treaba.
 — Ai dreptate! Cum te cheamă?
— Suzie.
— Ascultă, Suzie, am fost grosolan şi-mi cer scuze. Bine? Acum lasă-mă să
termin şi promit să nu mai fac altă operaţie în public!
Suzie plecă, clătinând din cap.
— Doctore, zise Buck, dă-mi o carte de vizită, ca să-ţi mulţumesc cum se
cuvine!
— Nu-i nevoie, răspunse doctorul, strângându-şi lucrurile.
— Lasă-mă pe mine să hotărăsc. Ce voiai să spui cu Înălţarea la Cer?
— Îţi spun altă dată. Ţi-a venit rândul la telefon.
Buck n-ar fi vrut să întrerupă discuţia, dar nu putea renunţa la şansa de a
lua legătura cu New York-ul. Încercă să formeze numărul direct, dar nu
reuşi. Conectă modem-ul la telefon şi declanşă formarea automată a
numărului, apoi se uită la mesajul primit de la secretara lui Steve Plank,
mămoasa Marge Potter:
„Buck, ticălosule! Ca şi cum n-aş avea destulă treabă, mă pui să verific
familia prietenei tale? Unde ai întâlnit-o pe această Hattie Durham? Poţi să-i
spui că am dat de mama ei în vest, dar asta a fost înainte ca un potop, o
furtună sau ceva de genul ăsta să fi distrus linia telefonică. E sănătoasă şi a
fost încântată să afle că fiica ei n-a dispărut. Cele două surori sunt bine şi ele,
zice mămica.
Eşti un scump că ajuţi oamenii, Buck. Steve spune că o să încerci să vii
aici. M-aş bucura să te văd. Aici e groaznic. Până acum, am aflat de mai mulţi
colegi care au dispărut; dar şi mai mulţi sunt cei despre care nu ştim nimic.
Printre ei sunt unii din Chicago. Toţi redactorii s-au bucurat primind veşti
de la tine. Sper că eşti bine şi mă rog să fii la fel în continuare. Ai observat că
fenomenul i-a afectat doar pe inocenţi? Toţi cei despre care ştim că au
dispărut sunt fie copii, fie vreo persoană foarte cumsecade. Pe de altă parte,
unii oameni cu adevărat minunaţi au rămas aici. Mă bucur că faci parte
dintre ei, la fel şi Steve. Scrie-ne!”
***
Nu spunea nimic dacă reuşise să dea de urma tatălui sau a fratelui
căsătorit al lui Buck. Se întrebă dacă omisiunea fusese intenţionată sau dacă
Marge nu aflase încă nimic. Nepoata şi nepotul său dispăruseră, dacă era
adevărat că nu supravieţuise niciun copil. Buck încercă din nou să obţină
legătura cu biroul, dar reuşi doar să-şi conecteze computerul. Îşi transmise
fişierele şi un mesaj grăbit despre aventurile prin care trecuse. În felul ăsta,
sistemul de comunicaţii începea să intre în normal. Materialul trimis putea
deja să fie prelucrat pentru publicarea în Global Weekly.
Închise şi-şi deconecta computerul, spre recunoştinţa celui care urma la
coadă. Apoi se uită după doctor. Fără noroc. Marge spusese ceva despre
inocenţi. Doctorul vorbise despre Înălţarea la Cer. Steve pălăvrăgise despre
extratereştri. Dar cum să ştii ceva sigur, în momentul acela?! Mintea îi lucra
din plin; se gândea la reportajul despre ce anume constituise cauza
dispariţiilor. Dar asta putea să fie o sarcină pentru o întreagă viaţă de om!
Buck se aşeză la coada de la casa de bilete, ştiind că şansele de a ajunge la
New York prin mijloace obişnuite erau foarte reduse. În timp ce aştepta,
încercă să-şi amintească ce-i spusese Chaim Rosenzweig, „Omul Anului” la
ştiri, despre tânărul Nicolae Carpathia din România. Buck îi povestise numai
lui Steve Plank despre lucrul acela, iar Steve fusese de acord cu el că nu
merita să introducă istorisirea în reportajul deja scris. Rosenzweig fusese
impresionat de Carpathia. Dar de ce?
Buck se aşeză pe podea, la coadă, avansând când trebuia. Accesă fişierele
arhivate care conţineau interviul cu Rosenzweig şi comandă o căutare
automată a cuvântului „Carpathia”. Îşi aminti că se simţise stânjenit când
recunoscuse în faţa bătrânului savant că nu auzise de acest individ. În timp
ce transcrierea interviului îi trecea prin faţa ochilor, apăsă butonul de oprire
şi citi. Când observă că bateria începe să dea semne că se descarcă, scoase
un prelungitor din valiză şi băgă computerul într-o priză din perete.
— Fiţi atenţi la fir! striga el din când în când, dacă trecea cineva.
Una dintre femeile din spatele mesei strigă la el să-şi scoată calculatorul
din priză. El îi zâmbi:
— Şi dacă n-o să-l scot, o să mă daţi afară? O să mă arestaţi?
Nimeni nu-l mai băgă în seamă pe nebunul de pe podea, care răcnea la
casieră. Aşa ceva se întâmplă rar la clubul Pan-Con, dar, în ziua aceea, nimic
nu mai era surprinzător.
***
Rayford Steele coborî pe heliportul spitalului Northwest Comunity, din
Arlington Heights, unde piloţii se dădură jos, ca să-i facă loc unui pacient ce
trebuia dus în Milwaukee. Ceilalţi piloţi stăteau la intrare, sperând să
găsească un taxi, dar Rayford avu o idee mai bună. Plecă pe jos.
Se afla la cinci mile de casă şi putea să pună pariu că mai indicat era să
facă autostopul, decât să caute un taxi. Spera că uniforma de comandant şi
aspectul îngrijit vor convinge pe cineva să-l ia în maşină.
 În timp ce mergea, cu pardesiul pe braţ şi cu servieta mare în mână, avea
un sentiment de disperare, de vid. Hattie trebuia să fi ajuns deja în blocul ei,
probabil că îşi verifica mesajele, încerca să-şi sune familia.. Dacă avea
dreptate că şi Irene, şi Ray junior dispăruseră, unde se aflaseră în momentul
în care se produsese dispariţia lor? Va găsi dovezi că dispăruseră şi că nu
fuseseră ucişi într-un accident?
Rayford calculă că dispariţia avusese loc seara târziu, probabil pe la ora
23.00. Erau pe afară la ora aceea? Nu-şi imagina ce anume i-ar fi făcut să
iasă, deci se îndoia că ar fi fost plecaţi.
O femeie de vreo patruzeci de ani opri să-l ia pe Algonquin Road. Îi
mulţumi şi-i explică unde locuia. Femeia îi spuse că ştia zona:
— O prietenă a mea locuieşte acolo. Mă rog, locuia. Li Ng, asiatica de la
ştirile de pe Canalul 7.
— O cunosc, îl cunosc şi pe soţul ei, răspunse Rayford. Dar locuiesc încă
pe strada noastră.
— Nu mai locuiesc. Emisiunea de ştiri de la amiază i-a fost dedicată. A
dispărut întreaga familie.
Rayford respira cu greutate.
— Incredibil! Aţi pierdut pe cineva?
— Mi-e teamă că da, răspunse femeia, cu glas tremurător. Vreo
doisprezece nepoţi şi nepoate.
— Vai!
— Dumneata?
— Nu ştiu. Abia m-am întors din cursă şi n-am putut să iau legătura cu
nimeni.
— Vreţi să vă aştept?
— Nu. Am maşină. Dacă va fi nevoie să mă duc undeva, o să mă descurc.
— O’Hare a fost închis.
— Adevărat? De când?
— Au anunţat acum câteva minute, la radio. Pistele sunt pline de avioane,
terminalele gem de oameni, drumurile sunt blocate de maşini.
— Mie-mi spuneţi!
În timp ce femeia şofa prin Mount Prospect, Rayford simţi o oboseală cum
nu mai simţise niciodată. Fiecare casă avea aleea plină de maşini, iar
oamenii se agitau peste tot. Se părea că fiecare locuitor pierduse pe câte
cineva. Ştia că se va număra curând printre ei.
— Pot să vă fac cinste cu ceva? o întrebă el pe femeie, când aceasta opri
pe aleea locuinţei lui.
 — Mă bucur că am putut să vă fiu de folos, îl refuză femeia. Puteţi să vă
rugaţi pentru mine, dacă credeţi că este de folos. Nu ştiu dacă pot să suport
toate astea.
— Nu prea mă rog, recunoscu Rayford.
— O să vă rugaţi. Nu m-am rugat nici eu înainte, dar acum mă rog.
— Atunci rugaţi-vă şi pentru mine!
— O să mă rog. Să fiţi convins.
Rayford rămase pe alee şi-i făcu semn cu mâna până când maşina dispăru
din vedere. Curtea şi aleea erau curate, ca de obicei, dar casa uriaşă arăta ca
un mormânt. Descuie uşa din faţă. De la ziarul de pe verandă la draperiile
trase şi la mirosul amar de cafea arsă, ce-l întâmpină când deschise uşa,
totul indica lucrul de care se temea.
Irene era maniacă în privinţa curăţeniei. Rutina ei de dimineaţă includea
punerea cafelei la fiert pe la 6.00. Folosea un amestec special. Radioul fusese
reglat să pornească automat la 6.30, pe un post creştin local. Primul lucru pe
care-l făcea Irene când cobora era să dea draperiile la o parte de la ferestrele
din faţă şi din spate cile casei.
Simţind un nod în gât, Rayford duse ziarul în bucătărie, îşi agăţă pardesiul
în cuier şi puse servieta în dulap. Îşi aminti de plicul pe care i-l trimisese
Irene la O’Hare şi-l puse în buzunarul mare al uniformei. Îl va lua cu el, în
timp ce va căuta dovezi că soţia lui dispăruse. Dacă dispăruse, spera să fi
avut dreptate. Îi dorea să-şi fi văzut visul realizat, să fi fost luată de Iisus
într-o clipită. O călătorie plăcută, fără dureri, către locul ei din rai, aşa cum
obişnuia ea să spună… Merita asta mai mult ca oricine.
Raymie… Unde o fi? Cu ea? Bineînţeles. Îl lua cu ea la biserică şi atunci
când Rayford nu mergea. Băiatului părea că-i place. Citise Biblia şi o studia…
Rayford scoase din priză filtrul de cafea, care pornise şi se oprise timp de
şapte ore şi stricase infuzia. Aruncă lichidul şi lăsă vasul în chiuvetă. Opri
radioul, care difuza ştirile postului creştin, pălăvrăgind monoton despre
tragedie şi despre haosul provocat de dispariţii.
Se uită în camera de zi, în sufragerie şi în bucătărie, aşteptându-se să
vadă doar obişnuita curăţenie a Irenei. Cu ochii plini de lacrimi, trase
draperiile, aşa cum ar fi făcut ea Era posibil să fi plecat undeva? Să viziteze
pe cineva? Să-i fi lăsat un mesaj? Dar dacă îi lăsase, iar el îl va găsi, ce i-ar fi
spus acesta despre credinţa ei? Ar fi dovedit că nu fusese vorba despre
înălţarea la Cer în care crezuse ea? Sau însemna că fusese abandonată, ca şi
el? Pentru binele ei, spera să fi fost luată, dacă avusese loc înălţarea la Cer.
Dar durerea şi senzaţia de deşertăciune rămâneau copleşitoare…
 Porni robotul telefonic şi ascultă aceleaşi mesaje pe care le auzise în
O’Hare, plus mesajul pe care-l lăsase el. Propria-i voce îi păru ciudată.
Detectă în ea fatalism, de parcă ar fi ştiut că nu lăsa un mesaj pentru soţie şi
copil, ci numai se prefăcea că-l lăsa pentru ei.
Îi era groază să urce la etaj. Se îndreptă către intrarea în garaj. Dacă ar
descoperi că lipsea o maşină… Şi lipsea una. Poate se dusese undeva! Dar,
imediat după aceea, Rayford făcu un pas în interiorul garajului şi descoperi
că lipsea BMW-ul lui, maşina cu care se dusese la O’Hare, cu o zi înainte şi
care-l aştepta în parcare, s-o ia după ce se limpezea traficul…
Celelalte două maşini, cea a lui Irene şi cea pe care o folosea Chloe când
venea acasă, erau în garaj. Şi amintirile de la Raymie se aflau acolo. Maşinuţa
lui, sania, bicicleta… Rayford se dispreţuia că nu-şi ţinuse promisiunea de a
petrece mai mult timp cu Raymie. Avea la dispoziţie mult timp pentru
regrete…
Rayford se aşeză şi auzi foşnetul plicului din buzunar. Venise timpul să
urce la etaj.
***
Aproape că venise rândul lui Buck Williams să ajungă în faţă, la coada de
la ghişeul de la clubul Pan-Con, când găsi materialul pe care-l căutase pe
disc. Într-un moment anume, în timpul zilelor de interviu, Buck pusese
problema că orice ţară încearcă să câştige bunăvoinţa doctorului
Rosenzweig, sperând să obţină formula acestuia, pentru uzul propriu.
— A fost un aspect interesant al problemei, mărturisise Rosenzweig, cu
ochii strălucind. Am fost amuzat de vizita vicepreşedintelui Statelor Unite.
Dorea să mă ducă la preşedinte, să organizeze o paradă, să-mi acorde titluri,
tot felul de chestii de felul ăsta. Cu diplomaţie, n-a spus nimic despre ce ar
trebui să-i dau în schimb, dar era evident că-i rămâneam dator. A amintit, în
schimb, ce prieten bun a avut Israelul în Statele Unite, timp de decenii… Era
adevărat. Cum era să-l contrazic? Am refuzat modest acele premii şi onoruri
în cinstea mea. Pentru că, tinere, sunt modest, nu-i aşa?
Bătrânul râsese cu poftă, apoi îi povestise despre alţi demnitari care-l
vizitaseră, încercând să-l încânte.
— A fost vreunul sincer? întrebase Buck. V-a impresionat cineva?
 — Da, răspunsese Rosenzweig, fără ezitare. Cineva venind din cel mai
uimitor şi mai surprinzător colţ al lumii – România2. Nu ştiu dacă fusese
trimis sau venise de capul lui, dar bănuiesc că a doua variantă e cea valabilă,
pentru că avea rangul cel mai mic dintre funcţionarii cu care am avut de-a
face după ce mi-a fost decernat premiul. Tocmai de aceea am vrut să-l văd. A
cerut singur audienţă, n-a folosit modalităţile obişnuite, politice şi de
protocol.
— Cine era?
— Nicolae Carpathia.
— Carpathia, ca şi…
— Da, ca munţii Carpaţi. Un nume melodios, trebuie să recunoşti. L-am
găsit foarte încântător şi modest. Nu ca mine! izbucnise el în râs.
— N-am auzit de el.
— Vei auzi! Vei auzi!
Buck încercase să obţină informaţii:
— Pentru că este…
— Impresionant, asta-i tot ce pot să spun!
— E un fel de diplomat din eşalonul al doilea?
— E membra al camerei inferioare a Parlamentului din România.
— Face parte din Senat?
— Nu, Senatul e camera superioară.
— Desigur…
— Nu fii stânjenit că nu ştii despre ce e vorba, chiar dacă eşti un ziarist de
talie internaţională. Sunt chestiuni pe care le ştiu numai românii şi savanţii
amatori de politică, aşa cum sunt eu. E un subiect pe care-mi place să-l
studiez.
— În timpul liber.
— Exact. Dar, chiar dacă nu-l cunoscusem pe omul acela, auzisem de o
persoană din Camera Deputaţilor – aşa se cheamă camera inferioară a
Parlamentului din România –, un militant pentru pace, care conduce o
mişcare pentru dezarmare. Dar nu-i ştiam numele. Cred că ţelul lui e
dezarmarea generală, chestie în care noi, israelienii, nu avem încredere. Dar,
bineînţeles, trebuia mai întâi să dezarmeze propria lui ţară, lucru pe care n-o
să-l vezi niciodată pus în practică. Apropo, individul e cam de vârstă ta. Este

2 Referirile prezente în acest roman la istoria României sânt rodul imaginaţiei autorilor (n.
tr.).
blond, cu ochi albaştri, ca românii curaţi, cei care au venit de la Roma şi care
arătau aşa înainte ca mongolii să le modifice rasa.
— Şi ce ţi-a plăcut atât de mult la el?
— Să-ţi enumăr, zisese Rosenzweig. Cunoştea limba mea la fel de bine ca
pe a lui. Vorbea fluent engleza. Şi alte limbi, după cum am aflat. E foarte
şcolit, dar, în egală măsură, este un autodidact. Şi mi-a plăcut ca persoană.
Este sclipitor. Foarte cinstit. Foarte deschis.
— Ce voia de la tine?
— De aceea l-am plăcut atât de mult… Pentru că am văzut că-i deschis şi
cinstit, l-am întrebat direct. Insistase să-i spun Nicolae, aşa că, după o oră de
glume, l-am întrebat: „Nicolae, ce vrei de la mine?”. Ştii ce mi-a răspuns,
tinere? A zis: „Domnule doctor Rosenzweig, vreau doar simpatia
dumneavoastră”. Ce puteam să-i spun? Am replicat: „Nicolae, o ai”. Sunt şi eu
un pic pacifist. Dar unul realist. Asta nu i-am mai spus-o. L-am încredinţat
doar de întreaga mea simpatie. Lucru de care pot să te asigur şi pe tine.
— Bănuiesc că nu-i un lucru uşor de câştigat.
— De aceea îmi placi şi de aceea te simpatizez. Ar trebui ca într-o zi să te
întâlneşti cu Carpathia. Vă veţi simpatiza reciproc. Ţelurile şi visele lui
probabil că nu se vor realiza, nici măcar în ţara lui, dar e un om al idealurilor
generoase. Dacă se va face remarcat, vei auzi de el. Iar dacă tu te vei face
cunoscut în cariera ta, el chiar va auzi de tine sau chiar te va cunoaşte. Am
dreptate?
— Sper.
***
Deodată, îi veni rândul lui Buck la casă. Îşi strânse prelungitorul şi îi
mulţumi tinerei pentru că-l suportase.
— Îmi pare rău, spuse şi făcu o scurtă pauză, pentru că scuzele lui nu
fuseseră primite prea bine. Dar s-a întâmplat tocmai azi, dintre toate zilele,
înţelegeţi…
Se părea că fata nu înţelegea. Avusese o zi grea. Se uită la el cu îngăduinţă
şi-l întrebă:
— Ce nu pot să fac pentru dumneavoastră?
— Îmi spui asta pentru că n-am făcut ce mi-ai cerut?
— Nu, le spun asta tuturor. E gluma mea, din moment ce nu pot să fac mai
nimic. Nu e planificat niciun zbor astăzi. Aeroportul poate fi închis în orice
clipă. Cine ştie cât o să dureze până vor înlătura blocajele şi până vom avea
un trafic relativ normal… Deci, voi nota solicitarea dumneavoastră, dar nu
pot să vă iau bagajele, să vă rezerv locuri la vreun zbor, să vă pun la
dispoziţie un telefon sau să vă rezerv o cameră la hotel. Adică nimic din ceea
ce ne place să facem pentru membrii clubului nostru. Sunteţi membru?
— Sunt.
— Aur sau platină?
— Doamnă, sunt un membru de kripton.
Scoase cartea, care arăta că făcea parte dintre cei trei la sută dintre
călătorii cu cele mai multe zboruri la activ. Dacă vreun zbor avea un loc în
sectorul cel mai ieftin, trebuia să-i fie repartizat lui, apoi să fie transferat la
clasa întâi, fără să plătească diferenţa de preţ.
— O, Doamne! exclamă fata, doar nu sunteţi acel Cameron Williams de la
revistă?
— Ba da.
— De la Time? Adevărat?
— Nu rosti numele acela blestemat! Eu sunt de la concurenţă.
— Oh, da, ştiu. Am vrut să fac jurnalism. Am studiat la colegiu. Cred că am
citit despre dumneavoastră. Cel mai tânăr câştigător al unor premii sau cele
mai multe reportaje de prima pagină scrise de cineva sub doisprezece ani.
— Amuzant!
— Sau ceva de felul ăsta…
— Nu pot să cred că glumeşti într-o zi ca asta.
Fata se posomori brusc.
— Încerc să nu mă gândesc. Deci, ce pot face pentru dumneavoastră, din
moment ce nu pot să fac nimic?
— Uite cum stau lucrurile, zise Buck. Trebuie să ajung la New York. Nu te
uita aşa la mine! Ştiu că-i locul cel mai nepotrivit în care pot să mă duc acum.
Dar cunoşti oameni. Cunoşti piloţi care zboară pe curse charter. Ştii de pe ce
aeroporturi decolează. Să zicem că dispun de resurse nelimitate şi pot să
plătesc oricât e nevoie. La cine mă trimiţi?
Fata se holbă la el, apoi îi zise:
— Nu-mi vine să cred că-mi cereţi aşa ceva.
— De ce?
— Pentru că ştiu pe cineva. Zboară cu avioane mici, de pe Aeroportul
Waukegan sau de pe Palwaukee. Costă foarte mult şi e genul de om care o să
vă taxeze dublu în vreme de criză, mai ales dacă ştie cine sunteţi şi cât de
mare nevoie aveţi…
— N-o să-i ascund nimic. Dă-mi informaţia!
***
 Să auzi la radio sau să te uiţi la televizor era un lucru. Să fii tu însuţi
implicat, era cu totul altceva. Rayford Steele nu ştia cum se va simţi când va
găsi proba că soţia şi fiul lui au dispărut de pe faţa pământului.
La capătul scărilor se opri şi privi fotografiile de familie. Irene, pasionată
de ordine, le aranjase cronologic, începând cu străbunicii lor. Fotografii
vechi, alb-negru, ale unor femei şi bărbaţi zdraveni, din Vestul Mijlociu.
Urmau fotografiile color, şterse de timp, ale bunicilor la aniversarea a
cincizeci de ani de la căsătorie. După aceea, părinţii, fraţii şi ei. Cât timp
trecuse de când se uitase ultima dată la fotografia lor de la nuntă – ea cu
părul tapat, el cu părul atârnându-i peste urechi şi cu favoriţi?
Apoi fotografiile familiei, cu Chloe de opt ani, ţinându-l pe frăţiorul ei… Ce
recunoscător era că fata rămăsese în lumea asta şi că va putea să ia legătura
cu ea! Dar ce putea să spună despre ceilalţi doi? Dispăruseră… Nu ştia ce să
spere şi cum să se roage pentru ei. Dar dacă Irene şi Raymie erau încă aici,
iar lucrurile nu stăteau aşa?
Nu putea să mai aştepte. Uşa lui Raymie era întredeschisă. Ceasul
deşteptător ţârâia. Rayford îl opri. Pe pat se afla cartea pe care o citise
Raymie. Rayford trase încet pătura şi scoase la iveală bluza de pijama a
băiatului, pantalonii şi şosetele. Apoi se aşeză pe marginea patului şi plânse,
aproape zâmbind când îşi aduse aminte că Irene îi făcea scandal lui Raymie
că stătea cu şosetele în aşternut.
Puse hainele grămadă. Observă o fotografie a lui, la capul patului. Stătea
zâmbind în terminal, cu şapca sub braţ, iar în fundal, dincolo de geam, se
zărea un Boeing 747. Pe fotografie era o dedicaţie: „Lui Raymie, cu dragoste.
Tăticul”. Dedesubt, scrisese: „Rayford Steele, comandant, liniile aeriene
Pan-Continental, O’Hare.” Clătină din cap. „Ce fel de tată dă autograf pe o
fotografie pentru fiul său?”
Rayford îşi simţea trupul greu, ca de plumb. Se sili să se ridice. Apoi îşi
dădu seama că era ameţit pentru că nu mâncase nimic. Ieşi încet din camera
lui Raymie, fără să se uite înapoi, şi închise uşa.
La capătul coridorului se opri în faţa uşii ce ducea la dormitorul lor. Ce loc
minunat făcuse Irene din el, împodobindu-l cu broderii şi cu obiecte
decorative rustice. Îi spusese vreodată că-i plăcea? Dar îi plăcuse?
Aici nu trebuia să oprească vreun ceas deşteptător. Pe Irene o trezea
mirosul cafelei. Altă fotografie cu ei doi, el privind sigur de sine spre
aparatul de fotografiat, ea uitându-se la el. Nu o meritase. Meritase să cadă
victimă propriului său egocentrism şi să rămână fără cea mai importantă
persoană din viaţa lui.
 Se apropie de pat, ştiind ce va găsi. Urma de pe pernă, pătura mototolită.
Simţea mirosul ei, deşi patul se răcise. Trase cu grijă pătura şi cearşaful şi
găsi medalionul ei, în care se afla fotografia lui. Cămaşa ei de noapte din
flanelă, cea de care râdea el şi pe care ea o purta numai când el nu era acasă,
mai păstra încă forma trupului ei.
Cu un nod în gât, cu ochii plini de lacrimi, observă verigheta ei lângă
pernă, pentru că-şi sprijinea întotdeauna obrazul de mână. Era prea mult ca
să mai poată suporta şi clacă. Strânse inelul în palmă şi se aşeză pe marginea
patului, cu trupul zdruncinat de oboseală şi de mâhnire. Puse inelul în
buzunarul jachetei şi dădu de pachetul pe care i-l trimisese prin poştă. Îl
deschise şi găsi două prăjituri de casă, favoritele lui, pe care fuseseră
desenate cu ciocolată două inimi…
„Ce femeie bună! gândi el. N-am meritat-o, n-am iubit-o suficient!” Aşeză
prăjiturile pe noptieră, iar mirosul lor umplu camera. Îşi scoase hainele, cu
degetele ţepene, şi le lăsă să cadă pe podea. Se urcă în pat şi se trânti cu faţa
în jos, strângând cămaşa de noapte a Irenei în braţe, ca să-i simtă mirosul şi
să-şi imagineze că-i lângă el.
Şi plânse până adormi.
 5

Buck Williams se ghemui într-o cabină din toaleta pentru bărbaţi a

clubului Pan-Con, ca să-şi verifice avutul. Într-un buzunar special, din
interiorul pantalonilor, avea mii de dolari în cecuri de călătorie, ce puteau fi
schimbate în dolari, mărci sau yeni. Valiza lui conţinea două schimburi de
haine, laptop-ul, telefonul mobil, reportofonul, diferite mărunţişuri şi
articole de toaletă şi nişte haine serioase, călduroase, de iarnă.
Îşi făcuse bagajele pentru o călătorie de zece zile în Anglia, atunci când
părăsise New York-ul, cu trei zile înainte de dispariţiile apocaliptice. Când
călătorea departe, avea obiceiul să-şi spele lenjeria în chiuvetă şi să o lase o
zi întreagă la uscat, purtând un rând de îmbrăcăminte şi având un altul de
rezervă. În felul ăsta, nu se împovăra cu prea multe bagaje.
Buck îşi întrerupsese călătoria şi se oprise în Chicago, pentru a o cunoaşte
pe şefa biroului local al revistei, o negresă de vreo cincizeci de ani, numită
Lucinda Washington. O întâlnise până atunci în treacăt – „Salut, ce mai faci?”
– şi îi suflase echipei ei o poveste de scandal din lumea sportului, care se
aflase chiar sub nasul lor. Un fotbalist veteran de la Bears, o adevărată
legendă vie, găsise destui parteneri ca să cumpere o echipă profesionistă de
fotbal, iar Buck aflase ceva, îl urmărise, obţinuse interviul şi fugise cu el.
— Te admir, Cameron, îi zisese Lucinda Washington, refuzând să-i
folosească porecla. Întotdeauna te-am admirat, deşi eşti enervant. Dar ar fi
trebuit să-mi spui ce vrei să faci.
— Ca să-mi pui pe urme pe cineva care să mi-o ia înainte?
— Sportul nu-i specialitatea ta, Cameron. După ce ai scris reportajul
despre „Omul Anului” la ştiri şi despre înfrângerea Rusiei de către Israel –
sau, poate, chiar de către Dumnezeu –, cum poţi să te interesezi de materiale
de doi bani, ca acela? Tipii de felul tău sunt pasionaţi de lacrosse3 sau de
rugby.
— Lucy, a fost mai mult decât o poveste despre sport…
— Ei, da!
— Îmi pare rău, Lucinda. Nu crezi că-i o părere preconcepută? Lacrosse şi
rugby?

3 Joc asemănător hocheiului, care se desfăşoară pe un teren cu gazon (n. tr.).

 Izbucniseră amândoi în râs.
— Nici măcar nu ţi-am reproşat că nu ne-ai anunţat că ai sosit în oraş. Îţi
spun doar că ai fi putut să ne povesteşti şi nouă, înainte de apariţia
articolului în revistă. Am fost cu toţii puşi într-o situaţie jenantă, mai ales că
ne-a luat-o înainte chiar legendarul Cameron Williams.
— De-aia ţipi la mine?
Lucinda râsese iarăşi şi continuase:
— De aceea i-am spus lui Plank că-i nevoie de o convorbire între patru
ochi ca să intri din nou în graţiile mele.
— Şi de ce crezi că mi-aş dori să fiu în graţiile tale?
— Pentru că mă iubeşti. Nu te poţi stăpâni, zisese ea, iar Buck zâmbise.
Dar, Cameron, dacă te mai prind în oraşul meu, fără să-mi aduci la
cunoştinţă că ai venit, te cotonogesc!
— Bine, Lucinda, o să-ţi spun. Hai să-ţi vând un pont. Eu n-am timp de el.
Am aflat că acea cumpărare şi concesiune de la Liga Naţională de Fotbal nu
se va face. Finanţarea nu era sigură, iar liga a refuzat oferta. Legenda voastră
locală va avea necazuri!
Lucinda începu să noteze în grabă.
— Nu cred că vorbeşti serios, zisese ea, apucând telefonul.
— Nu, dar mi-a plăcut să te văd intrând în acţiune.
— Eşti un măgar! Altul, în locul meu, te-ar fi dat afară în şuturi.
— Dar tu mă iubeşti. Nu te poţi stăpâni.
— Nu-i o atitudine de bun creştin, replicase Lucinda.
— Nu începe cu aşa ceva.
— Hai, Cameron, te-ai lămurit de când ai văzut ce-a făcut Dumnezeu
pentru Israel.
— Sigur, dar nu-mi spune că-s creştin. Deist ar fi un cuvânt mai potrivit.
— Rămâi în oraş suficient ca să mergi la biserica mea, iar Dumnezeu va
pune mâna pe tine.
— Dumnezeu m-a convins deja, Lucinda! Dar Iisus e altceva. Israelienii îl
urăsc pe Iisus şi ai văzut ce-a făcut Dumnezeu pentru ei.
— Domnul acţionează…
— … în moduri misterioase, mda, ştiu! Oricum, mă duc luni la Londra. Am
primit un pont tare, de la un prieten de acolo.
— Da? Despre ce?
— Nu ţi-aş spune nici dacă ar fi viaţa ta în joc. Nu ne cunoaştem atât de
bine.
 Femeia râsese, apoi se despărțiseră, după o îmbrăţişare prietenească.
Asta se întâmplase cu trei zile în urmă.
***
Buck se îmbarcase la bordul avionului spre Londra, pregătit pentru orice.
Primise o informaţie de la un fost coleg de clasă de la Princeton, un galez
care lucra în sectorul financiar la Londra de când terminase şcoala. Dirk
Burton fusese o sursă importantă de informaţii în trecut, anunţându-l pe
Buck despre întâlniri secrete, la nivel înalt, între oameni de afaceri. Ani de
zile, Buck se amuzase pe seama înclinaţiei lui Dirk de a crede în teoria
conspiraţiei.
— Spune-mi, îl întrebase odată Buck, chiar crezi că indivizii ăia sunt
adevăraţii conducători ai lumii?
— Nu merg atât de departe, Cam, îi răspunsese Dirk. Ştiu doar că-s
puternici, că nu au funcţii oficiale şi că se întâmplă lucruri importante după
ce se întâlnesc.
— Şi crezi că ei fac să fie aleşi conducătorii, instalează dictatorii şi alte
chestii de felul ăsta?
— Nu fac parte din clubul conspiratorilor.
— Atunci de unde obţii informaţiile, Dirk? Eşti un tip destul de cultivat.
Chiar crezi în oameni care îşi exercită puterea din umbră? În tipi dinamici şi
fără astâmpăr, care dirijează banii?
— Ştiu doar că Bursa din Londra, cea din Tokyo şi cea din New York nu
mai funcţionează, până nu se întâlnesc indivizii. Apoi se întâmplă anumite
chestii.
— Vrei să spui că atunci când Bursa din New York dă un rateu, din cauza
unei decizii prezidenţiale sau a unui vot din Congres, motivul real îl
reprezintă activitatea grupului secret despre care vorbeşti?
— Nu, dar e un exemplu perfect. Dacă se produce un recul pe piaţa
voastră, din cauza sănătăţii preşedintelui, atunci imaginează-ţi ce se va
întâmplă pe pieţele mondiale când adevăraţii oameni cu bani se unesc!
— Dar de unde ştie piaţa că se întâlnesc? Credeam că eşti singurul care
ştie.
— Cam, fii serios! Bine, nu prea mulţi oameni sunt de acord cu mine, dar
nici eu nu povestesc oricui. Unul dintre grangurii noştri face parte din grup.
Când se întâlnesc, nu se întâmplă nimic. Dar, după câteva zile, o săptămână,
apar tot felul de schimbări.
— De ce fel?
 — O să zici că-s nebun, dar un prieten al meu e încurcat cu o fată care
lucrează pentru secretara tipului de la noi care face parte din grup şi…
— Grozav!
— Bine, poate că legătura nu-i prea evidentă, dar secretara bătrânului nu
spune nimic. Poanta e că individul vrea să fie o singură monedă în toată
lumea. Ştii, jumătate din timp se pierde cu ratele de schimb şi cu alte chestii
asemănătoare. Calculatoarele lucrează fără încetare ca să le adapteze zilnic,
pe baza variaţiilor pieţii.
Buck nu fusese convins.
— O monedă globală? N-o să existe niciodată.
— Cum poţi să afirmi aşa ceva?
— E prea ciudat. Prea puţin practic. Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în S.U.A.
Când s-a încercat introducerea sistemului metric…
— Aşa trebuia să se întâmple! Voi, yankeii, sunteţi nişte ţărănoi!
— Sistemul metric era necesar numai pentru comerţul internaţional. Nu
pentru a şti cât de departe e zidul exterior al stadionului Yankee, nici câţi
kilometri sunt de la Indianapolis la Atlanta.
— Ştiu, Cam. Ai voştri credeau că le pregăteaţi drumul comuniştilor,
făcându-le hărţi şi borne pentru distanţe pe care le-ar fi putut citi. Şi unde
sunt acum comuniştii?
Buck respinsese ideile lui Dirk Burton până în urmă cu câţiva ani, când
Dirk îl sunase la miezul nopţii:
— Cameron, îi spusese el atunci, necunoscând porecla folosită de colegii
prietenului său, nu pot vorbi prea mult. Poţi să cercetezi sau doar să stai pe
margine şi să urmăreşti ceea ce se întâmplă şi să-ţi doreşti să fi fost
reportajul tău. Îţi aminteşti ce-ţi povesteam despre o singură monedă în
lume?
— Mda… Mai am încă dubii.
— Grozav, dar pe aici se aude că tipul nostru a expus ideea la ultima
întâlnire secretă a oamenilor de afaceri, iar acum se pregăteşte ceva.
— Ce?
— Va avea loc o conferinţă pe probleme monetare a Naţiunilor Unite, iar
subiectul cel mai important va fi dirijarea monetară.
— Mare scofală!
— Este o foarte mare scofală, Cameron. Tipul nostru va fi refuzat. Ceruse
ca moneda mondială să fie lira sterlină.
— Nu mă surprinde că n-au acceptat. La ce economie aveţi voi…
 — Ascultă-mă! Urmează ştirea importantă, dacă poţi să crezi în scurgerile
de informaţii de la şedinţa secretă. Este vorba de faptul că vor decide că
ajung trei monede pentru întreaga lume, sperând ca să ajungă la una singură
într-un deceniu.
— N-o să se întâmple aşa ceva.
— Cameron, dacă informaţia mea e corectă, faza iniţială a fost depăşită.
Conferinţa O.N.U. e doar de faţadă.
— Iar decizia a fost luată deja de cei care trag sforile, de indivizii ăia din
umbră în care crezi tu.
— Exact!
— Nu ştiu ce să zic, Dirk. Eşti băiat bun, dar în locul meu ai face ceea ce
fac eu.
— Nu greşesc, Cameron. Verifică informaţiile!
— Cum?
— Ţi-am prezis ce-o să rezulte din şedinţa O.N.U. De peste două
săptămâni. Dacă am dreptate, să mă tratezi cu mai mult respect!
Buck îşi dăduse seama că el şi Dirk îşi petrecuseră timpul liber aşa cum
făcea toată lumea la Princeton în week-end-uri, când se distrau mâncând
pizza şi bând bere în dormitoare.
— Dirk, ce mi-ai spus pare interesant şi am ascultat cu atenţie. Dar,
lăsând gluma la o parte, să ştii că n-am de gând să te desconsider, dacă n-o
să ai dreptate.
— Mulţumesc, Cam. Vorbesc serios. Chestia asta înseamnă mult pentru
mine. Cât despre ştirea mea de scandal, o să-ţi acord o bonificaţie. Nu-ţi
spun numai care va fi rezoluţia O.N.U. În privinţa dolarilor, mărcilor şi
yenilor, de-a lungul următorilor cinci ani, dar o să-ţi spun şi că adevărata
putere din spatele puterii e un american.
— Ce înţelegi prin puterea din spatele puterii?
— Individul cel mai puternic din grupul secret de mari oameni de afaceri.
— Cu alte cuvinte, tipul care conduce grupul.
— El e individul care a refuzat lira ca monedă internaţională şi care vrea
ca, în final, dolarul să fie singura modalitate de plată din lume.
— Te ascult.
— Jonathan Stonagal.
Buck sperase ca Dirk să-i spună un nume atât de aiurea, încât să poată
izbucni în hohote de râs. Dar se vedea silit să recunoască, fie şi numai în
sinea lui, că, dacă lucrurile stăteau astfel, atunci Stonagal ar fi fost alegerea
cea mai logică. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi era
cunoscut de multă vreme drept agent al puterii în America. Stonagal ar fi
fost implicat cu siguranţă dacă s-ar fi discutat problema finanţelor la nivel
mondial. Deşi avea vreo optzeci de ani şi părea infirm în fotografiile difuzate
la ştiri, nu numai că deţinea cele mai mari bănci şi instituţii financiare din
Statele Unite, dar deţinea sau avea părţi importante din asemenea instituţii
din toată lumea.
Deşi Dirk îi era prieten, Buck simţise nevoia să se joace un pic cu el, ca
să-l facă să furnizeze şi alte informaţii.
— Dirk, mă duc înapoi în pat. Mulţumesc pentru ce mi-ai spus, mi se pare
foarte interesant. Aştept să văd ce rezultă din sesiunea O.N.U. Şi o să încerc
să văd dacă pot să urmăresc mişcările lui Stonagal. Dacă lucrurile se vor
petrece aşa cum crezi tu, înseamnă că tu eşti cea mai bună sursă de
informaţii. Între timp, vezi dacă poţi să afli câţi fac parte din grupul secret şi
unde se întâlnesc.
— Asta-i uşor, răspunsese Dirk. Sunt cel puţin zece, pentru că la întâlniri
participă uneori mai mulţi, inclusiv unii şefi de stat.
— Preşedinţi ai Statelor Unite?
— Ocazional. Indiferent dacă mă crezi sau nu…
— Asta-i un fel de teorie populară a conspiraţiei, Dirk.
— Asta nu înseamnă că nu-i adevărată. De obicei, se întâlnesc în Franţa.
În vreun castel particular unde să aibă senzaţia de siguranţă.
— Dar nimic nu-i scapă prietenului prietenei rudei subordonatei
secretarei!
— N-ai decât să râzi, Cam… Poate că tipul nostru din grup, Joshua
Todd-Cothran, nu-i la fel de conservator ca restul.
— Todd-Cothran? Nu e cel care conduce Bursa din Londra?
— Despre el e vorba.
— Nu-i conservator? Cum să fi ajuns în poziţia asta fără să fie? În plus,
cine a mai auzit de vreun englez care să nu fie conservator?
— Se mai întâmplă…
— Noapte bună, Dirk!
Bineînţeles, s-a dovedit că toate informaţiile fuseseră corecte. O.N.U. A
emis rezoluţia. Buck a descoperit că Jonathan Stonagal locuise la hotelul
Plaza din New York în timpul celor zece zile ale sesiunii. Domnul
Todd-Cothran din Londra a fost unul dintre vorbitorii cei mai elocvenţi,
exprimându-şi dorinţa de a vedea problema rezolvată şi s-a oferit să-l
convingă pe primul-ministru al Marii Britanii să înlocuiască lira cu marca.
 Multe ţări din lumea a treia s-au luptat să facă rost de valută, iar, în trei
ani, cele trei monede s-au răspândit pe tot globul. Buck i-a spus doar lui
Steve Plank despre pontul privind sesiunea O.N.U., dar nu-i spusese de la
cine primise informaţia. Nici el, nici Plank nu crezuseră că merita scris un
articol pe tema aceea.
— Prea riscant, i-a spus Steve.
Ulterior au regretat că n-au publicat nimic înainte de evenimente.
— Ai fi devenit şi mai cunoscut, Buck, comentase Plank.
***
Dirk şi Buck erau mai apropiaţi ca înainte şi devenise un obicei ca Buck să
viziteze Londra în urma celui mai neînsemnat motiv. Dacă Dirk avea o
informaţie, Buck îşi făcea bagajele şi pleca. Călătoriile lui se transformaseră
deseori în excursii în ţări şi climate uimitoare; de aceea îşi ţinea bagajele
făcute pentru cazuri de urgenţă. Acum se părea că nu avea nevoie de ele.
Ajunsese în Chicago, după cel mai impresionant fenomen din istoria lumii şi
încerca să se întoarcă în New York.
În ciuda facilităţilor incredibile ale laptopului, nu exista un înlocuitor
pentru carnetul de notiţe. Buck mâzgăli o listă cu lucruri pe care trebuia să
le facă, înainte să se apuce de altele:
„Să-l sun pe Ken Ritz, pilot pe cursă charter.
Să-i sun pe tata şi pe Jeff.
Să o sun pe Hattie Durham, ca să-i spun noutăţile despre familia ei.
Să o sun pe Lucinda Washington, ca să-mi facă rost de un loc la un hotel.
Să-l sun pe Dirk Burton.”
***
Telefonul îl trezi pe Rayford Steele. Nu se mişcase din loc ore în şir. Se
înserase şi începuse să se întunece.
— Alo? zise el, cu voce somnoroasă.
— Comandantul Steele? se auzi vocea îngrijorată a lui Hattie Durham.
— Da, Hattie. Eşti bine?
— Încerc de câteva ore să te găsesc! Telefonul meu a fost mort, apoi,
peste tot suna ocupat. Am sunat şi la tine, dar n-a răspuns nimeni. Nu ştiu
nimic despre mama mea, nici despre surorile mele. Care-i situaţia la tine?
Rayford rămase un timp tăcut, ameţit şi dezorientat. În cele din urmă,
zise:
— Am primit un mesaj de la Chloe.
— Ştiam. Mi-ai spus la O’Hare. Soţia şi băiatul sunt bine?
— Nu.
 — Nu?
Rayford tăcu. Ce era să spună?
— Eşti sigur? întrebă Hattie.
— Da. Pijamalele lor au rămas aici.
— Oh, Rayford! Îmi pare rău! Pot să te ajut cu ceva?
— Nu. Mulţumesc.
— Nu vrei să-ţi ţin de urât?
— Nu, mulţumesc.
— Sunt speriată.
— Şi eu, Hattie.
— Ce-o să faci?
— O să încerc să dau de Chloe. Sper să vină acasă sau să ajung eu la ea.
— Unde e?
— La Stanford. La Palo Alto.
— Şi ai mei sunt în California, zise Hattie. Au avut tot felul de necazuri
acolo, mai rău decât aici.
— Îmi imaginez că-i din cauza diferenţei de oră, spuse Rayford. Mai mulţi
oameni pe şosele, chestii de-astea…
— Mă îngrijorează ce s-a întâmplat cu familia mea.
— Să-mi spui dacă afli ceva, Hattie.
— O să te anunţ, dar ar fi trebuit să mă suni tu. Telefonul meu a fost
blocat şi nu am avut cum să te contactez.
— Aş vrea să-ţi pot spune că te-am sunat, Hattie, dar n-am făcut-o… Trec
prin momente foarte grele.
— Să-mi spui dacă ai nevoie de mine, Rayford. De cineva cu care să
vorbeşti, să nu fii singur…
— O să-ţi spun. Iar tu să-mi spui ce-ai aflat despre familia ta.
Ar fi vrut să nu fi spus cuvintele astea. Faptul că-şi pierduse soţia şi
copilul îl făcuse să-şi dea seama ce relaţie insipidă încercase să aibă cu o
femeie de douăzeci şi şapte de ani. Abia o cunoştea şi nu-i prea păsa de
familia ei, aşa cum nu-i păsa de cine ştie ce tragedie despre care afla la ştiri.
Ştia că Hattie nu era o fată rea. De fapt, era chiar drăguţă şi prietenoasă. Dar
nu de aceea fusese interesat de ea. Fusese vorba de o atracţie fizică, iar el
fusese suficient de deştept sau suficient de norocos sau suficient de naiv ca
să nu-i dea curs. Se simţea vinovat că se gândise la aşa ceva, iar, acum,
propria-i durere ştersese totul, lăsând în urma ei cea mai obişnuită
curtoazie sau simpla grijă pentru o colegă.
— Mă sună cineva, îl anunţă Hattie. Poţi să mă aştepţi?
 — Nu, răspunde liniştită. O să te sun eu mai târziu.
— Te sun eu, Rayford.
— Bine.
***
Buck Williams se aşezase iar la coadă şi ajunsese la un telefon public. De
data asta, nu încercă să-şi conecteze computerul. Dorea să vadă câte
telefoane putea da. La început avu de-a face cu robotul lui Ken Ritz.
— Aici e Serviciul de Charter Ritz. Aici se rezolvă probleme pe timp de
criză. Am avioane Lear atât la Palwaukee, cât şi la Waukegan, dar mi-am
pierdut coechipierul. Pot să ajung la orice aeroport, dar, în acest moment,
nu-i este nimănui permis accesul pe vreo pistă importantă. Nu pot ajunge pe
Aeroporturile Milwaukee, O’Hare, Kennedy, Logan, National, Dulles, Dallas,
Atlanta. Pot să ajung pe altele, mai mici, periferice, dar asta-i treaba mea. Îmi
pare rău că profit de ocazie, dar cer doi dolari pentru o milă de zbor; plata se
face înainte. Dacă găsesc pe cineva care să vină aici în locul din care vă duc,
s-ar putea să vă fac o mică reducere. Voi verifica banda asta la noapte şi voi
intra în acţiune mâine dimineaţă. Accept zboruri lungi cu bani garantaţi de
cineva. Dacă vreţi să ajungeţi undeva şi e în drumul meu, o să încerc să vă
iau şi pe dumneavoastră. Lăsaţi-mi un mesaj şi o să vă caut eu.
Cuvintele finale erau, probabil, un banc. Cum să-l caute Ken Ritz pe Buck?
Telefonul lui mobil nu funcţiona. Se gândi să-i lase numărul din New York
pentru mesageria vocală.
— Domnule Ritz, mă numesc Buck Williams şi vreau să ajung în New
York cât mai curând. Plătesc preţul cerut în cecuri de călătorie, ce pot fi
schimbate în orice valută doriţi.
Uneori, firmele particulare erau interesate de acest tip de plată, pentru că
puteau jongla cu diferenţele de curs valutar, obţinând un mic beneficiu în
urma schimbului.
— Sunt în O’Hare şi încerc să găsesc un loc să stau aici, în suburbii. Ca să
facem economie de timp, să ne întâlnim undeva, între O’Hare şi Waukegan.
Dacă o să am un număr de telefon, o să vă sun. Între timp, puteţi să-mi lăsaţi
un mesaj la următorul număr de New York…
Buck nu reuşi să ia legătura direct cu biroul din New York al revistei, dar
mesageria vocală funcţiona. Preluă mesajele noi, majoritatea de la colegi
care se interesau de soarta lui şi se plângeau că pierduseră prieteni comuni.
Apoi, mesajul pe care-l aştepta, de la Marge Potter, care dăduse dovadă de
geniu, transmiţându-l în acel mod:
 — Buck, dacă primeşti mesajul, sună-l pe tatăl tău în Tucson. E împreună
cu fratele tău. Îmi pare rău să-ţi spun, dar ei nu reuşesc s-o găsească pe soţia
lui Jeff, nici pe copii. Poate că vor avea alte ştiri când îi vei suna tu. Tatăl tău
s-a bucurat să afle că eşti bine.
Mesageria vocală mai avea un mesaj păstrat. Era cel primit de la Dirk
Burton şi care-l făcuse să pornească la drum. Trebuia să-l asculte din nou,
când o să aibă timp. Lăsă un mesaj pentru Marge, rugând-o ca, dacă are timp
şi obţine legătura, să-l anunţe pe Dirk că avionul lui n-a mai ajuns la
Heathrow. Cu siguranţă, Dirk aflase asta între timp, dar trebuia să ştie că
Buck nu se afla printre cei dispăruţi şi că va ajunge acolo când va fi posibil.
Buck îl sună apoi pe tatăl lui. Linia era ocupată, dar tonul nu suna ca acela
care arăta că linia nu funcţionează, că tot sistemul s-a defectat. Nu era nici
înregistrarea enervantă, pe care se săturase s-o tot asculte. Era, deci, doar o
problemă de timp până va reuşi să obţină legătura. Probabil că Jeff fusese
afectat profund de faptul că nu ştia nimic despre soţia sa, Sharon, şi despre
copii. Se certaseră uneori şi se despărţiseră pentru un timp, cândva, înainte
de naşterea copiilor, dar, de mai mulţi ani, căsătoria lor mersese bine. Soţia
lui Jeff se dovedise a fi iertătoare şi conciliantă. Chiar Jeff recunoştea că
fusese uimit când acceptase să-l reprimească. „Nu meritam şi i-am fost
recunoscător”, îi spusese el odată lui Buck. Aveau un băiat şi o fată, care
semănau leit cu Jeff şi care erau minunaţi.
Buck formă apoi numărul frumoasei stewardese blonde, reproşându-şi că
nu sunase mai devreme. Dură ceva până i se răspunse.
— Hattie Durham, aici Buck Williams.
— Cine?
— Cameron Williams, de la Global…
— Ah, da! Vreo ştire?
— Da. Ştiri bune.
— Slavă Domnului! Spune-mi!
— Cineva de la biroul meu mi-a spus că a vorbit cu mama ta şi că ea şi
sora ta sunt bine.
— Oh, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! Mă întreb de ce nu m-au
sunat. Poate că au încercat. Telefonul meu nu a avut ton.
— Sunt tot felul de probleme în California. Linii întrerupte, tot felul de
chestii de-astea… Va dura ceva timp până vei putea vorbi cu ele.
— Ştiu. Am aflat şi eu. Mulţumesc. Dar tu? Ai reuşit să iei legătura cu
familia?
 — Am aflat că tata şi fratele meu sunt bine. Nu ştim nimic despre
cumnată şi despre copii.
— Oh! Ce vârstă au copii?
— Nu-mi amintesc. Amândoi sub zece ani.
— Vai! exclamă Hattie cu glas întristat.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Buck.
— Nimic. Doar că…
— Spune!
— Pot să-ţi spun doar ce-am aflat…
— Spune-mi, domnişoară Durham!
— Aminteşte-ţi ce ţi-am spus în avion. Şi la ştiri s-a anunţat că se pare că
toţi copiii au dispărut, chiar şi cei nenăscuţi.
— Mda…
— Asta nu înseamnă că şi nepoţii tăi…
— Ştiu.
— Îmi pare rău că te-am supărat.
— Nu, nu-i nimic. Foarte ciudat, nu-i aşa?
— Mda… Abia am vorbit la telefon cu comandantul care a pilotat avionul
nostru. Şi-a pierdut soţia şi fiul, dar fiica lui e bine. E în California.
— Câţi ani are?
— Vreo douăzeci. E studentă la Stanford.
— Oh!
— Domnule Williams, cum te-ai prezentat?
— Buck. E o poreclă.
— Buck, îmi pare rău că am spus ce-am spus în privinţa nepoţilor tăi.
Sper că există şi excepţii şi că ei sunt bine.
Femeia începu să plângă.
— Domnişoară Durham, linişteşte-te! Nimeni nu-i cu mintea limpede
acum.
— Spune-mi Hattie.
Chestia asta i se păru caraghioasă, având în vedere circumstanţele. Se
scuzase că fusese prea directă, dar nu voia să fie ceremonioasă. Dacă el era
Buck, ea trebuia să fie Hattie.
— Cred că nu mai pot să ţin linia ocupată, zise Buck. Voiam doar să-ţi
spun noutăţile. Presupuneam că le-ai aflat deja.
— Nu le aflasem. Mulţumesc din nou. Vrei să mă mai suni, dacă ai timp?
Pari o persoană cumsecade şi apreciez ce-ai făcut pentru mine. M-aş bucura
să aflu ce mai faci. Trăim vremuri grele.
 Nu putea s-o contrazică. Interesant, dar solicitarea ei nu semăna deloc cu
o încercare de a-l seduce. Fata părea sinceră, iar el era convins că este. O fată
drăguţă, singură, speriată, a cărei lume se cutremurase din temelii; de fapt,
aşa se întâmplase cu toţi cei pe care îi cunoştea…
Când Buck plecă de lângă telefon, văzu că fata de la casa de bilete îi făcea
semne.
— Ascultă, îi şopti ea, nu vor să anunţ nimic, ca să nu se creeze
îmbulzeală, dar şefii au auzit ceva interesant. Corporaţiile s-au unit şi şi-au
mutat centrul de comunicaţii pe o porţiune de şosea, în apropiere de
tronsonul Mannheim Road.
— Unde-i asta?
— Chiar în afara aeroportului. Nu mai vine nicio maşină până la terminal.
Blocaj total. Dar dacă mergi pe jos până la tronsonul acela, presupun că vei
găsi acolo indivizi cu staţii de emisie portabile, care încearcă să trimită
maşini încoace.
— Îmi imaginez preţul.
— Nu, probabil că nici nu poţi să ţi-l imaginezi.
— Pot să-mi imaginez cât trebuie să aştepţi…
— E ca şi cum ai sta la coadă ca să închiriezi o maşină în Orlando, zise ea.
Buck nu stătuse niciodată la o asemenea coadă, dar putea să şi-o
imagineze. Fata avea dreptate. După ce merse pe jos, în mijlocul unei
mulţimi de oameni, până la tronsonul Mannheim, găsi acolo o gloată care
înconjura dispecerii. Anunţuri intermitente le atrăgeau tuturor atenţia.
— Umplem fiecare maşină. O sută de dolari de persoană. Doar bani
gheaţă, pentru orice suburbie. Nu merge nimic în Chicago.
— Nu acceptaţi cărţi de credit? strigă cineva.
— Mai spun o dată, răspunse dispecerul. Doar bani gheaţă. Dacă ştiţi că
aveţi bani sau un carnet de cecuri acasă, putem vorbi cu şoferul să vă
crediteze până la domiciliu.
Apoi citi o listă cu fiecare companie şi direcţia în care se îndrepta maşina.
Pasagerii fugiră să se urce în vehicule când acestea se înşirară pe marginea
şoselei.
Buck dădu un cec de călătorie de o sută de dolari dispecerului, pentru
suburbiile din nord. După o oră şi jumătate urcă, împreună cu alţii, într-o
maşină. După ce-şi verifică telefonul mobil, care încă nu funcţiona, îi oferi
şoferului cincizeci de dolari ca să vorbească de la telefonul lui.
— Nu garantez nimic, zise şoferul. Uneori capăt legătura, alteori nu.
 Buck căută pe laptop numărul de acasă al Lucindei Washington şi-l formă.
Răspunse un adolescent:
— Aici familia Washington.
— Sunt Cameron Williams, de la Global Weekly. O caut pe Lucinda.
— Mama nu-i acasă, răspunse tânărul.
— E la birou? Aş vrea să-mi recomande unde să stau, pe lângă Waukegan.
— Nu-i nicăieri, zise băiatul. Sunt singurul care a rămas. Mama, tata, toţi
ceilalţi s-au dus. Au dispărut.
— Eşti sigur?
— Hainele lor sunt aici, exact în locul în care au stat. Lentilele de contact
ale tatălui meu sunt pe halatul lui.
— Oh! îmi pare rău, fiule!
— E în regulă. Ştiu unde sunt şi nu-s surprins.
— Ştii unde sunt?
— Dacă o cunoşti pe mama, atunci ştii şi tu unde este. În rai.
— Mda, bine. Tu eşti în regulă? Are cineva grijă de tine?
— Unchiul meu a rămas aici. Şi un tip de la biserica noastră. Sunt probabil
singurii care au rămas.
— Deci eşti bine?
— Sunt bine.
Cameron închise telefonul şi-l înapoie şoferului.
— Ai idee unde aş putea să rămân peste noapte, dacă aş încerca să zbor
din Waukegan mâine dimineaţă?
— Hotelurile sunt probabil pline, dar există nişte păduchernițe pe
Washington, în care ai putea să te adăposteşti. Vei fi suficient de aproape de
aeroport. O să cobori ultimul din maşină.
— Bine. Au telefoane în motelurile alea?
— Mai repede găseşti acolo telefon şi televizor, decât apă curentă.
 6

Trecuseră veacuri de când Rayford Steele nu se mai îmbătase. Lui Irene

nu-i plăcuse alcoolul, iar în ultimii ani, ea devenise o adeptă convinsă a
ceaiului. Insista ca Rayford să ascundă băuturile tari, dacă voia să ţină în
casă aşa ceva: nu voia ca Raymie să ştie că tăticul lui bea.
— Nu-i un lucru cinstit, protestase Rayford.
— Dar e prudent, răspunsese ea. Nu ştie tot şi nu trebuie să ştie totul.
— Şi cum se potriveşte chestia asta cu insistenţa ta de a spune numai
adevărul?
— A spune întregul adevăr nu înseamnă să spui tot ce ştii! Tu le spui
oamenilor din echipaj că te duci la toaletă, dar nu le povesteşti amănunţit ce
faci acolo.
— Irene!
— Voiam să spun că nu-i cazul ca fiul tău să găsească dovezi că-ţi plac
băuturile tari.
Nu găsise cum s-o contrazică şi-şi păstrase burbonul pe raftul de sus,
ascuns vederii. Dar dacă existase vreodată un moment în care simţise nevoia
să bea, acesta era. Se întinse după cutia goală de prăjituri, de pe raftul de sus
al dulapului de deasupra chiuvetei şi scoase o sticlă de whisky, pe jumătate
goală. Avea chef – ştiind că nu mai poate să-l vadă nimeni de a cărui părere
să-i fi păsat – să ducă sticla la gură şi să tragă o duşcă. Dar chiar şi în vremuri
ca acelea trebuia să existe convenţii şi maniere. Nu era stilul lui să bea din
sticlă.
Rayford îşi turnă trei degete de whisky într-un pahar larg de cristal şi-l
dădu pe gât, ca unul învăţat cu băutura. Nu obişnuia să bea, deci nu-i făcu
plăcere. Alcoolul îl arse din cerul gurii şi până în stomac, provocându-i un
fior care-l făcu să se cutremure şi să ofteze. „Ce idiot! îşi spuse. Şi pe
stomacul gol!”
Aproape că ameţise când vru să pună sticla la loc. Apoi se răzgândi şi o
puse în sacul de gunoi de sub chiuvetă. N-ar fi frumos ca, în amintirea lui
Irene, să renunţe şi la băuturile ocazionale? Nu i-ar mai folosi la nimic lui
Raymie, dar nu-i plăcea să bea de unul singur. Putea să renunţe la băutură?
„Cine nu poate?” se întrebă el. Oricum, trebuia să se poarte ca un om lucid,
indiferent de ce se întâmplase.
 Dormise profund, dar nu suficient. Avea de dat imediat nişte telefoane.
Mai întâi, să ia legătura cu Chloe, apoi să afle ce dorea de la el compania
Pan-Con pentru săptămână următoare. Regulamentul cerea să rămână la sol
după un zbor îndelungat şi după o aterizare forţată. Dar cine ştia ce urma să
se întâmple?
Câţi piloţi dispăruseră? Când vor fi eliberate pistele? Când se vor relua
zborurile? Ştia prea bine că liniile aeriene erau interesate numai de bani. Cu
cât avioanele se ridicau mai repede în aer, cu atât mai repede aveau
profituri. Dar nu avusese de ce să se plângă de când era la Pan-Con. Trebuia
să sune şi să-şi facă datoria. Dar ce să facă în privinţa tristeţii, disperării,
însingurării?
În cele din urmă, îi înţelese pe cei care plângeau când cel iubit era prea
mutilat ca să mai poată fi privit sau al cărui trup fusese distrus. Aceştia
credeau că nu există nimic după moarte, aşa încât durerea le părea mai greu
de îndurat, pentru că nu puteau admite că făptura pe care o iubiseră era
pierdută definitiv.
I se păruse ciudat. Cine ar fi vrut să-şi vadă soţia sau un copil întinşi pe
catafalc şi gata să fie înmormântaţi? N-ar fi fost de dorit să ţi-i poţi aminti
fericiţi, aşa cum fuseseră ei în această viaţă? Dar acum ştia. Nu se îndoia că
soţia şi fiul se duseseră; erau morţi, aşa cum muriseră părinţii lui, cu ani
înainte. Irene şi Raymie nu se vor mai întoarce, nu ştia dacă o să-i mai vadă
vreodată, pentru că nu ştia dacă ţi se mai acordă o a doua şansă în privinţa
raiului.
Ar fi vrut să le fi văzut trupurile pe pat, într-un coşciug, oriunde. I-ar fi
privit pentru ultima oară. N-ar fi fost mai puţin morţi, dar poate că nu s-ar fi
simţit atât de singur, de gol…
Rayford ştia că era puţin posibil să existe legături telefonice între Illinois
şi California în următoarele ore, poate chiar în următoarele zile. Dar trebuia
să încerce. Formă numărul de la Stanford, cel de la administraţia centrală,
dar nu obţinu nici măcar semnalul de linie ocupată sau vreun mesaj al
robotului. Formă numărul din camera lui Chloe. Tot nimic. La fiecare
jumătate de oră apăsă pe butonul de formare din nou a numărului. Refuza să
spere că o să-i răspundă. Dar, dacă se va întâmplă, asta ar fi fost o surpriză
minunată.
Rayford simţea că-i e foame şi-şi dădea seama că ar trebui să mănânce
înainte ca stropul de băutură să-i vină de hac. Urcă din nou scările, se opri în
camera lui Raymie ca să ia grămăjoara de haine care să-i amintească de
băiat. Le puse într-o cutie pentru cadouri, pe care o găsi în dulapul lui Irene,
apoi puse în altă cutie cămaşa de noapte, medalionul şi verigheta.
Luă cu el cutiile, împreună cu cele două prăjituri pe care i le trimisese
prin poştă. Restul prăjiturii era, probabil, pe undeva pe aproape. Îl găsi
într-un vas, în dulapul din bucătărie. Gustul şi mirosul prăjiturii îi vor aminti
de Irene până ce o va termina.
Rayford mai adăugă două prăjituri la cele două pe care le pusese
deoparte, le aşeză pe o farfurie din carton şi-şi turnă un pahar cu lapte. Se
aşeză la masa din bucătărie, alături de telefon, dar nu reuşi să mănânce.
Parcă paralizase. Ca să-şi facă de lucru, şterse mesajele de pe robot şi
înregistră un nou mesaj de întâmpinare: „Aici e Rayford Steele. Dacă puteţi,
lăsaţi un mesaj foarte scurt. Vreau să am linia liberă când va suna fiica mea.
Chloe, dacă eşti tu, fie dorm, fie sunt pe aproape, deci dă-mi o şansă să
răspund. Dacă nu reuşim să luăm legătura, fă tot ce se poate ca să te întorci
acasă! Orice linie aeriană va trece costul în contul meu. Te iubesc!”
Apoi mâncă încet prăjiturile, mirosul şi gustul lor amintindu-i de Irene în
bucătărie, iar laptele făcând să-i fie dor de băiat. Îi va fi greu, foarte greu…
Era obosit şi nu se simţea în stare să urce din nou scările. Ştia că va trebui
să încerce să se culce în noaptea aceea în dormitor. Dar acum se va întinde
pe canapeaua din camera de zi, sperând că va suna Chloe. Apăsă fără chef
butonul pentru formarea din nou a numărului de telefon, iar de data asta,
auzi semnalul de linie ocupată, ceea ce însemna că se întâmplase ceva. În
cele din urmă, liniile telefonice păreau să funcţioneze. Era un progres. Ştia că
fata se gândea la el, aşa cum el se gândea la ea. Dar Chloe nu ştia ce se
întâmplase cu mama şi cu fratele ei. Să-i spună la telefon? Va trebui. Cu
siguranţă că o să-l întrebe.
Se împletici până la canapea şi se aşeză, oftând, fără lacrimi. Dacă fata ar
auzi mesajul şi ar porni spre casă, ar putea să-i spună totul între patru ochi.
Rayford rămase acolo, mâhnit, ştiind că la televizor vor fi difuzate fără
încetare scene pe care nu voia să le vadă, dedicate tragediei petrecute în
toată lumea. Apoi îşi dădu seama de ceva. Se ridică şi privi pe fereastră, în
beznă. Era dator să nu-i înşele aşteptările lui Chloe. O iubea şi doar ea îi mai
rămăsese. Trebuia să afle de ce nu înţeleseseră ce încercase Irene să le
spună, de ce le fusese atât de greu să accepte şi să creadă. Înainte de orice,
trebuia să înveţe, să fie pregătit pentru ceea ce va urma.
Dacă dispariţiile fuseseră provocate de Dumnezeu, dacă erau fapta Lui,
asta însemna că venise sfârşitul lumii? Creştinii, adevăraţii credincioşi,
fuseseră luaţi, iar restul oamenilor lăsaţi să sufere, să bocească şi să-şi dea
seama de greşelile lor? Poate că da. Poate că ăsta era preţul. „Dar ce se
întâmplă când murim?
Se întrebă el. Dacă raiul există, dacă Înălţarea la Cer e un fapt împlinit, ce
ne spune asta despre iad şi despre judecată? Asta ne aşteaptă? Trecem prin
iadul ăsta de regrete şi remuşcări, apoi ne ducem în adevăratul iad?”
Irene vorbise întotdeauna despre un Dumnezeu iubitor, dar chiar şi
dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu aveau limite. Toţi cei care negaseră
adevărul îl supăraseră pe Dumnezeu? Nu mai exista îndurare, nu mai exista
o a doua şansă? Poate că nu mai existau şi nimic nu putea fi schimbat…
Dar dacă existau opţiuni, dacă rămăsese o cale pentru a găsi adevărul, de
a crede sau accepta ce spunea Irene că trebuia să facă fiecare, Rayford
trebuia să le descopere. Asta însemna să recunoască faptul că nu ştia nimic?
Că se bizuise pe sine, iar acum se simţea prost, slab şi neînsemnat? Putea să
recunoască asta. După o viaţă de succese, în care fusese mai bun decât
majoritatea celorlalţi şi cel mai bun în anumite cercuri, fusese, dintr-o dată,
umilit, aşa cum nu mai fusese niciodată.
Erau atât de multe lucruri pe care nu le ştia, atât de multe pe care nu le
înţelegea… Dar dacă existau răspunsuri, le va găsi. Nu ştia pe cine să întrebe
şi de unde să înceapă, dar era un lucru pe care el, împreună cu Chloe, putea
să-l facă. Întotdeauna colaboraseră bine. Fata trecuse prin perioada de
independenţă a adolescenţilor, dar nu făcuse nimic prostesc sau ireparabil,
din câte ştia el. De fapt, fuseseră, poate, prea apropiaţi. Chloe semăna prea
mult cu el.
Doar vârstă şi nevinovăţia lui Raymie făcuseră ca el să poată fi influenţat
de către mama sa. Şi sufletul lui. Nu avea acel instinct de prădător, nici
atitudinea pe care Rayford o exprima prin „mai întâi eu”, care i se părea
acestuia din urmă indispensabilă pentru a răzbate în viaţa de zi cu zi. Nu
fusese genul efeminat, dar Rayford fusese îngrijorat că o să rămână „băiatul
lui mămica” – prea milos, prea sensibil, prea grijuliu. Avea tot timpul grija
altora, în timp ce Rayford credea că ar fi trebuit să-şi dorească să fie el
numărul unu.
Cât de bucuros era acum că Raymie se luase după mama lui, nu după el…
Şi cât dorea să fi făcut şi Chloe la fel! Ea aprecia competiţia, avea stofă de
conducătoare, trebuia să te lupţi să o convingi. Putea fi amabilă şi generoasă,
dacă acest lucru îi folosea scopului ei, dar semăna cu tatăl ei. Avea
întotdeauna grijă de ea însăşi.
 ,3ună treabă, grozavule! îşi spuse Rayford. Fata de care erai atât de
mândru, pentru că seamănă atât de mult cu tine, e în aceeaşi situaţie
neplăcută ca şi tine!”
, Asta, decise el, trebuia să se schimbe.” De îndată ce se vor întâlni, vor
încerca să se schimbe. Vor avea o misiune de îndeplinit, vor căuta adevărul.
Dacă pentru el era prea târziu, trebuia să accepte acest lucru şi să se
descurce cu el. Fusese întotdeauna omul care urmărea un anumit scop şi
care accepta consecinţele. Numai că acum consecinţele erau pentru
totdeauna. Spera, împotriva evidenţei, că exista o a doua şansă să afle
adevărul pentru a ajunge în cealaltă lume. Avea însă o problemă: singurii
care ştiau adevărul dispăruseră.
***
Hotelul Midpoint , aflat pe Washington Street, la puţine mile distanţă de
4

micuţul Aeroport Waukegan, era destul de aglomerat, însă mai avea câteva
camere disponibile. Buck Williams fu plăcut surprins descoperind că
proprietarii nu măriseră preţurile, pentru a profita de criză. Când văzu
camera, înţelese de ce. Apoi se întrebă între care două locuri din lume
reprezenta motelul ăla punctul de mijloc. Oricare ar fi fost acele locuri, acolo
era mai bine. Exista un telefon şi un duş, un pat şi un televizor. Era suficient
pentru oboseala lui. Mai întâi, îşi verifică mesageria vocală de la numărul de
New York. Nimic de la individul numit Ritz, nici de la altcineva, aşa că
reascultă mesajul mai vechi de la Dirk Burton, care-i amintea de ce crezuse
că-i important să se ducă la Londra. În timp ce asculta, Buck scria pe laptop.
„Cameron, mi-ai spus că acest centru pentru mesaje este confidenţial.
Sper să ai dreptate. Nu mă voi prezenta, dar tu ştii cine sunt. Află că se va
întâmplă ceva de mare importanţă. Vino aici cât poţi de iute! Marele şef,
compatriotul tău, cel despre care am spus că-i posesorul puterii universale,
se întâlneşte aici cu individul conservator. Ştii la cine mă refer. Există şi un
al treilea participant. Ştiu doar că-i din Europa, probabil din Europa de Est.
Nu ştiu ce planuri au cu el, dar probabil că ceva foarte important.
Sursa mea spune că americanul tău s-a întâlnit cu toţi oamenii lui de bază
şi cu acel european în diferite locuri. L-a prezentat unor indivizi din China,
Vatican, Israel, Franţa, Germania, de aici şi din State.
Se pregăteşte ceva şi nu îndrăznesc nici măcar să-ţi sugerez ce, îţi voi
spune doar între patru ochi. Vizitează-mă cât de iute poţi! Dacă nu-i posibil,

4 Punctul de mijloc (n. tr.).

îţi spun doar atât: urmăreşte ştirile despre instalarea unui nou conducător
în Europa. Dacă te gândeşti, cum am făcut-o şi eu, că nu-s planificate alegeri
şi că nu-i iminentă nicio schimbare de putere, atunci te-ai prins ce vreau să
spun. Vino cât mai repede, prietene!”
Buck sună robotul lui Ken Ritz, ca să anunţe unde era. Apoi încercă din
nou să sune în vest şi reuşi să obţină legătura. Fu surprins de uşurarea pe
care o simţi când auzi vocea tatălui său, cu toate că aceasta părea obosită,
descurajată şi înfricoşată.
— Sunteţi cu toţii bine, tată?
— Nu chiar toţi. Jeff a fost cu mine, dar a luat maşina şi încearcă să ajungă
la locul accidentului, unde Sharon a fost văzută ultima oară.
— Accident?
— Ducea copiii într-o tabără, o chestie care avea legătură cu biserica la
care mergea. Ştii, nu mergea cu noi. Se zice că n-a ajuns acolo. Maşina s-a
răsturnat. N-a lăsat nicio urmă, cu excepţia hainelor, şi tu ştii ce înseamnă
asta…
— A dispărut?
— Aşa se pare. Jeff nu poate accepta asta. Suferă. Vrea să vadă cu ochii lui.
Necazul e că şi copiii au dispărut. Toţi. Toţi prietenii lor, toţi cei din tabăra
din munţi. Poliţia a găsit hainele copiilor, vreo sută, şi gustarea de seară
arzând pe plită.
— Ce chestie! Să-i spui lui Jeff că mă gândesc la el. Dacă vrea să discutăm,
sunt la dispoziţia lui.
— Nu cred că vrea să discute, Cameron. Doar dacă-i poţi da nişte
răspunsuri…
— Ăsta-i singurul lucru pe care nu-l pot face tată. Nu ştiu cine poate s-o
facă. Am impresia că toţi cei care ştiau răspunsul au dispărut.
— Groaznic, Cam! Aş vrea să fii cu noi.
— Mda, te cred…
— Nu fii sarcastic!
— Spuneam adevărul. Dacă vrei să fiu cu voi, vin cu prima ocazie.
— Trăim nişte momente în care e posibil să ne schimbăm cu totul felul de
a gândi…
— În privinţa mea, mă cam îndoiesc.
— Cameron, hai să nu ne certăm! Măcar de data asta gândeşte-te şi la
alţii, nu numai la tine! Ai pierdut ieri o cumnată, un nepot şi o nepoată, iar
fratele tău poate că nu-şi va reveni niciodată.
 Buck îşi muşcă limba. De ce trebuia să facă chestii de-astea, mai ales
într-o asemenea situaţie? Tatăl lui avea dreptate. Dacă Buck ar recunoaşte,
probabil că s-ar putea reînnoda ceva. Familia sa se supărase pe el încă de
când se dusese la colegiu şi-şi continuase studiile la Ivy League. În mediul
lui, copiii făceau meseria părinţilor. Tatăl lui transporta petrol în statul lor,
aducându-l îndeosebi din Oklahoma şi Texas. Era o muncă foarte grea;
oamenii locului credeau că resursele propriului lor stat erau duse în alte
părţi. Jeff se implicase şi el în această afacere de familie, lucrând mai întâi la
birouri, apoi pe camion, iar în final, conducând operaţiunile zilnice.
Familia se supărase îndeosebi când Cameron rămăsese la şcoală şi după
ce mama lui se îmbolnăvise. Ea insistase să rămână la colegiu, dar, de când
nu venise acasă de Crăciun, din cauză că nu avusese bani, tatăl şi fratele nu-l
iertaseră. Mama sa murise în timp ce el era plecat, iar membrii familiei se
uitaseră urât la el chiar şi când venise la înmormântare.
Lucrurile se mai potoliseră cu trecerea anilor, mai ales pentru că familia
începuse să se laude cu el, după ce devenise cunoscut ca o revelaţie a
ziaristicii. Buck uitase trecutul, dar le reproşa alor săi că-l primeau acum,
pentru că ajunsese cineva. Aşa că se ducea rareori acasă. Erau prea multe
lucruri pe care nu le uitase, nu reuşise să se împace cu ele; dar îşi reproşa că
redeschisese rănile vechi într-un moment în care familia lui suferea.
— Dacă faceţi vreun fel de slujbă de înmormântare, o să încerc să vin.
Bine?
— O să încerci?
— Asta-i tot ce pot să promit. Nu-ţi poţi imagina cât de ocupat sunt. Nu-i
nevoie să-ţi spun că-i vorba despre reportajul secolului.
— O să scrii pentru prima pagină?
Buck oftă, simţindu-se brusc obosit. Nici nu era de mirare. Nu dormise de
aproape douăzeci şi patru de ore.
— Nu ştiu, tată. Am strâns o grămadă de material. Cred că o să iasă un
reportaj uriaş, cu fragmente din tot ce-am adunat. Nu cred că articolul meu o
să fie singurul pe prima pagină. Cred că o să primesc o sarcină importantă
pentru următoarele două săptămâni.
Spera că tatăl lui o să fie satisfăcut. Voia să închidă şi să se culce. Dar n-o
făcu.
— Ce vrei să spui? Despre ce-i reportajul?
— Strâng material despre teoriile referitoare la cele întâmplate.
 — E o sarcină foarte serioasă. Fiecare dintre cei cu care am vorbit are altă
idee. Fratele tău e speriat că pare să fi venit Judecata de Apoi sau cum i-o
zice.
— Aşa crede el?
— Mda, dar eu nu cred.
— De ce nu, tată?
Nu avea chef să se lanseze într-o discuţie lungă, dar opinia tatălui său îl
surprinsese.
— Pentru că l-am întrebat pe pastor. A spus că, dacă Iisus Hristos i-a luat
pe oameni în cer, atunci ar fi trebuit să ne ia şi pe mine, şi pe tine, şi pe Jeff,
şi pe el. Aşa ar fi fost corect.
— Oare? N-am pretins niciodată că-s credincios.
— Bineînţeles că nu eşti! Te-ai luat după tâmpeniile liberale de pe Coasta
de Est! Ştii că te-am dus la biserică şi la şcoala de duminică atunci când erai
mic. Eşti la fel de creştin ca oricare dintre noi!
Cameron ar fi vrut să spună: „Exact asta am zis şi eu”.
Dar nu spuse. Faptul că familia sa frecventa biserica nu se vedea deloc în
viaţa de zi cu zi. Din acest motiv ajunsese să nu mai dea pe la biserică din
momentul în care putuse să hotărască singur acest lucru.
— Bine, spune-i lui Jeff că mă gândesc la el. Şi, dacă o să reuşesc, o să vin
la ce-o să organizeze pentru Sharon şi pentru copii.
Buck era mulţumit că la Midpoint era apă caldă şi putea face un duş ca
lumea. Uitase de durerea din ceafă, până în momentul în care jetul puternic
îl lovi şi-i desprinse pansamentul. Nu avea cu ce să se bandajeze din nou, aşa
că o lăsă să sângereze. Apoi găsi nişte gheaţă. Se gândi că o să facă rost
dimineaţă de un pansament, măcar să nu arate urât. Dar acum nu-i păsa. Era
mort de oboseală.
Televizorul nu avea telecomandă şi nu avea chef să se mai ridice după ce
se întinsese. Îi dăduse sonorul aproape de minim, ca să nu-l trezească.
Urmărea trecerea în revistă a ştirilor din toată lumea pe C.N.N. Înainte să
aţipească. Erau imagini de pretutindeni care treceau de limita
suportabilului, dar ştirile erau meseria sa. Îşi aminti de cutremurele şi
războaiele petrecute în ultimul deceniu care-l impresionaseră. Acum vedea
acelaşi lucru, dar amplificat de o mie de ori într-o singură zi. Niciodată în
istorie nu fuseseră ucişi într-o singură zi atâţia oameni câţi dispăruseră
acum dintr-o dată. Fuseseră ucişi? Erau morţi? Se vor mai întoarce?
Buck nu-şi putea lua privirea – deşi îl dureau ochii – de la ecranul pe care
se vedeau imagini ce surprindeau dispariţiile, înregistrate de amatori. Din
unele ţări veniseră benzi profesioniste, înregistrări făcute în timpul unor
show-uri în direct, microfonul unui invitat picând peste hainele goale,
căzând peste pantofi, apoi rostogolindu-se pe podea. Spectatorii ţipau. Una
dintre camere arătă mulţimea, care, cu un moment înainte, umpluse
încăperea. Acum mai multe scaune erau goale, cu haine atârnând pe ele.
„Nimic scris n-ar putea reda asemenea scene”, gândi Buck, clipind cu
greutate. Dacă ar fi încercat cineva să vândă un scenariu de televiziune
despre dispariţia a milioane de oameni, care lăsau toate lucrurile în urmă,
dispărând doar trupurile, ar fi râs toţi de el.
Buck nici nu-şi dădu seama când adormise. Telefonul sună atât de
puternic, încât te-ai fi aşteptat să sară de pe masă. Se întinse să ridice
receptorul.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Williams, dar abia acum am
observat că aţi închis telefonul. În timp ce vorbeaţi v-a sunat un tip, numit
Ritz. A spus să-l căutaţi sau să-l aşteptaţi afară, la 6.00 dimineaţa.
— Bine, mulţumesc.
— Ce-o să faceţi? Îl căutaţi sau vă întâlniţi cu el?
— De ce te interesează?
— Oh, nu-s curios de felul meu. Dar dacă plecaţi la 6.00, trebuie să plătiţi
în avans. Convorbirile la mare distanţă şi restul. Iar eu nu mă scol înainte de
7.00.
— O să-ţi spun cum facem. Cum te cheamă?
— Mack.
— Mack, uite cum o să facem. Îţi las numărul cărţii de credit, ca să ştii că
nu încerc să te înşel. Iar dimineaţă o să las în cameră un cec de călătorie,
care să acopere preţul camerei şi o să fie mai mult decât suficient pentru
costul convorbirilor telefonice. Ai priceput ce vreau să spun?
— Un bacşiş?
— Da, domnule!
— Drăguţ din partea dumneavoastră.
— Vreau să-mi strecori un bandaj pe sub uşă.
— Am unul. Aveţi nevoie de el chiar acum? Nu vă simţiţi bine?
— N-am nimic. Nu-l vreau acum. Când treci pe aici… în linişte. Şi
închide-mi telefonul! Dacă trebuie să mă scol devreme, trebuie să mă culc
chiar acum. Mă ajuţi, Mack?
— Bineînţeles! Îl închid chiar acum. Vreţi să vă trezesc dimineaţă?
— Nu, mulţumesc, zise Buck şi zâmbi când îşi dădu seama că telefonul din
mâna lui era deja mort.
 Mack se ţinuse de cuvânt. Dacă o să găsească bandajul, o să-i lase un
bacşiş frumos. Se sili să se ridice şi închise televizorul şi lumina. Era genul de
om care se uita la ceas înainte să se culce şi se trezea exact când îşi
propusese. Era aproape miezul nopţii. O să se scoale la 5.30.
Când se întinse pe saltea, dormea deja. Până ce se trezi, după cinci ore şi
jumătate, nu i se mişcă nici măcar un muşchi.
***
Rayford avea impresia că mergea în somn, în timp ce străbătea bucătăria
ca să se ducă spre scări. Nu-i venea să creadă cât de obosit se simţea după ce
dormise atât de mult şi mai şi moţăise pe canapea. Ziarul se afla, încă rulat şi
strâns cu elastic, pe scaunul pe care-l aruncase. Dacă tot nu putea să
adoarmă, poate că ar putea să se uite pe ziar. Ar fi fost interesant să citească
ştirile fără sens din întreaga lume care încă nu ştia că va suferi cea mai
cruntă traumă din istoria sa, la scurt timp după ce ziarul ieşise de sub tipar.
Rayford apăsă pe butonul care forma din nou numărul de telefon şi se
duse încet către scară, ascultând doar pe jumătate. Dar ce era asta? Tonul fu
întrerupt, se auzea telefonul de la căminul lui Chloe sunând. Se grăbi către
telefon şi ajunse când o voce de fată răspunse.
— Chloe?
— Nu. Domnul Steele?
— Da.
— Sunt Amy. Chloe încearcă să ajungă acasă. O să vă sune de pe drum,
poate mâine. Dacă reuşeşte, o să vă sune cum ajunge sau o să ia un taxi până
acasă.
— E pe drum?
— Da. N-a vrut să mai aştepte. A tot sunat, dar…
— Da, ştiu. Mulţumesc, Amy. Eşti bine?
— Sunt speriată rău, ca toată lumea.
— Îmi imaginez. Ai pierdut pe cineva?
— Nu. Şi mă simt, într-un fel, de parcă aş fi vinovată. Se pare că toţi cei pe
care-i cunosc au pierdut pe cineva. Am pierdut o mulţime de prieteni, dar pe
nimeni apropiat sau din familie.
Rayford nu ştia dacă să o felicite sau să-şi exprime regretul. Dacă fusese
ceea ce credea el, sărmana copilă nu avea pe nimeni care să fi fost luat în rai.
— Mă bucur că eşti bine, zise el.
— Dar dumneavoastră? întrebă fata. Ce-i cu mama lui Chloe şi cu fratele
ei?
— S-au dus, Amy…
 — Oh, nu!
— Aş vrea să-i spun eu lui Chloe. Deci, dacă te sună, înainte să mă vadă…
— Nicio grijă! Nu cred că aş fi fost în stare să-i spun nici dacă mi-aţi fi
cerut.
Rayford rămase întins pe pat câteva minute, apoi răsfoi cu greutate prima
parte a ziarului. „Hmm… O schimbare surprinzătoare în România.”
„Alegerile democratice sunt deja de domeniul trecutului din moment ce,
beneficiind de consensul unanim al poporului şi al celor două camere ale
Parlamentului – atât cea inferioară, cât şi cea superioară – un tânăr
politician şi om de afaceri şi-a asumat rolul de preşedinte al ţării. Nicolae
Carpathia, de treizeci şi trei de ani, născut la Cluj, a cucerit în ultimele luni
populaţia cu discursurile lui convingătoare, pe placul oamenilor. A fost
acceptat de toţi, fermecându-şi prietenii, dar şi inamicii. Reformele pe care
le propune întregii ţări i-au adus celebritatea şi puterea.”
Rayford privi fotografia tânărului Carpathia, un blond arătos, care
semăna oarecum cu Robert Redford când era tânăr. „Mă întreb dacă ar fi
vrut să mai fie preşedinte, dacă ar fi ştiut ce-o să se întâmple, îşi zise
Rayford. Tot ce-i oferea atunci funcţia aia, acum nu mai face doi bani.”
 7

Ken Ritz ajunse la Midpoint la 6.00, lăsă geamul în jos şi întrebă:

— Eşti Williams?
— Exact, răspunse Buck, apoi se urcă, ținând geanta în braţe, în maşina cu
tracţiune pe patru roţi, ultimul tip.
Pipăindu-şi ceafa proaspăt bandajată, Buck zâmbi, gândindu-se că Mack
se va bucura când va găsi bacşişul de douăzeci de dolari.
Ritz era înalt, zvelt, cu figura îmbătrânită şi cu o coamă ce începuse să
încărunţească.
— Să încheiem afacerea, zise el. De la O’Hare la Aeroportul Kennedy sunt
470 de mile, iar de la Milwaukee la J.F.K. Sunt 746. O să te duc cât mai
aproape de J.F.K. Şi, întrucât suntem la jumătatea distanţei dintre O’Hare şi
Milwaukee, să zicem că avem de parcurs cam 743 mile aeriene. Înmulţit cu
doi, rezultă 1486 de dolari. Să rotunjim la o mie cinci sute, ca să includem şi
serviciul de taxi, şi ne-am înţeles.
— Ne-am înţeles, spuse Buck, scoţând cecurile şi începând să le semneze.
Cam scump taxiul.
— Mai ales pentru un tip care a locuit la Midpoint, râse Ritz.
— Mie mi-a plăcut.
Ritz parcă maşina într-o baracă de tablă din Aeroportul Waukegan.
Vorbea întruna în timp ce efectua procedurile de dinaintea zborului.
— N-a fost nicio prăbuşire aici. Au fost două la Palwaukee. Pierduseră doi
oameni din echipaj. Ciudată chestie, nu-i aşa?
Buck şi Ritz îşi povestiră despre rudele dispărute, unde fuseseră acestea
când s-a întâmplat evenimentul şi unde se aflaseră ei înşişi în momentul
acela.
— N-am zburat niciodată cu un reporter, zise Ken. Adică în zboruri
charter. Probabil că aveam la bord o grămadă de tipi de felul tău când
zburam pe avioane de linie.
— Câştigi mai bine pe cont propriu?
— Da, dar nu ştiam asta când mi-am schimbat slujba. N-a fost alegerea
mea…
În timp ce urcau în Lear, Buck îl întrebă direct:
— Ţi s-a interzis să zbori?
— Nu-ţi face griji, prietene! O să te duc acolo unde vrei.
 — Trebuie să-mi spui dacă ţi s-a interzis să zbori!
— Am fost concediat. E o diferenţă…
— Depinde de cauza concedierii.
— Adevărat. Dacă vrei să te simţi mai bine, atunci află că am fost
concediat pentru că am fost prea grijuliu.
— Povesteşte-mi şi mie.
— Îţi aminteşti că, în urmă cu mai mulţi ani, s-a făcut multă tevatură din
cauză că multe avioane de pe cursele interne s-au prăbuşit pe timp friguros?
— Mda… Şi s-au făcut nişte reglaje sau aşa ceva…
— Exact. Îţi mai aminteşti că un pilot a refuzat să zboare chiar şi după ce
publicul a fost înştiinţat că fuseseră înlăturate toate cauzele defecţiunilor?
— Îhî…
— Şi ţii minte că s-a mai prăbuşit un avion, imediat după aceea, dovedind
că pilotul avusese dreptate?
— Destul de vag…
— Eu îmi amintesc foarte bine, pentru că tu te uiţi acum la acel pilot.
— Acum sunt lămurit.
— Ştii câte avioane de acel tip mai zboară acum? Niciunul. Am avut
dreptate. Dar am fost reprimit în slujbă? Nu. Dacă ai făcut necazuri o dată,
vei face întotdeauna. Mulţi colegi îmi sunt recunoscători şi multe văduve
sunt supărate că am fost ignorat, că am fost ascultat abia când era deja prea
târziu pentru soţii lor.
După ce avionul se îndreptă spre est, Ritz dori să ştie părerea lui Buck
despre dispariţii.
— Foarte interesant că-mi pui tocmai întrebarea asta, zise Buck. Trebuie
să încep să lucrez la subiectul ăsta începând de azi. Ce-ai citit pe tema asta?
Te superi dacă pornesc reportofonul?
— Nu mă deranjează, răspunse Ritz. A fost cel mai afurisit lucru pe care
l-am văzut. Sigur, nu înseamnă că-s unicul care am văzut asta. Să ştii că am
crezut întotdeauna în OZN-uri.
— Glumeşti? Un pilot cu experienţa ta, preocupat de siguranţa
zborurilor?
Ritz dădu din cap şi explică:
— Nu mă refer la omuleţi verzi şi la extratereştri care răpesc oameni.
Vorbesc despre chestii demonstrabile cu probe, pe care le-au văzut
astronauţii şi unii piloţi.
— Tu ai văzut ceva?
 — Nu. Doar o serie de lucruri inexplicabile. Lumini sau miraje. O dată am
presupus că zburam prea aproape de un grup de elicoptere. S-a întâmplat nu
departe de locul ăsta. Aeroportul militar Glenview… Am trimis un
avertisment prin radio, apoi le-am pierdut din vedere. Presupun că era ceva
explicabil. Poate că zburam mai iute decât credeam şi nu fusesem atât de
aproape pe cât am bănuit. Dar n-am primit niciun răspuns, niciun semnal de
confirmare cum că ar fi fost vreo navă în aer. Cei din Glenview n-au
confirmat zborul. Am ignorat povestea, dar, peste câteva săptămâni,
aproape de acelaşi loc, instrumentele de bord au luat-o razna.
— Şi atunci ce-ai crezut?
— Că-i un câmp magnetic sau o altă forţă de felul ăsta. Ceva ce putea fi
explicat. Ştii că n-are rost să raportezi întâmplări ciudate petrecute în
apropierea unei baze militare, pentru că resping raportul din start. Nu sunt
luate în serios nici ciudăţeniile petrecute la câteva mile de un aeroport civil.
De aceea n-ai auzit niciodată poveşti cu OZN-uri apărute lângă O’Hare. Nu-s
luate în considerare.
— Deci nu crezi în extratereştri care răpesc oameni, dar faci legătură
între dispariţii şi OZN-uri?
— Spuneam doar că nu-i ceva ca în E.T., cu tot felul de creaturi din
cosmos. Cred că părerea noastră despre felul în care arată extratereştrii e
prea simplistă, prea rudimentară. Dacă există viaţă inteligentă în cosmos, şi
trebuie să existe, pentru că-s multe şanse…
— Adică?
— Imensitatea cosmosului…
— Aha, atât de multe stele şi atât de mult spaţiu, că trebuie să fie ceva
acolo…
— Exact! Sunt de acord cu cei care cred că fiinţele acelea-s mai inteligente
decât noi. Altfel n-ar fi ajuns până aici, dacă au ajuns. Iar dacă sunt aici,
atunci cred că-s destul de sofisticate şi de avansate ca să ne poată face
lucruri la care noi nici nu visăm.
— Cum ar fi dispariţia unor oameni din hainele lor…
— O asemenea idee ţi s-ar fi părut caraghioasă până noaptea trecută, nu-i
aşa?
Buck aprobă din cap.
— Am râs întotdeauna de oamenii care credeau că fiinţele alea pot să ne
citească gândurile, să ne pătrundă în minte, chestii de felul ăsta, continuă
Ritz. Dar să vedem cine a dispărut… Toţi cei despre care am citit, am auzit
sau ştiu că s-au dus sunt fie sub doisprezece ani, fie oameni ieşiţi din
comun…
— Au dispărut foarte mulţi oameni. Crezi că au cu toţii ceva în comun?
— Acum au ceva în comun, nu crezi?
— Dar se diferenţiau prin ceva, aveau ceva ce-i făcea mai uşor de răpit?
întrebă Buck.
— Aşa cred.
— Deci am rămas aici pentru că am fost suficient de puternici ca să ne
opunem sau pentru că nu meritam efortul?
— Ceva de felul ăsta, îl aprobă Ritz. E ca şi cum o forţă sau o putere a fost
în stare să citească nivelul de rezistenţă sau de slăbiciune, iar când forţa
aceea a pătruns în interior, a fost în stare să răpească oameni de pe pământ.
Au dispărut într-o clipă, deci trebuie să se fi dematerializat. Întrebarea e
dacă au fost distruşi în timpul acelui proces sau dacă pot fi rematerializaţi.
— Dumneata ce crezi, domnule Ritz?
— În prima clipă, eu aş fi zis că nu. Dar acum o săptămână, dacă mi s-ar fi
spus că milioane de oameni, din întreaga lume, vor dispărea subit, mi s-ar fi
părut o chestie de nivelul unui film de seria B. Dar dacă accept că aşa ceva
s-a întâmplat, atunci trebuie să fac următorul pas logic. Poate că sunt într-un
loc anume, de unde chiar ar putea să se întoarcă.
— E un gând liniştitor, zise Buck. Dar nu cumva e doar o dorinţă?
— Nu prea. Ideea asta, în fond, nu face mai mult de-o ceapă degerată. Eu
pilotez avioanele pentru bani. N-am nicio părere. Sunt la fel de şocat ca
oricine şi pot să-ţi spun că mi-e frică.
— De ce?
— Că se poate întâmplă din nou. Dacă e ceea ce cred că este, poate că
forţa aceea se va pune iar în funcţiune şi va răpi oameni mai în vârstă, mai
deştepţi, mai puternici, pe care-i ignorase prima dată.
Buck tresări şi rămase tăcut câteva minute. În cele din urmă, zise:
— Lipseşte ceva din argumentaţia ta. Cunosc oameni dispăruţi care
fuseseră puternici.
— Nu vorbeam de puterea fizică.
— Nici eu, răspunse Buck, gândindu-se la Lucinda Washington. Am
pierdut o colegă, o prietenă, o tipă radioasă, sănătoasă, fericită, energică.
Avea o personalitate puternică.
— Nu pretind că ştiu totul sau că ştiu ceva. Ai vrut să ştii care-i teoria
mea. Asta este.
***
 Rayford Steele stătea întins pe spate, privind în tavan. Adormise cu greu
şi se trezise de foarte multe ori. Nu-i plăcea senzaţia aceea de amorţeală. Nu
voia să se uite la ştiri. Nu voia să citească ziarul, chiar dacă ştia că îl aştepta
unul nou la intrare, încă din zori. Voia doar să ajungă Chloe acasă, ca să
plângă împreună. „Nu există singurătate mai grea decât cea a amărăciunii”,
îşi zise el.
El şi fiica lui aveau multe de făcut. Voia să investigheze, să înveţe, să ştie,
să acţioneze. Începu să caute o Biblie, nu Biblia familiei, pe care se pusese
praful, timp de ani de zile, ci pe cea a lui Irene. În aceasta existau notiţe,
poate găsea ceva care să-l îndrume în direcţia corectă.
Era la vedere, pentru că Irene o ţinea lângă pat, pentru a fi la îndemână. O
găsi pe podea. Avea, oare, ceva care să-l îndrume, vreun index? Exista, oare,
ceva referitor la înălţarea la Cer, la Judecata de Apoi, la lucrurile de genul
ăsta? O să o ia de la sfârşit, pentru că, dacă Facerea însemna începutul, poate
Apocalipsa avea legătură cu sfârșitul. Singurul verset din Biblie pe care-l ştia
Rayford era din Facerea: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”.
Spera să găsească un verset corespunzător la sfârșitul Bibliei, care să spună
ceva de genul: „La sfârşit Dumnezeu, i-a luat pe toţi oamenii Săi în cer şi le-a
dat celorlalţi încă o şansă”.
Dar nu avu un asemenea noroc. Ultimul verset din Biblie nu însemna
nimic pentru el. Acesta spunea: „Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi
toţi! Amin”. Suna ca aiurelile alea religioase pe care le auzise la biserică.
Merse la versetul anterior şi citi: „Cel care mărturiseşte acestea zice: Da, vin
curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!”
Acum găsise ceva. Cine era acela, care mărturisea acele lucruri? Şi ce
anume mărturisea? Cuvintele citate fuseseră scrise cu roşu. Ce însemna
asta? Se uită prin Biblie şi observă o notă: „Cuvintele lui Hristos cu roşu”.
Deci Iisus spusese că va veni curând. Venise? Iar dacă Biblia era atât de
veche, ce însemna „curând”? Nu avea cum să însemne curând decât din
punctul de vedere al cuiva care are o perspectivă de foarte mare durată
asupra întregii istorii. Poate că Iisus voia să spună că atunci când va veni,
lucrul acesta se va petrece rapid. Ce însemna chestia asta? Rayford privi
ultimul capitol ca pe un întreg. Alte trei versete fuseseră însemnate cu litere
roşii, iar două dintre ele repetau chestia cu apropiata venire.
Rayford nu înţelegea nimic din textul capitolului. I se părea învechit şi
abstract. Dar aproape de sfârşitul capitolului găsi un verset care se termina
cu nişte cuvinte care avură un impact ciudat asupra lui. Fără să le cunoască
înţelesul, citi: „Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii”.
 Iisus nu putea fi cel însetat. Nu putea fi cel care voia să ia apa vieţii. Asta,
îşi dădu seama Rayford, se referea la cititor. Îl şocase faptul că se simţea
însetat. Avea sufletul însetat. Dar ce era „apa vieţii”? Plătise deja un preţ
teribil pentru că nu ştia. Indiferent ce însemna, textul acela fusese în cartea
aceea de sute de ani.
Rayford răsfoi încet Biblia, citi alte fragmente, dar niciunul nu avea
înţeles pentru el. Îl descurajau, pentru că păreau că nu au legătură între ele.
Limbajul şi conceptele străine lui nu-l ajutau cu nimic.
Ici, colo, văzu note pe margine, cu scrisul delicat al lui Irene. Uneori
scrisese, pur şi simplu: „Important”. Voia să studieze şi să găsească pe cineva
care să-i explice fragmentele acelea. Îl tenta să scrie „important” lângă
versetul din Apocalipsă despre primirea în dar a apei vieţii. I se părea
important, deşi nu-şi dădea seama de ce.
Cel mai mult se temea de faptul că citea Biblia prea târziu. Era evident că
era prea târziu ca să ajungă în rai o dată cu soţia şi fiul lui. Dar era prea
târziu în general?
În faţa paginii de gardă se găsea buletinul de duminică al bisericii. Ce zi
era aceea? Miercuri. Dimineaţă. Se întâmplase cu trei zile în urmă. În garaj,
Raymie îl rugase să meargă cu ei la biserică. Promisese că va veni duminica
următoare.
— Asta ai spus şi săptămâna trecută, îi reproşase băiatul.
— Vrei să-ţi repar maşinuţa sau nu? Nu am prea mult timp liber.
Raymie nu forţa niciodată lucrurile. Repetase:
— Duminica următoare?
— Cu siguranţă, îi făgăduise Rayford.
Iar în acel moment, îşi dorea să fie acea duminică, şi-şi dorea şi mai mult
ca Raymie să meargă cu el. Pentru că se va duce la biserică. Sau nu se va
duce? Va fi liber? Şi unde era biserica? Rămăsese cineva din congregaţie?
Scoase buletinul din Biblia lui Irene şi încercui numărul de telefon. Mai
târziu, în cursul zilei, după ce va lua legătura cu Pan-Continental, va suna la
biroul bisericii şi va vedea dacă mai e ceva pe-acolo.
Era gata să pună Biblia pe noptieră, dar cedă curiozităţii şi o deschise din
nou la pagina de gardă. Pe pagina albă văzu dedicaţia. Îi dăruise Biblia aceea
lui Irene la prima aniversare a căsătoriei lor. Cum de uitase şi la ce se
gândise? Ea nu fusese pe atunci mai credincioasă decât el, dar se gândea să
ia în serios biserica înainte de a avea copii. Probabil că urmărise ceva sau
dorise s-o impresioneze, de-i făcuse un asemenea cadou. Poate se gândise că
o să-l considere credincios. Poate că sperase că ea o să-l lase în pace şi se va
duce singură la biserică, asta dacă el reuşea prin acest cadou să-și
demonstreze aplecarea lui către cele religioase.
Ani de zile, Rayford tolerase biserica. Se duceau la una care cerea puţin şi
oferea mult. Îşi făcuseră mulţi prieteni şi-şi găsiseră acolo un doctor, un
dentist, un agent de asigurări şi obţinuseră chiar şi o recomandare pentru
clubul country. Rayford era respectat şi prezentat cu mândrie drept
comandant pe un Boeing 747 nou-veniţilor şi oaspeţilor. Chiar făcuse parte
din administraţia bisericii, timp de mai mulţi ani.
Când Irene descoperise postul de radio creştin şi ceea ce numea ea
„adevărata predică şi învăţătură”, nu mai fusese mulţumită de biserica lor şi
începuse să caute o alta. Atunci Rayford avusese ocazia să renunţe la toată
povestea, spunându-i soţiei că, atunci când va găsi o congregaţie care să-i
placă, va reîncepe şi el să meargă la biserică. Irene găsise o biserică, se
dusese şi el uneori. Comunitatea i se păru prea rigoristă cerând de la el prea
mult. Nu era respectat. Se simţea tratat ca un novice. Aşa că stătea deoparte.
Rayford observă un alt fragment scris de mâna lui Irene. Era lista ei cu cei
pentru care se ruga. El era în frunte. Irene scrisese: „Rafe, ca să fie mântuit şi
ca să-i fiu o soţie iubitoare. Chloe, ca să vină la Hristos şi să trăiască în
puritate. Ray jr., ca să nu se îndepărteze niciodată de credinţa puternică din
copilărie.” Urmau pastorul, lideri politici, misionari, conflictele din lume,
diferiţi prieteni şi rubedenii.
— Pentru mântuirea lui, şopti Rayford. Mântuire…
Iată unul dintre cuvintele-cheie auzite pe la biserică, dar care nu-l
impresionase niciodată. Ştia că biserica la care se ducea Irene în ultimul
timp era foarte interesată de mântuirea sufletelor, lucru despre care nu
auzise vorbindu-se la cealaltă biserică. Dar cu cât încercase să înţeleagă
acest concept, cu atât mai mult îl respinsese. Se părea că mântuirea era
legată de miruire, de botez, de mărturisire, de dorinţa de a crede mai mult,
de a deveni sfânt. Nu fusese tentat să aibă de-a face cu toate astea. Şi uite că,
în acest moment, dorea cu ardoare să fi ştiut cu exactitate ce însemnau toate
aceste lucruri.
Ken Ritz luă legătura prin radio cu aeroporturile din suburbiile New
Yorkului, căpătând, în cele din urmă, aprobarea de a ateriza la Easton, în
Pennsylvania.
— Ştii, spuse Ritz, e locul natal al lui Larry Holmes, care a fost, cândva,
campion mondial al greilor.
— Cel care l-a învins pe Ali?
 — Chiar el. Dacă-i pe acolo, te poţi alege oricând cu un pumn în cap. Poţi
să fii sigur.
Pilotul întrebă personalul de la Easton dacă se putea aranja transportul
pasagerului său până la New York.
— Glumeşti, Lear?
— Nici pe departe.
— Avem un tip care poate să-l ducă vreo două mile, pe şosea. Nu intră şi
nu iese nicio maşină din oraş, chiar şi trenurile au trasee întortocheate, care
ocolesc zonele periculoase.
— Zonele periculoase? repetă Buck.
— Mai spune o dată, ceru prin radio Ritz.
— Nu aţi urmărit ştirile? Unele dintre cele mai mari dezastre din oraş au
fost rezultatul dispariţiei unor mecanici şi dispeceri. S-au ciocnit şase
trenuri, sunt foarte mulţi morţi. Mai multe trenuri au intrat în cele din faţa
lor. Vor trece zile până vor fi eliberate şinele şi vor fi înlocuite locomotivele.
Eşti sigur că omul tău vrea să ajungă în centru?
— Da. Pare să fie tipul de om care se descurcă.
— Sper să aibă ghete bune care să-l ţină pe distanţe mari.
Încă unul dintre cecurile lui Buck se duse pe transportul lui până într-un
loc de unde putea face pe jos drumul până la tren. Vehiculul cu care mersese
nu era un taxi, dar semăna cu unul, având în vedere cât de rablagit era.
După ce merse pe jos două mile, ajunse la linia de cale ferată pe la amiază
şi aşteptă patruzeci de minute împreună cu o mulţime de oameni, doar
pentru a se număra printre cei care mai aveau încă o jumătate de oră de
aşteptat până la următorul tren. Călătoria în zig-zag dură două ore până în
Manhattan. În tot acest timp, Buck bătu la tastatura laptopului său sau privi
pe fereastră coloanele de maşini blocate pe mai multe mile. Ştia că mulţi
dintre colegii lui făcuseră reportaje asemănătoare, deci singura speranţă de
a-l impresiona pe Steve Plank şi de a fi publicat era să fie mai convingător şi
mai elocvent. Trăise lucruri atât de groaznice, încât se îndoia că ar putea să
le redea. În ultimă instanţă, putea să adauge ceva dramatic amintirilor sale.
Oraşul New York era în stare de alertă şi era o surpriză că era permis
accesul oamenilor. Sigur, mulţi dintre ei, ca şi el, locuiau aici şi voiau să se
întoarcă acasă.
Trenul se opri, destul de aproape de locul în care i se spusese că va face
staţie. Pasagerii fuseseră anunţaţi în această privinţă. Următorul obstacol
era un loc plin de macarale care ridicau garnituri de tren de pe şine. Buck
socoti că avea de mers cincisprezece mile până la birou şi încă cinci până
acasă.
Din fericire, Buck era în mare formă. Puse totul în geantă şi-i strânse
cureaua, ca s-o ţină aproape de trup, fără să se mai legene. Porni cu o viteză
pe care o aprecie de patru mile pe oră. După trei ore, îl durea tot corpul.
Făcuse bătături la picioare, iar gâtul şi umerii îi obosiseră din cauza genţii şi
a curelei. Transpirase de-şi udase hainele şi nu avea cum să mai ajungă la
apartament înainte să treacă pe la birou.
— Oh, Doamne, ajută-mă, gâfâi Buck, mai de grabă exasperat decât
rugându-se.
„Dacă există Dumnezeu, decise el, atunci El sigur are simţul umorului”.
Rezemată de zidul din cărămizi al unei alei, într-un loc de unde se vedea
bine, se afla o bicicletă galbenă, cu un bilet prins de ea. Pe bilet scria: „Poţi să
iei cu împrumut bicicleta. Du-te cu ea unde vrei. Las-o pentru altul care are
nevoie de ea. Gratis”.
„Aşa ceva se poate întâmpla numai în New York, îşi spuse el. Nimeni nu
fură ceva care-i gratuit.”
Se gândi să spună o rugăciune de mulţumire, dar lumea pe care o vedea
nu arăta vreo altă dovadă a unui creator binevoitor. Se urcă pe bicicletă, îşi
dădu seama cât timp trecuse de când nu mai mersese cu vreuna, apoi se
balansă până-şi găsi echilibrul. Nu dură mult până ajunse în centru, printre
şirurile de maşini blocate. Puţini oameni circulau la fel de eficient ca el. Erau
curierii pe biciclete, dintre care doi cu biciclete galbene, ca şi el, şi poliţiştii
călare.
La Global Weekly, clădirea era păzită cu străşnicie, ceea ce nu-l surprinse.
După ce se legitimă în faţa noului recepţioner, ajunse la etajul al douăzeci şi
şaptelea, se opri la toaleta publică să se curețe şi intră în cele din urmă în
încăperea principală a redacţiei. Recepţionera sună imediat la biroul lui
Steve Plank, iar Steve şi Marge Potter se grăbiră să-l îmbrăţişeze, urându-i
bun venit.
Buck Williams fu cuprins de o emoţie puternică, nouă pentru el. Îi venea
să plângă. Îşi dădu seama că el, ca şi toţi ceilalţi, îndurase o traumă
îngrozitoare. Dar, într-un fel, întorcându-se într-un teritoriu familiar – mai
ales cu cheltuiala şi eforturile făcute – se simţea ca şi cum s-ar fi întors
acasă. Era printre oameni cărora le păsa de el. Asta era familia lui. Se bucura
cu adevărat că-i vedea, iar sentimentul părea reciproc.
Îşi muşcă buzele ca să se stăpânească şi, în timp ce-i urmă pe Steve şi pe
Marge, traversând biroul mic al secretarei şi ajungând în biroul-cameră de
conferinţe spaţios al lui Steve, îi întrebă dacă aflaseră ce se întâmplase cu
Lucinda Washington.
Marge se opri pe coridor şi-şi acoperi faţa cu mâinile.
— Da, reuşi ea să spună. I-am pierdut pe mai mulţi dintre ai noştri. Când a
început tragedia asta şi când o să se termine?
Iar asta-l dădu gata pe Buck. Nu-şi mai putu stăpâni sentimentele, ceea
ce-l surprinse atât pe el, cât şi pe cei de faţă. Steve îşi puse mâna pe umărul
secretarei şi o conduse, împreună cu Buck, în biroul lui, unde aşteptau şi alţi
reporteri principali.
Izbucniră în urale, când îl văzură pe Buck. Oamenii aceia, cei cu care
lucrase, se luptase, se duşmănise, se certase, se luase la întrecere… Păreau
încântaţi să-l vadă. Nici nu ştiau ce simţea.
— Băieţi, mă bucur că m-am întors, zise el, apoi se aşeză şi-şi ascunse faţa
în mâini.
Trupul începu să i se zgâlţâie. Nu-şi mai putea stăpâni lacrimile şi izbucni
în plâns în faţa colegilor şi competitorilor săi.
Încercă să-şi şteargă lacrimile şi să se stăpânească, dar, când se uită la
ceilalţi, cu un zâmbet stânjenit, observă că toţi erau la fel de emoţionaţi.
— E în regulă, Buck, spuse cineva. Dacă plângi pentru prima oară, o să
vezi că nu-i şi pentru ultima. Suntem cu toţii la fel de speriaţi, de şocaţi şi de
mâhniţi ca şi tine.
— Mda, zise altul, dar relatarea lui va fi mai captivantă.
Chestia asta îi făcu pe toţi să râdă şi să plângă, în acelaşi timp.
***
Rayford îşi propusese să sune la centrul de planificare a zborurilor al
companiei Pan-Con, la începutul după-amiezii. Află că trebuia să se prezinte
pentru zbor vineri. Peste două zile.
— Adevărat? se miră el.
— Nu te aştepta să pleci, i se răspunse. Nu ne aşteptăm să se efectueze
prea multe zboruri până atunci. Sigur niciunul până mâine seară. Poate nici
atunci.
— Se poate să fiu anunţat de contramandare înainte să plec de acasă?
— Există şi şansa asta, dar, pentru moment, asta e tot ce putem stabili.
— Pe ce rută?
— Chicago – Boston – New York.
— Când mă întorc acasă?
— Sâmbătă noaptea.
— Bine.
 — De ce? Ai vreo întâlnire?
— N-am chef de glume.
— Oh, Doamne! îmi pare rău. Am uitat cu cine vorbeam.
— Ai aflat despre familia mea?
— Toată lumea ştie. Ne pare rău. Am aflat de la stewardesa-şefă de la
cursa ratată spre Heathrow. Ai aflat despre copilotul de pe acelaşi zbor?
— Am auzit ceva, dar nimic oficial.
— Ce-ai auzit?
— Că s-ar fi sinucis.
— Aşa-i. Groaznic!
— Poţi să verifici ceva pentru mine?
— Dacă-mi stă în puteri…
— Fiica mea încearcă să se întoarcă din California.
— Nu cred că poate.
— Ştiu, dar e pe drum. Probabil că va încerca să zboare cu Pan. Poţi să
verifici dacă e înscrisă pe lista pasagerilor ce vin spre est?
— Nu-i greu. Sunt doar câteva zboruri şi niciunul nu va ateriza aici.
— Dar în Milwaukee?
— Nu cred, răspunse dispecerul, tastând la calculator. De unde va pleca?
— De undeva de pe lângă Palo Alto.
— Nu-i bine deloc.
— De ce?
— Nu vine nimic de acolo. Să mai verific.
Rayford îl auzi vorbind de unul singur, încercând diferite lucruri,
sugerându-şi diferite opţiuni.
— Air California spre Utah. Hei! Am găsit-o! Chloe cu numele tău de
familie?
— Ea e!
— A luat bilet la Palo Alto. Pan a trimis-o cu un autobuz la o pistă
exterioară de decolare. A zburat până la Salt Lake City cu Air California. Cred
că-i prima oară când au ieşit din stat. Apoi a luat un avion Pan-Con, oh, unul
vechi, care a dus-o… Doamne! A ajuns la Enid, în Oklahoma.
— Enid? N-a fost niciodată pe rutele noastre…
— Fără glumă. Au fost năpădiţi de cei care n-au putut ateriza în Dallas.
Acum fata zboară cu Ozark, spre Springfield, Illinois.
— Cu Ozark?
— Eu doar lucrez aici…
— Oricum, cineva se străduieşte să facă lucrurile să meargă, nu?
 — Da. Vestea bună e că avem în zonă un avion, două, cu reacţie, care ar
putea s-o aducă aici, dar nu se ştie unde ar putea să aterizeze. S-ar putea să
nici nu-mi apară pe ecranul radarului, pentru că nici ei nu ştiu cât de
aproape pot să ajungă.
— Şi cum să ştiu de unde s-o iau?
— Nu ai cum. Sunt convins că vă va suna după aterizare. Cine ştie? S-ar
putea să apară oricând.
— Ar fi frumos.
— Îmi pare rău de cele care ţi s-au întâmplat, dar poţi fi recunoscător că
fiica ta n-a plecat cu un Pan-Con direct din Palo Alto. Ultimul avion care a
plecat de acolo s-a prăbuşit azi-noapte. N-a fost niciun supravieţuitor.
— Asta după dispariţii?
— Chiar în noaptea asta. Nu s-a spus nimic.
— Ce ştire îngrozitoare!
— Aşa-i.
 8

Când ceilalţi reporteri se întoarseră în birourile lor, Steve Plank insistă ca

Buck Williams să se ducă acasă şi să se odihnească, înainte de şedinţa de la
ora 20.00.
— Mai degrabă aş rezolva totul acum şi m-aş duce acasă peste noapte.
— Ştiu, zise redactorul-şef, dar avem multe de făcut şi vreau să fii în
formă.
Buck nu prea avea chef.
— Cât de repede pot să mă duc la Londra?
— Ce treabă ai acolo?
Buck îi povesti despre pontul privitor la întâlnirea afaceristului american
cu colegii lui din alte ţări şi despre apariţia unui nou politician european.
— Oh, Buck, exclamă Steve, toţi vorbesc despre lucrurile astea. Adică
despre Carpathia.
— Da? întrebă Buck uluit.
— Tipul care-l impresionase pe Rosenzweig.
— Da, dar de ce crezi că la el s-a referit informatorul meu?
— Omule, noi n-am putut să mai luăm legătura. Nu-i o chestie
nemaipomenită. Afaceristul trebuie să fie Jonathan Stonagal, cel care-l
sponsorizează pe Carpathia. Ţi-am spus că vine să vorbească la O.N.U.?
— Deci va fi noul ambasador al României la O.N.U.?
— Greu de crezut.
— Atunci ce va fi?
— Preşedintele ţării.
— Dar abia au ales unul, acum optsprezece luni, zise Buck, amintindu-şi
că Dirk îi spusese că noul lider nu se va ivi în locul şi la momentul ştiute.
— Acolo-s tulburări mari, îi explică Steve. Mai bine să verificăm despre
ce-i vorba.
— O să verific.
— Nu mă refeream la tine. Nu cred că-i un subiect grozav pentru un
reportaj. Din câte am înţeles, tipul e tânăr, arătos şi, înainte de toate,
încântător şi foarte convingător. A fost o vedetă meteorică a afacerilor,
având un succes monstruos acum câţiva ani, când piaţa României s-a deschis
spre vest. Dar, până săptămâna trecută, nu ajunsese nici măcar în Senatul
ţării lui. Era membru în camera inferioară.
 — Camera Deputaţilor, zise Buck.
— De unde ştii?
— M-a instruit Rosenzweig, zâmbi Buck.
— O clipă am crezut că ştii totul despre toate. Ştii, cam asta se spune
despre tine pe aici.
— Ceea ce e un adevărat păcat!
— Pe care tu îl practici cu atâta umilinţă!
— Aşa-s eu. Deci, Steve, de ce crezi că n-are nicio importanţă că un
individ precum Carpathia, apărut din senin, reuşeşte să-l dea jos pe
preşedintele României?
— N-a apărut din senin. Şi-a construit afacerile cu ajutorul financiar al lui
Stonagal. Iar Carpathia a fost un cruciat al dezarmării, foarte popular printre
colegii lui şi iubit de popor.
— Dar dezarmarea nu se potriveşte cu Stonagal. Nu-i un susţinător al
armatei?
Plank aprobă dând din cap.
— Deci există mistere.
— Unele, Buck, dar vor fi mai importante decât reportajul la care lucrezi?
N-avem timp de pierdut cu un tip care ajunge preşedinte într-o ţară care
nu-i importantă din punct de vedere strategic.
— Există totuşi ceva, Steve. Tipul din Londra mi-a dat nişte informaţii.
Carpathia are legături cu cei mai influenţi oameni din lume, care nu-s
politicieni. A ajuns din camera inferioară la preşedinţie fără alegeri.
— Şi...
— Mai e ceva? De ce parte eşti tu? A aranjat asasinarea preşedintelui sau
ce-a făcut?
— Interesant că spui asta, pentru că singurul punct slab în povestea lui
Carpathia este zvonul că s-a purtat fără milă cu concurenţii lui, cu ani în
urmă.
— Cât de nemilos?
— Oamenii spun lucruri urâte…
— Oh, Steve, vorbeşti ca un mafiot.
— Iar fostul preşedinte s-a retras în favoarea lui Carpathia. A insistat ca
acesta să fie numit.
— Şi zici că nu avem un subiect de reportaj?
— Seamănă cu loviturile de stat de altădată, din America de Sud. Câte una
pe săptămână. Mare scofală! Deci Carpathia îi e îndatorat lui Stonagal. Asta
înseamnă că Stonagal va avea mână liberă în lumea finanţelor dintr-o ţară
est-europeană în care se crede că lucrul cel mai bun care s-a întâmplat
vreodată a fost distrugerea Rusiei.
— Dar, Steve, e ca şi cum un proaspăt membru al Congresului ar deveni
preşedinte al Statelor Unite într-un an în care nu au loc alegeri, deci fără vot,
iar preşedintele în funcţie s-ar retrage şi toată lumea ar fi fericită!
— Nu, nu, e o mare diferenţă! vorbim despre România, Buck. Despre
România! O ţară fără poziţie strategică, cu un produs intern brut mic, care
n-a invadat niciodată pe nimeni şi nu-i aliatul strategic al nimănui. Nu este
nimic acolo, doar politică internă lipsită de orice interes.
— Mie mi se pare ceva important, insistă Buck. Rosenzweig are o părere
grozavă despre individ, iar el are un simţ al observaţiei deosebit. Acum
Carpathia vine să vorbească la O.N.U. Ce urmează?
— Ai uitat că anunţase că vine la O.N.U. înainte să devină preşedinte al
României.
— Alt mister… Era un nimeni…
— E un nume şi o figură nouă în dezbaterea asupra dezarmării. Acum e
pe val, se bucură de câteva clipe de glorie. Ai încredere în mine, n-o să mai
auzim de el.
— În spatele poveştii cu O.N.U. Trebuie să se afle tot Stonagal, zise Buck.
Ştii că e un prieten apropiat al ambasadorului nostru.
— Stonagal e prieten cu orice persoană oficială aleasă prin vot, de la
preşedinte la primarii oraşelor de dimensiuni medii, Buck. Şi ce-i cu asta?
Ştie cum să-şi joace cartea. Îmi aminteşte de bătrânul Joe Kennedy sau de
unul dintre Rockefelleri. Unde vrei să-ajungi?
— Carpathia va vorbi la O.N.U. Datorită influenţei lui Stonagal.
— Probabil. Şi ce-i cu asta?
— Individul e implicat…
— Stonagal e implicat întotdeauna, ca să-şi pregătească vreun proiect.
Bine, a ajutat un om de afaceri din România să ajungă politician; poate că el
l-a instalat ca preşedinte. Cine ştie, poate a avut şi el o audienţă la
Rosenzweig, chestie care n-a avut nicio finalitate. Acum îi aranjează lui
Carpathia intrarea pe scena internaţională. Aşa ceva se întâmplă mereu cu
indivizii ca Stonagal. Vrei să te ocupi de povestea asta, din care nu poate ieşi
un reportaj, în loc să încerci să afli cheia celui mai mare şi mai tragic
fenomen din istoria lumii?
— Lasă-mă să mă gândesc un pic, zise Buck, zâmbind, după ce Plank îi
trase un pumn în glumă.
— Omule, tu eşti capabil să urmăreşti orice pistă! exclamă redactorul-şef.
 — Înainte te bazai pe instinctul meu.
— Şi acum mă bazez pe el, dar, în seara asta, eşti cam obosit.
— Chiar nu mă duc la Londra? Pentru că trebuie să-l anunţ pe tip.
— Marge încearcă să dea de individul care trebuia să te aştepte la
aeroport. Poate să-ţi spună cum să te descurci pe aici. Dar să te întorci la
20.00. I-am convocat pe şefii de departamente interesaţi de diferitele
întâlniri internaţionale care vor avea loc aici în luna asta. Vei încerca să
prelucrezi toate informaţiile, ca să…
— Ca să mă urască toţi, pornind de la o singură şedinţă? îl completă Buck.
— Ei consideră că-i ceva important.
— Dar e important? Vrei să-l ignor pe Carpathia, însă îmi complici
existenţa punându-mă să urmăresc – cum le-ai zis? – o reuniune religioasă
ecumenică şi o conferinţă asupra monedei unice mondiale.
— Tu nu prea ai dormit, Buck? Doar de aceea sunt şeful tău. Nu-ţi dai
seama de ce? Vreau o bună coordonare şi un articol bine scris. Dar
gândeşte-te bine. Asta îţi permite acces direct la toţi demnitarii aceia. Vei
discuta cu liderii naţionalişti evrei, interesaţi de un guvern mondial…
— Ceva greu de închipuit.
— … cu evrei ortodocşi, din toată lumea, care vor să reclădească Templul,
sau cu…
— O să fiu copleşit de atâţia evrei…
— … specialiştii internaţionali în finanţe care pregătesc condiţiile
necesare pentru moneda unică…
— Care e un lucru prea puţin probabil.
— Dar asta o să-ţi permită să-l urmăreşti şi pe afaceristul tău favorit…
— Pe Stonagal.
— Exact, şi pe conducătorii diferitelor grupări religioase, care doresc
cooperarea internaţională.
— Şi o să mă plictisesc de moarte. Oamenii ăştia discută lucruri
imposibile. Şi de când sunt în stare diferitele grupuri religioase să
coopereze?
— Încă n-ai înţeles, Buck. Vei avea acces la toţi oamenii aceia –
politicieni, finanţişti, conducători religioşi – în timp ce vei încerca să scrii un
articol despre ce s-a întâmplat şi despre cauze. Vei afla ce gândesc cele mai
alese minţi din cele mai diferite domenii de activitate.
Buck dădu din umeri, capitulând:
— Ai câştigat! Dar cred în continuare că şefii de departamente îmi vor
purta pică.
 — Trebuie să fie consecvenţi.
— Vreau să discut cu Carpathia.
— N-o să fie greu. E un favorit al presei din Europa. Şi e dornic să
vorbească.
— Şi cu Stonagal.
— Ştii că nu discută cu presa, Buck.
— Îmi plac provocările.
— Du-te acasă şi odihneşte-te! Ne vedem la ora 20.00.
Marge Potter se pregătea să plece, când Buck se apropie de ea.
— Ah, da, zise Marge, lăsându-şi bagajele jos şi căutând în carnet. L-am
sunat pe Dirk Burton de mai multe ori. I-am lăsat mesajul tău pe robot. N-am
primit nicio confirmare. Bine?
— Mulţumesc.
Buck nu era convins că o să reuşească să se odihnească acasă,
gândindu-se la atâtea lucruri. Fu plăcut surprins când ajunse în stradă şi
văzu angajaţi ai diferitelor companii de taxiuri, postaţi în jurul clădirilor
pentru birouri, care îndrumau lumea către maşini ce puteau să ajungă în
diferite zone, pe rute ocolitoare. La preţuri pe măsură, bineînţeles. În
schimbul a treizeci de dolari, un taxi ce mai transporta şi alte persoane îl
lăsă la două cvartale de apartamentul său. Trebuia să se întoarcă la birou
peste trei ore, deci aranjă cu taximetristul să-l aştepte în acelaşi loc, la ora
19.45. Ăsta, decise el, fusese un miracol. Cu atâtea taxiuri în New York, nu
avusese nevoie niciodată să facă un asemenea aranjament. Mai mult, nu-şi
amintea să fi întâlnit de două ori acelaşi taximetrist.
***
Rayford se plimba. Se simţea groaznic. Ajunsese la concluzia dureroasă că
era cea mai rea perioadă din viaţa lui. N-avusese parte niciodată de ceva cât
de cât asemănător. Părinţii lui fuseseră mai în vârstă decât cei ai prietenilor
lui. Când muriseră, la interval de doi ani unul de celălalt, se simţiseră cu toţii
uşuraţi. Nu mai erau sănătoşi, nici lucizi. Îi iubise şi nu reprezentaseră o
povară, dar, pentru el, muriseră cu ani în urmă, atunci când se
îmbolnăviseră. Când se duseseră, Rayford suferise într-un fel pentru că se
simţea legat sentimental de ei. Avea amintiri plăcute. Apreciase amabilitatea
şi simpatia care-i fuseseră arătate la înmormântare. Apoi îşi văzu de propria
lui viaţă. Iar lacrimile care-i curseseră nu fuseseră provocate de remuşcări
sau de amărăciune. Se simţise, în primul rând, melancolic şi nostalgic.
Restul vieţii lui trecuse fără complicaţii sau durere. Faptul că ajunsese
pilot însemnase doar că se afla la un nivel profesional bine plătit. Trebuia să
fii inteligent şi disciplinat, asta era tot. Parcursese ierarhia în modul
obişnuit: serviciul militar pentru rezervişti, pilotarea avioanelor mici, apoi a
celor mai mari şi a celor cu reacţie. După care ajunsese în vârful ierarhiei.
O întâlnise pe Irene pe când se afla în Corpul de Pregătire a Ofiţerilor în
Rezervă, în colegiu. Fusese o camaradă de armată care nu se răzvrătise
niciodată. Multe dintre colegele ei renunţaseră la viaţa militară şi nu mai
voiau să aibă de-a face cu aşa ceva. Tatăl ei murise în luptă, iar mama ei se
măritase cu un alt militar, aşa că Irene văzuse sau locuise în aproape toate
bazele militare din Statele Unite.
Se căsătoriseră când Rayford era în ultimul an de colegiu, iar Irene în anul
al doilea Ea renunţase la studii când Rayford fusese recrutat, iar de atunci
totul mersese conform planului. Chloe se născuse în primul an de căsătorie,
dar, din cauza unor complicaţii, aşteptaseră încă opt ani până la cel de-al
doilea copil, Ray junior. Rayford fusese emoţionat când se născuseră ambii
copii, dar recunoştea că tânjise după un băiat care să-i poarte numele.
Din nefericire, Raymie venise pe lume într-o perioadă deprimantă pentru
Rayford. Avea treizeci de ani, dar se simţea bătrân. Nu-i plăcea că avea o
nevastă gravidă. Mulţi credeau că este mai în vârstă din pricina părului
prematur încărunţit, dar care-l prindea foarte bine. În consecinţă, trebuia să
suporte glume privitoare la faptul că ar fi devenit din nou tată la bătrâneţe.
Fusese o sarcină grea pentru Irene, iar Raymie se născuse cu o întârziere de
câteva săptămâni. Chloe avea atunci opt ani; era o fată deşteaptă Rayford
încercase să fie liber cât mai mult posibil.
Avusese impresia că Irene avusese o depresie în perioada aceea, că
devenise nervoasă şi plângăcioasă La serviciu, Rayford era şef, era ascultat
şi admirat. Fusese ales să conducă avioanele cele mai mari, mai noi şi mai
sofisticate din hangarele Pan-Continental-ului. La slujbă îi mergea minunat,
dar nu-i făcea plăcere să se întoarcă acasă
Băuse, în perioada aceea mai mult ca niciodată iar căsătoria lui trecuse
prin cea mai mare încercare. Amâna deseori să se întoarcă acasă şi minţea,
câteodată, în privinţa programului de zboruri, ca să plece cu o zi mai
devreme sau să se întoarcă acasă cu o zi mai târziu. Irene îl acuza că se
încurcase cu tot felul de femei şi, pentru că soţia lui greşea, el nega totul cu
convingere şi se enerva având motiv.
Adevărul e că sperase şi îşi dorise tocmai ce-i reproşa ea. Îl frustrase
faptul că, în ciuda aspectului şi a comportării sale, nu reuşise să agaţe nicio
femeie. Nu ştia ce să facă, nu era genul. O stewardesă spusese odată că-i un
tip atrăgător, dar el se simţea ca un individ dezgustător, ca un idiot. Sigur,
avea acces la orice femeie care se vindea, dar nu s-ar fi înjosit chiar atât de
mult. Tânjea şi spera să aibă o aventură amoroasă de modă veche, dar nu se
putea coborî la ceva atât de degradant ca sexul pe bani.
Dacă Irene ar fi ştiut cât de mult se străduise să-i fie necredincios, l-ar fi
părăsit. Aşa stând lucrurile, se complăcuse în acele partide de giugiuleli de la
petrecerea de Crăciun, de dinaintea naşterii lui Raymie, dar fusese atât de
beat, că nu-şi mai amintea nimic.
Sentimentul de vinovăţie şi senzaţia că se făcuse de râs îl făcuseră să-și
revină şi să renunţe la băutură. Iar naşterea lui Raymie îl potolise. Venise
timpul să se poarte ca un adult şi să-și asume responsabilităţile de soţ şi de
tată, aşa cum şi-o asumase pe cea de pilot.
Dar acum, când lui Rayford îi treceau prin minte toate aceste amintiri,
simţea remuşcări profunde, atât cât poate să simtă un om. Se considera un
ratat. Nu o meritase pe Irene. Acum ştia, deşi nu-şi permisese înainte să se
gândească la asta, că soţia lui nu fusese atât de naivă sau de proastă pe cât
sperase sau îşi imaginase el. Ştiuse cât de searbăd, de gol şi de meschin
fusese. Dar rămăsese alături de el, îl iubise şi se luptase să salveze căsătoria
lor.
Nu putea să afirme că Irene devenise altă persoană după ce schimbase
biserica şi luase credinţa în serios. Sigur, îi ţinuse predici în primul rând lui.
Dorise să descopere şi el ce aflase ea. El se ascunsese. Mai târziu, soţia lui se
resemnase şi renunţase să insiste sau să-l roage. Dar, văzând lista ei de
rugăciuni, ştia acum că nu renunţase. Pur şi simplu, preferase să se roage ea
şi pentru el.
Nu era de mirare că ajunsese la un pas de o relaţie cu Hattie Durham.
Hattie! Ce ruşine îi era de curtea prostească pe care i-o făcuse! Hattie n-avea
nicio vină. Nu-i bârfise niciodată nevasta, nici nu-i reproşase că era căsătorit.
Nu-i sugerase nimic nepotrivit, ţinând cont de vârsta ei. Tinerii erau mai
direcţi şi flirtau mai mult, iar fata nu se declarase adeptă a vreunui cod
moral sau religios. Rayford fusese obsedat de posibilitatea unei legături cu
Hattie, iar ea – probabil – nici nu-şi dăduse seama. Un lucru care-l făcea
acum să pară caraghios.
De unde atunci sentimentul acela de vinovăţie? O privise în ochi pe Hattie
de mai multe ori şi petrecuseră ore în şir singuri, la masă, în diferite oraşe.
Dar ea nu-l invitase niciodată în camera ei, nici nu încercase să-l sărute. Nici
măcar să-l ţină de mână. Poate că i-ar fi răspuns dacă ar fi avut el iniţiativa
sau poate că nu. Tot aşa de bine s-ar fi putut simţi ofensată, insultată,
dezamăgită.
 Rayford clătină din cap. Nu numai că se făcuse vinovat de a râvni la o
femeia asupra căreia nu avea niciun drept, dar fusese atât de tâmpit, încât
nici măcar nu ştiuse cum s-o cucerească.
Iar acum trebuia să înfrunte cele mai întunecate momente ale vieţii sale.
Îşi făcea griji pentru Chloe. Voia să fie acasă, în siguranţă, sperând ca, în
prezenţa cuiva din familia lui, să-şi potolească mâhnirea şi durerea.
Presupunea că i se făcuse din nou foame, dar n-avea poftă de nimic. Chiar şi
prăjiturile aromate şi gustoase, pe care crezuse că va trebui să le mănânce
cu porţia, le simţea acum ca pe nişte rămăşiţe care-i aminteau de Irene şi îi
provocau durere. Poate că le va mânca a doua zi.
Rayford porni televizorul, nu pentru a vedea mai mult prăpăd, ci în
speranţa de afla ştiri despre reintrarea lucrurilor în normalitate, despre
reluarea traficului, despre refacerea legăturilor între oameni. După un
minut, două, de imagini de felul celor pe care le mai văzuse, închise aparatul.
Respinse ideea de a suna la O’Hare, pentru a se interesa de posibilitatea de
a-şi recupera maşina, pentru că nu voia să ţină telefonul ocupat nici măcar
un minut, pentru cazul în care Chloe ar fi încercat să ia legătura cu el. Cât o
să dureze să facă toate legăturile şi să ajungă cu un zbor Ozark de la
Springfield în zona Chicago? Îşi aminti de o mai veche glumă din industria
aviatică: Ozark citit de la coadă la cap este Krazo 5. Numai că acum gluma
nu-l amuza deloc.
Se repezi, când sună telefonul, dar nu era Chloe.
— Îmi pare rău, zise Hattie. Am promis să te sun, dar am adormit după
ce-am vorbit, apoi am fost plecată…
— Nu-i nimic, Hattie. De fapt, trebuie…
— Nu vreau să te deranjez într-un moment ca aceasta…
— Nu, eu tocmai…
— Ai vorbit cu Chloe?
— Aştept chiar acum să mă sune, aşa că trebuie să închid.
Rayford fusese mai rece decât intenţionase, iar Hattie rămase o clipă
tăcută.
— Bine. Îmi pare rău.
— O să te sun eu, Hattie. Bine?
— Bine.

5 Crazy - nebun, ţicnit (n. tr.).

 Părea jignită. Îi părea rău pentru asta, dar nu şi pentru faptul că se
descotorosise de ea pentru moment. Ştia că fata încercase să-l ajute şi să fie
amabilă, dar că nu-l ascultase. Era singură şi speriată, ca şi el. Probabil că,
între timp, aflase ce se întâmplase cu familia ei. Oh, nu! Nici măcar n-o
întrebase! Probabil că se supărase. Avea şi de ce. „Cât de egoist pot să fiu?”
se întrebă el.
Oricât de dornic ar fi fost s-o audă pe Chloe, ar fi putut să piardă două
minute la telefon. Formă numărul lui Hattie, dar linia era ocupată.
***
Buck încercă să-l sune pe Dirk Burton de îndată ce ajunse acasă, nedorind
să mai aştepte, având în vedere diferenţa de fus orar de peste ocean. Căpătă
un răspuns uimitor. Robotul lui Dirk spuse mesajul obişnuit, dar, după
semnalul după care trebuia lăsat mesajul se auzi un alt semnal, care arăta că
banda era plină. Ciudat… Dirk dormea, în ciuda tuturor evenimentelor, sau…
Buck nu luase în considerare faptul că se putea ca Dirk să fi dispărut. Pe
lângă faptul că l-ar fi lăsat cu un milion de întrebări despre Stonagal,
Carpathia, Todd-Cothran şi despre întregul fenomen, Dirk fusese cel mai
bun prieten al lui de la Princeton. „Oh, să fie doar o coincidenţă… îşi dori el.
Să călătorească…”
De îndată ce puse receptorul în furcă, telefonul sună. Dintre toţi cei pe
care-i cunoştea, era tocmai Hattie Durham. Plângea.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Williams, deşi mi-am promis să
nu vă folosesc niciodată numărul de acasă…
— E în regulă, Hattie. Ce s-a întâmplat?
— Oh, o prostie, dar n-am cu cine să vorbesc. Nu reuşesc să iau legătura
cu mama sau cu surorile mele, aşa că m-am gândit că, poate, o să mă
înţelegeţi…
— O să încerc…
Îi povesti despre telefonul dat comandantului Steele, îi explică apoi cine
era comandantul Steele, că acesta îşi pierduse soţia şi fiul şi că-l sunase mai
târziu, după ce aflase ştirile bune de la Buck.
— Iar el m-a repezit, pentru că aştepta un telefon de la fiica lui.
— Îl înţeleg, spuse Buck, dându-şi ochii peste cap.
Cum de nimerise în clubul inimilor singuratice? Nu găsise şi ea o prietenă,
căreia să i se destăinuiască?
— Şi eu, spuse Hattie. Tocmai asta e. Ştiu că-i mâhnit, pentru că e ca şi
cum soţia şi fiul său ar fi murit, dar ştia că-s îngrijorată în privinţa familiei
mele şi nici măcar nu m-a întrebat!
 — Sunt convins că-i din cauza încordării de moment, a mâhnirii, cum ai
spus, şi că…
— Ştiu. Voiam doar să vorbesc cu cineva şi m-am gândit la
dumneavoastră.
— Bine, poţi să mă suni oricând, minţi Buck şi-şi zise: „Numărul meu de
acasă nu va mai fi tipărit pe următoarea serie de cărţi de vizită!” Ascultă,
trebuie să închid. Am o întâlnire în seara asta şi…
— Ei bine, mulţumesc că m-aţi ascultat.
— Te înţeleg zise el, îndoindu-se că o va înţelege vreodată.
Poate că Hattie dădea dovadă de mai multă profunzime şi bun-simţ când
nu era atât de stresată. Spera să fi fost aşa.
***
Rayford fusese bucuros că telefonul lui Hattie fusese ocupat, pentru că
putea să-i spună că încercase s-o sune, dar că nu putuse să ţină ocupat
telefonul mult timp. După un minut, telefonul lui sună din nou.
— Rayford, tot eu sunt. Nu te reţin mult, dar m-am gândit că ai încercat,
poate, să mă suni, dar am vorbit, deci…
— Am încercat, Hattie. Ce-ai aflat despre familia ta?
— Sunt bine, zise ea şi începu să plângă.
— Oh, slavă Domnului!
Rayford se întrebă ce să facă. Spusese că-i pare bine pentru ea, dar el
ajunsese la concluzia că aceia care nu dispăruseră rataseră cel mai mare
eveniment din istoria Universului. Ce-ar fi trebuit, oare, să-i mai spună: „Oh,
îmi pare rău că familia ta a fost lăsată pe pământ”?
Când închise telefonul, Rayford rămase lângă aparat cu sentimentul
neplăcut că, de data asta, chiar pierduse apelul lui Chloe. Asta îl îmbolnăvea.
Burta îi ghiorăia şi-şi dădu seama că trebuia să mănânce, dar decise să
reziste cât mai mult posibil, sperând să mănânce împreună cu Chloe, când ea
va sosi. După cum o ştia el, ea nu mâncase nimic.
 9

Sistemul subconştient de trezire al lui Buck dădu greş în seara aceea, dar
reuşi să ajungă la 20.45 în biroul lui Steve Plank, cu părul zburlit şi
cerându-şi scuze. Avusese dreptate. Simţi ranchiuna redactorilor veterani.
Juan Ortiz, şeful secţiei de politică internaţională, se supărase când aflase că
Buck se va ocupa de conferinţa la vârf în legătură cu care Juan plănuise de
două săptămâni să scrie.
— Naţionaliştii evrei discută probleme pe care le urmăresc de ani de zile.
Cine ar fi crezut că se vor gândi să sprijine ideea unui guvern mondial?!
Chiar faptul că discută despre asta e ceva deosebit. S-au întâlnit aici, nu la
Ierusalim sau la Tel Aviv, pentru că ideea lor e mult prea revoluţionară.
Mulţi naţionalişti evrei cred că Ţara Sfântă a dat dovadă de prea multă
bunăvoinţă.
— Şi care-i problema ta, îl întrebă Plank, de te opui să completăm echipa
cu cel mai bun reporter pe care-l avem?
— Eu sunt cel mai bun reporter pentru problema asta…
— Eu încerc să scot ceva din toate şedinţele alea, zise Plank.
Jimmy Borland, redactorul pentru probleme religioase, interveni în
discuţie:
— Înţeleg obiecţiile lui Juan, dar eu am două şedinţe în acelaşi timp.
Primesc cu plăcere un ajutor.
— Acum începem să ne înţelegem, spuse Plank.
— Dar voi fi cinstit, Frank, continuă Borland. Vreau să am un cuvânt de
spus în ceea ce priveşte forma finală a articolului.
— Bineînţeles, zise Plank.
— Nu te grăbi, interveni Buck. Nu vreau să fiu tratat ca un simplu
reporter de teren. Vreau să-mi fac o părere proprie despre şedinţele acelea
şi voi încerca să nu mă amestec în domeniul în care tu eşti expert. Nu voi
urmări şedinţele în sine. Vreau să coordonez, să descopăr înţelesuri şi
elemente comune. Jimmy, cele două grupuri – evreii religioşi, care vor să
reconstruiască Templul, şi militanţii pentru ecumenism, care vor un soi de
nouă ordine mondială religioasă – se vor înţelege între ele? Evreii religioşi…
— Ortodocşi.
 — Bine, evreii ortodocşi vor participa la reuniunea ecumenică? Pentru că
şedinţa aceea pare a avea un scop opus celei privitoare la reconstruirea
Templului…
— Începi să gândeşti ca un reporter pe probleme religioase, zise Jimmy. E
un lucru încurajator.
— Tu ce crezi?
— Nu ştiu ce să cred. Tocmai de aceea lucrurile mi se par interesante.
Faptul că se întâlnesc în acelaşi timp, în acelaşi oraş, pare prea frumos ca să
fie adevărat…
Redactorul pentru probleme de finanţe, Barbara Donahue, încheie
discuţiile:
— Am mai avut de-a face cu tine în probleme de soiul ăsta, Steve, şi
apreciez felul în care-i convingi pe toţi, fără să-i ameninţi. Dar ştim cu toţii
că ai decis în privinţa implicăm lui Buck, deci hai să ne consolăm şi să
trecem la treabă! Dacă fiecare dintre noi reuşeşte să participe, cu
departamentul său, la desluşirea problemei şi va avea o contribuţie la
articolul de sinteză care, după presupunerea mea, reprezintă scopul
principal, atunci vom trece şi peste asta.
Chiar şi Ortiz dădu din cap, deşi Buck avu impresia că o făcuse fără
convingere.
— Buck va coordona treaba, concluzionă Plank, deci păstraţi legătura cu
el. El mă va informa. Vrei să spui ceva, Buck?
— Doar să vă mulţumesc mult, se grăbi Buck, făcându-i pe ceilalţi să
chicotească. Barbara, specialiştii în valută se vor întâlni la O.N.U., aşa cum au
făcut când au discutat chestiunea cu cele trei monede?
Femeia dădu din cap şi adăugă:
— În acelaşi loc şi sunt cam aceiaşi oameni.
— Cât de mult s-a implicat Jonathan Stonagal?
— În mod deschis, vrei să zici?
— Toată lumea ştie că-i circumspect. Dar există o influenţă a lui Stonagal
aici?
— Are raţa cioc?
Buck zâmbi şi notă ceva.
— Îl iau drept un răspuns pozitiv. Aş vrea să mă învârt în jurul
individului, poate chiar să-i iau un interviu.
— Succes! Probabil că n-o să-şi arate faţa.
— Dar va fi în oraş, Barbara? Nu va locui la Piaza, pe durata reuniunii, ca
ultima oară?
 — Ai fost pe-acolo? se interesă ea.
— Chema în fiecare zi personajele principale în apartamentul său.
Juan Ortiz ridică o mână:
— O să particip la toată chestia asta şi n-am nimic cu tine, Buck. Dar nu
cred că poate fi coordonată toată povestea asta fără să inventezi nişte
explicaţii. Adică poţi să plasezi foarte uşor un reportaj în care să spui că au
avut loc patru şedinţe importante în oraşul nostru, aproape simultan. Dar să
afirmi că există o legătură între ele ar fi cam prea mult.
— Dacă voi descoperi că n-au nicio legătură, nu va exista niciun reportaj
comun, făgădui Buck. Vi se pare corect?
***
Rayford Steele era frământat de griji, nu era doar mâhnit. Unde era
Chloe? Stătuse în casă toată ziua, plimbându-se, jelind, gândindu-se. Se
simţea searbăd şi cuprins de claustrofobie. Sunase la Pan-Continental şi
aflase că va putea să-şi ia maşina când se va întoarce din zborul din
week-end. Ştirile de la televizor arătau progresele uimitoare făcute în
eliberarea drumurilor şi în punerea în funcţiune a transportului în comun.
Dar peisajul urma să rămână la fel de dezolant pentru câteva luni de zile.
Macaralele şi buldozerele dăduseră la o parte vehiculele zdrobite, iar la
marginea drumurilor şi căilor ferate se strânseseră, ici-colo, grămezi de
resturi.
Când Rayford se decise să sune la biserica soţiei sale, trecuseră câteva ore
şi fu mulţumit că nu trebuia să discute cu cineva. După cum sperase, pe
robotul de acolo fusese înregistrat un mesaj nou, spus de vocea unui bărbat
ce părea foarte speriat.
— Aţi sunat la Biserica Oraşului Noii Speranţe. Plănuim să studiem
săptămânal Biblia, dar, deocamdată, ne vom întâlni doar duminica, la 10.00.
Deoarece întreaga noastră echipă, cu excepţia mea, şi majoritatea
enoriaşilor noştri au dispărut, puţinii dintre noi, cei care am rămas, vom
întreţine clădirea şi vom distribui o videocasetă, pregătită de pastorul
nostru pentru un asemenea moment. Puteţi veni oricând la biroul bisericii,
ca să luaţi o copie gratuită şi sperăm să vă vedem duminică dimineaţă.
„Sigur, îşi spuse Rayford, pastorul vorbise deseori în biserică despre
înălţarea la Cer.” De aceea fusese Irene atât de captivată de problemă. Ce
idee bună, să înregistrezi un mesaj pentru cei lăsaţi pe pământ! El şi Chloe
vor lua o copie, în zilele următoare. Spera că fata va fi interesată, ca şi el, de
descoperirea adevărului.
 Rayford se uită pe fereastră, privind în beznă, tocmai la timp ca s-o vadă
pe Chloe, cu o valiză mare aşezată pe pământ, lângă ea, plătind taxiul. Alergă
afară, încălţat doar cu şosete, şi o luă în braţe.
— Oh, tati! strigă ea. Cum se simt ceilalţi?
El clătină din cap.
— Nu vreau să aud aşa ceva! zise ea, desprinzându-se din îmbrăţişare şi
uitându-se spre casă, de parcă ar fi aşteptat să apară în uşă mama sau fratele
ei.
— Mai suntem doar noi doi, Chloe, spuse Rayford şi rămaseră amândoi în
beznă, plângând.
***
De-abia vineri Buck Williams reuşi să dea de urma lui Dirk Burton. Îl
căută pe şeful lui Dirk de la Bursa londoneză.
— Puteţi să-mi spuneţi exact cine sunteţi şi care-i relaţia dumneavoastră
cu domnul Burton, înainte de a vă da informaţiile? zise Nigel Leonard. Sunt
obligat să vă informez că această conversaţie va fi înregistrată, începând de
acum.
— Vă rog?
— Voi înregistra conversaţia noastră, domnule. Dacă acest lucru nu vă
convine, puteţi închide telefonul.
— Nu înţeleg.
— Ce-i de înţeles? Ştiţi ce-i aceea o casetă, nu?
— Bineînţeles, şi o să vă înregistrez şi eu, dacă asta nu vă deranjează.
— Mă deranjează, domnule Williams. De ce naiba m-aţi înregistra
dumneavoastră?!
— Dar de ce m-aţi înregistra dumneavoastră pe mine?
— Pentru că suntem într-o situaţie nefericită şi trebuie să investigăm
toate informaţiile posibile.
— Ce situaţie? Dirk a dispărut?
— Nici vorbă.
— Atunci spuneţi-mi despre ce-i vorba.
— Mai întâi explicaţi-mi de ce-l căutaţi.
— Suntem vechi prieteni. Am fost colegi de clasă.
— Unde?
— La Princeton.
— Foarte bine. Când?
Buck îi explică.
— Foarte bine. Când aţi vorbit ultima oară cu el?
 — N-am discutat. Am schimbat informaţii prin mesageria vocală.
— Cu ce vă ocupaţi?
Buck ezită, apoi spuse:
— Sunt reporter la Global Weekly din New York.
— Interesul dumneavoastră e de natură jurnalistică?
— Nu pot exclude această posibilitate, replică Buck, încercând să nu lase
să se vadă că se enervase, dar nu-mi imaginez că prietenul meu, oricât de
important ar fi pentru mine, i-ar putea interesa pe cititorii mei.
— Domnule Williams, spuse cu prudenţă Nigel, permiteţi-mi să afirm
categoric, în privinţa ambelor înregistrări, că lucrurile pe care vi le voi spune
sunt confidenţiale. Înţelegeţi?
— Eu…
— Sunt convins că, atât în ţara dumneavoastră, cât şi în
Commonwealth-ul britanic, orice se spune după afirmaţia că nu face parte
din înregistrare va fi şi protejat.
— Garantat.
— Poftim?
— M-aţi auzit. Garantez. Nu înregistrez. Unde-i Dirk?
— Trupul domnului Burton a fost descoperit în apartamentul său, în
această dimineaţă. Are o rană de glonţ la cap. Îmi pare rău, deoarece aţi fost
prieteni, dar s-a decis că-i vorba de sinucidere.
Buck rămase fără glas.
— Cine a decis asta? reuşi să îngaime.
— Autorităţile.
— Care autorităţi?
— Scotland Yard-ul şi personalul de pază de la bursă.
„Scotland Yard-ul? se miră Buck. O să verificăm asta…”
— De ce-a fost implicată bursa?
— Protejăm informaţiile şi personalul, domnule.
— Ştiţi că-i imposibil să fie sinucidere, zise Buck.
— Ştiu?
— Dacă sunteţi şeful lui, ştiţi.
— Au avut loc nenumărate sinucideri după dispariţii, domnule.
Buck clătină din cap, de parcă Nigel ar fi putut să-l vadă de dincolo de
Atlantic.
— Dirk nu s-a sinucis, iar dumneavoastră ştiţi asta.
— Domnule, vă înţeleg sentimentele, dar nu ştiu mai multe decât
dumneavoastră despre ce-a fost în mintea domnului Burton. L-am
simpatizat, dar nu-s în poziţia de a pune sub semnul întrebării concluziile
examenului medical.
Buck trânti telefonul în furcă şi se duse în biroul lui Steve Plank. Îi povesti
lui Steve ce aflase.
— Cutremurător! exclamă Steve.
— Am un cunoscut în Scotland Yard, care-l ştie pe Dirk, dar nu îndrăznesc
să discut cu el la telefon despre asta. Pot s-o rog pe Marge să-mi rezerve un
loc pentru următorul zbor spre Londra? Voi fi înapoi la timp pentru
reuniunile acelea, dar trebuie să plec.
— Dacă găseşti un zbor. Nu cred că Aeroportul J.F.K. a fost pus în
funcţiune.
— Dar La Guardia?
— Întreab-o pe Marge. Carpathia va sosi aici mâine.
— Chiar tu ai spus că-i un personaj insignifiant. Poate va mai fi aici şi
când o să mă întorc.
***
Rayford Steele nu se simţea în stare să-i propună fiicei sale, care era
copleşită de amărăciune, să părăsească locuinţa. Chloe petrecuse ore în şir
în camera fratelui ei mai mic, apoi în dormitorul părinţilor, alegând din
lucrurile lor câte ceva de adăugat la cutiile cu amintirile pe care le adunase
tatăl ei. Lui Rayford îi părea rău pentru ea. Sperase, în secret, că ea îl va
sprijini. Ştia că va face acest lucru, mai târziu. Dar acum, avea nevoie de
timp, ca să se poată împăca în privinţa a ceea ce pierduse. După ce plânse
suficient, fu capabilă să vorbească. Se lăsă în voia amintirilor, încât Rayford
ajunsese să se întrebe dacă mai putea suporta. Schimbă, în cele din urmă,
subiectul şi ajunse chiar la fenomenul dispariţiilor.
— Tati, cei din California cred în teoria invaziei extraterestre.
— Glumeşti!
— Nu. Poate pentru că ai fost întotdeauna un om practic şi ai fost sceptic
în privinţa aiurelilor din ziarele de scandal, am ajuns să nu cred nici eu în
aşa ceva. Adică trebuie să fi fost ceva supranatural sau nepământesc, dar…
— Dar?
— Mi se pare că, dacă o putere extraterestră ar fi fost în stare să facă aşa
ceva, ar fi fost în stare şi să comunice cu noi. N-ar fi preluat puterea, n-ar fi
cerut o răscumpărare sau nu ne-ar fi pus să facem ceva pentru ei?
— Pentru cine? Pentru marţieni?
— Tati, nu spun că eu cred în asta. Ţi-am spus că nu cred. Dar
raţionamentul meu n-are sens?
 — Nu trebuie să mă convingi. Recunosc că n-aş fi crezut că se poate
întâmplă aşa ceva acum o săptămână. Dar logica mea a ajuns la limită.
Rayford spera că fata o să-l întrebe care-i teoria lui. Nu voia să înceapă
direct cu tema religioasă. Fiica lui fusese întotdeauna împotriva religiei şi
încetase să meargă la biserică încă din timpul liceului, când ce certase
zdravăn cu Irene pe tema asta. Fusese un copil bun, nu crease niciodată
necazuri. Obţinuse note suficient de bune ca să poată merge la colegiu şi, cu
toate că întârzia uneori în oraş şi trecuse printr-o perioadă, în liceu, când
fusese înnebunită după băieţi, nu trebuise niciodată să plătească vreo
cauţiune ca să o scoată din puşcărie şi nu fusese luată în evidenţă pentru
consum de droguri. Tatăl ei nu luase lucrurile acestea în glumă.
Rayford şi Irene ştiau că fiica lor venise acasă de la petreceri suficient de
beată ca să-şi petreacă noaptea vomitând. Prima dată, aleseseră să ignore
faptul, să se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeau că-i
suficient de deşteaptă ca să ştie mai bine ce să facă rândul următor. Dar,
când s-a întâmplat şi a doua oară, Rayford a discutat cu ea.
— Ştiu, ştiu, ştiu! Bine, tati. Nu-i nevoie să-mi faci morală.
— Nu-ţi fac morală. Vreau să mă asigur că ştii că nu trebuie să şofezi dacă
ai băut.
— Sigur că ştiu.
— Şi ştii că e o prostie şi e periculos să bei prea mult.
— Ziceai că nu-mi faci morală…
— Voiam doar să văd dacă ştii.
— Ţi-am mai spus…
Rayford clătinase din cap şi nu mai spusese nimic.
— Tati, nu te opri! Continuă, pedepseşte-mă! Arată că-ţi pasă de mine!
— Nu-ţi bate joc de mine! Cândva vei avea un copil şi nu vei şti ce să-i
spui sau ce să faci. Când iubeşti pe cineva din tot sufletul şi-ţi pasă de el…
Rayford nu fusese în stare să continue. Pentru prima oară în viaţa lui de
adult, simţise că fusese redus la tăcere. Nu i se întâmplase niciodată asta în
timpul certurilor cu Irene. Cu fiica lui fusese întotdeauna prea defensiv,
preocupat mai mult de a-i arăta cât de mult îi păsa de ea. Dar, în acel
moment, voise să-i spună lui Chloe lucrul potrivit, s-o apere de ea însăşi.
Voise ca fata să ştie cât de mult o iubea şi discuţia mersese pe dos. De parcă
o pedepsise sau îi făcuse morală, de parcă o certase sau o tratase de sus. De
aceea tăcuse.
Deşi nu plănuise aşa ceva, involuntarul spectacol al emoţiei sale o
impresionase pe Chloe. Luni de zile fugise de el, de ambii părinţi. Fusese
ursuză, rece, independentă, sarcastică, certăreaţă. Rayford ştia că asta face
parte din procesul de creştere şi de formare a personalităţii, dar fuseseră
vremuri groaznice, dureroase.
Atunci când îşi muşcase buzele şi respirase profund, sperând să se
stăpânească şi să nu se facă de râs, Chloe venise la el şi-l îmbrăţişase, ca şi
cum ar fi fost o fetiţă:
— Oh, tati, nu plânge! spusese ea. Ştiu că mă iubeşti, ştiu că-ţi pasă de
mine. Nu-ţi face griji! Am învăţat lecţia şi n-o să mai fac prostii, promit!
El izbucnise în lacrimi, iar ea îl imitase. De atunci, între ei se stabilise o
legătură foarte strânsă. Nu mai fusese niciodată nevoie s-o disciplineze şi,
pentru că fata nu mersese din nou la biserică, începuse şi el să se
îndepărteze de religie. Deveniseră camarazi, iar Chloe încerca să fie ca el.
Irene glumise atunci, spunând că fiecare dintre copiii lor îşi are părintele
favorit.
Acum, la doar câteva zile după dispariţia lui Irene şi a lui Raymie, Rayford
spera că relaţia lor, care începuse cu adevărat cu momentul emoţionant din
vremea în care Chloe era în liceu, va înflori din nou şi vor putea discuta. Ce
era mai important decât cele întâmplate? Aflase ce credeau prietenii ei
ţicniţi din colegiu şi californienii. Ce mai noutate! Întotdeauna considerase
că oamenii de pe Coasta de Vest acordau ziarelor de scandal aceeași
încredere pe care cei din vestul mijlociu o rezervau pentru Chicago Tribune
sau pentru New York Times.
Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile de vineri, Rayford şi Chloe acceptară
fără chef că trebuie să mănânce şi gătiră împreună în bucătărie, făcând un
amestec sănătos de fructe şi legume. Era un lucru liniştitor să muncească
împreună în tăcere. Şi dureros, pe de altă parte, pentru că orice treabă
casnică le amintea de Irene. Când să mănânce, se aşezară, automat, pe
locurile lor obişnuite, la capetele opuse ale mesei, ceea ce scotea şi mai mult
în evidenţă cele două locuri libere.
Rayford observă că fata se înnegură din nou şi ştiu că simţea acelaşi lucru
ca şi el. Nu trecuseră mulţi ani de când mâncau de trei, patru ori pe
săptămână împreună, ca o adevărată familie. De obicei, Irene stătea în
stânga lui, Raymie în dreapta şi Chloe în faţă, dincolo de masă. Lipsa
celorlalţi şi tăcerea erau zdrobitoare.
Rayford era flămând şi termină o salată imensă. Chloe încetă să mănânce
curând după ce începuse şi plângea în tăcere, cu capul plecat, cu lacrimile
curgându-i pe obraji. Tatăl ei o luă de mână, iar ea se ridică şi se aşeză în
poala lui, ascunzându-şi faţa pe umărul lui şi plângând cu sughiţuri. Rayford
o legănă până se potoli.
— Unde sunt ei acum? se întrebă ea, într-un târziu.
— Vrei să ştii unde sunt? Vrei cu adevărat?
— Bineînţeles!
— Cred că sunt în rai.
— Oh, tati! Existau şi la colegiu ţicniţi bisericoşi care spuneau asta, dar,
dacă ştiau atât de multe despre asta, de ce n-au ajuns şi ei acolo?
— Poate că şi-au dat seama că au greşit şi că au ratat ocazia.
— Crezi că asta am făcut noi? întrebă Chloe, întorcându-se pe scaunul ei.
— Mi-e teamă că da. Nu ţi-a spus mama ta că ea credea că Iisus se va
întoarce şi îi va lua pe fidelii Săi direct în rai, înainte de moartea lor?
— Sigur, a fost mai religioasă decât noi ceilalţi. Era cam… dusă…
— Bună alegere a cuvintelor.
— Poftim?
— A fost dusă de aici, Chloe. Şi Raymie…
— Chiar crezi asta?
— Da.
— E o teorie la fel de aiurea ca şi cea cu marţienii.
— Şi care-i teoria ta? o întrebă Rayford, simţind că trebuia să se apere
cumva.
Chloe începu să strângă de pe masă şi spuse, cu spatele spre el:
— Sunt suficient de cinstită ca să recunosc că nu ştiu ce se cred.
— Iar eu nu sunt cinstit…?
Chloe se întoarse spre el, având pe faţă o expresie de simpatie:
— Nu vezi, tati? Te-ai învârtit în jurul celei mai puţin dureroase
posibilităţi. Dacă ar fi să votăm, prima mea opţiune ar fi că mami şi frăţiorul
meu sunt în rai, cu Dumnezeu, stând pe nori şi cântând la harpă.
— Vrei să spui că mă autoamăgesc.
— Tati, nu-i vina ta! Dar trebuie să recunoşti că e prea puţin probabil.
De data asta, Rayford se înfurie.
— Ce-i mai puţin probabil decât oameni care să dispară din hainele lor?
Cine ar fi putut face aşa ceva? Cu ani în urmă, am fi dat vina pe sovietici, am
fi spus că au dezvoltat o tehnologie nouă, un fel de raze ale morţii care
afectează doar carnea şi oasele oamenilor. Dar, acum, nu mai există
ameninţarea U.R.S.S.-ului, iar ruşii au pierdut şi ei oameni. Şi cum, indiferent
despre cine-i vorba, cum a ales pe cine să ia şi cine să rămână?
 — Ai spus că singura soluţie logică este Dumnezeu. Atunci i-a luat pe ai
Lui şi ne-a lăsat pe noi ceilalţi?
— Asta am spus.
— Nu vreau să aud aşa ceva!
— Chloe, chiar familia noastră e imaginea perfectă a ceea ce s-a
întâmplat. Dacă am dreptate, e logic ca anumite două persoane să dispară şi
celelalte două să rămână.
— Crezi că-s o păcătoasă?
— Chloe, ascultă-mă! Ce eşti tu, sunt şi eu! Nu te judec. Dacă am dreptate,
am dat greş pe undeva. Am spus întotdeauna că-s creştin, îndeosebi pentru
că am fost educat astfel şi pentru că nu-s evreu.
— Acum spui că nu eşti creştin!
— Chloe, cred că au dispărut toţi creştinii.
— Deci nici eu nu sunt o creştină?
— Eşti fiica mea şi singurul membru al familiei care mi-a mai rămas. Te
iubesc mai mult decât orice. Dar dacă au dispărut toţi creştinii şi au rămas
ceilalţi, nu cred că noi toţi am fost creştini.
— Deci dispăruţii au fost un fel de supercreştini.
— Adevăraţi creştini. Se pare că aceia care au fost luaţi au fost
recunoscuţi de către Dumnezeu ca fiind cu adevărat ai Lui. Cum aş putea să
cred altfel?
— Tati, rezultă din asta că Dumnezeu e un fel de dictator bolnav, sadic!
— Ai grijă, scumpo! Crezi că greşesc… Dar dacă am dreptate?
— Atunci Dumnezeu e demn de dispreţ. Cine ar vrea să ajungă în rai, cu
un Dumnezeu ca Acesta?
— Dacă acolo sunt mami şi Raymie, acolo vreau să fiu şi eu.
— Şi eu vreau să fiu cu ei, tati. Dar cum se potriveşte asta cu ideea unui
Dumnezeu iubitor şi iertător? Când mă duceam la biserică, mă săturasem să
aud cât de iubitor e Dumnezeu. N-a răspuns niciodată rugăciunilor mele şi
n-am simţit niciodată că mă cunoaşte sau că-I pasă de mine. Acum spui că
am avut dreptate. Nu I-a păsat de mine. Nu m-am calificat, deci am fost
lăsată deoparte. Să sperăm că n-ai dreptate!
— Dar dacă eu n-am dreptate, cine are, Chloe? Unde sunt ai noştri? Unde
sunt toţi ceilalţi?
— Vezi? Te-ai agăţat de chestia asta cu raiul pentru că te face să te simţi
mai bine. Pe mine mă face să mă simt mai rău. N-o accept. Nici măcar nu
vreau s-o iau în considerare.
 Rayford lăsă baltă subiectul şi se duse să se uite la televizor. Avuseseră
loc reduceri ale grilelor de programe, dar reuşi să găsească alte posturi care
continuau să difuzeze ştiri. Fu şocat de numele neobişnuit al noului
preşedinte al României, cel despre care citise recent. Carpathia. Urma să
sosească sâmbătă pe Aeroportul La Guardia din New York şi să ţină o
conferinţă de presă luni dimineaţă, înainte să vorbească la ONU.
Deci La Guardia funcţiona. Acolo trebuia să zboare Rayford chiar în seara
aceea, cu un avion plin ochi. Sună la O’Hare.
— Mă bucur că ai telefonat, zise dispecerul. Tocmai mă pregăteam să te
sun. Ai evaluarea pentru 757 la zi?
— Nu. Zburam in mod obişnuit pe aşa ceva, dar prefer un 747 şi nu
mi-am mai făcut evaluarea pe 757 anul ăsta.
— Nu avem altceva pentru zboruri spre est în acest week-end. Trebuie să
căutăm pe altcineva. Va trebui să-ţi faci iute evaluarea, ca să fim cât mai
eficienţi.
— Am notat. Care-i următorul meu zbor?
— Vrei să te duci luni până la Atlanta şi să te întorci în aceeaşi zi?
— Pe un…
— 747.
— Mi se pare perfect. Poţi să-mi spui dacă mai există vreun loc la cursa
aceea?
— Pentru cine?
— Un membru al familiei.
— Să verific.
Rayford auzi zgomotul făcut de tastatura computerului, apoi vocea
distrată:
— În timp ce verificam, am primit o cerere de la un membru de echipaj,
să fie repartizat la următorul tău zbor. Cred că înţelesese că zbori în seara
asta, până la J.F.K. Şi înapoi.
— Cine era? Hattie Durham?
— Să văd. Exact.
— Deci zboară la Boston şi New York.
— Îhî…
— Iar eu nu, deci nu avem ce discuta.
— Ai vreo preferinţă?
— Nu înţeleg.
— Presupun că o să ceară din nou. Ai vreo obiecţie la a fi repartizată pe
unul dintre zborurile tale viitoare?
 — Nu va fi cel de la Atlanta. E prea curând…
— Corect.
— Atunci n-am obiecţii, oftă Rayford. Nu, aşteaptă… Asta e, dacă aşa o să
se nimerească…
— Nu înţeleg.
— Spuneam că, dacă va fi repartizată în mod normal, nu am nicio
obiecţie. Dar n-o să fac niciun efort ca să se întâmple asta.
— Am priceput. Se pare că pot să-ţi fac rost de un loc gratuit la zborul
spre Atlanta. Pe ce nume?
— Chloe Steele.
— O plasez la clasa întâi, dar va trebui să se mute la o clasă inferioară,
dacă locul se va vinde.
Când Rayford închise telefonul, Chloe năvăli în cameră.
— Nu zbor în noaptea asta, îi spuse fetei.
— E o ştire bună sau una proastă?
— Eu mă bucur. Pot să petrec mai mult timp cu tine.
— După felul în care am vorbit cu tine? Credeam că nu vrei să mă mai
vezi sau să mai ştii de mine.
— Chloe, noi putem vorbi deschis. Tu eşti familia mea. Nu vreau să fiu
departe de tine. Am un zbor până la Atlanta, luni, dus-întors. Pot să-ţi rezerv
un loc la clasa întâi, dacă vrei să mergi.
— Desigur.
— Îmi doresc să nu fi spus un anumit lucru.
— Care?
— Că nu vrei să iei în considerare teoria mea. Nu-mi pasă că ai spus că nu
crezi în ea. Nu ştiu destul ca să o formulez astfel încât să aibă vreun sens.
Dar mama ta vorbea despre asta. Odată m-a avertizat că, dacă nu ştiu sigur
că voi fi luat când Hristos se va întoarce după oamenii Săi, n-ar trebui să mă
mai enervez când vorbea despre subiectul ăla.
— Şi te enervai?
— Sigur. Dar numai atunci.
— Bine, tati. N-o să mă enervez. Dar nu pot să accept o asemenea teorie.
— Mi se pare corect. Dar să nu mai spui că n-o s-o iei în considerare.
— Tu ai luat în considerare teoria invadatorilor extratereştri?
— Într-un fel, da.
— Glumeşti!
— Am luat în considerare orice. Având în vedere că toată chestiunea
depăşeşte de departe orice experienţă umană, ce-ar trebui să credem?
 — Bine, dacă îmi retrag afirmaţia că n-o s-o iau în considerare… Ce
urmează? O să devenim fanatici religioşi deodată, o să începem să mergem
la biserică? Cine ştie dacă nu-i prea târziu… Dacă ai dreptate, poate că ne-am
ratat şansa pentru totdeauna.
— Nu crezi că trebuie să aflăm asta? Hai să verificăm, să vedem dacă
există ceva. Dacă există, trebuie să dorim doar să ştim dacă mai avem vreo
şansă ca să fim cu mami şi cu Raymie într-o zi.
Chloe clătină din cap şi zise:
— Tati, nu ştiu…
— Ascultă-mă, am sunat la biserica la care se ducea mămica ta.
— Oh, Doamne…
Îi povesti despre răspunsul înregistrat şi despre caseta oferită.
— Tati! O casetă lăsată pentru cei rămaşi pe pământ? Te rog!
— Priveşti problema cu scepticism, de aceea ţi se pare ridicol. Eu nu văd
altă explicaţie logică şi abia aştept să văd caseta.
— Eşti disperat…
— Sigur că sunt. Tu nu eşti?
— Mă simt groaznic şi-s speriată, dar nu-s într-atât de disperată, ca să
ajung să-mi pierd minţile. Oh, tati, îmi pare rău! Nu te uita aşa la mine. Nu te
condamn că vrei să cauţi. Continuă şi nu te mai sinchisi de mine!
— O să mă însoţeşti?
— Aş prefera să n-o fac. Dar dacă vrei să vin…
— Poţi să mă aştepţi în maşină.
— Nu-i cazul! Nu mi-e frică să mă întâlnesc cu cineva cu care nu-s de
acord.
— Atunci o să mergem mâine, zise Rayford, dezamăgit de reacţia ei, dar
nu mai puţin decis să continue, atât pentru salvarea ei, cât şi a lui.
Dacă avea dreptate, nu voia să-şi piardă fiica…
 10

Cameron Williams se convinse să nu-l sune pe prietenul său şi al lui Dirk

Burton, de la Scotland Yard, înainte să plece din New York. Având în vedere
problemele legate de mijloacele de comunicare din ultimele zile şi
conversaţia bizară pe care o avusese cu şeful lui Dirk, Buck nu voia să rişte
să fie ascultat de cineva. Să-l compromită pe cunoscutul lui de la Scotland
Yard era ultimul lucru din lume care dorea să se întâmple.
Buck îşi luă cu el atât paşaportul real, cât şi pe cel pe un nume fals, cu
vize, o măsură obişnuită de siguranţă, luă un avion care plecă vineri
noaptea, târziu, de pe La Guardia şi ajunse pe Heathrow sâmbătă dimineaţă.
Îşi rezervă un loc la hotelul Tavistock şi dormi până după-amiază. Apoi
începu să caute adevărul despre moartea lui Dirk.
Începu prin a suna la Scotland Yard. Îl ceru pe prietenul său, Alan
Tompkins, un poliţist cu un grad mediu. Aveau cam aceeaşi vârstă, iar
Tompkins, un bărbat zvelt, cu părul negru, fusese intervievat de către Buck
pentru un reportaj despre terorismul din Anglia.
Se plăcuseră şi petrecuseră o seară într-un restaurant împreună cu Dirk.
Cei trei deveniseră prieteni buni şi se întâlneau de fiecare dată când Buck
venea în vizită. Acum încerca să comunice cu Tompkins prin telefon, astfel
încât Alan să priceapă iute şi să nu lase să se înţeleagă cum că ar fi prieteni,
în cazul în care convorbirea era înregistrată.
— Domnule Tompkins, nu mă cunoaşteţi. Mă numesc Cameron Williams,
de la Global Weekly.
Apoi, înainte ca Alan să apuce să izbucnească în râs şi să-şi salute
prietenul, Buck continuase:
— Sunt în Londra, ca să fac un studiu preliminar asupra conferinţei
internaţionale pe probleme monetare de la Organizaţia Naţiunilor Unite.
Alan răspunse, pe un ton serios:
— Cum aş putea să vă ajut, domnule? Ce legătură are conferinţa cu
Scotland Yard-ul?
— Nu reuşesc să dau de cel pe care doresc să-l intervievez şi bănuiesc că
s-a întâmplat ceva.
— Despre cine-i vorba?
— Se numeşte Burton. Dirk Burton. Lucrează la bursă.
— Aşteptaţi puţin, să verific, şi vă voi suna eu.
 După câteva minute, telefonul lui Buck sună.
— Da, Tompkins de la Yard. V-aş ruga să fiţi amabil şi să veniţi până la
mine.
***
Sâmbătă dimineaţă, ajuns în Mount Prospect, Illinois, Rayford Steele sună
din nou la Biserica Oraşului Noii Speranţe. De data asta, la telefon răspunse
un bărbat. Rayford se prezentă drept soţul unui foste enoriaşe.
— Vă cunosc, domnule, răspunse bărbatul. Ne-am mai întâlnit. Sunt Bruce
Barnes, pastorul-consilier.
— Oh, da, bună ziua.
— După expresia „fostă enoriaşă”, înţeleg că Irene nu mai e printre noi.
— Nu mai e. Şi nici fiul nostru.
— Ray junior, nu-i aşa?
— Exact.
— Mai aveţi o fiică mai mare, care nu participa la slujbe.
— Chloe.
— Şi ea a…
— E împreună cu mine. Mă întrebam cum merg lucrurile la
dumneavoastră – câţi oameni au dispărut, dacă vă mai întâlniţi, chestii din
astea. Ştiu că ţineţi slujbă duminică şi că oferiţi o casetă.
— Atunci ştiţi totul, domnule Steele. Aproape toţi membrii bisericii şi
participanţii la slujbe au dispărut. Sunt singurul din echipă care a rămas.
Le-am rugat pe nişte femei să mă ajute la birou. N-am idee câtă lume va veni
duminică, dar ar fi o onoare să vă văd din nou.
— Mă interesează mult caseta.
— Voi fi fericit să vă dau caseta mai înainte. Pentru că despre ea vom
discuta duminică dimineaţă.
— Nu ştiu cum să vă întreb, domnule Barnes…
— Bruce.
— Bruce. Ne vei instrui, vei predica sau ce vei face?
— Vom discuta. Voi pune caseta, pentru cei care n-au văzut-o şi vom
discuta despre ea.
— Dar tu… cum explici faptul că eşti încă aici?
— Domnule Steele, există o singură explicaţie şi prefer să discutăm
subiectul acesta între patra ochi. Dacă voi şti când veţi veni după casetă, vă
asigur că vă voi aştepta.
Rayford îi spuse că s-ar putea ca el şi Chloe să treacă pe acolo în cursul
după-amiezii.
 ***
Alan Tompkins aştepta în holul Scotland Yardului. Când Buck sosi, Alan îi
strânse mâna ceremonios şi-l conduse la un automobil mic şi vechi. Merseră
iute către un restaurant întunecos, aflat la câteva mile.
— Să nu vorbim aici, zise Alan, uitându-se mereu în oglinzi. Trebuie să fiu
atent.
Buck nu-şi văzuse niciodată prietenul atât de agitat şi de speriat.
Cei doi cerură bere neagră şi se aşezară într-un colţ izolat, dar Alan nu se
atinse de băutură. Buck, care nu mâncase din timpul zborului, schimbă halba
lui goală cu cea plină a lui Alan şi o goli şi pe aceasta. Când chelneriţa veni să
ia halbele, Buck comandă un sandviş. Alan nu mai luă nimic de băut, iar
Buck, care-şi cunoştea limitele, ceru un pahar de sifon.
— Ştiu că torn gaz pe foc, începu Alan, dar trebuie să-ţi spun că-i o
afacere urâtă şi că ar trebui să stai cât mai departe posibil.
— M-ai pus pe jar, replică Buck. Ce s-a întâmplat?
— Se spune că a fost o sinucidere, dar…
— Dar noi doi ştim că-i imposibil. Ce dovezi există? Ai fost la locul
decesului?
— Am fost. A fost găsit împuşcat în tâmplă, cu pistolul în mână. Fără
scrisoare.
— Lipsea ceva?
— Aparent, nimic. Dar, Cameron, tu ştii despre ce-i vorba…
— Nu ştiu.
— Hai, omule! Dirk credea în teoria conspiraţiei, era atent tot timpul la
implicarea lui Todd-Cothran în afacerile finanţiştilor internaţionali, la rolul
acestuia în conferinţa referitoare la cele trei monede. Ştia şi despre
asocierea lui cu Stonagal.
— Alan, s-au scris cărţi despre chestia asta. Oamenii şi-au făcut un hobby
din a mâzgăli tot felul de lucruri rele despre Comisia Trilaterală, despre
iluminaţi, chiar şi despre francmasoni. Dirk credea că Todd-Cothran şi
Stonagal făceau parte dintr-o organizaţie numită Consiliul Celor Zece sau
Consiliul Înţelepţilor. Şi ce-i cu asta? E o chestie inofensivă.
— Dar când un angajat, aflat pe scara ierarhică la mai multe trepte de
conducerea bursei, încearcă să facă o legătură între şeful lui şi teoria
conspiraţiei, atunci acesta are necazuri.
Buck oftă şi replică:
— I se face scandal sau este chiar ameninţat cu concedierea. Cum de-a
murit sau cum de-a fost împins la sinucidere?
 — Să-ți spun ceva, Cameron. Ştiu că Dirk a fost ucis.
— Şi eu sunt convins că a fost omorât, pentru că aş fi bănuit ceva, dacă ar
fi fost vorba de sinucidere.
— Au încercat să sugereze că ar fi fost vorba de durerea provocată de
pierderea cuiva în timpul marilor dispariţii. N-a mers… Din câte ştiu, n-a
pierdut pe nimeni apropiat.
— Dar ştii că a fost ucis. Cuvinte ciudate pentru un anchetator.
— Ştiu pentru că-l cunoşteam, nu pentru că-s anchetator.
— Nu ţine. Şi eu pot să spun că-l cunoşteam şi că nu putea să se sinucidă,
dar tocmai de aceea nu voi fi crezut.
— Cameron, treaba-i atât de simplă că ar putea fi un clişeu, dacă Dirk n-ar
fi fost prietenul nostru. Pe ce subiect îl ironizam noi?
— Erau mai multe lucruri. De ce?
— Glumeam, de obicei, pe seama faptului că-i neîndemânatic.
— Da. Şi ce-i cu asta?
— Dacă ar fi fost cu noi acum, unde ar fi stat?
Buck îşi dădu seama brusc către ce voia Alan să-l conducă.
— Ar fi stat în stânga unuia dintre noi… Şi era atât de neîndemânatic
pentru că era stângaci!
— A fost împuşcat în tâmpla dreaptă şi arma aşa-zisei sinucideri a fost
găsită în mâna lui dreaptă.
— Şi ce-au zis şefii tăi când le-ai spus că era stângaci şi că e vorba despre
o crimă?
— Eşti singura persoană căreia i-am spus asta.
— Alan! Ce spui, omule?
— Spun că-mi iubesc familia. Părinţii mei trăiesc şi mai am un frate şi o
soră… Ţin încă la fosta mea nevastă… Nu mai avem nimic în comun, dar n-aş
vrea să-i facă rău cineva.
— De ce ţi-e teamă?
— De ceea ce se află în spatele uciderii lui Dirk.
— Dar ai sprijinul întregului Scotland Yard, omule! Eşti un reprezentant
al legii şi vrei să laşi vinovaţii să scape?
— Da, exact asta voi face!
— Eu nu. N-aş putea să trăiesc cu o asemenea ruşine!
— Bagă-te în chestia asta şi o să te cureţi repede!
Buck făcu semn chelneriţei şi ceru cartofi prăjiţi. Femeia îi aduse un
morman de cartofi unsuroşi. Era exact ce dorea. Berea i se urcase la cap, iar
sandvişul nu fusese suficient pentru a contracara efectul alcoolului. Se
simţea ameţit şi îi era teamă că nu-i va fi foame mult timp.
— Ascult, şopti el. Ce încerci să-mi spui? Ce ţi s-a întâmplat?
— Dacă mă crezi, n-o să-ţi placă.
— N-am motive să nu te cred şi oricum nu-mi place. Acum spune.
— Moartea lui Dirk a fost aranjată să pară sinucidere. Locul a fost curăţat,
trupul incinerat. Am solicitat o autopsie şi am fost luat în râs. Superiorul
meu, comandantul Sullivan, m-a întrebat ce credeam eu că poate să arate
autopsia. I-am vorbit de zgârieturi, leziuni, semne de încăierare. M-a
întrebat dacă un individ s-ar lupta de unul singur, înainte să se împuşte. Am
păstrat ceea ce ştiam doar pentru mine.
— De ce?
— Am mirosit ceva.
— Şi dacă scriu un articol, într-o revistă internaţională, arătând
nepotrivirile? Sigur o să se întâmple ceva.
— Mi s-a spus să te sfătuiesc să te duci acasă şi să uiţi că ai auzit vreodată
de sinuciderea asta.
Buck se uită la el neîncrezător, apoi zise:
— Nu ştia nimeni că vin aici.
— Probabil că nu, dar cineva şi-a închipuit că s-ar putea să apari. Eu unul
n-am fost surprins că ai venit.
— De ce-ai fi fost? Prietenul meu a murit, aparent de propria-i mână. Nu
puteam să ignor aşa un lucru.
— O să-l ignori acum.
— Crezi că o să mă port ca un laş, numai pentru că aşa ai făcut tu?
— Cameron, mă cunoşti prea bine ca să mă judeci doar după asta…
— Mă întreb dacă te cunosc măcar un pic! Am crezut că gândim la fel. Că
suntem nişte fanatici ai justiţiei, Alan, că suntem căutători ai adevărului… Eu
sunt ziarist, tu poliţist. Ambii suntem sceptici. Ce-i cu fuga asta de adevăr,
mai ales când îl priveşte pe un prieten al nostru?
— Nu m-ai auzit? Mi s-a spus să te sfătuiesc să renunţi, în caz că apari.
— Atunci de ce m-ai chemat la Yard?
— Aş fi avut necazuri dacă te-aş fi văzut pe furiş.
— Din partea cui?
— Abia aşteptam să mă întrebi. Am fost vizitat de un asasin.
— Un dur?
— Exact.
— Te-a ameninţat?
 — Da. A spus că, dacă nu vreau mi se întâmple, mie sau familiei mele, ce i
s-a întâmplat prietenului meu, trebuie să fac ce-mi spune el. Cred că-i acelaşi
individ cu cel care l-a ucis pe Dirk.
— Probabil. De ce n-ai raportat superiorilor tăi că ai fost ameninţat?
— Voiam să raportez… Am început prin a încerca să rezolv singur
problema. I-am spus individului că n-are de ce să fie îngrijorat. A doua zi
m-am dus la bursă şi am cerut să mă întâlnesc cu domnul Todd-Cothran.
— Chiar cu şeful cel mare?
— În carne şi oase. Nu aveam stabilită o întâlnire, dar am insistat că-i
vorba de treburi ale Scotland Yardului, aşa că m-a primit. Biroul lui te
intimidează. Acolo totul e din mahon şi sunt şi nişte draperii de-un verde
întunecat. Am mers drept la ţintă. I-am spus: „Domnule, cred că unul dintre
angajaţii dumneavoastră a fost ucis.” Cât se poate de calm, mi-a răspuns:
„Să-ţi spun ceva, şefule.” Ăsta e un termen folosit între ei de mahalagii, nu
unul pe care un individ în poziţia lui l-ar fi folosit pentru cineva ca mine.
Deci, a zis: „Să-ţi spun ceva, şefule. Rândul viitor te va vizita cineva în
apartament, pe la ora 22.00, aşa cum a păţit un anumit gentleman în noaptea
trecută, când a fost salutat din partea mea. Ai priceput?”
— Şi tu ce-ai zis?
— Ce să zic? Am amuţit. M-am uitat la el şi am dat din cap. Iar el a
adăugat: „Să-ţi mai spun ceva. Avertizează-l pe prietenul tău Williams să nu
se amestece.” „Williams?” am întrebat eu, ca şi cum n-aş fi ştiut despre cine
vorbeşte. M-a ignorat, pentru că ştia foarte bine care-i adevărul.
— Cineva a ascultat mesageria vocală a lui Dirk.
— Fără îndoială. A continuat: „Dacă trebuie convins, spune-i că poate-i
pasă de tatăl lui şi de Jeff. Jeff e fratele tău?
Buck dădu din cap, apoi întrebă:
— Aşa că ai cedat?
— Ce puteam să fac? Am încercat să mă joc de-a băiatul curajos. I-am zis:
„Aş putea să am un microfon. Aş putea să înregistrez conversaţia noastră.”
Cât se poate de calm, mi-a replicat: „Ar fi descoperit ceva detectoarele de
metal”. „Am o memorie bună şi aş putea să te denunţ”, l-am ameninţat eu. „O
faci pe riscul tău, şefule”, a răspuns el. „Cine o să te creadă? Nici măcar
Marianne, dacă va fi suficient de sănătoasă ca să te înţeleagă.”
— Marianne?
— Sora mea. Dar asta n-a fost tot. L-a sunat pe şeful meu, de parcă şi-ar fi
anunţat şoferul că vrea să meargă acasă: „Sullivan, dacă ar veni unul dintre
oamenii tăi aici, în biroul meu, şi m-ar hărţui, cam ce-ar trebui să fac?” Iar
Sullivan, unul dintre idolii mei, s-a bâlbâit ca un copil. „Domnule
Todd-Cothran, faceţi ce credeţi că trebuie să faceţi.” Iar Todd-Cothran l-a
întrebat: „Şi dacă-l omor în timp ce stă aici?” Sullivan i-a răspuns: „Domnule,
sunt convins că ar fi o omucidere justificată.” Ce crezi c-a urmat?
Todd-Cothran a zis, în timp ce telefona la Scotland Yard, ştiind că orice
convorbire se înregistrează: „Şi dacă-l cheamă Alan Tompkins?”. Chiar aşa,
direct. Iar Sullivan i-a spus: „O să vin acolo şi o să am grijă de cadavru.”
Acum ai o imagine completă.
— Deci n-ai la cine să găseşti ajutor.
— La nimeni dintre cei pe care-i ştiu.
— Deci şi eu ar trebui să-mi vâr coada între picioare şi s-o iau la goană.
Alan dădu din cap.
— Va trebui să-l anunţ pe Todd-Cothran că am transmis mesajul. Se
aşteaptă să iei primul avion înapoi.
— Dacă nu?
— Nu ştiu, dar eu n-aş forţa lucrurile.
Buck împinse farfuria într-o parte şi-şi trase scaunul în spate.
— Alan, nu mă cunoşti bine, dar trebuie să afli că nu-s tipul care să
accepte aşa ceva.
— Tocmai de asta mi-e teamă. Nici eu nu pot să accept, dar încotro să mă
îndrept? Ce să fac? Crezi că poţi să ai încredere în cineva, de pe undeva. Dar
ce poate face aici cineva? Dacă asta dovedeşte că Dirk avusese dreptate, că
s-a apropiat de ceva clandestin, în care se implicase Todd-Cothran, unde se
vor sfârşi lucrurile? E implicat şi omul tău, Stonagal? Dar ceilalţi din echipa
internaţională cu care se întâlnea? Te-ai gândit că-i pot avea la mână pe toţi?
Am crescut citind poveşti despre gangsterii voştri din Chicago, care plăteau
poliţişti, judecători, chiar şi politicieni. Nimeni nu putea să se atingă de ei.
Buck dădu din cap, dar replică:
— Nimeni nu putea să se atingă de ei, cu excepţia celor ce nu puteau fi
cumpăraţi.
— Incoruptibilii?
— Ei au fost eroii mei.
— Şi ai mei, zise Alan. De aceea am ajuns poliţist. Dar dacă Yard-ul e
corupt, unde să caut ajutor?
Buck îşi sprijini bărbia în mână.
— Crezi că ai fost supravegheat? Urmărit?
— Am verificat. Până acum, cred că nu.
— Nimeni nu ştie unde suntem acum?
 — Am încercat să văd dacă suntem urmăriţi. În opinia mea de
profesionist, am ajuns aici fără să fim filaţi. Ce vrei să faci, Cameron?
— Se pare că pot face prea puţine aici. Poate că ar fi bine să mă întorc
acasă chiar acum, sub un alt nume, lăsând impresia, celor cărora le pasă de
asta, că-s încăpăţânat şi că am rămas aici.
— Cu ce folos?
— Sunt speriat, Alan, dar voi avea grijă de mine. Într-un fel, voi găsi
persoana care poate să mă ajute. Nu cunosc ţara voastră suficient de bine ca
să ştiu în cine să am încredere. Sigur, am încredere în tine, dar tu ai fost scos
din luptă.
— Crezi că sunt slab, Cameron? Crezi că am avut de ales?
Buck clătină din cap şi zise:
— Te compătimesc şi nu ştiu ce aş fi făcut în locul tău.
Chelneriţa anunţa ceva, întreba ceva la fiecare masă. Când se apropie,
Buck şi Alan tăcură, gata s-o asculte.
— Aveţi un Sedan verde deschis? Mi s-a spus că are luminile din interior
aprinse.
— E al meu, răspunse Alan, dar nu-mi amintesc să fi aprins luminile.
— Nici eu, interveni şi Buck. Cred că luminile erau stinse, când am intrat
în restaurant. Poate că n-am observat…
— Poate. Probabil că nu s-a stricat nimic, dar bateria rablei n-o să mai
reziste prea mult.
— Fii atent! îl sfătui Buck. Asigură-te că n-a umblat nimeni la maşină.
— Puţin probabil. Aminteşte-ţi că-i chiar în faţă.
Buck îl privi pe poliţist cum iese din cârciumă. Desigur, luminile din
interiorul maşinii puteau fi văzute din local. Alan se aşeză pe scaunul
şoferului şi stinse lumina. Când se întoarse, spuse:
— Am îmbătrânit. Rândul viitor o să uit farurile aprinse.
Buck era copleşit de tristeţe, gândindu-se la situaţia primejdioasă în care
se afla prietenul său. Ce handicap! Să încerci să rezolvi un caz pe care ţi l-ai
dorit toată viaţa, ştiind însă că superiorii tăi sprijineau un individ ce se purta
ca un gangster internaţional!
— O să sun la aeroport, să văd dacă pot să plec în seara asta.
— Nu zboară nimic în direcţia care-ţi trebuie ţie la ora asta, zise Alan.
— O să iau ceva spre Frankfurt şi o să mă îndrept spre casă de acolo,
mâine dimineaţă. Nu cred că ar trebui să-mi încerc norocul aici.
— E un telefon lângă uşă. O să plătesc eu consumaţia.
 — Insist să plătesc eu, zise Buck, punând o bancnotă de cinci mărci pe
masă.
Buck luase deja legătura cu Heathrow-ul, când Alan număra restul primit
de la chelneriţă. Rezervă un loc pentru zborul spre Frankfurt de peste
patruzeci şi cinci de minute, ceea ce-i permitea să prindă cursa de duminică
dimineaţa spre J.F.K.
— Oh, s-a deschis Aeroportul Kennedy! exclamă el.
— Acum o oră, răspunse fata. Număr limitat de zboruri, dar
Pan-Continental-ul din Germania pleacă abia dimineaţă. Câţi pasageri?
— Un singur pasager.
— Numele?
Buck căută în buzunar, ca să-şi amintească numele de pe paşaportul fals.
— Pardon? zise el, în timp ce se apropia Alan.
— Numele, domnule.
— Oh, scuze. Oreskovich. George Oreskovich.
Alan îi făcu semn că-l aşteaptă în maşină. Buck dădu din cap.
— În regulă, domnule, zise femeia. V-am înscris pentru un zbor spre
Frankfurt în seara asta, cu continuare spre J.F.K., New York, mâine. Mai pot
face ceva pentru dumneavoastră?
— Nu, mulţumesc.
Când Buck închise telefonul, uşa cârciumii fu aruncată în cameră, iar o
fulgerare orbitoare şi un bubuit asurzitor îi făcu pe patroni să se arunce,
ţipând, pe podea în timp ce oamenii se strângeau în uşă, să vadă ce se
întâmplase, Buck privi îngrozit şasiul şi resturile topite ale ceea ce fusese
Sedanul de serviciu al lui Alan. Ferestrele de pe toată strada se spărseseră.
Se auzea deja o sirenă. Un picior şi o bucată din bust zăceau pe trotuar:
rămăşiţele lui Alan Tompkins.
În timp ce patronii se grăbiră să iasă, ca să se uite la maşina în flăcări,
Buck îşi croi drum prin mulţime, scoţând din portofel paşaportul şi actele de
identitate, şi anume pe cele reale. Profitând de confuzia creată, aruncă
documentele lângă resturile maşinii, sperând să nu ardă de tot, ca să mai
poată fi citite. Cei care-l voiau mort puteau acum să creadă că-i adevărat.
Apoi se strecură prin mulţime în cârciuma rămasă goală şi căută ieşirea din
spate. Numai că nu exista o uşă, ci doar o fereastră. Se strecură prin ea şi se
pomeni într-o alee îngustă, între clădiri. Frecându-şi hainele de pereţi, ieşi
pe o stradă lăturalnică. Alergă lăsând în urmă două cvartale şi făcu semn
unui taxi:
— La Tavistock, ceru el.
 După câteva minute, când taxiul ajunse la trei cvartale de hotel, Buck văzu
maşini ale poliţiei în faţa clădirii, blocând traficul.
— Du-mă, te rog, la Heathrow, îi spuse el şoferului.
Îşi dădu seama că lăsase laptop-ul printre bagajele de la hotel, dar nu mai
avea de ales. Transferase deja cele mai bune materiale, dar cine ştie cine va
putea avea acces acum la notiţele sale…
— Nu vreţi să luaţi nimic de la hotel? îl întrebă şoferul.
— Nu. Voiam doar să văd pe cineva.
— Foarte bine, domnule.
Se părea că o mulţime de poliţişti se strânseseră la Heathrow.
— Nu ştii unde aş putea găsi o pălărie ca a ta? îl întrebă Buck pe
taximetrist, în timp ce plătea.
— Vechitura asta? Abia mă îndur s-o port. Am altele mai bune. Vreţi un
suvenir?
— Ajunge atât? zise Buck, îndesându-i în mână o bancnotă mare.
— E mai mult decât merită, domnule. Vă mulţumesc din suflet.
Şoferul îşi puse şapca specifică taximetriştilor londonezi şi-i înmână lui
Buck pălăria cu boruri foarte mari, cum poartă pescarii. Acesta şi-o înfundă
pe cap şi se grăbi spre terminal. Plăti cu bani gheaţă biletele rezervate pe
numele George Oreskovich, un englez de origine poloneză, care se ducea
să-şi petreacă vacanţa în Statele Unite, via Frankfurt. Se afla în aer, înainte ca
autorităţile să afle că plecase.
 11

Rayford era încântat că putea s-o ia pe Chloe într-o plimbare cu maşina,

duminică, după ce stătuseră închişi în casă, copleşiţi de durere. Era încântat
şi pentru că acceptase să-l însoţească la biserică.
Chloe fusese somnoroasă şi tăcută toată ziua. Pomenise de posibilitatea
de a renunţa la facultate pentru un semestru şi de a urma nişte cursuri în
împrejurimi. Lui Rayford îi plăcuse ideea. Se gândise că va fi bine pentru
fată, apoi îşi dăduse seama că ea se gândise la binele lui şi fusese emoţionat.
În timp ce discutau în maşină, îi aminti fetei că luni, după călătoria lor
de-o zi până la Atlanta, trebuia să se întoarcă acasă separat de la O’Hare,
fiecare în câte o maşină, dacă voia să-şi recupereze automobilul de la
aeroport. Fata zâmbi:
— Cred că pot să mă descurc, acum că am douăzeci de ani.
— Te tratez ca pe o fetiţă, recunoscu el.
— Nu chiar. Dar poţi să faci şi mai mult.
— Ştiu ce o să-mi spui.
— N-ai cum să ştii. Poate doar să presupui.
— O să-mi spui că, dacă vreau să nu te mai tratez ca pe o fetiţă, să te las
să-ţi faci singură o părere astăzi, nu să-ţi impun punctul meu de vedere.
— Sper că asta se înţelege de la sine. Ai greşit, deşteptule! Voiam să-ţi
spun că m-ai convinge că mă consideri un adult responsabil dacă m-ai lăsa
luni să conduc maşina ta de la aeroport.
— O nimica toată, răspunse Rayford, cu o voce piţigăiată, ca de copil. Ce
te-ar face să te simţi fetiţă mare? Tati face imediat!
Fata îl înghionti, zâmbind, apoi deveni imediat serioasă.
— E uimitor ce lucruri mă amuză în zilele astea! Mă simt groaznic.
Rayford lăsă comentariul fără răspuns, în timp ce coti şi apăru bisericuţa
frumoasă.
— Nu te sinchisi prea mult de ce-am spus, zise Chloe. Trebuie să vin şi eu?
— Nu, dar mi-ar plăcea să vii.
Fata strânse din buze şi clătină din cap, dar când tatăl ei parcă şi ieşi din
maşină, îl urmă.
Bruce Barnes era scund şi grăsuţ, cu păr creţ şi cu ochelari cu ramă din
metal. Purta haine obişnuite, dar elegante, iar Rayford presupuse că avea cu
puţin peste treizeci de ani. Ieşi din sanctuar cu un aspirator mic în mână.
 — Scuzaţi-mă, zise el. Probabil că sunteţi familia Steele. Eu sunt toată
echipa actuală, cu excepţia Lorettei.
— Bună, zise o femeie în vârstă, venind din spatele lui Rayford şi Chloe.
Rămăsese în uşa biroului bisericii, cu ochii încercănaţi şi părul zbârlit,
arătând de parcă ar fi venit de la război. După câteva glume, se retrase la un
pupitru, aflat în primul birou.
— Întocmeşte un program pentru mâine, zise Barnes. Lucrul cel mai rău e
că nu avem idee câţi oameni vor veni. Veţi veni?
— Nu suntem încă siguri, răspunse Rayford. Probabil că eu voi veni.
Se uitară amândoi la Chloe. Aceasta le zâmbi politicos şi zise:
— Probabil că eu nu voi veni.
— Am pregătit caseta pentru dumneavoastră, spuse Barnes. Dar vă rog
să-mi acordaţi câteva minute.
— Am destul timp, zise Rayford.
— Sunt cu el, zise, resemnată, Chloe.
Barnes îi conduse în biroul pastorului.
— Nu stau la biroul lui, nici nu-i folosesc biblioteca, zise preotul cel tânăr,
dar lucrez aici, la masa de conferinţe. Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine sau
cu biserica şi nu vreau să devin trufaş. Nu-mi imaginez că Dumnezeu mă va
chema să am grijă de lucrarea Sa, dar dacă o va face, vreau să fiu pregătit.
— Şi cum vă va chema? zise Chloe, zâmbind. Prin telefon?
Barnes îi răspunse folosind acelaşi ton.
— Ca să fiu sincer, nu m-ar surprinde. Nu ştiu ce crezi tu, dar pe mine m-a
pus pe gânduri ce s-a întâmplat săptămână trecută. Un telefon din cer ar fi
fost mai puţin traumatizant.
Chloe ridică din sprâncene, aparent de acord cu punctul lui de vedere.
— Oameni buni, Loretta arată exact aşa cum mă simt eu. Suntem şocaţi şi
distruşi, pentru că ştim exact ce s-a întâmplat.
— Sau credeţi că ştiţi, zise Chloe, iar Rayford încercă să-i facă semn să
înceteze, dar fata părea că nu vrea să se uite spre el. Găseşti tot felul de teorii
la orice show televizat.
— Ştiu, răspunse Barnes.
— Şi fiecare trage spuza pe turta lui, continuă fata. Ziarele de scandal
spun că-i vorba de invadatori din cosmos, ceea ce ar dovedi că poveştile
tâmpite pe care le-au difuzat ani de zile au fost adevărate. Guvernul zice că-i
vorba de un duşman, deci ar trebui să cheltuim mai mult pentru mijloacele
de înaltă tehnologie ale armatei. Dumneavoastră veţi spune că-i vorba de
lucrarea lui Dumnezeu, ca să vă refaceţi biserica.
 Brace Barnes se uită la Chloe, apoi la tatăl ei:
— Vreau să vă rog ceva, zise el, întorcându-se din nou spre fată. Pot să vă
spun povestea mea iute, fără să mă întrerupeţi şi fără să ziceţi nimic,
exceptând momentul în care nu veţi pricepe ceva?
Chloe se uită la el, fără să-i răspundă.
— Nu vreau să fiu grosolan, dar nici dumneavoastră nu trebuie să fiţi.
V-am cerut câteva momente din timpul dumneavoastră. Dacă mi le oferiţi,
voi încerca să le folosesc. Apoi o să vă las în pace. Puteţi să faceţi ce vreţi cu
ce-o să vă spun. Puteţi să spuneţi că-s nebun, că-mi văd de interese. Puteţi să
plecaţi şi să nu vă mai întoarceţi. Dumneavoastră hotărâţi. Dar îmi acordaţi
atenţia dumneavoastră câteva minute?
Rayford se gândi că Barnes era un tip sclipitor. O pusese pe Chloe la
punct, fără să-i permită să facă pe deşteapta. Fata făcu un semn cu mâna, că-i
de acord. Barnes îi mulţumi şi începu.
— Pot să vă spun pe nume?
Rayford dădu din cap, Chloe nu răspunse.
— Ray şi Chloe? Stau aici, în faţa voastră, ca un om distrus. Iar Loretta?
Dacă are cineva dreptul să se simtă la fel de rău ca mine, atunci e Loretta. E
singura persoană din toată familia ei care a rămas aici. Avea şase fraţi şi
surori şi nu ştiu câţi unchi, mătuşi, veri, nepoate şi nepoţi. Au avut o nuntă
aici, anul trecut şi au fost vreo sută de rude. Toţi au dispărut.
— Groaznic! exclamă Chloe. Noi am pierdut-o pe mama şi pe frăţiorul
meu. Oh, îmi pare rău, nu trebuia să spun nimic.
— În regulă, zise Barnes. Situaţia mea e aproape la fel de rea ca şi a
Lorettei, doar că la o scară mai mică. Sigur, pentru mine e mult. Să vă spun
povestea mea.
Când începu să înşire detalii ce păreau nesemnificative, vocea lui deveni
mai puternică şi mai liniştită.
— Eram în pat, cu soţia mea. Dormea. Eu citeam. Copii adormiseră de
vreo două ore. Aveau cinci, trei şi, respectiv, un an. Cel mai mare dintre copii
era fată, ceilalţi doi, băieţi. Un lucru normal – eu citeam, în timp ce soţia
dormea. Muncea mult, avea grijă de copii şi lucra cu jumătate de normă, aşa
că pe la ora 21.00 cădea lată. Citeam o revistă sportivă, încercând să dau
paginile fără să fac zgomot. Din când în când, suspina. M-a întrebat dacă mai
citesc mult. Ar fi trebuit să mă duc în altă cameră sau să sting lumina şi să
încerc să adorm. Dar i-am răspuns că nu mai durează mult, sperând că ea o
să adoarmă iar eu voi apuca să citesc toată revista. De obicei, îmi dădeam
seama după modul în care respira dacă doarme suficient de profund ca să
n-o mai deranjeze lumina. Şi, după un timp, am auzit-o respirând profund…
M-am bucurat. Plănuisem să citesc până la miezul nopţii. Stăteam proptit în
cot, cu spatele la ea, folosind o pernă ca să o feresc un pic de lumină. Nu ştiu
cât timp am citit, când am simţit patul mişcându-se; mi-am dat seama că se
ridicase din pat. Am crezut că se dusese la baie şi speram să nu se trezească
suficient ca să mă certe, când o să se întoarcă, pentru că n-am stins lumina.
Era micuţă şi nu m-a şocat că n-am auzit-o mergând către baie. Dar, după
cum am spus, eram absorbit de ceea ce citeam. După câteva minute, am
strigat-o: „Dragă, te simţi bine?” Nu mi-a răspuns nimeni. Am început să mă
întreb dacă nu cumva îmi imaginasem doar că plecase. Am pipăit în spatele
meu. Nu era acolo, deci am strigat-o din nou. M-am gândit că, poate, se
dusese să vadă ce fac copiii, dar, de obicei, aude totul prin somn şi, dacă nu
plângea vreunul, nu se ducea la ei. Probabil că au mai trecut un minut sau
două, până m-am întors şi am observat nu numai că plecase, dar că aranjase
cearşaful şi pătura frumos, peste pernă. Vă imaginaţi ce-am crezut. Că s-a
supărat atât de tare pe mine, pentru că nu încetasem să citesc, încât se
săturase să aştepte să sting lumina şi hotărâse să se culce pe canapea. Sunt
un soţ bun, aşa că m-am dus imediat să-mi cer scuze şi s-o aduc înapoi în
pat. Ştiţi ce se întâmplase. Ea nu era nici pe canapea, nici în baie. Am vârât
capul în fiecare cameră a copiilor şi am chemat-o în şoaptă, crezând că îl
legăna pe vreunul dintre ei sau că stă cu el. Nimic. Luminile erau stinse în
toată casa, cu excepţia celei de pe noptiera mea. Nu voiam să trezesc copiii
strigând după ea, aşa că am aprins lumina de pe hol şi am căutat-o iar prin
camere. Mi-e ruşine să recunosc că nu mi-am dat seama de nimic până n-am
observat că cei doi copii mai mari nu se aflau în paturile lor. M-am gândit că
se duseseră în camera celui mic, să se culce pe podea, aşa cum făceau uneori.
Apoi mi-am închipuit că-i luase soţia mea cu ea în bucătărie, din cine ştie ce
motiv. Sincer vorbind, mă deranja un pic că nu ştiam ce se întâmpla în miez
de noapte. Dar când am văzut că nici copilul cel mic nu se afla în pătuț, am
aprins lumina, am scos capul pe uşă şi am strigat-o din răsputeri pe nevasta
mea. Niciun răspuns. Apoi am văzut pijamaua copilului pe pătuţ şi am ştiut.
Pur şi simplu am ştiut. Am înţeles subit. Am alergat din cameră în cameră,
am dat păturile la o parte şi am găsit pijamalele copiilor. Am tras şi pătura
de pe locul din pat al nevestei mele şi am văzut cămaşa ei de noapte, inelele,
chiar şi agrafele de păr pe pernă…
Rayford se străduia să-și stăpânească lacrimile, amintindu-şi de
experienţa lui similară. Barnes inspiră profund, apoi expiră, ştergându-se la
ochi.
 — Apoi am început să dau telefoane, continuă el. Prima oară am sunat la
pastor, dar, bineînţeles, mi-a răspuns robotul. Peste tot dădeam numai de
roboţi. Atunci am luat cartea de adrese a bisericii şi am început să caut
enoriaşi mai vârstnici, dintre aceia cărora nu le plăceau roboţii. Am sunat
peste tot. Nu răspundea nimeni. Sigur, ştiam că era puţin probabil să găsesc
pe cineva. Apoi am alergat, m-am urcat în maşină şi am gonit până la
biserică. Acolo am găsit-o pe Loretta, stând în maşină, îmbrăcată în halat, cu
părul pe moaţe, şi plângând. Am intrat în hol şi ne-am aşezat lângă plantele
din ghivece, plângând, ştiind exact ce se întâmplase. După vreo jumătate de
oră, au apărut alţi câţiva. Ne-am plâns de milă întrebându-ne ce-ar trebui să
facem. Apoi cineva şi-a adus aminte de caseta pastorului despre înălţarea la
Cer.
— Despre ce? întrebă Chloe.
— Pastorului nostru îi plăcea să predice despre venirea lui Hristos ca să-i
ia în cer pe cei din biserica Sa, să-i ia pe credincioşi, morţi sau vii, în rai,
înainte să înceapă pe pământ o perioadă de tulburări. Avusese un moment
de mare inspiraţie, cu vreo doi ani în urmă.
Rayford se întoarse spre Chloe:
— Îţi aminteşti că mama ta vorbea despre asta. Era foarte entuziasmată.
— Mda, ştiu…
— Ei bine, zise Barnes, pastorul folosise predica aceea şi se înregistrase
pe o casetă video, stând în acest birou şi adresându-se direct oamenilor
lăsaţi pe pământ. Lăsase caseta în biblioteca bisericii, cu instrucţiunea de a fi
luată şi vizionată dacă va dispărea majoritatea dintre noi. Am văzut-o cu
toţii de două ori în noaptea aceea. Câţiva au vrut să se certe cu Dumnezeu,
încercând să ne explice că ei sunt credincioşi adevăraţi şi că ar fi trebuit să
fie luaţi o dată cu ceilalţi, dar ştiam cu toţii care era adevărul. Toţi fuseserăm
nişte ipocriţi. Nu era vreunul dintre noi care să nu fi ştiut ce înseamnă să fii
un adevărat creştin. Ştiam că noi nu fuseserăm aşa şi că de aceea
rămăseserăm pe pământ.
Rayford simţea că-i venea greu să vorbească, dar trebuia să-l întrebe.
— Domnule Barnes, făceaţi parte din echipa de aici…
— Exact
— Atunci cum de aţi fost lăsat aici?
— O să-ţi explic, Ray, pentru că acum nu mai am nimic de ascuns. Mi-e
ruşine de mine însumi şi dacă înainte n-am avut dorinţa şi motivaţia de a
predica altora învăţătura lui Iisus, acum le am. Mă simt groaznic că a trebuit
să trec prin cea mai mare catastrofă din istorie ca să înţeleg. Am fost crescut
în sânul bisericii. Părinţii, fraţii şi surorile mele erau cu toţii creştini. Iubeam
biserica. Era viaţa mea, cultura mea. Pe atunci, consideram că a crede
înseamnă a crede în Biblie. Biblia spunea că, de crezi în Iisus, vei avea parte
de viaţa veşnică. Îmi plăcea mai ales partea aceea care vorbea de un
Dumnezeu iertător. Am fost un păcătos şi nu m-am schimbat niciodată.
Ţineam la iertare pentru că mă gândeam că Dumnezeu este obligat să ne
ierte. Trebuia să ne ierte. Unele versete spuneau că, dacă ne mărturisim
păcatele, El ne va ierta şi ne va spăla de păcate. Ştiam şi alte versete, care
spuneau că trebuie să crezi şi să accepţi, să ai încredere şi să înduri, dar
astea mi se păreau nişte aiureli teologice. Voiam drumul cel mai uşor, calea
cea mai simplă. Ştiam că alte versete spuneau că nu trebuie să continuăm să
păcătuim doar pentru că Dumnezeu dă dovadă de milă. Credeam că am o
viaţă frumoasă. M-am dus la colegiul teologic. La biserică şi la şcoală am
spus lucrurile cuvenite şi m-am rugat în public, ba chiar am încurajat
oamenii să trăiască precum adevăraţii creştini. Dar rămăsesem un păcătos.
Am recunoscut asta.. Le-am spus oamenilor că nu-s perfect. Am fost iertat.
— Şi soţia mea spunea asta, zise Rayford.
— Cu diferenţa că ea era sinceră. Eu am minţit. I-am spus soţiei mele că
dădeam zeciuială bisericii, ştiţi, că dădeam zece la sută din venitul nostru.
N-am dat nimic, doar când se trecea cu talgerul prin faţa mea puneam câteva
bancnote, ca să fac impresie bună. În fiecare săptămână mă spovedeam lui
Dumnezeu, făgăduind să mă port mai bine din acel moment. I-am încurajat
pe oameni să-şi împărtăşească altora credinţa să le spună celorlalţi cum să
devină creştini. Dar eu n-am făcut asta. Sarcina mea era să vizitez în fiecare
zi oameni acasă, în aziluri sau în spitale. Mă pricepeam. Îi încurajam, le
zâmbeam, vorbeam cu ei, mă rugam cu ei, le citeam din Scriptură. Dar n-am
făcut niciodată asta în particular, în timpul meu liber. Eram leneş. Nu mă
osteneam prea mult. Când lumea credea că fac vizite, mă duceam la vreun
film, în altă localitate. Eram supus poftelor. Citeam cărţi pe care n-ar fi
trebuit să le citesc şi mă uitam în reviste care-mi hrăneau poftele.
Rayford tresări. Lovitura fusese prea aproape de ţintă.
— Aveam o slujbă uşoară şi mă complăceam în situaţia în care eram.
Ştiam că mă duceam la fund. Ştiam că era prea frumos ca să fie adevărat.
Ştiam că adevăraţii creştini se remarcau prin ceea ce făceau şi că eu nu
făceam nimic. Dar mă consolam cu gândul că existau în jur oameni mai răi ca
mine, care pretindeau că-s creştini. Nu violam, nu chinuiam copii, nu mă
făcusem vinovat de adulter, deşi simţeam deseori că nu-s credincios soţiei,
din cauza poftelor mele. Dar mă rugam, mă spovedeam şi mă simţeam ca şi
cum aş fi fost curat. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Când oamenii aflau că fac
parte din echipa preoţească a Noii Speranţe, ar fi trebuit să le spun despre
Păstorul cel Bun şi despre biserica cea sfântă, dar mă ruşinam să le vorbesc
despre Hristos. Dacă mă provocau şi mă întrebau dacă Noua Speranţă era
una dintre bisericile acelea care spun că Iisus e singura cale spre Dumnezeu,
mă feream să discut în contradictoriu. Voiam să mă placă. Sunt creştin, pot fi
pastor, numai nu mă amestecaţi cu ţicniţii. Orice, numai asta nu! Acum
înţeleg, desigur, că Dumnezeu îi iartă pe păcătoşi, pentru că suntem oameni
şi avem nevoie de iertare. Dar trebuie să primim darul Său, să-L acceptăm pe
Iisus, să-I permitem să trăiască în noi. Am folosit ceea ce consideram că-i
salvarea mea ca motivaţie ca să fac ceea ce voiam. Puteam să trăiesc în păcat
şi să pretind că-s credincios. Aveam o familie minunată şi lucram într-un
mediu plăcut. Şi, oricât de mizerabil mă purtam în particular, credeam cu
adevărat că voi merge în rai, după ce voi muri. Abia dacă mai citeam din
Biblie, cu excepţia momentelor în care pregăteam vreo conferinţă sau vreo
lecţie. Nu aveam „mintea la Hristos”. Creştin înseamnă, după câte ştiu eu, „al
lui Hristos” sau „unul precum Hristos”. Eu nu eram aşa ceva şi am descoperit
asta în cel mai groaznic fel cu putinţă. Vreau să vă spun că decizia vă
aparţine. Sunt vieţile voastre. Dar eu ştiu, şi ştie şi Loretta, aşa cum ştiu şi cei
câţiva care s-au învârtit prin biserica asta… Noi ştim exact ce s-a întâmplat
cu câteva nopţi în urmă. Iisus Hristos s-a întors după adevărata Lui familie,
iar noi ceilalţi am fost lăsaţi pe pământ.
Bruce o privi pe Chloe în ochi şi continuă:
— Nu mă îndoiesc că am fost martori la înălţarea la Cer. Teama mea cea
mai mare, după ce am înţeles adevărul, a fost că nu mai am nicio speranţă.
Mi-am ratat şansa, am fost un ipocrit, mi-am urzit un fel de creştinism care
mi-a asigurat o viaţă liberă, dar care m-a costat sufletul. Am auzit oameni
care spuneau că atunci când biserica se va înălţa la cer, Duhul lui Dumnezeu
va părăsi pământul. Logica afirmaţiei pornea de la ideea că atunci când Iisus
s-a dus în ceruri, după învierea Sa, Sfântul Duh, pe care L-a dat Dumnezeu
bisericii se întrupase în credincioşi. Deci, când aceştia au fost luaţi în rai,
Sfântul Duh a dispărut o dată cu ei şi nu mai există speranţă pentru cei
rămaşi pe pământ. Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit când caseta
pastorului mi-a arătat că lucrurile stau altfel. Ne-am dat seama cât de proşti
am fost, iar cei dintre noi care fac parte din această biserică – cel puţin aceia
care s-au strâns în clădirea asta, în noaptea în care toţi ceilalţi au dispărut –
suntem acum cât se poate de zeloşi. Nimeni dintre cei care vin aici nu pleacă
fără să cunoască exact ce credem şi ce credem că le este necesar pentru a
stabili o legătură cu Dumnezeu.
Chloe se plimba, cu braţele încrucişate la piept.
— O poveste foarte interesantă, zise Chloe. Care a fost treaba cu Loretta?
Cum şi-a ratat ea şansa, din moment ce familia ei atât de numeroasă fusese
alcătuită numai din creştini adevăraţi?
— O să-ţi spună, cândva, zise Bruce. Mi-a mărturisit că mândria şi
nestatornicia au îndepărtat-o de Hristos. Făcea parte dintr-o familie foarte
religioasă şi abia spre sfârșitul adolescenţei s-a gândit serios la credinţa ei.
Până atunci, ea se dusese cu familia la biserică şi la toate activităţile legate
de biserică. După ce a crescut şi s-a măritat, după ce a devenit mamă şi apoi
bunică, i-a convins pe toţi că era o adevărată credincioasă, fiind foarte
respectată aici. Numai că nu crezuse niciodată şi nu-L acceptase pe Iisus.
— Deci, concluzionă Chloe, toată chestia aia cu credinţa şi acceptarea, cu
viaţa dedicată lui Hristos şi cu lăsarea Lui să trăiască în tine, toate astea
înseamnă ceea ce înţelegea mama când vorbea despre mântuire?
Bruce dădu din cap şi o completă:
— Când e vorba despre păcat, iad şi judecată…
— Adică noi n-am fost izbăviţi de toate astea?
— Exact.
— Tu chiar crezi în asta!
— Cred.
— Trebuie să recunoşti că-i o aiureală.
— Pentru mine nu. Nu mai e.
Rayford, întotdeauna adept al preciziei şi al ordinii, întrebă:
— Deci, ce-aţi făcut? Ce-a făcut soţia mea? Ce-a făcut-o pe ea mai creştină,
ce… a…
— Ce-a izbăvit-o?
— Da, zise Rayford. Exact asta vreau să ştiu. Dacă ai dreptate, şi i-am spus
deja lui Chloe că aşa văd şi eu acum lucrurile, trebuie să ştim ce trebuie
făcut. Cum poate un om să treacă dintr-o stare într-alta. Evident, noi n-am
fost izbăviţi şi trebuie să înfruntăm viaţa fără de cei iubiţi, care au fost
creştini adevăraţi. Deci, cum devenim creştini adevăraţi?
— Vă voi îndruma, spuse Bruce. Şi vă voi trimite acasă cu caseta. Îi voi
îndruma amănunţit mâine dimineaţă la 10.00 pe toţi cei care vor veni.
Probabil că voi ţine lecţii în fiecare duminică dimineaţa, cât timp va fi
nevoie. Sunt sigur de un lucru şi, indiferent cât de importante sunt predicile
şi lecţiile, nimic nu se compară cu acest lucru.
 În timp ce Chloe stătea cu spatele rezemat de perete, cu braţele
încrucişate, privind şi ascultând, Bruce se întoarse către Rayford:
— E foarte simplu. Dumnezeu face ca acest lucru să fie uşor. Nu-i o
tranzacţie supranaturală, nici nu înseamnă să alegi părţile bune, cum am
încercat eu să fac. Dar dacă vedem adevărul şi acţionăm conform lui,
Dumnezeu ne va izbăvi. Dar, mai întâi, trebuie să ne vedem aşa cum ne vede
Dumnezeu. Biblia spune că toţi oamenii păcătuiesc că nu există niciun om
drept, nici măcar unul. Şi mai spune că nu ne putem izbăvi singuri. Mulţi
oameni cred că pot să-şi croiască drum către rai sau către Dumnezeu făcând
lucruri bune, dar asta-i probabil cea mai mare greşeală ce poate fi făcută.
Întrebaţi pe oricine de pe stradă ce crede că spune Biblia sau biserica despre
felul în care se ajunge în rai şi nouă oameni din zece vă vor răspunde că e
legat de a face bine şi a trăi în dreptate. Sigur, trebuie să facem bine, dar nu
aşa vom ajunge să fim mântuiţi. Trebuie să facem acest lucru ca răspuns
pentru izbăvirea noastră. Biblia ne învaţă că nu încercarea noastră de a fi
drepţi ne va mântui, ci mila lui Dumnezeu. Şi mai spune că suntem mântuiţi
prin mila lui Hristos, nu prin noi înşine, ca să nu ne fălim cu bunătatea
noastră. Iisus a preluat păcatele noastre şi a plătit pentru ele, ca să nu mai
trebuiască să plătim noi. Pedeapsa a fost moartea, iar El a murit în locul
nostru, pentru că ne-a iubit. Când îi spunem lui Iisus că recunoaştem că
suntem păcătoşi şi pierduţi, că primim darul Său al mântuirii, atunci El ne
mântuieşte. Se produce o schimbare. Trecem din întuneric în lumină, de la
pierdere de sine la regăsire; suntem izbăviţi. Biblia spune că aceia care-L
primesc pe Iisus capătă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Pentru că
asta a fost Iisus – Fiul lui Dumnezeu. Când devenim fii ai lui Dumnezeu,
avem ceea ce a avut Iisus: o relaţie directă cu Dumnezeu, viaţa veşnică şi,
pentru că Iisus a plătit pentru vina noastră, căpătăm şi iertarea păcatelor
noastre.
Rayford era uimit peste măsură. Aruncă o privire spre Chloe. Aceasta nu
părea impresionată, dar nu se arăta a fi dornică de a-l contrazice pe pastor.
Rayford simţea că găsise exact ce căuta. Era ce bănuise. Auzise fragmente
disparate în decursul anilor, dar nu le pusese cap la cap. În ciuda a ceea ce
simţea, nu voia să se implice brusc, voia să mediteze, să vadă şi să audă
caseta şi să discute cu Chloe.
— Trebuie să vă întreb ceva, zise Bruce. Ceva care nu i-am mai întrebat
niciodată pe alţii. Vreau să ştiu dacă sunteţi gata să-L primiţi pe Hristos
chiar acum. Aş fi fericit să mă rog împreună cu voi şi să vă îndrum cum să
vorbiţi cu Dumnezeu.
 — Nu, răspunse iute Chloe, privind la tatăl ei de parcă i-ar fi fost teamă că
acesta era gata să facă o prostie.
— Nu? exclamă Bruce, surprins. Trebuie să vă mai gândiţi?
— Cel puţin, răspunse Chloe. Nu-i un lucru în privinţa căruia să te
pripeşti.
— Să vă spun ceva, zise Bruce. Eu aş vrea să mă fi grăbit. Cred că
Dumnezeu m-a iertat şi că am o treabă de făcut aici. Dar nu ştiu ce se va
întâmplă acum, după ce creştinii adevăraţi au dispărut. Aş fi vrut să se fi
întâmplat cu ani în urmă, nu acum, când poate că e prea târziu. Vă imaginaţi
că aş prefera să fiu în rai, împreună cu familia mea.
— Dar atunci cine ne-ar fi vorbit despre asta? întrebă Rayford.
— Oh, sunt recunoscător că mi s-a oferit această şansă. Dar o plătesc
groaznic.
— Înţeleg.
Rayford simţea că privirea lui Bruce îl arde de parcă tânărul ştia că era
aproape gata să se convertească. Dar nu se grăbise niciodată în viaţă. Şi
pentru că nu era ca şi cum s-ar fi tocmit cu un vânzător, avea nevoie să se
gândească, avea nevoie de o perioadă de linişte. Era un individ analitic şi, cu
toate că lucrurile acelea întâmplate subit aveau înţeles pentru el, cu toate că
nu se îndoia de teoria lui Bruce privind dispariţiile, nu voia să acţioneze
imediat.
— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da caseta şi vă garantez că mă voi
întoarce mâine.
Bruce se uită la Chloe. Aceasta spuse:
— Eu nu vă garantez nimic, dar vă mulţumesc pentru timpul acordat. Voi
urmări caseta.
— Asta-i tot ce vă cer, zise pastorul. Daţi-mi însă voie să vă amintesc că
trebuie să vă grăbiţi. Probabil că aţi auzit asta toată viaţa, aşa cum am
auzit-o şi eu. Sau poate că nu. Dar trebuie să vă spun că nu aveţi nicio
garanţie. E prea târziu ca să dispăreţi, aşa cum au făcut acum câteva zile cei
pe care-i iubiţi. Dar oamenii mor zilnic în accidente de maşină, în prăbuşiri
de avioane – oh, îmi pare rău, sunt sigur că sunteţi un pilot foarte bun –, în
tot felul de tragedii. Nu vreau să vă silesc să faceţi ceva pentru care nu
sunteţi încă pregătiţi, dar, dacă Dumnezeu vă convinge că-i adevărat, atunci
nu mai zăboviţi. Ce-ar fi mai rău decât să-L găsiţi pe Dumnezeu, în cele din
urmă, şi să muriţi fără El, pentru că aţi aşteptat prea mult?
 12

Buck telefona de la aeroport şi-şi rezervă o cameră la Hilton-ul din

Frankfurt, sub numele lui fals, ştiind că va trebui să sune în Statele Unite,
înainte ca familia sa şi colegii să audă că ar fi murit. Găsi un telefon public în
hol şi formă numărul din Arizona al tatălui său. Având în vedere diferenţa de
fus orar, acolo era sâmbătă la amiază.
— Îmi pare rău, tată, dar vei afla că am fost ucis în explozia unei maşini.
Un atac terorist, ceva de genul ăsta…
— Ce naiba se întâmplă, Cameron?
— Nu pot să-ţi povestesc acum, tată. Vreau doar să ştii că-s bine sănătos.
Sun de peste ocean, dar nu-i bine să-ţi spun de unde. Mă întorc mâine, dar va
trebui să stau ascuns un timp.
— Serviciul funerar pentru cumnata şi nepotul tău are loc mâine seară,
zise domnul Williams.
— Oh, nu, tată, nu pot să mă arăt pe-acolo. Îmi pare rău. Spune-i lui Jeff că
regret foarte mult.
— Trebuie să-ţi facem şi noi jocul? Adică trebuie să-ţi facem şi ţie un
serviciu funerar?
— Nu, nu-s în stare să fac pe mortul atât de mult timp. După ce colegii de
la Global vor afla că n-am murit, secretul n-o să fie păstrat prea multă vreme.
— Vei fi în pericol când cei care cred că te-au ucis vor afla adevărul?
— Probabil. Tată, trebuie să închid. Spune-i lui Jeff că regret, da?
— O să-i spun. Ai grijă!
Buck se mută la un alt telefon şi sună la revistă. Îşi schimbă vocea şi ceru
centralistei să-i facă legătura cu mesageria vocală pentru orele din afara
programului, a lui Steve Plank. Apoi spuse:
— Steve, ştii cine vorbeşte. Indiferent ce-o să auzi în următoarele
douăzeci şi patru de ore, să ştii că-s bine sănătos. O să te sun mâine şi o să ne
întâlnim. Lasă-i pe ceilalţi să creadă ce vor auzi. Trebuie să rămân ascuns
până voi găsi pe cineva care va putea să mă ajute. Pe curând, Steve!
***
Chloe rămase tăcută în maşină. Rayford abia se abţinu să n-o îmboldească
să vorbească. Nu era felul lui, dar simţea aceeaşi grabă pe care o sesizase la
Bruce Barnes. Ar fi vrut să rămână raţional. Ar fi vrut să studieze, să se
roage, să fie sigur. Dar nu era deja clar? Cum să fie mai sigur?
 Cu ce greşise în educarea lui Chloe, de era atât de prudentă, de atentă, că
nu vedea ceea ce lui i se părea evident? Descoperise adevărul. Bruce avea
dreptate. Trebuia să acţioneze înainte să li se întâmple ceva.
Emisiunile de ştiri anunţau numai cazuri de crime, de jafuri şi de indivizi
care profitau de haos. Oamenii erau împuşcaţi, răniţi, violaţi, ucişi. Şoselele
deveniseră mai periculoase ca niciodată. Echipele de urgenţă nu aveau
personal suficient, puţinii controlori de trafic, aerian şi de la sol, dirijau
zborurile, iar pentru avioane rămăseseră foarte puţini piloţi şi membri de
personal auxiliar calificat.
Oamenii verificau mormintele celor dragi, să vadă dacă trupurile acestora
dispăruseră, iar indivizi lipsiţi de scrupule pretindeau că fac acelaşi lucra,
căutând, de fapt, lucruri de valoare ce-ar fi putut fi îngropate o dată cu
cadavrele. Lumea devenise peste noapte un loc îngrozitor, iar Rayford îşi
făcea griji pentru siguranţa lui şi a lui Chloe. Nu voia să piardă timpul fără să
se uite la casetă şi să mediteze la o decizie pe care o luase deja.
— Vrei să ne uităm împreună? propuse el.
— Mai bine nu, tată. Văd către ce te îndrepţi şi nu-mi place. Asta-i o
chestie foarte personală. Nu-i o treabă de grup sau de familie.
— Nu-s convins că ai dreptate.
— Nu mă grăbi. Uită-te singur, iar eu o s-o văd mai târziu.
— Ştii că-mi fac griji pentru tine, că te iubesc şi că-mi pasă de tot ceea ce
ţi se întâmplă, nu-i aşa?
— Bineînţeles că ştiu.
— Vrei s-o vezi înainte de întâlnirea de mâine de la biserică?
— Tati, te rog! O să mă faci să nu mai am niciun chef, dacă o să mă sâcâi
mult. Nu-s convinsă că vreau să merg. I-am auzit discursul azi şi a zis că va
spune acelaşi lucru şi mâine.
— Şi dacă decid să devin creştin mâine? Mi-ar plăcea să fii de faţă.
— Nu ştiu dacă-i cazul, tati, zise Chloe, uitându-se la el. Nu-i ca la
absolvirea şcolii sau ca la altceva de genul ăsta.
— Poate că este. Mă simt ca şi cum mama şi fratele tău au trecut clasa, iar
eu am rămas repetent.
— Glumeşti!
— Vorbesc serios. S-au dus în rai. Eu nu.
— N-am chef să discut despre aşa ceva acum.
— Bine, dar să-ţi spun ceva. Dacă nu vii cu mine mâine, aş vrea să vezi
caseta cât lipsesc.
— Oh, eu…
 — Aş vrea să lămurim lucrurile înainte de zborul nostru de luni.
Călătoriile aeriene devin tot mai periculoase şi n-ai de unde să ştii ce se
poate întâmplă.
— Tati, fii serios! Toată viaţa te-am auzit spunându-le oamenilor cât de
sigure sunt zborurile! De fiecare dată când avea loc un accident, te întreba
cineva dacă nu ţi-e teamă, iar tu îi expuneai imediat tot felul de statistici ce
demonstrau că-i mai sigur să zbori decât să mergi cu maşina. Deci nu începe
cu aşa ceva.
Rayford renunţă. Se va ocupa de propriul lui suflet şi se va ruga pentru
fiica sa, dar era evident că nu putea s-o atragă pe calea credinţei.
Chloe se duse la culcare devreme sâmbătă noaptea, iar Rayford se aşeză
în faţa televizorului şi porni video-ul.
— Salut, se auzi vocea plăcuta a pastorului pe care îl întâlnise de mai
multe ori; acesta vorbea stând pe marginea biroului aflat în încăperea pe
care Rayford o vizitase cu puţin timp în urmă. Mă numesc Vernon Billings şi
sunt pastorul Bisericii Oraşului Noii Speranţe, din Mount Prospect, Illinois.
În timp ce priveşti această casetă, îmi imaginez teama şi disperarea ce te-au
cuprins, pentru că această casetă a fost înregistrată pentru a fi vizionată
doar după dispariţia oamenilor lui Dumnezeu de pe pământ. Faptul că te uiţi
înseamnă că ai fost lăsat aici… Eşti şocat, speriat şi cuprins de remuşcări. Aş
vrea să fii atent la instrucţiunile pentru viaţa ce va urma după înălţarea la
Cer de către Hristos a bisericii Sale. Pentru că asta s-a întâmplat. Toţi cei
despre care ştii că s-au încredinţat lui Iisus – şi numai Lui – pentru a fi
izbăviţi au fost luaţi de către El în rai. Să-ţi arăt, din Biblie, exact ce s-a
întâmplat. Ai nevoie de această dovadă, pentru că ai trăit cel mai şocant
eveniment din istorie. Dar caseta a fost înregistrată înainte şi sunt convins
că eu am dispărut, chiar de te întrebi de unde am ştiut. Iată de unde, din
Epistola către Corinteni, 15, 51-57.
Pe ecran apăru paragraful respectiv din Scriptură. Rayford apăsă pe
butonul de pauză şi alergă să caute Biblia lui Irene. Dură un timp până găsi
Epistola Întâi către Corinteni şi, deşi traducerea se deosebea puţin, înţelesul
era acelaşi.
Pastorul zise:
— Să vă citesc ce a scris marele propovăduitor şi apostol Pavel,
creştinilor din Biserica oraşului Corint: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi
vom muri, dar toţi ne vom schimba.
Deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbiţa va
suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.
 Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest
trup muritor să se îmbrace în nemurire.
Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup
muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:
«Moartea a fost înghiţită de biruinţă.
Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»
Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.
Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a dat biruinţa prin Domnul
nostru Iisus Hristos!”
Rayford se zăpăcise de tot. Putea să înţeleagă unele lucruri, dar restul îi
era nedesluşit. Lăsă caseta să meargă mai departe. Pastorul Billings
continuă:
— Permite-mi să-ţi explic câte ceva din cele pe care le-ai auzit, ca să
înţelegi mai limpede. Când Pavel a zis că nu toţi vom adormi, înţelegea că nu
toţi vom muri. Şi mai spune că trupul stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune, care va trebui să dureze o veşnicie. Când aceste lucruri se vor
întâmplă, când creştinii care au murit şi cei care trăiau încă vor primi
trupuri nemuritoare, atunci va avea loc înălţarea la Cer a bisericii. Fiecare
persoană care crede şi acceptă moartea jertfelnică, înmormântarea şi
învierea lui Iisus Hristos anticipează revenirea Sa pentru ei. Când te uiţi la
aceste imagini, aceia au văzut deja împlinirea promisiunii lui Iisus, care a zis:
„Voi veni din nou şi vă voi primi la Mine, căci acolo unde sunt Eu, veţi fi şi
voi.” Cred că aceşti oameni au fost literalmente luaţi de pe pământ, lăsând în
urma lor tot ce era trupesc. Dacă ai descoperit că lipsesc milioane de oameni
şi că au dispărut bebeluşii şi copii, ştii că ceea ce spun e adevărat. Noi
credem că Dumnezeu nu consideră un copil până la o anumită vârstă, care
diferă, probabil, de la individ la individ, ca fiind vinovat pentru decizii care
se iau cu sufletul şi cu mintea, cu deplina cunoaştere a urmărilor. Vei
descoperi că şi copiii nenăscuţi au dispărut din pântecele mamelor lor. Îmi
imaginez durerea şi suferinţa unei lumi fără copiii cei iubiţi, precum şi
disperarea părinţilor care le vor simţi lipsa. Epistola profetică a lui Pavel
către corinteni arată că totul se va întâmplă într-o clipită. Poate că ai văzut o
persoană dragă stând în faţa ta şi dispărând subit. Nu te invidiez pentru
şocul prin care ai trecut. Biblia spune că inimile oamenilor se vor opri de
teamă. Asta înseamnă că vor exista infarcturi provocate de şoc, oameni care
se vor sinucide de disperare şi ştii mai bine ce haos a rezultat din dispariţia
creştinilor de pe diferite mijloace de transport, a pompierilor, a poliţiştilor şi
a specialiştilor de toate felurile în intervenţii de urgenţă. În funcţie de
momentul în care vezi caseta, s-ar putea să fi aflat deja că a fost decretată
legea marţială în multe locuri, că s-au luat măsuri de urgenţă pentru
împiedicarea elementelor antisociale să jefuiască şi să se bată pentru
rezervele rămase. Guvernele vor fi zdruncinate şi va fi dezordine pe plan
internaţional. Te întrebi, poate, de ce s-a întâmplat aşa ceva. Unii cred că-i
judecarea de către Dumnezeu a unei lumi fără Dumnezeu. Dar asta se va
întâmplă mai târziu. Indiferent cât de ciudat ar părea, acesta este ultima
strădanie a lui Dumnezeu de a atrage atenţia oricărei persoane care L-a
ignorat sau L-a respins. Va permite să urmeze pentru voi, cei rămaşi, o
perioadă îndelungată de încercări şi necazuri. Şi-a luat credincioşii dintr-o
lume coruptă care-şi caută propria-i cale, propriile-i plăceri, propriul sfârșit.
Cred că scopul lui Dumnezeu este de a permite celor care rămân să se
autoanalizeze şi să abandoneze căutarea frenetică a plăcerii şi a îndestulării
şi să se întoarcă spre Biblie, ca să găsească adevărul, şi spre Hristos, ca să fie
mântuiţi. Dă-mi voie să te asigur că cei dragi, copiii tăi, prietenii şi
cunoştinţele n-au fost răpiţi de o forţă a răului sau de invadatori din cosmos.
Astea sunt explicaţii banale. Dar ceea ce-ţi părea ridicol înainte ar putea să ţi
se pară logic acum, chiar dacă lucrurile nu stau aşa. Biblia arată că va fi
scornită de o mare minciună, care va fi propovăduită cu ajutorul presei şi va
fi susţinută de un pretins lider mondial. Iisus a profeţit apariţia unei
asemenea persoane. A spus: „Am venit în numele Tatălui Meu şi nu M-aţi
primit; dar dacă altul va veni în numele lui, îl veţi primi.” Vreau să te
avertizez să te fereşti de un asemenea conducător al omenirii care se va ivi
în Europa. Se va dovedi a fi un mare înşelător care se va face cunoscut prin
semne şi minuni atât de impresionante, încât mulţi vor crede că-i trimis de
Dumnezeu. Va fi urmat de foarte mulţi dintre cei rămaşi şi mulţi vor fi
convinşi că săvârşeşte miracole. Înşelătorul va promite putere, pace şi
siguranţă, dar Biblia spune că va vorbi împotriva Celui de Sus şi îi va
persecuta pe sfinţii Domnului. Te avertizez să te fereşti de acest nou
conducător, care va fi unul cu o mare putere de convingere şi care va încerca
să stăpânească lumea în aceste vremuri de mare haos. Această persoană
este cunoscută în Biblie sub numele de Antihrist. Va face multe promisiuni,
dar nu şi le va ţine. Trebuie să crezi în promisiunile Atotputernicului
Dumnezeu făcute prin Fiul Său, Iisus Hristos. Eu cred că Biblia ne învaţă că
înălţarea la Cer a credincioşilor anunţă o perioadă de şapte ani de încercări
şi nenorociri, în care se vor petrece lucruri teribile. Dacă nu L-ai acceptat pe
Iisus ca Mântuitor al tău, atunci sufletul ţi-e în mare pericol. Şi, din cauza
evenimentelor catastrofale care vor avea loc în această perioadă, viaţa îţi va
fi în pericol. Dacă te întorci către Hristos, s-ar putea să mori ca un martir.
Rayford opri din nou caseta. Se aşteptase la chestia cu izbăvirea. Dar la
încercări şi la nenorociri? Pierderea celor dragi, înfruntarea mândriei şi
egoismului care-l îndepărtaseră de rai nu îi erau de ajuns? Urmau şi alte
nenorociri?
Şi ce-i cu „marele înşelător” despre care vorbise pastorul? Poate că luase
treaba asta cu profeţiile prea în serios. Dar aici n-avea de-a face cu un
vânzător de leacuri băbeşti. Ci cu un om sincer, cinstit, demn de încredere,
un om al lui Dumnezeu. Dacă lucrurile spuse de pastor despre dispariţii erau
adevărate – şi Rayford ştia în sufletul său că erau adevărate –, atunci omul
acela merita respectul şi atenţia lui.
Venise timpul să înceteze să critice, să fie doar un tip analitic care se
bazează exclusiv pe dovezi. Dovada se afla în faţa lui: scaunele goale, patul
pustiu, golul din sufletul său. Exista doar un singur mod de acţiune. Porni
din nou caseta.
— În acest moment, nu contează de ce ai rămas pe pământ. Poate că ai
fost prea egoist, prea mândru sau prea ocupat, poate că n-ai avut timp să te
gândeşti la ce-ţi cere Iisus. Din acest moment, ai o altă şansă. N-o rata!
Dispariţia sfinţilor şi a copiilor, haosul apărut şi disperarea celor îndureraţi
sunt dovezi că îţi spun adevărul. Roagă-te la Dumnezeu ca să te ajute!
Primeşte darul mântuirii chiar acum! Împotriveşte-te minciunilor şi
strădaniilor lui Antihrist, care se va ivi în curând! Aminteşte-ţi că acesta îi va
dezamăgi pe mulţi oameni. Nu trebuie să te numeri printre ei. Cu aproape
opt sute de ani înainte de prima venire pe pământ a lui Iisus, Isaia a profeţit,
în Vechiul Testament, că împărăţiile lumii se vor înfrunta, iar feţele lor vor fi
ca flăcările. Pentru mine, asta înseamnă al treilea război mondial, un război
termonuclear care va şterge de pe faţa pământului milioane de fiinţe.
Profeţiile Bibliei sunt întâmplări consemnate înainte ca ele să se fi produs.
Îţi sugerez să cauţi cărţi despre acest subiect sau să găseşti experţi în acest
domeniu, care, din cine ştie ce motiv, nu L-au acceptat pe Iisus şi au fost
lăsaţi pe pământ. Studiază, ca să ştii ce vine şi să te pregăteşti! Vei descoperi
că guvernele şi religiile se vor schimba, că vor izbucni războaie şi vor fi
distrugeri, inflaţie şi un mare număr de morţi. Sfinţii vor fi ucişi. Se va
produce un cutremur devastator. Fii pregătit! Dumnezeu vrea să-ţi ierte
păcatele şi să-ţi facă loc în rai. Ascultă ce se spune la Iezechiel 33,11: „Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să
fie viu”. Dacă accepţi mesajul de izbăvire al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt se va
pogorî asupra ta şi te vei naşte din nou. Nu-i nevoie să înţelegi toate astea
din punct de vedere teologic. Poţi deveni un copil al Domnului rugându-te la
El chiar acum, aşa cum te învăţ eu…
Rayford apăsă pe butonul de stop-cadru şi contemplă îngrijorarea de pe
figura pastorului, mila din ochii lui. Ştia că prietenii şi cunoştinţele vor crede
că a înnebunit; poate că şi fiica lui va crede acelaşi lucru. Dar cele spuse de
pastor i se păreau adevărate. Rayford nu ştia ce e cu acei şapte ani şi cu noul
conducător, mincinosul care trebuia să vină. Dar ştia că avea nevoie de Iisus
în viaţa lui. Avea nevoie de iertarea păcatelor şi de asigurarea că, într-o zi, va
fi alături de soţia şi de fiul său, în rai.
Rayford rămase un timp cu capul rezemat în mâini. Nu se auzea niciun
zgomot de la etaj, unde se odihnea Chloe. Rămăsese singur cu gândurile sale,
singur cu Dumnezeu şi simţindu-I prezenţa. Rayford căzu în genunchi, pe
covor. Nu îngenunchease niciodată când se rugase, dar acum, avea
sentimentul că acel moment era unul foarte important, datorită
sentimentului de pioşenie. Porni din nou aparatul video şi puse telecomanda
alături, întinse mâinile, cu palmele în jos, în faţă, şi-şi rezemă fruntea de ele,
privind spre podea. Pastorul zise:
— Roagă-te împreună cu mine, iar Rayford rosti o dată cu el. Doamne,
recunosc că sunt un păcătos. Îmi pare rău că am păcătuit. Iartă-mă şi
izbăveşte-mă! Îţi cer acest lucru în numele lui Iisus, care a murit pentru
mine. Cred în El acum, cred că sângele fără de păcat al lui Iisus ajunge ca să
plătească preţul izbăvirii mele. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat şi m-ai primit.
Mulţumesc că mi-ai izbăvit sufletul.
În timp ce pastorul continua cu cuvinte de îmbărbătare, citind versete
care promiteau celui care va chema numele Domnului izbăvirea şi că
Dumnezeu nu va izgoni pe nimeni dintre cei care-L caută, Rayford rămase
acolo unde se afla. Spre sfârşitul casetei, pastorul zise:
— Dacă ai fost sincer, eşti izbăvit, te-ai născut din nou, eşti fiu al lui
Dumnezeu.
Rayford voia să-I mai vorbească lui Dumnezeu. Ar fi vrut să fie mai exact
în privinţa păcatelor sale. Ştia că fusese iertat dar, într-un fel copilăresc, ar fi
vrut ca Dumnezeu să ştie ce fel de om fusese.
Mărturisi că fusese mândru. Mândru de inteligenţa sa. Mândru de
aspectul său. Mândru de abilităţile sale. Îşi mărturisi poftele, felul în care-şi
neglijase soţia, în care se gândise doar la plăcerile lui. Cum preţuise prea
mult banii şi lucrurile. După ce termină, se simţi mai curat. Se speriase din
pricina vorbelor referitoare la vremurile grele care urmau, dar ştia că le va
face faţă mai bine în calitate de credincios adevărat, decât în starea în care
fusese.
Prima rugăciune care urmă fu pentru Chloe. Era îngrijorat şi voia să se
roage constant pentru ea până când va fi sigur că i se va alătura în viaţa
aceea înnoită.
***
Buck ajunse pe J.F.K. și-l sună imediat pe Steve Plank.
— Rămâi acolo unde eşti, Buck, renegatule! Ştii cine vrea să discute cu
tine?
— Nu-mi dau seama.
— Chiar Nicolae Carpathia!
— Mda, bine…
— Vorbesc serios. E aici, împreună cu vechiul tău prieten Chaim
Rosenzweig. Se pare că Rosenzweig ţi-a făcut reclamă şi, deşi toată presa
aleargă după el, Carpathia cu tine vrea să vorbească. Deci, am dat de tine, tu
o să-mi spui în ce belea ai intrat, o să te înviem din morţi şi vei putea să faci
marele interviu pe care-l doreai.
Buck închise telefonul şi bătu din palme. „E prea frumos ca să fie
adevărat, îşi zise el. Dacă există un individ care nu poate avea de-a face cu
teroriştii internaţionali, nici măcar cu gunoaiele de la Bursa din Londra şi de
la Scotland Yard, acela nu poate fi decât Carpathia. Dacă lui Rosenzweig îi
place de el, atunci nu poate fi decât un om corect.”
***
Rayford nu putea să aştepte dimineaţa, ca să se ducă la Noua Speranţă.
Începu să citească din Noul Testament, apoi scotoci prin casă după cărţile şi
îndrumarele pe care le strânsese Irene. Cu toate că multe lucruri îi păreau
greu de înţeles, era flămând şi însetat să cunoască istoria vieţii lui Hristos,
aşa că citi din cele patru Evanghelii, până ce se făcu târziu şi adormi.
În timp ce citea, Rayford se gândea că făcea acum parte din familia care îi
includea pe soţia sa şi pe fiul său. Cu toate că-l speriase ce prezisese pastorul
pe casetă – toate lucrurile rele ce se vor întâmplă în lume acum, după ce
credincioşii fuseseră înălţaţi la cer –, era încântat de noua lui credinţă. Ştia
că va fi într-o zi împreună cu Dumnezeu şi cu Hristos. Dorea acelaşi lucru şi
pentru Chloe, mai mult ca niciodată.
Rayford se stăpâni şi nu-şi sâcâi fiica. Era decis să nu-i spună ce făcuse
până nu-l întreba. Iar ea nu-l întrebă înainte să plece dimineaţă spre
biserică; dar se scuză că nu mergea cu el.
— Voi veni cândva, zise ea. Promit. Nu-s împotrivă. Numai că nu-s gata.
 Rayford se stăpâni să n-o avertizeze să nu aştepte până va fi prea târziu.
Voia s-o roage să vadă caseta, dar ea ştia că el urmărise înregistrarea şi nu-l
întrebase nimic. Derulase banda de la capăt şi lăsase caseta în aparat,
sperând şi rugându-se ca fata s-o vadă cât timp va fi plecat.
Ajunse la biserică înainte de ora 10.00 şi fu uimit când descoperi că putea
să parcheze doar la distanţă de trei cvartale. Biserica era înţesată de oameni.
Puţini aveau Biblii cu ei şi aproape nimeni nu se îmbrăcase de sărbătoare.
Erau oameni speriaţi, disperaţi, care umpluseră biserica, inclusiv balconul.
Rayford rămase în spate, în picioare.
Bruce începu predica la ora 10.00, dar o rugă pe Loretta să rămână la uşă
şi să aibă grijă ca şi cei care întârziaseră să fie poftiţi. În ciuda mulţimii, nu
folosi reflectoarele, nici nu stătu în amvon. Plasase un suport de microfon în
faţa primului rând de bănci şi vorbi, pur şi simplu, oamenilor.
Bruce se prezentă şi spuse:
— Nu stau în amvon pentru că acela e un loc pentru oameni pregătiţi şi cu
chemare. Eu mă aflu astăzi în situaţia de a conduce şi de a vă învăţa în lipsa
altora. În mod normal, ne-ar fi plăcut să vedem o asemenea mulţime în
această biserică. Dar n-o să vă spun că-i minunat că vă văd aici. Ştiu că aţi
venit ca să aflaţi ce s-a întâmplat cu copiii voştri, cu cei dragi, iar eu cred că
am răspunsul. Evident, nu l-am avut înainte, altfel aş fi dispărut şi eu. Nu
vom cânta şi nu vom face anunţuri, cu excepţia celui că am programat
studiul Bibliei, miercuri seara la ora 19.00. Nu vom strânge acum danii, deşi
vom începe să facem asta săptămâna viitoare, ca să ne acoperim cheltuielile.
Biserica are ceva bani în bancă, dar trebuie să plătim chiria şi să cumpărăm
câte ceva de mâncare.
Bruce le povesti exact ce le povestise lui Rayford şi lui Chloe, cu o zi
înainte, iar vocea lui era singurul sunet din încăpere. Mulţi plângeau. Le puse
caseta şi mai mult de o sută de oameni se rugară, la sfârşit, împreună cu
pastorul. Bruce îi îndemnă să înceapă să vină la Noua Speranţă. Apoi adăugă:
— Îmi dau seama că mulţi dintre voi sunt sceptici. Poate chiar credeţi că
lucrurile întâmplate vin de la Dumnezeu, dar atunci îi purtaţi ranchiună.
Dacă vreţi să vă întoarceţi în seara asta şi să-mi puneţi întrebări, vă voi
aştepta. Am preferat să nu vă ofer această posibilitate acum, dimineaţa,
pentru că mulţi sunt novici în ale credinţei şi nu vreau să amestecăm
discuţiile. Fiţi siguri că voi răspunde la orice întrebare cinstită. Oricine L-a
primit pe Iisus în dimineaţa aceasta şi vrea să se spovedească poate să vină
la microfon. Biblia ne învaţă să facem asta, să ne facem cunoscută decizia şi
poziţia. Puteţi veni oricând la microfon.
 Rayford fu primul care se puse în mişcare, dar, când coborî lângă amvon,
îşi dădu seama că veneau mai multe persoane în urma sa. Zeci de oameni
aşteptau să-şi spună povestea, să arate unde ajunseseră în călătoria lor
spirituală. Mulţi erau ca el, se aflaseră la marginea credinţei, aduşi acolo de
persoana iubită sau de vreun prieten, dar fără să accepte pe deplin adevărul
despre Hristos.
Poveştile lor erau mişcătoare şi nu plecaseră decât câţiva oameni, chiar
dacă se făcuse amiază şi la coadă mai stăteau patruzeci-cincizeci de inşi. Toţi
păreau să simtă nevoia de a povesti despre cei care-i părăsiseră. La ora
14.00, când toţi erau obosiţi şi flămânzi, Bruce zise:
— Va trebui să ne oprim. Astăzi nu vom face nimic tradiţional bisericesc,
nici măcar nu vom cânta imnuri. Dar simt nevoia să-I mulţumim Domnului
pentru ce s-a întâmplat astăzi aici. Daţi-mi voie să vă învăţ un imn simplu, de
venerare.
Bruce intonă un cântec scurt din Scriptură, care aducea slavă lui
Dumnezeu Tatăl, lui Iisus, Fiul Său, şi Sfântului Duh. Când oamenii i se
alăturară, cântând evlavioşi şi din tot sufletul, Rayford fu prea impresionat
ca să poată face la fel. Unul câte unul, oamenii încetară să cânte, spunând
cuvintele în şoaptă sau fredonând, atât de copleşiţi erau. Rayford presupuse
că fusese cel mai emoţionant moment din viaţa sa. Cât de mult ar fi vrut să-l
fi împărţit cu Irene, cu Raymie şi cu Chloe!
Oamenii nu prea dădeau semne că ar vrea să plece, chiar după ce Bruce
încheie slujba cu o rugăciune. Mulţi voiau să-i cunoască pe cei din jur. Era
evident că se născuse o nouă congregaţie. Numele bisericii părea mai
potrivit ca niciodată. Noua Speranţă. Bruce le strângea mâinile celor care
plecau şi nimeni nu-l ocolea, nimeni nu se grăbea să treacă pe lângă el. Când
Rayford îi strânse mâna, Bruce îi zise:
— Eşti ocupat în după-amiaza asta? Vrei să mâncăm împreună?
— S-o sun întâi pe fiica mea, dar bineînţeles că vreau.
Îi spuse lui Chloe unde era. Fata nu-l întrebă despre reuniunea de la
biserică. Îi spuse doar atât:
— A durat mult. Au fost mulţi oameni?
El îi răspunse simplu că da. Se stăpâni să nu-i spună mai mult, dacă ea
nu-l întrebase. Spera şi se ruga ca ea să devină mai curioasă; spera că va
avea ocazia să-i povestească întâmplările din ziua aceea şi, astfel, poate va
dori să participe şi ea. Spera cel puţin să-şi dea seama de faptul că el fusese
impresionat.
 În restaurantul mic de lângă Arlington Heights, Bruce părea obosit, dar
fericit. Îi spuse lui Rayford că simţea un asemenea amestec de emoţii, încât
nu ştia cum să le controleze.
— Mâhnirea că mi-am pierdut familia e încă atât de puternică, încât abia
mai pot să-mi văd de treburi. Mi-e ruşine de prostiile pe care le-am făcut.
Dar m-am căit pentru păcatele mele şi L-am acceptat cu adevărat pe Iisus.
Doar în câteva zile m-a binecuvântat mai mult decât îmi puteam imagina.
Casa mea e pustie, rece şi plină de amintiri dureroase. Dar ai văzut ce s-a
întâmplat astăzi. Mi-a fost dată această nouă turmă s-o păstoresc, mi-a fost
dat un motiv ca să trăiesc.
Rayford dădu din cap. Simţea că Bruce avea nevoie de cineva cu care să
vorbească.
— Ray, spuse Bruce, congregaţiile sunt susţinute, de obicei, de pastori
instruiţi în seminare teologice şi de consilieri parohiali care au fost creştini
cea mai mare parte a vieţii lor. Nu avem o asemenea comoară. Nu ştiu ce fel
de model de conducere vom avea. Nu mi se pare potrivit să avem consilieri
parohiali când pastorul interimar – pentru că asta sunt – este el însuşi un
creştin nou, ca şi ceilalţi. Dar avem nevoie de un grup care să se preocupe de
ceilalţi şi să se implice. Loretta şi cei câţiva pe care i-am întâlnit în noaptea
înălţării la Cer fac deja parte din această echipă, împreună cu două persoane
mai în vârstă care au făcut parte din biserică timp de ani de zile, dar cărora
le-a lipsit totuşi ceva, de n-au dispărut. Ştiu că-i vorba de lucruri foarte noi
pentru tine, dar simt că trebuie să-ţi cer să faci parte din micul nostru grup.
Vom fi la biserică, la slujba de duminică dimineaţa, la întâlnirile ocazionale
de duminică seara, la studiul Bibliei de miercuri seara şi la mine acasă, în
fiecare săptămână, într-o altă seară. Ne vom ruga unul pentru celălalt, vom
da socoteală în faţa celorlalţi şi vom studia ceva mai profund, ca să fim în
fruntea noii congregaţii. Vrei?
— Oh! exclamă Rayford. Nu ştiu… Eu sunt totuşi un novice…
— Toţi suntem.
— Dar tu ai fost instruit, Bruce. Te pricepi.
— Şi am ratat ce era mai important.
— Ţi-am spus ce mă atrage. Sunt dornic să cunosc Biblia. Şi am nevoie de
un prieten.
— Şi eu. Acesta-i riscul. Trebuie să mergem înainte, sprijinindu-ne unul
pe celălalt.
— O să risc şi eu, zise Rayford. Dar să nu te aştepţi să joc vreun rol de
conducere.
 — De acord, spuse Bruce, întinzându-i mâna.
Rayford i-o strânse. Nu zâmbiră niciunul dintre ei. Rayford avea
sentimentul că acesta era începutul unei relaţii născute din tragedie şi
suferinţă. Spera să se descurce. În cele din urmă, Rayford ajunse acasă. Chloe
abia aştepta să afle ce făcuse. Fu impresionată de cele povestite de tatăl ei şi
spuse că încă nu văzuse caseta.
— Dar o s-o văd acum, tati, înainte să mergem la Atlanta. Te-ai implicat în
chestia asta, nu? Am impresia că trebuie să verific, chiar dacă nu prea mă
interesează.
Rayford ajunsese acasă de vreo douăzeci de minute şi se schimbase în
pijama şi halat, ca să se simtă mai relaxat în restul serii, când Chloe îl strigă:
— Tati, am uitat să-ţi spun… O oarecare Hattie Durham te-a căutat de mai
multe ori. Părea foarte agitată. Spunea că lucrează cu tine.
— Mda… Vrea să fie repartizată cu mine la următorul zbor, iar eu am
refuzat cererea ei. Probabil că a aflat şi vrea să cunoască motivul.
— Şi de ce ai refuzat-o?
— E o poveste lungă. O să ţi-o spun cândva…
Rayford se întinse să ia telefonul, când acesta sună. Era Bruce.
— Am uitat să-ţi spun. Dacă accepţi să faci parte din nucleul de
conducere, prima responsabilitate a ta va fi să participi la şedinţa din seara
asta, cu cei dezamăgiţi şi cu scepticii.
— Vei fi un şef dur, nu-i aşa?
— Înţeleg că ţi-ai făcut alte planuri.
— Bruce, nu-mi doresc decât să fiu în rai. N-o să ratez chestia asta. S-ar
putea s-o conving şi pe Chloe să vină la şedinţa asta.
— Ce şedinţă? întrebă Chloe.
— Îţi spun peste un minut. Stai s-o sun pe Hattie şi s-o potolesc.
Rayford fu surprins că Hattie nu spusese nimic despre repartizarea pe
zboruri.
— Am o ştire neplăcută, îi zise ea. Îţi aminteşti de reporterul de la Global
Weekly, care era cu noi în avion, cel care-şi conectase calculatorul la
telefonul din aeronavă?
— Vag.
— Se numea Cameron Williams şi am vorbit cu el la telefon de vreo două
ori, după zborul acela. Am încercat să-l sun de pe aeroportul din New York,
noaptea trecută, dar n-am dat de el.
— Mda.
— Am auzit apoi la ştiri că a fost ucis în Anglia, în explozia unei maşini.
 — Glumeşti!
— Nici gând. Nu-i un lucru bizar? Rayford, uneori mă întreb câte pot
suporta. Abia îl cunoşteam, dar am fost şocată când am auzit. Îmi pare râu că
te deranjez, dar am crezut că-l ţii minte.
— E în regulă, Hattie. Ştiu cât de copleşită te simţi, pentru că aşa m-am
simţit şi eu. Am multe să-ţi spun.
— Oare?
— Putem să ne vedem?
— Am cerut să fiu repartizată la un zbor cu tine. Poate că o să reuşesc.
— Poate, răspunse el. Dacă nu, poate vii să prânzeşti cu Chloe şi cu mine.
— Mi-ar plăcea, Rayford. Aş veni cu plăcere.
 13

Buck Williams stătea lângă ieşirea din Aeroportul J.F.K. Şi-şi citea
propriul necrolog. Titlul era: „Reporter de la o revistă, considerat mort”.
„Cameron Williams, în vârstă de treizeci de ani, cel mai tânăr reporter
principal din echipa unei reviste săptămânale de ştiri, este considerat mort,
după explozia misterioasă a unei maşini lângă un bar londonez, duminică
seara, explozie în care şi-a pierdut viaţa şi un investigator de la Scotland
Yard.
Williams, angajat de cinci ani la Global Weekly, câştigase premiul Pulitzer
la Boston Globe, înainte de a se angaja la revistă ca reporter, la vârstă de
douăzeci şi cinci de ani. A avansat iute la poziţia de reporter principal şi a
scris mai mult de treizeci de articole pentru prima pagină, fiind desemnat de
patru ori să scrie articolul despre „Omul Anului” la Weekly.
Jurnalistul a câştigat prestigiosul premiu Ernest Hemingway pentru
corespondenţă de război, pentru articolele despre distrugerea forţelor
aeriene ruseşti deasupra Israelului, în urmă cu paisprezece luni. Conform
spuselor lui Steve Plank, redactor-şef la Global Weekly, conducerea revistei
a refuzat să confirme moartea lui Williams, «până vom vedea dovezi clare».
Tatăl şi fratele căsătorit ai lui Williams locuiesc în Tucson, acolo unde
Williams a pierdut în timpul dispariţiilor de săptămâna trecută o cumnată, o
nepoată şi un nepot.
Scotland Yard-ul anunţă că atentatul cu bombă din Londra pare a fi opera
teroriştilor nord-irlandezi şi că ar putea fi vorba de o răzbunare.
Comandantul Howard Sullivan spune că subalternul său de douăzeci şi nouă
de ani, Alan Tompkins, victimă a atentatului, era «unul dintre oamenii cei
mai buni şi unul dintre cei mai străluciţi investigatori cu care am avut
onoarea să lucrez.»
Sullivan a adăugat că Williams şi Tompkins deveniseră prieteni după ce
reporterul îi luase un interviu poliţistului, în urmă cu câţiva ani, pentru a
scrie un articol despre terorismul din Anglia. Cei doi abia ieşiseră din
restaurantul Armitage Arms, când o bombă a explodat în maşina de serviciu
a lui Tompkins.
Rămăşiţele lui Tompkins au fost identificate, dar, de la scena atentatului,
n-au fost recuperate decât actele de identitate ale lui Williams.”
***
 Rayford Steele îşi făcuse un plan. Decisese să fie cinstit cu Chloe în
legătură cu faptul că se simţise atras de Hattie Durham şi că se considera
vinovat. Ştia că-şi va dezamăgi fiica, chiar dacă nu avea să o şocheze.
Intenţiona să-i spună despre noua lui dorinţă de a-i împărtăşi convingerile
sale religioase lui Hattie, sperând să progreseze într-un fel cu Chloe, fără ca
aceasta să se simtă ameninţată. Chloe mersese cu el la întâlnirea de la
biserică, din seara precedentă, cu scepticii, aşa cum promisese. Dar plecase
puţin după jumătatea întrunirii. Îşi îndeplinise şi făgăduiala de a vedea
caseta înregistrată de fostul pastor. Nu discutaseră nici despre întrunire, nici
despre casetă.
Nu aveau să petreacă prea mult timp împreună după ce vor ajunge la
O’Hare, aşa că Rayford atacă subiectul în maşină, în timp ce treceau pe lângă
resturile de maşini îngrămădite de-a lungul drumului. Între casa lor şi
aeroport văzuseră ruinele a mai mult de o duzină de case devorate de foc.
Teoria lui Rayford era că familiile dispăruseră, lăsând ceva pe plită.
— Şi crezi că asta a fost fapta lui Dumnezeu? întrebă Chloe, fără să fie
obraznică.
— Cred.
— Îmi închipuiam că El e Dumnezeul dragostei şi al ordinii.
— Aşa este. Aşa a plănuit să fie.
— Dar au existat o mulţime de tragedii şi de morţi fără sens şi înainte de
această catastrofă.
— Eu nu înţeleg toate astea, zise Rayford. Dar, după cum spunea Bruce
seara trecută, trăim într-o lume decăzută. Dumnezeu i-a lăsat controlul lumii
Satanei.
— Oh, Doamne! Nu te întrebi de ce-am plecat ieri?
— Mi-am închipuit că întrebările şi răspunsurile îţi trezeau amintiri
neplăcute.
— Poate că da, dar toate chestiile alea despre Satana, cădere şi păcat…
Fata se opri şi clătină din cap.
— Nu pretind că înţeleg mai mult decât tine, draga mea. Dar ştiu că sunt
un păcătos şi că lumea asta-i plină de păcătoşi.
— Şi mă consideri şi pe mine o păcătoasă.
— Atâta vreme cât eşti în această lume, da. Nu eşti?
— Nu în mod special.
— N-ai fost niciodată egoistă, mânioasă, geloasă, meschină,
dispreţuitoare?
— Am încercat să nu fiu, cel puţin nu în dauna altora.
 — Crezi că ceea ce spune Biblia că toţi sunt păcătoşi şi că nu există niciun
om drept, nu te priveşte şi pe tine?
— Nu ştiu, tati. N-am idee.
— Ştii ce mă îngrijorează.
— Mda, ştiu. Crezi că avem puţin timp la dispoziţie, că aceasta-i o lume
periculoasă şi că eu voi aştepta prea mult înainte să decid ce voi face, iar
când o voi face, va fi prea târziu.
— N-aş fi putut să mă exprim mai bine, Chloe. Sper că-ţi dai seama că mă
gândesc la tine şi că nu-i vorba de altceva.
— Nu trebuie să fii îngrijorat, tati.
— Ce crezi despre imaginile pe care le-ai văzut? Găseşti vreun sens în
chestia aceea?
— Are sens, dacă accepţi toate alea. Adică trebuie să începi prin a crede.
Apoi totul capătă sens. Dar dacă nu eşti sigur în privinţa lui Dumnezeu şi a
Bibliei, a păcatului, a raiului şi a iadului, atunci continui să te întrebi ce s-a
întâmplat şi de ce.
— Acesta-i cazul tău?
— Nu ştiu care-i cazul meu, tati.
Rayford îşi înăbuşi dorinţa de a încerca să o convingă. Dacă vor avea
suficient timp după prânz, la Atlanta, va încerca să-i povestească despre
Hattie. Avionul trebuia să rămână acolo numai patruzeci şi cinci de minute,
înainte să se întoarcă la O’Hare. Rayford se întrebă dacă ar fi corect să se
roage pentru o întârziere.
***
— Frumoasă pălărie, zise Steve Plank, în timp ce intra în viteză în
Aeroportul J.F.K., bătându-l pe Buck pe umăr. Ce-i asta? Nu te-ai ras două
zile la rând?
— Nu prea e suficient pentru o deghizare, răspunse Buck.
— Nu eşti suficient de celebru ca să fie nevoie să te ascunzi. Vei sta
departe de apartamentul tău o vreme?
— Da, şi, probabil, şi de al tău. Eşti sigur că n-ai fost urmărit?
— Ai devenit puţin cam paranoic, Buck.
— Am şi de ce, spuse Buck, în timp ce urcau într-un taxi. Central Park, îi
spuse el şoferului, după care îi istorisi lui Steve toată povestea.
— Ce te face să crezi că vei fi ajutat de Carpathia? îl întrebă Steve mai
târziu, în timp ce se plimbau prin parc. Dacă Yard-ul şi bursa sunt în spatele
întregii poveşti, iar Carpathia are legături cu Todd-Cothran şi cu Stonagal,
înseamnă să-i ceri lui Carpathia să lupte împotriva îngerilor lui păzitori.
 Se băgară sub un pod, ca să scape de soarele arzător al primăverii.
— Am o bănuială în privinţa tipului ăsta, îi explică Buck, vocea lui trezind
ecou în zidurile cioplite în piatră. N-aş fi surprins să descopăr că s-a întâlnit
ieri, la Londra, cu Stonagal şi cu Todd-Cothran. Dar am impresia că-i un
simplu pion.
Steve arătă spre o bancă. Se aşezară pe ea.
— Ei bine, l-am întâlnit pe Carpathia în dimineaţa asta, la conferinţa de
presă, zise Steve. Sper să ai dreptate.
— Rosenzweig fusese impresionat de el. Nu uita că-i un savant bătrân,
dar foarte perspicace.
— Carpathia realmente te impresionează, fu de acord Steve. E arătos
precum Robert Redford în tinereţe. Azi-dimineaţă a vorbit în nouă limbi,
atât de fluent încât puteai să crezi că fiecare dintre ele este limba lui
maternă. Presa e vrăjită.
— Vorbeşti de parcă noi n-am face parte din ea.
Steve dădu din umeri, apoi continuă:
— Eu am punctul meu de vedere. M-am învăţat să fiu sceptic, să las
People şi ziarele de scandal să umble după personalităţi. Dar individul ăsta
are substanţă, are creier, are ceva de spus. Îmi place. L-am văzut doar la
conferinţa de presă, dar mi-a lăsat impresia că are un plan. O să-ţi placă şi
ţie, iar tu eşti mai sceptic decât mine. În plus, vrea să te vadă.
— Povesteşte-mi despre asta.
— Ţi-am mai spus. Are un anturaj restrâns, alcătuit din oameni mărunţi,
cu o singură excepţie.
— Rosenzweig.
— Exact.
— Care-i legătura lui cu Chaim?
— Nimeni nu ştie ceva sigur, dar se pare că acest Carpathia pare că atrage
experţi şi consultanţi care-l ţin la curent cu problemele legate de tehnologie,
politică, finanţe etc. Ştii, Buck, nu-i mai bătrân decât tine. Cred că s-a spus
azi-dimineaţă că are treizeci şi trei de ani.
— Nouă limbi?
Plank dădu din cap.
— Îţi aminteşti care?
— De ce mă întrebi?
— Mi-a trecut ceva prin minte.
Steve scoase un carnet de notiţe din buzunar şi îl întrebă:
— Le vrei în ordine alfabetică?
 — Bineînţeles.
— Araba, chineza, engleza, franceza, germana, maghiara, româna, rusa şi
spaniola.
— Mai spune-le o dată, zise gânditor Buck.
Steve repetă, apoi întrebă:
— Ce idee ţi-a venit?
— Individul este un politician desăvârşit.
— Nici vorbă! Crede-mă, n-a fost niciun truc. Cunoştea bine limbile astea
şi le folosea eficient.
— Dar nu vezi ce limbi sunt astea, Steve? Gândeşte-te un pic!
— Scuteşte-mă de efort.
— Cele şase limbi folosite la O.N.U., plus cele trei folosite în ţara lui…
— Nu glumeşti?
Buck dădu din cap şi îl întrebă:
— O să-l întâlnesc curând?
***
Avionul spre Atlanta era plin, iar Rayford fu ocupat, trebuind să schimbe
mereu altitudinea, ca să evite golurile de aer. Reuşi s-o vadă pe Chloe doar
câteva secunde, când secundul era în cabină, iar avionul zbura pe pilot
automat. Rayford trecu pe la fiica sa, dar nu avu timp de discuţii.
Însă îşi îndeplini dorinţa la Atlanta. Mai exista un 747 ce trebuia să se
întoarcă în Chicago, la jumătatea după-amiezii, iar celălalt pilot trebuia să se
înapoieze mai devreme. Chicago colabora cu Atlanta, schimbă cele două
repartizări ale piloţilor. Găsi un loc pentru Chloe. Astfel, Rayford şi fiica sa
avură la dispoziţie mai mult de două ore pentru prânz. Suficient timp ca să
poată pleca de pe aeroport.
Taximetrista, o tânără cu o voce minunată, îi întrebă dacă doreau să vadă
„un peisaj incredibil”.
— Dacă ne e în drum…
— Se află doar la câteva cvartale de locul în care vă duceţi.
Femeia ocoli nişte zone pline de schele, apoi parcurse două străzi unde
traficul era dirijat de poliţişti.
— Ia priviţi acolo, zise ea, arătându-le ceva şi se opri într-o parcare plină
de nisip, înconjurată de pereţi din blocuri de ciment, înalte de un metru.
Vedeţi garajul pentru parcări, de vizavi?
— Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Chloe.
— Ciudat, nu? zise taximetrista.
— Ce s-a întâmplat? întrebă şi Rayford.
 — Aşa e de la dispariţii.
Se uitară la garajul cu şase etaje, în care maşinile păreau îndesate una
într-alta, în toate unghiurile posibile, într-o aglomerare atât de complicată,
încât macaralele abia reuşeau să le scoată prin spaţiile libere din părţile
laterale ale clădirii.
— Garajul fusese plin de oameni, după un meci care a durat până târziu,
explică femeia. Poliţia spune că a fost un adevărat balamuc, cu şiruri lungi de
maşini care încercau să iasă, cu vehicule care coteau sau mergeau drept. Unii
se plictisiseră să aştepte şi încercau să se bage în şuvoi, sperând să-i facă pe
ceilalţi să le facă loc. Ştiţi cum e.
— Mda…
— Şi apoi, bum! mai mult de o treime dintre maşini au rămas fără şoferi,
într-o fracţiune de secundă. Dacă au avut cum, au continuat să meargă până
s-au lovit de alte maşini sau de pereţi. Dacă n-au avut loc, s-au împins în
maşinile din faţă. Şoferii rămaşi n-au mai avut pe unde să iasă. Încurcătura a
fost atât de mare, încât oamenii şi-au părăsit maşinile, s-au căţărat peste
automobile şi s-au dus după ajutoare. Au început treaba în zori, mutând
automobilele de la nivelul solului, remorcându-le cu camioane, apoi, pe la
amiază, au adus macarale. Şi, de-atunci, tot aşa…
Rayford şi Chloe rămaseră privind, clătinând din cap. Macarale, de tipul
celor folosite de obicei pentru ridicarea materialelor la clădirile în lucru,
trăgeau de cabluri înfăşurate în jurul maşinilor, ridicându-le pe deasupra
celorlalte şi scoţându-le prin deschizăturile din beton, ca să cureţe garajul.
Se părea că munca va mai dura câteva zile.
— Dumneata ai pierdut pe cineva? o întrebă Rayford pe şoferiţă.
— Da, domnule. Pe mama, pe bunica şi două surori ale mele, mai mici.
Dar ştiu unde sunt. Sunt în rai, aşa cum mi-a spus întotdeauna mama.
— Cred că ai dreptate. Soţia şi fiul meu au dispărut.
— Acum sunteţi izbăvit? întrebă femeia.
Rayford fu şocat de întrebarea ei directă, dar ştia exact la ce se referise.
— Sunt, răspunse el.
— Şi eu. Ar trebui să fii orb ca să nu vezi nici acum lumina.
Rayford ar fi vrut să se uite la Chloe, dar se stăpâni. Îi dădu femeii un
bacşiş generos, când ajunseră la restaurant. În timpul prânzului, îi spuse
fiicei sale povestea sa cu Hattie, exact aşa cum fusese.
Fata rămase tăcută mult timp, apoi zise, cu voce fără vlagă:
— Deci n-ai mers niciodată mai departe?
 — Slavă Domnului, nu! N-aş fi fost în stare să trăiesc cu o asemenea
povară.
— Şi cu siguranţă că i-ai fi zdrobit mamei inima.
Rayford dădu din cap, îndurerat.
— Uneori mă simt ca şi cum i-aş fi fost cu adevărat necredincios. Îmi
justificam tentaţia prin faptul că mama ta era atât de obsedată de credinţa
ei.
— Ştiu. Ce chestie amuzantă! Credinţa ei m-a păzit mai mult la şcoală
decât ar fi făcut-o altfel. Vreau să spun că mama ar fi fost dezamăgită dacă ar
fi ştiut de unele lucruri pe care le-am spus şi pe care le-am făcut cât am fost
departe de casă, dar nu mă întreba ce. Dar, ştiind cât de sinceră era în
credinţa ei, ce speranţe îşi făcea în privinţa mea, m-am ferit să fac ceva cu
adevărat prostesc. Ştiu că se ruga pentru mine. Îmi spunea asta în fiecare
scrisoare.
— Şi ţi-a spus şi despre vremurile sfârşitului?
— Bineînţeles. De fiecare dată.
— Şi tot nu crezi?
— Aş vrea, tati. Dar trebuie să fiu cinstită cu mine însămi.
Rayford se străduia să rămână calm. Trecuse şi el prin această falsă
complexitate a trăirilor la vârsta ei? Sigur că da. Trecuse totul prin acea
nebunească grilă intelectuală până de curând, când supranaturalul năvălise
asupră-i, zdrobindu-i pretenţiile ştiinţifice. Dar, după cum spusese
taximetrista, ar fi trebuit să fi fost orb ca să nu vezi lumina, indiferent cât de
şcolit ai fi fost.
— Vreau s-o invit pe Hattie să prânzească împreună cu noi, săptămână
asta, zise el.
— De ce, îl întrebă Chloe, privindu-l pe sub sprâncene, acum te simţi
disponibil?
Rayford înlemni, văzând reacţia ei. Se stăpâni să nu-i tragă o palmă, lucru
pe care nu-l făcuse niciodată. Strânse din dinţi, apoi zise:
— Cum poţi să spui aşa ceva, după toate cele pe care ţi le-am povestit? Mă
insulţi!
— La ce te aştepţi de la Hattie Durham, tati? Crezi că ea nu-şi dădea
seama de ceea ce se întâmplă? Cum crezi că va interpreta invitaţia asta? O
să-şi închipuie că a obţinut o mare victorie.
— O să-i spun clar ce intenţii am, că acestea sunt complet onorabile, mai
cinstite decât ar fi putut fi înainte, pentru că nu mai am nimic de valoare ca
să-i ofer.
 — Deci, în loc să-i faci curte, o să-i ţii predici…
Ar fi vrut s-o contrazică, dar nu era în stare.
— Îmi pasă de ea ca persoană, vreau să afle adevărul şi să fie capabilă să
acţioneze în cunoştinţă de cauză.
— Şi dacă asta n-o interesează?
— E alegerea ei, eu îmi fac datoria.
— Tot aşa simţi şi în privinţa mea? Dacă n-o să acţionez aşa cum îţi
doreşti, vei fi satisfăcut că ţi-ai făcut datoria?
— Aşa ar trebui, dar e clar că-mi pasă mai mult de tine decât de Hattie.
— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte să rişti totul şi să te ţii după
ea.
Rayford se simţi iarăşi jignit, dar simţea că o merită.
— Poate de aceea n-am făcut nimic, de fapt, zise el. Te-ai gândit şi la asta?
— Toate lucrurile de care-mi vorbeşti sunt ceva nou pentru mine, replică
fata. Sper că te-ai abţinut din cauza soţiei şi copiilor.
— Puţin a lipsit să nu mă mai abţin.
— Am bănuit. Şi dacă strategia ta te-a făcut mai atractiv pentru Hattie? Ce
te împiedică să te simţi atras şi tu de ea? Nu mai eşti însurat… Doar eşti
convins că mama e în rai.
Rayford comandă desertul şi-şi puse şervetul pe masă, apoi spuse:
— Poate că-s naiv, dar faptul că mama ta e în rai e ca şi cum ar fi murit
subit. O altă femeie – iată ultimul lucru la care m-aş putea gândi acum! Şi cu
atât mai puţin Hattie, care e aşa de tânără şi de imatură; iar eu mă simt
scârbit de mine însumi că m-am lăsat ispitit de ea. Vreau să fiu sincer cu ea
şi să văd ce spune. Ar fi instructiv să ştiu dacă toată povestea asta exista
doar în închipuirea mea sau nu.
— Instructiv pentru viitoarele tale relaţii?
— Chloe, te iubesc, dar ai început să te porţi copilăreşte.
— Ştiu. Îmi pare rău, n-a fost intenţionat. Dar, serios vorbind, de unde o
să ştii că-ți spune adevărul? Dacă-i spui că ai fost interesat de ea din motive
greşite şi că acum nu te mai interesează, de ce ar fi atât de slabă, încât să
recunoască faptul că a crezut că între voi doi se putea înfiripa ceva?
Rayford dădu din umeri.
— S-ar putea să ai dreptate. Dar trebuie să fiu cinstit cu ea, chiar dacă ea
nu va fi cinstită cu mine. Îi datorez măcar atât. Vreau să mă ia în serios când
îi voi spune ce cred eu că are nevoie acum.
— Nu ştiu, tati. Am impresia că-i prea devreme ca s-o împingi spre
Dumnezeu.
 — Ce mai înseamnă prea devreme, Chloe? Acum nu mai este nimic sigur.
***
Steve scoase din buzunarul de la piept două acreditări de presă, ce-i
permiteau purtătorului să asiste la discursul lui Nicolae Carpathia, la
Organizaţia Naţiunilor Unite, în după-amiaza aceea, împuternicirea lui Buck
era pe numele George Oreskovich.
— Este că am grijă de tine?
— Incredibil! exclamă Buck. Cât timp mai avem?
— Puţin mai mult de-o oră, zise Steve, ridicându-se să facă semn unui
taxi. După cum ţi-am spus, vrea să te întâlnească.
— Ştie să citească, nu? Ar trebui să creadă că sunt mort.
— Presupun că da. Dar şi-a amintit de mine în dimineaţa asta şi l-am
asigurat că-i la fel de important pentru el să fie intervievat de George
Oreskovich, cum ar fi fost dacă ar fi discutat cu legendarul Cameron
Williams.
— Mda, dar dacă-i la fel ca şi alţi politicieni pe care-i ştiu, ţine la imagine,
la ziariştii de înaltă clasă. Îţi place sau nu, dar asta am devenit. Cum o să fie
de acord să aibă de-a face cu un necunoscut?
— Nu ştiu. Poate o să-i spun că eşti chiar tu. Apoi, în timp ce discută cu
tine, o să lansez ştirea că raportul despre moartea ta a fost eronat şi că îi iei
chiar în acel moment un interviu lui Carpathia, pentru prima pagină.
— Articol pentru prima pagină? Nu cu mult timp în urmă ziceai că-i un
birocrat insignifiant, dintr-o ţară care nu prezintă interes strategic.
— Am fost la conferinţa de presă, Buck. L-am întâlnit. Şi trebuie să ne
păzim de concurenţă. Dacă nu-l prezentăm serios, vom fi singura revistă
naţională care nu face acest lucru.
— După cum am mai spus, e ca orice politician tipic.
— Scoate-ţi asta din minte, Buck! Vei descoperi că individul ăsta e foarte
departe de profilul politicianului obişnuit. Îmi vei mulţumi că ţi-am asigurat
acest interviu în exclusivitate.
— Cred că lui i-a venit ideea, din cauza renumelui meu, zise Buck,
zâmbind.
— Şi? Puteam să-l refuz.
— Da, şi să fii redactorul-şef al singurei reviste care nu tratează subiectul
referitor la personajul cel mai interesant care vizitează Statele Unite.
— Crede-mă, Buck, zise Steve, în timp ce se îndreptau către clădirea
O.N.U., va fi o schimbare plăcută după toate nenorocirile despre care scriem
de câtva timp.
 Cei doi îşi folosiră împuternicirile de presă ca să intre, dar Buck avu grijă
să nu fie observat de colegii săi şi de ziariştii concurenţei, până luară toţi loc
în Sala Adunării Generale. Steve îi rezervase un scaun în spate, ca să nu
atragă atenţia. Se aşeză în ultima clipă. Între timp, Steve folosi telefonul
mobil pentru a lansa ştirea despre reapariţia lui Buck, astfel încât să ajungă
la ştiri până la sfârșitul zilei.
Carpathia intră în sală demn, dar neceremonios, deşi avea un anturaj
alcătuit din vreo şase persoane, printre care Chaim Rosenzweig şi un
maestru în finanţe din guvernul francez. Carpathia părea puţin mai înalt de
un metru şi optzeci de centimetri, avea umeri laţi, piept solid, era atletic,
bronzat şi blond. Coama lui deasă fusese pieptănată cu grijă peste urechi şi
peste ceafă, iar costumul de-un albastru închis, cu cravată asortată, îi dădea
un aer de-o eleganţă conservatoare.
Chiar de la distanţă, individul părea a se purta cu modestie şi cu hotărâre.
Prezenţa sa domina sala, dar nu arăta a fi preocupat sau plin de sine. Purta
bijuterii modeste. Avea bărbie şi nas de tip roman, puternic conturate, iar
ochii pătrunzători, albaştri, erau umbriţi sub sprâncene dese.
Buck fu impresionat de faptul că Nicolae Carpathia nu avea niciun dosar
cu el. Presupuse că avea notiţele pentru discurs în buzunar. Sau
documentele erau la vreun însoţitor. Dar Buck greşea în ambele privinţe.
Secretarul general Mwangati Ngumo, din Botswana, anunţă că adunarea
avea onoarea de a-l asculta pe noul preşedinte al României şi că oaspetele va
fi prezentat de onorabilul doctor Chaim Rosenzweig, pe care-l cunoşteau cu
toţii.
Rosenzweig se grăbi să urce pe podium, cu o vigoare ce-i contrazicea
vârsta, şi fu aplaudat cu mai mult entuziasm decât fusese Carpathia. Celebrul
savant şi om de stat israelian spuse doar atât:
— Am marea plăcere să-l prezint acestei selecte adunări pe un tânăr pe
care-l respect şi-l admir, mai mult decât pe oricare dintre cei pe care i-am
întâlnit. Vă rog să-i uraţi bun venit excelenţei sale, domnului preşedinte al
României Nicolae Carpathia.
Carpathia se ridică, se întoarse spre adunare şi dădu din cap cu modestie,
apoi îi strânse călduros mâna lui Rosenzweig. Plin de respect, rămase lângă
tribună până când bătrânul se aşeză, apoi veni, relaxat şi zâmbitor, în faţa
microfonului. Vorbi liber. Nu numai că nu folosi note, dar nu ezită niciodată,
nu făcu vreo greşeală şi nu încetă să privească spre auditoriu.
Vorbi sincer, cu patimă, zâmbind deseori, făcând, din când în când, câte o
glumă. Menţionă cu respect că îşi dădea seama că nu trecuse nicio
săptămână de la dispariţia a milioane de oameni, în întreaga lume, inclusiv
mulţi care ar fi fost „chiar în această încăpere”. Carpathia vorbi într-o
engleză perfectă, accentul românesc fiind abia sesizabil. Nu se contrazicea şi
articula fiecare silabă a fiecărui cuvânt. Şi de data asta folosi cele nouă limbi
în care vorbea fluent, traducând de fiecare dată în engleză.
Era una dintre cele mai emoţionante scene la care asistase vreodată Buck.
Carpathia începu prin a anunţa:
— Sunt onorat şi mişcat să vizitez pentru prima dată acest loc istoric, în
care fiecare naţiune îşi are un loc al ei. Au venit de pe tot globul, una câte
una, într-un pelerinaj la fel de sacru ca acela spre Ţara Sfântă, înălţându-şi
feţele către căldura soarelui ce se ridica. Aici şi-au ocupat poziţia în lupta
pentru pace, odată pentru totdeauna, pentru o înţelegere solidă ca stânca
pentru a înlătura nebunia războiului şi vărsării de sânge. Aceleaşi naţiuni,
mari sau mici, care îşi omorâseră sau îşi schingiuiseră cei mai buni cetăţeni
ai lor, aflaţi în anii tinereţii. Predecesorii noştri puneau problemele la nivel
global cu mult înainte de naşterea mea. În 1944, anul în care au luat fiinţă
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, această mare naţiune
gazdă – Statele Unite ale Americii, Commonwealth-ul Britanic şi Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste s-au întâlnit la celebra Conferinţă de la
Dumbarton Oaks, pentru a semna actul de naştere a acestui organism.
Dovedind o bună cunoaştere a istoriei şi o memorie excelentă a datelor şi
a locurilor, Carpathia spuse:
— De la naşterea sa oficială, în 24 octombrie 1945, şi de la prima
întrunire a Adunării Generale la Londra, în 10 ianuarie 1946, până în
această zi, neamuri şi naţiuni s-au strâns împreună pentru a-şi exprima
dorinţa lor profundă de pace şi înfrăţire între toate popoarele lumii.
Continuă, aproape în şoaptă:
— Au venit din ţări mai îndepărtate sau mai apropiate, din Afganistan,
Albania, Algeria…
Înşiră, cu vocea urcând şi coborând dramatic, pronunţându-le cu grijă,
numele fiecărei ţări membre a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Buck simţi
pasiune, dragoste pentru ţările acelea şi pentru idealurile O.N.U. Carpathia
era evident mişcat în timp ce rostea, una după alta, numele ţărilor, fără să
zăbovească, dar fără să se grăbească.
Cei prezenţi remarcară că, o dată cu rostirea fiecărui nume, un
reprezentant al respectivei ţâri se ridica în picioare demn, ca şi cum ar fi
votat în acel moment pentru pacea mondială. Carpathia zâmbea şi dădea din
cap către fiecare, pe măsură ce se ridicau. Aproape fiecare ţară era
reprezentată. Din cauza traumei pe care o îndurase întreaga lume, veniseră
acolo căutând răspunsuri, ajutor, sprijin. Iar acum li se oferise ocazia să-şi
ocupe iar locul.
Buck era obosit şi se simţea murdar în hainele pe care le purta de două
zile. Dar grijile lui îl părăseau pe măsură ce Carpathia îşi continua discursul.
Când ajunse la litera S, în lista lui alfabetică, cei prezenţi începură să aplaude
fiecare ţară menţionată. Acest spectacol de respect şi admiraţie, această
reconfirmare în sânul comunităţii mondiale erau ceva înălţător
impresionant. Aplauzele nu răsunau atât de puternic ca să împiedice
ascultarea lui Carpathia, dar erau atât de mişcătoare, atât de sincere, că Buck
simţi că i se pune un nod în gât. Apoi remarcă un lucru ciudat.
Reprezentanţii presei din diferite ţări stăteau împreună cu ambasadorii şi
delegaţia ţării respective. Chiar şi obiectivitatea presei mondiale dispăruse
temporar, transformându-se în ceva ce altădată ar fi fost catalogat drept
şovinism, naţionalism sau făţărnicie.
Buck se trezi dornic să se ridice şi el, în ciuda faptului că ţara sa se afla
aproape de capătul alfabetului. În timp ce tot mai multe ţări erau numite, iar
reprezentanţii lor se ridicau cu mândrie, aplauzele deveneau tot mai
puternice. Carpathia îşi vedea mai departe de treabă, cu vocea tot mai
emoţionată şi mai puternică.
Enumera în continuare, în timp ce oamenii se ridicau şi aplaudau:
— Somalia! Africa de Sud! Spania! Sri Lanka! Sudan! Surinam! Swaziland!
Suedia! Siria!
După mai mult de cinci minute de recitat, Carpathia nu greşise nimic. Nu
ezitase, nu se încurcase, nu pronunţase greşit vreo silabă. Buck stătea pe
marginea scaunului, în timp ce erau numite ţările al căror nume începe cu T.
Apoi:
— Uganda! Ucraina! Emiratele Arabe Unite! Regatul Unit! Statele Unite
ale Americii!
Buck ţâşni în picioare, iar Steve sări o dată cu el, împreună cu zeci de alţi
reprezentanţi ai presei.
Se întâmplase ceva o dată cu dispariţia celor dragi de pe tot globul.
Jurnalismul nu avea să mai fie niciodată acelaşi. Sigur, vor exista mereu
sceptici şi oameni care să venereze obiectivitatea. Dar ce s-a întâmplat cu
dragostea frăţească? Cu întrajutorarea? Ce se întâmplase cu frăţia dintre
oameni şi dintre naţiuni?
Revenise. Şi cu toate că nimeni nu se aştepta ca presa să devină agenţia
de relaţii publice a noii vedete politice, Carpathia o avea în vedere în
după-amiaza aceea. La capătul litaniei sale de aproape două sute de naţiuni,
tânărul Nicolae era extrem de emoţionat. Prin emoţia şi puterea degajate de
simpla numire a tuturor ţărilor care tânjiseră să se unească între ele,
Carpathia adusese toată mulţimea la picioarele sale, o mulţime care striga şi
aplauda, presa şi ambasadorii laolaltă. Chiar şi cinicii Steve Plank şi Buck
Williams continuau să aplaude şi să ovaţioneze, fără a se simţi deloc
stânjeniţi că-şi pierduseră complet obiectivitatea pe care ţi-o dă detaşarea.
Dar spectacolul dat de Nicolae Carpathia nu se terminase. În următoarea
jumătate de oră, acesta dovedi o asemenea cunoaştere a activităţii
Organizaţiei Naţiunilor Unite, de parcă ar fi creat şi dezvoltat el însuşi
respectiva structură. Pentru cineva care nu pusese niciodată piciorul pe
solul american, deci nu vizitase sediul O.N.U., demonstra o cunoaştere
uimitoare a modului de funcţionare a organizaţiei.
În timpul discursului său, aminti numele fiecărui secretar general, de la
Trygve Lie din Norvegia la Ngumo, menţionând şi perioada în care au fost în
funcţie, nu în ani, ci indicând ziua şi data instalării şi apoi a retragerii din
funcţie. Mai demonstră apoi buna cunoaştere a celor şase organisme ale
O.N.U., a funcţiilor şi a membrilor din acel moment şi a problemelor lor
specifice.
Apoi trecu la cele optsprezece agenţii O.N.U., menţionând-o pe fiecare,
directorul actual şi localitatea în care-şi avea sediul. O demonstraţie
uluitoare. Brusc, nu mai păru nimănui o minune că omul acela ajunsese în
fruntea naţiunii sale, nu mai părea o minune că fostul lider se dăduse la o
parte. Nu mai era nicio minune că New York-ul îl acceptase.
După aprecierea lui Buck, Nicolae Carpathia urma să fie acceptat de către
toată America. Apoi, de către întreaga lume…
 14

Avionul lui Rayford ateriza luni la Chicago în orele de aglomeraţie ale

amiezii. Până în momentul în care el şi Chloe ajunseră la maşini, nu mai
avuseseră ocazia să-și continue conversaţia.
— Aminteşte-ţi că mi-ai făgăduit că o să mă laşi să-ţi conduc eu maşina în
drum spre casă, zise Chloe.
— Ţi se pare un lucru important?
— Nu prea. Dar am chef. Îmi dai voie?
— Sigur. Stai să-mi iau telefonul. Vreau să văd dacă Hattie poate să vină la
prânz. Eşti de acord?
— Dacă nu te aştepţi să gătesc sau cine ştie ce alt lucru la fel de sexist şi
de domestic ca ăsta…
— Nici nu m-am gândit. Îi place bucătăria chinezească. O să comand ceva.
— Îi place bucătăria chinezească! repetă Chloe. Eşti foarte apropiat de
femeia asta!
— Nici vorbă, o contrazise Rayford. Sau poate că da, ştiu, probabil, despre
ea mai multe decât ar trebui. Dar pot să-ţi spun care-s preferinţele culinare
ale unei duzini dintre membrii echipajului meu, fără să ştiu mare lucru
despre ei.
Rayford îşi luă telefonul din BMW şi citi indicatorul de benzină.
— Ai ales bine maşina. Are rezervorul aproape plin. Cel al maşinii mamei
tale e aproape gol. O să ajungi prima acasă. Rămâi singură câteva minute?
Vreau să fac nişte cumpărături.
Chloe ezită un moment, după care zise:
— E cam sinistru să stai singur, nu-i aşa?
— Un pic. Dar va trebui să ne obişnuim.
— Ai dreptate, zise iute fata. Au dispărut, iar eu nu cred în fantome. Va fi
bine. Dar să nu întârzii prea mult.
***
La conferinţa de presă de după apariţia la O.N.U. A lui Nicolae Carpathia,
Buck se trezi pentru scurt timp în centrul atenţiei. Cineva îl recunoscuse
şi-şi exprimă surpriza şi plăcerea de a-l şti în viaţă. Buck încercă să-i
potolească pe toţi, spunându-le că a fost o neînţelegere, dar nebunia
continuă când Chaim Rosenzweig îl zări şi se grăbi spre el, strângându-i
mâna cu ambele lui mâini, scuturându-i-o cu putere.
 — Mă bucur să te văd viu şi sănătos! Am auzit nişte ştiri groaznice, cum
că ai fi murit. Şi preşedintele Carpathia a fost mâhnit să afle aşa ceva. Dorise
atât de mult să te întâlnească… Acceptase să-ţi acorde un interviu în
exclusivitate.
— Mai putem să-l intervievăm? şopti Buck către şeful lui şi către şacalii
concurenţei.
— Eşti în stare de orice pentru un reportaj de senzaţie, mârâi cineva.
Chiar şi să te arunci singur în aer.
— Cred că nu-i posibil până spre seară, zise Rosenzweig, arătând spre
încăperea plină de camere TV, reflectoare, microfoane şi ziarişti. Programul
lui e plin toată ziua, trebuie să facă fotografii pentru revista People la
începutul serii… Poate după aceea. O să vorbesc cu el.
— Ce legătură ai cu el? îl întrebă Buck, dar bătrânul duse un deget la buze
şi se întoarse ca să se aşeze lângă Carpathia, când începu conferinţa de
presă.
Tânărul român nu era mai puţin impresionant şi convingător văzut de
aproape. Începu discuţiile cu o declaraţie, înainte să i se pună întrebări. Se
purta ca un profesionist cu multă experienţă, cu toate că Buck ştia că
prietenii lui din presa românească şi din ţările vecine din Europa nu-l
pregătiseră pentru o asemenea experienţă.
Buck observă că, într-un moment sau altul, Carpathia privise în ochi pe
fiecare persoană din cameră, fie şi pentru puţin timp. Nu se uita niciodată în
jos, nu-şi ferea privirea, nu se uita în sus. Părea că nu are nimic de ascuns şi
nimic de care să se teamă. Se controla pe deplin şi nu părea afectat de toată
tevatura şi de atenţia acordată.
Şi părea să aibă o vedere extraordinar de bună. Era evident că vedea
numele de pe ecusoanele aflate în cealaltă parte a încăperii. De fiecare dată
când vorbea cu câte un ziarist, i se adresa cu formula „domnule” sau
„doamnă”, urmată de numele de familie al acestuia. Insistase însă ca
reporterii să i se adreseze cum li se părea mai comod.
— Chiar şi Nick, sugeră el, zâmbind.
Dar jurnaliştii îi urmară exemplul şi i se adresară cu „domnule
preşedinte” sau cu „domnule Carpathia”.
Carpathia vorbea în acelaşi mod care impresiona, articulând bine
cuvintele, aşa cum îşi ţinuse şi discursul. Buck se întrebă dacă vorbea la fel
întotdeauna, indiferent dacă se adresa publicului sau dacă era într-o
convorbire particulară. Dar, indiferent ce-l adusese pe prima scenă a lumii,
nu-l întrecea nimeni în abilităţile de comunicare prin dialog.
 — Daţi-mi voie să vă spun că este o mare onoare pentru mine să mă aflu
în această ţară şi în acest sediu istoric. Am visat, pe când eram copil la Cluj,
să văd aceste locuri.
După glumele de început, Carpathia se lansă într-un scurt discurs,
dovedind din nou o cunoaştere incredibilă a O.N.U. și a misiunilor ei.
— Va amintiţi, zise el, că, în secolul trecut, O.N.U. părea că se afla în declin.
În perioada în care a fost preşedinte al Statelor Unite Ronald Reagan,
conflictul est-vest luase amploare. Activitatea O.N.U. fusese concentrată mai
ales asupra conflictului nord-sud, iar acum părea că structurile organizaţiei
aparţineau trecutului. Organizaţia avea probleme financiare, doar câţiva
membri fiind dornici să-şi achite cotizaţia. O dată cu sfârșitul Războiului
Rece, în anii nouăzeci, preşedintele american, domnul Bush, a recunoscut
existenţa a ceea ce el a numit „noua ordine mondială”, lucru care a
impresionat profund sufletul meu tânăr. Principiile de bază din Carta O.N.U.
erau cele de cooperare între cei cincizeci şi unu de membri iniţiali, inclusiv
marile puteri.
Carpathia discută apoi despre diferitele acţiuni militare pentru
menţinerea păcii, efectuate de O.N.U. începând cu conflictul din Coreea, din
anii 1950.
— După cum ştiţi, zise el, vorbind din nou despre lucruri întâmplate
înainte de naşterea sa, O.N.U. era moştenitoarea Ligii Naţiunilor, care cred că
a fost primul organism internaţional pentru menţinerea păcii. A luat fiinţă la
sfârșitul primului război mondial, dar a devenit anacronică pentru că n-a
reuşit să împiedice cel de-al doilea război mondial. În urma acestui eşec a
apărut O.N.U., care trebuia să fie puternică, pentru a împiedica izbucnirea
celui de-al treilea război mondial, care ar duce la distrugerea vieţii pe
pământ, aşa cum o ştim cu toţii.
După ce Carpathia sublinie dorinţa sa de a sprijini O.N.U., în orice mod
posibil, cineva puse o întrebare despre dispariţii. Carpathia deveni brusc
serios, zâmbetul îi dispăru şi începu să vorbească, plin de compasiune şi de
căldură.
— Mulţi oameni din ţara mea au pierdut pe cei dragi în fenomenul acela
oribil. Ştiu că există multe teorii şi nu doresc să critic niciuna dintre ele. Nici
pe autori, nici teoriile. I-am cerut doctorului Chaim Rosenzweig din Israel să
studieze fenomenul, împreună cu o echipă, şi să încerce să afle înţelesul
acestei imense tragedii, ca să putem să prevenim să se mai întâmple
vreodată ceva similar. Când va fi momentul potrivit, îl voi lăsa pe doctorul
Rosenzweig să vorbească, dar acum pot să vă spun că următoarea teorie mi
se pare cea mai probabilă. Lumea a strâns arme nucleare de nenumăraţi ani.
De când Statele Unite au aruncat o bombă atomică asupra Japoniei, în 1945,
iar Uniunea Sovietică a detonat prima sa bombă, la 23 septembrie 1949,
lumea s-a aflat sub ameninţarea holocaustului nuclear. Doctorul Rosenzweig
şi echipa sa de savanţi sunt foarte aproape de descoperirea unui fenomen
atmosferic care ar putea să fi cauzat dispariţia instantanee a atâtor de mulţi
oameni.
— Ce fel de fenomen? întrebă Buck.
Carpathia aruncă o privire la ecusonul lui şi-l privi în ochi.
— Nu vreau să mă grăbesc cu concluziile, domnule Oreskovich, zise el, iar
câţiva ziarişti chicotiră. Sau poate ar trebui să vă spun domnul Cameron
Williams de la Global Weekly?
Întrebarea lui provocă aplauze şi amuzament în toată încăperea. Buck
rămase cu gura căscată.
— Doctorul Rosenzweig crede că o anumită manifestare a
electromagnetismului din atmosferă, combinată cu o ionizare atomică,
necunoscută sau neexplicată încă, ionizare produsă de energia nucleară şi
de armamentul atomic existent – declanşată de cauze naturale, precum
fulgerul, sau chiar de o formă de viaţă inteligentă, care a descoperit această
posibilitate înaintea noastră – a provocat această acţiune instantanee în
toată lumea.
— Ceva asemănător aprinderii unui chibrit într-o cameră plină cu vapori
de benzină? sugeră cineva.
Carpathia dădu din cap, gânditor.
— Şi prin ce se deosebeşte teoria asta de cea a extratereştrilor care
răpesc oameni?
— Nu-i complet diferită, fu de acord Carpathia, dar înclin să cred într-o
teorie care să ţină cont de fenomene naturale, cum e cea a fulgerului
traversând un câmp subatomic.
— De ce au fost dispariţiile selective? De ce unii oameni şi nu alţii?
— Nu ştiu, mărturisi Carpathia. Iar doctorul Rosenzweig mi-a spus că nici
el n-a ajuns la o concluzie. În acest moment, echipa presupune că nivelul de
electricitate al unor oameni face ca aceştia să fie mai sensibili decât alţii.
Asta ar fi valabil pentru copiii, pruncii şi chiar fetuşii care au dispărut.
Electromagnetismul lor nu se dezvoltase într-atât încât să reziste.
— Ce ziceţi de oamenii care cred că a fost intervenţia lui Dumnezeu, care
i-a luat în rai pe credincioşi?
Carpathia zâmbi cu milă.
 — Daţi-mi voie să spun că nu vreau să critic niciun fel de credinţă a
vreunei persoane sincere. Asta-i baza adevăratei armonii şi frăţii, a păcii şi
respectului între popoare. Nu accept această teorie pentru că ştiu mulţi,
mulţi oameni care ar fi trebuit să dispară dacă cei drepţi ar fi fost duşi în rai.
Dacă există Dumnezeu, îmi exprim cu respect părerea că El nu acţionează
într-un asemenea fel capricios. Dar n-aş vrea să se înţeleagă că nu-i respect
pe cei care nu-s de acord cu mine.
Buck fu uimit să afle că preşedintele Carpathia fusese invitat să vorbească
la viitoarea conferinţă religioasă ecumenică, planificată să se ţină la New
York, în aceeaşi lună.
— Acolo voi discuta despre opiniile mele asupra milenarismului,
eshatologiei, Judecăţii de Apoi şi asupra celei de-a doua veniri a lui Hristos.
Doctorul Rosenzweig a fost amabil ca să aranjeze să fiu invitat. Cred că-i mai
bine să nu vorbesc până atunci despre aceste subiecte.
— Cât timp veţi sta în New York?
— Dacă poporul meu din România îmi va permite, voi rămâne aici o lună
întreagă. Nu-mi place să fiu departe de poporul meu, dar oamenii înţeleg că
mă preocupă binele mondial, iar cu tehnologia de azi şi cu oamenii minunaţi
din posturile de conducere din România, sunt convins că pot păstra legătura
cu cei de acasă, iar naţiunea mea nu va suferi de pe urma scurtei mele
absenţe.
Până la momentul difuzării ştirilor de seară, se născuse o nouă vedetă
internaţională. Căpătase şi un nume: Sfântul Nick. Fuseseră reproduse
fragmente din discursul de la O.N.U. și din conferinţa de presă. Carpathia
beneficie de mai multe minute la fiecare jurnal de ştiri, fiind arătat când
recita lista ţărilor membre ale O.N.U. Şi când solicita reînceperea activităţilor
pentru instaurarea păcii mondiale.
Evitase cu grijă să vorbească despre dezarmarea mondială. Mesajul său
fusese de dragoste, pace, înţelegere şi fraternitate, iar renunţarea la război
se subînţelegea. Nimeni nu se îndoia că va reveni şi va insista pe tema dragă
lui. Dar, în momentul acela, Carpathia îi vrăjise pe toţi.
Comentatorii de la ştiri propuneau să fie numit adjunct al secretarului
general al O.N.U. Şi să viziteze fiecare sediu al diferitelor agenţii O.N.U. Din
lume. Spre sfârșitul serii, fusese invitat să apară la fiecare dintre întrunirile
internaţionale care urmau să aibă loc în următoarele săptămâni.
Fusese văzut în compania lui Jonathan Stonagal, lucru care nu-l surprinse
pe Buck. Imediat după conferinţa de presă, Carpathia fusese condus la alte
întâlniri. Doctorul Rosenzweig îl găsi pe Buck şi-i spuse:
 — Am reuşit să aranjez o discuţie în seara asta, mai târziu. Acordă mai
multe interviuri, majoritatea pentru televiziune, apoi apare într-o
transmisiune în direct, la emisiunea Nightline, de la postul ABC, cu Wallace
Theodore. După aceea, se va întoarce la hotel şi va fi fericit să-ţi ofere o
jumătate de oră, fără să fiţi deranjaţi.
Buck îi spuse lui Steve că voia să fugă acasă, să se spele, să-şi asculte
mesajele, să se ducă la birou şi să se pregătească în grabă, citind ce va găsi
prin fişiere, ca să fie pregătit pentru interviu. Steve fu de acord să-l
însoţească.
— Sunt încă paranoic, recunoscu Buck. Dacă Stonagal are vreo legătură
cu Todd-Cothran – şi ştim că are –, cine ştie ce crede despre cele întâmplate
la Londra…
— Asta-i o chestie cu bătaie lungă, zise Steve. Chiar dacă se fac murdării
la bursă şi la Scotland Yard, nu înseamnă că-i amestecat în ele şi Stonagal.
Cred că stă cât mai departe posibil de asemenea lucruri.
— Dar, Steve, trebuie să fii de acord că se pare că Dirk Burton a fost ucis
pentru că se apropiase prea mult de legăturile secrete ale lui Todd-Cothran
cu grupul internaţional al lui Stonagal. Dacă indivizii îi asasinează pe cei în
care văd un duşman – şi chiar pe prietenii duşmanilor, cum eram eu şi Alan
Tompkins – atunci unde se vor opri?
— Tu crezi că Stonagal ştia ce s-a întâmplat la Londra… E o persoană mult
prea importantă pentru a se implica în chestii de genul ăsta. Todd-Cothran
sau tipul de la Yard te vor fi considerat o ameninţare, dar nu cred că
Stonagal a auzit de tine.
— Nu crezi că citeşte Weekly?
— Nu te considera jignit. Pentru el, tu eşti un ţânţar. Mare minune dacă-ţi
ştie numele.
— Numai că un ţânţar poate să facă un scandal monstru, dacă dispune de
o revistă.
— Există o eroare în argumentaţia ta, îi zise Steve mai târziu, când intrau
în apartamentul lui Buck. Dacă Stonagal reprezintă un pericol pentru tine,
de ce ar reprezenta şi Carpathia?
— Ţi-am mai spus, Carpathia poate fi doar un pion.
— Buck! Abia l-ai auzit. Crezi că-l supraapreciez?
— Nu.
— Te-a impresionat?
— Da.
— Pare a fi pionul cuiva?
 — Nu. Deci pot să presupun că nu ştie nimic despre toată chestia asta.
— Eşti sigur că s-a întâlnit cu Todd-Cothran şi cu Stonagal la Londra,
înainte să vină aici?
— S-ar putea să fie o problemă de afaceri. Să-şi fi plănuit etapele
călătoriei şi întâlnirile cu consilierii internaţionali.
— Îţi asumi un mare risc, zise Steve.
— N-am de ales. Oricum, o fac de bunăvoie. Până la dovada contrarie, voi
avea încredere în Nicolae Carpathia.
Steve mormăi ceva.
— Ce-ai spus?
— De obicei procedezi invers. N-ai încredere în cineva, până la dovada
contrarie.
— Da… Eh, e o lume nouă, Steve. Nimic nu mai e cum era săptămâna
trecută.
Buck apăsă butonul robotului telefonic şi începu să se dezbrace, ca să facă
duş.
***
Rayford porni la drum cu o sacoşă de cumpărături pe scaunul de alături.
Îi telefonase lui Hattie Durham, care îl ţinu de vorbă până ce îşi ceruse scuze
că trebuia să închidă. Fusese încântată de invitaţia la cină şi îi spusese că
putea să vină peste trei zile, joi.
Rayford presupuse că fiica lui avea un avans de-o jumătate de oră şi fu
surprins văzând că îi lăsase uşa garajului deschisă. Dar, când găsi uşa dintre
garaj şi locuinţă încuiată, deveni îngrijorat. Bătu la uşă. Niciun răspuns.
Deschise din nou uşa garajului, ca să se ducă la intrarea din faţă a casei,
dar, înainte s-o închidă şi să plece, se opri. Era ceva schimbat în garaj.
Aprinse lumina, să vadă mai bine. Toate cele trei maşini se aflau la locul lor,
dar…
Rayford ocoli jeep-ul aflat în faţă. Lucrurile lui Raymie dispăruseră!
Bicicleta. Maşinuţa. Ce se întâmplase?
Alergă la uşa din faţă. Fereastra fusese spartă, uşa atârna în balamale.
Tocul fusese făcut bucăţi, care erau risipite pe podeaua holului. Rayford
intră în grabă, strigând-o pe Chloe.
Alergă din cameră în cameră, rugându-se ca singura persoană din familie
care-i rămăsese să nu fi păţit nimic. Se părea că toate lucrurile de valoare
dispăruseră. Radiouri, televizoare, aparate video, bijuterii, jocuri video,
combina muzicală, argintăria, chiar şi porţelanurile. Spre uşurarea sa, nu
văzu sânge sau urme de luptă.
 Rayford vorbea cu un poliţist la telefon, când văzu semnalul că-l suna
cineva.
— Regret că vă pun pe aşteptare, îi zise el, dar s-ar putea să fie fiica mea.
Chiar ea era.
— Oh, tati! zise ea, plângând. Eşti bine? Am intrat în garaj şi am văzut că
lipsesc lucruri. M-am gândit că s-ar putea să se întoarcă, aşa că am încuiat
uşa garajului şi m-am dus să încui şi în faţă, iar acolo am văzut cioburi, aşchii
şi tot restul. Am fugit prin spate. Acum sunt la trei case distanţă.
— Nu se mai întorc, draga mea. Vin să te iau.
— Domnul Anderson s-a oferit să mă conducă.
Peste câteva minute, Chloe stătea pe canapea, tremurând, cu braţele
încrucişate pe piept. Îi spuse poliţistului ce-i zisese şi tatălui ei. Apoi acesta îi
luă o declaraţie şi lui Rayford.
— Nu folosiţi alarma? întrebă poliţistul.
Rayford clătină din cap.
— E vina mea. Am folosit-o ani de zile, când n-am avut nevoie, apoi m-am
săturat să fiu trezit în miez de noapte de alarme false şi de…
— Telefoanele de la poliţie, ştiu. Aşa zice toată lumea. Dar, de data asta, ar
fi meritat s-o folosiţi.
— Lipsă de prevedere, recunoscu Rayford. Nu mi-am închipuit că avem
nevoie de măsuri de siguranţă în cartierul ăsta.
— Numărul delictelor de felul ăsta a crescut de două ori în ultima
săptămână, zise poliţistul. Băieţii cei răi ştiu că nu avem timp şi oameni ca să
se ocupe de ei.
— Vreţi s-o liniştiţi pe fiica mea şi să-i spuneţi că nu ne-ar fi făcut niciun
rău şi că nu se vor mai întoarce?
— Aşa este, domnişoară. Tatăl dumneavoastră o să înţepenească uşa asta,
până ce va fi reparată, iar eu am să pornesc alarma. Dar nu mă aştept să-şi
repete vizita, cel puţin nu aceeaşi gaşcă. Am vorbit cu locatarii de vizavi. Au
văzut un camion de la o firmă de curăţat covoare, care a stat aici o jumătate
de oră, în după-amiaza asta. Au venit prin faţă, au spart uşa, au deschis
garajul, au băgat maşina înăuntru şi v-au furat lucrurile chiar sub nasul
nostru.
— Nu i-a văzut nimeni spărgând uşa?
— De la vecini nu se vede prea bine intrarea dumneavoastră. N-a
observat nimeni nimic. O treabă făcută cu iscusinţă…
— Mă bucur că fiica mea n-a nimerit peste ei, zise Rayford.
Poliţistul dădu din cap, în timp ce pleca.
 — A avut noroc. Presupun că agenţia de asigurări vă va plăti o mare parte
din lucruri. Nu mă aştept să găsim ceva. N-am avut noroc în alte cazuri
asemănătoare.
Rayford o îmbrăţişă pe Chloe, care tremura încă.
— Vrei să-mi faci o favoare, tată? întrebă ea.
— Oricare.
— Vreau o altă copie a casetei. Cea de la pastor.
— O să-l sun pe Bruce şi o să luăm una în seara asta.
Deodată, Chloe izbucni în râs.
— Ce-i aşa de caraghios? se miră Rayford.
— M-am gândit la ceva, răspunse fata, zâmbind printre lacrimi. Ce s-ar
întâmplă dacă hoţii ar urmări caseta?
 15

Unul dintre primele mesaje de pe robotul lui Buck era de la însoţitoarea

de zbor pe care o întâlnise săptămâna trecută.
— Domnule Williams, sunt Hattie Durham. Sunt în New York şi m-am
gândit să vă salut şi să vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat să iau legătura
cu familia mea. Aştept o secundă şi continuu să pălăvrăgesc, pentru
eventualitatea că vă urmăriţi apelurile. Ar fi drăguţ să ne întâlnim la un
pahar de ceva, dar nu trebuie să vă simţiţi obligat. Bine, poate altă dată…
— Ce-a fost asta? întrebă Steve, în timp ce Buck stătea lângă uşa băii,
aşteptând să audă toate mesajele, înainte să intre sub duş.
— Doar o fată, răspunse el.
— Drăguţă?
— Mai mult decât drăguţă. Minunată.
— Atunci sun-o!
— Nu-i nicio grabă.
Multe dintre mesaje nu erau importante. Apoi urmară altele două, care
fuseseră lăsate chiar în după-amiaza aceea. Primul era de la comandantul
Howard Sullivan de la Scotland Yard.
— Domnule Williams, am ezitat să las acest mesaj pe robot, dar aş prefera
să vorbesc cu dumneavoastră cu prima ocazie. După cum ştiţi, doi domni cu
care eraţi prieten şi-au dat obştescul sfârșit aici, în Londra. Aş dori să vă pun
câteva întrebări. S-ar putea să fiţi căutat şi de alte servicii, pentru că aţi fost
văzut cu una dintre victime chiar înainte de nefericitul ei sfârşit. Vă rog să
mă sunaţi!
Lăsase un număr de telefon.
Următorul mesaj fusese lăsat cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă şi
era din partea lui Georges Lafitte, care lucra la Interpol, organizaţia
internaţională de poliţie cu sediul central la Lyon, în Franţa.
— Domnule Williams, zise acesta, cu un puternic accent franţuzesc, aş
vrea ca deîndată ce primiţi acest mesaj să mă sunaţi de la cea mai apropiată
secţie de poliţie. Cei de acolo ştiu cum să mă contacteze şi vor primi un fax
cu informaţii referitoare la motivul pentru care trebuie să vorbim. Pentru
binele dumneavoastră, vă cer să nu amânaţi să mă căutaţi.
Buck se uită la Steve, care părea la fel de uluit ca şi Buck..
— Ce eşti acum? întrebă Steve. Un suspect?
 — Ar fi bine să nu fiu. După cele pe care le-am auzit de la Alan despre
Sullivan, despre faptul că e la cheremul lui Todd-Cothran, nici vorbă să mă
duc la Londra şi să mă las arestat de bunăvoie. Mesajele astea nu mă obligă
la nimic, nu? Nu trebuie să fac ce mi se cere doar pentru că le-am ascultat.
Steve ridică din umeri.
— În afară de mine, nu ştie nimeni că le-ai ascultat. Iar serviciile
internaţionale n-au drept de jurisdicţie aici.
— Crezi că s-ar putea să fiu extrădat?
— Doar dacă reuşesc să găsească vreo legătură între tine şi crimele
acelea.
***
Chloe nu voi să rămână singură acasă în seara aceea. Merse cu tatăl ei la
biserică, unde Bruce Barnes îi întâmpină şi le dădu altă casetă. Pastorul
clătină din cap când auzi de spargere.
— Se întinde ca o epidemie… zise el. Ca şi cum oraşul s-ar fi mutat în
suburbii. Nu mai suntem în siguranţă aici.
Rayford nu-i povesti lui Bruce că fiica lui avusese ideea să înlocuiască
înregistrarea furată. Ar fi vrut să-i ceară pastorului să se roage pentru ca
fata să se gândească la cele întâmplate. Poate că jefuirea casei o făcuse să se
simtă vulnerabilă. Poate că înţelesese că lumea devenise mult mai
periculoasă acum, că nu mai exista nicio garanţie, că timpul de care
dispunea era, într-adevăr, scurt. Dar Rayford ştia că putea s-o jignească, s-o
insulte, s-o gonească, dacă se folosea de situaţie ca să-l facă pe Bruce să-i
vorbească. Fata avea destule informaţii, trebuia doar să-L lase pe Dumnezeu
să acţioneze asupra ei. Se simţea încurajat şi ar fi vrut să-i spună lui Bruce
despre cele întâmplate. Însă presupuse că trebuia să aştepte o ocazie mai
bună.
Dacă tot ieşiseră, Rayford cumpără lucrurile ce trebuia înlocuite imediat,
inclusiv un televizor şi un aparat video. Comandă să-i fie reparată uşa din
faţă şi completă hârtiile pentru asigurare. Şi, lucrul cel mai important, puse
în funcţiune sistemul de alarmă. Ştia însă că nici el, nici Chloe nu vor dormi
liniştiţi în noaptea aceea.
Când ajunseră acasă, primi un telefon de la Hattie Durham. Rayford crezu
că se simţea singură, pentru că nu părea să aibă un motiv serios ca să-l sune.
Femeia îi spuse că-i era recunoscătoare că o invitase la cină şi că abia
aştepta să se întâlnească. Rayford îi povesti, la rândul lui, ce se întâmplase
cu casa lui. Hattie păru sincer îngrijorată.
 — Lucrurile au devenit atât de ciudate, zise ea. Ştii că am o soră care lucra
într-o maternitate…
— Mda, mormăi Rayford. Parcă mi-ai spus.
— Se ocupa de planificarea familială şi de consultanţă, precum şi de
consultaţiile pentru întreruperile de sarcină.
— Mda…
— Apoi au fost puşi să facă avorturi.
Hattie părea că aşteaptă un semn de aprobare sau că o ascultă. Rayford se
enervă şi rămase tăcut.
— Bine, zise femeia. N-o să te reţin. Dar sora mea mi-a spus că n-are
nimic de lucru.
— Mi se pare normal, având în vedere dispariţia copiilor nenăscuţi.
— Sora mea nu-i prea încântată.
— Hattie, îmi imaginez că toată lumea e îngrozită. În toată lumea există
părinţi îndureraţi.
— Dar femeile pe care sora mea şi echipa ei le consulta doreau să
avorteze.
Rayford se strădui să găsească un răspuns pertinent.
— Poate că femeile acelea sunt bucuroase că n-a fost nevoie să mai
avorteze.
— Probabil, dar sora mea, şefii ei şi restul echipei au rămas fără lucru,
până când femeile vor începe să rămână din nou însărcinate.
— Am înţeles. E vorba de bani.
— Trebuie să muncească. Au familii, au cheltuieli…
— Şi în afară de consultanţă în legătură cu întreruperile de sarcină, n-au
nimic de făcut?
— Nimic. Nu-i groaznic? Sora mea şi o mulţime de oameni ca ea au rămas
fără slujbă şi nimeni nu ştie dacă femeile vor mai rămâne iar gravide.
Rayford trebui să recunoască faptul că n-o acuzase niciodată pe Hattie de
exces de inteligenţă, dar, de data asta, ar fi vrut s-o poată privi în ochi.
— Hattie, nu ştiu cum să te întreb. Spui că sora ta speră ca femeile să
rămână iarăşi însărcinate, ca să aibă nevoie de avorturi, iar ea să aibă de
lucru?
— Exact. Altfel, ce să facă? Ştii, e greu să găseşti posturi de consilier în
alte domenii…
Rayford dădu din cap, simţindu-se însă ca un idiot, pentru că ştia că ea
n-avea cum să-l vadă. Ce nebunie mai era şi asta? Nu trebuia să-şi risipească
energia contrazicându-se cu cineva care, evident, nu pricepea nimic, dar nu
se putea împiedica să n-o facă.
— Crezusem că oamenii din clinicile de felul celei în care lucrează sora ta
considerau sarcinile nedorite o belea. N-ar trebui să fie încântaţi că
problemele de felul ăsta au dispărut, chiar fericiţi – cu excepţia micii
complicaţii că rasa umană ar putea să înceteze să mai existe – dacă n-ar mai
exista niciodată sarcini?
Femeia nu înţelese ironia.
— Dar, Rayford, e slujba ei! În jurul ei se învârtea totul. E ca şi cum ai avea
o benzinărie şi nimeni n-ar mai avea nevoie de benzină, de ulei sau de
anvelope.
— Cererea şi oferta.
— Exact! Vezi? Le trebuie sarcini nedorite pentru că asta-i treaba lor.
— Ca un doctor care îşi doreşte ca oamenii să fie bolnavi sau răniţi, ca să
aibă ceva de făcut?
— Ai înţeles perfect, Rayford!
***
După ce Buck se rase şi făcu duş, Steve îi spuse:
— Am fost căutat pe pager, acum un minut. Detectivii din New York te-au
căutat la birou. Din nefericire, cineva le-a spus că vei fi la Piaza, împreună cu
Carpathia, ceva mai târziu.
— Grozav!
— Ştiu. Poate că ar trebui să-i înfrunţi.
— Nu încă, Steve. Să-i iau interviul lui Carpathia şi să scriu articolul. Apoi
o să ies eu din încurcătura asta.
— Speri să te ajute Carpathia?
— Exact.
— Dar dacă până să ajungi la el, eşti prins?
— Trebuie să ajung. Am încă actele şi împuternicirea de presă pe numele
lui Oreskovich. Dacă poliţiştii mă aşteaptă la Plaza, poate că nu mă vor
recunoaşte.
— Fii serios, Buck! Crezi că nu ştiu deja de actele tale false, după ce te-ai
întors din Europa cu ele? Hai să facem schimb. Dacă îşi închipuie că vei
încerca să te dai drept Oreskovich, poate că voi reuşi să-i reţin suficient, cât
să ajungi să-l vezi pe Carpathia.
Buck dădu din umeri.
— Merită să încerc. Nu vreau să rămân aici, dar aş vrea să-l văd pe
Carpathia la emisiunea Nightline.
 — Vrei să vii la mine acasă?
— Probabil că mă aşteaptă de mult acolo.
— Atunci s-o sun pe Marge. Ea şi soţul ei locuiesc în apropiere.
— Nu folosi telefonul meu.
Steve se strâmbă şi mormăi:
— Te porţi ca într-un film cu spioni.
Apoi scoase telefonul lui mobil. Marge insistă să vină imediat. Le mai
spuse că soţului ei îi plăcea să vadă reluarea de la M.A.S.H. Noaptea, dar că o
să-l convingă s-o înregistreze.
Buck şi Steve văzură două maşini de poliţie, fără girofaruri, trăgând în
faţa blocului în care locuia Buck chiar în momentul în care urcau într-un
taxi.
— E ca într-un film cu spioni, zise Buck.
Soţul lui Marge nu era deloc încântat că trebuia să renunţe la locul lui
favorit şi la serialul lui preferat, dar, mai târziu, după ce Nightline începu, fu
surprins. Carpathia era un talent înnăscut sau fusese foarte bine instruit. Se
uita direct la cameră, de câte ori era posibil, părând că se adresează fiecărui
telespectator.
— Discursul dumneavoastră de la Organizaţia Naţiunilor Unite, începu
Wallace Theodore, care a fost între două conferinţe de presă, pare să fi
electrizat întreg New York-ul şi, pentru că a fost prezentat atât la jurnalele
locale de seară, cât şi la cele de noapte, se pare că aţi devenit subit un om
popular în această ţară.
Carpathia zâmbi:
— Ca oricine din Europa, mai ales din Europa de Est, am fost uluit de
tehnologia dumneavoastră. Eu…
— Dar nu-i adevărat, domnule, că rădăcinile familiei dumneavoastră sunt,
de fapt, în Europa de Vest? Deşi v-aţi născut în România, nu sunteţi, prin
origine, italian?
— E adevărat, lucru care-i valabil pentru mulţi români. Numele ţării vine
de acolo. Dar vorbeam de tehnologia dumneavoastră. E uimitoare, însă
mărturisesc că n-am venit în ţara dumneavoastră ca să devin sau să fiu făcut
celebru. Am un scop, o misiune, un mesaj. Astea n-au nimic de-a face cu
popularitatea mea sau cu capacitatea…
— Dar nu-i adevărat că veniţi de la o şedinţă foto pentru cei de la People!
— Da, dar eu…
— Şi nu-i adevărat că s-a spus că sunteţi cel mai sexy bărbat în viaţă?
 — Nu ştiu ce înseamnă, de fapt, asta. Mi s-a luat un interviu despre
copilăria mea, despre cariera mea politică şi despre afaceri. Am impresia că
fac coperta aceea cu cel mai sexy bărbat al anului în ianuarie, deci acum ar fi
prea devreme pentru anul următor şi prea târziu pentru anul ăsta.
— Da, dar sunt sigur, domnule Carpathia, că aţi fost la fel de emoţionat ca
şi noi când tânărul cântăreţ, care primise acest titlu cu două luni în urmă…
— Regret, dar n-am ştiut nimic despre acest tânăr înainte să-i văd
fotografia pe coperta revistei.
— Domnule preşedinte, spuneţi că nu ştiaţi că revista People rupe
tradiţia şi că, în numărul viitor, îl detronează pe cel mai sexy bărbat,
instalându-vă pe dumneavoastră în locul lui?
— Cred că au încercat să-mi explice, dar nu prea înţeleg… Tânărul acela a
făcut nişte pagube unui hotel sau ceva de felul ăsta, drept urmare…
— Iar dumneavoastră reprezentaţi un înlocuitor potrivit.
— N-am ştiut nimic despre asta şi, ca să fiu cinstit, n-aş fi acordat
interviul în aceste circumstanţe. Nu mă consider sexy. Sunt în cruciada
pentru unirea popoarelor lumii. Nu caut o poziţie care să-mi confere putere
şi autoritate. Cer doar să fiu ascultat. Sper că mesajul meu va reieşi totuşi
din articolul din revistă.
— Dar aveţi o astfel de poziţie, domnule Carpathia.
— Ţărişoara mea mi-a cerut s-o servesc, iar eu m-am supus.
— Cum le răspundeţi celor care spun că aţi ocolit practica legală, iar
ridicarea dumneavoastră la funcţia de preşedinte al României s-a datorat
unor presiuni?
— Aş spune că-i metoda perfectă de a ataca un pacifist, care luptă nu
numai pentru dezarmare în România sau în restul Europei, ci în toată lumea.
— Deci negaţi că aţi asasinat un rival de afaceri cu şapte ani în urmă şi că
v-aţi folosit de metode de intimidare şi de prietenii puternici din America
pentru a uzurpa autoritatea preşedintelui din România?
— Rivalul pe care se zice că l-am asasinat a fost unul dintre cei mai dragi
prieteni ai mei şi-l regret şi astăzi. Puţinii prieteni americani pe care-i am
pot avea influenţă aici, dar n-au nicio importanţă în politica românească. Ar
trebui să ştiţi că fostul nostru preşedinte mi-a cerut să-l înlocuiesc, din
motive personale.
— Dar aţi ignorat complet procedura constituţională privind succesiunea
la putere.
— Acest lucru a fost votat de către popor şi aprobat de către Parlament,
fiind ratificat cu o largă majoritate.
 — Dar post factum.
— Într-un fel, da. Pe de altă parte, dacă numirea mea n-ar fi fost
confirmată, atât de către popor, cât şi de către cele două camere ale
Parlamentului, aş fi fost preşedintele cu cel mai scurt mandat din istoria
naţiunii noastre.
Soţul lui Marge mormăi:
— Puştiul ăsta roman e deştept!
— Român, îl corectă Marge.
— L-am auzit că zice că are sânge italian, zise soţul, iar Marge le făcu cu
ochiul lui Steve şi lui Buck.
Buck era uluit de modul de gândire şi de tipul de dialog ale lui Carpathia.
Theodore îl întrebă:
— De ce aţi venit la Organizaţia Naţiunilor Unite? Unii spun că impactul
ar fi fost mai puternic dacă aţi fi apărut în faţa Senatului şi a Camerei
Reprezentanţilor.
— N-am visat la o asemenea onoare. Dar n-am căutat succesul. O.N.U. A
fost gândită, iniţial, pentru păstrarea păcii. Trebuie să se întoarcă la rolul ei
iniţial.
— Aţi sugerat în discursul de astăzi şi aţi spus chiar acum că aveţi un
anumit plan pentru O.N.U., care s-o facă mai eficientă, să fie de folos în
momentele dramatice ale istoriei.
— Am. Nu mi s-a părut potrivit să sugerez asemenea schimbări în calitate
de oaspete, dar acum nu mai am de ce să ezit. Sunt un susţinător al
dezarmării. Nu-i un secret. Pentru că am fost impresionat de posibilităţile,
planurile şi programele Naţiunilor Unite, cred că, doar cu modificări minore
şi cu cooperarea membrilor organizaţiei, aceasta poate deveni ceea ce
trebuie să fie. Putem să devenim cu adevărat o comunitate globală.
— Puteţi să ne expuneţi, în câteva secunde, ideile principale?
Zâmbetul lui Carpathia păru profund sincer.
— Asta-i o chestiune periculoasă, dar voi încerca. După cum ştiţi,
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite are cinci membri permanenţi:
Statele Unite, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China. Mai există şi
zece membri temporari, câte doi din cinci regiuni diferite ale lumii, cu un
mandat de doi ani. Respect natura dreptului celor cinci ţări iniţiale. Propun
să alegem alte cinci ţări, dar câte una din diferite regiuni ale globului. Să
renunţăm la membrii temporari. Vom avea zece membri permanenţi în
Consiliul de Securitate. Restul planului meu este revoluţionar. Acum, cei
cinci membri permanenţi au drept de veto. Când se votează probleme de
procedură, e necesară o majoritate de nouă voturi. Când se votează o
problemă fundamentală e nevoie de o majoritate care să includă pe toţi cei
cinci membri permanenţi. Propun un sistem mai dificil, propun adoptarea
prin unanimitate.
— Poftim?
— Selectaţi-i cu grijă pe cei zece membri permanenţi. Trebuie să
primească informaţii şi sprijin de la toate ţările din regiunea respectivă.
— E un coşmar!
— Dar va funcţiona, şi o să vă spun de ce. Ceea ce s-a întâmplat
săptămâna trecută a fost un coşmar. A sosit timpul ca oamenii din lume să
insiste ca guvernele să distrugă toate armele, exceptând zece la sută din ele.
Iar acele zece procente vor fi donate Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca
aceasta să-şi ocupe locul cuvenit, de organism pentru păstrarea păcii în
lume, cu autoritate, putere şi echipamentul necesar pentru a-şi face treaba.
Carpathia le arătă apoi telespectatorilor că O.N.U. modificase carta
iniţială, pentru a creşte numărul membrilor Consiliului de Securitate de la
11 la 15. Mai spuse că dreptul de veto al membrilor permanenţi blocase
efortul militar pentru menţinerea păcii, cum se întâmplase în timpul
războiului din Coreea şi în timpul Războiului Rece.
— Domnule, cum de aveţi asemenea cunoştinţe despre O.N.U. Şi despre
problemele politicii mondiale?
— Toţi găsim timp să facem ceea ce ne dorim cu adevărat. O.N.U. și
politica mondială sunt pasiunile mele.
— Care-i ţelul dumneavoastră personal? Un rol conducător în Uniunea
Europeană?
— După cum ştiţi, România nu-i membră a acestei uniuni. N-am nicio
dorinţă de a fi şef, ci de a-mi spune opinia. Trebuie să ne dezarmăm, să
întărim Organizaţia Naţiunilor Unite, să avem o singură monedă şi să
devenim un singur oraş planetar.
***
Rayford şi Chloe stăteau tăcuţi în faţa televizorului, captivaţi de figura
proaspătă şi de ideile încurajatoare ale lui Nicolae Carpathia.
— Ce mai individ! exclamă, în cele din urmă, Chloe. N-am mai auzit un
politician care să aibă ceva de spus de când eram copil, când nu înţelegeam
nici pe jumătate ceea ce vorbeau.
— E cineva, fu de acord şi Rayford. E plăcut să vezi pe cineva care nu pare
să aibă planuri personale.
 — Deci, zâmbi Chloe, n-o să-l consideri drept mincinosul despre care ne-a
avertizat pastorul, pe casetă. Europeanul care încearcă să preia conducerea
lumii…
— Greu de crezut, recunoscu Rayford. N-am văzut nimic rău sau egoist la
tipul ăsta. Ceva îmi spune că înşelătorul despre care vorbea pastorul va fi
ceva mai uşor de remarcat.
— Dar, insistă Chloe, dacă el este înşelătorul, poate că-i unul foarte
priceput.
— Ei, de ce parte eşti? Ţi se pare că tipul ăsta seamănă cu Antihristul?
Fata clătină din cap:
— Mi se pare că-i o adiere de aer proaspăt. Dacă ar fi încercat să-şi
croiască drum spre putere, aş fi fost bănuitoare. Dar un pacifist mulţumit să
fie preşedintele unei mici ţări? Singura lui metodă de a influenţa lucrurile e
înţelepciunea de care dă dovadă, iar puterea lui constă în sinceritatea şi
modestia pe care le posedă.
Sună telefonul. Era Hattie, dornică să-i vorbească lui Rayford, aproape
isterică în entuziasmul ei pentru Carpathia.
— L-ai văzut? E atât de frumos! Trebuie să-l întâlnesc! Ai vreun zbor
planificat pentru New York?
— Am unul miercuri dimineaţa şi mă întorc a doua zi, tot dimineaţa. Iar
seara ne vom vedea la cină, da?
— Da, e grozav, dar, Rayford, te superi dacă încerc să fiu repartizată la
zborul ăsta? Am auzit la ştiri că informaţia privind moartea reporterului
aceluia a fost greşită, că el se află în New York. Vreau să încerc să mă
întâlnesc cu el şi să-l conving să mă prezinte lui Carpathia.
— Crezi că-l cunoaşte?
— Buck îi cunoaşte pe toţi. Scrie articolele alea de succes internaţional.
Sigur îl cunoaşte. Şi chiar dacă nu-l cunoaşte, tot vreau să-l întâlnesc pe
Buck.
Rayford se simţi uşurat. Deci Hattie nu se temea să-i vorbească despre doi
bărbaţi mai tineri, cu care ar fi vrut să se vadă sau, cel puţin, să se
întâlnească. Era convins că nu încercase să afle gradul în care era interesat
de ea. Ştia precis că nu-l atrăgea nicio femeie acum, după ce-i dispăruse
soţia. Rayford se întreba dacă trebuia să-şi continue planul de a fi onest cu
ea în privinţa sentimentelor lui din trecut. Poate că ar trebui să sară peste
asta şi s-o îndemne să vizioneze caseta pastorului.
— Bine, mult noroc, îi ură Rayford, fără vlagă.
— Pot să solicit să fiu repartizată pe zborul tău?
 — De ce nu te uiţi să vezi dacă ai fost repartizată conform planului?
— Rayford!
— Ce s-a întâmplat?
— Nu vrei să zbor cu tine! De ce? Am spus sau am făcut ceva?
— De ce crezi aşa ceva?
— Crezi că nu ştiu că ai intervenit să fie respinsă cererea mea de rândul
trecut?
— N-am respins-o, am spus doar…
— Ba da!
— Am spus exact ce-ţi spun acum ţie. Nu mă opun să lucrezi pe zborurile
mele, dar de ce nu stai să fii repartizată când îţi vine rândul?
— Ştii care-s şansele! Dacă aştept, şansa nu e de partea mea. Dacă rog pe
cineva, având în vedere experienţa pe care o am, obţin ceea vreau. Ce se
întâmplă, Rayford?
— O să discutăm la cină.
— Să vorbim acum!
Rayford zăbovi un pic, căutându-și cuvintele.
— Cererile tale dau planificarea peste cap, Hattie. Trebuie să-şi schimbe
programul toţi, ca să-ţi facă ţie loc.
— Ăsta-i motivul? Îţi faci griji pentru ceilalţi?
Nu voia s-o mintă, aşa că-i răspunse:
— În parte…
— Chestia asta nu te-a deranjat înainte. Mă încurajai să cer să fiu
repartizată pe zborurile tale şi, uneori, mă verificai, să fii sigur că solicitasem
schimbarea.
— Ştiu.
— Deci, ce s-a schimbat?
— Hattie, te rog! Nu vreau să discut asta la telefon.
— Atunci să ne întâlnim undeva.
— Nu pot. Nu vreau s-o las singură pe Chloe atât de repede după
spargere.
— Atunci vin la voi.
— E târziu.
— Rayford! Îmi dai papucii?
— Dacă ţi-aş fi dat papucii, nu te-aş fi invitat la cină.
— Acasă la tine, împreună cu fiica ta? Cred că-i vorba de o despărţire de
zile mari.
— Hattie, ce tot spui?
 — Că ţi-a făcut plăcere să-mi faci curte pe ascuns, pretinzând că nu se
întâmplă, de fapt, nimic.
— Recunosc.
— Îmi pare rău pentru soţia ta, Rayford, chiar îmi pare. Probabil că te
simţi vinovat, chiar dacă n-am făcut nimic ca să te simţi astfel. Dar nu mă
îndepărta înainte să-ţi revii după pierderea suferită şi înainte să începi iar să
trăieşti cu adevărat.
— Nu-i chiar aşa. Hattie, de ce vorbeşti de îndepărtare? Noi n-am avut o
legătură. Iar dacă am fi avut, de ce eşti atât de interesată de reporterul acela
şi de român?
— Toată lumea e interesată de Carpathia. Iar Buck reprezintă singura
cale de a ajunge la el. Nu poţi să crezi că am anumite intenţii în privinţa lui. E
o vedetă internaţională! Vino-ţi în fire, Rayford!
— Nu-mi pasă dacă ai vreo intenţie. Spuneam că toată agitaţia asta nu se
potriveşte cu ceea ce crezi tu că se întâmplă între noi.
— Vrei să nu mă duc la New York şi să uit de cei doi?
— Absolut deloc. N-am spus aşa ceva!
— O să mă duc. Dacă aş fi crezut că mai am vreo şansă cu tine, m-aş fi
străduit în continuare, crede-mă!
Rayford rămase mut de uimire. Temerile şi presupunerile lui se
dovediseră îndreptăţite, iar acum încercă să se apere:
— N-ai crezut niciodată că ai vreo şansă?
— Nu mi-ai dat niciun semn. Din câte mi-am dat seama, mă considerai o
tipă deşteaptă, cam prea tânără, amuzantă, dar care nu trebuia atinsă.
— E ceva adevăr în ce spui…
— N-ai vrut niciodată ceva mai mult, Rayford?
— Aş vrea să discut cu tine ceva, Hattie.
— Poţi să-mi răspunzi acum.
— Da, oftă Rayford, au existat momente în care mi-aş fi dorit mai mult.
— Grozav! Am presupus greşit. Mi-am închipuit că eşti de neatins.
— Sunt.
— Acum, sigur, pot să înţeleg. Suferi şi vei compara pe oricine cu soţia ta.
Dar asta nu înseamnă că nu pot nici măcar să zbor cu tine, să vorbesc cu
tine, să bem ceva. Putem s-o luăm de la capăt, doar că acum nu vei mai vedea
nimic rău în asta.
— Nu înseamnă că nu poţi să vorbeşti cu mine sau să lucrezi cu mine,
când programele noastre coincid. Dacă n-aş fi vrut să am de-a face cu tine,
nu te-aş mai fi invitat.
 — Îmi dau seama despre ce-i vorba, Rayford. Să nu-mi spui că va urma
chestia cu „hai să fim prieteni”.
— Poate că-i vorba de asta şi de ceva mai mult.
— Cum ar fi?
— Ceva despre care vreau să-ţi vorbesc.
— Şi dacă-ţi spun că nu-s interesată de pălăvrăgeli de felul ăsta? Nu mă
aşteptam să fugi după mine acum, după ce soţia ta a dispărut, dar nici nu mă
aşteptam să mă ignori.
— Cum te-aş mai fi invitat la cină, dacă aveam de gând să te ignor?
— De ce nu m-ai invitat înainte?
Rayford rămase tăcut.
— Ei bine?
— Nu se cuvenea, mormăi el.
— Şi acum se cuvine?
— Sincer vorbind, da. Vreau să vorbesc cu tine, dar nu despre sfârșitul
relaţiei noastre.
— Curiozitatea ar trebui să mă oblige să vin chiar acum, Rayford? Pentru
că refuz. Sunt ocupată. Regretele mele! S-a întâmplat ceva ce nu suportă
amânare, pricepi?
— Te rog, Hattie. Vrem cu adevărat să vii. Vreau să vii.
— Rayford, nu te obosi degeaba! Există o mulţime de zboruri spre New
York. N-o să fac niciun efort ca să fiu repartizată pe zborurile tale. De fapt, o
să mă asigur că n-o să am de-a face cu ele.
— Nu trebuie să faci asta.
— Ba o să fac aşa. Fără ranchiună. Mi-ar fi plăcut s-o întâlnesc pe Chloe,
dar te-ai fi simţit, probabil, obligat să-i spui ce-ai simţit cândva pentru mine.
— Hattie, vrei să mă ascuţi o secundă? Te rog!
— Nu.
— Vreau să vii la noi joi seara, pentru că vreau să discutăm despre ceva
cu adevărat important.
— Spune-mi despre ce-i vorba.
— Nu la telefon.
— Atunci nu vin.
— Dacă-ţi spun în mare cum stau lucrurile, vii?
— Depinde.
— Ei bine, ştiu care-i cauza dispariţiilor. Ştiu ce semnificaţie au şi vreau
să te ajut să afli adevărul.
Hattie tăcu timp îndelungat.
 — N-ai devenit, cumva, habotnic?
Rayford se gândi bine. Răspunsul era că da, devenise cu siguranţă, dar nu
trebuia să-i spună şi ei asta.
— Mă cunoşti prea bine ca să crezi aşa ceva.
— Credeam că te cunosc…
— Ai încredere în mine, merită să-ţi pierzi timpul.
— Spune-mi lucrurile de bază şi o să-mi dau seama dacă vreau să aud şi
restul.
— Nici gând! ripostă Rayford, surprins el însuşi de hotărârea sa. Aşa ceva
nu se spune la telefon.
— Atunci nu vin.
— Hattie!
— La revedere, Rayford!
— Hat…
Femeia închisese telefonul.
 16

— N-aş face asta pentru altcineva, zise Steve Plank, după ce el şi Buck îi
mulţumiseră lui Marge şi se duseseră să ia fiecare câte un taxi. Nu ştiu cât o
să-i ţin ocupaţi, ei fiind convinşi că sunt tu, care susţii că eşti altcineva, aşa
că ţine-te aproape de mine.
— N-ai grijă.
Steve luă primul taxi, având pe piept legitimaţia lui Buck, pe numele fals
de George Oreskovich. Se duse direct la hotelul Piaza, unde urma să spună că
avea întâlnire cu Carpathia. Buck spera că Steve va fi interceptat imediat şi
arestat ca fiind Buck, eliberând astfel calea pentru el. Dacă ar fi fost oprit de
poliţişti, urma să arate documentele pe numele lui Steve Plank. Amândoi
ştiau că planul era cam hazardat, dar Buck ar fi încercat orice ca să scape să
fie extrădat şi acuzat de uciderea lui Alan Tompkins, eventual şi de cea a lui
Dirk Burton.
Buck îi ceru taximetristului să aştepte un minut după plecarea lui Steve
spre Piaza. Ajunse la hotel tocmai la timp ca să nimerească într-o
aglomeraţie de maşini ale poliţiei cu girofarurile aprinse, între care şi o dubă
şi mai multe maşini fără însemne. În timp ce-şi făcea loc printre privitori,
poliţiştii îl împinseră pe scări pe Steve, cu mâinile încătuşate la spate.
— Vă spun că mă numesc Oreskovich! insista Steve.
— Ştim că eşti Williams. Taci din gură!
— Ăsta nu-i Cam Williams, zise un reporter, izbucnind în râs. Idioţilor!
Ăsta-i Steve Plank.
— Exact, îl aprobă Plank. Eu sunt şeful lui Williams, de la Weekly.
— Sigur că eşti, zise un poliţist în civil, împingându-l într-o maşină fără
girofar.
Buck se feri ca să nu fie văzut de reporterul care-l recunoscuse pe Plank,
dar, după ce intră şi se duse la un telefon pentru interior, ca să sune în
camera lui Rosenzweig, un alt coleg din presă, Eric Miller, se întoarse şi,
punându-şi deoparte telefonul, îi şopti:
— Williams, ce se întâmplă? Poliţiştii l-au arestat pe şeful tău, crezând că
eşti tu!
— Fă-mi un serviciu, zise Buck. Nu spune nimănui nimic o jumătate de
oră. Îmi datorezi asta.
 — Nu-ţi sunt dator cu nimic, Williams, îi replică Miller. Dar arăţi destul de
speriat. Dă-mi cuvântul că o să-mi spui mie primul despre ce e vorba!
— Bine. O să fii primul om din presă care o să afle ceva. Nu-ţi promit că
n-o să spun şi altcuiva.
— Cui?
— Nu-ţi spun.
— Cameron, dacă încerci să-l suni pe Carpathia, te chinui degeaba. Am
încercat cu toţii toată seara. Nu mai dă interviuri în seara asta.
— S-a întors?
— S-a întors, dar nu discută cu nimeni.
Rosenzweig răspunse la telefon.
— Chaim, sunt Cameron Williams. Pot să urc?
Eric Miller îşi închise telefonul lui şi veni mai aproape.
— Cameron! exclamă Rosenzweig. Nu mă mai descurc cu tine. Mai întâi,
mort, apoi, iarăşi în viaţă. Abia am fost anunţaţi că ai fost arestat în hol şi că
vei fi interogat în legătură cu o crimă petrecută la Londra.
Buck nu voia ca Miller să afle ceva şi zise:
— Chaim, trebuie să acţionez iute. Folosesc numele lui Plank. Ne-am
înţeles?
— O să-l anunţ pe Nicolae şi o să-l aduc în camera mea. Vino la mine!
Îi spuse numărul camerei.
Buck duse un deget la buze, astfel ca Miller să nu-l întrebe nimic, dar nici
să nu trebuiască să-i strângă mâna. Fugi spre lift, însă Eric urcă împreună cu
el. O pereche încercă să li se alăture.
— Ne pare rău, oameni buni, zise Buck, cabina asta nu funcţionează.
Perechea coborî, dar Miller rămase. Buck nu voia ca individul să vadă la
ce etaj coboară. Aşteptă până se închise uşa, apoi opri cabina. Îl apucă pe
Miller de gulerul cămăşii şi-l împinse în perete.
— Ascultă, Eric, ţi-am zis că o să afli primul ce se petrece aici, dar dacă
încerci să te amesteci sau să mă urmăreşti, n-o să-ţi mai spun nimic.
Miller se desprinse din strânsoare şi-şi netezi hainele.
— Bine, Williams. Potoleşte-te!
— Da, sigur, eu să mă potolesc şi tu să-mi dai târcoale!
— Asta-i meseria mea, omule! Nu uita!
— E şi a mea, Eric, dar nu urmez pistele altora. Mi le caut pe ale mele.
— Vrei să-i iei un interviu lui Carpathia? Spune-mi măcar atât!
— Nu, îmi risc viaţa ca să văd dacă în clădire se află vreo vedetă de
cinema!
 — Deci e vorba de Carpathia…
— N-am spus nimic.
— Hai, omule, ia-mă şi pe mine! Îţi dau orice!
— Ai spus că Nicolae Carpathia nu mai acordă interviuri în seara asta.
— Dar nu a acordat nimănui, cu excepţia reţelelor de ştiri şi a revistelor
care au distribuţie naţională, deci eu n-aveam cum să mă apropii de el.
— Asta-i problema ta!
— Williams!
Buck se întinse să-l apuce iar de gât.
— Bine, plec, zise Eric.
Când Buck ajunse la etajul VIP-urilor, văzu uimit că Miller reuşise să-l
întreacă şi să ajungă înaintea lui, ba, mai mult, se grăbea să se prezinte unui
paznic în uniformă drept Steve Plank.
— Domnul Rosenzweig vă aşteaptă, domnule, spuse paznicul.
— Stai o clipă! strigă Buck, arătând legitimaţia de presă a lui Steve. Eu
sunt Plank. Izgoniţi-l pe impostorul ăsta!
Paznicul puse câte o mână pe fiecare:
— Staţi aici amândoi, până ce-l chem pe supraveghetorul hotelului!
— Mai bine sună-l pe Rosenzweig şi roagă-l să vină până aici.
Paznicul dădu din umeri şi formă numărul camerei la un telefon portabil.
Miller văzu numărul şi fugi către cameră. Buck se luă după el, paznicul
neînarmat ţipă şi încercă să dea de cineva prin intermediul telefonului.
Buck, mai tânăr şi mai în formă, îl depăşi pe Miller şi-l trânti în mijlocul
coridorului. Din cauza scandalului, mai multe uşi se deschiseră, iar o femeie
ţipă la ei:
— Plecaţi cu scandalul în altă parte!
Buck îl ridică pe Miller şi-l prinse de gât.
— Eşti un caraghios, Eric! Chiar credeai că Rosenzweig ar fi lăsat un
străin în cameră?
— Pot să conving pe oricine, Buck. Şi tu ai fi făcut la fel.
— Singura problemă e că eu l-am convins deja. Acum renunţă!
Paznicul se apropie de ei şi le zise:
— Domnul doctor Rosenzweig va fi aici într-un minut.
— Vreau să-i pun o întrebare, spuse Miller.
— N-o să-i pui nicio întrebare, interveni Buck, care-i spuse paznicului:
N-o să-l întrebe nimic.
— O să-l lăsaţi pe el să decidă, zise paznicul.
 Apoi, deodată, se dădu într-o parte, trăgându-i şi pe Buck şi pe Miller
după el, ca să elibereze coridorul. Pe lângă ei trecură patru bărbaţi în
costume negre, înconjurându-l pe inconfundabilul Nicolae Carpathia.
— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse Carpathia.
— Oh, domnule Carpathia, adică domnule preşedinte Carpathia! strigă
Miller.
— Domnule? se întoarse Carpathia spre el, cu paznicii în jur. Salut,
domnule Williams, exclamă el, văzându-l pe Buck. Sau ar trebui să vă spun
domnul Oreskovich? Sau domnul Plank?
Intrusul făcu un pas înainte şi se prezentă:
— Sunt Eric Miller, de la Seaboard Monthly.
— Ştiu, domnule Miller, răspunse Carpathia, dar am întârziat deja la o
întâlnire. Dacă o să mă sunaţi mâine, o să discutăm la telefon. E bine?
Miller părea copleşit. Dădu din cap şi se trase din drum.
— Ai spus că te cheamă Plank! îi zise paznicul, făcându-i pe toţi, cu
excepţia lui Miller, să zâmbească.
— Hai, Buck, zise Carpathia, făcându-i semn să-l urmeze. Buck rămase
tăcut.
— Nu ţi se spune aşa?
— Ba da, domnule, răspunse Buck, convins că nici Rosenzweig nu
cunoştea porecla lui.
***
Rayford regreta nespus cum ieşiseră lucrurile cu Hattie Durham. Nici nu
s-ar fi putut să meargă mai rău. De ce n-o lăsase să lucreze pe zborurile lui?
Ar fi stat potolită şi ar fi putut să-i explice motivele reale ale invitaţiei la
masă. Acum ratase totul.
Ce să-i spună acum lui Chloe? Motivul real pentru care o invitase pe
Hattie era, de fapt, să o facă pe Chloe să vorbească mai mult cu el. Nu văzuse
destule? Nu-l încurajase insistând să înlocuiască videocaseta furată? O
întrebă dacă voia să vină cu el la New York, în călătoria de o zi, dar Chloe îi
răspunse că prefera să rămână acasă şi să înceapă demersurile pentru a-şi
continua şcoala aici. Rayford ar fi vrut să insiste, dar nu îndrăzni.
După ce fata plecă la culcare, îl sună pe Bruce Barnes şi-i povesti despre
problema lui.
— Te străduieşti prea mult, Rayford, îi spuse celălalt. Am crezut că va fi
mai uşor să le vorbeşti oamenilor despre credinţă, dar întâmpin şi eu
aceeaşi rezistenţă.
— E mai dificil când e vorba chiar de fiica ta.
 — Îmi imaginez, răspunse Bruce.
— N-ai cum să-ţi imaginezi, zise Rayford.
***
Chaim Rosenzweig locuia într-un apartament minunat. Paznicii rămaseră
în faţa uşii, iar Carpathia îi invită pe Rosenzweig şi pe Buck într-o cameră de
zi, unde să discute doar ei trei. Carpathia îşi scoase pardesiul, apoi şi-l aşeză
cu grijă pe spătarul canapelei.
— Faceţi-vă comozi, domnilor, le spuse el.
— Nu-i nevoie să fiu şi eu de faţă, Nicolae, şopti Rosenzweig.
— Cum să nu, doctore?! Te deranjează, Buck? întrebă Carpathia.
— Absolut deloc.
— Nu te deranjează dacă-ţi spun Buck?
— Nu, domnule, dar de obicei îmi spun aşa doar…
— Doar cei de la revista voastră, ştiu. Îţi spun astfel pentru că încâlci
tradiţiile, obiceiurile şi convenţiile, nu-i aşa?
— Da, dar cum…
— Buck, aceasta a fost cea mai incredibilă zi din viaţa mea. M-am simţit
bine venit aici. Iar oamenii par foarte receptivi la propunerile mele. Sunt
copleşit! Ar trebui să mă întorc în ţara mea fericit şi satisfăcut. Dar asta n-o
să se întâmple prea curând. Mi s-a cerut să mai rămân. Ştiai?
— Am auzit.
— Nu ţi se pare interesant că toate întrunirile acelea internaţionale care
vor avea loc aici, în New York, în următoarele săptămâni, au ca subiect
colaborarea internaţională, care mă interesează atât de mult?
— Ba da, răspunse Buck. Am fost desemnat să scriu despre ele.
— Atunci vom ajunge să ne cunoaştem mai bine.
— De-abia aştept, domnule. Am fost impresionat astăzi, la O.N.U.
— Mulţumesc.
— Iar doctorul Rosenzweig mi-a povestit multe despre dumneavoastră…
— Şi mie mi-a spus multe despre tine.
Se auzi un ciocănit în uşă. Carpathia păru întristat.
— Sperasem să nu fim deranjaţi.
Rosenzweig se ridică încet şi se duse la uşă, unde discută ceva, în şoaptă.
Apoi se întoarse spre Buck.
— Trebuie să-l lăsăm singur câteva minute, Cameron, a primit un telefon
important.
— Nu, refuză Carpathia, o să vorbesc mai târziu. Întâlnirea aceasta e
prioritară.
 — Domnule, zise Rosenzweig, vă rog să mă scuzaţi… E preşedintele…
— Preşedintele?
— Statelor Unite.
Buck se ridică iute, ca să plece împreună cu Rosenzweig, dar Carpathia
insistă ca ei să rămână.
— Nu sunt un demnitar de un asemenea rang, încât să nu pot împărţi
această onoare cu vechiul meu prieten şi cu mai noul meu prieten. Staţi jos!
Cei doi se aşezară, iar Carpathia apăsă pe butonul telefonului, pentru ca
discuţia să se audă prin difuzor.
— Sunt Nicolae Carpathia.
— Domnule Carpathia, aici Fitz. Gerald Fitzhugh.
— Domnule preşedinte, sunt onorat să vă aud.
— Bine, mă bucur că eşti aici.
— Vă mulţumesc pentru telegrama de felicitare pentru numirea mea ca
preşedinte şi pentru recunoaşterea imediată a mandatului meu.
— Băiete, modul în care ai preluat puterea a fost o chestie dată naibii! La
început n-am prea înţeles ce s-a întâmplat, dar cred că nici tu nu ţi-ai dat
seama.
— Exact. Nici acum nu m-am obişnuit cu funcţia.
— Atunci ascultă un om care-i în şa de şase ani. N-o să te obişnuieşti
niciodată. Doar că o să faci bătături în locurile în care trebuie, dacă înţelegi
ce vreau să spun…
— Da, domnule.
— Uite de ce te-am sunat. Ştiu că o să rămâi aici mai mult timp decât te
aşteptai, deci aş vrea să petreci o seară, două, cu mine şi cu Wilma. Poţi?
— La Washington?
— Chiar aici, la Casa Albă.
— Ar fi o onoare.
— Atunci oamenii mei or să discute cu ai tăi ca să stabilească momentul
potrivit, dar va trebui să fie cât mai curând, pentru că suntem în plină
sesiune a Congresului şi ştiu că indivizii vor să te audă.
Carpathia clătină din cap, iar Buck îşi dădu seama că era copleşit de
emoţie.
— Sunt mai mult decât onorat, domnule.
— Şi dacă tot am pomenit de lucruri date naibii, discursul tău de azi şi
interviul de aseară… Ei bine, au fost teribile! Abia aştept să te întâlnesc.
— Sentimentul e reciproc, domnule.
 Buck era doar cu puţin mai emoţionat decât Carpathia şi decât
Rosenzweig. Trecuse mult timp de când nu îi mai venera pe preşedinţii
americani, mai ales pe acesta care insista să i se spună Fitz. Scrisese un
articol despre „Omul Anului” la departamentul de ştiri despre Fitzhugh, în
care Buck întreba şi Fitz îi răspundea. Pe de altă parte, se gândea că nu se
întâmpla în fiecare zi ca preşedintele să sune în camera în care se afla.
Chipul lui Carpathia mai păstră o vreme bucuria provocată de convorbire.
Preşedintele României schimbă însă destul de repede tema de discuţie.
— Buck, vreau să răspund la toate întrebările tale şi să-ţi ofer datele de
care ai nevoie. Ai fost foarte bun în articolul despre Chaim şi sunt pregătit
să-ţi dezvălui o parte dintr-un secret – poţi să-l numeşti o ştire fierbinte.
Dar, mai întâi, ai necazuri mari, prietene! Vreau să te ajut, dacă pot.
Buck nu avea idee de unde aflase Carpathia că avea necazuri. Deci nu mai
trebuia să-l mai pregătească pentru a-i cere ajutorul? Era prea frumos ca să
fie adevărat. Se punea întrebarea: cât ştia Carpathia şi cât ar fi trebuit să
afle?
Românul se aplecă şi-l privi drept în ochi. Iar Buck se simţi cuprins de o
senzaţie de pace şi de siguranţă, care-i permitea să-i spună totul. Totul.
Chiar şi că prietenul său Dirk îl informase că Stonagal şi Todd-Cothran
urmau să întâlnească o persoană, despre care Buck credea că-i Carpathia.
— Eu am fost, zise Carpathia. Dar să fie limpede: nu ştiu nimic de vreo
conspiraţie. N-am auzit niciodată de aşa ceva. Domnul Stonagal a considerat
că-i bine să-i întâlnesc pe câţiva dintre colegii săi, nişte oameni cu influenţă
la nivel internaţional. Nu mi-am format vreo opinie despre ei, nici nu le sunt
îndatorat cu ceva. Ştii, domnule Williams, te cred, îţi cred povestea. Nu te
cunosc decât din articolele pe care le-ai scris şi din ce mi-au spus unele
persoane pe care le respect, precum doctorul Rosenzweig.
Dar relatarea ta sună a lucru adevărat. Mi s-a spus că eşti căutat la Londra
pentru asasinarea unui agent al Scotland Yardului şi că au mai mulţi martori
care jură că te-au văzut distrăgându-i atenţia lui Tompkins, punând bomba
şi activând-o din cârciumă.
— Asta-i o aiureală!
— Sigur că este, dacă voi jeleaţi moartea misterioasă a prietenului
comun…
— Exact asta făceam, domnule Carpathia. Şi încercam să descoperim ce se
află în spatele ei.
Rosenzweig fu chemat din nou la uşă. Se întoarse şi-i şopti ceva la ureche
românului.
 — Buck, vino aici, zise Carpathia, ridicându-se şi conducându-l pe Buck
spre fereastră, departe de Rosenzweig. Planul tău de a ajunge aici fără să fii
urmărit a fost ingenios, dar şeful tău a fost identificat şi acum se ştie că eşti
aici. Vor să te aresteze şi să te extrădeze în Anglia.
— Dacă teoria lui Tompkins e corectă, atunci sunt un om mort, spuse
Buck.
— Crezi că te vor ucide?
— L-au ucis pe Burton şi l-au ucis şi pe Tompkins. Eu, cu cititorii mei
potenţiali, sunt mult mai periculos.
— Dacă complotul acela e aşa cum spui tu, Cameron, sau cum spuneau
prietenii tăi că e, atunci nu te va ajuta în niciun fel să scrii despre oamenii
aceia, să-i dai de gol.
— Ştiu. Dar trebuie s-o fac. Oricum, nu văd nicio cale de scăpare.
— Pot să găsesc eu una.
Mintea lui Buck funcţiona cu mare viteză. Asta dorise, dar se temea că
preşedintele român nu va putea face ceva suficient de iute ca să împiedice să
ajungă în mâinile lui Todd-Cothran sau în ale lui Sullivan. Era posibil ca
Nicolae Carpathia să fie implicat mai profund în afacerile indivizilor decât
spusese?
— Domnule, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Dar sunt, în primul
rând, ziarist. Nu mă las cumpărat, nici nu mă târguiesc.
— Sigur că nu… Nici n-aş fi cerut aşa ceva. Să-ţi spun ce pot face… Pot să
cer reexaminarea tragediilor din Londra, eliberându-te de orice învinuire.
— Cum veţi face asta?
— Ce mai contează, din moment ce-i adevărat?!
— Este adevărat, zise Buck, după ce se gândi o clipă.
— Sigur că este…
— Dar cum o să faceţi asta? Domnule Carpathia, păreţi un om curat, care
a apărut din senin. Cum puteţi să influenţaţi ce s-a întâmplat în Londra?
Carpathia oftă:
— Buck, ţi-am spus că prietenul tău Dirk greşea în privinţa conspiraţiei. E
adevărat că nu am nicio legătură cu Todd-Cothran sau cu Stonagal, nici cu
alţi lideri internaţionali pe care am avut onoarea să-i întâlnesc recent. Însă
urmează să fie luate decizii importante care pot să-i afecteze, iar eu am
onoarea de a avea un cuvânt de spus în luarea acestor decizii.
Buck îl întrebă pe Carpathia dacă se puteau aşeza din nou. Carpathia îi
făcu semn lui Rosenzweig să iasă pentru câteva minute.
 — Ei bine, zise Buck după ce se aşezară, sunt eu tânăr, dar am văzut
multe. Simt că aşa voi descoperi cât de profund sunteţi implicat în asta. Bine,
nu-i o conspiraţie, e ceva organizat… Aş putea să mă supun şi să-mi salvez
viaţa sau pot să refuz şi să-mi încerc norocul la Londra.
Carpathia ridică o mână şi clătină din cap:
— Buck, îţi repet că vorbim despre politică şi diplomaţie, nu despre
lucruri dubioase sau crime.
— Ascult.
— În primul rând, o scurtă introducere. Eu cred în puterea banului. Tu nu
crezi?
— Nu.
— Treaba ta! Am fost un om de afaceri important, în România, de pe când
eram în liceu. Am studiat noaptea, în principal limbi străine, cele care-mi
trebuiau ca să reuşesc. În timpul zilei, îmi conduceam afacerile de
import-export şi făceam avere. Dar ceea ce consideram eu ca fiind o avere
era nimic în comparaţie cu ceea ce se putea face. Trebuia să învăţ cum. Am
învăţat pe pielea mea. Am împrumutat milioane de la o bancă europeană,
apoi am descoperit că cineva din bancă îi informa pe concurenţii mei în
legătură cu ceea ce făceam. Am fost învins cu propriile-mi arme şi eram în
prag de faliment. Apoi, aceeaşi bancă mi-a acordat garanţii şi l-am ruinat pe
rivalul meu. Nu voisem să-i fac rău rivalului meu. Fusese folosit de bancă
doar pentru a stabili o relaţie strânsă cu mine.
— Banca aceea nu cumva era deţinută de un american influent?
Carpathia ignoră întrebarea.
— Ceea ce a trebuit să învăţ, în ceva mai mult de un deceniu, a fost cât de
mulţi bani există.
— Unde?
— În băncile din lume.
— În special în cele deţinute de Jonathan Stonagal, sugeră Buck.
Carpathia nu muşcă momeala.
— Cantitatea asta de capital înseamnă putere.
— Eu scriu împotriva acestor lucruri.
— Puterea asta o să-ţi salveze viaţa.
— Ascult.
— Cantitatea asta de bani atrage atenţia oamenilor. Devin dornici să facă
tot felul de concesii. Încep să vadă înţelepciunea de a lăsa conducerea în
seama altcuiva, mai tânăr, în seama cuiva cu mai mult entuziasm, cu mai
multă vigoare şi cu o viziune nouă.
 — Asta s-a întâmplat şi în România?
— Buck, nu mă insulta. Fostul preşedinte mi-a cerut de bună voie să-l
înlocuiesc, iar sprijinul pentru această schimbare a fost unanim în guvern şi
aproape unanim în rândul maselor. Toată lumea a avut de câştigat.
— Fostul preşedinte nu mai e la putere…
— Trăieşte în lux.
Buck rămăsese cu gura căscată. Ce voia să spună Carpathia? Se uita la el,
incapabil să se mişte, să răspundă. Iar românul continuă:
— Secretarul general Ngumo conduce o ţară ce flămânzeşte. Lumea e
coaptă pentru planul meu cu cei zece membri în Consiliul de Securitate. Cele
două lucruri vor acţiona împreună. Secretarul general îşi va dedica timpul
problemelor din Botswana, îndrumat corespunzător, va face acest lucru şi
va deveni un om fericit şi prosper, cu un popor fericit şi prosper. Dar, mai
întâi, va trebui să-mi sprijine planul pentru Consiliul de Securitate.
Reprezentanţii celor zece ţări vor alcătui un amestec interesant, unii fund
ambasadorii curenţi, dar majoritatea vor fi oameni noi, cu susţinere
financiară serioasă şi cu idei progresiste.
— Îmi spuneţi că veţi deveni secretar general al O.N.U.?
— N-am dorit niciodată o asemenea funcţie, dar cum să refuz o asemenea
onoare? Cine poate să întoarcă spatele unei responsabilităţi atât de mari?
— Cât de mult va cântări cuvântul dumneavoastră în numirea
reprezentanţilor celor zece membri permanenţi ai Consiliului de Securitate?
— Pentru mine, conducerea va fi, mai degrabă, o servitute. Cunoşti
conceptul? Conduci slujind, nu dictând.
— Îmi daţi voie să ghicesc? Todd-Cothran va juca un rol în noul Consiliu
de Securitate.
Carpathia se rezemă de spătar, de parcă ar fi ascultat ceva.
— N-ar fi interesant? Un om neimplicat în politică, o minte de om de
afaceri strălucită, un om destul de înţelept ca să permită lumii să treacă la un
sistem cu trei monede, care să nu includă lira din ţara sa? Nu-i va fi greu să
joace un asemenea rol. Lumea se va simţi în siguranţă, nu-i aşa?
— Presupun că da, zise Buck, deprimat, de parcă ar fi simţit că-şi pierde
sufletul. Asta doar în cazul în care Todd-Cothran n-ar fi implicat în
provocarea unei sinucideri, în explozia unei maşini şi în alte chestii de felul
ăsta.
— Cred, zâmbi Carpathia, că un om într-o poziţie de mare importanţă pe
plan internaţional ca aceasta vrea să aibă o casă curată.
— Şi puteţi s-o curăţaţi?
 — Buck, mă supraestimezi. Spuneam numai că, dacă ai dreptate, voi
încerca să opresc o activitate imorală şi ilegală împotriva unui om nevinovat.
Împotriva ta. Nu văd nimic rău în asta…
***
Rayford Steele nu putea să doarmă. Din cine ştie ce cauză, fusese cuprins
de amărăciune şi de remuşcări, gândindu-se la dispariţia soţiei şi fiului său.
Se dădu jos din pat şi îngenunche, îngropându-şi faţa în cearşaful din partea
patului pe care obişnuia să doarmă soţia lui. Fusese atât de obosit, atât de
încordat, atât de preocupat de Chloe, încât alungase din minte şi din suflet
amintirea teribilei pierderi. Credea pe deplin că soţia şi fiul său se aflau în
rai şi ştia că acolo le era mai bine decât în oricare alt loc în care fuseseră.
Rayford ştia că fusese iertat că-şi bătuse joc de soţia sa, că n-o ascultase
niciodată cu adevărat, că-L ignorase pe Dumnezeu atât de mulţi ani. Era
recunoscător că i se oferise o a doua şansă, că avea acum noi prieteni şi un
loc în care să aprofundeze învăţătura Bibliei. Dar asta nu-i înlătura golul
dureros din suflet, dorul de soţie şi fiu, dorinţa de a-i săruta şi de a le spune
cât de mult îi iubea. Se ruga să-i dispară mâhnirea, dar o parte din el o dorea,
avea nevoie de ea, voia să-i rămână.
Într-un fel, simţea că merita durerea aceea, chiar dacă ştia că lucrurile nu
stăteau aşa. Începuse să înţeleagă iertarea lui
Dumnezeu, iar Bruce îi spusese că nu trebuia să se ruşineze din cauza
păcatelor pe care le făcuse.
În timp ce Rayford, în genunchi, se ruga şi plângea, o nouă temere îl
cotropi. N-avea nicio speranţă în privinţa lui Chloe. Eşuase în tot ceea ce
încercase… Ştia că trecuseră doar câteva zile de la dispariţia mamei şi a
fratelui ei, iar de la propria lui convertire şi mai puţin timp… Ce putea să mai
facă sau să mai spună? Bruce îl încurajase să se roage, dar el nu avea
structura asta. Sigur că o să se roage, dar el fusese întotdeauna un om de
acţiune.
Iar în acel moment, orice acţiune părea să o îndepărteze şi mai mult de el.
Avea sentimentul că, de-ar fi spus sau făcut ceva în plus, ar fi fost
responsabil de decizia lui Chloe de a fi pentru totdeauna împotriva lui
Hristos. Rayford nu se simţise niciodată atât de neputincios şi de disperat.
Tânjea după Irene şi după Raymie. Şi era disperat din cauza lui Chloe.
Se rugase în tăcere, dar grijile îl copleşiră şi se auzi plângând:
— Chloe! Oh, Chloe! Chloe!
 Plângea cu amărăciune în beznă, când auzi, deodată, un scârţâit şi zgomot
de paşi. Se întoarse iute şi o văzu pe Chloe, în lumina slabă ce venea din
camera ei şi care-i contura silueta în prag. Nu ştia cât auzise fata.
— Te simţi bine, tată? întrebă ea liniştită.
— Mda…
— Un coşmar?
— Nu. Îmi pare rău că te-am deranjat.
— Şi eu le simt lipsa, zise ea, cu glas tremurat.
Rayford se întoarse şi rămase cu spatele rezemat de pat. Întinse braţele
spre ea, iar fata veni şi se aşeză lângă el, lăsându-l s-o ţină în braţe.
— Cred că o să-i revăd, într-o zi, spuse el.
— Ştiu ce crezi, zise fata, fără vreun semn de obrăznicie în voce. Ştiu ce
crezi…
 17

După câteva minute, Chloe îi dovedi lui Rayford că-i auzise plânsetele:
— Nu-ţi face griji în privinţa mea, tati. O să depăşesc momentul.
Despre ce moment spunea că o să-l depăşească? Însemna că decizia ei era
doar o chestiune de timp sau că, pur şi simplu, o să treacă de momentul de
mâhnire? Voia foarte mult să-i spună ce-l îngrijora, dar ştia şi ea despre ce
era vorba. Prezenţa ei îl liniştea; când fata se întoarse în camera ei, Rayford
se simţi la fel de singur ca şi mai înainte.
Nu putea să doarmă. Se furişă la parter şi porni televizorul cel nou, pe
C.N.N. Din Israel se transmitea un reportaj bizar. Pe ecran se vedea o
mulţime de oameni, în faţa Zidului Plângerii, mulţime ce înconjura doi
bărbaţi care păreau că ţipă.
— Nimeni nu-i cunoaşte pe cei doi, spunea reporterul de la C.N.N. Aflat la
faţa locului, dar ei se prezintă drept Eli şi Moishe. Stau în faţa Zidului
Plângerii încă dinaintea zorilor, predicând în stilul vechilor evanghelişti
americani. Bineînţeles, evreii ortodocşi de aici sunt revoltaţi, acuzându-i pe
cei doi că spurcă locul sfânt prin faptul că spun că Iisus Hristos, din Noul
Testament reprezintă împlinirea profeţiei din Thora referitoare la sosirea
lui Mesia. Până acum n-au avut loc violenţe, dar spiritele s-au încins şi
autorităţile sunt atente. Poliţia şi armata din Israel au primit ordin să nu
pătrundă în zonă, lăsându-i pe fanatici să-şi rezolve singuri problemele.
Aceasta este situaţia cea mai tensionată din Ţara Sfântă de la distrugerea
flotei aeriene ruseşti. Până acum, noua ţară prosperă fusese preocupată mai
ales de ameninţările venite din afară. Pentru C.N.N. A transmis de la
Ierusalim Dan Bennett.
Dacă n-ar fi fost atât de târziu, Rayford l-ar fi sunat pe Bruce Barnes.
Stătea acolo, simţind că făcea parte din familia de credincioşi din care se
părea că fac parte şi cei doi bărbaţi din Ierusalim. Spuneau exact ce fusese
învăţat, că Iisus era Mesia din Vechiul Testament. Bruce îi spusese lui şi
celorlalţi din grupul principal al Noii Speranţe că, în curând, peste o sută
patruzeci şi patru de mii de evrei vor crede în Hristos şi vor începe să
propovăduiască în întreaga lume. Aceştia să fie primii doi?
Prezentatoarea de la C.N.N. Trecu la ştirile interne:
— New York-ul urmăreşte încă plin de interes apariţiile noului
preşedinte român, Nicolae Carpathia. Conducătorul de treizeci şi trei de ani
a convocat o scurtă conferinţă de presă, în dimineaţa aceasta, apoi a ţinut un
discurs excepţional la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, unde a făcut ca
toată lumea să se ridice şi să-l aplaude, inclusiv ziariştii. Se spune că a fost
fotografiat de revista People pentru copertă şi că va fi primul „cel mai sexy
bărbat în viaţă” care a fost desemnat la mai puţin de un an de la precedenta
desemnare. Din anturajul lui Carpathia a venit ştirea că acesta şi-a extins
planul iniţial al călătoriei, pentru a include discursuri la diferite întruniri
internaţionale care vor avea loc în New York în următoarele două săptămâni
şi pentru că a fost invitat de preşedintele Fitzhugh să participe la o sesiune a
celor două camere reunite şi să petreacă o noapte la Casa Albă. La conferinţa
de presă din după-amiaza aceasta, preşedintele şi-a exprimat sprijinul
pentru noul lider.
Imaginea preşedintelui american umplu ecranul.
— În acest moment dificil din istoria omenirii, este crucial ca iubitorii de
pace şi de unitate să păşească în faţă, pentru a ne reaminti că facem parte
dintr-o comunitate globală. Orice prieten al păcii este un prieten al Statelor
Unite, iar domnul Carpathia este un prieten al păcii.
Apoi C.N.N.-ul transmise o întrebare ce-i fusese pusă preşedintelui:
— Domnule, ce credeţi despre ideile lui Carpathia privind O.N.U.?
— Vă voi spune următoarele… Nu cred că am auzit vreodată pe cineva,
din interiorul sau din afara O.N.U., care să dea dovadă de o asemenea
cunoaştere a istoriei, organizării şi conducerii organizaţiei. Şi-a făcut temele
şi are un plan. L-am ascultat. Sper că ambasadorii şi secretarul general
Ngumo l-au ascultat şi ei. Nimeni nu priveşte o viziune nouă ca pe o
ameninţare. Sunt convins că fiecare conducător din lume îmi împărtăşeşte
punctul de vedere, acela că avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem
primi.
Prezentatoarea continuă:
— Din New York am fost anunţaţi în această seară că reporterul de la
Global Weekly a fost exonerat de orice învinuire şi suspiciune privind
moartea unui investigator al Scotland Yardului. Cameron Williams, mult
premiatul reporter de la Weekly, a fost considerat mort în urma exploziei
unei maşini, în care şi-a pierdut viaţa Alan Tompkins, un prieten al lui
Williams. Rămăşiţele lui Tompkins au fost identificate, iar paşaportul şi
actele de identitate ale lui Williams au fost descoperite printre resturile
rămase după explozie. Presupusa moarte a lui Williams a fost anunţată în
ziarele din toată ţara, dar el a reapărut în New York în după-amiaza aceasta
şi a fost văzut la conferinţa de presă de la O.N.U., urmărind discursul lui
Nicolae Carpathia. La începutul serii, Williams a fost considerat dat în
urmărire internaţională, căutat atât de Scotland Yard, cât şi de Interpol
pentru a fi interogat în legătură cu decesul produs de acea explozie. Ambele
organizaţii au anunţat că reporterul nu mai este învinovăţit de nimic şi că se
poate considera norocos că a scăpat nevătămat… In domeniul spoitului,
echipele din Liga Principală de Baseball aflate, în faza de antrenamente de
primăvară, au de făcut faţă sarcinii dificile de a înlocui zecile de jucători
pierduţi cu ocazia dispariţiilor…
Lui Rayford îi trecuse somnul. Îşi făcu cafea, apoi sună la un număr ce
funcţiona non-stop şi ţinea evidenţa zborurilor şi a echipajelor aferente. Îi
venise o idee.
— Poţi să-mi spui dacă mai poţi s-o repartizezi pe Hattie Durham pe
zborul meu către J.F.K. De miercuri?
— Să văd ce pot face, îi răspunse dispecerul. Îmi pare rău, nu. Nu se poate.
Oricum pleacă la New York. Zborul tău e la 10.00 dimineaţa, al ei la 8.00
dimineaţa.
***
Buck Williams se întorsese în apartamentul său după miezul nopţii, după
ce Nicolae Carpathia îl asigurase că scăpase de necazuri. Carpathia îi
telefonase lui Jonathan Stonagal şi preluase convorbirea prin difuzor.
Stonagal făcuse acelaşi lucru şi-l auziseră sunând la Londra, în miez de
noapte, pentru a fi retrase acuzaţiile ce-l priveau pe Williams. Buck auzise
vocea răguşită a lui Todd-Cothran fiind de acord să telefoneze la Scotland
Yard şi la Interpol.
— Pachetul meu e în siguranţă? întrebase Todd-Cothran.
— Fii convins de asta, răspunsese Stonagal.
Buck fusese alarmat de faptul că Stonagal îşi făcea în acelaşi timp şi
treburile lui murdare. Se uitase acuzator la Carpathia, în ciuda uşurării şi
recunoştinţei pe care le simţea.
— Domnule Williams, zisese Carpathia, sunt convins că Jonathan Stonagal
poate să rezolve problema dumitale, dar nu cunosc felul în care va proceda.
— Dar asta dovedeşte că Dirk avusese dreptate! Stonagal conspiră
împreună cu Todd-Cothran şi dumneavoastră ştiţi! Stonagal i-a promis că
pachetul lui e în siguranţă, indiferent ce-o fi însemnat asta.
— Te asigur că n-am ştiut nimic până când mi-ai spus, Buck. N-am ştiut
nimic înainte.
— Dar acum ştiţi. Mai puteţi să-i permiteţi, cu conştiinţa împăcată, lui
Stonagal să vă ajute să vă lansaţi în politica internaţională?
 — Ai încredere în mine. O să mă descurc cu ăştia doi.
— Şi dacă vor fi mai mulţi? Ce-i cu toţi aşa-zişii demnitari cu care v-aţi
întâlnit?
— Buck, te asigur că în jurul meu nu-i loc pentru minciună sau pentru
nedreptate. O să scap de ei la momentul potrivit.
— Şi între timp?
— Ce mă sfătuieşti? Mi se pare că nu-s în situaţia de a face ceva acum. Par
interesaţi să mă sprijine, dar nu pot să fac nimic, doar să-i dau în vileag.
Până unde pot să merg cu asta, dacă nu ştiu până unde li se întind
tentaculele? Până de curând, n-ai crezut că Scotland Yard-ul e o instituţie de
încredere?
Buck dăduse din cap, cu tristeţe.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar nu-mi place. Acum ei ştiu că ştiţi.
— Se poate ca acest lucru să fie în avantajul meu. Poate că îşi închipuie că
sunt de partea lor, că asta mă face dependent de ei.
— Şi nu-i aşa?
— Doar temporar. Ai cuvântul meu că voi rezolva problema. Pentru
moment, mă bucur că te-am scos dintr-o situaţie delicată.
— Şi eu mă bucur, domnule Carpathia. Pot să fac ceva pentru
dumneavoastră?
Românul zâmbise şi spusese:
— Am nevoie de un secretar pentru problemele de presă.
— Mi-era teamă că-mi veţi cere asta. Nu-s eu omul potrivit.
— Sigur că nu. Nici nu m-am gândit să-ţi cer aşa ceva.
Glumind, Buck sugerase:
— Ce ziceţi de omul pe care l-aţi întâlnit pe coridor?
În acel moment, Carpathia demonstrase încă o dată ce memorie bună
avea:
— Acel Eric Miller?
— Exact. O să vă placă…
— I-am spus să mă sune mâine. Să-i spun că tu mi l-ai recomandat?
— Nu, am glumit, se scuzase Buck şi-i explicase ce se întâmplase în hol, în
lift şi pe coridor, înainte ca Miller să se prezinte.
Carpathia nu se amuzase.
— O să mă gândesc la un alt candidat, spusese Buck. Mi-aţi făgăduit că-mi
veţi da o informaţie în seara asta.
— Adevărat. O informaţie nouă, dar care nu trebuie anunţată până când
nu voi avea posibilitatea s-o pun în aplicare.
 — Ascult.
— Israelul e deosebit de vulnerabil, aşa cum a fost înainte de tentativa de
invazie a Rusiei. A avut noroc atunci, dar restul lumii e geloasă pe
prosperitatea lui. Are nevoie de protecţie. O.N.U. poate să i-o ofere. În
schimbul formulei chimice care face deşertul să fie fertil, omenirea va fi
mulţumită să-i garanteze pacea. Dacă celelalte naţiuni vor renunţa la arme şi
vor preda o zecime din arsenalul lor Naţiunilor Unite, atunci numai O.N.U. va
trebui să semneze un tratat de pace cu Israelul. Primul-ministru evreu i-a
acordat doctorului Rosenzweig libertatea de a negocia o asemenea
înţelegere, pentru că el este adevăratul deţinător al formulei. Insistă însă
pentru garantarea protecţiei pe o perioadă care să nu fie mai mică de şapte
ani.
Buck clătinase din cap:
— Veţi primi premiul Nobel pentru pace, veţi fi „Omul Anului” în Time şi
„Omul Anului” la ştiri în revista noastră.
— Nu astea sunt ţelurile mele.
Buck îl părăsise pe Carpathia crezând în acesta mai mult decât crezuse în
cineva vreodată. Întâlnise un om neschimbat de banii cu care puteau fi
cumpăraţi oamenii mărunţi.
În apartament, Buck găsi un alt mesaj de la Hattie Durham. Trebuia s-o
sune pe fata asta.
***
Bruce Barnes convocase nucleul de bază pentru o întrunire de urgenţă la
Biserica Oraşului Noii Speranţe, marţi după-amiază. Rayford se dusese,
sperând să merite deranjul şi că fiica lui nu se va supăra dacă rămânea
singură acasă un timp. De la jefuirea locuinţei lor, fuseseră amândoi destul
de nervoşi.
Bruce îi strânse pe toţi în biroul lui. Începu prin a se ruga să fie calm şi să
vorbească limpede, în ciuda emoţiei. Apoi îi puse pe toţi să deschidă Biblia la
Apocalipsă.
Ochii lui Bruce străluceau, iar vocea îi era plină de pasiune şi emoţie, aşa
cum fusese când îi sunase. Rayford se întreba ce-l stârnise în halul ăla. Îl
întrebase la telefon, dar Bruce insistase că le va spune doar celor ce vor veni.
— N-o să vă reţin mult timp. Am descoperit un lucru plin de semnificaţii
şi vreau să vi-l spun şi vouă. Într-un fel, vreau să fiţi precauţi, înţelepţi ca
şerpii şi blânzi ca porumbeii, aşa cum spune Biblia. După cum ştiţi, studiez
Apocalipsa şi diferite comentarii asupra evenimentelor de la sfârșitul lumii.
Am găsit astăzi, printre dosarele pastorului, o predică având acest subiect.
Am citit Biblia şi cărţile care tratau subiectul şi iată ce am găsit.
Bruce le arătă un grafic pe care-l trasase şi explică:
— O să vă explic cu grijă în următoarele săptămâni, dar mie mi se pare,
după cum au crezut şi mulţi experţi înaintea noastră, că această perioadă din
istorie în care ne aflăm acum va dura şapte ani. În primele douăzeci şi una
de luni se va petrece ceea ce Biblia numeşte Judecăţile Celor Şapte Peceţi sau
Judecăţile Cărţii cu Şapte Peceţi. Urmează apoi altă perioadă de douăzeci şi
una de luni, în care vom vedea Judecăţile celor Şapte Trâmbiţe. În ultimele
patruzeci şi două de luni ale celor şapte ani de nenorociri, vom îndura, dacă
supravieţuim, cele mai severe încercări: Judecăţile Celor Şapte Cupe. Ultima
parte a celor şapte ani se numeşte Marea Nenorocire, iar dacă vom
supravieţui, la sfârșitul ei, vom fi răsplătiţi, pentru că vom vedea Slăvita
Venire a lui Iisus.
Loretta ridică mâna şi întrebă:
— De ce tot spui „dacă vom supravieţui”? Ce sunt judecăţile acestea?
— Va fi din ce în ce mai rău şi, dacă am înţeles bine, va fi tot mai greu să
supravieţuim. Dacă murim, vom fi în rai cu Hristos şi cu cei dragi. Dar vom
avea parte de o moarte înfricoşătoare. Dacă vom reuşi să trecem prin aceşti
şapte ani teribili, mai ales prin ultima jumătate a perioadei, Slăvită Venire va
fi cu atât mai plină de slavă. Iisus se va întoarce să instaureze domnia Sa de o
mie de ani pe pământ.
— Mileniul.
— Exact. Dar până atunci mai e mult, pentru că ne aflăm abia la începutul
primei perioade de douăzeci şi una de luni. Dacă am înţeles bine, Antihristul
va ajunge curând la putere, promiţând pace şi încercând să unească întreaga
lume.
— Ce-i rău în unirea lumii? întrebă cineva. În vremuri ca acestea avem
nevoie să fim uniţi.
— Nu-i nimic rău în asta, numai că Antihristul e un mare înşelător, iar
când adevăratele lui ţeluri vor ieşi la iveală, unii i se vor opune. Va rezulta
un mare război care va fi, probabil, cel de-al treilea război mondial.
— Cât de curând va fi?
— Mă tem că foarte curând. Trebuie să urmărim apariţia unui nou
conducător mondial.
— Ce-i cu tânărul din Europa care a avut aşa un succes la O.N.U.?
 — M-a impresionat, mărturisi Bruce. Voi fi atent şi voi urmări ce spune şi
ce face. Pare să fie prea modest ca să se potrivească descrierii celui ce va
prelua conducerea lumii.
— Dar avem nevoie de unul ca el, spuse unul dintre bărbaţii în vârstă.
Mi-aş dori ca individul acela să fie preşedintele nostru.
Mulţi dintre cei de faţă îl aprobară.
— Trebuie să-l urmărim cu atenţie, zise Bruce. Dar acum să vă vorbesc pe
scurt despre Cartea cu Şapte Peceţi, din capitolul al cincilea al Apocalipsei,
după care vă voi lăsa să plecaţi. Nu vreau să vă sperii, însă ştim cu toţii că
suntem aici pentru că am neglijat mântuirea înainte de înălţarea la Cer. Ştiu
că suntem recunoscători că ni s-a oferit o a doua şansă, dar nu ne putem
aştepta să scăpăm de încercările ce vor veni.
Bruce spuse că deschiderea primelor patru peceţi de pe carte făceau să
apară patru oameni călare, un cal fiind alb, altul roşu, următorul negru şi
ultimul galben-vineţiu.
— Se pare că primul călăreţ este Antihristul, care va apărea în timpul
unei perioade de până la trei luni de eforturi diplomatice, promiţând pacea.
Calul cel roşu reprezintă războiul. Antihristului i se vor opune trei
conducători din sud şi vor fi ucişi milioane de oameni.
— Al treilea război mondial?
— Aşa cred.
— Deci va avea loc în următoarele şase luni.
— Mi-e teamă că ai dreptate. Imediat după război, care va dura între trei
şi şase luni, din cauza armelor nucleare disponibile, Biblia arată inflaţie şi
foamete, simbolizate de calul cel negru. Cei bogaţi vor fi şi mai bogaţi, iar cei
săraci vor muri de foame. Multe milioane de oameni vor muri astfel.
— Deci, dacă vom supravieţui războiului, trebuie să ne facem rezerve de
hrană?
— Ar trebui, fu de acord Bruce.
— Atunci, să acţionăm împreună.
— Bună idee, pentru că va fi şi mai rău. Foametea va dura vreo două-trei
luni, până va veni a Patra Judecată a Peceţilor, al patrulea călăreţ, cel pe calul
galben-vânăt, care-i simbolul morţii, în afară de foametea de după război,
peste lumea întreagă se va întinde o molimă. Înainte de a Cincea Judecată a
Peceţilor, va fi murit un sfert din populaţia actuală a lumii.
— Care-i a Cincea Judecată a Peceţilor?
— O veţi recunoaşte, pentru că am mai vorbit despre ea. Amintiţi-vă că
v-am spus despre cei 144 000 de evrei care vor încerca să evanghelizeze
lumea în numele lui Iisus. Mulţi dintre cei convertiţi, probabil milioane, vor
fi martirizaţi de către conducătorul lumii şi de către târfă, care-i numele dat
religiei mondiale care-L neagă pe Hristos.
Rayford nota de zor. Se întreba ce-ar fi crezut despre asemenea poveşti
nebuneşti în urmă cu trei săptămâni. Cum de ignorase lucrurile astea?
Dumnezeu încercase să-şi avertizeze poporul, punându-și cuvintele în scris
cu veacuri în urmă. Cu toată educaţia şi inteligenţa sa, Rayford îşi dădea
seama că fusese un prost. Acum nu se mai sătura să strângă asemenea
informaţii, deşi devenise limpede că sorţii erau împotriva celor ce aveau să
supravieţuiască până la Slăvită Venire a lui Hristos.
— A Şasea Judecată a Peceţilor, continuă Bruce, va consta în manifestarea
mâniei lui Dumnezeu împotriva celor ce I-au ucis sfinţii. Se va face sub
forma unui cutremur mondial, atât de devastator, încât niciun instrument
nu va fi în stare să-l măsoare. Va fi atât de rău, că oamenii se vor ruga de
stânci să cadă peste ei, ca să le curme chinul.
Mulţi din încăpere începură să plângă.
— Cu a Şaptea Pecete încep Cele Şapte Judecăţi ale Trâmbiţelor, care vor
avea loc în al doilea sfert al perioadei de şapte ani.
— A doua perioadă de douăzeci şi una de luni, explică Rayford.
— Exact. Nu vreau să vă vorbesc despre asta în această seară, dar vă
avertizez că va fi tot mai rău. Vreau să încheiem cu o mică încurajare. Vă
amintiţi că am discutat pe scurt despre cei doi martori şi v-am făgăduit că
voi studia problema cu grijă. În Apocalipsă, capitolul 11, versetele 3-14, se
spune că doi martori speciali ai lui Dumnezeu, având puteri supranaturale,
capabili să facă minuni, vor profeţi o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi
în pânză de sac. Oricine va încerca să le facă rău va fi ucis. În timpul în care
vor propovădui, nu va ploua. Vor putea să schimbe apa în sânge şi să
lovească pământul cu molime, unde vor dori ei. Satana îi va ucide după trei
ani şi jumătate, iar trupurile lor vor zăcea pe străzile oraşului în care a fost
crucificat Hristos. Oamenii pe care i-au supărat vor sărbători moartea lor şi
nu vor lăsa să fie înmormântaţi. Dar după trei zile şi jumătate, se vor ridica
din moarte şi se vor înălţa la cer, într-un nor, în timp ce duşmanii lor îi vor
privi. Dumnezeu ne va pedepsi cu un nou cutremur puternic şi o zecime din
zidurile oraşului se vor prăbuşi, iar şapte sute de mii de oameni vor muri.
Ceilalţi se vor îngrozi şi vor aduce slavă lui Dumnezeu.
Rayford privi în jur, în birou, în timp ce oamenii şopteau între ei.
Văzuseră cu toţii reportajul despre cei doi nebuni care predicau despre Iisus
la Zidul Plângerii din Ierusalim.
 — Ei sunt? întrebă cineva.
— Cine alţii ar putea fi? răspunse Bruce. N-a plouat în Ierusalim de la
dispariţii. Oamenii aceia au apărut din senin. Au puteri miraculoase, de
sfinţi, precum Ilie şi Moise, iar ei susţin că se numesc Eli şi Moishe. În acest
moment, ei continuă să predice.
— Martorii…
— Da, martorii. Dacă vreunul dintre noi mai are îndoieli sau teamă şi nu-i
sigur de ce se va întâmpla, atunci aceşti martori ar trebui să-l convingă. Cred
că aceşti martori vor converti mii de oameni, adică pe cei 144 000 care vor
predica învăţătura lui Hristos în lume. Suntem de partea lor. Trebuie să ne
facem datoria.
***
Buck o găsi pe Hattie Durham la numărul ei de acasă, marţi seara.
— Deci vii în New York? o întrebă el.
— Da şi mi-ar plăcea să te întâlnesc, poate să întâlnim un VIP.
— Pe altcineva decât pe mine?
— Deştept băiat! L-ai întâlnit pe Nicolae Carpathia?
— Bineînţeles.
— Ştiam eu! îi spuneam cuiva că aş vrea să mă întâlnesc cu acest
Carpathia.
— Nu-ţi promit nimic, dar o să văd ce se poate face. Unde ne întâlnim?
— Avionul meu ajunge pe la 11.00 şi am o întâlnire la ora 13.00, la clubul
Pan-Con. Dar nu-i nicio problemă dacă nu ajung la timp. Nu zbor până a
doua zi dimineaţa şi nici măcar nu i-am spus tipului că ne întâlnim la ora
13.00.
— Alt tip? exclamă Buck. Ţi-ai făcut ceva planificări pe week-end-ul ăsta.
— Nici pe departe, replică Hattie. E un pilot care vrea să discute cu mine
despre ceva, iar eu nu-s convinsă că vreau să-l ascult. Dacă mă întorc şi am
timp, bine. Dar nu i-am făgăduit nimic. Vrei să ne întâlnim la club şi să
vedem unde mergem după aceea?
— Dacă reuşesc să aranjez o întâlnire cu domnul Carpathia, probabil că
vom merge la hotelul său.
Marţi seara, târziu, Chloe se răzgândi şi fu de acord să meargă împreună
cu tatăl ei la New York.
— Văd că nu poţi să pleci fără mine, zise ea, îmbrăţişându-l şi zâmbindu-i.
Îmi place când are cineva nevoie de mine.
— Ca să-ţi spun adevărul, vreau să insist să mă întâlnesc cu Hattie şi aş
vrea să fii de faţă.
 — Ca să te apăr pe tine sau pe ea?
— Nu glumesc. I-am lăsat un mesaj să ne întâlnim la clubul Pan-Con de pe
J.F.K. La ora 13.00. Nu ştiu dacă vrea sau nu. Oricum, vom petrece ceva timp
împreună.
— Tati, singurul lucru de care dispunem e timpul petrecut împreună.
Cred că te-ai plictisit deja de mine.
— Asta n-o să se întâmple niciodată, Chloe.
***
Miercuri dimineaţa, devreme, Buck fu chemat în biroul lui Stanton Bailey,
directorul revistei. În toţi anii în care câştigase premii, fusese acolo numai
de două ori, o dată ca să sărbătorească premiul Hemingway pentru
corespondenţa de război şi altă dată într-un tur de Crăciun a ceea ce
angajaţii numeau cu invidie Străduţa de Mahon.
Buck se duse mai întâi să-l vadă pe Steve, dar Marge îi spuse că era deja la
director. Secretara avea ochii roşii şi umflaţi.
— Ce s-a întâmplat?
— Ştii că nu pot să-ţi spun nimic. Du-te acolo!
Imaginaţia lui Buck o luă razna când intră în şirul de birouri în care
stăteau şefii. Nu ştiuse că fusese convocat şi Plank. Ce însemna asta? Aveau
necazuri pentru şmecheria de luni seara? Aflase domnul Bailey amănunte
despre povestea din Londra şi despre felul în care fugise Buck de acolo?
Spera doar ca şedinţa să se termine repede, ca să ajungă la timp la întâlnirea
cu Hattie Durham.
Recepţionera lui Bailey îi făcu semn către biroul directorului, unde
secretara îl îndemnă să intre.
— Nu mă anunţi? glumi el.
Femeia se strâmbă şi-şi văzu de treabă.
Buck ciocăni şi deschise cu grijă uşa. Plank stătea cu spatele spre el şi nu
se întoarse. Bailey nu se ridică, dar îl invită să intre.
— Aşază-te lângă şeful tău, zise directorul, iar Buck găsi că alesese
interesant cuvintele.
Sigur, era adevărat, dar nu aşa i se spunea, de obicei, lui Steve.
Buck se aşeză şi-l salută pe Plank, care dădu din cap, dar continuă să se
uite la Bailey.
— Câteva lucruri înainte să trecem la treabă, Williams, începu Bailey. Ai
scăpat de toate acuzaţiile care ţi se aduceau dincolo de ocean, da?
Buck dădu din cap şi zise:
— Da, domnule. Nu va mai exista nicio suspiciune.
 — Sigur că nu, dar ai avut noroc. Cred că a fost un lucru deştept să te dai
mort pentru cei care te urmăreau, dar acelaşi lucru l-am crezut şi noi.
— Îmi pare rău, domnule, dar n-am avut de ales.
— Numai că ai oferit astfel argumente împotriva ta celor care, din
anumite motive, voiau să scape de tine.
— Ştiu. Chestia asta m-a surprins.
— Dar ai rezolvat-o.
— Exact.
— Cum?
— Poftim?
— Care parte din cuvântul „cum” n-ai înţeles-o? Cum ai scăpat? Am fost
informaţi că există martori care afirmă că tu ai fost asasinul.
— Există destui care cunosc adevărul. Tompkins îmi fusese prieten. Nu
aveam motive să-l ucid şi nu aveam mijloacele necesare. N-am nici cea mai
vagă idee despre modul în care se face o bombă, despre cum se transportă
sau despre cum se detonează.
— Puteai să plăteşti pe cineva să-ţi facă una.
— Numai că n-am plătit. Nu mă învârt în asemenea cercuri şi chiar de-aş
fi cunoscut asemenea indivizi, tot nu l-aş fi ucis pe Alan.
— Mda, ştirile sunt suficient de vagi pentru ca vreunul dintre noi să aibă
de suferit. Pare a fi doar o neînţelegere.
— Aşa şi e.
— Sigur că da, Cameron. Am vrut să te văd în dimineaţa asta pentru că
abia am acceptat cea mai nedorită demisie care mi-a fost înaintată vreodată.
Buck rămase tăcut, complet ameţit.
— Steve mi-a spus că va fi o noutate şi pentru tine, deci să te informez.
Şi-a dat demisia pentru a accepta postul de secretar pentru presa
internaţională al lui Nicolae Carpathia. I s-a făcut o ofertă pe care n-o putem
contracara. Chiar dacă eu nu cred că-i înţelept din partea lui şi că nu-i
potrivit pentru asta, el crede că este şi e viaţa lui, până la urmă. Ce crezi?
Buck nu se mai putu stăpâni:
— Mi se pare o chestie aiurea. Steve, ce-i în mintea ta?! O să te muţi în
România?
— O să am sediul aici, Buck. La hotelul Piaza.
— Frumos!
— Am fost de acord.
— Steve, nu-i o slujbă pentru tine. Nu eşti potrivit pentru relaţii publice.
 — Carpathia nu-i un conducător politic obişnuit. Spune-mi că luni nu te-ai
ridicat în picioare şi n-ai aplaudat!
— Ba da, dar…
— Niciun dar! Asta este o ocazie pe care o aştepţi o viaţă. Nimic altceva
nu m-ar fi făcut să renunţ la slujba asta.
Buck clătină din cap şi mormăi:
— Nu-mi vine să cred! Ştiam că preşedintele român căuta pe cineva, dar…
Steve izbucni în râs:
— Spune adevărul, Buck. Ţi-a oferit ţie slujba, nu?
— Nu.
— El mi-a spus că da.
— Ei bine, nu. De fapt, i l-am recomandat pe Miller, de la Seaboard.
Plank tresări şi se uită la Bailey.
— Adevărat?
— De ce nu? E mai potrivit.
— Buck, zise Steve, trupul lui Eric Miller a fost găsit în Staten Island,
noaptea trecută. A căzut de pe feribot şi s-a înecat.
— Bine, ajunge cu treaba asta urâtă, zise Bailey. Steve mi te-a recomandat
pe tine să-l înlocuieşti.
Buck se gândea încă la ştirea despre Miller, dar auzi oferta.
— Oh, vă rog, doar nu vorbiţi serios!
— Nu vrei slujba? Să stabileşti conţinutul revistei, să alegi coperta, să scrii
tu însuţi articolele de interes? Sigur că o vrei! S-ar putea să ai salariul
aproape dublu şi, dacă asta o să te facă să fii de acord, îţi garantez că aşa va
fi.
— Nu-i asta, zise Buck. Sunt prea tânăr chiar şi pentru funcţia pe care o
am acum.
— Nu crezi nici tu ceea ce-mi spui, altfel n-ai fi atât de bun pe cât eşti.
— Da, dar aşa cred ceilalţi.
— Ce mai noutate! răcni Bailey. Despre mine cred că sunt prea bătrân.
Despre Steve cred că e prea indolent. Alţii cred că-i prea băgăreţ. N-ar fi
mulţumiţi nici dacă l-am aduce pe papa.
— Credeam că papa a dispărut…
— Ştii ce-am vrut să spun. Ce zici?
— Nu pot să-l înlocuiesc pe Steve, domnule. Îmi pare rău! Poate că
oamenii s-au plâns de el, dar ştiau că-i corect şi că-i sprijinea.
— Aşa o să fii şi tu.
 — Dar nu vor porni de la prezumţia de nevinovăţie. Mă vor săpa şi se vor
plânge din prima zi.
— N-o să le permit. Buck, oferta asta nu-ţi va sta pe masă la nesfârşit.
Vreau să accepţi şi vreau să anunţ lucrul ăsta imediat.
Buck dădu din umeri şi se uită în podea.
— Nu-mi lăsaţi o zi de gândire?
— Douăzeci şi patru de ore. Între timp, nicio vorbă nimănui! Plank, cine
mai ştie?
— Doar Marge.
— Putem avea încredere în ea. N-a spus niciodată nimic. Am avut o
poveste de amor cu ea, în urmă cu vreo trei ani, şi nu mi-am făcut griji că o
să afle cineva.
Steve şi Buck tresăriră.
— N-aţi ştiut? întrebă Bailey.
— Nu, răspunseră cei doi, la unison.
— Îşi ţine gura, nu? zise Bailey, apoi aşteptă un pic şi spuse: Am glumit,
băieţi, am glumit!
Directorul râdea încă, atunci când cei doi părăsiră biroul.
 18

Buck îl urmă pe Steve în biroul acestuia.

— Ai auzit de cei doi scrântiţi de la Zidul Plângerii? îl întrebă Steve.
— De parcă asta m-ar interesa pe mine acum! Da, i-am văzut şi nu, nu
vreau să scriu un articol! Ce mai vrei acum?
— Va fi biroul tău, Buck, iar Marge va fi secretara ta.
— N-ai voie să crezi că-ţi vreau slujba! In primul rând, nu ne permitem să
te pierdem. Eşti singura persoană normală de aici.
— Inclusiv tu?
— Mai ales eu. Ar fi trebuit să te cerţi serios cu Bailey dacă ar fi crezut că
vorbeşti serios.
— Am vorbit serios. N-am făcut şi alte propuneri, iar Bailey n-are alţi
candidaţi.
— Ar avea toţi candidaţii pe care şi-i doreşte, dacă ar anunţa un concurs.
Cine n-ar vrea slujba asta în afară de mine?
— Dacă-i atât de dorită, tu de ce n-o vrei?
— Aş avea mereu impresia că stau pe scaunul tău.
— N-ai decât să-ţi comanzi altul.
— Ştii ce-am vrut să spun, Steve. N-o să fie la fel fără tine. Slujba asta nu
mi se potriveşte.
***
— Hai să vedem lucrurile altfel, Buck. Dacă tu nu accepţi, n-ai de unde să
ştii cine o să-ţi fie şef. Există cineva în echipa asta pentru care ţi-ar plăcea să
lucrezi?
— Da. Tu.
— Prea târziu. Plec mâine. Acum, vorbind serios, vrei să lucrezi pentru
Juan?
— Tu nu l-ai propune ca şef.
— Nu recomand pe nimeni în afară de tine. Dar dacă nu accepţi, va trebui
să te descurci. Rişti să lucrezi pentru un coleg care nu te poate suferi. Câte
subiecte de succes crezi că o să mai primeşti de acum încolo?
— Dacă o să fiu trecut pe linie moartă, o să ameninţ că o să plec la Time
sau în altă parte. Bailey n-o să permită aşa ceva.
— Dacă respingi avansarea, s-ar putea să permită. Nu-i o mişcare bună,
dacă vrei să faci carieră.
 — Vreau numai să scriu.
— Spune-mi că nu te-ai gândit măcar o dată că ai putea să conduci
departamentul redacţional mai bine decât mine.
— De-o mulţime de ori.
— Acum ai şansa s-o faci.
— Bailey n-o să-mi permită să-mi repartizez mie însumi cele mai bune
subiecte.
— Pune-i această condiţie ca să accepţi. Dacă nu-i de acord, atunci e
decizia lui, nu a ta.
Pentru prima dată, Buck îşi permise să se gândească la posibilitatea de a
accepta funcţia de redactor-şef.
— Nu-mi vine să cred că ne părăseşti ca să devii secretar pentru presă,
Steve. Nici măcar pentru Nicolae Carpathia…
— Ştii ce i se pregăteşte, Buck?
— Oarecum.
— În spatele lui e un ocean de putere, influenţă şi bani, care-l va propulsa
către conducerea lumii atât de iute, că te apucă ameţeala.
— Ascultă ce spui! Credeam că eşti ziarist.
— Ştiu ce spun, Buck. N-aş gândi astfel în privinţa altcuiva. Niciun
preşedinte al Statelor Unite nu m-ar fi impresionat atât, niciun secretar
general al O.N.U.
— Crezi că va fi mai mult de atât.
— Lumea e pregătită pentru Carpathia, Buck. Ai fost la O.N.U. Luni. Ai
văzut. Ai auzit. Ai mai întâlnit pe cineva ca el?
— Nu.
— Şi nici n-o să întâlneşti. După părerea mea, România e prea mică
pentru el. Europa e prea mică pentru el. Organizaţia Naţiunilor Unite e prea
mică pentru el.
— Şi ce crezi că o să fie? Regele lumii?
Steve zâmbi.
— Nu va purta acest titlu, dar asta va fi. Partea cea mai bună e că Nicolae
Carpathia nici măcar nu-şi dă seama de impresia pe care o face. Nu caută
funcţii. Acestea îi sunt încredinţate datorită înţelepciunii, puterii şi pasiunii
sale.
— Ştii că în spatele lui se află Stonagal.
— Bineînţeles. Dar îl va depăşi curând în influenţă pe Stonagal, datorită
charismei sale. Stonagal nu poate să iasă în evidenţă şi nu va strânge
niciodată masele în jurul lui. Când Nicolae va ajunge la putere, va fi şef şi
peste Stonagal.
— Asta da realizare!
— Lucrul ăsta se va întâmplă mai iute decât îşi poate imagina cineva.
— Cu excepţia ta, bineînţeles.
— Exact aşa simt. Ştii că am intuiţii bune. Sunt convins că asist la unul
dintre cele mai importante jocuri de putere din istorie. Poate că cel mai
important. Iar eu voi da o mână de ajutor.
— Despre intuiţiile mele ce crezi, Steve?
Steve strânse din buze.
— În afară de talentul la scris şi pentru reportaje, intuiţia ta e lucrul pe
care-l invidiez cel mai mult la tine.
— Atunci stai liniştit. Am acelaşi presentiment ca şi tine. Exceptând faptul
că nu voi fi niciodată secretarul pentru presă al cuiva, te invidiez. Eşti în
postura unică de a avea parte de cel mai palpitant eveniment din viaţa ta.
Steve zâmbi.
— Păstrăm legătura. Vei avea oricând acces la mine sau la Nicolae.
— Nu-ţi pot cere mai mult.
Marge îi întrerupse, intervenind prin interfon fără să mai sune:
— Steve, porneşte televizorul acum.
Steve îi zâmbi lui Buck şi porni aparatul. C.N.N.-ul transmitea în direct de
la Ierusalim, unde doi bărbaţi încercaseră să-i atace pe predicatorii de la
Zidul Plângerii. Dan Bennett comenta de la faţa locului imaginile:
— O confruntare periculoasă pentru cei pe care mulţi de aici îi consideră
profeţi eretici şi care sunt cunoscuţi drept Moishe şi Eli. Ştim aceste nume
pentru că aşa îşi spun unul altuia, dar n-am reuşit să găsim pe cineva care să
cunoască mai multe despre cei doi. Nu le ştim numele de familie, nici locul
de naştere, nu cunoaştem dacă au familie sau prieteni. Vorbesc cu rândul –
predică, dacă vreţi – ore în şir şi afirmă că Iisus Hristos este Mesia. Şi mai
afirmă că dispariţiile care au avut loc în toată lumea, săptămâna trecută,
inclusiv multe aici, în Israel, au constituit înălţarea la Cer a credincioşilor lui
Hristos. Un zurbagiu i-a întrebat de ce n-au dispărut şi ei, dacă ştiu atât de
multe. Cel numit Moishe l-a asigurat că «de unde venim şi unde ne vom
duce, nu poţi să ştii tu». Tovarăşul lui, Eli, i-a spus: «În casa Tatălui meu
există multe locuinţe», care se pare că e un citat din Noul Testament.
Steve şi Buck se priviră unul pe celălalt.
— Înconjuraţi de fanatici în cea mai mare parte a zilei, predicatorii au fost
atacaţi acum câteva minute de doi bărbaţi, de vreo douăzeci şi cinci de ani.
Priviţi înregistrarea făcută de camerele noastre de luat vederi. Îi veţi vedea
pe cei doi în spatele mulţimii, făcându-și loc în faţă. Amândoi poartă robe
lungi, cu glugă, şi au barbă. Puteţi vedea cum scot armele când ies din
mulţime. Unul are un pistol automat Uzi, celălalt un cuţit tip baionetă, ce
pare a proveni de la o puşcă a armatei israeliene. Cel cu baioneta se repede
primul, îndreptându-şi arma către Moishe, care predica. Eli, aflat în spatele
acestuia, cade imediat în genunchi, cu faţa ridicată spre cer. Moishe
încetează să vorbească şi se uită la bărbat, care pare să se poticnească. Se
zbate, în timp ce individul cu Uzi îndreaptă arma către predicatori şi pare să
apese pe trăgaci. Nu se aude zgomotul împuşcăturilor, deşi Uzi-ul pare că
trage. Atacatorul se împiedică de partenerul său şi amândoi se prăbuşesc la
pământ. Grupul de privitori se dă înapoi fugind să se adăpostească. Dar
priviţi din nou, cu atenţie, în timp ce reluăm imaginile. Cel cu arma pare să
cadă de bunăvoie. În timp ce vă vorbesc, ambii atacatori zac la picioarele
predicatorilor, care-şi continuă discursul. Privitorii furioşi cer ajutor pentru
atacatori, iar Moishe le vorbeşte în ebraică. Să ascultăm şi vă voi traduce pe
parcurs. Spune: „Oameni din Sion, luaţi-vă morţii! Duceţi-i din faţa noastră
pe şacalii ăştia care nu pot să ne mai facă nimic!” Câţiva indivizi din mulţime
se apropie temători, în timp ce soldaţii israelieni se strâng la intrarea spre
Zidul Plângerii. Fanaticii le fac semn să plece. Eli vorbeşte: „Voi, care-i ajutaţi
pe cei care au căzut, nu sunteţi în pericol, dacă nu veniţi împotriva unşilor
Celui de Sus”, părând că se referă la el şi la partenerul său. Atacatorii
prăbuşiţi sunt rostogoliţi cu faţa în sus, iar cei care îi ating plâng şi ţipă, dând
înapoi: „Morţi! Amândoi sunt morţi!” Acum se pare că mulţimea vrea să vină
soldaţii. Se dau din drum. Soldaţii sunt bine înarmaţi. Nu ştim dacă vor să-i
aresteze pe străini, dar, din câte am văzut, cei doi predicatori nu i-au atacat
pe cei doi care zac la pământ, nici nu s-au apărat de ei. Moishe vorbeşte
iarăşi: „Luaţi-vă morţii, dar nu veniţi noaptea asupra noastră, a spus Domnul
Dumnezeul Oştirilor”. A vorbit cu asemenea putere şi autoritate, încât
soldaţii verificară iute pulsul celor căzuţi şi ridicară morţii. Vă vom informa
în legătură cu cei doi care au încercat să-i atace pe predicatorii de la Zidul
Plângerii din Ierusalim. În acest moment, predicatorii continuă să strige:,
Iisus din Nazaret, născut în Bethlehem, Rege al iudeilor, Alesul, împăratul
tuturor neamurilor”. A transmis din Israel Dan Bennett, pentru C.N.N.
Marge şi alţii câţiva se strecuraseră în biroul lui Steve, în timpul
transmisiei.
— Asta întrece tot ce-am văzut vreodată! exclamă unul. Ce pereche de
ţicniţi!
 — Ce pereche? spuse Buck. Nu poţi să spui că predicatorii, indiferent cine
or fi, nu i-au avertizat.
— Ce se întâmplă acolo? întrebă altcineva.
— Tot ce ştiu, spuse Buck, e că se întâmplă acolo lucruri pe care nu le
poate explica nimeni.
— Pentru cei care cred în Naşterea Neprihănită, zise Steve, lucrurile astea
sunt limpezi de sute de ani.
Buck se ridică şi spuse:
— Trebuie să ajung la Aeroportul Kennedy.
— Şi cu slujba cum rămâne?
— Am la dispoziţie douăzeci şi patru de ore.
— Să nu le laşi să treacă. Dacă răspunzi prea repede, pari dornic, dacă
răspunzi prea târziu, pari nehotărât.
Buck ştia că Steve avea dreptate. Trebuia să accepte avansarea, măcar ca
să se protejeze de ceilalţi pretendenţi. Nu voia să stea obsedat de problema
aceea toată ziua. Buck era încântat de diversiunea oferită de întâlnirea cu
Hattie Durham. Se întreba dacă o s-o recunoască. Se întâlniseră în
circumstanţe dramatice.
***
Rayford şi Chloe ajunseră la New York miercuri, imediat după prânz, şi se
duseră direct la clubul Pan-Con, s-o aştepte pe Hattie Durham.
— Presupun că n-o să vină, zise Chloe.
— De ce?
— Pentru că eu n-aş veni, dacă aş fi în locul ei.
— Slavă Domnului că tu nu eşti ca ea.
— Oh, tati, nu vorbi aşa! De ce crezi că eşti mai bun decât ea?
Rayford se simţi groaznic. Chloe avea dreptate. De ce să vorbească urât
despre Hattie? Doar pentru că uneori părea confuză? Nu-l deranjase când o
privise doar ca pe o posibilă distracţie erotică. Iar acum, pentru că fusese
răutăcioasă cu el la telefon şi nu acceptase invitaţia lui de a se întâlni, o
categorisise ca fiind mai puţin demnă de respect.
— Nu-s mai bun, recunoscu el. Dar de ce n-ai veni, dacă ai fi în locul ei?
— Pentru că mi-am format cât de cât o părere despre ce-ai de gând. Vrei
să-i spui că nu mai simţi nimic pentru ea, dar că eşti îngrijorat pentru
sufletul ei nemuritor.
— Faci ca grija mea să pară ceva meschin.
— De ce crezi că ar impresiona-o grija pentru sufletul ei, când crezuse că
te interesează ea, ca persoană?
 — Pentru că aşa e, Chloe. Nu m-a interesat niciodată ca persoană.
— Ea nu ştie asta. Pentru că ai fost aii! de circumspect, Hattie a crezut că
eşti mai bun decât majoritatea bărbaţilor, care se dădeau, pur şi simplu, la
ea. Sunt sigură că-i pare rău după mama şi probabil că înţelege că nu eşti în
cea mai potrivită stare de spirit pentru a începe o nouă relaţie. Dar nu-i
cazul s-o goneşti, de parcă ar fi fost vina ei.
— Dar a fost.
— Nu, n-a fost. Era disponibilă. Tu nu erai, dar ai lăsat să se înţeleagă că
erai. Cam în asta a constat jocul tău cinstit.
— Poate pentru că n-am fost niciodată bun la jocul ăsta.
— Mă bucur, pentru mama, că n-ai fost.
— Deci ce n-ar trebui să-i spun: că i-am dat papucii sau să-i vorbesc
despre Dumnezeu?
— I-ai spus deja că i-ai dat papucii, tati. A ghicit ce aveai de gând să-i spui
şi tu i-ai confirmat bănuiala. De aceea am spus că n-o să vină… E jignită.
Probabil furioasă.
— Oh, da, era furioasă.
— Şi crezi că asta o face receptivă la povestea cu raiul?
— Nu-i o poveste! Oricum, asta arată că-mi pasă acum de ea într-un fel
nevinovat, nu?
Chloe se duse şi-şi luă o băutură răcoritoare. Când se întoarse şi se aşeză
lângă tatăl ei, îi puse mâna pe umăr şi-i spuse:
— Nu vreau să fac pe atoateştiutoarea. Ai de două ori vârsta mea, dar o
să-ţi spun cum gândeşte o femeie, mai ales una ca Hattie.
— Sunt numai urechi.
— Are educaţie religioasă?
— Nu cred.
— N-ai întrebat-o niciodată? Nu ţi-a spus nimic?
— N-am discutat despre asta.
— Nu te-ai plâns de obsesiile mamei, aşa cum mi te-ai plâns mie?
— Dacă mă gândesc bine, da. Sigur, încercam să-i dovedesc că nu mai
comunicam cu mama ta.
— Dar Hattie nu ţi-a spus ce gândea despre Dumnezeu?
Rayford se străduia să-şi amintească.
— Ştii, cred că a spus ceva în sprijinul mamei tale…
— Are sens. Chiar dacă voia să vă despartă, voia să fie sigură că tu vei fi
cel vinovat, nu ea.
— Nu te înţeleg.
 — Nu asta urmăresc acum. Vreau să spun că nu trebuie să te aştepţi ca o
persoană care nu merge la biserică să se sinchisească de rai, de Dumnezeu şi
de toate celelalte. Mi-a fost mie greu să am de-a face cu chestiile astea, iar eu
te iubesc şi ştiu că au devenit cele mai importante lucruri din viaţa ta. Nu pot
să presupun că-i interesată de aşa ceva, mai ales când îi sunt oferite drept
premiu de consolare.
— În schimbul a ce?
— Pentru că a pierdut atenţia pe care i-o arătai.
— Dar această atenţie e acum mai pură, mai sinceră.
— Pentru tine, probabil. Pentru ea e un lucru mai puţin atractiv decât
posibilitatea de a fi avut pe cineva care s-o iubească şi să fie cu ea.
— Exact asta va face Dumnezeu pentru ea.
— Ţie ţi se pare ceva foarte bun, dar, crede-mă, tati, nu-i unul dintre
lucrurile despre care Hattie ar vrea să audă acum.
— Şi dacă apare? Să nu vorbesc cu ea despre asta?
— Nu ştiu… Dacă apare, înseamnă că speră că mai are o şansă. Mai are?
— Nu!
— Atunci eşti dator să-i explici asta. Nu fii prea dur şi nu încerca să profiţi
de ocazie ca să…
— Nu mai vorbi despre credinţa mea ca despre un lucru pe care aş
încerca să-l vând!
— Îmi pare rău. Am încercat să-ţi arăt cam ce ar înţelege ea.
Rayford chiar nu ştia ce să-i spună lui Hattie. Se temea că fiica lui avea
dreptate, iar acest lucru îi arăta felul în care se raporta Chloe la aceste
lucruri. Bruce Barnes îi spusese că mulţi oameni sunt orbi şi surzi faţă de
adevăr, până îl descoperă, apoi li se pare totul foarte logic. Cum era să o
contrazică? Exact asta i se întâmplase lui.
***
Hattie se grăbi către Buck, atunci când acesta apăru la club, pe la ora
11.00. Visele lui că între ei s-ar fi putut întâmpla ceva dispărură în clipa în
care Hattie spuse primele cuvinte:
— O să mă întâlnesc cu Nicolae Carpathia?
Când îi promisese că va încerca s-o prezinte lui Nicolae, nu prea luase
oferta în serios. Iar după ce-l auzise pe Steve înflăcărându-se cu privire la
şansele lui Carpathia de a deveni un om deosebit de important, i se păruse
cam nepotrivit să-l întrebe dacă putea să-i prezinte o prietenă, o
admiratoare. Îl sună totuşi pe doctorul Rosenzweig:
 — Domnule doctor, îmi pare rău că vă deranjez cu aşa ceva şi poate că o
să mă refuzaţi şi îmi veţi spune că-i ocupat… Ştiu că are multe de făcut, iar
fata asta nu-i una dintre persoanele pe care-i obligat să le primească…
— E vorba de o fată?
— Mda, o tânără. E o stewardesă.
Buck nu ştia ce să spună. Reacţia fusese exact cea de care se temuse. În
timp ce ezita, îl auzi pe Rosenzweig strigându-l pe Carpathia şi zise:
— Domnule doctor! Nu-l întrebaţi!
Doctorul nu-l auzi. Reveni la telefon şi spuse:
— Nicolae spune că prietenii tăi sunt şi prietenii lui. Are câteva minute
libere, doar câteva, chiar acum.
Buck şi Hattie goniră cu un taxi către hotelul Plaza. Buck îşi dădu seama
că era stânjenit şi că ulterior se va simţi şi mai prost. Reputaţia lui de ziarist
de talie internaţională se dusese pe apa sâmbetei. Va fi cunoscut ca un
fustangiu care agăţa gagici aducându-le să-i strângă mâna lui Nicolae.
Nu-şi ascunse supărarea şi izbucni în lift:
— Dispune doar de o secundă, aşa că nu putem sta prea mult.
Hattie se uită la el şi-i răspunse:
— Ştiu cum să mă port cu VIP-urile.
— Sigur că ştii.
— Dacă ţi-e ruşine cu mine…
— Nu-i vorba de asta, Hattie.
— Dacă-ţi închipui că nu ştiu să mă port…
— Îmi pare rău. Mă gândeam doar la programul lui încărcat.
— Bine, dar acum suntem incluşi în programul lui, nu-i aşa?
— Ai dreptate, oftă el.
„De ce m-am băgat eu în chestia asta?”
Pe hol, Hattie se opri în faţa unei oglinzi şi-şi verifică machiajul. Un paznic
le deschise uşa, îi făcu semn din cap lui Buck şi o măsură pe Hattie din cap
până-n picioare. Femeia îl ignoră, întinzându-şi gâtul ca să se uite după
Carpathia. Doctorul Rosenzweig ieşi din sala de şedinţe şi zise:
— Cameron, vino, te rog, un moment.
Buck se scuză faţă de Hattie, care nu părea prea încântată. Rosenzweig îl
trase deoparte şi-i şopti:
— Vrea să te vadă singur, mai înainte.
„Gata, începe!” îşi zise Buck, uitându-se spre Hattie şi ridicând un deget,
ca să-i arate că n-or să stea mult timp. „Carpathia o să-mi ia gâtul pentru că-i
irosesc timpul.”
 Îl găsi pe Nicolae stând în faţa televizorului şi urmărind C.N.N.-ul. Avea
braţele încrucişate şi-şi rezema bărbia de umăr. Îl privi pe Buck şi-i făcu
semn să intre. Buck închise uşa, simţindu-se de parcă ar fi intrat în biroul
directorului şcolii. Dar Nicolae nu pomeni de Hattie.
— Ai văzut treaba aia din Ierusalim? întrebă el, iar Buck făcu semn că da.
Cel mai straniu lucru pe care l-am văzut vreodată.
— Nu-i valabil şi pentru mine, zise Buck.
— Nu?
— Am fost în Tel Aviv când au atacat ruşii.
Carpathia continuă să privească ecranul, în timp ce C.N.N.-ul relua iar şi
iar înregistrarea cu atacul asupra predicatorilor şi cu prăbuşirea celor care
încercaseră să-i asasineze.
— Da, mormăi el. A fost ceva asemănător. Ceva inexplicabil. Ziceau că-i
vorba de infarct.
— Poftim?
— Atacatorii au murit de infarct.
— N-am auzit aşa ceva.
— Ba da. Iar Uzi-ul nu se blocase. Era în perfectă stare de funcţionare.
Nicolae părea captivat de imagini. Continua să le urmărească, în timp ce
vorbea.
— Mă întreb ce crezi despre secretarul pentru presă pe care l-am ales.
— Am fost uluit.
— Te cred. Ia te uită! Predicatorii nici nu-i ating pe atacatori. Ce s-a
întâmplat? Indivizii s-au speriat de moarte, nu-i aşa?
Fusese o întrebare retorică. Buck nu-i răspunse.
— Hm… Ciudat… Eşti de acord că Plank poate să facă faţă slujbei?
— Bineînţeles. Numai că aţi schilodit revista Weekly.
— Nici gând. Am întărit-o. Ce cale mai bună ar fi existat ca să aduc
persoana pe care o doream în fruntea revistei?
Buck dădu din umeri, mulţumit că Nicolae nu se mai uita la televizor.
— Mă simt precum Jonathan Stonagal când manevrez oamenii, râse
Carpathia, iar Buck fu încântat să-l vadă glumind.
— Aţi auzit ce s-a întâmplat cu Eric Miller? întrebă Buck.
— Prietenul tău de la Seaboard Monthly? Nu. Ce?
— S-a înecat noaptea trecută.
Carpathia păru şocat:
— Ce spui?! Groaznic!
— Ascultaţi, domnule Carpathia…
 — Buck, te rog să-mi spui Nicolae.
— Nu-s convins că o să mă simt în largul meu. Voiam să-mi cer scuze
pentru că am adus-o pe fata aceea care voia să vă vadă. E doar o însoţitoare
de zbor şi…
— Niciun om nu e insignifiant, răspunse Nicolae, luându-l pe Buck de
braţ. Toţi preţuim la fel de mult, indiferent de poziţia socială.
Carpathia îl conduse pe Buck spre uşă, insistând să fie prezentat. Hattie
părea modestă şi rezervată, dar chicoti când Carpathia o sărută pe fiecare
obraz. Se interesă despre ea, despre familia ei, despre slujba ei. Buck se
întrebă dacă Nicolae urmase un curs la Carnegie despre felul în care să-ţi
câştigi prieteni şi să influenţezi oamenii.
— Cameron, şopti doctorul Rosenzweig, la telefon!
Buck se duse în cealaltă cameră. Era Marge.
— Speram să fii acolo. Am primit un telefon de la Carolyn Miller, soţia lui
Eric. E dărâmată de tot şi vrea să-ţi vorbească.
— Nu pot s-o sun de aici, Marge.
— Atunci caut-o de îndată ce ai un minut liber.
— Despre ce-i vorba?
— Nu ştiu, dar părea disperată. Notează-ţi numărul ei…
Când Buck se întoarse, Carpathia îi strângea mâna lui Hattie, apoi i-o
sărută.
— Sunt încântat, zise el. Mulţumesc, domnule Williams. Domnişoară
Durham, plăcerea va fi de partea mea dacă drumurile ni se vor mai întâlni
cândva.
Buck o conduse afară. Era copleşită.
— Ţi-a plăcut tipul?
— Mi-a dat numărul lui de telefon! îi zise ea, aproape ţipând.
— Numărul lui?
Hattie îi arătă cartea de vizită pe care i-o dăduse Nicolae. Purta însemnele
lui de preşedinte al Republicii România, dar adresa nu era cea din Bucureşti,
cum ar fi fost de aşteptat, ci aceea de la hotelul Plaza, cu numărul de
apartament, numărul de telefon şi toate celelalte. Buck era de-a dreptul
stupefiat. Carpathia scrisese alături un alt număr, nu cel de la Plaza, dar
număr de New York. Buck îl memoră.
— Putem să mâncăm la clubul Pan-Con, zise Hattie. Nu vreau să-l văd pe
pilotul ăla la ora 13.00, dar cred că o să-l văd doar ca să-i spun că l-am
întâlnit pe Nicolae.
 — Oh, acum e Nicolae! exclamă Buck, încă impresionat de povestea cu
cartea de vizită. Vrei să-l faci gelos?
— Cam aşa ceva, mărturisi ea.
— Mă scuzi o secundă? Trebuie să dau un telefon înainte să ne întoarcem.
Hattie îl aşteptă în hol, în timp ce Buck se duse într-un colţ şi formă
numărul lui Carolyn Miller. Femeia avea o voce îngrozită, părea că plânsese
ore în şir şi că nu se odihnise deloc, lucru care, probabil, era adevărat.
— Oh, domnule Williams, mulţumesc că m-aţi sunat.
— Doamnă, îmi pare rău pentru pierderea suferită…
— Vă amintiţi că ne-am întâlnit?
— Îmi pare rău, doamnă Miller, nu mai ţin minte când.
— Pe yachtul preşedintelui, acum două veri.
— Sigur! Iertaţi-mă!
— Nu voiam să credeţi că nu ne-am văzut niciodată. Domnule Williams,
soţul meu m-a sunat aseară, înainte să se ducă spre feribot. Mi-a spus că
urmărea să facă un reportaj important la Plaza şi că a dat peste
dumneavoastră.
— Aşa e.
— Mi-a mai spus o poveste încâlcită… Că v-aţi bătut sau ceva de genul
ăsta ca să-i luaţi un interviu românului care a vorbit la…
— Şi asta-i adevărat. N-a fost nimic serios, doamnă. Doar o neînţelegere.
Fără ranchiună.
— Aşa am înţeles şi eu. Dar a fost ultima discuţie pe care am avut-o cu el
şi simt că înnebunesc. Ţineţi minte ce frig a fost seara trecută?
— Un vânt tăios, din câte-mi amintesc, răspunse Buck, oarecum uimit de
schimbarea bruscă a subiectului.
— Frig, domnule. Prea frig ca să stea afară pe feribot. Nu credeţi?
— Ba da, doamnă.
— Şi chiar dacă a rămas afară, era un înotător bun. A fost campion în
liceu.
— Cu tot respectul, doamnă, dar asta trebuie să fi fost cu treizeci de ani în
urmă.
— Era încă un înotător bun. Credeţi-mă, ştiu bine.
— Ce vreţi să spuneţi, doamnă Miller?
— Nu ştiu, strigă ea plângând. Mă întrebam dacă mă puteţi lămuri cumva.
A căzut de pe feribot şi s-a înecat? N-are niciun sens!
— Nici mie nu mi se pare că ar avea, doamnă, şi aş vrea să vă ajut. Dar
n-am cum.
 — Ştiu. Însă speram…
— Doamnă, e cineva cu dumneavoastră? Are grijă cineva de
dumneavoastră?
— Da. Sunt bine. Familia mea e aici.
— O să mă gândesc la dumneavoastră.
— Mulţumesc.
Buck o privi pe Hattie. Părea destul de răbdătoare. Sună un prieten de la
compania de telefoane.
— Alex, fa-mi o favoare. Poţi să-mi spui cui aparţine un număr?
— Dacă nu spui nimănui.
— Mă cunoşti, omule.
— Spune numărul.
Buck îi spuse numărul pe care-l văzuse pe cartea de vizită dată de
Carpathia lui Hattie. Alex îi răspunse peste câteva secunde, citind informaţia
de pe ecranul computerului:
— New York, O.N.U., birourile administraţiei, biroul secretarului general,
linie particulară secretă, legătură prin centrală, apoi prin secretariat. Bine?
— Alex, îţi rămân dator.
Buck era descumpănit. Nu înţelegea nimic. Îi spuse lui Hattie:
— Vin într-un minut. Te superi?
— Nu, dacă ajungem înapoi până la 13.00. Nu contează cât o să mă
aştepte pilotul ăla. E cu fiica lui.
Buck se întoarse la telefon, bucuros că nu avea de ce să se lupte cu
Carpathia sau cu pilotul pentru afecţiunea lui Hattie Durham. Îl sună pe
Steve. Îi răspunse Marge şi o luă repede:
— Eu sunt. Am nevoie de Plank chiar acum.
— O zi bună şi ţie, zise ea şi-i făcu legătura.
— Steve, zise el iute, băiatul tău a făcut prima greşeală.
— Despre ce vorbeşti, Buck?
— Prima ta sarcină e să anunţi numirea lui Carpathia ca secretar general?
Tăcere.
— Steve? Ce urmează?
— Eşti un reporter bun, Buck. Cel mai bun. Cum ai aflat?
Buck îi povesti despre cartea de vizită.
— Oho! Asta nu prea se potriveşte cu stilul lui Nicolae! Nu cred că a fost o
greşeală. Cred că a făcut-o intenţionat.
 — Poate şi-a imaginat că femeia aia e prea zăpăcită ca să-şi dea seama
sau că n-o să-mi arate cartea de vizită. Dar de unde ştia că n-o să-l sune prea
devreme şi o să întrebe de el?
— Dacă fata aşteaptă până mâine, o să fie totul în regulă.
— Mâine?
— N-o să foloseşti chestia asta, nu? Nu mă înregistrezi, nu?
— Steve! Cu cine crezi că vorbeşti? Lucrezi deja pentru Carpathia? Eşti
încă şeful meu. Dacă vrei să fiu cuminte, atunci spune-mi!
— Bine, o să-ţi spun. Cea mai mare parte din Botswana e ocupată de
deşertul Kalahari. Secretarul general Ngumo e de acolo. Se va întoarce
mâine în ţara lui ca un erou, fiind primul conducător care capătă formula
fertilizatorului israelian.
— Şi cum a obţinut-o?
— Prin diplomaţie înaltă, bineînţeles.
— Şi nu poate îndeplini ambele funcţii – şi în Botswana şi la O.N.U. –
într-un moment atât de important pentru istoria ţării sale, nu?
— Şi de ce ar face-o, când există cineva atât de potrivit care să-i ia locul?
Vom fi la O.N.U. Luni, Buck. Cine să se opună?
— Tu nu te opui?
— Eu cred că-i un individ strălucit.
— Vei fi un secretar pentru presă perfect, Steve. M-am decis să accept
vechea ta slujbă.
— Foarte bine. O să păstrezi ce ţi-am spus numai pentru tine până mâine,
da?
— Promit! Dar mai spune-mi ceva.
— Dacă pot, Buck.
— Ce mirosise Eric Miller? Se apropiase cam prea mult, nu?
Vocea lui Steve deveni seacă, rece:
— Ştiu despre Eric Miller doar că s-a apropiat prea mult de balustrada
feribotului de State Island.
 19

Rayford o privi pe Chloe, care se plimba prin clubul Pan-Con, apoi se uită
pe fereastră. Se simţea ca un fraier. Îşi tot spusese să n-o sâcâie. O cunoştea
bine. Era ca el. Dacă o bătea cineva la cap, făcea exact invers. Îi spusese că
are de gând s-o sprijine pe Hattie Durham, dacă Hattie o să apară.
Ce se întâmpla cu el? Nimic nu mai era ca înainte şi nici n-avea să mai fie.
Dacă Bruce Barnes avea dreptate, dispariţia oamenilor devotaţi lui
Dumnezeu însemna doar începutul celei mai catastrofale perioade din
istoria lumii. „Iar eu, îşi zise Rayford, mă gândesc să nu supăr pe cineva. S-ar
putea să nu-mi supăr fiica, dar s-o trimit direct în iad.”
Lui Rayford îi părea rău pentru felul în care discutase cu Hattie.
Recunoscuse că greşise ţinându-se după ea şi regreta că o lăsase să-şi facă
iluzii. Dar nu mai putea s-o trateze cu mănuşi, îl îngrozea faptul că, după
spusele lui Bruce, mulţi oameni vor cădea pradă amăgirilor în acele zile.
Oricine se va remarca prin proclamaţii de pace şi unitate trebuia suspectat.
Nu va fi pace. Nu va fi unitate. Venise începutul sfârşitului, iar din acel
moment, va începe haosul.
Haosul îi va face pe cei care vorbesc despre pace şi mai credibili. Iar
oamenii care nu vor să recunoască faptul că dispariţiile fuseseră provocate
de Dumnezeu vor accepta orice altă explicaţie care le va linişti conştiinţele.
Nu mai era timp de discuţii politicoase pentru a-i convinge pe ceilalţi,
încet-încet, cu blândeţe. Rayford trebuia să-i îndrepte pe oameni către
Biblie, către capitolele profetice. Simţea că înţelegerea lui era limitată.
Fusese întotdeauna un bun cititor, dar fragmentele din Apocalipsă, din
Daniel şi din Iezechiel conţineau lucruri noi şi ciudate pentru el.
Înspăimântătoare. Lua Biblia lui Irene cu el, oriunde se ducea, citind din ea
de câte ori avea posibilitatea. În timp ce copilotul citea reviste, Rayford
studia Biblia.
— Ce te-a apucat? îl întrebaseră diferiţi cunoscuţi.
Nu-i fusese ruşine şi spusese că găsea răspunsuri şi îndrumări pe care nu
le văzuse înainte. De ce nu vorbea aşa cu fiica şi cu prietena lui? Fusese prea
politicos.
Rayford se uită la ceas. Unu fără câteva minute. Se uită la Chloe şi-i făcu
semn că se duce să dea un telefon. Formă numărul lui Bruce Barnes şi-i
spuse la ce se gândise.
 — Ai dreptate, Rayford. Am trecut şi eu prin câteva zile în care m-am
întrebat ce vor spune oamenii despre mine, pentru că voiam să nu deranjez
pe nimeni. Dar, acum, lucrurile astea nu-şi mai găsesc locul, nu-i aşa?
— Ai dreptate, Brace. Am nevoie de sprijin. Mi-e teamă că voi deveni un
om nesuferit. Dacă fiica mea va râde de părerile mele sau va trece de cealaltă
parte, o voi obliga să ia o decizie. Trebuie să ştie foarte bine ce face. Va
trebui să se confrunte cu acele lucruri pe care le-am descoperit în Biblie şi să
le accepte. Pentru mine, cei doi predicatori din Israel sunt o dovadă
suficientă că lucrurile se întâmplă exact aşa cum spune Biblia că trebuie să
se întâmple.
— Te-ai uitat la ştiri în dimineaţa asta?
— De la distanţă, în terminal. Au difuzat de nu ştiu câte ori atacul.
— Rayford, du-te chiar acum şi uită-te la televizor!
— De ce?
— Închid telefonul. Uită-te ce s-a întâmplat cu atacatorii şi vezi dacă asta
nu confirmă ce-am citit despre cei doi martori.
— Bruce…
— Du-te, Rayford! Şi începe să mărturiseşti şi tu, cu deplină încredere.
Bruce închise telefonul. Rayford îl cunoştea deja foarte bine, în ciuda
faptului că se ştiau de puţin timp, aşa că se simţi intrigat, nu jignit. Se duse în
grabă la un televizor şi ascultă uluit raportul despre moartea atacatorilor.
Răsfoi Biblia lui Irene şi găsi pasajul din Apocalipsă, despre care vorbise
Bruce. Oamenii din Ierusalim erau cei doi martori, predicând învăţătura lui
Iisus. Fuseseră atacaţi şi nu ripostaseră. Atacatorii căzuseră morţi, iar
martorii nu păţiseră nimic.
Iar acum, pe C.N.N., Rayford vedea mulţimea care se strânsese în faţa
Zidului Plângerii ca să-i asculte pe cei doi martori. Oamenii îngenuncheau,
plângând, unii cu faţa la pământ. Erau oamenii care crezuseră că predicatorii
spurcau locul sfânt. Acum se părea că începuseră să creadă ceea ce spuneau
martorii. Sau era vorbă doar de frică?
Rayford ştia foarte bine despre ce era vorba. Ştia că primii dintre cei 144
000 de evrei fuseseră convertiţi la credinţa în Iisus în faţa ochilor săi.
„Doamne, dă-mi curaj, putere şi tot ce-i nevoie ca să fiu un martor. Nu mai
vreau să-mi fie frică. Nu mai vreau să aştept. Nu mai vreau să mă gândesc că
îi supăr pe cei din jur. Dă-mi puterea de a convinge, ce-şi are rădăcina în
adevărul cuvântului Tău! Ştiu că Duhul Tău îi va lămuri pe oameni, dar
foloseşte-mă! Vreau s-o conving pe Chloe. Vreau s-o conving pe Hattie. Te
rog, Doamne, ajută-mă!”
 ***
Buck Williams se simţea ca şi cum ar fi fost gol, fără geanta lui cu
echipament. Se simţea gata de lucru doar când avea la îndemână telefonul
mobil, reportofonul şi laptop-ul său cel nou. Îi ceru taximetristului să
oprească la birourile revistei Global
Weekly, ca să-şi ia bagajul. Hattie îl aşteptă în maşină, dar îi spuse că se va
supăra dacă întârzie la întâlnire. Buck se opri lângă maşină şi-i zise:
— O să dureze numai un minut. Credeam că nu ai chef să-l vezi pe tipul
ăla.
— Dar acum am. Spune-i răzbunare sau cum vrei, dar n-ai prea des ocazia
să-i spui unui comandant că ai întâlnit pe cineva pe care el nu l-a cunoscut.
— Te referi la Nicolae Carpathia sau la mine?
— Amuzant! Oricum, pe tine te-a cunoscut.
— E comandantul avionului în care ne-am întâlnit?
— Da, şi acum grăbește-te!
— Aş vrea să-l întâlnesc.
— Du-te!
Buck o sună pe Marge din hol şi o rugă:
— Poţi să vii la lift, cu geanta mea cu echipament? Mă aşteaptă un taxi în
stradă.
— O să ţi-o aduc, răspunse ea, dar atât Steve, cât şi şeful cel mare au
întrebat de tine.
„Ce mai vor?” se întrebă el. Buck se uită la ceas, dorindu-şi ca ascensorul
să urce mai iute. Aşa e viaţa în zgârie-nori…
Luă geanta de la Marge, năvăli în biroul lui Steve şi-i zise:
— Ce-i? Sunt grăbit.
— Şeful vrea să te vadă.
— Despre ce-i vorba? întrebă Buck, în timp ce mergeau pe coridor.
— Cred că despre Eric Miller. Poate despre mai mult de atât. Bailey n-a
fost speriat de plecarea mea iminentă pentru că a crezut că vei accepta
promovarea, iar tu ştii unde-i fiecare reporter şi ce este planificat să se
publice în următoarele două săptămâni.
Când ajunseră în biroul şefului, acesta merse direct la ţintă:
— O să pun două întrebări directe şi vreau răspunsuri imediate şi la
obiect. Se întâmplă o grămadă de lucruri chiar acum, iar noi trebuie să fim
întotdeauna primii, în orice problemă. Prima chestiune… Plank, se zvoneşte
că Mwangati Ngumo a anunţat o conferinţă de presă pentru după-amiaza
aceasta. Toată lumea crede că va renunţa la funcţia de secretar general.
 — Serios? se miră Plank.
— Nu face pe prostul! mârâi Bailey. Nu trebuie să fii un geniu ca să
înţelegi ce se petrece. Dacă-şi dă demisia, tipul tău ştie de lucrul ăsta. Uiţi că
am răspuns de biroul pentru probleme africane pe vremea când Botswana a
devenit membru asociat al Pieţii Comune Europene. Jonathan Stonagal e
amestecat în toată povestea asta şi ştie toată lumea că-i îngerul păzitor al lui
Carpathia. Care-i legătura?
Buck îl văzu pe Steve pălind. Bailey ştia mai multe decât se aşteptaseră.
Pentru prima oară de când îl cunoştea, Steve părea nervos, ba chiar cuprins
de panică.
— O să-ţi spun ce ştiu, zise el, dar Buck presupuse că erau mai multe cele
pe care n-o să le spună. Prima mea sarcină, mâine dimineaţă, este să neg că
Nicolae Carpathia este interesat de funcţie. Va susţine că are multe idei
revoluţionare şi va insista să existe o aprobare unanimă din partea
membrilor O.N.U. Va trebui să fie de acord cu ideile lui de întărire a
organizaţiei, de schimbare a caracterului acesteia şi a altor câtorva lucruri.
— Precum?
— N-am dreptul să…
Bailey se ridică, roşu la faţă:
— Să-ţi spun ceva, Plank! Îmi place de tine. Te-am considerat o
supervedetă. Te-am apărat în faţa conducerii, atunci când nimeni altul nu îţi
recunoştea meritele. Tu mi l-ai prezentat pe băiatul ăsta, despre care avem
acum cu toţii o părere foarte bună. Dar ţi-am dat o leafă mare cu mult
înainte s-o meriţi, pentru că ştiam că, într-o zi, o s-o meriţi. Iar acum îţi spun
că orice vei spune aici nu va trece de zidurile astea, deci nu mai face pe
nebunul cu mine! Îţi închipui că, deoarece mai am doi-trei ani până la pensie,
nu mai am legături şi nu mai ştiu ce se întâmplă… Să ştii că telefonul meu a
sunat de când ai plecat azi-dimineaţă şi simt că se va întâmpla ceva
important. Despre ce-i vorba?
— Cine v-a sunat, domnule? întrebă Plank.
— Mai întâi m-a sunat un tip care-l cunoaşte pe vicepreşedintele
României. În ţara lui se vorbeşte că individului i s-a cerut să fie pregătit să
conducă afacerile curente pe un termen nedefinit. Nu va deveni noul
preşedinte pentru că abia au ales unul, dar asta arată că Nicolae Carpathia se
aşteaptă să lipsească din ţară un timp. Apoi, cunoscuţi din Africa mi-au spus
că Ngumo a spus ceva despre formula israeliană, dar că nu-i prea încântat de
târgul prin care se obligă să demisioneze din fruntea O.N.U. O va face, dar
vor fi necazuri dacă lucrurile nu vor merge exact cum i s-a promis. Apoi, am
primit un telefon de la un publicist de la Seaboard Monthly care voia să-mi
spună că tu, Cameron, şi individul care s-a înecat noaptea trecută lucraţi
amândoi la articole despre Carpathia şi m-a întrebat dacă mă aştept ca şi tu
să mori în circumstanţe la fel de misterioase. I-am zis că, din câte ştiu, lucrai
la un articol pentru prima pagină despre Carpathia, un articol pozitiv. El
mi-a spus că individul lui voia să aibă un punct diferit de vedere, să fie
împotriva curentului. Miller scria un articol despre înţelesul dispariţiilor.
Ştiu că ai plănuit ceva asemănător peste vreo două numere. Nu-mi dau
seama cum se leagă toate astea cu Carpathia şi ce ar putea fi prezentat drept
negativ în legătură cu el. Tu ce crezi?
Buck clătină din cap şi răspunse:
— Cred că-i vorba despre lucruri diferite. L-am întrebat pe Carpathia ce
crede despre cele întâmplate şi răspunsul lui a fost auzit de toată lumea. Nu
ştiu la ce lucra Miller şi nu cred că el a făcut vreo legătură între Carpathia şi
dispariţii.
Bailey se aşeză şi zise:
— Ca să-ţi spun adevărul, când m-a sunat individul de la Seaboard, am
crezut că vrea să ceară referinţe despre tine, Cameron. M-am gândit că, dacă
vă pierd pe amândoi în aceeaşi săptămână, o să ies la pensie mai devreme.
Poţi să-mi lămureşti problema asta, înainte să-l fac pe Plank să-mi spună ce
ştie?
— Ce problemă? întrebă Buck.
— Vrei să pleci?
— Nu.
— Accepţi avansarea?
— Da.
— Foarte bine! Acum e rândul tău, Steve. Ce mai vrea Carpathia înainte să
accepte funcţia de la O.N.U.?
Plank ezită şi păru că se gândeşte dacă trebuie să spună ceea ce ştie sau
nu.
— Îmi eşti dator! îi zise Bailey. Nu intenţionez să mă folosesc de asta.
Voiam doar să ştii. Cameron şi cu mine vom decide ce articol vom publica
mai întâi. Vreau să-l conving să fie de acord cu cel care mă interesează mai
mult, cel despre ceea ce se află în spatele dispariţiilor. Uneori cred că am
ajuns o revistă de snobi şi uităm că oamenii sunt speriaţi de moarte, că vor
să înţeleagă ce se petrece. Steve, poţi să ai încredere în mine! Ţi-am spus că
n-o să afle nimeni şi că n-o să te compromit. Deci, spune-mi! Ce vrea
Carpathia pentru a-şi asuma responsabilităţile funcţiei?
 Steve îşi muşcă buzele şi începu să vorbească, fără prea mult chef:
— Vrea o nouă componenţă a Consiliului de Securitate, care să-i includă
pe unii ambasadori doriţi de el.
— Precum Todd-Cothran din Anglia? întrebă Buck.
— Probabil doar temporar. Nu-i foarte încântat de individ, după cum ştii.
Buck îşi dădu seama, deodată, că Steve ştia tot.
— Şi? insistă Bailey.
— Vrea ca Ngumo să insiste personal ca Nicolae să-l înlocuiască, să fie
votat de marea majoritate a reprezentanţilor statelor. Şi mai vrea încă două
lucruri pe care, sincer vorbind, nu cred că le va putea obţine. Din punct de
vedere militar, vrea un angajament de dezarmare a naţiunilor membre ale
organizaţiei, cu distrugerea a nouăzeci la sută din armele acestora şi
donarea celor zece procente rămase Organizaţiei Naţiunilor Unite.
— Pentru păstrarea păcii, zise Bailey. O chestie naivă, dar care pare
logică. Ai dreptate, probabil că nu va obţine lucrul ăsta. Şi ce mai vrea?
— Probabil lucrul cel mai uşor de criticat. Logistica e impresionantă…
Costurile… Totul…
— Despre ce-i vorba?
— Vrea să mute sediul O.N.U.
— Să-l mute?
Steve dădu din cap.
— Unde?
— Pare o prostie…
— Totul pare o prostie, în zilele astea, zise Bailey.
— Vrea să-l mute în Babilon.
— Nu eşti serios!
— El este foarte serios.
— Am auzit că oraşul se reconstruieşte de ani de zile. Au fost investiţi
milioane de dolari ca să se construiască Noul Babilon?
— S-au investit miliarde…
— Şi crezi că o să fie cineva de acord cu asta?
— Depinde cât de mult îl doresc în fruntea organizaţiei, chicoti Steve. O să
apară în seara asta la Tonight Show.
— Va fi mai popular ca niciodată.
— Se întâlneşte chiar acum cu conducătorii tuturor grupurilor
internaţionale care se află în oraş pentru discuţiile privind unificarea.
— Ce vrea de la ele?
— Informaţiile rămân confidenţiale? întrebă Steve.
 — Bineînţeles.
— Le cere rezoluţii în sprijinul unor lucruri pe care vrea să le facă. Un
tratat de pace cu Israelul, pe timp de şapte ani, în schimbul dreptului de a
vinde formula care fertilizează deşertul. Mutarea sediului în Noul Babilon.
Stabilirea unei religii mondiale, probabil cu sediul central în Italia.
— În ultima privinţă n-o să-i convingă pe evrei.
— Va exista o excepţie. Îi va ajuta pe evrei să-şi reconstruiască Templul în
acei ani de pace garantaţi prin tratat. Carpathia crede că evreii merită un
tratament special.
— Merită, zise Bailey. Omul ăsta e strălucit. Nu numai că n-am văzut pe
nimeni cu asemenea idei revoluţionare, dar nici n-am văzut pe cineva care
să acţioneze atât de iute.
— Nu aveţi nicio îndoială în privinţa tipului ăstuia? întrebă Buck. Am
impresia că oamenii care se apropie prea mult de el sunt eliminaţi.
— Îndoieli? replică Bailey. Cred că-i un pic naiv şi voi fi foarte surprins
dacă obţine tot ce a cerut. Dar e politician. Nu va da niciun ultimatum şi va
accepta funcţia chiar dacă nu i se va da tot ce-a solicitat. Am impresia că a
fost cam dur cu Ngumo, dar cred că s-a gândit doar la interesul Botswanei.
Carpathia va fi un conducător mai bun al O.N.U. Îndoieli? Nu, sunt la fel de
impresionat de individul ăsta ca şi voi. Este exact omul de care avem nevoie
acum. Nu-i nimic rău să vrei unitate şi colaborare în vremuri de criză.
— Ce-i cu Eric Miller?
— Cred că lumea face prea mult caz de el. Nu ştim dacă moartea lui e ceea
ce pare sau nu, dar întâlnirea lui cu tine şi cu Carpathia s-ar putea să fie doar
o coincidenţă. Oricum, Carpathia nu ştie ce urmărea Miller, nu-i aşa?
— Cred că nu ştie, răspunse Buck, dar remarcă faptul că Steve nu spusese
nimic.
Marge sună prin interfon şi anunţă:
— Cameron are un mesaj urgent de la o anume Hattie Durham. Spune că
nu poate să-l mai aştepte.
— Oh, nu! exclamă Buck. Marge, transmite-i scuzele mele. Am făcut ceva
de neiertat. O s-o sun mai târziu sau o să mă întâlnesc cu ea.
Bailey se uită scârbit la el:
— Cu treburi de genul ăsta te ocupi în timpul programului, Cameron?
— Am prezentat-o lui Carpathia în dimineaţa asta, iar ea doreşte să mă
prezinte unui comandant de pe o linie aeriană, pentru reportajul acela
despre ce cred oamenii că s-a întâmplat săptămână trecută.
 — Nu fac niciun caz din asta, Cameron, se domoli Bailey. Să facem
articolul despre marele Carpathia pentru numărul următor, apoi vom
continua cu cel despre teoriile referitoare la ce anume a determinat
dispariţiile. Opinia mea e că va fi cel mai comentat articol făcut de noi
vreodată. Cred că o să-i batem pe cei de la Time şi pe toţi ceilalţi cu articolele
noastre despre acest fenomen. Apropo, îmi place ce-ai scris. Nu ştiu dacă
avem ceva proaspăt sau deosebit despre Carpathia, dar să publicăm tot ce
avem. Şi-mi place ideea să strângi într-un articol toate teoriile despre
dispariţii. Cred că ai şi tu o teorie a ta.
— Aş vrea să am, zise Buck, dar sunt la fel de nelămurit ca toţi ceilalţi. Am
descoperit însă că oamenii care au o teorie cred în ea pe deplin.
— Eu am teoria mea, mărturisi Bailey. Şi-i bizar cât de bine se potriveşte
cu Carpathia, cu Rosenzweig şi cu ceilalţi. Am rude care cred în chestia cu
extratereştrii. Am un unchi care crede că-i lucrarea lui Iisus, dar care mai
crede că pe el Iisus l-a uitat. Ha, ha! Eu cred că-i ceva natural, un fenomen
produs de faptul că tehnologia noastră de vârf a interacţionat cu forţe ale
naturii şi am distrus singuri un număr dintre semenii noştri. Hai, Cameron!
Tu ce crezi?
— Sunt în postura cea mai potrivită pentru a scrie articolul. N-am nicio
opinie…
— Ce spun oamenii?
— Lucruri obişnuite. Un doctor din O’Hare mi-a spus că-i sigur că-i vorba
de înălţarea la Cer. Şi alţii mi-au spus acelaşi lucru. O cunoşti pe şefa biroului
nostru din Chicago…
— Lucinda Washington? Va trebui să găseşti un înlocuitor pentru ea… Va
trebui să te duci acolo, să vezi care-i starea de fapt, să cunoşti lumea… Dar ce
spuneai?
— Fiul ei crede că ea şi restul familiei au fost luaţi în ceruri.
— Şi el de ce-a fost lăsat aici?
— Nu-s lămurit despre ce-i vorba, răspunse Buck. Unii creştini sunt mai
buni ca alţii sau ceva de genul ăsta. Trebuie să aflu înainte să-mi termin
articolul. Însoţitoarea de bord care m-a sunat adineaori… Nu ştiu ce crede
ea, dar mi-a spus că acel pilot cu care urma să se întâlnească azi ştia despre
ce-i vorba.
— Un comandant de pe o linie aeriană, repetă Bailey. Interesant.. Numai
că ideea lui să nu fie la fel cu a altor tipi cu pregătire ştiinţifică. Bine, să ne
vedem de treabă. Steve, vom face anunţul astăzi. Mult noroc şi nu-ţi face griji
în legătură cu ce-am discutat aici: nu va apărea în revistă decât dacă vom
primi aceleaşi informaţii din alte surse. Suntem de acord în privinţa asta,
Williams?
— Da, domnule, răspunse Buck.
Steve nu părea foarte convins.
Buck fugi la lift şi sună la informaţii, cerând numărul de la clubul
Pan-Con. Ceru să discute cu Hattie, dar aceasta nu era de găsit. Presupuse că
nu ajunsese încă sau că plecase cu prietenul ei, pilotul. Lăsă un mesaj, să-l
sune pe telefonul mobil, apoi se duse spre club cu un taxi, sperând s-o
găsească.
Mintea i se înfierbântase. Era de acord cu Stanton Bailey că se putea scrie
un articol de succes despre ceea ce se afla în spatele dispariţiilor, dar
începuse să fie bănuitor în ceea ce-l privea pe Nicolae Carpathia. Poate că
n-ar fi trebuit să simtă acest lucra. Poate că ar fi trebuit să se concentreze
asupra lui Jonathan Stonagal. Carpathia era destul de deştept ca să-şi dea
seama că funcţia pe care urma s-o ocupe putea să-i fie de folos lui Stonagal,
pentru a le face concurenţă neloială adversarilor. Dar Carpathia făgăduise că
va avea grijă atât de Todd-Cothran, cât şi de Stonagal, ştiind că se aflau în
spatele unor fapte ilegale.
Asta îl făcea nevinovat pe Carpathia? Buck spera să fie aşa. Nu dorise
niciodată în viaţă atât de mult să creadă în cineva. În zilele de după dispariţii
nu avusese nici măcar o clipă în care să se gândească la sine. Pierderea
cumnatei, a nepotului şi a nepoatei îl afectase şi ceva îl făcea să se întrebe
dacă nu avea legătură cu chestia aceea privitoare la înălţarea la Cer. Dacă
merita cineva din lumea asta să fie luat în rai, atunci ei fuseseră aceia.
Ştia bine lucrurile astea, nu? Fusese şcolit la Ivy League. Renunţase să se
ducă la biserică atunci când părăsise atmosfera de claustrofobie din familie,
ce ameninţa să-l înnebunească. Nu se considerase niciodată un tip religios,
în ciuda faptului că se ruga, din când în când, pentru ajutor şi izbăvire.
Realizările, provocările şi atenţia îndreptată către toate cele din jur erau
lucrurile care îi jalonaseră existenţa. Îi plăcea statutul obţinut în urma
faptului că semnătura sa, textele sale, gândurile sale apăreau într-o revistă
de circulaţie naţională. Dar în existenţa sa îşi făcuse loc o oarecare
singurătate, care se accentuase, o dată cu plecarea lui Steve. Buck se
întâlnise cu multe femei, se gândise uneori să aibă o relaţie serioasă, dar era
prea dinamic pentru o femeie care voia stabilitate.
De la evenimentul supranatural la care asistase în Israel, atunci când
fusese distrusă forţa aeriană rusă, ştiuse că lumea începuse să se schimbe.
Lucrurile nu aveau să mai fie niciodată aşa cum fuseseră. Nu credea în teoria
ce-i lua în calcul pe extratereştri ca autori ai dispariţiilor. Acestea puteau fi
atribuite unei reacţii a unei energii cosmice incredibile. Dar cine sau ce se
afla în spatele ei? Incidentul de la Zidul Plângerii era încă un fenomen
inexplicabil, supranatural.
Buck se trezi că era mai intrigat de povestea cu „de ce şi cum”, cum o
numea el, decât de ascensiunea lui Nicolae Carpathia. În privinţa acestuia,
Buck spera să nu fie doar un alt politician şmecher. Era mai bun decât toţi
cei pe care-i cunoscuse vreodată Buck, dar se putea ca moartea lui Dirk,
moartea lui Alan, moartea lui Eric şi situaţia periculoasă în care se aflase el
însuşi să nu aibă nicio legătură cu Carpathia?
Spera să fie aşa. Voia să creadă că, o dată într-o generaţie, putea să apară
o persoană care să fie în stare să cucerească atenţia întregii lumi. Carpathia
putea fi un alt Lincoln, un alt Roosevelt sau o încarnare a Camelotului, aşa
cum păruse Kennedy în ochii unora?
Lăsându-se în voia unui impuls de moment, Buck conectă modem-ul
laptopul-ui la telefonul mobil şi, în timp ce taxiul se târa prin traficul
imposibil spre Aeroportul J.F.K., accesă o bază de date de ştiri. Solicită
articolele importante ale lui Eric Miller din ultimii doi ani şi descoperi uluit
că acesta scrisese despre reconstrucţia şi dezvoltarea Babilonului. Titlul
seriei de articole era „Noul Babilon, ultimul vis al lui Stonagal”. O parcurgere
grăbită a articolelor arăta că cea mai mare parte a finanţării se făcuse prin
intermediul băncilor lui Stonagal din toată lumea. Şi exista acolo un citat,
atribuit lui Stonagal: „E doar o coincidenţă. N-am idee despre proiectele pe
care le finanţează diferitele noastre instituţii.”
Buck ştia că adevăratele încercări ale lui Nicolae Carpathia nu aveau
nimic de-a face cu Mwangati Ngumo, cu Israelul sau cu noul Consiliu de
Securitate. Testul-limită pentru Carpathia va fi ce va face cu Stonagal după
ce se va instala la biroul de secretar general al O.N.U.
Pentru că, dacă O.N.U. va accepta condiţiile lui Nicolae, acesta va deveni,
peste noapte, cel mai puternic conducător din lume. Va avea posibilitatea
să-şi susţină prin forţă dorinţele, dacă membrii O.N.U. se vor dezarma, iar
puterea militară a O.N.U. va creşte. Omenirea dorea, probabil, cu disperare
un lider, dacă era de acord cu acest aranjament. Iar singurul conducător care
merita acest lucru trebuia să nu accepte alături de el un sforar, un criminal
precum Jonathan Stonagal.
 20

Rayford şi Chloe aşteptară până la 13.30, apoi deciseră să se ducă la hotel.

În drum spre ieşirea din club, Rayford se opri să lase un mesaj pentru Hattie,
în eventualitatea că va veni.
— Mai avem un mesaj pentru dumneaei, spuse fata de la recepţie.
Secretara domnului Cameron Williams anunţă că domnul Williams se va
întâlni cu ea aici, dacă-l va suna când ajunge.
— Când a venit acest mesaj? întrebă Rayford.
— Imediat după ora 13.00.
— Cred că o să mai aşteptăm câteva minute.
Rayford şi Chloe se aşezară în apropierea intrării. Hattie intră în grabă.
Rayford îi zâmbi, dar femeia încetini imediat pasul, de parcă nu i-ar fi văzut.
— Salut, zise ea, arătându-şi legitimaţia la recepţie şi luându-şi mesajul.
Rayford o lăsă să-şi facă jocul. Merita să fie tratat astfel.
— N-ar fi trebuit să vin să te văd, îi zise Hattie, după ce îi fusese
prezentată lui Chloe. Acum trebuie să dau un telefon reporterului despre
care ţi-am povestit. M-a prezentat lui Nicolae Carpathia, în dimineaţa asta.
— Nu mai spune!
Hattie dădu din cap, zâmbind, şi adăugă:
— Iar domnul Carpathia mi-a dat cartea lui de vizită. Ştii că va fi declarat
cel mai sexy bărbat în viaţă, în revista People?
— Am auzit. Sunt impresionat. Ai avut o dimineaţă extraordinară, nu-i
aşa? Cum e domnul Williams?
— Foarte drăguţ, dar foarte ocupat. Ar trebui să-l sun… Scuzaţi-mă.
***
Buck se afla pe scara rulantă din interiorul terminalului, când sună
telefonul.
— Salut, îi spuse Hattie Durham.
— Îmi pare foarte rău, domnişoară Durham.
— Oh, te rog! Cine mă lasă în plin Manhattan, într-un taxi scump, poate
să-mi spună pe numele mic! Insist!
— Iar eu insist să plătesc taxiul.
— Glumeam, Buck. Mă întâlnesc cu pilotul acela şi cu fiica lui, deci nu te
simţi obligat să vii.
— Sunt deja aici.
 — Oh!
— E în regulă. Am destule de făcut. Mi-a făcut plăcere să te văd, iar rândul
viitor când mai treci prin New York…
— Buck, nu trebuie să te simţi obligat să mă distrezi.
— Nu mă simt.
— Ba da. Eşti un tip drăguţ, dar e evident că nu prea ne potrivim.
Mulţumesc pentru că m-ai primit şi, mai ales, pentru că m-ai prezentat
domnului Carpathia.
— Hattie, fă-mi o favoare. Poţi să mă prezinţi comandantului? Mi-ar
plăcea să-i iau un interviu. Rămâne aici peste noapte?
— O să-l întreb. Poţi s-o cunoşti şi pe fiica lui. O adevărată păpuşă.
— Poate o să-i iau şi ei un interviu.
— Bine, succes!
— Hattie, te rog să-l întrebi!
***
Rayford se întreba dacă Hattie avea întâlnire cu Buck Williams în seara
aceea. Lucrul cel mai potrivit ar fi fost s-o invite la cină la hotelul unde locuia
împreună cu Chloe. Tocmai atunci, femeia îi făcu semn să vină lângă
telefonul public de unde vorbea.
— Rayford, Buck Williams vrea să te întâlnească. Scrie un articol şi vrea
să-ţi ia un interviu.
— Adevărat? Mie? Despre ce?
— Nu ştiu. Nu l-am întrebat. Presupun că despre zboruri sau despre
dispariţii. Erai în avion când au avut loc dispariţiile.
— Spune-i că sunt de acord. De fapt, de ce nu-l inviţi să ni se alăture la
cină în seara asta, dacă eşti liberă?
Hattie se uită la el, de parcă Rayford ar fi încercat s-o înşele cu ceva.
— Hai, Hattie! Vom discuta în după-amiaza asta, apoi vom lua cina la
18.00, la Carlisle.
Femeia se întoarse la telefon şi-l întrebă pe Buck:
— Unde eşti? Nu se poate! exclamă ea, apoi se uită spre colţul clădirii,
zâmbi şi făcu un semn cu mâna, după care îi zise lui Rayford: El e, chiar
acolo, cel cu telefonul mobil.
— Atunci de ce nu închideţi amândoi ca să faci prezentările? întrebă
Rayford.
Hattie şi Buck închiseră telefoanele, iar jurnalistul îşi puse telefonul în
buzunar.
 — E cu noi, îi spuse Rayford femeii de la recepţie, apoi îi strânse mâna lui
Buck. Deci dumneata eşti reporterul de la Global Weekly care a fost în
avionul meu.
— Chiar eu, răspunse Buck.
— Despre ce vrei să vorbim?
— Vreau să cunosc opinia dumitale despre dispariţii. Scriu un articol de
fond despre teoriile privind ce se află în spatele celor întâmplate şi mi-ar fi
de folos să cunosc părerea dumitale, ca profesionist şi ca om care a fost chiar
în mijlocul evenimentelor, atunci când au avut loc.
„Ce ocazie!” gândi Rayford.
— Sunt încântat. Vii cu noi la cină?
— Bineînţeles, răspunse Buck. Fiica dumitale?
***
Buck fusese impresionat. Îi plăcea numele lui Chloe, ochii, zâmbetul ei.
Fata se uită drept în ochii lui şi-i strânse mâna cu putere, lucru care-i plăcea
la o femeie. Multe femei considerau că-i mai feminin să-i ofere o mână lipsită
de vlagă. „Ce fată minunată!” gândi el. Fu tentat să-i spună lui Rayford Steele
că, din ziua următoare, nu va fi doar reporter, va deveni redactor-şef. Dar se
temu să nu pară lăudăros şi să-l indispună, aşa că nu zise nimic.
— Uite ce-i, zise Hattie, eu şi comandantul vrem să fim singuri câteva
minute. De ce nu vă duceţi să staţi de vorbă şi ne întâlnim apoi cu toţii, ceva
mai târziu? Ai timp, Buck?
„Acum e momentul”, îşi spuse el.
— Sigur că am, răspunse Buck, uitându-se la Chloe şi la tatăl ei. Sunteţi de
acord?
Pilotul părea că ezită, dar fata se uita la el întrebătoare. Părea suficient de
mare ca să ia singură decizii, dar se vedea că nu voia să facă lucrurile şi mai
greu de suportat de către tatăl ei.
— Bine, zise Steele. Vom fi aici.
— Las geanta aici şi o să ne plimbăm prin aeroport. Dacă eşti de acord,
Chloe.
Fata zâmbi şi dădu din cap.
Trecuse mult timp de când Buck se simţise stânjenit şi timid în faţa unei
fete. În timp ce se plimba cu Chloe discutând, nu ştia unde să se uite şi nu
avea habar unde să-şi ţină mâinile. Să le ţină în buzunare sau să le lase să
atârne? Să le lase să se legene? Fata ar fi preferat să se aşeze, să se uite la
oameni sau la vitrinele magazinelor?
 O întrebă despre ea, la ce colegiu mergea, dacă o interesau lecţiile. Ea îi
povesti despre mama şi despre fratele ei, iar el îşi exprimă compătimirea.
Buck fu impresionat de inteligenţa, educaţia şi maturitatea de care dădea ea
dovadă. Era o fată care ar fi putut să-l intereseze, dar care avea cu vreo zece
ani mai puţin decât el.
Chloe dori să ştie câte ceva despre viaţa şi cariera lui. Îi răspunse la tot
ce-l întrebă, dar nimic mai mult. Când îl întrebă dacă pierduse pe cineva în
timpul dispariţiilor, îi povesti despre familia lui din Tucson şi despre
prietenii din Anglia. Bineînţeles, nu pomeni despre legăturile cu Stonagal
sau cu Todd-Cothran.
Când conversaţia se împotmoli, Chloe îl surprinse uitându-se la ea, iar el
se uită imediat în altă parte. Când se uită iar la ea, fata îl privea. Zâmbiră
ruşinaţi. „Ce nebunie!” îşi zise el. Murea să ştie dacă avea un prieten, dar nu
îndrăznea să o întrebe.
Întrebările ei erau de felul celor pe care le pun tinerii unui profesionist cu
experienţă şi se refereau la cariera lui. Îl invidia pentru călătoriile pe care le
făcuse şi pentru ceea ce ştia. Iar el minimaliza aceste lucruri, asigurând-o că
ea s-ar fi plictisit curând de-o asemenea viaţă.
— Ai fost căsătorit? îl întrebă Chloe.
Buck era încântat că îl întrebase, pentru că-i răspunse, bucuros, că nu, nu
avusese niciodată o relaţie suficient de serioasă ca să se însoare.
— Dar tu? se interesă el, ştiind că discuţia căpătase un alt curs. De câte ori
ai fost măritată?
Fata râse şi îi replică:
— Am avut doar o singură legătură serioasă. Eu abia intrasem la colegiu,
el era în ultimul an. Am crezut că-i dragoste, dar după ce-a absolvit, n-am
mai auzit de el.
— Pur şi simplu?
— A plecat într-un soi de călătorie peste mări şi ţări, mi-a trimis un
suvenir ieftin şi, cu asta, totul s-a terminat. Acum e însurat.
— El a pierdut.
— Mulţumesc.
Buck căpătă mai mult curaj.
— A fost orb?
Chloe nu-i răspunse. Lui Buck îi venea să-şi dea palme şi încercă să
dreagă lucrurile:
— Unii indivizi nu ştiu ce au…
 Fata rămase tăcută, iar el se simţi ca un idiot. „Cum pot să am succes în
unele privinţe şi să fiu complet cretin în altele?” se minună el.
Chloe se opri în faţa unei cofetării de lux şi-l întrebă:
— Ai chef de o prăjitură?
— Tu vrei?
— Cumpără-mi una şi va pieri de moarte naturală.
— Adică de bătrânețe?
— Bună poantă!
***
Rayford era la fel de sincer, de cinstit şi de direct cu Hattie cum fusese
întotdeauna. Stăteau faţă în faţă, în fotolii comode, într-un colţ al încăperii
mari, zgomotoase, unde nu puteau fi auziţi de altcineva.
— Hattie, zise el, n-am venit să ne certăm, nici să discutăm. Vreau să-ţi
spun anumite lucruri şi-ţi cer să mă asculţi.
— Şi eu să nu spun nimic?! Pentru că există lucruri pe care aş vrea să le
ştii.
— Sigur că o să te las să-mi spui tot ce vrei, dar prima parte, cea în care
vorbesc eu, nu va fi un dialog. Trebuie să-mi iau o piatră de pe inimă şi aş
vrea să ai o imagine completă înainte să-mi răspunzi. Bine?
Hattie ridică din umeri şi-i zise:
— Se pare că n-am de ales…
— Ai avut de ales, Hattie. Nu trebuia să vii.
— Nici nu voiam să vin. Ţi-am spus asta, iar tu mi-ai lăsat un mesaj plin
de căinţă, în care mă implorai să vin.
Rayford se simţi frustrat.
— Înţelegi acum ce-am vrut să zic? Cum să-mi cer scuze, dacă tu vrei să
ne certăm din cauza motivului pentru care ai venit?
— Vrei să-ţi ceri iertare, Rayford? Nu te-am împiedicat niciodată să faci
asta.
Devenise sarcastică, dar reuşise să-i câştige atenţia.
— Da, vreau. Mă laşi?
Femeia dădu din cap, iar el continuă:
— Vreau să fac asta, să lămurim lucrurile, să-mi asum toată vina şi apoi
să-ţi spun ce am încercat să-ţi sugerez la telefon, seara trecută.
— Despre ceea ce-ai descoperit în privinţa dispariţiilor.
Rayford ridică o mână, oprind-o:
— Nu mă grăbi!
 — Scuze, zise ea, ducându-şi mâna la gură. Dar de ce să nu te ascult atunci
când o să-i răspunzi lui Buck la întrebări, în seara asta? Mă întrebam şi eu,
explică ea, văzând că Rayford ajunsese la exasperare. Am făcut o propunere,
doar ca să nu fii obligat să te repeţi…
— Mulţumesc pentru propunere, dar iată motivul: aceasta-i o problemă
atât de importantă şi de personală, încât vreau să ţi-o expun în particular.
Nu-mi pasă că va trebui să mă repet, iar dacă am dreptate, nici ţie nu-ţi va
face rău dacă o s-o asculţi de mai multe ori.
Hattie ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi vrut să spună că aşa ceva ar fi
fost un lucru de mirare, dar zise doar:
— Ai cuvântul. N-o să te mai întrerup.
Rayford se aplecă înainte, rezemându-şi coatele de genunchi, şi începu să
vorbească:
— Hattie, îţi datorez mii de scuze şi aş vrea să mă ierţi. Am fost prieteni.
Ne-a făcut plăcere să fim împreună. Mi-a plăcut să fiu cu tine, să-mi petrec
timpul cu tine. Te-am considerat frumoasă şi interesantă şi cred că ştii că am
vrut să avem o relaţie.
Femeia păru surprinsă, iar Rayford fu convins că, dacă n-ar fi făgăduit să
tacă, i-ar fi spus că a avut o manieră ciudată de a-şi manifesta interesul faţă
de ea. Continuă:
— Probabil că singurul motiv pentru care n-am mers mai departe a fost
că n-am avut experienţă în asemenea lucruri. Dar era numai o problemă de
timp. Dacă aş fi descoperit că voiai şi tu, probabil că aş fi făcut ceva rău.
Hattie se încruntă, părând jignită.
— Da, ar fi fost rău. Eram însurat. O căsătorie nefericită, dar asta din vina
mea. Însă făcusem un jurământ şi, indiferent cum mi-aş fi justificat interesul
pentru tine, ar fi fost ceva rău.
Îşi dădu seama după expresia ei că nu era de acord.
— Oricum, m-am ţinut după tine. N-am fost complet cinstit. Dar acum
sunt bucuros că n-am făcut nimic… să zicem prostesc. N-ar fi fost bine nici
pentru tine. Ştiu că n-am dreptul să te judec şi că doar tu decizi în privinţa
moralei tale. Dar n-am fi avut niciun viitor. Nu-i doar diferenţa de vârstă, ci
şi faptul că mă interesai doar din punct de vedere fizic. Ai dreptul să mă
urăşti pentru asta şi nu-s mândru de ce-am făcut. Nu te iubesc. Trebuie să fii
de acord că nu felul ăsta de viaţă ţi l-ai fi dorit.
Femeia dădu din cap, părând să se lumineze la faţă. Rayford zâmbi şi zise:
— Îţi dau voie, pentru moment, să întrerupi tăcerea. Vreau să ştiu dacă,
până la urmă, m-ai iertat.
 — Uneori mă întreb dacă onestitatea e politica cea mai bună. Aş fi putut
să accept totul dacă mi-ai fi spus că dispariţia soţiei tale te-a făcut să te simţi
vinovat pentru cele întâmplate. Ştiu că, de fapt, între noi nu se înfiripase
nimic, dar existau moduri mai amabile ca să-mi spui asta.
— Mai amabile, dar necinstite. Hattie, m-am săturat să nu fiu cinstit. Eu aş
prefera să fiu amabil, blând, să nu generez resentimente, dar nu mai vreau
să fiu fals. N-am mai fost sincer de ani de zile.
— Şi acum eşti?
— Atât de mult încât nu-ţi mai place de mine, zise el, iar Hattie dădu din
cap. De ce fac asta? Cu toţii vrem să fim pe placul celor din jur. Aş fi putut să
dau vina pe altcineva, eventual pe soţia mea. Dar vreau să nu-mi fie ruşine
de mine însumi. Vreau să fiu în stare să te conving, atunci când voi vorbi
despre lucruri mult mai importante, că n-am nicio intenţie ascunsă.
Buzele lui Hattie tremurau. Le strânse, iar o lacrimă îi curse pe obraz.
Rayford se stăpâni cu greu să n-o îmbrăţişeze. N-ar fi fost nimic senzual în
asta, dar nu voia să-i dea un semn care putea fi interpretat greşit.
— Hattie, îmi pare rău! Iartă-mă!
Femeia dădu din cap, incapabilă să vorbească. Încercă să spună ceva, dar
nu reuşi să se controleze.
— După toate astea, zise Rayford, trebuie să te conving într-un fel că-mi
pasă de tine, ca prietenă şi ca om.
Hattie ridică ambele mâini, străduindu-se să nu plângă. Clătină din cap,
arătând că nu era pregătită pentru un asemenea lucru.
— Nu, reuşi ea să spună. Nu tocmai acum.
— Hattie, trebuie să-ţi spun!
— Te rog, lasă-mă un minut…
— Aştept, dar nu fugi de mine acum! Nu ţi-aş fi prieten dacă nu ţi-aş
spune ce-am aflat, ce-am învăţat, ce descopăr în fiecare zi.
Hattie îşi ascunse faţa în mâini, plângând.
— N-o să te las. N-o să-ţi ofer satisfacţia asta!
Rayford spuse, cât putu de blând:
— Mă jigneşti. Dacă n-ai înţeles nimic din această discuţie, atunci să ştii
că lacrimile tale nu-mi dau nicio satisfacţie. Fiecare dintre ele mă străpunge
ca un pumnal. Eu sunt de vină. Eu am greşit.
— Lasă-mă un minut, zise ea şi fugi.
Rayford scoase Biblia lui Irene şi căută iute câteva pasaje. Decisese să nu
discute cu Hattie cu Biblia în faţă. Nu voia s-o facă să se simtă stânjenită sau
s-o intimideze, în ciuda curajului şi a hotărârii pe care şi le descoperise de
curând.
***
— Vei găsi teoria tatălui meu despre dispariţii foarte interesantă, zise
Chloe.
— Oare? zise Buck, iar fata dădu din cap, în timp ce bărbatul descoperi la
colţul gurii ei o urmă de ciocolată. Îmi dai voie? întrebă el şi întinse mâna,
luând ciocolata pe vârful degetului.
Acum ce să facă? Să se şteargă pe un şerveţel? Lăsându-se în voia unui
impuls, duse degetul la buze.
— Ce dezgustător! exclamă ea. Şi cât de stânjenitor! Dacă aveam vreo
boală?
— Acum am fi avut-o amândoi, răspunse el şi izbucniră amândoi în râs.
Buck îşi dădu seama că roşise, un lucru care nu i se mai întâmplase de ani
de zile. Schimbă subiectul:
— Vorbeşti de teoria tatălui tău, de parcă n-ar fi şi a ta. Nu sunteţi de
acord?
— Crede că nu sunt, pentru că mă cert cu el şi-l contrazic. Nu vreau să par
că mă las convinsă uşor, dar trebuie să recunosc cinstit că părerile noastre
sunt apropiate. Vezi, el crede că…
Buck ridică o mână:
— Te rog, nu-mi spune! Vreau să aflu totul de la el şi să înregistrez.
— Oh! Scuză-mă!
— N-am de ce. Nu vreau să te supăr, dar aşa lucrez eu. Mi-ar plăcea să-ţi
aflu teoria. Vom intervieva şi puşti din colegii, dar nu cred că vom folosi doi
oameni din aceeaşi familie. Sigur, mi-ai spus că, în mare, eşti de acord cu
tatăl tău, deci mai bine să aştept şi să vă ascult pe amândoi în acelaşi timp.
Fata tăcu şi deveni serioasă.
— Îmi pare rău, Chloe. N-am vrut să spun că nu mă interesează teoria ta.
— Nu-i vorba de asta, replică ea. Numai că m-ai clasificat deja.
— Te-am clasificat?
— Puştoaică de colegiu…
— Oh! Am făcut asta? Am greşit. Ştiu bine că studenţii nu sunt puşti. Nu te
consider o puştoaică, deşi eşti mult mai tânără decât mine.
— Vorbeşti ca un om în vârstă…
— Am început să îmbătrânesc şi se vede, nu?
— Ce vârstă ai, Buck?
— Treizeci şi jumătate, aproape treizeci şi unu, răspunse el într-o clipă.
 — Te-am întrebat ce vârstă ai! strigă ea, de parcă ar fi vorbit cu un bătrân
surd.
— O să-ţi mai cumpăr o prăjitură, fetiţo, răcni Buck, dar n-aş vrea să-ţi
stric pofta de mâncare.
— Mai bine nu-mi cumpăra. Tatălui meu îi place mâncarea bună şi face
cinste în seara asta. Să lăsăm loc liber în stomac.
— De acord, Chloe.
— Pot să-ţi spun ceva, fără să mă consideri ciudată?
— Prea târziu, zise el, iar fata se încruntă şi-l înghionti.
— Voiam să-ţi spun că-mi place felul în care-mi rosteşti numele.
— Nu ştiu dacă există un alt mod de a-l rosti.
— Oh, există! Chiar şi prietenii mei îl scurtează, într-o silabă, ceva de
genul Cloy.
— Chloe, repetă el.
— Da, zise ea. Aşa se spune. În două silabe, cu vocale lungi.
— Îmi place numele tău, spuse el, apoi continuă, cu voce răguşită, de
bătrân. E un nume de persoană tânără. Ce vârstă ai, puştoaico?
— Douăzeci şi jumătate, aproape douăzeci şi unu.
— Oh, Doamne! Am de-a face cu o minoră!
În timp ce se întorceau către clubul Pan-Con, Chloe zise:
— Dacă promiţi să nu faci mare caz de tinereţea mea, n-o să fac nici eu
caz de vârsta ta.
— De acord, răspunse el, zâmbind. Pari mult mai bătrână.
— Consider că mi-ai făcut un compliment, zise ea, zâmbind
neîncrezătoare, ca şi cum n-ar fi fost sigură că nu vorbea serios.
— Sigur că da. Puţini oameni de vârsta ta sunt atât de culţi.
— Ăsta chiar e un compliment!
— Te prinzi iute.
— Chiar i-ai luat un interviu lui Nicolae Carpathia?
— Suntem aproape amici.
— Nu glumeşti?
— Ei, nu-i chiar aşa. Dar pe-aproape.
— Ia povesteşte-mi!
Şi Buck îi povesti.
***
Hattie se întoarse. Îşi revenise, dar avea ochii roşii şi se aşeză de parcă
s-ar fi aşteptat la alte lucruri neplăcute. Rayford repetă că-şi ceruse sincer
scuze, iar femeia zise:
 — Hai să uităm de toate astea, bine?
— Vreau să ştiu dacă m-ai iertat.
— Se pare că ţii mult la asta, Rayford. Care-i motivul? Ţi-ai simţi
conştiinţa mai liniştită?
— Cred că da. Dar, în primul rând, mi-ar demonstra că mă consideri
sincer.
— Cred că eşti. Nu-i mai uşor sau mai plăcut pentru mine, dar dacă asta te
face să te simţi mai bine, cred că eşti sincer. Şi nu-ţi port ranchiună, deci
presupun că asta înseamnă că te-am iertat.
— Iau lucrurile ca atare. Acum voi fi foarte cinstit cu tine.
— Oho, mai urmează ceva? Sau vrei să mă instruieşti în privinţa celor
întâmplate săptămâna trecută?
— Mda, dar vreau să-ţi spun că fiica mea m-a sfătuit să nu-ţi povestesc
nimic acum.
— Adică în aceeaşi conversaţie.
— Exact.
— E o fată deşteaptă. Aş fi putut să mă înţeleg bine cu ea.
— Nu e o diferenţă prea mare de vârstă între voi.
— N-ai spus tocmai lucrul potrivit, Rayford. Dacă vrei să foloseşti
pretextul „eşti suficient de tânără ca să fii fiica mea”, ar fi trebuit s-o faci de
la bun început.
— Poate dacă te-aş fi conceput pe când aveam cincisprezece ani. Oricum,
Chloe este convinsă că acum n-ai chef de asemenea discuţii.
— De ce aş avea? Trebuie să reacţionez? Trebuie să-ţi accept ideea?
— Asta speram, dar nu insist. Dacă n-ai chef de asta, te înţeleg. Dar cred
că-ţi dai seama de faptul că trebuie să ne grăbim.
Rayford se simţea aşa cum se simţise Bruce Barnes în ziua în care se
întâlniseră. Era plin de pasiune şi de credinţă şi avea impresia că rugăciunea
lui pentru a avea curaj şi pentru a putea vorbi desluşit fusese auzită. Îi spuse
lui Hattie istoria relaţiei sale cu Dumnezeu, cum fusese crescut într-o familie
de oameni care frecventau biserica, cum el şi Irene se duseseră la diferite
biserici după ce se căsătoriseră. Îi povesti şi că interesul lui Irene pentru
evenimentele de la sfârşitul vremurilor fusese unul dintre motivele care-l
făcuseră să caute companie feminină în altă parte.
Rayford văzu din înfăţişarea lui Hattie că aceasta ştia unde vrea să ajungă,
că era acum de acord cu Irene şi cu părerile ei. Hattie nu reacţionă atunci
când îi povesti că ştia ce va găsi acasă, în dimineaţa aceea, după ce
aterizaseră pe O’Hare.
 Îi povesti despre telefonul dat la biserică, despre întâlnirea cu Bruce,
despre ce-i povestise acesta, despre videocasetă, despre ce studiaseră
împreună, despre profeţiile din Biblie, despre predicatorii din Israel care,
evident, se potriveau cu cei doi martori amintiţi în Apocalipsă.
Rayford îi povesti cum se rugase împreună cu pastorul, în timp ce
vizionau videocaseta, despre faptul că se simţea responsabil pentru Chloe şi
că dorea ca aceasta să-L găsească şi ea pe Dumnezeu. Hattie se uita la el.
Nimic din gesturile sau expresia ei nu-l încuraja, dar el continuă. Nu-i ceru
să se roage împreună cu el. Pur şi simplu îi spuse că nu mai voia să se scuze
pentru ceea ce credea.
— Vezi, dacă o persoană acceptă asta cu adevărat, trebuie să spună şi
altora. N-ar fi un prieten adevărat dacă n-ar face acest lucru.
Hattie nu-i oferi satisfacţia să dea din cap, să-i arate că era de acord cu el.
După aproape o jumătate de oră, termină de expus teoria şi concluzionă:
— Hattie, aş vrea să te gândeşti la ce ţi-am spus, să priveşti caseta, să
discuţi cu Bruce, dacă doreşti. Nu pot să te fac să crezi. Pot doar să-ţi arăt
cum am acceptat aceste lucruri ca pe un adevăr. Îmi pasă de tine şi n-aş vrea
să dai greş doar pentru că nu ţi-a spus nimeni nimic.
În cele din urmă, Hattie se rezemă de spătar şi oftă.
— Foarte drăguţ din partea ta, Rayford. Realmente. Îţi mulţumesc că
mi-ai spus toate astea Cred că e cam ciudat ce mi-ai spus, pentru că n-am
ştiut că în Biblie se pomeneşte despre asemenea lucruri. Familia mea
mergea la biserică pe când eram copil, în principal de sărbători sau când
eram invitaţi, dar n-am auzit niciodată ceva asemănător. O să mă gândesc la
ce mi-ai spus. O să analizez… O dată ce-ai auzit aşa ceva, nu poţi să uiţi prea
repede… Asta vrei să-i povesteşti lui Buck Williams la cină?
— Cuvânt cu cuvânt.
Hattie chicoti.
— Mă întreb ce-o să apară în revistă…
— Teoria mea o să fie alături de extratereştri, de gazele bacteriene şi de
razele morţii, spuse Rayford.
 21

Când Buck şi Chloe se reîntâlniră cu Hattie şi Rayford, se vedea că Hattie

plânsese. Buck nu simţi că-i era suficient de apropiat ca s-o întrebe ce se
întâmplase, iar ea nu-i spuse nimic.
Buck era bucuros că avea ocazia să-i ia un interviu lui Rayford Steele, dar
avea nişte sentimente destul de nedefinite. Răspunsurile comandantului
care pilotase avionul în care Buck fusese pasager atunci când avuseseră loc
dispariţiile ar fi dramatizat reportajul. Şi dorea să mai petreacă timp
împreună cu Chloe… Trebuia să fugă înapoi la birou, apoi acasă, să se
schimbe şi să se întâlnească mai târziu, la Carlisle. La birou îl sună pe
Stanton Bailey, interesându-se cât de repede trebuia să meargă la Chicago,
ca să-i găsească un înlocuitor Lucindei Washington.
— Pot să plec oricând, dar nu vreau să pierd ce se va întâmpla la O.N.U.
— Ştim deja de la Plank tot ce se va întâmpla acolo mâine dimineaţă, zise
Bailey. Am aflat că lucrurile s-au pus deja în mişcare. Plank îşi va lua în
primire noua funcţie dis-de-dimineaţă, va nega că Nicolae Carpathia e
interesat de ofertă, va repeta condiţiile, iar noi vom aştepta şi vom vedea
dacă muşcă cineva din momeală. Nu cred că vor accepta.
— Aş prefera să accepte, zise Buck, sperând că românul va fi cinstit şi
dorind să vadă ce va face în privinţa lui Stonagal şi lui Todd-Cothran.
— Şi eu, zise Bailey, dar ce şanse are? E omul potrivit pentru vremurile
astea, dar planurile lui de reorganizare sunt prea ambiţioase. Nu vor fi
acceptate niciodată.
— Ştiu, dar dacă tu ai fi cel care decide, n-ai fi de partea lui?
— Aş fi, oftă Bailey. Probabil că da. Sunt sătul de războaie şi de violenţă.
Poate că aş fi de acord şi cu mutarea sediului organizaţiei în Noul Babilon.
— Poate că delegaţii de la O.N.U. Vor fi suficient de deştepţi ca să-şi dea
seama că omenirea e pregătită să-l accepte pe Carpathia, zise Buck.
— Ar fi prea frumos ca să fie adevărat. Nu pune pariu, când şansele sunt
împotriva ta.
Buck îi spuse noului său şef că voia să zboare în Chicago în dimineaţa
următoare şi să se întoarcă în New York duminică seara.
— O să văd cum stau lucrurile în Chicago, o să-mi dau seama dacă avem
vreun candidat serios acolo sau dacă trebuie să aducem pe cineva din afară.
 — Aş prefera să rămâi aici, zise Bailey, dar prefer să te las pe tine să iei
decizii.
Buck telefonă la compania Pan-Con, ştiind că avionul lui Rayford Steele va
pleca la ora 8.00, în dimineaţa următoare. Îi spuse funcţionarei care rezerva
locurile că tovarăşa lui de călătorie este Chloe Steele.
— Da, răspunse aceasta, domnişoara Steele zboară la clasa întâi. Este un
loc liber chiar lângă dânsa. Şi dumneavoastră veţi fi oaspete al echipajului?
— Nu.
Cumpără un loc ieftin, pe socoteala revistei, apoi plăti diferenţa pentru
locul de lângă Chloe. Nu avea de gând să-i spună lui Chloe, la cină, că mergea
la Chicago.
Trecuse multă vreme de când nu mai purtase cravată, dar urma să se
ducă la restaurantul hotelului Carlisle. Nu avea să fie primit acolo fără
cravată. Din fericire, fură conduşi la o masă retrasă, într-un mic separeu,
unde putea să-şi aşeze bagajul alături, fără să atragă atenţia. Comesenii
presupuseră că avea nevoie de geantă pentru echipamentul său, neştiind că
avea acolo şi un schimb de haine.
Chloe radia. Părea cu cinci ani mai în vârstă în rochia elegantă de seară.
Se vedea că ea şi Hattie petrecuseră după-amiaza într-un salon de
frumuseţe.
Rayford considera ca fiica lui arăta nemaipomenit în seara aceea şi se
întreba ce credea reporterul despre ea. Tipul acela, Williams, era, evident,
prea bătrân pentru ea.
Rayford îşi petrecuse după-amiaza dormind, apoi rugându-se să
dovedească acelaşi curaj şi aceeaşi claritate a discursului pe care le avusese
când vorbise cu Hattie. Nu avea idee ce credea ea, doar că fusese „drăguţ”
că-i spusese totul. Nu era lămurit dacă fusese vorba de sarcasm sau de
condescendenţă. Spera că o lămurise. Faptul că petrecuse ceva timp
împreună cu Chloe putea fi un lucru bun. Rayford spera ca fiica lui să nu-i
mai fie ostilă şi nici atât de încăpăţânată, cum ar fi fost dacă s-ar fi aliat cu
Hattie împotriva lui.
La restaurant, Williams părea să se uite la Chloe şi s-o ignore pe Hattie.
Rayford analiză calm situaţia, care părea că n-o deranjează deloc pe Hattie.
Poate că Hattie trage nişte sfori… Nu spusese nimic despre felul în care arăta
Hattie în seara aceea, dar se vedea că urmărea ceva. Era remarcabilă, fusese
întotdeauna, dar nu avea să se lase atras pe aceeaşi cale.
 În timpul cinei, Rayford întreţinu o conversaţie banală. Buck îi ceruse să-l
anunţe când va fi gata de interviu. După desert, Rayford îl luă deoparte pe
chelner.
— Am vrea să mai petrecem vreo oră aici, dacă se poate.
— Domnule, avem o listă de rezervări foarte mare…
— Nu vreau să ieşi în pierdere, din cauza noastră, zise Rayford,
strecurând în mâna chelnerului o bancnotă mare. Anunţă-ne să plecăm
atunci când va fi nevoie.
Chelnerul se uită la bancnotă şi o vârî în buzunar.
— Sunt sigur că nu veţi fi deranjaţi, zise el.
Şi avu grijă ca paharele cu apă să fie permanent pline.
Lui Rayford îi făcu plăcere să-i răspundă lui Williams la întrebările
iniţiale despre slujba lui, despre pregătire, familie şi educaţie, dar abia
aştepta să-și înceapă noua misiune a vieţii lui. Şi, în cele din urmă, veni şi
întrebarea aceea.
***
Buck încerca să se concentreze asupra răspunsurilor pilotului, dar îşi
dădu seama că se străduia s-o impresioneze pe Chloe. Toţi cei din breaslă
ştiau că era unul dintre cei mai buni intervievatori din lume. Talentul acesta
şi cel de a pune cap la cap iute informaţiile şi de a face din ele un articol
atrăgător, uşor de citit, îl făcuse ceea ce era.
Trecuse de întrebările introductive. Îi plăcea individul. Steele părea
cinstit şi sincer, deştept şi exact în expunerea ideilor. Îşi dădu seama că fiica
lui îl moştenise în multe privinţe.
— Sunt gata să te întreb ce crezi că s-a întâmplat în timpul acelui zbor
fatidic spre Londra. Ai o teorie?
Pilotul ezită, apoi zâmbi, ca şi cum s-ar fi concentrat.
— Am mai mult decât o teorie. Ai putea să crezi că pare ceva nebunesc
din partea unei persoane cu pregătire tehnică, aşa cum sunt eu, dar cred că
am descoperit adevărul şi că ştiu exact ce s-a întâmplat.
Buck îşi dădu seama că asta va face impresie bună.
— Îi apreciem pe cei care au siguranţa a ceea ce ştiu. Ai ocazia să spui
lucrul ăsta lumii întregi.
Chloe alese momentul acela pentru a-i atinge uşor braţul lui Buck,
întrebându-l dacă o scuză o clipă.
— Vin şi eu, zise Hattie.
Buck zâmbi, privindu-le cum pleacă.
 — E o conspiraţie? Trebuia să ne lase singuri sau au mai auzit toate astea
şi nu mai au chef să le mai audă o dată?
***
Rayford se supără. Era pentru a doua oară, în ultimele ceasuri, când Chloe
se retrăsese în momentul crucial.
— Te asigur că nu-i cazul, zise el, silindu-se să zâmbească.
Nu putea să tragă de timp şi să aştepte să se întoarcă fiica sa.
Întrebarea fusese pusă, el era pregătit, aşa că lăsă deoparte convenţiile
sociale, începând să spună lucruri care puteau să-l facă să treacă drept
nebun. Aşa cum făcuse şi în discuţia cu Hattie, îi povesti mai ales despre
drumul său spiritual, despre ce i se întâmplase până în prezent. Istorisirea
dură cam o jumătate de oră, Rayford povestind fiecare amănunt pe care-l
considera relevant. La un moment dat, femeile se întoarseră.
***
Buck asculta, fără să întrerupă, expunerea cea mai lucidă şi mai onestă,
din punct de vedere profesional, pe care o auzise a unei teorii care, în urmă
cu trei săptămâni, i s-ar fi părut absurdă. Suna ca lucrurile pe care le auzise
la biserică sau pe la prieteni. Individul se justifica prin versete şi capitole din
Biblie. Iar chestia cu cei doi predicatori din Ierusalim care ar fi fost cei doi
martori prezişi în Apocalipsă… Buck rămăsese cu gura căscată. În cele din
urmă, zise:
— Interesant! Ai auzit ultimele ştiri?
Şi-i povesti ce văzuse la C.N.N. în timpul celor câteva minute cât se aflase
în apartamentul său.
— Se pare că mii de oameni fac un fel de pelerinaj la Zidul Plângerii. Stau
la cozi lungi de mile întregi, încercând să se apropie şi să-i audă pe
predicatori. Mulţi se convertesc şi încep şi ei să predice. Autorităţile par să
nu-i poată împiedica, în ciuda intervenţiilor evreilor ortodocşi. Toţi cei care
îi atacă pe predicatori amuţesc sau paralizează şi mulţi din vechea gardă
ortodoxă li se alătură predicatorilor.
— Uimitor, răspunse pilotul. Dar şi mai uimitor e că toate acestea sunt
profeţite de Biblie.
Buck se străduia să rămână calm. Nu era convins de cele auzite, dar Steele
îl impresiona. Poate că omul doar încerca să găsească o legătură între
profeţiile Bibliei şi cele întâmplate în Israel, dar nimeni altul nu avea o
explicaţie. Ce îi citise Steele din Apocalipsă era limpede. Poate că greşea.
Poate că toate acestea erau doar aiureli. Dar era singura teorie care lega
incidentele unele de altele, explicându-le. Ce altceva i-ar fi provocat lui Buck
asemenea fiori?
Buck se concentră asupra lui Steele, fără să privească în dreapta sau în
stânga. Avea pulsul accelerat. Nu se putea mişca. Era convins că femeile îi
auzeau bubuitul inimii. Era posibil? Putea fi adevărat? Văzuse lucrarea lui
Dumnezeu în distrugerea flotei aeriene ruseşti numai pentru a fi pregătit
pentru un asemenea moment? Putea să scuture din cap şi să alunge aceste
gânduri? Putea să adoarmă şi să se trezească dimineaţa, uitând de toate
astea? O discuţie cu Bailey sau cu Plank l-ar întări şi l-ar face să scape de
prostiile astea?
Îşi dădea seama că nu putea face aceste lucruri. Ceva din cele auzite îi
reţinea atenţia. Voia să creadă în ceva ce făcea legătura între fapte şi care
avea logică. Dar Buck voia să creadă în Nicolae Carpathia. Poate pentru că
trecuse prin momente înspăimântătoare se lăsa influenţat de către oamenii
ieşiţi din comun. Nu era felul lui, dar cine mai rămăsese neschimbat în zilele
acelea? Cine s-ar fi aşteptat să rămână la fel în asemenea vremuri?
Buck nu voia să analizeze lucrurile, să discute despre ele. Voia să-l întrebe
pe Rayford Steele despre cumnata sa şi despre nepotul său. Dar asta ar fi
fost ceva personal, care nu s-ar fi referit la subiectul pe care-l cerceta. Toată
chestiunea aceasta nu debutase ca o încercare a lui de a găsi adevărul. Era,
mai degrabă, o muncă de strângere a datelor, ceva care trebuia să fie
integrat unui cadru mult mai amplu.
Nu trebuia să creadă că o să aleagă o teorie şi că o să o prezinte drept
poziţie a revistei. Trebuia să cunoască toate teoriile, de la cele plauzibile la
cele mai bizare. Cititorii le vor adăuga pe ale lor, în rubrica de scrisori, sau
vor lua o decizie bazată pe credibilitatea surselor. Pilotul de pe linia aeriană,
în cazul în care Buck nu-l va prezenta drept un lunatic, va fi cel mai subtil şi
mai convingător dintre toţi.
Pentru prima oară, Buck Williams rămăsese fără cuvinte.
***
Rayford se convinsese că nu va reuşi. Sperase ca reporterul să fie destul
de deştept ca să priceapă, să-l citeze corect şi să-i prezinte punctul de
vedere, astfel încât cititorii să fie atraşi de creştinism. Se vedea că Williams
nu credea. Dacă ar fi trebuit să-şi dea cu părerea, ar fi zis că reporterul se
străduia să-și ascundă zâmbetul – sau că era atât de amuzat sau de uluit,
încât nu putea formula un răspuns.
Rayford trebui să-și reamintească faptul că scopul lui era s-o convingă
mai întâi pe Chloe, apoi, poate, pe cititori, dacă spusele lui vor ajunge să fie
tipărite. Dacă Williams credea că el înnebunise complet, atunci jurnalistul nu
avea de făcut decât să nu mai publice nimic din părerile abracadabrante ale
pilotului.
Buck nu se credea în stare să reacţioneze coerent. Îl treceau încă fiori, se
simţea leoarcă de transpiraţie. Ce se întâmpla cu el? Reuşi să şoptească:
— Mulţumesc pentru cină şi pentru timpul acordat. O să ne vedem înainte
să folosesc ceva din ce-ai spus…
N-avea niciun sens, bineînţeles. Spusese vorbele acelea doar ca să aibă un
motiv să ia din nou legătura cu pilotul. Avea o grămadă de întrebări cu
caracter personal să-i pună, dar nu le permisese niciodată oamenilor pe
care-i intervievase să vadă citatele respective mai înainte. Avea încredere în
reportofon şi în memoria lui şi nu fusese acuzat vreodată că deformase
spusele cuiva.
Buck se uită la pilot şi văzu o expresie stranie pe figura acestuia. Aducea a
dezamăgire? Da, şi a resemnare.
Brusc, Buck îşi aminti cu cine avea de-a face. Cu un om inteligent, cult. Cu
siguranţă că ştia că reporterii nu verificau niciodată textul împreună cu cei
intervievaţi. Probabil că-şi închipuia că fusese o formă de a i se spune că
declaraţiile lui nu vor fi folosite.
„Ce greşeală grosolană, Buck! îşi reproşă el. Ţi-ai subestimat
interlocutorul.”
Tocmai îşi punea echipamentul deoparte când observă lacrimi pe obrazul
lui Chloe. Ce se întâmplă cu femeile astea? Hattie Durham plânsese când
terminase de vorbit cu comandantul, după-amiază. Iar acum Chloe…
Buck îşi putea da seama ce se întâmplă cu Chloe. Nu l-ar fi surprins dacă
plângea din cauză că fusese mişcată de sinceritatea tatălui ei. Buck avea un
nod în gât şi, pentru prima oară de când zăcuse cu faţa la pământ, cuprins de
groază, în Israel, în timpul atacului rusesc, ar fi vrut să se ascundă undeva şi
să plângă.
— Pot să te întreb ceva, ce nu va fi înregistrat? Pot să te întreb despre
ce-ai vorbit cu Hattie în după-amiaza aceasta, la club?
— Buck! se indignă Hattie. Nu-i treaba ta!
— Nu mă supăr dacă nu vrei să-mi spui. Însă eram curios.
— Mare parte din ce-am discutat sunt lucruri personale, zise
comandantul.
— Normal.
— Dar, Hattie, nu văd nimic rău în a-i spune că restul discuţiei a fost
despre lucrurile despre care am vorbit şi acum. Te superi?
 Femeia ridică din umeri.
— Tot fără să înregistrez, Hattie, te superi dacă te întreb cum ai
reacţionat?
— De ce fără să înregistrezi? se răsti Hattie. Opinia unui pilot e
importantă, dar cea a unei însoţitoare de bord nu?
— Pornesc reportofonul, dacă vrei. Nu ştiam că doreşti să fii înregistrată.
— Nu doresc. Voiam doar să mă întrebi. Dar acum e prea târziu.
— Dar eşti de acord să-mi spui ce crezi…
— Da. Cred că Rayford e sincer şi foarte subtil. N-am idee dacă are
dreptate. Chestiile astea mă depăşesc. Dar sunt convinsă că el crede în ele.
Nu ştiu dacă ar trebui sau nu să creadă, având în vedere pregătirea lui. Poate
e sensibil la teoria asta din cauză că şi-a pierdut familia.
Buck dădu din cap, dându-şi seama că el era mai aproape să creadă teoria
lui Rayford decât Hattie. Se uită la Chloe, sperând că aceasta îşi revenise şi că
putea s-o întrebe şi pe ea. Fata ţinea un şerveţel la ochi şi-i zise:
— Te rog, nu mă întreba nimic acum.
***
Rayford nu fu surprins de răspunsul lui Hattie, dar fu profund dezamăgit
de cel al lui Chloe. Era convins că nu voise să-l facă să se simtă prost,
spunând cât de aiurea sunase totul. Presupuse că ar trebui să-i fie
recunoscător. Măcar îi păsa de sentimentele lui. Poate că şi lui ar trebui să-i
pese de ale ei, dar decisese să nu lase politeţea să fie prioritară. Trebuia să
se lupte cu ea să o facă să creadă, până în momentul în care va lua o decizie.
Dar era limpede că fata considera că auzise destule în seara aceea. Nu mai
insistă. Spera să poată să adoarmă, în ciuda remuşcărilor provocate de
situaţia ei. O iubea atât de mult…
— Domnule Williams, zise el, ridicându-se şi întinzând mâna, ne-a făcut
plăcere. Pastorul despre care ţi-am vorbit, cel din Illinois, se pricepe mai
bine la lucrurile astea şi ştie mai multe decât mine despre Antihrist şi despre
toate celelalte. Ar merita să-l suni, dacă vrei să ştii mai multe. Bruce Barnes,
Biserica Oraşului Noii Speranţe, Mount Prospect.
— O să ţin minte, făgădui Buck.
Dar Rayford era convins că Williams spusese asta doar din politeţe.
***
Era o idee bună să discute cu acest Barnes, îşi spuse Buck. Poate o să-şi
facă timp în ziua următoare, când va fi în Chicago. De data asta, îşi va urmări
propriile-i probleme şi nu va mai amesteca interesul profesional cu cel
personal.
 Ieşiră toţi patru în hol.
— Vă urez noapte bună, zise Hattie. Zbor mâine dimineaţă, cu cea mai
matinală cursă.
Îi mulţumi lui Rayford pentru cină, îi şopti ceva lui Chloe, care nu-i
răspunse, şi-i mulţumi lui Buck pentru ospitalitatea din dimineaţa aceea.
— O să-l sun pe domnul Carpathia într-una din zile, promise ea
Buck rezistă tentaţiei de-ai spune ce ştia despre viitorul imediat al lui
Carpathia se îndoia că acesta mai avea timp pentru ea
Chloe părea că voia s-o urmeze pe Hattie spre lift, dar că, în acelaşi timp,
ar fi vrut să-i spună ceva lui Buck. Acesta fu şocat când fata spuse:
— Ne laşi singuri un minut, tati? Vin imediat.
Buck se simţi flatat că voia să-şi ia rămas-bun de la el, dar Chloe era încă
emoţionată. Vocea îi tremura când îi spuse, politicoasă, că petrecuse clipe
minunate în ziua aceea. El încercă să prelungească discuţia.
— Tatăl tău e un tip impresionant.
— Ştiu. Mai ales în ultimul timp.
— Mi-am dat seama de ce s-ar putea ca tu să-i dai dreptate în multe
privinţe.
— Da?
— Bineînţeles. M-am gândit şi eu la chestiile astea. L-ai contrazis mereu,
nu-i aşa?
— Am cam făcut-o până acum… N-o s-o mai fac.
— De ce?
— Ai văzut ce mult înseamnă lucrurile astea pentru el.
Buck dădu din cap. Fata era iarăşi foarte emoţionată. O prinse de mână.
— Momentele pe care le-am petrecut împreună cu tine au fost minunate.
Fata chicoti, de parcă s-ar fi ruşinat de ceea ce gândea.
— La ce te gândeai? insistă el.
— Oh, la nimic! E o prostie!
— Hai, spune! Amândoi ne-am purtat copilăreşte azi.
— Cred că-s o proastă. Abia te-am întâlnit şi simt că o să-mi lipseşti. Dacă
treci prin Chicago, sună-mă!
— Promit, zise Buck. Nu-ţi spun când, dar s-ar putea să fie mai devreme
decât crezi.
 22

Buck nu dormise bine. În parte, din cauza surprizei pe care o pregătise

pentru dimineaţa aceea. Spera să-i facă plăcere lui Chloe. Era însă sub
imperiul uimirii. Dacă era adevărat ce postula Rayford Steele – iar Buck îşi
dădea seama instinctiv că, dacă măcar în parte era adevărat, atunci totul era
adevărat –, de ce avusese nevoie de o viaţă ca să afle acest lucru? Poate că
fusese în căutarea lui tot timpul, dar nu ştiuse…
Dar şi comandantul Steele – un pilot de curse aeriene cu o minte
organizată, analitică – ratase aflarea acestui adevăr, deşi pretindea că
avusese chiar sub propriu-i acoperiş o adeptă a acestei teorii, o persoană
credincioasă, aproape habotnică. Buck nu-şi găsise odihna, se sculase din pat
şi se plimbase. Într-un fel ciudat, nu se simţea nici indispus, nici deprimat.
Doar copleşit. Nimic din toate astea n-ar fi avut pic de înţeles, cu o zi înainte,
dar acum, pentru prima oară de la evenimentele din Israel, nu putea să facă
disocierea între ceea ce simţea şi reportajul la care lucra.
Atacul asupra Ţării Sfinte fusese un eveniment crucial în viaţa sa.
Descoperise că-i muritor şi văzuse că asupra colinelor acelora prăfuite se
manifestase ceva din altă lume – da, supranatural, ceva ce venea direct de la
Atotputernicul Dumnezeu –, ceva sub forma unui foc pe cer. Şi ştiuse, fără
urmă de îndoială, pentru prima oară în viaţă, că asemenea lucruri
inexplicabile nu puteau fi disecate şi evaluate ştiinţific, dintr-o perspectivă
detaşată, academică.
Buck se mândrise întotdeauna că se deosebea de majoritatea reporterilor
pentru că includea în scrierile sale elementul uman, cotidian, obişnuit, în
timp ce toţi ceilalţi se opuneau acestei tentaţii. Talentul acesta al său îi făcea
pe cititori să se identifice cu el, să simtă, să înţeleagă lucruri importante
pentru ei. Dar Buck fusese în stare ca, după acea întâlnire apropiată cu
moartea, să nu-şi lase cititorii să-şi dea seama de preocuparea sa în legătură
cu existenţa lui Dumnezeu. Acum, această separare i se părea imposibilă.
Cum să scrie cel mai important articol din viaţa lui, unul care va fi, probabil,
scris din suflet, fără să scoată la iveală, fără să vrea, vârtejul din mintea lui?
Se afla într-o situaţie-limită, ştia bine. Nu era gata să se roage, să încerce
să dialogheze cu Dumnezeu, cu cel pe care-L ignorase atât de mult timp. Nu
se rugase nici atunci când se convinsese de existenţa lui Dumnezeu, în
noaptea aceea, în Israel. Ce se întâmpla cu el? Oricine din lume sau, cel puţin,
cei cinstiţi cu ei înşişi, ar fi recunoscut că există Dumnezeu, după noaptea
aceea. Coincidenţe uluitoare avuseseră loc şi înainte, dar întâmplarea aceea
sfidase orice logică.
Înfrângerea puternicei Rusii fusese ceva tulburător, bineînţeles. Dar
istoria Israelului era plină de asemenea legende. Dar să nu te aperi şi să nu
pierzi nimic? Asta depăşea orice putere de înţelegere, dacă nu luai în calcul
intervenţia directă a lui Dumnezeu.
De ce, se întreba Buck, acest eveniment nu avusese un impact mai mare
asupra modului său de a gândi? Ajunsese să-şi dea seama cu durere că
uitase de această nevoie fundamental umană căreia nu-i găsise nicio
finalitate. Ce putea să creadă despre sine, ce fel de creatură jalnică,
subomenească, devenise, dacă nici măcar dovada zdrobitoare, minunea din
Israel – pentru că fusese o minune – nu-i deschisese sufletul către
Dumnezeu?
La câteva luni după aceea, se petrecuse dispariţia a milioane de oameni,
din toată lumea. Zeci de oameni se volatilizaseră chiar din avionul cu care
călătorea. Ce îi trebuia mai mult? Avea impresia că trăia într-un roman
ştiinţifico-fantastic. Fără îndoială că trăise cel mai tragic eveniment din
istorie. Buck îşi dădu seama că nu avusese timp nicio secundă să se
gândească la toate acestea, în ultimele două săptămâni. Dacă n-ar fi existat
tragediile personale la care asistase, ar fi fost mai reţinut în modul de a
analiza ceea ce părea a fi o lume scăpată de sub control.
Voia să-l întâlnească pe acel Bruce Barnes, fără să pretindă că-l va
intervieva pentru un articol. Buck pornise într-o căutare personală,
încercând să-şi satisfacă nevoi profunde. Prea mulţi ani respinsese ideea
existenţei unei Persoane Divine sau faptul că ar avea nevoie de Dumnezeu,
dacă Acesta ar fi existat. Avea nevoie de ceva timp pentru a se obişnui cu
această idee. Rayford Steele spusese că fiecare e păcătos. Buck privea
lucrurile cu realism. Viaţa lui nu respectase niciodată standardele unui
profesor de la şcoala de duminică. Dar sperase că, de va sta vreodată în faţa
lui Dumnezeu, binele va depăşi răul şi, prin comparaţie, era la fel de bun sau
de rău ca oricine.
Dacă Rayford Steele şi versetele lui din Biblie erau demne de crezare, nu
mai conta cât de bun fusese Buck sau cum era în comparaţie cu alţii. O frază
veche îi veni în minte şi-l obseda. „Nu e niciunul drept, nu, niciunul”. Nu se
considerase niciodată un om drept. Putea să ajungă la următorul nivel şi să
admită că avea nevoie de Dumnezeu, de iertare, de Iisus?
 Era posibil? Era pe cale să renască şi să devină creştin? Se simţise uşurat
când Rayford Steele folosise expresia aceasta. Buck citise, ba chiar şi
scrisese, despre „acest gen de oameni”, dar chiar şi la nivelul lui de
înţelepciune laică, nu înţelesese pe deplin ce însemna. Considerase cuvântul
„renăscut” drept echivalent cu „de extrema dreapta” sau cu
„fundamentalist”. Acum, dacă urma să facă pasul pe care nu visase niciodată
să-l facă, din moment ce nu putea analiza din toate punctele de vedere acel
adevăr pe care nu-l mai putea ignora, trebuia să-şi asume o sarcină: să
instruiască întreaga lume asupra înţelesului acelor cuvinte.
În cele din urmă, aţipi pe canapeaua din camera de zi, în ciuda unui bec
care lumina chiar lângă faţa lui. Dormi buştean vreo două ore, dar se trezi la
timp ca să se ducă la aeroport. Perspectiva de a-i face o surpriză lui Chloe şi
de a călători împreună cu ea îl făcu să se grăbească, îl ajută să-şi învingă
oboseala. Însă şi mai incitantă părea posibilitatea ca un alt om care să-i dea
răspunsuri să-l aştepte în Chicago, un om în care avea încredere doar pentru
că-i fusese recomandat de un pilot care părea că spune adevărul cu multă
autoritate. Ar fi fost amuzant să-i povestească într-o zi lui Rayford Steele cât
de mult însemnase pentru el acel interviu aparent banal. Dar Buck
presupuse că Steele bănuia deja. Probabil de aceea fusese pilotul atât de
pătimaş.
***
Dacă asta semnala începerea în curând a perioadei de nenorociri prezise
de Biblie – iar Rayford nu se îndoia că asta însemna atunci se întreba dacă va
afla vreo bucurie în îndeplinirea profeţiilor. Bruce nu părea să găsească
vreuna, în afară de faptul că era posibil să mai convertească un număr destul
de mic de oameni. Iar până acum, Rayford eşuase în privinţa asta. Deşi era
sigur că Dumnezeu îi dăruise cuvintele necesare şi curajul să le spună,
simţea că nu reuşise să comunice cu Hattie. Poate că Hattie avea dreptate.
Poate că fusese preocupat doar de el însuşi. Iar femeia rămăsese cu impresia
că încerca să scape de povara vinovăţiei. Însă el ştia că nu era aşa. Credea că
avusese intenţii curate. Dar nu reuşise s-o convingă pe Hattie decât că fusese
sincer şi că devenise credincios. Şi la ce foloseau astea? Dacă el credea, iar ea
nu, Hattie putea să considere că el credea în ceva fals sau să accepte că ea
ignora adevărul. Nu exista altă opţiune în privinţa celor pe care i le
prezentase.
Cât despre interviul cu Cameron Williams… în momentul acela, Rayford
se simţise în formă, calm, raţional. Ştia că discuta probleme revoluţionare,
dar avea impresia că Dumnezeu îi dăduse puterea să se exprime cu claritate.
Dar nu reuşise să-i provoace reporterului altă reacţie în afară de
condescendenţă. Ce martor putea fi el? Rayford îşi dorea, din adâncul
sufletului, să fie mai eficient. Considera că-şi irosise viaţa înainte de asta şi
că-i rămăsese o perioadă foarte scurtă ca să recupereze timpul pierdut. Era
recunoscător pe vecie pentru propria-i mântuire, dar ar fi vrut s-o împartă
cu alţii, să aducă mai mulţi oameni către Iisus. Interviul pentru revistă
fusese o ocazie incredibilă, dar simţea în sinea sa că nu ieşise bine. Merita
efortul să se roage să i se ofere o altă şansă? Rayford credea că-l văzuse
pentru ultima oară pe Cameron Williams. Acesta n-o să-l caute pe Bruce
Barnes, iar declaraţiile lui Rayford nu vor fi tipărite niciodată în paginile lui
Global Weekly.
Se spălă, îşi rase barba şi se îmbrăcă, auzind-o, în acest timp, pe Chloe
cum împacheta. Fusese evident că se simţise stânjenită din cauza lui seara
trecută şi probabil că îi ceruse scuze domnului Williams pentru pălăvrăgeala
absurdă a tatălui ei. Măcar îi bătuse în uşă şi-i urase noapte bună, când
ajunseseră în apartament. Fusese ceva, nu?
De fiecare dată când se gândea la Chloe, simţea o durere în piept, un gol, o
mâhnire. Putea suporta alte eşecuri, dar îi tremurau genunchii în timp ce se
ruga pentru Chloe. „Nu pot s-o pierd!” îşi spuse el, dispus să-şi cedeze
propria-i izbăvire pentru izbăvirea ei, dacă s-ar fi putut.
Atunci simţi că Dumnezeu îi vorbeşte, că i-a dat sarcina de a câştiga
oamenii, pentru a-i conduce către Hristos. Aceasta fusese chiar atitudinea lui
Iisus, care luase de bunăvoie asupra Sa păcatele oamenilor, pentru ca aceştia
să poată trăi.
Rayford se simţi încurajat, în timp ce se ruga pentru Chloe, încercând
să-şi înfrângă teama de eşec.
— Doamne, am nevoie de sprijin, gâfâi el. Trebuie să ştiu că n-am
pierdut-o pentru totdeauna.
Ieşi, îmbrăcat în uniformă, şi-i zâmbi, văzând-o lângă uşă, îmbrăcată
potrivit pentru drum.
— Eşti gata, scumpo?
Fata dădu din cap şi se sili să zâmbească, apoi îl strânse în braţe puternic,
îndelung, apăsându-şi obrazul de pieptul lui. „Mulţumesc!” rosti el în gând,
întrebându-se dacă trebuia să spună ceva. Sosise momentul? Să
îndrăznească acum?
Se simţi din nou învăluit de puterea lui Dumnezeu, de parcă Domnul ar fi
vorbit minţii lui. „Răbdare. Las-o în pace! Las-o în pace!” Dar să tacă i se
părea lucrul cel mai greu pe care trebuia să-l facă. Chloe nu spusese nimic.
Luară un dejun frugal şi se îndreptară spre Aeroportul J.F.K.
Chloe era primul pasager din avion.
— O să încerc să vin să te văd, îi zise Rayford înainte să se ducă spre
cabină.
— Nu-ţi face probleme, dacă nu reuşeşti. O să dau dovadă de înţelegere.
***
Buck aşteptă până urcară toţi la bord. În timp ce se apropia de scaunul
său, de lângă Chloe, văzu că ea stătea întoarsă spre fereastră, cu braţele la
piept, cu bărbia în palmă. Buck nu-şi dădea seama dacă avea ochii deschişi.
Presupuse că se va întoarce, atunci când se va aşeza, şi nu-şi putu stăpâni
zâmbetul, anticipând reacţia ei, uşor îngrijorat că nu va fi atât de bună pe cât
spera.
Se aşeză şi aşteptă, dar Chloe nu se întoarse. Dormea? Privea? Medita? Se
ruga? Plângea? Buck spera că nu plânge. Îi păsa suficient de mult de ea ca să
fie îngrijorat când părea îndurerată.
Apoi apăru o problemă. În timp ce pândea o schimbare a poziţiei ei, care
să-i permită să-l vadă, îşi dădu seama brusc că era obosit. Îl dureau muşchii
şi încheieturile, ochii îi ardeau. Avea capul ca de plumb. Nu trebuia însă să
adoarmă, iar ea să-l descopere moţăind lângă ea.
Făcu un semn stewardesei:
— O Coca-Cola, vă rog, şopti el.
Adaosul temporar de cofeină o să-i permită să rămână treaz încă puţin.
Cum Chloe nu se mişcă nici măcar pentru a urma instrucţiunile de
siguranţă, Buck deveni nerăbdător. Dar nu voia să se dea singur de gol. Voia
să fie descoperit. Aşa că aşteptă.
Probabil că fata obosise în poziţia aceea, pentru că se răsuci şi-şi împinse
geanta sub scaunul din faţă. Termină sucul şi aşeză paharul pe tăviţa dintre
ei. Se uită la ghetele din piele ale lui Buck, cele pe care le purtase şi cu o zi
înainte. Privirea lui Chloe urcă apoi către figura lui zâmbitoare, care aştepta
reacţia ei.
Reacţia ei dovedi că meritase să aştepte. Fata îşi duse mâinile la gură şi
făcu ochii mari. Apoi îi cuprinse o mână în mâinile ei.
— Oh, Buck! şopti ea. Oh, Buck!
— Mă bucur să te văd, zise el.
Chloe îi dădu drumul mâinii lui, de parcă ar fi vrut să încerce să se
stăpânească.
 — N-aş fi vrut să mă port ca o şcolăriţă, zise ea, dar ţi s-a întâmplat să
primeşti un răspuns imediat la o rugăciune?
Buck nu reacţionă imediat:
— Credeam că tatăl tău e membrul familiei care se roagă…
— Este. Dar, după ani de zile, am încercat şi eu, iar Dumnezeu mi-a
răspuns.
— Te-ai rugat să mă aşez lângă tine?
— Oh, nu! Nu visam la lucruri imposibile. Cum ai reuşit asta, Buck?
— N-a fost greu, din moment ce ştiam ora zborului tău. Am spus că
suntem împreună, ca să obţin locul de lângă tine.
— De ce? Unde te duci?
— Nu ştii unde zboară avionul ăsta? Sper că la San Jose.
Fata râse.
— Chloe, termină-ţi povestea! N-am mai fost până acum răspuns la o
rugăciune.
— E o poveste lungă.
— Cred că avem timp destul.
Fata îi luă iarăşi mâna şi îi zise:
— Buck, e nemaipomenit. E lucrul cel mai frumos pe care l-a făcut cineva
pentru mine.
— Ai spus că o să-mi simţi lipsa. Dar nu fac drumul ăsta doar pentru tine.
Am treabă în Chicago.
Fata chicoti şi dădu drumul mâinii lui.
— Nu vorbeam despre tine, Buck, deşi ai fost un scump. Spuneam că
Dumnezeu a făcut un lucru frumos pentru mine.
Buck nu-şi putu ascunde jena.
— Mi-am dat seama, mormăi el.
Iar fata îi spuse povestea ei:
— Probabil că ai observat că eram foarte preocupată aseară. Fusesem
mişcată de povestea tatălui meu. O mai auzisem şi înainte. Dar, deodată, tata
devenise mai iubitor, mai interesat de oameni. Mai e nevoie să-ţi spun cât de
important era pentru el şi cât de serios vorbea?
— Cine nu şi-ar fi dat seama?!
— Dacă n-aş fi ştiut despre ce-i vorba, aş fi crezut că încerca să te
convingă pe tine personal, nu să răspundă la întrebările tale.
— Nu sunt convins că nu voia să mă convingă…
— Şi te-a jignit chestia asta?
— Deloc, Chloe. Ca să-ţi spun adevărul, a reuşit.
 Chloe tăcu şi clătină din cap. Când, în cele din urmă, vorbi, şoptind atât de
încet, încât Buck trebui să se aplece spre ea, ca s-o audă. Îi plăcea glasul ei.
— Buck, şi pe mine m-a convins, şi nu mă refer la tatăl meu.
— E prea bizar. Am rămas treaz jumătate din noapte, gândindu-mă la
lucrurile astea.
— Nu va mai dura mult pentru noi, nu-i aşa? întrebă ea, iar Buck nu-i
răspunse, dar ştia ce dorise să spună.
— Şi când îmi povesteşti despre felul în care am ajuns răspuns la o
rugăciune?
— Oh, da! Stăteam la cină, în timp ce tata se dădea de ceasul morţii să te
lămurească, şi mi-am dat seama brusc de ce dorise să fiu de faţă când îi
spusese lui Hattie aceleaşi lucruri. L-am contrazis atât de mult la început,
încât a dat înapoi, iar acum, când are cunoştinţele necesare şi simte nevoia
reală să mă convingă, îi este teamă să mi se mai adreseze direct. Voia să
ajungă la mine indirect. Şi a reuşit. N-am auzit începutul, pentru că fusesem
cu Hattie la toaletă, dar probabil că mai auzisem lucrurile acelea. Când m-am
întors, am fost impresionată. Nu din cauză că auzeam ceva nou. Fusese ceva
nou când l-am ascultat pe Bruce Barnes sau când am văzut caseta. Ci pentru
că tatăl meu arăta o asemenea convingere şi o asemenea încredere! Buck, nu
există altă explicaţie pentru cei doi oameni din Ierusalim, decât că sunt cei
doi martori despre care se vorbeşte în Biblie.
Buck dădu din cap.
— Deci, tata şi Dumnezeu m-au convins, dar eu nu eram încă pregătită.
Plângeam, pentru că-l iubeam atât de mult şi pentru că spunea adevărul.
Totul e adevărat, Buck, ştii asta?
— Cred că da, Chloe.
— Dar tot nu pot să discut cu tata despre asta. Nu ştiu ce mă opreşte. Am
fost întotdeauna o fire deosebit de independentă. Ştiu că-i frustrat din cauza
mea, poate chiar dezamăgit, dar nu pot decât să plâng. Trebuie să mă
gândesc, să încerc să mă rog, să rezolv problema. Hattie n-a fost de niciun
folos. N-a convins-o şi probabil că nu o va convinge vreodată. Nu-i pasă
decât de lucrurile frivole, cum ar fi să ne combine pe noi doi.
Buck zâmbi şi se sili să pară insultat:
— Şi asta-i ceva frivol?
— Ei, în comparaţie cu ceea ce vorbeam înainte…
— Aşa mai merge.
Chloe zâmbi şi continuă:
 — Ştiam că ceva nu-i în regulă cu tata, pentru că am vorbit cu tine doar
vreo trei minute, înainte să urc…
— Poate chiar mai puţin.
— Când am ajuns în apartamentul nostru, se băgase deja în pat. Aşa că
i-am spus noapte bună, doar ca să mă asigur că mai vorbeşte cu mine. Mi-a
răspuns. Apoi m-am întors şi am plecat, nefiind gata să fac ultimul pas,
plângând din cauza grijii pe care şi-o făcea tata pentru mine, pentru că mă
iubeşte prea mult.
— Asta se întâmpla, probabil, în timp ce eu stăteam treaz, zise Buck.
— Dar nu mi-e în fire. Eu când spun ceva… aşa rămâne! Înţelegi ce vreau
să spun?
Buck dădu din cap.
— Am trecut şi eu prin asta.
— Eram convinsă, dar încă mă luptam. Se presupune că sunt o
intelectuală. Am prieteni care privesc problema critic şi va trebui să le
răspund. Cine va crede aşa ceva? Cine nu va considera că mi-am pierdut
minţile?
— Crede-mă, te înţeleg, spuse Buck, uimit de similarităţile căilor lor.
— Deci, amuţisem. Nu ajungeam nicăieri. Am încercat să-l încurajez pe
tata să nu fie atât de distant, pentru că mă văzuse suferind, dar nu ştiam cât
de mult reuşisem. Am urcat în avion, dorind cu disperare o rezolvare –
scuză-mi pălăvrăgeala nebunească – şi am început să mă întreb dacă
Dumnezeu răspunde la rugăciuni înainte să fii… Ştii, înainte să devii un…
— Un creştin renăscut, o ajută Buck.
— Exact. Nu ştiu de ce mi-e atât de greu să spun cuvintele astea. Poate
cineva care se pricepe mai bine ar fi putut să mă lămurească. Dar m-am
rugat şi cred că Dumnezeu mi-a răspuns. Buck, tu eşti obişnuit să gândeşti
logic şi să analizezi. Dacă există
Dumnezeu şi toate lucrurile acelea sunt adevărate, n-ar vrea El să ştim
adevărul? Vreau să spun că Dumnezeu n-ar face lucrurile atât de greu de
priceput. Şi nu ar ignora – sau, mai bine zis, nu ar putea să ignore – o
rugăciune disperată, nu?
— Nu văd cum ar putea.
— Aşa credeam şi eu. Deci am considerat că-i un test bun, unul rezonabil.
Şi-s convinsă că Dumnezeu mi-a răspuns.
— Iar eu am fost răspunsul.
— Şi tu ai fost răspunsul.
— Chloe, spune-mi exact pentru ce te-ai rugat.
 — Oh, rugăciunea în sine n-a fost mare lucru până a primit răspuns. I-am
spus lui Dumnezeu că am nevoie de încă o dovadă. Nu-mi plăcea că toate
chestiile pe care le auzisem şi tot ce aflasem de la tata nu-mi erau de ajuns.
M-am rugat cu sinceritate şi am cerut ca Dumnezeu să-mi arate că-I pasă de
mine personal, că ştie prin ce trec şi că vrea să-mi arate că e prezent.
Buck simţi o emoţie ciudată. Dacă ar fi încercat să vorbească, n-ar fi fost
în stare să termine o propoziţie. Îşi apăsă mâna peste gură, încercând să-şi
revină. Chloe se uita la el.
— Şi ai simţit că eu sunt răspunsul la rugăciune? întrebă el, în cele din
urmă.
— N-am avut nicio îndoială. Vezi, după cum ţi-am spus, nu mi-a trecut
prin minte să mă rog să apari lângă mine în cea mai importantă zi din viaţa
mea. Nici măcar nu eram sigură că o să te mai văd vreodată. Dar a fost ca şi
cum Dumnezeu a ştiut că nu exista cineva pe care să vreau să-l văd azi mai
mult decât pe tine.
Buck se simţi peste măsură de emoţionat. Şi el dorise s-o vadă. Altfel, ar fi
plecat cu avionul lui Hattie sau cu oricare altul dintre cele zece care
ajungeau la Chicago în dimineaţa aceea. Se uită la fată şi îi zise:
— Şi acum ce te faci, Chloe? Am impresia că Dumnezeu a marşat la
cacealmaua ta. De fapt, n-a fost o cacealma, dar tu ai cerut, iar El a plătit. Se
pare că ai nişte obligaţii.
— N-am de ales, recunoscu ea. Nici n-aş vrea. Din ce-am aflat de la Bruce
Barnes, de pe casetă şi de la tata, nu trebuie să fii îndrumat de cineva şi nu
trebuie să frecventezi o anume biserică. Aşa cum m-am rugat pentru un
semn mai limpede, o să mă rog şi pentru asta.
— Tatăl tău ne-a explicat totul, noaptea trecută.
— Nu vrei să mi te alături? întrebă fata.
Buck ezită.
— Nu te supăra, Chloe, dar nu sunt pregătit.
— De ce mai ai nevoie? Oh, îmi pare rău, Buck! Fac exact ceea ce făcea
tatăl meu în ziua în care devenise creştin. Abia se putea descurca, iar eu
m-am purtat groaznic cu el. Dacă nu eşti pregătit, nu eşti pregătit şi gata!
— Nu-i nevoie să fiu îmboldit, zise Buck. Simt, ca şi tine, că mai am doar
să trec pragul. Dar sunt preocupat de problemă şi aş vrea să vorbesc cu acel
Barnes astăzi. Trebuie totuşi să-ţi spun că îndoielile mele nu puteau să
rămână valabile după ceea ce s-a întâmplat cu tine.
 — Ştii, Buck, am promis că acesta va fi ultimul lucru pe care-l vom discuta
în privinţa asta, dar acum gândesc aşa cum gândea tatăl meu. Simt nevoia
să-ţi spun să nu aştepţi prea mult, pentru că nu ştii ce se poate întâmpla.
— Am înţeles, şi sper ca avionul ăsta să nu se prăbuşească, pentru că
trebuie să discut cu Barnes. Oricum, ai dreptate…
Chloe se întoarse şi privi peste umăr.
— Sunt două scaune libere acolo, zise ea, apoi opri o însoţitoare de zbor
ce trecea pe lingă ei. Pot să vă rog să-i transmiteţi un mesaj tatălui meu?
— Sigur. E pilotul sau copilotul?
— Pilotul. Vă rog să-i transmiteţi că fiica lui are ştiri foarte bune pentru
el.
— Ştiri foarte bune, repetă stewardesa.
Rayford trecuse pe zbor manual, ca să nu se plictisească, atunci când
însoţitoarea îi transmise mesajul. Nu avea idee ce putea să însemne, dar nu
se potrivea cu felul lui Chloe să înceapă ea o discuţie. Era intrigat.
Îi ceru secundului să-i ţină locul, îşi desprinse centura de siguranţă şi ieşi.
Îl văzu, surprins, pe Cameron Williams. Spera că Williams nu reprezenta în
totalitate ştirile bune la care se referise Chloe. I-ar fi plăcut să creadă că
individul îşi respecta promisiunea de a-l căuta pe Bruce Barnes. Şi mai spera
că fiica sa nu îl va anunţa că are o relaţie sentimentală cu tipul.
Dădu mâna cu reporterul şi-şi manifestă reţinut, dar amabil, surpriza.
Chloe îl prinse pe după gât cu ambele mâini şi-l trase uşor în jos, ca să-i
poată şopti la ureche:
— Tati, vrei să stăm jos acolo două minute, ca să pot să discut cu tine?
***
La început, Buck văzuse neîncredere în ochii lui Rayford Steele. Voia să-i
spună pilotului de ce se bucura că zboară spre Chicago. Faptul că stătea
alături de Chloe fusese doar o bonificaţie. Se uită din nou la Steele şi la fiica
acestuia care păreau angajaţi într-o discuţie intensă. Apoi se rugară
împreună. Buck se întrebă dacă nu încălcau regulamentul liniilor aeriene.
Ştia că Rayford nu putea lipsi prea mult.
După câteva minute, Chloe păşi pe coridor, iar Rayford se ridică şi o
îmbrăţişă. Ambii păreau copleşiţi de emoţie. O pereche între două vârste, de
dincolo de coridor, se uita la ei, încruntaţi. Steele observă şi se îndreptă spre
cabină.
— E fiica mea, spuse el cu stângăcie, arătând spre Chloe, care zâmbea
printre lacrimi. E fiica mea.
Cei doi se priviră, iar femeia replică:
— Aşa e. Iar eu sunt regina Angliei.
Buck izbucni în hohote de râs.
 23

Buck sună la Biserica Oraşului Noii Speranţe, pentru a stabili o întâlnire la

începutul serii cu Bruce Barnes, apoi îşi petrecu cea mai mare parte a
după-amiezii la biroul din Chicago al revistei Global Weekly. Ştirea că
devenise şeful lor se transmisese peste tot şi fu salutat cu răceală de fosta
adjunctă a Lucindei Washington, o femeie tânără, foarte înţepată, care-i
spuse direct:
— Plank n-a făcut nimic ca s-o înlocuiască pe Lucinda, deci am presupus
că-i voi lua locul.
Atitudinea şi presupunerea ei îl făcură pe Buck să-i spună:
— Nu prea cred, dar dacă aşa o să fie, vei afla prima. N-o să fac schimbări
chiar acum.
Restul echipei era încă mâhnită din cauza dispariţiei Lucindei. Păreau
recunoscători pentru vizita lui Buck. Steve Plank venise rar în Chicago şi nu
dăduse pe acolo de când dispăruse Lucinda.
Buck se instală în biroul Lucindei şi discută cu oamenii de bază, la
intervale de câte douăzeci de minute. Spuse fiecăruia despre tema
reportajului la care lucra şi îi întrebă ce teorii aveau cu privire la cele
întâmplate.
— Unde crezi că-i acum Lucinda Washington?
Mai mult de jumătate îi spuseră că nu vor să fie citaţi, dar exprimară
diferite variaţiuni ale afirmaţiei: „Dacă există rai, atunci acolo este”.
Spre sfârşitul zilei, Buck fu anunţat că C.N.N.-ul transmitea de la O.N.U. Şi
se auzea că vor fi ştiri importante. Invită echipa în birou şi urmăriră
transmisiune împreună.
— În cea mai dramatică şi de proporţii schimbare dintr-o organizaţie
internaţională petrecută vreodată, începu reporterul, preşedintele român
Nicolae Carpathia a fost catapultat, fără voia lui, la conducerea Organizaţiei
Naţiunilor Unite, printr-un vot aproape unanim. Carpathia, care a insistat să
facă modificări în structura şi funcţionarea organizaţiei, ce se afla într-un
declin accentuat, a devenit secretar general acum câteva momente. În
dimineaţa aceasta, secretarul său pentru presă şi purtătorul său de cuvânt,
Steven Plank, fost redactor-şef la Global Weekly, negase că preşedintele
român ar fi fost interesat de funcţie şi menţionase multele cereri asupra
cărora ar fi insistat acesta înainte de a lua în considerare o asemenea
eventualitate. Plank a spus că solicitarea pentru promovarea lui Carpathia
venise de la fostul secretar general, Mwangati Ngumo, din Botswana. L-am
întrebat pe Ngumo de ce a demisionat.
Figura lui Ngumo umplu ecranul. Privea în jos, iar expresia feţei era
reţinută.
— Am fost conştient de mult timp că, încercând să fiu loial şi ţării mele şi
Naţiunilor Unite, devenisem mai puţin eficient în ambele funcţii. A trebuit să
aleg, iar eu sunt în primul rând botswanian. Avem ocazia să devenim
prosperi, datorită generozităţii prietenilor noştri din Israel. Momentul e
potrivit, iar secretarul general cel nou mai mult decât potrivit. Voi coopera
cu el în mod deplin.
— Aţi fi demisionat, domnule, şi dacă domnul Carpathia ar fi refuzat
funcţia?
Ngumo ezită, apoi zise:
— Da, aş fi demisionat. Poate că nu azi şi nu cu atât de multă încredere în
viitorul O.N.U., dar aş fi demisionat mai târziu.
Reporterul aflat la sediul O.N.U. Continuă:
— În câteva ore, toate cererile lui Carpathia menţionate la conferinţa de
presă de azi-dimineaţă au devenit propuneri oficiale, au fost votate şi
ratificate de adunare. Într-un an, sediul O.N.U. se va muta în Noul Babilon.
Structura Consiliului de Securitate se va schimba într-o lună, având zece
membri permanenţi. Luni dimineaţă va avea loc o conferinţă de presă, în
timpul căreia Carpathia îi va prezenta pe mai mulţi dintre cei aleşi de el ca
delegaţi în cadrul acestui organism. Sigur, nu există nicio garanţie că fiecare
naţiune membră a organizaţiei va accepta să distrugă nouăzeci la sută din
puterea sa militară şi să predea restul de zece la sută organizaţiei. Dar mai
mulţi ambasadori şi-au exprimat încrederea în „echiparea şi înarmarea unui
corp internaţional pentru menţinerea păcii, condus de un pacifist cunoscut,
de un activist pentru dezarmare”. Carpathia însuşi a declarat că „O.N.U.
n-are nevoie de putere militară, dacă nimeni n-are arme şi prevăd ziua în
care şi O.N.U. va renunţa la arsenal”. La şedinţele de astăzi s-a anunţat un
pact pentru şapte ani între membrii O.N.U. și Israel, garantându-i acestei ţări
graniţele şi făgăduindu-i pacea. În schimb, Israel va permite O.N.U. să
dispună de folosirea fertilizatorului descoperit de către laureatul premiului
Nobel, doctorul Chaim Rosenzweig, care a făcut din nisipurile deşerturilor
teren cultivabil, transformând Israelul într-un exportator de frunte.
Buck urmări cum C.N.N.-ul surprinsese emoţia lui Rosenzweig la
confirmarea fără echivoc în funcţie a lui Carpathia. Mai fu prezentat un
reportaj ce anunţa că Nicolae Carpathia ceruse grupurilor internaţionale
aflate deja în New York pentru conferinţe să se întrunească în timpul
week-endului pentru a definitiva propuneri, rezoluţii şi acorduri.
— Le solicit să acţioneze iute pentru a face tot ce poate fi făcut pentru a
contribui la pacea mondială şi la unitatea globală.
Un reporter îl întrebă pe Carpathia dacă asta includea şi impunerea unei
religii mondiale şi, ulterior, a unui guvern mondial. Carpathia răspunse:
— Nu găsesc nimic mai încurajator decât faptul că religiile lumii vor
coopera, în cele din urmă. Unele dintre cele mai groaznice exemple de
discordie şi luptă au fost date de grupuri a căror învăţătură principală e
dragostea între oameni. Orice credincios al unei religii ar trebui să accepte
cu bucurie această eventualitate. Zilele urii au trecut. Cei care iubesc
omenirea se unesc.
Comentatorul C.N.N. continuă:
— Printre alte lucruri întâmplate astăzi, au existat unele zvonuri despre
organizarea unor grupuri ce propun un guvern mondial. Carpathia a fost
întrebat dacă aspiră la funcţia de conducător într-o astfel de structură.
Carpathia se uită drept în camera de filmat şi răspunse, cu ochii umezi şi
cu glasul sugrumat:
— Sunt copleşit de faptul că mi s-a cerut să slujesc ca secretar general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Nu aspir la nimic altceva. Deşi ideea unui
guvern mondial are o rezonanţă profundă în mine, pot spune doar că există
candidaţi mai calificaţi decât mine pentru a conduce o acţiune atât de
riscantă. Va fi o onoare să slujesc în orice fel mi se va cere şi, cu toate că nu
mă văd într-un rol conducător, voi pune la dispoziţia unei asemenea
încercări toate resursele O.N.U., dacă mi se va cere.
„Deştept”, îşi zise Buck. În timp ce comentatorii şi conducătorii din toată
lumea discutau despre o monedă mondială, o singură limbă şi chiar despre
bunăvoinţa lui Carpathia care-şi exprimase sprijinul pentru reconstrucţia
Templului din Israel, echipa de la biroul din Chicago al revistei Global
Weekly părea dispusă să chefuiască.
— E prima oară în ani de zile când sunt optimist, spuse un reporter.
Altul adăugă:
— E prima oară când zâmbesc, de la dispariţii încoace. Ar trebui să fim
obiectivi şi cinici, dar cum să nu-ţi placă aşa ceva? Va dura ani de zile ca să se
facă toate astea, dar, la un moment dat, ne vom bucura de pacea mondială.
Fără arme, fără războaie, fără conflicte de frontieră şi fără fanatismul
generat de diferenţele religioase şi de limbă. Oho! Cine ar fi crezut că o să
ajungem la aşa ceva?
Buck fu sunat de Steve Plank.
— Ai văzut ce se întâmplă? îl întrebă Plank.
— Cum să nu văd?
— Emoţionant, nu?
— Îţi clocoteşte mintea!
— Ascultă, Carpathia vrea să fii luni dimineaţă aici.
— De ce?
— Te agreează. Nu-l refuza! Vrea ca înainte de conferinţa de presă să aibă
o întâlnire cu oamenii săi de încredere şi cu cei zece delegaţi permanenţi din
Consiliul pentru Securitate.
— Şi vrea să fiu şi eu acolo?
— Îhî! Ghiceşti cine face parte dintre oamenii lui de încredere?
— Spune-mi tu.
— Păi, în privinţa unuia, se înţelege de la sine…
— Stonagal.
— Bineînţeles.
— Şi Todd-Cothran. Presupun că o să-l instaleze ca nou ambasador al
Regatului Unit.
— Poate că n-o să-l instaleze, zise Steve. A mai venit şi un alt britanic. Nu
ştiu cum îl cheamă, dar face şi el parte din grupul internaţional financiar
condus de Stonagal.
— Crezi că românul i-a spus lui Stonagal să aibă pe cineva de rezervă,
pentru cazul în care vrea să scape de Todd-Cothran?
— S-ar putea, dar nimeni nu i-a spus nimic lui Stonagal.
— Nici măcar Carpathia?
— Mai ales Carpathia. Ştie cine l-a sprijinit să se ridice. Dar e cinstit şi
sincer. Buck, Nicolae nu ar face nimic ilegal, pe ascuns sau prea politizat. E
curat. Imaculat ca zăpada. Deci, vii?
— Cred că da. Câţi ziarişti vor fi prezenţi?
— Eşti pregătit pentru răspuns? Doar tu.
— Glumeşti!
— Sunt foarte serios. Te agreează, Buck.
— Care-i poanta?
— Nu-i nicio poantă. Nu-ţi cere nimic, nici măcar articole favorabile. Ştie
că vei fi obiectiv şi corect. Mass-media va afla totul la conferinţa de presă de
după aceea.
 — Evident că nu pot rata aşa ceva, zise Buck, conştient că vocea îi suna
inexpresiv.
— Care-i problema, Buck? Asta-i istorie! Asta-i lumea pe care ne-am
dorit-o şi la care am sperat!
— Sper să ai dreptate.
— Am dreptate. Carpathia mai vrea ceva.
— Deci există dedesubturi ale afacerii.
— Nu, nu-i ceva de genul ăsta. Dacă nu poţi, nu poţi şi gata. Eşti oricum
bine venit luni. Dar ar vrea s-o revadă pe stewardesa aceea, pe prietena ta.
— Steve, nu li se mai spune stewardese, ci însoţitoare de bord.
— Nu contează. Adu-o cu tine, dacă poţi.
— De ce n-o invită chiar el? Ce sunt eu, codoş?
— Hai, Buck, n-o lua aşa! Un tip singur, cu statutul lui? Nu poate să-şi
stabilească întâlniri cu femei. Tu i-ai prezentat-o, îţi aminteşti? Carpathia are
încredere în tine.
„Probabil că are, din moment ce mă invită la întâlnirea de dinaintea
conferinţei de presă.”
— O s-o invit, dar nu promit nimic.
— Să nu mă laşi baltă, amice!
***
Rayford Steele era la fel de fericit cum fusese când hotărâse să-L accepte
pe Hristos. S-o vadă pe Chloe zâmbind, dornică să citească Biblia lui Irene, să
poată să se roage împreună cu ea şi să discute despre orice– toate acestea
erau mai mult decât visase.
— Trebuie să facem ceva, zise el. Să-ţi cumperi o Biblie. Asta se va jerpeli
de tot.
— Vreau să fac parte din grupul vostru, spuse Chloe. Vreau să aflu totul
direct de la Bruce. Singurul lucru care mă îngrijorează e că se pare că
lucrurile se vor înrăutăţi.
Mai târziu, discutară cu Bruce, care confirmă opinia lui Chloe.
— Sunt foarte bucuros să-ţi urez bun venit în familie, dar ai dreptate.
Oamenii lui Dumnezeu vor avea parte de zile negre. Mă gândesc şi mă rog să
aflu ce-ar trebui să facem în calitate de comunitate religioasă aflată între
acest moment şi cel al Slăvitei Veniri.
Chloe voia să afle totul, iar Bruce îi arătă în Biblie de ce credea că Iisus se
va ivi peste şapte ani, la sfârşitul nenorocirilor.
— Mulţi creştini vor fi martirizaţi sau vor muri din pricina războiului,
foametei, molimelor sau cutremurelor, spuse el.
 Chloe zâmbi.
— Nu-i nimic amuzant, dar ar fi trebuit să mă gândesc înainte să-mi dau
adeziunea. Vei avea dificultăţi să convingi oamenii să se alăture cauzei, cu o
asemenea reclamă.
Bruce se strâmbă.
— Aşa-i, dar alternativa-i mai rea. Noi toţi am ratat prima ocazie. Am fi
putut să fim în rai, dacă am fi ascultat de cei dragi. Nu-mi doresc să am o
moarte groaznică în aceşti ani, dar mai bine aşa ceva decât să fiu pierdut
definitiv. Toţi suntem în pericol de moarte. Singura diferenţă constă în
faptul că noi avem mai multe căi spre moarte decât ceilalţi.
— Ca martiri…
— Exact.
Rayford asculta, conştient că lumea lui se schimbase într-un timp foarte
scurt. Nu cu mult timp în urmă fusese un pilot respectat, aflat într-un punct
înalt al carierei lui, trăind o viață fără complicaţii. O viață care se asemăna,
mai degrabă, cu o carapace. Acum se afla aici, discutând în secret în biroul
unei biserici cu fiica sa şi cu un tânăr pastor, încercând să găsească modul
cum vor supravieţui celor şapte ani de nenorociri care urmau înălţării la Cer
a credincioşilor.
— Avem comunitatea noastră, zise Bruce. Chloe, eşti bine venită să te
alături nouă, dacă vorbeşti serios în privinţa angajamentului total.
— Care-i părerea voastră? Dacă ceea ce spuneţi e adevărat, nu mai e timp
de pălăvrăgeli.
— Ai dreptate. Dar m-am gândit la un grup mai mic, în interiorul
comunităţii. Caut oameni cu o inteligenţă peste medie şi curajoşi. Asta nu
înseamnă că mă îndoiesc de sinceritatea celorlalţi membri ai bisericii,
îndeosebi a celor din echipa de conducere. Dar unii dintre ei sunt temători,
unii bătrâni, alţii infirmi. M-am gândit la un cerc de oameni care vor mai
mult decât simpla supravieţuire.
— Ce intenţionezi? îl întrebă Rayford. Să treci la ofensivă?
— Ceva de genul ăsta. Una e să te ascunzi aici, studiind, înţelegând ce se
întâmplă, ca să nu te laşi ispitit; e grozav să te rogi pentru martorii care au
apărut în Israel şi-i plăcut să ştii că mai există grupuri de credincioşi în toată
lumea. Dar nu ar vrea o parte din tine să te avânţi în luptă?
Rayford era intrigat, nu convins. Chloe se dovedi mai dornică să
acţioneze:
— O cauză! Ceva pentru care nu numai să merite să mori, dar şi să
trăieşti!
 — Da.
— Un grup, o echipă, o armată, zise Chloe.
— Ai găsit termenul. O armată.
Ochii lui Chloe străluceau de interes. Rayford o iubea pentru tinereţea şi
graba cu care se dedica unei cauze pe care o cunoştea doar de câteva ore.
— Şi cum se cheamă perioada asta? întrebă fata.
— A Pătimirilor.
— Deci micul nostru grup din interiorul congregaţiei, un soi de Berete
Verzi, va fi Armata Pătimirilor.
— Armata Pătimirilor, zise Bruce, uitându-se la Rayford şi ridicându-se să
scrie cuvintele pe tablă. Îmi place. Să nu ne închipuim că ne vom distra. E cea
mai periculoasă cauză căreia i se poate dedica cineva. Vom studia, ne vom
pregăti şi vom discuta. Când va fi evident cine este Antihristul, falsul profet,
reprezentantul răului şi care-i falsa religie, ne vom opune lor, vom
propovădui împotriva lor. Vom fi urmăriţi. Creştinii ce se vor mulţumi să se
ascundă prin subsoluri cu Biblia lor vor scăpa de toate, cu excepţia
cutremurelor şi a războaielor, dar noi vom fi expuşi tuturor pătimirilor. Va
veni un timp, Chloe, când celor care-l urmează pe Antihrist li se va cere să
poarte semnul fiarei. Există multe teorii privind forma acestui semn, de la
tatuaj la o ştampilă pe frunte, care poate fi detectată doar cu raze infraroşii.
Evident că vom refuza să purtăm semnul acela. Acest act de împotrivire va fi
el însuşi un semn. Vom fi cei goi, cei lipsiţi de apărarea obţinută prin
apartenenţa la majoritate. Mai vrei încă să faci parte din Armata Pătimirilor?
Rayford dădu din cap şi zâmbi, când fiica lui replică ferm:
— Vreau.
***
La două ore după plecarea familiei Steele, Buck Williams parcă maşina
închiriată în faţa Bisericii Oraşului Noua Speranţă din Mount Prospect,
Illinois. Avea sentimentul că nu se putea împotrivi propriului său destin,
sentiment în care se amesteca şi teama. Ce fel de om era acest Bruce Barnes?
Cum arăta? Era în stare să descopere un necreştin dintr-o privire?
Buck rămase în maşină, cu capul în mâini. Prea analiza el tot ca să fi luat o
decizie pripită. Plecarea lui de acasă, cu multă vreme în urmă, pentru a
studia şi a deveni ziarist, fusese plănuită cu ani de zile înainte. Celor din
familie li s-a părut că a fost un impuls de moment, dar pentru tânărul
Cameron Williams fusese un pas următor din punct de vedere logic, parte
dintr-un plan cu bătaie lungă.
 Dar faptul că Buck era aici nu făcea parte din niciun plan. Numai că
lucrurile întâmplate de la zborul acela de rău augur spre Heathrow parcă îi
fuseseră predestinate. Îi plăcuse întotdeauna viaţa liniştită, pe care o tratase
prin intermediul logicii şi o privise din perspectiva ordinii. Furtuna de foc
din Israel îl şocase, dar şi atunci acţionase de pe poziţia unui om care
preţuieşte ordinea. Avea o carieră, o poziţie, un rol. Fusese în Israel în
interes de serviciu şi, cu toate că nu se aşteptase să devină corespondent de
război peste noapte, era pregătit datorită felului în care îşi organizase viaţa.
Dar nimic nu-l pregătise pentru dispariţii sau pentru moartea violentă a
prietenilor săi. Ar fi trebuit să fie pregătit pentru promovare, cu toate că nici
asta nu făcuse parte din planul lui. Iar acum, articolul despre teoriile privind
dispariţiile îl adusese în apropierea unor flăcări despre care nu ştia că
ardeau, de fapt, în sufletul său. Se simţea singur, expus, vulnerabil. Dar ideea
întâlnirii cu Bruce Barnes fusese a sa. Sigur, pilotul i-o sugerase, dar Buck ar
fi putut s-o ignore, fără niciun fel de remuşcare. Călătoria nu avusese ca scop
petrecerea unor ore în plus cu minunata Chloe, iar treburile biroului din
Chicago puteau să mai aştepte. Se afla acolo, ştia bine, pentru această
întâlnire. Buck simţi că i se înmoaie picioarele, în timp ce se îndrepta spre
biserică.
Avu o surpriză plăcută descoperind că Bruce Barnes era de vârstă
apropiată. Părea un tip deschis şi cinstit, având aceeaşi autoritate şi patimă
pe care le manifestase Rayford Steele. Trecuse mult timp de când Buck nu
mai fusese într-o biserică. Aceasta părea destul de nouă şi de modernă,
curată şi practică. Se întâlni cu tânărul pastor într-un birou modest.
— Prietenii dumitale, familia Steele, mi-au spus că s-ar putea să mă cauţi.
Buck fu impresionat de onestitatea lui. În lumea din care făcea parte
Buck, informaţia aceea ar fi fost ascunsă, pentru a deţine un avantaj. Dar îşi
dădu seama că pastorul nu urmărea să obţină vreun avantaj. Nu era nimic
de ascuns. De fapt, Buck căuta informaţii, iar Bruce dorea să i le ofere.
— Vreau să-ţi spun de la început, zise Bruce, că-ţi cunosc activitatea şi-ţi
respect talentul. Dar, sincer vorbind, nu mai am timp pentru discuţiile
politicoase şi pălăvrăgeala care-mi caracterizau activitatea altădată. Trăim
vremuri dramatice. Am un mesaj, un răspuns pentru cei care-l caută cu
adevărat. Spun oricui, mai înainte, că-mi cer scuze pentru ce le voi povesti.
Dacă accepţi aceste reguli, îţi stau la dispoziţie cât va fi nevoie.
— Bine, domnule, răspunse Buck, impresionat de emoţia şi de modestia
ce se simţeau în propriu-i glas. Vă mulţumesc. Nu ştiu de cât timp am nevoie,
pentru că nu-s aici cu treabă. Ar fi fost interesant să prezint în articol
punctul de vedere al unui pastor, dar oamenii pot ghici cam ce crede un
pastor, mai ales în baza opiniilor altor oameni pe care-i citez.
— Precum comandantul Steele?
Buck dădu din cap şi continuă:
— Am venit aici în interes propriu şi vă spun cinstit că nu ştiu ce să cred.
Nu cu mult timp în urmă n-aş fi pus piciorul într-un asemenea loc şi n-aş fi
visat că poate ieşi de aici ceva cu valoare intelectuală. Ştiu că n-ar fi fost
corect din partea mea, din punct de vedere jurnalistic, dar cât timp veţi fi
cinstit cu mine, voi fi şi eu. Am fost impresionat de Rayford Steele. E un om
deştept, gândeşte bine şi cunoaşte problemele astea. Păreţi o persoană
sclipitoare şi… Nu ştiu ce să zic… O să vă ascult. Atât am avut de spus.
Bruce începu prin a-i istorisi lui Buck povestea vieţii sale, cum a crescut
într-o casă de creştini, apoi a mers la colegiul teologic, s-a căsătorit cu o
creştină, a devenit pastor. Totul. Cunoştea istoria vieţii lui Iisus, ştia despre
iertare şi despre necesitatea legăturii cu Dumnezeu.
— Credeam că am ce-i mai bun din ce oferă cele două lumi. Dar Scriptura
spune clar: nu poţi să slujeşti la doi stăpâni. Nu poţi să mergi pe două
drumuri. Am descoperit adevărul în modul cel mai crunt.
Îi povesti despre pierderea familiei şi prietenilor, a tuturor celor dragi.
Plângea când spuse:
— Durerea e la fel de mare astăzi ca atunci când s-au întâmplat toate
aceste lucruri…
Apoi Bruce îi explică, aşa cum făcuse şi Rayford, planul de mântuire, de la
început şi până la sfârşit. Buck deveni agitat, îngrijorat. Avea nevoie de o
pauză. Îl întrerupse pe pastor şi-l întrebă dacă voia să ştie mai multe despre
el.
— Sigur, îi spuse Barnes.
Buck îi spuse povestea sa, insistând mai mult pe conflictul ruso-israelian
şi pe cele paisprezece luni ce trecuseră de atunci.
— Văd, zise în cele din urmă Bruce, că Dumnezeu a încercat să-ţi atragă
atenţia.
— A reuşit. Vreau să vă avertizez… Nu mă las uşor convins. Tot ce-mi
spuneţi e interesant şi pare mai plauzibil ca oricând, dar nu-i felul meu să
mă arunc orbeşte…
— Nimeni nu te poate obliga, domnule Williams, dar îţi repet că trăim
vremuri periculoase. Nu ştim cât timp de gândire mai avem.
— Vorbiţi precum Chloe Steele.
— Iar ea precum tatăl ei, zâmbi Bruce.
 — Iar el, presupun, ca dumneavoastră. Înţeleg de ce credeţi că-i cazul să
vă grăbiţi, dar eu…
— Pricep. Dacă ai timp acum, să discutăm atunci altfel. Ştiu că eşti un
individ inteligent, deci poţi obţine toate informaţiile necesare înainte să
pleci de aici.
Buck răsuflă uşurat. Se temuse că Barnes va grăbi lucrurile, că-i va cere să
spună rugăciunea despre care îi vorbiseră atât Rayford Steele, cât şi Chloe.
Acceptase că va trebui să facă şi acest lucru, care va simboliza angajamentul
său, începutul relaţiei sale cu Dumnezeu. Nu vorbise niciodată cu Dumnezeu.
Dar nu era pregătit. Sau nu credea că este. Şi nu voia să fie împins de la
spate.
— Trebuie să fiu în New York luni dimineaţă, zise el. Deci am atât timp în
noaptea asta cât îmi veţi acorda.
— N-aş vrea să sune sinistru, domnule Williams, dar nu mai am
responsabilităţi familiale. Am o întâlnire cu un grup mâine şi slujbă la
biserică duminică. Eşti bine venit la ea. Dar am destulă energie să discutăm
până la miezul nopţii, dacă doreşti.
— Vă stau la dispoziţie.
Bruce petrecu următoarele ore ţinându-i lui Buck un curs intensiv despre
profeţii şi despre sfârşitul lumii. Buck auzise multe despre Înălţarea la Cer şi
despre cei doi martori. Mai aflase câte ceva şi despre Antihrist. Dar când
Bruce ajunse la partea referitoare la o singură religie mondială ce urma să
apară, la mincinosul ce se pretindea om al păcii, dar care va provoca
războaie sângeroase, la Antihristul care va împărţi lumea în zece regate,
Buck îngheţă. Rămase tăcut, fără să-l mai piseze pe Bruce cu întrebări sau
comentarii. Lua notiţe cât de iute putea.
Putea să-i spună acestui om simplu că el considera că Nicolae Carpathia
era omul despre care vorbea Scriptura? Putea fi doar o coincidenţă?
Degetele începură să-i tremure atunci când Bruce îi vorbi despre prezicerea
pactului pe şapte ani dintre Antihrist şi Israel, despre reconstruirea
Templului şi chiar despre transformarea Babilonului în capitala noii ordini
mondiale.
În cele din urmă, la miezul nopţii, Buck se simţi copleşit. Îl pătrunsese o
groază teribilă. Bruce Barnes nu putea să fi ştiut planurile lui Nicolae
Carpathia înainte să fi fost anunţate la ştiri, în după-amiaza aceea. La un
moment dat, se pomeni acuzându-l pe Bruce că-şi baza spusele pe tot ce se
spusese la C.N.N., pe reportajul pe care şi el îl văzuse. Dar chiar dacă Barnes
ar fi văzut reportajul, totul se afla, negru pe alb, în Biblie.
 — Aţi văzut ştirile de azi? întrebă Buck.
— Astăzi nu, răspunse Barnes. Am avut o întrunire începând de la prânz
şi am apucat să mănânc ceva, înainte să vii aici.
Buck îi povesti ce se întâmpla la O.N.U. Bruce păli.
— De aceea auzeam ţârâitul robotului telefonic! Am oprit soneria
telefonului, deci poţi să-ţi dai seama dacă te caută cineva doar după ţârâitul
robotului. Oamenii mă sunau ca să mă anunţe. Noi am discutat despre ce
spune Biblia că se va întâmpla, iar oamenii au verificat.
— Credeţi că Nicolae Carpathia este Antihristul?
— Nu văd cum aş putea ajunge la altă concluzie.
— Chiar am crezut în individul ăsta.
— Sigur… Mulţi au crezut. Modest, interesat de binele oamenilor, fără a
căuta obţinerea puterii sau funcţii. Dar Antihristul este un înşelător. Are
puterea de a controla minţile oamenilor. Poate să-i facă pe oameni să
considere minciunile drept purul adevăr.
Buck îi povesti despre invitaţia la întrunirea de dinaintea conferinţei de
presă.
— Să nu te duci, îl sfătui Bruce.
— Nu pot să nu mă duc. E ocazia vieţii mele.
— Îmi pare rău. N-am nicio autoritate asupra dumitale, dar vreau să te
avertizez ce se va întâmpla în continuare. Antihristul îşi va întări puterea
dând o dovadă a forţei sale.
— A făcut-o deja.
— Da, dar se pare că toate înţelegerile pe termen lung pe care le-a
întocmit au nevoie de luni sau de ani ca să-şi arate efectul. Trebuie să-şi
arate puterea acum. Ce-ar putea să facă pentru a se arăta atât de tare, încât
nimeni să nu i se poată opune?
— Nu ştiu.
— Are motive ascunse ca să vrea să fii acolo.
— Eu nu-i sunt cu nimic de folos.
— S-ar putea să-i fii, dacă o să te controleze.
— Dar nu mă controlează.
— Dacă el este răul despre care vorbeşte Biblia, atunci sunt puţine cele pe
care nu le poate face. Vă avertizez să nu te duci acolo fără niciun fel de
apărare.
— Să-mi iau un paznic personal?
— Cel puţin. Dacă individul este Antihristul, cum să-i faci faţă fără
ajutorul lui Dumnezeu?
 Buck rămase fără glas. Discuţia fusese bizară; nu se întrebase dacă Bruce
va folosi orice mijloc necesar ca să-l convertească. Nu se îndoia că fusese o
întrebare sinceră şi logică, dar Buck se simţea împins de la spate.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise el, încet, dar nu cred că voi fi hipnotizat.
— Domnule Williams, vei face ceea ce trebuie să faci, dar eu vreau să te
sfătuiesc. Dacă te duci la întrunirea aceea fără ca Dumnezeu să facă parte din
viaţa ta, vei fi în pericol de moarte.
Îi povesti lui Buck despre conversaţia cu familia Steele şi cum ajunseseră
la ideea de a înfiinţa Armata Pătimirilor.
— Este un grup de oameni devotaţi care se vor opune cu tărie lui
Antihrist. Nu mă aşteptam însă ca identitatea acestui grup să trebuiască să
iasă atât de curând la iveală.
Armata Pătimirilor trezi ceva în Buck. Îl făcu să se întoarcă în zilele de
început ale carierei sale, când credea că are puterea de a schimba lumea.
Stătea toată noaptea cu colegii săi, plănuind să se opună cu îndrăzneală
opresiunii, guvernelor şi fanaticilor, îşi pierduse înflăcărarea şi verva aceea
cu timpul, pe măsură ce îşi câştigase gloria prin scris. Dorea încă să facă
doar ceea ce era just, dar îşi pierduse patima de tipul „TOŢI PENTRU UNUL
ŞI UNUL PENTRU TOŢI”, pe măsură ce talentul său şi celebritatea pe care o
obţinuse îl ridicaseră deasupra colegilor săi.
Idealistul din el, privea cu simpatie acele idei, dar se surprinse
gândindu-se că dorea să devină credincios al lui Hristos doar ca să facă parte
dintr-un club interesant.
— Credeţi că aş putea asista mâine la întrunirea grupului
dumneavoastră?
— Mi-e teamă că nu, răspunse Barnes. Îţi mulţumesc că găseşti că-i
interesant şi că ar putea să te convingă, dar e limitat doar la echipa noastră
de conducere. Sincer vorbind, le voi spune mâine ce am discutat în noaptea
asta, deci oricum nu ai fi auzit nimic nou.
— Şi la slujba de duminică?
— Eşti bine venit, dar trebuie să ştii că voi vorbi despre acelaşi subiect ca
în fiecare duminică. L-ai auzit de la Ray Steele, l-ai auzit de la mine. Dacă îţi
foloseşte să-l mai auzi o dată, atunci vino şi vei vedea câţi sunt cei care caută
şi cei care găsesc. Dacă va fi ca în ultimele două duminici, vei găsi loc numai
în picioare.
Buck se ridică şi îşi dezmorţi membrele. Îl ţinuse pe Bruce mult dincolo
de miezul nopţii. Îşi ceru scuze.
— Nu-i nevoie, zise Bruce. Cu asta mă ocup.
 — Nu ştiţi unde pot să găsesc o Biblie?
— Am eu una în plus.
În ziua următoare, grupul de conducere salută cu emoţie şi entuziasm pe
cel mai nou membru al său, Chloe Steele. Cea mai mare parte a zilei fu
dedicată studierii ştirilor şi încercării de a analiza posibilitatea ca Nicolae
Carpathia să fie Antihristul. Nimeni nu afirmă contrariul.
Bruce le povesti despre Buck Williams, fără să-i spună numele sau să
menţioneze legătura sa cu Rayford sau cu Chloe. Chloe plânse în tăcere, în
timp ce grupul se rugă pentru siguranţa şi sufletul reporterului.
 24

Buck îşi petrecu sâmbăta în încăperile sediului din Chicago al revistei,

încăperi ce ar fi rămas altfel goale, scriind introducerea articolului său
despre teoriile referitoare la cauzele dispariţiilor. Mintea îi trecea însă de la
o idee la alta, silindu-l să se gândească la Carpathia şi la ce-ar trebui să
spună în articol, legat de faptul că individul părea a fi imaginea perfectă a
profeţiei biblice. Din fericire, putea să aştepte să scrie articolul până după
ziua cea mare, adică luni.
În jurul prânzului, îl sună pe Steve Plank, la hotelul Piaza, în New York.
— Voi fi acolo luni, îl anunţă el. Dar n-am invitat-o pe Hattie Durham.
— De ce? A fost o simplă cerere, ca de la prieten la prieten.
— Din partea ta către mine?
— Din partea lui Nick.
— Deci acum e Nick! Nu-s atât de apropiat de el ca să-mi permit
asemenea familiarităţi şi nu fac rost de companie feminină nici măcar
prietenilor.
— Nici mie?
— Dacă aş fi convins că o s-o tratezi cu respectul cuvenit, Steve, ţi-aş
prezenta-o pe Hattie.
— Nu vrei să faci asta pentru Carpathia?
— Nu. Nu mai sunt invitat?
— N-o să-i spun nimic lui Carpathia.
— Şi cum o să-i explici că n-a venit?
— O s-o invit eu, puritanule!
Buck nu-i spuse că o va avertiza pe Hattie să nu se ducă. Îl întrebă pe
Steve dacă putea să mai discute între patru ochi cu Carpathia, înainte să
înceapă să scrie articolul despre acesta.
— O să văd ce se poate face. Tu nu vrei să-i faci o mică favoare, dar vrei
încă un serviciu!
— Spuneai că mă place. Ştii că vreau să redau o imagine completă a sa.
Are nevoie de asta.
— Dacă te-ai fi uitat ieri la televizor, ai fi ştiut că el n-are nevoie de nimic.
Noi avem nevoie de el.
— Oare? Ai aflat de curentele de idei care fac legătură între el şi
evenimentele de la sfârșitul lumii, consemnate în Biblie?
 Steve Plank nu răspunse.
— Steve?
— Te ascult.
— Ai aflat despre cei care cred că se potriveşte cu imaginea unuia dintre
ticăloşii din Apocalipsă?
Steve nu spuse nimic.
— Alo, Steve!
— Încă te ascult.
— Hai, amice! Eşti secretarul lui pentru problemele legate de presă. Ai
aflat de treaba asta. Cum va reacţiona dacă-l acuz astfel?
Steve rămase tăcut.
— Nu-mi face asta, Steve! Nu ţi-am spus toate astea pentru că eu sau alţii
care ştiu mai multe ar gândi neapărat aşa. Fac articolul ăla despre cauza
dispariţiilor şi ştii bine că din cauza lui am nimerit în tot felul de comunităţi
religioase. Să nu fi făcut nimeni vreo comparaţie?!
De data asta, când Steve nu spuse nimic, Buck se uită la ceas, hotărât să
aştepte. După douăzeci de secunde de tăcere grea, Steve spuse, încet:
— Buck, am un răspuns din două cuvinte. Eşti pregătit?
— Sunt.
— Staten Island.
— Vrei să-mi spui că…
— Nu spune niciun nume, Buck. Nu ştii cine te ascultă.
— Deci mă ameninţi cu…
— Nu te ameninţ, te avertizez! Să zicem că ţi-am atras atenţia.
— Atunci trebuie să-ţi amintesc, Steve, că nu-mi pasă de asemenea
avertismente. Ştii asta de pe vremea când lucram împreună şi când credeai
că sunt cel mai priceput copoi pe care l-ai pus vreodată pe urma unei
informaţii.
— Ai grijă să nu adulmeci o urmă greşită, Buck.
— Vreau să te întreb ceva, Steve.
— Te rog să fii prudent.
— Vrei să discutăm la alt telefon?
— Nu, Buck. Vreau să fii atent la ce spui, ca să pot răspunde.
Buck începu să noteze furios pe o hârtie.
— Eşti destul de cinstit, răspunse el, scriind „Carpathia şi Stonagal
responsabili pt. Eric Miller?” Vreau să ştiu următorul lucru: dacă tu crezi că
ar trebui să stau departe de feribot, crezi acest lucru din cauza tipului de la
timonă sau a celui care bagă cărbuni?
 — Din cauza ultimului, răspunse Steve, fără să ezite.
Buck încercui cuvântul „Stonagal”.
— Atunci înseamnă că tu nu crezi că tipul de la timonă ştie ce face
individul de la cărbuni în numele lui.
— Corect.
— Deci, dacă se apropie cineva prea mult de timonier, acesta din urmă va
fi protejat, chiar dacă nu-şi dă seama.
— Corect.
— Dar dacă află?
— O să rezolve problema.
— Mă aştept să văd în curând că-i aşa.
— Nu pot să comentez.
— Poţi să-mi spui pentru cine lucrezi, de fapt?
— Lucrez pentru cine ţi se pare ţie că lucrez.
Ce naiba voia să spună? Pentru Carpathia sau pentru Stonagal? Şi de ce
presupunea Steve că telefonul de la Plaza putea fi supravegheat?
— Lucrezi pentru omul de afaceri român?
— Bineînţeles.
Lui Buck îi venea să se ia la palme. Putea să fie atât Carpathia, cât şi
Stonagal!
— Oare? zise el, sperând să afle mai multe.
— Şeful meu mută munţi, zise Steve.
— Desigur, replică Buck, încercuind de data asta cuvântul „Carpathia”.
Probabil că eşti încântat de cele ce se întâmplă în zilele astea.
— Sunt.
Buck mâzgăli alte câteva cuvinte: „Carpathia. Sfârşitul lumii. Antihristul?”
— Şi-mi spui că problema de care ţi-am amintit e deopotrivă periculoasă
şi necurată?
— E o treabă foarte împuţită…
— Şi n-ar trebui să discut subiectul cu el, pentru că eu sunt cel care
tratează orice problemă şi pune întrebări incomode?
— Dacă aş crede că ai fi în stare să vorbeşti despre astea, n-aş încuraja
interviul sau articolul.
— Omule, nu ţi-a trebuit mult timp ca să devii cu adevărat un paj!
După întrunirea grupului de conducere, Rayford Steele discută în
particular cu Bruce Barnes, care-l informă despre întâlnirea cu Buck.
— Nu pot discuta probleme particulare, zise Bruce, dar un singur lucru
mă împiedică să fiu convins că acest Carpathia este Antihristul. Nu se
potriveşte cu datele geografice pe care le ştiu. Aproape toţi autorii care au
scris despre sfârșitul lumii cred că Antihristul va veni din Europa de Vest,
poate din Grecia sau Italia.
Rayford nu ştia ce să zică.
— Ai observat că Nicolae Carpathia nu pare român. Nu cumva cei mai
mulţi români sunt bruneţi?
— Ba da. Hai să-l sun pe domnul Williams. Mi-a lăsat un număr. Mă întreb
dacă ştie mai multe despre Carpathia.
Bruce formă numărul şi făcu legătura prin speaker, apoi spuse:
— Ray Steele e cu mine.
— Salut, comandante!
— Cercetam nişte chestiuni, zise Bruce, şi ne-am împotmolit.
Îi povesti lui Buck ce aflaseră şi îi cerură mai multe informaţii.
— S-a născut într-un oraş, unul mare, cu universitate, numit Cluj, şi…
— Credeam că provine dintr-o regiune muntoasă, ştii, din cauza numelui
său…
— Numele său? repetă Buck, mâzgălind pe carnetul său.
— Se zice că vine de la munţii Carpaţi. Sau numele ăsta înseamnă altceva
acolo?
Buck rămase cu gura căscată. Steve încercase să-i spună că lucra pentru
Stonagal, nu pentru Carpathia! Iar noii delegaţi la O.N.U. se vor simţi
îndatoraţi lui Stonagal, pentru că acesta îi prezentase lui Carpathia. Poate că
Stonagal era Antihristul! Acesta de unde se trăgea?
— Poate că numele lui vine de la cel al munţilor, zise Buck, încercând să
se concentreze, dar s-a născut la Cluj şi se trage din romani. De aceea are
părul blond şi ochii albaştri.
Bruce îi mulţumi şi întrebă dacă va veni la biserică a doua zi. Rayford se
gândi că vocea lui Buck arăta că el e preocupat şi oarecum lipsită de
bunăvoinţă.
— Nu exclud posibilitatea, răspunse Buck.
***
„Da, îşi spuse Buck, voi sta aici toată noaptea.” Voia să aibă toate
informaţiile înainte să se întoarcă la New York ca să scrie un articol ce putea
să-l coste cariera, poate şi viaţa. Nu ştia adevărul, dar nu încetase niciodată
să-l caute şi nu avea de gând să renunţe acum. O sună pe Hattie Durham.
— Hattie, vei fi sunată ca să fii invitată la New York.
— Mi s-a dat deja telefon.
— Mi s-a cerut mie să te invit, dar le-am spus să se descurce singuri.
 — S-au descurcat.
— Vor să-l întâlneşti din nou pe Carpathia, ca să-i ţii companie săptămâna
viitoare, dacă eşti liberă.
— Ştiu, sunt liberă şi sunt de acord.
— Te sfătuiesc să nu faci aşa asta.
— Crezi că o să refuz o întâlnire cu cel mai puternic om din lume? râse
femeia. Nici gând!
— Eu aşa te sfătuiesc.
— De ce?
— Pentru că nu cred că eşti genul ăla de fată.
— În primul rând, nu sunt o fată. Am aproape aceeaşi vârstă ca şi tine şi
n-am nevoie de cineva pe post de custode.
— Te sfătuiam în calitate de prieten.
— Nu eşti prietenul meu, Buck. Nici măcar nu ţi-a plăcut de mine. Am
încercat să-ţi atrag atenţia asupra fetiţei lui Rayford Steele şi nu-s convinsă
că ai avut atâta minte ca să o agăţi.
— Hattie, poate că nu te cunosc. Dar nu pari să fii genul de femeie care îi
permite unui străin să profite de ea.
— Dar tu eşti un străin pentru mine şi încerci să-mi impui ce să fac.
— Păi, chiar eşti genul ăla de femeie? Prin faptul că nu ţi-am transmis
invitaţia, te-am apărat de ceva care ţi-ar fi făcut plăcere?
— Nu-ţi vine să crezi?
— Nu pot să te conving să renunţi?
— Nici măcar să nu încerci! îi zise Hattie şi închise telefonul.
Buck clătină din cap şi se rezemă de speteaza scaunului, ridicând carnetul
în faţa ochilor. „Şeful meu mută munţi, a zis Steve. Carpathia e un munte.
Stonagal e cel ce trage sforile, pe la spatele lui. Steve crede că-i profund
implicat. Nu-i numai secretarul pentru presă al individului pe care Hattie l-a
numit, foarte corect, cel mai puternic om din lume. Dar Steve e aliat cu omul
din spatele acestui om.”
Buck se întrebă ce-ar face Rayford şi Chloe dacă ar şti că Hattie fusese
invitată la New York, ca să-i ţină companie lui Carpathia pentru câteva zile.
În cele din urmă, decise că nu era treaba lor.
***
Rayford şi Chloe îl aşteptară pe Buck până în ultimul minut, dar nu
reuşiră să-i păstreze un loc, după ce sala şi balconul se umplură de oameni.
Când Bruce începu să-şi ţină discursul, Chloe îi atrase atenţia tatălui ei şi-i
arătă, pe fereastră, aleea din faţa intrării. Acolo, în mijlocul unui mic grup
care asculta slujba la un difuzor, se afla Buck. Rayford ridică mâna în semn
de succes şi-i şopti lui Chloe:
— Mă întreb pentru ce te-ai rugat în dimineaţa asta.
Bruce puse caseta video cu fostul pastor, îşi istorisi din nou povestea,
vorbi pe scurt despre profeţii, îndemnând oamenii să-L primească pe Iisus şi
apoi lăsă microfonul liber pentru cei care voiau să vorbească. Aşa cum se
întâmplase în ultimele două săptămâni, oamenii se înghesuiră în faţă şi
statură la coadă până la ora 13.00, dornici să arate cum, în cele din urmă,
ajunseseră să creadă în Hristos.
Chloe îi spusese tatălui ei că voia să fie prima, aşa cum fusese şi el, dar îi
luase ceva vreme până ce coborâse de la ultimul rând al balconului şi
ajunsese la coada şirului. Îşi spusese povestea, inclusiv semnul pe care
credea că i-l dăduse Dumnezeu sub forma unui prieten care a stat lângă ea
în timpul zborului spre casă. Rayford ştia că, de acolo de unde stătea, fata
nu-l putea vedea pe Buck pe deasupra mulţimii. Nici el nu-l putea vedea.
Când întrunirea se termină, Rayford şi Chloe ieşiră să-l caute pe Buck, dar
acesta dispăruse. Se duseră să ia masa de prânz împreună cu Bruce, apoi se
înapoiară acasă. Chloe găsi un bilet de la Buck, pe uşa din faţă:

„Să nu crezi că n-aş vrea să-ţi spun la revedere. Dar n-o să-ţi spun. Mă
întorc la treburi şi poate că o să te revăd, dacă o să-mi permiţi. Am multe
lucruri la care trebuie să mă gândesc acum, după cum ştii, şi n-aş vrea ca
atracţia pe care o simt pentru tine să mă împiedice să gândesc. Pentru că aşa
se întâmplă. Eşti foarte drăguţă, Chloe, şi am fost extrem de mişcat de
povestea ta. Mi-ai mai spus-o, dar a fost minunat s-o ascult în acel loc şi în
acele circumstanţe. Vrei să faci pentru mine ceva ce n-am cerut niciodată
cuiva până acum? Vrei să te rogi pentru mine? O să te sun sau o să te văd
curând. Promit
Buck.”

Buck se simţi mai singur ca niciodată în timpul zborului spre casă. Era
într-un avion plin, dar nu cunoştea pe nimeni. Citi câteva fragmente din
Biblia pe care i-o dăduse Bruce şi care fuseseră însemnate special pentru el,
făcând-o pe femeia de lângă el să-i pună întrebări. Îi răspunse astfel încât
să-şi dea seama că n-avea chef de conversaţie. Nu voia să fie nepoliticos, dar
nici nu voia să-i zăpăcească pe ceilalţi cu cunoştinţele sale limitate.
Nu reuşi să adoarmă uşor în noaptea aceea, deşi nu se plimbă prin
cameră. Urma să se ducă dimineaţa la o întrunire la care n-ar fi vrut să
participe. Bruce Barnes păruse convingător când spusese că Nicolae
Carpathia era Antihristul. Buck se afla în pericolul de a fi influenţat, de a-i fi
spălat creierul, de a fi hipnotizat sau poate chiar mai rău.
Dimineaţa, în timp ce se spăla şi se îmbrăca fără chef, Buck concluziona că
încetase de mult să creadă că punctul de vedere religios era o aiureală.
Trecuse de la uimirea amuzată cu care-i privise pe cei care credeau că
persoanele dragi care dispăruseră ajunseseră în rai la credinţa că multe
dintre cele întâmplate fuseseră profeţite în Biblie. Nu se mai întreba şi nu se
mai îndoia. Nu exista altă explicaţie pentru cei doi martori din Ierusalim.
Nici pentru dispariţii.
Cât despre treaba aceea cu Antihristul care-i înşela pe cei mulţi… în
mintea lui Buck nu se mai punea problema dacă era exactă sau adevărată.
Trecuse de mult de acest nivel. Progresase, dar acum încerca să decidă cine
era Antihristul: Carpathia sau Stonagal? Buck încă mai înclina spre Stonagal.
Îşi atârnă geanta de umăr, fu tentat să ia pistolul din noptieră, dar ştiu că
n-o să treacă de detectoarele de metal. Oricum, îşi dădu el seama, nu de o
asemenea protecţie avea nevoie. Avea nevoie să-şi păstreze mintea şi
spiritul curate.
Tot drumul până la Organizaţia Naţiunilor Unite se chinui. „Să mă rog? se
întrebă el. Să spun rugăciunea, aşa cum spuneau oamenii aceia ieri
dimineaţă? Aş face-o ca să mă apăr de voodoo sau de nebunie?” Decise că nu
putea deveni credincios din interes sau ca să aibă noroc. Asta n-ar fi fost
credinţă. Dumnezeu nu acţiona aşa. Şi, dacă-l credea pe Bruce Barnes, nu
mai existau modalităţi de apărare pentru cei credincioşi; şi nici pentru
ceilalţi. Nenumăraţi oameni vor muri în următorii şapte ani, creştini şi
necreştini. Întrebarea era: unde vor ajunge?
Exista un singur motiv pentru acel angajament, îşi spuse el. Era vorba
despre obţinerea iertării şi confirmarea lui ca om al lui Dumnezeu. Pentru
Buck, Dumnezeu devenise mai mult decât o forţă a naturii sau decât un
autor de minuni, aşa cum fusese Dumnezeu pe cerul Israelului, în noaptea
aceea. Dacă Dumnezeu făcuse oamenii, atunci voia să dialogheze cu ei.
Buck intră în clădirea O.N.U. Printre hoardele de reporteri care se
strânseseră deja pentru conferinţa de presă. Din limuzine coborau persoane
foarte importante, iar mulţimea aştepta dincolo de bariera poliţiei. Buck îl
văzu pe Stanton Bailey în mulţimea din faţa uşii.
— Ce faceţi aici? întrebă Buck, dându-şi seama că, în cei cinci ani de când
lucra la Global, nu-l văzuse niciodată pe Bailey în afara clădirii.
 — Profit de poziţia mea ca să particip la conferinţa de presă. Sunt mândru
că vei fi la reuniunea preliminară. Să ţii minte totul! Mulţumesc că mi-ai
trimis prima ciornă a articolului despre teorii. Ştiu că mai ai multe de făcut,
dar începutul e grozav. O să câştigi!
— Mulţumesc, zise Buck, iar Bailey îi făcu un semn drept urare de succes.
Buck îşi dădu seama că, de s-ar fi întâmplat asta cu o lună în urmă, ar fi
trebuit să-şi înăbuşe râsul şi le-ar fi povestit colegilor pentru ce idiot lucra.
Acum se simţea ciudat de recunoscător pentru încurajare. Bailey nu avea
idee prin ce urma să treacă Buck.
***
Chloe Steele îi povesti tatălui său despre planul ei de a urma cursurile
unui colegiu local, începând de luni.
— Şi mă gândesc să mă întâlnesc cu Hattie la prânz.
— Credeam că nu-ţi pasă de ea, spuse Rayford.
— Nu-mi pasă, dar asta nu-i o scuză. Ea nu ştie ce mi s-a întâmplat. Nu
răspunde la telefon. Ai idee pentru ce zboruri şi-a făcut programările?
— Nu, dar trebuie să verific planificarea mea şi o să văd dacă zboară
astăzi.
Rayford află nu numai că Hattie nu zbura în ziua aceea, dar şi că solicitase
un concediu de treizeci de zile.
— Ciudat, spuse Chloe. O s-o sun mai târziu, din oraş. Ce faci astăzi?
— I-am promis lui Bruce că o să mă duc pe la el, ca să urmărim conferinţa
de presă a lui Carpathia, de la sfârșitul dimineţii.
— Cât e ceasul?
— Cred că e 10.00.
— Dacă n-o găsesc pe Hattie până la prânz, o să vin şi eu acolo.
***
Împuternicirea lui Buck se afla la biroul de informaţii, din holul sediului
O.N.U. Fu îndrumat către o sală particulară de şedinţe, din şirul de birouri în
care se instalase deja Nicolae Carpathia. Buck venise mai devreme cu cel
puţin douăzeci de minute, dar, când ieşi din ascensor, se trezi într-o mulţime
de oameni. Nu văzu pe nimeni cunoscut şi merse pe un coridor lung, din
sticlă şi oţel, către camera în care trebuia să i se alăture lui Steve, celor zece
ambasadori desemnaţi a reprezenta membrii permanenţi ai noului Consiliu
de Securitate, diferiţilor consilieri ai noului secretar general (inclusiv
Rosenzweig, Stonagal şi diferiţi membri ai frăţiei internaţionale a maeştrilor
în finanţe) şi, bineînţeles, chiar lui Carpathia.
 Buck fusese întotdeauna un individ dinamic şi plin de încredere în sine.
Ceilalţi nu remarcaseră goana lui premeditată după subiecte. De data asta,
era ezitant, nesigur, iar cu fiecare pas groaza îi creştea. Luminile părură că
devin mai slabe, zidurile mai apropiate. Pulsul i se acceleră. Începu să aibă
presentimente teribile.
Groaza ce-l cuprinsese îi aminti de momentele petrecute în Israel, când
crezuse că va muri. Urma să moară? Nu simţea acest lucru ca pe un pericol
fizic, dar era evident că oamenii care-i stătuseră în drum lui Carpathia – sau
lui Stonagal – muriseră, încă un cadavru în şirul care începea cu ani în urmă,
cu rivalul în afaceri al lui Carpathia, şi se continua cu Dirk Burton şi Alan
Tompkins până la Eric Miller…
Nu, ceea ce simţea el nu era frica de moarte. Cel puţin nu în acel loc, nu în
acel moment. Cu cât se apropia mai mult de sala de şedinţe, cu atât mai mult
îl cuprindea sentimentul că avea să înfrunte ceva rău, de parcă acest rău ar fi
fost concentrat în locul acela. Aproape fără să-şi dea seama, Buck se pomeni
rugându-se în tăcere. „Doamne, fii cu mine! Apără-mă!”
Nu simţi nicio uşurare. Se părea că gândul la Dumnezeu îl făcuse să simtă
răul şi mai intens. Se opri la trei metri de uşa deschisă şi, cu toate că auzi
râsete şi glume, fu aproape paralizat de atmosfera întunecată. Ar fi vrut să fi
fost oriunde altundeva, numai acolo nu. Dar nu mai putea da înapoi. Aceea
era încăperea în care se adunaseră noii conducători ai lumii şi orice
persoană întreagă la minte ar fi dat orice ca să fie acolo.
Buck îşi dădu seama că îşi dorea să fi participat la întrunire şi ea să se fi
sfârşit, să fi luat parte la instalarea noilor reprezentanţi, să fi auzit
cuvântarea de felicitare şi să fi scris deja despre toate aceste lucruri.
Se sili să se îndrepte spre uşă, fără să fie în stare să gândească. Din nou se
rugă lui Dumnezeu şi se simţi laş, aşa cum te simţi când te rogi pe ascuns. Îl
ignorase pe Dumnezeu cea mai mare parte a vieţii, iar în acel moment, când
simţea cele mai cumplite cazne sufleteşti, se aruncase, metaforic vorbind, în
genunchi înaintea Lui.
Dar nu-I aparţinea lui Dumnezeu. Nu încă. Ştia acest lucru. Dumnezeu
răspunsese rugii lui Chloe de a i se da un semn înainte de angajamentul
spiritual. De ce n-ar răspunde şi rugăminţii lui Buck, care cerea calm şi pace?
Buck nu fu în stare să se mişte până nu îl observă Steve Plank.
— Buck! Eram pe cale să începem. Intră!
Dar Buck era copleşit de panică.
— Steve, trebuie să mă duc la toaletă. Am vreun minut la dispoziţie?
Steve se uită la ceas şi zise:
 — Mai ai cinci minute. Şi când te întorci, vino direct aici!
Şi Steve îi arătă un scaun în colţul unui careu alcătuit din mese.
Jurnalistului din Buck îi plăcu: era punctul perfect de observaţie. Se uită la
plăcuţele cu nume aşezate în dreptul fiecărui loc. Locul lui se afla în faţa
mesei principale, unde urma să stea Carpathia, chiar lângă Stonagal… Sau
Stonagal stabilise amplasarea? Lângă Carpathia, în cealaltă parte, se afla o
plăcuţă pe care scria, cu litere de mână, „asistent personal”.
— Ăsta eşti tu? întrebă Buck.
— Nu, răspunse Steve şi-i arătă către colţul opus locului lui Buck.
— Todd-Cothran e aici? se interesă Buck.
— Bineînţeles. E chiar acolo, în penumbră.
Britanicul părea destul de insignifiant. Dar chiar lângă el stăteau Stonagal
– în costum negru – şi Carpathia, care arăta perfect în costumul albastru, cu
cămaşa albă, cravata de-un albastru sclipitor cu ac din aur. Buck tresări când
îi văzu, dar Carpathia îi zâmbi şi-i făcu un semn cu mâna. Buck îi arătă că va
lipsi un minut.
— Acum mai dispui doar de patru minute, zise Steve. Hai, fugi!
Buck îşi lăsă geanta într-un colţ, lângă un paznic solid, cărunt, îi făcu un
semn vechiului său prieten Chaim Rosenzweig şi alergă la toaletă. Plasă o
găleată afară şi încuie uşa. Buck se îndepărtă de uşă, îşi vârî mâinile în
buzunare şi-şi lăsă bărbia în piept, amintindu-şi de sfatul lui Bruce că putea
să-I vorbească lui Dumnezeu aşa cum îi vorbeşti unui prieten.
— Doamne, zise el, am nevoie de Tine, şi nu doar pe durata acestei
întruniri.
Şi, în timp ce se ruga, crezu. Nu era un experiment, nicio încercare făcută
cu inima îndoită. Nu era doar un lucru nou; ştia că, în acel moment, vorbea
cu Dumnezeu însuşi. Recunoscuse că avea nevoie de El, că era la fel de
neajutorat şi de pierdut fără El ca orice alt om, că era la fel de păcătos ca toţi
semenii lui. Nu rostise rugăciunea despre care-i auzise pe ceilalţi vorbind,
dar se rugă pentru aceleaşi lucruri. Înţelegerea fusese făcută. Buck nu era
genul de om care să se fi raportat la aşa ceva cu uşurinţă. Şi era convins că
nu se va răzgândi.
Buck se îndreptă spre sala de şedinţe, mai repede de data asta, dar,
ciudat, fără mai multă încredere în sine. Nu se rugase pentru curaj sau
linişte sufletească. Rugăciunea fusese pentru sufletul lui. Nu ştiuse ce va
simţi, dar nu se aşteptase la acel sentiment continuu de groază.
Dar nu ezită. Când intră în sală, toţi se aflau deja la locurile lor: Carpathia,
Stonagal, Todd-Cothran, Rosenzweig, Steve, ambasadorii şi finanţiştii. Şi o
persoană pe care Buck nu s-ar fi aşteptat s-o vadă acolo: Hattie Durham.
Reporterul privi, uluit, cum femeia se aşeză pe locul asistentului personal al
lui Nicolae Carpathia. Hattie îi făcu cu ochiul, dar el nu-i răspunse. Se grăbi
spre geanta lui, îi mulţumi paznicului înarmat şi luă cu el doar un carnet de
notiţe.
Cu toate că decizia lui nu venise însoţită de niciun sentiment nou, Buck
avea impresia că se întâmpla ceva acolo. Nu se îndoia că Antihristul din
Biblie se afla în acea sală. Şi, în ciuda a ceea ce ştia despre Stonagal şi a ceea
ce făcuse individul în Anglia, în ciuda scârbei ce-l cuprindea când îi simţea
infatuarea, Buck avu cel mai real, mai profund şi mai întunecat sentiment al
prezenţei răului când îl privi pe Carpathia luând loc. Nicolae aşteptă până
când toţi se aşezară, apoi se ridică, solemn.
— Domnilor… şi doamnă, începu el, acesta e un moment important. Peste
câteva minute vom saluta presa şi-i vom prezenta pe aceia dintre voi cărora
li se va încredinţa conducerea noii lumi către o eră de aur. Lumea întreagă
este acum un singur oraş planetar, iar noi trebuie să facem faţă celei mai
mari sarcini şi celei mai mari oportunităţi pe care le-a avut vreodată
omenirea.
 25

Nicolae Carpathia păşi în faţa mesei şi se duse la fiecare persoană în

parte. Îl salută pe fiecare, spunându-i pe nume, cerându-i să se ridice,
strângându-i mâna şi sărutându-l pe amândoi obrajii. O ignoră pe Hattie şi
începu cu noul ambasador britanic.
— Domnule Todd-Cothran, vă prezint ca ambasador al Statelor Marii
Britanii, care includ acum o mare parte din Europa de Vest şi de Est. Vă urez
bun venit în echipă şi vă confer toate drepturile şi privilegiile care vă revin
din ocuparea noii funcţii. Vă doresc să dovediţi aceeaşi consecvenţă şi
înţelepciune care v-au adus numirea în această funcţie.
— Mulţumesc, domnule, zise Todd-Cothran şi se aşeză de îndată ce
Carpathia trecu mai departe.
Todd-Cothran păru şocat, ca şi ceilalţi, când Nicolae îi repetă aceleaşi
urări, inclusiv acelaşi titlu – ambasador al Statelor Marii Britanii –
financiarului britanic de lângă el. Todd-Cothran zâmbi indulgent. Evident,
Carpathia greşise, ar fi trebuit să-l prezinte pe celălalt drept unul dintre
consilierii săi financiari. Dar Buck nu-l văzuse niciodată pe Carpathia
greşind.
Carpathia merse în jurul meselor aranjate în formă de pătrat, trecând pe
la fiecare, spunând aceleaşi cuvinte fiecărui ambasador, schimbând textul
doar ca să includă numele şi titlul potrivite. Prezentarea se modifică foarte
puţin pentru adjuncţii şi consilierii săi personali.
Când ajunse la Buck, păru să ezite. Buck se sculă încet de pe scaun, ca şi
cum n-ar fi fost sigur ca va fi inclus în ceremonie. Zâmbetul larg al lui
Carpathia îl îndemnă să se ridice. Buck se dezechilibră puţin, încercând să
ţină carnetul şi stiloul, în timp ce dădea mâna cu Carpathia. Strângerea de
mână a lui Nicolae fu puternică şi dură tot timpul recitării textului. Carpathia
se uită direct în ochii lui Buck şi vorbi liniştit, cu autoritate.
— Domnule Williams, vă urez bun venit în echipă şi vă confer toate
drepturile şi privilegiile care vă revin conform funcţiei…
Ce însemna asta? Nu la asta se aşteptase Buck, dar era ceva atât de
măgulitor… Dar nu făcea parte din nicio echipă şi nu urma să i se confere
niciun fel de drepturi sau privilegii! Clătină uşor din cap, ca să semnaleze că
Nicolae Carpathia încurcase iarăşi lucrurile, că-l confundase cu altcineva.
Dar Nicolae dădu din cap şi zâmbi şi mai larg, uitându-se în ochii lui Buck.
Ştia prea bine ce făcea.
— Vă doresc să dovediţi aceeaşi consecvenţă şi înţelepciune care v-au
atras numirea în această funcţie.
Buck voia să stea mai drept, să-i mulţumească mentorului său,
conducătorului său pentru această onoare. Dar nu! Nu era bine! El nu lucra
pentru Carpathia. Era un ziarist independent, nu un suporter, nu un
admirator şi, cu siguranţă, nu un angajat al lui Carpathia. Rezistă tentaţiei de
a zice: „Mulţumesc, domnule!”, aşa cum făcuseră toţi ceilalţi. Simţise, văzuse
răul din omul acela şi abia se reţinea să nu-l arate cu degetul şi să-l
numească Antihrist. Aproape că se auzea strigându-i cuvântul acela lui
Carpathia.
Nicolae îl privea încă, încă îi zâmbea, încă îi strângea mâna. După o tăcere
plină de uimire, Buck auzi chicoteli, iar Carpathia zise:
— Eşti cel mai bine venit, prietene puţin prea emoţionat şi tăcut!
Ceilalţi râseră şi aplaudară, în timp ce Carpathia îl sărută. Dar Buck nu
zâmbi. Nici nu-i mulţumi secretarului general. Simţea în gură gust de fiere.
Când Carpathia se duse mai departe, Buck îşi dădu seama prin ce trecuse.
Dacă nu I-ar fi aparţinut lui Dumnezeu, ar fi picat în plasa acelui înşelător.
Vedea asta pe figurile celorlalţi. Se simţeau onoraţi peste măsură pentru că
fuseseră ridicaţi la acel nivel de putere şi de încredere. Chiar şi Chaim
Rosenzweig… Hattie părea că se topeşte în prezenţa lui Carpathia.
Bruce Barnes îl implorase pe Buck să nu se ducă la întrunirea aceea. În
acel moment, Buck înţelese de ce. Dacă ar fi venit aici nepregătit, dacă nu
s-ar fi rugat pentru el Bruce şi Chloe, poate şi comandantul Steele, cine ştie
dacă s-ar fi hotărât şi s-ar fi încredinţat lui Hristos la timp ca să aibă putere
să reziste ispitei puterii…
Carpathia continuă ceremonia cu Steve, care se umfla în pene de mândrie.
Nicolae îi salută, până la urmă, pe toţi cei din încăpere, cu excepţia
paznicului, a lui Hattie şi a lui Jonathan Stonagal. Se înapoie la locul lui şi se
întoarse spre Hattie.
— Domnişoară Durham, zise el, luându-i ambele mâini în mâinile lui, vă
prezint ca asistenta mea personală, care a renunţat la o carieră strălucită în
domeniul aviatic. Vă urez bun venit în echipă şi vă confer toate drepturile şi
privilegiile cuvenite noii dumneavoastră funcţii. Vă rog să dovediţi aceeaşi
consecvenţă şi înţelepciune care v-au adus numirea în această funcţie.
Buck încercă să-i surprindă privirea lui Hattie şi să-i facă un semn de
dezaprobare din cap, dar ea era captivată complet de noul ei şef. Era vina
lui? El i-o prezentase lui Carpathia. Mai putea încă să discute cu ea? Mai
putea să ajungă la ea? Se uită în cameră. Toţi priveau, zâmbind încântaţi, în
timp ce Hattie îşi şopti mulţumirile şi se aşeză.
Carpathia se întoarse teatral spre Jonathan Stonagal. Acesta zâmbi, ca şi
cum ar fi ştiut la ce să se aştepte, şi se ridică plin de demnitate.
— Cu ce să încep, Jonathan, prietene? întrebă Carpathia.
Stonagal privi în jos, recunoscător, iar ceilalţi îşi murmurară aprobarea
că, într-adevăr, era cel mai important dintre ei toţi. Carpathia îi luă mâna şi
începu ceremonios:
— Domnule Stonagal, aţi însemnat pentru mine mai mult decât oricine pe
pământ.
Stonagal îşi ridică privirea, uitându-se în ochii lui Carpathia.
— Vă urez bun venit în echipă, zise Carpathia şi vă confer toate drepturile
şi privilegiile ce vă revin conform noii funcţii.
Stonagal se strâmbă, vizibil neinteresat să fie considerat un membru al
echipei sau să fie onorat de omul pe care el îl făcuse preşedinte al României
şi secretar general al O.N.U. Zâmbetul lui îngheţă, apoi dispăru, în timp ce
Carpathia continuă:
— Vă urez să dovediţi aceeaşi consecvenţă şi înţelepciune care v-au adus
în această funcţie.
În loc să-i mulţumească lui Carpathia, Stonagal îşi trase mâna şi se uită la
bărbatul mai tânăr. Carpathia continuă să se uite la el şi spuse cu voce
liniştită, calmă:
— Domnule Stonagal, puteţi să luaţi loc.
— Nu vreau! ripostă Stonagal.
— Domnule, am glumit un pic, pentru că ştiam că veţi înţelege.
Stonagal roşi. Se vedea că-i părea rău pentru că reacţionase exagerat.
— Nicolae, te rog să mă ierţi, zise Stonagal, silindu-se să zâmbească, dar
evident insultat că fusese împins să se poarte astfel.
— Vă rog, prietene, îl invită Carpathia, vă rog să luaţi loc. Domnilor şi
doamnă, mai avem doar câteva minute până la întâlnirea cu presa.
Buck continua să-l privească pe Stonagal, care clocotea.
— Aş vrea să vă prezint tuturor o lecţie despre cum trebuie să conduci, să
te supui şi să comanzi. Domnule Scott M. Otterness, vă rog să vă apropiaţi.
Paznicul din colţ tresări, surprins, şi se grăbi spre Carpathia.
— Una dintre tehnicile mele de conducere constă în puterea mea de
observaţie, combinată cu o memorie deosebită, zise românul.
 Buck nu putu să-i vadă privirea lui Stonagal, care părea că se gândea să se
răzbune pentru că fusese pus într-o situaţie jenantă, părea că era gata să se
ridice şi să-l pună pe Carpathia la punct.
— Domnul Otterness a fost surprins, pentru că nu a fost prezentat, nu?
— Nu, domnule Carpathia, n-am fost.
— Dar ştiu cum vă numiţi.
Paznicul în vârstă zâmbi şi dădu din cap.
— Şi mai pot să vă spun marca, modelul şi calibrul armei pe care o aveţi
în toc. N-o să mă uit când o s-o scoateţi şi o s-o arătaţi acestui grup.
Buck privi îngrozit cum domnul Otterness dezlegă cureluşa de piele care
ţinea pistolul uriaş fixat în teacă. Îl scoase şi-l ţinu cu ambele mâini, astfel
încât să-l vadă oricine, cu excepţia lui Carpathia. Stonagal era încă roşu la
faţă; părea că-i urcase tensiunea.
— Am remarcat, domnule, că aveţi un pistol special de poliţie, cu butoiaş
de patru inci, încărcat cu gloanţe de mare viteză, cu vârf teşit.
— Corect, zise vesel Otterness.
— Vreţi să mi-l daţi?
— Sigur, domnule.
— Mulţumesc. Puteţi să vă întoarceţi la post, să păziţi geanta domnului
Williams, care conţine un reportofon, un telefon mobil şi un calculator. Am
dreptate, Cameron?
Buck se uită la el, refuzând să vorbească. Îl auzi pe Stonagal mormăind
ceva de genul „trucuri de scamator”. Carpathia continua să-l privească pe
Buck. Niciunul dintre ei nu scoase un cuvânt.
— Ce-i asta? şopti Stonagal. Te porţi ca un copil!
— Aş vrea să vă explic ce vă voi arăta, zise Carpathia.
Iar Buck simţi din nou năvala răului în încăpere. Simţea nevoia să-şi
scarpine pielea de pe braţe care se făcuse precum cea de găină şi să o rupă la
fugă. Dar înlemnise acolo unde stătea. Ceilalţi păreau şi ei încremeniţi, dar
nu la fel de tulburaţi cum erau el şi Stonagal.
— Îi voi cere domnului Stonagal să se ridice încă o dată, zise Carpathia,
ţinând arma mare, urâtă, la şold. Jonathan, te rog!
Stonagal rămase aşezat, uitându-se la el. Carpathia zâmbi şi spuse:
— Jonathan, ştii că poţi să ai încredere în mine. Te iubesc pentru tot ce-ai
însemnat pentru mine şi te rog cu umilinţă să mă ajuţi în această
demonstraţie. O parte a rolului meu este cel de profesor. Ai spus asta chiar
tu şi mi-ai fost profesor ani de zile.
Stonagal se ridică, precaut şi ţeapăn.
 — Iar acum îţi cer să schimbăm locurile.
— Ce-i asta? se enervă Stonagal.
— Va fi limpede imediat şi după aceea nu voi mai avea nevoie de ajutorul
tău.
Buck îşi dădu seama că toţi ceilalţi credeau că Nicolae dorise să spună că
nu va mai avea nevoie de ajutorul lui Stonagal pentru demonstraţia lui.
Credeau că-i va mulţumi lui Stonagal şi-l va lăsa să se întoarcă la locul lui,
aşa cum îl trimisese pe paznicul dezarmat înapoi în colţul său.
Stonagal se strâmbă scârbit şi făcu schimb de locuri cu Carpathia.
Carpathia se afla acum în dreapta lui Stonagal. În stânga acestuia stătea
Hattie, iar în spatele ei se afla Todd-Cothran.
— Iar acum îţi cer să îngenunchezi, Jonathan, zise Carpathia.
Zâmbetul şi tonul glumeţ dispăruseră. Buck avu impresia că toţi cei din
sală îşi ţineau răsuflarea.
— Nu fac aşa ceva! răspunse Stonagal.
— Ba da, zise calm Carpathia. Fă-o acum!
— Nu, domnule, ripostă Stonagal. Ţi-ai pierdut minţile? Nu accept să fiu
umilit. Dacă-ţi închipui că ai ajuns într-o poziţie superioară mie, atunci te
înşeli.
Carpathia ridică revolverul de calibrul 38, îl armă şi-i vârî ţeava în
urechea dreaptă a lui Stonagal. Bătrânul încercă să se îndepărteze, dar
Carpathia îi zise:
— Dacă te mişti, eşti mort!
Câţiva dintre cei prezenţi se ridicară în picioare, inclusiv Rosenzweig,
care strigă rugător:
— Nicolae!
— Vă rog să luaţi loc! zise Carpathia, din nou calm. Jonathan, în genunchi!
Chinuindu-se, bătrânul se ghemui, ţinându-se de scaunul lui Hattie. Nu-l
mai înfrunta pe Carpathia, nici nu se mai uita la el. Ţeava armei era încă în
urechea lui. Hattie înlemnise şi pălise.
— Draga mea, îi zise Carpathia, aplecându-se spre ea, pe deasupra lui
Stonagal, te rog să-ţi tragi scaunul înapoi cam cu un metru, ca să nu-ţi
murdăreşti hainele.
Femeia nu se mişcă.
Stonagal începu să şoptească:
— Nicolae, de ce faci asta? Sunt prietenul tău! Nu reprezint o ameninţare
pentru tine!
 — Nu eşti tu omul care să cerşească, Jonathan. Te rog să fii liniştită,
Hattie, continuă el, privind-o de această dată în ochi, să te ridici şi să-ţi muţi
scaunul, apoi să te aşezi. Păr, piele, bucăţi de craniu şi creier vor sări pe
domnul Todd-Cothran şi peste cei de lângă el. Nu vreau să ţi se întâmple şi
ţie aşa ceva.
Hattie îşi mută scaunul, cu degetele tremurânde.
— Nu, Nicolae, nu! ţipă Stonagal.
Carpathia nu se grăbea.
— O să-l ucid pe domnul Stonagal cu o împuşcătură în creier, pe care nu
va apuca să o audă sau s-o simtă. Noi, ceilalţi, ne vom alege cu ţiuituri în
urechi. Va fi instructiv pentru voi toţi. Veţi înţelege că eu conduc, că nu mă
tem de nimeni şi că nimeni nu mi se poate opune.
Domnul Otterness îşi duse palmele la frunte, de parcă ar fi ameţit, şi căzu
în genunchi. Buck se gândi să facă o tentativă sinucigaşă de a apuca
revolverul, dar îşi dădu seama că încercarea sa ar fi produs moartea altora.
Se uită la Steve, care stătea nemişcat ca şi ceilalţi. Todd-Cothran închise
ochii şi se strâmbă, de parcă aştepta bubuitura în orice secundă.
— După ce domnul Stonagal va muri, vă voi spune tot ce trebuie să vă
amintiţi. Şi, ca să nu zică nimeni că n-am fost corect, nu voi neglija să adaug
că majoritatea mizeriei va zbura pe costumul domnului Todd-Cothran. Fiind
tras de aproape, glonţul de mare viteză îl va ucide şi pe el. Ştiţi, domnule
Williams, că v-am promis că acest lucru se va petrece la momentul potrivit.
Todd-Cothran deschise ochii, auzind ştirea, iar Buck se auzi ţipând „Nu!”,
în timp ce Carpathia apăsa pe trăgaci. Bubuitura zgudui ferestrele, chiar şi
uşa. Capul lui Stonagal se prăbuşi peste Todd-Cothran, iar amândoi muriră
înainte ca trupurile lor să atingă podeaua.
Mai multe scaune fură trase de lângă masă de ocupanţii lor, care se
ridicară, cuprinşi de groază. Buck privi uimit, cum Carpathia puse revolverul
în mâna moale a lui Stonagal şi trase degetul acestuia peste trăgaci.
Hattie tremura pe scaunul ei şi părea că încearcă să scoată un ţipăt ce i se
oprise în gât. Carpathia vorbi din nou.
— Aţi fost martori, spuse el blând, de parcă ar fi vorbit unor copii, la
sfârșitul tragic a două vieţi extrem de productive. Aceşti oameni au fost cei
doi pe care i-am respectat şi admirat mai mult decât pe oricine altcineva din
lume. Nu ştiu şi n-o să înţeleg niciodată ce l-a făcut pe domnul Stonagal să se
repeadă la paznic, să-l dezarmeze, să-şi ia viaţa şi, o dată cu asta, şi pe cea a
colegului său britanic.
 Buck se străduia să nu înnebunească, să-şi menţină judecata limpede şi –
aşa cum îi spusese şeful său la intrare – să-şi amintească totul.
Carpathia continuă, cu ochii plini de lacrimi:
— Pot să vă spun doar că Jonathan Stonagal mi-a spus, chiar astăzi de
dimineaţă, la micul dejun, că se simte responsabil personal pentru două
decese violente în Anglia şi că nu mai putea suporta vina. Sincer vorbind, am
crezut că se va preda autorităţilor internaţionale ceva mai târziu, în cursul
zilei de azi. Şi, dacă n-ar fi făcut-o, l-aş fi denunţat. Nu ştiu ce-a conspirat cu
Todd-Cothran. Dar acest lucru a dus la decesele acelea din Anglia. Dar, dacă
a fost vinovat, atunci s-a făcut dreptate, chiar dacă într-un mod tragic.
Suntem cu toţii îngroziţi şi traumatizaţi de cele la care am fost martori. Cine
n-ar fi? Prima mea acţiune ca secretar general va fi să închid sediul O.N.U.
Pentru restul zilei şi să rostesc, plin de regret, necrologul celor doi vechi
prieteni. Sper că veţi reuşi să depăşiţi această întâmplare nefericită şi că asta
nu va afecta abilitatea dumneavoastră de a sluji în funcţiile dumneavoastră
strategice. Vă mulţumesc, domnilor! În timp ce domnişoara Durham va
anunţa paza, eu voi asculta versiunile dumneavoastră asupra celor
întâmplate aici.
Hattie fugi la telefon şi, cuprinsă de isterie, abia reuşi să se facă înţeleasă:
— Veniţi repede! Aici s-a petrecut o sinucidere! Doi oameni sunt morţi! A
fost groaznic! Grăbiţi-vă!
— Domnule Plank? întrebă Carpathia
— A fost incredibil! exclamă Steve, iar Buck îşi dădu seama că vorbea
serios. Când domnul Stonagal a înhăţat revolverul, am crezut că o să ne
omoare pe toţi!
Carpathia îl ascultă apoi pe ambasadorul Statelor Unite.
— Îl cunosc pe Jonathan de ani de zile, spuse acesta. Cine s-ar fi gândit că
poată să facă aşa ceva?
— Sunt fericit că sunteţi bine, domnule secretar general, zise Chaim
Rosenzweig.
— Nu sunt bine deloc, ripostă Carpathia, şi n-o să-mi revin mult timp
de-aici înainte. Erau prietenii mei.
La fel se întâmplă cu toţi cei din cameră. Buck îşi simţea trupul greu, ca de
plumb, ştiind că Nicolae Carpathia va ajunge, în cele din urmă şi la el şi va
afla că era singurul din încăpere ce nu se afla sub puterea sa hipnotică. Ce se
va întâmplă dacă va spune adevărul? Va fi ucis? Sigur că va fi! Trebuia să fie
ucis. Să mintă? Ar fi trebuit s-o facă?
 Se ruga disperat, în timp ce Carpathia trecea de la unul la altul,
asigurându-se că toţi văzuseră ceea ce voia el să fi văzut şi că erau sincer
convinşi de adevărul celor pe care le spuneau.
„Tăcere! părea că-i spune Dumnezeu lui Buck. Nicio vorbă!”
Buck era atât de recunoscător pentru că simţea prezenţa lui Dumnezeu în
timp ce el se afla cuprins de răul pe care-l simţea şi de sentimentul odios
provocat de masacru. Îi dăduseră lacrimile. Când Carpathia ajunse la el,
Buck avea obrajii umezi şi nu putea să vorbească. Nicolae clătină din cap şi
ridică o mână:
— Groaznic, nu, Cameron? Sinucigaşul l-a luat cu el şi pe domnul
Todd-Cothran…
Buck nu reuşi să scoată vreun cuvânt şi, chiar de-ar fi putut, tot n-ar fi
spus nimic.
— I-ai respectat pe amândoi, Cameron, pentru că nu ştiai că au încercat
să te omoare când erai la Londra.
Apoi, Carpathia se întoarse spre paznic.
— De ce nu l-ai împiedicat să-ţi ia pistolul, Scott?
Bătrânul se ridică şi zise:
— S-a întâmplat atât de repede! Ştiam cine era… Un om bogat,
important… Iar când s-a repezit la mine, nu mi-am dat seama ce vrea. Mi-a
smuls revolverul din toc şi, înainte să apuc să reacţionez, s-a împuşcat.
— Da, da, zise Carpathia, în timp ce paznicii năvăleau în cameră.
Toţi vorbeau deodată, în timp ce Carpathia se retrase într-un colţ,
plângând pierderea prietenilor săi.
Un poliţist în civil le punea întrebări. Buck se duse la el şi-i zise:
— Aveţi destui martori. Vă las cartea mea de vizită, ca să mă sunaţi dacă
veţi avea nevoie de mine.
Poliţistul făcu schimb de cărţi de vizită cu el şi-i permise să plece.
Buck îşi înhăţă geanta şi luă un taxi, întorcând-se la birou. Încuie uşa şi
începu să noteze în grabă fiecare amănunt al poveştii. Scrisese deja mai
multe pagini când îl sună Stanton Bailey. Bătrânul nici nu apuca să respire,
punându-i tot felul de întrebări, fără să-l lase pe Buck să-i răspundă.
— Unde ai fost? De ce n-ai fost la conferinţa de presă? Unde erai când
Stonagal s-a sinucis, omorându-l, în acelaşi timp, şi pe britanicul ăla? Ar fi
trebuit să fii aici. Ar fi fost o chestie de prestigiu pentru noi că ai fost acolo.
Cum o să convingi lumea că ai fost acolo, dacă n-ai apărut la conferinţa de
presă? Cameron, care-i treaba?
— M-am grăbit aici, ca să scriu reportajul.
 — N-aveai un interviu în exclusivitate cu Carpathia programat pentru ora
asta?
Buck uitase, iar Plank nu-i reamintise. Ce trebuia să facă? Se rugă, dar nu
simţi nicio indicaţie. Avea neapărată nevoie să discute cu Bruce sau cu Chloe
sau chiar şi cu comandantul Steele!
— O să-l sun pe Steve şi o să văd ce voi face, răspunse el.
Buck ştia că nu putea să amâne prea mult telefonul, dar nu reuşea să-şi
dea seama ce trebuia să facă. Să fie din nou singur într-o cameră cu
Carpathia? Iar dacă făcea acest lucru, să se prefacă cum că s-ar afla sub
controlul acestuia, aşa cum păreau ceilalţi? Dacă n-ar fi văzut cu ochii lui,
n-ar fi crezut. Va fi iarăşi în stare să reziste influenţei lui, ajutat de
Dumnezeu? Nu ştia.
Formă numărul pagerului lui Steve, iar acesta îl sună peste două minute.
— Suntem foarte ocupaţi, Buck. Despre ce-i vorba?
— Mă întrebam dacă mai pot să-i iau interviul acela în exclusivitate lui
Carpathia…
— Glumeşti? Ai auzit ce s-a întâmplat aici şi vrei un interviu?
— Am auzit?! Am fost acolo, Steve.
— Dacă ai fi fost, atunci ai fi ştiut ce s-a întâmplat înaintea conferinţei de
presă.
— Steve! Am văzut cu ochii mei!
— Nu eşti atent, Buck. Spun că, dacă ai fi fost aici la conferinţa de presă, ai
fi aflat de sinuciderea lui Stonagal în timpul şedinţei preliminare, cea la care
ar fi trebuit să vii şi tu…
Buck nu ştia ce să mai spună.
— Dar m-ai văzut acolo, Steve!
— Nu te-am văzut nici măcar la conferinţa de presă.
— N-am fost la conferinţa de presă, Steve, dar am fost în încăpere când
Stonagal şi Todd-Cothran au murit!
— N-am timp de chestii de-astea, Buck. Nu-i amuzant deloc. Ar fi trebuit
să fii acolo, dar n-ai fost. Eu sunt supărat, Carpathia se simte jignit, aşa că nu,
nu vei obţine niciun interviu în exclusivitate!
— Am legitimaţia! Am primit-o la intrare!
— De ce n-ai folosit-o?
— Am folosit-o!
Steve îi închise telefonul. Marge suna şi-l anunţă că şeful voia să-i
vorbească din nou.
— Ce-i cu chestia că nu te-ai dus la întrunire? întrebă Bailey.
 — Am fost! M-aţi văzut intrând!
— Mda, te-am văzut. Erai acolo. Dar ce-ai găsit mai important de făcut
între timp? Trebuie să discutăm de îndată, Cameron!
— Vă spun că am fost acolo! Vă pot arăta legitimaţia…
— Am verificat lista şi nu erai pe ea.
— Ba am fost, v-am arătat!
— Vreau să spun că numele tău era pe listă, dar nu fusese bifat.
— Domnule Bailey, mă uit la legitimaţie chiar acum. O ţin în mână.
— Cameron, legitimaţia nu înseamnă nimic, dacă n-ai folosit-o. Unde ai
fost?
— Citiţi reportajul meu. Veţi şti unde am fost.
— Tocmai am vorbit cu trei-patru persoane care au fost acolo, printre
care un paznic de la O.N.U. Şi asistenta personală a lui Carpathia, fără să-l
mai pun la socoteală pe Plank. Niciunul dintre ei nu te-a văzut. N-ai fost
acolo!
— M-a văzut un poliţist! Am făcut schimb de cărţi de vizită!
— Mă întorc la birou, Williams! Dacă nu eşti acolo când sosesc, te
concediez!
— O să fiu…
Buck căută cartea de vizită a poliţistului şi formă numărul.
— Circa de poliţie, răspunse o voce.
Buck citi numele de pe cartea de vizită.
— Cu detectivul sergent Billy Cenni, vă rog.
— Vreţi să repetaţi numele?
— Cenni. Sau, poate, e cu un C dur… Kenny…
— Nu-l cunosc. E de la circa asta?
Buck spuse numărul de pe cartea de vizită.
— Numărul e al nostru, dar tipul nu-i de la noi.
— Cum pot să dau de el?
— Sunt ocupat, amice. Sună la centru!
— E important. Nu aveţi o listă a celor din departament?
— Avem mii de poliţişti!
— Vă rog, mai căutaţi: C-E-N-N-I…
— O clipă…
Poliţistul se întoarse curând.
— Nimic. Bine?
— Poate să fie un nou angajat?
— Poate să fie oricine.
 — Unde să sun?
Poliţistul îi dădu lui Buck numărul Cartierului General al Poliţiei. Buck
avu parte de o conversaţie asemănătoare, de data asta cu o tânără amabilă.
— Să mai verific ceva, zise ea. O să sun eu la personal, pentru că nu vă vor
spune nimic, deoarece nu sunteţi poliţist.
Buck o ascultă cum silabisi numele pentru cei de la personal.
— Aha, zise femeia. Mulţumesc. O să-i spun.
Apoi reluă discuţia cu Buck:
— Domnule, cei de la personal spun că nu avem în Departamentul de
Poliţie din New York pe nimeni numit Cenni şi nici n-am avut. Dacă v-a dat
cineva o carte de vizită falsă, ca fiind de la poliţie, am vrea s-o vedem şi noi.
Lui Buck îi rămăsese o singură şansă: să-l convingă pe Stanton Bailey.
***
Rayford Steele şi Bruce Barnes urmăreau conferinţa de presă de la O.N.U.,
încercând să-l vadă pe Buck.
— Unde o fi? întrebă Chloe. Trebuie să fie pe undeva, pe acolo. Toţi
ceilalţi care au participat la întrunire sunt acolo. Cine-i fata aceea?
Rayford se ridică în momentul în care o văzu şi arătă în tăcere spre ecran.
— Tati! exclamă Chloe. Nu-mi spune că şi ţie ţi se pare că…
— Arată ca ea, zise Rayford.
— Ssst! făcu Bruce. Carpathia îi prezintă pe ceilalţi!
— Iar acum, noua mea asistentă personală, care a renunţat la o carieră
strălucită în domeniul aviaţiei…
Rayford căzu pe scaun şi strigă:
— Sper că Buck n-are niciun amestec în treaba asta!
— Şi eu sper, zise Bruce. Asta ar însemna că a fost şi el atras de partea lui
Carpathia…
Ştirea sinuciderii lui Stonagal şi a morţii accidentale a lui Todd-Cothran îi
stupefie.
— Poate că Buck mi-a urmat sfatul şi nu s-a dus, zise Bruce. Sper să fie
aşa…
— Nu prea se potriveşte cu firea lui, spuse Chloe.
— Nu, nu se potriveşte, spuse şi Rayford.
— Ştiu, recunoscu Bruce. Dar sper. N-aş vrea să fi fost silit să se confrunte
cu ticăloşia. Cine ştie ce s-a întâmplat acolo, iar el avea ca ajutor doar
rugăciunile noastre…
— Mi-ar plăcea să cred că i-au fost de ajuns, zise Chloe.
— Nu, ripostă Bruce. Avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
 ***
În momentul în care Stanton Bailey năvăli în biroul lui Buck, o oră mai
târziu, acesta din urmă îşi dăduse seama că avea de-a face cu o forţă pe care
n-o putea înfrunta. Ştia că Steve nu se prefăcea. Credea cu adevărat că Buck
nu fusese acolo. Puterea lui Carpathia asupra oamenilor nu cunoştea limite.
Dacă Buck avea nevoie de o dovadă că Dumnezeu pătrunsese acum în viaţa
lui, iar credinţa lui era adevărată, atunci o avea. Era sigur că, dacă nu L-ar fi
primit pe Hristos înainte să intre în încăperea aceea, ar fi devenit una dintre
marionetele lui Carpathia.
Bailey nu părea dispus să fie contrazis, aşa că Buck îl lăsă pe bătrân să
vorbească şi nu încercă să se apere.
— Nu vreau să mai aud prostiile alea cum că ai fost la întrunire. Ştiu că
te-ai aflat în clădire şi ţi-am văzut legitimaţia, dar tu ştii, ştiu şi eu, ştiu toţi
cei care au fost acolo că tu n-ai fost. Nu-mi imaginez ce ţi s-a părut a fi mai
important decât reuniunea aceea, dar îţi garantez că te-ai înşelat. Un
asemenea lucru este inacceptabil şi de neiertat, Cameron. Nu mai poţi fi
redactor-şef.
— Mă întorc bucuros la funcţia de redactor, zise Buck.
— Nici măcar, amice. Vreau să pleci din New York. Vei fi mutat la biroul
din Chicago.
— Voi fi fericit să-l conduc.
— Nici măcar asta, Cameron, ripostă Bailey. Nu mai am încredere în tine.
Aş putea să te concediez. Dar ştiu că ţi-ai găsi de lucru în altă parte.
— Nu vreau să lucrez în altă parte.
— Foarte bine, pentru că, dacă ai fi încercat să treci la concurenţă, ar fi
trebuit să-i informez pe noii tăi patroni despre prostia pe care ai făcut-o. Vei
fi un reporter obişnuit în Chicago şi vei lucra pentru cea care a fost adjuncta
Lucindei. O s-o sun astăzi s-o informez. Asta înseamnă o reducere
substanţială a lefii, dacă ţinem seama îndeosebi de ceea ce căpătaseși în
urma promovări. Ia-ţi câteva zile libere, fă-ţi ordine în lucrări aici,
subînchiriază-ţi apartamentul şi găseşte-ţi un loc unde să stai la Chicago!
Vreau ca într-o zi să mă lămureşti, fiule! Mi-ai venit cu cele mai jalnice scuze
pentru un asemenea eşec în domeniul ştirilor. Şi erai unul dintre cei mai
buni din branşă!
Domnul Bailey ieşi, trântind uşa.
Buck abia aştepta să discute cu prietenii săi din Illinois, dar nu voia să-i
sune din birou sau din apartament; nici în privinţa telefonului său mobil nu
era convins că nu era supravegheat. Îşi împacheta lucrurile şi luă un taxi
până la aeroport. Îi ceru şoferului să oprească la un telefon public, aflat la o
milă de terminal.
Nu-i răspunse nimeni la familia Steele. Formă numărul bisericii. Bruce îi
răspunse şi-i spuse că Rayford şi Chloe se aflau acolo.
— Pune telefonul pe speaker, îi spuse Buck. Vin cu zborul de la ora 15.00
spre O’Hare. Vreau să vă spun doar atât: Carpathia este individul nostru,
fără urmă de îndoială. Îndeplineşte condiţiile până în cele mai mici
amănunte. Am simţit rugăciunile voastre în timpul întrunirii. Dumnezeu m-a
apărat. Mă mut în Chicago şi vreau să fiu membru al… cum i-ai spus, Bruce?
— Al Armatei Pătimirilor?
— Exact.
— Asta înseamnă… începu Chloe să spună, dar Buck o întrerupse.
— Ştiu foarte bine ce înseamnă. Înscrieţi-mă în ea!
— Ce s-a întâmplat, Buck? întrebă Chloe.
— O să vă povestesc totul când ne vom vedea. Şi ce mai poveste! Ştiu că
sunteţi singurii dintre cunoscuţii mei care o vor crede.
Când avionul ateriză, Buck se grăbi să coboare. La poarta aeroportului fu
salutat cu bucurie de Chloe, Bruce şi Rayford Steele. Îl îmbrăţişară cu toţii,
chiar şi comandantul cel sobru. Când se strânseră într-un colţ, Bruce spuse o
rugăciune, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru noul lor frate şi cerându-I
să-l apere.
Merseră prin terminal şi se îndreptară către garaj, ţinându-se cu mâinile
de după umeri, uniţi într-un scop comun. Rayford Steele, Chloe Steele, Buck
Williams şi Bruce Barnes înfruntau cel mai pare pericol pe care-l putea
înfrunta cineva şi îşi ştiau misiunea.
Sarcina Armatei Pătimirilor era limpede. Avea ca ţel rezistenţa şi lupta
împotriva duşmanilor lui Dumnezeu în timpul celor mai haotici şapte ani pe
care îi va fi văzut vreodată planeta.
 „Ar fi dat orice să dezvăluie adevărata fată a lui Carpathia, să
spună lumii ca era un mincinos, un individ care se folosea de
hipnoză, Antihristul în persoană! Şi, deşi Buck i se împotrivea,
niciunul dintre cei care nu credeau în Hristos nu ar fi înţeles şi nu
ar fi fost de acord cu el. În plus, Scriptura nu spunea că adepţii lui
Hristos ar fi putut face ceva mai mult împotriva lui Antihrist decât
să nu îl susţină. Se împlinea o profeţie veche de mii de ani, iar ei
trebuia să trăiască tragedia până la capăt.
Nicolae Carpathia avea să îl înlăture din calea sa pe preşedintele
Statelor Unite şi pe oricine altcineva. Urma să preia puterea
suprema, ceea ce ar fi declanşat adevărata luptă, cea dintre rai şi
iad. Această ultimă bătălie avea să fie purtată pe viață şi pe moarte.
Pe Buck îl liniştea gândul că sfârşitul era cunoscut încă de la
început… chiar dacă el aflase asta în urmă cu doar câteva
săptămâni.”
 Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii, care
cuprinde unsprezece titluri. A scris peste o sută de cărţi dintre care
zece au intrat în clasamentul de best-seller-uri al New York Times.
Romanele sale apocaliptice se bucură de un mare succes, iar
Supravieţuitorii a fost desemnată Cartea Anului de către Asociaţia
Publiciştilor Creştini Evanghelici în 1997, 1998 şi 1999.

Dr. Tim LaHaye este cel care a avut ideea scrierii unor romane
despre Înălţarea la Cer şi Apocalipsă. Este preot şi un recunoscut
autor şi conferenţiar asupra profeţiilor biblice. Este doctor în
teologie la Western Theological Seminary şi în literatură la Liberty
University.
A scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci şi
trei de limbi şi au fost tipărite în peste 22 de milioane de exemplare.
 Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins
Armata Pătimirilor

Prolog
Ce s-a petrecut anterior…

Într-o secundă de coşmar milioane de oameni au dispărut de pe

fata Pământului. Ei s-au evaporat pur şi simplu, lăsându-şi în
urmă toate bunurile pământeşti: haine, ochelari de vedere, lentile
de contact, meşe de păr, aparate auditive, plombe, bijuterii,
pantofi, chiar şi aparate pentru menţinerea ritmului cardiac şi ace
medicale.
Milioane de oameni au dispărut. Însă alte milioane de oameni au
rămas – adulţi, nu şi copiii însă, ci doar câţiva adolescenţi. Toţi
copiii, chiar şi cei care nu se născuseră încă, au dispărut – unii
chiar în momentul naşterii.
Haosul a pus stăpânire pe lume. Avioane, trenuri, autobuze şi
automobile s-au ciocnit, vase s-au scufundat, case au ars, mulţi
supravieţuitori îndureraţi s-au sinucis. Ambuteiajele şi blocajele în
sistemele de comunicaţii, împreună cu dispariţia unui număr mare
de funcţionari publici, i-au adus pe mulţi în situaţia de a-şi purta
singuri de grijă până la reinstaurarea, fie şi aproximativă, a ordinii.
Unii spuneau că lumea fusese invadata de extratereştri. Alţii
spuneau că dispariţiile erau rezultatul atacului cine ştie cărui
inamic. Şi totuşi toate statele de pe glob erau afectate de dispariţii.
Comandantul Rayford Steele şi fiica sa în vârstă de douăzeci de
ani, Chloe, au fost lăsaţi pe Pământ. Soţia lui Rayford şi fiul lor în
vârstă de doisprezece ani au dispărut. Deasupra Atlanticului, în
timp ce pilota un avion Boeing 747 spre Londra, Rayford îi spusese
vechii sale însoţitoare de bord, Hattie Durham, că nu ştie ce se
întâmplase. Adevărul înspăimântător era că ştia prea bine ceea ce
se petrecuse. Soţia sa îl avertizase în legătură cu acest eveniment.
Hristos venise să îi ia cu El pe aleşii Lui, iar restul oamenilor,
printre care se aflau şi Rayford şi Chloe, fuseseră lăsaţi, deveniseră
supravieţuitorii.
Rayford devenise obsedat de aflarea adevărului şi de faptul că era
necesar să se asigure că el şi Chloe nu trebuiau să rateze o posibilă
a doua şansă. Se simţea responsabil pentru scepticismul
manifestat de fiica sa, pentru atitudinea ei de a crede numai ceea ce
vedea şi simţea.
 Căutările l-au purtat spre biserica frecventată de soţia sa, unde
un număr de oameni, printre care şi o parte dintre cei care
îndeplineau serviciul religios, fuseseră lăsaţi pe Pământ. Pastorul
Bruce Barnes îşi pierduse soţia şi copiii, iar el, mai mult decât
ceilalţi, îşi dăduse seama de îndată că slaba şi falsa lui credinţa îl
trădase în cel mai important moment din viaţă. Într-o clipă, din cel
mai convins sceptic din lume, el devenise un evanghelist entuziast.
Aflați sub păstorirea lui Bruce şi sub influenţa unei casete video
pe care vechiul pastor o lăsase pentru aceste momente, mai întâi
Rayford şi apoi Chloe ajunseseră să creadă în Hristos. Împreună cu
noul pastor, ei formaseră ceea ce s-a numit Armata Pătimirilor, un
grup care era decis să înfrunte forţele răului în perioada
apocaliptică prezisă de Biblie.
Între timp, Cameron „Buck“ Williams, unul dintre reporterii
principali ai prestigioasei reviste Global Weekly, avea de îndeplinit o
misiune proprie. Buck se afla la bordul avionului pilotat de Rayford
Steele în momentul Înălţării la Cer şi fusese însărcinat să găsească
explicaţii oarecum raţionale pentru dispariţiile din toată lumea.
Interviurile lui îl aduseseră faţă în faţă cu una dintre cele mai
influente şi carismatice personalităţi din toate timpurile:
misteriosul conducător român, Nicolae Carpathia. La două
săptămâni de la dispariţii, Carpathia dobândise puterea mondială,
devenind preşedintele Naţiunilor Unite şi promiţând lumii
devastate linişte şi unitate.
Buck i-o prezentase lui Carpathia pe Hattie Durham, iar acesta o
numise imediat asistenta lui. După ce ajunsese să creadă în
Hristos, fiind influenţat de Rayford, Chloe şi Bruce, Buck se simţi
vinovat faţă de Hattie; acum încerca cu disperare să o îndepărteze
de Carpathia.
Retrogradat din pricina unui aşa-zis eşec profesional privind un
subiect important, Buck s-a mutat de la New York la Chicago,
unde, alături de Rayford, Chloe şi Bruce, a devenit cel de-al
patrulea membru al Armatei Pătimirilor. Cei patru au decis sa
reziste, să lupte împreună împotriva potrivniciilor fără sa dea
înapoi. Reprezentând milioanele de oameni care pierduseră
oportunitatea de a-L întâlni pe Hristos în ceruri, ei au jurat să nu-şi
piardă credinţa proaspăt regăsită, indiferent de ceea ce le-ar putea
aduce viitorul.
Buck Williams este martorul consolidării puterii malefice şi
criminale reprezentate de Nicolae Carpathia, iar Bruce Barnes a
aflat, studiind Scriptura, ca vor veni zile negre. După toate
probabilităţile, numai unul dintre cei patru membri ai Armatei
Pătimirilor va supravieţui în următorii şapte ani.
Însă numai Bruce dispune de mai multe informaţii în legătură cu
teroarea ce este pe cale să se declanşeze. Dacă ceilalţi ar şti toate
astea, nu s-ar mai aventura în ceea ce avea să urmeze cu atâta
curaj.

Era rândul lui Rayford Steele sa ia o pauză. Îşi dădu jos căştile, şi
le puse în jurul gâtului şi căută în geantă Biblia soţiei lui, în tot
acest timp mirându-se cât de repede i se schimbase viaţa. Câte ore
irosise în astfel de momente de odihnă, răsfoind ziare şi reviste care
nu aveau nimic interesant? După toate câte se întâmplaseră, o
singură carte îi mai putea trezi interesul.
Boeing-ul 747 era pe pilot automat încă de când plecase din
Baltimore şi avea să ajungă la Chicago la ora 16.00, în acea vineri
după-amiaza. Însă noul secund al lui Rayford, Nick, se aşezase în
dreptul manşei şi privea fix, înainte, de parcă ar fi pilotat avionul.
„Nu mai vrea să îmi vorbească, gândi Rayford. Ştia ce aveam de
gând să spun şi m-a făcut să tac.”
— Te deranjează dacă citesc Biblia pentru o vreme? întrebă
Rayford.
Tânărul se întoarse şi îşi îndepărtă casca stângă de pe ureche:
— Poftim?
Rayford repetă, arătându-i Biblia care îi aparţinuse soţiei sale, pe
care nu o mai văzuse de peste două săptămâni şi pe care, probabil,
nu avea să o mai vadă până peste şapte ani.
— Atâta timp cât nu te aştepţi să te ascult.
— Am înţeles asta foarte bine, Nick. Ştii că nu îmi pasă ce
gândeşti tu despre mine, nu-i aşa?
— Poftim?
Rayford se aplecă şi vorbi mai tare:
— Ceea ce crezi tu despre mine ar fi fost extrem de important
acum câteva săptămâni, spuse el. Dar…
— Da, ştiu. Bine… Am înţeles, Steele, e în regula? Tu şi mulţi
alţii credeţi că tot ce s-a întâmplat are legătură cu Iisus. Eu, unul,
nu cred asta. Amăgiţi-vă cu toţii, numai lăsaţi-mă în pace!
Rayford ridică din sprâncene şi dădu din umeri:
 — Nu m-ai fi respectat dacă nu aş fi încercat.
— Nu fi atât de sigur de asta!
Rayford se întoarse la lectura sa, dar curând ziarul Chicago
Tribune care se vedea ieşind din geanta îi acapară atenţia.
Chicago Tribune, la fel ca toate ziarele, avea un subiect de prima
pagină. În timpul unei întâlniri confidenţiale la Naţiunile Unite,
chiar înaintea unei conferinţe de presă organizate de Nicolae
Carpathia, s-a petrecut o crimă sau o sinucidere oribilă. Noul
Secretar General al Naţiunilor Unite, Nicolae Carpathia, tocmai îi
nominalizase pe cei zece membri ai Consiliului de Securitate extins
şi, aparent, făcuse o greşeală, numind două persoane pentru
aceeaşi poziţie, cea de ambasador al O.N.U. Din partea Marii
Britanii.
Conform martorilor, miliardarul Jonathan Stonagal, prietenul şi
cel care-l sprijinea financiar pe Carpathia, a bruscat deodată un
gardian, i-a furat arma şi s-a împuşcat în cap, glonţul trecând prin
el şi omorându-l pe unul dintre noii ambasadori ai Angliei.
Lucrările Naţiunilor Unite au fost sistate în acea zi, iar Carpathia
a fost puternic afectat de tragica pierdere a celor doi buni prieteni şi
consilieri de încredere.
Oricât de ciudat ar fi părut, Rayford Steele era unul dintre
singurii patru oameni din lume care ştiau adevărul despre Nicolae
Carpathia, şi anume că era un mincinos, un adevărat specialist în
spălarea creierelor prin hipnoză – Antihristul în persoană. Alţii
poate că îl bănuiau pe Carpathia că este altceva decât ceea ce pare,
însă numai Rayford, fiica lui, pastorul şi noul său prieten,
jurnalistul Buck Williams, aveau această certitudine.
Buck fusese unul dintre cei şaptesprezece oameni care se aflau
în sala de conferinţe a Naţiunilor Unite. A asistat ca martor al unei
neobişnuite întâmplări: nu fusese o crimă sau o sinucidere, ci o
crimă dublă. După părerea lui Buck, Carpathia însuşi a luat arma
gardianului, şi-a forţat vechiul prieten, pe Jonathan Stonagal, să
îngenunchieze, iar, apoi, i-a ucis pe Stonagal şi pe ambasadorul
britanic cu un singur foc de armă.
Carpathia regizase crimele; apoi, în timp ce martorii erau
îngroziţi, el le-a povestit pe un ton liniştit ceea ce tocmai văzuseră;
ceea ce le-a spus coincidea cu articolul apărut în ziar. Toţi martorii
din acea cameră confirmaseră relatarea. Toţi, în afară de unul. Toţi
credeau că era o întâmplare terifiantă. Până şi Steven Planck, fostul
şef al lui Buck, acum purtătorul de cuvânt al lui Carpathia, credea
versiunea asta. Şi Hattie Durham, fosta însoţitoare de bord a lui
Rayford, care devenise asistenta personală a lui Carpathia, era de
aceeaşi părere. Toţi, cu excepţia lui Buck Williams, erau convinşi
de acelaşi lucru.
Două nopţi mai târziu, Rayford îşi manifestă neîncrederea atunci
când Buck îi relată varianta sa în biroul lui Bruce Barnes:
— Eşti unica persoană din cameră care a văzut lucrurile astfel? îl
provocase el pe scriitor.
— Domnule comandant Steele, îi spusese Buck, toţi am văzut
acelaşi lucru. Însă Carpathia a descris calm ceea ce a vrut să
credem că am văzut, iar toţi, cu excepţia mea, au acceptat de îndată
spusele lui, considerându-le adevărate. Vreau să ştiu cum va
explica faptul că succesorul ambasadorului era deja prezent şi
depusese jurământul atunci când a avut loc crima. Insa acum nu
mai există nicio dovada că eu m-am aflat în acea cameră. E ca şi
cum Carpathia le-ar fi şters tuturor din minte această amintire.
Cunoscuţi de-ai mei jură acum că eu nu am fost acolo şi nu
glumesc în legătură cu asta.
Chloe şi Bruce Barnes s-au uitat unul la altul, iar apoi amândoi
l-au privit pe Buck. Acesta devenise, în sfârşit, credincios, chiar
înainte de a participa la întâlnirea din sediul Naţiunilor Unite.
— Sunt absolut convins că, dacă aş fi păşit în acea sală fără să
cred în Dumnezeu, aş fi fost „reprogramat“ la fel ca restul, spuse
Buck.
— Dar acum, dacă pur şi simplu ai spune lumii adevărul…
— Domnule, am fost trimis la Chicago pentru că şeful meu crede
că am ratat acea întâlnire. Steve Planck m-a întrebat de ce nu i-am
acceptat invitaţia. Încă nu am vorbit cu Hattie, dar ştiţi la fel de
bine ca şi mine că ea nu îşi va aminti că am fost acolo.
— Cea mai importantă întrebare este ce anume crede Carpathia
că e în mintea ta. Crede cumva că ţi-a şters adevărul din memorie?
Dacă şi-a dat seama că ştii ceva, atunci eşti în mare pericol.
Acum, în timp ce Rayford citea în ziar această poveste ciudata,
observă cum Nick schimbase de pe pilot automat pe conducere
manuală.
— Prima fază a coborârii, zise Nick. Vreţi să faceţi
dumneavoastră aterizarea?
— Bineînţeles, spuse Rayford.
Nick ar fi putut să execute aterizarea, însă Rayford simţea că e
obligaţia lui. El era comandantul. El răspundea pentru pasagerii de
la bord. Şi chiar dacă avionul ar fi putut ateriza singur. Rayford
nu-şi pierduse încă bucuria de a-l pilota. Puţine lucruri îi mai
aminteau de viaţa pe care o dusese cu câteva săptămâni mai
devreme, iar aterizările se numărau printre acestea.

Buck Williams îşi petrecuse ziua căutând o maşină – un lucru de

care nu avusese nevoie în Manhattan – şi o locuinţă. Găsise un
apartament decomandat superb, într-un loc în care se spunea că
există deja telefoane instalate, situat la jumătatea distanţei dintre
biroul revistei Global Weekly din Chicago şi biserica Oraşului Noii
Speranţe din Mount Prospect. Încercase să se convingă pe sine
însuşi că acea biserică îl făcea să se mute mai în vestul oraşului, şi
nu Chloe, fiica lui
Rayford Steele. Ea era cu zece ani mai tânără decât el şi,
indiferent de atracţia pe care o simţea faţă de ea, era sigur ca se
raporta la el ca la un fel de mentor mai în vârstă.
Buck îşi amânase vizita la birou. Oricum, nu era aşteptat decât
lunea următoare şi nu îi făcea nicio plăcere faptul că trebuia să o
întâlnească pe Verna Zee. Atunci când trebuise să găsească un
înlocuitor pentru Lucinda Washington, care condusese biroul din
Chicago, dar care dispăruse, îi spusese agresivei Verna că fusese
prea impulsivă atunci când se mutase în biroul fostei ei şefe. Iar
acum Buck fusese retrogradat, iar Verna – avansată. Dintr-o dată,
ea era cea care îi dădea ordine.
Însă Buck nu dorea să îşi petreacă sfârşitul de săptămână
gândindu-se cu teamă la aceasta întâlnire şi, totodată, nu dorea să
o revadă pe Chloe Steele imediat, aşa că se opri la birou chiar
înainte de sfârşitul programului. Avea de gând Verna să îl facă să
plătească pentru anii de celebritate, când Buck câştigase
nenumărate premii în calitate de reporter special? Sau avea de
gând să îl tortureze cu amabilitatea ei?
Buck simţi privirile fixe şi zâmbetele trepăduşilor atunci când
traversă biroul. Desigur, acum toată lumea ştia ce se întâmplase.
Le părea rău pentru el, erau uimiţi de lipsa lui de tact. Cum putea
Buck Williams să rateze o întâlnire care, cu siguranţă, avea să fie
socotită drept unul dintre momentele cele mai importante din
istoria jurnalismului, chiar şi în cazul în care nu s-ar fi soldat cu cei
doi morţi? însă toţi erau conştienţi de consideraţia de care se
bucura Buck. Fără îndoială, mulţi dintre cei prezenţi s-ar fi simţit
onoraţi să lucreze împreună cu el.
 Bineînţeles, Verna ocupase deja biroul cel mare. Buck îi făcu cu
ochiul lui Alice, secretara cu păr ţepos a Vernei, şi aruncă o privire
înăuntru. Părea că Verna stătea de ani de zile în acel birou. Ea
rearanjase deja mobila şi redecorase pereţii cu fotografii şi cu
propriile diplome. Fireşte, se simţea stăpână pe situaţie şi savura
fiecare clipă.
Pe biroul Vernei se afla un teanc de hârtii, iar monitorul
computerului ei funcţiona, însă ea părea că se uită în gol pe
fereastră. Buck băgă capul înăuntru şi îşi drese vocea. El observă
uimirea ei când îl recunoscu, urmată apoi de un scurt moment în
care îşi reluă expresia obişnuită:
— Cameron, spuse ea pe un ton sec, neridicându-se de la birou.
Nu te aşteptam până luni.
— Am venit în recunoaştere. Poţi să îmi spui Buck.
— O să îţi spun Cameron, dacă nu te superi şi…
— Mă supăr. Te rog…
— Atunci o să îţi spun Cameron chiar dacă te superi. Ai anunţat
pe cineva că vii?
— Poftim?
— Ai cumva o programare?
— O programare?
— Pentru o întrevedere cu mine. Am un program de respectat,
dacă asta te interesează…
— Şi nu ai puţin timp şi pentru mine?
— Aşadar, să înţeleg că soliciţi o programare?
— Dacă nu te deranjează. Aş dori să ştiu unde o să stau şi ce fel
de sarcini îmi vei repartiza…
— Lucrurile astea sunt cele pe care le vom stabili atunci când ne
vom întâlni, spuse Verna. Alice! Vezi, te rog, dacă pot să primesc pe
cineva peste douăzeci de minute!
— Puteţi, strigă Alice. Şi voi fi bucuroasă să îi arăt domnului
Williams postul său de lucru în timp ce aşteaptă, dacă
dumneavoastră…
— Prefer să fac eu însămi asta, Alice. Mulţumesc. Puţi să închizi
uşa după tine?
Alice se ridică cu părere de rău, trecu pe lângă Buck şi închise
uşa. Acestuia i se păruse ca fata chiar îşi dăduse ochii peste cap.
— Tu poţi să îmi spui Buck, îi şopti el.
— Mulţumesc, spuse ea timidă, arătându-i un scaun de lângă
biroul ei.
 — Trebuie să aştept aici, de ca şi cum aş avea întâlnire cu
directorul şcolii?
Fata dădu din cap:
— V a căutat cineva mai devreme. Nu s-a prezentat. I-am spus că
nu vă poate găsi până luni.
— Nu a lăsat niciun mesaj?
— Nu, îmi pare rău.
— Aşadar, unde este biroul meu?
Alice aruncă o privire spre uşă, de parcă i-ar fi fost frică să nu o
vadă Verna. Se ridică în picioare şi arată spre un colt îndepărtat,
care nu avea fereastră.
— Acolo era cafetiera ultima dată când am fost aici, spuse Buck.
— Încă mai este acolo, spuse Alice, chicotind.
Interfonul ei ţârâi.
— Da, doamnă.
— V-ar deranja dacă aţi vorbi în şoaptă, de vreme ce tot aveţi de
gând să vorbiţi în timp ce eu lucrez?
— Îmi cer scuze!
De data asta, Alice chiar îşi dădu ochii peste cap.
— Mă duc să arunc o privire, şopti Buck, ridicându-se de pe
scaun.
— Vă rog, nu, spuse ea. O să îmi faceţi probleme ştiţi
dumneavoastră cu cine.
Buck dădu din cap şi se aşeză la loc. Se gândi la locurile pe care
le vizitase, la oamenii pe care îi cunoscuse, la pericolele pe care le
înfruntase în cariera lui. Iar acum trebuia să şuşotească cu o
secretară şi să nu îi facă acesteia probleme cu şefa ei ambiţioasă,
care niciodată nu reuşise să scrie suficient de bine, astfel încât să
impresioneze pe cineva.
Buck oftă. Măcar era în Chicago, alături de singurii oameni
despre care ştia cu certitudine că sunt interesaţi de soarta lui.

În ciuda noii lui credinţe, Rayford Steele trecea prin adânci

frământări sufleteşti. În timp ce se plimba pe Aeroportul O’Hare,
fiind depăşit brusc şi în linişte de către Nick, se simţi deodată
îngrozitor de trist. Cât de dor îi era de Irene şi de Raymie! Ştia, fără
urmă de îndoială, că ei se aflau în rai şi că, probabil, le era milă de
el. Însă lumea se schimbase atât de mult de la dispariţiile
misterioase, încât aproape niciunul dintre cunoscuţii săi nu îşi
recăpătase echilibrul interior. Era recunoscător pentru că îl avea pe
Bruce ca să îi înveţe Scriptura pe el ş pe Chloe, că îl avea pe Buck
alături de ei, însă uneori perspectiva viitorului devenea apăsătoare.
Din această cauză i se părea atât de liniştitor să vadă faţa
zâmbitoare a lui Chloe la capătul coridorului. În cei douăzeci de ani
de când zbura, se obişnuise să-i conducă şi să-şi ia la revedere de la
pasageri la ieşirea din terminal. Mulţi piloţi aveau obiceiul să
debarce şi să se ducă singuri acasă.
Chloe şi Rayford se înţelegeau acum mai bine ca niciodată.
Deveniseră repede prieteni şi confidenţi şi, spre deosebire de
vremurile când nu cădeau de acord în nicio privinţă, acum
sufereau deopotrivă în urma pierderii, erau strâns legaţi de
credinţa proaspăt regăsită şi deveniseră coechipieri în ceea ce ei
numeau Armata Pătimirilor.
Rayford îşi îmbrăţişă fiica:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, dar Bruce a tot încercat să te găsească. A convocat o
întâlnire de urgenţa a grupului în seara asta. Nu ştiu ce s-a
întâmplat, însă ar vrea să dăm de Buck.
— Cum ai ajuns aici?
— Cu un taxi. Ştiam că maşina ta e aici.
— Unde ar putea să fie Buck?
— Avea de gând să caute o maşină şi un apartament astăzi. Ar
putea fi oriunde.
— L-ai sunat la birou?
— Am vorbit cu Alice, secretara de acolo, mai devreme, în
după-amiaza asta. Nu era aşteptat până luni, dar am putea să mai
încercăm să vorbim cu el din maşină. Adică, să încerci tu… Ar
trebui să îl suni, nu crezi? Mai degrabă îl suni tu, decât eu.

Alice se aşeză la biroul ei aplecându-se înainte, cu capul uşor

înclinat, uitându-se la Buck şi încercând din răsputeri să nu râdă
în timp ce acesta îi povestea în şoaptă anecdote. În tot acest timp,
Buck se întreba cât de multe dintre lucrurile pe care le adusese din
biroul său spaţios din Manhattan aveau să încapă în spaţiul pe
care trebuia să îl împartă cu cafetiera biroului. Telefonul sună, iar
Buck putu auzi conversaţia purtată de ambele persoane la interfon.
Buck auzi vocea recepţionistei din holul de la intrare.
— Alice, Buck Williams mai e acolo?
— Da, e chiar aici.
— Cheamă-l la telefon.
 Era Rayford Steele, care suna din maşină.
— La 7.30, în seara asta? întrebă Buck. O să fiu acolo,
bineînţeles. Ce s-a întâmplat? Hm… Spune-i că o salut şi eu şi că
ne vedem diseară, la biserică.
Buck tocmai termina conversaţia, când Verna apăru în cadrul
uşii, încruntându-se la el.
— E vreo problemă? întrebă el.
— O să ai propriul telefon cât de curând, spuse ea. Intră.
De îndată ce se aşeză, Verna îl informă cu amabilitate că, din acel
moment, nu avea sa mai călătorească prin lume, pe post de
reporter special pentru revista Global Weekly.
— Noi, cei de aici, din Chicago, avem o contribuţie importantă,
dar limitată, spuse ea. Noi interpretăm ştirile naţionale şi
internaţionale din perspectivă locală şi regională, iar apoi trimitem
articolele noastre la sediul din New York.
Buck stătea ca pe ace:
— Aşadar, îmi va reveni piaţa de animale din Chicago?
— Nu mi se pare amuzant, Cameron. Niciodată nu mi s-a părut
ca ai fi un tip amuzant. Ţi se va repartiza orice subiect despre care
va trebui sa scriem în săptămâna respectivă. Articolele tale vor fi
analizate de un redactor şi de mine, iar eu voi decide dacă sunt
suficient de importante sau de bune, astfel încât să fie trimise la
New York.
Buck oftă:
— Nu obişnuiam să îmi întreb superiorul ce să fac cu articolele
pe care le scriam. Presupun că nu ştiai asta.
— Relaţia ta cu Stanton Bailey va fi negociata prin mine de acum
încolo. Ne-am înţeles?
— Mă întrebi dacă am înţeles sau dacă sunt de acord?
— Niciuna din aceste variante, spuse ea. Te întreb dacă te vei
supune.
— E puțin probabil, spuse Buck, simţind cum gâtul i se
inflamează şi pulsul îi creşte.
Nu dorea să înceapă un dialog pe un ton răstit cu Verna. Însă
nici nu avea de gând să stea sub papucul unei persoane care nu
avea ce să caute în jurnalism – cu atât mai mult, cu cât aceasta
şedea în scaunul care îi aparţinuse Lucindei Washington – şi care
acum îi era şefă.
— O să discut toate astea cu domnul Bailey, spuse ea. După cum
îţi poţi imagina, dispun de tot felul de mijloace pentru a-i sancţiona
pe angajaţii neascultători.
— Îmi pot imagina. De ce nu îl suni chiar acum?
— Pentru ce anume?
— Ca să afli ce trebuie să fac. Am acceptat retrogradarea şi
mutarea mea. Ştii la fel de bine ca şi mine că, punându-mă să mă
ocup de probleme regionale, îmi iroseşti cunoştinţele şi experienţa.
— Şi presupun că insinuezi că îţi irosesc şi talentul, de
asemenea.
— Poţi presupune ce vrei. Însă, înainte să faci asta, trebuie să iei
în considerare faptul că am investit ore întregi în reportajul referitor
la teoria dispariţiilor – ah, de ce vorbesc tocmai cu tine despre asta?
— Pentru că sunt şefa ta şi pentru că e puţin probabil ca un
simplu jurnalist din biroul din Chicago să scrie un articol de
analiză.
— Nici măcar un jurnalist care a mai scris sute de astfel de
articole? Te provoc: sună-l pe Bailey! Ultima dată când a spus ceva
despre articolul meu a fost că era convins că o să fie extrem de bun.
— Da? Ultima dată când am vorbit eu cu el mi-a povestit despre
ce a vorbit cu tine ultima dată.
— A fost o neînţelegere.
— A fost o minciună. Ai spus că ai fost undeva, iar toată lumea
care a fost acolo spune că nu ai fost acolo. Eu te-aş fi concediat.
— Dacă tu ai fi avut puterea să mă concediezi, aş fi demisionat
eu singur.
— Vrei să demisionezi?
— O să îţi spun ce vreau, Verna. Vreau să…
— Mă aştept ca toţi subordonaţii mei sa îmi spună domnişoara
Zee.
— Nu ai niciun subordonat în birou, spuse Buck. Şi nu cumva tu
eşti…
— Eşti pe punctul de a mă scoate din sărite, Cameron.
— Nu crezi ca „domnişoara” Zee sună cam ciudat?
Verna se ridică:
— Urmează-mă!
Trecu în grabă pe lângă el şi năvăli afară din birou, mergând
nervos pe coridorul lung cu pantofii ei de băbătie.
Buck se opri în dreptul biroului lui Alice:
— Mulţumesc pentru tot, Alice, spuse el repede. Am o mulţime
de lucruri care trebuie să ajungă aici şi pe care s-ar putea să
trebuiască să le redirecţionezi către noul meu apartament.
 Alice dădu din cap, însă zâmbetul ci îngheţă atunci când Verna
urlă de pe coridor:
— Acum, Cameron!
Buck se întoarse cu încetineală:
— Mai vorbim noi, Alice…
Buck se mişca lent intenţionat, ca să o enerveze pe Verna şi văzu
cum lumea din redacţie se prefăcea că nu observă ceea ce se
întâmpla, în timp ce se străduiau cu toţii să îşi înăbuşe chicotele de
râs.
Verna se precipită spre colţul care servea drept adăpost cafetierei
şi îi arătă un birou mic, cu un telefon şi un fişet. Buck afişă un aer
dispreţuitor.
— O să ţi se aducă un computer cam peste o săptămână, spuse
ea.
— Livrează-l la apartamentul meu.
— Mi-e teamă că este imposibil.
— Nu, Verna, ceea ce este imposibil este faptul că tu încerci să
scapi de frustrarea acumulată cine ştie unde, cine ştie cum. Înţelegi
la fel de bine ca şi mine că nicio persoană care are un dram de
respect față de sine nu ar suporta una ca asta. Dacă o să lucrez în
Chicago, o să lucrez acasă, folosind un computer, un modem şi un
fax. Şi dacă te aştepţi să mă vezi în acest birou, din cine ştie ce
motiv, sună-l chiar acum pe Stanton Bailey.
Verna părea pregătită să-i facă faţă, aşa încât Buck se întoarse în
biroul ei, urmat de „şefă”. Trecu pe lângă Alice, care părea şocată, şi
se opri în aşteptare la biroul Vernei până când ea îl ajunse din
urmă.
— Formezi tu numărul sau o fac eu? o întrebă.
Rayford şi Chloe luară masa în drum spre casă şi ajunseră
tocmai când superiorul lui Rayford îi lăsa un mesaj urgent pe robot:
„Sună-mă de îndată ce ajungi acasă!”
Cu şapca la subsuoară şi încă îmbrăcat în uniformă, Rayford
formă numărul cunoscut:
— Ce s-a întâmplat, Earl?
— Mulţumesc că m-ai sunat de îndată, Ray. Noi doi ne
cunoaştem de mult timp.
— Ne cunoaştem de suficient de multă vreme, astfel încât să îmi
spui ce ai pe suflet, Earl. Ce am mai făcut de data asta?
— Ăsta nu e un telefon oficial, ai înţeles? Nu e o mustrare sau o
avertizare sau mai ştiu eu ce. E o conversaţie ca de la prieten la
prieten.
— Spui că e ca de la prieten la prieten, Earl… Trebuie să mă aşez
cumva?
— Nu, însă trebuie să îţi spun, amice, să o laşi mai moale cu
prozelitismul.
— Cu…
— Cu discuţiile despre Dumnezeu în timpul slujbei, omule.
— Earl, ştii că nu continui atunci când cineva îmi spune să mă
opresc şi ştii că acest lucru nu îmi influenţează activitatea în niciun
fel. În orice caz, tu ce crezi că a provocat dispariţiile?
— Am mai vorbit despre asta, Ray. Tot ce pot sa îţi spun e că Nick
Edwards o sa îţi întocmească un raport şi vreau să pot spune că noi
doi deja am discutat despre subiect şi că ai fost de acord să încetezi.
— Sa îmi facă raport? Am încălcat vreo regulă, am violat vreo
procedură, am comis vreo crima?
— Nu ştiu cum are de gând să îi spună, însă ai fost avertizat,
nu-i aşa?
— Credeam că ai spus că încă nu e nimic oficial.
— Încă nu este, Ray. Dar vrei să fie? Trebuie să te sun mâine şi
să te oblig să vii până aici pentru o întâlnire şi să scriu un memoriu
care să fie adăugat la dosarul tău? Nu vrei să încerc să împac pe
toată lumea şi să le spun tuturor că a fost o neînţelegere, care s-a
rezolvat acum şi că nu o să se mai repete?
Rayford nu-i răspunse imediat.
— Haide, Ray, nu trebuie să te gândeşti prea mult la asta. Nu-mi
place să ştiu că trebuie să te gândeşti la chestia asta.
— O să trebuiască să mă mai gândesc, Earl. Mulţumesc că m-ai
anunţat, dar nu sunt încă pregătit să fac compromisuri.
— Nu-mi face una ca asta, Ray.
— Ţie nu-ţi fac nimic, Earl. Mi-o fac mie însumi.
— Da, dar eu sunt cel care o sa trebuiască să găsească un
înlocuitor cu atestat pentru 747 şi 757.
— Adică e chiar atât de grav? Pot să îmi pierd slujba din cauza
asta?
— Poţi să fii sigur…
— Totuşi o să trebuiască să mă mai gândesc.
— Situaţia e destul de complicată, Ray. Ascultă-mă, dacă o să îţi
revii şi o să reuşim să trecem peste asta, trebuie să dai din nou
testul pentru ’57. În următoarea lună şi jumătate, o să mai aducă
încă şase avioane de tipul ăsta, care o să decoleze de aici. Ar trebui
să îţi doreşti sa ajungi pe lista piloţilor pe ’57. Ştii, aşa o să câştigi
mai mulţi bani.
— Pentru mine, asta nu mai contează aşa de mult, Earl.
— Ştiu.
— Însă ideea de a pilota un Boeing 757 e atrăgătoare. O să te mai
sun.
— Nu mă lăsa să aştept, Ray!

— O să încerc să îl găsesc pe domnul Bailey, spuse Verna. Dar îţi

dai seama că e destul de târziu la New York.
— El e întotdeauna acolo şi o ştii foarte bine. Foloseşte numărul
de telefon la care răspunde după program.
— Nu am numărul ăsta.
— Ţi-l dau eu. Probabil că acum poartă discuţii preliminare cu
înlocuitorul meu.
— O să îl sun, Cameron, şi chiar o să te las să îţi spui punctul de
vedere, însă eu voi fi cea care va vorbi prima cu el şi îmi rezerv
dreptul de a-i spune cât de recalcitrant şi nepoliticos ai fost. Te rog
să aştepţi afară!
Alice îşi aduna lucrurile şi era pe punctul de a pleca atunci când
apăru Buck cu un aer de om pus pe şotii. Alţi angajaţi ieşeau din
birou, ducându-se fie spre parcare, fie spre metrou.
— Ai auzit toată conversaţia? şopti Buck.
— Am auzit tot, spuse ea. Ştii, tipul ăsta nou de căşti, care îţi dau
posibilitatea să nu aştepţi până când cealaltă persoană a terminat
de vorbit?
Buck aprobă din cap.
— Păi, căştile astea nu-l lasă pe celălalt să-şi dea seama că
asculţi ce se vorbeşte. Pur şi simplu, întrerupi transmisia, iar, apoi,
dacă butonul pentru interfon este apăsat din greşeală, să zicem,
poţi asculta o conversaţie fără să fii auzit. Nu e grozav?
Din difuzorul interfonului ei se auzi un telefon care suna la New
York.
— Stanton la telefon. Cu cine vorbesc?
— Domnule, îmi cer scuze că vă deranjez la ora aceasta…
— Dacă ai numărul acesta de telefon, probabil că ai ceva
important să-mi spui. Dar cu cine vorbesc?
— Sunt Verna Zee din Chicago.
— Da, Verna, ce s-a întâmplat?
— Am o problemă aici. Cameron Williams.
 — Da, tocmai aveam de gând să îţi transmit să îl laşi în pace.
Lucrează la câteva articole importante pentru mine. Ai vreun loc
plăcut în care să poată să lucreze sau, poate, ar trebui să îl lăsăm
să lucreze acasă?
— Avem un loc pentru el aici, domnule, însă a fost nepoliticos şi
recalcitrant astăzi…
— Ascultă-mă, Verna, nu vreau să fii îngrijorata în privinţa lui
Williams. A fost însărcinat să găsească explicaţii unei întâmplări pe
care eu, unul, nu o înţeleg, însă trebuie să recunoaştem că el încă
este vedeta revistei; va face în continuare ceea ce a făcut şi până
acum. O să primească mai puţini bani, o să îi mai scadă din
prestigiu şi nu o să mai lucreze la New York, însă o să îşi primească
subiectele de aici. Nu trebuie să fii preocupată în ceea ce îl priveşte,
bine? De fapt, cred că ar fi mai bine şi pentru tine şi pentru el dacă
nu ar lucra în biroul de acolo, ci acasă.
— Dar, domnule…
— Mai e vreo problemă, Verna?
— Aş fi vrut să îmi fi spus toate astea din timp. Am nevoie de
sprijinul dumneavoastră. Nu a fost politicos cu mine şi…
— Ce vrei să spui? Ţi-a făcut vreo propunere indecenta sau ce
anume?
Buck şi Alice se străduiau să nu izbucnească în râs.
— Nu, domnule, însă mi-a spus răspicat ca nu are de gând să fie
subordonatul meu.
— Îmi pare rău, Verna, dar el chiar nu este subordonatul tău. Nu
am de gând să irosesc talentul lui Cameron Williams punându-l să
se ocupe de subiecte de interes local. Şi să ştii că apreciem fiecare
material pe care ni-l trimiţi, dar nu e cazul ca Buck să se implice în
elaborarea unor astfel de articole.
— Dar, domnule…
— Îmi pare rău, Verna… Mai ai ceva de spus? Nu mă exprim
suficient de clar sau care e problema? E simplu: spune-i să îşi
comande aparatura, să treacă totul în contul biroului din Chicago
şi să lucreze pentru noi direct de acolo. Ai înţeles?
— Dar nu ar trebui să îşi ceară scu…
— Verna, chiar trebuie să mediez un conflict personal de la o
distanţă de mii de kilometri? Dacă nu faci faţă confruntărilor de
acolo…
— Pot şi intenţionez să le fac faţă, domnule. Îmi cer scuze că
v-am deranjat.
 Interfonul sună:
— Alice, spune-i să intre.
— Da, doamna, iar apoi pot să…
— Da, poţi să pleci.
Buck simţi cum Alice întârzia să îşi strângă lucrurile, păstrând o
distanţă doar cât să audă conversaţia. Intră în birou ca şi cum s-ar
fi aşteptat sa vorbească la telefon cu Stanton Bailey.
— Nu era nevoie ca el să mai stea de vorbă şi cu tine. A fost foarte
clar în legătură cu faptul că nu trebuie să îţi suport manifestările.
Poţi să lucrezi acasă.
Buck dori să îi spună că avea să îi fie greu să depăşească
obstacolele pe care i le pregătise, însă deja se simţea vinovat de
faptul că trăsese cu urechea la discuţia dintre ea şi Bailey.
Sentimentul de vinovăţie era unul nou pentru el.
— O să încerc să nu te deranjez, îi spuse el.
— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai face asta.
Atunci când ajunse în parcare, Alice îl aştepta.
— A fost grozav, spuse ea.
— Ar trebui să îţi fie ruşine, spuse el şi zâmbi.
— Dar şi tu ai tras cu urechea.
— Aşa e… Ne mai vedem noi.
— O să pierd metroul, spuse ea. Dar a meritat.
— Ce ai zice dacă te-aş conduce acasă? Arată-mi unde stai!
Alice aşteptă în timp ce el descuia portiera.
— Ai o maşină frumoasă.
— E nou-nouţă, îi spuse el.
Şi exact aşa se simţea şi el: ca un om nou.
Rayford şi Chloe ajunseră la biserică devreme. Bruce era deja
acolo; tocmai termina de mâncat un sandviş pe care îl comandase.
Arăta ca un om trecut de treizeci de ani. După ce îi întâmpină, îşi
ridică de pe nas ochelarii cu rame subţiri şi îi înfipse în buclele
părului său ondulat.
— Aţi reuşit să îl găsiţi pe Buck? îi întrebă el.
— A spus că va veni, îi răspunse Rayford. Ce e aşa de important?
— Ai văzut ştirile de astăzi?
— Cred că da. Era ceva important care trebuia să îmi fi atras
atenţia?
— Eu aşa cred. Stai să vină şi Buck.
— Între timp, să îţi spun ce am păţit astăzi, îi spuse Rayford.
Când termină de povestit, Bruce zâmbea:
 — Bănuiesc că aşa ceva nu ai mai avut la dosar.
Rayford dădu din cap şi schimbă subiectul.
— Mi se pare atât de ciudat că Buck este membru al grupului
nostru, mai ales că e de-abia la început.
— Dar toţi suntem de-abia la început, nu-i aşa? spuse Chloe.
— Aşa e…
Bruce îşi ridică privirea şi zâmbi. Rayford şi Chloe se întoarseră
şi îl văzură pe Buck stând în pragul uşii.

Buck nu ştiu cum să reacţioneze atunci când Rayford Steele îl

întâmpină călduros. Aprecia afecţiunea şi sinceritatea arătate de
noii săi prieteni, însă ceva îl deranja şi îl făcea să se manifeste cu
rezervă. Încă nu se simţea prea confortabil înconjurat de atâta
căldură. Şi cu ce prilej anume avea loc întâlnirea? Armata
Pătimirilor trebuia să se întrunească în mod regulat, iar o întâlnire
specială trebuia să aibă o semnificaţie anume.
Când îl întâmpină, Chloe îl privi de parcă ar fi aşteptat ceva de la
el, dar totuşi nu îl îmbrăţişă, aşa cum o făcură Steele şi Bruce
Barnes. El era cauza ezitărilor ei, fără îndoială. De-abia se
cunoşteau, însă evident se simţeau atraşi unul de celălalt.
Amândoi se arătaseră favorabili în privinţa începerii unei relaţii, iar
într-un bilet către Chloe, Buck chiar recunoscuse ca se simţea
atras de ea. Însă trebuia să fie prudent. Amândoi deveniseră
credincioşi abia de curând şi încă nu ştiau prea bine ce le rezerva
viitorul. Numai un om nechibzuit ar fi început o relaţie într-un
astfel de moment.
Şi totuşi, nu era el tocmai un om nechibzuit? De ce îi luase atât
de mult timp să Îl găsească pe Hristos de vreme ce fusese un
student eminent, un ziarist de renume internaţional, adică exact
ceea ce numim un intelectual?
Ce se întâmpla cu el acum? Se simţea vinovat pentru că
ascultase la telefon cum şefii săi discutau despre el. Odinioară, ar fi
tras cu urechea fără să se gândească de două ori. Trucurile,
şmecheriile şi minciunile sfruntate pe care le folosise pentru a
obţine un interviu ar fi putut umple o carte. Oare, avea să fie un
jurnalist la fel de bun acum, când Dumnezeu îi călăuzea paşii,
invadându-i conştiinţa până şi în cele mai mici detalii?
 Rayford sesiză disconfortul lui Buck şi ezitarea lui Chloe. Însă îl
surprinse, în special, schimbarea aproape instantanee a expresiei
de pe faţa lui Bruce. Bruce zâmbise când Rayford îi spusese cum
dăduse de necaz la serviciu şi zâmbise, de asemenea, atunci când
Buck sosise. Totuşi, deodată, faţa lui Bruce se înnegură. Zâmbetul
lui dispăruse şi îşi masca starea cu mare dificultate.
Acest gen de sensibilitate era nou pentru Rayford. Înainte să îi
dispară soţia şi fiul, Rayford nu mai plânsese de ani de zile.
Întotdeauna considerase că emoţiile demonstrează lipsa de tărie şi
că nu sunt potrivite pentru un bărbat. Însă de la dispariţii, Rayford
văzuse mulţi bărbaţi plângând. Era convins că asta însemna că
Hristos binecuvântase Biserica Lui şi ca evenimentul fusese
catastrofal numai pentru cei care fuseseră lăsaţi pe Pământ.
Chiar şi pentru el şi pentru Chloe, care deveniseră credincioşi
datorită întâmplării, durerea provocată de dispariţia celor dragi era
insuportabilă. Fuseseră zile în care Rayford se simţise copleşit de
nenorocire şi atât de singur, în absenţa soţiei şi fiului său, încât se
întrebase dacă mai putea merge înainte. Cum putuse să nu-şi dea
seama că fusese un soţ şi un tata îngrozitor?
Dar Bruce se dovedise a fi un sfetnic înţelept. El însuşi îşi
pierduse soţia şi copiii, iar el, mai mult decât toţi ceilalţi, ar fi
trebuit să fie pregătit pentru sosirea lui Iisus. Sprijinit de Bruce şi
cu ajutorul celorlalţi doi, Rayford ştia că putea sa reziste. Însă
supravieţuirea era doar unul dintre multele lucruri la care se
gândea Rayford. Începea să creadă ca el – şi toţi ceilalţi – trebuia să
acţioneze, poate chiar cu preţul vieţii.
Dacă exista vreo vreo urmă de îndoială sau vreo ezitare, acestea
dispăruseră atunci când Bruce Barnes îşi găsi, în cele din urmă,
cuvintele. Tânărul pastor îşi strânse buzele, să nu tremure. Ochii
lui se umpleau de lacrimi.
— Trebuie să vorbesc cu voi toţi, începu el, oprindu-se ca pentru
a se reculege. După informaţiile care vin încontinuu de la New York
zilele astea, un ajuns la concluzia că trebuie să urmăresc nonstop
C.N.N.-ul. Rayford, ai spus că nu ai auzit ultimele ştiri! Dar tu,
Chloe?
Chloe făcu semn ca nu.
— Buck, presupun că tu ai acces la toate declaraţiile lui
Carpathia de îndată ce acesta le face.
— Nu şi astăzi, spuse Buck. Nu am ajuns la birou decât la
sfârşitul zilei şi nu am auzit nimic.
 Bruce păru că se înnegurează din nou, apoi zâmbi de parcă şi-ar
fi cerut scuze.
— Veştile nu sunt devastatoare, spuse el. Dar mă simt extrem de
responsabil faţă de voi toţi. Ştiţi că încerc să mă ocup de biserică,
însă lucrul ăsta mi se pare nesemnificativ în comparaţie cu
studierea profeţiilor. Îmi petrec majoritatea zilelor şi a serilor citind
Biblia şi interpretările ei şi simt povara lui Dumnezeu asupra mea.
— Povara lui Dumnezeu? repetă Rayford.
Însă Bruce izbucni în plâns. Chloe se întinse peste birou şi îi luă
o mână într-ale sale. Rayford şi Buck îl îmbrăţişară, de asemenea.
— E atât de greu, spuse Bruce, încercând să se facă înţeles. Şi
ştiu că nu sunt singur… Voi şi oamenii care vin la biserică sunteţi
alături de mine. Toţi suferim, toţi am pierdut oameni dragi nouă, cu
toţii am fost orbi în faţa adevărului.
— Însă acum l-am găsit, spuse Chloe. Dumnezeu ne-a ajutat.
— Ştiu. Dar mă simt atât de tulburat, încât mă întreb ce are să
urmeze. Casa mea e atât de mare, de rece şi de tristă fără familia
mea, încât, uneori, nici nu mă mai duc seara acolo. Uneori, citesc
până adorm şi mă duc acasă dimineaţa, să fac un duş, să mă
schimb şi să vin din nou aici.
Stingherit, Rayford privi în altă parte. Dacă el ar fi fost în locul
celui care acum încerca sa vorbească cu prietenii lui, ar fi dorit să
se găsească cineva să schimbe subiectul, astfel încât să se revină la
tema întâlnirii. Însă Bruce era un alt gen de om.
El întotdeauna comunica în felul lui şi numai atunci când dorea
sa o facă.
Bruce apucă un şerveţel, iar ceilalţi trei îşi reluară locurile. Când
Bruce vorbi din nou, vocea încă îi era la fel:
— Simt că mă apasă o greutate enormă, spuse el. Unul dintre
lucrurile în privinţa cărora nu am excelat niciodată a fost să citesc
Biblia în fiecare zi. Am pretins că sunt un om credincios, un aşa-zis
„lucrător creştin cu normă întreagă”, însă nu mi-a păsat de Biblie.
Acum nu mă mai satur să o citesc.

Buck îl înţelegea. Dorea sa ştie tot ce Dumnezeu încercase să îi

spună în toţi aceşti ani. Acesta, în afară de Chloe, era unul dintre
motivele pentru care nu îl deranja mutarea la Chicago. Voia să vină
la această biserică şi să îl asculte pe Bruce interpretând Biblia de
fiecare dată când uşile bisericii erau deschise. Dorea să se cufunde
în noianul de informaţii oferite de Bruce în predicile lui. Beneficiind
de calitatea de membru al acestui mic grup organizatoric.
Buck încă mai avea o slujbă şi încă mai scria despre lucruri
importante, însă ocupaţia sa principală părea să fie cunoaşterea şi
ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Restul reprezenta doar un
mijloc pentru a atinge acest scop.
Bruce îşi ridică privirea:
— Acum înţeleg ce înseamnă atunci când oamenii spun că s-au
bucurat de cuvântul lui Dumnezeu. Îmi ostoiesc setea de a şti
citind Biblia ore întregi, pierzând şirul timpului, uitând să mănânc,
plângând şi rugându-mă. Mă ridic de pe scaun şi mă arunc în
genunchi, chemându-L pe Dumnezeu să mă lumineze. Iar ceea ce
mă înspăimântă cel mai tare este faptul că El o face.
Buck observă cum Rayford şi Chloe dădeau din cap aprobator.
Credinţa era un lucru extrem de nou pentru el, însă simţea la fel de
intens ca toţi ceilalţi acea dorinţă de a descoperi ce scrie în Biblie.
Însă unde dorea să ajungă Bruce? Le spunea, cumva, că
Dumnezeu i se revelase?
Bruce inspiră adânc şi se ridică în picioare. Merse spre colţul
biroului şi se aşeză pe marginea lui, cuprinzându-i pe toţi cu
privirea:
— Am nevoie de rugăciunile voastre, spuse el. Dumnezeu îmi
arată lucruri, adevăruri impresionante pe care de-abia le pot ţine
nerostite. Şi totuşi, dacă le-aş spune în public, aş putea fi
ridiculizat şi m-aş pune în pericol.
— Bineînţeles că ne vom ruga, spuse Rayford. Dar ce legătură au
toate acestea cu ştirile de astăzi?
— Nu au nicio legătură cu ştirile, Rayford, zise Bruce şi dădu din
cap. Nu vedeţi? Noi ştim că Nicolae Carpathia este Antihristul. Să
presupunem, de dragul demonstraţiei, că povestea lui Buck despre
puterea supranaturală de a hipnotiza a lui Carpathia şi că uciderea
celor doi oameni sunt aberante. Chiar şi aşa, avem suficiente dovezi
care atestă faptul că Nicolae Carpathia se potriveşte descrierii
profetice. El înșală prin aparenţe. Oamenii se grăbesc să îl susţină.
A fost avansat la putere aparent împotriva propriilor dorinţe.
Doreşte să impună lumii o guvernare unică, o monedă unică, un
tratat cu Israelul, mutând sediul O.N.U. La Babilon. Numai lucrul
acesta spune totul. Care sunt şansele ca un singur om să facă toate
astea şi să nu fie Antihristul?
— Ştiam că asta are să urmeze, spuse Buck. Dar a recunoscut
lucrurile astea în public?
 — Pe toate. Astăzi.
Buck fluieră încet:
— Ce anume a spus Carpathia?
— A anunţat totul prin purtătorul său de cuvânt, fostul tău şef –
cum îl cheamă?
— Planck.
— Exact. Steve Planck. Au organizat o conferinţă de presă ca să
informeze mass-media că Nicolae Carpathia nu va fi disponibil
pentru mai multe zile, deoarece prezidează întâlniri strategice la
nivel înalt.
— Şi a spus pe ce teme vor fi întâlnirile?
— A spus ca, deşi nu doreşte să devină conducător suprem,
Carpathia se simte obligat să unească imediat ţările lumii pentru a
obţine pacea. A însărcinat forţele speciale să impună politica
dezarmării în cadrul tuturor naţiunilor lumii şi să confirme faptul
că s-a procedat astfel. Zece la sută din armele care nu au fost
distruse de fiecare ţară în parte urmează să fie trimise la Babilon,
pe care l-a redenumit Noul Babilon. Comunitatea financiară
internaţională, ai cărei reprezentanţi deja se aflau la New York
pentru întrevederi, a fost delegată să se ocupe de problema
monedei unice.
— Nu aş fi crezut niciodată aşa ceva, spuse Buck,
încruntându-se. Un prieten a încercat să mă avertizeze în legătură
cu lucrurile astea în urmă cu mult timp.
— Şi asta nu e tot, continuă Bruce. Credeţi că a fost o simplă
coincidenţă faptul că mai-marii celor mai importante religii s-au
aflat la New York, atunci când Carpathia a sosit acolo săptămâna
trecută? Cum poate să fie asta altceva decât împlinirea profeţiei?
Carpathia insistă ca aceştia să cadă de acord în privinţa efortului
de a manifesta toleranţă faţă de diversele credinţe care au multe în
comun.
— Au multe în comun?! se miră Chloe. Unele religii diferă atât de
mult, încât nu vor putea fi reconciliate niciodată.
— Dar deja sunt în curs de reconciliere, spuse Bruce. Se pare ca
Nicolae Carpathia încheie nişte acorduri. Nu ştiu ce anume oferă,
însă răspunsul conducătorilor religioşi este aşteptat la sfârşitul
săptămânii. Presupun că vom fi martorii naşterii unei religii unice.
— Dar cine ar putea crede în aşa ceva?
— Scriptura spune că mulţi o vor face.
 Rayford îşi simţea mintea tulbure. Îi era greu să se mai
concentreze asupra oricărui lucru din ziua dispariţiilor. Uneori încă
se mai întreba dacă nu cumva totul era un coşmar îngrozitor, din
care urma să se trezească şi, apoi, să înceapă să îndrepte lucrurile
din viaţa sa. Nu era precum Scrooge, care avusese nevoie de un
astfel de vis pentru a vedea cât de mult greşise? Sau precum era
George Bailey, personajul din It’s a Wonderful Life 1 de Jimmy
Stewart, a cărui dorinţă s-a împlinit pentru ca, mai apoi, să îşi
dorească să nu se fi întâmplat asta?
Rayford chiar cunoştea doi oameni – Buck şi Hattie – care îl
întâlniseră pe Antihrist! Cât de ciudat părea acest lucru! Atunci
când reflecta asupra acestui fapt, era străbătut de un fior de
groază. Lupta acerbă dintre Dumnezeu şi Satana se strecurase în
viaţa sa şi, într-o clipa, din tatăl sceptic şi nepăsător şi soţul cu ochi
pofticioşi Rayford devenise un credincios fanatic al lui Iisus.
— De ce te-au afectat atât de tare ştirile de astăzi, Bruce? îl
întrebă Rayford. Cred că niciunul dintre noi nu s-a îndoit de
adevărul spuselor lui Buck. Niciunul nu a stat în cumpănă pentru
a răspunde dacă Nicolae Carpathia e sau nu Antihristul.
— Nu ştiu, Rayford.
Bruce se întoarse la scaunul său:
— Tot ce ştiu e că, pe măsură ce mă apropii de Dumnezeu şi
pătrund din ce în ce mai adânc semnificaţia Bibliei, povara de pe
umerii mei mi se pare din ce în ce mai apăsătoare. Lumea trebuie
să ştie că este înşelată. Simt nevoia să predic despre Hristos
oriunde, nu numai aici. Biserica e plină de oameni înspăimântaţi,
care Îl caută cu disperare pe Dumnezeu. Noi încercăm să le redăm
credinţa, însă ne aşteaptă multe alte piedici.
— Ştirea care m-a afectat cu adevărat a fost anunţul că
priorităţile lui Carpathia sunt ceea ce el numeşte „o înţelegere“ între
comunitatea internaţională şi Israel, precum şi un așa-zis „acord
special” între O.N.U. Şi Statele Unite ale Americii.
Buck se aşeză mai bine.
— Ce crezi că înseamnă astea?
— Nu ştiu cum stă treaba cu Statele Unite, deoarece cercetările
mele nu m-au făcut să cred că America va juca un rol important în
perioada care o să urmeze. Însă cu toţii ştim ce înseamnă o

1 O viaţa minunata (engl.) (n. tr.).

„înţelegere” cu Israelul. Nu ştiu sub ce formă va face sau ce
beneficii va aduce Ţării Sfinte, însă această înţelegere reprezintă,
cu siguranţă, tratatul privitor la cei şapte ani.
Chloe îşi ridică privirea:
— Iar asta înseamnă, fără îndoială, începutul celor şapte ani de
pătimiri.
— Exact.
Bruce îi privi pe toţi:
— Dacă acel anunţ aminteşte ceva despre promisiunea lui
Carpathia de a proteja Israelul în următorii şapte ani, atunci
perioada aceasta de mari suferinţe începe în mod oficial.
Buck lua notiţe:
— Aşadar, dispariţiile, Înălţarea la Cer, nu au însemnat
începutul celor şapte ani?
— Nu, spuse Bruce. O parte din mine spera că se va întâmpla
ceva care va amâna tratatul cu Israelul. Nimic din Scriptură nu
lasă să se înţeleagă că acest acord trebuie să fie încheiat atât de
repede. Însă de îndată ce se va întâmpla, ceasul va bate.
— Însă va bate şi pentru domnia lui Iisus pe pământ, nu-i aşa?
întrebă Buck.
Rayford era impresionat de faptul că Buck învăţase atât de multe
în atât de puţin timp.
Bruce dădu din cap aprobator:
— Într-adevăr. Acesta este motivul întâlnirii noastre. Trebuie să
vă spun tuturor ceva. În fiecare seara, de la 8.00 la 10.00 voi
organiza câte o întâlnire de acest gen, chiar aici, în birou. Numai
pentru noi.
— Eu voi călători mult, spuse Buck.
— Şi eu de asemenea, adăugă Rayford.
Bruce ridică o mână:
— Nu vă pot obliga să veniţi, dar vă îndemn să o faceţi. De câte
ori vă veţi afla în oraş, să veniţi! în timpul discuţiilor noastre vom
pune cap la cap ceea ce Dumnezeu ne-a revelat prin Scriptură.
M-aţi auzit vorbind despre unele dintre aceste descoperiri. Însă,
dacă tratatul cu Israelul va fi semnat în următoarele zile, nu mai
avem timp de pierdut. Trebuie să înfiinţăm biserici noi, să adunăm
grupuri noi de credincioşi. Vreau să mă duc în Israel şi să îi ascult
pe cei doi martori la Zidul Plângerii. Biblia vorbeşte despre 144.000
de evrei, care se vor ridica şi vor predica în întreaga lume. Vor fi
mulţi, poate chiar un miliard de oameni, care o să-şi mărturisească
credinţa în Hristos.
— Asta este minunat, spuse Chloe. Ar trebui să ne bucurăm.
— Eu mă bucur, spuse Bruce. Însă vom avea foarte puţin timp
ca să ne bucurăm sau să ne odihnim. Vă amintiţi ce spune predica
despre Judecăţile Celor Şapte Peceţi?
Fata aprobă dând din cap:
— Ele vor începe imediat, dacă nu mă înşel. Vor urma
optsprezece luni de pace, însă în următoarele trei luni după
acestea, vor fi celelalte Judecăţi ale Celor Şapte Peceţi. O pătrime
din omenire va fi ştearsă de faţa Pământului. Nu vreau să mă
plâng, dar vreţi să vă uitaţi în această cameră şi să îmi spuneţi ce
înseamnă asta pentru voi? îi întreba Bruce.
Rayford nu avea de ce să se uite în jur. Stătea alături de oamenii
care îi erau cei mai apropiaţi din toată lumea. Era cu putinţă ca,
peste mai puţin de doi ani, să piardă alte persoane dragi lui?

Buck îşi închise carneţelul. Nu avea de gând să noteze acolo

faptul că cineva din camera aceea ar fi putut muri în curând. Îşi
aminti că, în primul an de facultate, fusese rugat să privească în
stânga şi în dreapta sa. Profesorul le spusese: „Unul dintre voi trei
nu va mai fi aici peste un an”. Acum, cuvintele acelea i se păreau
de-a dreptul ridicole, ţinând cont de gravitatea situaţiei de faţă.
— Noi nu dorim să supravieţuim pur şi simplu, spuse Buck. Noi
vrem să facem ceva.
— Ştiu, spuse Bruce. Dar asta mă face să sufăr de pe-acum.
Drumul pe care l-am ales este unul lung şi anevoios. Cu toţii vom fi
ocupaţi şi extenuaţi, dar trebuie să ne planificăm acţiunile.
— Mă gândeam să îmi continuu studiile la facultate, spuse
Chloe. Nu voi merge la Stanford, desigur, ci undeva, pe aproape.
Acum mă întreb ce rost ar mai avea.
— Poţi să studiezi chiar aici, spuse Bruce. În fiecare seara de la
8.00 la 10.00. Şi ar mai fi ceva de spus…
— Mă gândeam eu că trebuia să mai fie ceva, spuse Buck.
— Cred că avem nevoie de un adăpost.
— De un adăpost? întrebă Chloe.
— De unul subteran, spuse Bruce. În perioada asta de pace
putem să îl construim fără a stârni suspiciuni. Când vremea
judecăţilor va veni, un astfel de lucru nu va trece neobservat.
— Despre ce anume vorbeşti? spuse Buck.
— Trebuie să aducem un excavator aici şi să săpăm un refugiu în
care să ne ascundem. Războiul se apropie, la fel şi foametea,
molimele şi moartea.
Rayford ridică o mână:
— Dar credeam că nu o să dăm bir cu fugiţii…
— Nu o să facem asta, spuse Bruce. Dar, dacă nu ne facem
planuri dinainte, dacă nu vom avea un loc în care să ne retragem ca
să ne regrupăm, să evităm radiaţiile şi bolile, vom muri încercând
să dovedim că suntem curajoşi.
Buck era impresionat de faptul că Bruce avea un plan, un plan
adevărat. Acesta adăugă că va comanda un rezervor uriaş care să
fie adus chiar acolo. Urma să rămână la marginea parcării timp de
săptămâni întregi, iar lumea probabil că va presupune că era folosit
pentru depozitare. Apoi, avea să aducă un excavator care să sape o
groapă suficient de mare, astfel încât să încapă rezervorul.
Între timp, ei patru urmau să zidească pereţii, să pună la punct
instalaţia electrică şi pe cea de apă curentă şi, în general, să
transforme rezervorul într-un adăpost în care să se poată locui. La
un moment dat, Bruce avea să mute rezervorul de acolo. Oamenii
care vor vedea asta vor presupune că nu avea dimensiunile
potrivite sau că era defect. Cei care nu vor vedea că este mutat vor
crede că a fost îngropat în pământ.
Armata Pătimirilor urma să ajungă la adăpostul subteran din
biserică, printr-un pasaj secret, dar ei nu aveau să îl folosească
decât atunci când va fi nevoie. Toate întâlnirile lor se vor ţine în
biroul lui Bruce.
Întâlnirea din acea seară ajunse la sfârşit, iar cei trei care îşi
recăpătaseră credinţa de curând se rugară pentru conducătorul
lor, Bruce.
Buck îl îndemna pe Bruce să se ducă acasă şi să se odihnească.
În timp ce ieşea, Buck se întoarse către Chloe:
— Ţi-aş arăta maşina mea nouă, însă acum nu mi se mai pare
atât de importantă.
— Ştiu ce vrei să spui, îi zâmbi ea. Dar să ştii că arată bine. Vrei
să iei cina cu noi?
— Nu prea mi-e foame. Oricum, trebuie să mă instalez în noua
mea locuinţă.
— Ai mobilă? îl întrebă ea. Dacă nu, ai putea să stai la noi până
când ţi-ai găsi ceva. Avem spaţiu suficient.
Buck se gândi la ironia situaţiei.
— Mulţumesc, spuse el. Apartamentul e deja mobilat.
 Rayford îi ajunse din urmă:
— Până la urmă, unde te-ai stabilit, Buck?
Buck îi descrise apartamentul, spunându-i că era situat la
jumătatea distanţei dintre biserică şi birou.
— Nu e prea departe.
— Nu, spuse Buck. O să vă invit pe toţi la mine de îndată ce
aranjez apartamentul.
Rayford descuiase portiera, iar Chloe stătea lângă uşa din
dreapta. Cei trei erau tăcuţi şi păreau stânjeniţi în lumina neclară a
felinarelor.
— Bine, spuse Buck, ar trebui să plec.
Rayford se strecură în maşină. Chloe încă mai aştepta.
— La revedere.
Chloe îi făcu cu mâna, iar Buck se întoarse. Se simţea prost. Ce
avea de gând să facă în legătură cu ea? Ştia că aştepta ceva de la el,
că spera să îi dea vreun semn ca el încă mai era interesat de ea. Şi
încă mai era. Însă îi era greu să o arate. Nu ştia dacă era din cauza
prezenţei tatălui ei sau pentru că se întâmplau prea multe în viaţa
lor, în acel moment.
Buck se gândi la remarca lui Chloe referitoare la faptul că nu
avea sens să urmezi o facultate. Se gândi că acelaşi lucru era
valabil şi pentru o poveste de dragoste. Fără îndoială, el se simţea
singur. Evident, ei aveau multe în comun. Era atras de ea şi era clar
că şi ea simţea acelaşi lucru pentru el. Însă faptul că era interesat
de o femeie tocmai acum nu era o chestiune puţin cam prea
nepotrivita, având în vedere spusele lui Bruce?
Buck simţea ca dragostea lui se îndrepta spre Dumnezeu.
Aceasta avea să fie pasiunea lui până în momentul în care Hristos
va reveni pe Pământ. Ar fi fost bine sau oportun ca el sa îi acorde
atenţie lui Chloe Steele în acelaşi timp? încercă să şi-o alunge din
minte, însă nu reuşi.

— Îţi place, nu-i aşa? spuse Rayford în timp ce scotea maşina din
parcare.
— E de treabă.
— Vorbesc despre Buck.
— Ştiu despre cine vorbeşti. E de treabă, însă de-abia dacă mă
mai vede.
— Are multe probleme.
— Mă bucur de mai multă atenţie din parte lui Bruce, care are
mai multe probleme decât oricare dintre noi.
— Lasă-l pe Buck să se acomodeze şi apoi o să te sune.
— O să mă sune? spuse Chloe. Parcă ai fi Tăticul din Little House
on the Prairie2.
— Îmi cer scuze.
— Oricum, cred că Buck Williams nu are de gând să mă mai
sune…
Apartamentul lui Buck era perfect ordonat acum, că lucrurile lui
încă nu sosiseră. Îşi dădu jos pantofii şi îşi verifică mesageria
vocală din New York. Dorea să lase un mesaj pentru Marge Potter,
fosta lui secretară de acolo, ca să o întrebe când aveau să sosească
cutiile lui de la birou. Însă ea i-o luase înainte. Primul dintre cele
trei mesaje era de la Marge. „Nu am ştiut unde să îţi trimit lucrurile,
deci le-am expediat peste noapte la biroul din Chicago. Ar trebui să
ajungă luni dimineaţă.”
Al doilea mesaj era din partea şefului, Stanton Bailey: „Dă-mi un
telefon luni, Cameron. Vreau să primesc articolul tău până la
sfârşitul săptămânii viitoare, aşadar trebuie să vorbim.”
Al treilea era de la fostul redactor-şef, Steve Planck, care acum
era purtătorul de cuvânt al lui Carpathia: „Buck, sună-mă de
îndată ce vei putea. Carpathia vrea să stea de vorbă cu tine.”
Buck pufni, apoi chicoti şi şterse ultimul mesaj. Înregistră un
mesaj de mulţumire pentru Marge şi un altul prin care îl anunţa pe
Bailey că auzise ceea ce el avusese să-i transmită şi că avea să îl
sune. Scrise pe undeva numărul de telefon al lui Steve şi hotărî sa
mai aştepte o vreme până când să îl sune. „Carpathia vrea să
vorbească cu tine.” Sau, mai simplu: „Inamicul lui Dumnezeu se
află pe urmele tale”. Buck nu putu decât să se întrebe dacă Nicolae
Carpathia ştia că el îşi amintea totul. Ce ar face sau ce ar încerca să
facă dacă ar şti că amintirile lui Buck erau intacte? îşi dădea seama
că Buck ştia că el era un criminal, un mincinos, o bestie?

Rayford se uita la ştiri, ascultându-i pe crainici cum se întreceau

în laude când comentau anunţurile venite de la Naţiunile Unite.
Mulţi considerau mutarea sediului O.N.U. La ruinele Babilonului,
la sud de Bagdad, drept un lucru bun. Unul dintre ei spusese:
„Dacă Nicolae Carpathia este sincer în ceea ce priveşte dezarmarea

2 Căsuţa din prerie (engl.) (n. tr.).

şi colectarea celor zece procente din stocurile de armament
existente, aş prefera să le stocheze în Orientul Mijlociu, în apropiere
de Teheran, mai degrabă, decât pe vreo insulă din vecinătatea
oraşului New York. În plus, vom putea folosi fostul sediu al
Naţiunilor Unite drept muzeu, în onoarea celei mai îngrozitoare
lucrări de arhitectură pe care a produs-o această ţară”.
Specialiştii prevedeau că se vor acumula tensiuni şi că scopurile
stabilite nu vor fi atinse în cadrul întâlnirilor dintre conducătorii
spirituali şi experţii financiari. Cineva a spus: „Indiferent cât de
atrăgătoare sau de eficientă vi s-ar părea ideea de religie sau
monedă unice, aceasta nu poate fi realizată. Vor fi dificultăţile
principale cu care se va confrunta Carpathia şi poate că atunci
masele îl vor privi cu ceva mai mult realism. Această lună de miere
se va sfârşi în curând”.
— Vrei un ceai, tată? strigă Chloe din bucătărie.
El refuză; puţin mai târziu ea apăru cu o ceaşcă de ceai în mâna.
Se aşeză la capătul celălalt al canapelei, strângându-şi picioarele
sub rochia de casă. Părul ei proaspăt spălat era învelit cu un
prosop.
— Ai vreo întâlnire în weekend-ul ăsta? o întrebă Rayford atunci
când ştirile se opriră pentru o pauză publicitară.
— Nu e amuzant, spuse ea.
— Nici nu intenţionam să fie. Ar fi chiar atât de ciudat să fie
cineva care să vrea să te scoată în oraş?
— Se pare că singura persoană cu care vreau să ies s-a răzgândit
în privinţa mea.
— Prostii! spuse Rayford. Ce-o fi în mintea lui?!
— Credeam că eu sunt în mintea lui, tată. Acum stau aici ca o
liceana, punându-mi întrebări şi făcându-mi tot felul de speranţe.
E stupid. De ce ar trebui să îmi pese? De-abia dacă îl cunosc. Pur şi
simplu îl admir şi atât.
— Îl admiri?
— Bineînţeles! Cum să nu?! E deştept, vorbeşte bine, a făcut
atâtea…
— Şi e faimos.
— Da, şi asta. Însă nu am de gând să mă arunc asupra lui. Am
crezut doar că era interesat de mine, atâta tot. Biletul lui spunea că
se simţea foarte atras de mine.
— Şi cum i-ai răspuns?
— Mă întrebi ce răspuns i-am dat?
 Rayford dădu din cap aprobator.
— Niciunul. Ce era să fac?! Şi eu mă simţeam atrasă de el, însă
nu doream să îl sperii.
— Poate crede că tu te-ai speriat. Poate crede că a fost prea
insistent, prea devreme. Dar tu n-ai simţit asta, nu?
— Într-un fel, aşa am simţit, dar, în adâncul sufletului, simţeam
că se întâmplă exact ceea ce trebuie. Credeam ca, dacă o să fiu
sinceră şi prietenoasă cu el, lucrurile astea vor spune totul.
Tatăl ridică din umeri:
— Poate că are nevoie de ceva mai multe încurajări.
— Nu are să le primească din partea mea. Nu-mi stă în fire. Tu
ştii asta.
— Ştiu, scumpa mea, spuse Rayford. Însă te-ai schimbat foarte
mult în ultima vreme.
— Da, însă felul meu de a fi nu s-a schimbat. Lui Chloe îi venea
să râdă: Tată, ce o să mă fac? Nu am de gând să renunţ la el, dar ai
văzut doar că nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu el? Ar fi trebuit să
mă invite sa mâncăm în oraş, dar nici măcar nu a acceptat invitaţia
noastră.
— Invitaţia noastră? Trebuia să fiu şi eu inclus?
— Nu ar fi fost politicos să îl invit de una singură…
— Ştiu. Dar poate că nu a vrut să iasă cu tine dacă eram şi eu cu
voi.
— Dacă simţea pentru mine ceea ce credeam eu că simte, ar fi
făcut-o. De fapt, m-ar fi invitat el primul, iar pe tine te-ar fi evitat.
Vreau să spun că… De fapt, nu am vrut să sune aşa, tată.
— Ştiu ce ai vrut să spui. Eu cred că te mâhneşti prea devreme.
Mai acordă-i o zi! O să vezi că noaptea poate fi un sfetnic bun.
Ştirile reveniră, iar Chloe începu să-şi bea ceaiul. Rayford se
simţea privilegiat pentru că ea îi vorbea despre un astfel de subiect.
Nu îşi mai amintea dacă Chloe obişnuia să vorbească cu Irene atât
de mult despre băieţi. Ştia că el era singurul ei sprijin la nevoie,
însă faptul ca ea avea încredere în el îl făcea să se simtă bine.
— Nu trebuie să mă uit la ştiri neapărat, dacă vrei să mai vorbim,
îi spuse el. Nu a mai apărut nimic nou faţă de ce ne-a povestit
Bruce.
— Nu, spuse ea, ridicându-se în picioare. Sinceră să fiu, m-am
săturat de mine însămi. Faptul că stau aici şi vorbesc despre viaţa
personala, existentă sau inexistentă, mi se pare un lucru puţin cam
pueril în momentele astea, nu crezi? Am prea multe de făcut, chiar
şi în cazul în care nu mă mai duc la facultate. Vreau ca, pentru
început, să memorez versetele din Iezechiel, Daniel şi Apocalipsa
după Ioan.
Rayford râse:
— Tu glumeşti!
— Desigur! Dar ştii ce voiam, de fapt, să-ţi spun, tată? Nu aş fi
visat niciodată că Biblia o să ajungă să mă intereseze, însă acum o
citesc de parcă ziua de azi ar fi ultima pe care o mai am.
Rayford tăcu şi sesiză că şi ea era şocată de ironia amară şi
neintenţionată a vorbelor pe care tocmai le spusese.
— Şi eu de asemenea, spuse el. Deja ştiu despre profeţiile
referitoare la sfârşitul lumii mai multe decât aş fi crezut că se poate
şti. Noi trăim lucrurile astea, aici şi acum. Nu ne-au mai rămas
multe zile pe care să le putem numi „mâine”, nu?
— Cu siguranţă, nu suficient de multe ca să le irosesc
gândindu-mă la un anume tip.
— E o persoană destul de impresionantă, Chlo’!
— Mulţumesc că mi-ai adus aminte. N-ai de gând să mă laşi să
uit de el?!
Rayford îi zâmbi:
— Crezi că dacă nu o să pomenesc de el, o să îl uiţi? Ar trebui,
oare, să îl excludem din Armata Pătimirilor?
Chloe dădu din cap a negare:
— Cât o fi trecut de când nu mi-ai mai spus Chlo’?
— Îţi plăcea să îţi spun aşa…
— Da, dar atunci când aveam nouă ani. Noapte bună, tată!
— Noapte bună, scumpa mea! Te iubesc!
Chloe se îndreptă spre bucătărie, dar se opri şi se întoarse în
grabă, aplecându-se ca să îl îmbrăţişeze, în acelaşi timp fiind
atentă să nu verse ceaşca de ceai.
— Şi eu te iubesc, tată! mai mult ca niciodată şi din tot sufletul!
Buck Williams stătea pentru prima dată pe burtă în noul său
pat. Era ciudat. Apartamentul era unul drăguţ, situat într-o clădire
decentă, însă suburbiile oraşului Chicago nu se comparau cu New
York-ul. Era mult prea multă linişte. Îşi luase o sacoşă plină cu
fructe proaspete, pe care o abandonase pe undeva pentru a se uita
la ştiri. Puse apoi nişte muzică plăcută. Hotărî să citească din Noul
Testament până când va adormi.
Buck îl întrebase pe Bruce Barnes despre tot ce avea să urmeze,
însă se surprinsese că era, mai degrabă, atras de Evanghelii decât
de Vechiul Testament sau de profeţiile din Apocalipsa după Ioan.
Cât de revoluţionar se dovedise Iisus! Buck era fascinat de
caracterul, de personalitatea, de misiunea Lui. Iar Iisus, aşa cum
şi-L imaginase în trecut, Acela despre care credea că ştia câte ceva,
era, de fapt, o falsă imagine. Iisus din Biblie era un radical, un om
al paradoxurilor.
Buck puse Biblia pe noptieră şi se întoarse pe spate,
acoperindu-şi ochii din cauza luminii. Îşi spuse: „Dacă vrei să fii
bogat, renunţă la bani! Aceasta este ideea principală. Dacă vrei să
fii slăvit, umileşte-te! Răzbunarea pare un lucru logic, dar nu este.
Iubeşte-ţi duşmanii, roagă-te pentru cei care te înjosesc! Ciudat!”
Mintea îi zbură la Chloe. Ce făcea? Ea nu era oarbă. Era tânără,
dar nu era proastă. Nu putea să îi dea de înţeles ceva, iar apoi să se
răzgândească în privinţa ei şi să nu aibă curajul să o recunoască.
Însă chiar se răzgândise în privinţa ei? Dorea cu adevărat să o uite,
par şi simplu? Bineînţeles că nu… Ea era o persoană minunată, cu
care era plăcut să discuţi. Îi împărtăşea opiniile şi îi era apropiată.
Indiferent de ceea ce urma să se întâmple, i-ar fi fost o prietenă
bună.
Deja se ajunsese la asta? Avea să îi propună să fie prietena lui?
Asta îşi dorea?
„Dumnezeule, ce ar trebui să fac?” se rugă el în tăcere. „Ca să fiu
sincer, mi-ar plăcea să fiu îndrăgostit. Mi-ar plăcea să încep o
relaţie cu Chloe. Dar nu e prea tânără? Nu e un moment nepotrivit
în care să mă gândesc la aşa ceva? Ştiu că avem multe de făcut
pentru Tine. Şi dacă ne-am îndrăgosti cu adevărat? Ar trebui să ne
căsătorim? Ce-o să facem în ceea ce priveşte copiii, de vreme ce Tu
vei veni peste şapte ani? Dacă există momente în care oamenii
trebuie să se gândească dacă să aducă sau nu copii pe lume, atunci
cu siguranţă că acesta este unul dintre ele.”
Buck îşi descoperi ochii şi se uită spre lumină. Şi acum ce
trebuia să se întâmple? Trebuia ca Dumnezeu să îi răspundă cu
voce tare? Ştia că aşa ceva nu e posibil. Îşi petrecu picioarele peste
tăblia patului şi şezu acolo, cu capul în mâini.
Ce se întâmpla cu el? Tot ce dorea sa ştie era dacă trebuia să se
se mai gândească la Chloe sau nu. Începuse să se roage pentru un
răspuns şi, deodată, se trezise reflectând la căsătorie şi la copii. Era
nebunie curată! „Poate că aşa se manifestă Dumnezeu”, gândi el.
„Te face să ajungi la concluzii care pot părea logice sau nu.”
Se gândi că, poate, era mai bine să nu o mai încurajeze pe Chloe.
Era vădit că ea încă era interesată de el. Dacă îi răspundea cu
acelaşi interes, lucrurile ar fi devenit clare. În lumea haotică în care
trăiau, ar fi devenit dependenţi unul de celălalt. Ar fi trebuit să lase
se întâmple aşa ceva?
Nu avea niciun sens. Cum s-ar fi putut lăsa atras către ceva care
să concureze cu devotamentul lui faţă de Dumnezeu? Şi totuşi, nu
putea să o ignore sau să înceapă să o trateze ca pe o soră. Nu, va
face ceea ce trebuia… Va discuta cu ea. Ea merita măcar atât. Vor
stabili să se întâlnească aşa, ca-ntre prieteni, şi să poarte o
conversaţie. Avea să îi spună că, dacă ar fi depins de el, atunci ar fi
dorit să o cunoască mai bine. Asta ar trebui să o facă să se simtă
mai bine. Nu? Dar trebuia să aibă suficient curaj, astfel încât să
meargă până la capăt şi să îi spună ceea ce credea cu adevărat, şi
anume că niciunul din ei nu ar fi trebuit să se arunce într-o poveste
de dragoste tocmai în acele momente?
Nu ştia… însă era sigur de un singur lucru: dacă nu făcea totul
chiar în acele clipe, nu ar mai fi făcut-o niciodată. Se uita la ceas.
Era trecut de ora 22.30. Oare, mai era trează? Formă numărul de
telefon al familiei Steele.
Rayford auzi telefonul în timp de urca scările. O auzi pe Chloe
mişcându-se, însă lumina era stinsă la ea în cameră.
— Răspund eu, scumpa mea, spuse el.
Se grăbi spre noptiera lui şi răspunse la telefon.
— Domnule Steele, sunt eu, Buck.
— Buck, trebuie să încetezi să îmi mai spui „domnule”. Mă faci
să mă simt bătrân.
— Şi nu sunteţi bătrân? spuse Buck.
— Ce drăguţ! Spune-mi, Ray… Ce pot să fac pentru tine?
— Mă întrebam dacă Chloe mai e încă trează.
— Ştii, nu cred că mai este, dar pot să mă uit dacă a luat-o
somnul.
— Nu, e în regulă, spuse Buck. Vreţi să îi transmiteţi să mă sune
când va avea timp?
Buck îi dădu numărul său de telefon lui Rayford.
— Tată! spuse Chloe câteva minute mai târziu. Ştiai că sunt
trează!
— Nu mi-ai răspuns atunci când ţi-am spus că ridic eu
receptorul, spuse el. Nu eram sigur. Nu crezi că aşa e mai bine? Nu
vrei să îl laşi să aştepte până mâine dimineaţă?
— Of, tată! spuse ea. Tu nu înţelegi… Ce crezi că voia?
 — Nu am idee.
— Of, urăsc chestia asta!
— Mie îmi place la nebunie…
— Mă gândeam eu…

Sâmbătă dimineaţă, Buck merse cu maşina la Biserica Oraşului

Noii Speranţe, sperând să îl găsească pe Bruce Barnes la birou.
Secretara îi spuse ca Bruce tocmai termina pregătirile pentru
slujbă, dar ştia, de asemenea, că i-ar fi plăcut să îl vadă pe Buck.
— Faci parte din cercul de prieteni ai lui Bruce, nu-i aşa? îl
întrebă ea.
Buck dădu din cap aprobator. Presupunea că se număra printre
apropiaţii lui Bruce. Era o onoare? Se simţea ca renăscut în
calitatea de proaspăt ucenic al lui Hristos. Cine ar fi crezut că avea
să i se întâmple una ca asta? Şi totuşi, cine ar fi crezut că Înălţarea
la Cer se va produce? Dădu din cap. „Numai câteva milioane erau
pregătiţi”, hotărî el.
Fiind anunţat că Buck se afla în anticameră, Bruce deschise
imediat uşa şi îl îmbrăţişă. Acest tip de manifestare a afecţiunii, în
special între bărbaţi, era, de asemenea, ceva nou pentru Buck.
Bruce părea extenuat.
— Iarăşi ai stat treaz o noapte întreagă? îl întrebă Buck.
Bruce făcu semn că da.
— Însă m-am bucurat de cuvântul lui Dumnezeu. Ştii, recuperez
timpul pierdut. Ani de zile am avut la îndemână aceste surse, însă
niciodată nu am profitat de ele. Acum încerc să mă hotărăsc cum
să le comunic enoriaşilor mei că simt nevoia să călătoresc în
următoarea lună. Oamenii de aici vor trebui să aibă curaj şi să
preia din responsabilităţi.
— Ţi-e teamă că se vor simţi abandonaţi?
— Exact. Însă nu voi abandona biserica. Voi fi aici cât de mult se
va putea. După cum v-am povestit, ţie şi familiei Steele, aceasta
este o sarcină pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o. Găsesc în ea
multă bucurie, pentru că învăţ atât de multe. Însă mă şi sperie şi
ştiu că nu voi fi în stare sa o scot la capăt fără harul Sfântului Duh.
Cred că acesta este un altfel de preţ pe care trebuie să îl plătesc
pentru că nu am descoperit adevărul la început. Dar tu nu ai venit
aici ca să mă auzi plângându-mă.
 — Vreau să te întreb două lucruri, apoi te las să te întorci la
treburile tale. În primul rând, zilele astea am tot încercat să îmi
alung din minte gândul ăsta, dar mă simt îngrozitor faţă de Hattie
Durham. Îţi aduci aminte de ea? A fost însoţitoarea de zbor a lui
Rayford…
— Femeia pe care i-ai prezentat-o lui Carpathia? Desigur. Cea cu
care Rayford aproape că a avut o aventură.
— Da, presupun că nici el nu se simte prea bine când vine vorba
de ea.
— Nu pot să vorbesc în numele lui, Buck, dar, din câte îmi
amintesc, tu ai încercat să o avertizezi în legătură cu Carpathia.
— Da, i-am spus că s-ar putea să ajungă marioneta lui, dar, în
momentul acela, nu ştiam cine este el, de fapt.
— Ea a plecat de una singură la New York. A fost alegerea ei.
— Dar, Bruce, dacă nu le-aş fi făcut eu cunoştinţă, el nu ar fi
dorit sa o revadă.
Bruce se aşeză din nou şi îşi încrucişă braţele.
— Vrei să o salvezi din mâinile lui Carpathia, nu-i aşa?
— Bineînţeles.
— Nu vad cum ai putea face asta fără a te pune pe tine însuţi în
pericol. Fără îndoială, ea deja s-a îndrăgostit de noua ei viaţă. A
progresat de la meseria de stewardesa la cea de asistenta personală
a celui mai puternic om din lume.
— Asistentă personală şi cine mai ştie ce altceva!
Bruce fu de acord:
— Probabil că ai dreptate. Presupun că nu a ales-o pentru
calităţile ei profesionale. Şi totuşi, ce anume vrei să faci? Vrei să o
suni şi să îi spui că noul ei şef este Antihristul şi ca ar trebui să fugă
de el?
— Tocmai din cauza asta mă aflu aici, spuse Buck. Nu ştiu ce să
fac.
— Şi tu crezi că eu ştiu!
— Aşa speram…
Bruce zâmbi cu jumătate de gură:
— Acum ştiu ce voia să spună fostul meu pastor, Vern Billings,
atunci când zicea că oamenii cred că pastorul ar trebui să le ştie pe
toate.
— Aşadar, nu ai niciun sfat pentru mine?
— Sună cam banal, Buck, însă trebuie să faci ceea ce trebuie să
faci.
 — Adică?
— Adică, dacă te-ai rugat pentru asta şi simţi un imbold puternic
venit de la Dumnezeu să vorbeşti cu Hattie, atunci fă-o! însă îţi poţi
imagina consecinţele! Următoarea persoană care va afla despre
asta va fi Carpathia. Şi ştii pe pielea ta de ce e în stare.
— Asta e problema, spuse Buck. Trebuie să aflu cumva cât de
multe ştie Carpathia. Crede că a reuşit să-mi şteargă amintirile
legate de acea întâlnire, aşa cum a făcut-o cu ceilalţi? Sau îşi dă
seama că ştiu ce s-a petrecut şi tocmai lucrul ăsta a făcut să am
probleme, să fiu retrogradat, mutat şi tot restul?
— Şi te întrebi de ce sunt extenuat? îi spuse Bruce. Am
sentimentul că, dacă Nicolae Carpathia ar şti că acum te numeri
printre credincioşi şi că ai fost protejat de puterile sale malefice,
te-ar ucide. În cazul în care crede că încă mai are putere asupra ta,
aşa cum se întâmplă cu toţi cei a căror viaţă nu e întru Hristos,
Carpathia va încerca să te folosească.
Buck se lăsă pe spate şi se uită în tavan:
— E interesant că ai adus vorba despre asta, spuse el. Asta mă
face să îţi vorbesc despre cel de-al doilea lucru pentru care am vrut
să discut cu tine.

Rayford îşi petrecu dimineaţa vorbind la telefon şi stabilind toate

detaliile necesare pentru reatestarea sa pe avioanele Boeing 757.
Luni dimineaţa urma sa plece ca simplu pasager de la O’Hare la
Dallas, unde avea să exerseze decolările şi aterizările pe pistele
militare aflate la câţiva kilometri de Dallas, la Aeroportul Forth
Worth.
— Îmi pare rău, Chloe, spuse el atunci când termină de vorbit la
telefon. Am uitat că doreai să îl suni pe Buck în dimineaţa asta.
— Rectificare: voiam să îl sun aseară, zise ea. De fapt, doream să
vorbesc cu el când a sunat.
Rayford ridică ambele mâini în semn că a fost învins şi se predă.
— E greşeala mea, spuse el. Sunt vinovat. Telefonul îţi aparţine.
— Nu, mulţumesc.
Rayford ridica mirat din sprâncene:
— Poftim? Acum ai să îl pedepseşti pe Buck din cauza mea?
Sună-l!
— Nu, adevărul e că eu consider că tot răul a fost spre bine.
Voiam să vorbesc cu el aseară, însă probabil că ai avut dreptate. Aş
fi părut prea nerăbdătoare, prea îndrăzneaţă. Iar el a spus sa îl sun
când voi avea timp. Şi prima oră a dimineţii nu ar fi fost prea
potrivită. De fapt, îl voi vedea mâine la biserică, nu-i aşa?
Rayford o dezaprobă:
— Acum vrei să te joci cu el? Erai îngrijorată pentru că păreai
obsedată de el şi te purtai ca o liceană dar acum chiar aşa te porţi.
Chloe păru jignită:
— O, mulţumesc, tată. Dar aminteşte-ţi că a fost ideea ta să îl las
să aştepte.
— Doar până dimineaţă. Nu mă implica în povestea asta dacă ştii
că o să devină ridicolă.

— Buck, iată şansa ta de a vedea ce face Hattie, spuse Bruce

Barnes. Ce crezi tu că vrea Carpathia?
Buck dădu din cap încurcat:
— Nu am nicio idee.
— Ai încredere în acest Steve Planck?
— Da, am încredere în el. Am lucrat ani de zile cu Steve. Lucrul
cel mai înspăimântător este că el m-a întâmpinat la conferinţa de
presă organizată de Carpathia, mi-a spus unde să mă aşez şi cine
erau unii dintre cei prezenţi. Ulterior m-a întrebat de ce nu am mai
apărut. Mi-a spus că Nicolae Carpathia a fost uşor deranjat de
faptul că nu am ajuns acolo.
— Şi îl cunoşti suficient de bine, aşa încât să îţi dai seama dacă e
sincer cu tine?
— Sincer să fiu, Bruce, el este motivul principal pentru care cred
că Nicolae Carpathia reprezintă împlinirea profeţiilor pe care le
studiem. Steve este un jurnalist experimentat, de modă veche.
Faptul că el a fost convins să renunţe la activitatea lui în presă ca
să devină purtătorul de cuvânt al unui politician de talie mondială,
demonstrează puterea de convingere a lui Carpathia. Până şi eu am
refuzat slujba aia. Dar să fie martor la măcelul acela şi apoi să uite
că am fost acolo, asta e…
— Nefiresc.
— Exact. Am să îţi spun ce anume a fost ciudat. O parte din mine
a vrut să îl creadă pe Carpathia atunci când explica ceea ce tocmai
se întâmplase. În mintea mea începuse să prindă contur imaginea
lui Stonagal sinucigându-se şi, în acelaşi timp, omorându-l şi pe
Todd-Cothran.
Bruce era uluit:
— Mărturisesc că atunci când ne-ai relatat versiunea ta, am
crezut că ai înnebunit.
— Aş fi fost de acord cu tine, cu excepţia unui singur amănunt.
— Care anume?
— Toţi ceilalţi oameni au văzut ce s-a petrecut şi şi-au amintit
întâmplarea într-un anumit fel. Eu mi-am amintit altceva. Dacă
Steve mi-ar fi spus că nu am văzut cum trebuie, poate că aş fi
crezut că eram pe punctul de a înnebuni şi m-aş fi internat într-un
spital. Însă el mi-a spus că nici măcar nu am fost acolo! Bruce,
nimeni nu îşi aminteşte ci am fost acolo! Poate că o să îmi spui că mă
aflu într-un proces de autonegare, dar asta e o aberaţie. Deja mă
aflam în biroul meu şi înregistram fiecare detaliu pe computer,
când presa a primit versiunea lui Carpathia. Dacă nu am fost acolo,
cum de am ştiut că Stonagal şi Todd-Cothran aveau să fie
transportaţi de acolo în saci pentru cadavre?
— Nu trebuie să mă convingi, Buck. Spuse Bruce. Eu sunt de
partea ta. Întrebarea este ce vrea Carpathia… Crezi că, dacă veţi
avea o discuţie privata, îţi va dezvălui adevărata sa faţă? Sau te va
ameninţa? Sau te va înştiinţa că e conştient că tu ştii adevărul?
— În ce scop?
— Ca să te intimideze. Ca să te manipuleze.
— Poate. Poate ca tot ce vrea e să mă citească, să se convingă că
a reuşit să îmi şteargă memoria.
— E o treabă destul de periculoasă, atât pot să îţi spun.
— Sper că nu e tot ce poţi să îmi spui, Bruce. Credeam că vei
avea ceva mai multe sfaturi să-mi dai.
— Mă voi ruga pentru asta, spuse Bruce. Însă, momentan, nu
ştiu ce să îţi spun.
— Trebuie să îl sun pe Steve. Nu ştiu dacă Nicolae Carpathia
vrea să îmi vorbească la telefon sau personal.
— Poţi să aştepţi până luni?
— Sigur că da. Pot să îi spun că eu credeam că vrea să îl sun în
timpul programului, însă nu pot să garantez că nu mă va suna el
între timp.
— Are noul tău număr de telefon?
— Nu. Steve îmi lasă mesaje pe mesageria vocală din New York.
— Poţi să le ignori.
Buck ridică din umeri şi dădu din cap, aprobându-l:
— Crezi că asta ar trebui să fac?
— De când am devenit eu sfetnicul tău?
— De când ai devenit preotul meu.
 Atunci când termină de făcut comisioanele şi se întoarse acasă,
în aceeaşi dimineaţă, Rayford observă din comportamentul şi
remarcele scurte ale lui Chloe că o jignise.
— Hai să vorbim, îi propuse el.
— Despre ce?
— Despre faptul că ar trebui să ai răbdare cu mine. Niciodată nu
am fost un părinte bun, iar acum îmi este greu să te tratez că pe o
persoană adultă. Îmi pare rău că ţi-am spus că te porţi ca o liceana.
Poartă-te cum vrei tu cu Buck şi nu îmi da atenţie, bine?
Chloe zâmbi:
— Oricum, asta făceam. Nu am nevoie de permisiunea ta.
— Atunci mă ierţi?
— Nu îţi face griji pentru mine, tată! Fii fără grijă, nu pot rămâne
supărată pe tine prea mult timp. Avem nevoie unul de celălalt
Apropo, l-am sunat pe Buck.
— Chiar aşa?
Ea încuviinţă din cap.
— Nu mi-a răspuns. Presupun că nu stătea aşteptând lângă
telefon.
— I-ai lăsat un mesaj?
— Cred că încă nu are robot telefonic. Ne vom întâlni mâine la
biserică.
— Îi vei spune că l-ai sunat?
Chloe zâmbi ştrengăreşte:
— Probabil că nu.

Buck îşi petrecu restul zilei corectând articolul pentru Global

Weekly referitor la teoriile despre dispariţii. Îi plăcea şi hotărî că
era, poate, cel mai bun articol pe care îl scrisese până atunci.
Cuprindea toate variantele, de la senzaţionalul atac al fantomei lui
Hitler sau al OZN-urilor şi extratereştrilor şi până la convingerea că
dispariţiile fuseseră un fel de acţiune cosmică purificatoare, menită
să dea un impuls evoluţiei printr-o ajustare numerică a populaţiei
umane prin aplicarea regulii de supravieţuire a celui mai puternic.
În cuprinsul articolului, Buck introdusese ceea ce credea el că
era adevărul, însă, bineînţeles, nu insistase asupra subiectului.
Era un articol obişnuit, scris la persoana a treia, în care erau
analizate faptele şi nimic mai mult. Nimeni, în afară de noii săi
prieteni, nu avea să ştie că era de acord cu pilotul de avion, cu
pastorul şi cu mulţi alţii pe care îi intervievase, că era de părere că
dispariţiile fuseseră rezultatul înălţării la Cer împreună cu Hristos
a celor care frecventau Biserica Sa.
Interpretările celorlalţi membri ai clerului erau extrem de
interesante pentru Buck. Mulţi dintre catolici erau derutaţi
deoarece, în timp ce o parte semnificativa dintre ei rămăseseră
printre cei vii, alţii dispăruseră, printre aceştia din urmă aflându-se
şi noul papă, care fusese ales în urmă cu doar câteva luni înainte
de dispariţii. El stârnise controverse în cadrul Bisericii atunci când
prezentase o doctrină nouă, care se apropia mai degrabă de „erezia”
lui Martin Luther decât de ideile creştine consacrate, cu care erau
obişnuiţi catolicii. Atunci când papa dispăruse, unii dintre membrii
clerului catolic concluzionaseră că aceasta fusese, într-adevăr, un
act divin.
— Cei care s-au împotrivit învăţămintelor creştine ale
Bisericii-Mamă au fost luaţi dintre noi, îi declarase lui Buck Peter
Mathews, arhiepiscop de Cincinatti, un episcop cu prestanţă.
Scriptura spune că ultimele zile ale omenirii vor fi la fel ca pe
vremea lui Noe. Îţi aminteşti că, pe vremea lui Noe, oamenii buni au
rămas, iar cei răi au fost luaţi de ape.
— Aşadar, faptul că noi încă mai suntem aici dovedeşte că
suntem buni? îl întrebase Buck.
— Nu aş spune asta cu atâta lipsă de delicateţe însă, da, acesta
este punctul meu de vedere, spusese arhiepiscopul Mathews.
— Ce spune asta despre toţi oamenii minunaţi care au dispărut?
— Că poate nu au fost chiar atât de minunaţi.
— Nici măcar copiii şi nou-născuţii?
Arhiepiscopul evită răspunsul, simţindu-se stânjenit:
— Asta o las în seama lui Dumnezeu, spuse el. Trebuie să cred
că, pesemne, El i-a protejat pe cei nevinovaţi.
— I-a protejat de ce anume?
— Nu sunt sigur. Nu iau scrierile apocaliptice ca atare, însă ele
conţin profeţii sumbre despre ceea ce va urma.
— Aşadar, dumneavoastră nu legaţi dispariţiile tinerilor de cele
ale oamenilor răi?
— Nu. Mulţi dintre micuţii care au dispărut au fost botezaţi de
mine însumi, deci ştiu sigur că sunt protejaţi de Iisus, de
Dumnezeu.
— Şi totuşi ei nu mai sunt…
— Aşa e, nu mai sunt.
 — Iar noi am rămas aici.
— Asta ar trebui să ne bucure.
— Puţini se bucură de acest lucru, Preasfinţia Voastră!
— Îi înţeleg… Trăim vremuri grele. Eu însumi plâng dispariţia
unei surori şi a unei mătuşi. Însă ele se îndepărtaseră de Biserică.
— Au făcut asta?
— S-au împotrivit învăţămintelor creştine. Erau nişte femei
minunate şi blânde. Trebuie să adaug că erau sincere, de
asemenea. Însă mi-e teamă că au fost separate precum neghina de
grâu. Totuşi, noi, cei care am rămas aici, trebuie să avem încredere
în faptul că Dumnezeu este cu noi acum, mai mult ca niciodată.
Buck fusese suficient de îndrăzneţ, încât sa îl roage pe
arhiepiscop să comenteze unele pasaje din Scriptură, în special
Epistola lui Pavel către Efeseni, Capitolul 2, versetele 8–9, unde se
spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni.”
— Vedeţi? făcu arhiepiscopul. Acesta este şi punctul meu de
vedere. Timp de secole oamenii au rupt din context versete precum
acestea şi au încercat sa construiască în jurul lor doctrine.
— Însă mai există şi alte pasaje care spun acelaşi lucru, spuse
Buck.
— Înţeleg. Nu sunteţi catolic, nu-i aşa?
— Nu.
— Vedeţi, dumneavoastră nu înţelegeţi varietatea de credinţe pe
care le-a oferit Biserica de-a lungul istoriei.
— Scuzaţi-mă, dar aş dori să îmi explicaţi de ce multe persoane
care nu sunt catolice încă se mai află aici, aceasta în cazul în care
ipoteza dumneavoastră este adevărată.
— Numai Dumnezeu ştie asta, îi răspunsese arhiepiscopul
Mathews. El cunoaşte inimile oamenilor. El ştie mai multe decât
noi.
— Cu siguranţă, spuse Buck.
Bineînţeles, Buck nu inserase comentariile şi opiniile personale
în articol, însă putea să se folosească de Scriptură şi de tentativele
episcopului de a explica mila dumnezeiască. Buck plănuia să
trimită articolul definitivat la sediul din New York, luni.
În timp ce lucra, Buck era atent la telefon. Puţină lume avea
numărul lui nou, printre care familia Steele şi Alice, secretara
Vernei Zee. Aştepta ca robotul telefonic, computerul, faxul şi restul
echipamentului, împreună cu dosarele de la birou, să sosească la
Chicago luni. Atunci se va simţi „ca acasă” şi va fi pregătit să
lucreze, instalat în cel de-al doilea dormitor al apartamentului său.
Buck nu prea se aştepta să primească veşti de la Chloe. Credea
că stabilise cu Rayford ca ea să îl sune atunci când va putea. Poate
că era genul de femeie care nu sună bărbaţii, chiar şi în cazul în
care nu putuse să le răspundă la telefon. Pe de altă parte, încă nu
împlinise douăzeci şi unu de ani, iar el recunoştea că nu avea nici
cea mai vagă idee în legătură cu obiceiurile şi felul de a fi al celor
din generaţia ei. Poate că ea îl vedea ca pe un frate mai mare sau
chiar îl considera drept un model de comportament patern şi îi
repugna ideea că el ar fi putut fi interesat de ea. Dar asta nu
reieşise din comportamentul şi din spusele ei din noaptea
precedentă. Pe de altă parte, nici el nu o încurajase în vreun fel.
El dorea numai să facă ceea ce trebuie, sa vorbească cu ea, să îi
explice că momentul era nepotrivit pentru ei şi ca ar fi fost mai bine
să rămână prieteni apropiaţi şi camarazi în lupta pentru o cauză
comună. Însă, în acel moment, se simţi prost. Dacă ea nu se
gândise la nimic mai mult decât atât? Atunci ar fi dat explicaţii
pentru ceva ce nu se întâmplase.
Dar poate că ea îl sunase în timp ce el era împreună cu Bruce în
dimineaţa aceea. Ar fi trebuit să o sune din nou. Ar fi trebuit să o
invite să îi facă o vizită în noul lui apartament, iar, apoi, ar fi stat de
vorbă. Ar fi aşteptat să vadă cum evoluează discuţia, încercând să
îşi dea seama care îi erau aşteptările şi, apoi, fie ar fi refuzat-o
politicos, fie ar fi evitat un subiect care nu trebuia adus în discuţie.
Rayford răspunse la telefon:
— Chloe! strigă el. Te caută Buck Williams.
Buck îi putu auzi vocea pe fandai:
— Poţi să îi transmiţi că îl voi suna eu mai târziu? Sau, mai bine,
că o să ne vedem mâine la biserică?
— Am auzit, spuse Buck. Mi se pare corect. O să ne vedem
atunci.
„Se pare că nu îşi iroseşte energia îngrijorându-se în privinţa
mea”, hotărî Buck. Îşi verifică mesageria vocală din New York. Avea
un singur mesaj de la Steve Planck:
„Buck, ce se întâmplă? Cât de mult poate să îţi ia să te
acomodezi? Trebuie să sun la biroul din Chicago? Ţi-am lăsat
mesaje acolo, însă bătrânul Bailey mi-a spus că vei lucra acasă. Ai
primit mesajul meu în legătură cu faptul că Nicolae Carpathia vrea
să îţi vorbească? Prietene, oamenii nu îşi fac un obicei din a-l lăsa
să aştepte. Eu trag de timp, îi tot spun că te afli în plin proces de
mutare şi toate cele. Însă spera să te vadă la sfârşitul acestei
săptămâni. Sincer, nu ştiu ce vrea de la tine, în afară de faptul că e
extrem de încântat de tine. Să ştii că nu e supărat pentru ca nu ai
apărut la acea întâlnire, dacă asta te îngrijorează. Drept să îţi spun,
Buck, ziaristul din tine ar fi trebuit să vrea să fie acolo. Dar ai fi fost
la fel de tulburat de acea reuniune ca şi mine. O sinucidere violentă
care s-a petrecut sub ochii tăi nu e uşor de uitat. Ascultă, sună-mă
ca să aranjez o întâlnire între voi doi! Bailey mi-a spus că tocmai
finalizai articolul în legătură cu teoriile despre dispariţii. Dacă
reuşeşti să te vezi cu Carpathia în curând, poţi include şi opiniile
lui asupra subiectului. N-a făcut un secret din ele, însă un citat sau
două în exclusivitate nu ar strica, nu-i aşa? Ştii unde mă găseşti la
orice oră din zi şi din noapte.”
Buck păstră mesajul. Ce trebuia să facă? Se părea că Nicolae
Carpathia dorea o întâlnire între patru ochi. Nu cu mult timp în
urmă, Buck ar fi profitat de o astfel de oportunitate. Să-i iei un
interviu celui mai important conducător al momentului chiar în
ajunul publicării celui mai important editorial… Totuşi, Buck îşi
recăpătase credinţa de curând şi era convins că Nicolae Carpathia
era Antihristul în persoană. Văzuse de ce era în stare. Iar Buck
de-abia începuse să creadă în Iisus. Era Carpathia atotştiutor
precum Dumnezeu? Putea să-i citească gândurile?
Evident, Carpathia putea sa manipuleze şi să şteargă amintiri
din minţile oamenilor. Asta însemna că ştia şi ceea ce gândeau ei?
Avea Buck să îi reziste lui Carpathia doar pentru că în acel moment
harul lui Hristos era cu el? Buck ar fi vrut să fi existat un pasaj în
Biblie care să îl avertizeze referitor la puterile Antihristului. Atunci
ar fi ştiut cu cine avea de-a face.
Carpathia probabil ca era destul de interesat de Buck. Atunci
când Buck se strecurase afara din sala de conferinţe unde
avuseseră loc crimele, Carpathia cu siguranţă că se va fi întrebat
dacă nu cumva puterea lui de a controla minţile oamenilor dăduse
greş. Dacă nu ar fi fost aşa, atunci de ce ştersese din mintea tuturor
amintirea crimelor, înlocuind-o cu imaginea unei stranii sinucideri,
ştergându-le totodată şi amintirea că Buck fusese prezent?
În mod clar, Nicolae încercase să îşi acopere urmele, făcându-i pe
toţi ceilalţi să uite că Buck se aflase acolo. Dacă această strategie ar
fi trebuit să îl facă pe Buck să îşi piardă minţile, ea eşuase.
Dumnezeu îi fusese alături în acea zi. Văzuse ceea ce văzuse şi
nimic nu putea să îl facă să îşi schimbe părerea. Nu exista nicio
îndoială, nu avea nicio suspiciune care să îl facă să creadă că se
afla într-un proces de negare a unui eveniment traumatizant. Un
singur lucru era sigur: nu avea să îi spună lui Carpathia ceea ce
ştia Dacă acesta era convins că Buck nu fusese păcălit, nu ar fi
avut altă soluţie decât să îl elimine. Dacă Buck ar fi reuşit să îl
convingă pe Carpathia ca reuşise să îi manipuleze mintea, atunci ei
ar fi câştigat un mic avantaj în războiul împotriva forţelor răului. La
ce le-ar fi folosit lui şi celor din Armata Pătimirilor acel avantaj nu
ştia încă.
Ştia un singur lucru. Nu avea să îl sune pe Steve Planck până
luni.

Rayford era bucuros că el şi Chloe se hotărâseră să meargă la

biserica mai devreme. Locul era aglomerat în fiecare săptămână.
Rayford îi zâmbi fiicei sale. Chloe arăta foarte bine de când se
întorsese de la facultate. Ar fi vrut să o tachineze, să o întrebe dacă
se îmbrăcase aşa pentru Buck Williams sau pentru a merge la
biserică, însă renunţă.
Ocupă unul dintre ultimele spaţii din parcare şi văzu strada
plină de maşini aliniate, care căutau un loc de parcare acolo.
Oamenii erau îndureraţi şi înspăimântaţi. Erau în căutarea
speranţei, a unor răspunsuri, a lui Dumnezeu. Ei îl găseau acolo,
iar cuvintele Lui erau duse mai departe.
Puţini dintre cei care ascultau predicile sincere şi emoţionante
ale lui Bruce Barnes veneau acolo îndoindu-se că dispariţiile
fuseseră lucrarea lui Dumnezeu. Membrii Bisericii fuseseră luaţi în
ceruri, iar toţi ceilalţi rămăseseră în urmă. Mesajul lui Bruce
consta în faptul că Iisus se va întoarce din nou, îmbrăcat în slavă,
conform Bibliei, la şapte ani de la începerea Pătimirilor. Până
atunci, spuse el, trei pătrimi din populaţia care mai rămăsese urma
să fie ştearsă de pe faţa pământului, printre care şi un număr mare
dintre credincioşii lui Hristos. Apelul lui Bruce nu se adresa celor
cu inima îndoită. Era o provocare pentru cei care credeau cu
adevărat, pentru cei care fuseseră convinşi de cea mai
spectaculoasă intervenţie a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor
petrecută de la întruparea Lui ca om.
Bruce deja le spusese familiei Steele şi lui Buck că un sfert din
populaţia pământului urma să moară în timpul celei de-a doua, a
treia şi a patra judecăţi, conform Cărţii Pecetluite cu Şapte Peceţi
despre care se vorbeşte în Apocalipsă. El cita din scrierea
apostolului Ioan, versetul 8, din Capitolul 6, în care se spunea:
„M-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe
el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere
peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu
foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ.”
Însă ceea ce avea să urmeze era şi mai cumplit.
La un minut sau două după ce se aşezaseră, Rayford simţi o
bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse în acelaşi timp cu Chloe. Buck
Williams stătea chiar în spatele lor. În rândul al patrulea; le făcuse
semn amândurora în acelaşi timp:
— Bună, străinilor, spuse el.
Rayford se ridică şi îl îmbrăţişă pe Buck. Numai gestul acestea
spunea multe despre cât de mult se schimbase în ultimele
săptămâni. Chloe, foarte prietenoasă, îi strânse mâna.
După ce îşi reluară locurile, Buck se aplecă şi îi şopti lui Chloe:
— Chloe, motivul pentru care te-am sunat era pentru că mă
întrebam…
Însă începu muzica.

Buck se ridica în picioare pentru a cânta alături de toți ceilalţi.

Mulţi dintre ei păreau să ştie cântecele şi versurile. Trebuia să
încerce să urmărească cuvintele proiectate pe perete şi să respecte
linia melodică. Refrenele erau simple şi melodioase, însă erau cu
totul noi pentru el. Mulţi dintre aceşti oameni, îşi spuse el, mai
trecuseră pe la biserică. Oricum, mai frecvent decât el. Cum de nu
văzuseră adevărul?
După câteva refrene, Bruce Barnes urcă tulburat, parcă, şi
grăbit în amvon – nu în cel mare, ci într-unul mai mic, aflat la
nivelul sălii. Avea o Biblie, două cărţi voluminoase şi un maldăr de
hârtii prin care se descurca cu greu. Bruce zâmbi vinovat:
— Bună dimineaţa, începu el. Îmi dau seama că trebuie să vă
dau nişte explicaţii. De obicei, cântăm mai mult, însă nu avem timp
de asta azi. De obicei, cravata mea stă drept, cămaşa e impecabilă,
iar haina îmi este închisă. Dar toate astea mi se par mai puţin
importante astăzi. De obicei, facem o colectă. Fiţi convinşi că o vom
face şi azi, dar vă rog să găsiţi coşurile pentru ofrande pe drumul
spre ieşirea din biserică, la amiază, în cazul în care vă voi da
drumul atât de devreme. Vreau să avem cât mai mult timp în
aceasta dimineaţă pentru că simt o dorinţă şi mai arzătoare decât
în ultimele săptămâni. Nu vreau să va îngrijoraţi în privinţa mea.
Nu am devenit un nebun isteric, un sectant sau ceva asemănător
de când mi-am dat seama că am ratat Înălţarea la Cer. Le-am spus
sfătuitorilor mei celor mai apropiaţi că Dumnezeu mi-a încredinţat
o povară în această săptămână, iar ei se roagă acum împreună cu
mine, ca să dobândesc înţelepciune şi discernământ, astfel încât să
nu pornesc la drum nepregătit şi predicând o doctrină nouă şi
ciudată. Am citit, m-am rugat şi am studiat în aceasta săptămână
mai mult ca niciodată, iar acum doresc să vă împărtăşesc şi vouă
ceea ce mi-a spus Dumnezeu. Oare îmi vorbeşte Dumnezeu cu voce
tare? Nu. Aş vrea să o facă. Aş vrea să o fi făcut. Dacă mi-ar fi
vorbit, probabil că astăzi nu m-aş fi aflat aici. Însă El a vrut să îl
primesc prin credinţă, nu a vrut să mi se reveleze într-un mod mai
spectaculos decât acela de a-şi trimite Fiul sa moară pentru mine.
El ne-a lăsat Evanghelia Lui şi ne dă tot ceea ce avem nevoie.
Buck simţi un nod în gât în timp ce îşi privea prietenul
rugându-şi şi îndemnându-şi auditoriul să asculte, să înţeleagă, să
se pună la dispoziţia lui Dumnezeu ca să primească învăţătura pe
care El voia să o răspândească. Bruce îşi spuse povestea din nou:
cum ani de zile a dus o viaţă falsă, plină de pietate şi cucernicie
mincinoase, şi cum, atunci când Dumnezeu şi-a chemat
credincioşii, l-a găsit plin de pofte lumeşti şi l-a abandonat,
luându-i soţia şi copiii. Buck auzise povestea de mai multe ori, însă
şi acum îl mişca. Unii suspinau cu voce tare. Cei care îl auzeau
pentru prima dată avură parte de versiunea prescurtată a poveştii.
— Nu vreau să încetez niciodată să spun ceea ce Iisus a făcut
pentru mine, zise el. Voi toţi ar trebui să vă împărtăşiţi experienţele!
Oamenii pot să înţeleagă durerea, pierderile suferite şi
singurătatea. Nu voi mai fi niciodată ruşinat de Evanghelia lui
Hristos. Biblia spune: Crucea Lui răneşte. Dacă sunteţi răniţi,
atunci eu îmi îndeplinesc misiunea. Dacă sunteţi atraşi spre
Hristos, atunci Sfântul Duh lucrează. Cu toţii am pierdut Înălţarea
la Cer, iar acum trăim una dintre perioadele cele mai primejdioase
ale istoriei. Evangheliştii obişnuiau să le spună enoriaşilor lor că
nu ar trebui să întârzie să apară în faţa lui Hristos pentru că ar
putea muri într-un accident sau ar putea pieri într-un incendiu. Eu
vă spun că, dacă aţi muri într-un accident sau într-un incendiu,
asta ar fi cea mai puţin cumplita moarte. Fiţi pregătiţi de data asta.
Va voi spune cum să vă pregătiţi. Titlul predicii mele de astăzi este
Cei patru cavaleri ai Apocalipsei şi vreau să mă concentrez asupra
primului dintre ei, cavalerul de pe calul alb. Dacă aţi crezut
vreodată că aceşti patru cavaleri ai Apocalipsei sunt apărători la
centru pentru echipa Notre Dame, Dumnezeu are să vă spună
lucruri noi astăzi.
Buck nu-l mai văzuse niciodată pe Bruce atât de sincer, atât de
inspirat. Pe măsură ce vorbea, el făcea referire la însemnările lui, la
cărţile pe care le citise, la Biblie. Începuse să transpire şi, adeseori,
îşi ştergea sudoarea de pe sprâncene cu batista pe care o avea în
buzunar, spunând la un moment dat că gestul nu ar fi trebuit
făcut. Lui Buck i se părea că enoriaşii, toţi ca unul, îi surâdeau
pentru a-l încuraja să continue. Mulţi dintre ei luau notiţe. Aproape
toţi îl urmăreau citind din Biblie, fie că era una proprie sau una
dintre cele care circulau prin biserică.
Bruce explică apoi că, în Apocalipsă, Ioan povestea despre ceea
ce i-a arătat Dumnezeu privitor la ultimele zile, despre ceea ce avea
sa urmeze după ce Hristos va lua cu El în ceruri Biserica Sa.
— Se îndoieşte cineva din această adunare că acum trăim
ultimele zile? tună el. Milioane de oameni au dispărut. Ce trebuie
să se întâmple acum?
Bruce le explică enoriaşilor că în Biblie se vorbeşte despre un
tratat între conducătorul lumii şi Israel.
— Unii cred că perioada de şapte ani a Pătimirilor a început deja
şi că a fost inaugurată de Înălţarea la Cer. Deja resimţim încercările
şi suferinţele pe care ni le-au provocat dispariţia a milioane de
oameni, printre care s-au aflat şi prietenii, şi cei dragi nouă. Însă
asta nu este nimic în comparaţie cu ceea ce are să urmeze. În aceşti
şapte ani, Dumnezeu ne va judeca în trei etape consecutive. Şapte
peceţi se află pe Cartea Judecăţilor. Şapte trâmbiţe… Urmează cele
şapte cupe ale mâniei. Cred că aceste judecăţi vor fi trimise pentru
a ne face să pierdem orice urmă de siguranţă care ne-ar rămâne.
Dacă Înălţarea la Cer nu v-a trezit atenţia, atunci cele şapte
judecăţi o vor face. Iar dacă nici ele nu vă vor întoarce spre
credinţă, atunci veţi muri fără de Dumnezeu. Indiferent cât de oribil
vi se va părea, vă îndemn să priviţi totul drept un avertisment final
al lui Dumnezeu, care nu doreşte pieirea nimănui. Pe măsură ce
peceţi le vor fi rupte de pe Carte, dezvăluindu-ne astfel judecăţile,
primele patru dintre ele vor fi împlinite prin cei patru călăreţi, – cei
patru Cavaleri ai Apocalipsei. Dacă această imagine nu v-a mai fost
niciodată prezentată sau dacă nu aţi mai auzit vreodată aceasta
sintagmă, atunci probabil că o consideraţi drept pur simbolică, aşa
cum şi eu, unul, am considerat-o. Mai este cineva care crede că
profeţiile Scripturii sunt pur şi simplu simbolice?
Bruce aşteptă preţ de un moment.
— Mă gândeam eu că nu… Ascultaţi aceste învăţături!
Judecăţile peceţilor se vor abate asupra noastră la aproximativ
douăzeci şi una de luni de la semnarea tratatului cu Israelul. În
săptămânile care vor urma, voi predica despre restul de
paisprezece judecăţi, care ne vor purta spre sfârşitul perioadei de
şapte ani. Pentru moment, mă voi opri asupra primelor patru dintre
cele şapte peceţi.
Pe măsură ce Bruce dezvolta aceste idei, Buck era tot mai
surprins de faptul că ultimul vorbitor care îl captivase într-atât
fusese Nicolae Carpathia. Însă impresia pe care acesta o lăsase
asupra lui fusese regizată, manipulată. Bruce nu încerca să
impresioneze pe nimeni cu nimic altceva în afară de adevărul
Evangheliei lui Dumnezeu. Avea Bruce de gând să spună adunării
cine anume credea el ca este Antihristul?
Într-un fel, Buck spera să o facă. Însă a arăta pe cineva cu
degetul în public drept adversarul principal al lui Dumnezeu cel
Atotputernic ar fi constituit un act de calomnie.
Ori poate că Bruce avea să spună, pur şi simplu, ce scria în
Biblie şi să-i lase pe oameni să ajungă ei singuri la o concluzie?
Printre ştiri se strecurase zvonul despre un viitor acord între
Carpathia – sau Naţiunile Unite conduse de el – şi Israel. Dacă
Bruce avertiza în legătură cu un pact care avea să fie încheiat în
următoarele zile, cine s-ar mai fi îndoit de adevărul spuselor sale?

Rayford era mai mult decât fascinat. Era uluit. În multe privinţe,
Bruce îi citea gândurile. Nu cu mult timp în urmă, Rayford ar fi
ridiculizat o astfel de predică, o astfel de interpretare literală a unui
pasaj care era poetic şi metaforic în mod evident. Însă ceea ce
spunea Bruce avea sens. Tânărul nu predica de mai mult de câteva
săptămâni. Nu fusese vocaţia sau profesia sa. Însă ceea ce făcea nu
era predică, ci învăţătură, iar pasiunea lui Bruce, acea pătrundere
cu întregul său suflet până în miezul problemei, făcea ca totul să fie
şi mai copleşitor.
— Nu am timp să discut şi despre al doilea, al treilea şi al
patrulea călăreţ în această dimineaţă, spuse Bruce, dar pot să vă
spun că acela care vine pe calul roşu simbolizează războiul, cel de
pe calul negru, foametea, iar cel de pe calul galben-violet, moartea.
Eu cred că avem de ce să ne facem griji, adăugă el ironic, iar unii
dintre enoriaşi râseră nervos. Eu v-am avertizat că toate acestea nu
sunt pentru cei slabi de înger.
Bruce se grăbi să ajungă la tema discuţiei şi la concluzii şi citi
din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 6, versetele 1–2:
„Şi am văzut când Mielul a deschis cea dintâi din cele şapte peceţi şi
am auzit pe una din cele patru fiinţe zicând cu glas ca de tunet:
«Vino şi vezi.» Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el
avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să
biruiască.”
Bruce se dădu cu un pas înapoi şi coborî din amvon:
— Nu vă temeţi, spuse el. Nu am terminat.
Spre surprinderea lui Rayford, oamenii începură să aplaude.
— Aplaudaţi pentru că vreţi să termin sau pentru că vreţi să
continuu toată după-amiaza?
Lumea aplaudă şi măi tare. Rayford se întreba ce se întâmplă.
Aplaudă şi el, de asemenea, fiind urmat de Chloe şi de Buck. Cu
toţii îi sorbeau cuvintele şi voiau să audă cât mai multe. Evident,
Bruce înţelesese ceea ce Dumnezeu îi arătase. Spuse în repetate
rânduri că acesta nu era un adevăr nou, că interpretările pe care le
citase erau vechi şi că scrierile despre sfârşitul lumii erau încă şi
mai vechi. Iar cei care uitaseră aceste învăţăminte, punându-le pe
seama celor care interpretaseră superficial Biblia, a
fundamentaliştilor şi a evangheliştilor înguşti la minte, toţi, până la
unul, fuseseră lăsaţi aici. Dintr-o dată, devenise clar că Scriptura
trebuia să fie crezută cuvânt cu cuvânt! Dacă nimic altceva nu i-a
convins pe oameni sa creadă, atunci pierderea multora o dată cu
Înălţarea la Cer i-a mişcat.
Bruce stătea în faţa amvonului gol, având în mână Biblia:
— Vreau să vă spun acum ceea ce cred eu că spune Biblia despre
cel de pe calul alb, despre întâiul călăreţ al Apocalipsei. Nu vă voi
spune opinia mea. Nu voi trage nicio concluzie. Îl voi lăsa pe
Dumnezeu să vă ajute să faceţi analogiile care trebuie făcute. Vă
spun numai atât: eu citesc această relatare veche de mii de ani ca
pe ziarul de mâine.

Buck şedea în rândul din spatele lui Rayford şi Chloe Steele şi se

uita la ceas. Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când se
uitase ultima dată. Stomacul îi spunea ca îi era foame sau cel puţin
că trebuia să mănânce. Mintea îi spunea că ar fi putut sta acolo
toată ziua, ascultându-l pe Bruce Barnes explicând cu ajutorul
Bibliei ceea ce se întâmpla în prezent şi ceea ce s-ar fi putut
întâmpla în viitor. Inima îi spunea că se afla pe marginea unei
prăpăstii. Ştia unde dorea să ajungă Bruce cu predica sa, cu acea
imagine din Apocalipsa după Ioan. Nu numai că ştia cine era
călăreţul pe cal alb, ci îl cunoştea personal. Buck simţise puterea
Antihristului.
Ziaristul petrecuse suficient de mult timp cu Bruce şi cu familia
Steele, citind cu atenţie pasajele din Biblie, astfel incit ajunsese să
creadă fără nicio urmă de îndoială că Nicolae Carpathia era
întruparea duşmanului lui Dumnezeu. Şi totuşi, nu avea încă
puterea să coroboreze informaţiile lui Bruce cu versiunea sa. Şi nici
Bruce nu putea spune că ştia cu precizie cine era Antihristul sau că
cineva din această comunitate religioasă îl întâlnise.
Ani de zile Buck reuşise cu succes să se folosească de numele
persoanelor pe care le cunoscuse. Se învârtise prin înalta societate
atât de mult timp. Încât spunea cu naturaleţe chestii de genul:
„L-am întâlnit”, „Am intervievat-o”, „Îl cunosc”, „Am fost cu ea la
Paris”, „Am locuit la ei acasă”.
Însă această infatuare se evaporase o dată cu dispariţiile şi cu
experienţele pe care le trăise în calitate de martor al acelor
evenimente supranaturale. Vechiul Buck Williams ar fi fost
bucuros dacă s-ar fi aflat că se număra printre cunoştinţele
personale nu numai ale unei personalităţi politice marcante, ci şi
ale Antihristului despre care vorbeşte Scriptura. Acum stătea pur şi
simplu nemişcat, în vreme ce prietenul lui îşi continua predica:
— Vreau să fie clar, spuse Bruce, că eu nu cred că Dumnezeu a
intenţionat să ne sugereze că aceşti călăreţi vor fi propriu-zis nişte
persoane. Ei reprezintă lucruri care se vor întâmpla. Nu toţi
cavalerii întruchipează anumiţi indivizi pentru că, de exemplu, al
patrulea călăreţ se numeşte Moartea. Ah, dar primul călăreţ!
Observaţi că Mielul este cel care rupe prima pecete şi face să apară
întâiul călăreţ. Mielul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a
murit pentru păcatele noastre, Care a înviat şi Care a înălţat la
ceruri Biserica Lui. În Scriptură, cel dintâi este întotdeauna
important – primul născut, prima zi a săptămânii, prima poruncă.
Întâiul călăreţ, primul dintre cei patru ai celor Şapte Judecăţi, este
cel mai important! El dă tonul. El reprezintă cheia înţelegerii
celorlalţi călăreţi, a celorlalte Judecăţi ale Peceţilor. Cine este
primul călăreţ? Evident, el este Antihristul şi reprezintă regatul
său. Scopul lui este biruinţa şi „să biruiască”. El are un arc în
mână, simbol al unei confruntări violente şi totuşi nu se spune
nimic despre săgeată. Cum va cuceri el? Alte pasaje spun că este
un „rege plin de voinţă” şi că va triumfa prin diplomaţie. El va
conduce spre o pace falsă, promiţând lumii unitatea. Va fi el
victorios? Da! El are o coroană.

Într-un fel, toate acestea erau ceva nou pentru Rayford şi ştia că
şi Chloe avea aceeaşi impresie. Însă ei, împreună cu Bruce, se
cufundaseră într-atât în aceste învăţăminte de când
redescoperiseră credinţa în Hristos, încât Rayford anticipa fiecare
amănunt. I se părea că devenea expert în subiectul acesta, deşi nu
îşi amintea să îl fi atras vreodată atât de tare o astfel de temă.
Rayford fusese un elev bun, mai ales la ştiinţele naturii şi la
matematică. Făcuse cursuri de aviaţie într-un timp foarte scurt.
Însă ceea ce auzea acum avea proporţii cosmice. Aceasta era Viaţa!
Aceasta era lumea reală. Lui Rayford i se explica ce se întâmplase
cu soţia şi cu fiul lui, ce îi aştepta pe el şi pe fiica lui şi ce urma a se
întâmple mâine şi în următorii ani.
Rayford îl admira pe Bruce. Tânărul realizase de îndată că, de
fapt, creştinismul fals îl trădase în momentul cel mai important din
istoria omenirii. El se căise imediat şi se dedicase misiunii de a-i
salva pe toţi cei pe care-i putea salva. Bruce Barnes se dăruise cu
totul cauzei.
În alte împrejurări, Rayford s-ar fi îngrijorat în privinţa lui Bruce,
temându-se să nu obosească, să nu se epuizeze. Însă Bruce părea
plin de energie, împlinit. Bineînţeles, avea nevoie de mai multă
odihnă însă, pentru moment, era absorbit de Adevăr şi de faptul că
dorea să îl împărtăşească şi altora. Iar dacă şi ceilalţi ar fi fost
asemenea lui Rayford, ei nu s-ar fi gândit la nimic altceva în afară
de a sta acolo şi a asculta predica.
— Vom vorbi săptămânile viitoare despre ceilalţi trei călăreţi ai
Apocalipsei, spuse Bruce, dar vă rog să mă lăsaţi să vă spun ceva la
care să vă gândiţi. Călăreţul pe calul alb este Antihristul, care va
induce în eroare, promiţând pace şi unitate. Vechiul Testament, în
Capitolul 9, versetele 24–27 din Daniel, spune că Antihristul va
semna un tratat cu Israelul. El va pretinde că este prietenul şi
protectorul Israelului, însă, în cele din urmă, va fi cuceritorul şi
distrugătorul lui. Trebuie să închei predica de săptămâna asta,
însă vom mai vorbi despre motivele acestui episod şi despre
urmările lui. Vreau să termin prin a vă spune cum puteţi fi siguri că
eu nu sunt Antihristul.
Această replică atrase atenţia oamenilor, inclusiv a lui Rayford.
Se auziră râsete stârnite de un sentiment de jenă.
— Nu insinuez că m-aţi suspecta de aşa ceva, spuse Bruce,
stârnind şi mai multe râsete. Însă, poate că vom ajunge la
momentul în care fiecare conducător va deveni suspect. Totuşi, vă
rog să vă amintiţi că nu veţi auzi niciodată promisiuni de pace din
acest amvon. Biblia spune cu certitudine că va urma un an şi
jumătate de pace după tratatul cu Israelul. Însă pe termen lung, eu
prevăd opusul păcii. Ceilalţi trei călăreţi vor veni şi vor aduce cu ei
războiul, foametea, molimele şi moartea. Acesta nu este un mesaj
menit să atragă popularitate, nu reprezintă ceva bun, de care să vă
agăţaţi în această săptămână. Unica noastră speranţă este Iisus, şi
alături de El vom suferi. Pe săptămâna viitoare.
Pe măsură ce Bruce se apropia de finalul predicii, Rayford simţi
un sentiment de nelinişte în mulţime, ca şi cum ceilalţi simţeau
acelaşi lucru ca şi el. Voia să afle mai multe şi avea o mulţime de
întrebări. De obicei, organistul începea să cânte la sfârşitul
rugăciunii spuse de Bruce, iar acesta se îndrepta imediat spre
ieşire, unde strângea mâinile oamenilor pe măsură ce ei plecau.
Însă, în acea zi, Bruce nu ajunse decât pe culoar şi fu oprit de
oameni care îl îmbrăţişau, îi mulţumeau şi începeau să îi pună
întrebări.
Rayford şi Chloe se aflau în rândurile din faţa şi, deşi Rayford
ştia că Buck vorbea cu Chloe, el putea auzi întrebările pe care
oamenii i le puneau lui Bruce.
— Vreţi să spuneţi că Nicolae Carpathia este Antihristul? îl iscodi
unul dintre ei.
— M-aţi auzit spunând aşa ceva? zise Bruce.
— Nu, însă a fost destul de clar. Deja ştirile vorbesc despre
planurile lui şi despre un fel de acord cu Israelul.
— Citiţi şi studiaţi în continuare, spuse Bruce.
— Însă nu poate fi Carpathia, nu-i aşa? Vi se pare că este un
mincinos?
— Dar dumneavoastră cum vi se pare? întrebă Bruce.
— Mi se pare că este un salvator.
 — Aproape ca Mesia? insistă Bruce.
— Da!
— Există un singur Salvator, un singur Mesia.
— Ştiu, din punct de vedere spiritual, dar vreau să spun că este
un salvator din punct de vedere politic. Nu-mi spuneţi acum că
Nicolae Carpathia nu este ceea ce pare a fi.
— Vă voi spune ceea ce spune Scriptura, zise Bruce. Şi vă
îndemn să ascultaţi ştirile cu atenţie. Trebuie să fim inteligenţi ca
şerpii şi blânzi ca porumbeii.
— Exact aşa l-aş descrie pe Carpathia, spuse o femeie.
— Fiţi atentă atunci când atribuiţi însuşirile lui Hristos unuia
care nu este dintre ai Lui, zise Bruce.

Atunci când slujba se termină, Buck o lua pe Chloe de braţ, însă

ea i se păru mai puţin receptivă decât sperase el. Fata se întoarse
încet ca să vadă ce doreşte, iar ochii ei nu mai aveau privirea care îi
spusese că aştepta ceva de la el în acea vineri seara. În mod clar, el
o rănise într-un fel sau altul.
— Sunt convins că te întrebi de ce te-am sunat, începu el.
— M-am gândit că o să îmi spui în cele din urmă.
— Pur şi simplu, mă întrebam dacă nu ai vrea să vezi noul meu
apartament.
Buck îi spuse unde se afla.
— Poate treci mâine dimineaţa să îl vezi, iar, apoi, poate luăm
prânzul împreună.
— Nu ştiu, spuse Chloe. Nu sunt sigură că pot să iau prânzul cu
tine însă, dacă mă voi afla prin preajmă, poate ca o să trec pe la
tine.
— Bine.
Buck era dezamăgit. Aparent, nu avea să îi fie greu să îi spună
ceea ce voia. Cu siguranţă că nu avea să îi frângă inima.

Pe măsură ce Chloe se pierdea în mulţime, Rayford se întinse să

îi strângă mâna lui Buck.
— Cum o mai duci, prietene?
— Destul de bine, spuse Buck. Deocamdată îmi aranjez
apartamentul.
O întrebare nu-i dădea pace lui Rayford. Se uită în tavan, apoi
din nou la Buck. Rayford văzu cu coada ochiului sute de oameni
perindându-se, fiecare dorind să stea de vorbă personal cu Bruce
Barnes.
— Buck, vreau să te întreb ceva. Ai regretat vreodată că i-ai
prezentat-o pe Hattie Durham lui Carpathia?
Buck strânse din buze şi închise ochii, frecându-şi fruntea cu
degetele.
— În fiecare zi, şopti el. Tocmai vorbeam cu Bruce despre asta.
Rayford dădu din cap cu înţelegere şi se lăsă în genunchi în
strană, cu faţa spre Buck. Acesta se aşeză.
— Mă întrebam doar, spuse Rayford. Am multe regrete în ceea ce
o priveşte. Ştii, am fost prieteni. Colegi de serviciu, dar prieteni în
acelaşi timp.
— Am înţeles, spuse Buck.
— Nu am avut niciodată vreo relaţie sau ceva asemănător, îl
asigură Rayford. Însă descopăr că îmi pasă de ce se va întâmpla cu
ea.
— Am auzit că şi-a luat un concediu de treizeci de zile de la
Pan-Con.
— Da, zise Rayford, însă acesta e doar un paravan. Ştii că
Nicolae Carpathia va vrea să o păstreze în preajma lui şi va găsi
bani ca să o plătească mai mult decât câştigă la noi.
— Fără îndoială!
— Îi va plăcea slujba asta, ca să nu mai vorbim de el. Şi ştii unde
ar putea duce o astfel de relaţie?
— După cum spunea şi Bruce, eu nu cred că a angajat-o pentru
mintea ei, spuse Buck.
Rayford dădu din cap, aprobându-l. Aşadar, erau amândoi de
acord. Hattie Durham avea să devină una dintre distracţiile lui
Carpathia. Dacă exista vreo speranţă pentru sufletul ei, aceasta era
departe atâta timp cât ea se afla lângă Carpathia.
— Sunt îngrijorat în privinţa ei, continuă Rayford. Şi totuşi,
tocmai din cauza prieteniei noastre nu simt că m-ar asculta dacă aş
avertiza-o. Ea a fost una dintre primele persoane cărora am
încercat să le vorbesc despre Hristos. Nu a fost receptivă. Înainte de
asta i-am spus că am fost interesat de ea mai mult decât mi-ar fi
fost permis şi, bineînţeles, nu e dispusă să mă mai vadă acum.
Buck se aplecă spre el:
— Poate că voi avea ocazia să vorbesc cu Hattie cât de curând.
— Şi ce îi vei spune? îl întrebă Rayford. S-ar putea ca între ei să
existe deja o relaţie. Ea îi va spune tot ce ştie. Dacă îi va spune ca tu
ai devenit credincios şi că încerci să o salvezi, atunci el va şti că nu
a avut niciun efect asupra minţii tale atunci când le-a spălat
tuturor creierele.
Buck încuviinţă din cap:
— M-am gândit la asta. Însă mă simt responsabil pentru că ea se
află acolo. Eu sunt responsabil pentru că ea se află acolo. Putem să
ne rugam pentru ea, însă va fi inutil dacă nu voi reuşi să fac ceva
concret ca să o iau de acolo. Trebuie să o aducem aici, unde poate
să înveţe Adevărul.
— Mă întreb dacă s-a mutat deja la New York, spuse Rayford.
Poate că vom găsi un motiv şi Chloe o va suna la apartamentul ei
din Des Plaines.
În timp ce ei se despărţeau şi ieşeau din biserică, Rayford începu
să se întrebe cât de mult trebuia să încurajeze relaţia dintre Chloe
şi Buck. Îi plăcea mult Buck, ţinând cont de puţinele lucruri pe
care le ştia despre el. Avea încredere în el, îl socotea ca pe un frate.
Era deştept şi pricepea lucrurile foarte repede pentru un om atât de
tânăr. Însă ideea că fiica lui s-ar putea întâlni sau îndrăgosti de un
om care avea relaţii cu Antihristul… era prea de tot. Trebuia să fie
sincer cu amândoi în această privinţă, în cazul în care relaţia ar fi
părut că evolua într-o direcţie sau alta.
Însă, de îndată ce i se alătură lui Chloe în maşină, Rayford
înţelese că nu avea de ce să se îngrijoreze încă.
— Să nu îmi spui că l-ai invitat pe Buck să ia prânzul cu noi,
spuse ea.
— Nici măcar nu m-am gândit la asta. De ce?
— Se poartă cu mine ca şi cum aş fi sora lui şi totuşi vrea să trec
mâine pe la el şi să îi văd apartamentul.
Rayford vru să spună: „Şi ce dacă!” şi să o întrebe dacă nu cumva
găsea prea multe semnificaţii în vorbele şi în faptele unui bărbat pe
care de-abia îl cunoştea. Din câte ştia ea, Buck putea să fie
îndrăgostit nebuneşte de ea şi să nu ştie cum să abordeze
subiectul. Rayford nu spuse nimic.
— Ai dreptate, spuse ea. Parcă sunt obsedată…
— Eu nu am spus niciun cuvânt.
— Pot să îţi citesc gândurile, zise ea. Oricum, sunt supărată pe
mine însămi. Tocmai am auzit o astfel de predică şi nu mă pot gândi
decât la un individ pe care l-am lăsat să îmi scape cumva! Nu e
important. Cui îi pasă?
— Se pare că ţie.
— Dar nu ar trebui să îmi pese. Lucrurile nu mai stau acum ca
înainte. A-ţi face griji pentru astfel de lucruri e acum inutil. Nu este
timp de prostii acum.
— Cum spui tu…
— Tocmai asta nu vreau să fac. Dacă aş face cum spun eu, m-aş
vedea cu Buck în după-amiaza asta şi aş afla cum stau lucrurile cu
noi.
— Dar nu ai de gând să o faci?
Ea făcu semn că nu.
— Atunci vrei să îmi faci un serviciu? Vrei să încerci să o găseşti
pe Hattie Durham pentru mine?
— De ce?
— De fapt, eu vreau să aflu dacă s-a mutat deja la New York.
— De ce nu ar fi făcut-o? Carpathia a angajat-o, nu-i aşa?
— Nu ştiu. E într-un concediu de treizeci de zile. Sună acasă la
ea! Dacă robotul ei telefonic încă funcţionează, atunci înseamnă că
nu s-a hotărât încă.
— De ce nu o suni tu?
— Cred că m-am amestecat destul în viaţa ei.

Buck luase la pachet nişte mâncare chinezească în drum spre

casă, iar acum stătea şi mânca singur, uitându-se pe fereastră. La
televizor era un meci de fotbal, însă nu îi atrase atenţia şi lăsase
sonorul la minimum. Mintea lui era plină de contradicţii. Articolul
lui era pe punctul de a fi trimis la New York şi ar fi trebuit să fie
curios în legătură cu reacţia lui Stanton Bailey. De asemenea,
aştepta să primească aparatura şi dosarele, care ar fi trebuit să
sosească dimineaţă la biroul din Chicago. Ar fi fost bine dacă ar fi
reuşit să le ia şi să se organizeze.
În acelaşi timp, Buck nu uita mesajul lui Bruce. Nu atât
conţinutul acestuia, cât pasiunea cu care vorbise îi stârnise
interesul. Trebuia să îl cunoască mai bine pe Bruce. Poate că exista
un leac pentru singurătatea lui şi a lui Bruce. Dacă Buck însuşi se
simţea atât de singur, sentimentul se agrava cu siguranţă în cazul
unui om care avusese soţie şi copii. Buck era obişnuit cu viaţa
solitară, dar avusese mulţi prieteni în New York. Aici, telefonul nu
avea să sune, decât doar dacă era căutat de la birou sau de cineva
din Armata Pătimirilor.
Cu siguranţă, nu se descurca prea bine în ceea ce o privea pe
Chloe. Atunci când fusese retrogradat, Buck considerase mutarea
de la New York la Chicago drept un lucru pozitiv: putea să o vadă
mai des, urma să frecventeze o biserică bună, sa beneficieze de o
instruire pe măsură, sa aibă un grup de prieteni. Însă, de
asemenea, simţi că se afla pe drumul cel bun atunci când încetă să
o mai curteze atât de asiduu. Momentul era unul nepotrivit. Cine ar
fi început o relaţie atunci când se apropia sfârşitul lumii?
Buck ştia – sau cel puţin aşa credea – ca, de fapt, Chloe nu se
juca cu el. Ea nu se arăta greu de înduplecat doar ca să îi menţină
treaz interesul. Însă, indiferent dacă o făcea sau nu intenţionat,
metoda funcţiona, iar el se simţea stânjenit atunci când se gândea
la asta.
Orice s-ar fi întâmplat, indiferent de purtarea ei şi de orice alt
motiv, trebuia să vorbească cu ea. Poate că avea să regrete episodul
când voia să-i propună să fie doar prieteni, dar nu vedea altă
soluţie. Datoria lui faţă de ea şi faţă de el însuşi era să înceapă o
relaţie de prietenie şi să vadă ce o să se întâmple. Dacă era după el.
Oricum ea nu ar fi dorit nimic mai mult de atât.
Se întinse după telefon însă, atunci când duse receptorul la
ureche, auzi un ton ciudat şi apoi o voce înregistrată. „Aveţi un
mesaj. Apăsaţi tastele steluţă şi doi pentru a-l asculta.”
„Un mesaj? Nu am cerut să am mesagerie vocală.” Apăsă tastele.
Era de la Steve Planck:
„Buck, unde naiba eşti, omule? Dacă nu ai de gând să îţi verifici
mesageria vocală, atunci o să renunţ să îţi mai las mesaje acolo.
Ştiu că numărul tău de telefon e secret acolo, însă dacă tu crezi că
te poţi juca cu Nicolae Carpathia, întreabă-te de unde am făcut rost
de numărul ăsta. O să îţi doreşti să ai astfel de resurse ca jurnalist.
Acum, Buck, ca de la prieten la prieten, ştiu că îţi verifici mesajele
des şi că ştii că Nicolae Carpathia vrea să discute cu tine. De ce nu
m-ai sunat? îmi strici imaginea. I-am spus că o să te găsesc şi că vei
veni să îl vezi. I-am spus că nu înţeleg de ce nu ai acceptat invitaţia
lui la ceremonia de învestire, dar că te cunosc ca pe un frate şi că
nu ai să-l mai refuzi încă o dată. Acum el vrea să te vadă. Nu ştiu
despre ce anume este vorba şi nici măcar dacă voi asista la
întâlnire, însă îi vei putea cere, cu siguranţă, câteva declaraţii
pentru articolul tău. Numai vino aici! Poţi să predai personal
articolul pentru Global Weekly, să o saluţi pe vechea ta prietena,
Hattie Durham, şi să afli ce vrea Nicolae. La Aeroportul O’Hare te
aşteaptă un bilet pentru clasa întâi pe numele McGgillicuddy,
pentru zborul de ora 9.00, mâine dimineaţă. O limuzină te va
aştepta la aeroport şi vei lua prânzul cu Carpathia. Fă-o, Buck!
Poate că vrea să îţi mulţumească pentru că i-ai prezentat-o pe
Hattie. Se pare că ei doi se înţeleg de minune. Acum, Buck, dacă nu
primesc nicio veste de la tine, voi presupune că ai acceptat
invitaţia. Nu mă dezamăgi!”

— Cum stă treaba? întrebă Rayford.

Chloe imită vocea pe care o auzea în receptor: „Post telefonic
suspendat. Noul număr este…”
— Care?
Ea îi întinse o bucată de hârtie. Prefixul era cel al oraşului New
York.
— Ai noul număr de telefon al lui Buck?
— E pe perete, lângă telefon.
Buck îl sună pe Bruce Barnes.
— Nu-mi place că trebuie să te întreb asta, Bruce, spuse el, dar
ne putem vedea diseară?
— Eram pe cale să trag un pui de somn, îi răspunse Bruce.
— Ar cam trebui să te odihneşti… Putem să ne vedem altă dată.
— Nu, nu o să mă odihnesc… Vrei să ne întâlnim toţi patru sau
numai noi doi?
— Numai noi doi.
— Ce-ai zice dacă aş trece pe la tine? M-am săturat de biroul
meu şi de casa mea goală.
Stabiliră să se întâlnească la ora 7.00, iar Buck hotărî să scoată
telefonul din funcţiune după un ultim apel. Nu dorea să rişte să
vorbească cu Planck sau, şi mai rău, cu Carpathia, până când nu
discuta şi nu se ruga pentru planurile lui, împreună cu Bruce.
Steve spusese că va considera că Buck îi acceptase invitaţia dacă
nu auzea nimic de la el, însă insistenţa era o caracteristică lui
Steve; avea să mai încerce să vorbească cu el. Iar Carpathia era
absolut imprevizibil.
Buck o sună pe Alice, secretara de la biroul din Chicago.
— Am nevoie de un serviciu, spuse el.
— Orice, spuse ea.
Îi spuse că exista posibilitatea ca el să plece la New York de
dimineaţă, însă nu dorea ca Verna Zee să afle asta.
— De asemenea, nu vreau să mai aştept mult timp lucrurile
mele, aşa că aş vrea să îţi aduc o cheie de rezervă înainte să plec la
aeroport. Aş aprecia dacă nu te-ar deranja să îmi aduci lucrurile
acasă şi să încui la loc.
 — Nicio problemă. Oricum trebuie să plec în direcţia aia mâine
dimineaţă. Trebuie să-l iau pe logodnicul meu de la aeroport. Verna
nu trebuie să ştie că îţi aduc lucrurile în drum spre aeroport.

— Vrei să mergi cu mine la Dallas, mâine dimineaţă, Chlo’? o

întrebă Rayford.
— Nu prea cred. La urma urmei, o să îţi petreci toată ziua în
avioanele 757, nu-i aşa?
Rayford încuviinţă.
— O să rămân aici. Poate că o să profit de invitaţia lui Buck şi o
să îi fac o vizită, să îi văd apartamentul.
Rayford clătină din cap, dezaprobator:
— Nu pot să ţin pasul cu tine, spuse el. Acum vrei să treci pe
acolo şi să îl vezi pe individul care se poartă cu tine ca şi cu o soră?
— Nu mă duc să îl văd pe el, spuse ea. Voiam să îi văd locuinţa.
— Aha! spuse Rayford. Înseamnă că m-am înşelat!

— Ţi-e foame? îl întrebă Buck pe Bruce înainte ca acesta să intre

în casă în acea seară.
— Aş mânca ceva, spuse Bruce.
— Hai să ieşim în oraş, sugeră Buck. Poţi să vezi apartamentul
când ne întoarcem.
Se aşezară într-un separeu, aflat într-un colţ, într-o pizzerie
unde era mare gălăgie, iar Buck îi povesti lui Bruce ultimele veşti
venite de la Steve Planck.
— Te gândeşti să te duci? întrebă Bruce.
— Nu ştiu ce să cred şi, dacă m-ai cunoaşte mai bine, ai şti că
lucrul acesta este destul de ciudat în ce mă priveşte. Instinctul meu
de jurnalist îmi spune; „Da, sigur, du-te, nici nu se poate altfel”.
Cine nu s-ar duce? Dar eu ştiu cine este individul ăsta, iar ultima
dată când l-am văzut a omorât doi oameni cu un singur glonţ.
— Aş vrea să aflu ce cred Rayford şi Chloe despre asta.
— M-am gândit ca vei vrea, spuse Buck. Dar aş dori să te rog să
mai amâni lucrul ăsta. Dacă mă duc, aş prefera ca ei să nu ştie.
— Buck, dacă te vei duce, atunci vei avea nevoie de toate
rugăciunile noastre.
— Atunci poţi să le spui după cei voi fi plecat. Trebuie să iau
masa cu Carpathia în jurul prânzului sau puţin după prânz, ţinând
cont de ora New York-ului. Poţi să le spui că sunt plecat într-o
călătorie importantă.
 — Dacă asta doreşti… Dar trebuie să îţi dai seama ca asta nu se
potriveşte cu ceea ce îmi doresc eu de la nucleul de bază al Armatei
Pătimirilor.
— Ştiu şi sunt de acord cu tine. Însă amândoi ar putea să
considere gestul meu drept unul necugetat şi poate că aşa şi este.
Dacă voi pleca, nu vreau să îi dezamăgesc. Iar dacă asta se va
întâmpla, atunci va fi după ce voi avea ocazia să le aflu opiniile şi să
le explic totul.
— De ce nu o faci înainte?
Buck îşi înclină capul şi ridică din umeri:
— Pentru că încă nu am reuşit să mă lămuresc pe mine însumi.
— Mie mi se pare că deja te-ai hotărât să pleci.
— Bănuiesc că da.
— Vrei să te conving să nu o faci?
— Nu chiar… Vrei să faci asta?
— Sunt la fel de nedumerit ca şi tine, Buck. Nu văd dacă ar putea
ieşi ceva bun din asta. Carpathia este un om periculos, un criminal.
Poate să te lichideze şi să scape basma curată. A mai făcut-o o dată,
într-o sală plină de martori. Pe de altă parte, cât de mult timp te
poţi feri de el? Are numărul tău secret de telefon la numai două zile
de când te-ai instalat aici. Te poate găsi, iar, dacă îl eviţi, îl vei
înfuria cu siguranţă.
— Ştiu. Aşadar, acum pot să îi spun că am fost ocupat cu
mutatul şi acomodarea la noile condiţii…
— Şi chiar ai fost…
— Aşa este. Voi ajunge acolo la timp, folosind biletul pe care el mi
l-a dat, chinuindu-mă să-mi dau seama ce doreşte de la mine.
— Va încerca să îţi citească gândurile, să afle cât de multe îţi
aminteşti în legătură cu ceea ce a făcut.
— Nu ştiu ce voi spune. Nu ştiu nici ce am căutat la ceremonia
de învestire. Am simţit răul prezent în acea sală, dar am ştiut, de
asemenea, că Dumnezeu se afla alături de mine. Nu am ştiu; ce să
spun sau cum să reacţionez, însă îmi aduc aminte că Dumnezeu
m-a făcut să tac şi să îl las pe Carpathia să tragă orice concluzie
dorea.
— Trebuie să te încrezi în Dumnezeu şi de data asta, Buck. Dar
ar trebui să ai totuşi un plan, să ştii ce să-i spui şi ce nu şi aşa mai
departe…
— Cu alte cuvinte, în loc să dorm, la asta ar trebui să mă
gândesc în seara asta?
 — Nu cred că asta o să te ajute, zise Bruce şi zâmbi.
— Bănuiesc că nu.
Atunci când Buck îi arata lui Bruce apartamentul său, el deja se
hotărâse să plece spre New York în dimineaţa următoare.
— De ce nu îl suni pe prietenul tău… începu Bruce.
— Pe Planck?
— … Da, pe Planck, ca să îl anunţi că soseşti? Astfel ai putea să
scapi de teama că o să te sune el şi ţi-ai putea reconecta telefonul
pentru mine sau pentru oricine altcineva ar încerca să vorbească
cu tine.
Buck îl aprobă, dând din cap:
— Bună idee!
Însă, după ce îi lăsă un mesaj lui Steve, Buck nu mai primi alte
telefoane în acea seară. Se gândi să o sune pe Chloe şi să îi spună
să nu treacă pe la el în dimineaţa următoare, însă nu dorea să îi
spună care era motivul pentru care nu trebuia să o facă şi nici nu
dorea să inventeze vreo scuză. Oricum, el era convins că ea nu avea
să treacă pe la el. Era clar ca nu păruse prea interesată de
propunerea lui de dimineaţă.

Buck dormi foarte bine. Din fericire, în dimineaţa următoare nu

o văzu pe Verna decât după ce îi lăsase cheia lui Alice şi ieşise din
parcare. Verna tocmai ajungea la serviciu şi nu îl văzu.
Buck nu avea asupra lui niciun act de identitate pe numele de
McGillicuddy. Ajuns la O’Hare, ridică un plic pe acel nume fals şi îşi
dădu seama că nici măcar tânăra de la ghişeu nu realizase că, în
interiorul plicului, se afla un bilet de avion.
La poarta pentru plecări, Buck îndeplini toate formalităţile cu o
jumătate de ora înainte de începerea îmbarcării.
— Domnule McGillicuddy, puteţi să urcaţi la bord mai devreme,
dacă doriţi, îi spuse omul de vârstă mijlocie de la ghişeu.
— Mulţumesc, spuse Buck.
Ştia că pasagerii de la clasa întâi, cei care zburau frecvent cu
avionul, oamenii în vârstă şi cei însoţiţi de copii mici se îmbarcau
primii. Însă atunci când Buck se îndrepta spre sala de aşteptare,
domnul de la ghişeu îl întrebă:
— Nu doriţi să urcaţi la bord imediat?
— Pardon? spuse Buck. Acum?
— Da, domnule.
Buck se uită în jurul lui, întrebându-se dacă pierduse ceva din
vedere. Puţini oameni se aflau la coadă şi foarte puţini se îmbarcau
mai devreme.
— Aveţi privilegiul de a vă urca la bord atunci când veţi dori şi,
bineînţeles, nu trebuie să o faceţi când vi se spune. Alegerea vă
aparţine.
Buck ridică din umeri:
— Sigur că da, o voi face acum.
Avionul avea la bord numai o singură însoţitoare de zbor. În
compartimentul de clasa a doua încă se mai făcea curăţenie. Cu
toate astea, stewardesa îi oferi şampanie, suc şi băuturi fără alcool
şi îi prezentă meniul pentru micul dejun.
Lui Buck nu-i plăcuse niciodată să bea, deci refuză şampania. Se
simţea prea agitat ca să mănânce.
— Sunteţi convins? îl întrebă însoţitoarea de bord. O sticla
întreaga a fost pusă deoparte pentru dumneavoastră.
Ea îşi verifică lista.
— „Cu complimente”, semnat „N.C“.
— Nu, mulţumesc oricum, refuză Buck.
Era vreun lucru pe care Carpathia să nu-l poată face sau să nu-l
fi făcut deja?
— Nu doriţi să o luaţi cu dumneavoastră?
— Nu, doamnă. Mulţumesc. Nu v-ar face plăcere să o luaţi
dumneavoastră?
Stewardesa îl privi uimită.
— Glumiţi? Este Dom Perignon!
— Vă rog să o luaţi.
— Sunteţi sigur?
— Fireşte.
— Atunci vreţi să semnaţi de primire, astfel încât să nu am
necazuri pentru că am luat-o?
Buck semnă lista Ce mai urma?
— Hm, domnule, spuse stewardesa. Care este numele
dumneavoastră?
— Îmi cer scuze, spuse Buck. Nu eram atent.
El luă lista, îşi şterse cu o linie numele şi semnă „B.
McGillicuddy”.
În mod normal, doar pasagerii de la clasa a doua trăgeau cu
ochiul spre cei de la clasa întâi, dar, în acel moment, până şi ceilalţi
pasageri de la clasa întâi se uitau la Buck. El încercase să nu se
poarte extravagant, însă era evident că beneficia de servicii
preferenţiale. El aştepta deja la bordul avionului atunci când ei
sosiseră, iar, în timpul zborului, însoţitoarele de bord se învârteau
în jurul lui cu amabilitate, umplându-i paharul şi întrebându-l
dacă mai dorea ceva. Pe cine plătise Carpathia pentru ca el să
beneficieze de un astfel de tratament şi care cât dăduse?
Ajuns la Aeroportul Internaţional Kennedy, Buck nu mai trebui
să caute pe cineva care sa aibă o pancartă cu numele lui. Un şofer
în uniformă se îndreptă direct spre el atunci când apăru la capătul
culoarului, îi luă bagajul de mână şi îl întrebă dacă mai avea de
recuperat şi alte bagaje.
— Nu.
— Prea bine, domnule. Vă rog să mă urmaţi spre maşină.
Buck călătorise prin lume şi, de-a lungul anilor, fusese tratat şi
ca un rege, dar şi ca un cerşetor. Totuşi, până şi pe el îl nelinişteau
toate lucrurile astea. Îl urmări cuminte pe şofer prin aeroport şi
ajunse în faţa unei limuzine negre, care era parcata lângă trotuar.
Şoferul îi deschise uşa, iar Buck urcă înăuntru, unde era întuneric.
El nu îi spusese şoferului numele său şi nici acesta nu îl
întrebase. Probabil că aşa înţelegea Carpathia ospitalitatea.
Dar dacă fusese confundat cu altcineva? Ce s-ar fi întâmplat
dacă toată aventura nu ar fi fost decât o mare greşeala?
Pe măsură ce ochii lui se adaptau la lumina obscură oferită de
geamurile fumurii, Buck observă un bărbat îmbrăcat cu un costum
închis la culoare, care şedea cu spatele la şofer şi care se uita fix la
el.
— Sunteţi un reprezentant al O.N.U. Sau lucraţi direct pentru
domnul Carpathia? îl întrebă Buck.
Bărbatul nu răspunse şi nici nu schiţă vreun gest. Buck se
aplecă spre el:
— Scuzaţi-mă! spuse el. Dumneavoastră…
Bărbatul duse un deget în dreptul gurii, semn că dorea ca Buck
să tacă. „Normal, gândi Buck. Nu trebuie să ştiu.” Totuşi, era
curios dacă avea să se întâlnească cu Carpathia la sediul Naţiunilor
Unite sau la un restaurant. Şi ar fi fost bine de ştiut dacă Steve
Planck urma să asiste la întâlnire.
— V-ar deranja dacă aş vorbi cu şoferul? spuse Buck.
Nu primi nicio reacţie.
— Nu vă supăraţi, domnule şofer…
Un geam de plexiglas separa locurile din faţă de restul limuzinei.
Bărbatul care arăta ca gardă de corp încă se mai uita fix la el, iar
Buck se întreba dacă aceasta nu era cumva ultima lui plimbare. În
mod ciudat, nu simţea groaza care îl copleşise ultima dată. Nu ştia
dacă acesta era un dar de la Dumnezeu sau dacă el era, pur şi
simplu, naiv. Poate că se afla pe drumul spre propria execuţie.
Unica dovadă a acestei călătorii era o semnătură greşită pe lista
însoţitoarei de bord, pe care chiar el o tăiase.

Rayford Steele se afla în carlinga unui Boeing 757, pe pista

aeroportului militar din Dallas, Fort Worth. Un examinator aflat pe
scaunul comandantului deja îi comunicase ca se afla acolo doar
pentru a lua notiţe. Rayford trebuia să execute procedurile
premergătoare decolării, să menţină legătura cu turnul de control,
să aştepte permisiunea, să decoleze, să urmeze instrucţiunile
turnului de control pentru a ajunge pe direcţia de zbor potrivită, să
se menţină în aer câteva minute, iar, apoi, să aterizeze. Nu i se
spusese de câte ori ar fi trebuit să repete întreaga manevră sau
dacă i se va cere sa facă şi altceva.
— Ţine minte, nu mă aflu aici ca să te învăţ ceva sau ca să te scot
din necaz, îi spusese examinatorul. Nu răspund la nicio întrebare şi
nu ating niciun buton de comandă.
Procedurile premergătoare decolării se desfăşurări fără nicio
greşeală. Pilotarea unui 757 este diferită de pilotarea uriaşului,
impunătorului 747, însă Rayford se descurcă. Atunci când primi
permisiunea de a decola, se sufoca şi simţi zvâcnirea anormal de
promptă a minunii aerodinamice. În timp ce avionul gonea pe pistă
asemenea unui cal în galop, Rayford îi spuse examinatorului:
— Acesta este un fel de Porsche al avioanelor, nu-i aşa?
Examinatorul nici măcar nu se uită la el, darămite să îi mai şi
răspundă.
Decolarea fu fermă şi sigură, iar Rayford îşi aminti de vremurile
când pilota avioane militare puternice, dar mult mai mici.
— Sau seamănă mai mult cu un Jaguar? îl întreba el pe
examinator, iar remarca smulse un zâmbet vag şi o încuviinţare din
partea acestuia din urmă.
Aterizarea lui Rayford fu perfectă. Examinatorul aşteptă până
când Rayford reaşeză avionul în poziţia iniţială şi opri motoarele.
— Hai să mai facem asta încă de două ori şi apoi eşti liber.

Limuzina în care se afla Buck Williams rămase foarte repede

blocata în trafic. Buck îşi dorea să îşi fi adus ceva de citit. De ce
trebuia ca totul să aibă un aer atât de misterios? Nu înţelegea
scopul celor ce se întâmplaseră atât la urcarea, cât şi la coborârea
din avion. Singura dată când cineva îi sugerase folosirea unui
pseudonim fusese atunci când reprezentanţii unei reviste
concurente îi făcuseră o ofertă pe care sperau să nu o refuze, iar
aceştia doreau ca şefii de la Global Weekly să nu afle că el o lua în
considerare.
Buck putea vedea sediul Naţiunilor Unite în depărtare, însă nu
ştiu cu siguranţă dacă aceea era destinaţia lui până când şoferul
trecu de calea de acces. Spera acum că se îndreptau către un loc
agreabil, unde avea să ia masa de prânz. În afară de faptul că sărise
peste micul dejun, perspectiva de a mânca i se părea mult mai
plăcută decât cea de a fi ucis.

În timp ce Rayford era condus spre maşina de protocol a

companiei Pan-Con pentru a prinde cursa sa de la Aeroportul
Dallas, Fort Worth, examinatorul lui îi întinse un plic cum sunt cele
cu antet oficial.
— Deci, am trecut testul? întrebă Rayford cu speranţă.
— Nu vei afla decât peste o săptămână, îi spuse bărbatul.
„Atunci ce este asta?” se întrebă Rayford, urcându-se în maşină
şi deschizând plicul. În interior se afla o singură foaie cu sigla
Naţiunilor Unite, inscripţionată cu numele lui Hattie Durham în
calitate de asistenta personală a Secretarului General. Mesajul
scris de mâna era următorul:

„Domnule comandant Steele,

Presupun că ştii că noul avion prezidenţial este un 757.
Prietena ta,
Hattie Durham.”

Buck începu să aibă ceva mai multă încredere în faptul că nu se

afla în pericol de moarte. Prea mulţi oameni fuseseră implicaţi în
aducerea lui de la Chicago la New York, iar acum era în centrul
oraşului. Pe de altă parte, dacă Nicolae Carpathia era capabil să
scape fără a fi acuzat de crimă după ce o săvârşise în faţa a
doisprezece martori, atunci putea, cu siguranţă, să se
descotorosească de un singur jurnalist.
 În cele din urmă, limuzina coti spre chei şi se opri pe aleea
circulară din faţa exclusivistului club de iahting Manhattan
Harbor. În timp ce portarul se apropia, şoferul deschise geamul din
faţă din dreptul pasagerului şi dădu din deget, avertizându-l să nu
se apropie de maşină. Apoi garda de corp ieşi din maşină, ţinu
portiera deschisă, iar Buck păşi în lumina soarelui.
— Urmaţi-mă, va rog, spuse zdrahonul.
Buck s-ar fi simţit ca acasă în clubul de iahting dacă nu ar fi fost
însoţit de un om îmbrăcat în uniformă, care îl conducea printre
oamenii de afaceri aşezaţi la mese. Şeful de sala se uită în sus şi
încuviinţă din cap pe măsură ce Buck îşi urma escorta, traversând
salonul. Acolo, omul se opri și vorbi în şoaptă:
— Veţi lua masa cu domnul care vă aşteaptă în separeul de lângă
fereastră.
Buck se uită într-acolo. Cineva îi făcea din mână agitat, atrăgând
privirile asupra sa. Deoarece soarele se afla în spatele persoanei
respective, Buck putu distinge numai silueta unui bărbat mic de
statură, adus de spate, cu păr rebel.
— Mă voi întoarce după dumneavoastră la ora 15.30, spuse
garda de corp. Să nu părăsiţi salonul fără mine!
— Dar…
Uriaşul dispăru, iar Buck îl privi pe şeful de sală, care îl ignora.
Încă timid, Buck avansă printre mesele aglomerate spre separeul
de lângă fereastră, unde fu întâmpinat cu entuziasm de vechiul său
prieten, Chaim Rosenzweig. Bărbatul ştia că trebuie să vorbească
în şoaptă în public, însă bucuria sa nu avea margini.
— Cameron! începu evreul, cu accentul lui nazal. Îmi face
plăcere să te văd! Ia loc, ia loc! E un loc minunat, nu-i aşa? Prietenii
Secretarului General au parte de tot ce e mai bun.
— Va veni şi el, domnule?
Rosenzweig se arătă surprins:
— Nu, nu! E mult prea ocupat. Reuşeşte să iasă foarte rar. Şefi
de stat, ambasadori, cu toţii vor să-l vadă. Eu însumi nu îl vad mai
mult de cinci minute pe zi!
— Cât aveţi de gând să rămâneţi în oraş? întrebă Buck în timp ce
primea meniul şi îi permitea chelnerului să îi aşeze pe genunchi un
şervet din pânză.
— Nu prea mult timp. Până la sfârşitul acestei săptămâni, eu şi
Nicolae trebuie să definitivăm pregătirile pentru vizita lui în Israel.
Ce zi glorioasă va fi aceea!
 — Povestiţi-mi despre asta, domnule doctor!
— Îţi spun! îţi spun! Dar, mai întâi, avem câteva lucruri pe care
să le discutăm!
Bătrânul deveni dintr-o dată serios şi vorbi pe un ton destul de
sumbru. Se întinse peste masă şi îi acoperi o mână lui Buck cu
mâinile sale.
— Cameron, sunt prietenul tău… Trebuie să îmi spui drept
acum. Cum ai putut să ratezi o întâlnire atât de importantă?! Eu
sunt un om de ştiinţă, e adevărat, dar mă consider şi un fel de
diplomat. M-am străduit mult, împreună cu Nicolae şi cu amicul
tău, domnul Planck ca tu să fii invitat. Nu înţeleg…
— Nici eu nu înţeleg, spuse Buck.
Ce altceva putea să spună? Rosenzweig, creatorul substanţei
care făcuse deşerturile israeliene să înflorească precum o seră,
devenise prietenul lui Buck atunci când acesta îl nominalizase
drept „Omul Anului”, titlu acordat de revista Global Weekly, în
urmă cu peste un an. Rosenzweig se număra printre primii care
pomeniseră numele lui Nicolae Carpathia în faţa lui Buck.
Carpathia era în acel moment un politician destul de
nesemnificativ; venise din România şi îi ceruse o audienţă privată
lui Rosenzweig după ce acesta folosise substanţa care îl făcuse
faimos.
Numeroşi şefi de state încercaseră sa ducă tratative cu Israelul
ca să obţină formula chimică. Multe ţări îşi trimiseseră diplomaţii
să îl convingă pe Rosenzweig însuşi atunci când nu ajunseseră la
niciun rezultat cu prim-ministrul Israelului. În mod ciudat,
Carpathia a fost cel care l-a impresionat pe Rosenzweig. El însuşi
stabilise întrevederea şi venise neînsoţit, iar, în acel moment, părea
că nu avea puterea necesară pentru a încheia o afacere, chiar şi în
cazul în care Rosenzweig ar fi fost dispus să o facă. Tot ce dorea
Carpathia era bunăvoinţă lui. Şi o obţinuse. Acum, Buck realiză că
strategia acesta începuse să dea rezultate.
— Unde ai fost? îl întrebă doctorul Rosenzweig.
— Asta e întrebarea secolului, spuse Buck. Unde suntem noi
toţi?
Ochii lui Rosenzweig sclipiră, deşi Buck nu era în apele lui.
Spunea prostii, însă nu ştia ce altceva sa facă. Putea să îi spună:
„Am fost acolo! Am văzut ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, dar
dumneavoastră v-a fost spălat creierul de către Carpathia,
deoarece el este Antihristul!”
 Rosenzweig era un om deştept, ager la minte, căruia îi plăceau
şaradele.
— Vasăzică, nu vrei să îmi spui… Foarte bine… Absenţa nu a
fost în avantajul tău. Desigur ai fost scutit de oroarea în care a
degenerat totul, însă, cu toate astea, a fost o întrevedere istorica.
Gustă din somon. O să îţi placa la nebunie.
Buck ignora întotdeauna recomandările făcute la restaurant.
Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care fusese
poreclit astfel3. Îşi dădu seama cât de tulburat era atunci când
comandă ceea ce îi sugerase Rosenzweig. Şi îi plăcu la nebunie.
— Permiteţi-mi să vă întreb ceva, domnule doctor Rosenzweig!
— Te rog! Dar spune-mi Chaim, te rog.
— Nu vă pot spune Chaim, domnule. Sa tutuiesc un câştigător al
Premiului Nobel?
— Te rog, va fi plăcerea mea. Te rog!
— Bine atunci, Chaim, spuse Buck, rostind numele cu efort. De
ce mă aflu eu aici? Despre ce este vorba?
Bătrânul îşi smulse şervetul de pe genunchi, îşi şterse faţa şi
barba cu el, îl mototoli şi îl puse în farfurie. Dădu la o pane farfuria,
se lăsă pe spate şi îşi încrucişă picioarele. Buck mai văzuse oameni
pregătindu-se pentru abordarea unui subiect, însă nu mai văzuse
pe nimeni care să o facă atât de tacticos şi cu atâta plăcere ca
Rosenzweig.
— Aşadar, jurnalistul din tine iese la suprafaţă, aşa-i? Lasă-mă
să încep prin a-ţi spune că astăzi este ziua ta norocoasă. Nicolae
ţi-a pregătit o surpriză atât de mare, încât nici nu ţi-o pot spune.
— Şi totuşi, îmi veţi spune, nu-i aşa, domnule?
— Îţi voi spune ce mi s-a spus să îţi transmit şi nimic mai mult.
Restul îl vei afla de la Nicolae însuşi.
Rosenzweig se uită la ceas, o jucărie cu o curea de plastic în
valoare de douăzeci de dolari, care nu se potrivea deloc cu statutul
lui de persoană publică de anvergură internaţională.
— Bine. Avem timp. Nicolae ţi-a acordat o întrevedere de treizeci
de minute, te rog să ţii minte asta! Ştiu că sunteţi prieteni şi că
intenţionezi să îţi ceri scuze pentru că ai lipsit de la întâlnire, dar
aminteşte-ţi că el are să îţi ofere multe şi că nu dispune de prea
mult timp ca să o facă. Mai târziu, în după-amiaza asta, pleacă la

3 To buck - a sfărâma, a sparge în dinţi (engl.) (n. tr.).

Washington pentru convorbiri cu preşedintele Statelor Unite.
Apropo, preşedintele s-a oferit să vină la New York, însă, dacă poţi
să-ţi imaginezi, Nicolae, modest cum este, nici nu a vrut să audă de
una ca asta.
— Credeţi ca Nicolae Carpathia e modest?
— Modest ca oricare dintre conducătorii pe care i-am întâlnit eu
până acum, Cameron. Bineînţeles, cunosc multe figuri publice şi
multe persoane din umbră care sunt şi au dreptul să fie modeste!
Dar majoritatea politicienilor, a şefilor de state, a liderilor mondiali
sunt plini de sine. Mulţi dintre ei au şi de ce să fie mândri şi, în
multe privinţe, orgoliul lor este cel care le permite să realizeze ceea
ce şi-au dorit. Însă niciodată nu am văzut un om ca acesta.
— Impresionant! acceptă Buck.
— Şi asta nu e totul, insistă Rosenzweig. Gândeşte-te, Cameron:
el nu și-a dorit statutul de acum. A avansat de la o poziţie minoră în
cadrul guvernului român la funcţia de preşedinte al acelei naţiuni
fără alegeri.4 Şi a făcut faţă!
„Sigur că a făcut faţă!” gândi Buck.
— Iar atunci când a fost invitat să ţină un discurs la Naţiunile
Unite acum o lună, a fost atât de speriat şi s-a purtat cu atâta
modestie, încât aproape că a refuzat. Dar ai fost acolo! Ai auzit
discursul. L-aş fi nominalizat pentru postul de prim-ministru al
Israelului dacă aş fi fost sigur că ar fi acceptat! Aproape
instantaneu, Secretarul General a coborât de la tribună şi a insistat
ca Nicolae să îl înlocuiască. Iar el a fost ales în unanimitate, cu
entuziasm, şi a fost sprijinit de aproape toţi şefii de stat. Cameron,
are o mulţime de idei! El este diplomatul perfect. Vorbeşte atât de
multe limbi, încât nu are nevoie aproape niciodată de interpret,
chiar şi când sta de vorbă cu căpetenii ale unor triburi obscure din
America de Sud sau din Africa! Zilele trecute a rostit câteva fraze pe
care le-a înţeles numai un aborigen australian!

— Permite-mi să te întrerup pentru o secundă, Chaim, spuse

Buck. Ştii, desigur, că în schimbul cedării postului de Secretar
General al O.N.U., lui Mwangati Ngumo i s-a promis formula
substanţei dumneavoastră pentru a o folosi în Botswana. Gestul

4Aşa cum am menţionat şi în volumul Supravieţuitorii, toate referirile la

România sunt rodul imaginaţiei autorilor (n. red.).
nu a fost atât de dezinteresat pe cât a părut, iar…
— Bineînţeles, Nicolae mi-a povestit despre acest lucru. Dar asta
nu a făcut parte din nicio înţelegere. Gestul a exprimat
recunoştinţa personală a lui Nicolae faţă de ceea ce preşedintele
Ngumo a făcut pentru Naţiunile Unite de-a lungul anilor.
— Dar cum şi-a putut manifesta recunoştinţa personală oferind
formula descoperită de dumneavoastră, domnule? Nimeni nu are
acces la ea în nicio altă parte a lumii şi…
— Am fost mai mult decât bucuros să i-o ofer.
— Da?
Buck fu de-a dreptul şocat. Oare, puterea persuasivă a lui
Carpathia nu avea limite?
Bătrânul îşi schimbă poziţia şi se apleca spre el, stând cu coatele
pe masă.
— Cameron, totul se leagă. Aceasta este doar o parte a motivului
pentru care te afli aici. Acordul încheiat cu fostul Secretar General
a fost un experiment, un model.
— Te ascult…
— Bineînţeles, e prea devreme să mă pronunţ, însă, dacă
substanţa va avea aceleaşi efecte ca şi în Israel, atunci Botswana va
deveni imediat una dintre cele mai fertile ţări din întreaga Africă,
dacă nu chiar din întreaga lume. Deja preşedintele Ngumo a văzut
cum i-a crescut popularitatea în ţară. Toţi sunt de acord că
activitatea sa în cadrul Naţiunilor Unite îl distrăgea de la
îndatoririle sale de preşedinte şi că lumea a devenit un loc mai bun
acum, o dată cu noua conducere.
Buck ridică din umeri, însă Rosenzweig păru că nu observă.
— Deci, Carpathia plănuieşte să facă mai multe, folosindu-se de
substanţa dumneavoastră pentru a obţine favoruri?
— Nu, nu! Nu înţelegi esenţialul. Da, am convins guvernul
Israelului să-i cedeze dreptul de folosire a substanţei Secretarului
General al Naţiunilor Unite.
— Oh, Chaim! Pentru ce? Ai cedat milioane de dolari de care
Israelul nu mai are nevoie? Asta n-are sens! Faptul că deţineaţi
formula substanţei va transforma în naţiunea cea mai bogată de pe
planetă, având în vedere dimensiunile ţării voastre, şi rezolva
nenumărate probleme, iar exclusivitatea asupra ei era cea care
făcea ca totul să funcţioneze! De ce credeţi că v-au atacat ruşii? Ei
nu au nevoie de teritoriul vostru… Nu aveţi petrol… Ei voiau
formula! Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă toate pământurile
ruseşti ar fi devenit fertile!
Doctorul Rosenzweig ridică mâna:
— Înţeleg asta, Cameron. Dar banii nu au nimic de-a face cu
asta. Eu nu am nevoie de bani. Israelul nu are nevoie de bani.
— Atunci ce lucru de preţ v-a oferit Carpathia în schimbul
formulei?
— Pentru ce s-a rugat poporul lui Israel încă de la începutul
existenţei lui, Cameron? Şi nu mă refer la renaşterea lui din 1948.
Pentru ce ne-am rugat noi încă din vremurile când am devenit
poporul ales al lui Dumnezeu?
Sângele îi îngheţă lui Buck în vine şi nu mai putu să facă altceva
decât sa şadă acolo şi să încuviinţeze fără pic de energie.
Rosenzweig răspunse la propria întrebare.
— Shalom. Pace. „Rugați-vă pentru pacea lui Israel!” Noi avem o
ţară vulnerabilă. Ştim că Dumnezeu cel Atotputernic ne-a protejat
de invazia rusească. Ştii că trupele ruseşti au suferit atât de multe
pierderi, încât cadavrele au trebuit înmormântate într-o groapa
comună, un crater în pământul nostru preţios, creat de una dintre
bombele lor, pe care Dumnezeu a făcut-o să nu producă alte
distrugeri? A trebuit să ardem unele corpuri şi oase. Iar rămăşiţele
armelor lor de distrugere au fost atât de multe, încât le-am folosit
drept materie primă şi le-am convertit în produse ce larg consum.
Cameron, atât de multe avioane ruseşti s-au prăbuşit… De fapt,
toate avioanele lor. Încă mai aveau combustibil, care, după
estimările noastre, ar fi fost suficient pentru a fi folosit între cinci şi
opt ani. Vezi de ce pacea este atât de dorită de noi?
— Chaim, tu însuţi ai spus că Dumnezeu cel Atotputernic v-a
protejat. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea invaziei nu poate fi
explicat altfel. Avându-L pe Dumnezeu de partea voastră, de ce
trebuie să negociaţi cu Carpathia pentru obţinerea unei protecţii?
— Cameron, Cameron, spuse Rosenzweig pe un ton slab. Istoria
ne-a arătat că Dumnezeul nostru se dovedeşte a fi capricios când
vine vorba de bunăstarea noastră. Gândeşte-te la copiii Israelului
care au rătăcit prin deşert timp de patruzeci de ani, la Războiul de
şase zile, apoi la invazia rusească şi la momentul de faţă. Noi nu îl
înţelegem. El este binevoitor cu noi atunci când asta se potriveşte
cu planul Său etern, pe care noi nu îl pricepem. Noi ne rugăm, îl
căutăm, încercăm să fi atragem bunăvoinţa. Dar, între timp, noi
credem că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută şi singuri. Ştii, cu
siguranţă, că acesta este motivul pentru care te afli aici.
 — Nu ştiu nimic, spuse Buck.
— Mă rog, e unul dintre motivele pentru care te afli aici. Înţelegi
că un astfel de acord necesită multă muncă…
— Despre ce acord vorbeşti?
— Îmi cer scuze, Cameron, credeam că mă urmăreşti… Să nu
crezi că a fost uşor, până şi pentru mine, având în vedere statutul
meu în propria ţară, să conving puterea să cedeze dreptul de
folosire a formulei chiar şi unei persoane atât de charismatice
precum Nicolae.
— Bineînţeles că nu.
— Ai dreptate. Unele întrevederi au ţinut până noaptea târziu şi,
de fiecare dată când credeam că tocmai convinsesem pe câte unul,
altcineva ridica obiecţii. Fiecare nou-venit trebuia convins. De
multe ori aproape că am renunţat din cauza disperării. Însă, în cele
din urmă, cu multe condiţii impuse, am fost împuternicit să închei
un acord cu Naţiunile Unite.
— Vrei să spui cu Carpathia.
— Sigur că da. Nu greşeşti deloc. El reprezintă Naţiunile Unite
acum.
— Nu te înşeli în privinţa asta, spuse Buck.
— O parte din acord prevede ca eu să devin membru al echipei
lui permanente, un fel de consilier. Eu voi fi cel de-al doilea
preşedinte al comitetului care decide unde va fi folosită substanţa.
— Iar la mijloc nu e vorba de bani…?
— Nu.
— Şi Israelului îi este garantată securitatea de către O.N.U. În
raport cu vecinii…?
— Oh, problema este mult mai complexă, Cameron. Vezi tu,
substanţa face parte acum din politica de dezarmare globală a lui
Nicolae. Orice naţiune care poate fi până şi suspectată că se opune
la distrugerea a nouăzeci la sută dintre armele pe care le deţine şi la
predarea restului de zece la sută lui Nicolae – sau poate că ar trebui
să spun Naţiunilor Unite – nu va mai putea ajunge pe lista ţărilor
care vor obţine formula. Nicolae a promis solemn că va fi mai mult
decât precaut în acordarea dreptului de folosire a substanţei
statelor cu care ne învecinăm şi celor mai periculoşi inamici ai
noştri, iar eu voi fi acolo ca să mă asigur că îşi ţine promisiunea.
— Trebuie să fie mai mult de-atât…
— Oh, da, mai sunt şi alte lucruri, însă aceasta este esenţa
acordului, Cameron. De îndată ce lumea va fi dezarmată, Israelul
nu va mai trebui să se îngrijoreze pentru graniţele lui.
— Ideea este cam naivă.
— Nu este chiar atât pe cât pare, deoarece Nicolae Carpathia este
orice, numai naiv nu. Ştiind foarte bine că unele ţări vor păstra sau
vor ascunde arme sau vor produce altele noi, acordul între statul
suveran Israel şi Consiliul de Securitate al O.N.U. — cu semnătura
personală a lui Nicolae Carpathia – face o promisiune solemnă.
Orice naţiune care va ameninţa Israelul va fi rasă de pe faţa
pământului instantaneu, iar pentru asta se va folosi întregul stoc
de armament disponibil al Naţiunilor Unite. De vreme ce fiecare
ţară va dona zece la sută, îţi poţi imagina capacităţile de care va
dispune O.N.U.
— Ceea ce nu îmi pot imagina, Chaim, este ca un pacifist
declarat, un susţinător activ al dezarmării globale pe parcursul
întregii sale cariere politice, să ameninţe vreo ţară cu distrugerea
completă.
— E doar un mod de exprimare, Cameron, spuse Rosenzweig.
Nicolae e un om pragmatic. Desigur, are şi o latură idealistă, dar
ştie că cea mai bună modalitate de a menţine pacea este de a
colecta mijloacele cu care să o impui.
— Iar acest acord este semnat pe o perioadă de…?
— Pe o perioadă nelimitată. Noi am propus zece ani, însă Nicolae
a spus că nu doreşte dreptul de a folosi formula pentru atât de mult
timp. El a spus că are nevoie de numai şapte ani, iar, apoi,
drepturile exclusive asupra substanţei vor reveni Israelului. E o
ofertă extrem de generoasă. Iar dacă dorim să reînnoim acest acord
la fiecare şapte ani, suntem liberi să o facem, de asemenea.
„Nu veţi mai avea nevoie de un tratat de pace peste şapte ani,” îi
trecu prin minte lui Buck.
— Până la urmă, ce legătura am eu cu toate astea? îl întrebă el.
— Asta este partea cea mai frumoasă, spuse Rosenzweig. Cel
puţin pentru mine, de vreme ce te onorează. Nu e un secret faptul
că Nicolae apreciază renumele tău internaţional ca jurnalist. Şi, ca
să îţi arate că nu îţi poartă pică pentru că ai ignorat ultima lui
invitaţie, vrea să îţi propună să vii în Israel cu ocazia semnării
tratatului.
Buck refuză, clătinând din cap.
— Ştiu că este un lucru copleşitor, spuse Rosenzweig.

Avionul lui Rayford ateriză pe Aeroportul O’Hare la ora 9.00, ora

oraşului Chicago. El sună acasă şi îi răspunse robotul telefonic.
— Alo, Chloe, m-am întors mai devreme decât am crezut, spuse
el. Voiam doar să-ţi spun că voi ajunge într-o oră şi…
Chloe ridică receptorul. Vocea ei suna îngrozitor:
— Bună, tată, mormăi ea.
— Ai răcit cumva?
— Nu. Sunt doar supărată. Tată, ştiai că Buck Williams locuieşte
împreună cu cineva?
— Ce!?
— E adevărat. Şi sunt logodiţi! Am văzut-o. Căra nişte cutii în
apartamentul lui. Era o fată micuţă şi slabă, cu păr ţepos. Purta o
fustă scurtă.
— Poate că nu ai nimerit bine.
— Era chiar locul unde trebuia să ajung.
— Te grăbeşti să tragi concluzii.
— Tată, ascultă-mă! Am fost atât de furioasă, încât am condus
prin preajmă o vreme, apoi am stat în parcare şi am plâns. Apoi, în
jurul prânzului, am mers să îl văd la biroul revistei Global Weekly şi
ea era acolo, tocmai se dădea jos din maşină. Am întrebat-o: „Tu
lucrezi aici?”, iar ea mi-a răspuns: „Da, pot să te ajut cu ceva?” Apoi
i-am spus: „Cred că te-am văzut astăzi, mai devreme”, iar ea mi-a
zis că era posibil. „Am fost împreună cu logodnicul meu, a
continuat ea. Ai vreo întrevedere stabilită cu cineva de aici?” Pur şi
simplu, i-am întors spatele şi am plecat, tată.
— Deci, nu ai vorbit cu Buck?
— Glumeşti?! S-ar putea să nu mai vorbesc cu el niciodată. Stai
un moment. E cineva la uşă.
Un minut mai târziu, Chloe se întoarse la telefon.
— Nu pot să cred. Dacă el crede că asta o să ajute cu ceva…
— Ce anume?
— Flori! Şi bineînţeles că sunt din partea unui anonim… Poate
că m-a văzut cu maşina prin zonă şi cred că ştie cum m-am simţit.
O să le arunc la gunoi; nu le păstrez decât dacă le vrei tu.

În New York, la câteva minute după ora 14.00, Buck şi Chaim

Rosenzweig aşteptau în opulenta anticameră a biroului
Secretarului General al Naţiunilor Unite. Chaim continua să
vorbească însufleţit despre ceva, iar Buck se prefăcea că îi dădea
atenţie. El se ruga în tăcere, neştiind dacă presimţirea răului pe
care o avea era de natură psihologică, deoarece ştia că Nicolae
Carpathia se afla prin apropiere, sau dacă se datora faptului că
omul emitea cu adevărat un fel de aură demonică pe care o simţeau
numai credincioşii lui Hristos. Buck se simţea mai bine la gândul
că Bruce se ruga pentru el chiar atunci şi avea remuşcări pentru că
nu le spusese lui Rayford şi lui Chloe despre călătoria lui. Biletul lui
de întoarcere era pentru zborul de la ora 17.00, deci ştia că se
întorcea exact la timp pentru prima întâlnire de studiu de la ora
20.00 stabilită de Bruce şi pe care deja o aştepta cu nerăbdare. Se
va convinge dacă Chloe îşi dorea o cina târzie împreună cu el, doar
ei doi, chiar înainte de întâlnire.
— Aşadar, ce crezi despre asta? îl întrebă Rosenzweig.
— Îmi pare rău, spuse Buck. Mintea îmi era în altă parte.
— Cameron, nu fi neliniştit! Nicolae a fost supărat, într-adevăr,
însă ţi-a pregătit doar lucruri bune.
Buck ridică din umeri şi scutură din cap.
— Oricum, ca să revin la ceea ce spuneam, bunul meu prieten,
rabinul Tsion Ben-Judah, a terminat un studiu care a durat trei ani
şi nu aş fi surprins dacă ar primi Premiul Nobel pentru el.
— Pentru studiul lui făcut în trei ani?
— Nu m-ai ascultat deloc, nu-i aşa, amice?
— Îmi cer scuze…
— Trebuie să te străduieşti mai mult în prezenţa lui Nicolae.
Promite-mi!
— O voi face. Iartă-mă!
— Bine. Rabinul Ben-Judah a fost delegat de către Institutul
Ebraic de Cercetări Biblice să facă un studiu de-a lungul a trei ani.
— Un studiu despre ce anume?
— Despre ceva referitor la profeţiile despre Mesia, astfel încât
noi, evreii, să Îl recunoaştem atunci când va veni.
Buck fu uimit. Mesia venise, iar evreii rămași în urmă pierduseră
oportunitatea de a se înălţa cu El la ceruri. Atunci când a venit
pentru prima dată, mulţi dintre ei nu l-au recunoscut. Ce ar fi
trebuit să îi spună Buck prietenului său? Dacă i-ar fi spus că a
devenit un „sfânt al Pătimirilor”, după cum îi plăcea lui Bruce să-i
numească pe noii credincioşi de după Înălţarea la Cer, ce urmări ar
fi avut acest lucru? Rosenzweig era unul dintre confidenţii lui
Carpathia. Buck dori să spună că un studiu legitim al profeţiilor
mesianice nu ar fi putut duce decât la Iisus. Însă el spuse numai:
— Care sunt profeţiile principale care duc la recunoaşterea lui
Mesia?
 — Ca să îţi spun adevărul, zise Rosenzweig, nu ştiu. Nu am fost
un evreu credincios până când Dumnezeu a distrus aviaţia
rusească şi nu pot spune că sunt cu totul nici în prezent. Eu am
interpretat întotdeauna profeţiile mesianice la fel ca Tora. Le-am
considerat simbolice. Până şi rabinul templului pe care îl
frecventam ocazional în Tel Aviv a spus că nu e important dacă noi
credem că Dumnezeu este o fiinţă ca atare sau un simplu concept.
Această remarcă s-a încadrat în viziunea mea umanistă asupra
lumii. Oamenii religioşi, evrei sau de altă naţionalitate, rareori
m-au impresionat mai mult decât ateii buni la suflet. Doctorul
Ben-Judah a fost studentul meu în urmă cu douăzeci şi cinci de
ani. Întotdeauna a fost un evreu religios, care nu se sfia să o arate,
este un tradiţionalist, însă lipsit de orice urmă de fundamentalism.
Bineînţeles, el a devenit rabin însă, cu siguranţă, nu a fost
influenţat de nimic din ceea ce l-am învăţat. Îmi place şi mi-a plăcut
dintotdeauna. Mi-a spus de curând că a terminat studiul şi că este
opera prin care el chiar se simte împlinit, e ca un izvor de satisfacţie
pentru el.
Rosenzweig făcu o pauză:
— Presupun că te întrebi de ce îţi spun toate astea.
— Sincer să fiu, da.
— Mă aflu într-o campanie de includere a rabinului Ben-Judah
în echipa lui Nicolae Carpathia.
— Pentru ce funcţie?
— Aceea de consilier spiritual.
— Dar are nevoie de aşa ceva?
— Încă nu o ştie! spuse Rosenzweig, izbucnind în râs şi
lovindu-se peste genunchi. Până acum, Carpathia a avut încredere
în opiniile mele. Din această cauză te afli tu aici.
Buck ridică o sprânceană:
— Credeam că mă aflu aici pentru că Nicolae Carpathia
consideră că sunt cel mai bun jurnalist din lume.
Doctorul Rosenzweig se aplecă spre el şi îi şopti cu un aer
conspirativ:
— Şi de ce crezi tu că el crede asta?

Rayford reuşi cu dificultate să vorbească cu Chloe de la telefonul

din maşina sa.
— Mă întrebam dacă ai vrea să ieşi în oraş cu bătrânul tău tată
diseară, îi propuse el, gândindu-se că trebuia să o înveselească.
 — Nu ştiu, zise ea. Îţi mulţumesc pentru invitaţie, tată, dar
mergem la întâlnirea organizată de Bruce la ora 20.00, nu-i aşa?
— Mi-ar plăcea, spuse Rayford.
— Hai să stăm acasă. Mă simt bine. Tocmai am vorbit la telefon
cu Bruce. Voiam să aflu dacă ştie ce face Buck în seara asta.
— Şi?
— Era convins ca ştie. Şi anume că vine. Eu speram că nu o va
face.
— Chloe!
— Pur şi simplu îmi e frică de ce îi voi spune, tată. Nici nu e de
mirare ca a fost rece cu mine de vreme ce o avea pe acea fată, pe
care nici nu ştiu cum o cheamă, în viaţa lui. Dar florile?! De ce mi-a
trimis flori?
— Nici măcar nu ştii dacă sunt de la el.
— Oh, tată! Dacă nu erau de la tine, atunci sigur erau de la
Buck.
Rayford râse:
— Aş fi vrut eu să mă fi gândit la aşa ceva.
— Şi eu.

Hattie Durham se apropie de Buck şi de Chaim Rosenzweig, iar

amândoi se ridicară în picioare.
— Domnule Williams! spuse ea, îmbrăţişându-l. Nu v-am mai
văzut de când am acceptat această slujbă.
„Ba da, m-ai mai văzut, gândi Buck. Dar nu îţi aduci aminte.”
— Secretarul General şi domnul Planck vă pot primi acum, îi
spuse ea lui Buck.
Apoi se întoarse către Rosenzweig:
— Domnule doctor. Secretarul General vă roagă să fiţi pregătit să
interveniţi în discuţie peste aproximativ douăzeci şi cinci de
minute.
— Sigur că da, spuse bătrânul.
Îi făcu cu ochiul lui Buck şi îl strânse în braţe.
Buck o urmă pe Hattie printr-un şir de mai multe birouri şi un
hol lambrisat cu lemn de mahon, înţelegând că întotdeauna o
văzuse îmbrăcată în uniformă. Astăzi, ea purta un taior care o făcea
să pară stilată, bogată, sofisticată. Această imagine îi accentua
frumuseţea deosebită. Până şi limbajul ei i se păru mai elevat decât
îşi amintea. Se părea că prezenţa ei în preajma lui Nicolae
Carpathia o cizelase.
 Hattie bătu uşor în uşa biroului şi îşi strecura capul înăuntru:
— Domnule Secretar General, domnule Planck, a sosit Cameron
Williams din partea revistei Global Weekly.
Hattie deschise larg uşa şi dispăru în vreme ce Nicolae Carpathia
înainta spre Buck, cu intenţia de a-i strânge mâna în mâinile sale.
Buck păru calmat în mod straniu de Carpathia şi zâmbetul său.
— Buck! spuse el. Pot sa îţi spun Buck?
— Aţi făcut-o dintotdeauna, spuse Buck.
— Vino! Vino! Ia loc! Tu şi Steve vă cunoaşteţi, desigur.
Buck era mai mirat de apariţia lui Steve decât de cea a lui
Carpathia. Nicolae se îmbrăcase întotdeauna în ţinuta formală,
având accesoriile potrivite, haina de la costum încheiată, totul în
perfectă ordine. Însă Steve, în ciuda poziţiei sale de redactor-şef al
uneia dintre cele mai prestigioase reviste din lume, nu prea agrease
genul de vestimentaţie pe care orice jurnalist ar fi trebuit să o
poarte. El era îmbrăcat întotdeauna cu bretele şi cămăşi cu mânecă
lungă, bineînţeles, însă de obicei era văzut cu nodul de la cravată
desfăcut şi cu mânecile suflecate, semănând cu un funcţionar de
vârsta a doua sau cu un student din Ivy League.
Totuşi, astăzi Steve era copia identică a lui Carpathia. Avea
asupra lui o mapă subţire, neagră, din piele şi arăta de parcă ar fi
pozat pentru coperta unei reviste. Până şi tunsoarea sa avea un aer
european; părul era filat cu lama, uscat cu foehnul, aranjat cu
fixativ. Purta ochelari noi, de buna calitate, un costum negru
închis, o cămaşă albă, al cărei guler era prins cu un ac, şi o cravată
care probabil costase cât obişnuia el să dea pentru o haină sport.
Pantofii erau din piele moale şi păreau italieneşti, iar, dacă Buck nu
se înşela, pe mâna dreaptă a lui Steve se afla un inel nou cu
diamant.
Carpathia trase un scaun de la masa de conferinţe, îl puse
alături de celelalte două care se aflau în faţa biroului lui şi luă loc
împreună cu Buck şi Steve. „Exact cum recomandă manualele de
management”, gândi Buck. „Rupe bariera dintre superior şi
subordonat.”
Totuşi. În ciuda tentativei de a discuta de pe poziţii egale, era clar
ca scopul întâlnirii era acela de a-l impresiona pe Buck. Iar el chiar
era impresionat. Hattie şi Steve deja se schimbaseră suficient de
mult, aşa încât deveniseră aproape de nerecunoscut. De fiecare
dată când privea trăsăturile puternice, structura osoasă a feţei şi
zâmbetul fugar, dezarmant şi aparent autentic, Buck îşi dorea cu
toată fiinţa ca omul din faţa lui să fie cine părea a fi şi nu cine ştia el
că este.
El nu uită niciun moment că se afla în prezenta celui mai mare
înşelător al tuturor timpurilor. Îşi dorea să fi cunoscut pe cineva la
fel de fascinant ca şi Carpathia, dar care să fi fost sincer.
Buck ţinea la Steve; şi totuşi nu fusese consultat atunci când el
părăsise Global Weekly pentru a face parte din echipa lui
Carpathia. Acum, oricât de mult ar fi vrut Buck să îi povestească
despre credinţa sa proaspăt regăsită, nu mai putea avea încredere
în nimeni. În cazul în care Carpathia ar fi avut puterea
supranaturală de a şti totul, Buck spera şi se ruga ca acesta să nu
îşi dea seama că el era un agent inamic care-i încălcase teritoriul.
— Permite-mi să încep cu o istorie amuzantă, iar, apoi, îl vom
scuza pe Steve şi vom purta o discuţie între patru ochi, sincera,
doar tu şi cu mine, da? spuse Carpathia.
Buck dădu din cap aprobator.
— Atunci când am venit în această ţară, am auzit expresia „să ne
dăm pe după piersic”5. Cunoşti această expresie, Buck?
— Vă referiţi la persoanele care se întâlnesc şi nu vorbesc despre
un subiect evident, cum ar fi, de exemplu, faptul că una dintre ele
tocmai a fost diagnosticată cu o boală o mortală?
— Exact. Aşadar, să vorbim despre acest subiect care sare în
ochi, ca să terminăm cu el, iar apoi putem să trecem la altele. Eşti
de acord?
Buck încuviinţă din nou din cap, simţind cum pulsul îi creşte.
— Mărturisesc că am fost uimit şi puţin ofensat pentru ca nu ai
participat la întâlnirea privată, în cadrul căreia i-am numit pe noii
ambasadori. Oricum, după toate aparenţele, ar fi fost la fel de
traumatică pentru tine ca şi pentru restul lumii.
Buck făcea tot posibilul pentru a nu fi sarcastic. Un singur lucra
nu avea de gând să facă, şi anume să îşi ceară 1 scuze. Cum putea
să spună că îi părea rău că nu participase la o întâlnire la care
participase?
— Îmi doream să fiu acolo şi nu as fi pierdut-o pentru nimic în
lume, spuse Buck.
Carpathia păru că se uita direct prin el şi că şedea ca şi cum ar fi
aşteptat continuarea ideii.

5 În original, the elephant in the room (engl.) (n. tr.).

 — Sincer să fiu, adăugă Buck, întreaga zi îmi apare extrem de
neclară acum.
Această neclaritate era plină de detalii vii pe care nu avea cum să
le uite.
Carpathia păru să se destindă. Poza lui formală se descompuse
şi se apleca înainte, sprijinindu-şi coatele de genunchi şi
plimbându-şi privirea de la Buck la Steve şi invers. Părea totuşi
iritat.
— În regulă, spuse el, se pare că nu există nici scuze, nici
explicaţii.
Buck se uită pieziş la Steve, care părea că încerca să comunice
din priviri şi din gesturi scurte, de parcă ar fi vrut să-i zică:
„Inventează ceva, Buck! Cere-ţi scuze! Explică!”
— Ce pot sa spun? spuse Buck. Nu mă simt bine când mă
gândesc la ziua aceea…
Aceasta era tot ce putea să spună fără a se apropia prea mult de
ceea ce Carpathia şi Planck doreau să audă. Buck ştia că Steve era
nevinovat. Acesta credea cu adevărat că el nu fusese prezent acolo.
Bineînţeles, Carpathia plănuise şi pusese în scenă întreaga
întâmplare. Buck se gândi că, dacă Nicolae Carpathia era enervat
de eschiva lui, acest lucru era un semn bun. În mod evident,
Carpathia căuta o dovadă că Buck ştia ce se întâmplase. Tot ce
putea Buck să facă era să pretindă ca nu ştie nimic, să fie evaziv şi
să se roage ca Dumnezeu să îl orbească pe Carpathia, astfel încât
acesta să nu descopere că Buck era unul dintre credincioşii lui
Iisus şi că fusese protejat de El de puterile malefice.
— Prea bine, spuse Carpathia, reluându-şi poziţia şi atitudinea
anterioare. Cu toţii nu ne simţim bine, nu-i aşa? Eu deplâng
pierderea a doi compatrioţi, unul dintre ei fiind prietenul meu de
ani de zile.
Buck simţi cum i se întoarce stomacul pe dos.
— Acum, Buck, vreau să îţi vorbesc ca unui jurnalist. Prietenul
nostru, domnul Planck, se poate retrage.
Steve se ridică în picioare şi îl bătu pe Buck pe umăr, părăsind
încăperea în linişte. Buck deveni extrem de conştient că acum
rămăseseră doar el şi Dumnezeu faţa în faţă cu Nicolae Carpathia.
Însă situaţia nu dură mult timp. Nicolae se ridică brusc şi merse
în spatele biroului lui. Înainte de a se aşeza, el apasă butonul
interfonului, iar Buck auzi cum uşa se deschise în spatele lui.
Hattie Durham şopti:
 — Scuzaţi-mă.
Ea lua scaunul în plus aflat în faţa biroului şi îl aşeză în dreptul
mesei de conferinţe. În drum spre ieşire, aranjă şi îndreptă scaunul
pe care şezuse Steve. Hattie părăsi camera în linişte, la fel cum
intrase. Buck consideră că era ciudată această mişcare
premeditată, începând cu anunţarea formala a prezenţei lui şi
continuând apoi cu selectarea interlocutorilor şi a locurilor pe care
persoanele prezente urmau să le ocupe. Acum, când biroul arăta la
fel ca în clipa în care Buck intrase, iar Carpathia se retrăsese în
spatele biroului său masiv, toate pretenţiile la un dialog de pe
poziţii egale dispăruseră.
Totuşi, Carpathia continua să fie la fel de agreabil. El îşi apropie
palmele şi se uită fix la Buck, zâmbind:
— Cameron Williams, spuse el încet. Cum te simţi în postura de
cel mai celebru ziarist contemporan?
Ce fel de întrebare mai era şi asta? însuşi faptul că Buck nu îşi
punea astfel de întrebări îl făcea să fie un jurnalist respectat.
— Momentan sunt doar retrogradat, spuse el.
— Şi modest, pe deasupra, spuse Carpathia, rânjind. Într-un
minut am să îţi explic că, deşi prestaţia ta pentru Global Weekly a
mai scăzut ca importanţă, ea nu a scăzut şi pentru restul lumii şi,
cu siguranţă, nu şi în ochii mei. Absenţa ta de la întrevederea
organizata de mine ar fi trebuit să mă supere mai tare decât pe
redactorul-şef; totuşi el a exagerat. Putem să trecem cu vederea
toate acestea şi să mergem înainte. O singură greşeală nu şterge o
viaţă întreagă plină de realizări.
Carpathia făcu o pauză, parcă aşteptând ca Buck să răspundă.
Acesta devenea din ce în ce mai tăcut. Se părea că aceasta era
alegerea cea mai bună în faţa lui Carpathia şi, în mod evident, era
drumul pe care Dumnezeu i-l arătase în timpul sângeroasei
întâlniri, atunci când Carpathia îi testase pe toţi ca să afle ce
văzuseră.
— Apropos, spuse Carpathia atunci când i se păru clar că Buck
nu avea nimic de spus. Ai adus cu tine articolul referitor la teoriile
dispariţiilor?
Buck nu îşi putu ascunde uimirea:
— Din întâmplare, da…
Carpathia ridică din umeri:
— Steve mi-a povestit despre el. Mi-ar plăcea să îl văd.
— Mi-e teamă că nu îl pot arăta nimănui până când revista nu
primeşte varianta finală.
— Dar redactorii cu siguranţa au văzut ciorna.
— Sigur că da.
— Steve mi-a spus că o să vrei să mă citezi.
— Ca să fiu sincer, consider că opiniile dumneavoastră au fost
atât de intens difuzate, încât nu ar constitui o noutate pentru
cititorii noştri, cu excepţia situaţiei în care aţi mai avea ceva de
adăugat.
Carpathia păru ofensai.
— Vreau sa spun că încă mai susţineţi varianta reacţiei nucleare
la forţele naturii, nu-i aşa? Ideea că fulgerul a făcut posibilă
interacţiunea spontană a tuturor armelor nucleare stocate şi că…
— Să ştii că şi prietenul tău, doctorul Rosenzweig, susţine
această teorie.
— Ştiu asta, domnule.
— Dar nu va fi inclusă în articolul tău?
— Va fi inclusă în mod sigur. Credeam că întrebarea se referă la
situaţia în care aş fi avut nevoie de un nou citat din spusele
dumneavoastră. Dar nu am, în afara cazului în care v-aţi schimbat
punctul de vedere.
Carpathia se uită la ceas:
— După cum ştii, am un program foarte încărcat. Călătoria ta a
decurs bine? Cazarea a fost acceptabilă? Prânzul a fost bun?
Doctorul Rosenzweig a mai eliminat nişte necunoscute?
Buck dădu din cap, aprobator, pentru fiecare întrebare.
— Presupunând că ţi-a povestit despre tratatul dintre O.N.U. Şi
Israel şi că semnarea lui va avea loc la Ierusalim, de astăzi într-o
săptămână, permite-mi să îţi adresez o invitaţie personală la acest
eveniment.
— Mă îndoiesc că Global Weekly va trimite un jurnalist oarecare
la un eveniment internaţional de o asemenea amploare.
— Eu nu îţi sugerez să te alături grupului de sute de ziarişti din
toată lumea care vor vâna acreditările de îndată ce anunţul va fi
făcut. Eu te invit să faci parte din delegaţia mea, să stai la masă
alături de mine. Ar fi un privilegiu pe care niciun alt jurnalist de
oriunde din lume nu l-ar mai avea.
— Politica revistei Global Weekly nu permite ca ziariştii săi să
accepte favoruri care ar putea…
— Buck! Buck! făcu preşedintele O.N.U. Îmi cer scuze că te
întrerup, însă aş fi surprins dacă tu vei mai fi angajat al Global
Weekly de astăzi într-o săptămână. As fi foarte surprins…
Buck ridică din sprâncene şi îl privi pe Carpathia cu scepticism:
— Ştiţi ceva ce eu nu ştiu?
De îndată ce rosti întrebarea, Buck îşi dădu seama că, fără să
vrea, pusese întrebarea-cheie a acelei întâlniri.
Carpathia izbucni în râs:
— Nu ştiu nimic despre niciun plan de a fi concediat, nu.
Presupun că pedeapsa pentru neglijenta ta a fost deja pusă în
aplicare. Şi, deşi ai mai refuzat o ofertă de angajare din partea mea,
eu cred cu adevărat că am pentru tine o oportunitate care îţi va
schimba modul de a gândi.
„Nu conta pe asta”, îi trecu prin minte lui Buck. Totuşi zise:
— Vă ascult.

— Înainte să ajung la asta, permite-mi să îţi vorbesc despre

altceva, spuse Carpathia, trăgând de timp, acesta fiind unul dintre
obiceiurile lui enervante care efectiv îl exaspera pe Buck. Îţi
aminteşti când ţi-am spus că pot să rezolv o anumită problemă
de-a ta?
Oare, Buck îşi amintea? Până în ziua în care se petrecuseră
crimele, acel episod îi dezvăluise una dintre cele mai
înspăimântătoare laturi ale lui Carpathia. Unul dintre informatorii
lui Buck, un galez care îi fusese coleg de facultate, murise după ce
investigase prea amănunţit o fraudă bancară internaţională în care
fusese implicat însuşi şeful său, Joshua Todd-Cohran, directorul
Bursei din Londra.
Buck luase avionul spre Marea Britanie pentru a cerceta cazul
împreună cu un alt prieten de-al său care lucra pentru Scotland
Yard şi văzuse moartea cu ochii atunci când agentul serviciului
secret de informaţii fusese ucis într-un atentat cu bombă. Buck
credea că, deşi moartea prietenului său galez fusese catalogată
drept sinucidere, ea fusese, de fapt, o crimă, iar el trebuise să
părăsească Marea Britanie folosind un nume fals. Atunci când se
întorsese la New York, nimeni altcineva decât Nicolae Carpathia îi
promisese că, în cazul în care Todd-Cohran era implicat într-o
afacere ilegală, el însuşi se va ocupa de aceasta. Nu peste mult
timp, Todd-Cohran murise sub ochii lui Buck, în prezenţa lui
Carpathia, atunci când avusese loc crima dublă pe care numai
Buck părea că şi-o aminteşte.
— Îmi amintesc, răspunse Buck pe un ton sec, admiţând fără
prea mare plăcere.
— Am fost suficient de clar când am spus ca nu voi tolera lipsa
de sinceritate atât timp cât mă voi afla la conducerea Naţiunilor
Unite. Iar incidentul cu Todd-Cohran s-a rezolvat de la sine, nu-i
aşa?
„S-a rezolvat de la sine?!” îşi spuse Buck în gând.
— Crezi în noroc, domnule Williams?
— Nu.
— Nu crezi că norocul e de partea celor care fac ceea ce trebuie?
— Nu.
— Eu cred; aşa am crezut dintotdeauna. Oh, desigur, trişorii
ocazionali şi chiar şi criminalii au parte de noroc din când în când.
Însă, de obicei, cu cât o persoană îşi face treaba mai bine, cu atât ea
devine mai norocoasă. Înţelegi?
— Nu.
— Permite-mi să mă explic. Tu te aflai într-un pericol foarte
mare. Oamenii din jurul tău mureau. Eu ţi-am spus că mă voi
ocupa de asta, deşi, în mod evident, nu aveam absolut nicio
legătură cu fenomenul. Mărturisesc că, atunci când ţi-am promis
cu atât de mult curaj că toate problemele tale se vor rezolva, nu
ştiam cum aveam să fac asta. Nefiind o persoană religioasă, trebuie
să recunosc că, în acest caz, soarta mi-a surâs. Nu eşti de acord?
— Sincer să fiu, domnule, nu am nici cea mai vagă idee la ce
anume vă referiţi.
— Şi te mai întrebi de ce te plac atât de mult…
Carpathia îi zâmbi larg.
— Tu eşti persoana de care am nevoie! Ce încerc să spun este că
atât tu, cât şi eu, aveam o problemă. Tu te aflai pe lista neagră a
cuiva, iar doi dintre oamenii mei de încredere erau implicaţi în
afaceri necurate. Luându-şi viaţa şi omorându-l pe Todd-Cohran în
acelaşi timp, vechiul meu prieten Jonathan Stonagal ne-a rezolvat
problema. Asta înseamnă să fie karma de partea ta, dacă îi înţeleg
eu bine pe prietenii mei din răsărit.
— Deci, atunci când afirmaţi că deplângeţi pierderea prietenilor
dumneavoastră, de fapt sunteţi bucuros că amândoi sunt morţi.
Carpathia se lăsă pe spate, părând impresionat:
— Exact. Sunt bucuros pentru tine. Mie îmi pare rău că i-am
pierdut. Îmi erau prieteni vechi, au fost consilierii mei de încredere
odată, poate chiar mentorii mei. Însă, atunci când au luat-o pe căi
greşite, ar fi trebuit să fac ceva în legătură cu asta. Şi fără a comite
vreo greşeală, aş fi făcut-o. Însă Jonathan a luat această misiune
asupra lui…
— Ca să vezi, spuse Buck.
Ochii lui Carpathia erau aţintiţi asupra lui Buck, de parcă ar fi
vrut să îi citească gândurile:
— Mă uimeşte faptul că situaţiile se pot răsturna într-un timp
foarte scurt, continuă Nicolae.
— Nu vă pot contrazice în această privinţă…
— În urmă cu mai puţin de o lună, făceam parte din Senatul
României. Puţin mai târziu, eram preşedintele ţării, iar câteva
momente după aceea, am devenit Secretarul General al Naţiunilor
Unite.
Buck fu amuzat de tentativa lui Carpathia de a hiperboliza
situaţia şi totuşi ascensiunea lui la putere aproape că părea la fel
de rapidă precum se exprimase. Buck zâmbi în colţul gurii atunci
când Carpathia îi spuse:
— Aproape că e suficient pentru ca un ateu să înceapă să creadă
în Dumnezeu.
— Dar dumneavoastră atribuiţi acest succes sorţii norocoase,
spuse Buck.
— Sincer să fiu, succesul mă face să fiu modest. În foarte multe
sensuri, se pare ca acesta ar fi destinul meu, însă eu nu am visat
niciodată la asta, nu mi-am imaginat astfel de lucruri, darămite să
fi plănuit ascensiunea mea. Nu am mai dorit nicio funcţie din
momentul în care am candidat pentru Senatul României, totuşi
funcţiile m-au copleşit. Nu pot sa fac nimic altceva decât să mă
dedic poziţiei mele actuale în totalitate şi să sper ca mă voi
comporta în aşa fel, încât să onorez încrederea ce mi-a fost
acordată.
În urmă cu o lună, Buck l-ar fi blestemat cu voce tare pe omul
din faţa sa. Se întreba dacă sentimentele lui erau evidente.
Deocamdată, se părea că nu.
— Buck, continuă Carpathia, am nevoie de tine! Iar, de data
asta, nu voi accepta un refuz.

Rayford puse receptorul jos după ce vorbise cu Bruce Barnes de

la telefonul din maşina sa. Îl întrebase dacă putea veni cu câteva
minute mai devreme în acea seară, pentru a-i arăta lui Bruce ceva,
însă nu îi spusese ce anume. Scoase biletul de la Hattie din
buzunarul de la piept şi îl despături deasupra volanului. Ce
însemna şi cum putuse ea sau şeful ei să ştie unde să îl găsească?
Telefonul din maşina lui sună. Apăsă un buton şi vorbi spre
difuzorul ascuns în parasolarul din fața sa.
— Rayford Steele la telefon, spuse el.
— Tată, ai vorbit la telefon?
— Da, de ce întrebi?
— Earl a tot încercat să te găsească.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu. Dar totuşi oare ceva serios. I-am spus că eşti în drum
spre casă şi a părut surprins. A spus ceva în legătura cu faptul că
nimeni nu îl informează despre nimic. Credea ca te vei întoarce de
la Dallas mai târziu şi că…
— Şi eu credeam acelaşi lucru.
— În orice caz, el spera să te prindă la O’Hare înainte să fi plecat.
— Îl voi suna. Ne vedem diseară. Mă voi duce acolo puţin mai
devreme să vorbesc cu Bruce. Poţi să vii cu mine şi să aştepţi în
anticameră sau putem să mergem separat.
— Da, sigur că da, tata. Tu să stai în anticameră şi eu să îl
înfrunt pe Buck de una singură! Nu prea cred! Du-te tu! Eu o să
întârzii câteva minute.
— Of, Chloe…
— Nu începe iarăşi, tată!
Buck simţea că prinde curaj; era ciudat, dar părea că era din ce
în ce mai sigur pe sine. Cu siguranţă, voia sa audă propunerea lui
Carpathia, dar se părea că acesta era extrem de impresionat atunci
când Buck spunea ceea ce gândea. Buck nu era pregătit să îi spună
tot ce ştia şi ceea ce credea cu adevărat, şi probabil că nu avea să o
facă niciodată, însă simţea că avea o datorie faţă de sine însuşi să
se confrunte cu Carpathia în acel moment.
— Poate că nu ar fi trebuit să accept să vin aici fără să ştiu ce
doriţi de la mine, spuse Buck. Aproape că nu am vrut sa vin. Mi-a
luat ceva timp până când am luat legătura cu Steve.
— Oh, hai să fim sinceri şi serioşi, zise Carpathia. Eu sunt
diplomat, dar sunt sincer. Mă cunoşti destul de bine acum, aşa
încât ştii asta.
Carpathia făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat ca Buck să îl
aprobe. Însă Buck nu schiţă nici măcar un gest.
— Dar, hai odată! Nu vrei să îţi ceri scuze sau să îmi explici de ce
ai ignorat ultima mea invitaţie, iar eu nu îţi port pică. Nu ţi-ai fi
permis să mă mai refuzi încă o dată.
— Nu mi-aş fi permis?! Dar ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi
făcut-o?
— Poate că asta ar fi ajuns din nou la urechile lui Stanton Bailey
şi ai fi fost retrogradat încă o dată. Sau poate că ai fi fost concediat.
În orice caz, ai fi fost umilit. Eu nu sunt naiv, Buck… Ştiu de unde
ţi se trage porecla şi ea numeşte acea calitate pe care o admir eu la
tine. Nu mai poţi continua să mă sfidezi. Eu, unul, nu mă consider
un individ deosebit, însă lumea şi presa aşa cred că sunt. Oamenii
care mă ignoră o fac pe riscul lor…
— Vasăzică, ar trebui să mă tem de dumneavoastră şi, din
această cauză, ar trebui să privesc cu bunăvoinţa orice propunere
pe care mi-aţi face-o?
— Oh, nu! Ar trebui să îţi fie teama să mă ignori, dar nu din
motivele evidente şi subiective pe care le-am enumerat. Însă acea
teamă ar trebui să te motiveze să urmezi drumul pe care ţi-l voi
indica, atunci când va fi momentul. Teama nu ar trebui să devină
niciodată condiţia pentru care vei lua decizia să lucrezi pentru
mine. Nu teama te va convinge să faci asta.
Buck vru să ştie ce anume îl va determina, însă era clar ca asta
dorea Nicolae să îl întrebe, aşadar, încă o dată, nu spuse nimic.
— Care e expresia aceea din filme de care voi, americanii, sunteţi
atât de ataşaţi? „O ofertă pe care nu o poţi refuza”? Asta e ceea ce
am eu pentru tine.

— Rayford, îmi pare rău că trebuie să fac asta, dar noi doi trebuie
să vorbim astăzi faţă în faţă, chiar în după-amiaza asta.
— Earl, aproape că am ajuns acasă.
— Îmi pare rău… Nu te-aş ruga dacă nu ar fi vorba de ceva
important.
— Ce s-a întâmplat?
— Dacă ţi-aş putea spune la telefon, atunci nu mi-aş cere scuze
pentru că insist să ne vedem între patru ochi, nu-i aşa?
— Vrei să vin la tine chiar acum?
— Da. Asta e, îmi pare rău…

— Există legi şi există reguli, spuse Carpathia. Eu mă supun

legilor. Însă pot să încalc regulile atâta timp cât pot să justific ceea
ce fac. De exemplu, în ţara ta nu ţi se permite să îţi aduci mâncarea
proprie într-o sală unde se desfăşoară competiţii sportive. Asta se
explică prin faptul că oamenii acolo vor să păstreze banii obţinuţi
dintr-un astfel de monopol pentru a îmbunătăţi condiţiile din acel
loc. Foarte bine! Pot să înţeleg această regulă şi, dacă eu aş fi
patronul acelei săli, probabil că aş încerca să aplic aceeaşi regulă.
Însă, dacă m-aş furişa înăuntru cu mâncarea proprie, nu aş
considera ca ăsta-i un lucru ilegal. Mă urmăreşti?
— Cred că da.
— Exista o regulă care se aplică în cazul şefilor de state şi
organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Naţiunile Unite. Aceasta
spune că numai în cadrul unei dictaturi opresive, conducătorul are
dreptul să controleze operaţiunile financiare din cadrul unui trust
important de presă.
— Sigur.
— Dar este asta o lege?
— În Statele Unite este.
— Dar la nivel internaţional?
— Nu se aplică cu consecvenţă.
— Deci, înţelegi ce vreau să spun…
Carpathia dorea în mod evident ca Buck să îl întrebe unde voia
să ajungă, dar Buck nu avea de gând să o facă.
— Văd că îţi place foarte mult expresia „a trage linia”, spuse
Nicolae. Te-am auzit folosind-o. Şi ştiu ce înseamnă. Trăgând linia
aici, eu voi achiziţiona o parte importantă a piesei şi vreau ca tu să
faci parte din echipă.
— Să fac parte din ce echipă?
— Din echipa managerială. Eu voi deveni proprietarul unic al
tuturor ziarelor importante din lume, al reţelelor de televiziune, al
mijloacelor de informare. Tu vei putea controla, în numele meu,
oricare dintre aceste sectoare.
— Secretarul General al O.N.U. Va deţine o parte importantă din
mass-media internaţională? Şi cum veţi putea explica una ca asta?
— Dacă legile trebuie modificate, atunci vor fi. Acum este
momentul ca presa să fie influenţată în sens pozitiv, Buck. Eşti de
acord cu mine?
— Nu.
— Milioane de oameni au dispărut. Oamenii sunt speriaţi. S-au
săturat de război, de vărsare de sânge, de haos. Ei trebuie să ştie că
pacea este la îndemâna noastră. Propunerea mea de a dezarma
lumea a fost agreată de aproape toată lumea.
 — Însă nu şi de mişcarea iniţiată de către membrii forţelor
paramilitare de urgenţă americane.
— Fie binecuvântaţi! făcu preşedintele O.N.U., zâmbind. Dacă
vom reuşi să facem ceea ce ne-am propus, chiar crezi că o mână de
oameni îmbrăcaţi în salopete, care aleargă prin păduri, înarmaţi cu
puşti de jucărie va fi o ameninţare pentru comunitatea
internaţională? Buck, eu nu fac decât sa răspund dorinţelor celor
mai profunde ale cetăţenilor de bine ai întregii lumi. Desigur, vor
mai exista probleme, însă eu nu voi interzice niciodată presei să
facă cercetări amănunţite în privinţa lor şi asta datorită bunelor
mele intenţii. Eu nu am nevoie de bani. Am o mulţime de bani.
— Aduce O.N.U. Un profit chiar aşa de mare?
— Buck, lasă-mă să îţi spun ceva ce puţini ştiu şi, deoarece am
încredere în tine, sunt convins că vei păstra secretul. Jonathan
Stonagal m-a numit unicul beneficiar al averii lui.
Buck nu îşi putu masca mirarea. Faptul că numele lui Carpathia
apărea în testamentul multimiliardarului nu ar fi mirat pe nimeni,
însă nominalizarea lui drept unic beneficiar? Asta însemna că
Nicolae Carpathia era acum proprietarul celor mai importante
bănci şi instituţii financiare din lume.
— Dar, dar familia lui… mai reuşi Buck sa îngaime.
— Deja m-am înţeles cu ei în afara tribunalului. Ei au promis că
vor păstra tăcerea şi că nu vor mai contesta testamentul în
schimbul a o sută de milioane de dolari pentru fiecare dintre ei.
— O sumă ca aceasta m-ar convinge şi pe mine să păstrez
tăcerea, spuse Buck. Însă cât de mult au pierdut, renunţând la
partea lor de drept?
Carpathia îi zâmbi:
— Şi te mai întrebi de ce te admir? Ştii ca Stonagal a fost cel mai
bogat om al tuturor timpurilor. Banii erau o marfă pentru el. El nici
măcar nu avea un portofel asupra lui. Însă, în felul lui, era un om
modest. El l-ar fi lăsat pe un om mai puţin bogat să achite nota de
plată pentru un prânz, iar, în secunda următoare, ar fi achiziţionat
o companie în valoare de milioane de dolari. Pentru el banii erau
doar cifre.
— Iar pentru dumneavoastră ce înseamnă?
— Buck, îţi vorbesc din adâncul sufletului. Aceste resurse
financiare impresionante îmi oferă şansa de a realiza ceea ce am
visat o viaţă întreagă. Eu vreau pace Vreau dezarmarea la nivel
mondial. Vreau ca popoarele lumii să trăiască la fel cum ar fi unul
singur. Lumea ar fi trebuit să îşi dorească să fie unită de îndată ce
transportul aerian şi comunicaţiile prin satelit ne-au apropiat cu
ani de zile în urmă. Însă dispariţiile au făcut asta în locul oamenilor
şi este posibil ca dispariţiile să fi fost cel mai bun lucru care i s-a
întâmplat acestei planete. Atunci când eu vorbesc, sunt auzit şi
văzut în toată lumea. Nu mă interesează bunăstarea personală.
Trecutul meu dovedeşte asta. Cunosc valoarea banilor. Nu mă
deranjează să folosesc banii ca argument, atât timp cât ei pot
stimula o persoană. Însă ceea ce mă interesează este soarta
omenirii.
Lui Buck îi veni să vomite, iar mintea îi fu invadată de tot felul de
imagini. Carpathia înscenase „sinuciderea” lui Stonagal şi făcuse
rost de mai mulţi de martori decât ar fi avut nevoie un tribunal. Iar
acum Carpathia încerca să îl impresioneze cu altruismul şi
generozitatea lui?
Lui Buck îi zbură gândul la Chicago şi, dintr-o dată, i se făcu dor
de Chloe. Ce era asta? O parte din el pur şi simplu tânjea să
vorbească cu ea. Acum simţea acut că nu dorea să fie „doar prieten”
cu ea. Să fi fost, oare, discursul şocant al lui Carpathia motivul
pentru care el tânjea după ceva sau cineva care să îl facă să se
simtă bine şi în siguranţă? Chloe avea în ea ceva pur, o prospeţime
a ei. Cum de interpretase greşit sentimentele lui faţă de ea drept o
simplă atracţie față de o femeie mai tânără?
Carpathia se uita fix la el:
— Buck, sper ca nu vei spune nimănui ceea ce ți-am spus eu
astăzi. Nimeni nu trebuie să afle asta niciodată. Tu vei lucra pentru
mine şi te vei bucura de privilegii şi oportunităţi pe care nici nu ţi le
poţi imagina. Te vei gândi la propunerea mea, dar o vei accepta în
cele din urmă.
Buck se lupta să se gândească în continuare la Chloe. Îl admira
pe tatăl ei şi începuse să se apropie de Bruce Barnes, o persoană cu
care nu avusese nimic în comun înainte de a deveni ucenic al lui
Hristos. Dar Chloe era cea care îi capta atenţia şi realiză că
Dumnezeu era Cel care îi trimitea aceste gânduri pentru a-l ajuta
să reziste puterii hipnotice şi persuasive a lui Nicolae Carpathia.
O iubea pe Chloe Steele? N-ar fi putut să spună. De-abia o
cunoştea. Era atras de ea? Desigur. Voia să se întâlnească cu ea, să
înceapă o relaţie cu ea? Cu siguranţă.
— Buck, dacă ai putea să alegi orice loc din lume, unde ţi-ar
plăcea să trăieşti?
 El auzi întrebarea şi trase de timp, mişcându-şi buzele, de parcă
s-ar fi gândit la răspuns. Nu se putea gândi decât la Chloe. Ce ar fi
crezut ea dacă ar fi auzit această discuţie? El şedea acolo, în vreme
ce omul despre care se vorbea cel mai mult în întreaga lume îi
oferea un cec în alb, şi nu îşi putea lua gândul de la fata de
douăzeci de ani, care renunţase la studii şi care acum se afla la
Chicago.
— Unde, Buck?
— Deja trăiesc acolo, răspunse Buck.
— La Chicago?
— Da, la Chicago.
De fapt, dintr-o dată, Buck nu îşi mai putu imagina viaţa fără
Chloe. Gesturile şi răspunsurile ei din ultimele zile îi spuseseră că o
îndepărtase de el într-un fel, însă trebuia să creadă că încă nu era
prea târziu ca să mai schimbe această stare de fapt. Atunci când el
se arăta interesat, ea îi răspundea în acelaşi fel. Atunci când îi
dădea semnale neclare, ea făcea acelaşi lucru. Încă mai erau
probleme de rezolvat, însă deocamdată, tot ce ştia se rezuma la
faptul că îi era îngrozitor de dor de ea.
— De ce ar vrea cineva să trăiască la Chicago? îl întrebă
Carpathia. Ştiu că aeroportul este situat în centru, însă ce altceva
mai are de oferit oraşul? Eu te îndemn să îţi lărgeşti orizonturile,
Buck. Gândeşte-te la Washington, Londra, Paris, Roma, Noul
Babilon! Ai trăit aici ani de zile şi ştii că este capitala lumii, cel
puţin până când ne vom muta sediul.
— M-aţi întrebat unde mi-ar plăcea să trăiesc, dacă aş avea de
ales, spuse Buck. Sincer să fiu, aş putea locui oriunde. Cu ajutorul
Internetului şi al faxului, mi-aş putea expedia articolele chiar şi de
la Polul Nord. Eu nu am ales oraşul Chicago, însă acum nu aş vrea
să mai plec de acolo.
— Dar dacă ţi-aş oferi milioane de dolari ca să te muţi de acolo?
Buck ridică din umeri şi râse:
— Deţineţi o parte din averea lumii şi spuneţi că banii nu vă
stimulează. Eu am foarte puţini, dar banii totuşi nu mă motivează
absolut deloc.
— Dar ce anume te motivează?
Buck se rugă repede, dar liniştit. Dumnezeu, Hristos, mântuirea,
Armata Pătimirilor, dragostea, prietenii, sufletele pierdute, Biblia,
studiul ei, pregătirile pentru glorioasa Venire. Biserica Oraşului
Noii Speranţe, Chloe – acestea erau lucrurile care îl motivau, însă
putea să îi spună aşa ceva? Trebuia să o facă? „Doamne, învaţă-mă
ce să spun!”
— Adevărul şi dreptatea sunt lucrurile care mă motivează, spuse
Buck pe un ton sec.
— Ah, iarăşi stilul de viaţă american! exclamă Carpathia. Exact
ca Superman!
— Mai degrabă, precum Clark Kent, spuse Buck. Sunt un
simplu reporter al unui săptămânal important.
— Bine, vrei să locuieşti la Chicago. Ce ţi-ar plăcea să faci, dacă
ai putea să faci orice ţi-ai dori?
Dintr-o dată, Buck reveni la realitate. Dorea ca gândurile să i se
întoarcă la Chloe, însă simţea presiunea timpului. Această
călătorie, oricât de ciudată fusese, meritase osteneala chiar şi
pentru acea mărturisire referitoare la moştenirea averii lui Stonagal
de către Carpathia. Nu îi plăcea să discute cu Nicolae şi îl îngrijora
întrebarea periculoasă pe care acesta din urmă tocmai i-o pusese.
— Orice aş dori? înainte visam că voi fi editor într-o buna zi, ştiţi,
atunci când aş fi obosit să alerg prin lume în căutare de subiecte.
Ar fi fost minunat să am o echipă de oameni talentaţi şi să le
repartizez temele, să îi instruiesc şi să editez o publicaţie care să fie
oglinda talentului lor. Totuşi, mi-ar fi lipsit munca de teren,
investigaţiile, interviurile şi scrisul.
— Dar dacă le-ai putea face pe amândouă? Adică, pe de-o parte,
sa dispui de autoritate, de personalul necesar ca să creezi o
publicaţie, iar, pe de alta, să poţi să scrii despre subiectele cele mai
importante?
— Cred că ar fi ideal.
— Buck, înainte de a-ţi spune că pot transforma toate acestea în
realitate, spune-mi de ce vorbeşti despre visurile tale la timpul
trecut, ca şi cum n-ar mai fi actuale?
Buck nu fusese atent. Atunci când apelase la Dumnezeu pentru
un răspuns, El îi dăduse unul. Atunci când se aventura pe cont
propriu, dădea greş. Ştia ca lumea mai avea numai şapte ani de
existență de îndată ce Israelul va semna tratatul cu Carpathia.
— Presupun că mă întrebam cât de mult va mai dura lumea
aceasta, spuse Buck. Încă mai încercăm să trecem peste dispariţii
şi…
— Buck! Mă insulţi! Suntem mai aproape de pace acum decât
am fost sute de ani! Propunerile mele umile au fost primite cu
interes de atât de mulţi, încât chiar cred că suntem pe cale de a
putea constitui acea societate globală, până mai ieri utopică! Ai
încredere în mine! Rămâi lângă mine! Fii alături de mine! îţi vei
putea împlini toate visurile! Nu te motivează banii? Bine! Nici pe
mine. Lasă-mă să îţi ofer mijloacele care îţi vor permite să nu mai fi
îngrijorat niciodată în privinţa banilor. Pot să îţi ofer un loc de
muncă, o publicaţie, o echipă, un sediu şi chiar şi o retragere din
activitate, care îţi permite să faci tot ceea ce ţi-ai dorit şi chiar şi să
locuieşti la Chicago.
Carpathia făcu o pauză, ca de obicei, aşteptând ca Buck să
muşte momeala. Iar Buck o făcu:
— Să vedem, spuse el.
— Scuză-mă un moment. Buck, zise Carpathia şi o chema pe
Hattie.
Aparent, o anunţă altfel decât în modul obişnuit deoarece, în loc
să îi răspundă la interfon, ea apăru în pragul uşii din spatele lui
Buck. El se întoarse pentru a o saluta, iar ea îi făcu cu ochiul.
— Domnişoară Durham, spuse Carpathia, va rog să îi anunţaţi
pe doctorul Rosenzweig, pe domnul Planck şi pe preşedintele
Fitzhugh că voi întârzia puţin. Apreciez că voi mai sta zece minute
aici, încă zece minute împreună cu Chaim şi Steve, iar, apoi, vom
ajunge la Washington înainte de ora 17.00.
— Prea bine, domnule.

Rayford parcă în faţa Aeroportului O’Hare şi traversă grăbit

terminalul şi centrul de control ca să ajungă la biroul lui Earl
Halliday. Earl fusese superiorul lui ani de zile, iar Rayford evoluase
de la poziţia de cel mai bun pilot dintre cei tineri, la cea de adevărat
maestru în rândul piloţilor. Rayford se simţea confortabil acum,
când se afla într-un loc unde el şi Earl puteau vorbi clar, evitând
toate procedurile birocratice, astfel încât să ajungă la ceea ce era
esenţial.
Earl aştepta în faţa uşii biroului său, uitându-se la ceas, atunci
când Rayford se apropie.
— Bine, spuse Earl. Pofteşte înăuntru.
— Şi eu mă bucur să te văd, spuse Rayford în timp ce îşi punea
cascheta sub braţ şi se aşeza.
Earl se aşeză pe celălalt scaun care se mai afla în biroul lui
înghesuit, pe cel din spatele mesei.
— Avem o problemă, începu el.
— Mulţumesc că ai trecut direct la subiect, spuse Rayford.
Edwards mi-a făcut raport pentru, cum îi spunea el, prozelitism?
— Asta e doar o parte a problemei. Dacă te-aş fi chemat pentru
asta, atunci aş fi avut nişte veşti grozave pentru tine.
— Cum ar fi, de exemplu?
— Mai întâi de toate, spune-mi dacă te-am înţeles greşit. Atunci
când te-am avertizat pentru prima oară în legătură cu discuţiile
despre Dumnezeu în timpul serviciului, tu mi-ai spus că trebuie să
te mai gândeşti la asta. Mi-am spus că, de vreme ce m-ai asigurat
că o vei lăsa mai moale, atunci voi face în aşa fel încât raportul lui
Edwards sa dispară. Am dreptate?
— Da.
— Acum, când ai fost de acord să pleci astăzi la Dallas ca să îţi
reînnoieşti atestatul, nu ar fi trebuit ca eu să pot presupune că prin
asta intenţionai să te porţi cum trebuie?
— Nu în totalitate. Şi bănuiesc că te întrebi cum a mers
reevaluarea mea.
— Deja ştiu cum a mers, Ray! izbucni Earl. Acum răspunde-mi la
întrebare! Vrei să-mi spui că te-ai dus acolo ca să îţi iei permisul
pentru ’57 şi, în tot acest timp, nu aveai nici cea mai mică intenţie
să renunţi la comportamentul tău atât de religios în timpul
serviciului?
— Nu am spus asta.
— Spune-mi atunci ce ai vrut să spui, Ray! Nu te-ai jucat
niciodată cu mine şi sunt prea bătrân ca să începi s-o faci tocmai
acum. M-ai înnebunit cu toate bazaconiile alea despre Biserică şi
despre Înălţarea la Cer, iar eu am fost politicos, nu-i aşa?
— Un pic prea politicos.
— Însă m-am raportat la lucrurile astea ca atunci când ai de-a
face cu un prieten, aşa cum şi tu mă asculţi atunci când mă laud
cu copiii mei, nu-i aşa?
— Dar eu nu m-am lăudat cu nimic.
— Nu, dar eşti entuziasmat de subiect. Ai descoperit ceva care
ţi-a adus consolarea şi te-a ajutat să înţelegi dispariţia celor dragi,
iar eu îţi spun că asta e minunat, atâta timp cât te menţine pe linia
de plutire. Ai început să insişti ca eu să vin la biserică şi să citesc
Biblia şi toate celelalte, iar eu ţi-am spus, sper că pe un ton calm,
că toate astea reprezintă o alegere personală şi că ar trebui să
încetezi…
— Şi am făcut-o. Totuşi, încă mă mai rog pentru tine.
— Ce să spun, mulţumesc! Iar eu ţi-am spus să ai grijă la
serviciu, dar tu nu ai vru. Să mă asculţi şi ai vrut să continui cu
predicile, de parcă ai fi fost un individ care tocmai găsise ultima
modalitate de a se îmbogăţi. Şi ce ai făcut? Ai început să îl sâcâi
tocmai pe Nick Edwards. El e nou-venit şi este agreat de conducere.
— Şi mie îmi place. Acesta este motivul pentru care îmi pasă de
el şi de viitorul lui.
— Bine, cum spui tu, însă el s-a exprimat destul de clar în sensul
că nu voia să mai audă nimic despre acest subiect, după cum am
făcut-o şi eu, la rândul meu. Ai renunţat în ceea ce mă priveşte,
aşadar, de ce nu vrei să renunţi şi în privinţa lui?
— Credeam că am făcut-o…
— Credeai că ai făcut-o…
Earl trase un dosar din sertar şi căută o pagină anume din
acesta.
— Atunci negi că i-ai spus, ca să-l citez: „Nu îmi pasă ce gândeşti
despre mine”.
— Afirmaţia este scoasa din context, însă nu neg că îmi aparţine.
Tot ce voiam să spun era că…
— Ştiu prea bine ce încercai sa spui, Ray, pentru că mi-ai spus-o
şi mie! Ţi-am zis că nu doream să devii un fanatic isteric, care crede
că este mai bun decât toţi ceilalţi şi care încearcă să ne salveze. Tu
mi-ai spus că, pur şi simplu, îţi exprimai afecţiunea faţă de mine,
lucru pe care îl apreciez, iar eu ţi-am replicat că mă aflam la un pas
de a-mi pierde respectul faţă de tine.
— Iar eu ţi-am răspuns că nu îmi păsa…
— Nu ţi-ai dat seama că m-ai insultat în acel moment?
— Earl, cum te-aş putea insulta de vreme ce ţin suficient de mult
la soarta sufletului tău ca să pun în pericol până şi relaţia noastră
de amiciţie? I-am spus lui Nick exact ce ţi-am spus şi ţie, şi anume
că nu îmi mai pasă de ceea ce crede lumea despre mine.
Bineînţeles, o parte din mine este interesată de opiniile celor din
jur. Nimănui nu-i place să fie luat drept prost. Dar ce fel de prieten
ţi-aş fi dacă nu ţi-aş mai pomeni de Hristos numai din cauză ca aş
fi îngrijorat de ceea ce ai putea crede despre mine?
Earl ofta şi dădu dezaprobator din cap, uitându-se din nou la
dosar.
— Deci, tu susţii că Nick a scos fraza ta din context, însă tot ce ai
spus acum este consemnat în raport.
— Chiar aşa?
— Da.
 Rayford îşi înălţă privirea:
— Ce ştii tu despre asta? El m-a auzit şi a înţeles ce voiam să
spun.
— Cu siguranţă, nu a fost de acord cu punctul tău de vedere.
Dar, dacă ar fi fost de acord cu tine, atunci de ce ar fi întocmit
raportul?
Earl închise dosarul şi îl trânti pe masă.
— Earl, eu aveam aceeaşi părere ca tine şi ca Nick în noaptea
dispariţiilor. Eu…
— Am mai auzit asta, spuse Earl.
— Îţi spun doar că te înţeleg. Eu aproape că mă îndepărtasem de
soţia mea pentru ca eram convins ca devenise o fanatică.
— Mi-ai spus…
— Însă acum chiar cred că devenise fanatică! Dar ea avea
dreptate! S-a dovedit că avea dreptate!
— Rayford, dacă vrei să ţii predici, de ce nu abandonezi aviaţia în
favoarea preoţiei?
— Mă concediezi?
— Sper că nu va trebui s-o fac.
— Vrei să îi cer scuze lui Nicky, să îi spun ca mi-am dat seama că
am insistat prea tare, dar că aveam intenţii bune?
— Aş vrea ca totul să fie atât de uşor.
— Nu e ceea ce mi-ai propus zilele trecute?
— Ba da! Şi mă voi ţine de partea mea de promisiune. Nu am
trimis Departamentului Personal sau superiorilor mei o copie a
acestui dosar şi i-am spus lui Nicky că nu o voi tace. I-am spus că
voi păstra raportul, dar că va face parte din dosarul meu personal
despre tine ca subaltern al meu…
— Lucrul acesta demonstrează că nu are mare importanţă.
— Bineînţeles, numai eu şi cu tine ştim asta, însă Nicky nu e
prost. Dar a părut mulţumit de soluţia mea. Am presupus că
plecarea ta la Dallas pentru reatestare a reprezentat modul tău de
a-mi spune că ai înţeles ce am avut de zis şi ca ne vom ajuta
reciproc.
Rayford fu de acord:
— Intenţionam să fiu mai atent şi să încerc să mă asigur că nu îţi
voi face probleme pentru că mă susţii.
— Nu mă deranjează să fac asta, Ray. O meriţi. Însă te-ai
răzgândit şi ai făcut din nou ce nu ar fi trebuit chiar azi-dimineaţă.
Unde îţi era mintea?
 Rayford se lăsă pe spate crispat. Îşi puse cascheta pe masă şi
întinse ambele mâini, cu palmele întoarse în sus.
— Azi-dimineaţă? Despre ce anume vorbeşti? Am crezut că totul
a mers bine, chiar perfect. Am trecut testul?
Earl se aplecă peste birou şi se încruntă:
— Nu ai procedat la fel şi cu examinatorul tău azi-dimineaţă,
după cum ai făcut-o cu mine, cu Nick şi cu toţi ofiţerii de gradul
întâi cu care ai colaborat în ultimele săptămâni?
— Te referi la discuţiile despre Dumnezeu?
— Da!
— Nu! De fapt, m-am simţit puţin vinovat pentru că nu am
făcut-o. De-abia dacă am vorbit cu el. Era destul de sever, mi-a
ţinut obişnuitul discurs asupra motivelor pentru care se afla el
acolo.
— Nu i-ai ţinut predici?
Rayford negă, dând din cap, încercând să îşi amintească dacă
făcuse sau spusese ceva ce ar fi putut fi interpretat greşit.
— Nu. Nu mi-am ascuns Biblia. De obicei, o ţin în geanta de
voiaj, dar o ţineam în mână atunci când ne-am întâlnit pentru că
citisem din ea pe drum. Eşti convins că plângerea asta nu e din
partea şoferului care ne-a condus? El m-a văzut citind şi m-a
întrebat despre Biblie, iar, apoi, am discutat despre ceea ce s-a
întâmplat.
— Subiectul tău preferat.
Rayford fu de acord.
— Dar nu a reacţionat negativ la spusele mele.
— Nici eu nu am făcut-o… Plângerea asta vine din partea
examinatorului tău.
— Nu înţeleg, spuse Rayford. Mă crezi, nu-i aşa, Earl?
— Aş vrea să te pot crede, răspunse Earl. Nu te uita aşa la mine.
Ştiu că suntem prieteni de mult timp şi că nu m-ai mințit niciodată.
Îţi aduci aminte când ai fost lăsat la sol din proprie iniţiativă,
deoarece ai crezut că zborul tău nu va fi efectuat şi ai băut câteva
pahare?
— M-am oferit chiar să plătesc un alt pilot.
— Ştiu. Dar ce ar trebui să cred acum, Ray? Tu spui că nu i-ai
dat bătăi de cap individului. Eu vreau să te cred. Dar ai făcut asta
cu mine, cu Nick şi cu alţii. Trebuie să cred că ai făcut-o şi
azi-dimineaţă, de asemenea.
— Atunci voi sta de vorbă cu acest individ, spuse Rayford.
 — Nu vei face asta!
— Cum, nu mă pot confrunta cu acuzatorul? Earl, nu i-am spus
niciun cuvânt despre Dumnezeu. Aş fi vrut să o fac, mai ales dacă
aş fi ştiut că voi avea de suferit din cauza asta. Vreau să ştiu de ce
a afirmat aşa ceva. Trebuie să fi fost vreo neînţelegeri la mijloc, o
plângere mijlocită de el, din partea şoferului, dar, după cum am
mai spus, el nu a avut o reacţie negativă la spusele mele. Totuşi,
trebuie să îi fi spus ceva examinatorului. Altfel, de unde ar fi ştiut
examinatorul că am mai avut astfel de discuţii, în afară de cazul în
care Biblia ar fi constituit un indiciu pentru el?
— Nu pot să îmi închipui că a avut loc o astfel de conversaţie
între examinator şi şofer. De ce ar fi făcut-o, Ray?
— Nu am idee, Earl. Nu sunt convins că mi-aş fi cerut iertare
chiar dacă aş fi avut probleme cu adevărat din cauza asta, deci nu
îmi pot cere scuze pentru o greşeală pe care nu am comis-o.

Buck îşi aminti ca Rosenzweig îi spusese că preşedintele se

oferise să vină la New York ca să-l întâlnească pe Carpathia, însă
datorită respectului pe care i-l purta, Nicolae insistase asupra
venirii sale la Washington. Iar, acum, Carpathia îi spusese pe un
ton lejer asistentei sale personale că va întârzia? Plănuise asta?
Oare, dorea ca toţi să îşi dea seama de poziţia lor de inferioritate în
raport cu el?
Câteva minute mai târziu, Hattie bătu la ușă şi intră.
— Domnule Secretar General, preşedintele Fitzhugh a trimis
avionul prezidenţial după dumneavoastră.
— Oh, transmite-i că nu era necesar, spuse Carpathia.
— Domnule, a spus că avionul deja a decolat şi că puteţi veni
când aveţi timp liber. Pilotul va anunţa Casa Albă atunci când vă
veţi afla în drum spre Washington.
— Mulţumesc, domnişoară Durham, spuse Carpathia. Ce om
amabil! L-ai cunoscut? continuă el, întorcându-se către Buck.
Buck dădu din cap:
— A fost subiectul care mi-a adus titlul de „Ziaristul Anului”
pentru prima dată.
— În primul sau în al doilea lui mandat?
— În al doilea.
Buck fu uimit din nou de memoria enciclopedică a lui Carpathia.
Mai încăpea îndoială în privinţa persoanei care avea să constituie
subiectul abordat de jurnalistul acelui an? Acest individ era unul la
care Buck nici nu voia să se gândească…

Earl se mişcă nervos de pe o parte, pe cealaltă:

— Permite-mi să îţi spun că plângerea asta pică în cel mai prost
moment posibil. Noul avion prezidenţial, care va fi dat în folosinţă
începând cu săptămâna viitoare, este un Boeing 757.
Rayford rămase perplex. El încă mai avea în buzunarul hainei
biletul de la Hattie Durham, prin care îi transmisese ceva similar.

Rayford se foi pe scaun şi se uită în ochii superiorului său:

— Da, am auzit despre lucrul ăsta, zise el, ocolind subiectul. Mai
există cineva în Statele Unite, care să nu fi auzit despre noul avion?
Mi-ar plăcea să îl văd, cu toate dotările despre care se vorbeşte.
— Categoric, sunt cele mai bune, spuse Earl. Totul este de
ultimă generaţie: tehnologia, mijloacele de comunicaţie, măsurile
de securitate şi confortul.
— Tu eşti a doua persoană care mi-a vorbit despre avion astăzi.
O faci cu un scop anume?
— Casa Albă a contactat conducerea noastră. Cei de acolo
consideră că ar fi timpul ca actualul pilot al aeronavei să fie lăsat la
sol. Ei vor ca noi să le recomandăm pe cineva nou. Cei din Dallas au
redus lista la şase piloţi experimentaţi, iar lista a ajuns la mine
pentru că numele tău apare pe ea.
— Nu mă interesează.
— Nu te grăbi! Cum poţi să spui una ca asta? Cine nu ar vrea să
piloteze unul dintre cele mai moderne avioane din lume, unul cu
astfel de dotări, pentru cel mai important om de pe faţa
pământului? Sau, mai bine zis, pentru al doilea om ca importanţă,
de vreme ce acum Naţiunile Unite îl au pe Carpathia.
— E simplu. Ar trebui ca eu să mă mut la Washington.
— Dar ce anume te reţine? Chloe îşi reia studiile?
— Nu.
— Atunci te poate însoţi. Sau şi-a găsit cumva de lucru?
— Îşi caută.
— Atunci las-o să găsească la Washington. Slujba asta este de
două ori mai bine plătită decât cea pe care o ai acum, iar tu deja eşti
unul dintre cei mai buni piloţi de la Pan-Con.
— Banii nu mai contează pentru mine acum, spuse Rayford.
 — Încetează! izbucni Earl. Cine mă sună primul atunci când vine
vorba de recalculat salarii?
— Nu mă mai interesează, Earl. Şi ştii de ce.
— Da, scuteşte-mă de predică. Dar, Ray, lipsa grijilor legate de
bani te pune într-o altfel de postură, mai plăcută, te ajută să te
învârteşti prin diferite cercuri…
— Cercul în care mă învârtesc momentan este motivul pentru
care vreau să rămân în Chicago. Ca să fiu mai explicit, biserica mea
mă reţine aici.
— Ray, salariul…
— Banii nu mă interesează. Acum totul se reduce la Chloe şi la
mine, înţelegi?
— Îmi cer scuze.
— Dacă ar trebui să facem ceva, atunci ar trebui să mai
renunţăm la pretenţii. Avem o casă mai mare decât avem nevoie, iar
eu, cu siguranţă, am mai mulţi bani decât pot cheltui.
— Atunci ia-o ca pe o provocare! Nu ai o rută anume, dispui de
un personal format din ofiţeri şi piloţi de rangul întâi. O sa zbori
prin toată lumea, într-un loc diferit de fiecare dată. Este o mare
realizare, Ray!
— Ai spus că mai există alte cinci nume.
— Mai există şi sunt cu toţii oameni buni. Dar dacă pun o vorbă
buna pentru tine, postul e al tău. Problema e că nu pot să pun o
vorbă bună atâta timp cât raportul lui Nick Edwards apare la
dosarul tău.
— Ai spus că se află numai la dosarul pe care-l ai tu.
— Aşa este, dar având în vedere toată agitaţia de azi-dimineaţă,
nu pot risca să îl ascund. Ce s-ar întâmpla dacă te-aş ajuta să
primeşti postul de la Casa Albă, iar examinatorul şi-ar da drumul la
gură? De îndată ce se va vorbi, Edwards va înţelege şi va pune
lucrurile cap la cap. Tu nu vei mai avea nicio slujba, iar eu voi
părea drept un idiot pentru că am ascuns plângerea şi te-am
lăudat. Iar ăsta ar fi sfârşitul poveştii.
— Oricum e sfârşitul poveştii, zise Rayford. Eu nu mă pot muta.
Earl se ridică în picioare:
— Rayford, spuse el încet, linişteşte-te şi ascultă-mă! Deschide-ţi
puţin mintea! Lasă-mă sa îţi spun ce aud, iar apoi dă-mi măcar o
şansă să te conving.
Rayford începu să protesteze, însă Earl nu îl lăsă:
— Te rog! Nu pot să iau decizia în numele tău şi nici nu o să
încerc. Dar trebuie să mă laşi să termin. Deşi nu sunt de acord cu
tine în ceea ce priveşte explicaţia dispariţiilor, mă bucur că ai găsit
alinare în religie.
— Nu este…
— Ray, ştiu. Ştiu. Te-am ascultat şi te-am auzit. Pentru tine nu
există religie, ci Iisus Hristos. Te-am ascultat cum trebuie sau nu?
Te admir pentru că te-ai dedicat unei astfel de cauze. Eşti un om
devotat. Nu mă îndoiesc de tine. Dar nu poţi să strâmbi din nas în
faţa unei oportunităţi pentru care o mie de piloţi ar da orice. Sincer
să fiu, nu sunt convins că trebuie să te muţi din oraş. Cât de des
zboară cu avionul preşedintele Statelor Unite duminica? Cu
siguranţă, nu mai des decât zbori tu acum duminica.
— Din cauza gradelor pe care le am, zbor foarte rar duminica.
— Poţi să desemnezi pe altcineva care să piloteze în locul tău
cursele de duminică. Tu vei fi comandantul, superiorul în grad,
conducătorul, şeful. Nu va mai trebui să răspunzi în faţa mea.
— Atunci accept! spuse Rayford, zâmbind. Glumeam…
— Desigur, ar fi mai bine dacă ai locui la Washington, dar pun
pariu că, dacă singura ta condiţie se referă la locuitul în Chicago, ei
vor fi de acord.
— Nu se poate.
— De ce?
— Pentru că biserica mea nu se reduce numai la ziua de
duminică. Noi ne întâlnim frecvent. Sunt foarte apropiat de pastor.
Ne întâlnim aproape în fiecare zi.
— Şi nu poţi să îţi imaginezi viaţa fără întâlnirile astea.
— Nu pot.
— Rayford, dacă e doar o etapă? Dacă îţi vei pierde zelul în cele
din urmă? Eu nu spun că eşti ipocrit sau că vei întoarce spatele
lucrurilor pe care tocmai le-ai aflat. Pur şi simplu, îţi spun că
priorităţile din viaţa ta se pot schimba şi că tu ai putea să lucrezi în
altă parte dacă te-ai putea întoarce la Chicago la sfârşitul
săptămânii.
— De ce e atât de importantă slujba asta pentru tine, Earl?
— Nu ştii?
— Nu.
— Pentru că reprezintă visul meu de o viaţă, spuse Earl. Mi-am
reînnoit periodic atestatele în toţi aceşti ani de când deţin poziţia
asta şi am candidat pentru postul de pilot al aeronavei
prezidenţiale de fiecare dată când se schimba preşedintele.
 — Nu am ştiut asta niciodată…
— Bineînţeles că nu ai ştiut. Cine ar recunoaşte una ca asta şi ar
spune lumii întregi că i s-a făcut rău când alţii au primit slujba, la
fiecare patru sau opt ani? Faptul că tu ai putea ajunge pilotul
preşedintelui ar fi următoarea mea dorinţă pe listă pe care mi-aş
dori-o să se împlinească. M-aş bucura pentru tine din tot sufletul.
— Numai pentru motivul ăsta şi mi-aş dori să pot accepta.
Earl se aşeză din nou:
— Mulţumesc pentru palma pe care mi-ai dat-o!
— Nu am vrut să sune aşa, Earl. Vorbesc serios.
— Ştiu. Adevărul e că îi cunosc pe unii dintre cei care apar pe
listă şi nu i-aş lăsa nici măcar să îmi conducă maşina.
— Credeam ca ai spus că sunt oameni buni.
— Vreau să îţi spun că, dacă nu vei accepta slujba asta,
altcineva o va face.
— Earl, chiar nu cred…
Earl ridică mâna:
— Ray, vrei să îmi faci un serviciu? Vrei să nu iei o decizie în
acest moment? Ştiu că deja te-ai hotărât, dar vrei să nu îmi
comunici hotărârea ta în mod oficial până când nu te vei gândi la ea
măcar o noapte?
— Mă voi ruga să iau decizia cea mai bună, cedă Rayford.
— M-am gândit că o vei face.
— Îmi interzici să îl sun pe examinator?
— Categoric! Dacă vrei să te plângi, fă-o în scris, aşa cum se face.
— Eşti convins că vrei să recomanzi un individ pe care nu îl crezi
pentru o slujbă ca asta?
— Dacă vrei să îmi spui că nu ai făcut presiuni asupra
examinatorului, atunci trebuie să te cred.
— Nici măcar n-am deschis subiectul, Earl.
— Toată afacerea asta e curata nebunie, zise Earl, dând din cap
dezaprobator.
— Cine a primit sesizarea?
— Secretara mea.
— Din partea cui?
— Din partea secreţiei lui, presupun.
— Pot să o văd?
— Nu ar trebui să fac asta.
— Arată-mi-o, Earl! Crezi că am de gând să te dau de gol? Earl o
chemă pe secretara lui prin interfon:
 — Francine, adu-mi notiţele tale referitoare la plângerea pe care
ai primit-o azi-dimineaţă de la Dallas.
Ea îi aduse o singură foaie dactilografiată. Earl o citi şi o împinse
către Rayford. Însemnările secretarei erau următoarele:

„Am primit un telefon la ora 11.35 din partea unei femei care s-a
prezentat drept Jean Garfield, secretara lui Jim Long, examinator
pentru Pan-Con la Dallas. Ea a întrebat care este procedura de
depunere a unei plângeri de hărţuire religioasă împotriva lui
Rayford Steele din cauza presiunilor pe care acesta le-a făcut
asupra lui Long în timpul examinării pentru reatestare din
dimineaţa aceasta. I-am spus că o voi căuta eu. Ea nu mi-a lăsat un
număr de telefon, dar a spus că va suna mai târziu.”

Ray ford ridică foaia de hârtie.

— Earl, tu eşti un detectiv mult mai bun de atât.
— Ce vrei să spui?
— Ceva nu e în ordine…
— Ce crezi că nu e în regulă?
— În primul rând, numele de familie de pe insigna individului
care m-a examinat era compus din două silabe. Şi de când ştii tu că
examinatorii au secretare?
Earl tresări:
— Ai dreptate!
— Apropo de telefoane, spuse Rayford, aş vrea să ştiu de unde a
venit apelul. E greu să afli aşa ceva?
— Nu prea greu. Francine! Sună la Departamentul de Pază şi
Protecţie din partea mea, te rog.
— Te-ar deranja dacă ai ruga-o să verifice şi altceva pentru
mine? spuse Rayford. Roag-o să sune la Serviciul Personal şi să
vadă dacă Jim Long sau Jean Garfield lucrează pentru Pan-Con.

— Dacă nu te deranjează, acum aş dori să îi rog pe prietenii tăi să

ni se alăture spuse Carpathia.
„Acum? Deja? Exact la timp ca să audă marea veste, oricare ar fi
aceasta”, gândi Buck.
— E spectacolul dumneavoastră, spuse Buck, fiind surprins de
privirea mirată a lui Carpathia. Reuniunea dumneavoastră, voiam
să spun. Sigur că da, invitau i înăuntru!
Buck nu ştia dacă imaginaţia îi juca feste sau i se părea ca atât
Steve Planck, cât şi Chaim Rosenzweig aveau feţele unor oameni
care conspiră, atotştiutori atunci când intrară în birou, fiind urmaţi
de Hattie. Ea aşeză un scaun de la masa de conferinţe lângă Buck,
iar, apoi, ei se aşezară. Hattie părăsi din nou încăperea.
— Domnul Williams are o condiţie, îi anunţă Carpathia, stârnind
rumoare din partea celor de faţă. El vrea neapărat să locuiască la
Chicago.
— Asta ne e folositor, spuse doctorul Rosenzweig. Nu-i aşa?
— Într-adevăr, spuse Carpathia.
Buck se uită la Planck, care dădea din cap aprobator. Secretarul
general se întoarse spre Buck:
— Iată oferta mea: tu vei deveni preşedintele şi redactorul-şef al
ziarului Chicago Tribune, pe care îl voi achiziţiona de la familia
Wrigley în următoarele două luni. Eu îi voi schimba denumirea în
The Midwest Tribune şi va fi editat de către Global Community
Enterprises. Sediul ziarului va rămâne Tribune Tower din Chicago.
Slujba îţi va aduce o limuzină cu şofer, un valet personal,
personalul auxiliar pe care-l consideri necesar, o casă în North
Shore, cu menajera şi o casă de vacanţă pe malul Lacului Geneva,
la sud de Wisconsin. În afară de denumirea publicaţiei şi de
compania de care aceasta va aparţine, eu nu mă voi amesteca în
treburile tale. Tu vei avea libertatea de a conduce ziarul exact cum
vei dori.
Vocea lui căpătă un ton sarcastic:
— Desigur, ghidat de „Turnurile tale gemene” ale adevărului şi
dreptăţii.
Buck dorea să râdă cu voce tare. Nu era surprins de faptul că
Nicolae Carpathia îşi putea permite o astfel de achiziţie, însă nu
exista nicio şansă ca o personalitate publică aşa cum era el să se
poată ascunde sub numele unei companii finanţatoare şi să încalce
orice etică a jurnalismului prin faptul că devenea proprietarul unu,
important trust de presă în timp ce deţinea funcţia de Secretar
General al Naţiunilor Unite.
— Nu veţi reuşi să scăpaţi niciodată cu una ca asta, spuse Buck.
Însă păstră tăcerea în legătură cu adevărata problemă:
Carpathia nu i-ar fi acordat niciodată libertate deplină unei
persoane aflate în subordinea sa decât dacă ar fi fost convins că îi
controla mintea în totalitate.
— Aceasta va fi problema mea, îi răspunse Carpathia.
— Dar, având libertate deplină, aş putea deveni o problemă
pentru dumneavoastră, spuse Buck. Eu sunt devotat principiului
conform căruia cititorii au dreptul de a fi informaţi. Aşadar, primul
articol informativ pe care îl voi repartiza cuiva sau pe care îl voi
scrie eu însumi va fi despre proprietarul publicaţiei.
— Mi-ar face plăcere puţină publicitate, spuse Carpathia. Ar fi
greşit dacă Naţiunile Unite ar deţine un ziar dedicat ştirilor din
comunitatea internaţională?
— Nu aţi fi proprietarul direct al ziarului?
— Asta e o problemă de semantică. Dacă deţinerea ziarului ar fi
mai convenabila pentru Naţiunile Unite decât pentru mine, aş dona
banii sau l-aş cumpăra şi l-aş dona Naţiunilor Unite.
— Ceea ce-ar face ca totul să fie legal…
— Asta, de asemenea, va face ziarul deloc credibil ca sursă de
ştiri independentă.
— Asta depinde de dumneavoastră…
— Vorbeşti serios? Tu ai permite propriei publicaţii să te critice?
Să abordeze tema Naţiunilor Unite?
— Mi-ar face plăcere să ştiu că răspund în faţa cuiva. Motivaţiile
mele sunt curate, scopurile mele sunt paşnice, iar publicul meu
este reprezentat de întreaga populaţie a planetei.
Buck se întoarse spre Steve Planck, deşi ştia foarte bine că Steve
se număra printre cei care deja se dovediseră a fi receptivi la
puterea de manipulare a lui Carpathia:
— Steve, tu eşti consilierul domniei sale în materie de imagine!
Spune-i ca aşa ceva nu ar fi credibil. Nu ar fi luat în serios.
— La început nu ar fi luat în serios de alte publicaţii, Buck,
recunoscu Steve. Dar nu va trece mult timp până când Global
Community Publishing va achiziţiona şi aceste publicaţii, de
asemenea.
— Aşadar, monopolizând industria presei, veţi elimina
concurenţa iar publicul nu-şi va da seama?
Carpathia fu de acord:
— E un fel de a spune. Şi dacă motivele mele ar fi fost altceva
decât nişte idei înălţătoare, atunci şi eu aş fi avut o problemă legată
de întreaga situaţie. Dar ce e rău în a controla informaţiile de care
dispune comunitatea globală atunci când ne îndreptăm spre pace,
armonie şi unitate?
— Dar cum rămâne cu dreptul de a gândi pe cont propriu? îl
întreba Buck. Cum rămâne cu acceptarea diversităţii de opinii? Ce
se va întâmpla cu instituţia opiniei publice?
 — Instituţia opiniei publice doreşte mai mult decât are de oferit
Secretarul General, spuse Steve.
Buck fusese învins şi o ştia. Nu se aştepta ca Chaim Rosenzweig
să înţeleagă etica jurnalismului, însă dacă un veteran în materie ca
Steve Planck putea să susţină o astfel de idee venind din partea
unui dictator ce declara că avea intenţii bune, ce mai rămânea de
sperat?
— Nu pot să concep că voi fi implicat într-un astfel de proiect,
spuse Buck.
— Îl iubesc pe omul ăsta! se entuziasma Carpathia, iar Planck şi
Rosenzweig zâmbiră şi îl aprobară. Gândeşte-te la oferta mea!
întoarce-o pe toate părţile! într-un fel sau altul, o voi face legală,
astfel încât să o accepţi până şi tu, iar atunci nu îţi voi permite să
mă mai refuzi. Eu vreau ziarul şi o să-l am. Vreau ca tu să îl
conduci şi te voi convinge. Îţi ofer libertatea, Buck Williams,
libertatea totală. În ziua în care vei considera că mă amestec în
treburile tale, vei putea demisiona, iar eu nu voi încerca să te
opresc.

Mulţumindu-i lui Earl Halliday pentru încrederea pe care acesta

i-o acordase şi promiţându-i ca va amâna momentul deciziei – deşi
Ray nu îşi putea imagina că va accepta postul – Ray ajunsese în
terminal, într-un loc plin de telefoane publice, care, de obicei, era
pustiu. Francine, secretara lui Earl, îi confirmase că nu exista nicio
persoană numită Jean Garfield care să lucreze pentru Pan-Con.
Existau doar şase indivizi cu numele de James Long, dar patru
dintre ei erau hamali, iar ceilalţi doi erau nişte funcţionari lipsiţi de
importantă. Niciunul dintre aceştia nu lucra la Dallas, nu era
examinator şi nu avea secretară.
— Oare cine îţi vrea capul?
— Nu pot să-mi închipui.
Francine le spuse că telefonul pe care îl primise în acea
dimineaţă fusese dat de la New York.
— Le va lua câteva ore până când vor identifica numărul de
telefon, spuse ea, însă Ray îşi dădu seama imediat despre cine era
vorba.
Nu era sigur în privinţa motivelor pentru care ar fi făcut-o, însă
numai Hattie Durham i-ar fi putut juca o astfel de festă. Numai ea
ar fi putut afla de la personalul Pan-Con unde se afla el în acea
dimineaţă şi ce anume făcea. Dar cum stăteau lucrurile cu avionul
prezidenţial?
Rayford sună la informaţii şi obţinu numărul de telefon al
Naţiunilor Unite. După ce vorbi cu secretara, apoi cu cineva din
partea Serviciului Administrativ, o auzi, în sfârşit, pe Hattie, ea
fiind cea de-a patra persoană cu care discuta la telefon.
— Sunt Rayford Steele, spuse el pe un ton sec.
— Oh, buna, domnule comandant Steele!
Bucuria din glasul ei îi provocă un oarecare disconfort.
— Mă predau, spuse el. Orice ai făcut, să ştii că ai câştigat!
— Nu înţeleg…
— Hai, Hattie, nu te mai preface!
— Ah! Mesajul meu! Am crezut că va fi amuzant pentru ca
vorbeam deunăzi cu o prietenă, o controloare de trafic de la
Pan-Con, care mi-a spus ca vechiul meu prieten dădea examenul
pentru reînnoirea atestatului pentru 757 azi-dimineaţă, la Dallas.
Nu a fost amuzant că ţi-am lăsat un mesaj? Nu a fost distractiv?
— Da, a fost extrem de amuzant. Ce vrea să însemne asta?
— Mesajul? Ah, nimic special. Ţi-ai dat seama de asta, nu? Toată
lumea ştie că noul avion prezidenţial va fi un 757, nu-i aşa?
— Da, aşadar de ce mi-ai reamintit?
— A fost o glumă, Rayford! Glumeam pe seama reatestării tale ca
şi cum ai fi intenţionat să te pregăteşti pentru a deveni noul pilot al
preşedintelui. Tot nu ai înţeles?
Era cu putinţă? Cum putea să fie atât de naivă? Putuse să facă
un gest atât de nepotrivit şi totuşi să nu fi fost departe de adevăr?
Dorea să o întrebe cum de ştiuse că postul avea să îi fie oferit, însă
dacă ea nu ştia asta, cu siguranţă nu voia să îi spună chiar el.
— Am înţeles… Foarte amuzant… Şi ce ai de spus despre
plângerea falsă?
— Plângerea falsă?
— Hattie, nu mă face să îmi pierd timpul! Tu eşti unica persoana
care ştia unde eram şi ce făceam, iar când m-am întors, am dat
peste o aiureală referitoare la o hărţuire religioasă.
— Ah, acea plângere! râse ea. Mi-am dat şi eu cu presupusul. Ai
avut un examinator, nu?
— Da, dar nu am…
— Şi a trebuit să îi ţii o predică, nu?
— Nu!
— Hai, Rayford! Mi-ai ţinut şi mie o predică, şi lui Cameron
Williams, şi lui Earl Halliday şi tuturor celor cu care ai lucrat de
atunci. Chiar aşa? Nu i-ai spus nimic examinatorului?
— Dacă vrei să ştii, chiar nu am făcut-o.
— Bine, atunci m-am înşelat. Dar încă mi se pare amuzant, nu
crezi că e? Iar sorţii au fost de partea mea… Ce ai fi crezut dacă ai fi
încercat să îl convingi, iar când te-ai fi întors ai fi găsit o plângere?
Ţi-ai fi cerut scuze, iar el ar fi negat totul. Îmi plac farsele! Hai,
spune-mi că ai apreciat-o!
— Hattie, dacă încerci să te răzbuni pentru felul în care m-am
purtat cu tine, presupun că o merit.
— Nu, Rayford, nu am făcut aluzie la asta! Mi-a trecut. Nu mă
mai gândesc la tine. Dacă am fi început o relaţie, nu aş mai fi ajuns
unde mă aflu acum şi, crede-mă, eu nu îmi doresc să fiu în altă
parte. Dar gluma mea nu trebuie să o interpretezi ca pe o
răzbunare. Pur şi simplu, mi-am imaginat că va fi amuzantă. Dacă
nu te-a făcut sa râzi, îmi cer scuze!
— Gluma ta mi-a făcut probleme.
— Hai, hai! Cât de mult ți-a luat să verifici o astfel de poveste?
— Bine, ai câştigat. Mai ai şi alte surprize pentru mine?
— Nu prea cred, dar fii pe fază!
Rayford nu crezu un cuvânt. Carpathia sigur ştia despre oferta
Casei Albe. Mesajul lui Hattie şi acea ofertă, gluma ei care aproape
că transformase totul în ceva imposibil de realizat constituiau prea
multe coincidenţe pentru o farsă. Rayford era într-o dispoziţie
proastă atunci când se întoarse în parcare. Spera din tot sufletul ca
măcar Chloe să nu mai fie supărata. Dacă încă mai era, atunci
amândoi trebuia să se calmeze înainte de a participa la întâlnirea
din acea seară.

Chaim Rosenzweig puse mâna sa zbârcită pe genunchiul lui

Buck:
— Te rog să accepţi aceasta înaltă poziţie. Dacă tu nu o vei
accepta, altcineva o va face, iar ziarul nu va fi unul la fel de bun.
Buck nu dorea să discute în contradictoriu cu Chaim.
— Mulţumesc, spuse el. Am mai multe lucruri la care să mă
gândesc.
Însă acceptarea ofertei nu se număra printre ele. Dorea să
discute despre asta mai întâi cu Chloe, iar apoi cu Bruce şi Rayford.
Atunci când Hattie Durham îi întrerupse, cerându-şi scuze şi
apropiindu-se de birou ca să vorbească cu Carpathia, Steve începu
să îi şoptească ceva lui Buck. Însă acesta avea capacitatea să
discearnă între ceea ce merita sa audă şi ceea ce trebuia să ignore.
În acel moment, el hotărî că era mai bine să tragă cu urechea la
conversaţia lui Hattie cu Nicolae, decât să îl asculte pe Steve. El se
aplecă înspre Steve, prefăcându-se atent.
Buck ştia că Steve va încerca să îi prezinte oferta într-o manieră
cât mai atractivă, să îl asigure că el însuşi depusese eforturi pentru
ca el să o obţină; îi va spune că, da, pentru un jurnalist, situaţia ar
fi părut ciudată la început, dar că astea erau cerinţele lumii noi şi
aşa mai departe. Aşadar, Buck dădea din cap şi îl privea în ochi din
când în când însă, de fapt, îi asculta pe Hattie Durham şi pe
Carpathia.
— Tocmai am primit un telefon de la persoana vizată, spuse ea.
— Da? Şi?
— Nu i-a luat mult timp până şi-a dat seama.
— Cât despre avionul prezidenţial?
— Nu cred că ştie multe…
— Ai făcut o treabă bună. Iar despre celălalt caz ce ai să îmi
spui?
— Nu am primit niciun răspuns încă.
„Persoana vizată”! Asta nu suna bine. Buck presupuse că restul
conversaţiei avea de-a face cu călătoria lui Carpathia cu avionul
prezidenţial din după-amiaza aceea.
Carpathia îşi îndreptă din nou atenţia către invitatul său:
— Buck, măcar discuta despre asta cu apropiaţii tăi. Şi dacă te
mai poţi gândi la alte visuri care ar putea deveni realitate în cazul în
care banii nu ar fi o problemă, aminteşte-ţi că acum deţii controlul!
Tu te afli în postura celui care are ceva de vândut. Eu mă aflu în
postura cumpărătorului şi o voi convinge pe persoana pe care o
vreau lângă mine.
— Mă faceţi să îmi doresc să vă refuz, doar pentru a vă
demonstra că eu nu pot fi cumpărat.
— După cum am mai spus în repetate rânduri, tocmai acesta
este motivul pentru care consider că eşti omul potrivit pentru
acesta slujbă. Nu face greşeala de a da cu piciorul unei oportunităţi
care apare o singură dată în viaţă doar pentru a-ţi demonstra ţie
ceva.
Buck se simţi încolţit. În dreapta sa, se afla un om pe care îl
admirase şi cu care colaborase ani de zile, un jurnalist cu principii,
iar, în stânga lui, un om pe care îl iubea ca pe un tată, un savant
remarcabil care era îndeajuns de naiv pentru a fi manipulat, unul
dintre pionii unui joc de şah a cărui miză era sfârşitul lumii. În
spatele uşii. Se afla o persoană pe care o cunoscuse atunci când
Dumnezeu coborâse pe pământ. El i-o prezentase lui Nicolae
Carpathia doar pentru a se lăuda şi totuşi iată unde se ajunsese…
În faţa sa se afla Carpathia, care afişa zâmbetul acela irezistibil.
Dintre cei patru oameni cu care avea de-a face în acea
după-amiază, Buck îl înţelegea cel mai bine pe Carpathia. El
înţelegea, de asemenea, că asupra lui avea cea mai mică influenţă.
Era prea târziu să vorbească cu Steve, să îl avertizeze în legătură cu
pericolul în care se afla? Era prea târziu să o salveze pe Hattie de
consecinţele gestului stupid de a i-o prezenta lui Carpathia? Era
Chaim prea pasionat de posibilităţile geopolitice ca să mai asculte
vocea raţiunii şi a adevărului?
Şi dacă s-ar fi confesat oricăruia dintre ei, aceasta ar fi însemnat
sfârşitul oricărei speranţe de a ascunde adevărul de Carpathia,
sfârşitul protecţiei divine de care beneficia Buck în faţa puterilor
Antihristului?
Buck de-abia aştepta să se întoarcă la Chicago. Apartamentul lui
nu mai fusese locuit şi i se părea străin. Prietenii lui erau noi, de
asemenea, însă nu avea încredere în nimeni altcineva. Bruce avea
să îl asculte, să cerceteze Scriptura, să se roage şi să îl sfătuiască.
Rayford, cu mintea lui analitică, pragmatică, de om de ştiinţă, îi va
da sugestii, fără a-şi impune punctul de vedere.
Însă Chloe îi lipsea cel mai mult… Era aceasta un semn de la
Dumnezeu? Oare, Dumnezeu îi abătuse gândurile spre Chloe în cel
mai vulnerabil moment pe care-l petrecuse în prezenţa lui
Carpathia? Buck nu o cunoştea pe femeie aproape deloc. Femeie?
De-abia era o fetişcană, dar i se părea… matură? Era mai mult
decât matură. Era fascinantă. Atunci când ea îl asculta, îl sorbea
din priviri. Ea îl înţelegea, simţeau la fel. Ea îi putea da sfaturi şi îi
putea împărtăşi opiniile ei, fără să rostească un cuvânt.
Atunci când se afla în preajma ei, Buck se simţea bine, încerca
un sentiment de siguranţă. De-abia dacă o atinsese de două ori. O
dată o făcuse pentru a-i şterge o urmă de ciocolată de la o prăjitură,
iar a doua oară se întâmplase la biserică, în ziua precedentă, ca să
îi atragă atenţia. Şi totuşi, acum, când se afla la o distantă de doua
ore cu avionul de ea, Buck simţea dorinţa copleşitoare de a o
îmbrăţişa.
Desigur, nu putea să facă asta. Nu o cunoştea de suficient timp
şi nu dorea să o sperie. Totuşi, în mintea lui, Buck de-abia aştepta
ziua în care ei doi s-ar fi simţit destul de degajaţi ca să se tină de
mână sau să se apropie unul de celălalt. El îşi imagina cum ar fi
fost să stea undeva şi să se bucure unul de altul, ea stând cu capul
pe pieptul lui, iar el îmbrăţişând-o.
Abia acum realiză cât de singur era.

Rayford o găsi pe Chloe simţindu-se îngrozitor. El hotărî să nu îi

povestească încă ceea ce i se întâmplase peste zi. Ziua fusese prea
ciudată pentru el şi se părea că şi ea trecea prin aceeaşi experienţă.
O ţinu în braţe, iar ea plânse. Rayford observă un buchet imens de
flori răsărind din coşul de gunoi.
— Florile astea au făcut ca totul să fie şi mai rău, tată! Cel puţin
reacţia mea mi-a demonstrat ceva – şi anume, cât de mult ţin la
Buck.
— O afirmaţie raţionala din partea ta… zise Rayford, regretând
de îndată ce rosti cuvintele.
— Vrei să spui că nu pot fi raţională pentru ca sunt femeie?
— Scuze! Nu ar fi trebuit să spun aşa ceva.
— Doar pentru că stau şi plâng aici, asta înseamnă că tot ce simt
se petrece la nivel emoţional, nu-i aşa? Nu uita, tată, cele cinci
semestre de pe lista decanului. Astea nu sunt lucruri emoţionale, ci
raţionale. Semăn mai mult cu tine decât cu mama sau nu-ţi mai
aminteşti?
— Parcă nu aş şti. De-asta ne aflăm aici: pentru că suntem aşa
cum suntem.
— Mă bucur că ne avem unul pe celălalt. Cel puţin eu m-am
bucurat, până în momentul în care m-ai acuzat că sunt o femeie ca
oricare alta.
— Nu am spus niciodată aşa ceva.
— Dar asta ai gândit.
— Acum îmi citeşti până şi gândurile?
— Da, sunt o ghicitoare destul de emotivă.
— Mă dau bătut, spuse Rayford.
— Oh, hai, tată! Nu te da bătut atât de repede! O persoană care
se recunoaşte învinsă atât de uşor nu e pe placul nimănui.

În timp ce se afla în avion, tot la clasa întâi, Buck se stăpânea cu

greu să nu izbucnească în râs. Redactor-şef la Chicago Tribune!
Poate doar peste douăzeci de ani, în cazul în care ziarul nu ar fi fost
proprietatea lui Carpathia, iar Iisus nu s-ar întoarce pe pământ.
Buck se simţea ca şi cum ar fi câştigat la loterie într-o societate în
care banii nu aveau nicio valoare.
După ce luă masa de seară, Buck se lăsă pe spate şi admiră
apusul de soare. Trecuseră foarte mulţi ani de când nu mai simţise
că iubeşte un oraş din cauza unei persoane. Avea să ajungă la timp,
astfel încât să o vadă înainte de întâlnirea din seara aceea? Dacă
traficul ar fi fost destul de lejer, atunci ar fi avut suficientă vreme să
îi vorbească aşa cum dorea.
Buck nu dorea să o sperie pe Chloe, dându-i prea multe detalii,
dar voia să îşi ceară scuze pentru comportamentul lui. Nu dorea să
grăbească lucrurile într-o direcţie sau alta. Cine ştie, poate că ea nu
era interesată! Era sigur doar de faptul că nu voia ca el să fie cel
care să excludă existenţa posibilităţii ca ei să fie împreună. Poate ar
fi fost cazul să o sune din avion.

— Bruce mi-a oferit o slujba astăzi, spuse Chloe.

— Tu glumeşti, spuse Rayford. Despre ce e vorba?
— Despre ceva la care mă pricep. Să studiez, să cercetez, să fac
unele pregătiri, să predau.
— Unde? Şi ce anume?
— La biserică. El vrea mărească numărul personalului.
— O slujbă plătită?
— Da. Cu normă întreagă. Aş putea lucra acasă sau la biserica.
El mi-ar repartiza treburi de făcut, m-ar ajuta să îmi îmbogăţesc
cunoştinţele şi în multe alte privinţe. Vreau să o luăm mai încet în
ceea ce priveşte partea cu predatul, de vreme ce nu mă ocup de asta
de mult timp. Mulţi dintre cei cărora le voi preda şi-au petrecut
vieţile în biserică şi la slujbele de duminica.
— Ce vei preda?
— Ce predă şi el. Cercetările pe care le voi face îl vor ajuta şi la
alcătuirea predicilor lui. În cele din urmă, voi preda religia unor
grupuri mici, duminica. Bruce intenţionează să vă roage pe tine şi
pe Buck să faceţi acelaşi lucru, dar, bineînţeles, nu ştie cum stă
treaba cu Buck şi cu logodnica sa.
— Iar tu ai fost suficient de prudentă şi nu i-ai spus nimic.
— Deocamdată, spuse Chloe. Dacă Buck nu îşi dă seama că ceea
ce face e greşit – şi poate că nu îşi dă seama – atunci cineva va
trebui să i-o spună.
— Iar tu te oferi să faci asta.
— În cazul în care nimeni altcineva nu va fi dispus să o facă.
Sunt persoana care a aflat despre întreaga situaţie.
— Dar nu crezi că s-ar crea un conflict de interese?
— Tată, nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât de mult îmi
doream să se întâmple ceva între mine şi Buck. Acum nu aş mai
vrea să am de a face cu el în acest sens, nici măcar dacă mi s-ar
oferi pe tavă.
Telefonul sună. Rayford răspunse, apoi acoperi receptorul.
— Iată că ai şansa să dovedeşti ce ai spus, spuse el. Buck
Williams e la telefon. Sună din avion.
Chloe se încruntă ca şi cum ar fi încercat să decidă dacă era
disponibilă sau nu:
— Dă-mi receptorul, spuse ea.

Buck era sigur că Rayford Steele îi comunicase fiicei lui cine era
la telefon. Însă salutul ei i se păru sec, iar ea nu îi spuse pe nume,
astfel încât se simţi obligat să se recomande:
— Chloe, sunt Buck! Ce mai faci?
— Am avut şi momente mai bune.
— Ce s-a întâmplat? Te simţi rău?
— Mi-e bine… Voiai ceva de la mine?
— Da. Aş fi vrut să te văd în seara asta.
— Ai fi vrut?
— Adică vreau. Ne putem întâlni?
— Ne vedem la întâlnirea de la 8.00 seara, nu-i aşa? făcu ea.
— Da, dar mă întrebam dacă nu ai avea puţin timp liber înainte.
— Nu ştiu. Ce vrei de la mine?
— Vreau doar să stăm de vorbă.
— Te ascult.
— Chloe, s-a întâmplat ceva? îmi scapă ceva? Mi se pare că eşti
supărată.
— Dacă te ajută cu ceva, sa ştii că florile sunt la coşul de gunoi,
spuse ea.
„Florile sunt la coşul de gunoi”, repetă el în minte. Era o expresie
pe care nu o mai auzise. Poate ca însemna ceva anume pentru cei
din generaţia ei. Era el un jurnalist celebru, însă expresia îi
scăpase.
— Iartă-mă, dar… zise el.
— E puţin prea târziu pentru asta, spuse ea.
— Vreau sa spun, îmi cer scuze, nu am înţeles ce ai zis.
— Nu m-ai auzit?
 — Te-am auzit, dar nu am înţeles.
— Ce nu înţelegi în legătură cu faptul că ţi-am spus că florile
sunt la coşul de gunoi?
Buck se purtase cam distant cu ea de vineri seara încoace, însă
ce anume se întâmplase? Oricum, pentru Chloe merita să facă
efortul să afle.
— Hai să detaliem povestea cu florile, spuse el.
— Da, hai! spuse ea.
— Despre ce flori e vorba?

Rayford îşi împreună mâinile în semn că dorea ca fiica lui să se

stăpânească. Îi era teamă ca lucrurile să nu scape de sub control.
Indiferent de ceea ce-şi spuneau, Chloe nu îl slăbea deloc pe Buck.
Dacă era vreo urmă de adevăr în ceea ce susţinea Chloe, atunci ea
nu avea de gând să îl ajute pe Buck sa îşi revină. Poate că acesta
mai era ataşat de viaţa sa de odinioară. Poate că mai existau unele
situaţii care nu fuseseră rezolvate încă. Dar nu era această
afirmaţie valabilă pentru toţi membrii Armatei Pătimirilor?
— Ne vedem diseară, bine? încheie Chloe. Nu, nu înainte de
întâlnire. Nu sunt sigură dacă voi avea timp după aceea sau nu…
Oricum, presupun că depinde de ora la care ieşim de acolo… Da,
Bruce a spus că ţine de la 20.00 la 22.00, dar, Buck, înţelegi că
efectiv nu doresc să vorbesc cu tine acum? Şi nu ştiu dacă voi vrea
nici mai târziu… Da, ne vedem atunci.
Ea puse jos receptorul:
— Of, omul ăsta chiar că e insistent! Acum îmi arată o latură a
lui pe care nu aș fi crezut că o are.
— Încă îţi mai doreşti să se întâmple ceva între voi doi?
Ea negă, clătinând din cap:
— Orice sentimente ar fi existat, acum sunt duse.
— Dar încă te mai doare…
— Bineînţeles. Pur şi simplu, nu mi-am dat seama cât de mult
speram să se întâmple ceva.
— Îmi pare rău, draga mea.
Ea se aşeză pe canapea şi îşi ascunse faţa în mâini:
— Tată, ştiu că nu ne datorăm nimic unul altuia, dar nu crezi că
eu şi el am vorbit şi ne-am apropiat suficient de mult ca să mi se
spună şi mie de existenţa unei persoane în viaţa lui?
— Ba cred că da.
— L-am evaluat greşit? El crede că e în regulă să îmi spună că e
atras de mine, uitând să menţioneze ca nu e disponibil?
— Nu îmi pot închipui aşa ceva.
Rayford nu ştia ce altceva să mai spună. Dacă Chloe avea câtuşi
de puţin dreptate, atunci el începea să-şi piardă respectul faţă de
Buck. I se păruse a fi un om atât de bun! Rayford nu putea decât să
spere că l-ar fi putut ajuta.
Buck se simţea rănit. Încă mai dorea să o vadă pe Chloe, însă
circumstanţele nu mai erau aceleaşi. Probabil că făcuse sau
spusese ceva nepotrivit şi trebuia acum să facă ceva mai mult decât
să îşi ceară scuze pentru confuzia creată ca să afle ce anume se
întâmplase.
„Florile sunt la coşul de gunoi”, îşi aminti el. Ce însemna asta,
oare?

Când intră în apartamentul său, Buck dădu peste un teanc de

cutii. Trebuia să îi trimită un bilet de mulţumire lui Alice. Voia să
aibă timpul necesar ca să înceapă să îşi aranjeze biroul de acasă,
însă trebuia să plece chiar în acel moment, dacă dorea să o prindă
pe Chloe înainte de întâlnire.
Ajunse la biserică cu aproximativ o jumătate de ora mai devreme
şi văzu maşina lui Rayford parcată alături de cea a lui Bruce.
„Doamne, toată lumea e aici”, se gândi el. Se uită la ceasul de la
mână. Uitase că fusul orar se schimbase? întârziase? se grăbi să
intre şi bătu la uşa lui Bruce în timp ce intra în biroul acestuia.
Bruce şi Rayford îşi ridicară privirile surprinşi. Numai ei doi se
aflau în cameră.
— Îmi cer scuze, se pare că am ajuns mai devreme.
— Da, Buck, spuse Bruce. Noi mai stăm puţin de vorbă şi ne
vedem la 20.00, bine?
— Sigur că da. O să vorbesc cu Chloe. E aici?
— Va veni puţin mai târziu, zise Rayford.
— Bine, atunci o voi aştepta afară.

— Mai întâi de toate, felicitări! îi ură Bruce lui Rayford. Indiferent

de ce vei decide, e o onoare şi o mare realizare. Nu îmi pot închipui
că există mulţi piloţi care să refuze această ofertă.
Rayford se lăsă pe spate:
— Sincer să fiu, nu m-am gândit prea mult la ea din această
perspectivă. Cred că ar trebui să fiu recunoscător.
Bruce îl aprobă, dând din cap:
— Cred că da. Aveai ne voie de un sfat sau pur şi simplu de
cineva care să te asculte? Evident, mă voi ruga împreună cu tine
pentru lucrul ăsta.
— Orice sfat e bine venit.
— Atunci, mă pui într-o postură delicată, Rayford. Apreciez că
vrei să rămâi la Chicago, dar trebuie să reflectezi, de asemenea,
asupra faptului că această oportunitate ar putea fi una trimisă de
Dumnezeu. Şi eu vreau să rămân aici, dar simt cum El mă
îndeamnă să călătoresc, să iniţiez alte mici grupuri, să vizitez
Israelul. Ştiu că nu rămâi aici numai din cauza mea, dar…
— Tu reprezinţi doar o parte din motivele mele, Bruce.
— Şi apreciez modul în care gândeşti, dar cine ştie cât timp voi
mai fi eu aici?
— Avem nevoie de tine, Bruce. Cred că e evident că Dumnezeu te
ţine aici cu un motiv.
— Presupun că fiica ta ţi-a povestit că intenţionez să măresc
numărul profesorilor de religie.
— Mi-a spus şi e foarte încântată de iniţiativa ta. Iar eu sunt
dispus să învăţ.
— În mod normal, o biserică nu ar pune credincioşi „proaspeţi”
în posturile de consilieri spirituali sau de profesori de religie, dar
acum nu există altă soluţie. Teoretic, şi eu mă număr printre
„proaspeţii” credincioşi. Ştiu că tu ai fi un profesor bun, Rayford.
Numai că eu nu îmi pot lua gândul de la oferta pe care ţi-a făcut-o
preşedintele. Este o ocazie unică şi cred că ar trebui să te gândeşti
serios la ea. Imaginează-ţi ce influenţă ai avea asupra
preşedintelui!
— Oh, dar nu cred că preşedintele şi pilotul avionului
interacţionează vreodată.
— Preşedintele nu participă la selecţia piloţilor?
— Mă îndoiesc.
— Eu sunt de părere că ar trebui să vrea să îl cunoască pe omul
în mâinile căruia îşi pune viaţa de fiecare dată când avionul
decolează.
— Sunt convins că are încredere în cei care iau decizia asta în
numele lui.
— Dar vor exista, cu siguranţă, ocazii în care veţi vorbi.
Rayford ridică din umeri:
 — Poate că da.
— Preşedintele Fitzhugh, oricât de puternic şi de independent ar
părea, trebuie să fie la fel de înspăimântat şi de debusolat ca orice
alt cetăţean. Gândeşte-te că, dacă vei profita de ofertă, vei avea
privilegiul de a-i vorbi despre Hristos conducătorului lumii libere.
— Şi de a-mi pierde slujba din această cauză, spuse Rayford.
— Bineînţeles, va trebui să îţi alegi momentele. Însă preşedintele
şi-a pierdut multe rude cu ocazia Înălţării la Cer. Ce a spus atunci
când a fost întrebat despre acest lucru? Ceva de genul că era sigur
că nu a fost lucrul lui Dumnezeu, deoarece el a crezut dintotdeauna
în El.
— Vorbeşti ca şi cum ai fi convins că voi accepta oferta.
— Rayford, eu nu pot să iau decizii în numele tău, dar trebuie să
îţi aduci aminte că loialitatea ta de acum nu se manifestă faţă de
Biserică, faţă de Armata Pătimirilor sau faţă de mine. Loialitatea ta
este faţă de Hristos. Dacă vei hotărî să nu profiţi de această
oportunitate, atunci ar fi bine să te asiguri că ea nu ţi-a fost oferită
de Dumnezeu.
Rayford se gândi că reinterpretarea evenimentului dintr-o
perspectivă inedită era caracteristică pentru Bruce.
— Crezi că ar trebui sa discut despre asta cu Chloe şi Buck?
— Toţi avem aceleaşi idealuri, zise Bruce.
— Între timp, permite-mi să îţi vorbesc despre altceva. Ce părere
ai despre poveştile de dragoste care se desfăşoară în acest moment
din istoria omenirii?
Bruce adoptă dintr-o dată o mină stânjenită:
— Bună întrebare. Sincer să fiu, ştiu de ce mă întrebi asta.
Rayford se îndoia de asta.
— Ştiu că, probabil, te simţi singur. Cel puţin o ai pe Chloe lângă
tine, dar, pesemne, ai acelaşi gol în suflet ca şi mine, din momentul
în care mi-am pierdut soţia. M-am gândit la perspectiva de a
înfrunta de unul singur următorii şapte ani. Nu îmi place ideea, dar
ştiu că voi fi foarte ocupat. Ca să fiu extrem de sincer cu tine, sper
în adâncul sufletului ca Dumnezeu să trimită pe cineva în viaţa
mea. Bineînţeles, acum ar fi prea devreme pentru aşa ceva. Îmi voi
plânge soţia mult timp de acum înainte, ca şi cum ar fi murit. Ştiu
ca ea se află în rai, însă pentru mine e ca şi cum ar fi murit. Sunt
zile când mă simt atât de singur, încât abia mai pot respira.
Momentul acesta era unul dintre cele mai intime dintre toate cele
în care Bruce îşi deschisese sufletul în legătură cu ratarea Înălţării
la Cer, iar Rayford era uluit de faptul că el fusese cel care vorbise
despre astfel de lucruri. El doar întrebase fiindcă era îngrijorat în
privinţa lui Chloe. Ea se îndrăgostise de Buck şi, de vreme ce relaţia
dintre ei doi nu era posibila, ar fi trebuit ea să se arate disponibilă
faţă de o altă persoană sau nu ar fi fost lucrul cel mai potrivit,
având în vedere anii care mai rămăseseră până la Venirea lui
Hristos?
— Mă interesează aspectele practice ale problemei, se explică
Rayford. Dacă doi oameni s-ar îndrăgosti unul de altul cum ar
trebui să procedeze? Exista vreo menţiune în Biblie referitoare la
căsătoria în această perioadă?
— Nu se specifica nimic, din câte ştiu eu, spuse Bruce. Dar nici
nu este interzisă.
— Şi în privinţa copiilor? Ar fi o alegere înţeleaptă pentru un
cuplu să aducă pe lume copii în acest moment?
— Nu m-am gândit la asta, spuse Bruce. Ţi-ai mai dori un alt
copil la vârsta ta?
— Bruce! Eu nu vreau să mă recăsătoresc. Mă gândeam la
Chloe. Nu spun că ar avea vreo ocazie, dar în cazul în care…
Bruce se lăsă pe spate:
— Imaginează-ţi cum ar fi să ai un copil acum, spuse el. Nu ar
mai trebui să te îngrijorezi în privinţa şcolii primare, cu atât mai
mult în privinţa liceului sau a facultăţii. Ţi-ai educa fiul în spiritul
învăţăturii lui Hristos, pregătindu-l pentru Venirea Lui.
— Dar copilul ar avea parte de o viaţă plină de temeri şi de
pericole, precum şi şanse de supravieţuire de aproximativ douăzeci
şi cinci la sută în timpul judecăţilor ce vor urma.
Bruce îşi acoperi bărbia, punându-şi coatele pe masă.
— Ai destulă dreptate, spuse el. Tinerii ar trebui sfătuiţi să fie
prudenţi, să se roage mult şi să se regăsească pe sine înainte să ia
o astfel de hotărâre.

Lui Buck nu-i plăcuse niciodată să stea să aştepte. El se uita

nerăbdător la rafturile aflate în anticamera biroului lui Bruce. Se
părea că acesta fusese locul în care fostul pastor îşi depozitase
materialele pe care le folosea mai puţin. Erau multe cărţi despre
temele ezoterice ale Vechiului Testament. Buck se uită în treacăt
prin câteva şi constată că nu fuseseră atinse.
Apoi descoperi un album foto realizat în urmă cu doi ani. Acolo,
în dreptul literei B, se afla o fotografie a unui Bruce Barnes mai
tânăr, cu părul mai lung. Arăta ceva mai împlinit la faţă, avea un
zâmbet fals, iar în jurul lui se aflau soţia şi copiii săi. Ce comoara
pierduse Bruce! Soţia lui avea trăsături frumoase, era plinuţă şi
surâdea timid, dar din tot sufletul.
Pe pagina alăturată se afla Vernon Billings, pastorul care acum
nu se mai afla printre ei. Părea că avea cel puţin şaizeci de ani şi
fusese fotografiat împreună cu soţia sa, cu cei trei copii şi cu soţiile
acestora. Bruce spusese că întreaga familie se înălţase la cer.
Pastorul avea un aer asemănător cu cel al lui Henry Fonda, cu
riduri în jurul ochilor şi un zâmbet stafidit. Părea genul de
persoană care i-ar fi plăcut lui Buck.
Răsfoi în continuare albumul şi dădu de familia Steele. În
fotografie apărea Rayford, care era îmbrăcat în uniforma lui de
aviator şi care arăta la fel ca şi acum, probabil cu ceva mai puţin
pâr alb şi cu trăsături ceva mai bine conturate, şi Irene. Buck vedea
poza ei pentru prima dată. Părea inteligentă şi vesela şi, dacă
cineva ar fi crezut în expertizele psihologice efectuate utilizând
fotografiile, dădea impresia că era mult mai devotată soţului ei
decât îi era acesta. Ea se sprijinea de el. El avea o ţinută rigidă,
dreaptă.
Alături de ei se mai afla Rayford junior, care era notat pe spatele
fotografiei cu menţiunea „Raymie, 10 ani”. El şi mama sa aveau
asteriscuri în dreptul numelor. Rayford nu avea. Şi nici Chloe, care
era notată cu precizarea „18 ani, studentă în anul întâi la
Universitatea Stanford. Palo Alto, California (nu este în fotografie).”
Buck se uită la legenda albumului, de unde află ca asteriscurile
simbolizau faptul că persoanele respective erau enoriaşi ai bisericii.
Restul persoanelor care apăreau acolo participau la slujbe din când
în când. După cum îşi dădu seama Buck.
Se uită la ceasul de la mână. Era 19.50. Se uită pe fereastră în
parcare. Cea de-a doua maşină a familiei Steele se afla acolo, între
cea a lui Rayford şi cea a lui Bruce. Buck puse mâna pe geam, în
dreptul ochilor, pentru a vedea mai bine afară şi o zări pe Chloe
aşezată la volan. Zece minute nu le-ar fi ajuns să vorbească pe
îndelete, dar putea măcar să o salute şi să o însoţească înăuntru.
De îndată ce Buck păşi afară, Chloe se dădu jos din maşină şi se
grăbi să ajungă în biserică.
— Hei! spuse el.
— Bună, Buck, spuse ea, evident fără entuziasm.
— Florile încă mai sunt în coşul de gunoi? glumi el, sperând să
primească un indiciu în legătura cu ceea ce se întâmpla cu ea.
— Dacă vrei să ştii, încă mai sunt, spuse ea, trecând de el şi
deschizându-şi singură uşa.
El o urmă pe scări, trecură prin foaier şi intrară în birouri:
— Nu cred că sunt gata să ne primească, spuse el, în vreme ce ea
se duse direct la uşa lui Bruce şi bătu în ea.
Se pare că Bruce îi spuse acelaşi lucru, iar ea se dădu înapoi,
cerându-şi scuze. În mod evident, Chloe şi-ar fi dorit să se afle
oriunde altundeva decât acolo şi să se uite la oricine altcineva decât
la el. Plânsese, iar faţa ei era roşie şi umflată. El dorea ca relaţiile
dintre ei să revină la normal. Ceva îi spunea că ceea ce vedea nu era
mărturia unui capriciu, a unei laturi a personalităţii ei cu care
trebuia să se obişnuiască. Ceva anume nu era în ordine, iar Buck
reprezenta motivul. Nu dorea nimic altceva decât să afle despre ce
era vorba. Dar avea să îi ia ceva timp.
Chloe se aşeză, cu braţele încrucişate, picior peste picior.
— Uite ce am găsit, spuse Buck, vârându-i albumul sub nas.
Ea nici măcar nu îl luă din mâna lui.
— Mda, făcu ea.
Buck deschise albumul în dreptul literei B şi îi arătă familiile lui
Bruce şi pastorului Billings. Deodată, ea se îmbună, luă albumul şi
se uită cu atenţie.
— Soţia lui Bruce, zise ea încet. Uită-te la copiii aceştia!
— Şi familia ta se află aici, spuse Buck.
Chloe nu se grăbi să ajungă la litera S, studie fiecare pagină ca şi
cum s-ar fi uitat după figuri cunoscute.
— Am fost la liceu cu el, spuse ea pe un ton liniştit. Am fost
colegă cu ea în clasa a patra. Doamna Schultz a fost învăţătoarea
mea.
Atunci când ajunse la familia ei, Chloe era deja copleşită de
sentimente. Faţa i se schimonosise, iar privirea ei părea că se
pierdea undeva, departe, în timp ce lacrimile începuseră să îi curgă
pe obraji.
— Uite-l pe Raymie când avea zece ani, mai reuşi ea să spună.
Buck puse instinctiv mâna pe umărul ei, iar ea se retrase.
— Te rog, nu face asta!
— Îmi cer scuze, zise el, iar uşa biroului lui Bruce se deschise.

— Gata, spuse Rayford.

El observă aerul jenat al lui Buck şi faptul că ea se afla într-o
dispoziţie îngrozitoare. Spera să nu fi vorbit cu el.
— Tată, uite! îi arătă ea, ridicându-se în picioare şi înmânându-i
albumul.
Rayford simţi un nod în gât şi inspiră adânc atunci când văzu
fotografia. Oftă din adâncul sufletului. Aproape că era mai mult
decât putea suporta.
Închise albumul şi i-l dădu lui Buck, dar, în acelaşi timp, auzi
scârţâitul scaunului lui Bruce.
— La ce vă uitaţi?
— La asta, spuse Buck, arătându-i coperta şi încercând să pună
albumul la loc pe raft.
Însă Bruce i-l luă din mână.
— E vechi de doi ani, adăugă Buck.
— Cam de la o lună după ce am început să venim aici, spuse
Rayford.
Bruce îl răsfoi până ajunse în dreptul fotografiei familiei
pilotului, se uită la ea preţ de câteva secunde, apoi spuse:
— Eşti aici. Rayford?
— Da, răspunse Rayford simplu, iar Buck observa cum încerca
sa o facă pe Chloe sa intre în birou.
Bruce ajunse la poza familiei Steele şi dădu din cap, zâmbind.
Lua albumul la el în birou, îl aşeză sub Biblie şi sub notiţele sale,
iar, apoi, deschise întâlnirea cu o rugăciune.
Bruce începu puţin emoţionat, dar, mai apoi, ajunse la subiectul
pe care dorea să îl abordeze. Dădea paginile înainte şi înapoi,
oscilând între Apocalipsa după Ioan, Iezechiel şi Daniel, comparând
pasajele profetice cu ceea ce se întâmpla la New York şi în restul
lumii.
— A auzit vreunul dintre voi ştirile de astăzi despre cei doi
martori din Ierusalim?
Buck negă, dând din cap. Rayford făcu la fel. Chloe nu răspunse.
Ea nu îşi lua notiţe şi nici nu punea întrebări.
— Un reporter a spus că o bandă de şase răufăcători a încercat
să îi atace pe cei doi, însă toţi au sfârşit prin a fi arşi de vii.
— Arşi de vii? întreba Buck.
— Nimeni nu a ştiut de unde a venit focul, spuse Bruce. Dar noi
ştim, nu-i aşa?
— Ştim?
— Uitaţi-vă la versetul 11 din Apocalipsa după Ioan. Îngerul îi
spune apostolului Ioan: „Voi da celor doi martiri ai mei să
prorocească îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile”.
Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două candele care stau în faţa lui
Dumnezeu pe pământ. Şi dacă cineva încearcă să le facă rău, din
gura lor iese foc şi, astfel, inamicii lor sunt distruşi. Dacă cineva
încearcă să le facă rău, el va fi ucis în acest fel.
— Ei scuipă foc pe gură la fel ca dragonii?
— Scrie chiar aici, în Biblie, răspunse Bruce.
— Aş vrea să văd asta pe C.N.N., zise Buck.
— Uitaţi-vă în continuare, îi îndemnă Bruce. Vom vedea mai
mult decât atât.

Rayford se întreba dacă se va obişnui vreodată cu revelaţiile pe

care i le trimitea Dumnezeu. De-abia putea înţelege cât de mult
progresase, cât de multe lucruri acceptase în mai puţin de o luna.
Modul dramatic în care Dumnezeu intervenise în existenţa omenirii
şi, mai ales, în viaţa sa îi schimbase felul de a gândi. Evoluase de la
stadiul de persoană căreia trebuia să îi fie prezentate argumente, la
stadiul de persoană care credea fără a se îndoi cele mai ridicole ştiri
posibile, atâta timp cât ele erau confirmate de Scriptură. Şi
reciproca era valabilă: credea tot ce era scris în Biblie. Mai devreme
sau mai târziu, ştirile aveau să dea dreptate cuvintelor scrise în
Biblie.
Bruce se întoarse către Buck:
— Cum ţi-a mers astăzi?
Rayford simţi ca această întrebare era una de ordin personal.
— Am să-ți spun mai multe decât aş putea-o face aici, zise Buck.
— Nu mai spune! izbucni Chloe.
Aceasta era prima replică pe care o rostea.
Buck se uită la ea şi spuse:
— Te voi informa mâine, Bruce, iar, apoi, vom putea vorbi despre
asta în cadrul întâlnirii de mâine seară.
— Oh, hai să vorbim acum! îl îndemnă Chloe. Doar suntem între
prieteni.
Rayford îşi dorea să fi putut să îşi facă fiica să tacă, dar ea era
acum un om matur. Dacă dorea să insiste asupra unui subiect,
fără să îi pese de modul în care ar fi fost privită, atunci era dreptul
ei să o facă.
— Tu nici măcar nu ştii unde am fost astăzi, observă Buck, fiind,
de fapt, destul de tulburat.
— Dar ştiu cu cine ai fost…
 Rayford văzu cum Buck îi aruncă o privire lui Bruce, însă nu
înţelese rostul ei. Cu siguranţă, cei doi aveau un secret, pe care
ceilalţi nu-l ştiau. Îi spusese Bruce lui Chloe despre întâlnirea lui
Buck cu Carpathia?
— Tu ai…
Bruce negă, dând din cap.
— Nu cred că ştii despre ce e vorba, Chloe, o opri Buck. Lasă-mă
să discut despre asta mâine cu Bruce, iar apoi ne vom ruga
împreună la întâlnirea noastră de seară.
— Da, sigur că da, spuse Chloe. Însă eu am o întrebare şi ceva
pentru care să ne rugăm în această seară.
Bruce se uită la ceas:
— Bine, spune…
— Mă întrebam ce părere ai despre relaţiile amoroase începute în
această perioadă.
— Eşti a doua persoană care mă întreabă lucrul ăsta, spuse
Bruce. Se pare că toţi ne simţim îngrozitor de singuri.
Chloe expiră, iar apoi se încruntă la Buck.
„Chloe presupune că Buck este cel care l-a întrebat asta pe
Bruce mai devreme”, se gândi Rayford.
— Propun ca subiectul sa devină una dintre temele de discuţie
ale întâlnirilor noastre, spuse Bruce.
— Ce ai zice dacă ar fi următoarea temă de discuţie? insistă
Chloe.
— Foarte bine. Putem vorbi despre asta mâine seară.
— Şi, în plus, poţi să numeşti regulile morale pe care trebuie să
le respecte noii credincioşi? continuă Chloe.
— Poftim?
— Să vorbeşti despre cum ar trebui să trăim, de vreme ce acum
ne numim credincioşi ai lui Hristos. Ştii tu, să abordezi relaţia
dintre morală şi sex şi aşa mai departe…
Buck dădu înapoi. Chloe nu părea în apele sale.
— Foarte bine, spuse Bruce. Putem să discutăm şi despre asta.
Dar nu cred că vei fi mirată să afli că regulile existente înainte de
Înălţarea la Cer încă se mai aplică. Adică, vreau să spun că va fi o
predică foarte scurtă. Suntem îndemnaţi la puritate şi sunt convins
că nu vei fi surprinsă…
— S-ar putea ca unii dintre noi să nu fie familiarizaţi cu lucrurile
astea, zise Chloe.
— Atunci ne vom ocupa de asta mâine seară. Mai ai ceva de
adăugat pentru întâlnirea de astăzi?
Înainte ca altcineva să spună ceva sau să se ofere să termine
rugăciunea, Chloe adăugă:
— Nu. Ne vedem mâine seară.
Se ridică şi plecă.
Cei trei bărbaţi se rugară, iar întâlnirea luă sfârşit într-o
atmosferă stranie, cu toţii evitând să vorbească despre lucrurile
stânjenitoare, după cum spuse Carpathia.
Buck ajunse acasă frustrat. Nu era obişnuit să nu reuşească să
rezolve o problemă şi ceea ce îl scotea din minţi cel mai tare era că
nici măcar nu ştia despre ce era vorba. Se schimbă de hainele în
care călătorise şi îşi puse bocancii, nişte pantaloni asemănători
celor soldăţeşti, o cămaşă din doc şi jacheta de piele. Dădu telefon
la familia Steele. Rayford răspunse la telefon, iar, după câteva
minute, se întoarse şi îi transmise că fiica lui nu era dispusă să-i
vorbească. Buck se gândise că aşa se va întâmpla, însă i se părea că
şi Rayford simţea aceeaşi stânjeneală ca şi el în legătură cu
comportamentul ei.
— Rayford, ea e cumva lângă tine?
— Da.
— Ai idee ce anume o deranjează?
— Nu prea…
— Vreau să aflu ce se întâmplă, spuse Buck.
— Sunt de acord cu tine.
— Vreau să spun, în seara asta.
— Sigur că da. Bineînţeles. Poţi să încerci să vorbeşti cu ea şi
mâine.
— Rayford, încerci cumva sa îmi spui că pot să trec pe la voi
chiar acum?
— Da, ai dreptate. Nu îţi promit că va fi acasă, dar încearcă şi
mâine.
— Aşadar, dacă aş trece pe acolo în seara asta, nu v-aş deranja.
— Deloc. Atunci vorbim mâine.
— Am plecat spre voi.
— Bine, Buck. Mai vorbim.

Lui Rayford nu îi plăcea să o păcălească pe Chloe. Era ca şi cum

ar fi minţit. Însă îi făcuse plăcere conversaţia codificata pe care o
purtase cu Buck. Îşi aminti de o mică disputa de pe vremurile când
se întâlnea cu Irene. Ea era foarte supărată pe el pentru ceva şi îi
spusese că nu voia să o sune până când nu-i va spune ea să o facă,
iar apoi ieşise intempestiv.
El nu ştiuse cum să reacţioneze, însă mama ei îi dăduse un sfat:
— Du-te după ea chiar acum, găseşte-o şi las-o să creadă că are
dreptate! Ea poate sa plece de lângă tine, însă dacă îţi spune sa
pleci atunci când vii după ea, atunci să ştii că problema e gravă.
Poate că ea nu se cunoaşte pe sine însăşi, însă în adâncul sufletul
meu ştiu că mai degrabă ar vrea să o urmăreşti decât să o laşi să
fugă.
Aşadar, într-un fel sau altul, el îl încurajase pe Buck să facă
acelaşi lucru în privinţa lui Chloe. Ştia că ei doi nu formau un
cuplu încă, dar ştia că amândoi doreau să ajungă la acel stadiu.
Rayford nu avea idee cum stăteau lucrurile cu cealaltă femeie din
viaţa lui Buck, însă era convins că, dacă Buck insista, Chloe avea
să îl întrebe de ea şi va afla. Dacă el trăia cu altcineva, atunci
chestia asta ar fi fost o problemă pentru Rayford şi Bruce, şi mai
ales pentru Chloe. Deocamdată, dovezile lui Chloe păreau destul de
slabe.
— Deci, va încerca să mă sune şi mâine? întrebă Chloe.
— Asta i-am spus.
— Cum a reacţionat?
— Pur şi simplu a încercat să vadă dacă a înţeles bine.
— Dar ai fost destul de explicit.
— Am încercat să fiu.
— Mă duc să mă culc, spuse ea.
— Cum adică, nu stăm şi noi de vorbă un pic înainte de asta?
— Sunt obosită, tată. Şi nu am nimic de spus.
Ea înaintă către scări. Rayford trase de timp.
— Aşadar, crezi că vei răspunde la telefon mâine?
— Mă îndoiesc. Vreau să văd cum reacţionează la predica de
mâine a lui Bruce.
— Tu ce crezi că va face?
— Tată! De unde să ştiu?! Tot ce ştiu este ce am văzut
azi-dimineaţă. Acum lasă-mă să mă culc!
— Voiam doar să aud ce crezi despre asta, draga mea. Hai, stai
de vorbă cu mine!
— Vom discuta mâine.
— Atunci, vrei să stai trează şi să vorbeşti cu mine dacă îţi
povestesc despre mine şi problemele mele de la serviciu în loc de
tine şi de Buck?
 — Tată, nu pronunţa numele meu şi al lui Buck în aceeaşi
propoziţie! Iar răspunsul meu e negativ, în afară de cazul în care ai
fost concediat sau ţi-ai schimbat serviciul sau ceva de genul ăsta.
Aş prefera să discutăm altă dată.
Rayford ştia că îi putea trezi atenţia în legătură cu ceea ce i se
întâmplase în ziua aceea, începând cu biletul de la Hattie,
continuând cu plângerea falsă şi terminând cu întâlnirea cu Earl
Halliday. Însă nu avea mai mult chef să vorbească despre toate
acestea decât avea Chloe.
— Vrei să mă ajuţi să fac curăţenie în bucătărie?
— Tată, bucătăria e curată. Fac mâine tot ce vrei, bine?
— Ai pus cafetiera să funcţioneze la ora stabilită?
— Am programat-o cu secole în urmă, tată. Ce e cu tine?
— Mă simt cam singur. Şi nu vreau să mă culc încă…
— Dacă vrei să stau împreună cu tine, stau, tată! Dar de ce nu te
uiţi un pic la televizor ca să te relaxezi?
Rayford nu mai putea trage de timp:
— O să o fac, spuse el. Mă voi uita la televizor jos, în camera de
zi, bine?
Ea se uită la el amuzată şi îi răspunse pe acelaşi ton:
— Iar eu voi fi sus, în camera mea de la capătul scărilor, cu
lumina stinsă, bine?
El dădu din cap aprobator. Ea făcu la fel.
— De vreme ce amândoi am dat raportul şi ştim unde vom sta şi
ce vom face, pot să plec?
— Poţi să pleci…
Rayford aşteptă până când Chloe urcă scările, iar, apoi, aprinse
lumina de pe verandă. Buck ştia adresa şi cunoştea zona, dar nu
mai fusese acolo niciodată.
Ştirile erau pe sfârşite şi urmau talk-show-urile, însă pe Rayford
nu astea îl interesau. Oricum, stătea acolo doar ca să o inducă în
eroare. Trase cu ochiul prin perdea, uitându-se după maşina lui
Buck.
— Tată? strigă Chloe de sus. Poţi să dai sonorul puţin mai încet?
Sau poţi să te uiţi la televizor în camera ta?
— Îl dau mai încet, spuse el, în timp ce farurile se făcură văzute
pe alee, umplând camera de lumină timp de o secundă.
Înainte de a da sonorul mai încet, se grăbi la uşă şi îi deschise lui
Buck înainte ca acesta să sune la sonerie.
— Eu mă duc sus să mă culc, şopti el. Dă-mi o secunda, iar apoi
sună la uşă. Eu mă voi afla în duş, aşa că va trebui să îţi deschidă
ea.
Rayford închise uşa fără zgomot. Închise televizorul şi urcă la
etaj.
În timp ce trecea prin faţa camerei lui Chloe, auzi:
— Nu trebuia să îl închizi, tată. Era suficient să dai sonorul mai
încet.
— Totul e în regulă, zise el. Mă duc să fac un duş şi să mă culc.
— Noapte bună, tată!
— Noapte bună, Chlo’!
Rayford stătea în cabina de duş fără a fi dat drumul la apă şi cu
uşa de la baia principală deschisă. De îndată ce auzi soneria, dădu
drumul la apă. O auzi pe Chior strigând:
— Tată! E cineva la uşă!
— Sunt sub duş!
— Of, tată!

„Ce idee bună!” gândi Buck, măgulit de faptul că Rayford Steele

avea suficient de multă încredere în el să îl lase să vorbească cu
fiica lui, mai ales că aceasta avea ceva împotriva lui.
Buck aşteptă un moment, iar apoi sună. Auzi din interior:
— Un moment, vin imediat!
Faţa lui Chloe se ivi în cadrul ferestrei mici a uşii de la intrare. Ea
îşi dădu ochii peste cap:
— Buck! spuse ea, fără sa deschidă uşa. Vrei să mă suni mâine?
Eram în pat deja!
— Trebuie să vorbesc cu tine! spuse Buck.
— Nu în seara asta.
— Ba da, în seara asta, insistă el. Nu plec de aici până nu stăm
de vorbă.
— Nu pleci? făcu ea.
— Nu.
Chloe intră în jocul lui. Lumina de pe verandă se stinse, iar Buck
o auzi urcând scările. Nu putea să creadă una ca asta. Ea era mai
dură decât îşi închipuise. Însă zisese că nu avea să plece, deci nu
putea să facă asta. Mai presus de toate lucrurile, Buck îşi respecta
promisiunile. Sau, mai degrabă, era un om încăpăţânat. Însă
aceasta era calitatea care îl făcuse să fie un bun jurnalist.
Buck încă nu reuşise să îşi aline dorul de Chloe care îl
cuprinsese în acea după-amiaza, la New York. Se hotărî să o
aştepte afară. Avea să o aştepte până când s-ar fi trezit a doua zi de
dimineaţă, dacă ar fi fost nevoie.
Se aşeză pe verandă, în capul scărilor, cu spatele la uşă,
sprijinindu-se de una dintre frumoasele coloane de la intrare. Ştia
că ea avea să îl vadă în cazul în care s-ar fi întors să verifice dacă
plecase sau nu. Probabil că aştepta să audă maşina lui pornind,
însă asta nu avea să se întâmple.

— Tată! strigă Chloe din faţa uşii dormitorului lui Rayford. Ai

terminat?
— Nu chiar! Ce s-a întâmplat?
— Buck Williams e la uşă şi nu vrea să plece!
— Şi ce vrei să fac eu în legătură cu asta?
— Vreau să scapi de el!
— Scapă tu de el! E problema ta!
— Dar tu eşti tatăl meu! E datoria ta!
— Ţi-a făcut vreun rău? Te-a ameninţat în vreun fel?
— Nu! Fă-o acum, tată!
— Chloe, eu nu vreau ca el să plece! Dacă tu vrei ca el să plece,
atunci spune-i să o facă.
— Mă duc să mă culc! spuse ea.
— Şi eu!
Rayford închise robinetul şi o auzi pe Chloe trântind uşa de la
dormitorul lui, iar apoi pe cea de la dormitorul ei. Avea de gând să
se culce şi să îl lase pe Buck pe verandă? Intenţiona Buck să
rămână acolo? Rayford merse în vârful degetelor până în dreptul
uşii şi o întredeschise astfel încât să poate fi cu ochii pe Chloe. Uşa
de la dormitorul ei era încă închisă. Se strecură în pat şi nu se
mişcă, ascultând. Îi venea să izbucnească în râs. Tocmai fusese
inclus pe lista piloţilor dintre care urma să fie selectat unul pentru
postul de pilot al preşedintelui Statelor Unite, iar el nu avea nimic
altceva de făcut decât să tragă cu urechea la ce făcea propria fiică.
Acesta era cel mai amuzant moment din ultimele săptămâni.

Buck nu îşi dăduse seama cât de răcoare era până când nu stătu
sprijinit de coloana rece timp de câteva minute. Jacheta lui foşni
atunci când se mişcă şi îşi ridică gulerul îmblănit în jurul gâtului.
Mirosul ei îl făcu să îşi amintească numeroasele locuri din lume în
care purtase jacheta aceea. Crezuse de multe ori că avea să îşi
găsească sfârşitul îmbrăcat cu ea.
 Buck îşi întinse picioarele înainte şi îşi încrucişă gleznele,
realizând imediat cât de obosit era. Dacă trebuia să doarmă pe
verandă, o va face.
Deodată, liniştea care îl înconjura fu tulburată de paşii timizi ce
se auzeau din interior. Chloe se furişa jos să vadă dacă încă mai era
acolo. Dacă ar fi fost Rayford, atunci paşii ar fi fost mult mai
hotărâţi şi mai răsunători. Probabil că i-ar fi spus să renunţe şi să
se întoarcă acasă, iar, apoi, ar fi încercat să rezolve problema
împreuna. Buck auzi podeau din dreptul uşii scârțâind. Ca să o
impresioneze, Buck îşi sprijini capul de coloană şi îşi schimbă
poziţia ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă.
Paşii care se auziră pe scară nu mai era la fel de înnăbuşiţi. Oare,
ce se întâmpla?

Rayford o auzi pe Chloe deschizând uşa şi coborând pe întuneric.

Acum ea se întorcea sus. Deschise larg uşa camerei ei şi aprinse
lumina. Rayford se aplecă suficient de mult, încât să o vadă când
ieşea din cameră, iar ea o făcu cu câteva momente înainte de a
stinge lumina. Îşi prinsese părul în coc şi era îmbrăcată într-un
capot flauşat, lung până în pământ. Aprinse lumina de la capătul
scărilor şi coborî cu un scop anume. După părerea lui, Rayford
credea ca Chloe nu avea de gând să îl alunge pe Buck.

Buck îşi văzu umbra pe peluză şi îşi dădu seama că fusese

aprinsă lumina în spatele lui, însă nu dorea să pară nici prea sigur
pe sine şi nici prea nerăbdător. Rămase acolo unde se afla, ca şi
cum ar fi aţipit deja. Uşa fu descuiată şi deschisă, însă nu mai auzi
nimic altceva în afară de asta. Buck trase cu ochiul. Aparent,
acesta era modul în care Chloe îl invita înăuntru. „Am făcut
progrese, dar nu e suficient”, gândi Buck. El îşi reluă poziţia, stând
cu spatele la uşa.
Câteva secunde mai târziu, o auzi pe Chloe venind din nou. Ea
deschise uşa şi i se adresă:
— Ce doreşti, o invitaţie scrisă?
— Poftim? făcu Buck, prefăcându-se surprins şi întorcându-se
spre ea. E deja dimineaţă?
— Foarte amuzant! Vino încoace! Ai zece minute la dispoziţie.
El se ridică şi dori să intre, însă Chloe lăsă uşa să se închidă
singură şi se îndrepta spre canapeaua din camera de zi. Buck
deschise singur uşa.
 — Nu te deranja, spuse el. Voi sta cu haina pe mine.
— Această vizită a fost ideea ta, nu a mea, zise ea. Scuză-mă
dacă nu te tratez ca pe un musafir!
Chloe se aşeză cu picioarele strânse sub ea şi cu braţele
încrucişate ca şi cum i-ar fi acordat o audienta importantă. Buck îşi
puse jacheta pe marginea unui scaun şi împinse un taburet în faţa
lui Chloe. Se aşeză acolo, uitându-se fix la ea ca şi cum s-ar fi
gândit cum să înceapă.
— Nu sunt îmbrăcată pentru a primi vizite, continuă ea.
— Arăţi minunat oricum ai fi îmbrăcată.
— Scuteşte-mă! i-o tăie ea scurt. Ce doreşti?
— De fapt, am vrut să îţi aduc flori, de vreme ce ale tale erau la
coşul de gunoi, spuse el.
— Credeai că glumesc? îl întrebă ea, arătându-i ceva aflat în
spatele lui.
El se întoarse şi se uită. Un buchet imens de flori era îndesat
într-un coş de gunoi.
— Nu am crezut că glumeşti. M-am gândit că expresia are un
sens figurat, iar eu nu ştiu care e acela.
— Despre ce vorbeşti?
— Atunci când mi-ai spus că florile sunt la coşul de gunoi, am
crezut că era o expresie pe care nu o mai auzisem. Suna la fel ca
„te-am prins cu mâţa în sac”.
— Am spus că florile erau la coş şi asta am vrut să se înţeleagă.
Ce spun chiar aşa e, Buck.
El era din ce în ce mai nelămurit. Se părea că vorbeau limbi
diferite.
— Hm, poţi să îmi spui de ce se află florile la coşul de gunoi?
Poate că asta mă va ajuta să înţeleg ce se întâmplă.
— Pentru că nu le voiam.
— Oh, prostul de mine. Ai dreptate. Şi nu le voiai pentru că…
Buck se opri şi dădu din cap, aşteptând ca ea să îl lămurească.
— Constituiau o insultă la adresa mea, ținând cont de unde
veneau.
— Şi de unde au venit?
— Adică din partea persoanei care mi le-a trimis…
— Şi cine ţi le-a trimis?
— Oh, Buck, zău aşa! Nu am timp şi nici chef să mă joc cu tine.
Chloe se mută din faţa lui, cu intenţia de a se ridica în picioare şi,
deodată, Buck se înfurie:
 — Chloe, stai puţin!
Ea se aşeză din nou şi îşi reluă poziţia, părând tulburată.
— Îmi datorezi o explicaţie.
— Nu, tu îmi datorezi mie o explicaţie!
Buck oftă:
— Îţi voi explica tot ce doreşti, Chloe, dar nu te mai juca cu mine.
Era evident că amândoi ne simţeam atraşi unul de celălalt şi ştiu că
te-am lăsat să crezi altceva vineri seară, dar astăzi mi-am dat
seama că…
— Azi-dimineaţă, îl întrerupse ea, străduindu-se să nu
izbucnească în plâns, am descoperit motivul pentru care, dintr-o
dată, ți-ai pierdut interesul faţă de mine. Te simţeai vinovat pentru
că nu-mi spuseseşi tot adevărul şi, dacă ai crezut că florile acelea ar
fi ajutat la ceva…
— Chloe! Hai să stăm de vorbă serios! Nu am nimic de-a face cu
florile astea.
Pentru prima dată, Chloe tăcu.

Chloe stătea acolo, privindu-l pe Buck cu suspiciune.

— Nu ai nimic de-a face cu ele? reuşi ea să întrebe în cele din
urmă.
Buck negă, dând din cap:
— Se pare că ai un alt admirator.
— Sunt convinsă, spuse ea. Un altul? Ca şi cum asta ar face să
am doi admiratori?
Buck îşi întinse mâinile spre ea:
— Chloe, se pare că nu reuşim să comunicăm.
— Evident.
— Poate vei crede că sunt impertinent, însă aveam impresia că
ne-am plăcut din momentul în care ne-am cunoscut.
El luă o pauză şi aştepta un răspuns. Ea dădu din cap aprobator.
— Nu a fost nimic serios, spuse ea. Dar, da, şi eu credeam că a
fost o chestie reciprocă.
— Eu m-am aflat cu tine în avion atunci când te-ai rugat
împreună cu tatăl tău, zise el.
Ea de-abia dacă încuviinţă.
— Momentul acela a fost unul special, continuă el.
— Da, îl aprobă ea.
 — Apoi, mi s-au întâmplat multe neplăceri şi de-abia am
aşteptat să ţi le povestesc.
Buzele lui Chloe începură să tremure:
— A fost o poveste extraordinară, Buck, şi nu m-am îndoit de
tine nicio secundă. Ştiam că aveai multe probleme, dar am crezut
că ne înţelegem unul pe altul.
— Nu ştiu cum să numesc ceea ce s-a întâmplat între noi, dar,
după cum ţi-am scris duminică în bilet, mă simt atras de tine.
— Şi se pare că nu numai de mine.
Buck rămase fără cuvinte:
— Nu numai de tine? reuşi totuşi să o întrebe.
— Continuă-ţi discursul…
„Discursul? Ea crede că eu îi ţin un discurs? Şi crede că mai
există altcineva în afară de ea? Nu m-am mai simţit apropiat de o
femeie de ani de zile!” Buck era dezamăgit şi se gândea să renunţe,
însă hotărî că ea merita totuşi efortul. Chloe nu judeca drept,
ajungea la concluzii stranii, dar merita ca el să încerce s-o
lămurească.
— În intervalul dintre duminică şi vineri seara, m-am gândit
foarte mult la noi doi.
— Acum e altceva, spuse ea, întrerupându-l din nou.
Ce credea ea? Ca el era gata să doarmă pe veranda ei doar ca să
o părăsească pentru altcineva de îndată ce l-ar fi lăsat să intre în
casă?
— Îmi dau seama că vineri seara am fost destul de ambiguu,
continuă el. Bine, poate nu chiar aşa de mult. Mă apăram.
— Dar nici nu aveai de ce anume să te aperi.
— Dar am fi ajuns şi acolo, nu am dreptate? spuse Buck. Nu
credeai că urma să evoluăm la un alt stadiu?
— Sigur că da. Am crezut asta până vineri seara.
— Mi-e puţin jenă să recunosc asta… ezită el.
— Ar trebui să îţi fie, spuse ea.
— … dar mi-am dat seama că totul ar fi fost destul de prematur,
având în vedere faptul că tocmai ne cunoscuserăm. Vârsta ta şi…
— Deci asta, era… Nu te îngrijorează vârsta ta, nu-i aşa? Vârsta
mea e problema.
— Chloe, îmi pare rău. Nu e vorba de vârsta ta sau de a mea.
Problema consta în diferenţa de vârstă dintre noi doi. Mai târziu,
am realizat că, de vreme ce ne-au mai rămas numai şapte ani, totul
ar fi fost în zadar. Dar am fost prea derutat. Mă gândeam la viitorul
nostru, ştii, la ceea ce s-ar alege de relaţia noastră. Dar noi nici
măcar nu avem o relaţie în momentul de fată.
— Şi nici nu vom avea, Buck. Eu nu intenţionez să te împart cu
altcineva. Dacă noi doi am avea un viitor împreună, atunci ar
trebui să avem o relaţie în doi şi nu… dar, mai bine, lasă. Uite cum
vorbesc despre lucruri la care niciunul dintre noi nu s-a gândit
vreodată.
— Se pare că am făcut-o, zise Buck. Eu tocmai am mărturisit că
am făcut-o şi, după toate aparentele, şi tu ai privit puţin în viitor, de
asemenea.
— Dar am încetat începând de azi-dimineaţă.
— Chloe, va trebui să te întreb ceva şi nu vreau să mă înţelegi
greşit. S-ar putea ca tonul meu să ţi se pară prea arogant, poate
chiar părintesc, deşi nu vreau să fie astfel.
Ea stătea nemişcată, de parcă ar fi aşteptat o mustrare din
partea lui.
— Te rog să nu spui nimic timp de un minut, bine?
— Poftim? făcu ea. Nu mai am dreptul să vorbesc?
— Nu am spus asta.
— Este exact ceea ce ai afirmat.
Buck mai avea puţin şi începea să ridice vocea. Ştia că tonul şi
privirea lui erau impunătoare, dar trebuia să reacţioneze într-un fel
sau altul.
— Chloe, nu mă asculţi. Nu mă laşi să termin ce am de spus.
Există necunoscute în discuţia noastră, iar eu nu mă pot apăra în
faţa misterelor şi fanteziilor. Vorbeşti întruna despre faptul că nu
vrei să mă împarţi cu nimeni altcineva: vrei să îmi pui vreo
întrebare sau să mă acuzi de ceva înainte de a continua?

Rayford, care între timp stătuse nemişcat şi aproape că îşi ţinuse

respiraţia, încercând să asculte, auzise foarte puţine din
conversaţie până când Buck ridică tonul. Îl auzi şi îl încuraja în
gând. Chloe începu să vorbească pe un ton ridicat, de asemenea:
— Vreau sa îmi povesteşti despre orice altă persoană din viaţa ta
înainte să încep să consider posibilitatea… Oh, Buck, despre ce
vorbim? Nu exista alte lucruri mai importante la care să ne gândim
în momentul de faţă?!
Rayford nu putu să audă răspunsul lui Buck, deoarece acesta
vorbea în şoaptă, dar renunţă. Se duse în hol şi strigă la ei.
— Ori vorbiţi tare, ori şoptiţi! Dacă nu aud nimic, mă duc la
culcare!
— Du-te la culcare, tată! spuse Chloe.

Buck surâse. Chloe îşi înăbuşi şi ea un zâmbet.

— Chloe, tot weekend-ul m-am gândit la lucrurile mai
importante la care ar trebui să ne stea mintea. Aproape că m-am
convins pe mine însumi să îţi propun să fim prieteni… până când ai
venit peste nine astăzi la birou.
— Eu am venit peste tine? M-ai văzut la birou la Global Weekly?
— La Global Weekly? Despre ce vorbeşti?
Chloe ezită:
— Atunci despre care birou vorbeai?
Buck făcu o grimasă. Nu plănuise să vorbească despre întâlnirea
lui cu Carpathia.
— Nu putem să lăsăm asta pe mai târziu, când vom afla tot ce nu
ştim acum? Voiam să spun că, dintr-o dată, am fost copleşit de
dorinţa de a te vedea, de a vorbi cu tine, de a mă întoarce la tine.
— De a te întoarce de unde anume? Sau poate că ar trebui să
întreb de la cine…
— Mai bine nu abordăm subiectul acesta până când nu voi
considera că eşti pregătită să mă asculţi.
— Dar sunt pregătită, Buck, pentru că deja ştiu.
— De unde ştii?
— Pentru că am fost acolo!
— Chloe, dacă ai fost la biroul din Chicago, atunci ar trebui să
ştii ca eu nu m-am aflat acolo astăzi, decât dimineaţă.
— Deci, ai fost acolo.
— Doar i-am lăsat nişte chei lui Alice.
— Lui Alice? Acesta e numele ei?
Buck dădu din cap, neînţelegând unde voia să ajungă.
— Care e numele ei de familie, Buck?
— Numele ei de familie? Nu ştiu. Eu i-am spus întotdeauna
Alice. E nouă. A înlocuit-o pe secretara Lucindei, care a dispărut.
— Tu vrei să mă faci să cred că nu ştii care este numele ei de
familie?
— De ce aş minţi în legătură cu aşa ceva? O cunoşti?
Ochii lui Chloe îl cercetau. Buck ştia că, în sfârşit, ajungeau la
punctul sensibil. Dar nu ştia care era acesta.
— Nu pot spune că o cunosc, spuse Chloe. Doar am vorbit cu ea
şi atât.
 — Tu ai vorbit cu Alice, repetă el, încercând să îşi era seama de
ceea ce se întâmplase.
— Mi-a spus că sunteţi logodiţi.
— Oh, nu a spus aşa ceva! strigă Buck, apoi se linişti, uitându-se
pe furiş în direcţia scărilor. Despre ce vorbeşti?
— Vorbim despre aceeaşi Alice, nu-i aşa? spuse Chloe. Subţirică,
cu păr ţepos, îmbrăcată cu o fustă scurtă şi care lucrează la Global
Weekly, nu?
— Ea e, încuviinţă Buck. Dar nu crezi că aş şti numele ei de
familie în cazul în care am fi logodiţi? În plus, asta chiar ar fi o
noutate pentru logodnicul ei.
— Aşadar, e logodită, dar nu cu tine? întrebă Chloe cu îndoială.
— Mi-a spus că trebuia să îşi ia logodnicul de la aeroport astăzi,
spuse el.
Chloe păru uluită.
— Te deranjează dacă te întreb de ce ai fost la biroul Global
Weekly şi de ce ai vorbit cu ea? Mă căutai pe mine?
— Ca să fiu sinceră, da, spuse ea. O văzusem mai devreme şi m-a
mirat faptul că an întâlnit-o acolo.
— După cum ţi-am spus şi mai devreme, Chloe, eu nu am fost
acolo astăzi.
— Dar unde ai fost?
— Eu am întrebat primul. Unde ai văzut-o pe Alice?
Chloe vorbi atât de încet, încât Buck trebui să se aplece spre ea
ca să o audă:
— La apartamentul tău.
Buck se relaxa deoarece înţelese totul. Voia să râdă, dar se gândi
la biata Chloe! încercă din răsputeri să rămână serios:
— E vina mea, îi mărturisi el. Eu te-am invitat, planurile mele
s-au schimbat şi am uitat să îţi spun.
— Avea cheile tale, şopti Chloe.
Buck dădu din cap răbdător:
— I le-am dat ca să îmi aducă acasă nişte lucruri pe care le
aşteptam la birou. A trebuit să ajung la New York astăzi.
Buck uită de frustrarea pe care o simţise mai devreme şi deveni
înţelegător. Chloe nu îl mai putea privi în ochi şi, în mod evident,
era pe punctul de a izbucni în plâns.
— Deci, chiar nu mi-ai trimis tu florile, şopti ea.
— Dacă aş fi ştiut că trebuia să o fac, aş fi făcut-o.
Chloe îşi ascunse faţa în mâini:
 — Buck, mă simt atât de jenată, suspină ea, în timp ce lacrimile
începură să îi curgă pe obraji. Nu am nicio scuză. Am fost
îngrijorată după ceea ce s-a petrecut vineri seara, iar, apoi, am
făcut atâta tărăboi pentru nimic.
— Nu am ştiut că ţii atât de mult la mine, îi mărturisi Buck.
— Bineînţeles că ţin la tine. Dar nu mă aştept ca tu să mă
înţelegi sau să mă ierţi după ce m-am comportat ca o… ca o… Of,
dacă nu vei mai dori să mă mai vezi vreodată, voi înţelege…
Ea încă îşi mai ascundea faţa:
— Mai bine ai pleca, adăugă ea. Nu eram prezentabilă atunci
când ai sosit şi, cu siguranţă, nici acum nu sunt.
— Te deranjează dacă dorm pe veranda voastră? Pentru că aş
vrea să mă aflu aici atunci când vei fi pregătită.
Ea se uită pe furiş la el, printre degete şi îi zâmbi printre lacrimi:
— Nu trebuie să faci asta, Buck.
— Chloe, pur şi simplu îmi pare rău pentru că am contribuit la
această neînţelegere prin faptul că nu ţi-am spus despre călătoria
mea.
— Nu, Buck. Vina îmi aparţine în totalitate şi îmi cer scuze.
— Bine, spuse el. Tu îţi cer scuze, iar eu le accept. Putem să
încheiem?
— Asta nu o să mă ajute cu nimic şi o sa plâng în continuare.
— Ce mă fac eu acum?
— Te porţi prea frumos ţinând cont de ce s-a întâmplat.
— Se pare că, oricum, eu tot în pierdere ies, nu?
— Poţi să aştepţi un moment, nu-i aşa?
Chloe sări de pe canapea şi urcă scările în grabă.

Din momentul în care le ceruse sa vorbească cu voce tare sau să

şoptească, Rayford stătuse ascuns în capul scărilor. Încercă să se
ridice şi să se furişeze înapoi în dormitorul lui, însă Chloe îl
surprinse în timp ce se ridica şi aproape că se împiedică de el.
— Tată! şopti ea. Ce faci?!
— Trag cu urechea. Ce credeai că fac?
— Eşti îngrozitor!
— Eu sunt îngrozitor? Uite ce i-ai făcut lui Buck! Spânzuri omul
înainte de judecată.
— Tată, am fost o proastă!
— A fost o comedie a erorilor, draga mea, şi, după cum a spus şi
Buck, i-ai demonstrat cât de mult ții la el.
 — Ştiai că va trece pe la noi?
Rayford dădu din cap, aprobator.
— În seara asta? Ştiai că va veni în seara asta?
— Recunosc, sunt vinovat.
— Şi ai făcut în aşa fel încât să răspund eu la uşă…
— Ia-mi capul!
— Ar trebui să o fac.
— Nu, ar trebui să îmi mulţumeşti.
— Ai dreptate. Poţi să te culci acum. Eu mă voi schimba şi îl voi
întreba pe Buck dacă vrea să facem o plimbare.
— Vrei să spui ca nu pot veni şi eu cu voi? Nici măcar nu vă pot
urmări de la distanţă?

Buck auzi şoapte sus, apoi apa curgând şi sertare

deschizându-se şi trântindu-se. Chloe reveni jos, îmbrăcată în
blugi, purtând o bluză cu mâneci lungi, o jachetă, o şapca şi pantofi
sport.
— Vrei să pleci sau vrei să facem o plimbare?
— Deci, nu mă dai afară din casă, până la urmă.
— Trebuie să stăm de vorbă în altă parte pentru ca tata să poată
dormi.
— Îl ţinem treaz?
— Într-un fel…

Rayford auzi uşa de la intrare închizându-se, apoi îngenunche

lângă pat. Se rugă pentru ca Buck şi Chloe să se înţeleagă,
indiferent de ceea ce le rezerva viitorul. Rayford ar fi fost mulţumit
chiar şi în cazul în care ei ar fi rămas doar buni prieteni. Se
strecură în pat şi adormi, aşteptând momentul când Chloe s-ar fi
întors acasă şi rugându-se pentru a lua o decizie privind
propunerea venită în acea zi.

Noaptea era răcoroasă, însă cerul era senin pe măsură ce se

apropia miezul ei.
— Buck, spuse Chloe, în timp ce treceau de colţul care îi ducea
spre zona mondenă Arlington Heights. Vreau să îţi spun din nou…
Buck se opri şi o prinse pe Chloe de mâneca jachetei:
— Chloe, nu mai spune nimic. Mai avem şapte ani. Nu putem
trăi în trecut. Amândoi am făcut greşeli în acest sfârşit de
săptămână şi amândoi ne-am cerut scuze aşadar hai să terminăm
cu astea!
— Vorbeşti serios?
— Bineînţeles.
Îşi reluară plimbarea.
— Desigur, va trebui sa aflu cine îţi trimite flori.
— M-am gândit la asta şi am o bănuială.
— Cine?
— E cam jenant, pentru că şi asta s-ar întâmpla tot din vina mea.
— Fostul tău prieten?
— Nu! Ţi-am spus prima dată când ne-am întâlnit că am avut o
relaţie atunci când eu eram în anul întâi de facultate, iar el în
ultimul an. El a terminat facultatea şi nu am mai auzit nimic
despre el. Acum e căsătorit.
— Atunci ar fi bine să nu fie el. Mai există şi alţi indivizi care şi-ar
dori să te întorci la Stanford?
— Nimeni care să-mi trimită flori.
— Tatăl tău?
— Deja mi-a zis că nu el a făcut-o.
— Atunci cine?
— Gândeşte-te! spuse Chloe.
Buck se încruntă şi se gândi.
— Bruce!? Oh, nu, crezi cumva…?
— Cine altcineva ar mai putea fi?
— Dar cum l-ai încurajat tu să facă un astfel de gest?
— Nu ştiu. Îmi place mult de el. Îl admir. Mă impresionează
onestitatea lui, e devotat muncii lui şi e atât de sincer…
— Ştiu. Şi probabil că se simte singur. Dar nu au trecut decât
câteva săptămâni de când şi-a pierdut familia. Nu mi-l pot imagina
în această ipostază.
— I-am spus ca îmi plac mesajele lui, spuse Chloe. Poate că sunt
mai prietenoasă cu el decât ar trebui să fiu. Dar nu m-am gândit
niciodată la el în sensul ăsta.
— Dar ai putea să o faci? E tânăr şi inteligent.
— Buck! E mai în vârstă decât tine!
— Nu foarte…
— Da, dar vârsta ta se află la limita a ceea ce pot eu să accept.
— Mulţumesc din suflet! Cât de mult mai e până când mă vei
interna într-un azil de bătrâni?
— O, Buck, e atât de jenant! Am nevoie de Bruce în calitate de
prieten şi de mentor!
 — Eşti sigură că nu vei vrea nimic mai mult decât atât?
Ea negă, dând din cap.
— Nu pot concepe aşa ceva. Nu încape vorbă că e un bărbat
atrăgător, dar nu mi-l pot imagina într-o altfel de postură. Ştii,
m-am rugat să lucrez împreună cu el, cu normă întreagă. Nu m-am
gândit deloc că ar putea avea un alt motiv.
— Nu trage concluzii pripite, Chloe!
— Chiar mă pricep la asta, nu-i aşa?
— Nu-s persoana potrivită care să-ţi răspundă.
— Ce mă fac, Buck? Nu vreau să îl rănesc. Nu pot să îi spun că
nu mă gândesc ia el în sensul acela. Toate astea sunt, pesemne, o
reacţie la pierderile pe care le-a suferit. E ca şi cum ar încerca să
treacă peste astea.
— Nu îmi pot imagina cum este să îţi pierzi soţia, spuse Buck.
— Şi copiii…
— Da.
— Odată mi-ai spus că nu ai avut intenţii serioase în legătură cu
nimeni.
— Aşa este. Bine, de câteva ori am crezut că aveam, dar m-am
înşelat. O fată, care era cu un an mai mare decât mine – asta era în
facultate – m-a părăsit pentru că nu mă grăbeam într-un anumit
sens.
— Nu se poate aşa ceva!
— Presupun că sunt de modă veche în această privinţă.
— Lucrul acesta e încurajator.
— A încetat să îmi pese d ea destul de repede.
— Îmi imaginez. Aşadar, nu ai fost ca majoritatea studenţilor?
— Vrei să afli adevărul?
— Nu ştiu. Ar trebui să vreau?
— Depinde… Ţi-ar plăcea să auzi că am avut tot felul de
experienţe pentru că sunt un tip formidabil sau ca pentru sunt
virgin?
— Ai de gând să îmi spui ceea ce vreau să aud?
— Îţi voi spune adevărul. Dar nu m-ar deranja să aflu opinia ta
înainte de a-ţi spune.
— Experimentat sau virgin, repetă Chloe. Nu trebuie să mă
gândesc prea mult. Alerg cea de-a doua variantă.
— Punct ochit, punct lovit! spuse Buck pe un ton delicat, mai
degrabă ruşinându-se decât lăudându-se.
— E ceva de care trebuie să fii mândru în ziua de astăzi, spuse
Chloe.
— Trebuie să-ţi spun că mă simt, mai degrabă, recunoscător
decât mândru. Motivele mele nu au fost atât de pure pe cât ar fi
astăzi. Adică, ştiu că nu ar fi fost bine să am multe partenere, dar
nu am practicat abstinenţa urmând principiile moralei. Atunci
când am avut ocazii, nu am profitat de ele. Şi am fost atât de
concentrat asupra studiilor şi viitorului meu, încât nu mi s-au ivit
prea multe ocazii. Adevărul e că lumea a presupus întotdeauna că
mă descurcam din cauza anturajului în care eram văzut. Dar, când
venea vorba de aşa ceva, eram total pe dinafară. Eram destul de
conservator.
— Acum îţi cauţi scuze.
— Poate că da… Dar nu vreau să o fac. E destul de jenant sa ai
vârsta pe care o am eu şi să fii total lipsit de experienţă în acest
domeniu. Eu întotdeauna am fost cu un pas înaintea generaţiei
mele, dar în cu totul alte direcţii.
— E puţin spus, zise Chloe. Crezi că Dumnezeu te proteja, chiar
şi înainte de a descoperi credinţa?
— Nu m-am gândit niciodată la asta, dar s-ar putea să se fi
întâmplat aşa. Nu a trebuit să mă îngrijorez niciodată în legătură
cu bolile sau cu problemele afective legate de relaţiile intime.
Buck îşi scărpina ceafa, stânjenit de ceea ce îi mărturisea.
— Aceste lucruri te pun într-o postură incomodă, nu-i aşa?
spuse Chloe.
— Da, destul de incomodă.
— Deci, presupun că nu ai vrea să auzi despre experienţa mea
sexuală sau despre lipsa ei.
Buck se strâmbă:
— Dacă nu te-ar deranja. Vezi, eu am doar treizeci de ani, dar mă
simt ca un bătrân atunci când spui cuvântul… sex. Aşa că poate ar
fi mai bine să nu o faci.
— Dar Buck, dacă relaţia noastră se va consolida? Nu vei fi
curios?
— Cred că îţi voi spune atunci.
— Dar dacă atunci vei fi extrem de îndrăgostit de mine şi vei afla
ceva ce nu vei putea accepta?
Buck se ruşina de el însuşi. E o chestie sa recunoşti în faţa unei
femei că eşti virgin, de vreme ce asta te face membru al unei
minorităţi! însă ea era atât de directă! El nu dorea să vorbească
despre acel subiect, să asculte poveşti pe această tema, să ştie, mai
ales, dacă ea avea mai multă experienţă decât el. Şi totuşi, Chloe
avea dreptate. Ea părea că se simţea mai confortabil decât el atunci
când vorbea despre viitor, însă el era cel care iniţiase relaţia.
În loc să îi răspundă la întrebare, Buck ridică din umeri.
— Voi înlătura misterul, spuse ea. Eu şi prietenii mei din liceu,
precum şi prietenul meu din anul întâi de facultate, nu am fost
modele de – cum îi spunea mama – bună-cuviinţă, dar mă bucur că
pot spune că nu m-am culcat cu nimeni, niciodată. Acesta este
motivul pentru care relaţiile mele nu au rezistat.
— Hm, Chloe, asta e o veste bună, dar am putea vorbi despre
altceva?
— Eşti un bătrân excentric, nu-i aşa?
— Bănuiesc că da, se îmbujoră Buck. Pot sa iau interviuri şefilor
de stat, dar genul acesta de francheţe este nou pentru mine…
— Hai, Buck, auzi aşa ceva şi mult mai mult de atât în fiecare zi
la televizor…
— Dar tu nu intri în categoria apariţiilor de la televizor.
— Sunt prea insensibilă?
— Nu fac prea des confesiuni şi nici nu mă prea pricep la asta.
Chloe chicoti:
— Care erau, oare, şansele ca doi oameni necăsătoriţi, care se
plimbă la miezul nopţii, undeva în America, să fie virgini?
— Mai ales după ce majoritatea creştinilor a ajuns în rai.
— E uimitor! spuse ea. Dar tu doreai să vorbim despre altceva.
— Oh, da!
— Povesteşte-mi de ce a trebuit să pleci la New York…

Era ora 1.00 atunci când Rayford tresări, auzind uşa de la

intrare. Ea fusese deschisă, dar nu şi închisă. Îi auzi pe Chloe şi pe
Buck stând de vorbă în pragul uşii.
— Chiar trebuie să plec, spuse Buck. Aştept un răspuns de la
New York referitor la articolul meu şi vreau să fiu suficient de
odihnit ca să îl primesc mâine dimineaţă.
După ce Buck plecă, Rayford auzi cum Chloe închise uşa. Paşii ei
pe scări păreau mai uşori decât fuseseră mai devreme în acea
seară. El o auzi mergând pe vârfuri. Apoi, aruncă o privire în
camera lui.
— Sunt treaz, draga mea. E totul în regulă?
— Ba chiar mai mult decât atât, spuse ea, intrând şi
aşezându-se pe marginea patului. Mulţumesc, tată, spuse ea pe
întuneric.
— Ați discutat pe îndelete?
— Da. Buck e incredibil.
— Te-a sărutat?
— Nu! Tată!
— V-aţi ţinut de mână?
— Nu! încetează! Am stat de vorbă doar. Nu o să-ţi vină să crezi
ce ofertă a primit astăzi.
— Ce ofertă?
— Nu am timp sa îţi povestesc în seara asta. Ai cursă mâine?
— Nu.
— Vorbim despre asta dimineaţă.
— Şi eu vreau să îţi povestesc despre oferta pe care am primit-o
eu astăzi, zise Rayford.
— Despre ce e vorba?
— E o poveste mult prea complicată pentru momentul ăsta.
Oricum, nu am de gând să o accept. Putem să vorbim despre asta
dimineaţă.
— Tată, spune-mi încă o dată că nu tu mi-ai trimis florile cu
scopul de a mă înveseli. M-aş simţi îngrozitor dacă aş şti că tu le-ai
trimis, iar eu le-am aruncat.
— Nu am fost eu, Chlo’.
— Bine. Dar nici Buck nu a fost.
— Eşti convinsă?
— Sunt absolut convinsă de data asta.
— Vai de mine!
— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu, tată?
— M-am tot întrebat dacă nu a fost Bruce cel care ți le-a trimis
din momentul în care l-am auzit pe Buck spunând că nu a fost el.
— Ce mă fac, tată?
— Dacă intenţionezi să lucrezi împreună cu Bruce, atunci ar fi
bine să vorbeşti cu el.
— Dar de ce tocmai eu? Nu eu am început toată povestea asta!
Nu l-am încurajat în nicio privinţă sau cel puţin nu am vrut să o
fac.
— Ai putea să ignori întâmplarea. La urma urmei, nu şi-a
deconspirat numele. Cum ți-ai fi putut da seama din partea cui ar fi
venit florile?
— Da. De fapt, nu ştiu cine le-a trimis, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu.
 — Trebuie să mă întâlnesc cu Bruce mâine după-amiază ca să
vorbim despre slujba mea, spuse Chloe.
— Atunci, vorbeşte despre slujbă.
— Şi să ignor florile?
— Dar deja ai făcut-o, nu?
Chloe râse.
— Dacă va avea curajul să recunoască faptul că el este cel care
le-a trimis, atunci vom vorbi despre semnificaţia gestului.
— Mi se pare o idee bună.
— Dar, tată, dacă eu şi Buck ne vom întâlni în continuare atunci
situaţia va fi clară.
— Tu nu vrei să ştie lumea că vă vedeţi?
— Nu vreau să ne vadă Bruce, mai ales că ştiu ce simte el pentru
mine.
— Dar tu nu ştii…
— Ai dreptate! Dacă nu îmi spune, nu am cum să ştiu.
— Noapte bună, Chloe!
— Dar va fi destul de ciudat să lucrez împreună cu el sau pentru
el, nu-i aşa, tată?
— Noapte bună, Chloe!
— Pur şi simplu nu vreau să…
— Chloe! Ziua de mâine deja a început!
— Noapte buna, tata!

Buck fu trezit în dimineaţa de marți de un telefon din partea lui

Stanton Bailey.
— Cameron! ţipă el. Eşti treaz?
— Da, domnule.
— Nu prea pari treaz!
— Sunt extrem de treaz, domnule.
— Ai avut o noapte albă?
— Da, dar sunt treaz acum, domnule…
— Întotdeauna ai fost atât de sincer, încât aproape că ajungi să
te învinovăţeşti singur, Cam. Din cauza asta nu înţeleg de ce insişti
asupra faptului că ai asistat la acea întrevedere de vreme ce… Ah,
dar am renunţat la subiect. Tu eşti „exilat”, iar eu îmi doresc ca tu
să îl înlocuieşti pe Planck aici, dar, ce e făcut e bun făcut, am
dreptate?
— Da, domnule.
— Încă mai ai…
 — Poftim?
— Încă mai ai talent. Cum te-ai simţi dacă ai şti că ai mai scris
un articol demn de un premiu?
— Mu bucur că vă place, domnule Bailey, dar nu l-am scris
pentru a fi premiat.
— Nu facem asta niciodată, nu-i aşa? Ai scris vreodată un articol
doar ca să îl faci să intre într-o categorie din cadrul unei competiţii?
Nici eu… Totuşi, am văzut indivizi care o făceau. Nu merge
niciodată. Ar putea să înveţe câte ceva de la tine. Eşti riguros, scrii
mult, dar nu exagerezi, dai citate, prezinţi toate aspectele
problemei, expui fiecare punct de vedere. Cred că ai făcut bine ca
nu i-ai ridiculizat pe nebunii care cred în extratereştri şi pe bigoţi.
Fiecare are dreptul la o opinie, nu-i aşa? Iar aceştia reprezintă
inima Americii, indiferent dacă ei cred în ceva verde, venit de pe
Marte, sau în Iisus venind călare.
— Domnule?
— Mă rog, sau cum e veni El… Ştii ce vreau să spun… Oricum,
articolul ăsta e o capodoperă şi apreciez, ca de obicei, efortul pe
care l-ai depus şi faptul că nu te-ai lăsat cuprins de depresie din
pricina noii funcţii. Ţine-o tot aşa, stai la Chicago suficient de mult,
astfel încât să pară că încă mai am control asupra vedetei mele şi te
vei întoarce la New York cât ai bate din palme. Când îţi expiră
contractul de închiriere?
— Peste un an, dar chiar îmi place aici şi…
— Foarte amuzant! Sună-mă atunci când se vor face presiuni
asupra ta în legătură cu contractul de închiriere şi te vom aduce
înapoi aici. Nu ştiu dacă te vom aduce în calitate de redactor-şef,
deoarece postul va fi ocupat între timp şi nu ar avea rost să îţi
limităm libertatea proaspăt dobândită. Dar cel puţin îţi vom mări
salariul şi te vei întoarce la vechea ta slujbă.
— Oricum, vă mulţumesc.
— Hei, ia-ţi liber astăzi! Articolul tău va apărea de ieri într-o
săptămână şi vei fi pe buzele tuturor timp de câteva zile.
— Va trebui să vă dau crezare în această privinţă.
— Ascultă, Cameron, nu o mai necăji pe fata aia. Cum o
cheamă?
— Pe Verna Zee?
— Da, Verna. Se va descurca ea, dar las-o în pace! Nu trebuie să
treci pe acolo decât dacă e necesar să fii la birou dintr-un motiv
special. Ce ai de gând să faci în continuare?
 — Steve încearcă să mă convingă să plec în Israel săptămâna
viitoare pentru semnarea tratatului dintre Israel şi O.N.U.
— O mulţime de oameni se duc acolo, Cameron. Mă gândeam să
îl desemnez pe redactorul pe probleme religioase să scrie un articol
de fond pe această temă.
— Pe Jimmy Borland?
— E vreo problemă?
— Mai întâi de toate, nu cred că evenimentul are caracter
religios, mai ales că, în acelaşi timp, se va desfăşura la New York o
întrevedere între conducătorii spirituali ai tuturor religiilor lumii;
evreii vor vorbi despre reconstruirea Templului, iar catolicii vor
alege un nou papă. Şi, deşi vi se va părea că îmi pledez cauza, chiar
credeţi că Jimmy poate scrie un articol de fond?
— Probabil că nu. Mi s-a părut că se va putea descurca. A fost
acolo de atâtea ori pentru probleme legate de domeniul lui şi, orice
se întâmplă în Israel poate fi considerat drept un eveniment
religios, nu?
— Nu neapărat…
— Întotdeauna mi-a plăcut că eşti direct, Cameron. Sunt prea
mulţi oameni care-mi dau dreptate. Aşadar, tu nu consideri că
întrevederea ar avea un caracter religios doar pentru că se petrece
în Ţara Sfântă.
— Tot ce are de-a face cu Carpathia ţine de domeniul geopoliticii,
chiar dacă are şi unele conotaţii religioase. Singurele subiecte
religioase ar fi reconstruirea Templului şi cei doi profeţi de la Zidul
Plângerii.
— Ce e cu nebunii aia? Cei doi au spus că nu va ploua în Israel
timp de trei ani şi jumătate şi, până acum, nu a plouat! Zona este şi
aşa aridă, dar, dacă nu va ploua atât de mult timp, totul se va usca
şi se va transforma în pulbere.
Cât de dependentă de ploaie e soluţia savantului acela – hm!
— Rosenzweig?
— Nu prea ştiu, domnule. Ştiu că necesita mai puţină ploaie
decât în mod normal, dar cred că are nevoie de ceva apa ca să fie
eficientă.
— Aş vrea ca Jimmy şi obţină un interviu în exclusivitate din
partea celor doi; nu sunt periculoşi, nu? îl întreba Bailey.
— Pardon?
— Adică, doi indivizi au încercat să îi asasineze şi au fost omorâţi
pe loc… Şi ce a mai însemnat ceea ce s-a petrecut zilele trecute? Alţi
indivizi au fost arşi de vii. Unii spun că ăştia doi au pogorât focul
divin asupra lor.
— Alţii spun că scuipă flăcări.
— Am auzit şi eu asta! spuse Bailey. Au probleme cu respiraţia?
Bailey râdea, însă Buck nu se putea preface. El credea povestea
aceea deoarece aşa spunea şi Scriptura şi nici nu îi punea în
aceeaşi categorie pe cei care credeau în Înălţarea la Cer cu cei care
dădeau credit O.Z.N.-urilor.
— Oricum, continuă Bailey, nu i-am spus lui Borland că
reportajul de fond urma să îi revină, însă cred că se zvoneşte că el
ar fi cel care ar trebui să îl scrie. Ţi l-aş putea da ţie, şi chiar aş
face-o, dar altcineva trebuie să suporte condiţiile modeste în care se
va desfăşura călătoria, deoarece am depăşit bugetul. Poate că aş
putea să renunţ la fotoreporter.
Buck îşi dorea un fotoreporter care să imortalizeze imaginile
minunilor.
— Nu, nu faceţi asta, zise el. Planck mi-a spus că aş putea să
zbor acolo în calitate de membru al misiunii O.N.U.
Urmă o tăcere adâncă.
— Domnule?
— Nu ştiu nimic despre asta, Cameron. Sunt impresionat de
faptul că te-au iertat pentru că i-ai tras pe sfoară data trecută, dar
cum îţi vei păstra obiectivitatea, de vreme ce vei fi finanţat de ei?
— Va trebui să aveţi încredere în mine, domnule. Nu am făcut
niciodată schimb de favor ari.
— Eu ştiu că nu ai făcut-o şi Planck, de asemenea. Dar
Carpathia înţelege ce înseamnă jurnalismul?
— Nu sunt prea sigur…
— Nici eu. Tu ştii de ce mă tem.
— De ce anume?
— Că încearcă să te atragă de partea lui.
— Nu are şanse să o facă, spuse Buck.
— Totuşi, credeam că era mai supărat pe tine decât mine. Acum
vrea să îl însoţeşti la semnarea tratatului?
— De fapt, vrea să mă alătur delegaţiei lui.
— Dar ar fi total nepotrivit.
— Ştiu.
— Doar dacă ai putea să specifici că nu faci parte din delegaţia
lui. Ce poziţie importantă! Singurul reprezentant al presei la masa
tratativelor!
 — Da, dar cum să fac asta?
— Simplu. Ai putea să porţi un ecuson care să evidenţieze faptul
că eşti reprezentantul Global Weekly.
— Aş putea face asta.
— Ai ţine ecusonul la tine şi ţi l-ai pune de îndată ce toată lumea
s-ar aşeza.
— Mi se pare totuşi incorect.
— Oh, nu te amăgi, fiule! Carpathia este politician până în
măduva oaselor şi are tot felul de motive pentru care te vrea prezent
acolo. Unul dintre ele – şi nu cel mai lipsit de importanţă – ar putea
fi îndepărtarea ta de Global Weekly.
— Nu am astfel de planuri, domnule.
— Ştiu ca nu ai… Ascultă, crezi că ai putea ajunge la masa
tratativelor, adică, să te afli chiar acolo în momentul semnării
tratatului, împreuna cu părţile implicate şi să nu mai fie prezent
niciun reprezentant al presei, chiar dacă nu ai face parte din
delegaţia O.N.U.?
— Nu ştiu. Pot să întreb.
— Întreabă! Pentru că eu, unul, voi încerca mai bine să fac rost
de un bilet în plus pe o cursă obişnuită decât să te văd plecând
acolo sponsorizat de O.N.U. Nu vreau să îi datorezi nimic lui
Carpathia, dar nu pot să fac suficient de multe ca să te văd trăgând
cu ochiul peste umărul lui atunci când va semna tratatul.

10

Pe Buck îl atrăgea ideea de a-şi lua o zi liberă şi, oricum, nu avea

cine ştie ce planuri ambiţioase de îndeplinit. Se învârti prin
dormitorul liber şi îşi aranjă biroul. De îndată ce toată aparatura fii
conectată şi testată, îşi verifică mesajele primite prin poşta
electronică şi găsi un mesaj lung din partea lui James Borland,
redactorul pe probleme religioase al revistei Global Weekly.
„Vai”, gândi el.
Mesajul era următorul:

„Te-aş fi sunat şi am fi discutat despre asta la telefon, dar mă

exprim mai bine în scris şi voiam să-ţi spun tot ce îmi trece prin
minte înainte să ai ocazia de a-mi prezenta scuzele tale obişnuite.
Ştiai foarte bine că eu eram următorul pe listă pentru redactarea
reportajului pe tema semnării tratatului. Evenimentul va avea loc
în capitala religioasă a lumii, Cameron. Cine credeai că urma să se
ocupe de subiect?
Doar pentru că nu sunt genul tău de redactor şi pentru că nu am
mai scris niciodată un articol de fond, nu înseamnă cu nu aş fi
putut să mă descurc. Poate că aş fi apelat la tine pentru un sfat
legat de articol, dar cu siguranţă că ai fi pretins să devii
cosemnatar, iar numele tău să fie menţionat primul.
Bătrânul îmi spune că a fost ideea lui ca tu să preiei articolul, dar
să nu îţi imaginezi că vei reuşi să mă dai la o parte chiar atât de
uşor! Şi eu voi pleca spre Israel. Eu nu te voi incomoda atâta timp
cât nici tu nu o vei face.”

Buck îl sună pe Borland imediat:

— Jimmy, Buck la telefon, zise el.
— Ai primit mesajul meu?
— Da.
— Nu am să îţi spun nimic în plus.
— Îmi imaginez, spuse Buck. Ai fost destul de explicit.
— Atunci ce mai doreşti?
— Vreau să clarificăm situaţia.
— Da, vrei să mă convingi că versiunea ta e identică cu cea a lui
Bailey, că nici măcar nu i-ai cerut să îţi repartizeze subiectul.
— Ca să fiu sincer, Jim, într-adevăr i-am spus lui Bailey că
evenimentul este mai degrabă politic decât religios şi chiar m-am
întrebat cu voce tare dacă ai fi putut să îi faci faţă sau nu.
— Şi nu crezi că, făcând asta, m-ai îndepărtat pe mine în
favoarea ta?
— Poate că am făcut-o, Jimmy, dar nu intenţionat. Îmi cer scuze
şi, dacă înseamnă atât de mult pentru tine, insist ca tu să scrii
articolul.
— Sigur că da. Care e şmecheria?
— Eu îţi voi prelua toate subiectele şi, în plus, vreau un subiect
nou.
— Vrei să îmi iei slujba?
— Doar pentru câteva săptămâni. Din punctul meu de vedere,
poziţia ta este una dintre cele mai vânate la Global Weekly.
— De ce nu am încredere în tine, Buck? Parcă ai fi Tom Sawyer
încercând să mă convingi să vopsesc gardul în locul tău.
— Sunt foarte serios, Jim. Tu mă laşi sa investighez subiectele
referitoare la religia unică, la reconstruirea Templului, la cei doi
profeţi de la Zidul Plângerii, la alegerea noului papă şi încă un
subiect aparţinând domeniului tău, unul despre care să nu fi auzit
nimeni, iar eu voi face în aşa fel încât tu să primeşti articolul de
fond despre semnarea tratatului.
— Voi muşca momeala. Şi ce anume pierd?
— Nu ai ratat nimic. Pur şi simplu am un prieten care s-a aflat la
locul potrivit, la momentul potrivit.
— Cine? Despre ce e vorba?
— Nu îţi voi dezvălui sursa, dar am aflat că rabinul Tsion
Ben-Judah…
— Îl cunosc.
— Îl cunoşti?
— Bine, am auzit de el. Toată lumea a auzit. E un individ
impresionant.
— Ai aflat ce planuri are?
— Parcă era vorba despre un proiect de cercetare, nu-i aşa? O
chestie neinteresantă, nu?
— Aşadar, este un alt subiect pe care nu ţi l-ai dori. Sună ca şi
cum ţi-aş cere Baltic Avenue şi Mediterranean şi ţi-aş oferi în
schimb Boardwalk şi Park Place.
— Exact aşa sună, Buck. Crezi că sunt fraier?
— Bineînţeles ca nu, Jimmy. Nu mă înţelegi… Eu nu sunt
duşmanul tău.
— Eşti doar adversarul meu, care păstrează articolele
importante pentru el însuşi.
— Dar tocmai ţi-am oferit unul!
— Ceva nu e în ordine, Buck. Întâlnirea pe tema religiei unice e
destul de insipidă şi, oricum, proiectul acela nu va funcţiona. Evreii
nu vor întâmpina niciun obstacol în calea reconstruirii Templului
lor pentru că ei sunt singurii cărora le pasa de asta. Trebuie să fiu
de acord cu tine că cei doi profeţi de la Zidul Plângerii ar fi un
subiect grozav, dar vreo opt oameni au murit încercând să se
apropie de ei. Sunt convins că fiecare jurnalist din lume le-a cerut
un interviu în exclusivitate, dar nimeni nu a avut curajul să se
ducă acolo. Toată lumea ştie cine va fi noul papă. Şi cui îi pasă
despre cercetările rabinului?!
— Stai un pic, Jim, spuse Buck. Vezi, acum ai un avantaj asupra
mea pentru că tu ştii cine va fi noul papă, iar eu nu.
— Hai să fim serioşi, Buck. Unde ai fost până acum? Toate
pariurile făcute cu cap mizează pe arhiepiscopul Mathews de…
 — Cincinnati? Chiar aşa? I-am luat un interviu pentru…
— Ştiu, Buck. L-am văzut. Toţi cei de aici au văzut articolul care
îţi va aduce următorul Pulitzer.
Buck tăcu. Oare, invidia nu avea limite?
Se părea că Borland realizase că mersese prea departe.
— Sincer vorbind, Buck, te admir. Articolul merită să fie citit.
Dar tu nu ai auzit că este pe cale de a fi ales papă?
— Nu.
— E un individ destul de isteţ. Are adeziunea tuturor, iar eu zic
că va câştiga cu siguranţă. Mulţi cred acelaşi lucru.
— Aşadar, de vreme ce îl cunosc, iar el are încredere în mine, nu
te deranjează ca acest subiect să facă parte din înţelegere?
— Oh, tu vrei ca acum să perfectăm înţelegerea, nu? îl întrebă
Jimmy.
— De ce nu?! Cât de tare îţi doreşti să scrii articolul de fond?
— Buck, crezi că eu nu ştiu că vei face parte din delegaţia O.N.U.
Pentru semnarea tratatului şi că vei purta o bluză, o pălărie sau
orice altceva care să aibă sigla Global Weekly?
— Aşadar, vei include asta în editorialul tău şi remarca:
„Redactorul temporar pe probleme religioase a avut şansa de a sta
alături de Secretarul General.”
— Nu e amuzant. Bailey nu îţi repartiza un subiect pentru ca,
mai apoi, să accepte ca altcineva să scrie articolul în locul tău.
— Vorbesc serios, Jimmy! Chiar insist.
— Nu ar mai trebui să fii capabil să porţi negocieri după ce ai
ratat întrevederea aceea cu Carpathia. Ce te face să crezi că Bailey
te va asculta? Acum eşti un simplu jurnalist, care lucrează la biroul
din Chicago.
Buck simţi că nu îşi mai putea stăpâni orgoliul şi, înainte să se
gândească de două ori, deschise gura:
— Da, sunt un simplu ziarist care deja a scris reportajul cel mai
important de săptămâna viitoare şi care a fost desemnat să îl scrie
şi pe următorul.
— Punct ochit, punct lovit!
— Îmi cer scuze, Jimmy. Am cam luat-o razna… Dar vorbesc
serios în legătură cu această ofertă. Nu exagerez ca să te fac să crezi
că subiectele tale sunt mai importante decât reportajul meu. Cred
într-adevăr că incidentele pe teme religioase sunt subiecte mult mai
interesante decât semnarea tratatului.
— Stai un pic, Buck! Nu te numeri printre fraierii care cred în
teoriile profetice, apocaliptice, de genul „toate acestea au fost
prezise în Biblie”, nu-i aşa?
„Sunt chiar unul dintre aceştia”, îşi spuse Buck, însă nu îşi
permise să rostească asta cu voce tare.
— Cât de popular este acest punct de vedere? îl întrebă Buck.
— Tu ar trebui să ştii… Tu ai scris editorialul pe această temă.
— Articolul meu prezintă toate punctele de vedere.
— Da, dar i-ai inclus şi pe nebunii care cred în Înălţarea la Cer.
Le-ar plăcea să fie infirmate toate celelalte teorii, astfel încât să fie
validată varianta planului divin.
— Tu eşti redactorul pe probleme religioase, Jim. Au dreptate?
— Mie nu mi se pare că dispariţiile ar fi fost provocate de
Dumnezeu.
— Deci, există Dumnezeu…
— E un fel de a spune…
— De a spune ce anume?
— Dumnezeu este în noi toţi, Buck. Tu ştii părerea mea…
— Părerea ta nu s-a schimbat o dată cu dispariţiile?
— Nu.
— Se afla Dumnezeu în oamenii care au dispărut?
— Sigur că da.
— Aşadar, o parte din Dumnezeu s-a dus?
— Buck, iei totul cuvânt cu cuvânt. Probabil că în continuare îmi
vei spune că tratatul cu Israelul demonstrează faptul că Nicolae
Carpathia este Antihristul.
„Mi-ar plăcea la nebunie să reuşesc să te conving. Şi voi încerca
să te conving într-o bună zi”, gândi Buck.
— Ştiu că tratatul este deosebit de important, zise el. Poate că
este mai important decât şi-ar imagina unii, însă semnarea lui
reprezinte doar un spectacol. Existenţa unui acord a reprezentat
ştirea de senzaţie, iar aceasta deja a fost prezentată.
— Semnarea poate fi un spectacol, însă merită să i se consacre
un reportaj, Buck. De ce nu ai crezut că i-aş face faţă?
— Spune-mi că eşti de acord ca eu să îţi preiau toate celelalte
subiecte şi voi face în aşa fel încât să primeşti articolul de fond.
— Sunt de acord.
— Vorbeşti serios?
— Bineînţeles că vorbesc serios. Sunt convins că tu crezi că m-ai
tras în piept, însă nu sunt un copil, Buck. Nu îmi pasă de
importanţa acestui editorial în raport cu toate celelalte pe care le-ai
scris. Mi-ar face plăcere să îl am în carneţelul meu de amintiri, să îl
arat nepoţilor mei, ştii tu…
— Te înţeleg.
— Da, mă înţelegi. Tu ai toată viaţa înainte și vei scrie de două ori
mai multe articole de fond decât ai scris deja.

— Chloe! Vino încoace!

Rayford stătea în camera de zi, fiind prea şocat pentru a putea să
se aşeze jos. Deschisese televizorul şi dăduse de o ediţie specială a
ştirilor.
Chloe coborî scările în grabă.
— Trebuie să ajung la biserică, spuse ea. Ce se întâmplă?
Rayford îi făcu semn să tacă şi ascultară şi priviră ştirile
împreună. Un reporter C.N.N. Se afla la Casa Albă, de unde relata.
— Se pare că acest gest deosebit este rezultatul unei întâlniri
care s-a desfăşurat mai devreme, în cursul serii trecute, între
Nicolae Carpathia, Secretarul General al Naţiunilor Unite, şi
preşedintele Gerald Fitzhugh. Fitzhugh deja s-a dovedit a fi un
deschizător de drumuri în rândul şefilor de state datorită
sprijinului constant pe care l-a acordat noului Secretar General,
însă împrumutarea noului avion prezidenţial reprezintă fixarea
unui nou standard. Ieri după-amiază, Casa Albă a trimis actualul
avion prezidenţial la New York, pentru a-l aduce pe Carpathia la
Washington, iar astăzi oficialii au anunţat că primul zbor al noii
aeronave prezidenţiale va avea misiunea de a-l transporta pe
Carpathia, nu pe preşedinte.
— Ce?! întrebă Chloe.
— E vorba despre semnarea tratatului în Israel, spuse Rayford.
— Dar preşedintele va participa şi el, nu-i aşa?
— Da, dar va pleca la bordul vechii aeronave prezidenţiale.
— Nu înţeleg.
— Nici eu.
Reporterul C.N.N. Continuă:
— Persoanele sceptice spun ca există o înţelegere neoficială, însă
preşedintele însuşi a făcut această afirmaţie la Casa Alba, cu câteva
momente în urmă.
C.N.N.-ul prezentă un material filmat. Preşedintele Fitzhugh
părea tulburat:
— Negativiştii şi politicienii rapace vor comenta acest gest, spuse
preşedintele, însă americanii doritori de pace şi cei care s-au
săturat de convenţionalismul politic, îl vor aplauda. Noul avion este
minunat. L-am văzut. Sunt mândru de el. Este suficient de spaţios,
astfel încât să cuprindă atât delegaţia Statelor Unite ale Americii,
cât şi pe cea a Naţiunilor Unite, însă am considerat că ar fi potrivit
ca misiunea O.N.U. Să se afle la bordul lui în cursul acestui zbor
inaugural. Până când actualul Air Force One va deveni Air Force
Two, vom boteza noul 757 Global Community One şi i-l vom oferi
Secretarului General împreuna cu urările noastre de bine. A sosit
momentul ca lumea să se alăture acestui susţinător al păcii, iar eu
sunt mândru să fiu cel care deschide această cale prin intermediul
acestui gest neînsemnat. De asemenea, doresc să îi îndemn pe
colegii mei de pe întreg mapamondul să se gândească serios la
propunerea de dezarmare a lui Carpathia. În ţara noastră, apărarea
a fost un domeniu privilegiat timp de generaţii, dar sunt convins că
suntem cu toţii de acord că a venit vremea unei păci durabile, care
să nu fie menţinută pe calea armelor. În această privinţă, sper să vă
comunic decizia ţării noastre cât de curând.
— Tată, asta înseamnă că tu…
Însă Rayford îi făcu lui Chloe din nou semn să tacă deoarece
C.N.N.-ul întrerupea materialul pentru a prezenta în direct
răspunsul lui Carpathia de la New York.
Nicolae se uita direct la camera de luat vederi, de parcă ar fi vrut
să-l privească în ochi pe fiecare telespectator. Vocea lui era calmă şi
emoţionată.
— Aş dori să îi mulţumesc preşedintelui Fitzhugh pentru gestul
lui generos. Noi, membrii Naţiunilor Unite, ne simţim onoraţi şi îi
suntem recunoscători. De asemenea, aşteptăm cu nerăbdare
minunata ceremonie care va avea loc lunea viitoare la Ierusalim.
— Dar e extrem de şiret, spuse Rayford, dând din cap.
— Asta este slujba despre care îmi vorbeai. Tu vei pilota acel
avion?
— Nu ştiu. Presupun că da. Nu mi-am dat seama că vechiul Air
Force One va deveni Air Force Two, avionul vicepreşedintelui. Mă
întreb dacă îl pensionează cu adevărat pe actualul pilot. Dacă el va
pilota în continuare un 747, care va deveni Air Force Two, ce se va
întâmpla cu actualul pilot al Air Force Two?
Chloe ridică din umeri.
— Eşti sigur că nu vei accepta să pilotezi noul avion?
— Mai mult ca niciodată. Nu vreau să am de-a face cu Carpathia.
 Buck primi un telefon din partea lui Alice, secretara de la biroul
revistei Global Weekly din Chicago.
— Ar fi bine dacă ţi-ai putea instala două linii telefonice, de
vreme ce vei lucra acasă, spuse ea.
— Am două linii, spuse Buck. Dar una din ele este pentru
computerul meu.
— Domnul Bailey a tot încercat să te găsească, dar telefonul tău
era permanent ocupat.
— Dar de ce a mai sunat şi acolo? Ştie foarte bine că sunt acasă.
— Dar nu te-a sunat aici. Marge Potter vorbea la telefon cu Verna
şi i-a spus că Bailey te căuta fără succes.
— Pun pariu că Vernei i-a făcut plăcere chestia asta…
— Cu siguranţă. Numai că nu a dansat de bucurie. Crede că ai
din nou necazuri mari cu şeful.
— Mă îndoiesc.
— Ştii ce crede?
— De-abia aştept să aflu.
— Ea presupune că lui Bailey nu i-a plăcut articolul tău de fond
şi că are de gând să te concedieze.
Buck izbucni în râs.
— Nu e adevărat? întrebă Alice.
— Dimpotrivă, spuse Buck. Dar fă-mi un serviciu şi nu îi spune
asta Vernei!
Buck îi mulţumi lui Alice pentru că îi adusese lucrurile acasă în
ziua precedentă, nu îi spuse nimic despre confuzia pe care o făcuse
Chloe, crezând că Alice era logodnica lui, şi încheie convorbirea
pentru că dorea să îl sune pe Bailey. Dar, mai întâi de toate, vorbi
cu Marge Potter.
— Buck, deja îmi e dor de tine, spuse ea. Ce s-a întâmplat?
— Într-o zi îţi voi povesti totul, spuse el. Am auzit că şeful a
încercat să dea de mine.
— De fapt, am încercat eu în locul lui. Momentan, este ocupat cu
Jim Borland şi aud că se discută pe un ton cam ridicat. Nu cred că
l-am mai auzit vreodată pe Jim ridicând tonul.
— Dar pe Bailey l-ai auzit făcând lucrul ăsta?
Marge râse.
— Nu mai mult de două ori pe zi, îi răspunse. Oricum, îi voi
spune că l-ai căutat şi te va suna el.
— Poate că ar trebui să îi deranjezi, Marge. Întâlnirea lor ar putea
fi motivul pentru care a încercat să vorbească cu mine.
 Stanton Bailey preluă apelul aproape imediat:
— Williams, ai mult tupeu de vreme ce te comporţi ca un
redactor-şef, deşi nu eşti.
— Ce vreți să spuneţi, domnule?
— Repartizarea subiectelor pentru reportaje nu intră în
atribuţiile tale. Mai întâi, i-ai spus lui Borland că iniţial mă
gândisem să îi dau lui articolul pe tema semnării tratatului, iar,
apoi, te-ai dat bine pe lângă el, oferindu-te să preiei subiectele lui
de doi bani în schimbul articolului tău.
— Nu am făcut aşa ceva!
— Nu a făcut aşa ceva! strigă Borland.
— Nu pot ţine pasul cu voi doi, spuse Bailey. Spune-mi: ce se
întâmplă?

Chloe plecase să discute despre noua ei slujbă de la biserică, iar

Rayford se gândi să îl sune pe superiorul său. Earl Halliday dorea
să aibă veşti de la el cât mai repede şi, dacă Rayford nu l-ar fi sunat
cât de curând, Earl ar fi făcut-o în locul lui.
Ştirile de astăzi fuseseră elementul decisiv pentru răspunsul lui
Rayford. El nu putea să treacă cu vederea prestigiul de care ar fi
beneficiat în calitate de pilot al preşedintelui. Iar, în cazul în care ar
fi devenit pilotul lui Carpathia, acesta ar fi fost şi mai mare. Însă
motivele şi visurile lui Rayford se schimbaseră radical. El nu dorea
să devină pilotul avionului Air Force One – sau Global Community
One – pentru următorii şapte ani de zile.
Pe Rayford îl deranjase mărimea casei chiar şi pe vremea când
acolo locuiau patru oameni. Uneori însă se simţise mândru de ea.
Casa îi scotea în evidenţă statutul, poziţia sa socială, realizările.
Acum, ea era doar un loc pustiu. Era mulţumit pentru că o avea pe
Chloe acasă. Deşi nu ar fi avut nimic împotriva dacă ea s-ar fi întors
la facultate, el nu ar fi ştiut ce să facă în timpul său liber. Una era
să se gândească la tot ce era necesar ca să transporte în siguranţă
sute de oameni în timp ce se afla în aer şi altceva lipsa altor
activităţi acasă, exceptând masa şi somnul. Fără Chloe, locul putea
să devină de nesuportat.
Fiecare cameră, fiecare ornament, fiecare detaliu îi aminteau de
Irene. Din când în când, ceva anume îi ieşea în cale şi Raymie îi
reapărea în minte, de asemenea. Odată găsise una dintre
bomboanele preferate ale lui Raymie sub o pernă de pe canapea,
altă dată descoperise nişte cărţi de-ale lui sau o jucărie ascunsă în
spatele unui ghiveci cu flori.
Rayford devenise sentimental, însă acest lucru nu îl mai deranja.
Suferinţa lui era acum mai degrabă melancolică, decât dureroasă.
Cu cât se apropia mai mult de învăţăturile Domnului, cu atât îşi
dorea mai mult să fie alături de El, de Irene şi de Raymie, după A
Doua Venire.
Amintirile îl făceau să se simtă mai aproape de cei dragi cu
mintea şi cu sufletul. De vreme ce acum le împărtăşea credinţa, îi
înţelegea şi îi iubea şi mai mult. Atunci când regretele începeau să îl
copleşească, atunci când se simţea ruşinat de comportamentul său
din trecut, în calitate de soţ şi tată, Rayford se ruga pentru a-i fi
iertata ignoranţa.
Rayford se hotărî să gătească pentru Chloe în seara aceea. Urma
să îi pregătească unul dintre felurile de mâncare preferate – creveţi
cu sos de usturoi şi paste. Zâmbi. În ciuda defectelor pe care le
moştenise de la el, Chloe chiar era o persoană minunată. Chloe era
un exemplu clar al influenţei lui Hristos asupra oamenilor. Dorea
să îi spună asta, iar pregătirea cinei era unul din modurile de a o
face. Ar fi fost prea uşor să îi cumpere cadouri sau să o scoată în
oraş. Acum, Rayford dorea să facă el însuşi ceva pentru ea.
Rayford petrecu o oră cumpărând ingredientele necesare şi încă
o oră şi jumătate în bucătărie, preparând masa de seară şi
aşteptând ca ea să ajungă acasă. Îşi dădu seama că se comporta la
fel ca Irene şi îşi aminti expresia optimistă cu care ea îl întâmpina
aproape în fiecare seară. Presupunea că îi mulţumise şi o
complimentase pentru acest lucru de nenumărate ori. Însă doar
acum realiza ca Irene făcuse toate lucrurile acelea pentru el
datorită aceloraşi sentimente de dragoste şi devotament, pe care el
le nutrea acum faţă de Chloe.
Niciodată nu înţelesese acest lucru, iar tentativele lui nereuşite
de a-i face complimente fuseseră, probabil, văzute ca fiind de
complezentă. Acum nu mai avea cum să se revanşeze fată de Irene,
decât dacă ar fi ajuns şi el în rai, însoțit de Chloe.

Buck încheie conversaţia telefonică simultană cu Stanton Bailey

şi Jim Borland, întrebându-se de ce nu acceptase oferta lui
Carpathia de a conduce Chicago Tribune, aşa incit să evite astfel de
situaţii. Îşi convinsese interlocutorii că era sincer şi, în cele din
urmă, reuşi sa obţină aprobarea lipsită de entuziasm a bătrânului,
însă se întreba dacă merita să fie dezavantajat încă o dată. Scopul
lui era să realizeze conexiuni între subiectele religioase ca să îi
demonstreze lui Borland cum ar fi trebuit să își facă slujba şi,
totodată, să îl facă pe Bailey să realizeze cum ar fi trebuit să fie noul
redactor-şef.
Buck nu îşi dorea această poziţie, după cum nu şi-o dorise nici
atunci când Steve Planck demisionase, iar el se lăsase convins să îl
înlocuiască. Cu toate acestea, spera din tot sufletul ca Bailey să
găsească pe cineva care să transforme din nou munca în plăcere.
Scrise câte ceva la computer, schiţând unele dintre subiectele pe
care le primire în urma schimbului cu Jim Borland. Buck pornise
de la aceleaşi premise ca şi Borland atunci când investigase
subiecte senzaţionale. Dar lucrul acesta se întâmplase înainte de a
studia Scriptura, înainte de a afla rolul pe care Carpathia îl juca în
istoria omenirii.
Acum spera ca toate acestea se vor întâmpla în momentul
potrivit. Era posibil ca el să se afle în faţa evenimentelor care urmau
să ducă la împlinirea profeţiilor vechi de mii de ani. Indiferent dacă
acestea constituiau subiecte de prima pagina sau nu, evenimentele
ar fi contribuit în egală măsură la desfăşurarea istoriei ulterioare a
omenirii la fel ca şi tratatul cu Israelul.
Buck îl sună pe Steve Planck.
— Ai ceva să-mi spui? spuse Steve. Pot să îi comunic ceva
Secretarului General?
— Aşa îi spui? îl întrebă Buck uimit. Nu poţi nici măcar să îi
pronunţi numele?
— Am ales să nu o fac. E o chestiune de respect, Buck. Până şi
Hattie îi spune „domnule Secretar General” şi, dacă nu mă înşel, i
doi petrec la fel de mult timp împreună în particular ca şi la
serviciu.
— Nu răsuci cuţitul în rană. Ştiu foarte bine că eu am fost cel
care le-a făcut cunoştinţă unul cu celălalt.
— Îţi pare rău? I-ai oferit liderului mondial o persoană pe care o
adoră, iar lui Hattie i-ai schimbat viaţa în mod radical.
— De asta mă tem şi eu, spuse Buck, realizând că era pe cale de
a-şi exprima sentimentele adevărate în faţa unuia dintre confidenţii
lui Carpathia.
— Ea era o anonimă, Buck, iar acum participă la scrierea
istoriei.
Buck nu dorea să audă aşa ceva, dar nici nu avea de gând să îi
spună lui Steve ce anume voia să audă.
 — Aşadar, cum stau lucrurile, Buck?
— Nu sunt pe punctul de a lua o decizie astăzi, spuse Buck. Tu
ştii care e punctul meu de vedere.
— Nu te înţeleg, Buck. Care e problema? în ce constă
dificultatea? Oferta lui Carpathia reprezintă visul tău de o viaţă.
— Steve, eu sunt jurnalist, nu specialist în relaţii publice.
— Aşa îmi spui tu mie?
— Asta eşti, Steve. Nu e vina ta, dar nu pretinde ca eşti altceva.
Buck îşi jignise în mod evident prietenul.
— Da, bine, cum spui tu, spuse Steve. Tu m-ai sunat, deci ce
doreşti?
Buck îi povesti despre înţelegerea lui cu Borland.
— Mare greşeală, zise Steve, încă enervat. Îţi aminteşti că eu nu
i-am repartizat niciodată un articol de fond.
— Subiectul acesta nu ar trebui sa constituie un articol de fond.
Celelalte, cele de care mă voi ocupa eu, sunt cu adevărat
importante.
Steve ridică tonul:
— Acesta ar fi fost cel mai important articol de fond pe care l-ai fi
putut scrie vreodată! Evenimentul acesta va fi cel mai mediatizat
din istorie.
— Îmi spui una ca asta şi susţii în continuare că nu eşti un
specialist în relaţii cu publicul?
— Ce?! Cum?!
— O.N.U. Semnează un tratat de pace cu Israelul, iar tu
consideri că este un subiect mai important decât dispariţiile a
miliarde de oameni de pe glob?
— A, da, asta era… Sigur…
— „A, da, asta era… Sigur…” îl imită Buck. Şi te mai şi superi,
Steve! Adevăratul subiect este tratatul, şi nu ceremonia. Tu ştii
asta.
— Deci, vii?
— Bineînţeles că vin, dar nu voi veni împreună cu voi.
— Nu vrei să te afli la bordul avionului Air Force One?
— Poftim?
— Hai, domnule ziarist de renume internaţional. Pune-te la
curent cu noutăţile, omule!

Rayford aştepta cu nerăbdare ca fiica sa să ajungă acasă şi, în

acelaşi timp, de-abia aştepta ca nucleul de bază al Armatei
Pătimirilor să se reunească în acea seară. Chloe îi spusese că Buck
nu dorea să accepte slujba pe care i-o oferise Carpathia, după cum
nici Rayford nu dorea să accepte oferta Casei Albe. Dar nu se ştia
niciodată ce avea să decidă, până la urmă, Buck. Uneori, el privea
lucrurile dintr-o perspectivă diferită şi, de multe ori, chiar avea
dreptate. Rayford nu îşi putea imagina modul în care aceste
schimbări aveau să îşi facă loc în noua lor viaţă, însă dorea să
discute despre ele şi să se roage în legătură cu ele. Rayford se uită
la ceas. Cine ar fi trebuit să fie gata peste o jumătate de oră. Şi tot
atunci Chloe spusese că avea să ajungă acasă.

— Nu, spuse Buck. Nu aş vrea să călătoresc nici cu vechiul şi

nici cu noul Air Force One. Apreciez invitaţia de a face parte din
delegaţia O.N.U. Şi voi accepta să iau loc la masa tratativelor, dar
până şi Bailey e de acord asupra faptului că ar trebui să fiu trimis
acolo din partea revistei Global Weekly.
— I-ai spus lui Bailey despre propunerea noastră?
— Nu despre oferta de lucru, bineînţeles. Dar în ceea ce priveşte
oferta de a vă însoţi la semnarea tratatului, desigur.
— De ce crezi că excursia ta la New York s-a desfăşurat în secret,
Buck? Crezi că doream ca la Global Weekly să se ştie despre ea?
— Am crezut că nu doreaţi ca la revistă să se ştie că mi-aţi oferit
o slujbă şi nu ştie nimeni. Dar cum aş fi explicat prezenţa mea în
Israel şi participarea mea la semnarea tratatului?
— Ne-am închipuit că atunci nu ar mai fi contat pentru cel care
ar fi trebuit să devină fostul tău angajator.
— Nu îţi mai da cu presupusul, Steve, zise Buck.
— Nici tu.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Nu te aştepta ca o astfel de ofertă, care apare o dată în viaţă,
să mai rămână valabilă dacă vei refuza o invitaţie, la fel cum ai
făcut-o data trecută.
— Aşadar, oferta rămâne valabilă doar în cazul în care voi
accepta să fac parte din departamentul de relaţii publice.
— E un mod de a spune…
— Nu prea mă ajuţi să văd partea bună a lucrurilor, Steve.
— Ştii, Buck, nu sunt convins că eşti făcut pentru politica şi
jurnalismul de acest nivel.
— Sunt de acord cu tine în sensul că nivelul a scăzut
considerabil.
 — Nu asta am vrut să spun. Oricum, îţi aduci aminte predicţiile
tale referitoare la moneda unică? spuneai că nu se va întâmpla
niciodată? Uită-te mâine la ştiri, amice! Şi adu-ţi aminte că talentul
diplomatic al lui Nicolae Carpathia a făcut totul posibil.
Buck văzuse cum acţiona aşa-zisul talent diplomatic a lui
Carpathia. Probabil că în acelaşi fel îl convinsese pe preşedintele
Statelor Unite să îi cedeze noul 757, ca să nu mai vorbim despre
felul în care îi convinsese pe martorii unei crime să creadă că au
asistat la o sinucidere.
Venise timpul să îi povestească lui Bruce despre călătoria sa la
New York.

— Rayford, poţi să vii aici?

— Când, Earl?
— Chiar acum. Se întâmplă lucruri importante legate de noul Air
Force One. Ai auzit?
— Da, ştirile numai despre asta vorbesc.
— Tu trebuie numai să spui „da“ şi vei pilota avionul spre Israel,
avându-l pe Nicolae Carpathia la bord.
— Încă nu pot să iau o hotărâre.
— Ray, am nevoie de tine aici! Poţi să vii sau nu?
— Nu astăzi, Earl. Tocmai făceam ceva aici, deci care va trebui să
ne vedem mâine.
— Ce poate fi atât de important?
— E o problemă personala.
— Vrei să îmi spui că tocmai te gândeai la vreo altă ofertă?
— Mă gândeam la ceva, dar nu la o altă ofertă. Pregăteam cina
pentru fiica mea.
Rayford nu auzi nimic preţ de o clipă. În cele din urmă, Earl zise:
— Ray, sunt de acord că familia are prioritate. Numai Dumnezeu
ştie câţi piloţi au căsnicii proaste şi copii care le fac probleme. Dar
fiica ta…
— Chloe.
— Aşa, e destul de mare, încât să meargă la facultate, nu-i aşa?
Ar înţelege, n-am dreptate? Nu ar putea să amâne cina cu tata
pentru câteva ore dacă ar şti că s-ar putea ca el să obţină cea mai
bună slujbă din domeniul aviaţiei?
— Ne vedem mâine, Earl. Am cursa spre Baltimore mâine
dimineaţă şi mă întorc după-amiază, târziu. Putem să ne vedem
înainte de asta.
 — La ora 9.00?
— Bine.
— Rayford, dă-mi voie să te avertizez: dacă ceilalţi indivizi care
apar pe listă îşi doreau postul acela, acum cred că ar face orice
pentru noua ofertă. Poţi să pui pariu că îşi sună toate cunoştinţele,
că îşi adună toate recomandările, că încearcă să-şi pună pile şi tot
tacâmul.
— Bine. Poate că unul dintre ei va primi postul, iar eu nu va mai
trebui să mă îngrijorez în privinţa asta.
Earl Halliday părea agitat:
— Acum, Rayford… începu el. Însă Rayford nu îl lăsă să
continue.
— Earl, începând de mâine dimineaţă, hai să cădem de acord să
nu ne mai irosim reciproc timpul. Tu ştii răspunsul meu şi unicul
motiv pentru care nu ţi-am spus că acesta este definitiv îl constituie
faptul că m-ai rugat, în numele prieteniei noastre, să nu o fac.
M-am gândit la propunere, m-am rugat şi am vorbit despre ea cu
apropiaţii mei. Nu am de gând să mă las hărţuit sau să îmi fie
ruşine pentru decizia mea. Dacă voi refuza o slujbă pe care toţi
ceilalţi şi-o doresc, iar, mai apoi, îmi va părea rău. Asta va fi
problema mea.

Buck tocmai intra în parcarea Bisericii Oraşului Noii Speranţe în

timp ce Chloe ieşea. Cei doi îşi apropiară maşinile şi deschiseră
geamurile.
— Hei, fetiţo, ştii ceva despre biserica aceasta?
Chloe zâmbi.
— Doar că e aglomerată în fiecare duminică.
— Foarte bine. Voi veni şi eu să văd cum este. Aşadar, accepţi
slujba?
— Te-aş putea întreba acelaşi lucru.
— Dar eu am deja o slujbă.
— Se pare că şi eu am una, spuse ea. Astăzi am învăţat mai
multe decât am învăţat la facultate anul trecut.
— Cum a mers cu Bruce? Adică, i-ai spus că ştii că el ţi-a trimis
florile?
Chloe se uită peste umăr, ca şi cum i-ar fi fost teamă că Bruce ar
fi putut-o auzi.
— Trebuie să îţi povestesc totul când vom avea timp, zise ea.
— După întâlnirea din seara asta?
 Ea dădu din cap:
— M-am culcat târziu aseară. Ştii tu, din cauza unui tip…
— Chiar aşa?
— Da… Nu am putut să scap de el. Mi se întâmplă din ce în ce
mai des.
— Ne vedem mai târziu, Chloe.
Buck nu îl putea învinovăţi pe Bruce pentru interesul pe care
acesta îl manifesta faţă de Chloe. Pur şi simplu, i se părea ciudat
faptul că trebuia să concureze pentru o femeie cu noul său prieten
şi pastor.

— Miroase a ceea ce cred eu că miroase? îl întrebă Chloe

entuziasmată atunci când veni din garaj. Nu cumva ai gătit creveţi
cu sos de usturoi?
Intră în bucătărie şi îşi sărută tatăl.
— Mâncarea mea preferata! Cine vine în vizită?
— Oaspetele de onoare tocmai a sosit, spuse el. Nu ai prefera să
luăm masa în sufragerie? Ne-am putea muta acolo cu uşurinţă.
— Nu, aici e perfect. Cu ce ocazie?
— Cu ocazia noii tale slujbe. Povesteşte-mi totul!
— Tată! Ce se întâmplă cu tine?
— Pur şi simplu, îmi explorez latura feminină a personalităţii,
spuse el.
— Hai, te rog! se strâmbă ea. Orice numai asta nu!
În timpul cinei, Chloe îi spuse despre sarcinile pe care i le
repartizase Bruce şi despre investigaţii şi studiile pe care deja le
făcuse.
— Aşadar, ai de gând să faci asta?
— Să studiez şi să fiu plătită pentru că o fac? Cred că e o decizie
destul de uşoară, tată.
— Şi ce ai să îmi spui despre Bruce?
Ea dădu din cap, întrebătoare.
— Ce să-ţi spun despre Bruce?

11

Până când Rayford şi Chloe ajunseră să spele vasele, Rayford

aflase totul despre ciudata ei întrevedere cu Bruce.
— Şi nu a spus că el a trimis florile? o întreba Rayford.
— A fost atât de ciudat, tată! spuse ea. Am tot încercat să aduc
vorba despre singurătate şi despre cât de mult însemnăm unul
pentru celălalt, noi, toţi cei patru, şi nu părea interesat de subiect.
Era de acord că toţi avem nevoi, dar, apoi, schimba subiectul şi îmi
vorbea despre studiu sau despre cum aş fi putut să îl ajut. În cele
din urmă, i-am spus că voiam, pur şi simplu, să aflu cum stăteau
lucrurile cu relaţiile romantice în această perioadă şi mi-a spus ca
s-ar putea să dezbatem subiectul diseară. Mi-a zis că şi alţii l-au
întrebat acelaşi lucru în ultima vreme şi că el însuşi avea unele
nelămuriri, deci a cercetat problema.
— Poate că va recunoaşte diseară.
— Nu e o faptă pe care s-o recunoşti, tată. Nu mă aştept să îmi
mărturisească în fața ta şi a lui Buck că el este cel care mi-a trimis
florile. Dar poate că vom putea să ne dăm seama şi vom afla de ce a
făcut-o.

Buck încă se mai afla în biroul lui Bruce atunci când Chloe şi
Rayford sosiră Bruce începu şedinţa nocturnă a Armatei
Pătimirilor, cerând permisiunea tuturor celor de față pentru a
discuta evenimentele din viaţa fiecăruia dintre ei. Toţi fură de
acord.
După ce prezentă în câteva cuvinte ofertele primite de Buck şi de
Rayford, Bruce spuse că simţea nevoia de a mărturisi că
experimenta un sentiment de incompatibilitate cu rolul de pastor al
unei biserici pline de proaspeţi credincioşi.
— Mă simt stânjenit aproape zilnic. Ştiu că am fost iertat şi că
m-am îndreptat, dar faptul de a trăi o minciună treizeci de ani te
consumă şi, deşi Dumnezeu spune că păcatele noastre sunt
separate unele de altele la fel ca estul de vest, mie îmi este greu să
uit…
El recunoscu, de asemenea, că se simţea singur şi extenuat.
— Îmi este cu atât mai greu, cu cât simt nevoia să călătoresc şi
să iniţiez mici grupuri de „sfinţi ai pătimirilor”, cum îi numeşte
Biblia.
Buck ar fi vrut să îl întrebe de ce nu îi trimisese lui Chloe o
felicitare împreună cu florile, dar ştia că aşa ceva nu se cădea.
Bruce abordă tema ofertelor de muncă pe care Rayford şi Buck le
primiseră.
— Cred că vorbele mele vă vor şoca, deoarece încă nu mi-am
exprimat punctul de vedere, dar, dragii mei, cred că amândoi ar
trebui să vă gândiţi serios să acceptaţi aceste propuneri.
 Această afirmaţie provocă reacţii neaşteptate printre cei de faţă.
Era pentru prima dată când cei patru vorbeau atât de direct despre
probleme personale. Buck susţinea că nu şi-ar fi iertat-o niciodată
dacă ar fi abdicat de la principiile lui de jurnalist în favoarea
manipulării ştirilor şi a lui însuşi de către Nicolae Carpathia. De
asemenea, se arătă uimit de faptul că Rayford nu părea
impresionat de oferta ce i se făcuse şi era de acord cu Bruce în
privinţa faptului că ar fi trebuit sa o accepte.
— Domnule, spuse Buck, însuşi faptul că nu ai urmărit să obţii
un astfel de post este un semn bun. Dacă l-ai fi dorit, ştiind ceea ce
ştii acum, cu toţii am fi fost îngrijoraţi pentru soarta ta. Dar
gândeşte-te la oportunitatea de a te afla aproape de cei ce conduc.
— Care ar fi avantajul? îl întrebă Rayford.
— Poate că avantajul personal ar fi unul minim, spuse Buck, cu
excepţia remuneraţiei. Dar nu crezi că ar fi în avantajul nostru dacă
am avea o cale de acces la preşedinte?
Rayford îi spuse lui Buck că toţi se înşelau dacă credeau că
pilotul avionului prezidenţial ştia ceva mai multe decât cei care
citeau ziarele.
— Poate că ai dreptate în momentul de faţă, spuse Buck. Dar,
dacă Nicolae Carpathia chiar va cumpăra cele mai importante
trusturi de presă, un apropiat al preşedintelui s-ar afla printre
puţinii oameni care ar şti ce se întâmplă în realitate.
— Acesta este un motiv în plus pentru ca tu să accepţi să lucrezi
pentru Carpathia, spuse Rayford.
— Poate că eu ar trebui să accept oferta ta, iar tu pe a mea, spuse
Buck şi, în sfârşit, atmosfera se destinse.
— Vedeţi voi ce se întâmplă aici? făcu Bruce. Cu toţii evaluăm
mai clar şi mai raţional situaţia în care se află ceilalţi decât cea în
care suntem fiecare dintre noi.
Rayford chicoti:
— Vrei să spui că ne aflăm cu toţii în plin proces de autonegare.
Bruce zâmbi:
— Poate că da… Este posibil ca Dumnezeu să vă fi trimis toate
astea doar pentru a vă testa motivaţiile şi loialitatea faţă de El,
ţinând cont că ofertele par mult prea importante pentru a fi trecute
cu vederea.
Buck se întreba dacă Rayford ezita la fel de mult ca şi el în acel
moment. Fusese extrem de sigur că nu va accepta o astfel de
propunere venind din partea lui Carpathia. Acum nu ştia ce să mai
creadă. Chloe îi scoase din impas:
— Eu cred că amândoi ar trebui să acceptaţi ofertele.
Buck găsi ciudat faptul că Chloe aşteptase să ajungă la întâlnire
ca să îşi exprime opinia şi era evident că şi tatăl ei era mirat.
— Mi-ai spus că ar trebui să fiu deschis în privinţa tuturor
posibilităţilor, Chlo’, spuse Rayford. Crezi, cu adevărat, că ar trebui
să accept postul?
Chloe aprobă printr-o mişcare din cap:
— Problema nu o constituie preşedintele, ci Carpathia. Dacă este
cine credem noi că este – şi cu toții ştim cine este –, Carpathia va
deveni în scurt timp mai puternic decât preşedintele Statelor Unite.
Unul dintre voi sau amândoi ar trebui să se apropie de el cât mai
mult cu putinţă.
— Am mai fost în apropierea lui, zise Buck. Şi mi-a fost de-ajuns!
— De vreme ce te referi la integritate şi la siguranţa ta personala,
insistă Chloe, nu pot să nu ţin cont de îngrozitoarea experienţă pe
care ai avut-o, dar, dacă nu vom avea o persoană în interior, atunci
Carpathia va putea înşela pe oricine.
— Însă, de îndată ce voi dezvălui ceea ce se întâmplă cu
adevărat, el mă va elimina, spuse Buck.
— Poate că da. Dar poate că Dumnezeu te va ţine în paza Lui.
Poate că tot ce vei putea face va fi să ne spui ce se întâmplă cu
adevărat ca să le putem transmite credincioşilor.
— Ar trebui să renunţ la toate principiile mele ca jurnalist.
— Iar acestea sunt mai presus de responsabilităţile pe care le ai
fată de fraţii şi surorile tale întru Hristos?
Buck nu ştiu cum să-i răspundă. Acesta era unul dintre lucrurile
care îi plăceau atât de mult la Chloe. Însă independenta şi
integritatea îi fuseseră temeinic insuflate încă de la începutul
carierei lui de jurnalist, încât îi era aproape imposibil să creadă că
ar putea deveni cu totul altcineva. Ideea de a poza în publicist,
când, de fapt, ar fi fost doar angajatul lui Carpathia, depăşea
puterea imaginaţiei sale.
Bruce interveni şi se concentră asupra lui Rayford. Buck se
bucura pentru că nu mai era în centrul atenţiei, dar înţelegea
perfect ce simţea pilotul în momentele acelea.
— Eu cred că decizia ta e mult mai simplă, Ray ford, zise Bruce.
Tu poţi să pui nişte condiţii, cum ar fi, de exemplu, să ţi se permită
să locuieşti aici, de vreme ce asta contează atât de mult pentru tine,
şi vei vedea cât de serioşi sunt în privinţa ofertei.
 Rayford era tulburat. Se uită la Buck:
— Dacă am vota în această privinţă, raportul voturilor ar fi de
trei la unu în favoarea voastră?
— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, spuse Buck. Se pare că
suntem singurii care consideră, fiecare pentru sine, că nu ar trebui
să acceptăm aceste posturi.
— Poate că tu ar trebui să o faci, făcu Rayford, pe jumătate în
glumă.
Buck izbucni în râs:
— Să zicem că aş putea accepta faptul că am fost orb sau cel
puţin miop.
Rayford nu ştia ce anume ar fi fost dispus să accepte şi spuse
asta cu voce tare. Bruce sugeră ca ei toţi să îngenuncheze şi să se
roage – ceea ce fiecare făcu, însă pe cont propriu, nu în grup.
Pastorul îşi aduse scaunul în faţa biroului şi cu toţii se întoarseră şi
îngenuncheară. Faptul că îi auzea pe ceilalţi rugându-se îl mişca
profund pe Rayford. Îşi dorea ca Dumnezeu să îi spună cu voce tare
ce anume să facă, dar, atunci când se ruga, el îi cerea să simplifice
lucrurile pentru ei toţi.
În timp ce Rayford îngenunchea, el realiză că voinţa sa trebuia să
se supună – din nou – lui Dumnezeu. Trebuia să facă asta în fiecare
zi, să renunţe la tabieturile sale, cărora le rezerva atât de mult timp.
Rayford se simţea atât de mic, atât de neînsemnat în faţa lui
Dumnezeu, încât i se părea că nu reuşea să dea dovadă de
suficientă umilinţă. Se chircea, se ghemuia, îşi îndesa bărbia în
piept şi totuşi se simţea mândru, orgolios. Bruce se ruga cu vocea
tare, dar, deodată, se opri, iar Rayford îl auzi plângând în tăcere.
Simţi un nod în gât. Îi era dor de familia sa, dar era profund
recunoscător pentru că o avea pe Chloe, pentru şansa care i se
oferise, pentru aceşti prieteni.
Rayford îngenunchease acolo, în faţa scaunului lui,
acoperindu-şi fața cu mâinile şi rugându-se tăcut. Dorinţa lui
Dumnezeu era şi dorinţa lui, chiar dacă el, ca om, nu reuşea s-o
înţeleagă. Sentimentul copleşitor al nimicniciei aproape că îl strivea
şi se întinse pe podea, zăcând cu fata în jos, pe covor. Gândul că ar
arăta ridicol îi trecu prin minte, dar îl îndepărtă de îndată. Nimeni
nu îl privea, nimeni nu era curios. Iar dacă cineva ar fi crezut că
experimentatul pilot de avion îşi mortificase simţurile, nu s-ar fi
înşelat.
Rayford era întins pe podea, cu dosul palmelor pe covorul aspru
şi cu fata ascunsă în mâini. Din când în când, unul dintre cei
prezenţi se ruga cu voce tare pentru scurt timp, iar Rayford realiza
ca toţi se aflau cu fata la pământ.
Rayford pierdu şirul clipelor, dându-şi seama vag că timpul
trecea fără ca nimeni să rostească vreun cuvânt. Niciodată nu mai
simţise atât de acut prezenta lui Dumnezeu. Aşadar, acesta era
sentimentul de a te afla într-un loc plin de sfinţenie; era ceea ce
simţise Moise atunci când Dumnezeu i-a spus să îşi scoată
încălţările. Rayford dorea să se afunde în covor, să intre într-o
crăpătura din podea şi să se ascundă acolo, în tata sfinţeniei și
puterii nelimitate a lui Dumnezeu.
Nu ştia prea bine cât de mult timp petrecuse acolo, rugându-se şi
ascultând. După o vreme, îl auzi pe Bruce ridicându-se şi
aşezându-se, murmurând un imn. În curând, toţi începură să
cânte şi îşi reluară locurile pe scaune. Toţi aveau lacrimi în ochi. În
cele din urmă, Bruce vorbi:
— Am trăit cu toţii o experienţă neobişnuită, spuse el. Cred că ar
trebui să întărim aceasta cu un nou jurământ în faţa lui Dumnezeu
şi a noastră. Dacă mai există ceva de mărturisit şi care să fie iertat,
să nu plecăm de aici înainte de a o face! Chloe, seara trecută ai
făcut nişte supoziţii dure, dar ambigue.
Rayford o privi pe Chloe.
— Îmi cer scuze, zise ea. A fost o neînţelegere care s-a rezolvat
acum.
— Nu trebuia să purtăm o discuţie despre puritatea sexuală în
timpul Pătimirilor?
Ea zâmbi:
— Nu, cred că avem cu toţii o idee despre acest subiect. Totuşi,
ar mai fi ceva de clarificat şi îmi pare rău că trebuie să fac asta de
faţă cu toată lumea…
— E în ordine, o linişti Bruce. Spune ce ai de spus.
— Am primit nişte flori din partea unei persoane anonime şi
vreau să aflu dacă au fost trimise de cineva care se află în această
încăpere.
Bruce îşi mută privirea:
— Buck?
— Nu am fost eu, spuse Buck, făcând o grimasă. Eu am fost cu
ceva timp în urmă suspectat.
Atunci când Bruce se uită la el, Rayford zâmbi şi negă, dând din
cap.
 — În această situaţie, mai rămân eu, spuse Bruce.
— Tu? spuse Chloe.
— Nu am dreptate? Nu ai limitat lista suspecţilor la cei prezenţi
în această cameră?
Chloe fu de acord.
— Cred că ar fi cazul să investighezi în continuare, spuse Bruce,
roşind. Nu am fost eu, dar mă simt flatat pentru că m-ai suspectat.
Aş vrea să-mi fi trecut prin cap aşa ceva…
Mirarea lui Rayford şi a lui Chloe fu evidentă, deoarece Bruce
începu imediat să se explice:
— O, nu am intenţionat să spun ceea ce credeţi voi. Pur şi
simplu… Cred că a trimite flori cuiva e un gest minunat şi sper că a
fost un gest încurajator, indiferent cine ţi le-a trimis.
Bruce păru uşurat atunci când schimbă subiectul şi reveni la
predica sa. O lăsă pe Chloe să le prezinte câteva dintre rezultatele
investigaţiilor ei din acea zi. La ura 22.00, atunci când toţi se
pregăteau să plece, Buck se întoarse spre Rayford şi îi spuse:
— Oricât de minunat a fost momentul rugăciunii, nu am primit
nicio indicaţie referitoare la ce ar trebui să fac.
— Nici eu.
— Voi doi sunteţi singurii.
Bruce se uită la Chloe, care dădu din cap:
— Nouă ne este foarte clar ce ar trebui să faceţi. Şi fiecăruia
dintre voi îi este clar ceea ce ar trebui să facă celălalt. Dar nimeni
nu poate să ia decizii în locul vostru.
Buck o conduse pe Chloe afară din biserică.
— A fost fantastic, spuse ea.
El o aprobă:
— Nu ştiu ce m-aş face fără voi toţi.
— Fără noi toţi? Chloe zâmbi: Nu puteai să te abţii şi să nu
vorbeşti la plural, nu-i aşa?
— Cum aş putea să fac o afirmaţie atât de îndrăzneaţă în faţa
unei persoane care are un admirator secret?
Ea îi făcu cu ochiul:
— Poate că ar trebui să o faci.
— Acum serios, cine crezi că ar putea fi?
— Nici nu ştiu de unde să încep.
— Există chiar atât de multe variante?
— Vrei să spui atât de puţine. De fapt, nu există nici măcar una.
 Rayford începuse să se întrebe dacă Hattie Durham nu cumva
avea de-a face cu florile pe care le primise Chloe, însă nu intenţiona
să îi sugereze un asemenea lucru fiicei sale. Ce fel de idee trăsnită îi
trecuse lui Hattie prin minte ca să justifice un astfel de gest? Să fi
fost doar o altă farsă?
Miercuri dimineaţă, în biroul lui Earl Halliday din Aeroportul
O’Hare, Rayford avu surpriza de a-l întâlni pe însuşi preşedintele
companiei Pan-Con, Leonard Gustafson. El îl mai văzuse de două
ori înainte. Ar fi trebuit să îşi dea seama că se întâmpla ceva ciudat
de îndată ce coborâse din lift la etajul inferior. Locul arăta altfel.
Birourile era mai curate, cravatele tuturor perfect aranjate, lumea
părea mai ocupată, teancurile de dosare şi dezordinea dispăruseră.
Oamenii atotştiutori ridicară din sprâncene atunci când Rayford
înaintă spre biroul lui Earl.
Gustafson, fost militar de carieră, era mai scund decât Rayford şi
mai subţire decât Earl, dar chiar şi pentru el biroul lui Earl era prea
mic. În încăpere fusese adus un scaun în plus însă, atunci când
Rayford intră, Gustafson sări în picioare, cu trenciul atârnându-i
pe unul din braţe, şi îi strânse mâna lui Rayford.
— Steele, băiete, ce mai faci? îl întrebă el, arătându-i un scaun
de parcă s-ar fi aflat în biroul său. A trebuit să vin astăzi la Chicago
pentru altă problemă, dar atunci când am aflat că trebuie să te vezi
cu Earl, am vrut să fiu aici, să te felicit, să te degrevez de obligaţii şi
să îţi urez toate cele bune.
— De obligaţii?
— Nu te concediez, bineînţeles, însă vreau să te linişteşti. Poţi să
fii sigur că nu îţi vom purta resentimente. Ai avut o carieră
remarcabilă, ba nu, glorioasă, la Pan-Con şi îţi vom simţi lipsa, dar
suntem mândri de tine.
— Comunicatul este deja redactat? întrebă Rayford.
Gustafson râse puţin prea tare:
— Asta se aranjează imediat şi, desigur, vom face anunţul.
Slujba aceasta reprezintă încununarea carierei tale şi, totodată, a
noastră. Tu eşti omul nostru, iar acum vei fi omul lui. Mai mult nu
se poate, nu-i aşa?
— Ceilalţi candidaţi au renunţat?
— Nu, însă este suficient să spun că avem informaţii din interior
că postul îţi aparține dacă îl vrei.
— Cum de s-au întâmplat toate astea? Cineva vă datora ceva?
— Nu, Rayford! Asta-i nebunia. Trebuie să ai prieteni în locuri
sus-puse.
— Nu chiar. Nu am avut niciun contact cu preşedintele şi nu
cunosc pe nimeni care să facă parte din personalul lui.
— Se pare că ai fost recomandat din partea administraţiei lui
Carpathia. Îl cunoşti?
— Nu l-am văzut niciodată.
— Dar ştii pe cineva care îl cunoaşte?
— Da, de fapt, cunosc pe cineva, murmură Rayford.
— Atunci ai jucat cartea la momentul potrivit, spuse Gustafson.
El îl bătu pe umăr pe Rayford:
— Eşti potrivit pentru postul acesta, Steele. Te asigur de
gândurile noastre bune.
— Aşadar, nu voi putea refuza oferta nici dacă aş vrea să o fac?
Gustafson se aşeză, aplecându-se înainte şi rezemându-şi
coatele pe genunchi:
— Earl mi-a spus că ai avut unele ezitări. Nu face greşeala vieţii
tale, Rayford! E ceea ce îţi doreşti! Ştii că îţi doreşti asta! De tine
depinde. Oricare persoană de pe listă ar da orice pentru postul
ăsta.
— E prea târziu ca să mai fac greşeala vieţii mele, zise Rayford.
— Şi care a fost aceea? îl întrebă Gustafson, însă Rayford văzu
cum Earl îi atinse acestuia braţul, de parcă i-ar fi reamintit că avea
de-a face cu un fanatic religios, care credea că ratase oportunitatea
de a ajunge în rai. Ah, da, aceea… Vreau să spun, cea mai mare
greşeală pe care ai face-o după aceea, adăugă Gustafson.
— Domnule Gustafson, cum poate Nicolae Carpathia să îi spună
preşedintelui Statelor Unite cine ar trebui să îi piloteze avionul?
— Nu ştiu! Cui îi pasă?! Politica e politică, indiferent dacă la
putere sunt democraţii sau republicanii în această ţară sau
social-democraţii ori comuniştii în alta.
Rayford se gândi ca analogia era cam anapoda, dar nu putu să
conteste logica ei:
— Aşadar, cineva cedează ceva în schimbul a altceva. Iar eu sunt
un simplu angajat.
— Dar asta nu e valabil pentru noi toţi? se miră Gustafson.
Carpathia este agreat de toţi. Se pare că el se află undeva, deasupra
jocurilor politice. Dacă ar fi să îmi dau cu părerea, aş spune că
preşedintele i-a împrumutat noul 757 numai pentru că îi place de
el.
„Da, iar eu sunt iepuraşul de Paşte”, gândi Rayford.
 — Deci, vei accepta oferta?
— Niciodată nu s-au făcut presiuni asupra mea pentru a părăsi
un serviciu.
— Dar nu se fac presiuni asupra ta, Rayford! Noi, cei de aici, te
iubim. Pur şi simplu, nu putem concepe ca unuia dintre cei mai
buni piloţi ai noştri să nu îi revină cea mai bună slujbă din
domeniul aviaţiei.
— Dar cum rămâne cu dosarul meu? A fost înregistrată o
plângere împotriva mea.
Gustafson zâmbi cu complicitate:
— O plângere? Nu ştiu nimic despre asta… Nu-i aşa, Earl?
— Nu a ajuns nimic pe biroul meu, domnule, zise el. Şi, dacă ar fi
ajuns, sunt convins că nu ar fi fost periculoasă şi ar fi fost clasată
în cel mai scurt timp posibil.
— Apropo, Rayford, spuse Gustafson, îl cunoşti pe Nicholas
Edwards?
Rayford aprobă, dând din cap.
— Sunteţi prieteni?
— Mi-a fost secund de câteva ori. Da, mi-ar plăcea să cred că
suntem prieteni.
— Ai auzit că a fost promovat la gradul de căpitan?
Rayford negă. „Politica asta…” gândi el, dezamăgit.
— Frumos, nu-i aşa? spuse Gustafson.
— Foarte frumos, spuse Rayford, în timp ce simţea că totul se
învârte cu el.
— Mai există vreun alt obstacol în calea ta? îl întrebă Gustafson.
Rayford văzu cum opţiunile dispăreau una câte una:
— Deşi nu vreau să spun că voi accepta, cel puţin vreau să
locuiesc la Chicago.
Gustafson făcu o grimasă şi dădu din cap:
— Earl mi-a povestit despre asta. Nu înţeleg… Credeam că vei
dori să pleci de aici, că vei dori să te afli cât mai departe de locurile
ce-ţi amintesc de soţia ta şi de cealaltă fiică.
— Fiu…
— Da, băiatul care era la facultate.
Rayford nu îl mai corectă, dar îl văzu pe Earl cum se retrăgea.
— Oricum, vei putea să o îndepărtezi pe fiica ta de persoana care
o urmăreşte, indiferent cine ar fi aceasta, şi…
— Poftim?
— … şi îţi vei putea cumpăra o casă frumoasă în apropierea
Washington-ului.
— Cineva o urmăreşte?
— Ei, bine, poate că nu e chiar atât de evident încă, Rayford, dar
eu, unul, nu aş vrea ca fiica mea să primească mesaje din partea
unei persoane anonime, de orice fel ar fi acele mesaje…
— Cum se face că dumneavoastră…?
— Vreau să spun, Rayford, că nu ţi-o vei ierta niciodată dacă
ceva i s-ar întâmpla fetiţei tale, mai ales dacă ai fi avut şansa de a o
îndepărta de persoana care o ameninţa.
— Fiica mea nu e urmărită sau ameninţată! Despre ce vorbiţi?
— Mă refer la trandafiri sau la ce fel de flori au fost ele. Ce a vrut
să spună gestul?
— Şi eu aş vrea să ştiu asta. Din câte ştiu eu, numai trei oameni,
în afară de persoana care a trimis trandafirii, ştiu că a primit flori.
Cum aţi aflat dumneavoastră?
— Nu îmi aduc aminte. Cineva pur şi simplu a menţionat că,
uneori, o persoană are un motiv de a pleca, după cum are un motiv
de a profita de o oportunităţi.
— Dar, dacă nu mă forţaţi, eu nu am niciun motiv să plec.
— Nici chiar dacă fiica ta ar fi hărţuită de cineva?
— Dacă cineva ar încerca să o hărţuiască, atunci ar putea să o
găsească la Washington la fel de uşor ca aici, observă Rayford.
— Totuşi…
— Nu-mi miroase a bine că dumneavoastră ştiţi toate astea.
— Nu renunţa la slujba vieţii tale pentru un mister
nesemnificativ.
— Pentru mine nu e nesemnificativ.
Gustafson se ridică în picioare:
— Nu sunt obişnuit să mă rog de oameni ca ei să facă ceea ce
doresc.
— Aşadar, dacă nu accept această ofertă, mă concediaţi?
— Aşa ar trebui, dar presupun că ne-ar da bătăi de cap un
proces intentat de tine după ce te-am încurajat să accepţi slujba de
pilot al preşedintelui.
Rayford nu avea nici cea mai mică dorinţă de a intenta un
proces, dar nu spuse nimic.
Gustafson se aşeză din nou:
— Fă-mi o favoare, spuse el. Du-te la Washington! Vorbeşte cu
oamenii aceia, poate chiar cu şefii de personal. Spune-le că vei
efectua cursa spre Israel pentru semnarea tratatului de pace. Apoi,
ia o decizie. Vrei să faci asta pentru mine?
Rayford ştia că Gustafson nu i-ar fi spus niciodată de unde aflase
despre florile pe care le primise Chloe şi îşi dădu seama că cel mai
bine ar fi fost dacă ar fi iscodit-o pe Hattie.
— Da, spuse Rayford în cele din urmă. Voi face asta.
— Bine! zise Gustafson, dând mâna atât cu Rayford, cât şi cu
Earl. Cred că situaţia este pe jumătate rezolvată. Earl, fă în aşa fel
încât cursa de azi spre Baltimore să fie ultima pentru Rayford
înainte de călătoria spre Israel. De fapt, va fi atât de aproape de
Washington, încât putem să punem pe altcineva să piloteze în locul
lui la întoarcere, pentru ca el să se poată întâlni cu cei de la Casa
Albă. Putem să aranjam asta?
— Deja am făcut-o, domnule.
— Earl, dacă ai fi cu zece ani mai tânăr, tu ai fi potrivit pentru
slujba asta, observă Gustafson.
Rayford văzu regretul întipărit pe faţa lui Earl. Gustafson nu
avea de unde să ştie cât de mult îşi dorise Halliday slujba asta. În
drum spre avion, Rayford îşi verifică cutia poştală. Acolo, printre
colete şi memorii, se găsea un bilet:

„Mulţumesc pentru sprijinul acordat promovării mele.

Apreciez asta foarte mult. Îţi urez noroc!
Comandantul Nicholas Edwards.”

Câteva ore mai târziu. Rayford părăsi carlinga Boeingului 747,

ajungând la Baltimore şi fiind întâmpinat de un agent de la
Pan-Con care îi înmână documentele care aveau să îl ajute să intre
la Casa Albă. La sosire, Rayford traversă în grabă terminalul. Un
agent de pază îl întâmpină, spunându-i pe nume, şi îi ură noroc.
Atunci când ajunse, în cele din urmă, în biroul asistentului unuia
dintre şefii de personal, Rayford specifică faptul că era de acord să
piloteze avionul numai pentru cursa spre Israel de lunea viitoare.
— Foarte bine, i se spuse. Noi deja am început să completam
fişele personale, testul FBI şi interviul pentru serviciile secrete. Ne
va lua ceva timp până vor fi gata, aşadar ne veți putea impresiona
atât pe noi, cât şi pe preşedinte fără a răspunde pentru viaţa
acestuia până în momentul când veţi trece toate probele.
— Mă puteți autoriza să pilotez avionul pentru Secretarul
General al O.N.U. Având la dispoziţie mai puţine date despre mine
decât aţi avea nevoie pentru preşedinte?
 — Exact. Oricum, deja aţi fost acceptat de cei de la O.N.U.
— Am fost acceptat?
— Da.
— De către cine?
— De către însuşi Secretarul General.

Buck vorbea la telefon cu Marge Potter, care se afla la sediul din

New York al revistei Global Weekly, când auzi ştirile. Comunitatea
internaţională avea să adopte dolarul drept monedă unică în
decurs de un an; planul avea să fie iniţiat şi patronat de către
Naţiunile Unite şi finanţat de o zecime din cota de unu la sută
pentru fiecare dolar, taxă percepută de O.N.U.
— Pare rezonabil, nu? întrebă Marge.
— Întreabă-l pe editorul financiar, Marge, spuse Buck. Asta
reprezintă cam un trilion de dolari pe an.
— Şi cam cât înseamnă un trilion de dolari?
— Mai mult decât ar putea număra oricâte dintre noi, oftă Buck.
Trebuia să faci nişte investigaţii referitoare la persoanele care ne-ar
putea aranja nişte întrevederi pentru interviurile pe teme religioase.
El o putea auzi cum răsfoia printre hârtii.
— Poţi să îi prinzi pe indivizii cu religia unică chiar aici, la New
York, zise ea. Vor pleca vineri, dar foarte puţini dintre ei se vor duce
în Israel. Cei cu problema privitoare la Templu vor fi în Israel
săptămâna viitoare. Vom încerca să îi contactăm pe cei doi nebuni
de la Zidul Plângerii, dar nu te baza prea mult pe asta.
— Voi risca.
— Şi unde doreşti să îţi trimitem rămăşiţele?
— Voi supravieţui.
— Toţi cei care au încercat au murit.
— Dar eu nu îi ameninţ, Marge. Eu îi ajut să îşi facă public
mesajul.
— Oricare ar fi acesta…
— Vezi de ce avem nevoie de un articol despre ei?
— Faci ce vrei cu viaţa ta, Buck.
— Mulţumesc.
— Şi ai face bine sa îl găseşti pe Cardinalul Mathews aici. Acum
se tot plimbă pe la reuniunile de la New York pe tema religiei unice,
apoi revine la Arhiepiscopia din Cincinatti, iar, imediat după
semnare; tratatului de lunea viitoare, se va îndrepta spre Vatican
pentru alegerea papei.
 — Dar se va afla la Ierusalim?
— O, da! Se zvoneşte că, în eventualitatea în care el va fi viitorul
papă, încearcă de pe acum sa îşi creeze legături la Ierusalim pentru
a reuşi să înalţe un altar imens sau ceva de genul ăsta. Dar catolicii
nu vor părăsi niciodată Vaticanul, nu-i aşa?
— Nu se ştie niciodată, Marge…
— Da, ai dreptate… De-abia dacă mai am timp să mă gândesc la
astfel de lucruri, de vreme ce fac cercetări pentru tine şi pentru
oricine altcineva de aici care nu îşi poate îndeplini munca de teren.
— Eşti formidabilă, Marge!
— Linguşeala o să te ajungă, Buck.
— Cum adică o să mă ajungă?
— Pur şi simplu o să te ajungă.
— Ce poţi să îmi spui despre rabin?
— Rabinul tău spune că refuză orice fel de întrevedere până în
momentul în care îşi va prezenta descoperirile.
— Şi când se va întâmpla asta?
— Astăzi a ajuns vestea că C.N.N.-ul îi acordă o oră întreagă de
emisie prin intermediul satelitului lui internaţional. Evreii vor
putea să îl vadă în întreaga lume în acelaşi timp. Dar, bineînţeles,
pentru unii dintre ei asta se va întâmpla în toiul nopţii.
— Şi când ar veni asta?
— Luni după-amiază, după semnarea tratatului, care va avea loc
la ora 10.00 dimineaţa, ora Israelului. Rabinul Ben-Judah intră în
emisie timp de o oră începând cu ora 14.00.
— E destul de viclean, de vreme ce va face prezentarea în timp ce
întreaga elită a presei mondiale se va afla la Ierusalim.
— Indivizii ăştia fundamentalişti sunt vicleni, Buck. Cel care,
probabil, va fi ales drept noul papă va participa la semnarea
tratatului, gudurându-se pe lângă evrei. Acest rabin se crede atât
de important, încât semnarea tratatului va fi pusa în umbra de
citirea proiectului lui de cercetare… Fii convins că nu îmi voi
schimba preferinţele în materie de programe de televiziune, Buck.
Vreau să fiu absolut sigură că voi rata această transmisiune.
— Hai, fii serioasă, Marge! Ne va spune cum să îl identificăm pe
Mesia!
— Dar eu nu sunt evreică!
— Nici eu, dar vreau să fiu capabil să îl recunosc pe Mesia. Tu nu
ai vrea?
— Vrei să devin serioasă şi să îţi spun adevărul de data asta,
Buck? Eu cred că l-am văzut pe Mesia. Eu cred că ştiu cine e. Dacă,
într-adevăr, există un trimis al lui Dumnezeu pentru a salva lumea,
atunci acesta este noul Secretar General al Naţiunilor Unite.
Buck se cutremură.

Rayford fusese înscris pe lista pasagerilor la clasa întâi, având

priorităţi pentru următoarea cursă Baltimore-Chicago. El o sună pe
Chloe din aeroport şi îi comunică motivul pentru care avea să
ajungă mai târziu decât se aştepta.
— Hattie Durham tot încearcă să te găsească.
— Ce doreşte?
— Încearcă să aranjeze o întâlnire între tine şi Carpathia înainte
ca tu să devii comandant de zbor pe avionul lui.
— Eu doar voi pilota cursa de Tel Aviv dus-întors. De ce trebuie
să mă mai şi întâlnesc cu el?
— Mai degrabă, el simte că trebuie să te cunoască. Hattie i-a
spus că eşti creştin.
— Minunat! Nu va avea niciodată încredere în mine.
— Probabil că o să fie cu ochii pe tine.
— Oricum, intenţionam să vorbesc personal cu Hattie. Când
vrea să mă vadă?
— Mâine.
— Viaţa mea devine prea complicată dintr-o dată. Ce s-a mai
întâmplat cu tine?
— Astăzi am mai primit ceva din partea admiratorului meu
secret, zise ea. De data asta, sunt nişte bomboane.
— Bomboane! exclamă Rayford, înspăimântat de insinuările lui
Leonard Gustafson. Nu ai mâncat niciuna, nu?
— Nu încă. De ce?
— Nu te atinge de bomboanele alea până când nu afli de la cine
sunt.
— Of, tată!
— Nu se ştie niciodată, scumpa mea… Te rog, nu îţi asuma
riscuri inutile.
— Bine, dar să ştii că sunt bomboanele mele preferate. Şi sunt
apetisante.
— Nici măcar să nu le deschizi până când nu aflăm, mă auzi?
— Bine, dar şi tu vei vrea câteva. Sunt exact bomboanele pe care
mi le aduci tu întotdeauna de la magazinul acela.
— Bomboane cu mentă marca Windmill, de la Holman
Meadows?
— Exact.
Asta era culmea impertinenţei! Rayford îi spusese de
nenumărate ori lui Hattie că trebuia să cumpere bomboane cu
mentă de la acel magazin în timpul escalelor pe care le făceau la
New York. Ea chiar îl însoţise de câteva ori. Aşadar, Hattie nici
măcar nu încerca să mascheze faptul că ea îi trimitea lui Chloe
cadourile misterioase. Dar ce sens aveau toate astea? Gestul ei nu
părea un răspuns adecvat la comportamentul lui elegant faţă de ea.
Şi ce legătură avea totul cu Chloe? Se afla Carpathia în spatele
acestor lucruri atât de lipsite de imaginaţie?
Un singur lucru era sigur: Rayford trebuia să afle totul.

Buck se simţea din nou ca odinioară. Viaţa lui fusese atât de

agitată din momentul dispariţiilor, încât se întrebase dacă va mai
reveni vreodată la ritmul frenetic cu care era obişnuit. Itinerarul lui
spiritual reprezentase ceva, însă retrogradarea şi mutarea lui
fuseseră chestiuni de un cu totul alt calibru. Însă acum se părea că
reintra în graţiile conducerii revistei Global Weekly şi se folosise de
instinct pentru a obţine subiectele pe care el le considera drept cele
mai importante din lume.
Buck stătea în proaspătul lui birou de acasă şi trimitea faxuri,
e-mail-uri, dădea telefoane, lucra cu Marge şi cu reporterii de la
Weekly şi, în acelaşi timp, îşi făcea rost de oameni de legătură. Avea
de intervievat foarte mulţi oameni într-o perioadă foarte scurtă şi
toate evenimentele păreau că se desfăşoară simultan.
Deşi o parte din el era îngrozită de ceea ce se întâmplase, Buck se
bucura de repeziciunea cu care se petrecea totul. El dorea cu
disperare să dezvăluie şi familiei sale adevărul. Tatăl şi fratele lui
nu voiau să audă absolut niciun cuvânt şi, dacă nu ar fi avut o
ocupaţie care să îl solicite şi care să fie interesantă în acelaşi timp,
acest fapt l-ar fi scos din minţi.
Buck avea la dispoziţie doar câteva zile înainte de şi după
semnarea tratatului pentru a-şi definitiva articolele. Se părea că
întreaga lui viaţă se derula accelerat, în timp ce încerca să facă
toate pe care le putea face în cei şapte ani care mai rămăseseră. Nu
ştia cum aveau să arate raiul sau lumea, deşi Bruce încerca să le
explice asta şi lui, şi lui Rayford sau lui Chloe. Aştepta cu
nerăbdare A Doua Venire şi domnia de o mie de ani a lui Hristos pe
pământ. Însă, în mintea lui, până când avea să afle şi să înveţe mai
multe, orice lucru normal pe care ar fi încercat să îl realizeze – cum
ar fi să facă investigaţii şi să scrie reportaje, să se lase în voia
iubirii, să se căsătorească, poate să aibă un copil – trebuia făcut cât
de curând posibil.
Chloe era cel mai bun lucru care i se întâmplase în noua lui
viaţă. Dar avea de acordat timp unei relaţii care promitea să fie mai
mult decât tot ceea ce experimentase el vreodată? Ea era deosebită
faţă de orice altă femeie pe care o cunoscuse, dar nu putea să
spună exact în ce consta diferenţa. Credinţa ei o îmbogăţise
spiritual şi o transformase într-o persoană noua, dar el fusese atras
de ea înainte ca vreunul dintre ei să îl descopere pe Hristos.
Ideea că întâlnirea lor făcea parte din planul divin îl copleşea. Cât
de mult îşi dorea să o fi întâlnit în urmă cu ani de zile, astfel încât
să fi fost împreună în momentul Înălţării la Cer! Dacă era sa îşi
petreacă timpul cu ea înainte de a pleca spre Israel, atunci trebuia
să o facă chiar din ziua aceea.
Buck se uită la ceas. Mai avea timp să dea un telefon, apoi avea
să o sune pe Chloe.

Rayford moțăia cu căştile pe urechi la clasa întâi. Imaginile de la

ştiri umpleau ecranul din faţa sa, dar îşi pierduse interesul faţă de
reportajele referitoare la valurile de crime din Statele Unite. În
sfârşit, numele lui Carpathia îl trezi. Consiliul de Securitate al
Naţiunilor Unite se întrunise timp de câteva ore în fiecare zi pentru
a finaliza planurile referitoare la moneda unică şi la dezarmarea în
masă promovate de Secretarul General. Iniţial, ideea era ca
nouăzeci la sută dintre arme să fie distruse, iar restul de zece la
sută să fie donat Naţiunilor Unite. Acum, fiecare ţară membră urma
să contribuie cu soldaţii proprii la forţele de menţinere a păcii ale
Naţiunilor Unite.
Carpathia îl rugase pe preşedintele Statelor Unite să accepte
funcţia de preşedinte al comisiei pentru verificări, fapt ce provocase
controverse. Fitzhugh declarase că inamicii Statelor Unite erau
părtinitori şi că nu erau demni de încredere şi se asigurase că
aceştia distrugeau armamentul de care dispuneau, în timp ce
Statele Unite îl depozita pe al său.
Carpathia însuşi abordase aceste subiecte în felul lui direct şi
plin de înţelegere. Rayford tremura şi asculta. Cu siguranţa că ar fi
avut încredere în acest om şi l-ar fi susţinut dacă nu ar fi fost
creştin.
 — Statele Unite întotdeauna au apărat pacea, spuse Carpathia.
Încă o dată, ele vor servi drept exemplu prin distrugerea
armamentului pe care îl posedă şi prin expedierea restului de zece
la sută la Noul Babilon. Naţiunile lumii vor putea veni şi inspecta
Statele Unite pentru a se asigura că acestea au respectat în
totalitate prevederile pactului de dezarmare, iar, apoi, vor proceda
în mod similar. Aş dori să mai adaug că acest proiect de mare
amploare şi importanta va fi îndeplinit în ani de zile. Vor exista ţări
unde lenta desfăşurare a planului de dezarmare va fi motivată prin
faptul că se respectă un anumit protocol procedural, însă noi nu
trebuie să permitem ca aşa ceva să se întâmple. Statele Unite ale
Americii vor constitui exemplul şi nicio altă ţară nu va beneficia de
mai mult timp pentru a neutraliza armele de distrugere şi pentru a
dona cantitatea corespunzătoare decât S.U.A. Până la inaugurarea
sediului Naţiunilor Unite de la Noul Babilon, armele se vor afla deja
acolo. Domnia păcii este aproape şi, în sfârşit, lumea se află pe
punctul de a deveni o comunitate globală.
Declaraţia lui Carpathia fu întâmpinată de aplauze frenetice,
chiar şi din partea reprezentanţilor presei.
Mai târziu, în timpul aceleiaşi emisiuni informative, Rayford văzu
un scurt reportaj despre noul Air Force One, un avion Boeing 757
care avea să fie adus pe Aeroportul Dulles din Washington, iar,
apoi, urma să fie trimis la New York, unde ar fi aşteptat zborul
inaugural „sub comanda unui nou comandant, a cărui identitate va
fi dezvăluită în curând. Noul pilot a fost ales dintr-o listă a celor mai
buni piloţi ai companiilor de zbor importante”.
În cadrul altor jurnale de ştiri, Carpathia fu citat cu o referire pe
care o făcuse la faptul că el şi membrii Consiliului Ecumenic ce-i
reunea pe toți conducătorii religioşi de pe glob vor face un anunţ
spectaculos în după-amiaza următoare.

Buck vorbi cu asistenta personală a arhiepiscopului de

Cincinatti, Peter Mathews.
— Da, este aici, dar se odihneşte. Va pleca mâine dimineaţă la
New York pentru a participa la întâlnirea finală a Consiliului
Ecumenic, iar, apoi, spre Israel şi Vatican.
— Pot să vin unde şi când va dori, spuse Buck.
— Vă voi suna peste o jumătate de oră şi vă voi da un răspuns
ferm, afirmativ sau negativ.
Buck o sună pe Chloe:
 — Momentan am la dispoziţie doar câteva minute, dar ne putem
întâlni numai noi doi, înainte de întrunirea din această seară?
— Sigur că da, dar ce s-a întâmplat?
— Nimic deosebit, zise el. Vreau doar să petrec puţin timp cu
tine, acum cât mai sunt disponibil.
— Disponibil? Aşa te autocaracterizezi?
— Da! Tu cum te autocaracterizezi?
— Presupun că şi eu sunt disponibilă. Asta înseamnă ca avem
ceva în comun…
— Ţi-ai făcut planuri pentru diseară?
— Nu. Tata va întârzia puţin. A avut un interviu la Casa Albă
astăzi.
— Adică va accepta oferta?
— Va pilota avionul în timpul cursei inaugurale şi, apoi. Va lua o
hotărâre.
— M-aş fi putut afla la bordul avionului…
— Ştiu.
— Vin să te iau ia ora 18.00? întrebă Buck.
— Mi-ar plăcea la nebunie.

12

După cum promisese, asistenta arhiepiscopului Mathews îi

telefonă lui Buck şi veştile fură de bun augur. Cardinalul fusese
atât de impresionat de interviul pe care i-l luase Buck pentru
articolul care urma să fie publicat, încât fusese de acord ca Buck să
îl însoţească în călătoria sa la New York de a doua zi dimineaţa.
Buck îşi rezervă un loc la ultima cursă de avion care pleca de pe
Aeroportul O’Hare spre Cincinnati în acea seară. El o surprinse în
mod plăcut pe Chloe, prezentându-se la întâlnire la ora 18.00 şi
aducându-i mâncare chinezească. Îi povesti planurile lui pentru
sfârşitul de săptămână care se apropia şi adăugă:
— Nu am vrut să pierdem timpul căutând un loc pentru a lua
masa.
— Tatăl meu va fi gelos atunci când va ajunge acasă, spuse ea.
Mâncarea chinezească îi place la nebunie.
Buck căută ceva în rucsacul lui voluminos, scoase o porţie în
plus şi zâmbi:
— Trebuie să îl facem fericit şi pe tatăl tău.
Buck şi Chloe se aşezară în bucătărie unde mâncară şi vorbiră
mai mult de o oră. Cei doi discutară despre multe lucruri – despre
copilăria lor, despre familiile lor, despre evenimentele importante
din viaţa lor, despre speranţele, temerile şi visurile lor. Pe Buck îl
încânta că o auzea pe Chloe vorbind pentru că nu numai ideile ei îi
plăceau, ci chiar şi vocea ei. El nu ştia dacă ea era cel mai bun
interlocutor pe care îl avusese vreodată sau, pur şi simplu, se
îndrăgostea de ea. „Probabil că ambele”, hotărî.
Rayford ajunse acasă şi îi găsi pe Buck şi pe Chloe aşezaţi în faţa
computerului lui Raymie, care nu mai fusese pus în funcţiune de
când se petrecuseră dispariţiile. În doar câteva momente, Buck şi
Chloe se conectaseră la Internet şi creaseră o adresă de e-mail.
— Acum poți să mă găseşti oriunde m-aş afla, spuse el.
Rayford îi lăsă pe Buck şi pe Chloe în faţa computerului şi se uită
cu atenţie la bomboanele cu menta de la Holman Meadows. Încă
mai erau învelite în staniol; fuseseră livrate de o companie cu o
reputaţie serioasă. Fuseseră trimise pe numele lui Chloe, dar nu
erau însoţite de niciun mesaj. Rayford observă că bomboanele nu
fuseseră atinse şi, chiar dacă veneau din partea lui Hattie Durham,
indiferent de motiv, ar fi fost lipsit de sens să nu se bucure de ele.
— Oricine ar fi persoana îndrăgostită de fiica ta, cu siguranţă are
gusturi rafinate, spuse Buck.
— Mulţumesc, îi răspunse Chloe.
— Voiam să spun că se pricepe la dulciuri.
Chloe se înroşi.
— Ştiu ce ai vrut să spui, făcu ea.

La insistenţa lui Rayford, Buck acceptă să îşi lase maşina în

garajul familiei Steele pe toată durata călătoriei. Buck şi Chloe
plecară devreme de la întrunirea Armatei Pătimirilor pentru a
ajunge la aeroport. Traficul era mai lejer decât se aşteptaseră,
aşadar ajunseră cu o oră mai devreme de decolare.
— Am mai fi putut sta la biserică, spuse el.
— Totuşi, trebuia să fim siguri, nu-i aşa? spuse ea. Nu îmi place
deloc să las lucrurile pe ultima sută de metri.
— Nici mie, spuse el, dar mi se întâmplă adesea. Poţi să mă laşi
la intrare.
— Nu mă deranjează să te conduc, atâta timp cât plăteşti tu taxa
pentru parcare.
— Vei putea ajunge la maşină în siguranţă la ora asta târzie?
— Am făcut-o de nenumărate ori, spuse ea. Sunt foarte mulți
paznici aici.
Ea parcă maşina şi se plimbară împreună prin sala de aşteptare.
Îşi aruncă peste umăr geanta de piele, care cuprindea toată averea
lui. Chloe se simţea stingheră, însă Buck n-o putea ruga să îl ajute
cu nimic. Nu ajunseseră să se țină de mână. Îşi continuară
plimbarea. De fiecare dată când el se întorcea pentru ca ea să audă
ce-i spunea, geanta lui se mişca şi baiera îi aluneca de pe umăr şi,
în cele din urmă, conveniră să nu mai discute până când ajungeau
la poarta de îmbarcare.
Buck termină cu toate formalităţile legate de călătorie şi află că
avionul avea să fie aproape gol.
— Mi-ar plăcea sa poţi veni cu mine, spuse el în şoaptă.
— Mie mi-ar plăcea… începu ea, dar se gândi că poate nu ar fi
trebuit să se oprească.
— Ce anume?
Ea dădu din cap.
— Şi tu ai vrea să poţi veni cu mine?
Ea încuviinţă, tot din cap.
— Dar nu pot şi nu o voi face şi să nu mai discutăm despre asta.
— Dar ce m-aş face cu tine? o întrebă. Te-aş băga în geantă?
Ea izbucni în râs.
Se aşezară în dreptul ferestrelor, uitându-se la hamalii şi la
controlorii de zbor de pe pistă. Buck se prefăcea că se uita pe
fereastră, dar, de fapt, se uita la imaginea lui Chloe reflectată în
geam, care se afla la câţiva centimetri de a lui. De câteva ori sesiză
că privirea ei se muta de la pistă, iscodind imaginea lui, iar el îşi
închipuia că se uitau unul în ochii altuia. „Ce visător sunt”, decise
el.
— Zborul va avea o întârziere de douăzeci de minute, îl anunţă
persoana de la ghişeu.
— Nu trebuie să te simţi obligata să rămâi, Chloe, spuse Buck.
Vrei să te conduc la maşină?
Ea râse din nou:
— Te îngrijorează aşa de tare parcarea aia mare? Uite cum stă
treaba, eu te aduc aici, aştept până când vei trece prin poarta de
îmbarcare, astfel încât să nu te plictiseşti între timp, iar, apoi, voi
aştepta până când te vei afla în siguranţă în avion. Îţi voi face din
mână când avionul va decola, mă voi preface că nu vreau să mai
plec, iar, apoi, când nu voi mai vedea urma avionului în aer, mă voi
aventura spre maşină.
 — Ce faci, inventezi poveşti pe măsură ce vorbeşti?
— Bineînţeles. Acum ia loc, relaxează-te şi gândeşte-te că eşti un
om care călătoreşte frecvent!
— Mi-aş dori să îmi pot imagina că nu sunt un astfel…
— Şi ai fi la fel de neliniştit gândindu-te la zbor. Ai mai avea
nevoie de mine aici?
— Oricum am nevoie de tine aici.
Ea privi în altă parte. „Ia-o mai uşor!” îşi spuse Buck. Era
amuzanta când îi evita privirea, dar simţea şi un fel de nesiguranţă.
El nu dorea să îi facă declaraţii pentru simplul motiv că pleca
pentru câteva zile.
— Şi eu am nevoie de tine aici, de asemenea, şopti ea, dar acum
mă părăseşti.
— Nu voi face aşa ceva niciodată.
— Ce anume, să mă părăseşti?
— Niciodată.
El adoptase un ton glumeţ, ca să nu o sperie.
— E încurajator. Nu suport despărţirile, zise ea.

În timp ce îşi împacheta lucrurile pentru scurta lui excursie la

New York din după-amiaza următoare, Rayford era atent ca să o
audă pe Chloe intrând. Earl îl sunase la telefon, dorind să afle dacă
fusese contactat din partea biroului lui Carpathia.
— Şi e aceeaşi Hattie Durham care a lucrat la noi? întrebă Earl.
— Una şi aceeaşi.
— Ea e secretara lui Carpathia?
— Ceva de genul ăsta…
— Ce mică e lumea!

— Presupun că nu aş părea ridicolă dacă ţi-aş spune să ai grijă

de tine la Cincinatti, New York şi în Israel, având în vedere
experienţele pe care le-ai trăit, spuse Chloe.
Buck îi zâmbi:
— Nu îţi lua la revedere decât atunci când vei fi pregătită să pleci.
— Nu plec de aici decât atunci când nu voi mai vedea avionul
tău, zise ea. Ţi-am spus asta.
— Avem timp să mâncăm o prăjitură, îi propuse, arătând spre
vânzătorul care se afla pe coridor.
— Deja am luat desertul. Am mâncat bomboane şi o prăjitură.
— Prăjiturelele cu răvaş nu se pun la socoteală, făcu el. Haide!
Nu îţi mai aduci aminte de prima prăjitură?
În ziua în care se cunoscuseră, Chloe tocmai mâncase o
prăjitură, iar el îi ştersese cu degetul o bucăţică de ciocolată de la
colţul gurii. Neştiind ce să facă cu ciocolata de pe deget, Buck o
linsese.
— Îmi aduc aminte că am fost neglijentă. Iar tu ai încercat un
truc foarte vechi.
— Da, dar erai foarte dulce, spuse el, jucându-se cu ea la fel cum
ea o făcuse cu el în acea zi la New York.
— Ţi se pare că semăn cu o prăjitură?
Buck râse, nu din cauză că gluma era mai amuzantă acum decât
fusese prima dată, ci pentru că era gluma lor şi pentru că n-avea
niciun sens.
— Nu prea îmi este foame, spuse ea, uitându-se în continuare pe
fereastră, în timp ce un adolescent plictisit aştepta comanda lor.
— Nici mie, spuse Buck. Să lăsăm pe mai târziu.
— Mai târziu în seara asta sau mai târziu mâine? întrebă ea.
— Trebuie să ne sincronizăm ceasurile.
— Le vom mânca împreună? Vreau să spun, în acelaşi timp?
— Nu ţi se pare o idee bună?
— Imaginaţia ta nu oboseşte niciodată.
Buck comandă două prăjituri ambalate separat.
— Nu pot să fac asta, spuse adolescentul.
— Atunci eu vreau o prăjitură, ceru Buck, întinzându-i banii şi
dându-i câţiva şi lui Chloe.
— Şi eu vreau o prăjitură, spuse ea, punându-i banii în mână.
Adolescentul făcu o grimasă, împachetă prăjiturile separat, apoi
le dădu restul.
— Există mai multe modalităţi de a face acelaşi lucru, zise Buck.
Cei doi se îndreptară agale spre poarta de îmbarcare. Între timp,
se mai adunaseră câţiva pasageri, iar persoana de la ghişeu îi
anunţă că avionul sosise, în cele din urmă. Buck şi Chloe se
aşezară, privind cum se perindau prin faţa lor pasagerii obosiţi.
Buck aranjă cu atenţie ambalajul prăjiturii sale şi o strecură în
bagajul de mână.
— Mâine dimineaţă, la ora 8.00, mă voi afla în drum spre New
York, spuse el. Voi mânca prăjitura atunci când îmi voi bea cafeaua
şi mă voi gândi la tine.
— Asta înseamnă că va fi 7.00 aici, calculă Chloe. Eu încă mă voi
afla în pat, gândindu-mă la prăjitură şi visând la tine.
 „Încă ne mai jucăm unul cu celălalt”, gândi Buck. „Niciunul din
noi nu vrea să spună ceva serios.”
— Atunci voi aştepta până te trezeşti. Spune-mi când vei mânca
prăjitură.
Chloe se uită în sus.
— Hmm, se gândi ea. Când te vei afla în mijlocul celei mai
importante întâlniri?
— Probabil că dimineaţă, spre prânz, într-un hotel din New York.
Carpathia vine acolo pentru a face o declaraţie comună împreună
cu arhiepiscopul Mathews şi cu alte personalităţi religioase.
— Oricând ar fi asta, atunci voi mânca prăjitura, zise Chloe. Şi te
provoc să o mănânci şi tu atunci.
— Vei învăţa tu să nu mă mai provoci.
Buck zâmbi, însă glumea numai pe jumătate:
— Nu ştiu ce-i frica.
— Ha! exclamă ea. Ţi-e teamă din cauza parcării de aici şi nici
măcar nu eşti tu cel care o va traversa de unul singur!
Buck începu să caute prăjitura.
— Ce faci? spuse ea. Nu mi-e foame, ai uitat?
— Miroase asta. Aromele împrospătează amintirile.
Ea desfăcu ambalajul prăjiturii ei şi o ridică în dreptul feţei.
— Mmm, făcu el. Aluat, ciocolată, nuci, unt şi tot ce pofteşti.
El întinse prăjitura spre Chloe, iar ea se aplecă să o miroasă.
— Chiar îmi place aroma ei, zise ea.
Buck îi atinse obrazul cu cealaltă mână. Ea nu se feri şi îl privi în
ochi.
— Să îţi aduci aminte de acest moment! o rugă el. Mă voi gândi la
tine cât timp voi fi plecat.
— Şi eu mă voi gândi la tine, spuse ea. Acum împacheteaz-o la
loc. Prăjitura asta trebuie să se menţină proaspătă, iar aroma ei îţi
va aminti de mine.

Rayford se trezi mai devreme decât Chloe şi coborî în bucătărie.

El ridică de pe contor punguţa în care se afla prăjitura. „Nu a mai
rămas decât una”, gândi el şi se simţi ispitit. Însă în loc să o
mănânce imediat, Rayford scrise un bilet pentru Chloe. „Sper să nu
te superi. Nu am putut rezista.” Pe spatele hârtiei scrise „Am glumit
doar” şi puse biletul peste punguţă. Rayford bău cafea şi suc, apoi
se schimbă în echipamentul de sport şi ieşi să alerge.
 Buck stătea la clasa întâi împreună cu arhiepiscopul Mathews,
amândoi aflându-se la bordul cursei de dimineaţă Cincinnati-New
York. Prelatul era un om trecut de cincizeci de ani, cu o constituţie
atletică şi obrajii lăsaţi, iar părul lui negru era tuns scurt, părând a
avea culoarea lui naturală. Numai gulerul îi scotea în evidenţă
statutul de om al Bisericii. Nu se despărţise niciun moment de o
servietă scumpă şi un laptop, iar Buck observă că pe biletul lui
fuseseră trecute patru bagaje.
Mathews călătorea însoţit de un asistent, care evita contactul cu
alte persoane şi vorbea foarte puţin. Acesta se mutase cu un scaun
mai în faţă pentru ca Buck să se aşeze lângă arhiepiscop.
— De ce nu mi-aţi spus că eraţi unul dintre candidaţii la fotoliul
de papă? începu Buck.
— Aşadar, vom trece direct la subiect? îl întrebă Mathews. Nu
doreşti puţină şampanie aşa, de dimineaţă?
— Nu, mulţumesc.
— Atunci, dacă nu te deranjează, eu mă voi bucura de acest mic
stimulent.
— Cum doriţi. Să-mi spuneţi-mi când veţi fi dispus să stăm de
vorbă.
Asistentul lui Mathews auzi schimbul de replici şi îi făcu semn
însoţitoarei de zbor, care imediat îi aduse arhiepiscopului un pahar
cu şampanie.
— Băutura dumneavoastră obişnuită? întrebă ea.
— Mulţumesc, Caryn, făcu el de parcă ar fi stat de vorbă cu un
vechi cunoscut.
Sau poate că tocmai asta făcea. Când ea se îndepărtă, el şopti la
urechea lui Buck:
— Familia Litewski din parohia mea. Eu însumi am botezat-o.
Lucrează pe cursa asta de ani de zile. Unde rămăseserăm?
Buck nu îi răspunse. Ştia că arhiepiscopul auzise întrebarea şi
îşi aducea aminte. Dacă dorea să i se repete întrebarea doar pentru
orgoliul lui, atunci putea să o facă el însuşi.
— Ah, da, m-ai întrebat de ce nu ţi-am spus despre propunerea
ca eu să fiu ales papă. Am crezut că toată lumea ştia acest lucru.
Carpathia ştia.
„Pun pariu că ştia, gândi Buck. Probabil că el a regizat totul.”
— Carpathia speră să fiţi ales dumneavoastră?
— Îţi spun asta neoficial, şopti Mathews. Nimeni nu mai speră
nimic. Avem toate voturile.
 — Avem?
— E pluralul auctorial. Noi, voi, tu, eu avem voturile. Mă
înţelegi?
— Cum puteţi fi sigur?
— Sunt arhiepiscop de peste zece ani. Niciodată nu am fost
surprins de cum a decurs votarea vreunui papă. Ştii cum se referă
Nicolae la mine? Îmi spune P.M.
Buck ridică din umeri a neştiinţă.
— Se referă la dumneavoastră utilizând nişte iniţiale? Au vreo
semnificaţie aparte?
Asistentul lui Mathews îi făcu cu ochiul printre scaune şi dădu
din cap aprobator. „Aşadar, trebuie să aflu care e”, presupuse
Buck. Niciodată nu îi fusese frică să pună o întrebare stupidă
cuiva.
— Pontifex Maximus, jubila Mathews. Conducătorul religios
suprem.
— Felicitări! spuse Buck.
— Mulţumesc, dar cred că ştii că Nicolae se aşteaptă la mai
multe de la mine în postura de papă decât doar să conduc Sfânta
Biserică Romano-Catolică.
— Spuneţi-mi…
— Declaraţia va fi făcută ceva mai târziu în această dimineaţă şi,
dacă nu mă vei cita cu exactitate, îţi voi spune despre ce este vorba.
— De ce aţi face asta?
— Pentru că îmi place de tine.
— Dar de-abia dacă mă cunoaşteţi.
— Dar îl cunosc pe Nicolae.
Buck se cufundă în scaun.
— Iar Nicolae mă agreează.
— Exact.
— Aşadar, faptul că acum călătoresc alături de dumneavoastră
nu se datorează în totalitate insistenţelor mele.
— Ah, nu! spuse Mathews. Carpathia te-a sprijinit. El vrea să îţi
spun totul. Numai să nu întorci afirmaţiile împotriva mea, astfel
încât să nu mai fiu bine văzut sau să fiu catalogat drept un om care
îşi urmăreşte propriile interese.
— Declaraţia va va face să păreţi astfel?
— Nu, deoarece Carpathia însuşi o va face.
— Vă ascult.
 — Biroul domnului Secretar General Carpathia, vorbiţi cu
domnişoara Durham.
— Rayford Steele la telefon.
— Rayford! Ce mai…
— Permite-mi să trec direct la subiect, Hattie. Vreau să ajung
mai devreme în după-amiaza asta ca să pot discuta cu tine în
particular preţ de câteva minute.
— Ar fi minunat, domnule comandant. Totuşi, trebuie să îţi spun
de pe acum că mă văd cu cineva.
— Nu e amuzant.
— Nici nu am vrut să fie.
— Vei fi disponibilă?
— Bineînţeles. Domnul Secretar General Carpathia te poate
primi la ora 16.00. Ne vedem la 15.30?
Rayford puse receptorul în furcă tocmai când Chloe intra în
bucătărie, îmbrăcată pentru a pleca la biserică. Ea văzu biletul.
— O, tată! Doar n-ai făcut aşa ceva! strigă ea, iar Rayford crezu
că se afla pe punctul de a izbucni în plâns.
Ea apuca punguţa şi o scutură. Expresia feţei ei se destinse
atunci când întoarse biletul pe cealaltă parte şi râse:
— Maturizează-te, tată. Măcar o dată în viaţa ta poartă-te aşa
cum ar trebui să o facă un om de vârsta ta.
El se pregătea să plece spre aeroport, iar ea spre serviciu, când
C.N.N.-ul prezentă în direct conferinţa de presă organizată la New
York de conducătorii tuturor religiilor lumii.
— Să urmăreşti asta, tată. Buck e acolo.
Rayford îşi puse jos geanta şi se aşeză lângă Chloe, care ţinea cu
ambele mâini o cana cu cafea. Corespondentul C.N.N. Era
entuziasmat de ceea ce avea să urmeze:
— Aşteptăm o declaraţie comună din partea consilierului
conducătorilor religioşi ai lumii şi a Naţiunilor Unite în persoana
Secretarului General al O.N.U., Nicolae Carpathia. Se pare ca el
este personalitatea momentului, deoarece a contribuit la
definitivarea propunerilor şi la convocarea reprezentanţilor unor
credinţe care diferă semnificativ între ele. Din clipa în care a preluat
această funcţie, fiecare zi a fost marcată de un eveniment
important. Zvonurile de aici spun că toţi conducătorii spirituali ai
religiilor lumii se află pe cale de a relua încercarea de a rezolva
unele probleme globale în mod unanim şi sub semnul unei
toleranţe fără precedent. Principiile ecumenice nu au reuşit să facă
aceasta în trecut, dar, în curând, vom afla dacă va fi posibil de
această dată. Acum urca pe podium arhiepiscopul Peter Mathews.
Înaltul prelat al arhidiocezei romano-catolice din Cincinnati este
considerat drept succesorul papei Ioan al XXIV-lea, care s-a aflat în
această funcţie timp ce cinci luni înainte de a se anunţa că se
numără printre persoanele care au dispărut în urmă cu câteva
săptămâni.
Camera de luat vederi oferi o panoramă a platformei pe care se
desfăşura conferinţa, unde se aflau cam douăzeci şi cinci de
conducători ai religiilor lumii, toţii fiind îmbrăcaţi în vestimentaţia
specifică, fiecare dintre ei fiind urmărit de către un operator. În
timp ce arhiepiscopul Mathews îşi făcea drum spre microfoane,
Rayford o auzi pe Chloe exclamând:
— Uite-l pe Buck, tată! Uite-l! E chiar acolo!
Ea îi arătă un reporter care nu stătea împreună cu restul
ziariştilor şi care părea ca păşea înainte şi înapoi la marginea
platformei. Aparent, Buck încerca să îşi păstreze echilibrul. De
două ori coborî de pe platformă pentru a se urca din nou.
În timp ce Mathews insista asupra cooperării internaţionale,
Rayford şi Chloe îl urmăreau pe Buck, care se afla în colţul
îndepărtat al cadrului. Nimeni nu l-ar fi remarcat.
— Ce are acolo? întrebă Rayford. E un fel de aparat, de
reportofon?
Chloe se uită mai cu atenţie şi inspiră adânc. Ea fugi în bucătărie
şi se întoarse cu punguţa în care se afla prăjitura.
— E prăjitura lui! spuse ea. Trebuie să mâncăm prăjiturile în
acelaşi timp!
Rayford nu înţelegea nimic, dar era extrem de bucuros că nu
mâncase prăjitura aceea.
— Ce…? începu el, dar Chloe îi făcu semn să tacă.
— Miroase la fel ca aseară! spuse ea.
Rayford pufni:
— Şi cum mirosea aseară?
— Ssst!
Într-adevăr, în timp ce ei îl priveau, Buck îşi băgă mâna în geantă
rapid şi, în linişte, scoase prăjitura pe furiş şi fără să fie remarcat, o
duse la gură şi muşcă din ea. Chloe îi imită fiecare gest, iar Rayford
observă că ea râdea şi plângea în acelaşi timp.
— Ţi s-au aprins călcâiele rău de tot, spuse el şi plecă spre
aeroport.
 Buck nu ştia dacă trucul fusese remarcat de toată lumea,
inclusiv de Chloe. Ce anume îi făcuse fata asta? Deodată, dintr-o
vedetă de talie internaţională a jurnalismului, devenise un
romantic incurabil care ar fi făcut orice gest pentru a atrage
atenţia. Dar, spera el, nu prea multă atenţie. Puţini oameni
observau pe cineva aflat în planul secund al imaginii. Era posibil ca
nici Chloe, urmărind transmisiunea, să nu îl fi văzut.
Mult mai important decât eforturile lui era subiectul pe care i-l
oferea evenimentul ce fusese caracterizat în prealabil drept o
conferinţă internaţionala obişnuită. Într-un fel sau altul, Nicolae
Carpathia, fie promiţându-i sprijinul său lui Mathews pentru
alegerea în calitate de papă, fie prin misterioasa sa capacitate de a
fermeca pe oricine, îi convinsese pe toţi conducătorii spirituali să
facă o afirmaţie deosebit de importantă.
Ei recunoşteau nu numai faptul că aveau să depună eforturi în
vederea cooperării, ci şi necesitatea unei noi religii, care avea să
reunească principiile tuturor celorlalte de până atunci.
— Şi, în afară de cazul în care vi s-ar părea imposibil să îi
convingem pe adepţii noştri de acestea, spuse Mathews, noi toţi
suntem de acord. Religiile noastre, alături de diversele forme de
guvernare, armată şi mijloacele de distrugere, s-au numărat
printre motivele care au provocat diviziunea şi permanentele
vărsări de sânge de pe glob. De astăzi înainte, noi ne vom uni sub
stindardul Credinţei Comunităţii Globale. Însemnul nostru va
include simbolurile sacre ale tuturor religiilor şi, de acum înainte,
vom încerca sa integrăm toate religiile. Indiferent dacă unii dintre
noi cred că Dumnezeu este o persoană reală sau că este un simplu
concept, El se află în toate, este mai presus de toate şi în toate
lucrurile. Dumnezeu este în noi. Dumnezeu este reprezentat de noi.
Noi suntem Dumnezeu.
Atunci când atenţia se îndreptă asupra presei, mulţi jurnalişti
interesaţi de probleme religioase puseră întrebări.
— Şi ce se va întâmpla cu excelenţa între religii, ca să îi spunem
aşa, deţinută de romano-catolicism? Vom mai avea nevoie de un
papă?
— Vom alege un papă, spuse Mathews. Şi ne aşteptăm ca şi
celelalte religii importante să continue să îşi desemneze
conducători. Dar aceşti conducători se vor supune Credinţei
Comunităţii Globale şi li se va cere ca loialitatea şi devotamentul
tuturor credincioşilor lor să fie dedicate acestui scop superior.
— Există un principiu major asupra căruia împărtăşiţi acelaşi
punct de vedere?
Această întrebare fu întâmpinată cu râsete din parte tuturor
celor prezenţi acolo. Mathews îl rugă pe un adept al
rastafarianismului să răspundă. Prin intermediul unui interpret,
acesta spuse:
— Noi credem, de fapt, în două lucruri. Mai întâi de toate, noi
credem că natura umană este, în esenţă, bună. În al doilea rând,
dispariţiile au constituit o purificare religioasă. Unele culte au
pierdut mulţi adepţi, altele mai puţini, iar multe dintre ele nu au
pierdut niciun credincios. Însăși existenţa atâtor religii dovedeşte
faptul că niciuna dintre ele nu a fost mai bună decât alta. Noi vom
tolera orice altă religie şi credem că cea mai bună va supravieţui.
Buck ajunse în faţă şi ridică mâna:
— Mă numesc Cameron Williams şi reprezint revista Global
Weekly, spuse el. Adresez următoarea întrebare domnului care a
luat cuvântul, arhiepiscopului Mathews sau oricui altcuiva. Cum
se reconciliază convingerea că natura umană este, în esenţă, bună
cu ideea că oamenii răi au fost eliminaţi? De ce ei nu au beneficiat
de această natură umană bună în esenţă?
Nimeni nu dori să răspundă la această întrebare. Rastafarianul îl
privi pe Mathews, care se uita fix la Buck şi care, în mod evident,
nu dorea să recunoască faptul ca era supărat, dar, în acelaşi timp,
dorea sa para luat prin surprindere.
În cele din urmă, Mathews veni la microfon:
— Nu ne aflăm aici pentru a discuta probleme teologice, spuse el.
Eu mă număr printre cei care cred că aceste dispariţii au fost
purificatoare şi că natura umană bună este o trăsătură comună
tuturor celor care au supravieţuit. Iar această natură umană bună
se regăseşte în cea mai mare măsură în nimeni altul decât în
Secretarul General al Naţiunilor Unite, Nicolae Carpathia. Vă rog să
îl întâmpinaţi cum se cuvine!
Podiumul pe care se aflau reprezentanţii religiilor lumii izbucni
în urale. Unii dintre membrii presei aplaudară şi Buck realiză
atunci cât de mulţi spectatori se aflau în spatele jurnaliştilor. El nu
îi văzuse de pe platformă din cauza reflectoarelor şi nu îi auzise
până în momentul în care Carpathia îşi făcu apariţia.
Acesta afişa aceeaşi imagine de lider, spunând însă că toate
meritele revin Consiliului Ecumenic şi sprijinind „această măreaţă
şi istorică idee, care ar fi trebuit dusă la îndeplinire cu mult timp în
urmă”.
El răspunse la câteva întrebări, inclusiv la cea referitoare la ceea
ce se va întâmpla în Israel după reconstruirea Templului evreiesc:
— Mă bucur să spun că acest lucru se va realiza. După cum
mulţi dintre voi ştiu, foarte mulţi bani au fost donaţi pentru această
cauză vreme de ani de zile, iar unele replici ale Templului au fost
construite în toată lumea. Reclădirea lui se va face în cel mai scurt
timp cu putinţă.
— Dar ce se va întâmpla cu Moscheea lui Omar?
— Mă bucur că aţi pus această întrebare, spuse Carpathia, iar
Buck se întreba dacă nu cumva Carpathia premeditase asta. Fraţii
noştri musulmani au fost de acord nu numai în privinţa amplasării
ei în Noul Babilon, ci şi a pietrei sfinte, lăsându-i, astfel, pe evrei să
îşi reconstruiască Templul pe locul unde se presupune că s-ar fi
aflat. Iar acum, dacă veţi mai avea puţină răbdare, aş dori să
menţionez că, în mod evident, ne aflăm la cea mai importantă
răscruce a istoriei. Laolaltă cu stabilirea unei monede unice, cu
cooperarea între cele mai importante religii şi cu toleranţa reciprocă
pe care acestea şi-o acordă una alteia, reunindu-se, de fapt,
într-una singură, cu dezarmarea globală şi hotărârea de a instaura
pacea, lumea devine, cu adevărat, unită. Mulţi dintre voi m-aţi
auzit folosind expresia de „Comunitate Globală”. Această denumire
este una potrivită pentru noua noastră cauză. Putem comunica
unii cu alţii, vom avea acelaşi obiect al adorării, putem să
încurajăm diversele schimburi. Cu ajutorul progreselor înregistrate
în domeniile comunicaţiilor şi transportului, nu mai formăm un
conglomerat de state şi naţiuni, ci o comunitate globală perfectă,
care este alcătuită din cetăţeni egali între ei. Le mulţumesc pe
aceasta cale persoanelor care au participat la această minunată
întâlnire şi aş dori să fac un anunţ în onoarea lor. O dată cu
mutarea sediului Naţiunilor Unite la Noul Babilon, organizaţia va
primi un nou nume. Organizaţia Naţiunilor Unite va deveni
Comunitatea Globală!
Atunci când aplauzele încetară, Carpathia continuă:
— Astfel, denumirea noii religii unice, Credinţa Comunităţii
Globale, se justifică cu atât mai mult!
Carpathia fu escortat de acolo, iar echipele de jurnalişti ce
asiguraseră transmisiunile în direct începură să părăsească locul
conferinţei de presă. Nicolae îl zări pe Buck şi se opri, spunându-le
bodyguarzilor săi că dorea să vorbească cu cineva. Ei formară un
zid uman împrejurul celor doi, în timp ce Carpathia îl îmbrăţişă pe
Buck. Buck se stăpâni; era tot ce putea face ca să nu reacţioneze
violent.
— Îmi puneţi sub semnul întrebării independenţa mea ca
jurnalist, îi şopti el la ureche lui Carpathia.
— Ai vreo veste bună pentru mine? îl întrebă Carpathia,
ţinându-l pe Buck la distanţă de un braţ şi privindu-l în ochi.
— Nu încă, domnule.
— Te voi vedea la Ierusalim?
— Bineînţeles.
— Vei ţine legătura cu Steve?
— O voi face.
— Comunică-i condiţiile tale, iar noi ţi le vom îndeplini. E o
promisiune.
Buck se alătură unui mic grup în cadrul căruia Peter Mathews
ţinea un discurs. Aşteptă până când arhiepiscopul îl văzu, iar, apoi,
se aplecă spre el şi îl întrebă:
— Ce am ratat?
— Ce vrei să spui? Ai fost acolo.
— Mi-aţi spus că Nicolae Carpathia va face un anunţ referitor la
rolul extins al noului papă, privitor la nişte chestiuni mai
importante şi decât Biserica Romano-Catolică.
Mathews dădu din cap. Dezaprobându-l:
— Poate că te-am supraestimat, prietene. Eu nu sunt papă încă,
dar nu ai înţeles din declaraţia Secretarului General că noua religie
va avea nevoie de un conducător? Care ar fi locul adecvat pentru
acesta, dacă nu Vaticanul? Şi cine ar putea să joace acest rol, în
afară de noul papă?
— Aşadar veţi fi un fel de papă al papilor.
Mathews zâmbi şi îl aprobă, dând din cap:
— P.M., spuse el.

Două ore mai târziu, Rayford Steele ajungea la sediul Naţiunilor

Unite. Se rugase în tăcere din momentul în care îi telefonase lui
Bruce Barnes cu câteva clipe înainte să urce la bordul avionului.
— Mă simt de parcă m-aş întâlni cu diavolul, spuse Rayford. Nu
mă sperie multe pe lumea asta, Bruce. Întotdeauna am fost
mândru de asta. Dar trebuie să îţi spun că e îngrozitor.
— Mai întâi de toate. Rayford, doar dacă te-ai întâlni cu
Antihristul în cea de-a doua parte a perioadei Patimilor, ai avea,
într-adevăr, de-a face cu persoana care este pe de-a-ntregul
posedata de Satana.
— Aşadar, cine e Carpathia? Un demon de mâna a doua?
— Nu, dar ai nevoie de ajutorul rugăciunilor. Ştii ce s-a
întâmplat în prezenţa lui Buck.
— Buck e cu zece ani mai tânăr decât mine şi e într-o formă fizică
mai bună, îi zise Rayford. Simt că mi se face rău aici.
— Nu ţi se va face rău. Fii tare! Dumnezeu ştie unde te vei afla şi
va interveni în momentul potrivit. Eu mă voi ruga pentru tine şi ştii
că Buck şi Chloe o vor face şi ei.
Aceste cuvinte îl linişteau pe Rayford şi faptul că Buck se afla şi
el acolo îl încuraja şi mai mult. Însăşi ideea ca el era prin apropiere
făcea ca el să se simtă mai puţin singur. Cu toată neliniştea
provocata de întâlnirea cu Carpathia, nu dorea să treacă peste
confruntarea cu Hattie Durham.
Ea îl aştepta în faţa liftului. Rayford sperase să se obişnuiască cu
atmosfera, să îşi revină, să ia o gură de aer proaspăt. Ea îl
întâmpină cu farmecul ei tineresc, fiind mai frumoasă ca niciodată
deoarece se bronzase şi purta haine făcute pe comandă, care se
potriveau perfect trupului ei. El nu se aştepta la aşa ceva şi simţi
răul care plutea în aer atunci când se simţi atras de ea preţ de o
secundă.
Amintirile îi redeşteptară motivele pentru care simţise mai mult
decât ar fi trebuit în privinţa ei, tocmai când căsnicia lui traversa o
perioada mai tensionată. El se rugă în tăcere, mulţumindu-i lui
Dumnezeu pentru că îl oprise să facă o greşeală pe care ar fi
regretat-o pentru tot restul vieţii lui. Şi, de îndată ce Hattie
deschise gura, Rayford fu adus la realitate. Dicţia ei era mai bună,
însă ea încă mai era o femeie superficială, iar aceasta se putea ghici
din vocea ei.
— Domnule comandant Steele, izbucni ea. Ce bine îmi pare că te
vad! Ce mai fac ceilalţi?
— Ceilalţi?
— Ştii tu, Chloe, Buck şi restul lumii.
„Chloe, Buck sunt restul lumii”, se gândi el, fără a o spune.
— Toţi sunt bine.
— O, asta e minunat.
— Există un loc mai retras unde am putea sta de vorbă?
Ea îl conduse în dreptul biroului ei, care era extrem de expus.
Nimeni nu se afla prin preajma să îi asculte, iar tavanele erau foarte
înalte Biroul şi fişierele ei erau situate într-o zonă deschisă, care nu
avea pereţi despărţitori, aşa încât te simţeai ca în gară. Paşii se
auzeau cu ecou, iar Rayford avea impresia că se aflau departe de
birourile Secretarului General.
— Şi ce s-a mai întâmplat în viaţa ta în ultima vreme, domnule
comandant Steele?
— Hattie, nu vreau să fiu nepoliticos, dar poţi să încetezi să îmi
spui „domnule comandant Steele” şi să te prefaci că nu ştii ce s-a
mai întâmplat în viaţa mea. Ultimele noutăţi constau în faptul că tu
şi şeful tău va amestecaţi în cariera şi în viaţa mea de familie, iar eu
nu pot să fac nimic în această privinţă.

13

Stanton Bailey se sprijini de braţele fotoliului său imens şi se

lăsă pe spate, studiindu-l pe Buck Williams.
— Cameron, spuse el, niciodată nu am putut să te înţeleg. Ce a
însemnat prânzul acela improvizat?
— A fost doar o prăjitură… îmi era foame…
— Mie îmi este foame permanent, dar nu mănânc în prezenta
camerelor de filmat! tună Bailey.
— Nu ştiam că voi fi văzut.
— Uite, acum ştii… Iar dacă Planck şi Carpathia te vor mai lăsa
să iei loc la masa tratativelor de la Ierusalim, trebuie să renunţi la
astfel de gustări inoportune.
— Era o prăjitură…
— Gata cu prăjiturile!

După ce fusese şeful lui Hattie Durham ani de zile, Rayford se

simţea acum în postura de subordonat al ei în timp ce stătea de
cealaltă parte a biroului ci impunător. După toate aparentele,
modul incisiv în care el abordase problema o făcuse să devină
serioasă.
— Rayford, ascultă-mă, încă îmi mai placi, deşi m-ai părăsit în
felul în care ai făcut-o, spuse ea. Nu ţi-aş face niciun rău.
— Încercarea ta de a depune o plângere la dosarul meu nu a
însemnat nimic rău?
— A fost doar o glumă. Ţi-ai dat imediat seama de asta…
— Dar mi-a provocat destule neplăceri. Iar, apoi, mai e şi biletul
de la Dallas în care îmi spuneai că noul avion prezidenţial va fi un
757.
— După cum ți-am spus, a fost acelaşi lucru. Am glumit.
— Nu a fost amuzant. Evenimentele au coincis.
— Bine, Rayford, dacă nu suporţi să fii tachinat, atunci eu nu
mă mai obosesc să o fac. Pur şi simplu, m-am gândit că nu ar strica
puţină distracţie între doi prieteni.
— Zău, Hattie! Chiar crezi că pot să cred aşa ceva? Nu e stilul
tău. Tu nu le faci poante prietenilor tăi. Nu îţi stă în fire.
— Bine, îmi cer scuze.
— Nu e suficient.
— Scuză-mă, dar nu mai sunt în subordinea ta.
Hattie Durham avea darul de a-l enerva pe Rayford mai mult
decât oricine altcineva. Rayford inspiră adânc şi se strădui să îşi
păstreze calmul.
— Hattie, vreau să îmi spui cum stă treaba cu florile şi
bomboanele.
Hattie nu ştia să mintă bine:
— Florile şi bomboanele? se mira ea după ce tăcu un moment,
simţindu-se vinovată.
— Nu le mai juca, spuse Rayford. Acceptă faptul ca am aflat că tu
ai fost cea care le-ai trimis şi zi-mi de ce ai făcut-o.
— Eu fac ceea ce mi se spune, Rayford.
— Vezi? Asta chiar mă depăşeşte. Ar trebui să îl întreb pe cel mai
puternic om din lume de ce i-a trimis flori şi bomboane fiicei mele,
adică unei persoane pe care nu a mai văzut-o niciodată? li face
curte? Şi, dacă e aşa, de ce nu se semnează?
— Nu îi face curte, Rayford! El deja se vede cu cineva.
— Ce vrea să însemne asta?
— Că are o relaţie cu cineva.
— Cu cineva cunoscut?
Rayford îi aruncă o privire dezgustată. Hattie părea că se
străduieşte să nu zâmbească.
— Pot să spun că formăm un cuplu, însă presa nu ştie acest
lucru şi am aprecia dacă…
— Voi face o înţelegere cu tine. Tu vei înceta să îi mai trimiţi
cadouri anonime lui Chloe, îmi vei spune motivele pentru care ai
făcut-o, iar eu voi păstra micul vostru secret. Cum ţi se pare?
Hattie se aplecă spre el şi îi spuse pe un ton confidenţial:
— Bine, uite ce cred tu, zise ea. De fapt, nu ştiu… După cum am
mai spus, eu fac ceea ce mi se spune. Iar el este un om extrem de
inteligent.
Rayford nu se îndoia de asta. El doar se întreba de ce Nicolae
Carpathia îşi pierdea timpul cu astfel de lucruri lipsite de
importantă.
— Continua.
— El vrea ca tu să fii pilotul lui.
— Bine, făcu Rayford cu intenţia de a o provoca.
— Eşti de acord?
— Cu ce? Pur şi simplu, am spus asta în semn că te-am urmărit,
deşi nu prea sunt sigur ca înţeleg. El vrea ca eu să fiu pilotul lui
şi…?
— Dar ştie că eşti fericit acolo unde te afli acum.
— Cred că înţeleg…
— El vrea să îţi prezinte nu numai o ofertă atrăgătoare, ci să te
facă să demisionezi.
— Iar el crede că, dacă îi trimite atenţii fiicei mele, eu o voi face?
— Nu, istețule. Tu nu trebuia să afli cine era persoana care făcea
toate astea!
— Înţeleg. Aş fi fost îngrijorat de faptul că ar fi putut fi cineva din
Chicago, iar atunci aş fi fost dispus să mă mut de acolo şi să îmi
găsesc o altă slujba.
— Exact.
— Am o mulţime de întrebări să-ți pun, Hattie.
— Spune.
— De ce m-ar nelinişti un pretendent al fetei mele? Ea are
aproape douăzeci şi unu de ani. Chiar e timpul să aibă un prieten.
— Dar noi am acţionat anonim. Asta ar fi trebuit să pară că totul
poate să devină destul de periculos, să te deranjeze destul de mult.
— Chiar aşa a şi fost.
— Atunci misiunea noastră a fost îndeplinită.
— Hattie, chiar credeai că nu o să-mi dau seama atunci când i-ai
trimis lui Chloe bomboanele ei preferate, care se găsesc numai la
magazinul Holman Meadows din New York?
— Hmm! spuse ea. Poate că nu am fost chiar atât de subtilă.
— Bine, hai să spunem că ar fi mers. Eu aş fi crezut că fiica mea
este hărţuită sau curtată de un psihopat. Având în vedere că
Nicolae e atât de apropiat de preşedinte, nu ştie că cei de la Casa
Albă vor să devin pilotul avionului prezidenţial?
— Rayford! Zău aşa! Asta e slujba pe care Carpathia vrea să o
accepţi.
Rayford se posomorî şi oftă:
— Hattie, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce se
întâmplă! Eu primesc indicii de la Casa Albă şi de la Pan-Con care
îmi spun că Nicolae Carpathia vrea să accept postul ăsta. Mi s-a
permis să transport delegaţia O.N.U. În Israel fără să mă prezint la
vreun interviu. Carpathia vrea ca eu să fiu pilotul lui, dar, mai
întâi, vrea să accept postul de comandant de zbor pe Air Force One?
Hattie îi zâmbi cu înţelegere şi superioritate:
— Rayford Steele, îi spuse ea pe un ton profesoral, tu chiar nu
înţelegi, nu? Tu nu ştii cine este Nicolae Carpathia cu adevărat.
Rayford fu uimit pentru un moment. El ştia mai bine decât ea
cine era Nicolae Carpathia în realitate. Problema era dacă ea avea
idee despre ce vorbea:
— Spune-mi. Ajută-mă să înţeleg.
Hattie privi în spate, de parcă s-ar fi aşteptat ca Nicolae
Carpathia să apară dintr-o clipă în alta. Rayford ştia că nimeni nu îi
putea surprinde într-un astfel de birou pardosit cu marmură, în
care fiecare pas stârnea ecoul.
— Nicolae nu intenţionează să înapoieze avionul.
— Poftim?
— M-ai auzit. Avionul deja a fost trimis la New York. Tu îl vei
vedea astăzi. Tocmai este vopsit.
— Vopsit?
— Ai să vezi.
Rayford se zăpăcise. Avionul trecuse prin acest proces la Seattle,
înainte de a fi adus la Washington. De ce ar fi trebuit să fie vopsit
din nou?
— Şi cum va reuşi să nu îl înapoieze?
— El îi va mulţumi preşedintelui pentru cadou şi…
— Deja i-a mulţumit ieri. L-am auzit.
— Însă de data asta el intenţionează să evidenţieze faptul că îi
mulţumeşte pentru cadou, şi nu pentru împrumut. Mai întâi de
toate, tu vei fi angajat de Casa Albă şi vei veni împreună cu avionul
şi vei fi plătit din bugetul preşedintelui. Ce poată să facă
preşedintele, să pozeze în omul înşelat? Să spună că Nicolae minte?
El va trebui să găsească o cale, astfel încât să pară la fel de generos
pe cât îl va face Nicolae să arate. Nu-i aşa că e un plan minunat?
— E necinstit. E o escrocherie. De ce aş dori să lucrez pentru un
astfel de om? De ce vrei tu să lucrezi pentru el?
 — Voi lucra cu şi pentru Nicolae atâta timp cât el mi-o va
permite, Rayford. Am învăţat atât de multe în atât de puţin timp! Şi
nu e o escrocherie. Nicolae spune că Statele Unite caută acum
modalităţi de a sprijini Naţiunile Unite, iar aceasta este una dintre
ele. Ştii că lumea tinde să devină una singură, iar cineva va trebui
să conducă noul guvern al lumii unite. Renunţând la avion,
preşedintele Fitzhugh îl deleagă pe Secretarul General Carpathia.
Hattie părea a fi un papagal. Carpathia cel puţin o învăţase să
creadă orbeşte dacă nu reuşea să şi înţeleagă.
— Bine, reluă Rayford. Carpathia va convinge cumva compania
Pan-Con şi Casa Albă să mă pună în capul listei de potenţiali piloţi
ai avionului prezidenţial. El te-a pus sa îmi faci probleme ca să îmi
doresc să mă mut. Eu voi accepta postul, el va lua avionul şi nu îl
va mai da înapoi. Eu voi fi pilotul lui, însă voi fi plătit de guvernul
Statelor Unite. Iar toate acestea vor culmina cu alegerea lui
Carpathia în funcţia de conducător al lumii noi.
Hattie îşi puse coatele pe masă, îşi sprijini bărbia în palme şi îşi
înclină capul.
— Nu e prea complicat, nu-i aşa?
— Nu înţeleg de ce sunt atât de important pentru el.
— El m-a întrebat care a fost cel mai bun pilot cu care am lucrat
vreodată.
— Şi eu eram acela, spuse Rayford.
— Tu…
— I-ai spus că am fost la un pas de a avea o relaţie?
— Chiar am fost?
— Nu mai contează.
— Bineînţeles că nu i am spus asta şi nici tu nu o vei face dacă
doreşti să îţi păstrezi serviciul.
— Dar i-ai spus că sunt creştin.
— Sigur că da, de ce nu?! Tu le spui tuturor asta. Oricum, cred
că şi el e creştin.
— Nicolae Carpathia?!
— Bineînţeles! Cel puţin trăieşte conform principiilor creştine. E
întotdeauna preocupat de bunăstarea generală. Asta e una dintre
expresiile lui favorite. Aşa e şi cu afacerea asta cu avionul… El ştie
că preşedintele Statelor Unite vrea să îi dăruiască avionul, chiar
dacă nu s-a gândit încă la asta. S-ar putea să se simtă un pic
dezamăgit la început, dar, de vreme ce totul e în virtutea bunăstării
generale a lumii, va înţelege, în cele din urmă, şi va fi bucuros că a
făcut gestul acesta. El va părea un erou generos, care acţionat în
interesul omenirii. Nu asta înseamnă să fii un bun creştin?

Buck scria cu furie. Îşi uitase reportofonul în geanta pe care o

lăsase la hotel şi spera să îl recupereze atunci când se va întoarce
de la biroul revistei Global Weekly ca să îi ia un interviu rabinului
Marc Feinberg. Unul dintre cei care iniţiaseră reconstruirea
Templului. Însă, atunci când Buck intrase în holul hotelului, el
aproape că se ciocnise de Feinberg, care trăgea după el o valiză
imensă.
— Îmi cer scuze, prietene. Am reuşit să găsesc un loc la o cursă
care plecă mai devreme şi mă duc. Condu-mă!
Buck îşi scoase carneţelul dintr-un buzunar şi pixul din celălalt.
— Ce părere aveţi despre declaraţii? îl întrebă Buck.
— Permite-mi să îţi spun numai atât: astăzi m-am comportat ca
un politician. Oare, cred eu că Dumnezeu este doar un simplu
concept? Nu! Eu cred că Dumnezeu este o persoană! Cred că toate
religiile lumii pot colabora şi deveni una singură? Nu, probabil că
nu. Dumnezeul meu este un Dumnezeu gelos şi nu îşi va împărţi
gloria cu nicio altă divinitate. Totuşi, ne putem tolera unii pe alţii?
Cu siguranţa. Dar poate că mă vei întreba de ce m-am transformat
într-un politician? Pentru că sunt dispus să fac compromisuri
pentru reconstruirea Templului. Atâta timp cât nu sunt nevoit sa
renunţ la credinţa mea în unicul Dumnezeu adevărat al lui Avraam,
Isaac şi Iacov, voi fi tolerant şi voi coopera cu oricine se va dovedi
binevoitor. Nu sunt de acord cu ei sau cu multe dintre practicile lor,
dar, dacă ei doresc să ajungem la o înţelegere, şi eu sunt dispus să
ajungem la o înţelegere. Mai presus de toate, eu doresc ca Templul
să fie reconstruit pe locul lui iniţial. Asta se va face, în principiu,
începând de astăzi. Anticipez că toată operaţiunea va dura cam un
an.
Rabinul ieşi grăbit pe uşile principale şi îl rugă pe portar să îi
cheme un taxi.
— Dar, domnule, spuse Buck, de vreme ce conducătorul noii
religii unice se consideră creştin…
Feinberg îl întrerupse pe Buck:
— Ah! Toţi ştim ca acesta va fi Mathews şi probabil că tot el va fi
şi viitorul papă! El este creştin până în măduva oaselor! El crede că
Iisus a fost Mesia. Eu, mai curând, cred că Mesia este Carpathia.
— Vorbiţi serios?
 — Crede-mă, m-am tot gândit la asta. Mesia va aduce dreptate şi
pace îndelungată. Uite ce a făcut Carpathia în câteva săptămâni!
îndeplineşte toate criteriile? Vom afla asta luni. Ştii că rabinul
Tsion Ben-Judah este…
— Da, voi fi cu ochii pe el…
Existau nenumăraţi oameni cu care Buck putea discuta despre
Carpathia. Acum dorea să vorbească personal cu Ben-Judah.
Dinspre partea lui Feinberg nu voia altceva decât să îi povestească
despre Templu. Buck reveni la subiect.
— De ce este atât de importantă reconstruirea Templului?
Rabinul Feinberg făcu vreo câţiva paşi, se învârti şi se uită la
şirul de taxiuri, îngrijorat că întârzia. Însă, deşi nu îl privea direct
pe Buck, el continuă să îi vorbească şi îi făcu lui Buck o expunere
scurtă, cu elementele pe care le-ar fi predat unor profani interesaţi
de istoria poporului evreu:
— Regele David a vrut să construiască un templu în cinstea lui
Dumnezeu, spuse el. Dar Dumnezeu a considerat că David vărsase
mult prea mult sânge în războaie, aşadar l-a lăsat pe fiul lui,
Solomon, să îl construiască. Templul era magnific. Ierusalimul
urma să fie oraşul lui Dumnezeu unde oamenii ar fi venit să îl
venereze. Pecetea lui Dumnezeu era Templul, care a devenit
simbolul protecţiei Lui acordate poporului evreu. Oamenii se
simţeau în siguranţă. Chiar şi atunci când şi-au întors faţa de la
Dumnezeu, ei au crezut că Ierusalimul era protejat de invadatori
atâta vreme cât Templul rezista.
Un taxi se opri în faţa hotelului, iar portarul puse valiza
voluminoasă în portbagaj.
— Dă-i un bacşiş şi vino cu mine! spuse Feinberg.
Buck zâmbi forţat în timp ce scotea o bancnotă din buzunar şi o
punea în mâna portarului. Chiar şi dacă ar fi trebuit să plătească
taximetristul, acest interviu ar fi fost unul obţinut ieftin.
— La Aeroportul Kennedy, îi comandă Feinberg şoferului.
— Aveţi un telefon? îl întrebă Buck pe şofer.
Şoferul îi întinse un telefon celular:
— Acceptăm numai convorbiri achitate cu carte de credit.
Buck îi ceru lui Feinberg să îi arate nota de plată de la hotel ca să
afle numărul de telefon. El o sună pe recepţioneră şi îi spuse că
dorea ca bagajul lui să fie ţinut acolo pentru ceva mai mult timp
decât anticipase.
— Cineva v-a luat geanta, domnule.
 — Ce anume s-a întâmplat?
— Cineva v-a luat geanta. Mi-a spus că este un prieten de-al
dumneavoastră şi că va avea grijă să o primiţi înapoi.
Buck era uimit:
— Aţi lăsat o persoana care pretindea ca mă cunoaşte să îmi ia
geanta?
— Domnule, situaţia nu este chiar atât de rea pe cât pare. Cred
că persoana respectivă poate fi localizată cu uşurinţă dacă va fi
cazul. Domnul respectiv apare la ştiri în fiecare seară.
— Domnul Carpathia?
— Da, domnule. De fapt, o persoană din anturajul său, un
anumit domn Planck, care a promis că o va aduce înapoi.
Feinberg păru fericit că Buck terminase conversaţia:
— Să revenim la Templu! strigă el, iar şoferul îşi luă piciorul de
pe acceleraţie. Nu vorbeam cu tine! zise Feinberg. Vorbeam cu
domnul!
Buck se întreba ce ar fi făcut un om atât de energic şi entuziast
dacă ar fi avut o altă profesie.
— Aţi fi putut fi un jucător straşnic de racquet-ball! spuse el.
— Sunt un jucător straşnic de racquet-ball! exclamă Feinberg.
Aproape că fac parte din liga profesionistă. Tu?
— Eu fac parte din liga pensionarilor.
— Şi eşti atât de tânăr!
— Sunt prea ocupat.
— Nu sunt niciodată prea ocupat pentru a face sport, spuse
rabinul, lovindu-se peste mijlocul plat şi ferm. Ah, dar să vorbim
despre Templu!
În scurt timp, taxiul fu blocat în trafic, iar Buck continua sa
scrie.

Atunci când Hattie se scuză şi răspunse la telefonul aflat pe

biroul ei, Rayford scoase din buzunar, pe furiş, Noul Testament şi
Psalmii. El memorase versete din Psalmi şi, pe măsură ce neliniştea
sa provocată de întâlnirea cu Carpathia creştea, el şi le amintea pe
cele favorite şi le recita în minte.
Găsi Psalmul 90 şi citi versetele pe care le subliniase: „Cel ce stă
sub ocrotirea Celui Prea Înalt şi se odihneşte la umbra Celui
Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi
cetăţuia mea, Dumnezeul în care mă încred.» O mie să cadă alături
de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. De
aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se apropia de
cortul tău”.
Atunci când îşi ridică privirea, Hattie nu mai vorbea la telefon şi
îl privea de parcă aştepta ceva.
— Scuze, spuse el, închizând Biblia.
— Nu-i nimic, spuse ea. Secretarul General te poate primi.

Fiind asigurat de şoferul de taxi că nu avea să piardă avionul,

Feinberg începu să detalieze:
— Templul şi oraşul au fost distruse de regele Nabucodonosor.
Şaptezeci de ani mai târziu, s-a hotărât printr-un decret ca oraşul
şi Templul să fie reconstruite. Noul Templu, sub conducerea lui
Zorobabel şi a marelui preot Iosua, era o copie palida a Templului
lui Solomon, încât, atunci când l-au văzut, unii bătrâni au plâns.
Totuşi, a rezistat în Israel până când a fost profanat de Antioh
Epiphanes, un conducător greco-roman. În jurul anului 40 î.Hr.,
Irod cel Mare a demolat Templul şi l-a refăcut. Noua construcţie a
devenit cunoscută sub numele de Templul lui Irod. Şi ştii ce s-a
întâmplat după aceea.
— Nu, nu ştiu.
— Eşti redactor pe probleme religioase şi nu ştii ce s-a întâmplat
cu Templul lui Irod?
— De fapt, eu nu fac decât să punctez în numele redactorului pe
probleme religioase.
— Să punctezi!?
Buck zâmbi:
— Sunteţi un jucător de racquet-ball demn de liga profesionistă
şi nu ştiţi ce înseamnă a puncta?
— Ştiu că expresia nu ţine de racquet-ball, spuse rabinul
Feinberg. Şi nu prea îmi plac alte sporturi cu excepţia fotbalului.
Permite-mi să îţi povestesc ce s-a întâmplat cu Templul lui Irod…
Titus, un general roman, a asediat Ierusalimul şi, deşi dăduse
ordin ca Templul să nu fie distrus, evreii nu l-au crezut. Ei au
considerat de cuviinţa să dea mai degrabă foc Templului decât să îl
lase să cadă în mâinile păgânilor. Astăzi, locul sfânt al Templului
este al musulmanilor şi găzduieşte o moschee, numită Moscheea
lui Omar.
Buck îşi manifestă curiozitatea:
— Cum au fost convinşi musulmanii să mute Moscheea lui
Omar?
 — Acest lucru este o dovadă a diplomaţiei lui Carpathia, zise
Feinberg. Cine altul în afară de Mesia ar fi putut să le ceară
credincioşilor musulmani să mute sanctuarul a cărui importanţă
este depăşită doar de Mecca, locul unde s-a născut Mohamed? Dar,
vezi tu, locul sfânt al Templului, Moscheea lui Omar, este chiar
muntele Moria, unde se presupune că Avraam s-a arătat dispus să
îl jertfească pe fiul său, Isaac, lui Dumnezeu. Bineînţeles, noi nu
credem că Mohamed e un sfânt, aşadar, atât timp cât moscheea se
află pe locul Templului, noi îl considerăm pângărit.
— Deci, această zi e specială pentru Israel.
— O zi festivă! începând cu naşterea noastră ca naţiune, au fost
adunate milioane din toată lumea pentru reconstruirea Templului.
Lucrul a început. Prefabricatele pentru pereţi vor fi trimise deja în
Israel. Vei fi martorul reconstruirii Templului, care va fi mai
spectaculos decât pe vremea lui Solomon!
— În sfârşit, ne întâlnim, spuse Nicolae Carpathia, ridicându-se
în picioare şi ocolind biroul pentru a da mâna cu Rayford Steele.
Mulţumesc, domnişoară Durham. Vom sta chiar aici.
Hattie părăsi încăperea şi închise uşa. Nicolae îi arătă un scaun
şi se aşeză în faţa lui Rayford.
— Aşadar, am reuşit să ne vedem.
Rayford se simţea ciudat de calm. Apropiaţii lui se rugau pentru
el, iar mintea îi era plină de cuvintele psalmilor.
— Poftim?
— Mi se pare interesant că lumea este atât de mică. Poate că, din
aceasta cauza, cred că devenim cu adevărat o comunitate globală.
V-ar veni să credeţi că am ajuns să vă cunosc prin intermediul unui
horticultor pe nume Chaim Rosenzweig?
— Bineînţeles, îmi este cunoscut numele, dar nu ne-am întâlnit
niciodată.
— Într-adevăr, nu v-aţi cunoscut. Dar vă veţi cunoaşte. Dacă nu
acum, cât vă aflaţi aici, asta se va întâmpla sâmbătă, în timpul
călătoriei spre Israel. El m-a prezentat unui ziarist tânăr, care a
scris un articol despre el. Acel ziarist a cunoscut-o pe însoţitoarea
dumneavoastră de zbor, pe domnişoara Durham, în timp ce se afla
în avion şi, în cele din urmă, ne-a făcut cunoştinţă unul cu celălalt.
Ea este acum asistenta mea şi mi-a făcut cunoştinţă cu
dumneavoastră. Ce mică e lumea!
Earl Halliday spusese acelaşi lucru când auzise că Hattie
Durham, fosta angajată a companiei Pan-Con, lucra pentru cel care
dorea ca Rayford să devină pilotul aeronavei prezidenţiale Rayford
nu îi răspunse lui Carpathia. El nu credea că se cunoscuseră
datorită unei simple coincidenţe. Lumea nu era chiar atât de mică.
Era posibil ca toţi cei care fuseseră menţionaţi să se fi aflat acolo
unde dorise Dumnezeu, iar Rayford era în acea zi acolo din acelaşi
motiv. Nu îşi dorise asta, dar, în cele din urmă, acceptase situaţia.
— Aşadar, vreţi să fiţi pilotul avionului prezidenţial.
— Nu, domnule, nu asta este dorinţa mea. La cererea Casei Albe,
sunt dispus să pilotez avionul spre Israel, cu delegaţia
dumneavoastră la bord, iar apoi voi lua o hotărâre în această
privinţă.
— Nu v-aţi dorit această slujbă?
— Nu, domnule.
— Dar sunteţi dispus să o acceptaţi.
— Sunt dispus să încerc.
— Domnule Steele, vreau să fac o predicţie. Vreau să cred că veţi
vedea acest avion, că veţi avea ocazia să folosiţi tehnologia de
ultimă oră şi că nu veţi mai dori sa pilotaţi niciun alt avion.
— S-ar putea să fie aşa.
„Dar nu pentru acest motiv, gândi Rayford. Numai dacă va vrea
Dumnezeu.”
— De asemenea, vreau să vă împărtăşesc un mic secret, un
lucru care încă nu a fost făcut public. Domnişoara Durham m-a
asigurat că sunteţi un om în care pot avea încredere, un om care îşi
respectă promisiunile şi care, de curând, a devenit un om evlavios.
Rayford dădu din cap, fără să spună nimic.
— Atunci voi presupune că beneficiez de discreţia
dumneavoastră absolută până în momentul în care această
informaţie va fi făcută publică. Air Force One a fost împrumutat
Naţiunilor Unite în semn de adeziune din partea preşedintelui
Statelor Unite.
— Ştirile deja au spus asta, domnule.
— Bineînţeles, dar nu a fost anunţat faptul că avionul şi inclusiv
personalul acestuia ne vor fi cedate pentru a le folosi în
exclusivitate.
— Ce gest frumos din partea preşedintelui Fitzhugh!
— Gestul este într-adevăr frumos, zise Carpathia. Și generos.
Rayford înţelese de ce lumea era fermecata de Carpathia: stând
în faţa lui, doar pentru că ştia că Nicolae minte reuşea să reziste
farmecului acestuia.
 — Când vă întoarceţi acasă? spuse Carpathia.
— Nu am fixat o dată anume. Sunt la dispoziţia dumneavoastră.
Dar va trebui să ajung neapărat acasă înainte de plecarea noastră
de sâmbătă.
— Îmi place felul cum puneţi problemele. Sunteţi la dispoziţia
mea… E drăguţ! Desigur, realizaţi că, dacă veţi accepta această
ofertă – şi o veţi face – nu veţi putea practica prozelitismul.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun că Naţiunile Unite, care vor deveni
Comunitatea Globală, şi eu, în special, militează împotriva sectelor
de orice fel.
— Eu cred în Hristos, spuse Rayford. Merg la biserică. Citesc
Biblia. Le împărtăşesc oamenilor credinţele mele.
— Dar nu în timpul serviciului.
— Dacă dumneavoastră veţi deveni superiorul meu, iar acesta va
fi un ordin, voi fi obligat să mă supun.
— Toate acestea se vor întâmpla, zise Carpathia. Am avut
această discuţie ca să ne înţelegem dintru început.
— Evident.
— Îmi place de dumneavoastră şi cred că vom putea colabora.
— Eu nu vă cunosc, domnule, dar cred că pot colabora cu
oricine.
De unde venise această replică? Rayford aproape că zâmbi. Dacă
putea colabora cu Antihristul, atunci cu cine n-ar fi putut să o
facă?

Atunci când taxiul se opri în faţa Aeroportului Internaţional

Kennedy, rabinul Marc Feinberg spuse:
— Sunt convins că nu te va deranja să incluzi costul călătoriei
mele în cheltuielile tale, de vreme ce tot mi-ai luat un interviu.
— Sigur că nu, spuse Buck. Revista Global Weekly este mai mult
decât bucuroasă să vă plătească drumul la aeroport, cu condiţia să
nu trebuiască să călătorim până în Israel.
— Dacă tot ai adus vorba despre asta… îl întrerupse el şi îi făcu
cu ochiul, dar nu sfârşi propoziţia.
Rabinul de-abia îşi luă rămas-bun, că îşi şi recuperă valiza de la
taximetrist şi se grăbi spre aeroport.

Nicolae Carpathia apăsă butonul interfonului.

— Domnişoară Durham, ai aranjat să ne transporte o maşină la
hangar?
— Da, domnule. Vă aşteptă la intrarea din spate.
— Suntem gata.
— Vă voi anunţa când vor sosi bodyguarzii.
— Mulţumesc.
Nicolae se întoarse spre Rayford:
— Vreau să vedeţi avionul.
— Sigur, spuse Rayford, deşi mai degrabă ar fi dorit să se
îndrepte spre casă.
De ce spusese că se afla la dispoziţia lui Carpathia?

— Ne întoarcem la hotel, domnule?

— Nu, zise Buck. La sediul Naţiunilor Unite, vă rog. Şi, vă rog,
permiteţi-mi să mai folosesc o dată telefonul mobil.
— Acceptăm numai convorbiri…
— Ştiu, numai convorbiri achitate cu carte de credit.
Buck îl sună pe Steve Planck la sediul O.N.U.:
— De ce ai dispărut cu geanta mea?
— Am încercat doar să îţi fac un serviciu, amice. Eşti la Hotelul
Piaza? Ţi-o aduc.
— Acolo stau, dar vreau să vin eu la tine. De fapt, asta ai
urmărit, nu-i aşa?
— Exact.
— Voi ajunge peste o oră.
— S-ar putea ca Nicolae să nu fie aici.
— Nu vin ca să îl vad pe el. Vin să te văd pe tine.

Atunci când Hattie îl anunţă prin interfon, Carpathia se ridică în

picioare, iar uşa biroului lui se deschise. Doi bodyguarzi îi
încadrară pe Nicolae şi pe Rayford în timp ce străbăteau holurile,
dorind să ajungă la un ascensor de marfă, care avea să îi ducă la
primul nivel de la subsol, iar, apoi, să ajungă în parcare, unde îi
aştepta o limuzină. Şoferul sări să deschidă portiera pentru
Carpathia. Rayford fu condus spre cealaltă parte a limuzinei, unde
îl aştepta o portieră deschisă.
I se păru ciudat că, deşi nu i se oferise nimic în birou, Carpathia
insista acum să îi arate toate băuturile din barul limuzinei, de la
whisky şi până la vin, bere şi răcoritoare. Rayford acceptă să bea o
Coca-Cola.
— Nu vă place să beţi?
 — Nu prea mai îmi place.
— Dar înainte?
— Niciodată nu am fost un băutor înrăit, dar, din când în când,
am mai întrecut măsura. Nu m-am mai atins de alcool de când
mi-am pierdut familia.
— Îmi pare rău pentru asta.
— Mulţumesc, dar m-am resemnat în această privinţă. Îmi este
extrem de dor de ei…
— Bineînţeles.
— Dar m-am împăcat cu situaţia.
— Religia dumneavoastră explică dispariţiile prin faptul că Iisus
Hristos i-a luat în rai pe cei care credeau în El, nu-i aşa?
— Într-adevăr.
— Nu voi pretinde că împărtăşesc acest punct de vedere, dar îl
respect datorită liniştii pe care v-o aduce.
Rayford dori să îl contrazică, dar se întreba dacă ar fi fost
recomandabil sa facă ceea ce Bruce Barnes numea „a te mărturisi
Antihristului”.
— Nici eu nu sunt un băutor, spuse Carpathia, sorbind din apa
minerală.

— Aşadar, de ce nu m-ai lăsat să vin la tine? spuse Steve Planck.

Aş fi făcut-o.
— Am nevoie să-mi faci un serviciu.
— Putem să facem schimb de servicii, Buck. Acceptă oferta lui
Carpathia şi nu vei mai avea nevoie de nimic pentru tot restul vieţii
tale.
— Ca să îţi spun adevărul, Steve, acum am prea multe subiecte
interesante de investigat, încât nici nu mă gândesc să renunţ la ele.
— Ocupă-te de ele pentru noi.
— Nu pot să fac asta. Dar ajută-mă dacă poţi! Vreau să îi văd pe
cei doi oameni de la Zidul Plângerii.
— Nicolae nu poate să îi suporte pe ăştia doi. Crede că sunt
nebuni. Evident, chiar sunt nebuni.
— Atunci nu ar trebui să îl deranjeze că voi încerca să le iau un
interviu.
— Voi vedea ce pot face. Acum se află împreună cu un candidat
la postul de comandant de zbor.
— Nu mai spune!
 Carpathia şi Rayford se dădură jos din limuzină în faţa unui
hangar imens de pe Aeroportul Kennedy. Carpathia îi spuse
şoferului:
— Spune-i lui Frederick că am dori să vedem spectacolul
obişnuit.
Atunci când uşile hangarului se deschiseră, avionul era luminat
de reflectoare. Pe partea rare se afla în faţa lui Rayford erau
inscripţionate cuvintele Air Force One şi se puteau vedea însemnele
preşedintelui Statelor Unite. Atunci când ajunseseră pe cealaltă
parte, Rayford văzu echipa de vopsitori căţărată pe schele.
Însemnele şi denumirea fuseseră şterse. În locul lor era simbolul
Naţiunilor Unite, iar numele „Comunitatea Globală” se afla în locul
vechii inscripţionări. Cât despre denumirea aeronavei, muncitorii
tocmai retuşau sigla cu Global Community One.
— Cât va mai dura până când ambele părţi vor fi gata? strigă
Carpathia către şeful de echipă.
— Se va usca până la miezul nopţii! veni răspunsul. Partea asta
ne-a luat aproape şase ore. Cealaltă parte va merge mai uşor. Va fi
gata până sâmbătă!
Carpathia le făcu un semn că totul era în regulă, iar muncitorii
din hangar aplaudară.
— Am dori să urcăm la bord, şopti Carpathia şi, în câteva
minute, erau în liftul care le facilita accesul în avionul nou-nouţ
prin intrarea din spate. Rayford vizitase nenumărate avioane noi şi,
de obicei, era impresionat. Dar aşa ceva nu mai văzuse niciodată.
Fiecare detaliu era bine finisat, totul era scump, uşor de
manevrat şi foarte aspectuos. Spre coada avionului se aflau băi cu
duşuri. Apoi urma secţiunea dedicată presei, care era suficient de
spaţioasă pe ambele părți. Fiecare scaun avea telefon, modem,
video şi televizor. Restaurantul era situat la mijlocul aeronavei,
fiind ideal conceput şi dispunând de suficient spaţiu ca să permită
tranzitarea.
Mai aproape de botul aeronavei se aflau apartamentele
prezidenţiale şi sala de conferinţe. Una dintre camere conţinea
sisteme de securitate de ultimă generaţie şi echipamente de
supraveghere, mijloace de telecomunicaţie şi diverse dispozitive
care permiteau avionului să menţină legătura de oriunde s-ar fi
aflat.
Chiar în spatele carlingii se aflau camerele celor din echipaj şi un
apartament pentru pilot.
 — Nu veţi dori să locuiţi în avion atunci când vom ateriza undeva
şi vom sta timp de câteva zile, spuse Nicolae. Însă nimic nu e mai
confortabil decât ce vedeţi aici.

Buck se afla în biroul lui Steve atunci când Hattie Durham trecu
pe acolo ca să îl informeze pe Steve că Nicolae ieşise puţin.
— O, domnule Williams! exclamă ea. Nu am cuvinte să vă
mulţumesc pentru că m-aţi prezentat domnului Carpathia.
Buck nu ştiu cum să îi răspundă. Nu voia să îi spună că nu avea
pentru ce să îi mulţumească. În realitate, el se simţea îngrozitor.
Dădu din cap.
— Ştiţi cine a venit aici astăzi? îl întrebă ea.
Buck ştia, însă nu dori să prelungească momentul:
— Cine?
Buck realiză că trebuia să fie atent în preajma ei şi a lui Steve şi,
mai ales, în prezenţa lui Carpathia. Ei nu trebuiau să afle cât de
apropiaţi erau el şi Rayford şi, dacă ar fi putut să păstreze secretul
asupra relaţiei lui cu Chloe, totul ar fi fost minunat.
— Rayford Steele. El era pilotul avionului în ziua în care ne-am
cunoscut.
— Îmi aduc aminte, spuse el.
— Ştiţi că se află pe lista de piloţi pentru noul Air Force One!
— E o onoare, nu-i aşa?
— O merita. E cel mai bun pilot cu care am lucrat vreodată.
Buck. Nu se simţea bine vorbind despre noul său prieten şi frate
întru Hristos ca şi cum nu l-ar fi cunoscut prea bine.
— Ce îl face să fie un pilot aşa de bun? întreba Buck.
— Decolările şi aterizările line, comunicarea cu pasagerii şi
modul în care face ca membrii echipajului să se simtă egalii lui, şi
nu doar nişte subordonaţi.
— Impresionant, spuse Buck.
— Vrei să vezi avionul? îl întrebă Steve.
— Pot să îl văd?
— Se afla într-un hangar de pe Aeroportul Kennedy.
— Tocmai vin de acolo.
— Vrei să te întorci?
Buck ridică din umeri:
— Altcineva a fost desemnat să investigheze subiectul despre
noul avion şi pilot, dar, bineînţeles, mi-ar plăcea să îl vad.
— Încă mai e valabilă invitaţia de a te urca la bordul lui pentru
călătoria spre Israel.
— Nu, nu pot, îl refuză Buck. Şeful meu a fost ferm în această
privinţă.

Atunci când Rayford ajunse acasă în acea seară, el ştiu că fiica

lui îşi va da seama că era cam îngrijorat.
— Bruce a contramandat întâlnirea de diseară, spuse ea.
— Foarte bine. Spuse Rayford. Sunt extenuat.
— Hai, povesteşte-mi despre Carpathia!
Rayford încerca. Ce era de spus? Omul era prietenos, fermecător,
un fin diplomat şi, dacă nu ar fi minţit, Rayford s-ar fi întrebat dacă
nu cumva se înşelaseră în privinţa lui.
— Dar nu există îndoieli în privinţa identităţii lui, nu-i aşa? o
întrebă el.
— În ceea ce mă priveşte, nu, îi răspunse Chloe. Dar eu nu l-am
întâlnit.
— După cum te ştiu, nu te-ar fi păcălit nici măcar pentru o
secundă.
— Sper, spuse ea. Dar Buck a recunoscut că a fost impresionant.
— Ai ceva veşti de la el?
— Ar trebui să mă sune pe la 12.00 noaptea ora New York-ului.
— Trebuie să stau şi eu treaz ca să mă asigur că nu adormi?
— Nu prea cred. Nici măcar nu ştie că am mâncat prăjiturile în
acelaşi timp. Vreau sa îi spun asta cu orice preţ.

14

Buck Williams îşi punea la bătaie toate atuurile de jurnalist.

După ce încercase să scape de efectele diferenţei de fus orar
odihnindu-se în Hotelul King David sâmbătă dimineaţa, el le lăsase
mesaje lui Chaim Rosenzweig, lui Marc Feinberg şi chiar lui Peter
Mathews. Conform informaţiilor pe care i le furnizase Steve Planck,
Nicolae Carpathia refuzase sec cererea lui Buck de a-l ajuta să
ajungă la cei doi predicatori de la Zidul Plângerii.
— Ţi-am spus eu, îi zise Steve. El crede că indivizii ăia sunt
nebuni de legat şi a fost dezamăgit sa afle că tu consideri că merită
să scrii un articol despre ei.
— Aşadar, nu cunoaşte pe nimeni care m-ar putea ajuta să
ajung acolo?
— E o zonă cu acces limitat.
 — Asta îţi spun şi eu. În sfârşit, Nicolae cel Mare nu poate face
ceva?
Steve se înfurie.
— Ştii la fel de bine ca şi mine că ar putea cumpăra Zidul
Plângerii, zise el dintr-o suflare. Dar nu te vei apropia de locul ăla
cu ajutorul lui! El nu vrea ca tu să te duci acolo, Buck! Pentru
prima dată în viaţa ta, fii deştept şi nu te apropia!
— Da, asta chiar mă caracterizează!
— Buck, permite-mi să te întreb ceva. Dacă îl sfidezi pe
Carpathia, iar apoi îi vei refuza oferta sau îl vei enerva atât de tare
încât se va răzgândi în privinţa ei, unde vei mai lucra?
— Voi mai lucra.
— Unde? Nu vezi că influenţa lui se face simţită pretutindeni?
Oamenii îl iubesc! Ar face orice pentru el. După o întrevedere cu el,
unii fac lucruri pe care nici măcar nu ar fi visat să le facă.
„Mie îmi spui?!“ îşi zise Buck.
— Am treburi de dus la bun sfârşit, spuse Buck. Mulţumesc,
oricum…
— Acum ai treburi de făcut… Să ştii că nimic nu ţine o veşnicie.
Steve nu spusese niciodată lucruri mai adevărate, însă nu era
conştient de asta.
Buck mai încercă o dată, tot fără succes, apelând, de această
dată, la Peter Mathews. Acesta se ascundea într-un apartament
situat la etajele superioare ale unui hotel de cinci stele din Tel Aviv
şi, deşi răspunse la telefonul lui Buck, fu expeditiv:
— Williams, eu te admir, îi spuse el, dar ţi-am spus tot ce aveam
de spus, oficial şi neoficial. Nu-i cunosc pe cei de la Zidul Plângerii,
dar îţi voi da o declaraţie, dacă asta doreşti.
— Ceea ce doresc este să găsesc pe cineva care să mă ajute să mă
pot apropia suficient de mult de cei doi ca să stau de vorbă cu ei.
Dacă vor vrea să mă omoare, să mă ardă de viu sau să mă ignore,
atunci e dreptul lor să o facă.
— Eu mă pot apropia de Zidul Plângerii datorită poziţiei mele,
dar nu vreau să te ajut să ajungi acolo. Îmi pare rău… Oficial, eu
cred că cei doi sunt nişte indivizi care au studiat Tora şi care
pretind că sunt reîncarnările lui Moise şi Ilie. Costumele lor sunt de
proastă calitate, iar predicile lor sunt chiar mai rău de-atât. Nu am
nici cea mai vagă idee de ce au murit cei care au vrut să le facă rău.
Poate ca ăştia au complici ascunşi în mulţime, care îi anihilează pe
cei care ar putea constitui ameninţări la adresa lor. Acum trebuie
să închid… Vei lua parte la semnarea tratatului luni, nu-i aşa?
— Din această cauză mă aflu aici, domnule.
— Ne vom vedea acolo. Fă-ţi un serviciu şi nu îţi strica reputaţia
scriind un articol despre indivizii ăştia! Dacă vrei să scrii un articol
interesant, ar trebui să mă însoţeşti în această după-amiază în
timp ce voi vizita potenţiale locuri asupra cărora Vaticanul ar trebui
să îşi pună amprenta.
— Dar, domnule, ce părere aveţi despre faptul că nu a mai plouat
în Ierusalim de când cei doi au început să predice?
— Nu am nicio părere, cu excepţia faptului că nici măcar norii nu
sunt interesaţi să audă ce au ei de spus. Oricum, aici plouă foarte
rar.

Lui Rayford îi fusese prezentat echipajul avionul Global

Community One cu doar câteva ore înainte de decolare. Niciunul
dintre membrii acestuia nu lucraseră vreodată la Pan-Continental.
În timpul scurtului discurs de încurajare, Rayford sublinie că
siguranţa pasagerilor era întotdeauna prioritară.
— De aceea ne aflăm cu toţii aici. Desfăşurarea corecta a
procedurilor şi a celorlalte manevre se află pe locul al doilea ca
importanţă. Vom face totul ca la carte şi ne vom completa jurnalele
de bord şi listele, pe măsură ce ne vom îndeplini sarcinile. Vom
avea o înfăţişare impecabilă, vom veghea în mod discret şi ne vom
servi pasagerii. În timp ce îi vom trata cum se cuvine pe demnitari,
ne vom gândi permanent la faptul că securitatea lor constituie
obiectivul nostru primordial. Un bun echipaj de avion este unul
invizibil. Oamenii se vor simţi confortabil şi în siguranţă atunci
când vor vedea uniforme, şi nu persoane.
Copilotul lui Rayford era mai în vârstă decât el şi probabil că îşi
dorise să ocupe postul de comandant al aeronavei. Cu toate
acestea, el se dovedea a fi cooperant şi eficient. Asistentul lui era un
tânăr pe care Rayford nu l-ar fi ales pentru această funcţie.
Membrii echipajului lucraseră împreună pe vechiul Air Force One şi
păreau deosebit de impresionaţi de noul avion, iar Rayford nu le
putea reproşa asta. Avionul chiar era o bijuterie a tehnologiei, însă
ei aveau să se obişnuiască în curând cu el şi aveau să se comporte
ca şi cum l-ar fi avut la dispoziţie dintotdeauna.
După cum îi spusese examinatorului său la Dallas, atunci când
Rayford pilota un 757, era ca şi cum ar fi condus un Jaguar. Iar
emoţia dispăru pentru că zborul se desfăşura normal. După un
timp, Rayford lăsă avionul pe mâna copilotului şi se duse în
apartamentul său. Se întinse pe pat şi, deodată, îşi dădu seama cât
de singur era. Irene ar fi fost atât de mândră în acel moment, când
deţinea cea mai importantă funcţie din domeniul aviaţiei! însă
aceasta însemna foarte puţin pentru el, deşi simţea că făcea ceea ce
îi dictase Dumnezeu. Nu cunoştea motivele pentru care El dorise
asta. Însă, în adâncul sufletului său, Rayford avea certitudinea că
efectuase ultima cursă în numele companiei Pan-Con.
El o sună pe Chloe şi o trezi din somn:
— Îmi pare rău, Chlo’, spuse el.
— Nu-i nimic, tată. Îţi place ce faci?
— Oh, da, nu pot să spun că nu.
Ei discutaseră despre posibilitatea ca mijloacele de comunicaţie
între avion şi sol să fie supravegheate, deci nu aveau să vorbească
despre Carpathia sau despre persoanele din anturajul acestuia. De
asemenea, ei nu trebuiau să pomenească numele lui Buck.
— Cunoşti pe cineva de acolo?
— O cunosc numai pe Hattie. Mă simt cam singur.
— Şi eu. Nu am veşti de la nimeni încă. Ar trebui să primesc un
telefon luni dimineaţă devreme. Când vei ajunge la Ierusalim?
— Peste aproximativ trei ore vom ateriza la Tel Aviv şi vom fi
transportaţi la Ierusalim cu nişte maşini luxoase.
— Nu veţi zbura cu avionul direct la Ierusalim?
— Nu. Un 757 nu poate ateriza acolo. Tel Aviv-ul se află la numai
cincizeci şi cinci de kilometri de Ierusalim.
— Când vii acasă?
— Ar fi trebuit sa plecăm din Tel Aviv marţi dimineaţă, dar acum
ni s-a transmis ca vom zbura la Bagdad luni după-amiază şi că vom
pleca de acolo marţi dimineaţă. Asta înseamnă încă vreo nouă sute
cincizeci de kilometri de parcurs în aer, adică zborul se prelungeşte
cu o oră.
— Dar ce e la Bagdad?
— Unicul aeroport de lângă Babilon pe care poate să aterizeze un
avion de asemenea dimensiuni. Carpathia vrea să viziteze
Babilonul şi să prezinte lumii planurile sale.
— Îl vei însoţi?
— Presupun că da. Babilonul se află la şaptezeci şi cinci de
kilometri sud de Bagdad. Dacă accept această slujbă, atunci voi
vedea Orientul Mijlociu destul de des în anii următori.
— Deja mi-e dor de tine. Aş vrea să fiu şi eu acolo.
 — Ştiu de cine îţi e dor, Chloe.
— Şi de tine mi-e dor, tată.
— Într-o lună nici nu îţi va mai păsa de soarta mea. Văd în ce
direcţie vă îndreptaţi tu şi prietenul tău.
— A sunat Bruce. Mi-a spus că a primit un telefon ciudat din
partea unei femei pe nume Amanda White, care pretindea că o ştie
pe mama. I-a spus lui Bruce că a cunoscut-o la unul din cercurile
de lectură organizate de biserică şi că tocmai şi-a adus aminte de
numele ei. A spus că şi l-a amintit deoarece suna deosebit.
— Hm! făcu Rayford. Irene Steele. Nu m-am gândit niciodată că
sună interesant… Ce dorea?
— A spus că tocmai s-a pocăit, în mare parte datorită celor pe
care i le-a spus mama la cercurile de lectura, şi ca acum căuta o
biserică. Ea se întreba dacă Biserica Oraşul Noii Speranţe încă mai
există.
— Dar ce s-a întâmplat cu ea?
— Şi-a plâns soţul şi cele două fiice pe care i-a pierdut în timpul
Înălţării la Cer.
— Mama ta a jucat un rol important în viaţa ei şi tocmai acum
şi-a adus aminte de ea?
— Ca să vezi…
Buck dormea de mai bine de o oră şi jumătate, când primi un
telefon din partea lui Chaim Rosenzweig, care tocmai sosise.
— Va trebui să mă adaptez şi eu la fusul orar, Cameron, spuse
Rosenzweig. Indiferent cât de des călătoresc în Israel, fusul orar îmi
vine de hac. De cât timp eşti în țară?
— Am ajuns ieri dimineaţă. Am nevoie de ajutorul tău.
Buck îi povesti lui Rosenzweig că dorea să ajungă la Zidul
Plângerii.
— Am tot încercat, dar nu m-am putut apropia nici măcar la o
suta de metri. Cei doi îşi ţineau predica, iar mulţimea era mai
impresionanta ca niciodată.
— Da, vin mai mulţi oameni acum, de vreme ce ne apropiem de
semnarea tratatului. Pesemne că, din cauza acestuia, cei doi şi-au
intensificat activitatea. Din ce în ce mai multă lume vine să îi
asculte şi se pare că din ce în ce mai mulţi evrei se convertesc la
creştinism. E foarte ciudat… Nicolae a întrebat de ei în timp ce
venea încoace şi a văzut un reportaj despre ei la televizor. Nu l-am
văzut niciodată atât de furios.
— Ce a spus?
 — Asta a fost ciudăţenia… Nu a spus nimic. Eu am văzut că era
roşu de furie şi că avea fălcile încleştate. Vezi tu, eu nu îl cunosc
prea bine, dar îmi pot da seama când e nervos.
— Am nevoie de ajutorul tău, Chaim.
— Cameron, eu nu sunt un mozaic fervent. Eu nu merg la Zidul
Plângerii şi, chiar dacă aş putea să o fac, nu aş risca. Nici ţie nu îţi
recomand asta. Subiectul cel mai important de aici este semnarea
tratatului luni dimineaţă. Nicolae, delegaţia israeliană şi cu mine
am pus totul la punct de vineri, de la New York. Nicolae a fost
genial. E un tip uimitor, Cameron. De-abia aştept ziua în care vom
lucra amândoi pentru el.
— Te rog! Ştiu că orice jurnalist din lume şi-ar dori să le ia celor
doi predicatori un interviu în exclusivitate, iar eu nu am să renunţ
până nu voi reuşi sau nu voi muri încercând să o fac.
— Cam aşa ceva te aşteaptă.
— Nu ţi-am cerut niciodată nimic, în afară de a-mi acorda puţin
din timpul tău, şi ai fost întotdeauna generos.
— Nu ştiu ce pot face pentru tine, Cameron. Eu însumi te-aş
duce acolo dacă aş avea acces. Dar, oricum, nu vei putea intra
acolo.
— Dar trebuie să ştii şi tu pe cineva care are acces acolo.
— Bineînţeles că ştiu! Cunosc mulţi rabini, dar…
— Ce spuneţi despre Ben-Judah?
— O, Cameron! El e prea ocupat. Proiectul lui va fi prezentat în
direct luni după-amiază. Pun pariu că acum e emoţionat ca un
şcolar înainte de extemporal.
— Dar s-ar putea să nu fie. Poate că a făcut atât de multe
cercetări, încât ar putea să vorbească despre asta timp de o oră fără
a avea nevoie de notiţe. Poate că acum e bine pregătit şi caută ceva
cu care să îşi ocupe timpul ca să nu repete la infinit acelaşi lucru
sau să se emoţioneze peste măsură în aşteptarea momentului.
La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea, iar Buck se rugă ca
Rosenzweig să cedeze rugăminţilor sale.
— Nu ştiu ce să spun, Cameron… Eu, personal, nu aş vrea să fiu
deranjat înainte de un astfel de eveniment important.
— Nu aţi dori să îi daţi un telefon, să îi uraţi toate cele bune şi să
îi aflaţi programul pentru acest sfârşit de săptămână? Eu pot veni
oriunde, oricând, dacă îmi poate facilita accesul la Zidul Plângerii.
— Bine, îl voi suna, dar îi voi spune numai dacă va fi dispus să
facă ceva care să îl distragă de la activităţile lui, zise Rosenzweig.
Dar, dacă voi simţi că este cufundat în studiu, nici măcar nu voi
aborda subiectul.
— Vă mulţumesc, domnule! Mă sunaţi dumneavoastră de îndată
ce veţi avea veşti?
— Neapărat! Dar, Cameron, nu îţi face prea multe speranţe şi nu
te supăra pe mine dacă Ben-Judah nu va fi disponibil.
— Nici nu mă gândesc la aşa ceva.
— Ştiu. Dar, totodată, îmi dau seama cât de important e lucrul
ăsta pentru tine.
Buck parcă era în altă lume; nu avea idee de cât timp suna
telefonul. El stătea în pat în capul oaselor şi observase că soarele
după-amiezei devenise portocaliu, iar una dintre razele lui lăsa pe
pat o dâră ciudată de lumină. Buck se zări în oglindă pentru un
moment şi se întinse după telefon. Obrazul lui era roşu şi pielea
păstră urmele cutelor pernei, ochii îi erau umflaţi şi întredeschiși,
iar părul îi stătea în toate direcţiile. Avea un gust ciudat în gură;
adormise îmbrăcat.
— Alo?
— Cameron Williams? întrebă o voce cu un accent evreiesc
puternic.
— Da, domnule…
— Sunt Tsion Ben-Judah.
Buck sări în picioare de parcă ilustrul om de ştiinţă s-ar fi aflat în
cameră.
— Da, domnule Ben-Judah! E o onoare să vă aud, domnule!
— Mulţumesc, spuse doctorul. Sun din faţa hotelului.
Buck încerca din răsputeri să înţeleagă ce spunea.
— Da?
— Am o maşină şi un şofer.
— Da, o maşină şi un şofer, domnule.
— Eşti pregătit sa mergem?
— Să mergem?!
— La Zidul Plângerii…
— O, da, domnule – de fapt, nu, domnule. Voi avea nevoie de zece
minute. Puteţi aştepta zece minute?
— Ar fi trebuit te sun înainte să vin. Prietenul nostru comun m-a
lăsat să cred că era o chestiune urgenta pentru tine.
Buck reluă în minte fraza care suna ciudat:
— O chestiune urgentă, da! Acordaţi-mi zece minute! Vă
mulţumesc, domnule!
 Buck îşi smulse hainele de pe el şi intră în duş. Nu aşteptă ca
apa să se încălzească. Se săpuni şi se dăţi, iar, apoi, se rase în
grabă.
Nu avu răbdare să îşi găsească adaptorul pentru foehn, ci luă un
prosop de pe raft şi şi-l trecu peste parul lui lung, simţind că îşi
smulge jumătate din fire.
Se pieptănă la repezeală şi se spălă pe dinţi. Ce trebuia să poarte
cineva care se ducea la Zidul Plângerii? El ştia că nu va avea acces
direct acolo, dar, oare, şi-ar fi jignit gazda dacă nu s-ar fi îmbrăcat
cu sacou şi cravată? Nu îşi pusese în bagaj astfel de articole
vestimentare. Nu plănuise să se îmbrace elegant nici măcar la
ceremonia de semnare a tratatului de a doua zi dimineaţă.
Buck se îmbrăcă cu obişnuita cămaşă de doc, cu blugi, cu
bocanci până la gleznă şi cu o jachetă din piele. Îşi puse
reportofonul şi aparatul de fotografiat în cea mai mică geantă de
piele pe care o avea, iar, apoi, coborî scările în fugă. După ce ieşi
valvârtej pe uşă, Buck se opri. Nu avea nici cea mai vagă idee
despre înfăţişarea rabinului. Oare, arăta precum Rosenzweig sau
Feinberg sau ca niciunul dintre aceştia?
Rabinul nu arata ca niciunul dintre ei. Tsion Ben-Judah, care
purta un costum negru şi o pălărie de aceeaşi culoare, din fetru, îl
întâmpină ieşind dintr-un Mercedes şi îi făcu timid semn cu mâna.
— Domnul Ben-Judah? întrebă el, strângându-i mâna.
Părea a fi între două vârste, avea o condiţie fizică bună şi părea,
mai degrabă, tânăr, având trăsături puternice şi regulate şi doar
câteva fire de păr alb.
Rabinul i se adresă lui Buck într-o engleză stricată:
— În limba ta, numele meu mic se pronunţă la fel ca cel al
oraşului Sion. Îmi poţi spune aşa.
— Sion? Sunteţi sigur?
— Mă întrebi dacă sunt sigur de propriul nume? îl întrebă
rabinul, zâmbind. Sunt sigur.
— Nu, v-am întrebat dacă sunteţi convins că pot să vă spun…
— Ştiu ce ai vrut să spui, domnule Williams. Îmi poţi spune Sion.
În opinia lui Buck, „Sion“ nu suna diferit faţă de „Tsion“ decât
atunci când îl pronunţa Ben-Judah.
— Vă rog să îmi spuneţi Buck.
— Buck?
Rabinul deschise uşa din faţă a maşinii, iar Buck se aşeză lângă
şofer.
 — E o poreclă.
— Bine atunci, Buck. Şoferul nu înţelege engleza.
Buck se întoarse spre şofer şi văzu că acesta îi întinde mâna.
Buck îi strânse mâna, iar omul îi spuse ceva neinteligibil. Buck
zâmbi şi dădu din cap. Doctorul Ben-Judah îi vorbi şoferului în
idiş, iar acesta demară.
— Aşadar, Buck, spuse rabinul atunci când ziaristul se răsuci pe
scaun ca să stea faţă în faţă cu el, doctorul Rosenzweig mi-a spus
că doreşti să mergi la Zidul Plângerii, ceea ce ştii că este imposibil.
Eu pot să te duc suficient de aproape de cei doi martori, astfel încât
să le atragi atenţia dacă ai curaj.
— Cei doi martori? îi numiţi martori? Eu şi prietenii mei le
spunem aşa…
Doctorul Ben-Judah ridică ambele mâini şi se uită în altă parte,
semn că nu intenţiona să răspundă sau să comenteze o astfel de
întrebare.
— Întrebare mea este: ai curaj?
— Am curaj.
— Şi nu mă vei face responsabil pentru orice ţi s-ar putea
întâmpla…
— Bineînţeles că nu, dar mi-ar plăcea să vă iau un interviu şi
dumneavoastră.
Rabinul ridică din nou mâinile:
— Am anunţat atât presa, cât şi pe doctorul Rosenzweig, că nu
acord interviuri.
— Atunci, poate că îmi veţi da nişte informaţii despre
dumneavoastră. Nu vă voi întreba nimic despre proiectul
dumneavoastră pentru că sunt convins că, după ce aţi muncit timp
de trei ani de zile pentru o prezentare de o oră, vă veţi expune
concluziile pe larg mâine după-amiază.
— Exact. Iată şi informaţiile personale… Am patruzeci şi patru
de ani. Am crescut în Haifa, fiind fiul unui rabin ortodox. Am două
doctorate, unul în istoria poporului evreu şi celălalt în limbile
clasice. Toată viaţa am studiat şi am predat, dar mă consider mai
mult om de litere şi istoric decât profesor, deşi aprecierile
studenţilor mei au fost încurajatoare în acest sens. În majoritatea a
timpului, gândesc şi citesc în ebraică şi îmi este jenă că vorbesc
atât de prost engleza, mai ales într-o ţară care promovează această
limbă. Cunosc gramatica engleză mai bine decât cei mai mulţi
englezi şi, cu siguranţă, mai bine decât mulţi americani, cu
excepţia persoanei de faţă, bineînţeles, dar nu am avut niciodată
ocazia să îmi exersez şi să îmi perfecţionez dicţia. M-am căsătorit în
urmă cu şase ani şi am doi copii vitregi, un băiat şi o fată, aflaţi la
vârsta adolescenţei. Acum trei ani, am fost desemnat de o agenţie
guvernamentală să fac un studiu referitor la pasajele mesianice
pentru ca evreii să îl recunoască pe Mesia atunci când va veni pe
pământ. Aceasta a fost activitatea care mi-a oferit cele mai mari
satisfacţii. În timpul cercetărilor, am învăţat greaca şi arameica, iar
acum ştiu douăzeci şi două de limbi. Sunt extrem de încântat
pentru că am definitivat studiul şi doresc să împărtăşesc lumii
descoperirile mele prin intermediul televiziunii. Nu cred că
emisiunea mea va concura cu orice alt program cu scene de sex,
violenţă sau divertisment, dar mă aştept să stârnească controverse.
— Nu ştiu ce să vă mai întreb, recunoscu Buck.
— Atunci putem să încheiem interviul şi să ne vedem de treburi.
— Mă intrigă faptul ca aţi cedat rugăminţilor mele.
— Doctorul Rosenzweig este mentorul meu şi unul dintre colegii
pe care îi respect cel mai mult. Prietenul lui este şi prietenul meu.
— Vă mulţumesc.
— Te admir. Am citit articolele pe care le-ai scris despre doctorul
Rosenzweig şi despre alţii. În plus, cei de la Zidul Plângerii m-au
făcut şi pe mine curios. Poate că, datorită limbilor pe care le
cunosc, vom reuşi să stăm de vorbă cu ei. Până acum, eu nu i-am
văzut făcând nimic altceva în afară de a vorbi cu mulţimea
adunată. Ei le vorbesc direct celor care îi ameninţă însă, în afară de
aceştia, nu cunosc pe nimeni care să fi stat de vorbă cu ei.
Mercedes-ul parcă în apropierea unor autobuze folosite pentru
excursii, iar şoferul îi aşteptă, în timp ce Ben-Judah şi Buck urcară
nişte trepte pentru a vedea Zidul Plângerii, locul Templului şi tot ce
se afla acolo.
— Nu am mai văzut niciodată atât de mulţi oameni la un loc,
spuse rabinul.
— Oamenii sunt atât de liniştiţi! şopti Buck.
— Cei doi predicatori nu folosesc microfoane, îi explica
Ben-Judah. Oamenii care fac zgomot o fac pe propria răspundere.
Atât de mulţi vor să audă ce spun cei doi, încât unii îi ameninţă pe
cei care îi distrag de la asta.
— Cei doi fac vreodată pauză?
— Da. Din când în când, unul dintre ei se duce la umbra clădirii
mici şi se întinde pe pământ, aproape de gard. Adesea renunţă la
odihnă în favoarea predicilor. Indivizii care au ars de vii de curând
au încercat să îi atace din spatele gardului în timp ce amândoi se
odihneau. Din această cauză, nimeni nu se apropie de ei atunci
când se află acolo.
— Asta ar fi şansa mea, zise Buck.
— Aşa mă gândeam şi eu.
— Vreţi să mă însoţiţi?
— Doar în cazul în care le vom da de înţeles că nu avem de gând
să le facem rău. Ei au ucis cel puţin şase oameni şi au ameninţat
multă lume. Un prieten de-al meu s-a aflat chiar aici în ziua în care
i-au ars de vii pe cei patru atacatori şi jură că i-a văzut scoţând
flăcări pe gură.
— Credeţi aşa ceva?
— Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de prietenul meu, deşi era
la o distantă apreciabilă de ei.
— Oare, ar trebui să îi abordăm într-un anumit moment?
— Mai întâi de toate, propun să ne alăturăm mulţimii.
Coborâră şi se îndreptară către Zidul Plângerii. Buck era
impresionat de faptul că mulţimea avea o atitudine atât de
respectuoasă. La câţiva metri de cei doi predicatori se aflau rabinii
ortodocşi, care se prosternau, se rugau şi strecurau rugăciuni
scrise în crăpăturile Zidului. Din când în când, unul dintre rabini
se întorcea spre cei doi martori, ridica pumnul şi striga ceva în idiş,
dar apoi mulţimea îl făcea să tacă. Uneori, unul din predicatori îi
răspundea direct.
În timp ce Buck şi Ben-Judah se apropiau de mulţime, unul
dintre rabinii aflaţi în faţa zidului căzu în genunchi, îşi înălţă ochii
spre cer şi spuse o rugăciune pe un ton plin de durere.
— Linişte! strigă unul din predicatori, iar rabinul începu să
plângă cu amărăciune.
Predicatorul se întoarse spre mulţime:
— El îl roagă pe Dumnezeu cel Atotputernic să ne omoare pentru
că l-am pângărit numele! însă el este precum fariseii de odinioară!
El nu Îl recunoaşte pe Cel care a fost, este şi va fi Dumnezeu acum
şi pururea! Noi mărturisim dumnezeirea lui Iisus Hristos din
Nazaret!
La aceste cuvinte, rabinul căzu la pământ şi îşi ascunse fata,
legănându-se neputincios în faţa blasfemiei pe care o auzise.
Ben-Judah îi şopti lui Buck:
— Vrei să îţi traduc?
 — Ce să îmi traduceţi? Rugăciunea rabinului?
— Şi răspunsul predicatorului.
— L-am înţeles pe predicator.
Doctorul Ben-Judah se arătă uimit.
— Dacă aş fi ştiut că vorbeşti idiş fluent, mi-ar fi fost mult mai
uşor să comunic cu tine.
— Dar nu vorbesc ebraica. Nu am înţeles rugăciunea, însă
predicatorul a vorbit mulţimii în limba engleză.
Ben-Judah dădu din cap.
— M-am înşelat, zise el. Uneori nu îmi mai dau seama ce limbă
aud. Dar iată! Chiar acum! El vorbeşte acum în idiş. Spune că…
— Domnule, îmi cer scuze că vă contrazic, dar vorbeşte în
engleză. Are accent ebraic, dar spune: „Şi întru El, Cel care vă poate
izbăvi…”
— Ai înţeles asta?
— Bineînţeles.
Rabinul părea tulburat:
— Buck, îi şopti el uimit, dar se vorbeşte în ebraică.
Buck se întoarse şi se uită fix la cei doi martori. Ei vorbeau pe
rând, fiecare spunând câte o propoziţie. Buck înţelegea fiecare
cuvânt, ca şi cum ar fi fost rostit în limba engleză. Ben-Judah îl
atinse uşor, iar el îl urmă pe rabin prin mulţime.
— Vorbiţi engleza? îl întrebă el pe un hispanic care se afla acolo
împreună cu soţia şi trei adolescenţi.
— Spaniola, îi răspunse omul, cerându-şi scuze.
Ben-Judah începu imediat să se converseze cu el în spaniolă.
Omul tot dădea din cap şi îi răspundea afirmativ. Rabinul îi
mulţumi şi trecu mai departe. Găsi un norvegian şi îi vorbi în limba
lui maternă, apoi discută cu nişte asiatici. Îl strânse de braţ pe
Buck şi îl trase afară din mulţime, apropiindu-se de predicatori. Se
opriră la câţiva metri de cei doi martori, între ei aflându-se un gard
metalic.
— Oamenii aceştia îi aud pe predicatori vorbind în limba lor
natală, îi spuse Ben-Judah tremurând. Într-adevăr, este un act
divin!
— Sunteţi sigur?
— Nu încape îndoială! Eu îi aud în idiş. Tu îi auzi în engleză.
Familia din Mexic ştie ceva engleză, dar nu ştie idiş. Norvegianul
ştie puţină germană şi engleză, dar nu ştie idiş. El îi aude în
norvegiană. Doamne, Dumnezeule, adăugă rabinul, iar Buck îşi
dădu seama că spusese asta în semn de veneraţie.
Lui Buck îi fu teamă că Ben-Judah avea să cedeze nervos.
— Aha!
Un tânăr încălţat cu bocanci şi purtând o pereche de pantaloni
cazoni şi un tricou alb străbătu mulţimea urlând. Oamenii se
aruncară la pământ atunci când îl văzură agitând în aer o armă
automata. El purta un lanţ de aur, iar părul şi barba lui negre erau
neîngrijite. Ochii lui închişi la culoare se aprinseră atunci când
trase câteva rafale în aer, ceea ce făcu mulţimea să se retragă şi să
îi lase un culoar care ducea direct la cei doi predicatori.
El strigă ceva într-o limbă necunoscută pe care Buck nu o
înţelegea însă, în timp ce se culca la pământ uitându-se pe furiş,
rabinul Ben-Judah îi spuse în şoaptă:
— Spune că are de îndeplinit o misiune de la Allah.
Buck îşi scoase reportofonul din geantă şi îi dădu drumul în timp
ce tânărul se îndrepta spre partea din faţă a mulţimii. Cei doi
martori îşi întrerupseră predica şi se aşezară umăr lângă umăr,
privindu-l fix pe omul înarmat, pe măsură ce acesta se apropia de
ei. El alerga şi, în acelaşi timp, trăgea cu arma, însă predicatorii nu
se clintiră şi nu scoaseră un cuvânt, stând cu braţele încrucişate
peste veşmintele lor zdrențăroase. Atunci când tânărul ajunse
extrem de aproape de ei, el păru că se loveşte de un zid invizibil. Se
dădu înapoi şi căzu pe spate, scăpând arma din mână. Se lovi cu
capul de pământ, apoi zăcu acolo gemând.
Deodată, unul dintre predicatori strigă:
— Nu vei mai putea să te apropii de robii lui Dumnezeu cel
Atotputernic! Domnul ne apără până ce se va împlini vremea, iar
cei care se vor apropia fără permisiunea Lui să ia aminte!
După ce termină de spus aceste celălalt predicator suflă foc pe
gură, iar hainele tânărului se aprinseră şi flăcările îi mistuiră
trupul, astfel încât în câteva secunde pe pământ se putea zări un
schelet carbonizat care încă mai fumega. Arma fusese topită şi
făcută una cu pavajul, iar prin coastele lui picura aurul din lanţul
tânărului.
Buck stătea întins pe burtă cu gura larg deschisă şi cu mâna pe
spatele rabinului, care tremura fără a se putea controla. În
depărtare, familiile fugeau spre maşinile şi autocarele lor, în vreme
ce soldaţii israelieni se apropiau încet de zid, cu armele pregătite.
Unul din predicatori vorbi:
— Cei care au venit să asculte mărturia noastră despre
Dumnezeu Cel Viu nu trebuie să se teamă de noi! Mulţi au ascultat
şi au crezut cuvintele noastre! Vor muri numai cei care vor încerca
să ne facă rău! Nu vă temeţi!
Buck îl credea. El nu era sigur că rabinul îi împărtăşea credinţa.
Se ridicară în picioare şi se mişcară în timp ce martorii erau cu
ochii pe ei. Soldaţii strigară la ei din centrul pieţei în care se aflau.
— Soldaţii ne spun să ne mişcăm încet, îi traduse Ben-Judah.
— Eu vreau să rămân, spuse Buck. Vreau să vorbesc cu oamenii
ăştia.
— Nu ai văzut ce s-a întâmplat?
— Ba da, dar am auzit, de asemenea, că nu le vor face rău celor
care doresc să îi asculte cu adevărat.
— Iar tu vrei să îi asculţi sau eşti un jurnalist în căutarea
senzaţionalului?
— Ambele, recunoscu Buck.
— Dumnezeu să te binecuvânteze! zise rabinul.
El se întoarse spre cei doi martori şi le vorbi în idiş în timp ce
soldaţii israelieni strigau în continuare la el şi la Buck. El şi
Ben-Judah se retraseră din faţa predicatorilor, care acum tăceau.
— Le-am spus că ne vom întâlni cu ei la ora 22.00 în spatele
clădirii unde se odihnesc de obicei. Vei putea să mă însoţeşti?
— Nu pot refuza o astfel de invitaţie, spuse Buck.

Rayford tocmai se întorsese de la o cina liniştită în compania anei

părţi a echipajului şi găsi un mesaj urgent de la Chloe. Îi luă ceva
timp până când reuşi să vorbească cu ea la telefon, timp în care îşi
dori ca ea să îi fi dat mai multe amănunte în legătură cu problema
care apăruse. Ea nu spunea că era ceva urgent decât în cazul în
care chiar era aşa. Chloe ridică receptorul imediat.
— Alo? spuse ea. Buck? Tată?
— Da, ce s-a întâmplat?
— Ce face Buck?
— Nu ştiu. Încă nu l-am văzut.
— Ai de gând să te vezi cu el?
— Da, presupun că da.
— Ştii la ce spital se află?
— Ce?!
— Nu ai văzut?
— Ce să văd?
— Tată, ştirea tocmai a fost prezentată azi-dimineaţă. Cei doi
martori de la Zidul Plângerii l-au incendiat pe un individ, iar toată
lumea de acolo s-a aruncat la pământ. Unul din ultimii doi care
s-au ridicat de acolo a fost Buck.
— Eşti convinsă?
— Nu am nicio îndoială.
— Ştii sigur că a fost rănit?
— Nu! Am presupus doar. Era la pământ lângă un individ care
purta un costum negru şi căruia i-a căzut pălăria.
— Unde locuieşte?
— La Hotelul King David. I-am lăsat un mesaj. Mi s-a spus că
aveau cheia lui, deci era plecat. Ce înseamnă asta?
— Unii oameni îşi lasă cheia la recepţie atunci când ies. Nu e
nimic special. Sunt sigur că o să te sune.
— Nu poţi să afli cumva dacă a fost rănit?
— Voi încerca. Hai să facem o înţelegere: dacă aflu ceva, orice, te
sun. Cel puţin, lipsa veştilor poate fi un semn bun.

Lui Buck i se înmuiaseră genunchii.

— Vă simţiţi bine, domnule?
— Sunt bine, dar aproape că sunt copleşit, spuse Ben-Judah.
— Cunosc sentimentul.
— Vreau să cred că aceşti oameni sunt trimişii lui Dumnezeu.
— Eu cred că sunt, zise Buck.
— Chiar crezi? Studiezi Scriptura?
— De puţină vreme.
— Vino. Vreau să îţi arăt ceva.
Atunci când reveniră la maşină, şoferul rabinului stătea cu
portiera deschisă, fiind palid la faţă. Ben-Judah îl linişti vorbindu-i
în idiş, însă omul continuă să se uite pierdut la Buck. El încercă
să-i zâmbească.
Buck ocupă locul din faţă, iar Ben-Judah îi spuse şoferului pe
un ton liniştit să parcheze cât putea de aproape de Poarta de Aur
situată la est de locul unde fusese Templul. El îl invită pe Buck să
facă o plimbare spre poartă împreună cu el ca să îi citească
inscripţiile în ebraică.
— Vezi? făcu el. Aceasta spune: „Veni-va Mesia”, iar aici: „Ne va
lua”, iar acolo: „Va veni triumfător”. Poporul meu şi-a dorit ca Mesia
să vină, s-a rugat pentru asta şi L-a aşteptat timp de secole. Însă
iudaismul, chiar şi cel practicat pe Pământul Sfânt, s-a laicizat şi
s-a îndepărtat de Scriptură. În mod inevitabil, proiectul meu de
cercetare a devenit o necesitate. Oamenii au uitat ce sau pe Cine
caută şi mulţi dintre ei au renunţat să o mai facă. Şi ca să-ţi
demonstrez cât de puternice sunt resentimentele pe care
musulmanii şi evreii şi le poartă reciproc, priveşte acest cimitir
musulman care a fost construit chiar în spatele acestei porţi.
— Ce semnificaţie are?
— Tradiţia evreiasca spune că, la sfârşitul tuturor timpurilor,
Mesia şi Ilie vor conduce triumfători poporul lui Israel spre Templu,
trecând prin poarta de est. Însă Ilie este profet, iar mersul prin
cimitir l-ar înjosi, aşadar musulmanii au înfiinţat aici un cimitir ca
să facă intrarea triumfală imposibilă.
Buck îşi scoase reportofonul şi dorea să îl roage pe rabin să
repete povestea, însă îşi dădu seama că reportofonul încă mai
înregistra.
— Ia te uită, am înregistrat atacul! spuse Buck.
El derula caseta până la secvenţa în care se auzeau focurile de
armă şi ţipetele mulţimii. Apoi auziră cum tânărul se prăbuşise şi
cum scăpase arma din mână. Buck revăzu în minte momentul în
care unul din martori scosese flăcări pe gură. Caseta reda asta ca şi
cum ar fi fost o pală puternică de vânt. Se auziră mai multe ţipete.
Apoi predicatorii strigaseră cu voce tare ceva într-o limbă pe care
Buck nu o înţelegea.
— Este în ebraică! spuse rabinul Ben-Judah. Ţi-ai dat seama!
— Ei au vorbit în ebraică, recunoscu Buck, iar reportofonul le-a
înregistrat spusele întocmai. Dar eu i-am auzit vorbind în engleză.
— Chiar ai spus că i-ai auzit atunci când au promis să nu facă
niciun rău celor care veniseră să le audă mărturia.
— Am înţeles fiecare cuvânt în parte.
Rabinul închise ochii:
— Acest moment este esenţial pentru prezentarea mea.
Buck se întoarse împreună cu el la maşină.
— Trebuie să vă spun ceva, zise el. Cred că Mesia pe care îl
aşteptaţi deja a venit.
— Nu ştiu, tinere… Vreau să văd ce vor avea de zis cei doi martori
atunci când le vei spune – asta.

Rayford îl sună pe Steve Planck ca să afle dacă oamenii săi ştiau

ceva despre o a doua persoană care murise la Zidul Plângerii. El nu
întrebă nimic despre Buck deoarece încă nu dorea să se afle despre
prietenia ce-i lega.
 — Am aflat tot ce s-a întâmplat, îi răspunse Planck furios.
Secretarul General crede că cei doi ar trebui arestaţi şi judecaţi
pentru crimă. El nu înţelege de ce armata israeliană se dovedeşte a
fi atât de neputincioasă.
— Poate că le este frică să nu fie arşi de vii.
— Ce şansă ar avea cei doi în faţa unui lunetist dotat cu o armă
de mare precizie? Locul ar trebui să fie golit, privitorii nevinovaţi
îndepărtaţi, iar cei doi împuşcaţi. Poate chiar ar trebui să se
folosească o grenadă sau o rachetă în caz de nevoie.
— Aceasta e părerea lui Carpathia?
— L-am citat cu exactitate, confirmă Planck.
— A vorbit ca un pacifist adevărat.

15

Rayford urmărise ştirile şi era convins ca fiica lui nu se înşelase.

Într-adevăr, cel care se ridicase de la pământ printre ultimii era
Buck Williams, care se aflase la câţiva metri de martori şi chiar mai
aproape de atacator, care acum era doar o mână de oase
carbonizate răspândite pe pavaj. Televiziunea israeliană zăbovi
asupra acestei imagini şi, după ce privi de câteva ori întâmplarea
înfiorătoare, Rayford putu să îşi ia ochii de la martorii care scoteau
flăcări pe gură şi să privească marginea cadrului. Buck se ridicase
repede în picioare şi îl ajutase şi pe omul îmbrăcat în negru care se
afla lângă el. Niciunul din ei nu părea a fi rănit.
Rayford sună la Hotelul King David. Buck încă nu se întorsese,
aşadar pilotul luă un taxi spre hotel şi se aşeză în hol, aşteptând.
Ştiind că nu trebuia să fie văzut împreună cu Buck, el avea de gând
să se furişeze într-o cabină de telefon de îndată ce acesta ar fi
ajuns.

— De-a lungul istoriei poporului evreu, spunea rabinul

Ben-Judah, au existat multe dovezi referitoare la intervenţia lui
Dumnezeu. Cele mai multe întâmplări s-au petrecut în timpurile
biblice, desigur, dar protejarea Israelului în perioada războaielor
moderne constituie un exemplu în plus. Distrugerea forţelor
aeriene ruseşti, care a prevenit invadarea Pământului Sfânt, a fost
lucrarea lui Dumnezeu.
Buck se întoarse către el:
— Am fost aici când s-a întâmplat.
 — Am citit relatarea ta, zise Ben-Judah. Dar, în acelaşi timp,
evreii au învăţat să se arate sceptici în ceea ce priveşte intervenţia
divină în vieţile lor. Cei care au studiat Scriptura ştiu că, deşi Moise
avea puterea de a transforma un băţ într-un şarpe, magicienii
faraonului puteau să facă şi ei acelaşi lucru. De asemenea, ei
puteau să îl imite pe Moise atunci când acesta transforma apa în
sânge. Daniel a fost unica persoană de la curtea regelui care putea
interpreta visurile. Îţi spun toate acestea doar ca să îţi explic de ce
predicatorii sunt priviţi cu atâta suspiciune. Faptele lor sunt
impresionante şi înspăimântătoare, însă mesajul lor este o
blasfemie pentru mintea oricărui evreu.
— Dar ei vorbesc despre Mesia! exclamă Buck.
— Şi se pare că au şi argumente, spuse Ben-Judah însă ideea că
Iisus a fost Mesia e veche de mii de ani. Însuşi numele lui reprezintă
o profanare pentru evrei, la fel cum sunt considerate injuriile şi
epitetele rasiale de către unele minorităţi.
— Unii dintre cei de aici au devenit credincioşi, zise Buck. Am
văzut oameni care se închinau şi se rugau în faţa porţii, care
deveniseră credincioşi ai lui Hristos.
— Dar nu o făceau fără sacrificii, opină rabinul. Ei constituie o
minoritate. Indiferent cât de impresionanţi ar fi aceşti martori, nu
vei vedea un număr mare de evrei convertindu-se la creştinism.
— I-aţi numit martori pentru a doua oară, remarcă Buck. Ştiţi că
Biblia spune despre aceasta…
— Domnule Williams, îl întrerupse rabinul Ben-Judah, nu mă
confundaţi cu un simplu cercetător al Torei. Trebuie să realizezi că
studiul meu a inclus operele sacre ale tuturor religiilor lumii.
— Dar ce spuneţi dumneavoastră despre toate astea, având în
vedere că aţi studiat şi Noul Testament?
— În primul rând, cred că exagerezi atunci când spui că am
studiat Noul Testament. Nu pot pretinde că îl ştiu mai bine decât
scrierile pe care eu le consider sacre, deoarece am început să
studiez Noul Testament în urmă cu trei ani. În al doilea rând, ai
întrecut măsura din punctul de vedere al jurnalistului.
— Dar nu v-am întrebat toate astea în calitate de ziarist! spuse
Buck. Vă întreb în calitate de creştin!
— Nu confunda postura de „neevreu” cu cea de creştin, spuse
rabinul. Foarte mulţi oameni se considera creştini deoarece nu
sunt evrei.
— Eu cunosc diferenţa, spuse Buck. Ca de la prieten la prieten
sau cel puţin ca de la cunoştinţă la cunoştinţă, dacă mă gândesc la
cât de mult aţi studiat, sunt convins că aveţi unele păreri
referitoare la Iisus ca Mesia.
Rabinul vorbi cu precauţie:
— Tinere, eu nu am spus nimănui nimic din ceea ce am aflat în
aceşti trei ani. Până şi persoanele care m-au propus şi m-au
sponsorizat nu ştiu ce concluzii am tras. Eu te respect. Îţi admir
curajul. Te voi duce să îi vezi pe martori în această seară. Dar nu îţi
voi dezvălui nimic din ceea ce voi spune mâine la televizor.
— Înţeleg, zise Buck. Vă vor urmări mai mulţi oameni decât
credeţi.
— Poate. Şi poate că am dat dovadă de falsă modestie atunci
când am spus că emisiunea nu se va compara cu altele. C.N.N.-ul şi
agenţia guvernamentală care m-a desemnat pentru întocmirea
studiului au cooperat la nivel internaţional pentru a-i informa pe
evreii de pe fiecare continent în legătură cu emisiunea. Mi s-a spus
că audienţa din Israel va reprezenta doar o părticică din totalul
privitorilor de pe glob.

Rayford citea ziarul Internaţional Tribune atunci când Buck trecu

în grabă pe lângă el, se opri la recepţie şi îşi ridică cheia împreună
cu un mesaj. Rayford făcu intenţionat zgomot cu ziarul în timp ce îl
lăsă în jos şi, atunci când Buck se uită la el, îi făcu semn că îl va
suna. Buck dădu din cap şi urcă.
— Ai face bine să o suni pe Chloe, îi spuse Rayford lui Buck
atunci când acesta din urmă îi răspunse la telefonul din cameră
câteva momente mai târziu. Te simţi bine?
— Sunt bine. Rayford, am fost acolo!
— Te-am văzut.
— Rabinul care mă însoţea este un prieten de-al lui Rosenzweig.
El este cel care va apărea la televizor mâine după-amiază. Pune-i pe
toţi cunoscuţii tăi să îl urmărească! E un om cu adevărat
interesant.
— O voi face. I-am promis lui Chloe că unul din noi o va suna de
îndată ce voi fi aflat ceva.
— A văzut şi ea?
— Da, în timpul ştirilor de dimineaţă.
— O sun chiar acum.

Buck îi dădu comanda telefonistei din hotel şi puse receptorul

jos, aşteptând să fie anunţat atunci când interlocutoarea lui ar fi
fost pe fir. Între timp, el se aşeză pe marginea patului şi îşi lăsa
capul într-o parte. Se cutremură atunci când îşi aduse aminte ce
văzuse. Cum putuse rabinul să vadă ceea ce văzuse şi el, să audă
ceea ce auzise şi el, iar, apoi, să insinueze că aceşti oameni ar fi
putut, mai degrabă, să fie magicieni decât profeţi trimişi de
Dumnezeu?
Telefonul sună.
— Da!
— Buck!
— Sunt la hotel, Chloe, şi sunt bine.
— Ce să spun, mulţumesc!
Chloe avea o voce emoţionată:
— Buck, martorii aceia pot să facă diferenţa între credincioşi şi
duşmani, nu-i aşa?
— Aşa sper. Voi afla diseară. Rabinul mă duce din nou acolo ca
să îi cunosc.
— Care rabin?
Buck îi povesti despre Tsion Ben-Judah.
— Crezi că e bine să faci aşa ceva?
— Chloe, e şansa vieţii mele! Nimeni nu a mai vorbit cu ei
personal.
— Ce părere are rabinul?
— El este un ultraortodox, dar cunoaşte învăţăturile Noului
Testament sau, cel puţin, l-a citit. Tu şi Bruce să vă uitaţi mâine
după-amiază – mă rog, emisiunea se va difuza cu şase ore mai
devreme acolo. Spune-le să se uite tuturor celor de la biserică. Va fi
interesant. Dacă vrei să urmăreşti semnarea tratatului, va trebui
să te trezeşti mai devreme.
— Buck, mi-e dor de tine.
— Şi mie mi-e dor de tine. Mai mult decât îţi poţi închipui.

Rayford se întoarse la hotel şi găsi un plic din partea lui Hattie

Durham. Mesajul suna aşa:

„Domnule comandant Steele, aceasta nu e o farsă. Secretarul

General a dorit să îţi trimită invitaţia alăturată pentru a participa la
festivităţile de mâine dimineaţă şi să îţi arate cât de impresionat a
fost de modul în care ai pilotat Global Community One. Nu va putea
vorbi cu tine personal până mâine după-amiază, Jar îţi mulţumeşte
pentru servicii.
Şi eu îţi mulţumesc.
Hattie D.“

Rayford puse biletul în port-documentul sau şi aruncă plicul la

coşul de gunoi.

Buck încercă să doarmă câteva ore înainte de masa de seară

deoarece încă mai era zăpăcit de schimbarea de fus orar şi de
întâmplarea din acea dimineaţă. El luă masa de unul singur,
cerând să mănânce ceva uşor şi întrebându-se dacă trebuia să se
poarte într-un anumit fel faţă de cei doi trimişi ai lui Dumnezeu.
Erau ei oameni? Erau duhuri? Erau ei Moise şi Ilie, aşa cum credea
Buck? Ei îşi spuneau Moishe şi Eli. Puteau ei să aibă vârste de
câteva mii de ani? Buck dorea să vorbească cu ei mai mult decât îşi
dorise să ia interviuri unor şefi de state sau chiar lui Nicolae
Carpathia.
Seara avea să fie răcoroasă. Buck se îmbrăcă cu o jachetă din
stofă de lână, care avea o căptuşeală groasă şi buzunare suficient
de mari. Aşa că nu mai avea nevoie de geantă. El luă numai un pix,
un carneţel şi un reportofon şi îşi aminti că trebuia să vorbească cu
Jim Borland şi cu ceilalţi de la Global Weekly pentru a se asigura că
fotografii făcuseră fie şi nişte poze redare cu cei doi martori.

La ora 21.45 Rayford stătea întins în pat. Adormise îmbrăcat în

timp ce se uita la televizor, însă ceva îi trezise atenţia. Auzise
cuvântul Chicago, pesemne în formularea Chicago Tribune, şi
tresărise. Se schimbă în pijama şi ascultă. Reporterul prezenta o
ştire importantă din Statele Unite.
— Secretarul General este plecat din ţară la sfârşitul acestei
săptămâni şi nu ne poate răspunde la întrebări, însă magnaţii
trusturilor de presă din toată lumea vorbesc numai despre acest
subiect. O lege neaşteptată le va permite demnitarilor şi
organizaţiilor non profit să deţină în mod legal instituţii de presă,
oferind astfel oportunitatea Naţiunilor Unite, care în scurt timp vor
deveni Comunitatea Globală, de a achiziţiona şi controla ziarele,
revistele, radioul, televiziunea, programele prin cablu şi
comunicaţiile prin satelit. Impedimentul va fi unul de natură
financiara, însă se presupune că următoarele organe de presă se
află pe lista de potenţiale achiziţii ale Comunităţii Globale: New
York Times, Long Island News Day, U.S.A. Today, Boston Globe,
Baltimore Sun, Washington Post, Atlanta Journal and Constitution,
Tampa Tribune, Orlando Sentinel, Houston…
Prezentatoarea continuă să citească lista.
— Turner Network News, Cable News Network, Entertainment
and Sport Network, Columbia Broadcast System, American
Broadcasting Corporation, Fox Television Network, National
Broadcasting Corporation, The Christian Broadcasting Network,
Family Radio Network, Trinity Broadcasting Network, Time-Warner,
Disney, U.S. News and World Report, Global Weekly, Newsweek,
Reader’s Digest şi alte reţele de televiziune şi publicaţii. Reacţia
iniţială a actualilor proprietari a fost una şocantă, deoarece mulţi
dintre aceştia au întâmpinat cu bucurie aportul de capital şi spun
că au încredere deplina în cuvântul Secretarului General al
Comunităţii Globale, Nicolae Carpathia, atunci când acesta afirmă
că nu vor exista presiuni asupra presei.
Rayford se gândi să îl sune pe Buck. Însă, cu siguranţă, acesta
auzise veştile înainte ca ele să fie date la televizor. Buck fusese,
probabil, informat de un membru al personalului revistei Global
Weekly sau auzise asta de la vreunul dintre sutele de ziarişti care
erau prezenţi în Israel cu prilejul semnării tratatului. Dar poate că
toată lumea îl suna pe Buck. Rayford nu voia să se numere printre
ultimii care ar fi vorbit cu el.
El formă numărul de telefon, însă nu îi răspunse nimeni.

Un grup destul de mic aştepta în întuneric la câţiva metri de

Zidul Plângerii. Rămăşiţele potenţialului asasin fuseseră luate de
acolo, iar comandantul poliţiei locale le declarase jurnaliştilor ca el
şi subordonaţii lui nu puteau să acţioneze „împotriva a doi oameni
care nu au arme, nu au atins pe nimeni şi care au fost, de fapt,
victimele unui atac”.
Nicio persoană din mulţime nu era dispusă să se apropie, deşi cei
doi predicatori puteau fi zăriţi în lumina slabă stând la unul din
capetele zidului. Niciunul din ei nu se mişca şi nu spunea un
cuvânt.
În timp ce şoferul lui Tsion Ben-Judah ocupa un loc în parcarea
goala, Buck dori să îl întrebe pe rabin dacă el crede în puterea
rugăciunii. Buck ştia că rabinul i-ar fi răspuns afirmativ, însă Buck
dorea să se roage cu voce tare ca Hristos să îl protejeze, iar acest
lucru nu ar fi fost pe placul unui rabin ultraortodox. Buck se rugă
în tăcere.
El şi Tsion se dădură jos din maşină şi ocoliră încet şi cu atenţie
grupul de oameni. Rabinul mergea cu mâinile împreunate, iar Buck
nu se pută abţine să nu îl imite. Acest gest părea a fi neobişnuit de
pios şi era aproape ostentativ – mai ales din cauză că Ben-Judah se
dovedea a fi extrem de umil pentru o persoană care deţinea o astfel
de poziţie în rândul clerului.
— De obicei, această poziţie demonstrează respect şi o atitudine
paşnică, îi explică rabinul. Nu vreau să fiu greşit interpretat.
Siguranţa noastră depinde de umilinţa şi curiozitatea de care vom
da dovadă. Noi nu dorim să le facem rău.
Buck se uită în ochii rabinului:
— Adevărul este că suntem speriaţi de moarte şi nu dorim să le
dăm niciun motiv ca să ne omoare.
Lui Buck i se păru că rabinul zâmbise.
— Ai darul de a spune lucrurilor pe nume, zise Ben-Judah. Mă
rog ca amândoi să ne întoarcem sănătoşi şi să fim în stare să
povestim prin ce-am trecut.
„Şi eu”, îşi spuse Buck în sinea lui, dar nu rosti nimic cu voce
tare.
Trei soldaţi israelieni se aşezară în faţa lui Buck şi a rabinului,
iar unul dintre ei le vorbi în idiş pe un ton aspru. Buck începu să îşi
caute legitimaţia de ziarist însă apoi îşi dădu seama că nu ar fi avut
nicio relevanţă aici. Tsion Ben-Judah făcu un pas înainte şi îi vorbi
cu sinceritate şi liniştit soldatului în aceeaşi limbă. Acesta îi puse
câteva întrebări, fiind mai puţin ostil şi mai curios decât atunci
când li se adresase prima oară. În cele din urmă, dădu din cap
aprobator, iar Buck şi rabinul îşi continuară drumul.
Buck se uită înapoi. Soldaţii nu se mişcaseră de acolo.
— Despre ce aţi vorbit? întrebă el.
— Ei spun că numai ortodocşii pot să treacă de un anumit loc.
Eu i-am asigurat că eşti cu mine. Întotdeauna mă amuză faptul că
armata încearcă să impună reguli religioase aici. El m-a avertizat în
legătură cu ceea ce s-a petrecut mai devreme, dar eu i-am spus că
avem o întâlnire şi că suntem dispuşi să ne asumăm riscul.
— Şi suntem? îl chestionă Buck.
Rabinul ridica din umeri:
— Poate că nu… Dar, oricum, o vom face, nu-i aşa? Am spus că o
vom face şi niciunul din noi nu ar rata ocazia asta…
Pe măsură ce se apropiau, cei doi martori îi urmăreau cu privirea
de la capătul Zidului Plângerii, aflându-se acum la câţiva metri de
ei.
— Ne îndreptăm spre gardul de acolo, spuse Ben-Judah,
arătându-i o parte a unei clădiri mici. Dacă încă vor mai dori să
vorbească cu noi, vor veni acolo şi vom fi separaţi de gard.
— Nu ne va fi de prea mare ajutor, având în vedere ce s-a
întâmplat cu atacatorul de astăzi.
— Noi nu suntem înarmaţi.
— Dar de unde îşi pot da seama?
— Nu au de unde.
Atunci când Buck şi Ben-Judah ajunseseră foarte aproape de
gard, unul din martori ridică o mână, iar ei se opriră. El vorbi, însă
nu ridică vocea aşa cum Buck îl auzise făcând-o mai devreme, dar
vorbele lui răsunară destul de puternic:
— Ne vom apropia şi ne vom prezenta, spuse el.
Cei doi oameni merseră încet şi se apropiară de barele de metal.
— Eu mă numesc Eli, spuse el. Iar el este Moishe.
— Vorbesc în engleză? şopti Buck.
— În idiş, îi răspunse Ben-Judah.
— Linişte! spuse Eli pe un ton aspru.
Buck tresări. El îşi aminti cum unul din cei doi strigase la rabin
mai devreme în acea zi. Câteva minute mai târziu, un om murise
carbonizat.
Eli le făcu semn să se apropie. Buck şi Tsion făcură întocmai.
Buck era impresionat de hainele lor zdrenţăroase. În aer plutea
mirosul de cenuşă de la focul de mai devreme. În lumina obscură
braţele lor uscăţive păreau acum destul de puternice. Aveau mâini
mari şi osoase şi erau desculţi.
Eli zise:
— Nu vă vom spune cine suntem şi de unde venim. Dumnezeu o
va face la timpul potrivit.
Tsion Ben-Judah dădu din cap şi se înclină în faţa lor. Buck se
caută prin buzunare şi scoase reportofonul. Deodată, Moishe se
apropie şi îşi băgă faţa bărboasă printre gratii. El se uită la rabin,
având ochii larg deschişi şi faţa brăzdată de dâre de sudoare.
Apoi vorbi foarte liniştit şi cu o voce joasă şi profundă, iar fiecare
cuvânt îi răsuna lui Buck în creier. El de-abia aştepta sa îl întrebe
pe Tsion dacă acesta îl auzea pe Moishe vorbind în engleză sau în
idiş.
Moishe li se adresă de parcă tocmai îi trecuse prin minte ceva
foarte interesant, însă vorbele lui îi erau familiare lui Buck:
— În urmă cu mulţi ani, trăia un fariseu pe nume Nicodim. La fel
ca tine, acest om a devenit credincios peste noapte.
Rabinul Ben-Judah le spuse în şoaptă:
— Eli şi Moishe, noi ştim că voi sunteţi trimişii lui Dumnezeu,
deoarece nimeni nu ar putea face ceea ce faceţi voi dacă Dumnezeu
nu ar fi cu el.
Eli vorbi:
— Fără îndoiala, dar vă spun că omul nu poate vedea Împărăţia
lui Dumnezeu decât dacă se naşte din nou.
— Dar cum se poate naşte un om atunci când este bătrân?
întreba rabinul Ben-Judah, iar Buck realiză că acesta cita din Noul
Testament. Poate intra el iarăşi în pântecele mamei sale ca să se
nască?
Moishe îi răspunse:
— Fără îndoială, vă spun că nimeni nu poate intra în Împărăţia
lui Dumnezeu decât dacă acela se naşte din apă şi din Sfântul Duh.
Cel care se naşte din carne este carne, iar cel care se naşte din
Sfântul Duh este duh. Să nu vă miraţi dacă vă spun că trebuie să
vă naşteţi din nou.
Eli vorbi din nou:
— Vântul bate unde vrea, iar omul aude vuietul lui, însă nu
poate să spună de unde vine şi unde se duce. La fel şi cu Sfântul
Duh.
Rabinul îl întrebă cu promptitudine:
— Cum este posibil aşa un lucru?
Moishe îşi înălţă capul:
— Sunteţi învăţătorul poporului lui Israel şi nu ştiţi aceste
lucruri? Adevărat vă spun că noi propovăduim ceea ce ştim şi
împărtăşim lumii ceea ce am văzut, iar voi nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am spus lucruri lumeşti, iar voi nu le-aţi crezut,
cum ne veţi crede atunci când vă vom spune despre cele de sus?
Eli îl aproba, dând din cap.
— Nimeni nu a ajuns în rai în afară de Cel care a coborât de
acolo, adică Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Şi, precum Moise a
înălţat şarpele în deşert, aşa şi Fiul Domnului trebuie să se înalţe,
iar cel care crede în El nu va pieri, ci va trăi de-a pururea. Pentru că
Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât i-a dăruit pe unicul Lui
Fiu, iar cel care crede în El nu va pieri, ci va primi darul vieţii
veşnice.
 Buck era în extaz. Se simţea de parcă s-ar fi întors în timp, iar
acel dialog pe timp de noapte îi părea drept cel mai important
purtat vreodată. Nu uită niciun moment că însoţitorul lui nu era
Nicodim, cel din vremurile vechi, nici că niciunul din cei doi nu era
Iisus. Adevărul şi Scriptura erau noi pentru el, însă el ştia ce avea
să urmeze.
— Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a o
osândi, ci pentru ca El să o salveze prin jertfa Sa. Cel care crede în
El nu va fi osândit, însă cel care nu crede va fi osândit pentru că nu
a crezut în numele Fiului lui Dumnezeu.
Deodată, rabinul începu să se agite. Gesticula, ridicându-şi
braţele în aer şi întinzându-le larg. Schimbă sensul întregii
convorbiri, de parcă ar fi fost o piesă de teatru:
— Şi ce înseamnă a fi osândit? întrebă el.
Cei doi îi răspunseră în acelaşi timp:
— Lumina s-a pogorât deja pe pământ.
— Iar oamenii de ce nu au văzut-o?
— Oamenilor le-a plăcut întunericul mai mult decât lumina.
— De ce?
— Pentru că faptele lor au fost necurate.
— Dumnezeu să ne ierte! spuse rabinul.
Cei doi martori spuseră:
— Dumnezeu să te ierte! Asta am avut de spus.
— Nu vreţi să ne mai vorbiţi? se miră Ben-Judah.
— Nu, zise Eli, însă Buck văzu că buzele nu i se mişcaseră.
El crezu că se înşelase şi ca probabil Moishe vorbise în locul lui,
însă Eli continuă, vorbind clar, dar nu răspicat:
— Moishe şi cu mine nu vom mai vorbi până în zori, când ne vom
relua predica despre Venirea Domnului.
— Dar am atât de multe întrebări! spuse Buck.
— Nu vă mai răspundem, rostiră amândoi într-un glas, deşi
niciunul nu deschisese gura. Dumnezeu să vă binecuvânteze,
pacea lui Hristos să fie asupra voastră, iar Sfântul Duh să vă aibă
în pază. Amin.
Lui Buck i se înmuiară genunchii atunci când cei doi se
îndepărtară. În timp ce el și rabinul nu îşi puteau lua ochii de la ei,
Eli şi Moishe se îndreptară spre clădire şi se rezemară de perete.
— Mulţumim şi rămâneţi cu bine, zise Buck. Simţindu-se
oarecum stânjenit.
Rabinul Ben-Judah cântă un imn minunat, un fel de
binecuvântare pe care Buck nu o înţelese. Eli şi Moishe păreau că
se rugau, iar apoi adormiră pe locul unde se aflau.
Buck rămăsese fără cuvinte. El îl urmă pe Ben-Judah, mergând
în direcţia unui gard mic. Păşi peste el şi se îndepărtă de locul unde
fusese Templul şi traversă strada, mergând spre o pădurice. Se
întreba dacă rabinul nu dorea să rămână singur, însă i se părea că
ar vrea ca Buck să rămână cu el.
Atunci când ajunseră lângă nişte copaci, rabinul se opri şi se
uită spre cer. El îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse, suspinând
adânc. Buck se simţea de asemenea copleşit şi nu îşi putea opri
lacrimile. El ştia că ei doi se aflaseră pe pământ sfânt. Ceea ce nu
ştia era modul în care rabinul interpretase toate acestea. Era, oare,
posibil ca el să nu fi înţeles mesajul dialogului dintre Nicodim şi
Iisus atunci când îl citise în Scriptură şi nici acum, când dialogul
fusese reluat?
Buck înţelesese totul. Cei din Armata Pătimirilor nu aveau să
creadă că el avusese acest privilegiu. Nu avea să ascundă acest
lucru sau să se poarte ca un egoist. De fapt, el îşi dorise ca toţi
apropiaţii lui să fie prezenţi acolo.
Ben-Judah începu să îi vorbească, de parcă ar fi simţit că Buck
dorea să discute:
— Nu trebuie să reducem experienţa noastră la cuvinte. Cel
puţin până mâine, prietene.
Rabinul se întoarse şi văzu ca maşina şi şoferul îi aşteptau. El îi
deschise portiera din dreapta. Buck se strecură în interior şi îi
mulţumi. Rabinul se duse în faţa maşinii şi îi şopti ceva şoferului,
care demară, lăsându-l pe Ben-Judah în mijlocul drumului.
— Ce se întâmplă? întrebă Buck întorcându-se şi văzând
costumul negru al rabinului dispărând în noapte. Vrea să se
întoarcă singur?
Şoferul nu îi răspunse.
— Sper că nu l-am ofensat în vreun fel.
Şoferul îi aruncă lui Buck o privire prin care îşi cerea scuze şi
ridica din umeri:
— Nu engleză, zise el şi îl conduse pe Buck înapoi la Hotelul King
David.
Recepţionerul îi dădu lui Buck un mesaj din partea lui Rayford
Steele, dar, de vreme ce nu scria că era urgent, Buck se hotărî să îl
sune a doua zi de dimineaţă. Dacă nu l-ar fi sunat, atunci avea să îl
caute la semnarea tratatului.
 Stinse lumina în camera lui, deschise uşa din sticlă a balconului
şi paşi afară. Printre ramurile copacilor, zări luna pe cerul senin.
Nu adia nicio boare de vânt, însă noaptea devenise răcoroasă. Îşi
ridică gulerul şi se bucură de frumuseţea nopţii. Se simţea cel mai
norocos om de pe faţa pământului. În afară de cariera lui
profesională înfloritoare şi de talentul pe care şi-l exploatase cât
putuse, Buck fusese martorul unora dintre cele mai impresionate
acte divine din istoria lumii.
El fusese de faţă atunci când ruşii atacaseră Israelul în urmă cu
un an şi jumătate. În mod evident, Dumnezeu înlăturase pericolul
care ameninţa poporul ales. Se aflase în avion atunci când se
petrecuse Înălţarea la Cer, aeronava fiind pilotată de un om pe care
nu îl mai văzuse niciodată, iar el fiind servit de o stewardesă a cărei
soartă depindea în acel moment de acel pilot. Iar dacă lui Buck îi
fusese dat să afle ce e dragostea, asta se întâmplase alături de fiica
acelui comandant de zbor.
Buck îşi încovoie umerii şi îşi acoperi mâinile cu mânecile, apoi
îşi încrucişa braţele. Scăpase dintr-un atentat cu bombă în Anglia
şi fusese protejat de forţe supranaturale atunci când fusese
martorul a două crime comise de însuşi Antihristul. În acea zi, el
văzuse cuvântul Scripturii prevenindu-se atunci când un potenţial
asasin fusese cuprins de flăcările care ieşeau din gura unuia din cei
doi martori.
Iar acum, îi auzise pe cei doi rostind cuvintele lui Iisus către
Nicodim! Buck vru să se prosterneze, să îi spună Creatorului şi
Salvatorului său cât de nedemn şi totodată cât de recunoscător se
simţea pentru cinstea pe care Eli i-o făcuse.
— Tot ce pot face, spuse el încet în liniştea nopţii, este să mă
dăruiesc Ţie pentru tot restul zilelor mele. Voi face ceea ce doreşti
Tu, mă voi duce oriunde mă vei trimite şi mă voi supune tuturor
poruncilor Tale.
Scoase reportofonul din buzunar şi derulă caseta. Atunci când
reascultă dialogul, fu uimit de faptul că nu auzi niciun cuvânt în
limba engleză, dar realiză că, de fapt, asta nu ar fi trebuit să îl
surprindă. Acest lucru fusese laitmotivul zilei. Buck auzi cel puţin
trei limbi. El recunoscu ebraica, deşi nu o înţelegea. Greaca, deşi
nu o înţelegea nici pe aceasta. Cealaltă limbă, pe care era sigur că
nu o mai auzise, era vorbită de martori atunci când aceştia îl
citaseră pe Iisus. Trebuie să fi fost arameica.
La sfârşitul casetei, Buck îl auzi pe Ben-Judah întrebând ceva în
ebraică şi îşi aminti că aceasta fusese întrebarea: „Nu vreţi să ne
mai vorbiţi?”, dar nu mai auzi niciun răspuns.
Apoi era vocea lui spunând: „Dar am atât de multe întrebări!” şi,
după o pauză: „Mulţumim şi rămâneţi cu bine”. Cuvintele care îi
merseseră la inimă nu fuseseră înregistrate.
Buck luă un creion şi rupse mica siguranţă de plastic a casetei,
făcând în aşa fel încât nimic să nu mai poată fi înregistrat peste
conţinutul ei preţios.
Unicul lucru care ar fi întregit semnificaţia momentului ar fi fost
împărtăşirea acelor clipe cu Chloe. Se uită la ceas. Era trecut de
miezul nopţii în Israel, ceea ce însemna că era aproape ora 6.00 la
Chicago. El reuşi să îi povestească întâmplările de peste zi, printre
lacrimi, iar Chloe plânse împreună cu el.
— Buck, zise ea, ne-am irosit atât de mulţi ani trăind fără
Hristos. Mă voi ruga pentru rabin…

Câteva minute mai târziu, Rayford fu trezit de un telefon. Era

convins că era din partea lui Buck şi spera ca el să nu fi auzit de la
altcineva veştile despre planurile lui Carpathia.
— Tată, sunt Chloe. Tocmai am vorbit cu Buck, dar nu am avut
curaj să îi povestesc despre achiziţiile acelor trusturi de presă. Tu ai
auzit?
Rayford îi răspunse afirmativ şi o întrebă dacă era sigură că
Buck nu aflase nimic. Ea îi povesti cum îşi petrecuse Buck seara.
— O să încerc sa îl găsesc mâine dimineaţă, zise Rayford. Cu
siguranţă va afla de la altcineva dacă nu îi spun eu primul.
— Era atât de copleşit, tată! Nu era momentul potrivit pentru a-i
da o astfel de veste. Nu am ştiut cum o să reacţioneze. Ce crezi că se
va întâmpla cu el?
— O să se descurce. Va trebui să renunţe la orgoliu, de vreme ce
va trebui să lucreze pentru Carpathia. Dar îi va trece. După cum îl
cunosc, va găsi o cale de a spune lumii adevărul, fie camuflându-l
în publicaţiile lui Carpathia, fie implicându-se în nişte activităţi ale
căror rezultate vor fi difuzate clandestin.
— Se pare că Nicolae Carpathia va controla totul.
— Da, aşa e…
Rayford încercă să îl sune pe Buck la ora 6.30 dimineaţa, dar
acesta deja părăsise hotelul.

De ani de zile Buck nu îl mai văzuse pe Steve Planck atât de

grăbit.
— Slujba asta a fost amuzantă şi interesantă până astăzi, spuse
Steve în timp ce grupul începuse să se adune în holul hotelului
pentru scurta călătorie în Oraşul Vechi. Carpathia s-a trezit cu faţa
la cearşaf, iar eu sunt de vină pentru asta.
— Ce s-a întâmplat?
— O, nimic deosebit. Pur şi simplu, trebuie ca totul să iasă
perfect, atâta tot.
— Şi tu vrei să mă convingi să lucrez pentru el? Nu prea cred că
ai să reuşeşti.
— Ba o să reuşesc eu.
Buck zâmbi ca pentru sine. El se hotărâse să refuze oferta
ziarului Chicago Tribune şi să rămână la Global Weekly.
— Vii cu noi la Bagdad, nu-i aşa?
— Voi încerca să ajung acolo, dar nu împreună cu voi.
— Buck, nu există prea multe modalităţi de a ajunge acolo. Noi
dispunem de spaţiu şi deja lucrezi pentru Carpathia din motive
obiective. Vino cu noi. Îţi vor plăcea ideile lui pentru Noul Babilon
şi, dacă putem da crezare rapoartelor, lucrurile se desfăşoară cum
trebuie.
— Eu lucrez pentru Carpathia? Am crezut că am fost destul de
explicit în această privinţă.
— Eu o chestiune de timp, băiete.
— Visează în continuare, zise Buck, încercând să găsească o
explicaţie pentru privirea uimită a lui Planck.
Buck îl găsi pe Jim Borland în timp ce acesta îşi făcea ordine
printre notiţe.
— Hei, Jim!
Borland de-abia dacă îşi ridică privirea.
— L-ai intervievat pe Carpathia?
— Da, spuse Borland. Nu a fost mare lucru. Momentan e
preocupat de găsirea unui alt loc pentru semnarea tratatului.
— Un alt loc?
— Îi este fiică de ciudaţii ăia de la Zidul Plângerii. Soldaţii pot
limita accesul turiştilor în zonă, însă indivizii de la Zidul Plângerii
vor profita de auditoriul venit pentru semnarea tratatului.
— Va veni multă lume, îşi dădu ziaristul cu părerea.
— Nu mai spune… Nu trebuie decât să-i ia de-acolo pe
vagabonzii ăia. Nu înţeleg de ce n-o fac…
— Nu înţelegi?
 — Ce, Buck? Crezi că nenorociţii aia vor scoate foc pe nări atunci
când o să îi vadă pe soldaţi? Fii serios! Crezi povestea cu focul?
— L-am văzut pe omul acela, Borland. A fost perpelit rău de tot.
— Pun pariu că şi-a dat singur foc.
— Nu a fost un caz de autoincendiere, Jim. A fost trântit la
pământ, iar cei doi i-au dat foc.
— Scoţând flăcări pe gură…
— Exact asta am văzut.
— Bine că nu scrii tu articolul de fond, Buck! Ai început s-o iei
razna! Şi ai obţinut şi un interviu în exclusivitate cu ei?
— Nu a fost chiar în exclusivitate şi nu e propriu-zis un interviu.
— Cu alte cuvinte, ai dat-o în bară, nu?
— Nu, am stat de vorbă cu ei azi-noapte. Tot ce pot să spun e că
nu i-am convins să colaboreze în acest sens.
— Eu îţi spun că, dacă ai de gând să scrii literatură science
fiction, atunci ar trebui să închei un contract pentru o carte şi să îi
dai bătaie. Oricum, ai putea publica la una dintre companiile
editoriale lui Carpathia, dar cel puţin vei fi ceva mai departe de el…
— Nu aş putea lucra pentru Carpathia, zise Buck.
— Atunci nu vei avea acces la public.
— Despre ce vorbeşti?
Borland îi povesti despre anunţ. Buck se albi la faţă:
— Inclusiv Global Weekly?
— Inclusiv?! Este una dintre achiziţiile principale.
Buck clătină din cap. Aşadar, la urma urmei, el scria articole
pentru Carpathia.
— Nu e de mirare că toată lumea este şocată. Aşadar, dacă
semnarea tratatului nu va avea loc lângă zid, unde va avea loc?
— La Knesset.
— În interior?
— Nu cred.
— Zona din jurul lui e potrivită pentru aşa ceva?
— Nu cred…
— Ascultă, Jimmy, ai de gând să urmăreşti emisiunea rabinului
Ben-Judah după-amiază?
— Dacă o vor transmite în avionul spre Bagdad.
— Ai rezervare?
— Plec cu Global Community One.
— Ai trecut de partea cealaltă?
— Nu poţi să nu fii de partea şefului, Buck.
 — Încă nu este şeful nostru.
— E o chestiune de timp, amice.

Chaim Rosenzweig ajunse acolo agitat şi se opri brusc:

— Cameron! strigă el. Vino, vino!
Buck îl urmă pe bătrânul adus de spate până într-un col.
— Stai cu mine, te rog! Nicolae nu e în toane bune în dimineaţa
asta. Ne mutăm la Knesset, totul e dat peste cap; el vrea ca toată
lumea sa meargă la Babilon, iar câţiva refuză să o facă. Ca să fiu
sincer, cred că i-ar omorî cu mâna lui pe cei doi de la Zidul Plângerii
dacă ar avea ocazia. Toată dimineaţa au strigat despre nedreptatea
pe care o face semnarea tratatului, despre faptul ca asta este o
alianţă satanică între lumea care l-a refuzat pe Mesia prima dată şi
conducătorul care neagă existenţa lui Hristos. Dar, Cameron,
Nicolae nu e ateu… în cel mai bun caz e agnostic, dar şi eu sunt!
— Dar nu mai sunteţi agnostic de la invazia rusească încoace!
— Bine, poate că nu mai sunt, dar afirmaţiile acestea la adresa
lui Nicolae sunt foarte grave.
— Credeam că nimeni nu va avea acces în zona din faţa zidului
în această dimineaţă. Cine era vizat?
— Presa se află acolo cu microfoane cu tot, iar oamenii ăştia urlă
cât îi ţin plămânii! Azi-dimineaţă, Nicolae a vorbit la telefon cu
C.N.N.-ul şi a insistat să nu se mai acorde spaţiu de emisie acestui
subiect, mai ales astăzi. C.N.N.-ul a refuzat, bineînţeles. Însă
atunci când va deveni proprietarul postului, cei de acolo nu vor mai
avea curaj să o facă. Va fi o uşurare.
— Chaim! îţi doreşti un astfel de monopol? îţi doreşti controlul
total al presei?
— Sunt sătul de presă, Cameron! Tu ştii că te apreciez foarte
mult. Tu te afli printre puţinii în care eu am încredere. Restul sunt
tendenţioşi, atât de dornici de a critica, atât de negativişti! Trebuie
să unim lumea o dată pentru totdeauna şi, în sfârşit, o organizaţie
de presă condusă de către stat va ajuta la acest lucru.
— E un lucru înspăimântător, spuse Buck.
Lui îi păru rău pentru prietenul lui mai în vârstă, care văzuse
atât de multe şi care acum se arăta dispus să-i cedeze totul unui
om în care nu ar fi trebuit sa aibă încredere.

16
 Ziua lui Rayford fusese deja stabilită şi, după presimţirile lui,
viitorul lui fusese pus la cale, de asemenea. El urma să participe la
festivităţi, apoi avea să ia un taxi spre Aeroportul Internaţional Ben
Gurion din Lod, care se afla la doisprezece kilometri distanţă de Tel
Aviv. Când ar fi ajuns acolo, avionul trebuia să fie deja pregătit, iar
el ar fi urmat să înceapă procedurile de dinaintea zborului. În
programul de după-amiază figura un zbor la Bagdad, iar, apoi,
întoarcerea la New York. Să zboare spre vest în acel moment al zilei
însemna să contrazică practica şi teoria curentă în domeniul
aviaţiei, dar, în cazul acelei călătorii – şi probabil, pentru toată
cariera lui viitoare – Carpathia era cel care decidea.
Rayford urma să petreacă noaptea la New York înainte să se
întoarcă acasă, astfel încât să se hotărască dacă putea să facă
această meserie fără a pleca din Chicago. Poate că el şi Chloe ar fi
trebuit să se mute la New York. Evident, postul de pilot al
preşedintelui era o diversiune. Misiunea lui era să îl transporte pe
Nicolae Carpathia oriunde ar fi dorit acesta şi, într-un fel sau altul,
Rayford se simţea obligat să renunţe la dorinţele lui, la voinţa lui, la
motivaţiile lui. Dumnezeu îi oferise această şansă pentru un scop
anume şi, atâta timp cât nu trebuia să trăiască în minciună, avea
să se supună.
Învăţăturile lui Bruce şi descoperirile pe care le făcuse citind
Biblia îi spuneau că se apropia ziua în care Antihristul nu avea să
se mai prefacă. El urma să îşi arate adevărată faţă şi să conducă
lumea în chip despotic. Avea să îşi zdrobească duşmanii şi să îi
ucidă pe cei care nu i-ar fi fost loiali. Toate acestea i-ar fi
transformat pe credincioşii lui Hristos în adevăraţi martiri. Rayford
întrevedea posibilitatea că, într-o bună zi, ar fi trebuit să renunţe la
slujba oferită de Carpathia, devenind un fugar, încercând să
supravieţuiască şi să îi ajute pe ceilalţi credincioşi să facă acelaşi
lucru.

Buck văzu un agent al serviciilor secrete americane

îndreptându-se direct spre el.
— Cameron Williams?
— Cine întreabă?
— Sunt din partea serviciilor secrete şi ştiţi asta. Puteţi să îmi
arătaţi un act de identitate?
— Dar am fost verificat de sute de ori, spusese Buck, în timp ce
îşi căută acreditările.
 — Ştiu…
Agentul se uită cu atenţie la actele lui Buck.
— Fitz doreşte să vă vadă şi trebuie să mă asigur că îi aduc omul
potrivit.
— Preşedintele doreşte să mă vadă?
Agentul închise port-documentul lui Buck şi i-l înapoie, dând din
cap în semn că acesta avea dreptate:
— Urmaţi-mă!
Într-un birou mic, situat în spatele clădirii Knesset-ului,
aproximativ douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai presei se luptau
pentru un loc cât mai aproape de uşă, aşteptând să se arunce
asupra preşedintelui Gerald Fitzhugh de îndată ce acesta ar fi ieşit
pentru a participa la ceremonie. Încă doi agenţi, purtând insigne şi
căşti şi având mâinile încleştate în faţă, stăteau de pază în faţa uşii.
— Când va veni? erau întrebaţi.
Însă agenţii nu răspundeau. Relaţiile cu presa nu se numărau
printre responsabilităţile lor decât în cazul în care jurnaliştii
trebuia ţinuţi la distanţă. Agenţii ştiau mai bine decât însuşi
secretarul de presă când preşedintele urma să plece dintr-o parte în
alta, dar această informaţie nu trebuia divulgată.
Buck de-abia aştepta să îl vadă din nou pe preşedinte. Trecuseră
câţiva am de când scrise reportajul pentru care Fitzhugh primise
distincţia „Omul Anului”, titlu care îi fusese acordat când fusese
reales şi pe care îl primise pentru a doua oară din partea revistei
Global Weekly. Buck se părea că fusese agreat de către preşedinte,
care semăna cu Lyndon Johnson în a doua tinereţe. Fitzhugh avea
cincizeci şi doi de ani atunci când fusese ales pentru primul
mandat, iar acum se apropia de vârsta de cincizeci şi nouă de ani.
Era un om robust şi sprinten, exuberant şi cu picioarele pe
pământ. Uneori se dovedea a fi slobod la gură şi, deşi Buck nu se
aflase niciodată în preajma lui atunci când Fitz era furios,
izbucnirile lui erau legendare printre membrii administraţiei
prezidenţiale.
În acea dimineaţă de luni, Buck experimentă pe viu, pentru
prima dată, furia preşedintelui.
Buck fu condus prin mulţime şi ajunse în dreptul uşii, unde
agenţii îşi recunoscură colegul şi se dădură la o parte pentru ca
Buck să poată intra. Jurnaliştii americani îşi manifestară
nemulţumirea faţă de modul în care acesta reuşise să pătrundă
înăuntru.
 — Cum face asta?
— Niciodată nu dă greş!
— Nu e vorba de informaţiile pe care le ai sau de cât de multe
reuşeşti să deduci! E vorba de persoanele pe care le cunoşti!
— Celor care n-au nevoie de nimic li se serveşte totul pe tavă.
Buck îşi dorea ca ei să fi avut dreptate. Îşi dorea să fi reuşit să
obţină pe cont propriu o astfel de întrevedere, sa îi ia un interviu în
exclusivitate preşedintelui. Însă el nu ştia mai multe decât ceilalţi
în privinţa motivului pentru care se afla acolo.
Escorta lui Buck îl lăsă în grija asistentului preşedintelui, care îl
luă de mânecă şi îl trase într-un colţ al camerei unde preşedintele
şedea pe marginea unui fotoliu imens, descheiat la haină şi vorbea
în şoaptă cu doi consilieri.
— Domnule preşedinte, a sosit Cameron Williams din partea
revistei Global Weekly, îl anunţă asistentul.
— Scuzaţi-mă câteva momente, spuse Fitzhugh, iar asistentul şi
cei doi consilieri încercară să părăsească încăperea.
Preşedintele îl apucă pe unul din consilieri.
— Nu şi tu, Rob! Cât mai trebuie să mai lucrezi pentru mine ca
să te prinzi?! Am nevoie de tine aici. Atunci când am cerut să fiu
scuzat pentru câteva momente nu mă refeream şi la tine.
— Îmi cer scuze, domnule.
— Şi încetează să îţi mai ceri scuze.
— Mă scuzaţi…
De îndată ce spuse as a, Rob îşi dădu seama că nu trebuia să îşi
mai fi cerut scuze, dar se scapă iarăşi:
— Scuze pentru scuze…
Fitzhugh îşi dădu ochii peste cap:
— Vreţi să îi aduceţi un scaun lui Williams? Pentru numele lui
Dumnezeu, să începem odată! Avem la dispoziţie doar câteva
minute.
— Unsprezece, spuse Rob pe un ton spășit.
— Bine, atunci unsprezece să fie…
Buck îi întinse mâna:
— Domnule preşedinte, zise.
Fitzhugh îi strânse mâna în treacăt, dar nu îl privi în ochi:
— Ia loc aici, Williams!
El era roşu la faţă, iar fruntea începuse să i se umple de picături
de sudoare.
— Mai întâi de toate, nimic nu e oficial, bine?
 — Cum spuneţi dumneavoastră, domnule.
— Nu, nu e cum spun eu! Am mai auzit asta şi am fost tras pe
sfoară.
— Dar nu de către mine, domnule.
— Nu, nu de către tine, dar îmi aduc aminte că ţi-am spus udată
ceva neoficial şi mi-ai ţinut un discurs despre ce înseamnă „oficial”
din punct de vedere legal.
— Din câte îmi amintesc, domnule, nu am fost chiar atât de
ferm.
— Aşa ai spus!
— Practic nu puteţi spune că declaraţia este neoficială după ce
aţi făcut-o. Puteţi face aceasta doar înainte.
— Da, cred că am avut şansa de câteva ori să învăţ lecţia asta.
Aşadar, ne-am înţeles: ce îţi voi spuse e neoficial din capul locului,
da?
— Am înţeles foarte bine, domnule.
— Williams, vreau să ştiu ce naiba se întâmplă cu Carpathia. Tu
ai petrecut ceva timp cu el. L-ai intervievat. Se zvoneşte că vrea să
te angajeze. Îl cunoşti?
— Nu prea bine, domnule.
— Mă cam presează, ca să fiu sincer, dar este cel mai popular om
din lume de la Hristos încoace. Şi, în plus, cine sunt eu să mă pun
cu el?
Buck fu uimit de adevărul acelei afirmaţii:
— Am crezut că sunteţi unul dintre susţinătorii lui, domnule,
ştiţi… America deschizătoare de drumuri…
— Păi, sunt! De fapt, am fost. L-am invitat la Casa Albă! A vorbit
în timpul şedinţei comune. Îmi plac ideile lui. Eu nu am fost pacifist
până în momentul în care l-am auzit vorbind despre subiect, şi, pe
cuvânt, cred că poate să reuşească cu asta. Însă sondajele spun că
poate concura la preşedinţie împotriva mea chiar acum! Numai că
el nu vrea să facă asta. El vrea ca eu să rămân la putere şi să fiu
propriul arbitru.
— V-a spus el asta?
— Nu fi naiv, Williams! Nu te-aş fi adus aici dacă aş fi crezut că
vei crede totul cuvânt cu cuvânt. Dar, uite, îmi ia avionul
prezidenţial de sub nas şi acum ai văzut ce a făcut? A scris pe el
Global Community One, iar în după-amiaza asta va ţine un discurs
prin care le va mulţumi cetăţenilor Statelor Unite pentru că i l-au
făcut cadou. Tare aş vrea să mă uit în ochii lui şi să îi spun că e un
mincinos şi să întorc presa împotriva lui!
— Nu ar merge, domnule, interveni servil Rob. Vreau să spun ca
ştiu că nu m-aţi întrebat nimic, dar declaraţia va face să pară că el
a încercat să refuze, dumneavoastră aţi insistat, iar el a cedat, în
cele din urmă.
Preşedintele se întoarse din nou către Buck:
— Vezi, Williams? Vezi ce face? Nu cumva intru la apă pentru că
îţi spun toate astea? Eşti deja pe statul lui de plată şi probabil că ai
de gând să mă dai de gol…
Buck vru sa îi povestească ce văzuse, ce ştia despre Carpathia,
cine spunea Biblia că era el.
— Nu pot să spun că sunt un admirator al lui Carpathia, zise
Buck.
— Atunci eşti un admirator al lui Fitzhugh? Nu o să te întreb cu
cine ai votat…
— Nu mă deranjează să vă spun. Prima dată când aţi candidat,
am votat pentru adversarul dumneavoastră. A doua oară, am votat
pentru dumneavoastră.
— Te-am făcut să treci de partea mea, nu-i aşa?
— Da.
— Deci, care e problema ta cu Carpathia? E atât de subtil, de
convingător, de credibil… Eu cred că-i înşală pe toţi tot timpul…
— Aceasta ar fi una dintre probleme, spuse Buck. Nu ştiu cum
reuşeşte, dar se pare că îi merge. Obţine ce vrea atunci când vrea şi
pozează într-un erou plin de scrupule.
— Asta e! exclamă preşedintele, lovindu-l pe Buck peste
genunchi suficient de tare ca să îl doară. Asta mă enervează şi pe
mine!
Trase o înjurătură, apoi încă una. În curând începu să adauge
câte o expresie vulgară la fiecare propoziţie. Lui Buck îi era frică să
nu cumva să înceapă să i se spargă vasele de sânge congestionate.
— Trebuie să îl fac să înceteze, răcni el. Chestia asta mă scoate
din sărite. Astăzi va apărea ca un sfânt, iar eu ca un papă-lapte. E
una ca Statele Unite să dea exemplu lumii, dar modul în care ne
prezentăm acum demonstrează că suntem doar una dintre
marionetele lui. Eu sunt un individ puternic, un conducător
puternic, capabil de a lua singur decizii. Şi el reuşeşte să mă facă să
arăt ca un linguşitor.
Inspiră adânc:
— Williams, ştii ce probleme avem cu forţele de ordine?
 — Îmi imaginez…
— Îţi spun că au dreptate şi că nu îi pot contrazice! Serviciile
noastre secrete îmi spun că au început să se regrupeze şi să
ascundă stocuri importante de arme, deoarece sunt împotriva
planului meu de a distruge nouăzeci la sută din ele şi de a ceda zece
la sută Naţiunilor Unite sau Comunităţii Globale sau cum i-o mai fi
spunând săptămâna asta. Aş vrea să cred că motaţia lui este
onestă şi că acesta constituie un pas important spre obţinerea
păcii, dar există mici amănunte care mă pun pe gânduri, cum ar fi,
de exemplu, problema cu avionul. Noi aveam un avion nou şi
aveam nevoie de un pilot nou. Nu îmi păsa cine anume îl pilotează
atâta timp cât era capabil să o facă. Noi am primit o listă din partea
unor oameni în care avem încredere, dar, dintr-o dată, această listă
a fost redusă la un singur nume care ar fi fost acceptat de acest
lider al întregului univers, iar individul a acceptat poziţia. Acum ar
trebui să îmi pese şi mai puţin pentru că i-am dat avionul lui
Carpathia cu echipaj cu tot! spuse Fitzhugh şi trase iarăşi nişte
înjurături.
— Domnule, nu ştiu ce să vă spun, dar îmi pare rău că nu veţi
putea beneficia de serviciile noului pilot. Îl cunosc şi este unul
dintre cei mai buni.
— Minunat! Nu-i aşa că ar trebui să am cel mai bun pilot din
ţară? Nu! Şi nu am exagerat cu noul titlu al lui Carpathia. Există o
rezoluţie a O.N.U., pardon, a Comunităţii Globale, care va fi votată
de Consiliul de Securitate în scurt timp. Scopul ei este găsirea
„unui titlu adecvai” pentru Secretarul General, având în vedere că,
în curând, va deveni comandantul suprem al forţelor armate care
au mai rămas şi preşedintele Băncii Mondiale. Partea cea mai
proastă a lucrurilor este că rezoluţia a fost propusă de propriul
nostru ambasador, iar eu nu am ştiut nimic, până în momentul în
care aceasta a fost examinată de comisie. Singura modalitate de a o
revoca este să insist ca el să voteze împotriva propriei propuneri, să
o retragă sau să demisioneze. Cum voi fi privit atunci când îl voi
concedia pentru simplul motiv că vrea să îi confere un titlu de
excelenţă şefului Comunităţii Globale, pe care toată lumea îl
iubeşte?
Preşedintele nu îl lăsa pe Buck să îi răspundă, ceea ce îi
convenea de minune acestuia, deoarece nu avea idee ce trebuia să
îi spună.
Fitzhugh se aplecă spre el şi îi şopti:
 — Şi mai e şi treaba cu presa! Noi am căzut de acord împreună
cu el că legislaţia noastră referitoare la incompatibilitatea funcţiilor
era destul de severă, la fel ca şi în celelalte state. Noi nu doream să
privăm Naţiunile Unite de dreptul de a-şi extinde activităţile în
presă acum, când suntem atât de aproape de pace. Aşadar, am
făcut o mică excepţie pentru el şi uite unde s-a ajuns! Va
achiziţiona toate ziarele, revistele, posturile de radio şi de
televiziune, înainte ca noi sa avem ocazia de a ne răzgândi! De unde
are atâţia bani, Williams!? Poţi să îmi spui?
Remușcările puseseră stăpânire instantaneu pe conştiinţa lui
Cameron. El îşi aduse aminte că îi promisese lui Carpathia că nu
avea sa spună nimic despre moştenirea pe care acesta o primise de
la Stonagal. Dar, oare, trebuia să îşi respecte promisiunile făcute
unui diavol? Nu ar fi la fel ca atunci când un intrus ţi-ar fi cerut să
îi spui unde se aflau persoanele dragi ţie?
— Nu pot să vă spun, zise Buck.
El nu îi era loial lui Carpathia, dar nu îşi putea permite ca acesta
să afle că destăinuise cuiva un secret atât de important. Trebuia să
îşi conserve libertatea cât mai mult timp posibil.
— Ştii ce ne spun serviciile secrete? continuă Fitzhugh. Ne spun
că se urmăreşte ca, în cele din urmă, şefii statelor membre în
Consiliul de Securitate să răspundă în faţa ambasadorilor ţărilor
lor. Asta înseamnă că cei zece ambasadori vor conduce lumea sub
supravegherea directă a lui Carpathia.
Buck se strâmbă, dezgustat:
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră, ambasadorul Mexicului şi
prim-ministrul Canadei veţi răspunde în faţa ambasadorului
Americii de Nord la O.N.U.?
— Exact, Williams! Dar trebuie să uiţi de Organizaţia Naţiunilor
Unite. Acum se numeşte Comunitatea Globală.
— Da, am greşit…
— E o greşeală, într-adevăr, dar nu a ta.
— Domnule, vă pot ajuta cu ceva?
Preşedintele Fitzhugh se uită în tavan şi se şterse de transpiraţie
cu mâna:
— Nu ştiu. Presupun că am vrut numai să mă descarc şi m-am
gândit că tu ai putea avea ceva veşti din interior, că ai fi ştiut ceva
care să îl domolească pe Carpathia. Trebuie să aibă el un punct
slab.
— Aş fi vrut să vă fiu de un mai mare ajutor, zise Buck, dându-şi
seama de neadevărul spuselor sale.
Ar fi dat orice să dezvăluie adevărata faţă a lui Carpathia, să
spună lumii că era un mincinos, un individ care se folosea de
hipnoză, Antihristul în persoană! Şi, deşi Buck i se împotrivea,
niciunul dintre cei care nu credeau în Hristos nu ar fi înţeles şi nu
ar fi fost de acord cu el. În plus, Scriptura nu spunea că adepţii lui
Hristos ar fi putut face ceva mai mult împotriva lui Antihrist decât
să nu îl susţină. Se împlinea o profeţie veche de mii de ani, iar ei
trebuia să trăiască tragedia până la capăt.
Nicolae Carpathia avea să îl înlăture din calea sa pe preşedintele
Statelor Unite şi pe oricine altcineva. Urma să preia puterea
supremă, ceea ce ar fi declanşat adevărata luptă, cea dintre rai şi
iad. Această ultimă bătălie avea să fie purtată pe viaţă şi pe moarte.
Pe Buck îl liniştea gândul că sfârşitul era cunoscut încă de la
început… chiar dacă el aflase asta în urmă cu doar câteva
săptămâni.
Asistentul care îl anunțase pe preşedintele Fitzhugh că Buck
ajunsese acolo îi întrerupse politicos:
— Scuzaţi-mă, domnule preşedinte, dar Secretarul General va
cere să îi acordaţi cinci minute înainte de începerea ceremoniei.
Fitzhugh înjură din nou:
— Williams, cred că am încheiat conversaţia. Oricum, îţi
mulţumesc pentru că m-ai ascultat şi apreciez discreţia ta.
— Fiţi fără grijă, domnule. Dar ar fi bine dacă Nicolae nu m-ar
vedea aici. Mă vă întreba despre ce am vorbit.
— Da, bine… Ascultă, Rob! ieşi şi spune-le aghiotanţilor lui
Carpathia că biroul acesta nu este potrivit pentru a purta o discuţie
şi că mă voi vedea cu el peste un minut în orice altă parte. Şi
găseşte-l pe Pudge6.
Se părea că Pudge era porecla agentului care îl însoţise pe Buck
prima dată. Apelativul nu i se potrivea tânărului care era într-o
formă fizică excelentă.
— Pudge, condu-l pe Buck, astfel încât să nu fie văzut de oamenii
lui Carpathia!
Preşedintele îşi refăcu nodul de la cravată şi se încheie la haină,
apoi fu escortat spre o altă încăpere pentru a se întâlni cu
Carpathia. Buck merse în umbra agentului secret pe nume Pudge

6 Grăsuț (engl.) (n. tr.).

până când fu în afara oricărui pericol. Apoi, Buck îşi făcu loc spre
scena unde avea să fie prezentat ca făcând parte din delegaţia
americană.

Permisul de trecere al lui Rayford îi îngăduia să ocupe un loc în

primele rânduri, în apropierea oficialilor americani. El se afla
printre puţinii oameni care ştiau că martorii de la Zidul Plângerii
spuneau adevărul atunci când afirmau că acest eveniment
simboliza o alianţă satanică. Ştia asta, dar se simţea neputincios.
Nimeni nu putea schimba cursul istoriei.
Bruce Barnes îl învăţase măcar atât.
Iar Rayford deja îi simţea lipsa. Începuseră să îi placă întâlnirile
lor nocturne şi faptul că începuse să înţeleagă lucrurile. Iar Bruce
avusese dreptate. Acum era momentul potrivit pentru a fi în Ţara
Sfântă. Dacă de aici aveau să vină cei 144.000 de evrei convertiţi,
atunci Bruce trebuia să ajungă aici.
După cum le citise Bruce din Scriptură, oameni din toate
colţurile lumii aveau să fie convertiţi, iar numărul lor avea să atingă
o cifră impresionantă – poate chiar un miliard. Cei 144.000 aveau
să fie evrei, câte 12.000 de oameni pentru fiecare dintre neamurile
lui Israel şi aveau să fie aduşi din toată lumea pentru a simboliza
unitatea lor de-a lungul istoriei. Rayford îşi imagină cum evreii ar fi
propovăduit în propria ţară şi în limba lor maternă, atrăgând
milioane de oameni de partea lui Mesia, întruchipat de Iisus.
În ciuda nenorocirilor şi a suferinţelor care ar fi urmat, aveau să
existe numeroase momente de glorie pe care Rayford le aştepta cu
nerăbdare. Însă el nu era încântat de desfiinţarea şi împrăştierea
Armatei Pătimirilor. Cine ştie unde ar fi ajuns Buck dacă Nicolae
Carpathia achiziţiona toate trusturile de presă? în cazul în care
relaţia dintre Buck şi Chloe ar fi devenit serioasă, atunci ei ar fi
plecat împreună undeva, departe.
El se întoarse şi cercetă mulţimea. Sute de oameni îşi ocupau
locurile. Gărzile de corp erau numeroase şi aplicau un regulament
sever. După o oră, Rayford văzu beculeţele roşii ale camerelor de
luat vederi aprinzându-se. Muzica începu să cânte, reporterii să
vorbească în şoaptă la microfoane, în timp ce mulţimea dorea să se
facă linişte. Rayford stătea drept pe scaun, întrebându-se dacă,
oare, Chloe îl vedea de acasă, de undeva, din suburbiile oraşului
Chicago. Acolo era miezul nopţii, iar ea nu s-ar fi uitat după el, ci
mai mult după Buck. Era uşor de depistat. Ocupa un loc chiar în
spatele unuia dintre semnatari, doctorul Chaim Rosenzweig.
Demnitarii fură prezentaţi pe fondul unor aplauze moderate – ei
erau membrii vechi ai Knesset-ului, ambasadori din toată lumea,
politicieni şi foşti preşedinţi americani, conducători israelieni.
În sfârşit, cei care stăteau în rândul din spatele semnatarilor fură
prezentaţi. Buck fu introdus drept „Domnul Cameron «Buck»
Williams, fostul redactor-şef şi actual reporter pentru birourile
teritoriale din vest, din Statele Unite ale Americii”. Rayford
reacţionă la fel atunci când Buck zâmbi la reacţia slabă a
publicului. În mod evident, toată lumea se întreba cine era şi de ce
era considerat a fi unul dintre demnitari.
Aplauzele cele mai zgomotoase fură rezervate ultimilor cinci:
rabinul-şef al Israelului, câştigătorul premiului Nobel, botanistul
Chaim Rosenzweig, prim-ministrul Israelului, preşedintele Statelor
Unite şi Secretarul General al Comunităţii Globale.
Auditoriul deja se ridicase în picioare atunci când Carpathia îşi
făcu apariţia, afişând obişnuita lui atitudine umilă. Rayford se
ridică fără plăcere şi bătu din palme fără să scoată un sunet, în
timp ce îşi ţinea pălăria sub braţ. Îl deranja faptul că mulţimea îl
aplauda pe duşmanul lui Hristos.

Chaim Rosenzweig se întoarse spre Buck jubilând, iar acesta îi

zâmbi. Buck dorea să îşi salveze prietenul de la dezastrul care avea
să urmeze, însă momentul nu era potrivit. Tot ce putea să facă era
să îl lase să se bucure de acea clipă, deoarece, ulterior, nu ar mai fi
avut parte de multe altele.
— Asta e ziua cea mare, Cameron, îi şopti el, cuprinzând mâna
lui Buck cu ambele sale mâini; îl mângâie de parcă ar fi fost fiul lui.
Timp de o secundă, Buck aproape că îşi dori ca Dumnezeu să nu
îl poată vedea. Bliţurile aparatelor de fotografiat nu mai conteneau,
imortalizând momentul în care demnitarii îşi învesteau încrederea
în acel tratat istoric. Buck era singurul om care ştia cine era
Carpathia cu adevărat, unicul care ştia că semnarea tratatului
semnifica începutul Pătimirilor.
Deodată Buck îşi aminti de emblema revistei Global Weekly pe
care o avea în buzunar. În timp ce o scotea pentru a o lipi pe
buzunarul de la piept, ariciul de pe spatele emblemei se prinse de
marginea buzunarului şi nu mai putu fi dezlipit. În timp ce Buck
trăgea de el, haina lui se ridică deasupra curelei şi, atunci când îi
dădu drumul, emblema i se prinse de cămaşă. Până când îşi netezi
haina şi trase cu ambele mâini de emblemă astfel încât să o
dezlipească, Buck fusese fotografiat de nenumărate ori în postura
de contorsionist.
Atunci când aplauzele încetară, iar mulţimea se aşeză, Carpathia
se ridică în picioare, ţinând în mână un microfon:
— Această zi este una istorică, spuse el zâmbind. Deşi acest
eveniment a fost organizat într-un interval de timp foarte scurt,
adunarea resurselor necesare finanţării lui s-a realizat cu un efort
extrem de mare. Astăzi le vom mulţumi multora dintre cei prezenţi.
Mai întâi de toate, îi voi mulţumi bunului meu prieten şi mentor,
celui care îmi este ca un tată, genialul doctor Chaim Rosenzweig!
Mulţimea răspunse cu entuziasm, iar Chaim se ridică
clătinându-se, făcând din mână şi zâmbind ca un copil. Buck dori
să îl bată pe umăr, să îl felicite pentru realizările lui, însă îi părea
rău pentru prietenul lui. Rosenzweig era manipulat. El era doar un
pion din scenariul unui complot care avea să transforme lumea
într-un loc nesigur pentru el şi apropiaţii lui.
Carpathia îi felicită pe rabinul-şef al Israelului, pe prim-ministrul
israelian şi, în cele din urma, pe Gerald Fitzhugh, „preşedintele
Statelor Unite ale Americii, cel mai bun prieten pe care l-a avut
vreodată Israelul”.
Aplauzele izbucniră din nou. Fitzhugh se ridică spre a mulţumi
pentru modul în care fusese întâmpinat şi, exact în momentul în
care se pregătea să se aşeze din nou, Carpathia însuşi întreţinu
atmosfera, ţinând microfonul sub braţ şi dându-se câţiva paşi
înapoi pentru a-l aplauda.
Fitzhugh era copleşit, aproape se dezechilibră şi se uita la
Carpathia ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă. Carpathia radia de
fericire, părând că se bucura pentru prietenul lui, preşedintele.
Ridică din umeri şi îi oferi microfonul lui Fitzhugh. La început,
preşedintele nu avu nicio reacţie, apoi dori să îl refuze pe
Carpathia. În cele din urmă, acceptă să vorbească, spre bucuria
mulţimii.
Buck era uimit de modul în care Carpathia manipula mulţimea.
Evident, el regizase acest moment. Dar ce avea de gând Fitzhugh?
Bineînţeles, cel mai adecvat ar fi fost să mulţumească publicului şi
să îi elogieze pe bunii săi prieteni israelieni. Şi, deşi Fitzhugh
începea să conştientizeze ceea ce urmărea Nicolae Carpathia, el
trebuia să recunoască rolul pe care acesta îl jucase în procesul de
pace.
 Scaunul lui Fitzhugh scârţâi în timp ce se ridică în picioare şi îl
împinse în spate, înghesuindu-şi propriul secretar de stat. Trebui
să aştepte ca mulţimea să se calmeze, iar asta dură ceva timp.
Carpathia se îndreptă către Fitzhugh şi îi ridică mâna în aer, la fel
cum procedează arbitrul cu boxerul câştigător, iar mulţimea
israelienilor aclamă în continuare.
În cele din urmă, Carpathia se retrase, iar preşedintele Fitzhugh
rămase singur în mijlocul scenei, fiind obligat să ţină un mic
discurs. De îndată ce începu să vorbească, Buck îşi dădu seama ca
planul lui Carpathia fusese pus în aplicare. Şi, deşi nu se aştepta
să fie martorul unei a doua crime, la fel ca la New York, el fu imediat
convins de faptul că Nicolae Carpathia înfăptuise ceva la fel de
sinistru, deoarece preşedintele Gerald Fitzhugh care vorbea acum
mulţimii entuziaste era acelaşi cu omul frustrat pe care Buck îl
întâlnise cu câteva momente în urma.
Buck simţi cum îl treceau căldurile şi cum i se înmuiau
genunchii în timp ce Fitzhugh îşi ţinea discursul. El se aplecă
înainte şi se ţinu de scaunul lui Rosenzweig, încercând din
răsputeri să se oprească din tremurat. Simţea acut prezenţa răului
şi i se făcuse rău:
— Ultimul lucru pe care l-aş face în acest moment ar fi să nu
profit de ocazia care mi s-a acordat, spuse preşedintele Fitzhugh.
Totuşi, cu voia dumneavoastră şi a preşedintelui organizaţiei pe
drept redenumită Comunitatea Globală, aş dori să subliniez unele
aspecte. Mai întâi de toate, e un privilegiu să fiu martorul
schimbărilor pe care le-a înfăptuit Nicolae în numai câteva
săptămâni. Sunt convins că suntem cu toţii de acord că lumea a
deveni un loc mai paşnic datorită lui.
Carpathia încercă să îi ia microfonul, însă preşedintele se
împotrivi:
— Acum ţin un discurs, domnule, dacă nu vă supăraţi!
Această replică stârni râsetele publicului.
— După cum am mai afirmat în repetate rânduri, ideea
dezarmării globale a Secretarului General este genială. Eu îi acord
sprijinul meu deplin şi sunt mândru să fiu un exemplu în cazul
distrugerii a nouăzeci la sută din armamentul nostru şi al cedării
restului de zece la sută Comunităţii Globale, conform
recomandărilor domnului Carpathia.
Lui Buck îi alunecă capul într-o parte iar el se luptă să îşi
menţină echilibrul.
 — Ca o expresie personală a sprijinului meu personal şi a
sprijinului naţiunii noastre, conducerea Casei Albe a făcut cadou
Naţiunilor Unite noul avion prezidenţial. Noi am finanţat vopsirea şi
redenumirea lui, iar acum acesta poate fi văzut pe Aeroportul
Internaţional Ben Gurion. Acum, îi voi ceda microfonul omului
predestinat pentru a conduce, cel al cărui titlu nu exprimă
îndeajuns influenta de care dispune, bunului meu prieten, Nicolae
Carpathia!
Nicolae păru că acceptă microfonul fără prea mare bucurie şi că
se simţea jenat de atenţia acordată. Părea tulburat, de parcă nu ar
fi ştiut ce atitudine să adopte faţă de preşedintele Statelor Unite,
care fusese recalcitrant şi lipsit de simţul măsurii.
Atunci când aplauzele încetară, Carpathia adoptă un ton plin de
umilinţă şi spuse:
— Îmi cer scuze în numele prietenului meu exuberant, care a dat
dovadă de prea multă bunătate şi generozitate şi căruia
Comunitatea Globală îi datorează multe.
Rayford îl supraveghea pe Buck cu atenţie. Acesta nu părea că se
simţea prea bine. Buck aproape că leşinase, iar Rayford se întreba
dacă asta se întâmplase din cauza căldurii sau din cauza
discursurilor de admiraţie reciprocă, care probabil că îi
provocaseră greaţă.
Oficialii israelieni, cu excepţia lui Rosenzweig, desigur, păreau a
se simţi uşor stânjeniţi din cauza discuţiei pe tema dezarmării şi a
distrugerii armamentului. Politica lor de înarmare fusese mai
intensă vreme de ani de zile şi, dacă nu ar fi existat tratatul cu
Comunitatea Globală, le-ar fi fost greu să accepte planul de
dezarmare propus de Carpathia.
Restul ceremoniei se desfăşură pe un ton diferit faţă de cel al
discursului efervescent – şi deplasat, după părerea lui Rayford – al
preşedintelui. Fitzhugh păruse încântat de Carpathia acum mai
mult ca niciodată. Însă punctul lui de vedere era identic cu cel al
majorităţii populaţiei din lume. Dacă nu ar fi cercetat profeţiile
Bibliei în prealabil şi nu ar fi fost atent la nuanţe, s-ar fi putut crede
cu uşurinţă că Nicolae Carpathia era un dar pe care Dumnezeu îl
trimisese într-un moment crucial din istoria omenirii.

Buck îşi reveni în timp ce alţi şefi de state îşi ţinură discursurile
inocente despre importanţa istorică a documentului pe cale de a fi
semnat. În prim-planul oferit de televiziune au apărut, pe rând,
diverse stilouri. Acestea erau pasate dintr-o parte în alta, iar
momentele semnării actului de către fiecare invitat erau
imortalizate. Tratatul fu pecetluit cu strângeri de mâini, îmbrăţişări
şi săruturi pe ambii obraji.
Toţi semnatarii tratatului, cu excepţia unuia, nu păreau să
conştientizeze implicaţiile lui, nu îşi dădeau seama că pecetluiseră
o alianţă satanică.
Tratatul fusese semnat. Poporul ales al lui Dumnezeu, care
plănuia să reconstruiască Templul şi să reia obiceiul sacrificiilor
până la venirea lui Mesia, făcuse un pact cu diavolul.
Numai doi oameni de pe acea scenă ştiau că semnarea tratatului
simboliza începutul sfârşitului. Unul din ei spera cu disperare, iar
celălalt tremura la gândul a ceea ce avea să urmeze.

Aflaţi în fața faimosului Zid al Plângerii, cei doi martori vesteau

Adevărul. Ei strigau din răsputeri, iar sunetul vocii lor trecea de
locul unde fusese Templul mai departe, tot mai departe: „Astfel
începe ultima săptămână de groază a Domnului!”
„Săptămâna” de şapte ani – Perioada Patimilor – începuse.

17

Rayford Steele intră într-o cabină telefonică de pe Aeroportul Ben

Gurion. El ajunsese mai devreme cu o oră fată de delegaţia condusă
de Carpathia. Echipajul lui avea treabă la bordul lui Air Force One,
iar el avea acum timp să aştepte ca telefonista să îi facă legătura cu
Chloe.
— Te-am văzut, tată! râse ea. Au încercat să asocieze imaginile
cu numele celor care apăreau. L-au cam greşit pe al tău. Au scris ca
te cheamă Raymond Steel, fără e-ul final, şi că eşti pilotul avionului
prezidenţial.
Rayford zâmbi, bucuros că auzea vocea fiicei sale.
— Au fost pe-aproape. Şi presa se mai întreabă de ce nimeni nu
are încredere în reprezentaţii ei!
— Nu au ştiut ce să scrie în dreptul lui Buck, spuse Chloe.
Primele prim-planuri cu el nu au avut subtitrare. Apoi se pare că
cineva a auzit prezentările şi l-au botezat „Duke Wilson, fost
publicist, din partea ziarului Newsweek”.
— Perfect, zise Rayford.
— Buck de-abia aşteaptă să îl audă pe rabinul care va apărea la
televizor peste câteva ore. Vei avea ocazia să îl urmăreşti?
— Emisiunea va fi difuzată în avion.
— Se poate aşa ceva?
— Trebuie să vezi tehnologia de care dispunem, Chlo’.
Transmisia va fi mai bună decât cea prin cablu. Sau cel puţin la fel
de bună.
Buck se simţi copleşit de tristeţe. Chaim Rosenzweig îl
îmbrăţişase de cel puţin trei ori după ceremonie, spunându-i că era
cea mai fericită zi pe care o trăise. El îl rugă pe Buck să îl însoţească
la bordul avionul Global Community One pentru zborul spre
Bagdad.
— Oricum, vei lucra pentru Nicolae de acum într-o lună, spuse
Chaim. Nimeni nu va spune că e un conflict de interese la mijloc.
— Eu spun că e şi o voi spune şi peste o lună, atunci când va
cumpăra şi publicaţia asta amărâtă pentru care lucrez.
— Nu fi pesimist tocmai astăzi, zise Chaim. Vino cu noi! O să te
minunezi. Simte-te ca acasă! Am văzut planurile. Noul Babilon va fi
nemaipomenit.
Buck ar fi vrut să plângă pentru prietenul lui. Când avea să îşi
dea seama Chaim? Trebuia să moară fără să realizeze că fusese
înşelat şi manipulat? Poate că aşa ar fi fost mai bine. Dar Buck se
temea pentru sufletul lui Chaim.
— Îl veţi urmări pe Ben-Judah astăzi în direct?
— Bineînţeles! Suntem prieteni de pe vremea când studiam
împreună la Universitatea Ebraică. Am înţeles că emisiunea se va
difuza în avion în timp ce vom zbura spre Bagdad. Ai încă un motiv
să vii cu noi.
Buck refuză, dând din cap:
— Eu mă voi uita la emisiune de aici. Însă de îndată ce prietenul
dumneavoastră îşi va prezenta teza, noi doi ar trebui să discutăm
despre implicaţiile acesteia.
— Ah, dar eu nu sunt un om religios, Cameron. Şi tu ştii asta. E
foarte puţin probabil să fiu surprins de ceea ce va spune Tsion. E
un om de litere strălucit, un cercetător minuţios, aş putea zice
chiar genial, şi un vorbitor captivant. Într-un fel îmi aminteşte de
Nicolae.
„Of, Doamne! Orice, numai asta nu!” gândi Buck.
— Ce credeţi că va spune?
— La fel ca majoritatea evreilor ortodocşi, va trage concluzia că
Mesia e pe cale să vină. Există unele grupuri extremiste, care, după
cum ştii, cred că Mesia deja a venit, dar adevăraţii mesianişti nu se
mai află în Israel. Unii dintre ei au murit, alţii au emigrat. Niciunul
dintre ei nu a reuşit să instaureze justiţia şi pacea prevăzute de
Tora. Aşadar, la fel ca mulţi dintre noi, Tsion va prezenta pe larg
profeţiile şi ne va încuraja să aşteptăm şi să căutăm în continuare.
Discursul lui va fi moralizator şi îi va inspira pe mulţi, iar eu, unul,
cred că asta a urmărit proiectul lui de la început. S-ar putea să
vorbească despre iminenta venire a lui Mesia. Unii s-au mutat în
vechile aşezări evreieşti, crezând că au dreptul să stea acolo şi că
asta va duce la îndeplinirea unor profeţii, determinând apariţia lui
Mesia. Alţii sunt atât de supăraţi pentru sacrilegiul pe care l-au
făcut musulmanii pe locul Templului, încât au ridicat sinagogi în
apropierea cimitirului lor, astfel încât să fie cât mai aproape de
locul iniţial al Templului.
— Ştiţi că există laici care, de asemenea, cred că Mesia deja a
venit, spuse Buck cu atenţie.
Chaim se uita peste umărul lui Buck pentru a se asigura că nu
va fi lăsat în urmă atunci când însoţitorii lui s-ar fi îndreptat spre
maşinile ce aveau să îi ducă înapoi la hotel sau spre Aeroportul Ben
Gurion pentru a se îmbarca pentru zborul spre Bagdad.
— Da, da, ştiu, Cameron. Dar cred că Mesia reprezintă, mai
degrabă, o idee decât o persoană.
El începu să se îndepărteze, iar Buck se simţi dintr-o dată
deznădăjduit. El îl apucă pe Chaim de braţ:
— Doctore, Mesia e nai mult decât o idee!
Rosenzweig se opri şi se uită direct în ochii prietenului lui:
— Cameron, putem să discutăm despre asta, dar dacă ai de gând
să fii atât de pătimaş, permite-mi să îţi spun ceva. Dacă Mesia este
o persoană, dacă va aduce lumii pace, justiţie şi speranţă, atunci
sunt de acord cu cei care cred că deja se află printre noi.
— Sunteţi de acord?
— Da, tu nu crezi asta?
— Credeţi în Mesia?
— Cameron, am spus „dacă”. Este un mare semn de întrebare.
— Vă referiţi la probabilitatea ca Mesia să fie o persoană reală, la
Venirea Lui sau la ce anume? insistă Buck în timp ce prietenul lui
se îndepărta de el.
— Nu înţelegi, Cameron? Nicolae însuşi împlineşte criteriile
majorităţii profeţiilor. Poate că le îndeplineşte chiar pe toate, dar nu
sunt eu în măsură să îmi dau cu părerea. Acum trebuie să plec. Ne
vedem la Noul Babilon?
— Nu, v-am spus…
Rosenzweig se opri şi se întoarse:
— Am crezut că vei veni pe cont propriu acolo, astfel încât să nu
fii nevoit să accepţi favoruri din partea celui care te-a intervievat.
— Aşa intenţionam, dar m-am răzgândit. Nu mai vin. Dacă voi
ajunge să lucrez pentru una dintre publicaţiile lui Carpathia, îmi
imaginez că voi vedea Noul Babilon în curând.
— Ce ai de gând să faci? Te vei întoarce în Statele Unite? Ne
vedem acolo?
— Nu ştiu. Vom vedea…
— Cameron! Vreau să te văd zâmbind măcar o dată în această zi
istorică!
Buck nu reuşi să surâdă. El se întoarse pe jos la Hotelul King
David, unde recepţionerul îl întrebă dacă încă mai dorea să afle
informaţii despre cursele regulate spre Bagdad.
— Nu, mulţumesc, spuse el.
— Foarte bine, domnule. Aveţi un mesaj.
Plicul era din partea lui Tsion Ben-Judah. Buck urcă în camera
lui înainte de a-l deschide. Biletul din interior spunea: „Îmi cer
scuze că te-am abandonat aseară. Nu eram capabil să port o
discuţie. Vrei să îmi faci plăcerea şi să iei masa de prânz cu mine,
iar, apoi, să mă însoţeşti la studioul I.C.N.N.? Aştept telefonul tău.”
Buck se uita la ceas. Era prea târziu. El îl sună pe rabin, însă
menajera îi spuse că acesta plecase în urmă cu douăzeci de minute.
Buck dădu cu pumnul în masă. Ce privilegiu ratase doar pentru că
se întorsese pe jos la hotel în loc să ia un taxi! Poate că ar fi trebuit
să ia taxiul spre studioul de televiziune şi să se întâlnească cu
Tsion după prânz. Dorea, oare, rabinul să vorbească înainte de a
intra în emisie?
Buck ridică receptorul și îi răspunse recepţia.
— Îmi puteţi chema un taxi?
— Bineînţeles, domnule, dar tocmai vă căuta cineva la un
telefon. Doriţi să vorbiţi?
— Da şi, vă rog, reţineţi comanda până când o să vorbesc din
nou cu dumneavoastră.
— Da, domnule. Vă rog sa puneţi receptorul în furcă şi vă voi
face legătura.
Era Tsion.
— Doctore Ben-Judah! Sunt atât de bucuros că aţi sunat!
Tocmai m-am întors.
— Am participat la semnarea tratatului, Buck, zise Tsion cu
accentul lui puternic evreiesc, dar nu am vrut să fiu remarcat sau
abordat.
— Încă mai e valabilă invitaţia pentru prânz?
— Da.
— Când şi unde ne întâlnim?
— Acum, în faţa hotelului?
— Vin imediat.
„Îţi mulţumesc, Doamne”, îşi spuse Buck în sinea lui în timp ce
cobora grăbit. „Dă-mi şansa să îi spun acestui om că Tu eşti Mesia!”
Atunci când ajunse în dreptul maşinii, rabinul îi strânse mâna
lui Buck cu ambele sale mâini şi îl trase aproape:
— Buck, noi doi am fost martorii unei experienţe incredibile.
Simt că există o legătură între noi. Dar acum mă nelinişteşte faptul
că va trebui să dezvălui lumii descoperirile mele şi trebuie să
vorbesc cu cineva. Mergem?
Rabinul îi spuse şoferului său să îi ducă la o cafenea situată
într-o zonă aglomerată a Ierusalimului. Tsion, care ţinea sub braţ
un tom imens, cu coperte negre şi legat cu trei peceţi, îi vorbi
chelnerului în ebraică, iar ei fură conduşi la o masă înconjurată de
verdeaţă. Atunci când chelnerul le aduse meniurile, Ben-Judah se
uită la ceas, îi făcu semn să le ia şi vorbi din nou în limba lui natală.
Buck presupuse că acesta comanda pentru amândoi.
— Încă mai ai nevoie de emblema ziarului pe care îl reprezinţi?
Buck îşi smulse emblema de pe buzunar.
— Am scos-o mai uşor decât am pus-o, nu-i aşa?
Buck râse, Tsion la fel, iar chelnerul le aduse o pâine caldă, care
nu fusese tăiată, unt, o farfurie cu brânză şi un sos ce semăna cu
maioneza, un coş cu mere verzi şi castraveţi proaspeţi.
— Îmi permiţi? întrebă Ben-Judah, arătându-i farfuria.
— Vă rog.
Rabinul tăie pâinea în bucăţi mari, le unse cu unt şi sos, apoi
puse deasupra felii de brânză şi felii de castraveţi, garnisi totul cu
câteva felii de măr şi îi întinse farfuria lui Buck.
Acesta aşteptă în vreme ce rabinul îşi pregătea şi el mâncarea.
— Te rog, nu mă aştepta! Mănâncă pâinea cât încă mai e caldă!
Buck înclină uşor din cap, rugându-se încă o dată pentru
sufletul lui Tsion Ben-Judah. El îşi ridică privirea şi duse delicatesa
în dreptul ochilor.
 — Eşti un om căruia îi place să se roage, observă Tsion în timp ce
continua să îşi pregătească prânzul.
— Aşa e.
Buck continuă să se roage în linişte, întrebându-se dacă atunci
ar fi fost un moment prielnic ca să-i vorbească. Putea să fie
influenţat acest om cu o oră înainte de a-şi prezenta descoperirile?
Buck nu se simţea prea confortabil. Rabinul îi zâmbi:
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-am amintit de ultimul american cu care am luat prânzul
aici. El era într-o excursie, iar eu am fost rugat să îl însoţesc. Era
un fel de lider spiritual şi, ştii, aici se face cu rândul atunci când
vine vorba de a face turiştii să se simtă bine.
Buck dădu din cap, înţelegător.
— Am făcut greşeala şi l-am întrebat dacă voia să încerce una
dintre mâncărurile mele preferate, un sandviş cu brânză şi cu
legume. Ori nu a înţeles accentul meu, ori a înţeles şi nu i s-a părut
atrăgătoare ideea. El m-a refuzat politicos şi a comandat ceva care i
s-a părut că avea un gust mai familiar, ceva cu pâine nedospită şi
crevete, din câte îmi amintesc. Însă, din vanitate, l-am rugat pe
chelner sa mai aducă o porţie din felul meu de mâncare. Nu a trecut
mult până când omul a renunţat la ceea ce comandase şi a încercat
felul meu mâncare.
Buck râse.
— Iar acum pur şi simplu comandaţi dumneavoastră pentru
oaspeţii pe care îi aduceţi aici.
— Exact.
Înainte de a începe să mănânce, rabinul se rugă şi el în tăcere.
— Am sărit peste masa de dimineaţă, zise Buck, ridicând în aer
felia de pâine de parcă urma să ţină un toast.
Tsion Ben-Judah radia de fericire:
— Perfect! spuse el. Un proverb pe care-l vei regăsi la toate
popoarele spune că foamea e cel mai bun bucătar.
Buck găsi că era adevărat. El trebui să se stăpânească să nu
mănânce prea mult, lucru care nu i se întâmpla prea des.
— Tsion, rosti el în cele din urmă, pur şi simplu căutaţi
companie înainte de a intra în emisie sau doreaţi să îmi vorbiţi
despre ceva anume?
— Intenţionam să îţi vorbesc despre ceva anume, zise rabinul,
uitându-se la ceas. Apropo, cum îmi stă părul?
— Bine. Probabil că vor aranja urma lăsată de pălărie la machiaj.
 — Am uitat de partea cu machiajul. Nu e de mirare că m-au
chemat atât de devreme.
Ben-Judah se uită la ceas, apoi îşi dădu la o parte farfuria şi
puse tomul pe masă. Acesta era format dintr-un teanc destul de
gros de manuscrise.
— Am mai multe la birou, spuse el, dar acesta cuprinde
esenţialul, rodul investigaţiilor mele exhaustive – şi epuizante – pe
care le-am făcut împreună cu o echipă de studenţi, care m-au
ajutat enorm de mult.
— Nu plănuiţi să citiţi toate astea peste o oră, nu-i aşa?
— Nu, nu! făcu Ben-Judah râzând. E o măsură de precauţie. În
cazul în care voi uita ceva, voi apela la însemnări. Oriunde mă voi
uita, voi avea ceva de citit cu voce tare. Dacă te interesează, am
memorat ceea ce am de spus la televizor.
— Aţi memorat suficient încât să puteţi vorbi o oră?
— Acum trei ani mi s-ar fi părut că nu aş fi putut face aşa ce\ a.
Acum ştiu ca aş putea vorbi timp de multe ore, chiar fără ajutorul
notiţelor. Dar trebuie să îmi respect planul de a câştiga timpul
pierdut. Dacă mă voi pierde în divagaţii, nu voi termina niciodată.
— Şi totuşi vă veţi lua toate notiţele.
— Eu am încredere în mine, Buck, dar încrederea asta nu e
nelimitată. Mi-am petrecut majoritatea timpului vorbind în public,
dar am făcut-o mai ales în ebraică. Evident, având în vedere
audienţa internaţională a postului, C.N.N.-ul preferă să vorbesc în
limba engleză. Asta e mai dificil pentru mine şi nu vreau să agravez
situaţia pierzându-mi şirul ideilor.
— Sunt convins că vă veţi descurca.
— Tocmai ţi-ai îndeplinit misiunea! spuse rabinul zâmbind. A
lua prânzul cu tine aduce doar avantaje.
— Aşadar, aveaţi nevoie de o mică încurajare.
Rabinul păru că se gândeşte la cuvânt preţ de o secundă.
Deşi era un termen american, Buck presupuse că se înţelegea de
la sine.
— Da, spuse Ben-Judah. De o încurajare… Vreau să îţi pun o
întrebare. Dacă vei considera că este indiscretă, poţi să nu îmi
răspunzi.
Buck se arătă dispus să îi satisfacă orice curiozitate.
— Seara trecută m-ai rugat să îţi dezvălui concluziile mele
referitoare la Mesia, iar eu ţi-am spus pe scurt că le vei afla o dată
cu restul lumii. Permite-mi să îţi adresez aceeaşi întrebare.
 „Slavă Domnului”, gândi Buck.
— Cât timp mai avem?
— Aproximativ douăzeci de minute. Dacă îţi ia mai mult de atât,
putem să ne continuăm discuţia în maşină, în drum spre studio.
Poate chiar şi atunci când mă voi afla la machiaj.
Rabinul zâmbi din cauza glumei pe care tocmai o făcuse, însă
Buck deja începuse să se reculeagă.
— Deja ştiţi că eram aici atunci când ruşii au atacat Israelul.
Ben-Judah dădu din cap.
— În ziua în care ai încetat să mai fi liber-cugetător.
— Exact. Ei, bine, în ziua dispariţiilor mă aflam la bordul unui
avion, în drum spre Londra.
— Nu mai spune…
Buck îi povesti cum a decurs drumul lui spiritual. Nu termină de
povestit decât atunci când rabinul ieşi de la machiaj şi luă loc în
camera verde.
— A durat prea mult? îl întrebă Buck. Îmi dau seama că v-aş fi
cerut prea multe chiar dacă v-aş fi pretins să vă prefaceţi atent,
având în vedere faptul că gândurile vă zburau la prezentarea pe
care o aveţi de făcut.
— Nu, Buck, spuse rabinul cu o voce profund emoţionată. Ar
trebui să pot face asta şi în somn. Dacă acum aş încerca să mai
memorez ceva, aş uita totul.
Aşadar, asta era tot? Nu îi dădea niciun răspuns? Nu îi
mulţumea? Nici măcar nu îi spunea „eşti un prost”?
În cele din urmă, după o tăcere prelungită, Tsion vorbi din nou:
— Buck, apreciez din suflet faptul că mi-ai împărtăşit experienţa
ta.
O tânără cu un dispozitiv fixat pe şold, căşti şi microfon, se
strecură în cabină.
— Domnule Ben-Judah, zise ea, acum trebuie să facem probele
de sunet, iar, în nouăzeci de secunde, intrăm în direct.
— Sunt pregătit.
Ben-Judah rămase nemişcat. Tânăra ezită un moment, nefiind
obişnuită cu invitaţi care să nu o urmeze neliniştiţi pe platou. Apoi
plecă.
Tsion Ben-Judah se ridică în picioare având tomul sub braţ şi
deschise uşa, rămânând în prag, cu mâna pe clanţă.
— Buck, vreau să te rog să îmi faci un serviciu în timp ce mă vei
aştepta aici.
 — Bineînţeles.
— De vreme ce tot eşti un om căruia îi place să se roage, vrei să te
rogi ca eu să spun ceea ce vrea Dumnezeu?
Buck făcu un gest de încurajare către noul său prieten şi dădu
din cap.

— Vrei să preiei tu conducerea avionului? îl întrebă Rayford pe

secund. Nu m-ar deranja să prind emisiunea specială de la C.N.N.
— Am înţeles. Treaba aia cu rabinul?
— Da.
Secundul dădu din cap dezaprobator:
— Chestia asta m-ar adormi imediat.
Rayford îşi făcu drum prin carlingă, dar fu dezamăgit să vadă că
televizorul nu era în cabina principală. Se dusese spre spatele
avionului, unde demnitarii şi reprezentanţii presei se adunaseră în
jurul unui televizor. Dar, înainte ca Rayford să iasă din sala de
conferinţe a lui Carpathia, Nicolae îl atenţionă:
— Comandante Steele! Nu vrei să mai stai câteva minute cu noi!
— Mulţumesc, domnule, dar speram să prind…
— Transmisiunea referitoare la Mesia, evident! Dă drumul la
televizor!
Cineva deschise televizorul şi căută canalul I.C.N.N.
— Ştiţi, îi anunţă Carpathia pe toţi cei care se aflau în apropierea
lui, comandantul nostru de zbor crede că Iisus a fost Mesia.
Chaim Rosenzweig spuse:
— Sincer, din punctul de vedere al unui evreu nereligios, eu cred
că Nicolae a îndeplinit mai multe profeţii decât Iisus.
Rayford dădu înapoi. „Ce blasfemie!” Ştia că Buck îl agrea şi îl
respecta, dar ce afirmaţie!
— Iertaţi-mă, domnule, dar mă îndoiesc că sunt mulţi evrei care
ar putea să creadă în vreun Mesia – chiar dacă sunt convinşi că el
urmează să vină – care să fie născut în alta parte decât în Ţara
Sfântă.
— Ei, bine, vedeţi? Nu sunt un elev prea bun. Şi acum omul
acesta! adăugă el, arătând spre ecranul televizorului unde Tsion
Ben-Judah era prezentat. Iată-l pe învăţatul dumneavoastră! După
trei ani de cercetări asidue, ar trebui să fie în măsură să ne spună
care sunt lucrurile ce ni-l indică pe Mesia.
„Pun pariu”, gândi Rayford. El stătea într-un colţ şi se sprijinea
de perete ca să nu încurce lumea. Carpathia se dezbrăcă de haina
de la costum, iar un însoţitor de zbor o puse în cuier imediat. Îşi
lărgi nodul cravatei, îşi suflecă mânecile şi se aşeză în faţa
televizorului ţinând în mână o băutură acidulată cu gust de lămâie.
Rayford se gândi că, în mod evident, Carpathia considera că era un
moment propice pentru o diversiune.
Un prezentator anunţă în afara transmisiunii că „punctele de
vedere şi opiniile exprimate în această emisiune nu le reprezintă pe
cele ale I.C.N.N. Sau ale posturilor afiliate”.
Rayford recunoscu în Ben-Judah un vorbitor abil. Se uita direct
la camera de filmat şi, deşi accentul său era foarte puternic, vorbea
îndeajuns de rar şi de clar ca să poată fi înţeles uşor. Mai mult
decât atât, Rayford simţi entuziasmul şi pasiunea vorbitorului
pentru subiect. Rayford nu se aşteptase deloc la aşa ceva. Şi-ar fi
imaginat, mai degrabă, că era un rabin conservator, cu o barbă
lungă şi albă, stând aplecat cu o lupă deasupra unor manuscrise
mucegăite, comparând însemnările şi detaliile.
Oricum, după o scurtă introducere despre el însuşi şi procesul
prin care el şi echipa sa realizaseră cercetările, Ben-Judah începu
cu o promisiune:
— Am ajuns la concluzia ca putem şti fără urma de îndoiala care
este identitatea Mântuitorului nostru. Biblia a dat profeţii clare,
condiţii şi predicţii pe care o singură persoană dintre oameni le-ar
putea îndeplini. Urmăriţi-mă cu atenţie pentru a afla dacă veţi
ajunge la aceeaşi concluzie ca şi mine şi vom vedea dacă Mesia este
o persoană reală, dacă a venit deja sau dacă El urmează să vină.
Rabinul Ben-Judah spuse că el şi echipa lui au petrecut aproape
în întregime primul an al cercetărilor confirmând spusele
răposatului Alfred Edersheim, profesor de limbi străine la Grinfield
şi traducător al Septuagintei. Edersheim descoperise că existau
456 de pasaje mesianice în Scriptură, susţinute de peste 558 de
referiri la cele mai vechi scrieri evreieşti.
— Acum, spuse rabinul, promit să nu vă plictisesc cu statistici,
dar permiteţi-mi să spun doar că multe dintre acele pasaje profetice
se repetă, iar unele nu sunt clare. Dar, bazându-ne pe cercetările
noastre aprofundate, credem că există cel puţin 109 profeţii
distincte care trebuie să fie împlinite prin intermediul lui Mesia.
Aceste profeţii vorbesc despre un om neobişnuit şi cu o viaţă unică,
astfel încât elimină orice alţi pretendenţi. Nu dispun de suficient
timp, astfel încât să vă prezint toate cele 109 profeţii, dar,
bineînţeles, mă voi ocupa de cele mai clare. Am consultat un
matematician şi l-am rugat să calculeze probabilitatea ca 20 dintre
cele 109 profeţii să fie îndeplinite de un singur om. Rezultatele au
fost de unu la un cvadrilion o sută şi douăzeci şi cinci trilioane!
Ceea ce spunea Ben-Judah era atât de interesant, încât toată
lumea din avion se oprise din vorbit sau din mers şi nimeni nu se
mai foia pe scaune. Chiar şi Nicolae Carpathia, în afara faptului că,
din când în când, bea din pahar sau amesteca gheaţa din el, abia
dacă se mişca. Lui Rayford i se părea că Nicolae era cam stânjenit
de atenţia pe care o atrăgea Ben-Judah.
Încercând să nu deranjeze, Rayford se scuză şi se strecură rapid
în carlingă. Puse o mână pe spatele copilotului şi se apleca să
vorbească cu el. Secundul îşi scoase casca de la urechea stângă.
— Vreau ca avionul să nu aterizeze mai devreme de cinci minute
după ora stabilită.
— Suntem programaţi să aterizăm peste două minute, căpitane,
şi ne încadrăm în timp.
— Fă tot ce este necesar.
— Am înţeles.
Copilotul se întinse înspre staţia radio.
— Către turnul de control din Bagdad, aici este Global
Community One. Terminat.
— Aici turnul de control din Bagdad, continuă!
— Reducem viteza cu câteva noduri şi stabilim o nouă oră de
aterizare cu cinci minute mai târziu.
— Am înţeles. Probleme?
— Nu. Pur şi simplu testăm noul avion.
Secundul se uită la Rayford ca să vadă dacă totul era în regulă.
Rayford îl aprobă şi se grăbi spre televizor.

Buck se rugă în timp ce privea stând întins. Unii angajaţi se

adunaseră în jurul monitoarelor. Comentariile din spatele scenei
erau inexistente. Oamenii erau lipiţi de televizor. Ca să nu mai fie
nervos, Buck îşi căută carneţelul şi pixul şi încercă să scrie notiţe
detaliate, dar era aproape imposibil să ţină pasul cu rabinul, care
prezenta profeţie după profeţie.
— Mesia nu poate fi redus la doar câteva caracteristici
semnificative, spuse Ben-Judah. Noi, evreii, l-am căutat, ne-am
rugat pentru el, l-am aşteptat de secole şi totuşi ne-am oprit din
studierea semnelor importante din Scriptură. Le-am ignorat pe
multe dintre ele şi le-am favorizat pe altele, până în momentul de
faţă, în care căutăm un lider politic care va îndrepta greşelile, va
aduce dreptate şi va promite pacea.

Chaim Rosenzweig se se apropie de Carpathia şi îl bătu pe spate,

apoi se întoarse şi zâmbi la toată lumea. Îl cam ignoraseră cu toţii,
mai ales Carpathia.
— Unii cred că Mesia va face lucrurile să fie ca în glorioasa
perioadă a domniei lui Solomon, continuă rabinul Ben Judah. Alţii
consideră că Mesia va recrea toată lumea, inaugurând un regat
cum nu a existat niciodată. Şi totuşi, profeţiile în sine ne spun ce va
face Mesia. Să le analizăm pe câteva dintre ele în timpul care ne-a
rămas.

Buck îşi închipuia ce urma să se întâmple. Iisus fie avea să fie

Mesia, Cel Ales, împlinirea cuvântului Domnului, fie nu ar fi
rezistat la cercetarea amănunţită a dovezilor. Dacă un om putea să
îndeplinească profeţiile, acela ar fi fost Iisus. Rabinul nu părea că
avea de gând să folosească Noul Testament pentru a convinge
partea cea mai importantă a auditoriului, adică pe evrei. Astfel,
profeţiile vechi de mii de ani înainte de naşterea lui Hristos trebuia
să fi fost îndeajuns pentru a-i susţine punctul de vedere – aceasta
în cazul în care Tsion dorea, într-adevăr, să demonstreze acest
lucru.
Doctorul Ben-Judah stătea la marginea mesei unde era expusă
concluzia de câteva sute de pagini a studiului său. Camera de luat
vederi insistă asupra trăsăturilor sale expresive.
— Prima caracteristică a lui Mesia, după cum a fost acceptată de
vechii noştri învăţaţi, este ca el trebuie să se nască din sămânţa
unei femei şi nu a unui bărbat, ca toţi oamenii. Ştim că femeile nu
posedă sămânţă. Bărbatul oferă sămânţa pentru a fecunda ovulul
femeii. Aşa că aceasta trebuie să fie o naştere supranaturală, aşa
cum s-a scris în Capitolul 7, versetul 14 din Isaia: „De aceea
Domnul însuşi vă va da un semn: iată, fecioara va rămânea
însărcinată, va naşte un fiu şi îi va pune numele Lui Emanuel.”
Mântuitorul nostru trebuie să se nască doar din femeie şi nu şi din
bărbat pentru că trebuie să fie drept. Toţi oamenii se nasc din
sămânţa tatălui, şi în acest mod sămânţa păcătoasă a lui Adam le
este transmisă. Acest lucru nu se va întâmpla în cazul în care
Mesia se naşte dintr-o fecioară. Mântuitorul nostru trebuie să aibă
o descendenţă extraordinară. În timp ce este necesar ca El să fie
născut dintr-o femeie, femeia trebuie să fie dintr-o familie care să
cuprindă mulţi dintre părinţii Israelului. Dumnezeu însuşi elimină
astfel milioane de oameni prin menţionarea acestei origini alese,
astfel încât identitatea lui Mesia să fie uşor de recunoscut. În
primul rând, Dumnezeu elimină două treimi din populaţia globului
atunci când îl alege pe Avraam, care a fost descendentul lui Sem,
unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Din cei doi fii ai lui Avraam,
Dumnezeu l-a ales pe Isaac, eliminând astfel cam jumătate din
urmaşii lui Avraam. Unul din cei doi fii ai lui Isaia, Iacov, a primit
binecuvântarea pe care a transmis-o numai unuia dintre cei
doisprezece fii ai săi, Iuda. În acest mod, au fost eliminaţi milioane
de fii ai Israelului. Profetul Isaia l-a evidenţiat ani mai târziu pe
regele David ca reprezentând un alt strămoş al lui Mesia, prezicând
că el ar fi „din spiţa lui Iesei”. Iesei, tatăl lui David, era fiu al lui
Iuda. Din punctul de vedere al profetului Mica, Mesia trebuie să se
nască în Bethleem.
Rabinul căuta pasajul din notiţele lui şi citi:
— „Dar voi, cei din vechiul Bethleem, cu toate ca sunteţi puţini
printre miile de iudaici, dintre voi va veni la Mine cel care va
conduce Israelul, cel care va veghea asupra noastră în veci şi
pururea.”

Chaim Rosenzweig se mişca agitat, fiind singurul din avion care

nu stătea perfect nemişcat. Rayford simţi că bătrânul se făcuse de
ruşine şi spera că nu va merge mai departe. Dar el continuă:
— Nicolae, spuse el, tu ai fost născut la Bethleem şi te-ai mutat
la Cluj, nu-i aşa? Ha, ha!
Ceilalţi îi făcură semn să tacă, iar Carpathia se lăsă pe spate
într-un târziu ca şi cum şi-ar fi dat seama de ceva important:
— Ştiu unde vrea să ajungă omul acesta! spuse el. Nu vedeţi?
Este la fel de clar ca bună ziua!
„Văd, gândi Rayford. Ar trebui să fie evident şi pentru ceilalţi de
acum.”
— Vrea să se autoproclame Mesia! strigă Carpathia. Probabil că
s-a născut în Bethleem şi cine ştie ce descendenţă o fi având. Mulţi
oameni nu recunosc când sunt născuţi în afara căsătoriei, dar
poate că este adevărat în cazul lui. Poate să pretindă că mama lui
nu a fost niciodată cu un bărbat înainte de căsătorie şi, poftim,
evreii au un Mântuitor!
— Ah! spuse Rosenzweig. Vorbeşti despre un bun prieten de-al
meu. El nu ar pretinde niciodată aşa ceva!
— Stai să vezi, zise Carpathia.
Un însoţitor de zbor se aplecă şi şopti:
— Un telefon pentru dumneavoastră, domnule Secretar General.
— Cine este?
— Asistenta dumneavoastră de la New York.
— Care dintre ele?
— Domnişoara Durham.
— Să-mi lase un mesaj!
Carpathia se întoarse către ecran în timp ce rabinul Ben-Judah
continua:
— În copilărie, Mesia merge în Egipt, pentru că profetul Osea
spune că Dumnezeu îl va chema din Egipt. Isaia, Capitolul 9,
versetul 12, indică faptul că Mesia va predica în special în Galileea.
Una dintre profeţiile pe care noi, evreii, nu le agreăm şi avem
tendinţa să le ignorăm este aceea care spune că Mesia va fi respins
de propriul popor. Isaia a propovăduit că „el este dispreţuit şi
respins de oameni, un om care cunoaşte tristeţea şi durerea. Iar noi
ne-am ascuns feţele de el; el a fost dispreţuit şi noi nu l-am
respectat”.
Rabinul se uită la ceas:
— Timpul zboară, spuse el, aşa că vreau să trec repede prin cele
mai importante profeţii şi să va spun la ce concluzie am ajuns. Isaia
şi Maleahi prezic faptul că Mesia va fi precedat de un înaintaş.
Psalmii spun că Mesia va fi trădat de un prieten. Zaharia a spus că
va fi vândut pentru treizeci de arginţi. A mai adăugat că oamenii îl
vor dispreţui pe cel pe care L-au răstignit. Psalmii au prezis că
oamenii „se vor uita fix la Mine. Ei îşi împart veşmintele mele între
ei, iar pentru hainele mele trag la sorţi”. Mai târziu se afirmă că „El
îşi păzeşte osemintele; niciunul dintre ele nu este rupt”. Isaia
spune: „L-au înmormântat cu cei păcătoşi; dar cu cei bogaţi la
moartea sa, pentru că nu înfăptuise niciun act violent şi nici nu
vorbise neadevăruri”. Psalmii spun că el trebuia sa învie. Dacă aş fi
avut mai mult timp, aş fi putut sa împărtăşesc cu dumneavoastră
zeci de alte profeţii din Vechiul Testament care vorbesc despre
Mesia. Voi da un număr de telefon la sfârşitul acestei transmisiuni,
astfel încât să puteţi comanda tot materialul tipărit al studiilor
noastre. Cercetarea vă va convinge că putem fi absolut siguri că
numai o persoană ar putea fi vreodată Unsul lui Iehova.
Îngăduiţi-mi să închei afirmând că cei trei ani pe care i-am investit
în căutarea scrierilor sacre ale lui Moise şi ale profeţilor mi-au adus
cele mai mari satisfacţii. Mi-am extins cercetarea studiului meu la
cărţi de istorie şi la alte scrieri sacre, incluzând aici Noul
Testament, cercetând orice semnalare pe care am găsit-o ca să văd
dacă cineva a reunit vreodată caracteristicile mesianice. A existat
vreodată vreun om născut în Bethleem dintr-o fecioară, dus în
Egipt, chemat să predice în Galileea, precedat de un vestitor,
respins de poporul lui Dumnezeu, trădat pentru treizeci de arginţi,
străpuns fără să i se frângă vreun os, îngropat cu cei bogaţi şi
înviat? După unul dintre cei mai mari profeţi evrei, Daniel, ar trebui
să treacă exact 483 ani între decretul de a reconstrui zidul oraşului
Ierusalim „în vremuri de restrişte” şi pedepsirea lui Mesia pentru
păcatele oamenilor.
Ben-Judah se uită direct la camera de filmat:
— Exact 483 de ani după reconstituirea Ierusalimului şi a
zidurilor sale, Iisus din Nazaret s-a dat în mâinile poporului lui
Israel. El a intrat în oraş călare, spre bucuria oamenilor, exact aşa
cum prezise profetul Zaharia: „Bucură-te, fiică a Sionului!
Veseleşte-te, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine; este
drept şi mântuitor, smerit şi călare pe un asin tânăr.”

Buck sărise de pe canapeaua din camera verde, iar acum stătea

în picioare, privind în monitor. Se strânseseră oameni în jurul lui,
însă el nu se putu abţine. Strigă:
— Da! Hai, Tsion! Amin!
Buck auzea că telefoanele din hol sunau, iar rabinul nici măcar
nu arătase numărul de telefon pe ecran.
— Iisus Hristos este Mesia! conchise rabinul. Nu poate exista
altă variantă. Ajunsesem la acest răspuns, dar mă temeam să
acţionez şi aproape ca am amânat luarea deciziei. Iisus a venit sa
ridice la cer Biserica lui, sa îi ducă pe membrii ei în rai, aşa cum a
spus că va face. Eu nu m-am numărat printre ei pentru că am
şovăit. Dar de atunci L-am acceptat ca Mântuitorul meu. Se va
întoarce peste şapte ani! Să fiţi pregătiţi!
Brusc, studioul TV devenise extrem de activ. Rabini ortodocşi
sunau, israeliţi supăraţi băteau la uşi, tehnicienii de studio
aşteptau semnalul ca să oprească transmisiunea.
— Acesta este numărul la care puteţi să sunaţi ca să obţineţi mai
multe informaţii, spuse rabinul. În cazul că nu apare pe ecran, îl voi
spune eu acum!
 Şi rabinul citi numărul, în timp ce regizorii de platou le făceau
semn cameramanilor să încheie transmisiunea.
— Yeshua ben Yosef, Iisus, fiul al lui Iosif, este Yeshua
Hamashiac! strigă rabinul repede. Iisus este Mesia!
Ecranul deveni negru.
Rabinul Ben-Judah îşi strânse notiţele şi îl căută frenetic pe
Buck.
— Aici sunt, frate! spuse Buck, fugind în studio. Unde este
maşina?
— E ascunsă în spate, iar şoferul meu încă nu ştie de ce!
Membrii conducerii intrară în studio:
— Stai! Oamenii trebuie să te vadă!
Rabinul ezită, privindu-l pe Buck.
— Dar dacă ei îl caută pe Hristos?
— Pot să sune atunci! spuse Buck. Vă voi scoate de aici!
Fugiră pe uşa din spate şi se strecurară în parcarea angajaţilor.
Nu era nici urmă de Mercedes. Brusc, de pe cealaltă parte a străzii,
şoferul sări din maşină, dând din mâini şi strigând. Buck şi Tsion
se grăbiră spre el.

— Ei, asta a stricat tot discursul! conchise Nicolae Carpathia.

Mi-ar fi plăcut să spună mai degrabă că el este Mesia. Nu a zis
nimic nou. Mulţi oameni cred în acest mit. Şi ce dacă au un prim
rabin convertit? Mare scofală!
„Chiar este”, gândi Rayford, îndreptându-se spre carlingă pentru
aterizare.
Buck se simţi stingher în casa mica a lui Tsion Ben-Judah, a
cărui soţie îl îmbrăţişă cu lacrimi în ochi şi se duse la copii, în altă
cameră, suspinând cu voce tare.
— Te susţin, Tsion! strigă ea. Dar s-a terminat cu viaţa noastră!
Acesta răspunse la telefon şi îl îndemnă pe Buck să ridice
receptorul telefonului din cealaltă cameră. Doamna Ben-Judah
încercă să se liniştească, în timp ce Buck asculta pe linia telefonică
derivată.
— Da, aici este rabinul Ben-Judah.
— Eu sunt Eli. Am vorbit cu tine noaptea trecută.
— Ah, sigur! Cum ai aflat numărul meu de telefon?
— Am sunat la numărul menţionat de tine în emisiune, iar
studenta care a răspuns mi l-a dat. Am reuşit să o conving cumva
că eram cine spuneam că eram.
 — Mă bucur să te aud.
— Mă bucur pentru tine, Tsion, fratele meu întru Iisus Hristos.
Mulţi L-au primit în predicile lor aici la Ierusalim. Am aranjat o
întâlnire a proaspeţilor credincioşi la stadionul Teddy Kollek. Vei
veni să iei cuvântul?
— Ca să fiu sincer, frate Eli, mă tem pentru siguranţa mea şi a
familiei mele.
— Nu te teme. Moishe şi cu mine vom anunţa că oricine te va
ameninţa va răspunde în faţa noastră. Şi cred că am vorbit clar în
acest sens.

18
După optsprezece luni

La Chicago era extrem de rece. Rayford Steele îşi scoase

puloverul gros de lână din dulap. Nu îi plăcea să îl care după el prin
aeroport, dar avea nevoie de el doar cât făcea drumul din casă până
la maşină şi de la maşină în aeroport. Timp de luni de zile nu
reuşise să facă mai mult decât să se uite în oglindă în timp ce se
îmbrăca pentru serviciu. Adesea îşi împacheta uniforma sa de
comandant de zbor pe Global Community One, cu şnururile şi
nasturii aurii pe un fond bleumarin. De fapt. Ar fi fost o uniformă
şic şi mai puţin formală şi fastuoasă, dacă nu i-ar fi reamintit atât
de des faptul că lucra pentru diavolul însuşi.
Efortul de a trăi în Chicago în timp ce trebuia să zboare mereu la
New York se vedea pe faţa lui Rayford.
— Sunt îngrijorată în privinţa ta, tata, îi spusese Chloe de câteva
ori.
Ea se oferise chiar să se mute cu el la New York, mai ales după ce
Buck se stabilise acolo cu câteva luni înainte. Rayford ştia că Chloe
şi Buck îşi duceau dorul unul altuia, dar avea motivele sale pentru
care voia să rămână în Chicago cât mai mult cu putinţă. Unul
dintre cele mai importante era reprezentat de Amanda White.
— Mă voi căsători înaintea ta dacă Buck nu se pune pe treabă.
Te-a ţinut măcar de mână până acum?
Chloe roşi.
— Ţi-ar plăcea să ştii, nu-i aşa? Toate acestea sunt noi pentru el,
tată. El nu a fost îndrăgostit niciodată.
— Şi tu ai fost?
— Am crezut că am fost, până l-am întâlnit pe Buck. Am vorbit
despre viitor şi despre toate celelalte, numai că încă nu mi-a pus
întrebarea.
Rayford îşi puse şapca şi rămase în faţa oglinzii cu puloverul
atârnat pe umăr. Făcu o grimasă, oftă, şi dădu din cap:
— Plecăm de aici de mâine în două săptămâni, spuse el. Iar tu ori
vii cu mine la Noul Babilon, ori rămâi aici pe cont propriu. Buck
ne-ar fi făcut tuturor viaţa mai uşoară dacă ar fi fost mai hotărât.
— Nu am de gând să îl presez, tată. Faptul că nu suntem unul
lângă celălalt reprezintă un test bun pentru noi. Şi nu îmi place
ideea să îl lăsăm pe Bruce singur la biserică.
— Bruce nu este niciodată singur. Parohia este mai mare decât a
fost vreodată, iar adăpostul subteran nu va mai rămâne un secret
pentru mult timp. E posibil să fie mai mare decât biserica.
Bruce Barnes călătorise şi el destul la viaţa lui. Iniţiase un
program de case parohiale şi, datorită lui, mici grupuri se întâlneau
în suburbii şi prin state în aşteptarea zilei în care adunarea sfinţilor
urma să fie scoasă în afara legii. Nu trebuia să dureze prea mult.
Bruce călătorise în toată lumea, înmulţind mici grupuri religioase,
începând cu Israelul şi văzuse cum predicile celor doi martori şi ale
rabinului Tsion Ben-Judah reuşiseră să umple cele mai mari
stadioane din lume.
Cei 144.000 de evrei evanghelizaţi erau răspândiţi în toate ţările,
infiltrându-se uneori în universităţi şi în colegii. Milioane de
oameni deveniseră credincioşi, dar pe măsură ce credința creştea,
la fel se întâmpla şi cu crimele şi anarhia.
Deja existau presiuni din partea avanpostului guvernului
Comunităţii Globale din Statele Unite, din Washington, pentru ca
toate bisericile să se transforme în ramuri oficiale ale organizaţiei
cunoscute sub numele de organizaţia Enigma pentru o Religie
Unică, din Babilon. Religia unică era condusă de noul papă Petru,
fostul Peter Mathews, arhiepiscop în Statele Unite. El iniţiase ceea
ce el numea „o nouă era a toleranţei şi unităţii” pentru religiile
importante. Cel mai mare inamic al asociaţiei Enigma, care
preluase Vaticanul şi sediile sale, era reprezentat de milioanele de
oameni care credeau că Iisus era singura cale spre Dumnezeu.
„A spune”, scrisese Pontifex Maximus Petru în declaraţia oficială
a organizaţiei Enigma, „că Biblia iudaică şi protestantă, conţinând
numai Vechiul şi Noul Testament, este autoritatea supremă pentru
credinţa şi practica religioasă, reprezintă culmea intoleranţei şi a
dezbinării. Această idee este împotriva a tot ceea ce am realizat, iar
susţinătorii acestei false doctrine sunt consideraţi eretici.”
Pontifex Maximus îi unise pe evreii ortodocşi şi pe credincioşii
creştini. El nu era de acord cu reconstruirea Templului şi cu
reîntoarcerea la sistemul de sacrificii, la fel cum nu era de acord cu
milioanele de convertiri la creştinism. Şi, ironic, suveranul pontif
avea parteneri ciudaţi pentru opoziţia sa referitoare la noul Templu.
Eli şi Moishe, deveniţi martori recunoscuţi pe plan mondial,
împotriva cărora nimeni nu îndrăznea să se ridice, făceau adesea
afirmaţii împotriva Templului. Dar logica lor reprezenta un blestem
pentru Enigma.
— Israel a reconstruit Templul pentru a grăbi reîntoarcerea
Mântuitorului poporului ales, spuseseră Eli şi Moishe, fără să îşi
dea seama că l-a construit în absenţa adevăratului Mesia, care deja
a venit! Să nu vă miraţi de ce puţini dintre cei 144.000 de evrei
evanghelizaţi sunt din Israel! Ţara Sfântă rămâne, de fapt, o ţară
necredincioasă şi va plăti pentru asta în scurt timp.
Martorii se mâniaseră cumplit în ziua în care Templul a fost
sfinţit şi prezentat lumii. Sute de mii de oameni au început să vină
la Ierusalim ca să îl vadă; aproape la fel de mulţi ca cei care
începuseră pelerinajul la Noul Babilon ca să vadă noile sedii ale
Comunităţii Globale pe care le ridicase Nicolae Carpathia.
Eli şi Moishe deranjaseră pe toată lumea, inclusiv pe Carpathia,
care se afla în vizită acolo în ziua sărbătorii redeschiderii
Templului. Pentru prima dată, ei predicaseră în altă parte decât în
faţa Zidului Plângerii sau pe un stadion imens. În ziua aceea, ei au
aşteptat până când Templul a fost plin, în timp ce alte sute de
oameni stăteau pe muntele Templului, unul lângă altul. Moishe şi
Eli şi-au făcut drum spre partea Templului dintre Poarta de Aur,
spre consternarea mulţimii. Ei au fost batjocoriţi, fluieraţi şi
huiduiţi, dar nimeni nu a îndrăznit să se apropie de ei, cu atât mai
puţin să îi rănească.
Nicolae Carpathia se numărase printre demnitarii prezenţi acolo
în acea zi. El vorbise împotriva martorilor, dar Eli şi Moishe l-au
redus la tăcere chiar şi pe el. Fără ajutorul microfoanelor, cei doi
martori au vorbit îndeajuns de tare, încât să poată fi auziţi,
strigând în curte:
— Nicolae! Chiar tu vei profana acest Templu într-o zi!
— Prostii! răspunse Carpathia. Nu există niciun conducător
militar în Israel care să îi reducă la tăcere pe ăştia doi?
Prim-ministrul israelian, care răspundea acum în faţa
ambasadorului Comunităţii Globale ale Statelor Unite ale Asiei, fu
înregistrat pe o casetă, iar declaraţia lui fu prezentată la ştiri.
— Domnule, am devenit o societate fără arme datorită
dumneavoastră!
— Şi ăştia doi sunt neînarmaţi, de asemenea. Prindeţi-i!
Dar Eli şi Moishe continuară să strige:
— Dumnezeu nu locuieşte în temple clădite de mâini omeneşti!
Credincioşii sunt templul Duhului Sfânt.
Carpathia, care încercase doar să îşi susţină prietenii din Israel
onorându-i cu prezenţa sa în noul Templu, întrebă mulţimea:
— Doriţi să mă ascultaţi pe mine sau pe ei?
Mulţimea strigă:
— Pe tine, Potenţatule, pe tine!
— Nu există alt Potenţat în afara lui Dumnezeu! răspunse Eli.
Iar Moishe adăugă:
— Sacrificiile voastre de sânge se vor transforma în apă, iar apa
voastră sfinţită în sânge!

Buck fusese acolo în ziua respectivă, în calitate de editor al

renumitei reviste Global Community Weekly. El a rezistat în faţa
insistenţelor lui Carpathia de a scrie despre ceea ce Nicolae numea
„intruziunea celor doi martori” şi-l convinsese pe liderul
Comunităţii Globale că prezentarea evenimentului nu putea să
ignore faptele. Sângele unei junci sacrificate se transformase,
într-adevăr, în apă, iar apa sfinţită folosită într-o altă ceremonie –
în sânge în pocalul unde era. Israeliţii dăduseră vina pe cei doi
martori pentru pervertirea sărbătorii lor.
Buck ura banii pe care îi câştiga. Nici măcar un salariu
scandalos de mare nu i-ar fi făcut viaţa mai uşoară. Fusese forţat
să se întoarcă în New York. Mulţi dintre vechii angajaţi de la Global
Weekly fuseseră concediaţi, inclusiv Stanton Bailey şi Marge
Potter, şi chiar şi Jim Borland. Steve Planck era acum editor al
publicaţiei Global Community East Coast Daily Times, un ziar
născut din fuziunea ziarului New York Times cu Washington Post şi
cu Boston Globe. Deşi Steve nu voia să admită, Buck credea că
relaţia lui Steve cu Nicolae se răcise.
Singurul lucru bun în legătură cu noua poziţie a lui Buck era
faptul că acum deţinea mijloacele de a se izola cumva de valul de
crime care doborâse toate recordurile în America de Nord.
Carpathia se folosise de crime pentru a schimba orientarea opiniei
publice şi a determina populaţia să susţină ideea că ambasadorul
Americii de Nord la Comunitatea Globala ar trebui să îl înlocuiască
pe actualul preşedinte. Gerald Fitzhugh şi vicepreşedintele său
ocupau sediul vechii clădiri cu birourile oficiale din Washington
fiind însărcinaţi cu aplicarea planului de impunere a dezarmării în
America ce fusese propus de Carpathia.
Unul dintre actele de rezistenţă ale lui Buck în faţa lui Carpathia
consta în ignorarea zvonurilor care spuneau despre Fitzhugh că ar
fi complotat cu forţele de ordine pentru a se opune regimului
Comunităţii Globale prin forţa. Buck era de acord întru totul cu
asta şi studiase în secret fezabilitatea creării unei pagini de Internet
împotriva Comunităţii Globale. În momentul în care ar fi găsit o
modalitate de a face acest lucru fără riscul de a fi descoperit în
apartamentul său de pe Fifth Avenue, el ar fi făcut o.
Cel puţin Buck îl convinsese pe Carpathia că mutarea sa la Noul
Babilon ar fi fost o greşeală. New York-ul încă mai era capitala
presei din întreaga lume. Îl durea inima când se gândea că i se
ceruse deja tatălui lui Chloe să se mute la Noul Babilon. Oraşul
semăna cu un palat; trebuia să stai înăuntru douăzeci şi patru de
ore din douăzeci şi patru deoarece vremea din Irak era
insuportabilă. Şi, în ciuda popularităţii fără precedent a lui
Carpathia şi al accentului pe care acesta îl punea pe un guvern şi o
religie unice, în Orientul Mijlociu încă se mai vedeau destule urme
ale vechilor mentalităţi, aşa încât o femeie occidentală nu s-ar fi
simţit în largul ei acolo.
Buck era încântat de felul în care se înţelegeau Rayford şi
Amanda White. În acest mod, Buck şi Chloe nu se mai simţeau
presaţi să se gândească la viitor sau să se îngrijoreze că tatăl ei ar fi
rămas singur dacă ei s-ar fi căsătorit. Dar cum se putea aştepta
Rayford ca o americancă să locuiască la Noul Babilon? Şi cât de
mult ar fi rezistat acolo înainte ca stăpânul lumii să îşi înteţească
atacurile împotriva credincioşilor creştini? Din punctul de vedere al
lui Bruce Barnes, zilele persecuţiei nu erau departe.
Buck simţea lipsa lui Bruce mai mult decât şi-ar fi închipuit.
Buck încerca să îl viziteze ori de câte ori se întorcea la Chicago ca să
o vadă pe Chloe. De fiecare dată când Bruce trecea prin New York
sau se întâmpla ca ei să se întâlnească într-un oraş străin, Buck
încerca să îşi facă timp pentru o sesiune de studii particulare.
Bruce devenea rapid unul dintre cei mai buni cunoscători al
profeţiilor dintre noii credincioşi.
 El spunea că anul şi jumătate de pace se apropia de sfârşit. În
momentul în care ceilalţi trei călăreţi ai Apocalipsei ar fi apărut,
încă şaptesprezece judecăţi urmau să se succeadă rapid, ducând la
apariţia glorioasă a lui Hristos după şapte ani de la semnarea
tratatului dintre Israel şi Antihrist.
Bruce devenise faimos, chiar popular. Dar mulţi credincioşi
deveneau din ce în ce mai plictisiţi de avertismentele lui cumplite.

Rayford urma să fie plecat din oraş până în ziua în care el, Chloe
şi cumpărătorii trebuia să semneze contractul de vânzare a casei.
El zâmbi la gândul că aceia cărora le vindea casa îl vor scăpa de
ipoteca pe treizeci de ani. Cineva urma să piardă din afacerea asta.
În timp ce Rayford era plecat, Chloe rămăsese să facă cele mai
multe lucruri, începând cu vânzarea şi depozitarea mobilei şi cu
contractarea unei companii de mutat ca să trimită lucrurile ei la
noul ei apartament, iar pe ale lui Rayford în Irak.
Până nu demult, Amanda îl condusese pe Rayford la Aeroportul
O’Hare atunci când pleca în aceste lungi călătorii, dar, de curând,
obţinuse o nouă slujbă şi nu-l mai putea însoţi. Astfel, în acea zi,
Chloe trebuia să îl ducă pe Rayford la noul birou al Amandei, unde
ea se ocupa de achiziţiile unui croitor de haine. După ce şi-ar fi luat
la revedere unul de la altul, Chloe trebui a să îl conducă la aeroport
şi să aducă maşina înapoi acasă.
— Deci, cum merg lucrurile între voi doi? întrebă Chloe în
maşină.
— Am terminat-o.
— Ştiu că aţi terminat-o, asta este clar pentru toată lumea. Dar
ce aţi terminat, aceasta era întrebarea.
— Am terminat-o, spuse el.

În timp ce mergeau cu maşina, gândurile lui Rayford se

îndreptară spre Amanda. Nici el, nici Chloe nu ştiuseră ce impresie
să-şi facă despre ea la început. Era înaltă, drăguţă, cu câţiva ani
mai mare decât Rayford, avea păr drept şi un gust impecabil în
materie de haine. La o săptămână după ce Rayford se întorsese din
prima lui cursă cu Global Community One din Orientul Mijlociu,
Bruce o prezentase familiei Steele după slujba de duminică.
Rayford era obosit şi nu era prea fericit în legătură cu decizia pe
care o luase – fără tragere de inimă – părăsind Pan-Con pentru a
accepta slujba oferită de Nicolae Carpathia; nu era într-o dispoziţie
prea sociabilă.
Doamna White, oricum, nu păruse interesată de Rayford şi de
Chloe. Pentru ea, ei erau nişte nume pe care le asocia cu o fostă
cunoştinţă, Irene Steele, care îi lăsase o impresie de neuitat.
Amanda insistase să îi invite la masa în acea după-amiază de
duminică şi fusese ferma în privinţa notei de plată. Rayford nu
simţise nevoia să vorbească prea mult, dar acest lucru nu păruse
sa o deranjeze pe Amanda. Ea avea multe de spus.
— Am vrut să vă întâlnesc, domnule comandant Steele, pentru
că…
— Rayford, te rog.
— Bine, mă voi adresa cu domnul Steele pentru moment, dacă
apelativul „domnule comandant” este prea formal. Rayford este
puţin prea familiar pentru mine, deşi Irene aşa îţi spunea. Oricum,
era cea mai drăguţă femeie pe care am întâlnit-o; era atât de
diplomată, atât de îndrăgostită şi de devotată ţie! Ea a fost singurul
motiv pentru care m-am apropiat atât de mult de credinţă înainte
de Înălţare şi, după dispariţii, ea a fost motivul pentru care m-am
întors la Dumnezeu. Apoi, nu mi-am mai amintit numele ei, şi
niciuna dintre doamnele de la cercurile acelea de lectură a Bibliei
nu mai era de găsit. Şi mi-am pierdut familia. Sunt sigură că Bruce
ţi-a spus. Deci a fost greu.
— Bruce a fost, cu siguranţă, trimis de Dumnezeu. Ai învăţat de
la el la fel de multe ca şi mine? Da, bineînţeles că ai învăţat. Ai
petrecut mult timp cu el.
În cele din urmă, Amanda încetini ritmul şi îi povesti modul în
care îşi pierduse familia.
— Noi am făcut parte dintr-o parohie inactivă. Apoi, soţul meu a
fost invitat să viziteze biserica unde mergea un prieten de-al nostru,
a venit acasă şi a insistat să mergem măcar să asistăm la slujbele
de duminică de acolo. Nu mă deranjează să spun că nu m-am
simţit confortabil. Cei de acolo puneau un mare accent pe
mântuire. Ei, bine, înainte să înţeleg despre ce era vorba, eu am
fost singura din familie care nu a fost mântuită. Ca să vă spun
adevărul, toată povestea mi s-a părut o scamatorie. Nu şt am că
eram atât de orgolioasă. Cei care sunt pierduţi nu îşi dau seama
niciodată de asta, nu? Ei, bine, m-am prefăcut că eram alături de
familia mea, dar ei îşi dăduseră seama. Am fost încurajată să merg
la cercurile de lectură, aşa că în cele din urmă am mers. Eram
sigură ca urma să văd aceleaşi femei demodate, de vârstă mijlocie,
vorbind despre faptul că ele sunt păcătoasele care au descoperit
calea cea dreaptă.
Amanda White reuşi totuşi să termine de mâncat în timp ce
vorbea, dar când ajunse la această parte a povestirii, ea se înnegură
şi se scuză pentru câteva minute. Chloe îşi dădu ochii peste cap.
— Tată, spuse ea. De pe ce planetă zici că a venit?
Rayford chicoti:
— Chiar vreau să aud impresiile ei despre mama ta, se arată el
interesat. Şi cu siguranţă arată ca o sfântă, nu crezi?
— Da, dar încă e departe de a deveni demodată şi neinteresantă.
Când Amanda se întoarse, se scuză şi spuse că era hotărâtă „să
spună ceea ce avea de spus”. Rayford îi zâmbi încurajator, în timp
ce Chloe se strâmba la el din spatele ei, încercând să îl facă să râdă.
— Nu te voi mai deranja, rosti ea. Sunt directoare şi nu sunt
genul care să îşi bage nasul în vieţile oamenilor. Am vrut doar să ne
întâlnim o dată ca să vă spun că soţia dumitale şi mama ta a
însemnat ceva pentru mine. Ştiţi, am avut o singură conversaţie
scurtă cu ea. A venit după mine la acea primă întâlnire, iar eu eram
bucuroasă că aveam ocazia să îi povestesc cât de mult mă
impresionase. Dacă sunteţi interesaţi, vă voi povesti. Dar deja am
vorbit prea mult, iar dacă îmi veţi face şi voi la fel, vă voi lăsa să
plecaţi doar cu informaţia că doamna Steele a fost o persoană
minunată.
Rayford chiar voia să spună că avuseseră o săptămână
obositoare şi că trebuia să se întoarcă acasă, dar nu putu să se
arate atât de nepoliticos. Până şi Chloe l-ar fi pedepsit pentru un
asemenea comportament, aşa că spuse:
— Vă rog, ne-ar face mare plăcere să auzim. Adevărul este, zise
el, că îmi place să vorbesc despre Irene.
— Ei, bine, nu ştiu de ce i-am uitat numele pentru atât de mult
timp, pentru ca am fost impresionată de el de la bun început. În
afară de faptul că sună puţin cam ciudat, mi-am adus aminte că
numele de Irene era un nume pe care ar fi trebuit să îl poarte o
persoană mai în vârstă decât ea. Avea în jur de patruzeci de ani,
nu?
Rayford dădu din cap.
— Oricum, mi-am luat liber în acea dimineaţă şi am ajuns
într-un loc unde se întâlneau doamnele în săptămâna aceea. Erau
nişte femei obişnuite şi s-au purtat foarte bine cu mine. Soţia
dumneavoastră mi-a reţinut imediat atenţia. Era pur şi simplu
strălucitoare – prietenoasă, zâmbitoare şi stătea de vorbă cu toată
lumea. M-a întâmpinat şi m-a întrebat câte ceva despre mine. Iar
apoi, pe parcursul studiului Bibliei, a rugăciunii şi a discuţiilor, am
fost pur şi simplu impresionată de ea. Ce să vă mai spun?
„Multe”, speră Rayford. Dar nu voia să o intervieveze pe biata
femeie. Ce o impresionase atât de mult? El se bucură atunci când
Chloe interveni:
— Mă bucur să aud asta, doamnă White, pentru că mama nu
m-a impresionat niciodată decât după ce am plecat de acasă. Tot
timpul am considerat-o puţin prea religioasă, prea severă, prea
închistată. Numai când eram departe una de alta îmi dădeam
seama cât de mult o iubeam pentru cât de multă grijă îmi purta.
— Bine, spuse Amanda, povestea ei m-a impresionat, dar mai
mult de atât, m-a atras înfăţişarea ei. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama,
dar nici ea nu era creştină de mult timp. Povestea ei era identică cu
a mea. Ea mi-a povestit că familia ei mergea aşa, din obişnuinţă, la
biserică de câţiva ani. Dar atunci când a găsit Biserica din Oraşului
Noii Speranţe, L-a găsit şi pe Hristos. Era atât de blândă, de
împăciuitoare, de amabilă şi de senină, cum nu mai văzusem pe
nimeni niciodată. Avea încredere în ea, dar era modestă. Era o
persoană veselă, dar nu exagerată. Mi-a plăcut de la început de ea.
S-a emoţionat atunci când a vorbit despre familia ei şi a spus că
soţul şi fiica erau în capul listei ei de rugăciuni. Vă iubea enorm pe
amândoi. A spus că se temea că nu va reuşi să vă convingă şi pe voi
la timp, astfel încât să vă înălţaţi la cer împreună cu ea şi cu fiul
vostru. Nu îmi mai amintesc numele lui…
— Rayford Junior, spuse Chloe. Ea a vrut să îi spună Raymie.
— După întâlnire, am căutat-o şi i-am spus că în familia mea se
întâmpla exact invers. Toţi erau îngrijoraţi că vor ajunge în ceruri
fără mine. Ea mi-a arătat cum să-L primesc pe Hristos. I-am spus
că nu eram pregătită şi ea m-a avertizat să nu amân rezolvarea
acestei probleme şi mi-a spus ca se v a ruga pentru mine. În acea
noapte, membrii familiei mele au dispărut din paturile lor. Aproape
toată parohia a dispărut, inclusiv doamnele din cercul de lectură
biblică. În cele din urmă, l-am descoperit pe Bruce şi l-am întrebat
dacă o cunoştea pe Irene Steele.
Rayford şi Chloe se întorseseră acasă mâhniţi şi puţin ruşinaţi de
ei înşişi.
— A fost foarte drăguţ, zise Rayford. Mă bucur că ne-am făcut
timp să o ascultăm.
 — Îmi doresc doar să nu fi fost aşa o nesimţită, spuse Chloe.
Pentru că, deşi de-abia o cunoştea pe mama, femeia aceea a
înţeles-o mai bine.
Un an după aceea, Rayford o văzu pe Amanda White numai
duminicile şi ocazional, la întâlnirile din timpul săptămânii ale
unui grup de studiu lărgit. Ea era cordială şi prietenoasă, dar ceea
ce îl impresionase cel mai mult a fost modestia ei. Ea se ruga fără
încetare pentru ceilalţi şi era tot timpul la biserică. Studia, progresa
spiritual, învăţa, vorbea cu oamenii despre relaţia cu Dumnezeu.
În timp ce Rayford o urmărea, i se părea că era din ce în ce mai
atrăgătoare pentru el. Într-o duminică i-a spus lui Chloe:
— Ştii, i-am rămas datori Amandei White cu o invitaţie la cină.
— Vrei să o invităm?
— Vreau să ies cu ea.
— Poftim?
— M-ai auzit!
— Tată! Te referi la o întâlnire adevărată?
— O întâlnire în patru, împreună cu tine şi cu Buck.
Chloe râse, dar apoi îşi ceru scuze:
— Nu, nu e amuzant. Sunt doar surprinsă.
— Nu este mare lucru, spuse el. S-ar putea să o invit.
— Nu exagera! spuse Chloe.

Buck nu s-a arătat surprins atunci când Chloe îi povesti că tatăl

ei dorea sa iasă împreună cu ei şi cu Amanda White.
— Mă întrebam când se va ajunge aici.
— La o întâlnire?
— La o întâlnire cu Amanda White.
— Ai observat că era ceva între ei? Nu ai spus niciodată nimic.
— Nu am vrut să risc să îţi spun ca nu cumva tu să îi inoculezi o
idee care nu i-ar fi aparţinut.
— Asta se întâmplă destul de rar…
— Oricum, cred că se potrivesc, zise Buck. El are nevoie de
compania unei femei de vârsta lui, iar dacă iese ceva bun de aici, cu
atât mai bine.
— De ce?
— Pentru că nu va dori să fie singur în cazul în care relaţia
noastră devine mai serioasă.
— Mie mi se pare că deja ne-am hotărât.
Chloe îşi strecură mâna în palma lui Buck.
 — Pur şi simplu, nu reuşesc să mă sincronizez cu tine, cu felul în
care se desfăşoară lucrurile.
Buck spera că avea să primească vreun semn de la Chloe care să
îi spună că ar fi fost dispusă să îl urmeze oriunde, că era pregătită
pentru căsătorie sau că mai avea nevoie de timp. Dar timpul trecea
pe lângă ei, iar Buck încă ezita.

— Voi fi pregătită atunci când va fi şi el, îi spuse Chloe lui

Rayford. Dar nu îi voi spune niciun cuvânt.
— De ce? întrebă Rayford. Bărbaţii au nevoie să vadă unele
indicii.
— Dar au existat toate indiciile de care avea nevoie.
— Deci, v-aţi ţinut de mână vreodată?
— Tată!
— Pun pariu că l-ai şi sărutat.
— Nu comentez…
— O să consider că m-ai răspuns afirmativ.
— După cum am spus, are deja toate indiciile necesare.

De fapt, Buck nu ar fi putut să uite vreodată prima dată când o

sărutase pe Chloe. Se întâmplase în urmă cu un an, în noaptea de
dinaintea plecării lui la New York cu maşina. Carpathia cumpărase
revista Global Weekly şi orice alte ziare concurente pentru care ar fi
meritat să lucreze, iar Buck simţea ca deţinea foarte puţin control
asupra carierei sale. Ar fi putut să difuzeze un material ilegal pe
Internet, dar cumva trebuia să supravieţuiască. Iar Bruce, care
apărea la biserică tot mai rar din cauza predicilor pe care le ţinea
peste tot în lume. Îl încurajase să rămână la Global Weekly, chiar şi
după ce numele publicaţiei fusese schimbat în Global Community
Weekly.
— Mi-ar plăcea să-i schimb eu numele din nou, spuse Buck. În
Weekly7.
Buck se resemnase să facă tot ce putea pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, aţa cum o făcuse şi tatăl lui Chloe. Dar încă mai
ascundea faptul ca era creştin practicant. El şi-ar fi pierdut
libertatea şi obiectivitatea dacă Nicolae Carpathia ar fi aflat
adevărul.

7 Slab, bolnăvicios (engl.) (n. tr.).

 În acea ultimă noapte petrecută la Chicago, el şi Chloe se aflau în
apartamentul lui şi împachetau ultimele lucruri personale care îi
mai rămăseseră. El intenţiona să plece la ora 21.00 şi să conducă
tot drumul până la New York, într-o călătorie maraton. În timp ce
strângeau, vorbeau despre cât de greu le va fi cât timp vor fi
despărţiţi, despre faptul că vor duce dorul unul altuia, despre cât
de des îşi vor telefona sau trimite mesaje prin Internet.
— Îmi doresc ca tu să fi putut să vii cu mine, zise Buck la un
moment dat.
— Da, ar fi cazul, spuse ea.
— Poate, într-o zi, îi sugeră el.
— Într-o zi, ce?
Dar el nu căzu în capcană. Dusese o cutie la maşină şi se
întorsese, trecând pe lângă ea în timp ce ea închidea o altă cutie. Ea
plângea.
— Ce este? o întrebă el, oprindu-se să îi şteargă lacrimile cu
mâna. Nu mă face şi pe mine să plâng.
— Ţie nu îţi va fi niciodată atât de dor de mine pe cât îmi va fi mie
de tine, spuse ea, încercând să îşi continue treaba, în timp ce el îi
ţinea faţa în palme.
— Opreşte-te! făcu el. Vino încoace!
Ea puse jos banda adezivă şi se întoarse cu faţa spre el. El o
strânse în braţe şi o trase aproape. Mâinile ei atârnau pe lângă
corp, iar bărbia ei se sprijinea de pieptul lui. Ei se mai
îmbrăţişaseră şi uneori obişnuiau să meargă de mâna şi la braţ pe
stradă. Îşi exprimaseră sentimentele profunde pe care le nutreau
unul faţă de celălalt, fără să-şi spună că se iubesc și conveniseră să
nu plângă sau să nu spună nimic în momentul plecării.
— Ne vom vedea des, zise el. Tu te vei vedea cu tatăl tău atunci
când va trece prin New York. Iar eu voi avea, de asemenea, motive
sa vin aici.
— Ce motive? Biroul din Chicago se închide.
— Tu eşti motivul, spuse el, ţinând-o şi mai strâns.
El începu să suspine.
— Îmi pare rău, zise ea. Va fi atât de greu!
— Ştiu.
— Nu, nu ştii. Buck, nu poţi să spui că ţii la mine la fel de mult
cum țin şi eu la tine.
Buck plănuise deja când s-o sărute prima oară. Spera să
găsească un motiv ca să îşi atingă buzele de ale ei la sfârşitul unei
seri, să îi spună noapte bună şi apoi să plece. Nu voia să îi vadă
reacţia sau să trebuiască sa o sărute din nou chiar atunci. Trebuia
să aibă o anumită semnificaţie şi să fie ceva cu totul special, dar
rapid şi simplu, ca un fel de început.
Dar acum voia ca ea să ştie ce simţea. El era supărat pe sine
pentru că se pricepea atât de bine la scris, dar era incapabil să îi
spună cât de mult însemna ea pentru el.
Se dădu cu un pas înapoi şi îi luă faţa în palmele lui. Ea se opuse
la început şi încercă să îşi ascundă faţa înapoi la pieptul lui, dar el
insistă ca ea să-l privească.
— Nu vreau să te mai aud vreodată că spui aşa ceva.
— Dar, Buck, este adevărat.
Îşi coborî capul până ce ochii lui ajunseseră aproape de ai ei.
— M-ai auzit? întrebă el. Să nu mai repeţi asta! Să nu mai spui
asta, nici măcar nu te gândi la aşa ceva! Nu se poate ca tu să ţii la
mine mai mult decât ţin eu la tine. Tu eşti viaţa mea! Te iubesc,
Chloe! Nu ştii asta?
Simţi că era aproape să dea bir cu fugiţii după această primă
declaraţie de dragoste. Lacrimile ei se rostogoleau pe mâinile lui. Ea
încerca să spună ceva:
— Cum o să pot să…
Dar el îşi coborî gura spre a ei şi nu o lăsă să continue. Buzele lor
nu se atinseră în treacăt. Ea îşi ridică mâinile printre braţele lui şi
le încolăci în jurul gâtului lui şi îl ţinu strâns în timp ce se sărutară.
Ea se dădu puţin înapoi şi îi şopti:
— Ai spus asta doar pentru că pleci şi…?
Dar el îi acoperi din nou gura cu a lui.
Un moment mai târziu, nasurile lor se atinseră şi el îi spuse:
— Să nu te mai îndoieşti niciodată de dragostea pe care ţi-o port.
— Dar, Buck…
— Promite-mi!
— Promit! Şi eu te iubesc, Buck!

Rayford nu era sigur de momentul în care respectul şi admiraţia

pentru Amanda începuseră să se transforme în dragoste. Îi
devenise dragă şi îi plăcea să petreacă timp alături de ea. Se
simţeau suficient de confortabil unul în prezenţa altuia ca să se
poată atinge atunci când vorbeau, să se ţină de mână, să se
îmbrăţişeze. Dar atunci când îşi dădu seama că îi era dor de ea
după ce petrecuse doar o zi departe de ea şi că trebuia să o sune
atunci când era plecat pentru mai multe zile, realiză ce se petrecea
cu el.
De fapt, ea îl sărutase pe rayford înainte ca el să fi avut iniţiativa.
De două ori când se întorsese la Chicago după ce fusese plecat timp
de câteva zile, Amanda îl întâmpinase cu o îmbrăţişare şi un pupic
pe obraz. Lui îi plăcuse, dar se simţise stânjenit în acelaşi timp.
Însă, a treia oară când revenise din voiaj, ea îl îmbrăţişase doar şi
nu mai încercase să îl sărute.
Alegerea momentului fusese perfectă. El hotărâse că, dacă ea va
încerca să îl sărute pe obraz, el se va întoarce şi va primi sărutul ei
pe buze. Îi cumpărase un cadou de la Paris, un colier scump.
Atunci când ea nu a mai încercat să îl sărute, el o îmbrăţişă
îndelung şi îi spuse:
— Vino aici puţin.
Pe măsură ce pasagerii şi echipajul treceau de ei pe cori dor,
Rayford o trase deoparte pe Amanda, în sala de aşteptare. Spătarul
unui fotoliu îi despărţea şi acest lucru îi stânjenea. Amândoi erau
bine îmbrăcaţi, Amanda purta o haină de blană, iar el avea sacoul
uniformei pe braţ. El scosese cutiuţa cu bijuteria din bagajul de
mână.
— Asta este pentru tine.
Amanda, ştiind unde fusese, era interesată să vadă ce era în
ambalajul acela cu numele magazinului inscripţionat pe el. În cele
din urmă, deschise cutia şi aproape că i se tăie respiraţia. Era o
bijuterie minunată, din aur cu diamante.
— Rayford! exclamă ea. Nu ştiu ce să spun.
— Nu spune nimic! zise el.
Iar el o luă în braţe, cutia din mâinile ei aproape că fu strivită de
forţa îmbrăţişării şi o sărută.
— Tot nu ştiu ce să spun, repetă ea cu o strălucire în ochi, iar el
o sărută din nou.

Cu două săptămâni înainte de mutarea la Noul Babilon, Rayford

vorbise la telefon mai mult cu Buck decât cu Chloe. În timp ce ea
încălzea motorul, el se strecurase înăuntru pentru un ultim telefon.
— Totul este gata? îl întrebă el pe Buck.
— Totul. Voi fi acolo.
— Bine.
În maşină, el o întrebă pe Chloe:
— Cum merg lucrările din apartamentul tău?
 — Au promis că îl vor termina, spuse ea. Dar am devenit puţin
agitată pentru că trag de timp cu actele.
— Te vei descurca singură aici, de vreme ce eu voi fi la Noul
Babilon, iar Buck la New York?
— Lucrurile nu sunt exact cum mi-am dorit, dar nu am niciun
interes să trăiesc lângă Carpathia şi, cu siguranţă, nici în Irak.
— Ce spune Buck despre asta?
— Nu am reuşit să vorbesc cu el azi. Probabil că are treabă pe
undeva. Ştiu că voia să îl vadă pe Fitzhugh în Washington cât de
curând posibil.
— Da, probabil că e acolo.
Chloe opri la magazinul Amandei din Des Plaines şi aşteptă în
maşină, în timp ce Rayford se grăbi să-şi ia rămas bun.
— El este aici? o întrebă pe secretară.
— Şi el, şi ea sunt aici, zise secretara. Ea este în biroul ei, iar el
este în acela.
Ea îi arătă un birou mai mic de lângă cel al Amandei.
— De îndată ce voi intra, vrei să fugi până la maşină şi să-i spui
fiicei mele că o caută cineva la telefon şi că poate răspunde din
biroul acela?
— Sigur că da.
Rayford bătu la uşă şi intră în biroul Amandei.
— Sper ca nu te aştepţi să fiu veselă, Ray, spuse ea. Am încercat
să mă conving să zâmbesc toată ziua şi nu am reuşit.
— Lasă-mă să văd ce pot face ca să te determin să zâmbeşti, o
rugă el, ridicând-o de pe scaun şi sărutând-o.
— Ştii că Buck e aici, spuse ea.
— Da, va fi o surpriză plăcută pentru Chloe.
— O să-mi faci şi mie astfel de surprize, uneori?
— Poate te voi surprinde chiar acum. Ce părere ai despre noua ta
slujbă?
— Nu îmi place deloc. Aş pleca imediat dacă ar apărea bărbatul
potrivit.
— Bărbatul potrivit tocmai a apărut, zise Rayford, scoţând o
cutiuţă din buzunar şi atingând-o pe Amanda cu aceasta pe spate.
Ea se dădu înapoi.
— Ce este asta?
— Asta? Nu ştiu! Tu să-mi spui!

Buck îl auzise pe Rayford de cealaltă parte a uşii şi ştiu că Chloe

urma să apară imediat. Închise lumina şi merse pipăind prin
întuneric înapoi la scaunul din spatele biroului. Peste câteva
minute o auzi pe Chloe.
— Pe aici? întrebă ea.
— Da, domnişoară, zise secretara. Linia unu.
Uşa se deschise încet şi Chloe aprinse lumina. Ea tresări când îl
văzu pe Buck după birou, apoi ţipă şi fugi spre el. În momentul în
care el se ridică, ea se strecură în braţele lui, iar el o îmbrăţişă,
învârtind-o.
— Ssst! făcu ea. Aici este o firmă. Ştia şi tata despre asta?
Bineînţeles că ştia! Nu se putea altfel!
— Ştia, spuse Buck. Eşti surprinsă?
— Bineînţeles! Ce treabă ai în oraş? Cât stai? Ce faci?
— Sunt în oraş ca să te văd pe tine. Plec la noapte spre
Washington. Iar noi vom lua cina după ce îl vom lăsa pe tatăl tău la
aeroport.
— Da, sigur ai venit numai ca să mă vezi pe mine!
— Ţi-am spus cu mult timp în urmă să nu te îndoieşti niciodată
de dragostea mea pentru tine.
— Ştiu.
El se întoarse şi o făcu să se aşeze în scaunul în care stătuse el
mai devreme, apoi îngenunche în faţa ei şi scoase din buzunar o
cutie în care se afla un inel.

— Ah, Ray, zise Amanda, uitându-se lung la inelul de pe degetul

ei. Te iubesc! Şi îmi va face mare plăcere să fiu a ta pentru cei câţiva
ani pe care îi mai avem de trăit.
— Mai este ceva…
— Ce?
— Buck şi cu mine am tot discutat. El îi cere mâna lui Chloe
chiar acum în camera de alături şi amândoi ne întrebam dacă voi
două aţi fi de acord cu o ceremonie dublă oficiată de Bruce.
Rayford se întrebase cum va reacţiona la propunerea lui. Ea şi
Chloe erau prietene, dar nu erau chiar atât de apropiate.
— Ar fi minunat! Dar s-ar putea ca Chloe să nu fie de acord, aşa
că hai să o lăsăm pe ea să hotărască. Nu există niciun fel de
resentimente. Dacă vrea să se căsătorească într-o anumită zi, care
să nu coincidă cu ziua căsătoriei noastre, foarte bine. Dar mie îmi
place ideea foarte mult. Când?
— În ziua de dinaintea vânzării casei. Tu le vei da proprietarilor
de aici un preaviz şi te vei muta cu mine la Noul Babilon.
— Rayford Steele! exclamă ea. Durează ceva timp până îţi creşte
temperatura, dar nu îţi ia mult să clocoteşti. Îmi voi da demisia
înainte ca avionul tău să decoleze.

— Nu te-ai întrebat niciodată de ce nu ai primit actele

apartamentului? întrebă Buck.
Chloe dădu din cap.
— Pentru că afacerea nu se va finaliza. Dacă accepţi propunerea
mea, vreau ca tu să te muţi la New York cu mine.

— Rayford, spuse Amanda, nu am crezut că voi mai fi fericita

vreodată. Dar sunt.

— O dublă ceremonie? Chloe îşi şterse lacrimile. Mi-ar plăcea

foarte mult. Dar crezi că Amanda va fi de acord cu ideea asta?

19

Se punea ceva la cale. Buck se întâlnise în secret cu Gerald

Fitzhugh, preşedintele Statelor Unite. Soarta acestuia era de-acum
dramatică, deoarece funcţia lui devenise simbolică. După ce îşi
servise ţara timp de două mandate, acum era exilat într-un
apartament din clădirea cu birourile administraţiei şi îşi pierduse
multe dintre prerogativele pe care le avusese în mandatul anterior.
Acum protecţia lui era asigurată de trei bodyguarzi, care se
schimbau la fiecare douăzeci şi patru de ore şi care fuseseră
angajaţi de Comunitatea Globală.
Buck se întâlni cu Fitzhugh la puţin timp după ce o ceruse în
căsătorie pe Chloe şi cu două săptămâni înainte de data nunţii.
Preşedintele se plânsese că bodyguarzii se aflau acolo numai ca să
îl informeze pe Carpathia asupra fiecărei mişcări pe care o făcea.
Dar în viziunea lui Fitzhugh, cel mai înspăimântător lucru îl
constituia faptul că americanii acceptaseră atât de uşor spolierea
preşedintelui lor de prerogative. Toată lumea îl iubea pe Nicolae
Carpathia şi nimeni altcineva nu mai conta.
Fitzhugh îl duse pe Buck într-o cameră mai retrasă şi îşi lăsă
agentul de pază la o distanţă apreciabilă. Lucrurile urmau să se
schimbe. Îi spuse Fitzhugh lui Buck. Cel puţin încă alţi doi şefi de
state credeau că era timpul să scape de jugul Comunităţii Globale.
 — Îmi risc viaţa spunând aşa ceva unui angajat de-al lui
Carpathia.
— Ei, cu toţii suntem angajaţii lui, zise Buck.
Fitzhugh îi destăinui lui Buck că Egiptul, Anglia şi forţele de
ordine patriotice din Statele Unite erau hotărâte să acţioneze „până
când nu era prea târziu”.
— Ce înseamnă asta? îl întrebă Buck.
— Înseamnă că se va întâmpla ceva curând, îi răspunse
Fitzhugh. Înseamnă să stai departe de oraşele importante de pe
coasta de est.
— De New York? făcu Buck, iar Fitzhugh dădu din cap afirmativ.
De Washington?
— Mai ales de Washington.
— Asta nu va fi prea uşor, spuse Buck. Soţia mea şi cu mine vom
locui la New York după ce ne vom căsători.
— Nu veţi sta pentru mult timp acolo.
— Puteţi sa îmi daţi vreun indiciu, aşa încât să îmi fac o idee
despre momentul în care se va întâmpla acest lucru?
— Nu pot face asta, zise Fitzhugh. Hai să spunem doar că mă voi
întoarce în Biroul Oval peste câteva luni.
Buck voia foarte mult sa îi spună lui Fitzhugh că asta însemna
să se joace cu Nicolae Carpathia. Toate făceau parte din viitorul
care fusese prezis. Revolta împotriva Antihristului urma să fie
înăbuşită şi ar fi dat naştere celui de-al treilea război mondial, după
care ar fi urmat foametea, molimele şi moartea unei pătrimi din
populaţia lumii.

Ceremonia dublă din biroul lui Bruce care avu loc peste două
săptămâni fusese cea mai restrânsă nuntă pe care şi-o putea
imagina cineva. Numai ei cinci se aflau în cameră. Bruce Barnes
încheie mulţumindu-l lui Dumnezeu pentru toate zâmbetele,
îmbrăţişările şi săruturile pe care le văzuse, iar apoi se rugă.
Buck întreba dacă putea vedea adăpostul subteran pe care îl
construise Bruce.
— De-abia era început când m-am mutat în New York, spuse el.
— Este cel mai bine păstrat secret al bisericii, zise Bruce în timp
ce ei coborau, trecând de sala boilerului printr-un pasaj secret.
— Nu vrei ca membrii bisericii să îl folosească? întrebă Buck.
— Vei vedea cât de mic este adăpostul, spuse Bruce. Eu îi
încurajez pe toţi să-şi construiască propriile adăposturi. Ar fi un
haos dacă toţi membrii bisericii ar veni aici în vremuri de restrişte.
Buck rămase uimit cât de mic era adăpostul, însă acesta părea
să aibă absolut tot ce era nevoie pentru ca un mic număr de oameni
să supravieţuiască aici timp de câteva săptămâni. Armata
Pătimirilor nu era alcătuită din oameni care s-ar fi ascuns pentru
prea mult timp.
Cei cinci se grăbiră să îşi compare programele şi să discute când
se vor vedea din nou. Carpathia pregătise un orar detaliat pentru
următoarele două săptămâni, care îl obliga pe Rayford să piloteze
avionul peste tot în lume şi, în cele din urmă, să ajungă şi la
Washington. Apoi Rayford ar fi avut câteva zile libere înainte de a
zbura înapoi spre Noul Babilon.
— Amanda şi cu mine am putea veni aici de la Washington în
timpul acelor zile libere, spuse el.
Buck şi Chloe urmau să vină la Chicago tot în acea perioadă.
Bruce trebuia şi el să se întoarcă dintr-o călătorie prin Australia şi
Indonezia. Stabiliseră data, era într-o după-amiază, la ora 16.00,
peste şase săptămâni. Ei aveau să studieze Biblia intensiv vreme de
două ore în biroul lui Bruce, iar apoi să savureze o cină plăcută
undeva.
Înainte de a se despărţi, se ţinură de mâini în cerc şi se rugară
din nou.
— Tată Ceresc, şopti Bruce, îţi mulţumim pentru acest scurt
moment de bucurie într-o lume care este în pragul dezastrului şi Te
rugăm să ne binecuvântezi şi să ne păzeşti pe toţi până când ne
vom întâlni aici din nou! Uneşte inimile noastre ca fraţi şi surori ai
lui Hristos în răstimpul în care vom fi despărţiţi!

Nicolae Carpathia păruse încântat de căsătoria lui Rayford şi

insistase să-i întâlnească soţia. Atunci când o salutase, el îi luase
mâinile într-ale sale şi îi invitase atât pe ea, cât şi pe Rayford în
birourile sale fastuoase, care se aflau la etajul superior al sediului
Comunităţii Globale din Noul Babilon. La etaj se aflau, de
asemenea, săli de conferinţă, apartamente private şi un lift care
ducea la elioport. De acolo, echipajul lui Rayford putea să-l ducă pe
Carpathia pe o nouă rută aeriană.
Rayford simţea că Amanda stătea cu sufletul la gură. Nu mai
putea vorbi şi zâmbetul îi îngheţase pe faţă. Faptul că îl întâlnea pe
cel mai rău om de pe faţa pământului părea a fi peste puterile ei,
deşi îi spusese lui Rayford că ştia câţiva comercianţi de haine
en-gros care ar fi putut să se încadreze oricând în această tipologie.
După ce schimbaseră politeţuri, Nicolae acceptase de îndată
rugămintea lui Rayford ca Amanda să îi însoţească în următoarea
călătorie în Statele Unite pentru a-şi vedea fiica şi noul ginere.
Rayford nu spusese exact cine era ginerele său şi nici măcar nu
menţionase că proaspeţii însurăţei locuiau la New York. Ce e drept,
spusese ca el şi Amanda urmau să viziteze cuplul la Chicago.
— Voi sta la Washington cel puţin patru zile, spuse Carpathia.
Sper să vă bucuraţi de tot timpul pe care îl veţi avea la dispoziţie.
Iar acum am câteva veşti pentru tine şi pentru soţia ta.
Carpathia scoase o mică telecomandă din buzunar şi o îndreptă
spre interfonul de pe biroul lui aflat la celălalt capăt al camerei.
— Dragă, vrei să ni te alături pentru un moment, te rog?
„Dragă? se gândi Rayford. Nu se mai preface.”
Hattie Durham bătu la uşă şi intră:
— Da, dragule? făcu ea.
Lui Rayford i se făcu rău.
Carpathia se ridică în picioare şi o îmbrăţişă delicat, ca şi cum ar
fi fost o păpuşă din porţelan. Hattie se întoarse spre Rayford:
— Sunt atât de bucuroasă pentru tine şi pentru Amelia, spuse
ea.
— Amanda, o corectă Rayford, dându-şi seama că soţia lui
îngheţase.
Îi spusese Amandei despre Hattie Durham şi se părea că cele
două nu aveau să devină niciodată prietene.
— Avem şi noi un anunţ de făcut, rosti Carpathia. Hattie nu va
mai lucra pentru Comunitatea Globală, ci se va pregăti pentru
eveniment.
Carpathia radia, de parcă s-ar fi aşteptat la o reacţie admirativă.
Rayford făcu tot ce îi stătea în putinţă să îşi ascundă dezgustul şi
ura.
— Pentru eveniment? se mira el. Când este ziua cea mare?
— Tocmai am aflat şi noi.
Nicolae îi făcu cu ochiul.
— Ei, nu-i aşa că e grozav? zise Rayford.
— Nu ştiam că sunteţi căsătoriţi, zise Amanda cu delicateţe în
timp ce Rayford încerca să păstreze aparenţele.
Ea ştia foarte bine că ei doi nu erau căsătoriţi.
— Ah, ne vom căsători, spuse Hattie, jubilând. Vom intra şi noi
în rândul lumii.
 Chloe fu şocată atunci când citi mesajul pe care tatăl ei i-l
trimisese prin poşta electronică. Era referitor la Hattie.
— Buck, am ratat totul în privinţa ei. Cu toţii am abandonat-o.
— Mie îmi spui?! zise Buck. Eu le-am făcut cunoştinţă.
— Dar şi eu o cunosc şi sunt sigură că ea ştie adevărul. Eram
chiar acolo când tata îţi împărtăşea ceea ce ştia, iar ea se afla la
aceeaşi masă cu noi. El a încercat, dar trebuie să facem mai mult.
Trebuie să ajungem cumva la ea, să vorbim cu ea.
— Şi să ştie şi ea că sunt un credincios, exact ca tatăl tău? Nu
pare să conteze prea mult faptul că pilotul lui Nicolae este creştin,
dar îţi dai seama cât de mult aş rezista eu în funcţia de redactor-şef
dacă ar şti că şi eu sunt creştin?
— Într-una din zilele astea trebuie să ajungem la Hattie, chiar
dacă înseamnă să mergem în Noul Babilon.
— Ce vrei să faci, Chloe? Să îi spui că poartă în pântece copilul
Antihristului şi că va trebui să-l părăsească?
— S-ar putea ajunge şi la aşa ceva.
Buck se uita peste umărul lui Chloe în timp ce ea scria un mesaj
pentru Rayford şi Amanda. Ambele cupluri îşi scriau cu multe
precauţii, fără să folosească nume. „Există vreo şansă ca ea să vină
cu el în următoarea vizită în capitală?” scrise Chloe.
Şapte ore mai târziu, ora Noului Babilon, mesajul le fusese
trimis, iar, în ziua următoare, ei au primit răspunsul: „Nu.”
— Odată şi-odată… îi spuse Chloe lui Buck. Şi înainte ca acel
copil să se nască.

Pentru Rayford fusese dificil să se adapteze la schimbările

incredibile prin care Noul Babilon trecuse faţă de prima dată când
fusese acolo, după semnarea tratatului cu Israelul. Trebuia să se
încline în faţa lui Carpathia şi a muntelui său de bani. O opulentă
capitală mondială răsărise din nişte ruine, iar, acum, aceasta
constituia un nod comercial, industrial, către care duceau toate
rutele de transport. Centrul activităţii globale se muta spre est, iar
ţara de origine a lui Rayford părea că intra într-un con de umbră.
În săptămâna de dinaintea plecării lui şi a Amandei ia
Washington, împreună cu Nicolae şi cu anturajul său, Rayford îi
trimise un mesaj lui Bruce la Biserica din Oraşului Noii Speranţe,
urându-i bun venit şi punându-i câteva întrebări:
 „Încă nu sunt lămurit în legătură cu câteva lucruri referitoare la
viitor – cu multe, de fapt. Poţi să ne explici a cincea şi a şaptea?”

Nu scrisese „Judecăţile celor Şapte Peceţi”, pentru că nu dorea

să atragă atenţia prin nimic. Bruce ştia la ce se referă.

„Vreau să spun că a doua, a treia, a patra şi a şasea sunt foarte

clare, dar mă simt încă pierdut atunci când vine vorba de a cincea
şi a şaptea. De-abia aşteptăm să vă vedem.
A îţi trimite toate cele bune.”

Buck şi Chloe se stabiliseră în frumosul apartament al lui Buck

situat pe Fifth Avenue, dar ei nu apucaseră să se bucure de spaţiul
pe care îl aveau la dispoziţie ca nişte tineri proaspăt căsătoriţi.
Chloe continua cercetările şi studiul pe Internet, iar ea şi Buck
ţineau legătura zilnic cu Bruce prin e-mail. Bruce se simţea singur
şi ducea dorul „familiei” sale mai mult ca niciodată, scria el, dar era
încântat de faptul că cei patru buni prieteni ai lui aflaseră
dragostea. Cu toţii de-abia aşteptau să se bucure de revedere.
Buck încerca să găsească răspunsul la întrebarea dacă să îi
spună lui Chloe despre avertismentul preşedintelui Fitzhugh în
legătură cu oraşele New York şi Washington. Fitzhugh avea relaţii
bune şi, fără îndoială, avea dreptate, dar Buck nu putea să-şi
petreacă tot timpul fugind de acel pericol. Viaţa era riscantă în
acele vremuri, iar războiul şi distrugerile puteau apărea de oriunde.
Slujba lui îl purtase în zonele cele mai fierbinţi de pe glob. Nu voia
să fie nechibzuit sau să îşi expună soţia pericolelor de tot felul, dar
toţi membrii Armatei Pătimirilor cunoşteau riscurile.
Rayford era mulţumit de faptul că Chloe începuse să o cunoască
mai bine pe Amanda scriindu-i e-mail-uri. Atunci când Rayford şi
Amanda ieşiseră împreună, el monopolizase aproape în întregime
timpul Amandei şi, deşi femeile se simpatizau reciproc, legătura
dintre ele se limita la faptul că amândouă erau credincioase. Acum,
de când comunicau zilnic, cunoştinţele Amandei despre Scriptură
se înmulţeau. Chloe îi trimitea toate rezultatele cercetărilor ei.
Cu ajutorul lui Bruce şi al lui Chloe, Rayford găsi răspunsul
despre judecăţile a cincea şi a şaptea. Nu erau ştiri plăcute, dar nici
nu se aşteptase la altceva. Cea de-a cincea judecată se referea la
martiriul sfinţilor Pătimirilor. Într-un e-mail protejat printr-un
program special, Bruce îi trimisese lui Chloe – care îl trimise mai
departe lui Rayford – un studiu detaliat în care explica pasajul din
Apocalipsa după Ioan referitor la a cincea judecată:

„Ioan văzu sub altar sufletele celor care fuseseră omorâţi pentru
Cuvântul Domnului și pentru moştenirea pe care o păstrau. Ei îl
întreabă pe Dumnezeu cât va mai dura până când le va răzbuna
moartea. Le dădu veşminte albe şi le spuse mai întâi că unele slugi
şi fraţii lor vor fi omorâţi. A cincea Judecata a Peceţii va lua vieţile
celor ce au devenit credincioşi după Înălţarea Domnului, a
oricăruia dintre noi sau a tuturor. Cu bucurie mărturisesc că mi-aş
da viaţa pentru Mântuitorul şi Dumnezeul meu.”

Explicaţia lui Bruce privitoare la cea de-a şaptea judecată releva

faptul că şi pentru el aceasta încă mai reprezenta un mister:

„A şaptea pecete este atât de impresionantă, încât, atunci când

este arătată în ceruri, se face tăcere timp de jumătate de oră. Se
pare că o continuă pe cea de-a şasea, cu cel mai mare cutremur din
istorie şi vesteşte cele şapte trâmbiţe ale judecăţii, care, bineînţeles,
vor avea o evoluţie mai îngrozitoare decât judecăţile peceţilor.”

Amanda încercă să îi facă un rezumat lui Rayford:

— Avem de-a face cu un război mondial, foamete, epidemii,
moarte, martiriul sfinţilor, un cutremur, iar, apoi, linişte în timp ce
lumea se pregăteşte pentru următoarele şapte judecăţi.
Rayford dădu din cap, apoi privi în jos:
— Bruce ne-a avertizat despre asta de la început. Sunt momente
în care cred că sunt pregătit pentru ceea ce va să vină şi momente
în care îmi doresc ca sfârşitul să vină repede şi să fie simplu.
— Acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim, zise ea, pentru
că am ignorat avertismentele când am avut ocazia. Iar tu şi cu mine
am fost atenţionaţi de aceeaşi femeie.
Rayford dădu din cap:
— Uite aici, spuse Amanda. Ultimele cuvinte ale lui Bruce au
fost: „Verificaţi-vă căsuţa poştală luni la miezul nopţii. În caz că
toate acestea v-au deprimat ca şi pe mine, vă voi trimite prin
Internet versetul meu favorit care să vă aducă pace în suflete.”
Bruce trimisese deja mesajul, astfel încât el să fie disponibil
pentru ambele cupluri înainte ca acestea să plece spre Chicago ca
să se întâlnească cu el. Mesajul spunea simplu:
 „Cel ce caută ascunzătoare la Cel Preaînalt va trăi sub legea Celui
Atotputernic.”

Rayford se mişcă în scaunul pilotului, nerăbdător să vorbească

cu Amanda şi să afle cum călătorea în cursa aceea fără oprire de la
Noul Babilon la Aeroportul Internaţional Dulles. Ea petrecea cât de
mult timp putea în încăperile private destinate lui Rayford, dar
trebuia să fie îndeajuns de sociabilă cu restul personalului ca să nu
pară nepoliticoasă. După Rayford, asta însemna să stai ore întregi
să vorbeşti tot felul de nimicuri.
Ea fusese deja întrebată despre noile afaceri de comerţ pe care le
începuse, însă apoi starea de spirit de la bordul avionului Global
Community One se schimbă. În timpul uneia dintre scurtele pauze
pe care Rayford le petrecea cu ea, ea spuse:
— Ceva se întâmplă. Cineva tot îi aduce lui Carpathia faxuri. El
le studiază, se uită la ele încruntat, iar apoi poartă discuţii aprinse.
— Hmm, spuse Rayford. Poate chiar se întâmplă ceva. Cine ştie
ce poate fi? Ar putea să fie ceva nesemnificativ.
Amanda zâmbi superior:
— Nu te îndoi de intuiţia mea.
— Am învăţat să nu fac asta, spuse el.
Buck şi Chloe ajunseră în Chicago în noaptea de dinaintea
întâlnirii cu Armata Pătimirilor. Ei luară o cameră la Hotelul Drake
şi sunară la Noua Speranţă ca să îi lase lui Bruce un mesaj, în care
îi spuneau că au ajuns şi ca se vor vedea în după-amiaza
următoare, la ora 16.00. Ei aflaseră din mesajele lui trimise prin
Internet că se întorsese în S.U.A. Din călătoria lui în Australia şi
Indonezia, dar nu mai primiseră de la el nicio veste de atunci.
Ei îi trimiseră şi un e-mail prin care îl anunţau ca Rayford şi
Amanda urmau să sosească în ziua următoare pentru a lua masa
de prânz la Hotelul Drake şi că ei patru vor călători împreună spre
Mount Prospect în acea după-amiază. „Dacă vei dori să ni te alături
pentru a lua prânzul în Salonul Cape Cod, vom fi încântaţi”, îi
scrisese Buck.
Câteva ore mai târziu, ei tot nu primiseră un răspuns la niciunul
dintre mesaje, iar Chloe spuse:
— Ce crezi că înseamnă asta?
— Înseamnă că doreşte să ne facă vreo surpriză mâine când va
veni la masa de prânz.
 — Sper să ai dreptate.
— Poţi să te bazezi pe asta, zise Buck.
— Atunci nu va fi cu adevărat o surpriză, nu-i aşa?
Telefonul sună:
— Gata cu surprizele! spuse Buck. Trebuie să fie el.
Dar nu era el.

Rayford aprinse semnalele luminoase care îi avertizau pe

pasageri că trebuia să îşi prindă centurile de siguranţă şi că mai
aveau cinci minute şi până la aterizarea pe Aeroportul Dulles, când
fu contactat de către unul dintre inginerii specialişti în
telecomunicaţii ai lui Carpathia.
— Potenţatul doreşte să îţi vorbească.
— Chiar acum? Mai avem puţin şi aterizăm.
— Îl voi întreba.
După câteva secunde, inginerul reveni:
— Vrea să aveţi o întâlnire privată în carlinga imediat după
oprirea motoarelor.
— Trebuie să verific o listă împreună cu copilotul şi cu asistentul
meu după terminarea cursei.
— Doar un minut!
Specialistul în telecomunicaţii părea enervat. Când reveni,
spuse:
— Dă-i afară pe ceilalţi doi după oprirea motoarelor şi ocupă-te
de listă după întâlnirea cu Potenţatul.
— Am înţeles, bombăni Rayford.

— Dacă recunoşti vocea mea şi vrei să vorbeşti cu mine,

sună-mă la acest număr de telefon public şi foloseşte tot un telefon
public.
— Am înţeles, zise Buck.
El puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Chloe.
— Trebuie să ies pentru un minut.
— De ce? Cine era?
— Gerald Fitzhugh.

— Mulţumesc, domnilor, şi iertaţi-mă pentru intervenţie! spuse

Carpathia în timp ce trecea pe lângă copilot şi asistentul de zbor în
drum spre carlingă.
Rayford ştia că aceştia erau la fel de deranjaţi ca şi el de
încălcarea desfăşurării manevrelor, dar Carpathia era şeful. Dar,
oare, chiar era?
Carpathia se strecura cu uşurinţă în scaunul secundului.
Rayford îşi închipui că, pe lângă alte talente, omul probabil că
dorea să înveţe să piloteze un avion într-o după-amiază.
— Domnule comandant, simt nevoia să te am drept confident.
Serviciile noastre secrete au descoperit un complot şi vom fi forţaţi
să lansăm zvonuri false despre itinerariile care le voi parcurge prin
Statele Unite.
Rayford dădu din cap, iar Carpathia continuă:
— Bănuim că forţele militare sunt implicate şi că există chiar o
înţelegere secretă între facţiunile americane nemulţumite şi încă
cel puţin două ţări. Pentru a ne asigura, vom bruia transmisiunile
radio şi vom oferi presei declaraţii contradictorii asupra
destinaţiilor mele.
— Pare a fi un plan bun, spuse Rayford.
— Cei mai mulţi oameni cred ca eu mă voi afla la Washington
pentru cel puţin patru zile, dar acum vom anunţa ca voi fi şi la
Chicago, şi la New York, şi la Boston şi poate chiar la Los Angeles
pentru următoarele trei zile.
— Mi se pare mie sau s-a zis cu vacanţa mea? spuse Rayford.
— Dimpotrivă. Dar vreau să fii disponibil în orice moment.
— Voi anunţa unde voi putea fi găsit.
— Aş vrea să pilotezi avionul spre Chicago şi să găseşti pe cineva
de încredere care îl aducă înapoi la New York în aceeaşi zi.
— Ştiu persoana potrivită pentru această slujbă.
— Poate voi ajunge la New York, iar de acolo vom părăsi ţara
conform programului. Încercăm doar să îi inducem în eroare pe
rebeli.

— Bună ziua, spuse Buck atunci când preşedintele Fitzhugh

ridică receptorul după ce sunase numai o dată. Eu sunt.
— Mă bucur că nu eşti acasă, zise Fitzhugh.
— Puteţi să fiţi mai explicit?
— Doar că este bine că nu eşti acasă.
— Am înţeles. Când mă pot întoarce acasă?
— Asta poate fi o problemă, dar vei şti înainte de a te îndrepta în
acea direcţie. Cât timp vei fi plecat de acasă?
— Patru zile.
— Perfect.
 — Alo? Doamna Halliday?
— Da. Cine este?
— Sunt Rayford Steele şi îl caut pe Earl, dar vă rog să nu îi
spuneţi că eu sunt la telefon. Am o surpriză pentru el.
Dimineaţă, Buck primi un telefon de la una dintre voluntarele de
la Biserica Oraşului Noii Speranţe.
— Suntem puţin îngrijorate în legătură cu pastorul Barnes, zise
ea. Voia să vă facă o surpriză apărând acolo pentru a lua masa
împreună.
— Aşa am crezut şi noi.
— Dar s-a molipsit de un microb din Indonezia şi a trebuit să-l
ducem de urgenţă la spital. Nu a vrut să spunem nimănui, pentru
ca era sigur că era ceva ce doctorii puteau rezolva în scurt timp, iar,
apoi, ar fi putut să vină la întâlnire. Dar a intrat în comă.
— În comă?
— După cum am spus, suntem puţin îngrijorate din cauza lui.
— Vom veni acolo de îndată ce familia Steele ajunge aici. Unde se
află?
— La Spitalul Northwest Community din Arlington Heights.
— Îl vom găsi, spuse Buck.

Rayford şi Amanda se întâlniră cu Earl Halliday la Aeroportul

O’Hare în acea dimineaţă.
— Nu voi uita niciodată asta, Ray, spuse Earl. Adică nu e ca şi
cum l-aş transporta chiar pe comandantul suprem în persoană sau
pe preşedinte, dar pot să mă prefac…
Rayford închirie o maşină, iar Amanda răspunse la un mesaj din
partea lui Chloe.
— Trebuie să îi luam şi să mergem direct la Arlington Heights.
— De ce? Ce s-a întâmplat?

Buck şi Chloe îi aşteptau în faţa Hotelului Drake atunci când

Rayford şi Amanda sosiră. După ce se îmbrăţişară rapid, ei se
înghesuiră cu toţii într-o maşina.
— Spitalul Northwest Community este pe Central Avenue, nu-i
aşa, Chloe?
Rayford spuse:
— Da, hai să ne grăbim!
În ciuda îngrijorării resimţite în legătură cu starea lui Bruce,
Rayford se simţea un om împlinit. Avea din nou o familie formată
din patru membri, chiar şi o soţie şi un fiu. Ei discutară despre
situaţia lui Bruce şi îşi comunicaseră ultimele veşti şi, cu toate că
erau cu toţii conştienţi de faptul că trăiau în vremuri de restrişte,
pentru moment se bucurau că erau împreună.

Buck stătea pe bancheta din spate, împreună cu Chloe şi

asculta. Ce ciudat era să fie înconjurat de oameni care se înrudeau
şi se iubeau, care ţineau unul la altul şi se respectau! Nici nu voia
să se gândească la familia simplă din care provenea. Cumva,
cândva, urma să îi convingă de faptul că nu erau creştinii care
credeau că sunt. Dacă ei ar fi fost credincioşi, nu ar fi fost lăsaţi pe
pământ, aşa cum fusese şi el.
Chloe se sprijini de Buck şi îşi strecură mâna în mâna lui. El era
mulţumit pentru că ea se simţea atât de liniştită şi îşi exprima
deschis dragostea. Ea era cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu
ar fi putut să i-l facă în afară de mântuirea lui.
— Ce se întâmplă? întrebă Rayford. Şi merseserăm atât de bine!
Rayford încerca să intre pe Arlington Heights dinspre Northwest
Tollway. Chloe îi spusese că acel drum ar fi trebuit să îi scoată
aproape de Spitalul Northwest Community. Dar acum, poliţia
locală şi naţională şi agenţii de ordine ai Comunităţii Globale
redirecţionau traficul spre ieşirile de pe autostradă. Nimic nu se
mai mişca.
Ei înaintară puţin după câteva minute. Rayford deschise geamul
şi îl întrebă pe un poliţist ce se întâmplă.
— Dar pe ce lume te afli, prietene? Nu vă opriţi!
— Ce înseamnă toate astea?
Amanda se întinse către radio.
— Care sunt posturile de radio pe care se difuzează ştiri, Chloe?
Chloe se depărtă de Buck şi se aplecă în faţă.
— Apasă AM, iar apoi încearcă 1, 2 şi 3, spuse ea. Pe unul dintre
aceste canale ar trebui să fie W.G.N. Sau M.A.Q.
Se opriră din nou, de data aceasta în dreptul unui agent de
ordine al Comunităţii Globale. Buck coborî geamul şi îşi arătă
legitimaţia de angajat al trustului de presă Global Community
Weekly.
— Care este problema aici?
— Forţele de pază au ocupat o clădire veche aparţinând firmei
Nike pentru a depozita arme de contrabandă. După atacul de la
Washington, băieţii noştri i-au ras de pe faţa pământului.
— Atacul de la Washington?! strigă Rayford, întinzându-şi gâtul
ca să vorbească cu poliţistul. De la Washington?
— Circulaţi, spuse poliţistul. Dacă trebuie să vă întoarceţi pe
aici, puteţi să mergeţi pe Route 53 şi pe drumurile lăturalnice, dar
nici să nu vă gândiţi să vă apropiaţi de fostul sediu Nike.
Rayford trebuia să conducă în continuare, dar el şi Buck le
puneau întrebări tuturor poliţiştilor pe lângă care treceau, în timp
ce Amanda căuta în continuare un post de radio. Toate cele pe care
le găsise difuzau semnalul de alarmă specific staţiilor radio.
— Lasă aparatul de radio să caute automat posturile, îi sugeră
Chloe.
În cele din urmă, aparatul de radio găsi postul E.B.S., iar
Amanda îl fixă în memoria aparatului.
Un corespondent radio al Cable News Net Work – Global
Community Net Work transmitea în direct din afara oraşului
Washington:
— Destinul conducătorului Comunităţii Globale, Nicolae
Carpathia, rămâne sub semnul întrebării la această oră, când
oraşul Washington este o ruină, spuse el. Atacul a fost lansat de
forţele de ordine din est, cu ajutorul Comunităţii Statelor Marii
Britanii şi al fostului stat suveran al Egiptului, care acum face
parte din Federaţia de State a Orientului Mijlociu. Comandantul
suprem Nicolae Carpathia a ajuns aici noaptea trecută şi se zvonea
că avea să locuiască în apartamentul prezidenţial al Hotelului
Capital Noir, dar martori oculari spun că hotelul de lux nu primise
vizita lui până în această dimineaţă. Forţele de ordine ale
Comunităţii Globale au răspuns atacurilor, distrugând un centru
Nike din suburbia oraşului Chicago. Relatările de la faţa locului
arată că s-au înregistrat sute de victime din rândul civililor aflaţi în
suburbiile vecine, în timp ce un blocaj de circulaţie fără precedent
îngreunează sarcina echipelor de salvare.
— Ah, Doamne! se ruga Amanda.
— Informaţiile pe care le avem în acest moment despre alte
atacuri, continuă reporterul, se referă la o incursiune a trupelor
terestre egiptene în Irak, cu intenţia de a asedia Noul Babilon.
Această tentativă a fost repede înăbuşită de forţele aeriene ale
Comunităţii Globale, care în acest moment se îndreaptă spre
Anglia. Este posibil ca acest lucru să constituie o răzbunare
împotriva Marii Britanii pentru rolul pe care l-a jucat în asaltul
forţelor de ordine americane din oraşul Washington. Va rog să
aşteptaţi un moment… Ah, vă rog să aveţi puţină răbdare… Nicolae
Carpathia este în siguranţă! El se va adresa naţiunii prin
intermediul radioului. Vom rămâne aici şi vă vom transmite
mesajul de îndată ce îl vom primi.
— Trebuie să ajungem la Bruce, spuse Chloe, în timp ce Rayford
înainta puţin câte puţin. Toţi vor folosi Route 53, tată! Hai să
mergem spre sud şi să ne întoarcem!
— Mai sunt câteva minute până când Potenţatul Carpathia va
veni, spuse reporterul. Se pare că reprezentanţii Comunităţii
Globale se asigură că locul din care se va face transmisiunea va
rămâne secret. Între timp, ne-a mai parvenit o ştire referitoare la
atacul desfăşurat asupra fostului sediu al Nike: se pare că a fost un
act de răzbunare deliberat. Serviciile secrete ale Comunităţii
Globale au aflat astăzi despre tentativa de a distruge avionul
comandantului suprem Nicolae Carpathia; nu se ştie dacă acesta
era la bord atunci când a aterizat pe Aeroportul O’Hare de
dimineaţă. Avionul se află acum în zbor şi are o destinaţie
necunoscută, deşi forţele de ordine ale Comunităţii Globale
mărşăluiesc prin New York.
Amanda îi strânse braţul lui Rayford:
— Puteam să murim!
Când Rayford vorbi, Buck se gândi că acesta se afla pe punctul
de a ceda nervos:
— Să sperăm că nu i-am îndeplinit visul lui Earl, omorându-l în
acelaşi timp, spuse el.
— Vrei să conduc eu, Rayford? întreba Buck.
— Nu, mă simt bine.
Crainicul de la radio continuă:
— Aşteptăm o transmisiune în derută, scuzați-mă, în direct, prin
intermediul căreia conducătorul Comunităţii Globale, Nicolae
Carpathia…
— A nimerit-o prima dată, spuse Chloe.
— Între timp, o ştire de la Chicago. Purtătorul de cuvânt al
forţelor de ordine ale Comunităţii Globale spune ca distrugerea
fostului sediu Nike a fost realizată fără folosirea armelor nucleare
şi, deşi regretă numărul mare de răniţi civili din suburbiile
apropiate, au dat următoarea declaraţie de presă: „Pierderile de
vieţi omeneşti au fost cauzate de facţiunile militare care activează
în ilegalitate. Aducerea atât de multor arme într-un loc plin de civili
a făcut ca totul să sară în aer, rebelii căzând victime propriilor erori!
Nu exista, repetăm, nu există niciun pericol de radiaţii nucleare în
zona oraşului Chicago, deşi forţele pentru menţinerea ordinii au
restricţionat accesul autovehiculelor în apropierea zonei afectate.
Vă rugăm să aşteptaţi transmisiunea în direct cu Nicolae
Carpathia.
Rayford ieşi, în cele din urmă, de pe Route 53 şi o luă spre sud,
se strecură pe lângă un indicator care permitea accesul numai
vehiculelor autorizate, şi se îndreptă spre nord, către Rolling
Meadows.
— Cetăţeni loiali ai Comunităţii Globale, se auzi vocea lui
Carpathia, vă vorbesc cu inima sfâşiată, fără să va pot spune nici
măcar de unde vă vorbesc. Timp de peste un an, am muncit
împreună pentru înfiinţarea Comunităţii Globale sub semnul păcii
şi al armoniei. Astăzi, din nefericire, ni s-a amintit din nou că încă
mai există printre noi persoane care doresc să ne dezbine. Nu este
niciun secret că sunt şi acum, după cum am fost întotdeauna, un
pacifist. Nu cred în război. Nu cred în utilizarea armelor. Nu cred în
vărsarea de sânge. Pe de altă parte, mă simt responsabil în faţa
dumneavoastră, a fraţilor şi surorilor mele din Comunitatea
Globala. Forţele de ordine ale Comunităţii Globale au distrus deja
orice rezistenţă din partea insurgenţilor. Moartea civililor
nevinovaţi mă apasă, dar propun ca inamicii păcii să fie judecaţi
imediat. Frumoasa capitală a Statelor Unite ale Americii de Nord a
fost devastată şi veţi auzi mai multe relatări despre distrugerile
provocate şi despre victime. Ţelul nostru rămâne pacea şi
reconstrucţia. Mă voi întoarce la sediile păzite din Noul Babilon cât
de curând, dar voi menţine legătura cu dumneavoastră. Mai presus
de toate, nu trebuie să vă fie teamă! Trebuie să trăim cu credinţa că
nicio ameninţare la adresa liniştii globale nu va fi tolerată şi că
niciun inamic al păcii nu va supravieţui.
În timp ce Rayford încerca sa găsească un drum care să îi ducă
în apropierea Spitalului Northwest Community, corespondentul
radio reveni în direct:
— O ştire de ultimă oră… foiţele militare care acţionează
împotriva Comunităţii Globale au ameninţat oraşul New York cu o
intervenţie, făcând uz de arme nucleare, mai ales în zona
Aeroportului Internaţional Kennedy. Civilii părăsesc zona,
provocând, astfel, unul dintre cele mai mari blocaje de trafic auto şi
pietonal din istoria oraşului. Forţele de menţinere a păcii spun că
posedă cunoştinţele şi tehnologia necesare interceptării
proiectilelor, dar sunt îngrijorate în legătură cu potenţialele
pagubele colaterale din zonele din apropiere. Iar acum o ştire de la
Londra: o bombă de peste o sută de tone a distrus Aeroportul
Heathrow, iar radiaţiile ameninţă populaţia pe o distanţă de sute de
kilometri. Se pare că bomba a fost lansată de forţele de ordine după
ce avioane de luptă egiptene şi engleze au fost descoperite
grupându-se pe un aerodrom militar închis, situat în apropiere de
Aeroportul Heathrow. Avioanele de luptă, care au fost distruse
toate în urma raidului aerian, erau, probabil, echipate cu arme
nucleare şi se pregăteau pentru a decola spre Bagdad şi Noul
Babilon.
— Este sfârşitul lumii, şopti Chloe. Dumnezeu să ne ajute!
— Poate că ar trebui să încercăm să ajungem la Biserica
Oraşului Noii Speranţe, sugeră Amanda.
— Nu mergem acolo până nu îl vedem pe Bruce, zise Rayford.
El îi întrebă pe trecătorii năuciţi dacă se putea ajunge pe jos
până la Spitalul Northwest Community.
— Se poate, îi spuse o femeie. Spitalul se află peste câmpul acela
şi după deal. Dar nu ştiu dacă vă vor lăsa să vă apropiaţi de ceea ce
a mai rămas din spital.
— A fost afectat?
— Dacă a fost afectat?! Domnule, spitalul se află puţin mai
încolo, vizavi de clădirea Nike. Cei mai mulţi cred că a fost lovit
primul.
— Eu mă duc, zise Rayford.
— Şi eu, i se alătură Buck.
— Mergem cu toţii, insistă Chloe.
Dar Rayford ridică mâna:
— Nu mergem cu toţii. Va fi destul de dificil fie şi pentru unul
dintre noi să treacă de forţele de securitate. Buck sau eu avem o
şansă mai mare pentru că avem legitimaţii din partea Comunităţii
Globale. Cred că unul din noi ar trebui să meargă, iar celălalt să
rămână cu soţiile. Trebuie să fiţi însoţite de cineva care să poată
trece de control dacă va fi necesar.
— Vreau să merg eu, spuse Buck. Dar tu hotărăşti.
— Stai şi asigură-te că putem pleca oricând spre Mount Prospect
cu maşina. Dacă nu mă întorc într-o jumătate de oră, asumaţi-vă
riscul şi veniţi după mine!
— Tată, dacă Bruce se simte mai bine, încearcă să îl aduci cu
tine!
— Nu te teme, Chloe, zise Rayford. Mă gândisem şi eu la asta.
Rayford o luă la fugă peste câmp, prin iarbă şi noroi, şi curând
nu-l mai văzură; Buck regretă că fusese de acord să rămână acolo.
Întotdeauna fusese o persoană activă şi, în timp ce privea mulţimea
de oameni şocaţi care se îngrămădeau plângând, încerca să se
stăpânească să nu plece.

Lui Rayford i se strângea inima pe măsură ce cobora dealul şi se

apropia de spital. O parte din structura acestuia rezistase, dar o
mare parte din el se transformase în grămezi de moloz.
Ambulanţele înconjurau ruinele, în timp ce infirmieri în uniforme
albe se agitau în jurul lui. O bandă de restricţionare a accesului
înconjura zona din apropierea spitalului. În timp ce Rayford ridica
banda ca să se strecoare pe dedesubt, un gardian fugi spre el cu
arma pregătită pentru a trage.
— Stai! strigă el. În această zonă accesul este interzis!
— Am permis! strigă Rayford, fluturând legitimaţia.
— Stai pe loc! urlă gardianul.
Când ajunse lângă Rayford, îi luă portdocumentul şi îl studie,
comparând fotografia de pe legitimaţie cu faţa lui Rayford.
— Mamă! Acces permis până la nivelul 2-A! Chiar lucrezi pentru
Carpathia?
Rayford dădu din cap afirmativ:
— Cu ce te ocupi?
— Este strict secret…
— Este şi el pe-aici?
— Nu, dar, oricum, nu ţi-aş spune dacă ar fi.
— Este în regulă, spuse gardianul, iar Rayford se îndreptă spre
ceea ce odată fusese faţada clădirii. Cei de acolo nu-l băgară în
seamă; erau prea ocupaţi să verifice cine avea legitimaţie sau nu.
Multe trupuri erau întinse unele lângă altele şi acoperite.
— Există supravieţuitori? îl întrebă Rayford pe un asistent de la
Urgenţe.
— Trei, până acum. Numai femei. Două asistente şi o doctoriţă.
Ieşiseră afară să fumeze o ţigară.
— Nimeni dintre cei care erau înăuntru nu a supravieţuit?
— Am auzit nişte voci, spuse omul, dar, până acum, nu am
ajuns la nimeni în timp util.
Murmurând o rugăciune, Rayford împături portofelul în aşa fel,
încât legitimaţia lui să rămână la vedere. Îl strecură în buzunarul
de la piept. Se îndreptă spre morga improvizată sub cerul liber
unde lucrătorii de la Urgenţe se mişcau printre cadavre, ridicând
cearşafuri şi notând câte ceva, încercând să găsească o legătură
între listele de pacienţi şi de angajaţi şi trupurile schilodite sau
brăţările de identificare.
— Ajută-ne sau dă-te din drum! îi spuse lui Rayford o femeie
masivă, în timp ce trecea pe lângă el.
— Îl caut pe un oarecare Bruce Barnes, zise Rayford.
Femeia, pe a cărei plăcuţă se citea numele Patricia Devlin, se opri
şi se uită cruciş la el, îşi înclină capul şi verifica lista. Ea dădu
primele trei pagini, clătinând din cap.
— Angajat sau pacient? întrebă ea.
— Pacient. A fost adus la Urgenţă. Era în comă ultima dată când
am avut veşti despre el.
— Probabil era la Terapie intensivă atunci. Verifică aici!
Patricia arătă şase cadavre dinspre sfârşitul şirului.
— Stai un pic, adăugă ea, uitându-se pe o altă pagină. Barnes,
Terapie intensivă. Da, acolo era… Mai sunt oameni sub
dărâmături, să ştii, dar secţia de Terapie intensivă a fost aruncată
în aer.
— Atunci este posibil ca el să fie aici sau încă se mai află sub
dărâmături?
— Dacă este aici, dragule, decesul este confirmat. Dacă este încă
acolo, este posibil să nu-l mai găsim niciodată.
— Nu există nicio şansă de supravieţuire pentru cei de la Terapie
intensivă?
— Nu, până acum, nu văd cum. Îţi era rudă?
— Îmi era mai apropiat decât un frate.
— Vrei să verific eu pentru tine?
Faţa lui Rayford se schimonosi şi abia dacă mai putu vorbi:
— V-aş fi recunoscător.
Patricia Devlin se mişcă rapid, fiind surprinzător de agilă pentru
dimensiunile ei. Pantofii ei albi cu tălpi groase erau plini de noroi.
Îngenunche lângă cadavre, uitându-se la ele pe rând şi
verificându-le, în timp ce Rayford stătea la o distanță de câţiva
metri, acoperindu-şi gura cu mâna şi având un nod în gât.
La al patrulea cadavru, domnişoara Devlin începuse să ridice
cearşaful, însă deodată ezită şi verifică brăţara de identificare care
era intactă. Se uită la Rayford, iar el îşi dădu seama imediat.
Lacrimile începură sa îi curgă pe obraji. Ea se ridică şi se apropie:
— Cel puţin poţi să te uiţi la el, spuse ea. Pe unii dintre ei nu aş
îndrăzni să ţi-i arăt, dar pe el poţi să îl vezi.
Rayford se strădui să înainteze puţin. Femeia se aplecă şi trase
încet cearşaful, descoperindu-l pe Bruce, care avea ochii deschişi şi
zăcea nemişcat, fără viață. Rayford se lupta să se liniştească, în
timp ce de-abia mai putea respira. Se apropie ca să îi închidă ochii,
dar asistenta îl opri.
— Nu te pot lăsa să faci asta, îşi zise şi întinse ea braţul pentru
că purta mănuşi. Voi face eu asta.
— Nu ai putea să verifici dacă mai are puls? reuşi Rayford să
spună.
— Dar, domnule, rosti ea cu compasiune în voce, nu îi aduc
afară decât după ce decesul a fost confirmat.
— Te rog… şopti el, plângând de-a binelea. Fă-o pentru mine!
Şi, în vreme ce Rayford se afla în mijlocul vacarmului dintr-una
din suburbiile oraşului Chicago, acoperindu-şi fata cu mâinile, o
femeie, pe care nu o mai întâlnise vreodată şi pe care nu avea să o
mai revadă, apăsă cu două degete partea de sub falca pastorului.
Fără să se uite la Rayford, ea îşi luă mâna de acolo, puse
cearşaful la loc peste capul lui Bruce Barnes şi se întoarse la
treburile ei. Picioarele lui Rayford se înmuiară, iar el îngenunche pe
asfaltul murdar de noroi. Sirenele urlau în depărtare, luminile
ambulanţelor se învârteau în jurul lui, iar familia lui îl aştepta la
mai puţin de o jumătate de kilometru distanţă. Doar ei mai
rămăseseră în viaţă acum… îşi pierduseră învăţătorul… Nu mai
aveau pe cine să urmeze… Rămăseseră doar ei patru.
Când se ridică târându-şi picioarele înapoi, spre deal, pentru a le
duce şi celorlalţi groaznica veste, Rayford auzi semnalul radiofonic
destinat comunicatelor urgente, trâmbiţând dinspre autovehiculele
care treceau pe lângă el. Washington-ul fusese distrus. Aeroportul
Heathrow nu mai exista. Moartea pusese stăpânire peste deşertul
egiptean şi guverna sub cerul Londrei. New York-ul era în alertă.

Buck era pe punctul de a porni după Rayford, când văzu o

siluetă înaltă apărând la orizont. Îşi dădu seama ce se întâmplase
după mersul şi umerii aplecaţi ai lui Rayford.
— Oh, nu, şopti el, iar Chloe şi Amanda începură să plângă.
Toţi trei se grăbiră să îi iasă înainte şi să îl conducă la maşină.
Calul Roşu al Apocalipsei venise deja.
În curând

Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins

Nicolae

După moartea prietenului şi sfătuitorului lor, Bruce Barnes, cei

trei membri ai Armatei Pătimirilor, Rayford Steele, fiica lui, Chloe,
şi soţul ei, Buck Williams, împreună cu noua soţie a lui Rayford,
Amanda, trebuie să se confrunte cu Calul Roşu al Apocalipsei,
Războiul. Ei luptă într-o adevărată cruciadă pentru salvarea cât
mai multor suflete. Rayford, care lucrează pentru noul lider al
Comunităţii Globale, Nicolae Carpathia, îl spionează pe acesta
pentru a-i preveni pe sfinţii Bisericii de intenţiile Antihristului. Căci
nu mai este mult şi asupra acestuia se va dezlănțui mânia de
nedescris a lui Hristos.
 „Ar fi dat orice să dezvăluie adevărata faţă a lui Carpathia, să
spună lumii că era un mincinos, un individ care se folosea de
hipnoză, Antihristul în persoană! Şi, deşi Buck i se împotrivea,
niciunul dintre cei care nu credeau în Hristos nu ar fi înţeles şi nu
ar fi fost de acord cu el. În plus, Scriptura nu spunea că ucenicii lui
Hristos ar fi putut face mai mult împotriva lui Antihrist decât să nu
îl susţină. Se împlinea o profeţie veche de mii de ani, iar ei trebuiau
să trăiască tragedia până la capăt.
Nicolae Carpathia avea să îl înlăture din calea sa pe preşedintele
Statelor Unite şi pe oricine altcineva. Urma să preia puterea
supremă, ceea ce ar fi declanşat adevărata luptă, cea dintre rai şi
iad. Această ultimă bătălie avea să fie purtată pe viaţă şi pe moarte.
Pe Buck îl liniştea gândul că sfârşitul era cunoscut încă de la
început… chiar dacă el aflase asta în urmă cu doar câteva
săptămâni.”
 Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii, care
cuprinde unsprezece titluri. A scris peste o sută de cărţi dintre care
zece au intrat în clasamentul de best-seller-uri al New York Times.
Romanele sale apocaliptice se bucură de un mare succes, iar
Supravieţuitorii a fost desemnată Cartea Anului de către Asociaţia
Publiciştilor Creştini Evanghelici în 1997, 1998 şi 1999.

Dr. Tim LaHaye este cel care a avut ideea scrierii unor romane
despre Înălţarea la Cer şi Apocalipsă. Este preot şi un recunoscut
autor şi conferenţiar asupra profeţiilor biblice. Este doctor în
teologie la Western Theological Seminary şi în literatură la Liberty
University.
A scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci şi
trei de limbi şi au fost tipărite în peste 22 de milioane de exemplare.
 Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins
Nicolae
Domnia Antihristului

Prolog
Ce s-a petrecut anterior…

Au trecut aproape doi ani de la dispariţiile în masă. Într-o

secundă de coşmar milioane de oameni au dispărut, lăsând în
urma lor toate bunurile pământeşti.
Aflat la comanda unui avion de pasageri, pilotul Rayford Steele
aterizează la Chicago împreună cu trei sute de călători îngroziţi şi
cu echipajul aeronavei. Avionul fusese plin până la refuz în
momentul decolării, însă, deodată, peste o sută de locuri
rămăseseră fără pasageri, fiind acum ocupate de haine, bijuterii,
ochelari, pantofi şi şosete.
În momentul dispariţiilor, Steele şi-a pierdut soţia şi fiul în
vârstă de doisprezece ani. El şi fiica lui Chloe au supravieţuit.
Cameron „Buck“ Williams, reporter principal al unei reviste
săptămânale, se aflase la bordul avionului pilotat de Rayford.
Urmând exemplul acestuia, Buck se aventurează într-o cursă
frenetică pentru aflarea adevărului.
Rayford, Chloe şi Buck, împreună cu mentorul lor – tânărul
pastor Bruce Barnes – încep să creadă în Hristos şi fondează
Armata Pătimirilor pentru a se opune noului conducător al lumii,
Nicolae Carpathia, originar din România, care devenise şeful
Organizaţiei Naţiunilor Unite aparent peste noapte. Carismaticul
Carpathia reuşeşte să inducă în eroare întreaga lume, cu excepţia
membrilor Armatei Pătimirilor, care sunt de părere că acesta este
Antihristul în persoană.
În urma unor împrejurări neaşteptate, Rayford şi Buck devin
angajaţi ai lui Carpathia – Rayford, pilot al acestuia, iar Buck,
editor al publicaţiei Global Community Weekly. Carpathia este
conştient de faptul că Rayford şi noua lui soţie, Amanda, au regăsit
calea spre credinţă, însă relaţia lui Buck cu cei doi, precum şi
convingerile religioase ale acestuia, nu îi sunt cunoscute.
Armata Pătimirilor stabileşte o întrunire la Chicago. Rayford îl
conduce pe Nicolae Carpathia, Potentatul Comunităţii Globale, de
la Noul Babilon la Washington, la bordul avionului aflându-se şi
Amanda. Conştient de complotul pus la cale împotriva lui,
Carpathia transmite instrucţiuni contradictorii şi itinerarii
complicate pentru a fi dificil de localizat. Între timp, Rayford şi
Amanda se îndreaptă spre Chicago la bordul avionului Global
Community One, urmând să-i întâlnească pe Buck, Chloe şi Bruce.
Spre marea lor surpriză, ei află că Bruce este internat la spital,
însă, în drum spre el, izbucnesc conflictele la nivel mondial. Forţele
de ordine americane conduse din umbră de preşedintele Gerald
Fitzhugh, care fusese înlăturat de la conducere de Carpathia, se
alătură forţelor Comunităţii Statelor Marii Britanii şi celor ale
fostului stat suveran al Egiptului, care între timp a devenit membru
al Federaţiei Statelor Orientului Mijlociu. Forţele de ordine de pe
Coasta de Est a Americii atacă Washingtonul şi transformă oraşul
în ruine.
Hotelul în care ar fi trebuit să se afle Carpathia este complet
distrus, în timp ce acesta este dus la un adăpost secret, în deplină
siguranţă. Forţele Comunităţii Globale răspund atacurilor prin
asedierea unei clădiri ce aparţinuse firmei Nike şi se afla în
suburbiile oraşului Chicago, în apropiere de spitalul unde fusese
internat Bruce Barnes, care era bolnav după ce se molipsise cu un
virus mortal. Asaltul împotriva Noului Babilon eşuează, iar Londra
este atacată de forţele Comunităţii Globale ca represalii pentru
cooperarea Marii Britanii cu partizanii americani.
În tot acest timp Rayford îl roagă pe fostul său şef, Earl Halliday,
să piloteze Global Community One în cursa spre New York – un
posibil loc de întâlnire cu Carpathia. Între timp, forţele de ordine
ale Comunităţii Globale mărşăluiesc în New York, iar Rayford se
teme că viaţa lui Earl ar putea fi pusă în pericol.
În vreme ce Rayford, Amanda, Buck şi Chloe încercau cu
disperare să ajungă în Airlington Heights, Illinois, la spitalul
Northwest Community, unde se afla Bruce Barnes, ei aud la radio
în direct mesajul Potentatului Comunităţii Globale care spunea:

„Cetăţeni devotaţi ai Comunităţii Globale, vă vorbesc cu inima

sfâşiată, nefiind capabil să vă spun nici măcar de unde vă vorbesc.
Timp de peste un an am muncit împreună la crearea Comunităţii
Globale sub semnul păcii şi armoniei. Astăzi, din nefericire, ni s-a
amintit din nou că încă mai există printre noi persoane care doresc
să ne dezbine.
Nu este niciun secret că sunt şi acum, după cum am fost
întotdeauna, un pacifist. Nu cred în război. Nu cred în arme. Nu
cred în vărsarea de sânge. Pe de altă parte mă simt responsabil în
faţa dumneavoastră, fraţii şi surorile mele din această comunitate
globală.
Forţele Comunităţii Globale de păstrare a păcii au distrus deja
orice rezistenţă din partea insurgenţilor. Moartea civililor
nevinovaţi mă apasă, dar propun ca inamicii păcii să fie judecaţi
imediat. Frumoasa capitală a Statelor Unite ale Americii de Nord a
fost devastată şi veţi auzi mai multe relatări despre distrugeri şi
moarte. Ţelul nostru rămâne pacea şi reconstrucţia. Mă voi
întoarce cât de curând la sediile păzite din Noul Babilon şi voi
menţine legătura cu dumneavoastră.
Mai presus de toate, nu vă fie teamă! Trăiţi cu credinţa că nicio
ameninţare la adresa liniştii globale nu va fi tolerata şi că niciun
inamic al păcii nu va supravieţui.”

În timp ce Rayford căuta o rută alternativă care să îi aducă în

apropierea spitalului Northwest Community, corespondentul radio
al postului Cable News Network/Global Community Network revine
în emisie, spunând:

„O ştire de ultimă oră: forţele armate care acţionează împotriva

Comunităţii Globale au ameninţat oraşul New York cu un atac cu
arme nucleare, în special în zona Aeroportului Internaţional
Kennedy. Civilii părăsesc zona, provocând astfel unul dintre cele
mai mari blocaje ale traficului auto şi pietonal din istoria oraşului.
Forţele de menţinere a păcii spun că posedă cunoştinţele şi
tehnologia necesare interceptării proiectilelor, dar sunt îngrijorate
în legătură cu potenţialele pagube colaterale din zonele aflate în
apropiere.
Iar acum o ştire de la Londra: o bombă de peste o sută de tone a
distrus Aeroportul Heathrow, iar radiaţiile ameninţă populaţia pe o
distanţa de sute de mile. Aparent, bomba a fost lansată de forţele de
menţinere a păcii, după ce avioane de luptă egiptene şi engleze au
fost descoperite grupându-se pe un aerodrom militar închis, situat
în apropiere de Aeroportul Heathrow. Avioanele de luptă, care au
fost toate distruse în urma raidului aerian, erau probabil echipate
cu arme nucleare şi se aflau în drum spre Baghdad şi Noul
Babilon.”

— Este sfârşitul lumii, şopti Chloe. Dumnezeu să ne ajute!

Rayford încerca în continuare să afle informaţii despre starea lui
Bruce. Un trecător îi spuse că spitalul Northwest Community se
afla peste câmpul din apropiere şi după deal.
— Dar nu ştiu dacă vă vor lăsa să vă apropiaţi de ceea ce a rămas
din spital.
— A fost afectat?
— Dacă a fost afectat? Domnule, spitalul se află puţin mai sus,
vizavi de clădirea Nike. Cei mai mulţi cred că a fost lovit primul.
Lui Rayford i se rupea inima văzând cum arăta spitalul. O parte
din structura acestuia mai era încă intactă, dar mare parte din el se
prăbuşise.
— Stai! strigă el. În această zonă accesul este interzis!
— Am permis! strigă Rayford, fluturându-şi legitimaţia.
Atunci când ajunse în dreptul lui, gardianul îi luă legitimaţia şi o
studie, apoi compară fotografia cu faţa lui Rayford.
— Măi să fie! Acces la nivelul 2-A. Chiar lucrezi pentru
Carpathia?
Rayford dădu din cap afirmativ şi se îndreptă spre ceea ce fusese
odată faţada clădirii. Multe trupuri erau întinse unele lângă altele
şi acoperite.
— Există supravieţuitori? îl întrebă Rayford pe un tehnician de la
Urgenţe.
— Auzim voci, spuse omul, dar până acum nu am ajuns la
nimeni în timp util.
— Ajută-ne sau dă-te din drum, îi spuse lui Rayford o femeie
masivă, în timp ce trecea pe lângă el.
— Îl caut pe un oarecare Bruce Barnes, spuse Rayford.
Femeia verifică lista.
— Uită-te acolo, spuse ea, arătându-i un loc unde erau întinse
şase cadavre. Îţi era rudă?
— Îmi era mai apropiat decât un frate.
— Vrei să verific eu pentru tine?
Faţa lui Rayford se schimonosi şi abia putu vorbi:
— V-aş fi recunoscător.
Ea îngenunche lângă cadavre, uitându-se la ele pe rând, iar
Rayford suspină. În dreptul celui de-al patrulea cadavru, asistenta
începuse să ridice cearşaful, însă deodată ezită şi verifică brăţara
de identificare ce era intactă. Ea se uită la Rayford, iar el îşi dădu
seama imediat. Lacrimile începură să îi curgă pe obraji. Femeia
trase încet cearşaful, descoperindu-l pe Bruce, care avea ochii
deschişi şi zăcea nemişcat, fără viaţă. Rayford se lupta să se
liniştească, în timp ce de-abia mai putea respira. Se apropie ca să îi
închidă ochii lui Bruce, dar asistenta îl opri:
— Nu te pot lăsa să faci asta. Ea îşi întinse mâna înmănuşată: O
voi face eu.
— Nu ai putea să verifici dacă are puls? reuşi Rayford să spună.
— Dar, domnule, spuse ea cu compasiune în voce, nu îi aduc
afară decât după ce s-a constatat decesul.
— Te rog, şopti el, plângând de-a binelea. Fă-o pentru mine!
Şi în timp ce Rayford şedea în vacarmul unei după-amieze din
suburbia oraşului Chicago, acoperindu-şi faţa cu mâinile, o femeie
pe care nu o mai întâlnise niciodată şi pe care nu avea să o mai
revadă vreodată, apăsă cu degetele mare şi arătător punctele de
presiune de sub falca pastorului. Fără să se uite la Rayford, ea îşi
luă mâna de acolo, puse cearşaful la loc peste capul lui Bruce
Barnes şi se întoarse la treburile ei.
Lui Rayford i se înmuiară picioarele şi îngenunche pe asfaltul
murdar de noroi. Sirenele urlau în depărtare, luminile
ambulanţelor se învârteau în jurul lui, iar familia lui îl aştepta la
mai puţin de o jumătate de milă depărtare. Numai ei mai
rămăseseră în viaţă acum. Nu mai aveau învăţător. Nu mai aveau
mentor. Rămăseseră numai ei patru.
Când se ridică şi îşi târî picioarele înapoi spre deal pentru a le
duce şi celorlalţi groaznica veste, Rayford auzi semnalul spaţiului
destinat comunicatelor de urgenţă, trâmbiţând din radiourile
autovehiculelor care treceau pe lângă el. Washingtonul fusese
distrus. Aeroportul Heathrow nu mai exista. Moartea pusese
stăpânire peste deşertul egiptean şi peste cerul Londrei. New
Yorkul era în alertă.
Calul Roşu al Apocalipsei îşi făcuse deja simţită prezenţa.

Omenirea trecea prin momente deosebit de grele.

Aflat la volanul automobilului închiriat, Rayford Steele începea
să se resimtă. Genunchii îl dureau deoarece căzuse pe trotuar
atunci când înţelesese semnificaţia devastatoare a pierderii
pastorului Bruce Barnes. În ciuda faptului că avea să se
prelungească timp de câteva zile, suferinţa fizică era neînsemnată
în comparaţie cu gândul că pierduse din nou o persoană apropiată.
 Rayford simţea că Amanda îl urmărea cu privirea. Aceasta îl
atinse pe picior în semn de compasiune. Aflaţi pe bancheta din
spate a maşinii, Chloe, fiica lui Rayford, şi Buck, soţul ei, îl
cuprinseseră după umeri.
„Ce se va întâmpla acum cu noi? se întreba Rayford. Ce ne vom
face fără Bruce? În ce direcţie ne vom îndrepta?”
Postul de radio pe care îl ascultau continua să prezinte ştiri
despre haosul, actele de vandalism, teroarea şi distrugerile în masă
care se instalaseră peste tot în lume. Nefiind în stare să scoată un
cuvânt din cauza nodului pe care îl avea în gât, Rayford se
concentră asupra traficului, încercând să evite blocajele. De ce
ieşiseră oamenii pe străzi? Ce se aşteptau să vadă? Nu se temeau
de alte atacuri cu bombe sau de efectele radiaţiilor?
— Trebuie să ajung la biroul din Chicago, spuse Buck.
— Vei putea folosi maşina după ce vom ajunge la biserică,
îngăimă Rayford. Trebuie să le transmit şi celorlalţi enoriaşi vestea
referitoare la Bruce.
Forţele de ordine ale Comunităţii Globale supravegheau acţiunile
poliţiei locale şi ale echipelor desemnate pentru rezolvarea
situaţiilor de urgenţă, în timp ce acestea dirijau traficul şi încercau
să-i convingă pe cetăţeni să se întoarcă la casele lor. Datorită
experienţei pe care o căpătase în anii de când locuia în Chicago,
Rayford reuşise să evite blocajele de pe drumurile principale,
mergând pe drumuri alternative şi pe străduţe laterale.
Rayford se întreba dacă nu cumva ar fi trebuit să accepte
propunerea lui Buck de a conduce în locul lui, însă nu dorise să se
arate copleşit de situaţie şi refuzase dând din cap. „Orgoliul unui
pilot nu cunoaşte limite!” De fapt, Rayford şi-ar fi dorit să se
ghemuiască şi să plângă până când ar fi adormit.
La doi ani de la dispariţia soţiei şi a fiului lui, împreună cu
milioane de oameni, Rayford nu îşi mai făcea iluzii în legătură cu
soarta sa în condiţiile unui viitor sumbru. Fusese distrus de
pierderea celor dragi şi trăise cu povara suferinţei şi a regretului.
Era atât de greu…
Rayford ştia că existenţa lui ar fi putut fi şi mai tragică, dacă nu
şi-ar fi recăpătat credinţa în Hristos şi ar fi rămas pierdut pe vecie,
dacă nu s-ar fi îndrăgostit din nou şi ar fi rămas singur, în cazul în
care Chloe ar fi dispărut şi ea sau dacă nu l-ar fi cunoscut pe Buck.
Toate aceste lucruri îi demonstrau că avea pentru ce să fie
recunoscător. Dacă ceilalţi trei pasageri din maşină nu i-ar fi fost
aproape, Rayford nu ar mai fi găsit voinţa necesară pentru a
continua ceea ce începuse.
El nu îşi putea imagina cum ar fi fost viaţa lui dacă nu l-ar fi
cunoscut şi nu l-ar fi îndrăgit pe Bruce Barnes. Acesta îl învăţase
atât de multe, îl luminase şi îl inspirase cum nimeni altcineva nu
reuşise să o facă. Nu numai cunoştinţele şi predicile lui Bruce îl
motivaseră, ci şi pasiunea acestuia. Acel om încetase să se mai
îndoiască de faptul că ignorase cel mai mare adevăr care fusese
vreodată dezvăluit omenirii şi nu avea de gând să mai repete
această greşeală.
— Tată, mi se pare că cei doi gardieni de pe pasarelă îţi fac semn
să opreşti, spuse Chloe.
— Încerc să nu îi bag în seamă, îi răspunse Rayford. Aceşti
oameni care încearcă să îşi dea importanţă au impresia că ştiu să
dirijeze traficul. Dacă ar fi să le dăm crezare, atunci nu ne-am mai
mişca din loc ore întregi. Tot ce vreau este să ajungem odată la
biserică.
— Strigă ceva în portavoce, interveni Amanda, coborând geamul
câţiva centimetri.
— Hei, domnule de la volanul Lincolnului! tună o voce.
Rayford închise repede radioul:
— Sunteţi Rayford Steele?
— De unde au aflat cum te numeşti? întrebă Buck.
— Oare reţeaua de informatori a Comunităţii Globale nu are
limite? izbucni Rayford, dezgustat.
— Dacă sunteţi Rayford Steele, vă rog trageţi vehiculul pe banda
de urgenţă, se auzi din nou vocea.
Rayford se gândi să ignore spusele, dar decise să nu dea curs
impulsului de moment. Nu avea cum să scape de acele persoane de
vreme ce îi aflaseră identitatea. Însă cum reuşiseră să afle cine era?
Rayford trase pe dreapta.

Buck Williams îşi luă mâna de pe umărul lui Rayford şi,

întinzându-şi gâtul, văzu doi soldaţi îmbrăcaţi în uniforme
coborând grăbiţi scările pasarelei. Buck nu putea să-şi explice cum
reuşiseră forţele Comunităţii Globale să îl găsească pe Rayford,
însă ştia că nu ar fi fost bine dacă ar fi fost descoperit în tovărăşia
pilotului personal al lui Carpathia.
— Ray, spuse el repede, am un rând de acte false pe numele de
Herb Katz. Spune-le că sunt un coleg de-al tău sau ceva de genul
ăsta.
— Bine, îi răspunse Ray, însă cred că mă vor trata cu respect.
Evident, Nicolae încearcă să reia legătura cu mine.
Buck spera din tot sufletul ca Ray să aibă dreptate. Explicaţia
oferită era plauzibilă: Carpathia dorea să se asigure că pilotul lui
era teafăr şi nevătămat, astfel încât să îl conducă la Noul Babilon.
Cei doi militari se aflau acum în spatele Lincolnului, iar unul din ei
comunica prin staţia de emisie-recepţie, pe când celălalt purta o
conversaţie pe telefonul mobil. Buck se hotărî să preia iniţiativa şi
deschise portiera:
— Vă rog, rămâneţi în maşină, i se adresă soldatul cu aparatul
de emisie-recepţie.
Buck se trânti pe bancheta maşinii şi îşi schimbă actele de
identitate false cu cele autentice. Chloe era înspăimântată. Buck o
luă de după umeri şi o trase mai aproape de el:
— După toate probabilităţile, Carpathia a transmis un
comunicat tuturor punctelor de control. Ştia că tatăl tău a închiriat
o maşină, aşadar, nu i-a luat mult timp ca să afle unde este.
Buck nu îşi dădea seama ce anume făceau cei doi militari în
spatele maşinii. Tot ce ştia era că soarta lui în următorii cinci ani se
schimbase într-o secundă. În urmă cu o oră, atunci când
izbucniseră conflictele la nivel mondial, Buck se întrebase dacă el şi
Chloe aveau să supravieţuiască perioadei de Pătimiri ce avea să
vină. Acum, când Bruce nu se mai afla printre ei, Buck se întreba
dacă era de dorit să supravieţuiască. Perspectiva de a ajunge în Rai
şi de a I se alătura lui Hristos i se părea mult mai atractivă decât
aceea de a trăi în haosul care pusese stăpânire pe Pământ, chiar
dacă Buck ar fi trebuit să îşi dea viaţa pentru asta.
Soldatul care avea staţia de emisie-recepţie se apropie de geamul
din dreptul şoferului, iar Rayford îl deschise.
— Sunteţi Rayford Steele, nu-i aşa?
— Depinde cine întreabă, îi răspunse Rayford.
— Maşina cu acest număr de înmatriculare a fost închiriată la
Aeroportul O’Hare de către o persoană care pretindea că se
numeşte Rayford Steele. Dacă numele dumneavoastră nu este
acesta, atunci vă aflaţi într-un mare impas.
— Sper că sunteţi de acord cu mine atunci când spun că ne
aflăm cu toţii într-un mare impas, spuse Rayford.
Buck era amuzat de aplombul lui Ray în acele circumstanţe.
— Domnule, trebuie să îmi spuneţi dacă sunteţi sau nu Rayford
Steele.
— Eu sunt.
— Puteţi să probaţi această afirmaţie, domnule?
Buck nu îl mai văzuse niciodată pe Rayford atât de nervos:
— Mă opriţi şi strigaţi la mine printr-o portavoce, apoi îmi
spuneţi că mă aflu la volanul maşinii închiriate de către Rayford
Steele, iar acum vreţi să vă dovedesc că sunt cine credeţi
dumneavoastră că sunt?
— Domnule, trebuie să înţelegeţi că mă aflu într-o situaţie
deosebit de delicată. Însuşi Potentatul Comunităţii Globale,
domnul Carpathia, se află la celălalt capăt al unei legături
telefonice securizate. Nici măcar nu ştiu de unde sună. Dacă
trebuie să i-l dau la telefon pe Rayford Steele, atunci trebuie să mă
asigur că sunteţi, într-adevăr, Rayford Steele.
Buck era fericit că jocul lui Rayford de-a şoarecele şi pisica
distrăsese atenţia celor doi soldaţi de la ceilalţi pasageri ai
vehiculului, însă bucuria lui nu dură mult. Rayford scoase din
buzunarul de la piept portmoneul cu actele de identitate şi, în timp
ce reprezentantul forţelor Comunităţii Globale le studia, acesta
întrebă indiferent:
— Cine sunt persoanele care vă însoţesc?
— Rude şi prieteni, îi răspunse Rayford. Dar să nu îl lăsăm pe
Potentat să aştepte.
— Va trebui să vă rog să purtaţi această convorbire în afara
vehiculului, domnule. Măsurile de securitate impun asta.
Rayford oftă şi ieşi din maşină. Buck şi-ar fi dorit ca militarul cu
staţia de emisie-recepţie să se facă nevăzut, însă acesta de-abia se
dădu din calea lui Rayford şi îi făcu semn să se îndrepte spre
colegul lui care avea în mână telefonul mobil. Apoi, soldatul se
aplecă şi i se adresă lui Buck:
— Domnule, în cazul în care vom fi nevoiţi să îl transportăm pe
comandantul Steele la locul de întâlnire, veţi fi în stare să preluaţi
responsabilităţile acestuia legate de vehicul?
„Oare toate persoanele îmbrăcate în uniformă vorbesc în felul
acesta?” se întrebă Buck.
— Bineînţeles.
Amanda se aplecă în dreptul geamului.
— Eu sunt doamna Steele, interveni ea. Îl voi însoţi pe domnul
Steele indiferent de destinaţia acestuia.
— Aceasta depinde de Potentat, spuse gardianul, şi de numărul
de locuri disponibile în elicopter.

— Da, domnule, spuse Rayford, vorbind la receptor, ne vom

vedea cât de curând.
Rayford îi dădu telefonul mobil celui de-al doilea gardian:
— Cum vom ajunge la destinaţie?
— Trebuie să sosească un elicopter dintr-un moment într-altul.
Rayford îi făcu semn Amandei să deschidă portbagajul, iar apoi
să se întoarcă în maşină. În timp ce îşi punea pe umăr genţile
amândurora, Rayford se aplecă în dreptul geamului ei şi şopti:
— Eu şi Amanda trebuie să ne întâlnim cu Carpathia, însă
acesta nu mi-a putut spune unde se află sau locul în care ne vom
întâlni. Nu poţi avea prea mare încredere în legăturile telefonice,
chiar dacă par sigure. Am impresia că nu se află prea departe, doar
dacă nu ne vor duce cu elicopterul pe un aerodrom, iar de acolo o
să zburăm în altă parte. Buck, ar fi bine dacă ai reuşi să returnezi
maşina companiei de închirieri auto în cel mai scurt timp cu
putinţă, altfel va fi uşor să se facă legătura între noi.
Cinci minute mai târziu, Rayford şi Amanda se aflau la bordul
elicopterului.
— Ai idee unde ne îndreptăm? strigă Rayford către unul dintre
reprezentanţii forţelor Comunităţii Globale.
— Mergem la Glenview! îi răspunse pilotul.
— Dar Baza Aeronavală Glenview este închisă de ani de zile!
protestă Rayford.
Pilotul elicopterului se întoarse spre el:
— Pista principală e încă în stare de funcţionare! Omul se află
acolo acum!
Amanda se aplecă spre Rayford:
— Carpathia se află deja în statul Illinois?
— Probabil a părăsit Washingtonul înainte de izbucnirea
incidentelor violente. Credeam că l-au escortat la unul dintre
adăposturile antiaeriene ale Pentagonului sau ale Administraţiei
Securităţii Naţionale, dar serviciile secrete au anticipat faptul că
acestea ar fi fost primele locuri pe care le-ar fi atacat forţele
insurgente.

— Asta îmi aduce aminte de momentele când eram proaspăt

căsătoriţi, spuse Buck în timp ce Chloe se cuibărea lângă el.
— Ce vrei să spui cu „proaspăt căsătoriţi”? încă suntem
însurăţei!
— Ssst! spuse Buck repede. Ce spun despre New York?
Chloe dădu sonorul radioului mai tare:
— „…Situaţia dezastruoasă din inima Manhattanului. Clădiri
distruse de bombe, ambulanţe care încearcă să îşi facă drum
printre dărâmături, reprezentanţi ai Apărării Civile care caută să-i
convingă pe cetăţeni să rămână în adăposturile subterane.”
Buck simţi panica din vocea reporterului de la radio, în timp ce
acesta continua:
— „Eu însumi îmi caut un adăpost în acest moment, deşi
probabil este prea târziu pentru a evita efectele radiaţiilor. Nimeni
nu ştie cu certitudine dacă dispozitivele detonate erau sau nu
nucleare, însă am fost sfătuiţi să nu ne asumăm riscuri inutile.
Pagubele au fost evaluate la miliarde de dolari. Lumea nu va mai fi
niciodată la fel ca înainte. Efectele devastatoare se pot vedea
pretutindeni. Toate nodurile importante ale reţelelor de transport
au fost închise în cazul în care au scăpat neatinse. Blocajele de
trafic au afectat Tunelul Lincoln, Podul Triborough, precum şi
majoritatea arterelor de circulaţie din New York. Metropola de
odinioară arată astăzi ca un decor al unui film cu temă
apocaliptică. Acum voi preda legătura filialei Cable News Network /
Global Community Network din Atlanta.”
— Buck, spuse Chloe, casa noastră. Unde vom locui de acum
înainte?
Buck nu îi răspunse, ci îşi aţintise ochii asupra maşinilor aflate
în trafic şi urmări norii de fum negru şi flăcările roşietice care se
puteau zări din când în când înălţându-se în aer deasupra zonei
Mount Prospect. Era de aşteptat ca şi Chloe să se îngrijoreze în
legătură cu locuinţa lor, însă Buck era mai puţin preocupat de
asta. El ar fi putut trăi oriunde şi, aparent, o şi făcuse. Atât timp cât
o avea pe Chloe şi un adăpost, Buck avea să se descurce, însă soţia
sa considera mansarda costisitoare de pe Fifth Avenue drept
căminul lor.
Buck deschise gura în cele din urmă:
— Nu vor permite accesul în New York timp de câteva zile, poate
chiar mai mult decât atât. Chiar şi în cazul în care maşinile noastre
nu au fost afectate de evenimente, nu le vom putea utiliza.
— Ce ne facem, Buck?
Buck şi-ar fi dorit să-i fi putut răspunde la întrebare. De obicei,
el avea o soluţie pentru orice dilemă, iar inspiraţia fusese semnul
distinctiv al carierei sale. Indiferent de piedici, el reuşise să se
descurce în orice situaţie, oriunde s-ar fi aflat în lume. Acum, cu
proaspăta şi tânăra lui soţie alături şi neştiind unde aveau să
locuiască sau cum aveau să se descurce, Buck se simţea
dezorientat. Tot ce îşi dorea era să se asigure că Rayford şi Amanda
se aflau în siguranţă, în ciuda meseriei periculoase a lui Rayford, să
ajungă în Mount Prospect pentru a vedea ce se întâmplase cu
enoriaşii Bisericii New Hope Village şi să le povestească tragedia
care se abătuse asupra îndrăgitului lor pastor.
Buck nu avea niciodată răbdare atunci când rămânea blocat în
trafic, însă situaţia de faţă era disperată. Strângea din dinţi şi gâtul
i se încordase, în timp ce mâna i se încleştase pe volan.
Automobilul de ultimă generaţie fusese creat pentru a putea fi
manevrat cu uşurinţă, însă modul în care se deplasa în intersecţia
aproape blocată făcea ca motorul deosebit de puternic să pară o
forţă încătuşată.
Deodată, o explozie puternică zgâlţâi automobilul în care se aflau
cei doi şi aproape îl desprinse de pe osii. Buck nu s-ar fi mirat dacă
geamurile s-ar fi sfărâmat în jurul lor. Chloe ţipă şi îşi ascunse
capul la pieptul lui Buck, în timp ce acesta scruta orizontul,
încercând să afle cauza exploziei. Câteva maşini din apropiere
părăsiră repede carosabilul. Buck zări în oglinda retrovizoare un
nor care începea să se contureze pe cer ca o ciupercă, undeva,
deasupra Aeroportului Internaţional O’Hare, aflat la câteva mile
depărtare.
Postul de radio CNN/GEN începu să transmită relatări despre
deflagraţie aproape instantaneu:
— „Acum o ştire de la Chicago: sediul postului nostru de radio de
acolo a fost distrus de o puternică explozie. Încă nu se poate spune
dacă acesta a fost un atentat provocat de forţele de ordine sau o
reacţie a trupelor Comunităţii Globale. Am primit atât de multe ştiri
referitoare la incidente violente, acte de vandalism şi vărsări de
sânge în majoritatea oraşelor importante din lume, încât este
aproape imposibil să ţinem pasul cu evenimentele…”
Buck privi repede în urmă şi în lateral. De îndată ce maşina din
faţă i-a făcut loc, el a tras de volan spre stânga şi a apăsat pedala de
acceleraţie. Lui Chloe i se tăie respiraţia în timp ce maşina trecu
peste bordură şi traversă un şanţ. Buck conducea acum pe trotuar
şi depăşea şiruri lungi de maşini care de-abia se mişcau.
— Ce faci, Buck? îi întrebă Chloe, în timp ce de-abia reuşea să se
ţină de bordul maşinii.
— Nu ştiu ce fac, draga mea, dar ştiu ce nu fac: nu stau blocat în
trafic, în timp ce iadul s-a dezlănţuit pe pământ.

Gardianul care îi făcuse lui Rayford semn să oprească în dreptul

pasarelei ducea acum bagajele acestuia şi ale Amandei în elicopter.
Ghemuindu-se sub elicele aflate în mişcare, traversă împreună cu
soţii Steele o pistă scurtă şi ajunseră în dreptul unei clădiri din
cărămidă cu un singur etaj, aflate pe marginea uneia dintre pistele
principale. Crăpăturile din asfaltul pistei erau pline de buruieni.
Un avion Learjet de mici dimensiuni se afla în apropiere de
elicopter, iar Rayford observă că locul pilotului nu era ocupat şi că
motoarele nu erau pornite.
— Sper să nu se aştepte să pilotez chestia aia! strigă el către
Amanda în timp ce intrau în clădire.
— Nu vă faceţi griji în această privinţă, interveni gardianul care îi
escorta. Pilotul care l-a adus aici vă va duce la Dallas, unde se află
avionul pe care îl veţi pilota dumneavoastră.
Rayford şi Amanda fură invitaţi să ia loc pe nişte scaune din
plastic viu colorate, aflate într-un birou mic, decorat modest, în stil
cazon. Rayford se aşeză şi începu să îşi maseze genunchii cu
atenţie. Amanda începu să se plimbe încet prin cameră, oprindu-se
doar atunci când bărbatul care îi escorta îi făcu semn să ia loc.
— Pot să stau în picioare, nu-i aşa? spuse ea.
— Cum doriţi. Vă rog, aşteptaţi-l câteva momente pe domnul
Carpathia.

Buck fu atenţionat verbal şi prin gesturi de către poliţiştii care

dirijau circulaţia, claxonat şi înjurat de către cei aflaţi în trafic, însă
nu se opri.
— Încotro ne îndreptăm? insistă Chloe.
— Am nevoie de o altă maşină, îi răspunse el. Ceva îmi spune că
aceasta va fi singura noastră şansă de a supravieţui.
— Despre ce vorbeşti?
— Nu înţelegi, Chlo’? începu el. Războiul tocmai a început şi nu
se va sfârşi prea curând. Va fi imposibil să ne deplasăm cu un
vehicul normal.
— Şi ce ai de gând să faci? Vrei să achiziţionezi un tanc?
— Dacă nu ar bate atât de tare la ochi, probabil că aş face-o.
Buck o luă peste un câmp imens, acoperit cu iarbă, apoi printr-o
parcare şi prin dreptul unui liceu din zona suburbană. Maşina
trecu printre terenurile de tenis şi de fotbal, împroşcând cu noroi şi
iarbă în dreapta şi în stânga, în timp ce încerca să se redreseze.
Corespondenţii radio continuau să transmită din diverse colţuri ale
lumii reportaje referitoare la numărul de răniţi şi la haosul general
care se instalase, în timp ce Buck şi soţia sa continuau să
înainteze, ignorând semnele de circulaţie şi luând virajele în viteză.
Buck spera că se aflau pe calea cea bună. El dorea să ajungă pe
autostrada Northwest, unde se aflau o serie de reprezentanţe auto
cu vânzare.
O ultimă curbă riscantă îl scoase pe Buck din zona suburbană,
iar acesta văzu pe autostrada Northwest ceea ce reporterul lui
preferat numea „trafic greoi, bară la bară”. Însă Buck nu se putea
opri şi continuă să meargă. Depăşind maşini la volanul cărora se
aflau şoferi nervoşi, merse o milă pe banda de urgenţă până când
zări acele reprezentanţe auto.
— Asta era! exclamă el.

La fel ca şi Amanda, Rayford era uluit de ascensiunea lui Nicolae

Carpathia. Aparent, tânărul, acum în vârstă de aproximativ treizeci
şi cinci de ani, preluase conducerea lumii peste noapte împotriva
voinţei sale. Acesta evoluase de la statutul de membru al
guvernului României la cel de preşedinte al acestui stat, iar apoi,
aproape imediat, îl înlocuise pe Secretarul General al Naţiunilor
Unite. După doi ani de menţinere a păcii şi după ce promovase cu
succes o campanie de liniştire a populaţiei dezorientate după
dispariţiile în masă, Carpathia se confrunta acum pentru prima
dată cu forţe semnificative ale opoziţiei.
Rayford nu ştiuse niciodată la ce să se aştepte din partea şefului
său. Oare Carpathia era dezamăgit, se simţea ofensat sau era
furios? Se pare că nu reacţionase în niciun fel. Fiind condus în
biroul administrativ al fostei Baze Aeronavale Glenview de către
Leon Fortunato, unul dintre lingăii din biroul de la Noul Babilon,
Carpathia părea să fie plin de entuziasm.
— Comandante Steele! exclamă Carpathia. Al… An… doamnă
Steele, mă bucur să vă văd pe amândoi şi să aflu că sunteţi bine!
— Spuneţi-mi Amanda, zise aceasta.
— Îmi cer scuze, Amanda, începu Carpathia, luându-i mâna
într-ale sale.
Rayford observă că Amanda nu îi întâmpină gestul cu bucurie.
 — Cu toată agitaţia, mă înţelegi…
„Agitaţie… îşi spuse Rayford în sine. Mi se pare că cel de-al
treilea război mondial ar trebui să fie mai mult decât o simplă
agitaţie.”
Ochii lui Carpathia scăpărau, iar acesta îşi freca palmele de
parcă ar fi fost încântat de ceea ce se petrecea.
— Ei, bine, oameni buni, continuă el, trebuie să ne întoarcem
acasă.
Rayford ştia că Nicolae se referea la Noul Babilon atunci când
spunea „acasă”, casa lui Hattie Durham, apartamentul 216 şi
etajul ocupat de birourile luxoase ale Potentatului din clădirea
extravagantă şi opulentă în care se afla sediul Comunităţii Globale.
Deşi aveau o locuinţă cu două etaje în cadrul aceluiaşi complex,
Rayford şi Amanda nici măcar nu se gândiseră să considere Noul
Babilon drept casa lor.
Frecându-şi în continuare mâinile ca şi cum de-abia şi-ar fi
încăput în piele de bucurie, Carpathia se întoarse spre gardianul cu
staţia de emisie-recepţie:
— Ce se mai aude?
Ofiţerul îmbrăcat în uniforma forţelor Comunităţii Globale avea
în ureche o cască şi se arătă deosebit de tulburat de faptul că i se
adresase Potentatul însuşi. Acesta îşi scoase casca din ureche şi
începu să se bâlbâie:
— Poftim? Adică, îmi cer scuze, domnule Potentat.
Carpathia îşi aţinti ochii asupra soldatului:
— Care sunt veştile? Ce se întâmplă?
— A, nimic deosebit, domnule. Oraşele importante se află sub
asalt şi au suferit pagube importante.
Rayford era de părere că Nicolae avea serioase dificultăţi în a
afişa o figură răvăşită de durere.
— Asalturile sunt concentrate în zona central-vestică şi pe
Coasta de Est? întrebă Potentatul.
Ofiţerul încuviinţă dând din cap:
— Şi în sud, de asemenea, adăugă el.
— În concluzie, nu se întâmplă nimic pe Coasta de Vest,
continuă Carpathia sigur de el.
Soldatul îl aprobă. Rayford se întrebă dacă altcineva în afara
celor care credeau că Nicolae Carpathia era Antihristul în persoană
ar fi interpretat expresia de pe faţa lui Carpathia drept una de
satisfacţie, aproape de bucurie.
 — Ce se aude în legătură cu Dallas-Fort Worth? întrebă
Carpathia.
— Aeroportul a fost afectat, îl informă ofiţerul. Numai una dintre
pistele principale este în stare de funcţionare. Nu se efectuează
aterizări, însă o mulţime de avioane au părăsit aeroportul.
Carpathia îşi întoarse privirea spre Rayford:
— Cât despre pista militară din apropiere, acolo unde pilotul
meu a susţinut examenul pentru obţinerea permisului de zbor
pentru avioanele Boeing 757?
— Cred că este funcţională, domnule, îi răspunse ofiţerul.
— Excelent, foarte bine, spuse Carpathia. Nicolae se întoarse
spre Fortunato: Sunt convins că nimeni nu ştie unde ne aflăm, dar,
pentru orice eventualitate, ce mi-ai pregătit?
Fortunato deschide o geantă din pânză, care, după părerea lui
Rayford, nu se potrivea cu imaginea sa. Aparent, acesta adunase
diverse articole vestimentare din garderoba forţelor aeriene pentru
a-l deghiza pe Carpathia. Fortunato scoase o caschetă care nu se
potrivea cu un pardesiu uriaş. Carpathia se îmbrăcă şi le făcu
semn celor patru persoane aflate în cameră să se apropie.
— Pilotul avionului se află aici? întrebă el.
— Aşteaptă instrucţiunile dumneavoastră în faţa uşii, îl informă
Fortunato.
Carpathia îşi îndreptă atenţia spre gardianul înarmat.
— Îţi mulţumesc pentru servicii. Te poţi întoarce la postul tău cu
elicopterul. Domnul Fortunato, soţii Steele şi cu mine vom fi
transportaţi la un alt avion, cu ajutorul căruia domnul Steele mă va
duce la Noul Babilon.
Rayford interveni:
— Iar acesta se află în…?
Carpathia ridică o mână şi îi făcu semn să tacă:
— Să nu îi oferim tânărului nostru prieten aflat aici, de faţă,
informaţii pentru care să fie nevoit să îşi asume responsabilităţi
inutile, spuse el, zâmbindu-i ofiţerului în uniformă. Poţi să pleci.
În timp ce acesta se grăbea să părăsească încăperea, Carpathia îi
şopti lui Rayford:
— Avionul Condor 216 ne aşteaptă în apropiere de Dallas. După
ce ajungem acolo, vom zbura spre vest ca să ajungem în est, dacă
mă înţelegi.
— Am auzit de un avion Condor 216, spuse Rayford. Nu cred că
sunt capabil…
 — Am fost asigurat, îl întrerupse Carpathia, că eşti mai mult
decât capabil să îl pilotezi.
— Dar ce este un Condor 2…
— Este un avion pe care eu însumi l-am conceput şi l-am numit
astfel, spuse Carpathia. Cu siguranţă, nu crezi că am fost surprins
de evenimentele petrecute astăzi aici.
— Acum aflu, spuse Rayford, uitându-se pe furiş la Amanda,
care părea extrem de nervoasă.
— Acum afli, repetă Carpathia, zâmbind. Îmi place asta. Hai,
permite-mi să îţi povestesc despre noul şi spectaculosul meu avion
în timpul călătoriei.
Fortunato încercă să îl avertizeze ridicând un deget:
— Domnule, sfatul meu ar fi ca dumneavoastră şi cu mine să
mergem împreună pe pistă şi să ne urcăm în avion. Soţii Steele ar
trebui să ne urmeze după ce ne vom fi instalat la bord.
Carpathia îşi acoperi părul aranjat cu chipiul uriaş şi se strecură
în spatele lui Fortunato, în timp ce secretarul său deschise uşa şi îi
făcu semn pilotului avionului dând din cap. Pilotul fugi de îndată
spre avionul Learjet, iar Fortunato şi Carpathia începură să alerge
la câţiva iarzi în spatele acestuia. Rayford o cuprinse pe Amanda de
mijloc şi o trase aproape de el.
— Rayford, spuse Amanda, l-ai auzit vreodată pe Carpathia
exprimându-se în mod greşit?
— În mod greşit?
— Să se bâlbâie, să trebuiască să repete un cuvânt, să uite un
nume?
Rayford se strădui să nu zâmbească, mirându-se de faptul că
izbutise să găsească un motiv de ilaritate în acea zi, ce s-ar fi putut
transforma cu uşurinţă în ultima zi pe care avea să o trăiască pe
pământ.
— Cu alte cuvinte, te referi la numele tău?
— O face intenţionat, iar tu ştii asta, continuă ea.
Rayford ridică din umeri:
— Probabil că ai dreptate. Dar ce motive ar avea să o facă?
— Nu am nici cea mai vagă idee, îi răspunse ea.
— Draga mea, nu vezi nici măcar o urmă de ironie în faptul că te
simţi ofensată de către persoana pe care o considerăm drept
Antihristul?
Amanda se uită la el.
— Vreau să spun, continuă el, că ar trebui să te gândeşti la ceea
ce spui. Te aştepţi să fii tratată cu politeţe şi decenţă de către cel
mai diabolic personaj din istoria lumii?
Amanda dădu din cap şi privi în altă direcţie:
— De vreme ce pui lucrurile într-o astfel de lumină, murmură ea,
cred că sunt într-adevăr hipersensibilă.

Buck şedea în biroul directorului de vânzări al reprezentanţei

Land Rover.
— Nu încetezi să mă uimeşti, şopti Chloe.
— Am fost întotdeauna nonconformist, nu-i aşa?
— Ai dreptate, iar acum presupun că nu mai există nicio
speranţă de a reveni la normal.
— Nu trebuie să îmi cer scuze pentru că sunt altfel decât ceilalţi,
spuse el, însă, în curând, oamenii de pretutindeni vor deveni
impulsivi.
Directorul de vânzări, care între timp se ocupase de completarea
documentelor necesare şi de elaborarea unei oferte, se întoarse cu
actele şi le puse pe birou, împingându-le spre Buck:
— Aşadar, nu vreţi să schimbaţi Lincolnul?
— Nu, e închiriat, spuse Buck. Însă mă văd nevoit să vă rog să îl
duceţi înapoi la Aeroportul O’Hare în locul meu.
Buck îşi îndreptă privirea spre el, fără a se uita la documente:
— Rugămintea dumneavoastră este destul de ciudată, spuse
directorul de vânzări. Va trebui să trimit doi oameni şi un vehicul în
plus, ca să se poată întoarce.
Buck se ridică în picioare:
— Cred că vă cer prea multe. Sunt convins că altcineva va fi
dispus să facă acest efort, astfel încât să îmi vândă această maşină,
mai ales acum, când nimeni nu ştie cu siguranţă ce ne va aduce
ziua de mâine.
— Luaţi loc, domnule Williams. Nu va interveni nicio problemă
atunci când îl voi ruga pe directorul-adjunct să vă facă acest
serviciu. După cum vedeţi, veţi putea pleca de aici la volanul noului
dumneavoastră Range Rover în mai puţin de o oră şi la un preţ mai
mic de şase cifre.
— În jumătate de oră, spuse Buck, şi încheiem afacerea.
Directorul de vânzări se ridică în picioare şi îi întinse mâna:
— Să fie într-un ceas bun.
 2

Avionul Learjet avea şase locuri. Carpathia şi Fortunato,

absorbiţi de conversaţie, îi ignorară pe Rayford şi pe Amanda atunci
când aceştia trecură prin dreptul lor. Soţii Steele se aşezară pe
ultimele două scaune, ţinându-se de mână. Rayford era conştient
de faptul că teroarea care pusese stăpânire pe lume era o
experienţă nouă pentru Amanda. Acest lucru era neobişnuit şi
pentru el, la fel ca pentru restul lumii. Amanda îl strângea de mână
atât de tare, încât degetele începuseră să i se albească. Ea tremura.
Carpathia se întoarse spre ei fără a se ridica de pe scaun.
De-abia se putea stăpâni să nu rânjească, lucru care îl deranja
teribil pe Rayford, având în vedere circumstanţele:
— Ştiu că nu ai atestat să pilotezi aceste avioane mici şi rapide,
spuse Carpathia, dar poate că vei reuşi să afli câte ceva în postura
de copilot.
Rayford era mult mai îngrijorat de gândul că avea să piloteze
avionul care îi aştepta la Dallas, ceva ce nu mai văzuse şi de care
nu mai auzise până atunci. El se uită la Amanda cu speranţa că
aceasta îl va ruga să rămână alături de ea, însă soţia lui îi dădu
drumul şi aprobă din cap. Rayford se îndreptă spre carlinga
separată de restul avionului printr-un perete subţire, se aşeză pe
scaun, îşi puse centura de siguranţă şi, cerându-şi scuze din
priviri, se uită la pilot, care îi întinse mâna şi se recomandă:
— Chico Hernandez, domnule comandant Steele. Nu vă faceţi
probleme, am verificat starea aparatului înainte de zbor şi nu cred
că voi avea nevoie de asistenţă.
— Oricum nu cred că ţi-aş putea fi de ajutor, spuse Rayford.
— În comparaţie cu aparatul pe care îl pilotez de obicei, acesta
este ca o motocicletă, continuă Hernandez.
Aceasta era şi impresia lui Rayford. Learjetul trosnea din toate
încheieturile în timp ce Hernandez îl alinia pe pistă. În câteva
secunde avionul atinse viteza necesară pentru decolare şi se ridică
de la sol repede, înclinându-se puternic spre dreapta şi urmând
cursul spre Dallas.
— Cu ce turn de control ţii legătura? întrebă Rayford.
— Turnul de la Glenview e gol, îi răspunse Hernandez.
— Am observat.
— Voi comunica ruta noastră câtorva turnuri de control în
timpul drumului. Meteorologii au anunţat că va fi cer senin, iar
serviciile secrete ale Comunităţii Globale nu au detectat prezenţa
vreunui aparat de zbor inamic între locul din care am decolat şi
destinaţia finală.
„Aparat de zbor inamic, repetă Rayford în gând. Ce mod
interesant de a face referire la forţele de ordine americane!” El îşi
aminti de vremurile când trupele de ordine fuseseră detestate,
neînţelese şi categorisite drept bande de criminali. Însă toate
acestea se petrecuseră atunci când guvernul american era
inamicul lor. Acum, forţele de ordine se aliaseră cu Preşedintele
Statelor Unite înlăturat de la conducere, Gerald Fitzhugh, iar
inamicul lor comun era inamicul lui Rayford – şeful său, printre
altele, însă duşmanul său de netăgăduit. Rayford nu ştia cine era
Hernandez, nu cunoştea modul în care fusese educat şi nici nu
putea spune dacă acesta era un simpatizant loial lui Carpathia sau
fusese forţat să accepte acea slujbă la fel cum fusese silit Rayford
însuşi, aşa că îşi puse căştile pe urechi şi descoperi comenzile care
făceau posibilă comunicarea cu pilotul avionului, fără ca discuţia
să fie auzită de pasageri.
— Aici e aşa-zisul tău secund, spuse el încet. Mă recepţionezi?
— Extrem de bine, „copilot”, îi răspunse Hernandez şi, parcă
citindu-i gândurile lui Rayford, adăugă: frecvenţa aceasta e sigură.
Rayford interpretă aceasta drept o referire la faptul că nicio altă
persoană aflată în interiorul aeronavei sau în exteriorul acesteia nu
putea auzi conversaţia lor. Explicaţia era plauzibilă. Însă de ce
spusese Hernandez aşa ceva? Oare acesta îşi dăduse seama că
Rayford dorea să îi vorbească? Şi cât de bine s-ar fi simţit Rayford
discutând cu un străin? Simplul fapt că amândoi aveau aceeaşi
profesie nu însemna că s-ar fi putut destăinui acestui om.
— Sunt curios în legătură cu Global Community One, începu
Rayford.
— Nu aţi auzit? îl întrebă Hernandez.
— Nu.
Hernandez se uită repede în spate, privindu-i pe Carpathia şi pe
Fortunato. Rayford preferă să nu se întoarcă pentru a nu stârni
suspiciuni. Se pare că Hernandez îi surprinsese pe cei doi adânciţi
într-o nouă discuţie deoarece îi relată ceea ce ştia despre avionul pe
care îl pilotase Rayford înainte.
— Presupun că Potentatul v-ar fi povestit aceasta dacă ar fi avut
ocazia, începu Hernandez. Nu am primit veşti bune de la New York.
— Am auzit, îi răspunse Rayford. Însă nu am aflat cât de avariate
au fost aeroporturile importante.
— Au fost aproape distruse, după câte am înţeles. Am fost
informaţi de surse sigure că hangarul în care se afla a fost aproape
pulverizat.
— Ce s-a întâmplat cu pilotul?
— Earl Halliday? Era departe atunci când s-a petrecut atacul.
— Aşadar, se află în siguranţă? insistă Rayford. Ce uşurare! îl
cunoşti?
— Nu personal, îi răspunse Hernandez. Însă am auzit multe
despre el în ultimele săptămâni.
— De la Carpathia? întrebă Rayford.
— Nu, din partea delegaţiei Americii de Nord la Comunitatea
Globală.
Rayford era dezorientat, însă nu dorea să recunoască acest
lucru. De ce ar fi menţionat delegaţia Americii de Nord numele lui
Earl Halliday? Carpathia îl rugase pe Rayford să găsească pe cineva
care să piloteze Boeingul 757 al Comunităţii Globale spre New York,
în timp ce el şi Amanda aveau să petreacă o scurtă vacanţă la
Chicago. Carpathia urma să deruteze presa şi revoluţionarii
(Preşedintele Fitzhugh şi câteva grupuri ale forţelor de ordine
americane), ignorând itinerarul dat publicităţii şi schimbând des
locul unde se afla. Atunci când trupele de ordine îşi lansaseră
atacul, iar forţele Comunităţii Globale ripostaseră în forţă, Rayford
fusese de părere că momentul confruntării fusese cel puţin
surprinzător. De asemenea, el presupusese că alegerea vechiului
său prieten şi şef în cadrul Liniilor Aeriene Pan-Continental pentru
a pilota Boeingul 757 spre New York nu fusese importantă pentru
Carpathia. Însă, aparent, Carpathia şi delegaţia Americii de Nord
ştiuseră exact pe cine avea să aleagă. Ce însemna asta? Şi cum
ştiuse Halliday când anume să părăsească New York-ul, astfel încât
să nu fie ucis?
— Unde se află Halliday acum? întrebă Rayford.
— Îl veţi vedea la Dallas.
Rayford îşi îngustă privirea, încercând să desluşească logica
evenimentelor:
— Da?
— Doar cine credeaţi că avea să vă instruiască în legătură cu
noua aeronavă?
Atunci când Carpathia îi spusese că poate avea să înveţe câte
ceva în postura de copilot, Rayford nu avusese nici cea mai vagă
idee că acest lucru presupunea ceva mai mult decât aflarea câtorva
amănunte despre avionul rapid de mici dimensiuni.
— Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse el. Earl Halliday a aflat
deja despre noul avion şi este suficient de informat încât să poată
să mă înveţe să îl pilotez?
Hernandez zâmbi în timp ce scruta orizontul şi manevra
Learjetul:
— Earl Halliday, practic, a construit avionul Condor 216. A
ajutat la conceperea lui. S-a asigurat că orice pilot atestat pe un
Boeing 757 va putea să îl piloteze, deşi acesta este mult mai mare şi
mai sofisticat decât Global Community One.
Rayford se simţi cuprins de un fel de emoţie ciudată. Îl detesta pe
Carpathia şi ştia cu certitudine cine era acesta. Şi, deşi fusese
amuzat de iritarea soţiei lui atunci când Nicolae îi confundase
numele, Rayford se simţi deodată lăsat pe dinafară.
— Mă întreb de ce nu am fost informat de existenţa unui nou
avion, mai ales dacă eu sunt cel care va trebui să îl piloteze, spuse
el.
— Nu pot spune cu siguranţă, îi răspunse Hernandez, dar ştiţi că
Potentatul are tendinţa de a fi deosebit de precaut şi de a-şi calcula
acţiunile.
„Mie îmi spui? îşi zise Rayford. Mai degrabă este deosebit de
viclean.”
— Aşadar, se pare că nu are încredere în mine.
— Cred că nu are încredere în nimeni, spuse Hernandez. Nici eu
nu aş avea, dacă aş fi în locul lui. Dumneavoastră, nu?
— Poftim?
— Aţi avea încredere în cineva dacă aţi fi în locul lui Carpathia?
repetă Hernandez.
Rayford nu îi răspunse.
— Nu te simţi de parcă tocmai ai cheltuit banii diavolului? îl
întrebă Chloe pe Buck, în timp ce acesta ieşea din parcul
reprezentanţei auto ia volanului noului său Range Rover de culoare
maronie.
— Ştiu că am făcut asta, spuse Buck. Iar Antihristul nu a mai
făcut niciodată o investiţie atât de bună pentru cauza divină.
— Crezi că, dacă ai cheltuit aproape o sută de mii de dolari pe o
astfel de jucărie, ai investit în cauza noastră?
— Chloe, începu Buck precaut, uită-te la maşina asta. Are de
toate. Poate înainta pe orice fel de teren. E indestructibilă. Este
dotată cu telefon, radio, extinctor, trusă de prim-ajutor, trasoare şi
tot ce ţi-ai putea dori. Are tracţiune integrală, suspensii
independente, un CD-player care poate citi discurile cu diametrul
de cinci centimetri, iar bordul are mufe care permit conectarea
oricărui dispozitiv direct la baterie.
— Buck, dar ai folosit cartea de credit a Comunităţii Globale ca şi
cum ar fi fost a ta. Ce limită are?
— Majoritatea cărţilor de credit pe care le-a emis Carpathia au o
limită de un sfert de milion de dolari, îi răspunse Buck. Însă
cardurile noastre, ale celor care ocupă funcţii superioare, au un cod
special. Cu alte cuvinte, creditul este nelimitat.
— Chiar nelimitat?
— Nu ai văzut figura pe care a făcut-o directorul de vânzări
atunci când a telefonat pentru a verifica tranzacţia?
— Tot ce am văzut a fost că a zâmbit şi că aţi încheiat afacerea,
spuse Chloe.
— Vezi?
— Însă nu trebuie să aprobe cineva cumpărăturile de o
asemenea valoare?
— Eu răspund doar în faţa lui Carpathia. Probabil va dori să afle
de ce am achiziţionat un Range Rover. Dar, bineînţeles, aceasta va
fi destul de uşor de explicat, având în vedere pierderea
apartamentului şi a maşinilor noastre, precum şi necesitatea de a
ne deplasa.
După cum era de aşteptat, odată ajuns în trafic, Buck îşi pierdu
în curând răbdarea. De această dată, atunci când părăsi
carosabilul şi îşi croi drum prin şanţuri, pasaje de trecere, străduţe
şi curţi, călătoria se desfăşură în condiţii de siguranţă şi, deşi nu fu
lipsită de zdruncinături, avu un scop. Range Roverul fusese parcă
special creat pentru a fi manevrat în astfel de situaţii.
— Uite ce facilităţi mai are frumuseţea asta, continuă Buck.
Poate fi condusă atât manual cât şi automat.
Chloe se aplecă pentru a se uita mai bine la podeaua
automobilului:
— Ce faci cu ambreiajul atunci când treci pe cutia de viteze
automată?
— Îl ignori, spuse Buck. Ai mai condus până acum o maşină cu
schimbător de viteze?
— Un coleg de facultate avea o maşinuţă sport de provenienţă
străină, cu schimbător de viteze, îi povesti Chloe. Mi-a plăcut la
nebunie.
— Vrei să conduci?
— Pentru nimic în lume! Cel puţin, nu acum. Să ajungem la
biserică mai întâi.

— Ar mai trebui să ştiu şi alte amănunte legate de întrevederea

de la Dallas? îl întrebă Rayford pe Hernandez.
— Veţi transporta o groază de personalităţi în Irak, spuse
Hernandez. Însă acest lucru nu vă surprinde, nu-i aşa?
— Deloc. Mi-e teamă că a devenit ceva obişnuit.
— Oricum, vă invidiez.
Rayford tăcu, uimit. El, cel pe care Bruce Barnes îl considerase
un martir al Perioadei Pătimirilor, cel care credea în Hristos în timp
ce traversa cea mai îngrozitoare perioadă a istoriei, cel care se afla
la ordinele Antihristului în persoană, în ciuda voinţei sale şi cu
preţul punerii în pericol a soţiei, fiicei, ginerelui lui şi a lui însuşi,
era invidiat.
— Nu mă invidia, comandante Hernandez! Orice altceva, numai
nu mă invidia.

În timp ce Buck se apropia de biserică, observă curţi pline de

oameni. Aceştia priveau spre cer şi ascultau veştile de la radiourile
şi televizoarele din casele lor. Buck fu mirat atunci când văzu o
singură maşină în parcarea bisericii New Hope Village. Vehiculul îi
aparţinea Lorettei, asistenta personală a lui Bruce.
— Nu îmi va face plăcere ceea ce va urma, spuse Chloe.
— Nici mie, o aprobă Buck.
Cei doi o găsiră pe femeia în vârstă de aproape şaptezeci de ani
şezând într-o poziţie rigidă în anticamera biroului lui Bruce şi
uitându-se la televizor. Loretta avea în poală două şerveţele
mototolite, iar acum îl mototolea şi pe al treilea între degetele ei
osoase. Ochelarii de citit îi căzuseră pe vârful nasului şi privea
ecranul televizorului pe deasupra lor. Aparent, Loretta nu se uită în
direcţia lui Buck şi a lui Chloe atunci când aceştia intrară în
cameră, însă cei doi îşi dădură seama în câteva momente că Loretta
ştia că se aflau acolo. Buck auzea o imprimantă din biroul principal
tipărind pagină după pagină.
Loretta fusese o mare frumuseţe pe vremuri. Acum, avea ochii
roşii şi şedea suspinând, frământând între degete şerveţelul ca şi
cum ar fi creat o operă de artă. Buck privi în sus şi văzu o imagine
din elicopter a ceea ce mai rămăsese din spitalul Northwest
Community după bombardament.
— Enoriaşii au tot sunat, spuse Loretta. Nu ştiu ce să le spun.
Nu avea cum să supravieţuiască, nu-i aşa? Mă refer la pastorul
Bruce. Nu se poate să se mai afle în viaţă, nu-i aşa? L-aţi văzut?
— Noi nu, însă tatăl meu l-a văzut, începu Chloe precaută,
îngenunchind lângă bătrână.
Loretta se întoarse cu faţa spre ea:
— Domnul Steele l-a văzut? E bine?
Chloe dădu din cap:
— Îmi pare rău, din păcate, nu a supravieţuit exploziei. Bruce a
murit.
Loretta îşi afundă bărbia în piept. Lacrimile i se adunară pe
lentilele ochelarilor şi vorbi cu o voce răguşită:
— Închideţi televizorul, vă rog. Tocmai mă rugam să îl văd pe
pastorul Bruce timp de câteva secunde, dar, dacă se află sub unul
dintre acele cearşafuri, nu vreau să îl văd.
Buck închise televizorul, în timp ce Chloe o îmbrăţişă pe bătrână.
Loretta cedă nervos şi începu să plângă cu suspine.
— Ştiţi, tânărul acela îmi era apropiat ca o rudă.
— Ştim, spuse Chloe, izbucnind în lacrimi. Şi nouă ne era
deosebit de apropiat.
Loretta se dădu înapoi pentru a o privi pe Chloe:
— Însă el era singura mea rudă. Ştiţi povestea mea, nu-i aşa?
— Da, doamnă…
— Ştiţi că i-am pierdut pe toţi cei dragi mie.
— Da, doamnă.
— Cu alte cuvinte, pe absolut toţi. Mi-am pierdut toate rudele
aflate în viaţă, adică peste o sută. Provin dintr-o familie deosebit de
religioasă. Eram considerată drept una dintre enoriaşele
importante ale acestei parohii. Participam la toate activităţile, eram
o femeie devotată bisericii. Dar pur şi simplu, nu am ajuns să-L
cunosc cu adevărat pe Dumnezeu.
Chloe o îmbrăţişa şi începură să plângă împreună.
— Tânărul acela m-a învăţat să cred în El, continuă Loretta. Am
învăţat de la el în şase ani mult mai multe decât am învăţat în
şaizeci de ani de când merg la biserică. Nu învinovăţesc pe nimeni
altcineva în afară de mine însămi. Am fost surdă şi oarbă din punct
de vedere spiritual. Tatăl meu se prăpădise înainte de momentul
dispariţiilor, însă cu această ocazie mi-am pierdut mama, pe toţi cei
şase fraţi ai mei şi pe copiii acestora, împreună cu soţii şi soţiile lor.
Mi-am pierdut copiii şi nepoţii. Toţi au pierit. Dacă cineva ar fi
încercat să alcătuiască o listă cu credincioşii din această parohie
care ar fi ajuns în Rai după ce ar fi trecut în nefiinţă, numele meu
s-ar fi aflat în capul listei, alături de cel al pastorului.
Toate acestea îl îndurerau pe Buck la fel de mult ca pe Chloe şi pe
Loretta. El avea să jelească pierderea lui Bruce în felul lui şi atunci
când ar fi simţit nevoia să o facă, însă acum nu dorea să
zăbovească prea mult asupra tragediei.
— Cu ce vă ocupaţi la birou, doamnă? întrebă el.
Loretta îşi drese vocea:
— Cu treburile lui Bruce, desigur, reuşi ea să îi spună.
— Cu ce anume?
— Ei, bine, ştiţi că atunci când s-a întors din călătoria misionară
pe care a întreprins-o în Indonezia, Bruce se molipsise de un virus
sau ceva de genul ăsta. A fost dus de îndată la spital astfel încât
şi-a uitat laptopul aici. Ştiţi că îl lua pretutindeni cu el.
— Ştiu, spuse Chloe.
— Ei, bine, după ce a fost internat în spital, m-a sunat şi m-a
rugat să îi aduc laptopul. Bineînţeles, aş fi făcut orice pentru
Bruce. Tocmai ieşeam pe uşă când telefonul a sunat a doua oară.
Bruce mi-a spus că fusese transferat de la urgenţă la secţia de
terapie intensivă, aşadar, nu ar fi avut voie să primească vizite în
următoarea perioadă. Cred că a avut o premoniţie.
— O premoniţie? interveni Buck.
— Cred că ştia că avea să moară, spuse ea. Mi-a spus să ţin
legătura cu spitalul, astfel încât să aflu când ar fi putut primi vizite.
Bruce ţinea la mine, însă ştiu că dorea să primească laptopul acela
mai mult decât dorea să mă vadă pe mine.
— Nu aş fi chiar atât de sigură, spuse Chloe. Vă iubea ca pe
propria mamă.
— Ştiu că e adevărat ce spuneţi, îi răspunse Loretta. Mi-a spus
asta în repetate rânduri. În orice caz, m-a rugat să tipăresc tot ce
avea în memoria computerului, mai puţin fişierele necesare
derulării programelor.
— Poftim? se miră Chloe. Vă referiţi la studiile pe teme biblice şi
la predicile lui?
— Cred că da, spuse Loretta. Mi-a spus să am grijă ca
imprimanta să aibă suficientă hârtie. M-am gândit că a vrut să
spună că voi avea nevoie de un top întreg.
 — Şi a consumat mai mult de atât? întrebă Buck.
— O, da, domnule, mult mai mult de atât. Am stat şi am
aprovizionat imprimanta cu hârtie până când am terminat două
topuri. Îmi e îngrozitor de teamă să folosesc computerele, însă
Bruce m-a instruit pas cu pas, astfel încât să pot tipări toate
fişierele care aveau iniţialele lui. Mi-a spus că dacă aveam să tastez
„Print BB *.*”, computerul va selecta şi va tipări toate fişierele de
acest fel. Sper să fi făcut totul cum trebuie. Presupun că am tipărit
mult mai multe documente decât ar fi avut nevoie. Poate că ar fi
cazul să închid computerul de acum.
— Acum tipăreşte cel de-al treilea top? o întrebă Chloe.
— Nu. La un moment dat m-a ajutat Donny.
— Cel care se ocupă de telefoane? spuse Buck.
— Donny Moore nu se pricepe doar la telefoane, îi răspunse
Loretta. Nu există dispozitiv electronic pe care să nu îl poată repara
sau îmbunătăţi. Donny mi-a arătat cum să folosesc cutiile acelea
vechi cu hârtie pentru ca imprimanta noastră cu laser să se
alimenteze singură cu hârtie. Donny a scos o cutie şi a pus-o la un
capăt al imprimantei, iar hârtia este tipărită încontinuu, astfel
încât nu trebuie să fac nimic.
— Nu ştiam că se poate tipări şi în felul acesta, spuse Buck.
— Nici eu, încuviinţă Loretta. Donny ştie o mulţime de lucruri pe
care eu nu le ştiu. Mi-a spus că imprimanta noastră este un model
recent şi destul de sofisticat, aşadar, poate tipări aproape
cincisprezece pagini pe minut.
— Şi de când vă ocupaţi de toate acestea? o întrebă Chloe.
— De azi-dimineaţă, de când m-a sunat Bruce de la spital. Se
poate să fi făcut o pauză de zece sau cincisprezece minute după ce
am terminat cele două topuri de hârtie şi până când Donny m-a
ajutat să aduc cutia aceea mare de hârtie aici.
Buck se strecurase în biroul principal, iar acum urmărea cu
uimire modul în care imprimanta tipărea pagină după pagină,
introducând hârtia pe o parte şi scoţând-o tipărită pe cealaltă
parte, formând astfel un teanc care se afla pe punctul de a se
prăbuşi. Buck aranjă teancul şi se uită la cutia cu hârtie. Pe biroul
lui Bruce erau aşezate frumos primele două topuri de hârtie care
fuseseră tipărite. Buck nu mai văzuse de ani de zile cutii care să
conţină cinci mii de pagini, cum era aceea. El presupuse că
imprimanta folosise deja aproximativ optzeci la sută din conţinutul
ei. Evident, aceasta trebuia să fie o greşeală. Oare Bruce scrisese
peste cinci mii de pagini? Poate că se întâmplase ceva, iar Loretta
tipărise din greşeală toate fişierele, inclusiv informaţiile de sistem,
versiuni ale Bibliei şi indexurile acestora, dicţionare sau alte
documente de genul acesta.
Însă nu era nicio greşeală. Buck răsfoi primul top, apoi pe cel
de-al doilea, încercând să afle dacă acestea conţineau şi altceva în
afară de notiţele lui Bruce. Fiecare pagină cuprindea însemnările
personale ale lui Bruce. Printre acestea se aflau şi comentariile
unor pasaje din Biblie, predici, reflecţii la adresa Divinităţii şi
scrisori către rude şi enoriaşi din toată lumea. La început Buck se
simţi vinovat, de parcă gestul lui ar fi însemnat o invadare a
intimităţii pastorului. Totuşi, de ce insistase Bruce ca Loretta să
tipărească toate acestea? Oare se temuse că aveau să se piardă?
Sau dorise să le pună la dispoziţia lor?
Buck se aplecă peste teancul în continuă creştere şi îl ridică şi
luă pe rând câte o pagină. Din nou, acestea erau pline de
însemnările mărunte ale lui Bruce. Pesemne el scrisese câteva
pagini pe zi în ultimii doi ani.
Buck reveni în anticamera unde se aflau Chloe şi Loretta, iar
aceasta repetă:
— Poate că ar fi cazul să închidem imprimanta şi să aruncăm
toate paginile. Acum nu au să îi mai folosească la nimic.
Chloe se ridicase în picioare, însă acum se aşeză din nou,
epuizată. Era rândul lui Buck să îngenuncheze în faţa Lorettei.
Acesta o cuprinse de după umeri şi îi vorbi cu sinceritate:
— Loretta, ajutându-l pe Bruce, Îl ajuţi pe Dumnezeu.
Bătrâna încercă să protesteze, însă Buck nu o lăsă:
— Bruce a dispărut dintre noi, însă trebuie să ne bucurăm la
gândul că acum se află împreună cu familia sa, nu-i aşa?
Loretta strânse din buze şi îl aprobă, dând din cap. Buck
continuă:
— Voi avea nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a termina
ceva. În biroul de alături se află informaţii inestimabile. Răsfoind
acele pagini am ajuns la concluzia că Bruce încă se mai află printre
noi. Cunoştinţele lui, învăţăturile lui, dragostea şi compasiunea lui
– toate au fost adunate în acele însemnări. Tot ce putem face pentru
această mică turmă care şi-a pierdut păstorul este să multiplicăm
aceste pagini. Nu ştiu ce se va întâmpla cu biserica în absenţa unui
pastor sau a cuiva care să ne îndrume, însă, între timp, enoriaşii
vor putea avea acces la scrierile lui Bruce. Poate că le-au mai auzit
în timpul predicilor, poate că le-au văzut sub alte forme, însă de
această comoară trebuie să se folosească toţi.
Chloe interveni:
— Buck, nu crezi că ar fi cazul să redactezi manuscrisele sau să
le aduni sub forma unei cărţi?
— Mă voi uita peste ele, Chloe, însă reproducerea lor cu
exactitate ar avea un anumit farmec. Însemnările îl prezintă pe
Bruce aşa cum era, preocupat de studii, scriind pentru enoriaşii
săi, pentru prieteni şi pentru cei dragi lui, pentru el însuşi. Cred că
Loretta ar trebui să ducă manuscrisele la un centru de copiere şi să
înceapă să le multiplice. Avem nevoie de mii de copii, iar paginile
trebuie tipărite pe ambele părţi şi legate.
— Toate acestea vor costa o avere, spuse Loretta.
— Nu vă îngrijoraţi în această privinţă acum, îi răspunse Buck.
Nu mă pot gândi la o investiţie mai profitabilă decât asta.

În timp ce avionul Learjet începuse să se pregătească pentru

aterizarea pe Aeroportul Dallas-Fort Worth, Fortunato se strecură
în carlingă şi îngenunche între Hernandez şi Rayford. Ambii piloţi
îşi scoaseră casca de pe urechea din dreptul secretarului lui
Carpathia.
— Vă este foame? întrebă el.
Rayford nici măcar nu se gândise la mâncare. Tot ce ştia era că
lumea pierea puţin câte puţin şi că nimeni nu avea să
supravieţuiască războiului. Totuşi, întrebarea trezi ceva în sinea
lui, deoarece îşi dădu seama că era lihnit. Rayford ştia că Amanda
era şi ea flămândă. Soţiei lui îi plăceau mesele uşoare, iar Rayford
trebuia adesea să se asigure că îşi aducea aminte să mănânce.
— Aş mânca ceva, spuse Hernandez. De fapt, aş mânca orice.
— Potentatul Carpathia ar dori să contactaţi turnul de control de
pe Dallas-Fort Worth şi să aranjaţi astfel încât să ne aştepte ceva
bun la sosire.
Deodată, Hernandez se schimbă la faţă ca şi cum ar fi intrat în
panică.
— La ce vă referiţi atunci când spuneţi „ceva bun”?
— Sunt convins că veţi face toate aranjamentele pentru ca totul
să fie pe măsura aşteptărilor, comandante Hernandez.
Fortunato ieşi din carlingă, iar Hernandez îl privi pe Rayford cu
subînţeles.
— Turnul de control de pe Dallas Forth-Worth, aici Global
Community Three, terminat.
Rayford privi în spatele lui, în timp ce Fortunato îşi ocupa locul.
Carpathia se întorsese cu faţa spre Amanda, iar acum cei doi erau
prinşi de conversaţie.

Chloe definitiva, împreună cu Loretta, o declaraţie concisă, din

două fraze, care urma să fie transmisă telefonic primelor şase
persoane aflate pe lista grupului de rugăciune. Acestea aveau să
sune alte persoane, care, la rândul lor, aveau să dea alte telefoane,
iar veştile aveau să circule astfel prin întreaga parohie a bisericii
New Hope. Între timp, Buck înregistrase pe robotul telefonic un
mesaj scurt care spunea: „Tragica veste a morţii pastorului Bruce
este adevărată. Rayford Steele l-a văzut şi este de părere că acesta a
decedat înainte ca spitalul să fie afectat de explozie. Vă rugăm să
nu veniţi la biserică, deoarece nu vor avea loc întâlniri, nu se vor
ţine slujbe şi nu se vor da alte anunţuri până duminică, la ora
stabilită”. Buck închise soneria telefonului şi redirecţionă toate
apelurile către robotul telefonic, care începu să răspundă din minut
în minut pe măsură ce tot mai mulţi enoriaşi sunau pentru
confirmarea veştilor. Buck ştia că biserica avea să fie plină până la
refuz duminică dimineaţa.
Chloe acceptă să o însoţească pe Loretta acasă şi să se asigure că
aceasta se simţea bine, iar Buck îl sună pe Donny Moore.
— Donny, spuse Buck, aş avea nevoie de sfatul tău în cel mai
scurt timp posibil.
— Domnule Williams, îşi începu Donny discursul sacadat, sunt
în măsură să vă ofer orice sfat doriţi. După cum ştiţi, eu lucrez
acasă, aşadar, aş putea veni eu la dumneavoastră sau
dumneavoastră la mine şi am putea sta de vorbă oricând veţi dori.
— Donny, nu mă pot deplasa chiar acum şi aş aprecia tare mult
dacă ai reuşi să îţi faci drum prin aglomeraţie şi să mă vizitezi la
biserică.
— Vin imediat, domnule Williams, dar, mai întâi de toate, aţi
putea să îmi spuneţi ceva? Loretta a deconectat telefoanele de acolo
mai devreme?
— Da, cred că da. Nu ştia ce să le transmită celor care sunau aici
pentru a afla veşti despre pastorul Bruce. Neavând ce să le spună, a
hotărât să deconecteze telefoanele.
— Mă bucur, spuse Donny. Tocmai le înlocuisem în urmă cu
câteva săptămâni şi credeam că s-a întâmplat ceva. Apropo, cum se
simte Bruce?
— Îţi povestesc când ajungi aici, Donny, bine?

Rayford văzu nori negri de fum înălţându-se deasupra

Aeroportului Comercial Dallas-Forth Worth şi îşi aduse aminte de
câte ori aterizase pe pistele acelea lungi. Cât avea să dureze
refacerea acestora? Comandantul Hernandez îndreptă aparatul de
zbor spre o pistă militară de aviaţie, cea pe care Rayford aterizase
cu puţin timp în urmă. Acesta nu văzu niciun avion la sol. În mod
evident, cineva mutase toate aparatele pentru ca pista să nu devină
o ţintă a atacurilor.
Hernandez făcu tot posibilul ca aterizarea Learjetului să fie cât
mai lină, iar apoi se îndreptă imediat spre capătul pistei şi intră
într-un hangar mare. Rayford fu surprins să vadă că hangarul
fusese, de asemenea, părăsit. Hernandez opri motoarele şi coborâră
cu toţii din avion. De îndată ce puse piciorul pe pământ, Carpathia
se deghiză din nou. Acesta îi şopti ceva lui Fortunato, care îl întrebă
pe Hernandez unde trebuiau să ia masa.
— În hangarul trei, spuse Hernandez. Noi ne aflăm în hangarul
unu. Avionul se află în hangarul patru.
Deghizarea se dovedi inutilă. Hangarele se aflau aproape unul
faţă de celălalt, iar grupul se mişcă repede, intrând şi ieşind pe
uşile mici aflate în părţile laterale ale clădirilor. Hangarele doi şi trei
erau goale, cu excepţia unei mese încărcate cu mâncăruri gata
preparate, aflate în vecinătatea uşii care dădea spre hangarul
patru.
Pasagerii se apropiară de masă, iar Carpathia se întoarse spre
Rayford:
— Ia-ţi rămas-bun de la comandantul Hernandez, spuse el.
După ce vom lua masa, el va pleca în misiune în apropiere de fosta
clădire a Agenţiei de Securitate Naţională din Maryland. Nu cred că
vă veţi mai întâlni. El pilotează numai aparate de zbor de mici
dimensiuni.
Rayford ascultă sfatul lui Carpathia, abţinându-se să nu ridice
din umeri la sugestia acestuia. De ce i-ar fi păsat? De-abia îl
cunoscuse pe acest om. De ce era atât de important pentru
Carpathia să îl informeze cu privire la personalul lui? Nicolae nu îi
povestise despre implicarea lui Earl Halliday în elaborarea
planurilor noului avion, după cum nu îi spusese că anticipase
faptul că urma să aibă nevoie de un aparat de zbor nou. Carpathia
nici măcar nu dorise ca el să contribuie la construirea avionului pe
care avea să îl piloteze. Rayford nu avea să îl înţeleagă niciodată pe
acest om.
Rayford mâncă cu poftă şi încercă să o îndemne pe Amanda să
mănânce mai mult decât de obicei, însă soţia sa refuză. În timp ce
grupul se îndrepta către hangarul patru, Rayford auzi zgomotul
caracteristic al Learjetului şi îşi dădu seama că Hernandez decolase
deja. Un lucru care îi atrase atenţia fu dispariţia lui Fortunato la
scurt timp după ce ajunseră în hangarul patru. Acolo, într-un şir
perfect ordonat, se aflau patru dintre cei zece ambasadori care
reprezentau ţări şi popoare importante şi care îi raportau direct lui
Carpathia. Rayford nu avea nici cea mai vagă idee de unde veneau
aceştia sau cum ajunseseră acolo. Tot ce ştia era misiunea lui de a-i
transporta la Noul Babilon pentru a participa la întrunirile de
urgenţă, prilejuite de izbucnirea celui de-al treilea război mondial.
La capătul şirului se afla Earl Halliday, care stătea în picioare
într-o poziţie rigidă şi privea drept înainte. Carpathia dădu mâna
cu toţi cei patru ambasadori şi îl ignoră pe Halliday, care aparent se
aştepta la un astfel de gest. Rayford se îndreptă direct spre Halliday
şi îi întinse mâna. Halliday nu îi răspunse şi îi vorbi printre dinţi:
— Pleacă de lângă mine, Steele, nenorocitule!
— Earl!
— Vorbesc serios, Rayford. Trebuie să te informez în legăturile cu
comenzile avionului, însă nu trebuie să mai şi simulez că îmi face
plăcere.
Rayford se îndepărtă cu un sentiment neplăcut, apoi i se alătură
Amandei, care fusese lăsată de una singură şi care, de asemenea,
nu se simţea în largul ei.
— Rayford, ce caută Earl aici? întrebă ea.
— Îţi povestesc mai târziu. Tot ce pot să îţi spun e că nu e prea
fericit. Ce ai vorbit cu Carpathia în timpul zborului?
— Imaginează-ţi, dorea să afle ce mi-ar plăcea să mănânc!
Doi asistenţi de la Noul Babilon îşi făcură apariţia şi îl salutară
pe Carpathia, îmbrăţişându-l. Unul din ei le făcu semn lui Earl
Halliday şi lui Rayford să îl însoţească într-un colţ al hangarului,
cât mai departe de avionul Condor 216. Rayford nu privi
intenţionat monstruosul aparat de zbor. Deşi fusese aşezat cu faţa
spre poarta care se deschidea spre pistă şi se afla la cincizeci de
metri de locul în care stăteau cei trei, avionul părea că domină
hangarul. Rayford îşi dădu seama dintr-o privire că aparatul de
zbor fusese construit în ani de zile, nu doar în câteva luni. Era cel
mai mare avion de pasageri pe care îl văzuse vreodată şi era vopsit
într-un alb atât de sclipitor, încât îi dădea impresia că dispărea pe
fondul pereţilor deschişi la culoare ai hangarului slab luminat.
Rayford înţelese că ar fi fost aproape imposibil de depistat în timpul
zborului.
Asistentul lui Carpathia, îmbrăcat într-un costum negru,
elegant, cu o cămaşă albă şi purtând o cravată de un roşu-aprins
cu un ac din aur, se apropie de Rayford şi de Earl şi le vorbi pe un
ton grav:
— Potentatul Carpathia ar dori să decolăm cât mai curând
posibil. Puteţi să ne spuneţi cu aproximaţie ora la care vom pleca?
— Eu nici măcar nu am mai văzut un astfel de avion, începu
Rayford, şi nu cred…
— Rayford, îl întrerupse Earl, ascultă-mă, vei fi în stare să îl
pilotezi în mai puţin de o jumătate de oră. Te cunosc şi ştiu şi câte
ceva despre avioane. Aşadar, ai încredere în mine!
— E interesant ce spui tu, Earl, dar nu pot promite nimic până
când nu voi trece prin instructaj.
Asistentul lui Carpathia se întoarse către Halliday:
— Aţi fi dispus să pilotaţi acest avion în cazul în care domnul
Steele, aici de faţă, nu se va simţi în stare să…
— Nu, domnule, în niciun caz! izbucni Halliday. Vă rog să mă
lăsaţi o jumătate de oră împreună cu Steele, iar apoi să îmi
permiteţi să mă întorc la Chicago.

Donny Moore se dovedi a fi mult mai vorbăreţ decât se aşteptase

Buck, însă îşi spuse că merita să se prefacă interesat de spusele
acestuia ca să obţină părerea lui de expert.
— Aşadar, depanezi telefoane, dar vinzi şi computere…
— Da, domnule, printre altele. Îmi dublez veniturile în acest fel.
Ştiţi, am portbagajul plin de cataloage.
— Mi-ar plăcea să arunc o privire, spuse Buck.
Donny rânji:
— M-am gândit eu…
Acesta îşi deschise servieta şi scoase un teanc de oferte, aparent
câte una pentru fiecare firmă pe care o reprezenta, după care
răsfiră şase dintre acestea pe măsuţa din faţa lui Buck.
— Măi să fie, exclamă Buck, văd că deja am mult prea multe
alternative. Mai bine ţi-aş spune de ce am nevoie ca să poţi să îmi
spui dacă mi-l poţi livra sau nu.
— Pot să vă spun de pe acum că pot să livrez orice fel de produs,
spuse Donny. Săptămâna trecută am vândut cuiva treizeci de
computere portabile cu mult superioare oricărui tip de laptop şi…
— Scuză-mă că te întrerup, Donny, interveni Buck. Ai auzit
cumva imprimanta oprindu-se din tipărit?
— Cu siguranţă. Tocmai s-a oprit. Ori a rămas fără hârtie, ori
fără cerneală, ori a terminat ceea ce avea de tipărit. Ştiţi, eu i-am
vândut-o lui Bruce. E ultimul model. Tipăreşte pe orice tip de
hârtie.
— Stai puţin să o verific, spuse Buck, apoi se ridică de pe scaun
şi se îndreptă spre biroul principal.
Ecranul laptopului lui Bruce deja nu mai era activ. Ledurile
imprimantei nu indicau lipsa hârtiei sau a cernelii. Buck apăsă pe
un buton al tastaturii, iar ecranul se activă. Acesta semnala faptul
că documentele fuseseră tipărite în totalitate. Buck presupuse că
mai rămăseseră aproximativ o sută de pagini din cele cinci mii cu
care Loretta alimentase imprimanta. „Ce comoară!” îşi spuse Buck
în gând.
— Când se va întoarce Bruce? întrebă Donny din cealaltă
încăpere.

Rayford şi Earl urcară neînsoţiţi la bordul avionului Condor. Earl

duse un deget în dreptul buzelor, iar Rayford presupuse că acesta
se uita după microfoane. Înainte să vorbească, Earl verifică
sistemul de comunicaţii cu meticulozitate:
— Nu poţi şti niciodată, spuse el.
— Mie îmi spui! îl aprobă Rayford.
— Chiar, te rog, spune-mi, Rayford!
— Earl, nici eu nu ştiu mai multe decât tine. Nici măcar nu ştiam
că eşti implicat în acest proiect. Nu aveam nici cea mai vagă idee că
lucrezi pentru Carpathia. Eu îţi spusesem, aşadar, tu de ce nu
mi-ai spus?
— Nu lucrez pentru Carpathia, Rayford. Am fost forţat să îmi ofer
serviciile. Încă mai sunt şeful personalului aviatic Pan-Con, de pe
Aeroportul O’Hare, însă atunci când e vorba de datorie…
— De ce nu mi-a povestit Carpathia despre tine? continuă
Rayford. M-a rugat să găsesc pe cineva care să piloteze Global
Community One până la New York. Nu ştia că aveam de gând să
apelez la ajutorul tău.
 — Probabil că şi-a dat seama, li răspunse Earl. Pe cine altcineva
ai fi ales? Am fost rugat să contribui la elaborarea planurilor noului
avion şi m-am gândit că ar fi fost amuzant dacă l-aş fi testat puţin.
Apoi am fost solicitat să pilotez avionul spre New York. De vreme ce
această rugăminte a venit din partea ta, am fost onorat şi măgulit.
Înainte de a decola, mi-am dat seama că avionul şi cu mine, în
calitate de pilot al acestuia, am fi putut deveni ţinte ale unor
eventuale atacuri, aşadar, am părăsit New Yorkul şi m-am întors la
Chicago cât am putut de repede. Nici măcar nu am ajuns acolo. În
timpul zborului am primit un mesaj din partea oamenilor lui
Carpathia, care mi-au transmis că aveau nevoie de mine la Dallas
ca să te instruiesc cum să pilotezi acest avion.
— Nu mai înţeleg nimic, spuse Rayford.
— Ei, bine, nici eu nu ştiu prea multe, îi răspunse Earl. Însă este
clar că Nicolae Carpathia a dorit ca voiajul meu la New York şi ceea
ce mi s-ar fi putut întâmpla acolo să fie rezultatul deciziei tale, şi nu
a lui.
— Dar de ce ar vrea să se descotorosească de tine?
— Poate că ştiu prea multe.
— Eu l-am însoţit pretutindeni în lumea asta, continuă Rayford.
Probabil ştiu mai multe decât tine, dar totuşi nu simt că ar dori să
scape de mine.
— Pur şi simplu, păzeşte-ţi spatele, Rayford! Am auzit suficient
de multe lucruri ca să îmi dau seama că nimic nu este ceea ce pare
a fi şi că acest om nu consideră interesele lumii drept priorităţi.
„Şi asta-i puţin spus!” gândi Rayford.
— Nu ştiu cum ai reuşit să mă bagi în afacerea asta, Rayford,
dar…
— Eu te-am băgat în afacerea asta? Earl, memoria ta este
selectivă. Tu eşti cel care m-a încurajat să accept postul de pilot al
Air Force One. Eu nu îmi doream această slujbă şi, cu siguranţă, nu
m-am gândit că voi ajunge atât de departe.
— Pilotarea avionului Air Force One a fost o misiune ca oricare
alta, spuse Earl, indiferent cum ai considerat-o în momentul acela.
De unde era să ştiu că lucrurile vor evolua în această direcţie?
— Hai să încetăm să aruncăm vina unul asupra celuilalt şi să
vedem ce ne rămâne de făcut.
— Ray, te voi învăţa cum să pilotezi acest avion, însă o dată cu
asta cred că îmi voi pecetlui soarta. Vrei să îi transmiţi soţiei mele
că…
 — Earl, ce tot spui acolo? De ce crezi că nu vei reuşi să ajungi în
siguranţă la Chicago?
— Nu am nicio idee, Ray. Tot ce ştiu este că eu ar fi trebuit să mă
aflu la New York, la bordul acelui avion, şi să dispar o dată cu el. Nu
mă consider un pericol la adresa administraţiei Carpathia, însă,
dacă le-ar fi păsat de mine câtuşi de puţin, atunci mi-ar fi spus să
plec din New York înainte de a-mi da singur seama că trebuie să fac
asta.
— Nu poţi să îţi faci rost de o misiune de urgenţă pe Aeroportul
Dallas-Fort Worth? Având în vedere situaţia de acum, cei de acolo
trebuie să aibă mare nevoie de personal Pan-Con.
— Oamenii lui Carpathia au aranjat deja să mă întorc la
Chicago. Pur şi simplu am sentimentul că nu mă aflu în siguranţă.
— Spune-le că nu intenţionezi să le faci probleme. Spune-le că ai
treabă la Dallas-Fort Worth.
— Voi încerca. Între timp, hai să îţi prezint comenzile! Şi, Ray, în
calitate de vechi prieten, te rog să îmi promiţi că în cazul în care mi
se întâmplă ceva…
— Nu ţi se va întâmpla nimic, Earl. Şi, oricum, bineînţeles că voi
ţine legătura cu soţia ta.

Donny Moore tăcu la auzul veştii tragice. Acum privea în gol, cu

ochii larg deschişi, nefiind în stare să spună ceva. În tot acest timp
Buck răsfoia cataloagele, neputându-se concentra. Ştia că aveau să
mai urmeze şi alte întrebări, însă nu ştia ce să îi spună lui Donny,
iar acum avea nevoie de ajutorul acestuia.
Donny vorbi cu o voce răguşită de emoţie:
— Ce se va întâmpla cu biserica?
— Ştiu că ţi se va părea un clişeu, îi răspunse Buck, dar cred că
Dumnezeu va avea grijă de toate.
— Cum va avea grijă de toate în absenţa lui Bruce?
— Ştiu ce vrei să spui, Donny. Cel care va veni în locul lui ca
pastor nu va fi la fel ca Bruce. El a fost cu totul deosebit.
— Încă nu pot să cred, spuse Donny. Dar cred că ar fi cazul să nu
mă mai mire nimic de acum înainte.
Rayford se aşeză la comenzile avionului Condor 216:
— Cine va fi secundul meu? îl întrebă pe Earl.
— Trebuie să sosească un pilot de la o altă companie aeriană. Vei
zbura împreună cu el până la San Francisco, unde va fi înlocuit de
către McCullum.
 — McCullum? Mi-a fost copilot pe cursa de la Noul Babilon la
Washington, Earl. Atunci când am plecat la Chicago, el ar fi trebuit
să se întoarcă în Irak.
— Eu ştiu numai ce mi se spune, Rayford.
— Şi de ce zburăm spre vest pentru a merge în est, după cum
m-a informat Carpathia?
— Nu am idee ce se întâmpla, Rayford. Nu mă pricep la toate
astea. Poate că tu cunoşti mai multe decât mine. Din câte ştiu,
majoritatea conflictelor se desfăşoară la est de Mississippi. Ai
observat asta? Parcă ar fi fost planificate. Avionul a fost conceput şi
construit aici, la Dallas, însă nu pe Dallas-Fort Worth, unde ar fi
fost mai uşor de distrus. A fost gata exact atunci când a fost nevoie
de el. După cum vezi, comenzile avionului sunt la fel cu acelea de
pe un Boeing 757, însă aeronava este mult mai mare. Dacă poţi
pilota un 757, atunci poţi să pilotezi şi acest avion. Trebuie doar să
te obişnuieşti cu dimensiunile lui. Oamenii de care ai nevoie se vor
afla la posturile lor atunci când vei avea nevoie de ei. Pune-ţi
mintea la contribuţie, băiete! Nimic din toate astea nu reprezintă o
surpriză pentru Carpathia, am dreptate?
Rayford nu ştia ce să îi răspundă. Nu aveai nevoie de mult timp
pentru a-ţi da seama de ce se întâmplă.
Halliday continuă:
— Vei zbura în linie dreaptă de la Dallas la San Francisco şi
presupun că nu vei vedea din aer efectele dezastrelor şi că nu vei fi
ameninţat de vreun pericol pe această rută. Este posibil ca unii
reprezentanţi ai forţelor de ordine să se afle pe coasta de vest şi să
îşi dorească să lanseze proiectile pentru a-l distruge pe Carpathia,
însă puţini ştiu că acesta se îndreaptă într-acolo. Vei face o escală
la San Francisco astfel încât să îţi schimbi copilotul cu acela cu
care zbori de obicei.

Buck îl atinse pe Donny pe braţ, de parcă ar fi dorit să îl

trezească din somn. Donny se uită la el cu o privire goală:
— Domnule Williams, ne-a fost destul de greu chiar şi atunci
când pastorul Bruce se afla printre noi. Nu ştiu ce ne vom face de
acum încolo.
— Donny, începu Buck pe un ton grav, ai şansa să faci ceva
pentru Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să îi aduci cel mai frumos
omagiu lui Bruce Barnes.
— Dacă aşa stau lucrurile, domnule, vreau să mă implic,
indiferent despre ce ar fi vorba.
— Mai întâi de toate, Donny, vreau să îţi spun că banii nu sunt o
problemă.
— Nu vreau să profit de pe urma unui lucru care vine în ajutorul
bisericii şi al lui Dumnezeu sau de pe urma amintirii lui Bruce.
— Bine. Depinde de tine dacă vrei să profiţi sau nu. Am nevoie de
cinci computere de ultimă generaţie, de dimensiuni cât mai reduse
cu putinţă, dar care să fie suficient de puternice, să aibă spaţiu de
stocare şi viteze mari, precum şi mijloace de comunicare sofisticate.
— Suntem pe aceeaşi lungime de undă, domnule Williams.
— Sper din suflet, Donny, deoarece îmi doresc un computer care
să nu aibă niciun fel de limite. Vreau să îl pot lua cu mine peste tot,
să nu atragă atenţia, să pot stoca tot ce vreau în memoria lui şi, cel
mai important, să pot comunica de oriunde şi cu oricine, fără ca
legătura să poată fi interceptată. Se poate?
— Ei, bine, domnule, pot să asamblez pentru dumneavoastră un
sistem de genul celor pe care le folosesc savanţii în junglă sau în
deşert, atunci când nu au la dispoziţie prize la care să le conecteze.
— Da, spuse Buck. Unii dintre reporterii noştri folosesc astfel de
computere atunci când se află în colţuri îndepărtate ale lumii. Ce
au în plus, antene satelit încorporate?
— Dacă puteţi să credeţi una ca asta, ceva de genul acesta. Şi pot
să mai adaug şi un alt dispozitiv pentru dumneavoastră.
— Ce anume?
— Ceva care să vă permită să purtaţi conferinţe video.
— Vrei să spui că voi putea să văd persoana cu care stau de
vorbă în timp ce vorbesc cu ea?
— Da, cu condiţia ca sistemul acesteia să aibă aceleaşi dotări.
— Vreau să le am, Donny. Iar asta cât de curând posibil. Şi te rog
să nu sufli nimănui nicio vorbă.
— Domnule Williams, aceste computere pot costa chiar şi
douăzeci de mii de dolari bucata.
Buck se gândise că banii nu aveau să fie o problemă, însă
această cheltuială nu o putea trece în contul lui Carpathia. El se
lăsă pe spate şi şuieră printre dinţi.

— Poţi să crezi că am avut o presimţire, Rayford, însă am pus aici

ceva numai pentru tine.
 Rayford şi Earl terminaseră instructajul din carlingă. Ray avea
încredere în Earl şi ştia că, dacă fostul lui şef considerase că va fi în
stare să piloteze acel aparat, atunci era în stare. Totuşi, Rayford
intenţiona să mai insiste împreună cu copilotul său asupra
procedurilor din momentul decolării şi aterizării, înainte de a risca
să zboare cu cineva la bord. Pe Rayford nu l-ar fi deranjat dacă s-ar
fi prăbuşit împreună cu Antihristul, însă nu dorea să îşi asume
responsabilitatea pierderii altor vieţi nevinovate, mai ales a propriei
soţii.
— Aşadar, ce spuneai că ai pregătit pentru mine, Earl?
— Uită-te puţin la asta, spuse Earl, arătându-i un buton care îi
permitea comandantului să comunice cu pasagerii.
— E interfonul comandantului, îi răspunse Rayford. Ce e cu
asta?
— Bagă mâna stângă sub scaunul tău şi pipăie marginea
laterală, îl sfătui Earl.
— Simt un buton.
— Acum mă voi duce în cabină, continuă Earl. Apasă pe butonul
interfonului şi fă un anunţ. Numără până la trei, apoi apasă
butonul de sub scaun. Asigură-te că ai căştile puse pe urechi.
Rayford aşteptă până când Halliday părăsi carlinga şi închise
uşa, apoi vorbi la interfon.
— Hei, hei, Earl, bla, bla, bla.
Rayford numără în gând, apoi apăsă butonul de sub scaun şi fu
uimit atunci când îl auzi în căşti pe Earl Halliday vorbind aproape
în şoaptă.
— Rayford, ţi-ai dat seama că vorbesc pe un ton mai jos decât cel
pe care port o conversaţie de obicei. Dacă mi-am făcut treaba bine,
atunci ar trebui să mă auzi extrem de clar, din orice colţ al
avionului m-aş afla. Toate boxele au fost echipate cu un
transmiţător care este conectat doar la căştile tale. Am montat
transmiţătoarele în aşa fel încât să nu poată fi detectate, iar acest
avion a fost inspectat de cel mai bun om al serviciilor secrete ale
Comunităţii Globale. În cazul în care va fi descoperit, le voi spune
că am crezut că au dorit să montez acest sistem.
Rayford ieşi în fugă din carlingă:
— Earl, eşti un geniu! Nu ştiu ce anume voi auzi, însă va fi un
avantaj să aflu tot ce se va vorbi aici.

Buck depozita în cutii toate paginile cu însemnările lui Bruce,

când auzi Range Roverul intrând în parcare. Când Chloe intră în
birou, el strânsese deja toate documentele şi le pusese într-o cutie
mare de carton, împreună cu computerul lui Bruce. În timp ce
ieşea din birou cu cutia de carton în braţe, Buck i se adresă lui
Chloe:
— Lasă-mă la biroul din Chicago, iar apoi sună, te rog, la The
Drake şi află dacă lucrurile noastre mai sunt încă acolo. Va trebui
să păstrăm camera de hotel până când vom găsi ceva mai aproape
de aici.
— Îmi doream să spui asta. Loretta e distrusă. Va avea nevoie de
mult ajutor aici. Ce vom face în legătură cu înmormântarea?
— Va trebui să te implici, Chlo’. Cred că ar fi cazul să suni la
morgă şi să le spui să trimită trupul la una din firmele de pompe
funebre din zonă. Având în vedere că sunt atât de multe victime, va
fi un haos total, aşadar, probabil se vor bucura când vor auzi că cel
puţin un corp a fost identificat şi revendicat. Fiecare dintre noi va
avea nevoie de un mijloc de transport. Nu am idee unde mi se va
cere să plec. Voi putea lucra la biroul din Chicago deoarece nimeni
nu va pleca la New York pentru o perioadă, dar nu pot garanta că
voi fi aici în permanenţă.
— Loretta, Dumnezeu să o binecuvânteze, s-a gândit exact la
acelaşi lucru, deşi era atât de tulburată. Mi-a adus aminte că
parohia dispune de o groază de maşini de când s-au întâmplat
dispariţiile în masă. Enoriaşii le împrumută în situaţii de criză ca
aceasta.
— Bine, spuse Buck. Hai să îţi găsim una dintre maşinile astea.
Şi, nu uita, va trebui să multiplicăm aceste materiale pentru
membrii congregaţiei.
— Nu vei avea timp să faci asta, nu-i aşa, Buck?
— Nu, dar ştiu cu siguranţă că toate aceste însemnări ne vor fi de
folos tuturor.
— Buck, stai un pic! Nu putem să le multiplicăm până când nu le
citeşte cineva. Trebuie să fie şi însemnări personale acolo. Şi ştii că
se vor găsi referiri directe la Carpathia şi la Armata Pătimirilor. Nu
putem risca astfel de dezvăluiri.
Buck se simţi atins în amorul propriu. O iubea pe Chloe, însă
fiind cu zece ani mai tânără decât el nu îi plăcea să îi spună ce să
facă, mai ales dacă ea avea dreptate. În timp ce aşeza cutia cu
însemnările şi computerul lui Bruce pe bancheta din spate a
maşinii, Chloe îi spuse:
 — Poţi să mi le dai mie, dragul meu. De astăzi şi până duminică
voi studia fiecare pagină. Până atunci voi reuşi să aflu câte ceva
pentru a le spune şi celorlalţi enoriaşi şi vom putea chiar să îi
anunţăm că le vom pregăti nişte copii până la sfârşitul săptămânii
viitoare.
— Când ai dreptate, ai dreptate. Dar unde vei face toate acestea?
— Loretta s-a oferit să ne găzduiască. Ştii, locuieşte în casa
aceea mare.
— Ar fi perfect, dar nu aş vrea să o deranjăm.
— Buck, dar nu ar fi niciun deranj. Nici n-o să-şi dea seama că
suntem acolo. Oricum, cred că se simte atât de singură şi de
îndurerată, încât chiar are nevoie de noi.
— Ştii că nu voi sta prea mult pe acasă, îi aminti Buck.
— Sunt fată mare. Pot să am grijă de mine.
Se urcară în Range Rover.
— Atunci pentru ce mai ai nevoie de mine? întrebă Buck.
— Te ţin prin preajmă pentru că eşti drăguţ.
— Acum, serios vorbind, Chloe, nu o să mi-o iert niciodată dacă
eu mă voi afla în alt oraş sau în altă ţară, iar războiul va ajunge
chiar aici, în Mount Prospect.
— Uiţi de adăpostul subteran de sub biserică.
— Nu am uitat de el, Chloe. Pur şi simplu mă rog să nu avem
nevoie de el. Mai ştie cineva de existenţa lui, în afara de membrii
Armatei Pătimirilor?
— Nu. Nici măcar Loretta nu a aflat. E un loc îngrozitor de mic.
Dacă tata, Amanda, tu şi cu mine ar trebui să locuim acolo pentru
o perioadă, nu cred că ne-ar fi prea bine.
O jumătate de oră mai târziu, Buck intra în parcarea sediului din
Chicago al revistei Global Weekly Community.
— Trebuie să ne cumpărăm nişte telefoane mobile, spuse Chloe.
Voi suna la hotel, apoi mă voi duce acolo şi voi lua lucrurile noastre.
De asemenea, voi sta de vorbă cu Loretta ca să fac rost de a doua
maşină.
— Cumpără cinci mobile, Chloe, şi nu te zgârci.
— Cinci? se miră ea. Nu cred că Loretta ştie cum să folosească
un telefon mobil.
— Nu mă refeream la Loretta. Voiam să mă asigur că vom avea
unul de rezervă.

Avionul Condor 216 avea decoraţiuni mult mai luxoase decât

Global Community One, dacă era cu putinţă aşa ceva. Fiecare
detaliu fusese executat cu atenţie, iar aparatul fusese dotat cu cel
mai avansat sistem de comunicaţii. Rayford îşi luă rămas-bun de la
Earl Halliday, rugându-l pe acesta din urmă să îl informeze dacă
locuinţa sa era intactă şi dacă soţia sa era teafără, de îndată ce ar fi
aflat ceva.
— Nu îţi va plăcea ce s-a întâmplat cu aeroportul nostru, îl
avertiză Rayford. Nu vei putea ateriza pe O’Hare.
Rayford şi copilotul său temporar îl enervară pe Carpathia atunci
când decolară şi executară câteva manevre în aer înainte de a le
permite pasagerilor accesul la bord. Rayford era încântat de
dispoziţia pe care i-o provocase. Deşi carlinga avea comenzile unui
Boeing 757, restul avionului semăna mai degrabă cu un 747, iar
echipajul trebuise să se acomodeze cu toate aceste schimbări.
Acum avionul fusese încărcat şi deja se afla pe ruta spre San
Francisco, zburând la o altitudine de aproximativ zece mii de metri,
cu o viteză de şapte sute de mile pe oră, iar Rayford trecu aparatul
pe pilotul automat şi îi spuse copilotului său să fie deosebit de
atent.
— Ce intenţionaţi să faceţi, domnule? îl întrebă tânărul.
— Voi rămâne aici, îi răspunse Rayford. Mă voi gândi, voi mai
citi.
Rayford contactase un turn de control din Oklahoma şi
comunicase coordonatele avionului, iar acum apăsă butonul
interfonului pentru a comunica cu pasagerii:
— Domnule Carpathia, doamnelor şi domnilor pasageri, vă
vorbeşte comandantul Steele. Vom ateriza la San Francisco în jurul
orelor şaptesprezece, după-amiaza, după fusul orar al Pacificului.
Vom avea parte de cer senin, iar zborul va fi fără probleme.
Rayford se lăsă pe spate şi îşi trase căştile pe ceafă de parcă ar fi
vrut să şi le scoată. Totuşi, se aflau destul de aproape de urechile
lui ca să poată auzi ce se vorbeşte fără ca secundul lui să poată auzi
ceva, pentru că acesta din urmă avea căştile puse pe urechi.
Rayford scoase din geanta de voiaj o carte, pe care o deschise şi o
aşeză pe manşa din faţa lui. Tot ce trebuia să facă era să îşi aducă
aminte să întoarcă pagina din când în când. De fapt, el nu avea să
citească niciun rând, ci urma să asculte conversaţia dintre
pasageri. Rayford îşi strecură mâna stângă sub scaunul său şi
apăsă încet butonul ascuns acolo.
Prima voce pe care o auzi clar, ca şi cum s-ar fi aflat la celălalt
capăt al unui telefon, a fost cea a Amandei.
— Da, domnule, înţeleg. Nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa
mea.
Apoi, Rayford recunoscu vocea lui Carpathia:
— Sper că toată lumea a mâncat suficient la Dallas. Vom
beneficia de un întreg echipaj atunci când vom ajunge la San
Francisco. Acesta se va ocupa de noi pe toată durata zborului până
la Baghdad, iar apoi la Noul Babilon.
— Baghdad? se auzi o altă voce.
— Da, îi răspunse Carpathia. Am luat iniţiativa de a-i transporta
la Baghdad pe cei trei ambasadori care mi-au mai rămas loiali.
Există posibilitatea ca inamicii noştri să fi presupus că aceştia vor fi
duşi direct la Noul Babilon. Îi vom lua cu noi şi vom începe
tratativele în scurta călătorie de la Baghdad la Noul Babilon.
— Doamnă Steele, vă rog să ne scuzaţi…
— Vă rog, spuse Amanda.
— Domnilor, începu Carpathia cu o voce joasă, însă destul de
tare pentru ca Rayford să prindă fiecare cuvânt.
Odată şi-odată ar trebui să îi mulţumească lui Earl în numele
Împărăţiei lui Hristos. Earl nu avea niciun interes pentru a-L sluji
pe Dumnezeu sau cel puţin nu încă, însă oricare ar fi fost motivul
pentru care îi făcuse lui Rayford acest serviciu, un lucru era sigur –
inamicii Antihristului aveau să beneficieze de pe urma lui.
Carpathia spunea:
— Domnul Fortunato a rămas la Dallas pentru scurt timp, astfel
încât să îmi poată aranja următoarea transmisiune radio de acolo.
Eu îmi voi ţine discursul de aici; totuşi, acesta va fi direcţionat spre
Dallas şi transmis de acolo pentru a-i deruta pe duşmanii
Comunităţii Globale. Voi avea nevoie de el în timpul discuţiilor
nocturne, aşadar, vom aştepta la sol în San Francisco până când va
reuşi să ni se alăture. De îndată ce vom decola din San Francisco,
vom arunca în aer oraşul Los Angeles şi întreaga regiune a golfului.
— Întreaga regiune a golfului? interveni o voce baritonală.
— Da, adică oraşul San Francisco şi comitatul Oakland.
— Ce vreţi să spuneţi prin „a arunca în aer”?
Tonul lui Carpathia deveni aspru.
— „A arunca în aer“ înseamnă exact ceea ce trebuie să însemne,
spuse el. Atunci când vom ateriza la Baghdad, oraşele Washington,
New York şi Chicago vor fi dispărut de pe faţa pământului. Acestea
sunt doar trei dintre oraşele nord-americane care vor suferi cele
mai însemnate pagube. Până acum, în Chicago nu au fost afectate
decât aeroportul şi una dintre suburbii. Toate acestea se vor
schimba în decurs de o oră. Aţi aflat deja ce s-a întâmplat la
Londra. Domnilor, vă daţi seama care este impactul produs de o
bombă de o sută de tone?
Tăcerea fu întreruptă de Carpathia, care continuă:
— Pentru a vă face o impresie: cărţile de istorie spun că o bombă
de douăzeci de tone este mult mai puternică decât cele care au fost
folosite în timpul celui de-al doilea război mondial, inclusiv cele
care au fost aruncate deasupra Japoniei.
— Comunitatea Statelor Marii Britanii trebuia să primească o
lecţie, interveni din nou vocea baritonală.
— Într-adevăr, aşa este, fu de acord Carpathia. Numai în
America de Nord, oraşele Montreal, Toronto, Mexico City, Dallas,
Washington, New York, Chicago, San Francisco şi Los Angeles vor
deveni exemple pentru cei care ni se vor opune.
Rayford îşi scoase căştile, îşi desfăcu centura de siguranţă şi
părăsi carlinga, privind spre locul pe care şedea Amanda. Acesta îi
făcu semn să se îndrepte spre el. Carpathia îşi ridică privirea şi
zâmbi:
— Comandante Steele, îl întâmpină el, s-a întâmplat ceva?
— Călătoria noastră va fi lipsită de evenimente neprevăzute,
domnule, în cazul în care vă îngrijoraţi în această privinţă. Aceasta
este cea mai bună călătorie. Totuşi, nu pot să îmi dau cu părerea în
legătură cu ce se petrece la sol.
— E adevărat ce spui, remarcă Nicolae, adoptând deodată o mină
gravă. În scurt timp voi prezenta comunităţii globale condoleanţele
mele.
Rayford o trase pe Amanda în cambuză:
— Buck şi Chloe aveau de gând să petreacă noaptea asta la
Hotelul The Drake?
— Nu am avut timp să discutăm despre asta, Ray, spuse ea. Nu
îmi pot imagina ce alternativă ar avea. Cred că nu se vor mai
întoarce niciodată la New York.
— Mi-e teamă că Chicago este următoarea ţintă a cuiva, o
anunţă Rayford.
— Nici nu-mi pot închipui aşa ceva! îi răspunse Amanda.
— Trebuie să îi avertizez.
— Vrei să îţi asumi riscul de a da un telefon care ar putea fi
interceptat? îl întrebă ea.
 — Vieţile lor sunt mai presus de orice risc.
Amanda îl îmbrăţişa şi se întoarse la locul ei.
Rayford îşi folosi propriul telefon mobil după ce se asigură că
secundul său avea căştile trase pe urechi şi că era ocupat. După ce
sună la Hotelul The Drake din Chicago, el ceru să i se facă legătura
cu soţii Williams.
— Avem trei oaspeţi care se numesc Williams, veni răspunsul
recepţionerei. Niciunul dintre ei nu are prenumele de Cameron,
Buck sau Chloe.
Rayford îşi stoarse creierul să găsească o soluţie.
— Of, atunci vă rog să mi-l daţi la telefon pe domnul Katz, spuse
el.
— Herbert Katz? repetă recepţionera.
— Chiar pe el.
După un minut, vocea reveni la telefon şi îi spuse:
— Nu am primit niciun răspuns, domnule. Aţi dori să îi lăsaţi un
mesaj?
— Da, spuse Rayford, însă, de asemenea, aş dori să vă asiguraţi
că ledul robotului telefonic se va aprinde şi că domnul Katz va fi
avertizat că îi aşteaptă un mesaj urgent de îndată ce va ajunge la
hotel.
— Vom face toate acestea, domnule. Vă mulţumim că aţi sunat
la Hotelul The Drake.
Atunci când auzi semnalul sonor, Rayford vorbi repede:
— Copii, ştiţi cine sunt. Lăsaţi totul baltă. Plecaţi cât mai departe
de Chicago cu putinţă. Vă rog, aveţi încredere în mine.

Buck avusese nenumărate dispute cu Verna Zee în biroul de la

Chicago. Cu mult timp în urmă, considerase că Verna depăşise
limita când se grăbise să se mute în biroul fostei ei şefe, după ce
Lucinda Washington dispăruse o dată cu Înălţarea la Cer. Apoi,
după ce Buck fusese retrogradat pentru că ratase cea mai
importantă întâlnire din cariera lui, Verna devenise şefa biroului de
la Chicago, iar Buck, subalternul ei. Acum, de vreme ce el ocupa
funcţia de redactor-şef al revistei, se simţise tentat să o concedieze,
însă nu o făcuse, cu condiţia ca Verna să îşi facă datoria şi să nu se
amestece în treburile altora.
Până şi războinica Verna se arătă uimită atunci când Buck intră
ca o furtună în birou, târziu în acea după-amiază. La fel ca în toate
situaţiile de criză internaţională, personalul se strânsese în jurul
televizorului. Câţiva angajaţi îşi ridicară privirea atunci când Buck
păşi în birou.
— Ce părere aveţi despre toate astea, şefu’? îl întrebă unul dintre
ei, în timp ce alţi angajaţi îi remarcară prezenţa.
Verna Zee îi prezentă pe scurt evenimentele petrecute în absenţa
lui:
— Ai primit o mulţime de mesaje urgente, spuse ea. Carpathia
personal a încercat să te contacteze. De asemenea, ai un mesaj de
la Rayford Steele.
Acum trebuia să facă alegerea potrivită. Pe cine ar fi trebuit să
sune Buck mai întâi? Putea doar să deducă direcţia pe care
Carpathia dorea să o imprime celui de-al treilea război mondial,
însă nu ştia ce dorea Rayford Steele de la el.
— Domnul Steele a lăsat un număr de telefon?
— Îl vei suna pe el mai întâi?
— Poftim? se revoltă Buck. Parcă te-am întrebat ceva.
— Mesajul lui spunea pur şi simplu că ar trebui să suni la
hotelul la care stai.
— Să sun la hotel?
— Aş fi sunat eu însămi, şefu’, dar nu ştiam la ce hotel stai. Unde
stai?
— Nu te priveşte, Verna.
— Ei, bine, îmi cer scuze! spuse ea şi se îndepărtă, ceea ce dorea
şi Buck.
— Voi sta în biroul tău pentru un timp, strigă Buck în urma ei.
Verna se opri şi se întoarse pe călcâie:
— Cât timp?
— Atât cât va fi nevoie, îi răspunse el, iar Verna se încruntă.
Buck se grăbi să între în birou şi închise uşa, apoi formă
numărul de telefon al Hotelului The Drake şi îşi verifică mesajele.
Se schimbă la faţă numai când auzi vocea îngrijorată a lui Rayford,
ca să nu mai vorbim de mesajul în sine. Buck sună la informaţii
pentru a afla numărul reprezentanţei auto Land Rover din
Arlington Heights, apoi ceru să discute cu directorul de vânzări,
spunând că era vorba de o urgenţă.
În scurt timp, Buck auzi la telefon vocea acestuia. De îndată ce
se recomandă, directorul îl întrebă:
— S-a întâmplat ceva cu…
— Nu s-a întâmplat nimic cu maşina, domnule, însă aş dori să
iau legătura cu soţia mea, care acum se află la volanul ei. Am
nevoie de numărul telefonului din maşină.
— Va trebui să îl caut.
— Domnule, nici nu vă puteţi imagina câtă nevoie am de el.
Trebuie să mai adaug că aş fi în stare să mă răzgândesc şi să vă
înapoiez Range Roverul dacă nu faceţi rost de numărul acesta chiar
acum.
— Aşteptaţi un moment.
Câteva minute mai târziu, Buck forma numărul telefonului din
maşină şi sună până când auzi mesajul: „Abonatul pe care aţi
încercat să îl contactaţi fie nu se află în maşină, fie este în afara
ariei de acoperire. Vă rugăm reveniţi…”
Buck trânti receptorul, apoi îl ridică din nou şi formă numărul.
În timp ce aştepta la celălalt capăt al firului, uşa biroului se
deschise brusc, iar Verna Zee îi strigă:
— Te caută Carpathia la telefon.
— Va trebui să îl sun mai târziu! îi răspunse Buck.
— Ce să faci?!
— Ia un număr de telefon!
— Poţi să formezi 1-800-CONCEDIAT, îi spuse ea.

Rayford era deosebit de tulburat. Uitase să se mai prefacă atent

la altceva, iar acum stătea şi se uita în gol, privind cerul acelei
după-amieze târzii, cu căştile pe urechi şi apăsând cu putere
butonul de sub scaun. El îl auzi pe asistentul lui Carpathia
spunând:
— Ei, bine, dintre toate…
— Poftim?
— Încerc să îl contactez pe Williams în numele dumneavoastră,
însă acesta i-a spus secretarei lui să îi las un număr de telefon.
Rayford de abia se putea abţine să nu îl sune din nou pe Buck,
ştiind acum cu certitudine că acesta se afla la biroul din Chicago.
Însă, dacă cineva i-ar fi spus lui Carpathia că Buck nu putea vorbi
la telefon cu el deoarece asculta mesajul lui Rayford Steele, aceasta
ar fi însemnat un adevărat dezastru. Rayford auzi încă o dată vocea
lui Carpathia:
— Pur şi simplu lasă-i numărul meu de telefon, prietene. Am
încredere în tânărul acesta. E un jurnalist excepţional şi nu m-ar
lăsa să aştept fără motiv. Probabil încearcă să scrie articolul vieţii
lui, eşti de acord cu mine?
 Buck îi spuse Vernei Zee să închidă uşa după ce iese din birou şi
să îl lase singur până când va termina de vorbit la telefon. Verna
oftă profund şi dădu din cap, trântind uşa. Buck continuă să
formeze numărul de telefon din Range Rover, detestând mesajul pe
care îl auzea mai mult decât orice altceva pe lume.
Deodată, interfonul se însufleţi:
— Îmi cer scuze că te deranjez, se auzi vocea mieroasă a Vernei,
dar ai mai primit un telefon de urgenţă. Te caută Chaim
Rosenzweig din Israel.
Buck apăsă pe butonul interfonului:
— Mi-e teamă că va trebui să îl sun şi pe el mai târziu. Spune-i că
îmi pare rău.
— Mie ar trebui să îmi spui că îţi pare rău, zise Verna. Sunt
tentată să ţi-l dau la telefon.
— Îmi pare rău, Verna, îi răspunse Buck, sarcastic. Acum, te rog,
lasă-mă în pace!
Telefonul din maşină continua să sune. Buck închise de mai
multe ori, atunci când auzi mesajul. Verna îl deranjă din nou:
— Doctorul Rosenzweig spune că e o chestiune de viaţă şi de
moarte, Cameron.
Buck acceptă imediat convorbirea:
— Chaim, îmi pare foarte rău, dar am de rezolvat o problemă
deosebit de urgentă. Pot să revin eu cu un telefon?
— Cameron! Te rog să nu îmi închizi telefonul! Israelul a fost
scutit de bombardamentele oribile prin care a trecut ţara voastră,
însă familia rabinului Ben-Judah a fost răpită şi masacrată! Casa
acestuia a fost arsă până în temelii. Mă rog ca el să fie în siguranţă,
însă nimeni nu ştie unde se află.
Buck rămase fără cuvinte. Bărbia îi căzu în piept:
— Familia lui a dispărut? Eşti convins?
— Cameron, a fost un adevărat spectacol. Îmi era teamă că o să
se întâmple mai devreme sau mai târziu. De ce, oare de ce a ţinut să
îşi facă publice opiniile referitoare la Mesia? Una e să nu fii de acord
cu el, după cum o fac eu, unul dintre prietenii pe care îi respecta şi
în care are încredere. Însă fanaticii religioşi din această ţară urăsc
de moarte o persoană care crede că Iisus este Mesia. Cameron, are
nevoie de ajutorul nostru! Ce putem face pentru el? Nu am reuşit să
îl contactez pe Nicolae.
— Chaim, te rog, fă-mi plăcerea şi nu îl amesteca pe Nicolae în
această afacere!
 — Cameron! Nicolae este cel mai puternic om din lume şi a
promis solemn că mă va ajuta pe mine, că va ajuta Israelul şi că ne
va proteja. Aşadar, va interveni şi va salva viaţa unui prieten de-al
meu!
— Chaim, te implor, ai încredere în mine! Nu apela la Nicolae.
Acum, te rog, lasă-mă să te sun mai târziu! Eu însumi am probleme
familiale!
— Îmi cer scuze, Cameron! Sună-mă cât de curând poţi.
Buck reveni pe linia de pe care încerca să o sune pe Chloe şi
formă numărul din nou. De îndată ce telefonul începu să sune,
vocea Vernei se auzi la interfon:
— Te caută cineva pe cealaltă linie, dar, de vreme ce nu vrei să fii
deranjat…
Telefonul din maşina lui Chloe suna ocupat! Buck trânti
receptorul şi apăsă butonul interfonului:
— Cine mă caută?
— Credeam că nu vrei să fii deranjat.
— Verna, nu am timp de joacă!
— Dacă ţii morţiş să afli, era soţia ta.
— Pe ce linie?
— Pe linia a doua, însă i-am transmis că probabil stăteai de
vorbă la telefon cu Carpathia sau cu Rosenzweig.
— De unde suna?
— Nu ştiu. Mi-a spus că aşteaptă să o suni.
— A lăsat un număr de telefon?
— Da. E…
De îndată ce Buck auzi primele două cifre, ştiu că era numărul
telefonului din maşină. El închise interfonul şi formă din nou.
Verna îşi vârî capul pe uşă şi îi spuse:
— Ştii, nu sunt secretară şi, cu siguranţă, nu sunt secretara ta!
Buck nu mai fusese niciodată atât de enervat pe cineva. Se holbă
la Verna:
— Mă voi ridica de la birou ca să închid uşa. Ai face bine să nu
îmi stai în cale.
Telefonul din Range Rover suna. Verna încă se mai afla în pragul
uşii. Buck se ridică de pe scaun, cu receptorul la ureche, se urcă pe
birou şi păşi peste maldărul de hârtii ale Vernei. Făcu ochii mari
când Buck îşi ridică piciorul în aer şi dispăru, după ce trânti uşa cu
toată puterea. Zgomotul fu aproape ca explozia unei bombe, iar
pereţii aproape se cutremurară. Verna ţipă. Buck aproape îşi dori
ca aceasta să fi rămas în pragul uşii.
— Buck! se auzi vocea lui Chloe la celălalt capăt al firului.
— Chloe! Unde eşti?
— Mă îndrept spre Chicago, spuse ea. Am cumpărat telefoanele
şi m-am dus la hotel, unde mă aştepta un mesaj la recepţie.
— Ştiu.
— Buck, era ceva în vocea tatei care m-a făcut să nu mai urc în
cameră ca să mai iau din lucruri.
— Foarte bine!
— Dar cum rămâne cu laptopul tău şi cu toate hainele tale, şi cu
toate obiectele tale de toaletă, şi cu toate lucrurile pe care le-am
adus de la New York…
— Nu-i aşa că tatăl tău părea extrem de îngrijorat?
— Ba da. Of, Buck, am fost trasă pe dreapta de poliţie! Am făcut
o întoarcere nepermisă, am mers cu viteză mare, am trecut pe roşu
şi la un moment dat am mers până şi pe trotuar.
— Chloe, ascultă-mă! Ştii cum se spune: că e mai uşor să îţi ceri
iertare decât să ceri voie?
— Vrei să nu opresc?
— Probabil îi vei salva viaţa! Există numai un motiv pentru care
tatăl tău ar vrea să plecăm din Chicago cât mai repede cu putinţă!
— Bine, Buck, roagă-te pentru mine! Nu am nimic de pierdut!
— Voi rămâne pe fir, Chloe.
— Dar am nevoie de ambele mâini ca să conduc.
— Apasă butonul interfonului şi pune receptorul în furcă! o
sfătui Buck.
Puţin mai târziu, Buck auzi o explozie, scrâşnetul roţilor, un
ţipăt, iar apoi se aşternu tăcerea. În câteva secunde, biroul revistei
Global Community Weekly îşi reveni după pana de curent. Buck ieşi
pe bâjbâite în hol, acolo unde semnalele de avertizare alimentate de
baterii se aprinseseră pe tavan, în dreptul uşilor.
— Uitaţi-vă acolo! strigă cineva, apoi membrii personalului
năvăliră pe uşile principale şi începură să se caţere pe capotele
maşinilor lor pentru a urmări puternicul atac aerian care se
dezlănţuise asupra oraşului Chicago.

Fără să ştie nimeni, Rayford îl asculta îngrozit pe Carpathia

anunţându-şi prozeliţii:
— Oraşul Chicago este, probabil, atacat chiar în acest moment.
Vă mulţumesc că aţi luat parte la această acţiune şi că aţi acceptat
să nu folosim căderile de particule radioactive. Am mulţi angajaţi
loiali în acea zonă şi, deşi presupun că o parte dintre ei vor pieri în
atacul iniţial, nu e nevoie să îi pierd pe toţi din cauza radiaţiilor
radioactive, ca să îmi susţin punctul de vedere.
— Vreţi să ne uităm la ştiri? interveni o altă voce.
— Bună idee, spuse Carpathia.
Rayford nu mai putea sta pe scaun. Nu ştia ce avea să spună sau
ce anume avea să facă dacă s-ar fi hotărât să acţioneze într-un fel
sau altul, însă nu mai putea rămâne în carlingă, fără să ştie dacă
cei dragi se aflau în siguranţă sau nu. Intră în cabina în care se
aflau pasagerii chiar în momentul în care televizorul era deschis şi
văzu primele imagini transmise de la Chicago.
Amanda de-abia mai putea respira. Rayford luă loc lângă soţia sa
şi începu să urmărească ştirile.
— Ai fi dispusă să pleci la Chicago dacă te-aş ruga să o faci? îi
şopti Rayford.
— Da, atât timp cât crezi că nu mi se va întâmpla nimic.
— Nu vor exista radiaţii radioactive.
— De unde ştii?
— O să îţi povestesc mai târziu. Spune-mi doar dacă vei profita
de ocazie în cazul în care Carpathia va fi de acord ca tu să pleci cu
avionul din San Francisco.
— Aş face orice pentru tine, Rayford. Ştii asta.
— Ascultă-mă, draga mea! în situaţia în care nu vei reuşi să pleci
cu următoarea cursă, adică înainte ca acest avion să decoleze spre
Baghdad, va trebui să te întorci la bordul Condorului. Înţelegi?
— Înţeleg, dar de ce îmi spui toate acestea?
— Nu pot să îţi explic acum. Pur şi simplu, urcă-te la bordul
primului avion spre Milwaukee în cazul în care voi obţine
permisiunea. Dacă avionul nu va pleca înainte de decolarea
noastră…
— Ce vrei să spui?
— Amanda, te rog, fii atentă! Nu aş putea suporta să te pierd.
După prezentarea evenimentelor de la Chicago, postul de
televiziune făcu o pauză publicitară, timp în care Rayford se
apropie de Carpathia:
— Domnule, pot să vă vorbesc?
— Bineînţeles, comandante. Se întâmplă lucruri groaznice la
Chicago, nu-i aşa?
— Da, domnule, aveţi dreptate. De fapt, acestea constituie
motivul pentru care doream să vorbesc cu dumneavoastră. Ştiţi că
o parte din familia mea locuieşte acolo.
— Da, sper că nu au fost afectaţi de evenimente, spuse
Carpathia.
Rayford ar fi vrut să îl omoare acolo, pe locul unde stătea. Ştia
foarte bine că persoana din faţa sa era chiar Antihristul şi, de
asemenea, că Nicolae avea să fie asasinat într-o bună zi, după care
avea să fi readus la viaţă de către însuşi Satana. Rayford nu îşi
imaginase niciodată că el avea să fie asasinul lui Carpathia, însă pe
moment şi-ar fi asumat acest rol fără să mai stea pe gânduri. Acum
se străduia din răsputeri să se calmeze. Cel care avea să îl omoare
pe Carpathia nu ar fi fost decât un pion în cadrul unui joc cosmic.
Asasinarea şi readucerea la viaţă a lui Carpathia l-ar fi făcut mai
puternic şi mai diabolic ca oricând.
— Domnule, continuă Rayford, mă întrebam dacă ar fi posibil ca
soţia mea să îşi întrerupă voiajul la San Francisco şi să se întoarcă
la Chicago pentru a afla ce s-a întâmplat cu rudele noastre.
— Te rog, spune-mi adresele lor astfel încât să trimit un echipaj
care să se intereseze de starea lor, se oferi Carpathia.
— M-aş simţi mult mai bine dacă soţia mea s-ar afla acolo pentru
a-i ajuta în caz de nevoie.
— Cum doreşti, spuse Carpathia, iar Rayford se abţinu cu greu
să nu răsufle uşurat în faţa lui.

— Cine mi-ar putea împrumuta un telefon mobil? strigă Buck,

încercând să acopere zgomotul din parcarea sediului revistei Global
Community Weekly.
O femeie care se afla în apropiere îi aruncă un telefon, iar Buck
fu uimit atunci când îşi dădu seama că Verna Zee fusese cea care
făcuse acest gest.
— Va trebui să dau nişte telefoane interurbane, spuse el repede.
Le voi plăti.
— Nu e nicio problemă, Cameron. Micile noastre neînţelegeri au
devenit deodată insignifiante.
— Am nevoie de o maşină! strigă Buck.
Însă îşi dădu de îndată seama că toată lumea se îndrepta spre
propriile locuinţe pentru a vedea ce se întâmplase cu rudele şi
pentru a evalua pagubele.
— Mă poate duce cineva până în Mount Prospect?
— Te duc eu, murmură Verna. Nici măcar nu vreau să văd ce s-a
întâmplat în cealaltă parte a oraşului.
— Locuieşti în oraş, nu-i aşa? o întrebă Buck.
— Locuiam până acum cinci minute, îi răspunse Verna.
— Poate ai avut noroc.
— Cameron, dacă explozia aceea a fost provocată de o bombă
nucleară, niciunul dintre noi nu va supravieţui mai mult de o
săptămână.
— S-ar putea să îţi găsesc un loc în care să stai în Mount
Prospect, spuse Buck.
— Ţi-aş fi recunoscătoare, îi mulţumi ea.
Verna intră în birou ca să îşi strângă lucrurile, în timp ce Buck o
aştepta în maşină şi încerca să vorbească la telefon. Primul apel fu
către tatăl său, care locuia pe Coasta de Vest.
— Mă bucur că ai sunat, îi spuse tatăl său. Am încercat să
telefonez la New York timp de ore întregi.
— Tată, aici situaţia este dezastruoasă. Nu am nimic altceva în
afară de hainele de pe mine şi nu pot sta mult de vorbă la telefon.
Te-am sunat ca să mă asigur că sunteţi teferi şi nevătămaţi.
— Fratele tău şi cu mine nu am păţit nimic, îi spuse tatăl său.
Bineînţeles, el îşi mai jeleşte familia, dar în rest suntem bine.
— Tată, ţara asta se duce de râpă. Nu veţi fi cu adevărat în
siguranţă până când…
— Cameron, să nu vorbim despre asta acum, bine? Ştiu care
sunt convingerile tale şi, dacă te ajută cu ceva…
— Tată! Acum mă ajută orice. Mă omoară gândul că am aflat
adevărul atât de târziu. Deja am pierdut mult prea multe persoane
care-mi erau dragi. Nu vreau să te pierd şi pe tine.
Tatăl lui chicoti, ceea ce îl scoase din minţi pe Buck:
— Nu ai să mă pierzi, băiete! Nimeni nu vrea să atace zona asta.
Ne simţim puţin neglijaţi.
— Tată! Au murit milioane de oameni. Nu vorbi cu atâta detaşare
despre toate astea.
— Ce mai face soţia ta? O vom cunoaşte vreodată?
— Nu ştiu, tată. Nu ştiu exact unde se află acum şi nu ştiu dacă
veţi mai avea vreodată ocazia să o cunoaşteţi.
— Îţi este ruşine de propriul tată?
— Nu e vorba despre aşa ceva, tată. Trebuie să aflu dacă nu a
păţit ceva, iar apoi va trebui să încercăm să ne îndreptăm în
direcţia voastră. Găseşte o biserică bună acolo, tată. Găseşte pe
cineva care să îţi poată explica ceea ce se întâmplă acum.
 — Nu mă pot gândi la altcineva în măsură să facă asta în afară
de tine, Cameron. Şi va trebui să mă laşi să cuget de unul singur
asupra evenimentelor.

Rayford îi auzi pe oamenii lui Carpathia pregătindu-se pentru

emisia în direct.
— Există vreo modalitate prin care cineva să îşi poată da seama
că suntem în zbor? se interesă Carpathia.
— Niciuna, veni răspunsul.
Rayford nu era aşa de convins de asta însă, bineînţeles, nimeni
nu putea avea nici cea mai vagă idee despre locul în care se afla
Carpathia în afara cazului în care acesta ar fi făcut o greşeală
colosală.
Auzind o bătaie în uşa de la carlingă, Rayford apăsă butonul
secret şi se întoarse spre uşă. Era asistentul lui Carpathia.
— Vă rog să faceţi tot ceea ce trebuie pentru a bloca orice
interferenţă şi să ne faceţi legătura la Dallas. Vom intra în direct
prin satelit peste aproximativ trei minute, iar Potentatul va trebui
să se facă auzit peste tot în lume.
„Nu mai pot de fericire”, îşi spuse Rayford în gând.

Buck vorbea la telefon cu Loretta când Verna Zee se urcă la

volan, îşi aruncă geanta imensă pe bancheta din spate, apoi îşi
puse centura de siguranţă cu destule dificultăţi deoarece tremura.
Buck îşi încheie convorbirea:
— Verna, te simţi bine? Tocmai am vorbit cu o doamnă din
parohia noastră care are o cameră liberă şi o baie.
Un mic blocaj în trafic tocmai fusese înlăturat în timp ce Verna şi
Buck, împreună cu colegii lor de serviciu, părăseau mica parcare.
Zona nu era luminată decât de lumina farurilor.
— Cameron, de ce faci toate astea pentru mine?
— De ce nu le-aş face? Tu mi-ai împrumutat telefonul mobil.
— Dar m-am purtat atât de urât cu tine!
— Iar eu ţi-am răspuns în acelaşi fel. Îmi pare rău, Verna! Acum
nu ar trebui să ne pese atât de mult de orgoliile noastre.
Verna pornise motorul maşinii, însă acum stătea cu faţa
îngropată în palme.
— Vrei să conduc eu în locul tău? se oferi Buck.
 — Nu, lasă-mă un moment.
Buck îi povesti că îşi dorea să găsească o maşină disponibilă şi să
plece în căutarea lui Chloe.
— Cameron! Cred că eşti nebun!
— Sincer să fiu, sunt.
Verna îşi scoase centura de siguranţă şi încercă să deschidă
portiera:
— Ia maşina mea, Cameron. Fă ceea ce trebuie să faci.
— Nu, protestă Buck. Te voi lăsa să îmi împrumuţi maşina, însă
nu înainte de a-ţi găsi un loc unde să stai.
— Poate vei reuşi să te abaţi pentru câteva minute.
— Tot ce pot face acum este să am încredere în Dumnezeu, îi
răspunse Buck.
Îi indică Vernei direcţia în care trebuiau să se îndrepte, iar ea
porni cu viteză spre Mount Prospect şi opri în faţa casei vechi şi
frumoase a Lorettei. Verna nu îl lăsă pe Buck să coboare pentru a
face prezentările.
— Vom face cunoştinţă mai târziu, aşadar, să îl lăsăm pe
Cameron să plece.
— Ţi-am făcut rost de o maşină, spuse Loretta. Trebuie să
ajungă dintr-o clipă în alta.
— O voi folosi pe a Vernei deocamdată, însă apreciez gestul.
— Păstrează telefonul, îi spuse Verna în timp ce Loretta o invita
în casă.
Buck dădu scaunul şoferului cât putu de în spate şi îşi aranjă
oglinzile, apoi formă numărul la care i se spusese că îl putea găsi pe
Nicolae Carpathia şi încercă să vorbească cu acesta. Îi răspunse
unul dintre asistenţii lui Carpathia:
— Îi voi transmite că l-aţi căutat, domnule Williams, însă acum
se află în transmisiune directă la radio. Poate doriţi să îl ascultaţi.
Buck deschise radioul în timp ce gonea spre singurul drum pe
care Chloe ar fi putut pleca din Chicago.

— Doamnelor şi domnilor, vi-l prezentăm în direct, dintr-un loc

necunoscut, pe Potentatul Comunităţii Globale, domnul Nicolae
Carpathia.
Rayford se întoarse pe scaun şi deschise uşa de la carlingă.
Avionul fusese pus pe pilotul automat, iar el şi secundul său îl
urmăreau pe Carpathia pregătindu-se să se adreseze lumii întregi.
Potentatul părea amuzat de introducerea care i se făcuse şi le făcu
un semn cu ochiul ambasadorilor, se prefăcu a-şi linge degetul
pentru a-şi netezi sprâncenele, de parcă s-ar fi aranjat pentru
public. Persoanele care erau de faţă chicotiră. Rayford îşi dorea să fi
avut o armă la el.
Ca la un semn, Carpathia adoptă tonul cel mai emoţionat cu
putinţă:
— Fraţi şi surori ai Comunităţii Globale, vă vorbesc cu cea mai
mare tristeţe pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt un om al păcii
obligat să le răspundă prin mijloace armate teroriştilor
internaţionali care doresc să pună în pericol cauzele armoniei şi
fraternităţii. Puteţi să fiţi siguri că vă împărtăşesc suferinţa
pricinuită de pierderea celor dragi, a prietenilor şi cunoştinţelor.
Povara uciderii atâtor suflete nevinovate ar trebui să nu îi
părăsească pe aceşti inamici ai păcii tot restul vieţii lor. După cum
aţi aflat, aproape toate cele zece regiuni ale Comunităţii Globale au
distrus peste nouăzeci la sută din stocul lor de armament. Am
petrecut ultimii doi ani dezasamblând, împachetând, expediind,
primind şi reasamblând tot acest arsenal la Noul Babilon. Ruga
mea umilă a fost să nu fim niciodată nevoiţi să folosim aceste arme.
Totuşi, consilierii mei înţelepţi m-au sfătuit să dispun amplasarea
unor depozite cu arme superioare în diverse locaţii strategice din
lume. Mărturisesc că am făcut aceasta împotriva voinţei mele, însă
viziunea mea optimista în ceea ce priveşte natura umană s-a
dovedit a fi greşită. Mă bucur că am reuşit să mă las convins să
păstrez aceste arme în scopul utilizării imediate. Nu mi-am putut
imagina niciodată că voi fi pus în delicata postură de a folosi aceste
resurse împotriva inamicilor. Presupun că aţi aflat deja că doi foşti
membri ai consiliului executiv al Comunităţii Globale au conspirat
să se revolte împotriva administraţiei conduse de mine, iar un altul
le-a permis forţelor de ordine din această regiune să le urmeze
exemplul. Aceste forţe sunt conduse de către Gerald Fitzhugh,
fostul preşedinte al Statelor Unite ale Americii de Nord, şi sunt
dotate cu armament păstrat în secret, provenind din Comunitatea
Statelor Marii Britanii şi din fostul stat suveran Egipt. Deşi nu ar
trebui să fiu silit să îmi apăr reputaţia de pacifist, sunt deosebit de
bucuros să vă informez că am răspuns atacurilor în forţă în mod
eficient. Armamentul care a fost folosit în spaţiul Comunităţii
Globale a fost utilizat în exclusivitate împotriva locurilor unde se
adăposteau rebelii militari. Vă asigur că victimele civile şi
distrugerea oraşelor populate din America de Nord şi din lume au
fost rezultatul acţiunilor de revoltă. Forţele Comunităţii Globale nu
intenţionează să continue defensiva. Vom răspunde numai atunci
când va fi cazul şi ne rugăm ca inamicii noştri să înţeleagă că nu au
sorţi de izbândă. Aceştia nu vor reuşi să învingă, ci vor fi nimiciţi.
Ştiu că în timpul unei astfel de conflagraţii mondiale mulţi dintre
noi trăiesc cu frică şi în suferinţă.
Vă asigur că sufăr alături de dumneavoastră, însă frica mea a
fost înlocuită de credinţa că majoritatea membrilor comunităţii
globale luptă împreună, cu trupul şi cu sufletul, împotriva
duşmanilor păcii. De îndată ce mă voi afla în siguranţă, mă voi
adresa dumneavoastră prin intermediul televiziunii prin satelit şi al
Internetului. Voi reveni în mod periodic cu comunicate, astfel încât
să fiţi la curent cu privire la evoluţia evenimentelor şi să vă
convingeţi că depunem eforturi deosebite în vederea reconstruirii
lumii. Puteţi fi siguri că o dată cu refacerea şi reorganizarea, ne vom
bucura de cea mai mare prosperitate cunoscută pe pământ.
Dorinţa mea este să cooperăm pentru atingerea acestui scop
comun.
În timp ce asistenţii lui Carpathia şi ambasadorii îl aprobau,
dând din cap şi îl aplaudau, Rayford îi aruncă o privire Amandei şi
închise uşa de la carlingă.

Maşina Vernei Zee era un automobil vechi, de provenienţă

străină, cu patru cilindri şi cutie de viteză automată. Maşina
trosnea din toate încheieturile, iar portierele nu se închideau etanş.
Într-un cuvânt, era o rablă. Buck se hotărî să îi testeze limitele şi să
o despăgubească pe Verna mai târziu, dacă ar fi fost cazul, aşa că
merse cu viteză până la Şoseaua Kennedy, apoi se îndreptă spre
intersecţia de la Edens, încercând să îşi dea seama cât de departe
ar fi putut ajunge Chloe după plecarea de la hotel înaintând prin
traficul greoi, prin care de-abia se mai putea circula acum.
Ceea ce nu ştia Buck era dacă Chloe alesese varianta Lake Shore
Drive, numită LSD de către localnici, sau Şoseaua Kennedy. Acesta
era drumul ei preferat, însă întrebarea lui se dovedi în curând
inutilă. Oraşul Chicago fusese cuprins de flăcări, iar majoritatea
şoferilor care conduceau pe ambele sensuri ale Şoselei Kennedy
stăteau pe marginea drumului, creând astfel un culoar spre
dezastru. Buck ar fi dat orice să se afle la volanului Range
Roverului în acel moment.
Forţând la maximum rabla Vernei ca să ajungă pe banda de
urgenţă, Buck observă că nu era singurul. Regulile de circulaţie şi
politeţea fuseseră uitate într-un astfel de moment, iar traficul se
desfăşura atât pe carosabil cât şi în afara lui. Nu avea de ales. Buck
nu ştia dacă îi fusese scris să supravieţuiască celor şapte ani ai
perioadei Pătimirilor şi nu putea găsi decât un singur motiv
întemeiat pentru care ar fi meritat să îşi dea viaţa, în afară de cel de
a încerca să o salveze pe iubirea vieţii lui.
Din momentul în care devenise credincios, Buck se gândise să îşi
jertfească viaţa pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Credea că oricare ar
fi fost motivul morţii lui Bruce, acesta devenise un martir al cauzei
divine. Faptul că îşi risca viaţa la volan nu ar fi fost un gest la fel de
altruist precum cel al lui Bruce, însă ştia un singur lucru: nici
Chloe nu ar fi ezitat să facă asta dacă ar fi fost în locul lui.
Cele mai mari blocaje erau la trecerea peste poduri, acolo unde
benzile de urgenţă se terminau, iar cei care luptau să iasă din
aglomeraţie trebuiau să îşi aştepte rândul pentru a trece.
Automobiliştii furioşi încercau, pe bună dreptate, să le blocheze
calea. Buck nu îi putea învinovăţi deoarece şi el ar fi procedat la fel
dacă s-ar fi aflat în situaţia lor.
Buck introdusese numărul telefonului din Range Rover în
memoria mobilului şi continua să îl formeze ori de câte ori avea
ocazia. De fiecare dată când auzea mesajul: „Abonatul pe care aţi
încercat să îl contactaţi…”, închidea şi încerca din nou.

Cu puţin înainte de a începe procedurile premergătoare

aterizării, Rayford se sfătui cu Amanda.
— Voi deschide uşa aceea astfel încât să te poţi da jos din avion
cât mai repede cu putinţă, spuse el. Nu am de gând să aştept
verificările de după aterizare. Nu uita, este absolut necesar ca
avionul tău să decoleze înainte de a ne ridica de la sol.
— Dar de ce, Ray?
— Ai încredere în mine, Amanda. Ştii că îţi vreau binele.
Sună-mă pe mobil de îndată ce vei putea şi spune-mi dacă Chloe şi
Buck sunt bine.

Buck părăsi autostrada şi merse pe străzile laterale mai mult de

o oră, până când ajunse la Evanston. Ajungând în dreptul lui
Sheridan Road, pe malul lacului, Buck văzu că aceasta era
baricadată, dar nu păzită. Se părea că poliţiştii şi personalul
medical de urgenţă erau ocupaţi. Buck se gândi să forţeze una
dintre baricade, însă nu dorea să-i strice maşina Vernei, aşa că ieşi
şi mută bariera suficient de mult pentru a putea trece. Chiar când
se îndepărta, dintr-un apartament se auzi vocea cuiva:
— Hei! Ce faci acolo?
Buck privi în sus şi îi făcu semn cu mâna persoanei de la geam.
— Sunt din partea presei! îi strigă el.
— Bine atunci! Poţi să treci!
Pentru a părea cât mai credibil, Buck ieşi din nou din maşină şi
se întoarse pentru a pune bariera la loc. El văzu obişnuitele patrule
de poliţie cu girofarurile aprinse şi câţiva oameni în uniformă care
păzeau străzile laterale. Buck îşi aprinse luminile de avarie şi îşi
continuă drumul. Nimeni nu îl opri. Nimeni nu îl trase pe dreapta.
Nimeni nu părea a fi interesat de prezenţa lui acolo. Buck fu de
părere că poliţiştii presupuseseră că totul era în ordine de vreme ce
reuşise să pătrundă într-o zonă restricţionată, iar acum se deplasa
cu atâta siguranţă de sine. Nu îşi putu crede ochilor văzând cât de
relaxat era traficul, o dată ce accesul pe arterele care duceau spre
Sheridan Road fusese interzis. Problema lui era acum ce avea să
găsească pe Lake Shore Drive.

Rayford se simţi mai mult decât frustrat când ateriză cu avionul

Condor 216 pe aeroportul din San Francisco şi se îndreptă încet
spre un terminal privat. Acolo trebui să aştepte, împovărat de
indezirabila misiune de a-l transporta pe Antihristul însuşi oriunde
în lume şi-ar fi dorit. Carpathia tocmai minţise cu neruşinare cea
mai mare audienţă care ascultase vreodată o transmisiune radio.
Rayford ştia cu certitudine că puţin timp după decolarea lor spre
Noul Babilon, San Francisco avea să devină ţinta atacurilor
aeriene, la fel ca şi oraşul Chicago. Aveau să moară oameni.
Comerţul şi industria aveau să se prăbuşească. Reţelele de
transport, printre care şi aeroportul pe care se aflau în acel
moment, aveau să fie distruse. Prioritatea lui Rayford era ca
Amanda să coboare de la bordul acelui avion şi să plece spre
Chicago. Rayford nu mai avu răbdare să ajungă la terminal, ci
deschise singur uşa avionului şi coborî scara telescopică pe pistă,
apoi îi făcu semn Amandei să se grăbească. Carpathia îşi luă
rămas-bun în timp ce aceasta trecu în fugă pe lângă el, iar Rayford
se bucură atunci când văzu că ea de-abia îi mulţumi şi îşi continuă
drumul. Membrii personalului aflat la sol îi făcură semne lui
Rayford şi încercară să îl convingă să ridice scara. Acesta le strigă:
 — Avem un pasager care trebuie să prindă o cursă de legătură!
Rayford o îmbrăţişă pe Amanda şi îi şopti:
— Am luat legătura cu turnul de control. La capătul acestui
coridor se află poarta de îmbarcare pentru o cursă de Milwaukee
care pleacă peste mai puţin de douăzeci de minute. Fă tot posibilul
ca să ajungi la bordul avionului.
El o sărută pe Amanda, iar aceasta coborî scările în fugă.
Rayford văzu cum personalul de la sol aştepta ca el să tragă
scara înapoi pentru a fixa coridorul mobil. Nu reuşi să găsească un
motiv pentru care să mai amâne operaţiunea, aşadar, îi ignoră pur
şi simplu, se întoarse în carlingă şi începu verificările de după
aterizare.
— Ce se întâmplă? îl întrebă copilotul său. Vreau să fiu înlocuit
cât mai curând posibil.
„Dacă ai şti ce te aşteaptă!” îşi spuse Rayford în gând.
— Unde pleci în noaptea asta?
— De ce vă interesează? îi răspunse tânărul.
Rayford ridică din umeri. Se simţea neajutorat. Nu îi putea salva
pe toţi. Oare putea salva pe cineva? Unul dintre asistenţii lui
Carpathia îşi vârî capul pe uşă:
— Căpitane Steele, sunteţi chemat de către personalul de la sol.
— Imediat, domnule! Vor trebui să aştepte până când voi
termina verificările de după aterizare. Vă daţi seama că
responsabilităţile noastre au crescut simţitor şi trebuie să ne
asigurăm că toate sunt în ordine, înainte de a ne aventura într-o
cursă peste Oceanul Pacific.
— Ei, bine, McCullum aşteaptă să urce la bord împreună cu un
întreg echipaj. Am dori să beneficiem de unele servicii.
Rayford încercă să pară vesel:
— Siguranţa înainte de toate.
— Bine atunci, grăbiţi-vă!
În timp ce secundul său verifica lista procedurilor pentru a doua
oară, Rayford luă legătura cu turnul de control, pentru a afla ce se
întâmpla cu zborul spre Milwaukee.
— Va avea o întârziere de douăzeci de minute, Condor 216.
Aceasta nu va afecta orarul cursei voastre.
„Ba da”, îşi spuse Rayford în sine.
Rayford intră în cabina pasagerilor:
— Îmi cer scuze, domnule, însă domnul Fortunato nu ar trebui
să ne însoţească pe parcursul următorului zbor?
 — Aveţi dreptate, interveni un asistent. A plecat de la Dallas în
urmă cu o jumătate de oră, aşadar, nu cred că va întârzia prea
mult.
„Ba va întârzia cu ajutorul meu.”

Buck ajunse, în sfârşit, în faţa unui obstacol inevitabil. Trecuse

de câteva curbe şi nu putuse să evite bariera de la intersecţia
Sheridan Road cu Lake Shore Drive. Cât timp se aflase pe Drive,
Buck văzuse maşini în afara carosabilului, vehicule ale echipelor de
intervenţii cu girofarurile aprinse şi ale căror echipaje încercau să îl
oprească, fluturând din steguleţe. Apăsase pedala de acceleraţie la
maximum şi nimeni nu îndrăznise să îi stea în cale. Aproape toate
benzile de pe Drive fuseseră libere, însă Buck auzise oameni
strigându-i:
— Opreşte-te! Drumul este închis!
La radio anunţaseră că aglomeraţia din intersecţiile oraşului
blocase complet traficul. Într-unul dintre reportaje se spusese că
această situaţie se instalase încă din momentul primei explozii.
Buck îşi dorea să fi avut timp să verifice ieşirile de pe autostradă
care duceau spre plajă. Existau numeroase locuri prin care un
Range Rover ar fi putut părăsi autostrada sau în care ar fi putut fi
accidentat, poate chiar ascuns. În cazul în care Chloe şi-ar fi dat
seama că nu se poate ajunge de la hotel la Şoseaua Kennedy sau la
Eisenhower în scurt timp, ar fi putut-o lua pe LSD. Însă, când Buck
ajunse în dreptul ieşirii spre Michigan Avenue, care ducea spre
Hotelul The Drake, ar fi trebuit să facă moarte de om sau să aleagă
calea aerului pentru a-şi continua drumul. Baricada care bloca
accesul spre Lake Shore Drive şi ieşirea spre aceasta arătau ca un
decor din Mizerabilii. Vehicule de poliţie, ambulanţe, maşini de
pompieri, bariere de construcţii şi de trafic, precum şi lumini de
avertizare înţesaseră zona, însoţite de o numeroasă echipă de
intervenţie. Buck puse frână, iar roţile maşinii scrâşniră, apoi
vehiculul derapă şi alunecă pe o porţiune de câţiva metri, până
când pneul din dreapta din faţă explodă. Muncitorii încercară să se
dea din calea maşinii care scăpase de sub control.
Câteva persoane îl înjurară pe Buck, iar o femeie-poliţist avansă
cu arma aţintită spre el. Buck încercă să coboare din maşină, însă
aceasta îi spuse:
— Rămâi pe loc, amice!
Buck deschise geamul cu o mână, iar cu cealaltă îşi scoase
legitimaţia de jurnalist. Poliţista nici măcar nu se uită la ea. Vârî
pistolul pe geam şi i-l puse la tâmplă:
— Pune-ţi mâinile la vedere, ticălosule!
Femeia deschise portiera, iar Buck se dădu jos cu greu din
maşină, fără a-şi folosi mâinile. Poliţista îi ordonă să se întindă pe
asfalt, cu mâinile şi picioarele răsfirate.
Doi poliţişti se alăturară femeii şi îl percheziţionară pe Buck cu
meticulozitate:
— Ai arme, cuţite sau ace asupra ta?
Buck încercă să se apere:
— Nu, doar două rânduri de acte.
Poliţiştii scoaseră două portcarduri, unul din acestea conţinând
actele de identitate ale lui Buck, iar celelalte documentele pe
numele de Herb Katz.
— Aşadar, cine eşti şi cum stă treaba?
— Mă numesc Cameron Williams şi sunt redactorul-şef al
revistei Global Community Weekly. Lucrez sub subordonarea
directă a Potentatului. Actele false îmi facilitează accesul în ţările
mai puţin cooperante.
Un poliţist tânăr şi slab luă actele de identitate autentice ale lui
Buck din mâna poliţistei:
— Permite-mi să arunc o privire, spuse el pe un ton sarcastic. În
cazul în care eşti cu adevărat subordonatul lui Carpathia, atunci ar
trebui să ai permis de acces 2-A- hopa, cred că văd un permis de
acces 2-A aici.
Cei trei ofiţeri de poliţie se strânseră ca să privească neobişnuitul
act de identitate.
— Ştii, falsificarea unui permis de acces 2-A se pedepseşte cu
moartea…
— Da, ştiu.
— Având în vedere că reţeaua este încărcată, nu vom putea
verifica pe computer numărul de înmatriculare.
— Vă pot spune încă de pe acum, interveni Buck, că am
împrumutat acest vehicul de la o prietenă pe nume Zee. Puteţi
verifica aceasta înainte de a ridica maşina.
— Nu poţi lăsa maşina aici!
— Dar ce pot face cu ea? întrebă Buck. Este într-o stare jalnică,
are pană, iar în seara aceasta nu vom găsi pe nimeni care să o
repare.
— Nici în următoarele două săptămâni, după toate
probabilităţile, spuse unul dintre poliţişti. Aşadar, unde te grăbeai
în halul ăsta?
— Voiam să ajung la Hotelul The Drake.
— Dar unde ai fost tot timpul ăsta, amice? Nu asculţi ştirile?
Michigan Avenue a fost distrus aproape în întregime.
— A fost afectat şi The Drake?
— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu hotelul însă, după părerea mea,
nu cred că se află într-o stare formidabilă.
— Dacă urc dealul şi merg pe jos până la bulevard, o să mor din
cauza radiaţiilor radioactive?
— Soldaţii din Garda Naţională ne-au informat că nu s-au
înregistrat urme de radiaţii radioactive. Asta înseamnă că trupele
de ordine nu au folosit bombe nucleare, încercând să evite
pierderile de vieţi omeneşti pe cât de mult posibil. În orice caz, dacă
bombele acelea au fost nucleare, radiaţiile ar fi ajuns mult mai
departe de locul acesta.
— Destul de adevărat, spuse Buck. Pot pleca?
— Nu garantez că vei reuşi să treci de gărzile de pe Michigan
Avenue.
— Sunt dispus să încerc.
— Şansa ta o reprezintă permisul acela. Spre binele tău, sper că
este autentic.

Rayford nu mai putea să ţină pe loc echipa de la sol sau, cel

puţin, nu mai putea să o ignore. Ridică scara telescopică astfel
încât coridorul mobil să poată fi ataşat, însă nu o trase în interior
complet, pentru a întârzia această operaţiune. În loc să rămână pe
loc şi să privească, Rayford reveni în carlingă şi îşi găsi diverse
ocupaţii. „Nu vreau nici măcar să alimentez cu combustibil înainte
ca avionul Amandei să decoleze”, îşi spuse el în gând.
Trecu un sfert de oră până când copilotul temporar al lui Rayford
fu înlocuit cu cel obişnuit şi până când echipajul complet se instală
la bord. De fiecare dată când echipa de la sol îi transmitea că putea
începe alimentarea cu combustibil, Rayford le spunea că nu era
încă pregătit. În cele din urmă, un individ exasperat urlă în staţia
de emisie-recepţie:
— Ce anume te reţine acolo, şefule? Mi s-a spus că această
aeronavă este una specială şi că are nevoie de servicii rapide.
— Ai fost informat greşit. Acest avion este unul destinat
transportului de marfă şi este nou. Trebuie să ne acomodăm cu
comenzile şi, în plus, schimbăm echipajul. Pur şi simplu aveţi
răbdare. Nu ne mai contactaţi, vă vom contacta noi.
Rayford răsuflă uşurat peste douăzeci de minute, când află că
avionul Amandei se afla deja în drum spre Milwaukee. Acum putea
respecta toate procedurile, avionul putea fi alimentat cu
combustibil şi se puteau pregăti pentru lunga cursă peste Pacific.
— E un avion grozav, nu-i aşa? se miră McCullum în timp ce
inspecta carlinga.
— Da, e grozav, încuviinţă Rayford. Am avut o zi grea, Mac. Mi-ar
prinde bine un pui de somn de îndată ce vom porni.
— Chiar te rog, comandante. Din partea mea, poţi să dormi toată
noaptea. Vrei să vin în cabină şi să te trezesc pentru procedurile
premergătoare aterizării?
— Nu sunt sigur că e bine să părăsesc carlinga, îi răspunse
Rayford. Voi rămâne aici, pentru cazul în care vei avea nevoie de
mine.

Buck îşi dădu deodată seama că îşi asumase un risc enorm.

Verna Zee va înţelege în scurt timp că el, cel puţin la un moment
dat, fusese membru cu drepturi depline al Bisericii New Hope
Village. Buck fusese suficient de prudent încât să nu îşi asume un
rol de conducere acolo, să nu vorbească în public şi să nu se
apropie de mulţi oameni. Acum, unul dintre angajaţii lui – şi unul
dintre adversarii lui înverşunaţi de la locul de muncă – urma să afle
informaţii care l-ar fi putut distruge sau care i-ar fi putut aduce
chiar moartea.
Buck sună acasă la Loretta de pe telefonul mobil al Vernei.
— Loretta, spuse el, trebuie să vorbesc neapărat cu Verna.
— E destul de neliniştită acum, îi răspunse Loretta. Sper că te
rogi pentru fata asta.
— Mă voi ruga cu siguranţă, spuse Buck. Cum vă înţelegeţi?
— Destul de bine, având în vedere că nu ne cunoaştem de mult
timp. Tocmai îi spuneam povestea mea, după cum am presupus că
doreai să o fac.
Buck rămase tăcut. În cele din urmă, el adăugă:
— Vrei să mi-o dai la telefon, Loretta?
Aceasta făcu întocmai, iar Buck trecu direct la subiect:
— Verna, ai nevoie de o maşină nouă.
— O, nu! Cameron, ce s-a întâmplat?
— Am avut o pană, Verna, dar nu va fi posibil să o reparăm în
următoarele câteva zile şi nu cred că merită să te îngrijorezi pentru
soarta maşinii tale.
— Mulţumesc frumos!
— Ce-ai zice dacă ţi-aş lua o maşină mai bună?
— Nu aş zice nu, murmură ea.
— Îţi promit că o voi face. Acum, Verna, voi abandona vechea ta
maşina. Ai nevoie de ceva din ea?
— Nu mă pot gândi la nimic. În torpedo am o perie care îmi place
foarte mult.
— Verna!
— Pare a fi o rugăminte destul de lipsită de importanţă, având în
vedere situaţia de faţă.
— Nu ai niciun fel de documente, lucruri personale, bani pe care
să îi fi ascuns în maşină, niciun lucru de genul acesta?
— Nu. Fă ceea ce trebuie să faci. Ar fi bine să nu am necazuri din
acesta cauză.
— Le voi comunica autorităţilor că pot ridica această maşină
atunci când vor ajunge la ea şi că pot păstra ceea ce le vor da cei de
la fier vechi drept taxă pentru remorcare.
— Cameron, şopti Verna, femeia aceasta este destul de ciudată.
— Acum nu am timp de astfel de discuţii, Verna. Dă-i o şansă! E
drăguţă şi îţi oferă un adăpost.
— Nu, nu mă înţelegi. Nu am spus că nu este o persoană
drăguţă, ci mă refeream la faptul că are nişte idei cu adevărat
ciudate.
În timp ce Buck escalada o baricadă pentru a putea vedea
Michigan Avenue, îşi împlini promisiunea pe care i-o făcuse Lorettei
de a se ruga pentru Verna. El nu ştia exact pentru ce anume să se
roage. „Ori devine credincioasă, ori sunt un om mort”, îşi spuse el.
În timp ce se apropia de clădirile distruse de bombardament de
pe Michigan Avenue şi care continuau pe întregul Magnificent Mile,
Buck nu se putea gândi decât la experienţa pe care o trăise în Israel
atunci când Rusia atacase. El îşi aminti zgomotul asurzitor al
bombelor şi căldura ucigătoare a flăcărilor, însă în acel moment
Pământul Sfânt scăpase ca printr-o minune. Aici nu se întâmplase
nicio minune. Buck formă din nou ultimul număr apelat, uitând că
acesta fusese cel al Lorettei, şi nu cel al telefonului din Range
Rover.
Atunci când nu auzi începutul mesajului cu care deja se
obişnuise, Buck aşteptă cu sufletul la gură ca Chloe să ridice
receptorul. Loretta îi răspunse, iar Buck nu ştiu cum să reacţioneze
în primul moment.
— Alo? Mă aude cineva?
— Îmi cer scuze, Loretta, spuse el. Am format numărul tău din
greşeală.
— Mă bucur că ai sunat, Buck. Verna tocmai dorea să stea de
vorbă cu tine.
— Despre ce anume?
— O voi lăsa pe ea să îţi spună.
— Cameron, am sunat la birou. Acolo se mai află câteva
persoane care monitorizează evenimentele şi care au promis că vor
închide biroul atunci când îşi vor termina activitatea. Pe scurt, ai
primit câteva mesaje.
— De la Chloe?
— Nu, îmi pare rău. Unul era din partea doctorului Rosenzweig,
din Israel. Altul era din partea unui individ care s-a recomandat
drept socrul tău. În cele din urmă, te-a căutat o oarecare doamnă
White, care ţi-a transmis că va trebui să o iei de la Aeroportul
Mitchell, din Milwaukee, la miezul nopţii.
„Doamna White? îşi spuse Buck. Ingenios din partea Amandei să
nu arate cât de apropiată a devenit familia noastră.”
— Mulţumesc, Verna. Am înţeles.
— Cameron, cum ai de gând să ajungi în Milwaukee, dacă nu ai
maşină?
— Am câteva ore la dispoziţie pentru a găsi o soluţie. În
momentul de faţă mi se pare că mai e o veşnicie până atunci.
— Loretta s-a oferit să îmi pună la dispoziţie maşina ei, în cazul
în care voi fi dispusă să conduc, îl informă Verna.
— Sper că nu va fi nevoie, spuse Buck. Dar apreciez efortul. Te
voi anunţa dacă va fi cazul.
Buck nu se simţea ca un jurnalist aflat în faţa unui dezastru. El
ar fi trebuit să culeagă toate informaţiile, să le prelucreze, să le
pună întrebări celor care deţineau controlul. Însă nimeni nu
deţinea controlul. Toată lumea muncea. Iar lui Buck nu îi păsa că
ar fi putut transpune totul într-un articol. Revista la care lucra,
precum şi celelalte trusturi mass-media, era controlată, dacă nu
chiar deţinută, de Nicolae Carpathia. Oricât de mult ar fi încercat
să expună lucrurile în mod obiectiv, totul părea denaturat de
maestrul în arta disimulării. Partea cea mai proastă era că Nicolae
se pricepea la acest lucru. Bineînţeles, era normal să fie aşa.
Aceasta era natura sa. Lui Buck îi displăcea ideea că el însuşi era
folosit pentru a răspândi ideile mincinoase pe care lumea le aştepta
cu sufletul la gură.
Totuşi, acolo, în acel moment, pe Buck nu îl interesa nimic
altceva decât soarta lui Chloe. Gândul că ar putea s-o piardă îl
copleşi. Buck ştia că avea să o revadă la sfârşitul perioadei
Pătimirilor, însă ar mai fi avut, oare, puterea să trăiască fără ea?
Chloe devenise centrul universului lui, în jurul căruia gravitau
toate celelalte. În scurta perioadă cât fuseseră împreună, Chloe se
dovedise a-i depăşi toate aşteptările pe care le-ar fi putut avea de la
o soţie. Era adevărat că ei doi erau uniţi de un ideal comun, care îi
făcea să treacă peste amănunte insignifiante şi meschine care
păreau să îngreuneze viaţa altor cupluri. Buck simţise că ea nu
avea să devină vreodată maliţioasă sau cicălitoare. Era altruistă şi
iubitoare, avea încredere în el şi îl sprijinea în orice ar fi făcut. Buck
nu intenţiona să se oprească până când nu ar fi găsit-o şi nu avea
să creadă că era moartă până când nu ar fi ştiut acest lucru cu
certitudine.
Buck formă numărul telefonului din Range Rover. Oare de câte
ori încercase să o sune până acum? Ştia exact ce avea să urmeze.
Când sună ocupat, lui Buck începură să îi tremure genunchii. Oare
formase corect numărul? Trebui să închidă şi să formeze din nou ca
să evite să mai sune acasă la Loretta. Buck se opri în mijlocul
drumului, înconjurat de haos, şi, cu degete tremurătoare, formă
numărul, tastând cu atenţie fiecare cifră în parte, apoi duse
mobilul în dreptul urechii. „Abonatul pe care aţi încercat să îl
contactaţi…” Buck înjură şi strânse telefonul Vernei atât de tare,
încât crezu că avea să îl rupă. Făcu un pas şi ridică braţul ca şi cum
ar fi vrut să zdrobească aparatul de zidul unei clădiri, dar se opri la
timp şi nu dădu drumul telefonului, dându-şi seama că ar fi fost cel
mai stupid lucru pe care l-ar fi putut face vreodată. De îndată ce
auzi din nou mesajul acela blestemat scoase o înjurătură şi dădu
din cap. „Aşadar, vechile obiceiuri nu au dispărut cu desăvârșire.”
Buck era supărat pe sine. Cum putuse să formeze un număr
greşit în asemenea condiţii?
Deşi ştia că avea să audă din nou mesajul, care avea să îl
enerveze mai rău ca până atunci, Buck nu se putea abţine să nu
formeze numărul la nesfârşit. Acum suna ocupat! Oare se
conectase greşit? Să fi fost o glumă proastă a sorţii? Sau cineva,
undeva, încerca să folosească telefonul acela?
 Nu putea şti cu certitudine dacă era Chloe. Putea fi oricine
altcineva. Putea fi un membru al echipelor de intervenţie. Putea fi o
persoană care găsise Range Roverul avariat.
Nu, nu avea de gând să creadă aşa ceva. Chloe era în viaţă. Chloe
încerca să îl sune. Dar unde să-l caute? La biserică nu era nimeni.
Din câte ştia, nu se mai afla nimeni la biroul Global Community
Weekly. Oare Chloe ştia numărul de telefon al Lorettei? Era uşor de
aflat. Dilema lui era dacă ar trebui să sune în locurile în care Chloe
ar fi putut telefona sau să formeze în continuare numărul
telefonului din maşină, în speranţa că avea să îi răspundă între
apeluri.

Însoţitoarea principală de zbor bătu la uşa carlingii şi o deschise,

în timp ce Rayford înainta încet pe pistă.
— Domnule comandant, spuse ea, după ce acesta şi-a ridicat
casca de pe urechea dreaptă, încă nu s-au aşezat toţi pasagerii şi
nu şi-au pus centurile de siguranţă.
— Ei, bine, nu am de gând să opresc, îi răspunse el. Nu te poţi
descurca?
— Domnule, pasagerul recalcitrant este însuşi domnul
Carpathia.
— Nu am nicio autoritate asupra lui, spuse Rayford. Nici tu, de
altfel.
— Regulile Administraţiei Aviaţiei Statelor Federale cer ca…
— Dacă nu ai observat, tot ce este federal nu mai are nicio
însemnătate. Totul stă sub semnul globalizării. Iar Carpathia se
află deasupra globalizării. Dacă nu vrea să ia loc, poate sta în
picioare. Eu am făcut anunţul, iar tu instructajul, nu-i aşa?
— Aşa este.
— Atunci du-te şi pune-ţi centura de siguranţă şi nu te mai
îngrijora în legătură cu soarta Potentatului.
— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule comandant. Însă dacă
acest avion este la fel de puternic precum un 757, nu mi-aş dori să
fiu în picioare când veţi accelera…
Rayford îşi puse căştile pe urechi şi se pregăti să alinieze avionul
în poziţia de decolare. În timp ce aştepta instrucțiunile turnului de
control, Rayford îşi strecură mâna stângă sub scaun şi apăsă
butonul secret. O persoană îl întreba pe Carpathia dacă nu dorea
să ia loc. Rayford era conştient de faptul că McCullum îl privea cu
curiozitate, de parcă ar fi auzit în căştile lui ceva, iar Rayford nu.
Rayford eliberă repede butonul interfonului şi îl auzi pe McCullum
spunându-i:
— Am primit permisiunea de a decola, comandante. Putem
pleca.
Rayford ar fi putut accelera treptat astfel încât avionul să atingă
viteza necesară decolării. Însă o decolare rapidă pica bine din când
în când, nu-i aşa? Rayford ambală motoarele, apoi înaintă pe pistă
cu o viteză atât de mare şi cu atâta putere, încât el şi McCullum
fură împinşi înapoi în scaune.
— Iuhu! strigă McCullum. Dă-i bătaie!
Rayford avea multe lucruri la care să se gândească şi, ţinând
cont de faptul că aceasta era doar a doua oară când decola la
bordul noului avion, ar fi trebuit să se concentreze la ce avea de
făcut în acel moment, însă nu rezistă să nu apese din nou butonul
secret şi să afle ce se întâmplase cu Carpathia. Şi-l imagină pe
Carpathia rostogolindu-se până în spatele avionului şi îşi dori ca
avionul să fi avut o uşă în spate pe care să o fi putut deschide din
carlingă.
— Vai de mine! auzi el o voce. Aţi păţit ceva, domnule Carpathia?
Rayford auzi nişte zgomote, ca şi cum ceilalţi ar fi încercat să îşi
dea jos centurile de siguranţă pentru a-l ajuta pe Carpathia, însă
avionul încă mai rula cu viteză pe pistă, aşadar, rămăseseră ţintuiţi
în scaune de forţa centrifugă.
— Sunt bine, insista Carpathia. E numai vina mea. Totul va fi
bine.
Rayford apăsă butonul şi se concentră asupra decolării. În sinea
sa, el spera ca Nicolae să se fi aplecat peste speteaza unui scaun în
momentul mişcării iniţiale. Această poziţie l-ar fi făcut să se dea
peste cap şi aproape să facă un salt în aer. „Probabil a fost unica
mea şansă de a face puţină dreptate”, îşi spuse Rayford.

Deşi prezenţa lui Buck nu atrase atenţia nimănui, el continuă

să-şi dorească să nu fie observat. Se făcu nevăzut după un colţ şi
rămase în umbră, formând în continuare numărul astfel încât să
nu treacă nicio secundă între apeluri, în cazul în care Chloe ar fi
fost cea care folosea telefonul din maşină. La un moment dat, în
răstimpul în care auzi tonul de ocupat, închise şi, înainte să apuce
să formeze numărul din nou, telefonul lui sună.
— Alo! Chloe? strigă Buck înainte să accepte apelul.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât aproape scăpă telefonul.
Buck apăsă pe buton şi strigă:
— Chloe?
— Nu, Cameron, sunt Verna. Dar tocmai am aflat de la birou că
Chloe a încercat să te sune.
— I-a dat cineva numărul telefonului tău mobil?
— Nu. Nu ştiau că ai telefonul meu.
— Tocmai încercam să o sun, Verna. Sună ocupat.
— Încearcă în continuare, Cameron. Nu a spus unde se află sau
în ce stare este, însă cel puţin acum ştii că e în viaţă.
— Slavă Domnului pentru asta!

Buck ar fi vrut să sară în sus de bucurie sau să strige, sau să

alerge undeva, însă nu ştia unde să se ducă. Vestea că Chloe trăia
era cea mai bună veste pe care o primise vreodată, însă acum dorea
să facă ceva în această privinţă. Continuă să formeze numărul, însă
telefonul suna mereu ocupat.
Deodată, telefonul lui sună din nou.
— Chloe!
— Nu, îmi pare rău, Cameron, tot eu sunt, Verna.
— Verna, te rog! încerc să vorbesc cu Chloe!
— Calmează-te, flăcăule! A sunat din nou la birou. Acum,
ascultă-mă! Unde te afli acum şi pe unde ai mai fost?
— Sunt pe Michigan Avenue, în apropiere de Water Tower Place
sau, mai degrabă, de ceea ce a mai rămas din el.
— Cum ai ajuns acolo?
— Am venit pe Sheridan, apoi am mers pe Lake Shore Drive.
— Bine, spuse Verna. Chloe a spus cuiva de la birou că se află pe
cealaltă parte a lui Lake Shore Drive.
— Pe cealaltă parte?
— Asta e tot ce ştiu, Cameron. Va trebui să te uiţi în afara
carosabilului, pe marginea lacului, în orice altă parte care ar putea
fi în apropiere de Lake Shore Drive.
Buck deja se îndrepta în acea direcţie, în timp ce vorbea la
telefon:
— Nu înţeleg cum ar fi putut ajunge pe marginea lacului, de
vreme ce se îndrepta spre sud, pe LSD.
— Nici eu nu pot să îmi dau seama, spuse Verna. Poate spera că
va putea ocoli toate zonele aglomerate îndreptându-se în direcţia
aceea, a văzut că nu putea şi s-a întors.
— Spune-le celor care vor vorbi cu ea că ar trebui să nu mai
folosească telefonul ca să pot lua legătura cu ea. Va trebui să îmi
spună cum să ajung la ea, dacă va fi cu putinţă.

Toate îndoielile lui Rayford în legătură cu puterea incredibilă şi

diabolică a lui Nicolae Carpathia fură spulberate la scurt timp după
ce avionul Condor 216 se ridică de la sol, părăsind Aeroportul
Internaţional din San Francisco.
Îl auzi prin interfonul secret pe unul dintre asistenţii lui
Carpathia întrebându-l:
— Acum, domnule, ce facem cu oraşul San Francisco?
— Declanşaţi atacul, şopti acesta.
Asistentul, în mod evident, vorbind la telefon, spuse:
— Avem permisiunea.
— Priveşte prin hubloul de pe partea aceea, spuse Carpathia,
vădit exaltat. Uită-te!
Rayford fu tentat să întoarcă avionul ca să privească şi el, însă ar
fi dorit să uite imaginile pe care le-ar fi putut vedea, mai degrabă
decât să îi rămână întipărite în memorie. El şi McCullum se uitară
unul la celălalt în timp ce auzeau în căşti ţipetele disperate ale celor
aflaţi în turnul de control.
— SOS! SOS! Suntem atacaţi pe cale aeriană!
Loviturile întrerupseră transmisia, însă Rayford ştia că bombele
puteau distruge cu uşurinţă turnul de control, ca să nu mai vorbim
de restul aeroportului şi de zona din imediata apropiere.
Rayford nu ştia cât timp avea să mai suporte rolul de pilot
personal al diavolului.
Buck era într-o formă fizică destul de bună pentru o persoană de
treizeci de ani, însă acum îl dureau încheieturile şi de abia mai
putea respira, în timp ce alerga spre Chicago Avenue şi se îndrepta
spre est, către lac. Oare cât de departe mersese Chloe spre sud
înainte de a întoarce? Fusese cumva nevoită să se întoarcă, altfel
cum se putea explica faptul că părăsise şoseaua şi ajunsese pe
partea cealaltă?
În cele din urmă, când ajunse la şosea, Buck văzu că era goală.
Ştia că drumul fusese închis în dreptul intersecţiei spre Michigan
Avenue, în nord. De asemenea, şoseaua fusese blocată şi în sud.
De-abia trăgându-şi răsuflarea, Buck sări peste gardul de
protecţie, alergă până în mijlocul porţiunii dintre benzi, auzind
luminile semaforului schimbându-se, apoi ieşi pe cealaltă parte a
şoselei. Se îndreptă spre sud, conştient de faptul că Chloe era în
viaţă, dar neştiind unde anume să o găsească. Acum, presupunând
că ea nu fusese grav rănită, se punea problema dacă însemnările
personale ale lui Bruce – sau, mai rău, computerul acestuia – nu
căzuseră în mâinile unei persoane rău intenţionate. În mod sigur,
unele fragmente se refereau explicit la faptul că Nicolae Carpathia
era Antihristul.
Buck nu ştia cum de mai putea merge, însă continua să alerge,
formând în continuare numărul telefonului din maşină şi
ţinându-şi mobilul în dreptul urechii în timp ce se mişca. Când nu
mai putu înainta, Buck se prăbuşi pe nisip şi se sprijini de gardul
de protecţie, trăgându-şi răsuflarea. În cele din urmă, Chloe
răspunse.
Deoarece nu se gândise la ce anume să îi spună, Buck o întrebă
numai lucrurile esenţiale:
— Ai păţit ceva? Eşti rănită? Unde te afli?
Nu îi spusese că o iubea sau că fusese speriat de moarte în
legătură cu soarta ei sau că era bucuros că se afla în viaţă. Buck
presupuse că ea nu se aştepta să audă toate astea, cel puţin nu în
acel moment.
Chloe avea o voce slăbită:
— Buck, spuse ea, unde eşti?
— Pe Lake Shore Drive, la sud de Chicago Avenue.
— Mulţumesc lui Dumnezeu! îi răspunse ea. Cred că mai ai de
mers încă o milă.
— Eşti rănită?
— Mi-e teamă că da, Buck, spuse ea. Nu ştiu cât timp am fost
inconştientă. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns aici.
— Unde anume?
Buck se ridicase şi începuse să meargă repede. Nu mai putea
alerga, deşi îi era teamă că Chloe ar fi putut sângera sau s-ar fi aflat
în stare de şoc.
— Mă aflu în cel mai ciudat loc cu putinţă, spuse ea, iar Buck
simţi că o pierde.
Ştia că ea mai era încă în maşină, deoarece telefonul nu putea fi
demontat.
— S-a umflat air bag-ul, adăugă ea.
— Maşina este în stare de funcţionare?
— Nu ştiu, Buck.
 — Chloe, va trebui să îmi spui după ce anume să mă uit. Eşti în
afara carosabilului? Ai reuşit să scapi de poliţistul acela?
— Buck, se pare că Range Roverul e blocat între un copac şi un
parapet din beton.
— Ce?
— Mergeam cu o viteză de o sută de kilometri pe oră, spuse ea, şi
mi s-a părut că văd o rampă de ieşire. Am virat spre aceasta şi în
acel moment a explodat o bombă.
— O bombă?
— Da, Buck, cu siguranţă ai aflat că a explodat o bombă în
Chicago.
„O bombă? îşi spuse Buck. Poate că e mai bine că a fost
inconştientă în timpul exploziilor celorlalte bombe.”
— În orice caz, am văzut o maşină de poliţie trecând pe lângă
mine. Poate că nu mă căutau pe mine. Traficul de pe Lake Shore
Drive s-a oprit atunci când au văzut şi au auzit explozia, iar
poliţistul s-a ciocnit de o altă maşină. Sper că nu a păţit nimic. Sper
că nu va muri. Mă voi simţi vinovată.
— Aşadar, ce ţi s-a întâmplat, Chloe?
— Ei, bine, cred că rampa aceea de ieşire nu era cu adevărat o
ieşire de pe şosea. Nu am mai apucat să frânez, însă am luat
piciorul de pe acceleraţie. Range Roverul s-a aflat în aer timp de
câteva secunde. Cred că am zburat câţiva metri. În apropiere de
locul în care sunt se află o pantă, iar maşina a aterizat pe vârfurile
unor copaci şi s-a întors pe o parte. Nu îmi amintesc decât că m-am
trezit şi că eram singură aici.
— Unde?
Buck era exasperat, însă nu putea să o învinovăţească pe Chloe
că nu putea fi mai explicită.
— Nu m-a văzut nimeni, Buck, îi răspunse ea cu o voce pierdută.
Cred că mi s-au stins farurile. Sunt blocată pe scaunul şoferului,
prinsă cu centura de siguranţă. Pot să ajung la oglinda
retrovizoare, însă nu am putut vedea decât că traficul a continuat o
vreme până când a devenit inexistent. Nu am văzut lumini de
avertizare, nimic altceva.
— Nu se află nimeni în preajma ta?
— Nu văd pe nimeni. A trebuit să opresc motorul, iar apoi să îl
pornesc din nou ca să pot folosi telefonul. Tocmai mă rugam să vii
să mă salvezi, Buck!
Vocea lui Chloe deveni din ce în ce mai slabă, de parcă era pe
punctul de a adormi.
— Chloe, te rog să rămâi la telefon. Nu vorbi, ţine telefonul
deschis, astfel încât să fiu sigur că nu trec pe lângă tine.
Singurele lumini pe care Buck le putea zări erau cele de
avertizare, aflate undeva, în depărtare, spre centrul oraşului,
câteva focuri care ardeau ici şi colo, precum şi luminiţele plăpânde
ale ambarcaţiilor de pe lac. Lake Shore Drive fusese cuprinsă de
întuneric. Iluminatul stradal nu funcţiona la nord de locul în care
se afla semaforul. Buck ajunse în dreptul unei curbe şi scrută
întunericul. În lumina slabă a lunii, lui Buck i se păru că zăreşte o
porţiune distrusă din gardul de protecţie, câţiva copaci şi un
parapet din beton la fel ca aceia care formau pasaje de trecere spre
plajă. El înaintă cu precauţie şi se opri pentru a cerceta locul care
se afla la aproximativ două sute de metri faţă de el.
— Chloe? spuse el în receptor.
Nu primi niciun răspuns.
— Chloe? Eşti acolo?
Auzi un oftat:
— Sunt aici, Buck. Însă nu mă simt prea bine.
— Poţi să aprinzi farurile?
— Voi încerca.
— Te rog! Ai grijă să nu te loveşti!
— Voi încerca să mă ridic ţinându-mă de volan.
Buck o auzi gemând de durere. Deodată, în depărtare, Buck văzu
fascicolul difuz, în plan vertical, care lumina nisipul.
— Te văd, Chloe! Rezistă!

Rayford presupuse că McCullum avea impresia că doarme. Se

întinsese pe scaunul pilotului, cu bărbia în piept, respirând
regulat, însă căştile încă mai funcţionau, iar butonul secret fusese
acţionat. Carpathia vorbea acum cu voce joasă, crezând că
secretele sale nu aveau să fie auzite de niciunul dintre membrii
echipajului.
— Eram atât de optimist şi aveam atâtea idei, spuse Potentatul,
încât nu puteam sta locului. Sper că nu am nicio vânătaie care să
dovedească toate acestea.
Lacheii lui Carpathia izbucniră în râs.
„Nimic nu este mai amuzant decât o glumă de-a şefului”, îşi
spuse Rayford.
— Avem atât de multe de discutat, atât de multe de făcut,
continuă Carpathia. Atunci când compatrioţii noştri ni se vor
alătura la Baghdad, vom trece la fapte.
Distrugerea aeroportului din San Francisco şi a întregii zone a
golfului deja ajunseseră subiecte de ştiri. Rayford putea citi frică în
ochii lui McCullum. Poate că acesta s-ar fi simţit mult mai bine
dacă ar fi ştiut că şeful său suprem, Nicolae Carpathia, îşi
adjudecase rolul de a controla totul în următorii câţiva ani.
Deodată, Rayford auzi vocea inconfundabilă a lui Leon
Fortunato.
— Domnule Carpathia, şopti acesta, va trebui să îi înlocuim pe
Hernandez, Halliday şi pe logodnica dumneavoastră, nu-i aşa?
Rayford se ridică. Oare era putinţă? Deja îi eliminaseră pe cei
trei? De ce tocmai pe Hattie Durham? El se simţea responsabil
pentru că fosta lui însoţitoare de zbor era acum nu numai angajata
lui Carpathia, ci şi iubita acestuia şi viitoarea mamă a copilului lui.
Aşadar, Carpathia nu intenţiona să se căsătorească cu ea? Nu
dorea să aibă un copil? Hattie îşi jucase rolul atât de bine în faţa lui
Rayford şi a Amandei atunci când le dăduse marea veste!
Carpathia chicoti:
— Vă rog să nu o includeţi pe domnişoara Durham în categoria
răposaţilor noştri amici. De Hernandez ne puteam dispensa.
Halliday a reprezentat o necesitate temporară. Haideţi să îl
înlocuim pe Hernandez şi să nu ne facem griji în privinţa înlocuirii
lui Halliday. Acesta a servit unui scop. Unicul motiv pentru care
v-am cerut să o înlocuiţi pe Hattie este faptul că a fost copleşită de
atribuţii. Ştiam că pregătirea ei era destul de precară atunci când
am adus-o în echipă. Aveam nevoie de o asistentă personală şi,
bineînţeles, am vrut-o pe ea. Însă voi folosi sarcina ei drept pretext
pentru a o îndepărta.
— Vreţi să mă ocup eu de asta? îi propuse Fortunato.
— O voi anunţa eu însumi, dacă la asta te referi, spuse
Carpathia. Aş dori să te ocupi de alcătuirea unei alte echipe de
asistenţi.
Rayford de-abia se putea stăpâni, dar nu dorea ca McCullum să
bănuiască ceva. Nimeni nu trebuia să afle că el putea asculta
aceste discuţii, însă acum auzea lucruri pe care nu şi-ar fi dorit să
le audă vreodată. Poate că exista un avantaj în a cunoaşte toate
aceste amănunte şi poate că informaţiile ar fi putut fi de folos
Armatei Pătimirilor. Însă viaţa devenise atât de meschină, încât
timp de câteva ore pierduse o nouă cunoştință, pe Hernandez, şi un
vechi prieten şi mentor, pe Earl Halliday. Rayford îi promisese lui
Earl că avea să ţină legătura cu soţia acestuia în cazul în care i s-ar
fi întâmplat ceva. Situaţia aceasta nu îl încânta.
Rayford închise interfonul, apoi apăsă pe butonul care îi
permitea secundului său să îl audă în căşti.
— Cred că mă voi duce să mă odihnesc în cabina mea, îl anunţă
el.
McCullum dădu din cap, iar Rayford ieşi din carlingă şi intră în
cabina lui mult mai luxoasă decât cea din Global Community One.
Îşi scoase pantofii şi se întinse pe spate. Se gândi la Earl, apoi la
Amanda, la Chloe şi la Buck şi începu să se îngrijoreze. Totul
începuse cu pierderea lui Bruce. Rayford se întoarse pe o parte, îşi
acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă. Oare câţi apropiaţi avea
să piardă numai în acea zi?

Range Roverul se afla între trunchiul şi ramurile de jos ale unui

copac impunător şi parapetul din beton.
— Stinge farurile, scumpa mea! strigă Buck. Ar fi bine să nu
atragem atenţia în momentul de faţă.
Roţile maşinii aproape că se sprijineau de zid, iar Buck era uimit
de faptul că arborele putea susţine o greutate atât de mare. Buck
trebui să se caţăre în copac pentru a privi pe geamul din dreptul
şoferului.
— Poţi să ajungi la contact? întrebă el.
— Da, a trebuit să opresc motorul pentru că roţile se învârteau
pe zid.
— Întoarce cheia în contact pe jumătate şi deschide geamul ca să
te pot ajuta.
Chloe stătea atârnată de centura de siguranţă:
— Nu sunt convinsă că pot deschide geamul din poziţia în care
mă aflu.
— Poţi să îţi desfaci centura de siguranţă fără să te răneşti?
— Voi încerca, Buck, însă mă doare peste tot. Nu ştiu dacă
mi-am rupt vreun os sau nu.
— Încearcă să îţi faci curaj cât de cât şi să te eliberezi. Apoi vei
putea să te sprijini de geamul din dreptul pasagerului şi să îl
deschizi.
Însă Chloe se încurcase în centura de siguranţă şi nu reuşi decât
să se răsucească şi să întoarcă pe jumătate cheia în contact. Ea îşi
folosi mâna dreaptă ca să ajungă la butonul care deschidea
geamul. Când geamul se deschise, Buck se întinse pentru a o ridica
cu ambele mâini.
— Mi-am făcut atâtea griji pentru tine! spuse el.
— Şi eu mi-am făcut griji pentru mine, îi răspunse Chloe. Cred
că m-am lovit cel mai tare pe partea stângă. Cred că mi-am rupt
glezna, mi-am luxat încheietura şi mă dor genunchiul şi umărul
stâng.
— Mi se pare firesc, după cum stau lucrurile, spuse Buck. Te
doare dacă te ţin în aşa fel încât să te poţi sprijini cu piciorul teafăr
de geamul din dreapta?
Buck se lungi pe caroseria Range Roverului răsturnat şi se
întinse ca să îşi strecoare antebraţul sub braţul drept al lui Chloe şi
să o apuce de talie cu cealaltă mână. El o ridică în timp ce Chloe îşi
desfăcu centura de siguranţă. Era atât de uşoară însă, neavând un
punct de sprijin şi neputând să se ţină de nimic, de-abia reuşi să
nu o scape. Chloe îşi scoase picioarele de sub bord şi se lăsă pe ele
cu precauţie, apoi şi le propti de portiera din dreptul pasagerului,
iar capul i se afla lângă volan.
— Sângerezi?
— Nu cred.
— Sper că nu ai hemoragie internă.
— Buck, sunt convinsă că aş fi murit de mult dacă aş fi avut
hemoragie internă.
— Aşadar, nu o să te rănesc şi mai tare dacă o să încerc să te scot
de acolo?
— Vreau neapărat să ies de aici, Buck. Nu poţi să deschizi
portiera şi să mă ajuţi să mă caţăr?
— Mai întâi trebuie să îţi pun o întrebare. Aşa o să se desfăşoare
viaţa noastră de cuplu de acum încolo? Eu îţi voi cumpăra maşini
scumpe, iar tu le vei distruge în prima zi la volan?
— În mod normal, mi s-ar părea amuzant…
— Îmi cer scuze.
Buck o sfătui pe Chloe să-şi folosească piciorul zdravăn pe post
de pivot şi să împingă cu mâna dreaptă în timp ce el deschidea
portiera. Partea inferioară a acesteia zgârie zidul de beton, iar Buck
se miră de faptul că vehiculul nu suferise nicio altă pagubă, cel
puţin din câte putea vedea în lumina slabă.
— Ar trebui să fie o lanternă în torpedo, spuse el.
Chloe i-o dădu, iar Buck inspectă maşina la lumina acesteia.
Cauciucurile încă mai erau bune. Bara de protecţie din faţă fusese
uşor îndoită, însă nu părea în stare gravă. Buck stinse lanterna şi o
puse în buzunar. Gemând şi văitându-se, Chloe se căţără afară din
maşină, ajutată de Buck.
În timp ce amândoi şedeau pe aripa stângă a maşinii, Buck simţi
că maşina era pe cale de a-şi pierde echilibrul precar.
— Trebuie să ne dăm jos de aici, spuse el.
— Dă-mi lanterna pentru o secundă, îi răspunse Chloe. Ea o
aprinse şi se uită în jur. Ar fi mai uşor dacă am escalada parapetul,
sugeră ea.
— Ai dreptate, o aprobă Buck. Te descurci?
— Cred că da, spuse ea. Pot să fac orice dacă îmi propun.
— Mie îmi spui?
Chloe înaintă sărind într-un picior şi reuşi să se agaţe cu mâna
sănătoasă de marginea zidului, apoi îl rugă pe Buck să o împingă
astfel încât să treacă de cealaltă parte a parapetului. După ce luă
piciorul de pe caroseria maşinii, Range Roverul se mişcă suficient
de mult ca să se elibereze dintre ramurile îndoite ale copacului.
Copacul şi maşina se zgâlţâiră şi începură să se mişte.
— Buck! Fugi de acolo! O să fii strivit!
Buck era întins pe aripa care până atunci stătuse cu faţa în sus.
Acum, aceasta se apropia de parapet, iar cauciucurile începură să
scrâşnească şi să lase urme adânci în zidul de beton. Cu cât Buck
se mişca mai mult, cu atât maşina se apropia mai repede de perete,
iar el îşi dădu seama că trebuie să se îndepărteze de zid dacă dorea
să rămână în viaţă. Buck se agăţă de portbagajul de pe capota
Range Roverului şi se urcă pe aceasta. Ramurile care fuseseră
prinse sub automobil scăpară şi îl loviră peste cap, zgâriindu-l în
dreptul urechii. Maşina începuse să o ia la vale, ceea ce era bine
pentru Buck – cu condiţia să nu cadă şi el. Întâi se mişcă maşina,
apoi copacul, apoi amândouă deodată. Buck presupuse că Range
Roverul, odată eliberat de sub ramuri, urma să cadă în gol aproape
un metru. Singura sa speranţă era ca maşina să aterizeze pe o
suprafaţă dreaptă, însă nu se întâmplă aşa.
Vehiculul masiv, cu pneurile din stânga lipite de zid, fu împins
spre dreapta de câteva ramuri bine arcuite şi începu să alunece în
acea direcţie. Buck îşi acoperi faţa cu mâinile pentru a se proteja de
crengile care ieşeau de sub maşină. Acestea aproape că îl
catapultară în parapet. De îndată ce Range Roverul se eliberă de
sub presiunea ramurilor, alunecă din copac şi ateriză pe
cauciucurile de pe partea dreaptă, cât pe ce să se răstoarne. Dacă
automobilul ar fi căzut în direcţia aceea, Buck ar fi fost strivit de
copac. Însă, de îndată ce atinse solul, maşina se zgudui şi se
clătină, căzând pe cauciucurile de pe partea stângă. Impactul a fost
suficient de puternic încât partea stângă a vehiculului să se
izbească de zidul de beton şi, în cele din urmă, totul luă sfârşit.
Acum Range Roverul era la o distanţă foarte mică de parapet, însă
suprafaţa pe care se afla nu era plană. Ramurile distruse în timpul
căzăturii atârnau deasupra maşinii. Buck folosi lanterna pentru a
cerceta vehiculul afectat. Cu excepţia barei de protecţie îndoite şi a
zgârieturilor de pe ambele părţi, unele provocate de frecuşul cu
peretele, iar altele de ramurile copacului, Range Roverul arăta
destul de bine având în vedere evenimentele prin care trecuse.
Buck nu ştia cum să dezumfle perna de aer, aşadar, decise să o
taie şi să se ocupe mai târziu de ea, în cazul în care ar fi reuşit să
facă maşina să funcţioneze. Îl durea toată partea stângă şi era sigur
că îşi fisurase o coastă atunci când Roverul căzuse la pământ. Se
dădu jos de pe capotă cu atenţie, iar acum se afla sub copacul ale
cărui ramuri îl împiedicau să o vadă pe Chloe.
— Buck? Ai păţit ceva?
— Rămâi acolo unde eşti, Chloe! Voi încerca să fac ceva.
Buck se urcă pe uşa de lângă scaunul pasagerului, îşi puse
centura de îndată ce ajunse la volan şi porni motorul. Huruitul
motorului nu indica nicio defecţiune. Apoi cercetă cu atenţie
cadranul fiecărui indicator ca să se asigure că totul era în regulă.
Când încercă să înainteze, îşi dădu seama că se afla într-un şanţ,
aşa că trecu repede pe control manual şi acţionă tracţiunea
integrală, ambală motorul, apoi ridică ambreiajul. În câteva
secunde scăpă de crengile copacului şi ajunse pe nisip. Maşina viră
brusc la dreapta, apoi se îndreptă spre gardul de protecţie care
separa plaja de Lake Shore Drive. Buck merse aproape un sfert de
milă până când găsi o spărtură prin care să se strecoare şi să
întoarcă. El se îndreptă spre pasarela unde Chloe îl aştepta într-un
picior şi ţinându-şi încheietura stângă cu cealaltă mână. Lui Buck i
se păru că arăta mai bine ca niciodată.
Opri în dreptul ei şi alergă să o ajute să urce în maşină. Îi legă
centura de siguranţă şi începu să vorbească la telefon înainte de a
reveni la volan.
— Loretta? Chloe e bine. E rănită uşor şi aş vrea să o consulte
cineva cât se poate de repede. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai putea să
găseşti un doctor din parohie care să nu fi fost chemat de urgenţă la
serviciu.
Buck încerca să conducă atent, astfel încât să nu îi provoace lui
Chloe dureri şi mai mari. În orice caz, ştia care era cel mai scurt
drum spre casă. Atunci când ajunse în faţa imensei baricade de pe
Michigan Avenue, pe LSD, el viră la stânga şi trecu peste bariera pe
care o depăşise mai devreme pe jos. Văzu maşina Vernei şi ignoră
semnele de avertisment ale poliţiştilor cu care stătuse de vorbă nu
cu mult timp în urmă, apoi acceleră pe Lake Shore Drive, ocoli
blocajele de pe Sheridan şi, urmând sfaturile lui Chloe, ajunse pe
Dempster, iar de acolo în suburbiile din nord-vestul oraşului
Chicago.
Loretta şi Verna priveau pe fereastră când Buck parcă în faţa
casei. După ce opri motorul, Buck îşi aminti de ceva şi se lovi peste
frunte. Sări din maşină şi alergă la portbagaj. Încurcându-se în
chei, deschise portbagajul şi găsi paginile lui Bruce răspândite
peste tot. Computerul se afla şi el acolo, alături de telefoanele pe
care le cumpărase Chloe.
— Chloe, spuse el, iar aceasta se întoarse cu băgare de seamă.
După ce te voi duce înăuntru, cred că ar fi cazul să iau legătura cu
Carpathia.

Rayford revenise în carlingă. Pe măsură ce se lăsase noaptea,

cabina pasagerilor se cufundase în linişte. Conversaţia degenerase
în discuţii lipsite de importanţă. Demnitarii fuseseră bine hrăniţi de
către echipajul de la bord, iar Rayford avu senzaţia că acum se
pregăteau de culcare.
Rayford tresări în somn şi îşi dădu seama că eliberase butonul
secret. El îl apăsă din nou, dar tot nu auzi nimic. Deja auzise mult
mai mult decât îşi dorise şi se hotărî că ar fi fost cazul să-şi
dezmorţească picioarele.
În timp ce traversa cabina principală ca să se uite la unul dintre
televizoarele aflate în spatele avionului, toţi pasagerii îl ignorară, cu
excepţia lui Carpathia. Unii dintre ei adormiseră, alţii erau serviţi
de către însoţitoarele de zbor, care goleau tăviţele şi căutau pături
şi perne.
Carpathia dădu din cap, zâmbi şi îi făcu din mână lui Rayford.
„Cum poate să facă aşa ceva? se întrebă Rayford. Bruce a spus
că Antihristul nu va fi posedat de Satana până la jumătatea
perioadei Patimilor însă, în mod evident, acest om este
întruchiparea răului.”
 Rayford nu putea să îi dea de înţeles că ştia adevărul, deşi
Carpathia îi cunoştea convingerile religioase. Rayford de-abia îi
răspunse la salut şi îşi continuă drumul. Televiziunile difuzau
reportaje din toate colţurile lumii. Cuvintele Sfintei Scripturi
deveniseră realitate. Acesta era Calul Roşu al Apocalipsei. Aveau să
urmeze foametea şi molimele ce ar fi distrus un sfert din populaţia
planetei care mai rămăsese după Înălţarea la Cer. Telefonul mobil
vibră în buzunarul lui. Puţini dintre cei care nu se aflau la bordul
avionului îi ştiau numărul de telefon. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru tehnica avansată”, îşi spuse el în gând. Rayford nu dorea să
fie auzit de nimeni. Se strecură în spatele avionului şi se opri în faţa
unui hublou. Noaptea era la fel de neagră ca sufletul lui Carpathia.
— Rayford Steele la telefon, spuse el.
— Tată?
— Chloe! Slavă Domnului! Chloe, ai păţit ceva?
— Am avut un mic accident de circulaţie, tată. Voiam doar să îţi
spun că mi-ai salvat viaţa încă o dată.
— Ce vrei să spui?
— Am primit mesajul pe care l-ai lăsat la hotel, explică ea. Dacă
m-aş fi întors în cameră, probabil că acum nu aş mai fi stat de
vorbă cu tine.
— Ce s-a întâmplat cu Buck?
— E bine. A tot amânat să discute cu ştii-tu-cine, iar acum
încearcă să îl sune.
— Atunci, permite-mi să mă retrag, spuse Rayford. Te voi suna
eu.
Rayford se îndreptă spre carlingă, încercând să nu se arate
grăbit. În timp ce trecea prin dreptul lui Fortunato, Leon tocmai îi
întindea un telefon lui Carpathia.
— E Williams de la Chicago, spuse el. Era şi timpul!
Carpathia făcu o grimasă parcă ar fi vrut să spună că Leon îşi
depăşea atribuţiile. Când Rayford ajunse în dreptul carlingii,
acesta îl auzi pe Carpathia exclamând:
— Cameron, prietene! Mi-am făcut griji pentru tine.
Rayford se aşeză repede pe scaun şi îşi puse căştile pe urechi.
McCullum se uită la el întrebător, însă Rayford îl ignoră şi apăsă
butonul secret.
— Sunt curios cum a ieşit articolul, spunea Carpathia. Ce se
întâmplă acolo, la Chicago? Da, da, distrugeri în masă, înţeleg, da.
Da, e o adevărată tragedie…
 „Mi se face rău!” îşi spuse Rayford.
— Cameron, continuă Carpathia, crezi că ai putea ajunge la Noul
Babilon în următoarele zile? Da, înţeleg… Israel? Da, îţi înţeleg
motivele. Aşa-zisul Pământ Sfânt a fost ocolit din nou, nu-i aşa? Aş
dori un reportaj despre întâlnirile la nivel înalt de la Baghdad şi de
la Noul Babilon. Mi-ar plăcea să îl scrii tu, însă se poate ocupa de
asta şi Steve Plank, vechiul tău prieten. Tu şi cu el veţi putea lucra,
astfel încât să vă asiguraţi că reportajul va fi preluat de toate
publicaţiile noastre…
Rayford ar fi dorit să stea de vorbă cu Buck. Admira curajul şi
priceperea cu care ginerele său reuşea să îşi facă programul şi chiar
să refuze cu delicateţe sugestiile lui Carpathia. Rayford se întreba
cât timp avea să mai suporte Carpathia genul acesta de
comportament. Deocamdată se părea că Nicolae îl respecta
suficient de mult pe Buck şi că încă nu îşi dăduse seama de
adevăratele simpatii ale acestuia.
— Ei, bine, spuse Carpathia, bineînţeles că sufăr. Atunci vom
ţine legătura şi sper că o să aud veşti de la tine, din Israel.

Buck şedea la masa din bucătărie. Avea ochii roşii şi îl dureau

urechea şi toracele. Numai el şi Loretta erau treji. Ea se pregătea să
plece la biserică, după ce fusese asigurată că nu trebuia să se
ocupe de înmormântarea lui Bruce sau de pregătirea slujbei,
acestea făcând parte din programul dimineţii de duminică. Verna
Zee dormea într-un dormitor mic, amenajat la demisol.
— Mă simt atât de bine înconjurată de atâţia oameni! spuse
Loretta. Puteţi rămâne cât aveţi nevoie sau cât doriţi.
— Vă suntem recunoscători, îi răspunse Buck. S-ar putea ca
Amanda să doarmă până la prânz, însă se va ocupa de toate
aranjamentele legate de serviciile funerare. Chloe nu a dormit prea
bine din cauza ghipsului din jurul gleznei. Totuşi, acum a reuşit să
aţipească şi cred că va dormi mult timp.
Buck folosise masa din sufragerie ca să pună în ordine hârtiile
lui Bruce care fuseseră împrăştiate peste tot în spatele Range
Roverului. Îl aştepta o muncă enormă, deoarece trebuia să citească
documentele şi să le sorteze pe cele care ar fi urmat să fie
multiplicate şi distribuite. Buck dăduse la o parte teancurile de foi
şi scosese cele cinci telefoane mobile pe care le cumpărase Chloe.
Din fericire, acestea fuseseră bine ambalate şi nu fuseseră afectate
de accident.
Buck îi spusese să nu se zgârcească, iar Chloe, cu siguranţă, nu
o făcuse. El nici măcar nu voia să afle cât costaseră, însă cele cinci
telefoane aveau toate dotările posibile, printre care şi capacitatea
de a putea fi folosit oriunde s-ar fi aflat în lume, capacitate care se
datora unui cip încorporat ce funcţiona pe post de satelit.
După ce Loretta plecă la biserică, Buck căută bateriile, apoi
învăţă comenzile de bază din manualul cu instrucţiuni şi dădu
primul telefon. Pentru prima dată în viaţa lui se bucura că avea
obiceiul să păstreze numerele de telefon vechi. El găsi în
portmoneul său numărul de care avea nevoie. Ken Ritz, un fost
pilot de aviaţie, iar acum proprietarul unei companii care oferea
zboruri charter, îl mai ajutase pe Buck şi cu alte ocazii. El era cel
care decolase împreună cu Buck de pe un mic aerodrom din
Waukegan, Illinois, şi care îl dusese la New York a doua zi după
dispariţiile în masă.
— Ştiu că sunteţi ocupat, domnule Ritz, şi că, probabil, vă puteţi
lipsi de comanda mea, spuse Buck, însă, de asemenea, ştiţi că
dispun de un cont substanţial şi că vă pot plăti mult mai bine decât
oricine altcineva.
— Am un singur avion disponibil, spuse Ritz. Se află pe
Aeroportul Palwaukee, iar eu sunt la ordinele dumneavoastră.
Comisionul meu este de doi dolari pe milă şi de o mie de dolari pe zi
atunci când staţionăm. Unde doriţi să ajungeţi?
— În Israel, îi răspunse Buck. Şi trebuie să mă întorc la Chicago
sâmbătă noaptea cel mai târziu.
— Oraşul întârzierilor, mormăi Ritz. Ar fi bine dacă am pleca
seara, devreme, şi am ateriza acolo a doua zi, dimineaţă. Veniţi la
Palwaukee la ora şapte şi am încheiat afacerea.

Rayford adormise, în sfârşit, şi, după spusele lui McCullum,

sforăise timp de câteva ore.
La aproximativ o oră de Baghdad, Leon Fortunato îşi făcu
apariţia în carlingă şi îngenunche lângă Rayford.
— Nu avem suficienta încredere în măsurile de securitate de la
Noul Babilon, spuse el. Nimeni nu se aşteaptă să aterizăm la
Baghdad. Vă rog, păstraţi legătura cu turnul de control de la Noul
Babilon şi transmiteţi-le că ne îndreptăm spre ei fără nicio escală.
După ce îi vom lua pe cei trei ambasadori, este posibil să mai
rămânem la sol câteva ore pentru ca forţele noastre de securitate să
poată verifica aeroportul de la Noul Babilon.
— Întrunirile dumneavoastră vor fi afectate de această
întârziere? întrebă Rayford, încercând să păstreze un ton neutru.
— Nu înţeleg de ce te interesează aceasta. Vom putea sta de
vorbă în avion în timpul alimentării cu combustibil. Puteţi menţine
aerul condiţionat în funcţiune, nu-i aşa?
— Bineînţeles, spuse Rayford, încercând să reacţioneze cu
promptitudine, mai am multe de învăţat în legătură cu acest aparat
de zbor. Voi rămâne în carlingă sau mă voi retrage în cabina mea şi
nu vă voi încurca.
— Chiar te rog.

Buck îl sună pe Donny Moore, care îl informă că găsise nişte

oferte incredibile pentru componentele individuale şi că el însuşi
asambla cele cinci computere portabile.
— Asta vă va ajuta să economisiţi ceva bani, spuse el. După
calculele mele, vor costa puţin peste douăzeci de mii de dolari
fiecare.
— Şi le pot avea atunci când mă voi întoarce din călătoria mea
duminică?
— Vă garantez, domnule.
Buck le dădu câtorva persoane-cheie din redacţia revistei Global
Community Weekly numărul noului său telefon mobil şi le rugă să
nu îl divulge decât în cazul în care l-ar fi căutat Carpathia, Plank
sau Rosenzweig. Buck îşi împachetă lucrurile cu atenţie în geanta
lui mare de piele şi îşi petrecu restul zilei citind documentele lui
Bruce şi încercând să îl găsească pe Rosenzweig. Bătrânul făcuse
nenumărate eforturi să îi spună într-un mod mai puţin explicit că
ştia că rabinul Ben-Judah era în viaţă şi se afla undeva, în
siguranţă. Buck spera că Rosenzweig îi urmase sfatul şi nu apelase
la ajutorul lui Carpathia. Acesta nu avea nici cea mai vagă idee
unde s-ar fi putut ascunde Tsion Ben-Judah însă, în cazul în care
Rosenzweig ştia, Buck dorea să ia legătura cu el înainte să aterizeze
împreună cu Ken Ritz pe Aeroportul Ben Gurion.
Buck se întreba cât timp mai avea să treacă până când el şi cei
dragi vor fi nevoiţi să se ascundă în adăpostul de sub biserică.

Măsurile de securitate de la Baghdad erau deosebit de aspre.

Rayford fusese instruit să nu comunice cu turnul de control, astfel
încât niciun aparat de zbor inamic să nu afle de prezenţa lor acolo.
Rayford era convins de faptul că replicile în forţă ale trupelor
Comunităţii Globale de la Londra şi Cairo, ca să nu mai vorbim de
cele din America de Nord, făcuseră ca populaţia din Irak să
părăsească ţara. În orice caz, el trebuia să respecte ordinele.
Leon Fortunato luă legătura cu turnurile de control de la
Baghdad şi de la Noul Babilon prin telefon. Rayford telefonase şi el
înainte pentru a se asigura că el şi McCullum vor beneficia de un
spaţiu în interiorul terminalului, unde să îşi dezmorţească
picioarele şi să se relaxeze. În ciuda experienţei sale de zbor, uneori
chiar şi el începea să sufere de claustrofobie la bordul avionului.
O echipă de soldaţi înarmaţi până în dinţi înconjurară aeronava
în timp ce aceasta se îndrepta încet spre cel mai îndepărtat capăt al
terminalului de la Baghdad. Cei şase însoţitori şi însoţitoare de
zbor care formau echipajul de la bord fură primii care coborâră.
Fortunato aşteptă până când Rayford şi McCullum îşi încheiară
verificările de după aterizare, apoi coborî împreună cu ei.
— Comandante Steele, spuse el, cei trei ambasadori vor urca la
bord în următoarea oră.
— Când aţi dori să plecăm spre Noul Babilon?
— Este puţin probabil să decolăm în următoarele patru ore.
— Regulamentul internaţional al aviaţiei îmi interzice să zbor în
următoarele douăzeci şi patru de ore.
— Fleacuri, îi răspunse Fortunato. Cum te simţi?
— Epuizat.
— Totuşi, eşti unica persoană care are permisiunea să piloteze
acest aparat de zbor şi o vei face atunci când ţi se va ordona.
— Aşadar, regulamentul internaţional al aviaţiei nu valorează
nimic?
— Comandante Steele, ştii că regulile internaţionale cu privire la
orice sunt întruchipate de persoana aflată la bordul avionului.
Atunci când va dori să îl duci la Noul Babilon, îl vei duce la Noul
Babilon. Ai înţeles?
— Şi dacă refuz?
— Nu fi ridicol!
— Permite-mi să îţi reamintesc, Leon, că de îndată ce voi avea un
moment de răgaz, voi dori să mă aflu la bordul avionului ca să mă
familiarizez cu comenzile.
— Da, da, ştiu. Pur şi simplu stai departe de noi. Şi aş aprecia
dacă mi te-ai adresa cu „domnule Fortunato”.
 — Asta înseamnă ceva pentru tine, nu-i aşa, Leon?
— Nu mă scoate din sărite, Steele!
În timp ce păşeau pe terminal, Rayford îi spuse:
— De vreme ce sunt singura persoană autorizată să piloteze acel
avion, aş aprecia dacă mi-ai spune „comandante Steele”.

Târziu în acea după-amiază, ora oraşului Chicago, Buck îşi

întrerupse fascinanta lectură a manuscriselor lui Bruce Barnes şi
reuşi în cele din urmă să ia legătura cu Chaim Rosenzweig.
— Cameron! în sfârşit, am vorbit cu prietenul nostru comun. Hai
să nu îi pomenim numele la telefon. Nu a putut sta de vorbă cu
mine mult timp, iar vocea lui era atât de slăbită, încât m-a mişcat.
Mesajul lui a fost ciudat, Cameron. Tot ce mi-a spus a fost că vei şti
cu cine să vorbeşti pentru a afla unde este.
— Eu voi şti?
— Asta a spus, Cameron. Tu vei şti. Nu cumva se referea la
Nicolae Carpathia?
— Nu! Nu! Chaim, încă mă rog să nu îl amesteci în această
poveste.
— Asta şi fac, Cameron, dar nu e uşor! Cine altcineva ar mai
putea interveni pentru viaţa prietenului meu? Mă nelinişteşte
faptul că s-ar putea întâmpla ce e mai rău şi că mă voi simţi
responsabil pentru toate acestea.
— Vin acolo. Poţi să îmi găseşti o maşină?
— Maşina şi şoferul prietenului nostru sunt disponibile, oare să
am încredere în el?
— Crezi că a avut vreun amestec în întreaga întâmplare?
— Mai degrabă sunt de părere că a fost implicat în salvarea lui.
— Atunci probabil că este în pericol, spuse Buck.
— O, sper că nu, adăugă Rosenzweig. Oricum, te voi aştepta
personal la aeroport. Vom găsi o modalitate ca tu să ajungi acolo
unde trebuie. Vrei să îţi fac rost de o cameră la un hotel?
— Ştii unde stau de obicei, spuse Buck, însă cred că de data asta
ar fi cazul să stau în altă parte.
— Foarte bine, Cameron. Ştiu un hotel drăguţ în apropiere de cel
la care stai de obicei, iar cei de acolo mă cunosc.

Rayford se întinse şi rămase în picioare, urmărind postul Cable

News Network/Global Community Network care transmitea din
Atlanta şi era recepţionat pretutindeni în lume. Influenţa lui
Carpathia asupra directorilor de programe se simţea în fiecare
transmisiune. În timp ce imaginile prezentau scene îngrozitoare din
timpul confruntărilor, vărsări de sânge, răniţi şi morţi, fiecare
prezentator elogia modul prompt şi decisiv prin care Potentatul
alesese să rezolve situaţia de criză şi să îi pedepsească pe rebeli.
Proviziile de apă fuseseră contaminate, majoritatea regiunilor se
aflau în pană de energie electrică, iar milioane de oameni
rămăseseră pe străzi într-o singură secundă.
Rayford observă că în afara terminalului se desfăşura o activitate
intensă. O remorcă încărcată cu echipamente de televiziune,
printre care se afla şi o cameră de luat vederi, se îndrepta spre
avionul Condor 216. În scurt timp, CNN/GEN anunţă discursul în
direct al Potentatului Carpathia, care transmitea dintr-un loc
necunoscut. Rayford dădu din cap şi se îndreptă către un birou
aflat în colţul încăperii, unde găsi hârtii cu antetul unei companii
aeriene din Orientul Mijlociu şi începu să scrie o scrisoare către
soţia lui Earl Halliday.
Toate argumentele logice îi spuneau lui Rayford că nu ar fi
trebuit să se simtă vinovat. Se părea că Halliday începuse să
coopereze cu Carpathia şi cu echipa acestuia la conceperea
avionului Condor 216 cu mult înainte ca Rayford să afle despre
toate acestea. Totuşi, doamna Halliday nu avea de unde să ştie şi
nu ar fi crezut nimic altceva în afară de faptul că, aparent, Rayford
îşi trimisese vechiul prieten şi şef la moarte. Dar el nu ştia nici
măcar cum fusese omorât Earl. Poate că întregul echipaj aflat la
bordul avionului cu destinaţia Glenview pierise. Tot ce ştia era că se
întâmplase ceva, iar Earl Halliday încetase din viaţă. În timp ce
încerca să afle care ar fi fost cele mai potrivite cuvinte, deşi într-o
astfel de situaţie niciodată nu le poţi găsi, Rayford se simţi copleşit
de o depresie adâncă. Îi era dor de soţia sa. Îi era dor de fiica sa.
Suferea după pierderea pastorului său. Deplângea pierderea
prietenilor şi a cunoştinţelor lui fie vechi, fie noi. Cum se ajunsese
la asta?
Rayford ştia că nu putea fi responsabil pentru modul în care
Nicolae Carpathia alegea să îşi înfrunte inamicii. Judecata teribilă
şi întunecată pe care acest om diabolic o împărţea pe pământ nu
avea să înceteze o dată cu demisia lui. Sute de piloţi puteau
manevra acel aparat de zbor. El însuşi învăţase comenzile într-o
jumătate de oră. Nu avea nevoie de această slujbă, nu o dorea şi
nici măcar nu o ceruse. Rayford simţea că Dumnezeu îl adusese
cumva acolo. Pentru ce anume? Oare interceptarea secretă prin
interfon pusă la cale de către Earl Halliday era un dar direct de la
Dumnezeu care îi permitea lui Rayford să se protejeze oarecum de
despotismul lui Carpathia?
Credea deja că interceptarea convorbirilor îi salvase pe fiica şi
ginerele său de la moartea sigură în atentatele de la Chicago, iar
acum, în timp ce urmărea reportajele de pe Coasta de Vest a
Americii, Rayford îşi dorea să fi putut acţiona acum ca să îi
avertizeze pe locuitorii oraşelor San Francisco şi Los Angeles de
pericolul în care se aflau. Rayford ducea o luptă grea şi era dificil să
găsească puterea de a continua.
Rayford îşi încheie scurta scrisoare de condoleanţe către doamna
Halliday, îşi puse capul pe braţe şi simţi un nod în gât, însă nu fu în
stare să verse nicio lacrimă. Ştia că din acel moment avea să plângă
în fiecare oră a zilei, în fiecare zi, până la sfârşitul Pătimirilor,
atunci când pastorul lui îi promisese că Hristos va reveni pe
pământ, în ceea ce el numea „Apariţia Glorioasă”. Cum tânjea după
ziua aceea! Oare el şi cei dragi aveau să supravieţuiască atunci sau
aveau să devină „martiri ai Pătimirilor”, la fel ca Bruce? în astfel de
momente, Rayford îşi dorea o moarte fulgerătoare, lipsită de
chinuri, care să îl ducă direct în Rai, aproape de Hristos. Era egoist
şi ştia asta. De fapt, Rayford nu îşi dorea cu adevărat să îi
părăsească pe cei pe care îi iubea şi care îl iubeau la rândul lor,
însă perspectiva a încă cinci ani de suferinţă i se părea aproape de
nesuportat.
Acum intră în direct scurta cuvântare a Potentatului Comunităţii
Globale, Nicolae Carpathia. Rayford ştia că se afla la o distanţă de
câţiva zeci de metri de acesta, însă îl urmări totuşi la televizor, la fel
ca milioane de alţi oameni din toate colţurile lumii.

Venise timpul ca Buck să se îndrepte spre Aeroportul Palwaukee.

Verna Zee se întorsese în redacţia Global Community Weekly la
volanul noii ei maşini pe care Buck îi promisese că i-o va oferi din
parcarea plină de vehicule abandonate a Bisericii New Hope.
Loretta se afla în biroul parohial şi răspundea la telefoanele celor
care se interesau de funeraliile de duminică. Chloe se deplasa cu
dificultate cu ajutorul unui baston, neputând utiliza cârjele din
cauza încheieturii luxate. Amanda era singura persoană care putea
să îl conducă pe Buck la aeroport.
— Vreau să te însoţesc, spuse Chloe.
 — Eşti sigură că poţi face asta, draga mea? o întreba Buck.
Vocea lui Chloe deveni tremurătoare:
— Buck, nu îmi face plăcere să spun asta, dar în ziua de azi şi în
situaţia în care ne aflăm nu putem şti niciodată dacă ne vom mai
vedea vreodată sau nu.
— Eşti cam sentimentală, nu-i aşa? îi spuse el.
— Buck! exclamă Amanda pe ton de reproş. Nu-i răni
sentimentele! Eu a trebuit să îmi iau rămas-bun şi să-mi sărut
soţul în faţa Antihristului. Crezi că lucrul ăsta mă face să sper că îl
voi mai vedea vreodată?
Buck primise pedeapsa pe care o merita:
— Hai să mergem, spuse el.
El alergă la Range Rover şi îşi aruncă geanta în portbagaj, apoi se
întoarse repede ca să o ajute pe Chloe să se urce în maşină.
Amanda avea să stea pe bancheta din spate şi avea să conducă pe
drumul de întoarcere de la aeroport.
Buck era uimit de faptul că televizorul cu care era dotată maşina
supravieţuise accidentului. Nu stătea într-o poziţie din care să
poată urmări imaginile, însă asculta în timp ce Amanda şi Chloe se
uitau la ştiri. Nicolae Carpathia continua pe obişnuitul lui ton umil:
— Fără să greşesc, pot spune, fraţi şi surori ale mele, că ne
aşteaptă zile şi mai grele. Procesul de refacere va necesita resurse
enorme însă, cu generozitatea celor şapte regiuni globale loiale şi cu
sprijinul cetăţenilor din celelalte trei zone care au rămas fidele
Comunităţii Globale şi nu s-au alăturat rebelilor, suntem pe cale de
a strânge cel mai mare fond de ajutorare din istoria umanităţii.
Acesta va fi repartizat naţiunilor nevoiaşe de la sediul Comunităţii
Globale din Noul Babilon, sub supravegherea mea directă. În urma
haosului care a rezultat din această revoltă sinistră şi nesăbuită,
eforturile locale de refacere şi de îngrijire a celor care au rămas fără
adăposturi vor fi subminate de către bande de oportunişti şi de
prădători. Eforturile de ameliorare a situaţiei sub auspiciile
Comunităţii Globale vor fi prompte şi generoase, astfel încât
majoritatea membrilor loiali Comunităţii Globale să se bucure din
nou de prosperitate. Continuaţi să rezistaţi în faţa celor care nu ne
recunosc autoritatea şi a rebelilor! Continuaţi să susţineţi
Comunitatea Globală! Amintiţi-vă că, deşi nu eu am ales o astfel de
responsabilitate, mi-am asumat-o cu toată seriozitatea şi cu
promisiunea de a-mi pune viaţa în slujba fraternităţii între oameni.
Apreciez sprijinul dumneavoastră şi vă cer să rămânem uniţi până
la sacrificiul suprem şi nădăjduiesc să depăşim acest impas astfel
încât să ajungem acolo unde nu am putea răzbi unul fără ajutorul
celuilalt.
Buck dădu din cap:
— Le spune ce vor să audă, nu-i aşa?
Chloe şi Amanda rămaseră tăcute.

Rayford îi spuse lui McCullum, secundul său, să se relaxeze şi să

fie pregătit să plece spre Noul Babilon atunci când aveau să fie
chemaţi. Rayford presupuse că acest lucru nu se va întâmpla decât
peste câteva ore.
— Dar, cel puţin, să fii gata la ordine, îi spuse el.
Atunci când Rayford urcă la bordul avionului cu scopul evident
de a se familiariza cu comenzile aparatului, se îndreptă mai întâi
spre cabina comandantului, observând că Nicolae şi acoliţii lui îi
salutară în treacăt pe cei şapte ambasadori loiali Comunităţii
Globale şi că de-abia le adresau vreo vorbă.
Când Rayford îşi părăsi cabina şi se îndreptă spre carlingă,
observă că Fortunato îşi ridicase privirea. Acesta îi şoptise ceva lui
Carpathia. Nicolae fu de acord cu propunerea acestuia şi toţi se
mutară în alt compartiment, aflat undeva, la mijlocul aeronavei.
— Oricum, ne vom simţi mult mai confortabil aici, spuse
Carpathia. Avem chiar şi o masă de conferinţe.
Rayford închise uşa carlingii şi o încuie. El scoase foile cu
instructajul dinainte şi de după zbor şi le puse în faţa sa, alături de
câteva coli albe, astfel încât să salveze aparenţele în cazul în care
l-ar fi deranjat cineva. Rayford se aşeză, îşi puse căştile şi apăsă pe
butonul interfonului.
Ambasadorul regiunii central-estice tocmai spunea:
— Doctorul Rosenzweig vă transmite cel mai calde salutări,
domnule Carpathia. Are o problemă personală urgentă pe care
doreşte să v-o aducă la cunoştinţă prin intermediul meu.
— Este vorba de ceva confidenţial? întrebă Carpathia.
— Nu cred, domnule. Se referă la rabinul Tsion Ben-Judah.
— Învăţatul care a stârnit furori cu mesajul său controversat?
— Chiar el, îi răspunse ambasadorul regiunii central-estice. Se
pare că soţia şi cei doi copii vitregi ai acestuia au fost asasinaţi de
către fanaticii religioşi, iar Ben-Judah însuşi a fost silit să se
ascundă undeva.
— Trebuia să anticipeze o astfel de situaţie, veni replica lui
Carpathia.
Rayford începu să tremure ca întotdeauna, atunci când vocea lui
Carpathia devenea gravă.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, domnule
Carpathia, spuse ambasadorul. Nu pot să cred că fanaticii l-au
lăsat să le scape printre degete.
— Aşadar, ce vrea Rosenzweig de la mine?
— Vrea să interveniţi în ajutorul lui Ben-Judah.
— Pe lângă cine?
— Presupun că pe lângă fanatici, îi răspunse ambasadorul,
izbucnind în râs.
Rayford recunoscu râsul lui Carpathia, iar apoi îi auzi şi pe
ceilalţi.
— Bine, domnilor, calmaţi-vă, interveni Carpathia. Poate că ar
trebui să dau curs cererii doctorului Rosenzweig şi să iau legătura
cu conducătorul fanaticilor. Îl voi asigura că are binecuvântarea
mea, precum şi suportul meu moral, şi poate că îi voi pune la
dispoziţie tehnologia necesară astfel încât să îşi găsească ţinta şi să
o elimine cât mai repede posibil.
— Acum, vorbind serios, domnule Carpathia, ce să îi transmit
doctorului Rosenzweig? îl întrebă ambasadorul.
— Amână-l pentru un timp. Pretinde că nu eşti disponibil. Apoi
spune-i că nu ai găsit momentul potrivit ca să ridici problema.
După un timp, transmite-i că am fost prea ocupat pentru a mă
ocupa de chestiune. În cele din urmă, poţi să îi spui că am ales să
îmi păstrez neutralitatea faţă de întreaga situaţie.
— Prea bine, domnule.
Însă Carpathia nu rămase neutru, ci, dimpotrivă, începu să fie
preocupat de subiect. Rayford auzi scârţâitul scaunului de piele şi
îşi imagină că Nicolae se aplecase pentru a le vorbi fără ocolişuri
politicienilor de talie internaţională.
— Permiteţi-mi să intru în detalii, domnilor. O persoană ca
Ben-Judah este mult mai periculoasă pentru cauza noastră decât
un idealist bătrân precum doctorul Rosenzweig, care nu este decât
un om de ştiinţă strălucit, însă lipsit de simţ practic atunci când
vine vorba de lumea reală. Ben-Judah este mai mult decât un
savant remarcabil. El are darul de a tulbura credinţele oamenilor,
ceea ce nu ar fi un lucru rău, dacă ar fi adeptul cauzei noastre. Însă
el doreşte să-şi îndoctrineze conaţionalii cu ideea că Mesia deja s-ar
fi întors pe pământ. Cum poate cineva să insiste ca Biblia să fie
interpretată în litera ei şi să privească profeţiile acesteia într-o
astfel de lumină mă depăşeşte, însă zeci de mii de convertiţi şi de
bigoţi au răsărit în Israel şi în toate colţurile lumii datorită
predicilor pe care acesta le-a ţinut pe Stadionul Teddy Collek şi în
alte locuri. Oamenii pot crede absolut orice. Iar atunci când o fac,
devin periculoşi. Zilele lui Ben-Judah sunt numărate, iar eu nu mă
voi împotrivi îndepărtării acestuia. Acum, să revenim la problemele
noastre.
Rayford dădu la o parte primele două pagini şi se pregăti să ia
notiţe de îndată ce Carpathia începu să îşi expună planurile.
— Trebuie să acţionăm cu promptitudine, spuse el, acum, când
lumea este deosebit de vulnerabilă şi deschisă. Oamenii vor apela
la Comunitatea Globală pentru sprijin şi ajutor, iar noi le vom oferi
toate acestea. Totuşi, ei ne vor ajuta, de fapt, pe noi. Am beneficiat
de fonduri enorme înainte de a începe refacerea Noului Babilon.
Vom avea nevoie de mult mai mult ca să punem în aplicare planul
de a ridica nivelul de trai din ţările lumii a treia la standardele deja
existente. Vă spun, domnilor, noaptea trecută eram atât de
surescitat şi aveam atât de multe idei, încât nu am putut sta jos în
timpul decolării de la San Francisco. Aproape că am fost catapultat
din cabina principală în această cameră atunci când am început să
înaintăm pe pistă. Iată la ce mă gândeam: apreciez contribuţia
dumneavoastră la instaurarea monedei unice. Suntem aproape de
momentul în care vom deveni o societate lipsită de bani în numerar,
fapt care vine în ajutorul administraţiei Comunităţii Globale.
Înainte de a vă relua atribuţiile în cadrul regiunilor pe care le
coordonaţi, aş dori să anunţ iniţierea unei taxe de zece cenţi pentru
fiecare transfer electronic. Când plăţile în numerar vor dispărea,
toate tranzacţiile financiare vor deveni electronice. Anticipez că
aceasta ne va aduce o sumă de peste jumătate de trilion de dolari.
De asemenea, voi introduce o taxă de un dolar pentru fiecare baril
de petrol extras, precum şi o taxă de zece cenţi pentru fiecare galon
de benzină vândut la staţiile de pompare. Ştiaţi că în curând va veni
momentul în care va trebui introdusă taxa pe produsul naţional
brut al fiecărei regiuni a Comunităţii Globale. Acel moment a venit.
Deşi rebelii din Egipt, Marea Britanie şi America de Nord au fost
reduşi la tăcere pe calea armelor, li se va percepe o taxă de cincizeci
la sută din produsul naţional brut. Restul ţărilor vor plăti o taxă de
treizeci la sută. Vă rog, nu vă uitaţi aşa la mine, domnilor! Trebuie
să înţelegeţi că tot ce va ieşi din buzunarele dumneavoastră vă va fi
returnat sub forma unor beneficii imense. Noi construim o nouă
comunitate globală. Suferinţa face parte din acest proces.
Dezastrele şi pierderile umane din acest război vor fi încununate de
o ordine socială şi politică fără precedent în istoria omenirii. Iar
dumneavoastră veţi fi cei dintâi martori ai acestor schimbări. Ţările
dumneavoastră şi regiunile din care fac parte vor beneficia de pe
urma lor, iar beneficiile dumneavoastră personale vor fi mai presus
de toate celelalte. Iată la ce m-am mai gândit! După cum ştiţi,
serviciile noastre secrete au fost repede convinse de faptul că atacul
asupra oraşului New York a fost planificat de trupele de ordine
americane, sub conducerea preşedintelui Fitzhugh. Toate acestea
au confirmat hotărârea mea anterioară de a-l priva de orice putere
executivă. Acum am aflat că a fost ucis în timpul atacului
întreprins de forţele noastre asupra Washingtonului, care iniţial a
căzut în mâinile rebelilor fără nicio urmă de rezistenţă. După toate
probabilităţile, cei câţiva care i-au rămas loiali lui Fitzhugh se vor
întoarce în curând împotriva lui, considerându-l un nesăbuit.
După cum ştiţi, cel mai bogat bazin petrolifer, al doilea după
Arabia Saudită, a fost descoperit deasupra Golfului Prudhoe, în
Alaska. În timpul perioadei de instabilitate politică din America de
Nord, Comunitatea Globală îşi va însuşi zonele din Alaska în care
se exploatează petrol, printre care şi acest bazin petrolifer. În urmă
cu câţiva ani, accesul în acea zonă a fost interzis, spre satisfacţia
militanţilor pentru protecţia mediului, însă acum am ordonat
aducerea unor echipe de muncitori în regiune pentru a instala o
serie de conducte care să transporte petrolul prin Canada, până în
dreptul oceanului, de unde va fi încărcat şi expediat în centrele
comerciale internaţionale. Deja deţinem dreptul de exploatare a
petrolului din Arabia Saudită, Kuwait, Irak, Iran şi din restul
Orientului Mijlociu. Toate acestea ne asigură controlul asupra a
două treimi din rezerva mondială de petrol. În mod constant şi
treptat, Comunitatea Globală va mări preţul petrolului, ceea ce va
crea o sursă de finanţare alternativă pentru planurile noastre de a
introduce servicii sociale în ţările mai puţin privilegiate şi de a
asigura egalitatea şanselor în cadrul pieţei internaţionale.
Profiturile noastre numai din petrol vor fi de aproape un trilion de
dolari pe an.
În curând îi voi desemna pe succesorii celor trei ambasadori care
s-au întors împotriva noastră. Comunitatea Globală va avea din
nou reprezentanţi în cele zece regiuni. În timp ce acum
dumneavoastră sunteţi cunoscuţi drept ambasadori ai Comunităţii
Globale, pe viitor vă voi numi suverani ai propriilor dumneavoastră
regate. Fiecare din voi va continua să-mi raporteze direct. Eu vă voi
aproba bugetele, voi primi taxele voastre şi vă voi acorda
îndemnizaţii de grup. Unii vor critica toate acestea, susţinând că
naţiunile şi regiunile vor deveni dependente din punct de vedere
financiar de Comunitatea Globală şi că astfel destinul popoarelor
voastre va putea fi controlat. Dumneavoastră ştiţi cum stau
lucrurile. Ştiţi că loialitatea dumneavoastră va fi răsplătită, că
lumea va deveni un loc mai bun şi că destinul nostru este cel al
unei societăţi perfecte, întemeiate pe pace şi pe fraternitate.
Sunt convins că sunteţi cu toţii de acord atunci când spun că
lumea a suferit destul de pe urma presei ostile. Eu însumi am fost
atacat şi criticat de către editorialişti, deşi nu urmăresc câştigul
personal, ci, dimpotrivă, am acceptat povara responsabilităţii de a
conduce lumea din motive altruiste, cu umilinţă şi împotriva
voinţei mele. Comunitatea Globală a reuşit să stopeze majoritatea
acestor atacuri prin achiziţionarea trusturilor media importante.
Deşi am fost criticaţi pentru ameninţarea libertăţii cuvântului sau
a presei, eu sunt de părere că aceste libertăţi necontrolate au dus la
sufocarea eforturilor creatoare ale oricărei persoane aflate la
conducere. În ciuda faptului că odinioară aceste libertăţi au fost
necesare pentru a preveni instaurarea regimurilor dictatoriale,
atunci când nu există nimic de criticat, aceşti editorialişti ostili se
dovedesc a fi anacronici.
Rayford simţi fiori pe şira spinării şi aproape se întoarse, fiind
convins că cineva se afla chiar în faţa uşii de la carlingă. În cele din
urmă, sentimentul deveni atât de apăsător, încât îşi scoase căştile
şi se ridică în picioare, apoi se aplecă pentru a se uita pe gaura
cheii. Nu văzu pe nimeni. Oare Dumnezeu încerca să îi spună ceva?
El îşi aduse aminte de sentimentul pe care îl încercase atunci când
Buck îi povestise acea întâmplare îngrozitoare, când asistase la o
întrunire în cadrul căreia Carpathia hipnotizase şi spălase creierele
tuturor persoanelor care se aflau de faţă, cu excepţia lui Buck.
Rayford se aşeză şi îşi puse căştile pe urechi. După ce apăsă
butonul secret, i se păru că asculta un alt Nicolae Carpathia.
Acesta vorbea încet, cu sinceritate, aproape monoton. Nu mai era
nici urmă din extravaganţa şi inflexiunile care îi caracterizau
discursul:
— Vreau să vă spun ceva şi vreau să ascultaţi cu atenţie şi să
încercaţi să înţelegeţi. Controlul pe care îl deţinem acum asupra
mijloacelor mass-media trebuie să se extindă şi asupra industriei şi
comerţului. Nu este necesar să achiziţionăm sau să deţinem toate
companiile de acest gen. Ar fi mult prea evident şi ar atrage mult
prea multe critici. Proprietatea nu reprezintă o soluţie. Controlul
este esenţial. În câteva luni vom face publică decizia unanimă de a
prelua controlul asupra domeniilor afacerilor, educaţiei, sănătăţii
şi chiar asupra modului în care regatele pe care le administraţi îşi
aleg conducătorul. Cu alte cuvinte, democraţia şi dreptul la vot vor
fi suspendate. Acestea nu sunt eficiente şi nu reprezintă interesele
populaţiei. Oamenii vor înţelege că această decizie este corectă
atunci când vor profita de beneficiile pe care le vom oferi. Vă veţi
întoarce cu toţii la supuşii voştri şi le veţi spune că această idee vă
aparţine, că aţi comunicat-o şi altora, că aţi cerut sprijinul meu şi
al colegilor dumneavoastră şi că aţi reuşit să o răspândiţi. Eu voi da
curs dorinţelor dumneavoastră în public, manifestându-mi
„scepticismul”, şi astfel vom avea cu toţii de câştigat.
Urmă o lungă tăcere, iar Rayford se întrebă dacă dispozitivul de
interceptare nu se defectase cumva. El apăsă şi eliberă butonul de
câteva ori, dându-şi seama în cele din urmă că nimeni nu spunea
nimic în spaţiul destinat conferinţelor. Aşadar, astfel se manifesta
controlul asupra minţii umane despre care îi povestise Buck. În
sfârşit, Leon Fortunato rupse tăcerea:
— Domnule Carpathia, începu el pe un ton respectuos, ştiu că
nu sunt decât un simplu secretar şi că nu fac parte în mod oficial
din această adunare ilustră. Totuşi, pot să vă fac o sugestie?
— Desigur, Leon, spuse Carpathia, aparent surprins în mod
plăcut. Deţii o poziţie importantă, care necesită încredere şi
devotament, şi apreciem orice sugestie din partea ta.
— Mă gândeam, domnule, spuse Fortunato, că dumneavoastră
şi colegii dumneavoastră prezenţi aici ar trebui să luaţi în
considerare propunerea de a suspenda dreptul la vot, cel puţin
temporar, deoarece este ineficient şi nu reprezintă interesele
populaţiei.
— O, domnule Fortunato, spuse Carpathia, nu ştiu ce să spun.
Cum credeţi că va reacţiona populaţia la o astfel de propunere
controversată?
Ceilalţi nu se putură abţine şi începură să discute propunerea.
Rayford îi auzi dându-i dreptate lui Fortunato şi rugându-l pe
Carpathia să ia în considerarea sugestia. Unul dintre ei repetă
punctul de vedere al lui Carpathia, susţinând că tonul presei
devenise mai puţin incisiv acum, de vreme ce Comunitatea Globală
deţinea majoritatea trusturilor mass-media, şi adaugă că dreptul
de proprietate asupra industriei şi a comerţului nu era la fel de
necesar ca asupra presei, atâta vreme cât acestea ar fi fost
controlate de Carpathia şi aflate sub tutela Comunităţii Globale.
— Vă mulţumesc foarte mult pentru sugestii, domnilor. Trebuie
să recunosc că m-au stimulat şi m-au inspirat. Mă voi gândi la
toate aceste probleme şi vă voi anunţa de îndată ce hotărâre am
luat în legătură cu implementarea lor.
Întrunirea continuă timp de câteva ore, iar aşa-zişii regi ai lui
Carpathia repetară toate propunerile pe care acesta le făcuse,
spunându-le că li se vor părea extraordinare după ce le vor fi
analizat. Fiecare dintre cei prezenţi aborda problemele de parcă
tocmai le-ar fi venit în minte. Nu numai că Nicolae Carpathia
de-abia le formulase, dar ambasadorii repetau şi ideile colegilor lor,
ca şi cum nu le-ar mai fi auzit vreodată.
— Acum, domnilor, conchise Carpathia, peste câteva ore vom
ajunge la Noul Babilon, iar eu îi voi desemna în scurt timp pe cei
trei ambasadori. Vreau să fiţi conştienţi de inevitabil. Nu putem
pretinde că lumea nu a fost la un pas de a fi distrusă de această
răbufnire a revoltelor la nivel mondial. Aceste confruntări nu s-au
încheiat. Vor izbucni şi alte conflicte. Ne vom confrunta şi cu alte
atacuri clandestine. Va trebui să recurgem la stocul nostru de
armament şi ştiţi cu toţii cât de mult detest asta, iar sutelor de mii
de oameni deja morţi li se vor adăuga alte mii. În ciuda eforturilor
noastre şi a ideilor strălucite pe care mi le-aţi împărtăşit astăzi,
trebuie să ne împăcăm cu gândul că vom lupta împotriva
curentului de acum înainte. Oportuniştii întotdeauna vor profita de
aceste ocazii. Cei care ni se vor opune vor încerca să se folosească
de faptul că forţele noastre de menţinere a păcii nu se pot afla
simultan în toate colţurile lumii, iar toate acestea vor aduce
foametea, sărăcia şi molimele. Într-un fel, această situaţie poate fi
privită şi dintr-o altă perspectivă. Deoarece costurile operaţiunilor
de refacere vor fi enorme, cu cât va trebui să hrănim mai puţine
guri şi să îmbunătăţim condiţiile de viaţă ale unor popoare mai
puţin numeroase, cu atât vom reuşi să facem toate acestea mai
repede şi mai puţin costisitor. Pe măsură ce nivelul populaţiei va
scădea şi se va stabiliza, va trebui să ne asigurăm că natalitatea nu
va exploda din nou în curând. Cu ajutorul unei legislaţii adecvate
în privinţa avorturilor, a sinuciderilor asistate şi a reducerii
fondurilor de susţinere a persoanelor inapte fizic sau handicapate
vom reuşi să controlăm nivelul populaţiei lumii.
Rayford nu putea decât să se roage.
— Doamne, şopti el, mi-aş dori să am o voinţă mai puternică. Nu
aş putea avea un alt rol? Nu aş putea fi implicat într-o opoziţie
activă sau în judecarea acestei fiinţe diabolice? Nu pot decât să am
încredere în Tine. Protejează-i pe cei dragi mie până când Te vom
vedea în toată slava Ta. Ştiu că m-ai iertat pentru anii în care nu
am crezut în Tine şi Te-am ignorat, dar totuşi astea mă
împovărează încă. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să descopăr
adevărul. Îţi mulţumesc pentru Bruce Barnes. Îţi mulţumesc
pentru că eşti alături de noi, în timp ce ducem această ultimă
luptă.

Buck reuşise întotdeauna să se odihnească bine, chiar şi atunci

când nu avea posibilitatea să doarmă mult. Ar fi trebuit să doarmă
douăsprezece ore sau poate chiar mai mult în noaptea precedentă,
după ziua pe care o avusese. Totuşi, cele şapte ore şi ceva de odihnă
îi fuseseră de ajuns, deoarece atunci când dormea, dormea, nu
glumă. Buck ştia că şi Chloe se odihnise deoarece îi spusese acest
lucru de dimineaţă. Deşi se întorsese de pe o parte pe alta şi în
ciuda durerii, somnul ei nu fusese afectat.
Acum, în vreme ce Ken Ritz ateriza în Easton, Pennsylvania,
„pentru a umple rezervorul înainte de a pleca spre Tel Aviv”, Buck
era agitat. El şi pilotul înalt şi uscăţiv, trecut de cincizeci de ani,
păreau că îşi reluaseră relaţia de unde o lăsaseră ultima dată, când
Buck apelase la serviciile lui. Ritz era vorbăreţ, un mare povestitor,
era de acord cu toată lumea, interesant şi interesat. De-abia
aştepta să afle părerea lui Buck în legătură cu dispariţiile în masă
şi cu războiul mondial care tocmai izbucnise, dar şi să îi
împărtăşească opiniile.
— Aşadar, ce s-a mai întâmplat cu tânărul jurnalist de când l-am
văzut ultima dată, parcă acum doi ani? începuse Ritz.
Buck îi povesti. Acesta îşi aminti că Ritz fusese direct şi sincer
încă de la prima întâlnire, recunoscând că nu ştia cum să explice
cauzele dispariţiilor în masă decât apelând la varianta unei invazii
extraterestre. Buck fusese de părere că această abordare era destul
de neobişnuită pentru un pilot de avion, însă în acel moment nu
reuşise să tragă nici el o altă concluzie în afară de aceasta. Orice
teorie ar fi putut să fie valabilă. Ritz îi povestise despre multe
întâlniri de gradul trei care avuseseră loc în aer, ceea ce ar fi putut
explica faptul că un aviator credea în astfel de lucruri.
Toate acestea îl făcură pe Buck să se simtă suficient de sigur
astfel încât să îi prezinte versiunea lui fără a se justifica. Ritz nu se
arătă impresionat, cel puţin nu în mod negativ, ci îl ascultă în
linişte, iar atunci când Buck îşi încheie povestirea, Ritz dădu din
cap pur şi simplu.
— Aşadar, spuse Buck, teoria mea ţi se pare la fel ciudată cum
mi s-a părut mie a ta, atunci când ai avansat ipoteza unei invazii
extraterestre?
— Nu chiar, îi răspunse Ritz. Ai fi uimit dacă ţi-aş spune că am
întâlnit o mulţime de persoane care susţin acelaşi lucru de când am
vorbit ultima dată. Nu ştiu ce înseamnă asta, însă încep să cred că
există mai mulţi oameni care sunt de acord mai degrabă cu tine
decât cu mine.
— Tot ce pot să spun, începu Buck, este că, dacă am dreptate,
atunci mă aflu într-o mare belea. Vom avea de înfruntat adevărate
orori. Însă necredincioşii vor avea mult mai mult de suferit decât
şi-ar putea imagina.
— Nu pot să îmi imaginez necazuri mai mari decât cel în care ne
aflăm în momentul de faţă.
— Ştiu ce vrei să spui, spuse Buck. Obişnuiam să îmi cer scuze
şi să mă asigur că nu încercam să îmi impun părerea sau că eram
nesuferit, însă te rog să analizezi ceea ce ţi-am spus. Şi să nu
cumva să crezi că vei avea mult timp la dispoziţie să o faci.
— Asta face parte din propovăduirea credinţei, nu-i aşa? întrebă
Ritz. Dacă ce mi-ai spus e adevărat, sfârşitul nu e prea departe. Mai
avem doar câţiva ani.
— Întocmai.
— Atunci, dacă cineva ar dori să cerceteze toate astea, ar face
bine să se apuce chiar acum.
— Nici eu nu aş fi reuşit să mă exprim mai bine de atât, spuse
Buck.
După alimentarea cu combustibil de la Easton, Ritz petrecu ore
întregi în timpul zborului peste Atlantic punând diverse întrebări.
Buck trebuia să îi reamintească în mod constant că el nu studiase
normele canonice şi că nu era un învăţat, însă fu el însuşi uimit
când văzu cât de mult îşi amintea din învăţăturile lui Bruce.
— Cred că ai suferit extrem de mult atunci când ai pierdut un
astfel de prieten, spuse Ritz.
— Nici nu îţi poţi imagina.

Leon Fortunato îi instrui pe toţi cei aflaţi la bord unde să stea

după ce coborau din avion ca să fie fotografiaţi când, în sfârşit,
aveau să ajungă în Noul Babilon.
— Domnule Fortunato, spuse Rayford, încercând să respecte
indicaţiile lui Leon, cel puţin în faţa celorlalţi, McCullum şi cu mine
nu trebuie să apărem în fotografie, nu-i aşa?
— Doar dacă ţineţi să vă împotriviţi dorinţelor personale ale
Potentatului, îi răspunse Fortunato. Vă rog, faceţi ceea ce vi se
spune!
Avionul ateriză la Noul Babilon şi fu preluat de forţele de
securitate înainte ca uşile să fie deschise şi presa să aibă acces la
aeronavă. Rayford rămase în carlingă, continuând să asculte
conversaţiile interceptate prin interfon.
— Nu uitaţi, spuse Carpathia, nu afişaţi niciun zâmbet. Această
zi este una tristă. Vă rog, adoptaţi expresii adecvate situaţiei.
Rayford se întrebă de ce trebuise să le aducă aminte să nu
zâmbească în acea zi.
Următoarea voce pe care o auzi fu cea a lui Fortunato:
— Domnule Carpathia, se pare că vă aşteaptă o surpriză.
— Ştii că nu îmi plac surprizele, spuse Carpathia.
— Se pare că logodnica dumneavoastră se află în mulţime.
— Gestul acesta este total nepotrivit.
— Aţi dori să ordon să fie luată de acolo?
— Nu, nu ştiu cum ar putea reacţiona. Cu siguranţă, nu am dori
să se creeze un incident. Sper doar că ştie cum să reacţioneze.
Acesta nu este punctul ei forte, după cum ştiţi.
Rayford îşi spuse că Fortunato fusese discret deoarece nu îi
dăduse nicio replică lui Carpathia.
Se auzi o bătaie la uşa carlingii.
— Mai întâi pilotul şi copilotul, strigă Fortunato. Să mergem!
Rayford îşi încheie nasturii de la uniformă, îşi puse chipiul şi ieşi
din carlingă. El şi McCullum coborâră treptele făcând parte din
flancul stâng al grupului în formă de „V“ care îl însoţea pe
Carpathia, acesta fiind ultima persoană care ar fi trebuit să coboare
de la bordul avionului.
 Urmară membrii echipajului de bord, care erau agitaţi şi nu
păreau a se simţi în largul lor şi care nu îndrăzniră nici măcar să
zâmbească, ci priviră în jos şi se îndreptară spre locurile lor.
Fortunato şi cei doi asistenţi ai lui Carpathia coborâră împreună cu
cei şapte ambasadori. Rayford se întoarse şi îl văzu pe Carpathia
apărând în pragul uşii de la capătul treptelor.
Potentatul întotdeauna dădea impresia că era mai înalt decât în
realitate, observă Rayford. Se părea că acesta tocmai se bărbierise
şi se spălase pe cap, deşi Rayford nu observase să fi avut timp
pentru toate acestea. Costumul, cămaşa şi cravata lui Carpathia
arătau impecabil, iar accesoriile îl făceau să pară mai mult decât
elegant. Acesta se opri puţin în capul scărilor, având o mână în
buzunarul drept al costumului în timp ce în cealaltă ţinea o mapă
din piele fină. „Întotdeauna arată ca şi cum ar fi preocupat de o
problemă”, îşi spuse pilotul.
Rayford fu uimit de abilitatea lui Carpathia de a se afişa cu
expresia şi ţinuta potrivite: părea îngrijorat, grav, dar totuşi hotărât
şi încrezător. În timp ce bliţurile nu mai conteneau în jurul său, iar
camerele de luat vederi nu îl scăpau din obiectiv, Carpathia coborî
treptele cu o ţinută demnă şi se apropie de un mănunchi de
microfoane. Fiecare siglă de pe microfonul oricărui post de
televiziune fusese modificată astfel încât să includă iniţialele „GEN“
ale Reţelei Comunităţii Globale.
Singura persoană pe care nu o putea controla pe deplin alese
momentul acela pentru a-i strica imaginea perfectă a lui Carpathia.
Hattie Durham îşi făcu loc prin mulţime şi alergă direct spre el.
Agenţii de pază care îi ieşiseră în cale înţeleseră cine era şi o lăsară
să treacă. După părerea lui Rayford, femeia se manifestă în toate
felurile şi abia se abţinu să nu ţipe de fericire. Carpathia se arătă
jenat pentru prima dată de când îl ştia Rayford şi nu se putea hotărî
care ar fi fost răul cel mai mic: să o îndepărteze sau să o întâmpine
şi să o invite alături de el.
Carpathia optă pentru a doua variantă însă, în mod evident, nu
era încântat de situaţie. Hattie se întinse să îl sărute, iar el se
aplecă şi-i atinse în treacăt obrazul cu buzele. Dar când ea se
întoarse să îl sărute pe buze, Carpathia se apropie de urechea ei şi
îi şopti ceva pe un ton sever. Hattie se arătă şocată. Pe punctul de a
izbucni în lacrimi, ea încercă să se îndepărteze de el, însă
Carpathia o prinse de încheietura mâinii şi o ţinu alături de el în
faţa microfoanelor.
 — E atât de bine să te întorci în locul pe care îl simţi aproape de
suflet, începu el. E minunat să îi regăseşti pe cei dragi. Logodnica
mea, la fel ca şi mine, este copleşită de durere în urma
evenimentelor oribile care s-au petrecut cu câteva ore în urmă.
Vremurile în care trăim sunt dificile, dar totuşi perspectivele nu au
fost niciodată mai măreţe, provocările mai interesante, iar viitorul
atât de promiţător. Această declaraţie poate părea neadecvată în
lumina tragediei pe care am trăit-o şi a pierderilor pe care le-am
suferit, însă prosperitatea ne aşteaptă atâta timp cât ne luăm
angajamentul de a rămâne uniţi. Ne vom opune tuturor inamicilor
păcii şi îl vom saluta pe fiecare prieten al Comunităţii Globale.
Mulţimea, împreună cu reprezentanţii presei, aplaudară exact cu
atâta entuziasm cât era necesar. Lui Rayford i se făcuse rău şi
de-abia aştepta să ajungă în apartamentul său, să îşi sune soţia.

— Nu îţi face griji în privinţa mea, amice, îi spuse Ken Ritz lui
Buck în timp ce îl ajuta să coboare de la bordul avionului Learjet.
Voi duce minunăţia asta într-un hangar şi o să îmi găsesc un loc în
care să stau în următoarele câteva zile. Întotdeauna mi-am dorit să
vizitez această ţară şi e plăcut să te afli într-un loc care să nu fi fost
spulberat. Ştii cum să mă găseşti. Când vei dori să te întorci,
lasă-mi un mesaj aici, la aeroport. Eu voi veni aici în mod regulat.
Buck îi mulţumi şi îşi aruncă geanta pe umăr, apoi se îndreptă
spre terminal. Acolo, în spatele geamului securizat, văzu un bătrân
mic de statură, cu părul vâlvoi, care îi făcea vioi cu mâna – era
Chaim Rosenzweig. Cât de mult îşi dorea ca acest om să devină
credincios! Buck ajunsese să îl îndrăgească pe Chaim. Lucru pe
care nu l-ar fi putut spune vechiul Buck în urmă cu câţiva ani,
atunci când îl cunoscuse pe savant. Trecuseră doar câţiva ani, însă
i se părea o veşnicie. Buck fusese cel mai tânăr reporter din istoria
revistei Global Weekly – de fapt, din istoria jurnalismului
internaţional. El iniţiase o adevărată campanie ca doctorul
Rosenzweig să fie desemnat „Omul anului“ de către revista Global
Weekly.
Buck îl cunoscuse pe savant cu un an înainte de a-i fi fost propus
acel articol, după ce lui Rosenzweig i se acordase un premiu
internaţional deosebit de important pentru descoperirea (Chaim
însuşi o numea mai mult decât o descoperire) unei formule pe bază
de plante. După cum spuneau unii fără a exagera, substanţa lui
Rosenzweig făcea ca plantele să crească oriunde, chiar şi pe asfalt.
 Această ultimă afirmaţie nu fusese probată; totuşi, în curând,
zonele aride ale Israelului începură să înflorească precum o seră.
Flori, porumb, fasole şi orice fel de plante – toate începuseră să
fie cultivate pe fiecare centimetru de sol disponibil, iar Israelul
devenise peste noapte cea mai bogată ţară din lume.
Celelalte naţiuni se arătară interesate de această substanţă
miraculoasă. În mod evident, ea reprezenta o soluţie pentru toate
dificultăţile economice. Israelul evoluase de la statutul de ţară
vulnerabilă din punct de vedere geografic la cel de putere mondială
– respectată, temută şi invidiată.
Rosenzweig devenise omul momentului şi, conform revistei
Global Weekly, „Omul anului”.
Întâlnirea cu Rosenzweig îl impresionase pe Buck mai mult decât
orice alt interviu pe care îl luase vreodată. Acest om de ştiinţă
excepţional, modest şi discret, naiv ca un copil, cald, prietenos şi cu
o personalitate impresionantă, îl tratase pe Buck ca pe fiul său.
Celelalte naţiuni îşi doriseră atât de mult să intre în posesia
substanţei inventate de Rosenzweig, încât desemnaseră diplomaţi
şi demnitari importanţi să îl curteze. Omul de ştiinţă acordase atât
de multe audienţe, încât cercetările sale fură lăsate la o parte
pentru un timp. Oricum, depăşise vârsta la care ar fi trebuit să se
pensioneze, însă, evident, se simţea mult mai în largul său în
laborator sau la catedră decât în compania diplomaţilor. Adoratul
Israelului devenise ţinta guvernelor de pretutindeni, iar toate îl
asaltau cu rugăminţi.
La un moment dat, Chaim îi spusese lui Buck că fiecare
pretendent avea propriile planuri, mai mult sau mai puţin ascunse.
— Am făcut tot ce îmi stătea în putinţă să îmi păstrez calmul şi
diplomaţia, îi spuse el lui Buck, şi toate astea doar pentru că eram
reprezentantul ţârii mele. Aproape că mi s-a făcut rău fizic, adăugă
el, vorbind cu cel mai încântător accent evreiesc, atunci când
fiecare din ei a încercat să mă convingă că voi deveni cel mai bogat
om din lume, dacă voi accepta să le cedez drepturile de folosire a
substanţei.
Însă guvernul israelian era mai mult decât grijuliu în ceea ce
priveşte formula substanţei. Fusese atât de explicit în legătură cu
faptul că nu avea de gând să înstrăineze sau să cedeze drepturile de
folosire asupra formulei substanţei, încât celelalte ţări
ameninţaseră Israelul cu războiul, iar Rusia chiar trecuse la
represalii. Buck se aflase la Haifa în noaptea în care avioanele
inamice se abătuseră asupra Israelului. În mod miraculos, în ciuda
atacului aerian în forţă, nu fură semnalate pagube, răniţi sau
victime, iar întâmplarea îl făcu pe Buck să creadă în Dumnezeu,
dar nu şi în Iisus Hristos. Nu exista nicio explicaţie pentru faptul că
bombele, rachetele aeriene şi aparatele de zbor care se prăbuşiseră
în flăcări nu afectaseră nicio clădire şi nu răniseră niciun cetăţean
al Israelului.
Toate acestea îl determinaseră pe Buck, care se temuse pentru
viaţa lui în acea noapte, să pornească în căutarea adevărului, iar
acesta nu se întâmplă decât după dispariţii şi după ce îi cunoscuse
pe Rayford şi pe Chloe Steele.
Chaim Rosenzweig fusese cel care menţionase pentru prima dată
numele lui Nicolae Carpathia în faţa lui Buck care îl întrebase pe
bătrân dacă fusese impresionat de vreunul din cei trimişi să
discute cu el despre substanţă. Rosenzweig îi spusese că fusese
mişcat de o singură persoană – un tânăr politician destul de lipsit
de importanţă din România. Chaim fusese impresionat de opiniile
pacifiste ale lui Carpathia, de comportamentul lui altruist şi de
modul în care insista asupra faptului că substanţa ar fi putut ajuta
lumea şi ar fi putut salva vieţi. Buck încă îl mai putea auzi pe
Rosenzweig spunându-i:
— Tu şi Carpathia trebuie să vă întâlniţi. Vă veţi simpatiza.
Buck nu reuşea să îşi aducă aminte un moment în care să nu fi
fost circumspect în ceea ce-l priveşte pe Carpathia, deşi prima dată
când auzise numele acestuia fusese în timpul interviului pe care i-l
luase lui Rosenzweig. La câteva zile după dispariţiile în masă, omul
care aparent peste noapte devenise preşedintele României ajunsese
să ia cuvântul în cadrul adunării Naţiunilor Unite. Scurtul lui
discurs fusese atât de înflăcărat, de captivant, de impresionant,
încât fusese ovaţionat până şi de presă – chiar şi de Buck. Desigur,
lumea era în stare de şoc, fiind înspăimântată de dispariţiile în
masă, iar momentul fusese propice pentru ca un om oarecare să
iasă în faţă şi să propună o nouă agendă pentru reinstaurarea
păcii, a armoniei şi a fraternităţii.
Carpathia fusese adus la putere aparent împotriva voinţei lui şi îl
înlocuise pe Secretarul General al Naţiunilor Unite, modificase
structura organizaţiei astfel încât să includă zece teritorii
internaţionale extinse, apoi îi schimbase denumirea în
Comunitatea Globală, mutase sediul la Babilon (care fusese
reconstruit şi numit Noul Babilon) şi, în cele din urmă, promovase
dezarmarea mondială.
Toate aceste schimbări fuseseră posibile nu numai datorită
personalităţii carismatice a lui Carpathia. Acesta avusese un atu:
reuşise să-l impresioneze pe Rosenzweig, apoi convinsese guvernul
israelian, precum şi pe savant, că formula ar putea contribui la
crearea unei lumi noi, dacă ar fi folosită de Comunitatea Globală
drept recompensă pentru respectarea regulilor internaţionale în
domeniul dezarmării. În schimbul unui acord semnat de Carpathia
care garanta securitatea teritoriului israelian pe o perioadă de cel
puţin şapte ani Israelul îi cedase acestuia drepturile asupra
substanţei care îi permitea să obţină orice promisiune din partea
oricărui guvern. Cu ajutorul formulei, Rusia reuşise să cultive
cereale în tundrele îngheţate din Siberia, iar ţările africane sărace
deveniseră adevărate sere exportatoare de produse agricole.
Puterea substanţei îl ajută pe Carpathia să aducă restul lumii la
picioarele sale. Folosind drept pretext idealurile lui pacifiste,
naţiunile membre ale Comunităţii Globale fuseseră obligate să
distrugă aproape nouăzeci la sută din arsenalul lor militar şi să
doneze restul de zece la sută Comunităţii Globale. Înainte să îşi dea
cineva seama ce se petrece, Nicolae Carpathia, numit acum Marele
Potentat al Comunităţii Globale, devenise pe nesimţite cel mai
puternic pacifist… înarmat din istoria lumii. Numai acele câteva
naţiuni care aveau suspiciuni în legătură cu Carpathia îşi
păstraseră stocul de armament. Egiptul, noua Comunitate a
Statelor Marii Britanii şi o grupare ilegală a forţelor de ordine
americane surprinzător de bine organizată păstraseră suficient de
mult armament, astfel încât să devină un punct nevralgic, un motiv
de iritare care să atragă represaliile pline de furie ale lui Carpathia.
Pe scurt, revolta acestora şi reacţiile exagerate ale Potentatului
fuseseră ingredientele principale ale celui de-al treilea război
mondial, prezis de Biblie prin parabola Calului Roşu al Apocalipsei.
Ironia tuturor acestor întâmplări consta în faptul că blândul şi
inocentul Chaim Rosenzweig, care întotdeauna încercase să ţină
cont de interesele celor din jur, devenise un susţinător înfocat al lui
Carpathia. Omul pe care Buck şi cei dragi lui, membrii Armatei
Pătimirilor, îl considerau drept Antihristul în persoană îl juca pe
degete pe blajinul botanist. Carpathia îl solicitase pe Rosenzweig în
multe situaţii de factură diplomatică şi chiar pretindea că savantul
făcea parte din cercul apropiaţilor lui. Era evident că Rosenzweig
era tolerat şi lăsat să creadă ceea ce dorea. Carpathia acţiona după
bunul lui plac. Totuşi, Rosenzweig aproape că îl diviniza pe acesta,
spunându-i lui Buck la un moment dat că Nicolae însuma calităţile
acelui Mesia îndelung aşteptat de evrei.
Toate acestea se petrecuseră înainte ca unul dintre tinerii
protejaţi ai lui Rosenzweig, rabinul Tsion Ben-Judah, să facă
publice rezultatele cercetărilor lui atât de criticate de guvern
asupra calităţilor cu ajutorul cărora Israelul ar fi trebuit să îl
identifice pe Mesia.
Rabinul Ben-Judah, care studiase metodic o serie de manuscrise
antice, printre care Vechiul şi Noul Testament, ajunsese la
concluzia că numai Iisus Hristos îndeplinise profeţiile necesare
pentru asumarea acestui rol. Spre marele său regret, rabinul
Ben-Judah de-abia îl descoperise pe Iisus Hristos şi îşi dedicase
viaţa Lui atunci când avusese loc Înălţarea la Cer. Asta îi întărise
credinţa că Iisus era Mesia şi că venise să îi ia cu Sine pe cei care
credeau în El. Rabinul în vârstă de aproximativ patruzeci de ani
fusese lăsat pe pământ împreună cu soţia sa, cu care se căsătorise
în urmă cu şase ani, şi cu cei doi copii ai acesteia, un băiat şi o fată.
El şocase lumea, dar mai ales propriul popor, când îşi exprimase
dorinţa de a comunica rezultatele studiului său de trei ani în cadrul
unei transmisiuni internaţionale de televiziune. De îndată ce îşi
exprimă părerile în public, deveni o ţintă.
Deşi Ben-Judah fusese unul dintre studenţii, protejaţii, iar mai
apoi colaboratorii doctorului Rosenzweig, acesta din urmă se
considera o persoană nereligioasă, un nepracticant al cultului
mozaic. Pe scurt, Rosenzweig nu era de acord cu concluziile lui
Ben-Judah asupra personalităţii lui Hristos, însă nu dorea să
discute pe această temă.
Totuşi, toate acestea nu îl îndepărtară de Ben-Judah, ci,
dimpotrivă, Rosenzweig îl susţinuse în continuare. Când
Ben-Judah, încurajat şi susţinut de acei predicatori ciudaţi,
aproape străini de această lume, de la Zidul Plângerii, începuse să
îşi facă publice părerile, mai întâi pe Stadionul Teddy Kollek, iar
apoi în diferite locuri din lume, toţi îşi dădură seama că în scurt
timp el va avea de suferit de pe urma acţiunilor lui.
Buck ştia că singurul motiv pentru care rabinul Tsion
Ben-Judah încă mai era în viaţă era faptul că orice atentat la viaţa
lui ar fi fost interpretat de către cei doi predicatori, Moise şi Ilie,
drept un atentat la adresa lor. Multe persoane îşi pierduseră viaţa
în mod misterios şi tragic, încercând să îi atace pe cei doi. Aproape
toată lumea ştia că Ben-Judah era „unul de-al lor“ şi astfel acesta
reuşise să scape nevătămat până atunci.
Acum siguranţa lui Ben-Judah fusese pusă în pericol şi din
această cauză Buck se afla în Israel. Acesta era convins că Nicolae
Carpathia în persoană provocase oroarea şi tragedia care se
abătuseră asupra familiei lui Ben-Judah. Relatările pe această
temă spuneau că bandiţi cu cagule negre intraseră în casa lui
Ben-Judah în mijlocul unei după-amieze însorite, după ce
adolescenţii se întorseseră de la şcoala ebraică. Cei doi paznici
înarmaţi fuseseră împuşcaţi mortal, iar doamna Ben-Judah, fiul şi
fiica ei fuseseră scoşi în stradă, decapitaţi şi lăsaţi acolo într-o baltă
de sânge.
Ucigaşii părăsiseră locul crimei într-o maşină care nu avea
niciun fel de semne distinctive. Şoferul lui Ben-Judah se grăbise să
ajungă la biroul acestuia de la universitate de îndată ce auzise
vestea morţii celor trei şi se presupunea că îl dusese pe Ben-Judah
într-un loc în care s-ar fi aflat în siguranţă. Unde anume, nimeni nu
ştia. La întoarcere, şoferul negase în faţa autorităţilor şi a presei că
ar fi ştiut unde se afla Ben-Judah, declarând că nu îl văzuse pe
acesta decât înainte de a avea loc crimele şi că spera să audă veşti
de la el într-un târziu.
Rayford crezu că dormise suficient, de vreme ce aţipise destul de
des în timpul călătoriei. Nu înţelese însă că încordarea, teroarea şi
dezgustul aveau să îi afecteze corpul şi mintea. Ajuns în
apartamentul său şi al Amandei, în care atmosfera era destul de
plăcută datorită aerului condiţionat, Rayford se dezbrăcă şi se
aşeză pe marginea patului. Cu umerii căzuţi şi cu coatele pe
genunchi, expiră zgomotos şi îşi dădu seama cât de obosit era de
fapt. În sfârşit, primise veşti de acasă. Aflase că Amanda ajunsese
cu bine, în timp ce Chloe se afla în plin proces de refacere, iar Buck
– era plecat ca de obicei. Rayford nu ştia ce să creadă despre
această Verna Zee, care punea în pericol siguranţa adăpostului
membrilor Armatei Pătimirilor din casa Lorettei. Însă urma să aibă
încredere în Buck şi în Dumnezeu în această privinţă.
Rayford se întinse pe spate, deasupra cuverturii, îşi duse mâinile
la ceafă şi se uită în tavan. I-ar fi plăcut să tragă cu ochiul la
comoara inestimabilă arhivată în computerul lui Bruce. Înainte de
a cădea într-un somn adânc, Rayford încercă să găsească o
modalitate de a se întoarce la Chicago până duminică. Trebuia să
existe o cale astfel încât să reuşească să ajungă la înmormântarea
lui Bruce. Tocmai se ruga lui Dumnezeu să îl ajute când îl cuprinse
somnul.
Pe Buck îl binedispunea întotdeauna zâmbetul călduros cu care
îl întâmpina Chaim Rosenzweig. Acum acesta nu zâmbea. În timp
ce Buck se îndrepta spre bătrân, Rosenzweig de-abia îşi deschise
braţele pentru a-l îmbrăţişa şi îi spuse cu o voce spartă:
— Cameron! Cameron!
Buck se aplecă pentru a-şi îmbrăţişa prietenul mărunţel, iar
bătrânul îşi împreună mâinile la spatele ziaristului şi îl strânse ca
pe un copil, apoi îşi ascunse faţa la pieptul lui şi începu să plângă
cu amărăciune. Buck aproape că îşi pierdu echilibrul, greutatea
genţii trăgându-l într-o parte, în vreme ce îmbrăţişarea lui
Rosenzweig îl trăgea în direcţia opusă, aşa că se clătină şi avu
impresia că avea să se prăbuşească peste prietenul său. Buck
încercă să îşi păstreze echilibrul, susţinându-l în continuare pe
Rosenzweig şi lăsându-l să plângă în voie.
În cele din urmă, savantul îşi slăbi strânsoarea şi îl trase pe Buck
spre un şir de scaune. Buck îl recunoscu pe şoferul înalt şi
măsliniu la faţă al lui Rosenzweig, care stătea la câţiva metri
distanţă, cu mâinile împreunate în faţa sa. Acesta părea a fi
îngrijorat de starea şefului său şi chiar jenat.
Chaim dădu din cap, arătând în direcţia lui.
— L-ai cunoscut pe Andre, spuse.
— Da, încuviinţă Buck, dând din cap, ce mai faci?
Andre îi răspunse în ebraică. El nu vorbea şi nici nu înţelegea
limba engleză, iar Buck nu ştia limba ebraică.
Rosenzweig i se adresă lui Andre, iar acesta se îndepărtă grăbit.
— Ne va aduce maşina, explică Chaim.
— Am numai câteva zile la dispoziţie, spuse Buck. Ce poţi să îmi
spui? Ştii unde se află Tsion?
— Nu! Cameron, a fost îngrozitor! Ce defăimare îngrozitoare şi
oribilă a familiei şi a numelui unei persoane!
— Dar ai primit veşti de la el…
— Un singur telefon. Mi-a spus că tu ai să ştii unde să îl găseşti.
Dar, Cameron, ai auzit ultimele noutăţi?
— Nu ştiu la ce te referi.
— Autorităţile încearcă să îl implice în asasinarea propriei
familii!
— Zău, aşa! Nimeni nu va crede una ca asta! Nu există nici cea
mai mică dovadă în acest sens. De ce ar fi făcut aşa ceva?
 — Bineînţeles, tu şi cu mine ştim că nu ar fi fost în stare să
comită o asemenea faptă, Cameron, însă atunci când eşti vânat de
persoane rău intenţionate, nu poţi să te pui în calea lor. Desigur, ai
aflat despre şoferul lui.
— Nu.
Rosenzweig dădu din cap şi îşi lăsă capul în piept.
— Poftim? se scandaliză Buck. Şi el?
— Mi-e teamă că da. A fost vorba de o maşină-capcană. Trupul
lui de-abia a putut fi identificat.
— Chaim! Eşti convins că eşti în siguranţă? Şoferul tău ştie cum
să…
— Să scape de urmăritori? Să verifice dacă au fost amplasate
bombe pe caroseria maşinii? Să se apere pe el însuşi sau pe mine?
Da, ştie toate acestea. Andre este destul de priceput. Trebuie să
recunosc că măsurile acestea nu mă fac să mă simt în siguranţă,
dar măcar simt că sunt protejat cât se poate de bine.
— Dar eşti asociat cu Ben-Judah. Cei care îl caută vor încerca să
te urmărească pentru a ajunge la el.
— Ceea ce înseamnă că nu trebuie să fim văzuţi împreună,
adăugă Rosenzweig.
— E prea târziu pentru asta, spuse Buck.
— Nu fi prea sigur! Andre m-a încredinţat că nu am fost urmăriţi
la aeroport. Nu aş fi surprins dacă am fi urmăriţi de acum încolo,
însă deocamdată cred că nu am fost descoperiţi aici.
— Bine! Le-am prezentat autorităţilor vamale paşaportul meu
fals. Ai folosit numele meu adevărat atunci când ai făcut rezervarea
la hotel?
— Din păcate, da, Cameron. Îmi pare rău! Am folosit chiar şi
numele meu ca să ofer o garanţie.
Buck se strădui să nu zâmbească de naivitatea bătrânului:
— Ei, bine, prietene, vom folosi toate astea ca să îi derutăm pe
potenţialii urmăritori, nu-i aşa?
— Cameron, mi-e teamă că nu mă pricep la aşa ceva!
— Nu îi spune lui Andre să te ducă direct la hotelul respectiv.
Spune-i că planurile mele s-au schimbat şi că nu voi ajunge acolo
decât duminică.
— Cameron! Cum de găseşti soluţii atât de repede?
— Acum grăbeşte-te! Nu trebuie să fim văzuţi împreună de acum
încolo. Eu voi pleca din Israel sâmbătă, cel mai târziu. Mă vei putea
găsi la acest număr de telefon.
 — E sigur?
— E un telefon de ultimă generaţie care funcţionează prin satelit.
Nimeni nu poate intercepta convorbirile. Tot ce trebuie să faci este
să nu asociezi numele meu cu numărul acesta de telefon şi să nu îl
comunici nimănui altcuiva.
— Cameron, unde vei începe să îl cauţi pe Tsion?
— Am câteva idei în minte, spuse Buck. Şi trebuie să îţi spun că,
dacă voi putea să îl scot din ţară, o voi face.
— Minunat! Dacă aş fi o persoană credincioasă, m-aş ruga
pentru tine.
— Chaim, într-una din zilele astea va trebui să devii credincios.
Chaim schimbă subiectul:
— Încă ceva, Cameron. L-am sunat pe Carpathia ca să mă ajute
în rezolvarea situaţiei.
— Mai bine nu o făceai, Chaim. Eu nu am încredere în el aşa
cum ai tu.
— Am simţit asta, Buck, spuse Rosenzweig, însă trebuie să
încerci să îl cunoşti mai bine.
„Dacă ai şti!” îşi spuse Buck în gând.
— Chaim, voi încerca să iau legătura cu tine de îndată ce voi afla
ceva. Sună-mă numai dacă este absolut necesar.
Rosenzweig îl îmbrăţişă din nou cu putere şi plecă. Buck folosi
un telefon public pentru a suna la Hotelul King David unde rezervă
o cameră pentru două săptămâni sub numele de Herb Katz.
— Din parte cărei companii? întrebă recepţionera.
Buck se gândi un moment:
— Internaţional Harvester, răspunse el în cele din urmă,
spunându-şi că acest nume i-ar fi descris cel mai bine atât pe
Bruce Barnes cât şi pe Tsion Ben-Judah.

Rayford deschise ochii. Nu îşi schimbase poziţia în timpul

somnului. Nu avea idee cât timp dormise, însă ceva îl trezise.
Ţârâitul strident al telefonului de pe noptieră îl făcu să sară în
picioare. Întinzându-se după receptor, Rayford îşi dădu seama că
braţul îi era amorţit şi nu îl mai asculta, însă se chinui şi răspunse:
— Steele la telefon, îngăimă el.
— Comandante Steele? Te simţi bine?
Era Hattie Durham.
Rayford se întoarse pe o parte şi îşi puse receptorul sub bărbie.
Ridicându-se într-un cot, spuse:
 — Sunt bine, Hattie. Ce mai faci?
— Nu mă simt prea bine. Aş vrea să ne vedem dacă se poate.
Deşi draperiile fuseseră trase, razele puternice al soarelui de
după-amiază reuşiseră să se strecoare în cameră.
— Când anume? o întrebă Rayford.
— La cină, diseară? îi răspunse ea. Pe la ora şase?
Rayford de-abia reuşi să îşi adune gândurile. Oare primise vestea
că atribuţiile aveau să îi fie limitate în cadrul administraţiei
Carpathia? Ar fi fost de dorit să fie văzuţi împreună în public în
absenţa Amandei?
— E urgent, Hattie? Amanda este în Statele Unite, dar se va
întoarse peste o săptămână…
— Nu, Rayford, trebuie vorbesc neapărat cu tine. Nicolae are
întrevederi până la miezul nopţii, iar masa de seară le va fi adusă în
sala de conferinţe. A spus că nu va fi nicio problemă dacă voi sta de
vorbă cu tine. Ştiu că vrei să te comporţi într-un un mod adecvat.
Hai să luăm cina într-un loc unde să nu stârnească suspiciuni
asupra relaţiei noastre de prietenie. Te rog!
— Presupun că putem face asta, spuse Rayford, curios.
— Atunci şoferul meu va veni să te ia la ora şase, Rayford.
— Hattie, fă-mi un serviciu! Dacă eşti de acord că întâlnirea
noastră nu ar trebui să pară romantică, nu te îmbrăca prea elegant.
— Comandate Steele, spuse ea, devenind deodată formală, nu
intenţionez să exagerez în nicio privinţă.

Buck se instală în camera sa de la etajul al treilea al Hotelului

King David. Având o presimţire, sună la biroul Global Community
East Coast Daily Times de la Boston şi ceru să vorbească cu vechiul
său prieten, Steve Plank. I se părea că trecuseră ani de zile de când
Plank îi fusese şef la Global Weekly. Acesta plecase brusc de acolo
şi devenise purtătorul de cuvânt al lui Carpathia atunci când
Nicolae fusese numit Secretar General al Naţiunilor Unite. Nu
trecuse mult timp şi Steve începuse să regrete că acceptase această
poziţie.
Buck nu se arătă surprins atunci când i se transmise că Plank
nu era la birou. Se afla în Noul Babilon, la ordinele lui Nicolae
Carpathia, ceea ce, fără îndoială, îi făcea o plăcere deosebită.
Buck făcu duş şi trase un pui de somn.

Rayford simţea că ar mai fi avut nevoie de câteva ore de somn. Nu

intenţiona să petreacă mult timp cu Hattie Durham. Îşi puse nişte
haine comode, fiind suficient de prezentabil pentru Global Bistro,
restaurantul pe care Hattie şi Carpathia îl frecventau destul de des.
Desigur, Rayford nu putea să dea de înţeles că ştiuse de
„retrogradarea” lui Hattie înainte ca aceasta să abordeze subiectul.
Trebuia să o lase să îşi depene povestea cu emotivitatea şi starea de
anxietate care o caracterizau. Nu îl deranja. Măcar atâta lucru
putea să facă pentru ea. Rayford încă se mai simţea vinovat pentru
că Hattie ajunsese acolo unde ajunsese, atât din punct de vedere
geografic, cât şi din punct de vedere al vieţii personale. Nu trecuse
mult timp de când ea constituise obiectul dorinţelor lui.
Bineînţeles, Rayford nu-i dăduse nimic de înţeles în acest sens,
însă se gândise la Hattie în noaptea în care se petrecuse Înălţarea la
Cer. Cum putuse să fie atât de surd, de orb şi de lipsit de simţul
realităţii? Un om cu o carieră strălucită, căsătorit de peste douăzeci
de ani, având o fiică la facultate şi un fiu în vârstă de doisprezece
ani, avusese fantezii legate de însoţitoarea sa de zbor şi justificase
toate acestea prin faptul că soţia sa trecea printr-o perioadă de zel
religios! Rayford dădu din cap. Irene, femeia adorabilă pe care o
neglijase atât de mult timp, cea care purta numele unei mătuşi
mult mai în vârstă decât ea, ajunsese să cunoască adevărul
suprem înaintea tuturor celorlalţi.
Rayford frecventase întotdeauna biserica şi s-ar fi considerat un
bun creştin. Însă biserica era pentru el un loc în care priveai şi erai
privit, un loc în care se creau legături şi care te ajuta să devii
respectabil. Când preoţii tindeau să judece prea aspra sau luau
lucrurile literalmente, Rayford se neliniştea. Iar atunci când Irene
găsise o nouă parohie, mai restrânsă şi ceva mai hotărâtă în
interpretarea credinţei, acesta începuse să îşi găsească scuze
pentru a nu mai fi nevoit să o însoţească. Atunci când soţia sa
începuse să îi vorbească despre mântuire, despre sângele lui
Hristos şi revenirea Lui pe pământ, Rayford crezuse că Irene o luase
razna. Oare cât timp avea să treacă până când ar fi început să
colinde din casă în casă împreună cu ea, împărţind Biblii în
dreapta şi în stânga?
În acest mod îşi justificase el momentul de rătăcire cu Hattie
Durham. Hattie era mai tânără decât el cu cincisprezece ani şi
arăta senzaţional. Cu toate că luaseră cina împreună de câteva ori
şi mai băuseră ceva din când în când şi în ciuda comportamentului
şi privirilor sugestive, Rayford nici măcar nu o atinsese. Hattie nu
se jena şi îl mai apuca de braţ atunci când trecea pe lângă el sau îşi
punea mâinile pe umerii lui atunci când vorbea cu el în carlingă,
însă Rayford reuşise să nu lase lucrurile să scape de sub control. În
noapte aceea, deasupra Atlanticului, cu Boeingul 747 plin până la
refuz pus pe pilotul automat, el îşi făcuse în sfârşit curaj să îi
propună ceva concret. Deşi acum îi era ruşine să recunoască acest
lucru chiar şi numai în faţa propriei conştiinţe, atunci el fusese
pregătit să facă următorul pas, îndrăzneţ şi decisiv pentru a începe
o relaţie amoroasă.
Însă nu reuşise să rostească acele cuvinte. Atunci când părăsise
cabina să o caute, Hattie îl surprinsese cu vestea că un sfert din
pasagerii aflaţi la bord dispăruseră, lăsând în urma lor toate
obiectele personale. Compartimentul care, de obicei, la ora patru
dimineaţa era cufundat în întuneric şi în care toată lumea dormea
fusese cuprins brusc de panică, de îndată ce pasagerii înţelesesem
ce se întâmplase. În noaptea aceea Rayford îi spusese lui Hattie că
nu ştia mai multe decât ea despre cele petrecute. Adevărul era că
ştia toate acestea mult prea bine. Irene avusese dreptate. Iisus
Hristos revenise pe pământ pentru a-i lua cu Sine pe cei
credincioşi, iar Rayford şi Hattie, împreună cu trei pătrimi dintre
pasagerii de la bord, fuseseră abandonaţi.
Rayford nu îl cunoştea pe Buck Williams în acel moment şi nu
ştia că acesta fusese unul dintre pasagerii de la clasa întâi ai acelui
zbor. Nu avea de unde să ştie că Buck şi Hattie discutaseră, că el îşi
folosise computerul şi intrase pe Internet ca să îi contacteze familia
şi să afle dacă păţiseră ceva. După o vreme, Rayford descoperise că
Buck o prezentase pe Hattie noului şi celebrului conducător
mondial, Nicolae Carpathia. Rayford ajunse să îl cunoască pe Buck
la New York, unde se afla ca să-i ceară scuze lui Hattie pentru
comportamentul său nepotrivit din trecut şi ca să încerce să o
convingă în legătură cu adevăratele cauze ale dispariţiilor în masă.
Buck se afla acolo pentru a-i face cunoştinţă cu Carpathia, precum
şi pentru a le lua interviuri lui Carpathia şi lui Rayford –
comandantul lui Hattie. Buck încerca să scrie un articol care să
prezinte puncte de vedere diferite asupra dispariţiilor.
Rayford fusese deosebit de sincer şi încercase să îl convingă pe
Buck că şi el descoperise adevărul. În acea noapte făcuse
cunoştinţă cu Chloe. Se întâmplaseră atât de multe în atât de puţin
timp! Doi ani mai târziu, Hattie devenise asistenta personală şi
amanta lui Nicolae Carpathia, a Antihristului. Rayford, Buck şi
Chloe regăsiseră credinţa în Hristos. Toţi trei deplângeau situaţia
în care se afla Hattie Durham.
Rayford îşi spuse că poate în seara aceea ar fi reuşit să o
influenţeze pe Hattie în sens pozitiv.

Buck reuşise întotdeauna să se trezească atunci când dorea.

Acest simţ îl înşelase de puţine ori. Acum îşi propusese să se
trezească şi să plece în jurul orei şase după-amiaza. Se trezi la
timp, mai puţin odihnit decât se aşteptase, însă dornic de plecare.
Buck îi spuse taximetristului:
— Du-mă la Zidul Plângerii, te rog!
Câteva minute mai târziu, cobori din maşină. Acolo, în apropiere
de Zidul Plângerii, în spatele unui gard din fier forjat, se aflau cei pe
care Buck ajunsese să îi considere drept cei doi martori prezişi de
Scriptură.
Aceştia îşi spuneau Moise şi Ilie şi, într-adevăr, păreau să fi
veniţi dintr-o altă vreme şi dintr-un alt loc: purtau straie
zdrenţuite, din material aspru, erau desculţi şi măslinii la faţă.
Amândoi aveau părul lung, încărunţit şi purtau bărbi neîngrijite.
Erau puternici, cu încheieturi osoase şi membre lungi şi
musculoase. Oricine îndrăznea să se apropie de ei simţea un miros
de fum. Cei care încercaseră să îi atace fuseseră omorâţi. Lucrurile
erau cum nu se poate mai simple. Câţiva se apropiaseră de ei
înarmaţi cu pistoale automate, însă se loviseră de un zid invizibil şi
căzuseră fulgeraţi. Alţii fuseseră arşi de vii, de focul care ieşise din
gurile celor doi martori.
Aceştia predicau neîncetat în limba Bibliei, iar spusele lor erau
adevărate blasfemii pentru mozaicii devotaţi. Propovăduiau despre
Hristos şi răstignirea Lui, proclamând-L Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Singura dată când fuseseră văzuţi în altă parte decât la Zidul
Plângerii fusese la Stadionul Teddy Kollek, atunci când îl însoţiseră
pe rabinul Tsion Ben-Judah, care se convertise recent la credinţa în
Hristos. Reportajele asupra evenimentului care fuseseră difuzate în
toate colţurile lumii îi prezentaseră pe aceşti doi indivizi ciudaţi
vorbind la unison, fără a folosi microfoanele şi totuşi făcându-se
auziţi chiar şi de către cei aflaţi în rândurile din spate.
— Apropiaţi-vă şi luaţi aminte, strigaseră cei doi, la slujitorul
ales al Preaslăvitului Dumnezeu! El este primul dintre cei 144.000
care se vor ridica din această naţiune şi din celelalte popoare ale
lumii pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos! Cei care i se vor
împotrivi, la fel ca şi cei care au venit să ne atace înainte de vreme,
vor muri cu siguranţă!
Martorii nu rămăseseră pe podium şi nici măcar în incinta
stadionului pentru a asculta prima predică a lui Ben-Judah. Se
făcură nevăzuţi şi se întoarseră deja la Zidul Plângerii în momentul
în care totul luă sfârşit. Acest tip de reuniune care avu loc pe
imensul stadion se repetă în aproape fiecare ţară din lume în
următorul an şi jumătate, iar ca rezultat zeci de mii de oameni se
convertiră la credinţă.
Adversarii rabinului Ben-Judah încercară, într-adevăr, să „i se
împotrivească” în timpul celor optsprezece luni, conform
prezicerilor martorilor. Se pare că unii luară în serios avertismentul
celor doi şi se căiră pentru intenţiile lor. Urmară trei sau patru
săptămâni în care Ben-Judah nu mai primi ameninţări, iar el
profită de moment şi îşi continuă neobosit predicile. Însă acum se
ascundea, iar familia şi şoferul lui fuseseră măcelăriţi.
Ca o ironie a sorţii, ultima dată când Buck fusese la Zidul
Plângerii pentru a-i privi şi a-i asculta pe cei doi martori, se aflase
acolo împreună cu rabinul Ben-Judah. Ei se întorseseră mai târziu
în acea seară şi îndrăzniseră să se apropie de gard şi să le
vorbească celor care reacţionaseră violent până atunci când alţii
ajunseseră atât de aproape de ei. Buck reuşise să îi înţeleagă pe cei
doi în propria limbă, deşi înregistrarea convorbirii îi demonstră că
ei i se adresaseră în ebraică. Rabinul Ben-Judah începuse să
reproducă spusele lui Nicodim atunci când Hristos i se revelase în
timpul nopţii, iar martorii îi răspunseseră cu vorbele lui Iisus.
Noaptea aceea fusese cea mai impresionantă din viaţa lui Buck.
Acum Buck venise singur la Zidul Plângerii. El îl căuta pe
Ben-Judah, care îi transmisese lui Rosenzweig că numai Buck ar fi
ştiut unde anume să îl găsească, iar ziaristul nu îşi imaginase un
loc mai potrivit decât acela.
Ca de obicei, o mulţime uriaşă se adunase în faţa martorilor, deşi
lumea era conştientă că trebuie să păstreze distanţa. Moise şi Ilie
nu fuseseră încă afectaţi de furia şi de ura lui Carpathia. În
repetate rânduri, chiar în public, Carpathia ridicase problema dacă
cei doi nu ar fi putut fi îndepărtaţi într-un fel sau altul. Fusese
informat de către conducătorii militari de faptul că, aparent, nu
existau arme capabile să le facă vreun rău. Martorii înşişi
continuau să avertizeze că nu puteau fi îndepărtaţi „înainte de
vreme”.
 Bruce Barnes le explicase membrilor Armatei Pătimirilor că,
într-adevăr, la timpul potrivit, Dumnezeu avea să-i facă pe martori
vulnerabili, iar aceştia ar fi urmat să fie atacaţi. Acest incident nu
avea să se petreacă în următorul an şi jumătate, după cum îşi
imaginase Buck, însă numai gândul acesta îi dădea fiori.
În acea seară, martorii făceau ce începuseră să facă de când se
semnase tratatul dintre Israel şi Carpathia: propovăduiau despre
Ziua Judecăţii de Apoi. Cei doi îl considerau pe Iisus Hristos drept
„Domnul Atotputernic, Tatăl pe vecie şi Domn al Păcii. Niciun alt
om nu se poate proclama conducător al acestei lumi! Cel care
susţine aşa ceva nu este Hristos, ci Antihristul, şi va pieri cu
siguranţă! Nenorocirea să se abată asupra celui care
propovăduieşti o altă evanghelie! Iisus este Dumnezeul cel
adevărat, stăpân al Raiului şi al pământului!”
Buck era întotdeauna încântat şi mişcat de predicile martorilor.
El privi prin mulţime şi văzu oameni aparţinând unor rase şi
culturi diferite. Ştia din experienţa personală că mulţi dintre
aceştia nu cunoşteau limba ebraică, dar că îi înţelegeau totuşi pe
martori în limbile lor materne, la fel ca şi el.
Buck reuşi să înainteze prin mulţimea de peste trei sute de
oameni, apoi se ridică pe vârfuri pentru a-i vedea pe martori.
Deodată, cei doi îşi întrerupseră predica şi se apropiară de gard.
Oamenii din mulţime făcură un pas înapoi în acelaşi timp,
temându-se pentru vieţile lor. Martorii se aflau acum la câţiva
centimetri de gard, iar mulţimea la câţiva metri de acesta, Buck
fiind undeva, în rândurile din spate.
Lui Buck i se păru că martorii îi simţiseră prezenţa. Cei doi se
uitau direct în ochii lui, iar el nu se putea mişca. Fără să
gesticuleze sau să se mişte, Ilie vorbi:
— Cine are urechi de auzit să audă! Nu te teme, deoarece ştiu că
îl cauţi pe Iisus cel răstignit. El nu se află aici, căci a înviat, aşa
cum a spus.
Credincioşii din mulţime începură să murmure rugăciuni, fiind
de acord cu spusele martorului. Buck încremenise. Moise făcu un
pas înainte şi, aparent, i se adresă direct:
— Nu te teme, căci ştiu pe cine cauţi. El nu se află aici.
Ilie continuă:
— Grăbeşte-te şi spune-le ucenicilor Lui că Iisus a înviat din
morţi!
Moise, continuând să îl privească pe Buck, interveni:
 — Într-adevăr, El va intra înaintea ta în Galileea. Acolo îl vei
vedea. Ia aminte, ţi-am spus!
Martorii rămaseră în picioare şi continuară să privească
nemişcaţi, în tăcere, atât de mult timp, de parcă s-ar fi transformat
în stane de piatră. Mulţimea deveni neliniştită şi începu să se
împrăştie. Câţiva aşteptară să vadă dacă martorii aveau să
cuvinteze din nou, însă aceştia nu o făcură. În scurt timp, numai
Buck se mai afla în locul în care stătuse în ultimele câteva minute.
El nu îşi putea dezlipi ochii de la ochii lui Moise. Cei doi stăteau în
apropiere de gard şi îl priveau. Buck începu să înainteze,
apropiindu-se la câţiva metri de ei. Martorii nu schiţară niciun gest.
Cei doi păreau că nici nu mai respirară. Buck nu îi văzu clipind sau
făcând vreo mişcare. Le cercetă chipurile în lumina slabă a
apusului. Niciunul din ei nu deschise gura şi totuşi Buck auzi
extrem de clar o voce care îi vorbi în limba sa:
— Cine are are urechi de auzit să audă.

Rayford fu chemat prin interfonul din faţa uşii blocului său unde
era aşteptat de şoferul lui Hattie. Acesta îl conduse pe Rayford la
limuzina albă, marca Mercedes, şi îi deschise portiera din spate. Pe
bancheta pe care stătea Hattie mai era loc, însă Rayford preferă să
stea în partea opusă. Aceasta îi ascultase rugămintea şi nu se
îmbrăcase prea elegant, însă arăta minunat chiar şi în hainele
acelea de stradă. Rayford preferă să nu îi spună asta.
Figura lui Hattie exprima îngrijorare:
— Apreciez faptul că ai acceptat să ne întâlnim.
— Nu puteam să te refuz. Ce s-a întâmplat?
Hattie trase cu ochiul la şofer:
— Mai bine vorbim în timpul mesei, spuse ea. E bine dacă merge
la Bistro?

Buck rămase ţintuit în faţa martorilor în timp ce soarele apunea;

se uită în jurul său ca să se asigure că nu se mai afla nimeni acolo
în afară de el şi de cei doi.
— Asta e tot ce primesc? E în Galileea?
Din nou, fără a-şi mişca buzele, martorii repetară:
— Cine are urechi de auzit să audă.
Galileea? Oare mai exista? Unde să îşi înceapă căutările şi când
anume? în mod evident, nu avea de gând să se apuce de cercetat
locul în puterea nopţii. Trebuia să ştie exact unde să meargă, să
aibă un soi de sprijin. Buck se întoarse pe călcâie ca să vadă dacă
în zonă se aflau taxiuri. Văzu câteva. Se întoarse din nou cu faţa
spre martori:
— Dacă voi reveni aici, mai târziu, în seara aceasta, voi putea
afla mai multe?
Moise se îndepărtă de gard şi se aşeză pe trotuar, sprijinindu-se
de un zid. Ilie începu să gesticuleze şi vorbi răspicat:
— Păsările cerului au cuiburi, spuse el, însă Fiul Omului nu are
unde să pună capul jos.
— Nu înţeleg, îi răspunse Buck. Spune-mi mai multe.
— Cine are urechi…
Buck se simţi frustrat:
— Mă voi întoarce la miezul nopţii. Vă implor să mă ajutaţi!
Ilie se dădu şi el înapoi:
— Doamne, îţi voi sta alături întotdeauna, până la sfârşitul
veacurilor.
Buck plecă, gândindu-se în continuare să revină, însă încurajat
în mod ciudat de ultima promisiune misterioasă. Acestea fuseseră
cuvintele lui Hristos. Iisus îi vorbea prin gurile martorilor? Ce
privilegiu de nedescris! Buck luă un taxi şi se întoarse la Hotelul
King David, încrezător că în curând avea să fie din nou împreună
cu Tsion Ben-Judah.

Rayford şi Hattie fură primiţi deosebit de călduros de şeful de

sală al restaurantului Global Bistro. Acesta, evident, o recunoscuse
pe Hattie, însă nu ştia cine era Rayford.
— Doriţi să luaţi loc la masa dumneavoastră preferată, doamnă?
— Nu, mulţumesc, Jeoffrey, dar nici nu am vrea să ne
ascundem.
Ei fură conduşi la o masă pentru patru persoane. Deşi doi picolo
se repeziră să îndepărteze cele două tacâmuri în plus, iar chelnerul
trase un scaun pentru Hattie şi îl invită pe Rayford să ia loc alături,
acesta încă se mai gândea la aparenţe. El se aşeză în faţa lui Hattie,
fiind conştient de faptul că ar fi trebuit să strige unul la altul ca să
se facă auziţi în acel local zgomotos. Chelnerul ezită, părând iritat,
şi în cele din urmă mută tacâmurile în faţa lui Rayford. Acest
incident i-ar fi amuzat pe Hattie şi pe Rayford odinioară, pe vremea
când luaseră masa împreună de nenumărate ori pe ascuns, fiecare
din ei întrebându-se ce planuri avea celălalt în legătură cu viitorul
lor. Hattie flirtase mult mai mult decât Rayford, iar el nu o
descurajase niciodată.
Televizoarele din restaurant continuau să transmită reportaje
din diferite colţuri ale lumii, unde aveau loc conflicte. Hattie îi făcu
semn şefului de sală să se apropie, iar acesta veni în fugă.
— Mă îndoiesc că Potentatul ar fi încântat de imaginea clienţilor
dumneavoastră deprimaţi de evenimentele prezentate la ştiri care
au venit aici ca să se relaxeze.
— Mi-e teamă că sunt transmise pe toate posturile de
televiziune, doamnă.
— Nu există niciun post care să difuzeze muzică?
— Voi verifica.
Peste câteva momente, toate televizoarele din restaurantul
Global Bistro arătau numai videoclipuri muzicale. Câteva persoane
aplaudară acest lucru, însă Rayford îşi dădu seama că Hattie
de-abia observase schimbarea.
În trecut, când cochetau cu ideea unei relaţii amoroase, Rayford
trebuia să îi aducă aminte lui Hattie să comande, apoi să o
încurajeze să mănânce. Atenţia ei era îndreptată asupra lui, iar
Rayford se considera flatat şi atras, în acelaşi timp. Acum părea să
se întâmple exact invers.
Hattie studie meniul ca şi cum dimineaţă ar fi aşteptat-o un
examen final. Era mai frumoasă ca niciodată, deşi acum avea
douăzeci şi nouă de ani şi era însărcinată pentru prima dată.
Sarcina era la început şi nimeni nu şi-ar fi dat seama, dacă Hattie
nu i-ar fi dezvăluit deja secretul. Ea le spusese lui Rayford şi
Amandei ultima dată când îi văzuse. Atunci ea păruse încântată,
mândră de noua ei comoară şi dornică să le vorbească despre
iminenta ei căsătorie. Hattie îi spusese Amandei că Nicolae avea să
o „transforme într-o femeie onorabilă”.
Hattie purta un inel de logodnă care atrăgea privirile; totuşi,
diamantul fusese întors în interior astfel încât se putea vedea
numai banda de metal. Era evident că Hattie nu era o femeie
fericită, iar Rayford se întreba dacă toate acestea nu fuseseră
provocate de modul în care o întâmpinase Nicolae la aeroport. El
dori să îi pună câteva întrebări, însă întâlnirea fusese ideea ei.
Hattie avea să îi spună în curând ce avea pe suflet.
Deşi numele restaurantului Global Bistro suna franţuzesc,
Hattie, personal, contribuise la găsirea acestei denumiri, iar meniul
conţinea feluri de mâncare din toate colţurile lumii, dar mai ales
mâncăruri americane. Hattie comandă un fel neobişnuit de
consistent. Rayford ceru să i se aducă numai un sandviş. Hattie îi
povesti tot felul de fleacuri până când termină de mâncat inclusiv
desertul. Rayford cunoştea toate clişeele, printre care şi cel că
acum trebuia să mănânce pentru două persoane, însă fu de părere
că ea mâncase atât de mult din cauza nervozităţii şi ca să amâne o
discuţie serioasă.
— Îţi vine să crezi că au trecut aproape doi ani de când mi-ai fost
însoţitoare de zbor pentru ultima dată? întrebă el, încercând să
spargă gheaţa.
Hattie se îndreptă, îşi împreună mâinile în poală, apoi se aplecă
spre el:
— Rayford, aceşti doi ani au fost incredibili.
El se uită la ea întrebător, neştiind dacă dorise să spună că
fuseseră buni sau dimpotrivă.
— Ţi-ai lărgit orizonturile, spuse Rayford.
— Gândeşte-te, Rayford! Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să
devin însoţitoare de zbor. Toate fetele din grupul de majorete al
Liceului Maine East doreau să devină însoţitoare de zbor. Ne-am
înscris toate, însă eu am fost singura care a reuşit. Am fost atât de
mândră, însă în scurt timp nu am mai fost încântată de faptul că
zburam cu avionul. Majoritatea timpului trebuia să îmi amintesc
unde mergeam, când aveam să ajungem acolo şi când urma să ne
întoarcem. Însă îmi plăceau oamenii, îmi plăcea libertatea pe care
mi-o oferea faptul că puteam călători şi îmi plăcea să vizitez toate
acele locuri. Ştii că am avut o serie de relaţii serioase pe ici, pe colo,
dar niciuna nu s-a materializat într-o căsătorie. Când în cele din
urmă am ajuns să fiu solicitată pe avioane şi în curse care
necesitau experienţă, m-am îndrăgostit de unul dintre piloţii cu
care lucram, însă, de asemenea, nu a ieşit nimic.
— Hattie, aş vrea să nu mai abordezi subiectul ăsta. Ştii ce
părere am despre perioada aceea.
— Ştiu şi îmi cer scuze. Nu a ieşit nimic din relaţia noastră, deşi
eu sperasem la mai mult. Ţi-am acceptat explicaţiile şi scuzele, dar
nu acesta este motivul pentru care am vrut să ne vedem.
— Foarte bine, pentru că, după cum ştii, am din nou o căsnicie
fericită.
— Te invidiez, Rayford.
— Credeam că tu şi Nicolae vă veţi căsători.
 — Şi eu credeam. Acum nu mai sunt sigură. Şi nu sunt convinsă
că îmi doresc asta.
— Dacă vrei să vorbim despre asta, te ascult bucuros. Nu ştiu
multe despre relaţiile amoroase, aşadar, nu cred că îţi voi da vreun
sfat, dar cel puţin te pot asculta, în cazul în care doreşti să mi te
destăinui.
Hattie aşteptă până când farfuriile fură luate de pe masă, apoi îi
spuse ospătarului:
— Vom mai rămâne pentru un timp.
— Voi trece totul în contul dumneavoastră, spuse chelnerul. Mă
îndoiesc că cineva va îndrăzni să vă ridice de la masă tocmai pe
dumneavoastră.
Ospătarul îi zâmbi lui Rayford, părând a fi încântat de propriul
umor. Rayford se strădui să schiţeze un zâmbet.
După ce chelnerul se îndepărtă, Hattie găsi de cuviinţă să îşi
continue povestea:
— Rayford, poate că nu ai aflat despre asta, însă am fost
îndrăgostită de Buck Williams la un moment dat. Îţi aduci aminte
că el se afla în avionul pe care îl pilotai în noaptea aceea.
— Sigur că da.
— Bineînţeles, atunci nu l-am privit cu astfel de ochi pentru că
încă mai eram îndrăgostită de tine. Însă era simpatic şi drăguţ. Şi
avea slujba aceea deosebit de importantă. Noi doi suntem apropiaţi
ca vârstă.
— Şi…?
— Ei, bine, ca să fiu sinceră, atunci când te-ai descotorosit de
mine…
— Hattie, nu m-am descotorosit de tine. Nu aveam de ce. Noi doi
nu fuseserăm niciodată un cuplu.
— Încă.
— Bine, încă, admise el. Ai dreptate. Dar trebuie să recunoşti că
nu fusese vorba de niciun angajament şi nici măcar de ceva care să
sugereze un angajament.
— Am avut destule indicii, Rayford.
— Ştiu la ce te referi. Totuşi, nu mi se pare drept să spui că
m-am descotorosit de tine.
— Spune-i cum vrei, dacă te face să treci mai uşor peste asta,
însă eu m-am simţit abandonată, bine? în orice caz, dintr-o dată
Buck Williams mi s-a părut mai atrăgător ca niciodată. Sunt
convinsă că a crezut că mă foloseam de el ca să cunosc o persoană
celebră, ceea ce s-a şi întâmplat. I-am fost profund recunoscătoare
lui Buck pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu Nicolae.
— Îmi cer scuze, Hattie, dar povestea aceasta este veche.
— Ştiu, însă vreau să ajung undeva. Ai răbdare. De îndată ce
l-am cunoscut pe Nicolae, am rămas impresionată. Era cu puţin
mai mare decât Buck care era puţin mai bătrân decât mine, însă
părea a fi mult mai în vârstă. Era un om care călătorea peste tot
prin lume, un politician de talie internaţională, un adevărat
conducător. Deja ajunsese să fie cel mai faimos om din lume. Ştiam
că urma să aibă o carieră strălucită. M-am simţit ca o şcolăriţă care
chicotea şi nici nu mi-aş fi închipuit că aş fi putut să îl impresionez
câtuşi de puţin. Atunci când a început să se arate interesat de
mine, am crezut că dorea o relaţie pur fizică. Şi, trebuie să
recunosc, m-aş fi culcat cu el fără să stau pe gânduri şi nu aş fi
regretat. Am început să ne vedem, iar eu m-am îndrăgostit de el,
dar Dumnezeu mi-e martor, Rayford, acum îmi pare rău. Nu ar fi
trebui să mă exprim în felul ăsta în prezenţa ta – nu m-am aşteptat
niciodată ca el să fie interesat de mine cu adevărat. Ştiam că
întreaga relaţie era una temporară şi eram hotărâtă să mă bucur de
ea atât timp cât ar fi durat. La un moment dat am ajuns să mă tem
când trebuia să plece din ţară. M-am străduit să fiu raţională.
Sfârşitul era aproape, iar eu credeam cu adevărat că eram pregătită
să îl înfrunt. Însă apoi am fost şocată. M-a numit asistenta lui
personală. Nu aveam nici experienţă, nici talente în domeniu.
Ştiam că era doar o modalitate ca să fiu la dispoziţia lui şi după
program. Îmi convenea asta, deşi îmi era teamă de ce se va alege de
viaţa mea când Nicolae va fi şi mai ocupat. Ei, bine, temerile mele
s-au adeverit. Nicolae rămâne în continuare persoana cea mai
încântătoare, dinamică şi puternică pe care o cunosc. Însă însemn
pentru el ceea ce m-am temut încă de la început. Ştii că de obicei
lucrează optsprezece ore pe zi, uneori chiar douăzeci? Nu însemn
nimic pentru el şi sunt conştientă de asta. Obişnuiam să particip la
discuţii. Uneori, mai folosea câte o idee de-a mea. Dar ce ştiu eu
despre politica internaţională? Eu făceam câte o declaraţie stupidă,
bazată pe cunoştinţele mele limitate, iar el ori râdea de mine, ori mă
ignora. Apoi a ajuns ca nici măcar să nu-mi mai ceară părerea. Mi
s-a permis să fac diverse lucruri lipsite de importanţă, cum ar fi să
deschid acest restaurant şi să întâmpin grupurile de turişti care
vizitau noul sediu al Comunităţii Globale. Însă acum nu mai
însemn nimic, Rayford. Nicolae nu mi-a dat inelul decât după ce am
rămas însărcinată şi încă nu m-a cerut în căsătorie. Cred că se
înţelege de la sine.
— Atunci când ai acceptat inelul, nu i-ai dat de înţeles că doreşti
să te căsătoreşti cu el?
— O, Rayford, nu a fost nici pe departe atât de romantic. Nicolae
mi-a spus să închid ochii şi să întind mâna, apoi mi-a pus inelul pe
deget. Nu am ştiut ce să spun. El a zâmbit pur şi simplu.
— Vrei să spui că nu te simţi ataşată de el?
— Nu mai simt nimic pentru el. Şi nu cred că el a simţit vreodată
ceva pentru mine în afară de atracţie fizică.
— Şi cum rămâne cu aparenţele? Cu bunăstarea materială? Cu
maşina şi cu şoferul personal? Presupun că ai un cont…
— Da, am toate acestea.
Hattie părea obosită. Continuă:
— Ca să fiu sinceră, toate acestea înseamnă pentru mine exact
ce au însemnat zborurile cu avionul. Te saturi repede de rutină.
Bineînţeles, am fost vrăjită de putere, de farmecul şi de strălucirea
ei pentru un timp. Însă toate astea nu mă reprezintă. Nu cunosc pe
nimeni aici. Oamenii mă tratează cu respect numai din cauza
persoanei cu care trăiesc. Însă nici ei nu ştiu cine este el cu
adevărat. Nici eu nu ştiu. Aş prefera să fie supărat pe mine decât să
mă ignore. Zilele trecute l-am întrebat dacă m-aş putea întoarce în
Statele Unite pentru o perioadă ca să îmi vizitez prietenii şi familia.
S-a enervat. Mi-a spus că nici măcar nu trebuia să întreb. Mi-a zis:
„Spune-mi şi voi face toate aranjamentele. Am şi altceva de făcut
decât să mă îngrijorez în legătură cu programul tău”. Sunt doar un
obiect pentru el, Rayford!
Rayford îşi aştepta rândul. Dorea să îi spună atât de multe!
— Cât de mult vorbiţi?
— La ce te referi? Nu vorbim. Acum pur şi simplu convieţuim.
Rayford îşi alese cuvintele cu atenţie:
— Mă interesează ce a aflat despre Chloe şi Buck.
— O, nu trebuie să îţi faci griji în această privinţă. Deşi este atât
de inteligent şi are atât de multe legături, ca să nu mai vorbesc
despre „ochii“ care supraveghează tot şi pe toţi, nu cred că are nici
cea mai vagă idee despre legătura dintre tine şi Buck. Nu am
pomenit niciodată de faptul că Buck s-a căsătorit cu fiica ta. Şi nu o
voi face vreodată.
— De ce?
— Nu cred că trebuie să afle asta. Dintr-un motiv sau altul,
Rayford, are încredere în tine în anumite privinţe şi în altele nu.
— Am observat.
— Ce ai observat? îl întrebă ea.
— Că am fost lăsat în afara planurilor aeronavei Condor 216, de
exemplu, îi răspunse Rayford.
— Da, continuă ea, şi nu a fost ingenios din partea lui că a folosit
numărul biroului său atunci când a denumit avionul?
— Având în vedere că sunt pilotul lui personal, mi s-a părut
ciudat să fiu luat prin surprindere de noile comenzi.
— Dacă ai fi trăit cu el, nu te-ai mai fi mirat. Eu nu am ştiut
nimic timp de luni de zile. Rayford, poţi să crezi că nu am fost
căutată de nimeni de când au izbucnit conflictele?
— Nu te-a sunat?
— Nici măcar nu am ştiut dacă era în viaţă sau nu. L-am văzut la
ştiri, la fel ca restul lumii. Nici măcar nu m-a sunat după ce a
terminat transmisiunea. Niciunul dintre asistenţii lui nu m-a
contactat. Am telefonat peste tot. Am vorbit cu fiecare persoană din
organizaţie pe care o cunoşteam. L-am sunat până şi pe Fortunato.
Acesta mi-a spus că avea să îi transmită lui Nicolae că l-am căutat.
Îţi imaginezi? Avea să îi transmită că l-am căutat!
— Aşadar, când l-ai văzut la aeroport…?
— L-am testat. Nu voi nega. Nu eram atât de nerăbdătoare să îl
văd pe cât am lăsat să se înţeleagă, ci doream să îi mai dau o şansă.
A fost evident că i-am stricat imaginea?
— Asta a fost şi impresia mea, spuse Rayford, întrebându-se
dacă era înţelept să renunţe la atitudinea sa neutră.
— Atunci când am încercat să îl sărut, mi-a spus că nu se
cuvenea şi că ar fi fost cazul să mă comport ca o persoană matură.
Cel puţin s-a referit la mine ca fiind logodnica sa, atunci când s-a
adresat mulţimii. A spus că eram copleşită de durere, la fel ca şi el.
Îl cunosc destul de bine ca să îmi dau seama că nu simţea nici
urmă de durere. Se vedea pe faţa lui. Îi place la nebunie să facă
asta. Şi, indiferent ce ar spune, Nicolae este implicat. Vorbeşte ca
un pacifist, însă speră să fie atacat astfel încât să îşi poată justifica
represaliile. Am fost atât de îngrozită şi de tristă atunci când am
aflat despre pierderile umane şi materiale, însă el a revenit aici, la
palatul pe care l-a construit pentru el, şi pretinde că suferă alături
de toţi oamenii ale căror inimi au fost zdrobite de atacurile din toate
colţurile lumii. De fapt, în particular, Nicolae jubilează. Nu se mai
satură de toate astea. Îşi freacă mâinile satisfăcut, îşi face planuri,
concepe strategii. Acum îşi alcătuieşte noua echipă. În momentul
de faţă participă cu toţii la o întâlnire. Cine ştie ce le mai trece prin
cap!
— Ce ai de gând să faci, Hattie? Stilul acesta de viaţă nu este
pentru tine.
— Nici măcar nu mai doreşte să apar la birou.
Rayford ştia despre ce era vorba, însă nu putea să îi dea de
înţeles:
— Ce vrei să spui?
— Astăzi am fost concediată de propriul logodnic. M-a întrebat
dacă ne-am putea întâlni în apartamentele mele.
— Apartamentele tale?
— Nu mai locuim împreună de o bucată de vreme. Eu locuiesc
puţin mai jos, pe hol, iar el mă vizitează rar, din când în când, în
miezul nopţii – între întrevederi, presupun. Însă i-am devenit
metresă în urmă cu mult timp.
— Aşadar, ce dorea de la tine?
— Credeam că ştiam ce voia de la mine. Credeam că absentase
suficient de mult timp, încât dorea să facem ce făceam de obicei.
Însă, în loc de toate acestea, mi-a spus că dorea să mă înlocuiască.
— Cu alte cuvinte nu mai sunteţi împreună?
— Nu. Încă mai vrea să fiu în preajma lui. Încă mai doreşte să fiu
mama copilului lui. Pur şi simplu e de părere că am fost copleşită
de atribuţii. I-am spus: „Nicolae, am fost copleşită de atribuţii din
momentul în care am acceptat acest post. Niciodată nu am avut
calităţile unei secretare. Mă descurcam când venea vorba de
relaţiile cu publicul sau de contactele cu diverşi colaboratori, însă
numirea mea în funcţia de asistentă personală a fost o mare
greşeală”.
— În tot acest timp am crezut că ţi-ai dorit această slujbă.
— Ei, bine, îţi mulţumesc pentru remarcă, Rayford. Totuşi,
pierderea acestei poziţii a fost, pe de-o parte, o uşurare.
— Numai pe de-o parte?
— Da. Ce se va alege de mine de acum încolo? l-am întrebat ce se
va întâmpla cu noi. A avut îndrăzneala să mă întrebe: „Cu noi?”
I-am răspuns: „Da! Cu noi! Port inelul pe care mi l-ai dat şi sunt
însărcinată cu copilul tău. Când vom oficializa relaţia noastră?”

Buck tresări din somn. Visase. Era întuneric. Aprinse o veioză

mică şi se uită la ceas. Însă mai rămăseseră câteva ore până când
ar fi trebuit să se întâlnească cu Moise şi cu Ilie la miezul nopţii.
Însă ce semnificaţie avea visul acela? Buck visase că era Iosif, soţul
Fecioarei Maria. Şi auzise un mesager al Domnului spunându-i:
„Ridică-te, fugi în Egipt şi rămâi acolo până când îţi voi aduce veşti
noi”.
Buck era tulburat. Cineva i se adresase în vis şi nu ştia dacă
fusese Dumnezeu sau altcineva. Întotdeauna considerase visele
drept aberaţii ale vieţii cotidiene. Iar acum se afla pe Pământul
Sfânt, cugetând la Dumnezeu şi la Iisus, comunicând cu cei doi
martori şi încercând să se ferească de Antihrist şi discipolii
acestuia. Era normal să fi avut un vis legat de poveştile biblice.
Oare Dumnezeu încercase să îi spună că avea să îl găsească pe
Tsion Ben-Judah mai degrabă în Egipt, decât în locul în care îl
trimiseseră martorii? Aceştia întotdeauna îşi alegeau cuvintele cu
atenţie. Buck trebuia să îi întrebe. Cum să înţeleagă referirile
biblice, de vreme ce acestea erau atât de noi pentru el? Buck
intenţiona să doarmă până la orele unsprezece şi jumătate înainte
să ia un taxi spre Zidul Plângerii, însă nu reuşi să adoarmă din nou
deoarece visul continua să îi revină în minte. Singurul lucru pe care
nu ar fi dorit să îl facă, având în vedere conflictele care izbucniseră
la Cairo, era să plece în Egipt. Buck se afla la o distanţă de
aproximativ două sute de mile de Cairo. Oraşul se afla destul de
aproape, deşi Carpathia făcuse uz de arme nucleare în capitala
Egiptului.
Buck rămase întins în întuneric, punându-şi diverse întrebări.

Rayford nu ştia cum să procedeze. Ce ar fi putut să îi spună

vechii sale prietene? în mod evident, ea fusese copleşită de durere,
suferise o pierdere. Rayford nu îi putea dezvălui că iubitul ei era
Antihristul în persoană şi că el şi apropiaţii lui erau conştienţi de
asta. Ceea ce îşi dorea el cu adevărat era să o înduplece, să o
implore să îl primească pe Hristos. Dar nu mai încercase deja? Nu îi
explicase amănunţit tot ce aflase după dispariţiile în masă, care
acum ştia cu certitudine că reprezentaseră Înălţarea la Cer?
Hattie cunoştea adevărul. Cel puţin ştia părerea lui Rayford în
această privinţă, fiindcă el se destăinuise în faţa ei, a lui Chloe şi a
lui Buck în timp ce se aflau cu toţii într-un restaurant la New York,
iar Rayford simţise că o îndepărtase pe Hattie prin faptul că
repetase ceea ce îi spusese între patru ochi, mai devreme în acea zi.
El fusese convins de faptul că fiica lui se simţise deosebit de jenată
de incidentul respectiv.
De asemenea, fusese sigur de faptul că eruditul Buck Williams se
manifestase tolerant faţă de el. Rayford fusese şocat văzând-o pe
Chloe că făcuse un pas decisiv pentru a-L urma pe Hritos după ce
observase înflăcărarea lui din seara aceea. Tot întâlnirea aceea îl
influenţase în mod deosebit şi pe Buck.
Rayford încercă acum o nouă abordare:
— Permite-mi să îţi spun ceva, Hattie! Ar fi cazul să afli că Buck,
Chloe şi cu mine ţinem mult la tine.
— Ştiu, Rayford, dar…
— Nu cred că ştii, continuă Rayford. Cu toţii ne-am întrebat dacă
hotărârea pe care ai luat-o va avea un efect pozitiv asupra ta şi
fiecare dintre noi se simte responsabil pentru că ţi-ai părăsit
serviciul şi pe cei dragi şi te-ai mutat mai întâi la New York, iar apoi
la Noul Babilon. Şi toate acestea pentru ce?
Hattie se uită direct în ochii lui:
— Dar nu am mai primit veşti din partea nici unuia dintre voi.
— Nu am considerat că am fi avut dreptul să spunem ceva. Eşti o
persoană matură. Viaţa ta îţi aparţine. Am crezut că remarcele mele
te-au făcut să te îndepărtezi de domeniul aviatic. Buck se simte
vinovat pentru că te-a prezentat lui Nicolae. Chloe se întreabă
adeseori dacă nu ar fi putut să îţi spună ceva sau să facă ceva,
astfel încât să te răzgândeşti.
— Dar de ce? se miră Hattie. Cum de aţi ştiut că nu eram fericită
aici?
Rayford rămase fără cuvinte. Într-adevăr, cum ştiuseră?
— Pur şi simplu, am simţit că sorţii nu erau de partea ta, îi
răspunse el.
— Şi presupun că nu v-am dat niciun indiciu în privinţa faptului
că aveaţi dreptate, ci am încercat să vă impresionez ori de câte ori
vă vedeam pe tine sau pe Buck în compania lui Nicolae.
— Da, aşa ai făcut.
— Ei bine, Rayford, vei fi şocat să afli că niciodată nu mi-am
imaginat că aş fi putut rămâne însărcinată fără a fi căsătorită.
— De ce ar trebui să mă surprindă asta?
— Pentru că nu pot spune că morala mea nu a lăsat de dorit.
Vreau să spun că a fost cât pe ce să am o relaţie cu tine. Pur şi
simplu nu am fost crescută în spiritul acesta şi, cu siguranţă, nu
mi-aş fi dorit să am un copil fără a fi căsătorită.
— Iar acum?
 — Consideraţiile acestea sunt valabile şi acum, Rayford.
Vocea lui Hattie deveni temă. Era evident că era obosită, însă
acum suna ca şi cum ar fi fost învinsă, aproape moartă.
— Nu intenţionez să mă folosesc de această sarcină pentru a-l
obliga pe Nicolae Carpathia să se căsătorească cu mine. Oricum,
nu o să o facă. Nimeni nu poate să îl oblige să facă ceva. Dacă l-aş
forţa, probabil mi-ar spune să fac un avort.
— O, nu! exclamă Rayford. Nu vei lua niciodată în considerare
această posibilitate, nu-i aşa?
— Să nu o iau în considerare? Mă gândesc în fiecare zi la acest
lucru.
Rayford se lăsă pe spate şi îşi frecă fruntea. De ce se aşteptase ca
Hattie să îşi trăiască viaţa ca o persoană credincioasă când ea nu
era aşa? Nu era drept să presupună că ea ar fi fost de acord cu el în
anumite privinţe.
— Hattie, vrei să îmi faci un mare serviciu, dacă te rog?
— Poate.
— Vrei să te gândeşti la asta cu atenţie înainte să acţionezi în
vreun sens? Vrei să cauţi sfatul familiei sau al prietenilor?
— Rayford, nu mai am niciun prieten.
— Chloe, Buck şi cu mine considerăm că suntem prietenii tăi. Şi
cred că şi Amanda ţi-ar putea deveni prietenă, dacă ar ajunge să te
cunoască mai bine.
Hattie oftă:
— Am sentimentul că, pe măsură ce Amanda va apuca să mă
cunoască, îi voi displăcea din ce în ce mai mult.
— Asta dovedeşte că nu o cunoşti, spuse Rayford. E genul de
persoană care nici nu trebuie să te placă pentru a te îndrăgi, dacă
înţelegi ce vreau să spun.
Hattie ridică o sprânceană.
— Ce mod interesant de a o descrie, spuse ea. Cred că aşa
vorbesc părinţii despre copiii lor din când în când. Tatăl meu mi-a
spus ceva de felul ăsta odată, pe vremea când eram o adolescentă
rebelă. Mi-a spus: „Hattie, e bine că te iubesc atât de mult, pentru
că nu îmi placi deloc”. Asta m-a trezit brusc la realitate, Rayford.
Mă înţelegi?
— Desigur, îi răspunse el. Ar trebui să încerci să te apropii de
Amanda. Ar putea deveni un fel de a doua mamă pentru tine.
— Una e mai mult decât suficientă, spuse Hattie. Adu-ţi aminte,
mama mea a fost cea care mi-a pus numele acesta ciudat care
aparţine unei persoane cu două generaţii mai în vârstă decât mine.
Rayford zâmbi. Întotdeauna îl mirase numele ei:
— Totuşi, ai spus că Nicolae nu s-ar supăra dacă ai face o
călătorie în Statele Unite?
— Da, însă toate acestea se petreceau înainte de a izbucni
războiul.
— Hattie, o mulţime de aeroporturi încă mai acceptă sosiri. Din
câte ştiu, niciun oraş important nu a fost afectat de explozii
nucleare. Unicul oraş care a suferit de pe urma radiaţiilor
radioactive a fost Londra. Cred că nu ar trebui să îl vizitezi cel puţin
pentru un an. Însă nici chiar devastarea oraşului Cairo nu a fost
asociată cu reacţii radioactive.
— Aşadar, crezi că mă va lăsa să plec în State în curând?
— Nu am de unde să ştiu, dar voi încerca să mă întorc duminică
acolo ca să văd ce mai face Amanda şi să particip la o
înmormântare.
— Cum vei ajunge acolo, Rayford?
— Cu o cursă de pasageri. Părerea mea este că să plimbi de
colo-colo doisprezece demnitari sau mai puţini într-o aeronavă de
dimensiunile Condorului 216 este o extravaganţă. Însă
Potentatul…
— Te rog, nu îi spune aşa.
— Nu ţi se pare şi ţie că este o denumire ridicolă?
— Întotdeauna am crezut asta. Pentru un om atât de puternic şi
atât de strălucit, titlul acesta stupid îl face să pară un bufon.
— Ei, bine, nu îl cunosc suficient încât să îi spun Nicolae, iar
numele său de familie este destul de lung.
— Nu-i aşa că majoritatea credincioşilor îl consideră Antihristul?
Rayford tresări. Nu se aşteptase să audă vreodată din gura ei aşa
ceva. Vorbea serios? Rayford decise că era prea devreme ca să îşi
dezvăluie opiniile.
— Antihristul?
— Ştiu să citesc, spuse ea. De fapt, îmi place cum scrie Buck.
I-am citit articolele din Weekly. Atunci când a încercat să acopere
toate teoriile şi să afle ce gândeau oamenii, a reieşit că o mare parte
dintre aceştia credeau că Nicolae ar putea fi Antihristul.
— Am auzit asta, îi răspunse Rayford.
— Aşadar, l-ai putea numi Antihristul sau A.H., pe scurt,
continuă ea.
— Nu e amuzant, spuse el.
 — Ştiu, îi răspunse Hattie. Îmi cer scuze. Oricum, nu cred în
acea confruntare dintre forţele binelui şi cele ale răului. Probabil că
nu mi-aş da seama dacă un om ar fi Antihristul nici dacă ar sta în
faţa mea.
„Probabil că a stat în faţa ta mai mult decât oricine altcineva în
ultimii doi ani”, îşi spuse Rayford în gând.
— Totuşi, Hattie, cred că ar trebui să îl întrebi pe Marele Potentat
al Comunităţii Globale – în absenţa unei denumiri mai adecvate –
Nicolae Carpathia dacă ai putea pleca acasă pentru un timp. Eu voi
pleca până la Milwaukee cu o cursă matinală fără escala, care va
ajunge în aceeaşi zi, în jurul prânzului, după ora oraşului Chicago.
Din câte am înţeles, o doamnă din parohia noastră are o casă
destul de mare. Vei putea sta împreună cu noi.
— Nu aş putea face aşa ceva, Rayford. Mama mea se află la
Denver. Deocamdată nu a fost atacat, nu-i aşa?
— Din câte ştiu eu, nu. Sunt convins că îţi vom putea găsi un
bilet de avion pentru Denver.
Rayford era dezamăgit. În sfârşit, se ivise o ocazie în care ar fi
putut să încerce să o influenţeze pe Hattie, însă ea nu dorea să
rămână în zona oraşului Chicago.
— Nu am de gând să îi cer permisiunea lui Nicolae, spuse ea.
— Nu vrei să pleci?
— Ba vreau să plec. Şi voi pleca. Pur şi simplu, îi voi lăsa un
mesaj că am plecat. Asta mi-a spus să fac ultima dată când am
vorbit cu el despre acest subiect. Mi-a spus că sunt o persoană în
toată firea şi că ar trebui să iau şi singură decizii. El este preocupat
de lucruri mult mai importante. Poate că te voi însoţi în cursa spre
Milwaukee. De fapt, dacă nu te voi anunţa altceva între timp,
şoferul meu va veni să te ia sâmbătă dimineaţă. Crezi că Amanda
s-ar supăra dacă am avea locuri alăturate?
— Sper că glumeşti, îi răspunse Rayford, pentru că, dacă ai
vorbit serios, îi voi spune din timp despre planurile noastre.
— Măi, să fie, nu îmi aduc aminte ca prima ta soţie să fi fost atât
de posesivă.
— Ar fi fost, dacă ar fi ştiut ce fel de bărbat eram.
— Sau ce fel de femeie eram.
— Bine, poate…
— Poţi să te sfătuieşti cu soţia ta, Rayford. Dacă va trebui să stau
de una singură, voi înţelege acest lucru. Cine ştie? Poate că vom
putea sta vizavi unul de celălalt.
 Rayford zâmbi îngăduitor: spera din tot sufletul ca lucrurile să se
petreacă aşa.

10

Buck dădu ascultare unui puternic impuls de a-şi lua şi geanta

atunci când părăsi Hotelul King David în acea seară. În interiorul
acesteia se aflau un reportofon mic, un computer portabil (care în
scurt timp avea să fie înlocuit cu cel mai performant computer
posibil), un aparat de fotografiat, acel telefon mobil formidabil,
câteva obiecte personale şi două rânduri de haine.
Lăsă cheia la recepţie, apoi luă un taxi spre Zidul Plângerii,
întrebându-l pe taximetrist dacă vorbea limba engleză. Şoferul
ridică mâna şi îi arătă că înţelegea puţin, zâmbind ca şi cum şi-ar fi
cerut scuze.
— Cât de departe e Galileea? întrebă Buck.
Taximetristul ridică piciorul de pe acceleraţie:
— Mergi la Galileea? Zidul Plângerii la Ierusalim.
Buck îi făcu semn să îşi continue drumul:
— Ştiu. Acum vreau să ajung la Zidul Plângerii. Galileea o lăsăm
pe mai târziu.
Taximetristul se îndreptă spre Zidul Plângerii.
— Galileea e acum Lacul Tiberius, spuse. Sunt aproximativ o
sută douăzeci de kilometri.
La Zidul Plângerii şi în preajma Templului nu se afla aproape
nimeni la acea oră târzie. Templul care tocmai fusese reconstruit
era iluminat şi arăta ca o imagine tridimensională, părând că se
pierde în zare. Bruce îi spusese lui Buck că într-o zi Carpathia avea
să vină la Templu şi să se proclame Dumnezeu. Jurnalistul din
Buck dorea să fie prezent când avea să se întâmple asta.
La început, nu îi văzu pe cei doi martori. Un grup mic de marinari
trecea prin dreptul gardului din fier forjat, îndreptându-se spre
capătul Zidului Plângerii, acolo unde martorii stăteau de obicei şi
predicau. Marinarii vorbea în engleză, iar la un moment dat unul
dintre ei arătă într-o direcţie.
— Cred că sunt acolo, spuse el.
Ceilalţi se întoarseră şi se uitară într-acolo. Buck le urmă
exemplul şi privi peste gard, spre o clădire din piatră. Cele două
siluete misterioase se sprijineau de zidul acesteia, cu picioarele
încrucişate sub ei şi cu bărbiile sprijinite pe genunchi. Nu se
mişcau, părând a dormi. Marinarii se uitară la ei, apoi se apropiară
pe vârfuri. Nu înaintară decât vreo câţiva metri, probabil din cauza
poveştilor pe care le auziseră: nu aveau de gând să îi deranjeze pe
cei doi în felul în care ar fi făcut-o cu animalele din grădina
zoologică pentru amuzament. Martorii erau mai mult decât nişte
simple animale. Erau periculoşi şi deveniseră cunoscuţi pentru că
îi arseseră de vii pe cei care încercaseră să îi batjocorească. Buck
nu dorea să atragă atenţia asupra sa, dacă s-ar fi apropiat de gard
cu prea multă îndrăzneală. Aşteptă până când marinarii se
plictisiră şi se îndepărtară.
De îndată ce tinerii plecară din zonă, Ilie şi Moise îşi ridicară
capetele şi se uitară direct spre Buck. Acesta fu atras de ei. Se
îndreptă spre gard. Martorii se ridicară în picioare şi rămaseră la
câţiva metri de Buck.
— Am nevoie de o explicaţie, şopti Buck. Puteţi să îmi spuneţi
mai multe despre locul în care se află prietenul meu?
— Cine are urechi de auzit…
— Ştiu asta, spuse Buck, dar eu…
— Îndrăzneşti să îi întrerupi pe slujitorii Preaslăvitului
Dumnezeu? întrebă Ilie.
— Iertaţi-mă, se scuză Buck.
Ar fi dorit să se explice, însă decise să nu mai spună nimic.
Moise vorbi:
— Mai întâi, trebuie să vorbeşti cu persoana care te iubeşte.
Buck aşteptă să continue. Martorii rămaseră acolo, tăcuţi.
Buck îşi întinse ambele mâini, semn că era nelămurit; brusc
simţi cum geanta îi vibrează pe umăr şi îşi dădu seama că îi suna
telefonul mobil. Acum ce ar fi fost bine să facă? Dacă nu ar fi trebuit
să îi întrerupă pe slujitorii Preaslăvitului Dumnezeu, oare ar fi
trebuit să îndrăznească să răspundă la telefon în timp ce încerca să
poarte o conversaţie cu aceştia? Buck se simţea ca un prost. Se
îndepărtă de gard, scoase telefonul din geantă şi răspunse:
— Buck la telefon.
— Buck! Sunt Chloe! Acolo e aproape miezul nopţii, nu-i aşa?
— Da, Chloe, dar acum am…
— Buck, dormeai?
— Nu, sunt treaz, dar sunt…
— Buck, spune-mi te rog că nu eşti la Hotelul King David.
— Bine, stau acolo, dar…
— Nu erai acolo acum, nu-i aşa?
 — Nu, sunt la…
— Dragul meu, nu ştiu cum să îţi spun, dar am sentimentul că
nu ar trebui să îţi petreci noaptea în hotelul acela. De fapt, am o
presimţire că nu ar trebui să stai în Ierusalim peste noapte. Nu ştiu
ce să zic despre ziua de mâine şi nu ştiu ce să spun despre
premoniţii, dar sentimentul este atât de puternic…
— Chloe, va trebui să te sun mai târziu, bine?
Chloe ezită:
— Bine, dar dacă nu reuşeşti să îţi faci timp să vorbeşti cu mine
acum, când…
— Chloe, nu îmi voi petrece noaptea la Hotelul King David şi nici
nu voi rămâne în Ierusalim, bine?
— Asta mă mai linişteşte, Buck, dat tot mi-ar plăcea să vorbim…
Buck nu ştia ce să creadă despre acest nou nivel pe care Bruce îl
numea „întruparea spiritului”. Martorii insinuaseră că avea să îl
găsească pe cel pe care îl căuta în Galileea, însă locul acela nu mai
exista. Marea Galileei devenise Lacul Tiberius. Dacă putea să îi dea
crezare, visul său îi sugerase că ar fi trebuit să plece în Egipt pentru
un motiv sau altul. Acum, martorii voiau ca el să îşi folosească
urechile să audă. Şi de unde ştiuseră ei că trebuia să vorbească mai
întâi cu Chloe? Petrecuse suficient de mult timp în preajma
martorilor ca să ştie că erau înzestraţi cu puteri miraculoase. Tot ce
îşi dorea acum era ca ei să nu mai fie atât de enigmatici. Buck
venise acolo într-o misiune periculoasă. Dacă cei doi ar fi putut să îl
ajute, ar fi fost cazul să o facă.
Buck îşi puse jos geanta şi o abandonă acolo, încercând să le dea
de înţeles că era dispus să înceteze orice activitate şi să îi asculte.
Moise şi Ilie se apropiară unul de celălalt şi păreau să vorbească în
şoaptă. Cei doi veniră la gard. Buck încercă să se îndrepte spre ei,
după cum o făcuse ultima dată, când îi vizitase însoţit de rabinul
Tsion Ben-Judah, însă ambii ridicară câte o mână, iar Buck se opri
la câţiva metri de locul în care se afla geanta sa şi la o distanţă
apreciabilă faţă de gard. Deodată, cei doi începură să strige din
străfundul plămânilor lor. Buck tresări şi se dădu înapoi la început,
împiedicându-se de propria geantă. Apoi se îndreptă. Ilie şi Moise
începură să recite pe rând versete pe care Buck le-a recunoscut ca
făcând parte din Faptele Apostolilor, după cum aflase din
învăţăturile lui Bruce.
Cei doi strigară:
— „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul
Meu peste orice făptură; feciorii şi fetele voastre vor prooroci, tinerii
voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri”.
Buck ştia că pasajul era mult mai lung, însă martorii se opriseră,
iar acum îl priveau. Era bătrân acum, de vreme ce tocmai împlinise
treizeci şi doi de ani? Era unul dintre bătrânii care aveau să viseze
visuri? Martorii ştiau asta? Oare îi spuneau că trebuia să creadă în
visul său?
Aceştia continuară:
— „Da, şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele
acelea, din Duhul Meu şi vor prooroci. Voi face să se arate semne
sus, în cer, şi minuni jos, pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;
soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte ca să vină
ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va
chema Numele Domnului va fi mântuit.”
Buck se simţi inspirat, mişcat, dornic să îşi ducă misiunea la
capăt. Însă de unde să înceapă? Şi de ce martorii nu puteau să îi
spună pur şi simplu? Buck fu surprins să constate că nu mai era
singur. Cuvintele din Scriptură pe care le strigaseră cei doi martori
făcuseră să se adune o mică mulţime. Buck nu mai dorea să
aştepte. Îşi ridică geanta şi se apropie de gard. Cei prezenţi îl
avertizară să nu mai înainteze. Buck primi avertismente în diverse
limbi, printre care şi câteva în engleză:
— O să-ţi pară rău, fiule!
Buck ajunse la câţiva metri de cei doi martori. Nimeni nu
îndrăzni să se apropie. El le şopti:
— Presupun că vă referiţi la Lacul Tiberius atunci când spuneţi
„Galileea”.
Cum putea să le spună unor oameni care păreau că se
întorseseră din vremuri biblice că noţiunile lor geografice nu mai
erau valabile?
— Îmi voi găsi prietenul în Galileea, pe Marea Galileei sau unde
anume?
— Cine are urechi de auzit…
Buck ştia că nu ar fi trebuit să îi întrerupă sau să îşi exprime
frustrarea.
— Cum ajung acolo? întrebă el.
Ilie îi vorbi cu blândeţe.
— Vei avea parte de lucruri bune, dacă te vei întoarce printre cei
mulţi, îi spuse el.
„Dacă mă voi întoarce printre cei mulţi?” îşi spuse Buck. Acesta
se dădu înapoi şi intră în mulţime.
— Ai păţit ceva, fiule? îl întrebă cineva. Te-au rănit?
Buck negă, dând din cap.
Moise începu să predice cu voce tare:
— „După ce a fost închis Ioan, Iisus a venit în Galileea şi
propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit
vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi
credeţi în Evanghelie». Pe când trecea Iisus pe lângă Marea Galileei,
a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă
în mare, căci erau pescari. Iisus le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni». Îndată, ei şi-au lăsat mrejele şi au mers
după El.”
Buck nu ştia cum să interpreteze toate acestea, însă simţi că
aflase tot ce ar fi putut să îi spună martorii în seara aceea. Deşi
aceştia îşi continuară predica, iar oamenii se adunară în jurul lor
ca să îi asculte, Buck se îndepărtă. El îşi luă geanta şi se îndreptă
spre un şir mic de taxiuri, urcându-se într-unul dintre ele.
— Aş putea găsi o ambarcaţie care să străbată Iordanul în
amonte, până la Lacul Tiberius la ora asta târzie? îl întrebă el pe
şofer.
— Ei, domnule, ca să fiu sincer, ar fi mult mai uşor dacă aţi dori
să vă întoarceţi de acolo. Dar răspunsul este da, există bărci cu
motor care se îndreaptă spre nord. Câteva dintre ele funcţionează şi
noaptea. Bineînţeles, vasele de agrement merg numai ziua, însă
întotdeauna se va găsi cineva care să vă ducă acolo unde doriţi în
schimbul unei sume de bani, la orice oră din zi şi din noapte.
— Mi-am dat seama de asta, spuse Buck.
Puţin mai târziu, se târguia cu un marinar pe nume Michael,
care refuză să îşi dezvăluie numele de familie.
— Ziua pot transporta până la douăzeci de turişti cu această
ambarcaţie, iar eu, împreună cu patru tineri vânjoşi tragem la
rame, dacă înţelegi ce vreau să spun.
— Are vâsle?
— Da, domnule, exact ca în Biblie. Barca e din lemn. Acoperim
cele două motoare din exterior cu scânduri şi cu o pânză de cort şi
nimeni nu îşi dă seama. Rezistăm la un drum lung şi obositor. Însă
atunci când trebuie să urcăm în amonte nu ne putem descurca
numai cu vâslele.
Michael şi Buck plecară spre nord, după miezul nopţii, la bordul
bărcii cu două motoare exterioare, iar Buck avu sentimentul că
plătise şi pentru cei douăzeci de turişti şi patru mateloţi.
Ziaristul îşi începu călătoria stând la proră, iar aerul rece al
nopţii i se juca în păr. În curând, el fu nevoit să îşi încheie până la
gât fermoarul hainei de piele şi să îşi bage mâinile în buzunare. Nu
trecu mult timp şi reveni însă alături de Michael, care manevra
barca din lemn, rustică şi lungă, din dreptul celor două motoare. În
acea noapte erau puţine ambarcaţii pe Iordan.
Michael începu să strige, încercând să se facă auzit peste şuierul
vântului şi clipocitul apei:
— Aşadar, nu ştii pe cine anume cauţi şi nici unde se găseşte?
Barca se îndrepta spre Ierihon, iar Michael îi spuse că aveau de
navigat aproximativ o sută de kilometri împotriva curentului.
— Ar putea dura aproape trei ore până când să ajungem la
vărsarea în Lacul Tiberius, adăugă el.
— Nu-l cunosc, recunoscu Buck. Pur şi simplu, sper să îmi dau
seama când voi ajunge acolo.
Michael dădu din cap:
— Lacul Tiberius nu e un heleşteu. Prietenul sau prietenii tăi
s-ar putea afla pe oricare din maluri sau chiar la capătul celălalt al
lacului.
Buck fu de acord cu acesta, apoi îşi lăsă bărbia în piept ca să se
încălzească, să mediteze şi să se roage.
„Doamne, îşi spuse el în gând, niciodată nu mi-ai vorbit cu voce
tare şi nu mă aştept să începi tocmai acum, dar aş avea nevoie de
un sfat. Nu ştiu dacă visul a fost trimis de Tine sau dacă trebuie să
trec prin Egipt la întoarcere. Nu ştiu dacă îl voi găsi pe Ben-Judah
în compania unor pescari sau dacă mă aflu pe calea cea bună,
îndreptându-mă spre vechea Mare a Galileei. Întotdeauna mi-a
plăcut să fiu independent şi să mă descurc prin mijloace proprii,
însă trebuie să recunosc că acum am ajuns la capătul puterilor.
Ben-Judah este căutat de mulţi, însă îmi doresc cu disperare să fiu
primul care îl găseşte.”
Mica ambarcaţie tocmai trecuse de un cot al râului, când
motoarele se opriră brusc, iar luminile de la proră şi de la pupă se
stinseră. „Asta da răspuns la rugăciunea mea”, îşi spuse Buck.
— Ai probleme, Michael?
Buck fu surprins de liniştea care se aşternu în timp ce barca se
lăsă purtată de curent. Se părea că se îndrepta spre ţărm.
— Nu am nicio problemă, domnule Katz. Până când nu te vei
obişnui cu întunericul, nu vei putea vedea că am aţintit o armă de
calibru mare în direcţia capului tău. Aş dori să rămâi în continuare
aşezat şi să îmi răspunzi la câteva întrebări.
Buck se simţi învăluit de un calm aparent ciudat. Incidentul era
mult prea bizar chiar şi pentru viaţa lui agitată:
— Nu vreau să îţi fac rău, Michael, spuse el. Nu ai de ce să te
temi.
— Nu eu ar trebui să fiu cel care să se teamă în aceste momente,
domnule, îi răspunse Michael. În ultimele patruzeci şi opt de ore
am tras de două ori asupra oamenilor pe care i-am considerat
duşmani ai lui Dumnezeu.
Buck rămase aproape fără cuvinte:
— Poţi să fii sigur de un singur lucru, Michael. Eu nu sunt un
duşman al lui Dumnezeu. Vrei să îmi spui că tu eşti slujitorul Lui?
— Da, sunt. Întrebare mea, domnule Katz, este dacă şi tu eşti. Şi,
dacă eşti, cum îmi vei dovedi asta?
— Se pare că va trebui să ne dovedim reciproc, spuse Buck.
— Responsabilitatea cade asupra ta. Cei care au dorit să
traverseze acest râu, aflându-se în căutarea unei persoane pe care
eu nu doresc să o găsească, au plătit cu vieţile lor. Dacă doreşti să
fii cel de-al treilea care plăteşte în acest fel, eu oricum voi dormi cu
sufletul împăcat la noapte.
— Şi cum vei justifica această crimă? îl întrebă Buck.
— Ceilalţi au fost oameni nepotriviţi care căutau o persoană
nepotrivită. Ceea ce vreau să aflu de la tine este numele tău real,
numele persoanei pe care o cauţi şi ce intenţionezi să faci în cazul
în care o vei găsi.
— Dar, Michael, până când nu mă vei convinge că eşti de partea
mea, nu îţi voi încredinţa niciodată aceste informaţii.
— Ai merge atât de departe încât ai fi dispus să îţi dai viaţa ca să
protejezi numele prietenului tău?
— Sper că nu se va ajunge până acolo, dar răspunsul meu este
da.
Vederea lui Buck se acomodase cu întunericul. Michael
poziţionase barca în aşa fel încât atunci când se întrerupsese
lumina, aceasta plutise uşor şi ajunsese în dreptul unui banc plin
de noroi şi de pietre, care venea în prelungirea malului.
— Sunt impresionat de răspunsul tău, spuse Michael. Însă nu
voi ezita să te adaug pe lista inamicilor morţi, în cazul în care nu vei
reuşi să mă convingi că motivele pentru care doreşti să găseşti
persoana pe care o cauţi sunt bine intenţionate.
 — Pune-mă la încercare, îi răspunse Buck. Ce te-ar convinge că
nu mint şi, în acelaşi timp, convinge-mă că amândoi ne gândim la
aceeaşi persoană.
— Perfect, spuse Michael. E adevărat sau fals că persoana pe
care o cauţi este tânără?
Buck îi răspunse cu promptitudine:
— În comparaţie cu tine, fals.
Michael continuă:
— Persoana respectivă este de sex feminin.
— Fals.
— Persoana pe care o căutaţi este doctor în medicină.
— Fals.
— Nu e evreu?
— Fals.
— Este needucată?
— Fals.
— Bilingvă?
— Fals.
Buck auzi cum Michael schimbă poziţia armei din mâinile sale;
omul adăugă repede:
— Bilingvă e puţin spus. Cunoaşte mai multe limbi.
Michael înaintă şi puse ţeava armei pe gâtul lui Buck. Acesta se
schimonosi şi închise ochii.
— Omul pe care îl cauţi este rabinul Tsion Ben-Judah.
Buck nu îi răspunse, simţind cum arma era împinsă şi mai tare
în gâtul lui. Michael continuă:
— În cazul în care l-ai căuta ca să îl ucizi, iar eu aş fi
compatriotul lui, te-aş omorî. În cazul în care l-ai căuta ca să îl
salvezi, iar eu aş fi unul dintre răpitorii lui, te-aş omorî.
— Dacă ai alege cea de-a doua varianta ar însemna că ai minţit
în legătură cu faptul că eşti slujitorul lui Dumnezeu.
— Ai destulă dreptate. Şi ce s-ar întâmpla cu mine în cazul
acesta?
— Ai reuşi să mă omori, însă ai pierde confruntarea finală. Buck
nu avea nimic de pierdut:
— Totul a fost prezis. Dumnezeu va câştiga.
— Dacă toate acestea sunt adevărate, iar eu sunt fratele tău, în
Hristos, atunci ai putea să îmi spui numele tău adevărat.
Buck ezită:
— Dacă sunt duşmanul tău, continuă Michael, atunci oricum te
voi omorî.
Buck nu putea să îl contrazică în această privinţă:
— Numele meu este Cameron Williams. Sunt prietenul
doctorului Ben-Judah.
— Eşti cumva americanul despre care pomeneşte atât de des?
— Probabil.
— Mai am un ultim test, dacă nu te superi.
— Se pare că nu am de ales.
— E adevărat. Enumeră-mi repede cele şase profeţii despre
Mesia pe care Iisus Hristos le-a îndeplinit, conform spuselor celor
doi predicatori de la Zidul Plângerii.
Buck răsuflă uşurat şi zâmbi:
— Michael, chiar eşti fratele meu în Hristos. Toate profeţiile
referitoare la Mesia au fost îndeplinite de Iisus Hristos. Pot să îţi
spun şase care au legătură numai cu cultura ta. Acesta ar fi trebuit
să fie urmaş al lui Avraam, urmaş al lui Isaac, urmaş al lui Iacov, să
facă parte din seminţia lui Iuda, să fie moştenitor al tronului lui
David şi să se fi născut în Bethleem.
Arma fu aşezată cu zgomot pe punte, iar Michael se grăbi să îl
îmbrăţişeze pe Buck, apoi îl strânse puternic şi începu să plângă şi
să râdă în acelaşi timp.
— Cine ţi-a spus unde aveai să îl găseşti pe Tsion?
— Moise şi Ilie.
— Sunt dascălii mei, spuse Michael. Eu sunt unul dintre cei care
s-au convertit la auzul predicilor lor şi ale lui Tsion.
— Şi i-ai ucis pe cei care au încercat să îl găsească pe rabinul
Ben-Judah?
— Nu consider că am comis vreo crimă. Cadavrele lor vor ieşi la
suprafaţă şi vor fi mâncate de sare atunci când vor ajunge în Marea
Moartă. Mai bine să fie cadavrele lor decât al lui.
— Aşadar, eşti un evanghelist?
— La fel ca Apostolul Pavel, după părerea doctorului Ben-Judah.
Acesta spune că există 144.000 de propovăduitori răspândiţi în
lumea întreagă, cu toţii având aceeaşi misiune ca Moise şi Ilie: să îl
proclame pe Hristos drept Fiu al Tatălui.
— M-ai crede dacă ţi-aş spune că prin tine mi s-a răspuns la
rugăciuni? îl întrebă Buck.
— Nu m-aş mira câtuşi de puţin, spuse Michael. Trebuie să ştii
că şi tu însemni acelaşi lucru pentru mine.
Buck nu mai avea putere. Se bucură atunci când Michael se
întoarse la motoare şi îşi reluă îndeletnicirile de matelot. Buck îşi
ascunse faţa şi începu să plângă. Dumnezeu era atât de bun!
Michael îl lăsă singur cu gândurile lui pentru o bucată de vreme,
însă după un timp îi dădu vestea cea bună:
— Ştii, nu trebuie să ajungem tocmai la Lacul Tiberius.
— Nu? se miră Buck, ducându-se alături de Michael.
— Vom ajunge acolo unde trebuie să ajungem mergând spre
Galileea, îi explică Michael. La jumătatea distanţei dintre Ierihon şi
Lacul Tiberius vom ancora pe malul de est al râului. Vom merge pe
jos aproximativ cinci kilometri, până la locul în care eu şi
compatrioţii mei l-am ascuns pe doctorul Ben-Judah.
— Cum aţi reuşit să scăpaţi de fanatici?
— Am conceput un plan de salvare încă de la prima cuvântarea a
doctorului Ben-Judah pe Stadionul Tedy Kollek. După câteva luni,
am fost de părere că supravegherea familiei lui ar fi fost inutilă.
Fanaticii voiau să ajungă la el. La prima ameninţare sau la cel mai
mic semn de atac, am trimis la biroul lui Tsion o maşină atât de
mică, încât se părea că numai şoferul ar fi putut încăpea în ea.
Tsion s-a întins pe bancheta din spate, ghemuindu-se, după care a
fost acoperit cu o pătură. A fost adus chiar pe această ambarcaţie,
iar eu l-am dus în amonte.
— Ce poţi să îmi spui despre scenariul conform căruia şoferul lui
a fost implicat în măcelărirea familiei lui?
Michael dădu din cap:
— Omul acela a fost îndepărtat în cel mai groaznic mod cu
putinţă, nu-i aşa?
— Regăsise şi el calea spre credinţă?
— Din nefericire, nu. Însă era un angajat loial şi deosebit de
ataşat de rabin. Am fost de părere că avea să devină credincios în
scurt timp. Ne-am înşelat. Doctorul Ben-Judah nu a aflat despre
moartea şoferului său.
— Dar, cu siguranţă, ştie ce s-a întâmplat cu familia sa?
— Da, şi îţi poţi închipui prin ce trece. Când l-am adus pe barcă,
nu s-a mişcat din poziţia aceea ghemuită şi nu a ieşit de sub
pătură. Într-un fel, a fost bine, deoarece nu a putut fi observat până
când nu am ajuns la destinaţie. Îi puteam auzi suspinele în ciuda
zgomotelor pe care le scotea motorul în timpul călătoriei. Şi acum îl
aud.
— Numai Dumnezeu îl mai poate mângâia, spuse Buck.
— Mă rog să o facă, îi răspunse Michael. Trebuie să îţi
mărturisesc că încă nu a trecut de perioada aceea dificilă. Nu este
în stare să vorbească. Plânge tot timpul.
— Ce planuri aveţi în legătură cu el? întrebă Buck.
— Trebuie să plece din ţară. Viaţa lui este în pericol aici.
Duşmanii săi ne depăşesc numeric. Nu va fi în siguranţă niciunde,
însă cel puţin în afara Israelului ar avea o şansă.
— Şi unde îl veţi duce tu şi prietenii tăi?
— Eu şi prietenii mei!?
— Dar cine altcineva?
— Tu, prietene!
— Eu? se miră Buck.
— Dumnezeu a vorbit prin intermediul celor doi martori. El ne-a
asigurat că va veni un salvator. Acesta avea să îl cunoască pe rabin,
pe martori şi profeţiile mesianice. Mai presus de toate, acesta avea
să-L cunoască pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta eşti tu,
prietene!
Buck aproape se cutremură. El se simţea protejat de Dumnezeu
şi simţise bucuria de a se afla în slujba Lui. Însă niciodată nu se
simţise implicat în lucrarea Lui într-un mod atât de direct şi de
limpede. Era atât de umil, încât aproape că îi era ruşine. Buck se
simţi deodată nevrednic, neştiutor, incapabil. Fusese atât de
binecuvântat, însă ce făcuse cu credinţa pe care de-abia o
descoperise? încercase să îi dea ascultare şi încercase să le spună
şi celorlalţi ce aflase. Însă, în mod evident, nu merita să ajute la
îndeplinirea unui astfel de scop nobil.
— Şi ce vă aşteptaţi să fac cu Tsion?
— Nu ştim. Am presupus că vei reuşi să îl scoţi din ţară în secret.
— Nu îmi va fi uşor.
— Domnule Williams, trebuie să recunoşti că nu ţi-a fost uşor să
îl găseşti pe rabin, nu-i aşa? Ai fost la un pas de moarte.
— Chiar credeai că aveai să fii nevoit să mă omori?
— Speram să nu fiu nevoit. Sorţii nu îmi spuneau că tu erai
salvatorul, însă m-am rugat.
— Există vreun aeroport prin preajmă, pe care să poată ateriza
un Learjet?
— La vest de Ierihon, lângă Al Birah, se află o pistă.
— Înseamnă că este în josul râului, nu-i aşa?
— Da, va fi o călătorie lipsită de probleme. Însă cred că ştii că
acest aerodrom este folosit de Ierusalim. Majoritatea zborurilor
externe decolează sau aterizează pe Aeroportul Ben Gurion, din Tel
Aviv, însă traficul aerian este destul de intens şi în apropiere de
Ierusalim.
— Rabinul a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din
Israel, adăugă Buck. Cum Dumnezeu o să îl strecor prin faţa
autorităţilor?
Michael zâmbi în întuneric:
— Cum altfel? în mod supranatural.
Buck îi ceru o pătură, iar Michael îi întinse una pe care o scosese
dintr-un compartiment aflat în spatele bărcii. Buck se înfăşură în
ea, trăgându-şi-o peste cap.
— Cât mai durează? întrebă el.
— Încă douăzeci de minute, îi răspunse Michael.
— Trebuie să îţi povestesc o întâmplare care ţi se va părea
ciudată, spuse Buck.
— Mai ciudată decât cele petrecute în această seară?
Buck chicoti:
— Presupun că nu. Se prea poate să fi fost avertizat în vis să plec
mai degrabă prin Egipt decât prin Israel.
— Se prea poate?
— Nu sunt obişnuit cu astfel de mesaje din partea lui
Dumnezeu, deci nu am de unde să ştiu cu siguranţă.
— Eu, unul, nu m-aş îndoi în privinţa unui vis care ar părea că
vine din partea lui Dumnezeu, spuse Michael.
— Dar are sens ce spun?
— Are mai mult sens decât să încerci să scoţi o ţintă a fanaticilor
religioşi de pe un aeroport internaţional.
— Însă oraşul Cairo a fost distrus. Unde au fost direcţionate
zborurile de acolo?
— La Alexandria, îi răspunse Michael. Totuşi, va trebui să
părăseşti Israelul într-un fel sau altul.
— Găseşte-mi o pistă de aviaţie undeva astfel încât să reuşim să
evităm formalităţile şi să decolăm de acolo.
— Şi ce vei face în Egipt?
— Nu ştiu ce să spun. Poate că visul a vrut să îmi comunice că
trebuie să aleg un alt traseu decât cel obişnuit.
— Un singur lucru este sigur, concluziona Michael. Toate
acestea vor trebui să se petreacă după lăsarea serii. Dacă nu se va
întâmpla nimic în noaptea asta, atunci rămâne pe mâine seară.
— Nu aş reuşi să fac toate astea în noaptea asta nici dacă s-ar
deschide cerul, iar Dumnezeu mi-ar arăta cum să fac.
 Michael zâmbi:
— Prietene, dacă aş fi trecut prin încercările prin care ai trecut tu
şi dacă aş fi văzut cum mi-au fost ascultate rugăciunile, nu L-aş
provoca pe Dumnezeu să facă un lucru atât de simplu.
— Atunci să spunem că mă rog ca Dumnezeu să îmi acorde un
răgaz de o zi. Trebuie să iau legătura cu pilotul meu, iar apoi va
trebui să ne sfătuim ca să găsim cel mai bun loc posibil pentru a ne
întoarce în Statele Unite.
— Trebuie să ştii un singur lucru, îi spuse Michael.
— Numai unul singur?
— Nu, dar este vorba despre ceva foarte important. Cred că
doctorul Ben-Judah se va opune plecării.
— Dar ce alte opţiuni mai are?
— Aceasta este singura. Dar s-ar putea să nu îşi dorească să
dispună de această opţiune. Având în vedere că soţia şi copiii săi au
pierit, se prea poate să nu mai vadă niciun alt motiv pentru care să
îşi continue munca, ca să nu mai vorbim de viaţă.
— Prostii! Lumea are nevoie de el! Trebuie să îi menţinem trează
amintirea.
— Pe mine nu trebuie să mă convingi, domnule Williams! Pur şi
simplu te avertizez că s-ar putea să fii pus în postura de a-l
îndupleca să plece în Statele Unite. Totuşi, sunt de părere că acolo
se va afla mai în siguranţă.

— Nu îţi va intra apă în ghete dacă vei sta la proră şi vei sări pe
mal atunci când vei auzi nisipul hârşâind sub barcă, îl sfătui
Michael.
Marinarii cârmuiră spre est şi ambarcaţia se îndreptă cu viteză
spre mal. După impresia lui Buck, Michael opri motoarele într-o
clipă şi le ridică din apă, apoi se apropie de el cu mişcări sprintene
şi îşi miji ochii, luându-şi elan:
— Aruncă geanta cât poţi de departe, sări împreună cu mine şi
asigură-te că nu te afli în calea bărcii!
Barca atinse fundul apei, iar Buck îi urmă instrucţiunile. Însă
atunci când sări, căzu pe o parte şi se rostogoli. Barca trecu la
câţiva centimetri de el. Buck se ridică în picioare, plin de nisip
umed.
— Ajută-mă, te rog! îi ceru Michael.
Acesta apucase barca şi o trăgea pe mal. După ce o ancorară,
Buck se scutură, bucuros că ghetele sale erau aproape uscate şi
începu să meargă pe urmele noului său prieten. Buck avea doar
geanta asupra lui, iar Michael numai arma şi părea să ştie în ce
direcţie trebuiau să se îndrepte.
— Acum va trebui să te rog să nu scoţi niciun sunet, şopti
Michael în timp ce înaintau prin tufişuri. Nu putem fi observaţi, dar
nu trebuie să ne asumăm riscuri inutile.
Buck uitase cât de lungă era distanţa de cinci kilometri.
Pământul era denivelat şi umed. Tufele care crescuseră peste
măsură îl biciuiau peste faţă. Îşi mută geanta de pe un umăr pe
altul, negăsind însă o poziţie mai confortabilă. Buck avea o condiţie
fizică destul de bună, însă până şi lui îi era greu. Exerciţiul acesta
nu se compara cu alergarea uşoară, cu mersul pe bicicletă sau cu
sprintul. Încercau să îşi croiască drum pe malul nisipos într-o
direcţie necunoscută lui.
Lui Buck îi era teamă de întâlnirea cu Ben-Judah. Îşi dorea să îşi
regăsească prietenul şi fratele în Hristos, însă ce i-ar fi putut spune
acestui om care îşi pierduse familia? Cu siguranţă, nici
frazele-şablon, nici cuvintele de mângâiere nu i-ar fi putut alina
durerea. Ben-Judah plătise cel mai scump preţ pe care l-ar fi putut
plăti cineva şi nimic nu i-ar fi putut curma suferinţa, în afară de o
minune dumnezeiască.
O jumătate de oră mai târziu, epuizaţi şi răsuflând din greu,
Buck şi Michael ajunseră în apropierea ascunzătorii. Michael duse
un deget la buze şi se aplecă. Adună un mănunchi de ramuri
uscate, apoi înaintară împreună. La o distanţă de aproximativ
douăzeci de metri, într-o pădurice, se afla o grotă care dădea
într-un adăpost subteran, ce nu ar fi putut fi observat de o
persoană care nu ar fi ştiut că există aşa ceva acolo.

11

Buck fu uimit de faptul că în adăpost nu se găseau paturi şi nici

perne adevărate. „Aşadar, la asta s-au referit martorii atunci când
au citat versetul care spunea că nu are nici măcar un loc unde să
îşi pună capul”, îşi spuse Buck.
În adăpostul subteran, în care de-abia puteai sta în picioare, se
mai aflau trei tineri subţiri, cu figuri disperate, care ar fi putut trece
cu uşurinţă drept fraţii lui Michael. Buck observă existenţa unui
orificiu care le oferea o imagine clară, la nivelul solului, a potecii din
spatele său. Asta explica de ce Michael nu îşi semnalase prezenţa şi
nici nu îi avertizase că se apropia.
Buck le fu prezentat celor trei, însă dintre toţi numai Michael
înţelegea limba engleză. Buck se uită în jur, căutându-l cu privirea
pe Tsion. Îl putea auzi, însă nu îl vedea. În cele din urmă, fu aprinsă
o lanternă care împrăştia o lumină difuză. Acolo, într-un colţ,
sprijinit de perete, se afla primul şi cu siguranţă cel mai faimos
dintre cei 144.000 de martori prezişi de Biblie.
Rabinul stătea cu genunchii la piept şi cu braţele strânse în jurul
lor. Tsion purta o cămaşă albă, cu mânecile suflecate, şi pantaloni
închişi la culoare, care i se ridicaseră deasupra gleznelor, lăsând un
spaţiu gol între manşetele şi elasticul şosetelor. Nu purta
încălţăminte.
Cât de tânăr părea! Buck ştia că era un bărbat în plină
maturitate, însă acum, în timp ce se legăna acolo şi plângea, arăta
ca un copil. El nu îşi ridică privirea şi nici nu observă prezenţa lui
Buck.
Buck îşi exprimă în şoaptă dorinţa de a rămâne singur cu Tsion
pentru câteva momente. Michael, însoţit de ceilalţi, se căţără prin
deschizătură şi rămase în tufişuri, cu armele pregătite în
eventualitatea unui atac. Buck se ghemui alături de Ben-Judah.
— Tsion, începu Buck, Dumnezeu ţine la tine.
Cuvintele îl mirară până şi pe Buck. Oare Tsion ar fi putut să
creadă că Dumnezeu ţinea la el în acele momente? Ce fel de clişeu
mai era şi ăsta? Oare se cuvenea să vorbească în numele lui
Dumnezeu?
— Ce ştii cu certitudine? îi zise Buck, mirându-se şi el de ce
spunea.
Tsion îi răspunse cu o voce gâtuită, vorbindu-i cu accentul lui
evreiesc de-abia inteligibil:
— Ştiu că Izbăvitorul meu este în viaţă.
— Ce altceva mai ştii? spuse Buck, ascultând la fel de mult pe
cât vorbea.
— Ştiu că Cel care a zidit lucrarea Lui în mine o va duce la bun
sfârşit.
„Slavă Domnului!” exclamă Buck în gând, apoi se lăsă la
pământ, aşezându-se lângă Ben-Judah şi sprijinindu-se de perete.
El venise să îl salveze pe acest om, să îl îndrume. Acum el însuşi
fusese îndrumat. Numai Dumnezeu putea să le ofere sentimentul
acela de siguranţă şi de certitudine într-un asemenea moment plin
de suferinţă.
 — Soţia şi copiii tăi au fost credincioşi…
— Astăzi îl văd pe Dumnezeu, îl completă Tsion.
Buck îşi făcuse griji, se întrebase: oare Tsion Ben-Judah avea să
fie atât de îndurerat de pierderea lui, încât să îi fie zdruncinată
credinţa? Avea să fie atât de vulnerabil, încât i s-ar fi părut
imposibil să mai trăiască? Fără îndoială, suferea. Îşi jelea morţii.
„Însă nu ca un păgân lipsit de speranţă.”
— Cameron, prietene, reuşi Tsion să îi spună, ţi-ai adus Biblia?
— Nu sub forma unei cărţi propriu-zise, domnule. Am întreaga
Evanghelie în memoria computerului.
— Am pierdut mult mai mult decât familia, Buck.
— Domnule?
— Biblioteca mea. Cărţile mele sfinte. Toate au ars. Toate au
dispărut. Singurul lucru pe care l-am iubit în viaţa asta a fost
familia mea.
— Nu ai luat nimic de la birou?
— M-am deghizat în mod ridicol, punându-mi favoriţi lungi, la fel
ca ai rabinilor ortodocşi. Mi-am pus chiar şi o barbă falsă. Nu am
luat nimic cu mine, ca să nu arăt ca un învăţat care studia acolo.
— Nu ţi-ar fi putut trimite cineva cărţile de la birou?
— Nu ar fi putut face aceasta fără să-şi pună viaţa în pericol.
Sunt principalul suspect în cadrul investigaţiilor asupra morţii
familiei mele.
— Dar e o prostie!
— Amândoi ştim asta, prietene, însă aşteptările unui om devin în
scurt timp realitate. În orice caz, cum ar fi putut cineva să îmi
trimită cărţile fără a-i conduce pe duşmanii mei la locul în care mă
aflu?
Buck scotoci în geantă şi îşi scoase computerul:
— Nu ştiu dacă mai are baterie, spuse el şi îl porni.
— Chestia asta nu are şi Vechiul Testament în ebraică? întrebă
Tsion.
— Nu, dar materialele acestea sunt uşor de accesat.
— Cel puţin în momentul de faţă, îi răspunse Tsion,
abţinându-se să nu ofteze. Studiile mele recente m-au dus la
concluzia că libertăţile noastre religioase vor fi periclitate în scurt
timp, într-un ritm alarmant.
— Ce ai dori să citeşti?
La început Buck crezu că Tsion nu auzise întrebarea, apoi se
întrebă dacă nu cumva Tsion îi răspunsese, iar el nu îl auzise.
Computerul îşi termină căutările, prezentând lista tuturor cărţilor
Vechiului Testament. Buck aruncă o privire spre prietenul său. În
mod evident, acesta încerca să îi vorbească, însă nu putea rosti
cuvintele.
— Uneori, mi se pare că Psalmii oferă cea mai mare alinare,
sugeră Buck.
Tsion îl aprobă, dând din cap şi acoperindu-şi gura cu o mână.
Pieptul i se umflă şi nu îşi mai putu opri suspinele. Tsion se aplecă
spre Buck şi se prăbuşi în braţele lui, izbucnind în lacrimi:
— Bucuria lui Dumnezeu îmi dă putere, gemu el. Bucuria lui
Dumnezeu îmi dă putere.
„Bucurie, îşi spuse Buck. Ce idee nepotrivită pentru locul şi
vremurile acestea!” Tot ce conta acum era supravieţuirea. Cu
siguranţă, bucuria avea acum un înţeles cu totul diferit faţă de
momentele anterioare din viaţa lui Buck. Acesta obişnuia să
confunde bucuria cu fericirea. În mod evident, Tsion Ben-Judah nu
dorea să insinueze că era bucuros. Era posibil ca el să nu mai
trăiască niciodată acest sentiment. Această bucurie era o pace
adâncă şi covârşitoare, un soi de mărturie a faptului că Dumnezeu
era Atotputernic. Ei nu trebuiau să se lase surprinşi în mod plăcut
de cele ce se întâmplau, ci să aibă încredere că Dumnezeu ştia ce
face.
Acest lucru nu transforma însă situaţia într-una suportabilă.
Buck ştia foarte bine că lucrurile aveau să se înrăutăţească înainte
să se ameliora. Dacă o persoană nu avea o credinţă de neclintit
acum, nu avea să o dobândească niciodată. Buck şedea în
ascunzătoarea subterană umedă, aflată în mijlocul pustietăţii, fiind
convins că acum, mai mult ca niciodată, trebuia să îşi pună
speranţele în Fiul Supremului Tată. În timp ce fratele său zăcea
chircit şi suspină în braţele sale, Buck se simţea aproape de
Dumnezeu la fel ca în ziua în care îşi pusese întreaga nădejde în
Hristos.
Tsion îşi reveni şi se întinse după computer. Apăsă tastele timp
de câteva secunde, apoi îi ceru ajutorul lui Buck.
— Găseşte Psalmii, îi spuse el, iar Tsion începu să caute printre
versete, cu o mână pe mouse-ul computerului, în timp ce cu
cealaltă îşi acoperi gura atunci când începu să plângă.
— Spune-le celorlalţi să vină şi să se roage împreună cu noi,
şopti el.
Câteva minute mai târziu, cei şase bărbaţi îngenuncheară în
cerc. Tsion le vorbi în ebraică, iar Michael îi traduse lui Buck
spusele acestuia:
— Prieteni şi fraţi întru Hristos, deşi sunt profund rănit, trebuie
să mă rog. Mă rog Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui
Iacov. Te slăvesc pentru că eşti singurul şi unicul Dumnezeu, Cel
mai presus de toţi zeii. Tu eşti mai presus de Rai. Nu există altul
asemenea Ţie. În Tine nu se află nici urmă de schimbare sau de
îndoială.
Terminând de spus acestea, Tsion izbucni din nou în lacrimi şi îi
rugă pe ceilalţi să se roage pentru el.
Buck nu mai auzise niciodată oameni rugându-se împreună
într-o limbă străină. Ardoarea acestor martori-evanghelişti îl făcu
să se prosterneze. Simţi noroiul rece de pe dosul palmelor lui în
timp ce îşi ascundea faţa în ele. Nu ştia ce simţea Tsion, însă el
parcă ar fi păşit pe nori de pace. Deodată, vocea lui Tsion se făcu
auzită peste toate celelalte. Michael îngenunche şi începu să
şoptească la urechea lui Buck:
— Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?
Buck nu ştia de cât timp zăcea la pământ. În cele din urmă,
rugăciunile se transformară în gemete, părând a fi versiuni în
ebraică ale cuvintelor „amin“ şi „aleluia”. Buck se ridică în
genunchi, simţind că amorţise şi începuse să aibă dureri. Tsion îl
privi cu faţa încă umedă, de parcă tocmai ar fi încetat să plângă.
— Cred că în sfârşit voi putea dormi, spuse rabinul.
— Atunci ar trebui să te culci. Nu vom pleca nicăieri în noaptea
asta. Voi stabili ceva pentru mâine seară.
— Ar trebui să iei legătura cu prietenul tău, insistă Michael.
— Îţi dai seama cât de târziu este? spuse Buck.
Michael se uită la ceas, zâmbi, dădu din cap, apoi spuse pur şi
simplu:
— Îmi cer scuze.

— Alexandria? spuse Ken Ritz la telefon a doua zi, dimineaţă.

Bineînţeles, pot ajunge lesne acolo. Aeroportul este mare. Când vei
veni?
Buck se spălase şi îşi clătise un rând de haine într-un pârâiaş
care se vărsa în Iordan şi se ştersese cu o pătură. Unul dintre
gardienii lui Tsion Ben-Judah, care vorbea numai în ebraică, se afla
în apropiere şi pregătise micul dejun, iar acum părea că usucă
şosetele şi lenjeria lui Tsion la un foc mic.
 — Vom pleca în noaptea asta, de îndată ce se va întuneca, îi
răspunse Buck. Apoi, vei aştepta ca o barcă de lemn, de
doisprezece metri, cu două motoare şi şase bărbaţi la bord să
ajungă la Alexandria…
Ritz începu să râdă:
— Mă aflu aici pentru prima oară, după cum sper că ţi-am
povestit, spuse el, dar sunt sigur de un singur lucru: dacă socoteşti
că o să ajungi la Alexandria din locul în care te găseşti, fără să fii
nevoit să traversezi deşertul cu barca în spinare, până când vei
ajunge la mare, te înşeli amarnic.
La ora prânzului, toţi cei şase părăsiseră adăpostul. Ei erau
convinşi că nu fuseseră urmăriţi în acel loc îndepărtat şi că, atât
timp cât nu erau observaţi din spaţiul aerian, puteau să îşi
dezmorţească picioarele şi să ia o gură de aer.
Michael nu fu amuzat de naivitatea lui Buck la fel ca şi Ken Ritz.
El nu era de părere că s-ar fi cuvenit să zâmbească sau să râdă în
zilele acelea. Michael se sprijini de trunchiul unui copac.
— Există câteva aerodromuri pe ici, pe colo în Israel. De ce eşti
atât de hotărât să pleci din Egipt?
— Ei, bine, visul acela – nu ştiu, toate acestea sunt noi pentru
mine. Încerc să fiu practic, să îi ascult pe martori şi să urmez
sfaturile primite de la Dumnezeu. Ce ar trebui să fac în legătură cu
visul acela?
— Eu am regăsit credinţa mai târziu decât tine, prietene, îi spuse
Michael. Însă nu m-aş îndoi de un vis care a fost atât de explicit.
— Poate că în Egipt vom beneficia de unele facilităţi pe care nu
le-am putea avea în Israel, îşi dădu Buck cu părerea.
— Nu îmi pot închipui despre ce anume ar putea fi vorba, spuse
Michael. Ca să puteţi ieşi din Israel şi să intraţi în Egipt în mod
legal, va trebui să treceţi printr-un punct de frontieră.
— Cât de realistă ar fi o astfel de situaţie, având în vedere
identitatea însoţitorului meu?
— Te referi la „marfa ta de contrabandă”?
Deşi tocmai încercase să facă o glumă, Michael nu zâmbi atunci
când o rosti.
— Pur şi simplu mă întreb, spuse Buck, cât de atenţi vor fi
ofiţerii vamali şi paznicii de frontieră atunci când vor căuta să îl
identifice pe doctorul Ben-Judah.
— Te mai întrebi? Eu nu o mai fac de mult. Ori vom încerca să
evităm punctele vamale, ori vom aştepta să se întâmple o minune
dumnezeiască.
— Sunt dispus să iau în considerare orice sugestie, adăugă
Buck.

Rayford vorbea la telefon cu Amanda. Aceasta îl pusese la curent

cu tot ce se întâmplase între timp.
— Acum îţi simt lipsa mai mult ca niciodată, îi spuse el.
— Cu siguranţă, întoarcerea mea aici a fost o idee bună, îi
răspunse ea. Simt că prezenţa mea aici e necesară, având în vedere
faptul că Buck este plecat, iar Chloe nu şi-a revenit încă.
— Prezenţa ta este necesară şi aici, draga mea, iar eu număr
zilele până când ne vom revedea.
Rayford îi povesti conversaţia pe care o avusese cu Hattie şi
planurile acesteia de a se întoarce în Statele Unite.
— Am încredere în tine, Rayford. Cred că suferă destul de mult.
Ne vom ruga pentru ea. Aş da orice ca fata asta să primească nişte
sfaturi adevărate.
Rayford fu de acord:
— Numai de ar reuşi să se oprească în Chicago la întoarcere.
Poate că atunci când Bruce va ţine o predică…
Rayford îşi dădu brusc seama ce spusese.
— Of, Ray…
— Cred că încă nu m-am obişnuit cu ideea, spuse el. Pur şi
simplu sper că Dumnezeu ne va aduce un alt propovăduitor al
Bibliei. Dar ştiu că nu va fi la fel ca Bruce.
— Aşa e, îl întrerupse Amanda, şi ar fi prea devreme pentru ca
Hattie să se schimbe, chiar dacă ar rămâne aici.

Târziu în acea după-amiază, Buck primi un telefon de la Ken

Ritz:
— Încă mai vrei să ne întâlnim în Alexandria?
— Tocmai vorbeam despre asta, Ken. Te sun mai târziu.
— Ştii să conduci o maşină cu schimbător de viteze? îl întrebă
Michael.
— Sigur că da.
— Una veche?
— Te distrezi cel mai bine la volanul unei maşini vechi, nu-i aşa?
— Însă nu şi la volanul unei maşini atât de vechi precum cea
despre care vorbesc, spuse Michael. Am un autobuz vechi care
miroase a peşte şi a vopsea. Nu mai rezistă mult timp, însă, dacă
am reuşi să ajungem la gura de vărsare a Iordanului, ai putea să îl
foloseşti ca să poţi trece graniţa şi să ajungi la Sinai. Îţi voi da
provizii de combustibil şi de apă. Oricum, rabla consumă mai
multă apă decât combustibil.
— Cât de mare e autobuzul?
— Nu prea mare. Pot încăpea aproape douăzeci de pasageri.
— Are tracţiune integrală?
— Nu, îmi pare rău.
— Consumă mult ulei?
— Nu atât de mult pe cât consumă apă, dar mi-e teamă că da.
— Ce e în Sinai?
— Tu nu ştii?
— Ştiu că este un deşert.
— Atunci ştii tot ce trebuie să ştii. O să invidiezi motorul
autobuzului şi consumul lui de apă.
— Ce vrei să îmi propui?
— Îţi voi vinde autobuzul în mod cinstit. Vei primi toate actele.
Dacă vei fi oprit, numerele de înmatriculare vor spune că eu sunt
proprietarul, dar că ţi l-am vândut.
— Continuă…
— Îl vei ascunde pe doctorul Ben-Judah sub scaunele din spate.
Dacă veţi reuşi să treceţi peste graniţă şi să ajungeţi în Sinai, veţi
putea merge cu autobuzul până la Al Arish, care se află la mai puţin
de cincizeci de kilometri de Fâşia Gaza, chiar pe malul Mării
Mediterane.
— Şi ce ai de gând? Vrei să ne întâlnim cu tine acolo, iar de acolo
să ne duci cu barca ta de lemn până în America?
În sfârşit, Buck izbuti să îi smulgă un zâmbet lui Michael:
— Acolo se află un aerodrom şi există puţine şanse ca egiptenilor
să le pese de o persoană vânată în Israel. Şi chiar dacă le-ar păsa,
vor putea fi cumpăraţi.
Unul dintre cei care stăteau de pază înţelesese numele
oraşului-port, iar Buck presupuse că acesta îl ruga pe Michael în
ebraică să îi explice strategia. El îi spuse ceva lui Michael, iar
Michael se întoarse spre Buck:
— Camaradul meu are dreptate în privinţa riscurilor la care vei fi
supus. Este posibil ca Israelul să fi oferit deja o recompensă în
schimbul rabinului. În cazul în care nu vei reuşi să le oferi mai
mult, egiptenii vor fi tentaţi să li-l vândă pur şi simplu israelienilor.
— Cum voi afla care le este preţul?
 — Va trebui să îl ghiceşti. Continuă să licitezi până când le vei
depăşi oferta.
— Dar care ar fi părerea ta?
— Nu vor ceda pentru mai puţin de un milion de dolari.
— Un milion de dolari? Crezi că toţi americanii dispun de astfel
de sume de bani?
— Nu e valabil şi pentru tine?
— Nu! Iar cei care ar avea atâţia bani nu ar umbla cu ei în
buzunar.
— Ai putea să faci rost măcar de jumătate din sumă?
Buck dădu din cap şi se îndepărtă, strecurându-se în adăpostul
subteran. Tsion îl urmă.
— Ce te nelinişteşte, prietene? îl întrebă rabinul.
— Trebuie să te scot din ţară, îi răspunse Buck. Şi nu am nici cea
mai vagă idee cum ar trebui să fac asta.
— Te-ai rugat?
— Încontinuu.
— Dumnezeu te va ajuta să găseşti o cale.
— Acum mi se pare imposibil, domnule.
— Iahve este Dumnezeul lucrurilor imposibile, încheie Tsion.

Se lăsase seara. Buck se simţea de parcă s-ar fi îmbrăcat să plece

undeva, dar nu avea unde. Împrumutase o hartă de la Michael, iar
acum o studia cu atenţie, uitându-se la nord şi la sud de râurile
care despărţeau Israelul de Iordania. Ar fi fost minunat dacă ar fi
putut ajunge în Marea Mediterană navigând pe râul Iordan sau
traversând Lacul Tiberius.
Buck împături încrezător harta şi i-o întinse lui Michael.
— Ştii, spuse el, gândindu-se un moment. Am două rânduri de
acte de identitate. Am intrat în Israel sub numele de Herb Katz,
spunând că eram un om de afaceri american. Însă am asupra mea
şi actele de identitate adevărate.
— Aşadar?
— Aşadar, ce ai spune dacă eu aş traversa graniţa sub numele
Herb Katz, iar rabinul s-ar da drept Cameron Williams?
— Domnule Williams, se pare că ai uitat că ţările acestea vechi şi
înapoiate, precum Israelul, au devenit totuşi computerizate. Dacă
ai intrat în Israel sub numele de Herb Katz, atunci în evidenţe nu
figurează niciun Cameron Williams. Iar dacă acesta nu se află aici,
cum ar putea să părăsească Israelul?
 — Bine atunci, să zicem că eu voi pleca sub numele de Cameron
Williams, iar rabinul sub numele de Herb Katz. Deşi nu există nici
cea mai mică dovadă că m-aş afla aici sub numele meu adevărat, le
voi prezenta permisul meu de acces, le voi aduce la cunoştinţă
relaţia mea cu Carpathia şi îi voi ruga să nu îmi pună nicio
întrebare. Merge uneori.
— Ar fi o şansă, însă Tsion Ben-Judah nu are accentul unui
evreu din Statele Unite, nu-i aşa?
— Nu, dar…
— Şi nici măcar nu aduce cu tine sau cu fotografia ta.
Buck se simţea frustrat:
— Am stabilit că trebuie să îl scoatem din ţară, nu-i aşa?
— Fără îndoială, răspunse Michael.
— Atunci ce propui? Eu nu mai am alte idei.
Doctorul Ben-Judah se târî spre ei, nedorind să se ridice în
picioare în scundul adăpost subteran.
— Michael, începu el, nici nu îmi pot exprima recunoştinţa
pentru sacrificiile pe care le-ai făcut şi pentru faptul că vrei să-mi
oferi protecţie. Apreciez loialitatea şi rugăciunile tale. Momentele
acestea au fost deosebit de dificile pentru mine. În adâncul
sufletului nu îmi doresc să plec. O mare parte din mine ar vrea să
moară ca să mă alătur soţiei şi copiilor mei. Numai harul lui
Dumnezeu îmi dă putere să continuu. Numai gândul la El mă
opreşte să nu le răzbun moartea, indiferent de preţul pe care ar
trebui să îl plătesc pentru această faptă. Simt că mă aşteaptă zile şi
nopţi lungi şi pline de singurătate, în care voi fi cuprins de o
disperare fără margini. Credinţa mea rămâne de neclintit şi nu va
putea fi zdruncinată, iar eu nu pot decât să îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru aceasta. Simt că trebuie să Îl slujesc în
continuare, deşi voi fi copleşit de suferinţă. Nu ştiu de ce
Dumnezeu a lăsat să se întâmple toate acestea şi nu ştiu cât timp
mă va lăsa să propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, însă ceva din
adâncul sufletului îmi spune că El nu m-ar fi pregătit toată viaţa în
felul acesta, nu mi-ar mai fi acordat această a doua şansă şi nu
m-ar fi ajutat să Îl proclam pe Iisus drept Mesia în faţa întregii lumi
pentru ca mai apoi să renunţe la mine. Sunt rănit. Mă simt de
parcă în piept aş avea o gaură enormă. Nu pot să îmi închipui că
aceasta se va umple vreodată. Mă rog să mă părăsească gândurile
de ură şi de răzbunare. Însă, mai presus de toate, mă rog pentru
pace şi pentru linişte sufletească, astfel încât să reuşesc să
reclădesc ceva din cea mai rămas din viaţa mea. Ştiu că viaţa mea
nu mai are nicio însemnătate în această ţară. Mesajul pe care l-am
transmis lumii a înfuriat poporul meu, cu excepţia credincioşilor,
iar acum, având în vedere acuzaţiile false care mi-au fost aduse,
trebuie să îmi părăsesc ţara. Dacă Nicolae Carpathia îşi va îndrepta
atenţia asupra mea, voi deveni un fugar oriunde m-aş afla. Însă nu
mai are niciun rost să rămân aici. Nu mă pot ascunde la infinit şi
trebuie să găsesc o cale de a-mi îndeplini rolul de misionar.
Michael se ridică în picioare între Tsion şi Buck şi îşi puse
mâinile pe umerii lor:
— Tsion, prietene, ştii că tovarăşii mei şi cu mine ne riscăm
vieţile ca să te protejăm. Te iubim ca pe un părinte spiritual şi vom
muri mai degrabă decât să te vedem murind. Cu siguranţă, suntem
de acord că trebuie să pleci. Uneori am impresia că numai un înger
trimis de Dumnezeu ar putea ajuta o persoană atât de uşor de
recunoscut, un fugar ca tine să se strecoare în afara graniţelor
israeliene. Nu îndrăznim să îţi cerem sfatul acum, de vreme ce te
afli în suferinţă. Însă dacă Dumnezeu ţi-a transmis ceva, trebuie să
ne spui chiar acum. Cerul s-a întunecat şi, dacă nu vrem să mai
aşteptăm alte douăzeci şi patru de ore, ar fi cazul să plecăm acum.
Ce să facem? încotro să ne îndreptăm? Suntem dispuşi să te
ajutăm să traversezi orice punct de frontieră servindu-ne de arme,
dar ştim cu toţii că acesta ar fi un gest nebunesc.
Buck se uită la rabinul Ben-Judah, care îşi înclină capul şi
începu să se roage încă o dată:
— Doamne, Tu care ne-ai oferit ajutorul Tău în veacurile care au
trecut…
Buck începu imediat să tremure şi căzu în genunchi. Simţea că
Dumnezeu încerca să îi spună că răspunsul se afla chiar în faţa
ochilor lor. În gând, Buck începu să repete nişte cuvinte care nu ar
fi putut fi decât ale lui Dumnezeu: „Am vorbit. Am dăruit. Nu
ezitaţi”.
Buck se simţi cuprins de smerenie şi impulsionat totodată, dar
tot nu ştia ce să facă. Dacă Dumnezeu încerca să îi spună să plece
în Egipt, atunci ar fi făcut-o. Aceasta să fi fost soluţia? Acesta să fi
fost darul divin?
Michael şi Tsion îngenuncheaseră acum alături de Buck şi se
apropiară unul de altul, umăr la umăr. Niciunul nu scoase o vorbă.
Buck simţi prezenţa Sfântului Duh şi începu să plângă. Ceilalţi doi
păreau că tremură şi ei. Deodată, Michael vorbi:
 — „Slava Domnului te va însoţi.”
Cuvintele pătrunseră parcă în mintea lui Buck, deşi el de-abia le
putea rosti din cauza emoţiei care îl cuprinsese. Reuşi să spună
doar:
— „Da-ţi-mi apă vie şi nu voi mai fi însetat.”
Ce însemna oare asta? Dumnezeu îi spunea cumva că va putea
călători prin deşertul Sinai şi că nu va muri de sete?
Tsion Ben-Judah se prosternă, suspinând şi gemând:
— O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne…
Michael îşi ridică privirea şi vorbi:
— Grăieşte, Doamne, ca slujitorii Tăi să poată auzi. Ascultaţi
cuvintele Domnului. Cine are urechi de auzit, să audă…
Tsion continuă:
— „Domnul oştirilor a jurat şi a spus: «Da, ce am hotărât se va
întâmpla, ce am pus la cale se va împlini».”
Totul se petrecea de parcă Sfântul Duh s-ar fi întrupat în Buck.
Deodată, acesta ştiu ce trebuiau să facă. Toate răspunsurile se
aflau în faţa lor. Ei toţi se rugaseră pentru o minune dumnezeiască.
Dacă Dumnezeu ar fi dorit că Tsion să plece din Israel, l-ar fi ajutat
să o facă. Dacă nu ar fi dorit aceasta, nu l-ar fi ajutat. Dumnezeu îi
spusese lui Buck în vis să aleagă o altă cale, prin Egipt. El le oferise
un mijloc de transport prin intermediul lui Michael. Iar acum le
promisese că slava Sa avea să îi însoţească.
— Amin, spuse Buck, apoi se ridică. A venit timpul, domnilor. Să
mergem!
Rabinul Ben-Judah se arătă surprins:
— Dumnezeu ţi-a vorbit?
Buck îl întrebă acelaşi lucru:
— Ţie nu ţi-a vorbit, Tsion?
— Ba da! Voiam doar să mă asigur că suntem cu toţii de acord
asupra celor întâmplate.
— Se pare că decizia este unanimă, spuse Michael. Să mergem!
Compatrioţii lui Michael poziţionară barca pentru lansarea la
apă, iar Buck îşi aruncă geanta în ea, în timp ce Tsion se urcă la
bord. Michael porni motoarele şi începură să înainteze pe Iordan în
direcţia opusă. Buck îi înmână lui Tsion actele de identitate cu poza
şi numele lui. Tsion se miră:
— Nu am avut nicio premoniţie că ar trebui să mă folosesc de aşa
ceva, spuse el.
— Însă eu, în mod evident, am avut premoniţia că nu ar trebui să
le am asupra mea, îi răspunse Buck. Eu am intrat în Israel sub
numele de Herb Katz. Îţi voi cere să îmi dai înapoi actele atunci
când vom ajunge în Sinai.
— E palpitant, spuse Tsion, nu-i aşa? vorbim atât de încrezători
despre faptul că vom ajunge în Sinai, însă nu avem nici cea mai
vagă idee cum are să ne ajute Dumnezeu.
Michael lăsă cârma în mâinile unuia dintre prietenii lui şi li se
alătură lui Buck şi lui Tsion:
— Tsion are la el nişte bani, câteva cărţi de credit şi actele sale de
identitate. Dacă va fi descoperit cu ele asupra lui, va fi reţinut şi
condamnat probabil la moarte. Nu vrei să ni le dai nouă spre
păstrare?
Tsion îşi căută portmoneul şi îl deschise la lumina lunii, scoase
banii, îi împături o singură dată şi şi-i puse în buzunar, apoi începu
să arunce cărţile de credit în Iordan, una câte una. Era pentru
prima oară de când se întâlniseră în adăpostul subteran când pe
Buck îl amuza ceea ce făcea Tsion.
Totul fu înghiţit de ape – toate actele de identificare şi celelalte
documente pe care le adunase de-a lungul anilor. Apoi scoase o
fotografie de mici dimensiuni şi suspină. Întoarse fotografia în
lumina lunii şi începu să plângă fără să se sfiască.
— Michael, te rog să îmi trimiţi toate astea într-o bună zi.
— O voi face.
Tsion aruncă portmoneul vechi în apă.
— Iar acum, spuse Michael, cred că ar trebui să-i înapoiezi actele
domnului Williams.
Tsion le căută.
— Stai puţin, interveni Buck. Nu ar trebui să încercăm să îi
facem rost de nişte acte false, de vreme ce nu le va folosi pe ale
mele?
— Într-un fel, spuse Tsion, mi se pare că Michael are dreptate.
Sunt o persoană căreia i s-a luat tot, inclusiv propria identitate.
Buck îşi luă documentele şi începu să scotocească în geanta sa,
încercând să le ascundă.
— Nu e bine, spuse Michael. Te vor percheziţiona atât pe tine cât
şi geanta, ca să găsească un alt rând de acte.
— Ei, bine, spuse Buck, eu nu le pot arunca în Iordan.
Michael întinse o mână.
— Ţi le voi expedia o dată cu fotografiile lui Tsion, îi propuse el. E
mai sigur aşa.
 Buck ezită:
— Nici tu nu va trebui să fii găsit cu ele asupra ta, spuse el.
Michael luă actele.
— Oricum, viaţa mea este menită să fie scurtă, frate, îi răspunse
el. Mă simt onorat şi binecuvântat să fiu unul dintre martorii
prezişi de Sfânta Scriptură. Însă misiunea mea este să predic în
Israel, unde adevăratul Mesia este urât. Zilele mele sunt numărate,
indiferent dacă voi fi prins cu actele tale asupra mea sau nu.
Buck îi mulţumi şi dădu din cap:
— Tot nu înţeleg cum îl vom trece pe Tsion peste graniţă fără acte
de identitate, adevărate sau false.
— Tocmai ne-am rugat, spuse Tsion. Nu ştiu nici cum ne va
ajuta Dumnezeu. Pur şi simplu ştiu că o s-o facă.
Simţul practic şi inventivitatea lui Buck se luptau cu credinţa
lui:
— Dar nu ar trebui să ne vedem de rolurile noastre cel puţin?
— Şi care sunt rolurile noastre, Buck? întrebă rabinul. Atunci
când nu mai avem idei, opţiuni şi nu mai putem acţiona, nu putem
decât să rămânem la mila lui Dumnezeu.
Buck strânse din buze şi privi în altă parte. Îşi dorea să fi fost la
fel de credincios ca Tsion. În multe privinţe, Buck ştia că este, însă
tot nu i se părea înţelept să se arunce cu capul înainte şi să îi
provoace pe paznicii de frontieră să ghicească faptul că Tsion era
printre ei.

— Îmi cer scuze că te sun tocmai acum, începu Chloe. Dar, tată,
am tot încercat să vorbesc cu Buck pe telefonul lui mobil.
— Eu nu mi-aş face griji pentru Buck, scumpa mea. Ştii că
întotdeauna reuşeşte să scape nevătămat.
— Of, tată! Buck întotdeauna reuşeşte să fie la un pas de moarte.
Ştiu că s-a înregistrat la recepţia Hotelului King David folosind
numele lui fals şi mă simt tentată să sun acolo, însă mi-a promis că
nu va rămâne acolo peste noapte.
— Atunci aş aştepta, dacă aş fi în locul tău, Chloe. Ştii că lui
Buck nu îi pasă ce oră este. Dacă articolul sau investigaţia trebuie
să îl ţină treaz toată noaptea, atunci va sta treaz toată noaptea.
— Mi-ai fost de mare ajutor!
— Asta şi încerc.
— Ei, bine, nu înţeleg de ce nu are telefonul mobil la el tot
timpul. Tu îl ţii pe al tău în buzunar, nu-i aşa?
 — De obicei. Dar poate că l-a pus în geantă.
— Aşadar, dacă geanta s-ar afla la hotel, iar el şi-ar face de cap
prin oraş, nu aş avea nicio şansă să-l găsesc?
— Cred că nu, draga mea.
— Aş vrea să îşi ia telefonul la el, chiar dacă nu îşi ia şi geanta.
— Încearcă să nu îţi mai faci griji, Chloe! Buck te sună
întotdeauna de oriunde s-ar afla.
După ce Michael ancoră în dreptul gurii de vărsare a Iordanului,
el şi prietenii lui scrutară împrejurimile, iar apoi se îndreptară
nepăsători spre maşina mică a acestuia şi se îngrămădiră în ea.
Michael îi conduse acasă la el, unde un acoperiş într-o singură
pantă servea drept garaj. Acesta era prea mic pentru a găzdui
autobuzul care ocupa întreaga alee din spatele căsuţei. Luminile se
aprinseră. Un copil începu să plângă. Soţia lui Michael ieşi afară în
halat şi îl îmbrăţişă cu disperare. Ea începu să îi vorbească repede
în ebraică. Michael se uită la Buck de parcă şi-ar fi cerut scuze:
— Ar trebui să luăm legătura mai des, spuse el, ridicând din
umeri.
Buck îşi pipăi unul din buzunare, căutându-şi telefonul mobil.
Nu era acolo. Îl căută apoi în geantă şi îl găsi. Şi el ar fi trebuit să ia
legătura cu Chloe mai des, însă acum era mult mai important să îl
găsească pe Ken Ritz. În timp ce Buck încerca să vorbească la
telefon, observă activităţile care se desfăşurau în jurul său. În
linişte, Michael şi prietenii lui se apucaseră de treabă. Ei turnară
ulei şi apă în motorul şi în radiatorul autobuzului vechi. Unul
dintre ei umplu rezervorul cu combustibilul din canistrele care
fuseseră păstrate în apropiere de casă. Soţia lui Michael le dădu un
teanc de pături şi un coş plin cu schimburi pentru Tsion.
După ce Buck îşi încheie conversaţia cu Ken Ritz, care fusese de
acord să se întâlnească la Al Arish cu ei, în Sinai, trecu pe lângă
soţia lui Michael în timp ce se îndrepta spre autobuz. Aceasta ezită,
timidă, apoi îl privi. Buck se opri şi, deşi presupunea că ea nu
înţelegea limba engleză, dori să îşi arate recunoştinţa:
— Vorbiţi limba engleză?
Femeia închise ochii pentru o secundă şi dădu din cap.
— Pur şi simplu doream să vă mulţumesc, spuse el. Aşadar, vă
mulţumesc.
Buck îşi întinse mâinile şi le împreună sub bărbie, sperând că ea
îşi va da seama ce dorea să spună. Soţia lui Michael era micuţă,
fragila şi cu ochii negri. Tristeţea şi teroarea se puteau citi pe faţa şi
în ochii ei. Părea că înţelege că se află de partea forţelor binelui, dar
şi că e într-un mare pericol. Nu avea să treacă mult timp şi soţul ei
avea să fie descoperit. Michael nu numai că se convertise la
credinţa în Iisus, ci îl şi protejase pe unul din inamicii statului.
Buck ştia că soţia acestuia se întreba pesemne cât timp avea să
treacă până când ea şi copiii ei urmau să aibă aceeaşi soartă ca
familia lui Tsion Ben-Judah. Sau, dacă toate acestea nu s-ar fi
întâmplat, cât avea să mai treacă până când soţul ei avea să îşi
piardă viaţa în slujba cauzei, oricât de nobilă ar fi fost aceasta.
Apropierea femeii ar fi fost împotriva obiceiurilor, aşadar, Buck
se sperie atunci când soţia lui Michael înainta spre el. Ea se opri la
câţiva metri, îl privi direct în ochi şi spuse ceva în ebraică, din care
Buck nu reuşi să recunoască decât ultimele cuvinte: Y’shua
Hamashiach.
În timp ce Buck se făcea nevăzut în întuneric şi ajungea în
dreptul autobuzului, Tsion deja se instalase sub bancheta din
spate. În autobuz fuseseră aduse provizii de mâncare, apă, ulei şi
combustibil.
Michael se apropie, urmat îndeaproape de cei trei prieteni ai lui.
El îl îmbrăţişă pe Buck şi îl sărută pe obraji:
— Du-te cu Dumnezeu, spuse, înmânându-i actele maşinii.
Buck le strânse mâna celorlalţi trei, care, dându-şi seama că
oricum nu avea să îi înţeleagă, nu mai adăugară nimic, apoi se urcă
în autobuz şi închise uşa, aşezându-se în scaunul scârţâitor din
spatele volanului. Michael îi făcu semn de afară să deschidă
geamul din dreptul şoferului.
— Ciupeşte-o, îl sfătui Michael.
— Să o ciupesc? se miră Buck.
— Mă refeream la acceleraţie.
Buck apăsă pedala la maximum şi îi dădu drumul, învârtind
cheia în contact. Motorul începu să tuşească zgomotos. Michael îşi
ridică mâinile în aer în semn că trebuia să facă zgomot cât mai
puţin. Buck eliberă încet ambreiajul, iar rabla începu să tremure
din toate încheieturile, apoi să înainteze într-un ritm sacadat. Buck
duse o adevărată luptă cu pedala de ambreiaj numai ca să scoată
autobuzul de pe alee, pe strada principala. După ce schimbă
vitezele, apăsa ambreiajul şi, desigur, „ciupi“ acceleraţia, apoi
izbuti să părăsească micul cartier şi să iasă pe şosea. Acum, dacă
reuşea să urmeze instrucţiunile lui Michael şi să ajungă la graniţă
într-un fel sau altul, restul depindea de Dumnezeu. Buck fu
copleşit de un sentiment neobişnuit de libertate, dat de faptul că se
afla de unul singur la volanul vehiculului. Începuse o călătorie care
avea să îl ducă undeva, într-o bună zi. Până în zori, Buck ar fi putut
ajunge oriunde: în arestul poliţiei, în închisoare, în deşert, în aer
sau în Rai.

12

Buck înţelese în scurt timp ce dorise Michael să spună atunci

când îl sfătuise să „ciupească” acceleraţia. De fiecare dată când
apăsa pedala de ambreiaj pentru a schimba vitezele, motorul
aproape se oprea. Când dorea să frâneze, Buck trebuia să apese
ambreiajul cu piciorul stâng, să stea cu călcâiul lui drept pe frână
şi să… ciupească acceleraţia cu degetele de la piciorul drept.
O dată cu actele autobuzului mâncat de rugină, Michael îi
dăduse şi o hartă a regiunii, ca să se poată orienta.
— Există patru locuri diferite prin care poţi trece cu maşina din
Israel în Egipt, îi spusese Michael. Din cele patru, numai două rute
sunt directe, iar acestea trec prin Rafah, din Fâşia Gaza. Însă
drumurile astea două au fost întotdeauna patrulate. Mai degrabă
te-ai îndrepta spre sud, ai ieşi din Ierusalim şi ai pleca prin Hebron,
spre Beersheba. Te-aş sfătui ca din Beersheba să mergi spre
sud-est, deşi te-ai abate de la drumul pe care trebuie să îl urmezi.
La o distanţă apreciabilă de Beersheba, înainte de a ajunge în
Yeroham, există o scurtătură care te va scoate la capătul nordic al
deşertului Negev. Acolo te vei afla la o distanţă de aproximativ
cincizeci de kilometri de graniţă, iar când te vei apropia la zece
kilometri, vei putea să o iei spre nord sau spre vest, sau să îţi
continui drumul spre vest. Nu ştiu să îţi spun care graniţă ar fi mai
uşor de trecut. Eu ţi-aş recomanda să o alegi pe cea sudică,
deoarece de acolo vei putea să mergi în continuare spre nord-vest şi
vei ajunge direct la Al Arish. Dacă vei alege graniţa din nord, atunci
va trebui să te întorci la şoseaua principală care leagă Rafah de Al
Arish, iar pe aceasta traficul este mai intens şi este şi mai bine
supravegheată.
Asta fusese tot ceea ce trebuia să ştie Buck. El urma să se
îndrepte către graniţa cea mai apropiată de sud şi să se roage să nu
fie oprit până acolo.
Tsion Ben-Judah rămase ascuns sub bancheta din spatele
autobuzului până când Buck reuşi să se îndepărteze suficient de
mult de Ierusalim şi amândoi să se afle în siguranţă. Tsion veni în
faţă şi se ghemui lângă Buck.
— Eşti obosit? întrebă el. Vrei să conduc eu în locul tău?
— Cred că glumeşti.
— Vor trece multe luni până când voi fi în stare să găsesc motive
de ilaritate în jurul meu, spuse Tsion.
— Însă nu vorbeşti serios atunci când spui că vrei să conduci în
locul meu, nu-i aşa? Cum vom proceda dacă vom fi traşi pe
dreapta? Ne vom schimba locurile?
— Pur şi simplu m-am oferit să o fac.
— Apreciez propunerea ta, dar nici nu poate fi vorbă de aşa ceva.
Mai simt bine, sunt odihnit. Totuşi, sunt speriat de moarte. Asta
mă va face să fiu cu ochii în patru.
Buck schimbă viteza pentru a lua un viraj, iar Tsion plonjă
înainte din cauza manevrei, se agăţă de bara de metal din dreapta
şoferului, se învârti în jurul ei şi îl lovi pe Buck, care fu împins în
stânga.
— Tsion, ţi-am spus că sunt treaz! Nu trebuie să îmi dai ghionţi.
El se uită la Tsion, încercând să vadă dacă reuşise să îi smulgă
un zâmbet. Tsion încercă să fie politicos. Îşi ceru scuze şi se aşeză
pe scaunul din spatele lui Buck, cu capul plecat, sprijinindu-şi
bărbia în mâini, în timp ce se ţinea de bara care separa locul lui de
cel al şoferului.
— Să îmi spui când trebuie să mă ascund.
— Când voi şti asta, deja vei fi observat.
— Nu cred că mai sunt în stare să mai stau sub banchetă, spuse
Ben-Judah. Hai să fim amândoi foarte atenţi.
Buck de-abia reuşea să facă autobuzul să se mişte cu o viteză
mai mare de şaptezeci de kilometri pe oră. Îi era teamă că aveau să
călătorească toată noaptea ca să poată ajunge la graniţă. Probabil
că acesta era un semn de bun augur. Cu cât era mai întuneric, cu
atât mai bine. În timp ce conducea, urmărind cu atenţie
indicatoarele de la bord şi încercând să nu atragă atenţia asupra
lor, Buck văzu în oglinda retrovizoare cum Tsion se lăsase pe scaun
şi încerca să se odihnească stând culcat pe o parte. Lui Buck i se
păru că rabinul spusese ceva.
— Poftim? spuse Buck.
— Îmi cer scuze, Cameron. Mă rugam.
Puţin mai târziu, Buck îl auzi cântând, iar mai apoi plângând.
După ce trecuse de miezul nopţii, Buck cercetă harta şi văzu că
aveau să treacă prin Haiheul, un orăşel situat puţin mai la nord de
Hebron.
— Este posibil să se afle turişti în oraş la ora asta? întrebă Buck.
Tsion se aplecă înainte:
— Nu. Dar, în orice caz, e o zonă intens populată. Cameron, aş
dori să îţi spun ceva.
— Orice.
— Vreau să îţi spun că îţi sunt profund recunoscător pentru că
ţi-ai sacrificat timpul şi ţi-ai riscat viaţa pentru mine.
— Orice prieten ar proceda aşa, Tsion. M-am simţit profund legat
de tine încă din ziua când m-ai dus la Zidul Plângerii. Iar apoi am
fost nevoiţi să fugim împreună după transmisiunea ta televizată
despre Mesia.
— Am trecut prin nişte situaţii incredibile, e adevărat, îi
răspunse Tsion. Tocmai din această cauză am ştiut că, dacă aş fi
reuşit să îl fac pe doctorul Rosenzweig să te îndrepte către cei doi
martori, m-ai fi găsit. Nu am avut curaj să îi spun unde mă aflam.
Până şi şoferul meu a ştiut numai să mă ducă la Michael şi la
ceilalţi fraţi din Ierihon. Şoferul meu a fost atât de tulburat de cele
întâmplate familiei mele, încât a început să plângă. Ne cunoaştem
de mult timp. Michael i-a promis că îl va ţine la curent cu tot ce se
întâmplă, dar mi-ar plăcea să iau eu însumi legătura cu el. Poate că
îmi vei împrumuta telefonul tău după ce vom reuşi să trecem de
graniţă.
Buck nu ştia ce să spună. Ştia mai bine decât Michael că Tsion
ar fi putut primi şi alte veşti proaste, însă de ce trebuia ca tocmai el
să fie cel care să i le dea? Aparent, intuiţia rabinului îşi spusese
cuvântul, iar acesta începuse să îl suspecteze pe Buck de faptul că
îi ascundea ceva.
— Ce e? îl întrebă el. Crezi că e prea târziu ca să îl sun?
— E extrem de târziu.
— Dar, în situaţia în care s-ar afla el în locul meu, eu aş fi
deosebit de bucuros să aud veşti de la el la orice oră din zi şi din
noapte.
— Sunt convins că şi el avea… are aceeaşi părere, îi răspunse
Buck.
Buck aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Tsion se uita la el,
iar expresia feţei lui se schimbă pe măsură ce începu să îşi dea
seama de ceva.
— Poate că ar trebui să îl sun chiar acum, sugeră el. Pot să
folosesc telefonul tău mobil?
— Tsion, întotdeauna vei putea folosi tot ceea ce am. Ştii asta. Eu
nu l-aş suna însă chiar acum.
Atunci când auzi răspunsul lui Tsion, Buck ştiu că acesta îşi
dăduse seama. Vocea lui deveni inexpresivă, plină de durerea care
avea să îl însoţească tot restul vieţii.
— Cameron, numele lui era Jaime. Îl cunoşteam de când am
început să predau la universitate. Nu era un om educat; totuşi, era
înţelept datorită experienţei de viaţă pe care o avea. Am vorbit mult
despre cercetările mele. El şi soţia mea au fost singurii, în afară de
asistenţii mei, care au ştiut ceea ce aveam să spun în timpul
transmisiunii în direct. Am fost apropiaţi, Cameron, foarte
apropiaţi. Dar acum nu se mai află printre noi, nu-i aşa?
Buck se gândi să nu îi răspundă decât prin gesturi, însă nu
putea face aşa ceva. Se arătă preocupat de indicatoarele spre
Hebron, însă, bineînţeles, rabinul nu avea de gând să renunţe:
— Cameron, suntem mult prea apropiaţi şi am trecut prin mult
prea multe ca să îmi ascunzi ceva acum. În mod evident, ţi s-a spus
în ce stare se află Jaime. Trebuie să înţelegi că efectele pe care le-au
avut veştile proaste asupra mea nu pot fi agravate de alte veşti
proaste şi nici ameliorate de omiterea acestora. Noi, credincioşii,
mai presus de ceilalţi oameni, nu trebuie să ne temem de adevăr,
oricât de mult ne-ar durea aflarea lui.
— Jaime e mort, spuse Buck.
Tsion îşi lăsă capul în piept:
— Mi-a auzit predicile de atâtea ori. Cunoştea Evanghelia.
Uneori chiar l-am bruscat. Nu s-a simţit jignit. Ştia că ţin la el. Nu
pot decât să sper şi să mă rog că, după ce m-a condus la Michael, a
avut timp să îşi revadă familia Spune-mi cum s-a întâmplat.
— O bombă a fost amplasată sub maşina lui.
— Aşadar, a fost o moarte instantanee, spuse el. Poate că nici nu
şi-a dat seama ce i s-a întâmplat. Poate că nu a suferit.
— Îmi pare rău, Tsion. Michael nu a crezut că vei putea face faţă
veştii.
— Mă subestimează, însă apreciez grija pe care mi-o poartă. Îmi
fac griji în privinţa tuturor celor care au fost asociaţi cu mine.
Oricine ar părea că ştie ceva în legătură cu locul în care mă aflu ar
putea avea de suferit în cazul în care nu va fi prevăzător. În această
categorie intră multe persoane. Nu o să mi-o iert niciodată dacă toţi
aceştia vor plăti preţul suprem numai pentru faptul că m-au
cunoscut. Sincer să fiu, mă îngrijorează soarta lui Chaim
Rosenzweig.
— Eu încă nu mi-aş face griji în privinţa lui, îi răspunse Buck.
Încă este considerat un apropiat al lui Carpathia. Ţi se va părea
ironic, dar în momentul de faţă acest lucru îi oferă protecţie.
Buck conduse cu atenţie prin Hebron, iar el şi Tsion tăcură tot
drumul spre Beersheba. Dimineaţa, devreme, la aproximativ zece
kilometri de Beersheba, Buck observă că indicatoarele începuseră
să arate valori anormale. Indicatorul de ulei încă era sub control,
însă ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Buck ar fi fost ca motorul
să se supraîncălzească.
— Voi pune nişte apă în radiator, Tsion, spuse el.
Rabinul părea să fi adormit. Buck trase pe dreapta, departe de
drum, găsi o cârpă şi coborî din autobuz. După ce deschise capota
şi o fixă, îndepărtă cu atenţie capacul radiatorului, care deja scotea
aburi, însă Buck reuşi să toarne câţiva litri de apă înainte ca acesta
să înceapă să fiarbă. În timp ce lucra, văzu o patrulă a forţelor
Comunităţii Globale trecând încet pe lângă ei; încercă să se
relaxeze şi inspiră adânc.
Buck se şterse pe mâini şi aruncă zdreanţă în bidonul cu apă,
observând că patrula oprise la câţiva metri în faţa autobuzului, iar
acum dădea încet înapoi, îndreptându-se spre ei. Încercând să nu
trezească suspiciuni, Buck aruncă bidonul cu apă în autobuz şi se
întoarse pentru a închide capota. Înainte de a apuca să o facă,
maşina reveni pe carosabil şi fu întoarsă cu faţa spre autobuz. În
timp ce farurile îi băteau în ochi, Buck auzi cum ofiţerul
Comunităţii Globale i se adresează în ebraică folosind o portavoce.
Buck ridică mâinile în aer şi strigă:
— În engleză!
Vorbind cu un puternic accent evreiesc, ofiţerul îi spuse:
— Rămâneţi afară din vehicul, vă rog.
Buck se întoarse ca să închidă capota, însă ofiţerul i se adresă
din nou:
— Rămâneţi unde vă aflaţi, vă rog.
Buck ridică din umeri, nepăsător, şi rămase acolo, stingher, cu
mâinile pe lângă corp. Patrula comunică prin staţie. În cele din
urmă, tânărul ieşi din maşină şi se apropie.
— Bună seara, domnule, spuse el.
— Bună seara, îi răspunse Buck. Am avut ceva probleme cu
radiatorul, nimic mai mult.
 Militarul avea tenul măsliniu, era subţire şi purta uniforma
extravagantă a Comunităţii Globale. Buck îşi dorea să fi avut
asupra lui paşaportul şi celelalte documente. Nimic nu ar fi reuşit
să îndepărteze un reprezentant al forţelor Comunităţii Globale mai
repede decât permisul de acces 2-A al lui Buck.
— Călătoriţi singur? întrebă ofiţerul.
— Numele meu este Herb Katz, spuse Buck.
— V-am întrebat dacă sunteţi singur.
— Sunt un afacerist american şi am venit aici în scop turistic.
— Actele la control, vă rog.
Buck scoase paşaportul fals şi portmoneul. Tânărul le studie la
lumina unei lanterne, apoi o îndreptă spre faţa lui Buck. Buck nu
crezu că gestul ar fi fost necesar, având în vedere lumina puternică
a farurilor care deja îl orbise, însă nu spuse nimic.
— Domnule Katz, puteţi să îmi spuneţi de unde aveţi acest
vehicul?
— L-am cumpărat în seara aceasta, chiar înainte de miezul
nopţii.
— De la cine anume?
— Am documentele maşinii. Nu îi pot pronunţa numele. Eu sunt
american.
— Domnule, numerele de înmatriculare aparţin unui vehicul al
cărui proprietar locuieşte în Ierihon.
Buck, făcând în continuare pe prostul, spuse:
— Ei, vezi! De acolo l-am cumpărat, din Ierihon.
— Şi spuneţi că l-aţi cumpărat înainte de miezul nopţii?
— Da, domnule.
— Aţi aflat despre raziile din această ţară?
— Spuneţi-mi dumneavoastră, insistă Buck.
— Întâmplarea face ca proprietarul acestui vehicul să fi fost
reţinut în urmă cu o oră, sub acuzaţia de complicitate şi ajutorare a
unui suspect de crimă.
— Nu mai spune! se miră Buck. Tocmai am făcut o călătorie cu
barca acestui om. Organizează circuite turistice. I-am spus că am
nevoie de un mijloc de transport ca să pot trece din Israel în Egipt
de unde vreau să iau avionul spre America Mi-a răspuns că avea
exact ce îmi trebuie şi se pare că se referea la acest autobuz.
Militarul se îndreptă spre autobuz:
— Va trebui să îmi arătaţi actele vehiculului, spuse el.
— Vi le aduc, îi răspunse Buck, trecând în faţa acestuia şi
urcându-se în autobuz.
El luă actele şi coborî fluturându-le. Ofiţerul se dădu înapoi, în
lumina farurilor.
— Actele par a fi în ordine, însă mi se pare o coincidenţă mult
prea mare faptul că dumneavoastră aţi achiziţionat acest vehicul
cu câteva ore înainte ca fostul proprietar să fie arestat.
— Nu văd ce legătură ar avea cumpărarea unui autobuz cu
greşelile unui individ, spuse Buck.
— Avem motive să credem că persoana care v-a vândut acest
vehicul a adăpostit un criminal. Au fost găsite asupra sa actele de
identitate ale suspectului şi ale unui american. Nu va trece mult
timp până când îl vom convinge să ne spună unde a fost adăpostit
suspectul.
Ofiţerul se uită la însemnările sale:
— Aţi auzit de un oarecare Cameron Williams, un cetăţean de
origine americană?
— Numele lui nu îmi sună cunoscut. Eu sunt din Chicago.
— Şi plecaţi în noaptea aceasta, din Egipt?
— Exact.
— De ce?
— De ce? repetă Buck.
— De ce plecaţi prin Egipt? De ce nu plecaţi din Ierusalim sau
din Tel Aviv?
— Nu există zboruri programate în noaptea aceasta. Vreau să
ajung acasă. Am apelat la serviciile unei companii care oferă
zboruri charter.
— Şi de ce nu aţi dorit să vă ducă cineva acolo?
— Dacă veţi cerceta cu atenţie documentele şi actul de
vânzare-cumpărare, veţi observa că am plătit pe autobuz mult mai
puţin decât dacă aş fi aranjat să mă ducă cineva în Egipt.
— Aşteptaţi un moment, domnule.
Ofiţerul se întoarse la maşina sa şi vorbi prin staţie timp de
câteva minute.
Buck se rugă să îi vină o idee astfel încât ofiţerul să nu
percheziţioneze autobuzul. În scurt timp, tânărul coborî din nou
din maşină:
— Pretindeţi că nu aţi auzit niciodată de Cameron Williams.
Acum încercăm să aflăm dacă persoana care v-a vândut acest
vehicul va spune dacă sunteţi implicat în complotul lui.
— Complotul lui? repetă Buck.
 — Nu ne va lua mult timp să aflăm unde este ascuns suspectul
nostru. Va fi în interesul lui să ne spună adevărul. La urma urmei,
are o soţie şi copii.
Pentru prima dată în viaţă, Buck se simţi tentat să ucidă un om.
El ştia că ofiţerul era un simplu pion în cadrul unui joc cosmic, în
confruntarea dintre forţele binelui şi cele ale râului. Însă era
totodată reprezentantul forţelor răului. Oare Buck s-ar fi putut
justifica, la fel cum făcuse Michael, dacă i-ar fi omorât pe cei care ar
fi dorit să îi facă rău lui Tsion? Ofiţerul auzi zgomotele făcute de
staţie şi se grăbi să ajungă la maşina sa, apoi reveni.
— Mijloacele noastre de constrângere au funcţionat, spuse el.
Am aflat locul în care se află ascunzătoarea, aceasta fiind situată
undeva între Ierihon şi Lacul Tiberius, în apropiere de râul Iordan.
Şi, deşi a fost ameninţat cu tortura şi chiar cu moartea, persoana în
cauză jură că aţi fost un simplu turist căruia i-a vândut vehiculul.
Buck răsuflă uşurat. Alţii ar fi considerat acel şiretlic drept o
pură coincidenţă, însă lui i se părea că fusese un miracol, la fel ca
acela pe care îl văzuse la Zidul Plângerii.
— Însă, din motive de securitate, continuă ofiţerul, mi s-a cerut
să percheziţionez vehiculul în eventualitatea în care fugarul s-ar
putea afla la bord.
— Dar aţi spus…
— Nu vă temeţi, domnule! Nu mai sunteţi suspect. Poate că aţi
fost folosit ca să scoateţi afară din ţară unele dovezi, fără ştirea
dumneavoastră. Pur şi simplu va trebui să percheziţionez vehiculul
în eventualitatea existenţei unor probe care să ne ajute să găsim
suspectul. Vă voi ruga să rămâneţi deoparte, acolo unde sunteţi, în
timp ce eu voi inspecta vehiculul.
— Nu aveţi nevoie de un mandat de percheziţie sau de
permisiunea mea pentru a face asta?
Ofiţerul se întoarse ameninţător către Buck:
— Domnule, aţi fost amabil şi cooperant. Însă vă rog să nu faceţi
greşeala să credeţi că aveţi de-a face cu forţele de ordine locale.
Maşina şi uniforma mea dovedesc că sunt un membru al forţelor de
menţinere a păcii ale Comunităţii Globale. Acţiunile noastre nu
sunt restricţionate de convenţii sau de reguli. Aş putea să confisc
acest vehicul fără să am nevoie nici măcar de semnătura
dumneavoastră. Acum, vă rog să aşteptaţi aici!
Buck fu năpădit de gânduri ieşite din comun. Se gândi chiar să îl
dezarmeze pe ofiţer şi să fugă cu maşina acestuia, împreună cu
Tsion. Era ridicol şi ştia asta, însă nu îi plăcea să nu acţioneze.
Oare Tsion avea să sară asupra ofiţerului? Avea să încerce să îl
omoare? Buck auzi paşii acestuia îndreptându-se încet până în
spatele autobuzului şi revenind în faţă. Raza lanternei lumină toate
cotloanele autobuzului.
Militarul coborî şi se apropie de el.
— Ce credeaţi că faceţi? Credeaţi că aveaţi să scăpaţi cu aşa
ceva? Credeaţi că o să vă dau voie să treceţi graniţa în Egipt la
volanul acestui vehicul ca să îl abandonaţi acolo pur şi simplu?
Aveaţi să îl părăsiţi pe un aeroport de acolo, ca să fie preluat de
autorităţile locale?
Buck era nelămurit. Asta îl preocupa pe ofiţer acum? Nu îl
văzuse pe Tsion Ben-Judah în autobuz? Oare Dumnezeu îl orbise?
— De fapt, m-am gândit la asta. Dar am înţeles că există mulţi
localnici care încercă să scoată un ban în plus ajutând la căratul
bagajelor sau la mai ştiu eu ce şi care vor fi fericiţi să intre în
posesia unui astfel de vehicul.
— Pesemne sunteţi un american bogat, domnule. Ştiu că acest
autobuz nu valorează mare lucru, însă constituie un bacşiş prea
mare pentru un hamal, nu sunteţi de acord?
— Puteţi să spuneţi că sunt frivol, îi răspunse Buck.
— Vă mulţumesc pentru cooperare, domnule Katz.
— Nu aveţi pentru ce. Şi eu vă mulţumesc, de asemenea.
Ofiţerul se urcă la volanul maşinii sale şi întoarse,
îndreptându-se spre nord, spre Beersheba. Cu genunchii
tremurând şi pocnindu-şi degetele, Buck trânti capota şi se urcă în
autobuz.
— Cum Dumnezeu ai reuşit să faci aşa ceva, Tsion? Tsion! Eu
sunt! Poţi ieşi acum din ascunzătoare. Nu cred că ai fi putut
încăpea în plasa pentru bagaje. Tsion?
Buck se urcă în picioare pe un scaun şi cercetă locurile destinate
bagajelor. Nu văzu nimic. Se întinse apoi pe podea şi se uită sub
scaune. Acolo nu se afla nimic în afară de geanta sa, o grămadă de
haine şi proviziile de mâncare, apă, ulei şi combustibil. Dacă Buck
nu ar fi ştiut cum stăteau, de fapt, lucrurile, ar fi putut crede că, la
urma urmei, Tsion se înălţase la cer.
Acum ce-i mai rămăsese de făcut? Nu trecuse nicio maşină în
timp ce Buck discutase cu ofiţerul respectiv. Să îndrăznească să
strige în întuneric? Când coborâse oare Tsion din autobuz? Ca să
nu facă ceva care să atragă atenţia eventualilor trecători, Buck se
urcă la volan, porni motorul şi începu să înainteze pe banda de
urgenţă de pe marginea şoselei. După ce parcurse aproximativ
două sute de metri, încercă să facă o întoarcere completă şi
constată că nu putea să o facă dintr-o singură manevră, ci din trei
mişcări succesive. Întoarse pe banda de urgenţă din sensul opus,
iar în lumina roşie a farurilor din spate se ridicară nori de praf.
„Hai, Tsion! Să nu cumva să fi plecat pe jos spre Egipt!”
Buck se gândi să claxoneze, însă alese să înainteze câţiva metri
spre nord şi întoarse din nou. De data aceasta, în lumina farurilor
văzu semnele disperate pe care prietenul lui i le făcea de la o
distanţă apreciabilă, dintr-o pădurice aflată în depărtare. Buck
conduse încet până acolo şi deschise uşa. Tsion Ben-Judah urcă şi
se întinse pe podea, lângă Buck. Acesta de-abia mai respira.
— Dacă te-ai întrebat vreodată ce dorea să spună zicala
„necunoscute sunt căile Domnului”, începu Tsion, acum ai aflat.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Buck. Credeam că ni s-a înfundat.
— Şi eu! spuse Tsion. Aţipisem şi de-abia reuşisem să înţeleg că
reparai motorul. Când ai ridicat capota, mi-am dat seama că
trebuia să mă uşurez. În timp ce tu turnai apă în radiator, eu am
coborât din autobuz. Mă aflam la câţiva metri de drum atunci când
am văzut patrula. Nu am ştiut cum să reacţionez, dar ştiam că nu
trebuie să fiu găsit în autobuz. Pur şi simplu am început să merg în
direcţia asta, rugându-mă să reuşeşti să scapi inventând ceva.
— Ai auzit conversaţia?
— Nu? Ce aţi vorbit?
— Nu are să îţi vină să crezi, Tsion.
Buck îi povesti întreaga întâmplare, în timp ce îşi continuară
drumul spre graniţă.
Pe măsură ce autobuzul vechi înainta în noapte, Tsion căpătă
curaj. El se aşeză pe scaunul din faţă, chiar în spatele lui Buck. Nu
se ascunse şi nici nu se aplecă. Se înclină doar şi şopti la urechea
lui Buck:
— Cameron, spuse el cu o voce tremurătoare şi obosită, simt că
înnebunesc întrebându-mă cine se va ocupa de situaţia familiei
mele.
Buck ezită:
— Nu ştiu cum să îţi pun această întrebare, dar ce se întâmplă
de obicei în astfel de situaţii? Mă refer la situaţiile în care grupări
mai mult sau mai puţin legale se dedau la astfel de fapte. Asta mă
deranjează. Niciodată nu se ştie ce se întâmplă cu cadavrele. Le
înhumează? Le incinerează? Nu ştiu. Însă numai faptul că îmi
imaginez toate astea mă tulbură mult.
— Tsion, nu doresc să îţi dau vreun sfat din punct de vedere
spiritual. Eşti un om al Scripturii, iar credinţa ta este profundă.
Tsion îl întrerupse:
— Nu te amăgi, tinere prieten! Doar pentru că nu eşti un învăţat,
asta nu înseamnă că nu ai ajuns la maturitate. Tu ai regăsit
credinţa înaintea mea.
— Totuşi, domnule, sunt copleşit în faţa unei astfel de tragedii.
Eu, unul, nu aş fi reuşit să fac faţă unei situaţii precum cea prin
care treci în modul în care tu ai făcut-o.
— Nu uita, Cameron, că eu, în mare parte, fug de sentimente.
Fără îndoială, trec printr-un şoc. Zilele cele mai grele sunt pe cale
să vină.
— Sincer să fiu, Tsion, şi eu m-am temut de acelaşi lucru în ceea
ce te priveşte. Cel puţin, ai fost în stare să plângi. Lacrimile pot fi de
mare ajutor. Îi compătimesc pe cei care sunt supuşi unor astfel de
traume şi nu reuşesc să verse nicio lacrimă.
Tsion se trase înapoi şi nu mai spuse nimic. Buck se rugă în
gând pentru el. În cele din urmă, rabinul se aplecă din nou spre el:
— Moştenirea mea o reprezintă lacrimile, spuse, secole întregi de
lacrimi.
— Aş vrea să pot face pentru tine ceva concret, Tsion, îi răspunse
Buck.
— Concret? Dar ce e mai concret decât toate astea? Nici nu pot
să îţi spun cât de mult m-ai încurajat. Cine altcineva ar face aşa
ceva pentru un om pe care de-abia îl cunoaşte?
— Mi se pare că ne cunoaştem de-o viaţă.
— Iar Dumnezeu te-a înzestrat cu calităţi pe care nici cei mai
apropiaţi prieteni ai mei nu le au.
Tsion păru adâncit în gânduri. În cele din urmă, spuse:
— Cameron, ai putea să faci ceva care m-ar alina.
— Orice.
— Povesteşte-mi despre micul grup de credincioşi de acolo, din
America. Cum l-ai numit? Mă refer la nucleul grupului.
— Armata Pătimirilor.
— Da! îmi plac povestirile de genul ăsta. În fiecare loc din lume în
care am fost să predic şi să ajut la convertirea celor 144.000 de
evrei care vor deveni martorii prezişi de Sfânta Scriptură, am auzit
povestiri minunate despre întâlniri secrete. Spune-mi despre
Armata Pătimirilor.
Buck începu cu începutul. Acesta îi povesti cum se aflase la
bordul avionului pilotat de Rayford Steele şi pe care Hattie Durham
era însoţitoare de zbor. În timp ce vorbea, se tot uita în oglinda
retrovizoare ca să vadă dacă Tsion asculta cu adevărat sau doar se
prefăcea interesat de subiect. Buck întotdeauna fusese uimit de
faptul că mintea sa acţiona simultan pe două planuri: putea spune
ceva şi, în acelaşi timp, se putea gândi la lucruri complet diferite. În
timp ce îi povestea rabinului cum îl auzise pe Rayford spunându-i
povestea căutărilor lui spirituale, cum o cunoscuse pe Chloe şi cum
călătorise împreună cu ea de la New York la Chicago, în aceeaşi zi
în care aceasta se rugase împreună cu tatăl ei ca să îl primească pe
Hristos, cum îl întâlnise şi cum fusese îndrumat de Bruce Barnes,
care devenise mentorul lui şi îl ajutase ori de câte ori avusese
ocazia, Buck încerca să îşi controleze teama faţă de ceea ce îi
aştepta la frontieră. În acelaşi timp, el se întreba dacă ar fi trebuit
să îşi încheie povestirea. Tsion nu aflase încă de moartea lui Bruce
Barnes, o persoană pe care nu o întâlnise niciodată, dar cu care
corespondase şi cu care sperase că avea să colaboreze într-o bună
zi.
Buck îşi termină relatarea cu întâmplările care se petrecuseră cu
câteva zile în urmă, atunci când Armata Pătimirilor se întrunise la
Chicago, chiar înainte de izbucnirea războiului. Buck simţi că
Tsion devenea din ce în ce mai tensionat pe măsură ce se apropiau
de graniţă. I se păru că se mişca mai mult, că îl întrerupea mai des,
vorbea mult mai repede şi că îi punea din ce în ce mai multe
întrebări.
— Iar Bruce Barnes era pastor al bisericii de atât de mult timp,
fără să fi fost cu adevărat credincios?
— Da. E o poveste mult prea tristă chiar şi pentru el.
— De-abia aştept să îl cunosc, spuse Tsion. Îmi voi jeli familia şi
voi duce dorul ţării mele. Însă faptul că mă voi ruga împreună cu
Armata Pătimirilor şi voi citi Sfânta Scriptură împreună cu voi
reprezintă o adevărată alinare pentru durerea mea, un balsam
pentru rana mea.
Buck inspiră adânc. Îşi dorea să nu mai vorbească, ci să se
concentreze asupra drumului şi să anticipeze momentul când va
ajunge în dreptul punctului de frontieră. Totuşi, nu putea decât să
fie sincer cu Tsion în toate privinţele.
— Îl vei cunoaşte pe Bruce Barnes în momentul Preaslăvitei A
Doua Veniri, îi spuse el.
Buck aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În mod evident,
Tsion îl auzise, înţelesese şi îşi lăsase capul în piept:
— Când s-a întâmplat? întrebă el.
Buck îi povesti.
— Şi cum a murit?
Buck îi spuse tot ce ştia.
— Probabil nu vom afla niciodată dacă a fost răpus de virusul cu
care s-a molipsit în străinătate sau de impactul exploziei care a
afectat spitalul. Rayford a spus că nu avea leziuni pe corp.
— Poate că Dumnezeu l-a ferit de bombardament şi l-a luat la El
înainte de acesta.
Buck se gândi că Dumnezeu îl alesese pe rabinul Ben-Judah să
fie noul mentor spiritual al Armatei Pătimirilor, însă nu îndrăzni să
îi sugereze aşa ceva. Nu ar fi fost posibil ca un fugar să devină noul
pastor al Bisericii New Hope Village, mai ales că Nicolae Carpathia
îl urmărea. În orice caz, Tsion avea să considere ideea lui Buck
drept una nebunească. Nu ar fi putut să existe o altă modalitate
prin care Dumnezeu să îl pună pe Tsion în slujba Armatei
Pătimirilor fără ca el să fi fost nevoit să-şi piardă soţia şi copiii?
În ciuda nervozităţii, a fricii şi a amuzamentului de a conduce
printr-o ţară necunoscută şi periculoasă, la volanul unui autobuz
nu prea comod, Buck avu deodată o viziune care nu ar fi putut fi
considerată drept o revelaţie. Pur şi simplu întrezări realizarea
tuturor posibilităţilor. Deodată îşi dădu seama de folosul imediat pe
care l-ar fi avut adăpostul secret de sub biserică. Buck şi-l imagină
pe Tsion acolo, cu toate proviziile de care ar fi avut nevoie, printre
care s-ar fi găsit şi unul dintre acele computere formidabile pe care
le asambla Donny Moore.
Buck se simţi cuprins de entuziasm numai gândindu-se la asta.
El i-ar fi făcut rost rabinului de toate programele de care ar fi avut
nevoie. I-ar fi pus la dispoziţie toate versiunile Bibliei, în toate
limbile, cu toate adnotările, comentariile, dicţionarele şi
enciclopediile de care ar fi avut nevoie. Tsion nu avea să îşi mai facă
griji vreodată în privinţa pierderii cărţilor lui. Toate astea ar fi fost
adunate într-un singur loc, pe un hard disk enorm.
Oare ce ar fi putut inventa Donny ca Tsion să-şi poată transmite
în secret învăţăturile cu ajutorul Internetului? Ar fi fost posibil ca
rolul său de misionar să devină mai dramatic şi mai impresionant
ca niciodată? Ar fi putut să îşi transmită învăţăturile, predicile şi
studiile legate de Biblie prin Internet, astfel încât să poată fi
vizionate pe milioane de computere din lumea întreagă?
Bineînţeles, trebuia să existe o tehnologie care să îi permită să facă
toate astea fără a putea fi depistat. Dacă producătorii de telefoane
mobile puteau să facă cipuri care îi permiteau unei persoane să
evite numeroase frecvenţe ca să nu-i poată fi interceptate
convorbirile, în mod evident, trebuia să existe o modalitate de a
şterge urmele unui mesaj trimis prin Internet astfel încât
expeditorul să nu poată fi identificat.
Buck văzu în zare maşini şi camioane aparţinând Comunităţii
Globale, care se aflau în apropierea unor clădiri cu un singur etaj
de pe marginea drumului. Acele clădiri ar fi trebuit să reprezinte
graniţa cu Egiptul. Puţin mai sus ar fi trebuit să fie intrarea în
Sinai. Buck schimbă viteza, trecând într-o treaptă inferioară, şi
cercetă indicatoarele. Temperatura apei începuse să crească
moderat, iar Buck era convins că, dacă ar fi condus încet şi dacă ar
fi reuşit să oprească vehiculul pentru un timp în dreptul graniţei,
totul avea să se rezolve. Combustibil mai avea, iar indicatorul
pentru ulei arăta valori normale.
Era totuşi agitat. Mintea sa analiza nenumăratele întorsături pe
care le-ar fi putut lua cariera lui Tsion Ben-Judah, iar rezultatele
acestora ar fi reprezentat încununarea tuturor eforturilor acestuia
de până acum, însă, de asemenea, şi că el ar fi putut transmite prin
Internet adevărul despre cele ce se petreceau în lume. Cât timp
avea să mai pretindă că era un angajat cooperant, dacă nu chiar
loial, al lui Nicolae Carpathia? Articolele sale deja nu mai erau
obiective, ci reprezentau o formă de propagandă. Erau ceea ce
George Orwell ar fi numit „un limbaj nou“ în faimosul său roman
1984.
Buck nu dorea să traverseze graniţa; ar fi vrut să stea în faţa
unui carneţel şi să îşi noteze gândurile. Şi-ar fi dorit să îi prezinte
rabinului nenumăratele posibilităţi care îl aşteptau. Însă nu putea
face nimic din toate astea. Se părea că autobuzul vechi şi hodorogit
şi încărcătura sa preţioasă şi vulnerabilă aveau să atragă atenţia
paznicilor de la frontieră. Vehiculele care îi depăşiseră dispăruseră
de mult, iar în oglinda retrovizoare nu se zăreau altele care să îi
ajungă din urmă.
Tsion se întinse sub bancheta din spate. Buck opri lângă doi
ofiţeri îmbrăcaţi în uniforme şi purtând căşti de protecţie, aflaţi în
dreptul unei bariere. Paznicul aflat în partea şoferului îi făcu semn
să deschidă geamul, iar apoi îi vorbi în limba ebraică.
— În engleză, spuse Buck.
— Paşaportul, viza, actele de identitate, actele vehiculului,
bunurile de declarat şi tot ce se află la bordul vehiculului trebuie să
ne fie înmânate pe geam sau trebuie să ne fie descrise înainte de
percheziţie şi înainte de a ridica bariera.
Buck se ridică în picioare şi luă de pe scaunul din faţă toate
documentele vehiculului, apoi scoase paşaportul lui fals, viza şi
actele de identitate. Se strecură înapoi la volan şi i le dădu pe toate
vameşului.
— De asemenea, transport alimente, combustibil, ulei şi apă.
— Altceva?
— Altceva? repetă Buck.
— Ar mai fi şi altceva care ne-ar putea interesa, domnule? Veţi fi
supus unui interogatoriu înăuntru, iar mijlocul dumneavoastră de
transport va fi inspectat acolo.
Gardianul îi arătă un loc situat în spatele clădirii de pe marginea
dreaptă a drumului.
— Da, am nişte haine şi câteva pături.
— Asta e tot?
— Acestea sunt singurele lucruri pe care le transport.
— Bine, domnule. După ce bariera va fi ridicată, trageţi vehiculul
pe dreapta, vă rog, şi veniţi să staţi de vorbă cu mine în clădirea din
partea stângă.
Buck trecu încet pe sub barieră, menţinând autobuzul în treapta
întâi de viteză, cea mai zgomotoasă. Tsion veni în dreptul scaunului
lui Buck şi îl apucă de o gleznă. Acesta interpretă gestul drept
încurajator, în semn de mulţumire sau, dacă ar fi fost cazul, în
semn de despărţire.
— Tsion, şopti el, singura ta speranţă este să rămâi ascuns cât
mai în spate cu putinţă. Te poţi strecura până în spate?
— Voi încerca.
— Tsion, soţia lui Michael mi-a spus ceva la plecare. Nu am
înţeles. Era în ebraică. Ultimele două cuvinte sunau ceva de genul
Y’shua Hama…
— Y’shua Hamashiach înseamnă „Iisus este Mesia”, îi răspunse
Tsion cu un glas tremurător. Ţi-a urat să fii binecuvântat de
Dumnezeu în această călătorie, în numele lui Y’shua Hamashiach.
— Acelaşi lucru ţi-l urez şi eu ţie, fratele meu, spuse Buck.
— Cameron, prietene, ne vom revedea în curând. Dacă nu în
această viaţă, atunci în Împărăţia Domnului.
Gardienii se apropiară, evident, întrebându-se ce anume îl
reţinea pe Buck. Acesta opri motorul şi deschise uşa în timp ce se
apropia de el gardianul cel tânăr. Buck apucă un bidon cu apă şi se
strecură pe lângă vameş.
— Am tot avut probleme cu radiatorul, explică el. Ştiţi ceva
despre radiatoare?
Tânărul ridică surprins din sprâncene şi îl însoţi pe Buck în faţa
autobuzului; americanul deschise capota şi turnă apă în radiator.
Vameşul mai în vârstă, cel care îi vorbise la barieră, spuse:
— Hai, să mergem, să mergem!
— Vin imediat, spuse Buck, conştient de faptul că era agitat.
Buck făcu zgomot, trântind capota. Vameşul cel tânăr se
îndreptă spre uşa autobuzului, însă Buck îi tăie calea, se scuză,
puse un picior pe trepte şi aruncă bidonul în interior. Se gândi să îl
„ajute” să percheziţioneze autovehiculul. Ar fi putut rămâne
împreună cu el, să îi arate păturile şi canistrele cu combustibil, ulei
şi apă. Însă se temea că deja începuse să le trezească suspiciuni.
Buck coborî din autobuz şi ieşi în faţa tânărului soldat.
— Vă mulţumesc pentru ajutor. Ca să fiu sincer, nu mă prea
pricep la motoare. Afacerile sunt punctul meu forte. Ştiţi, în
America.
Tânărul îl privi în ochi şi dădu din cap. Buck se rugă ca acesta
să-l însoţească pur şi simplu în clădirea aflată pe partea cealaltă a
şoselei. Paznicul de frontieră mai în vârstă îl aştepta, uitându-se la
el cu insistenţă, iar acum îi făcu semn să îl urmeze. Buck nu avu de
ales decât să îl părăsească pe rabinul Tsion Ben-Judah, persoana
care ar fi putut fi recunoscută cel mai uşor, fugarul de notorietate
în Israel, în mâinile paznicilor de frontieră.
Buck se grăbi să intre în clădirea respectivă. Acum era mai agitat
ca niciodată, însă nu putea să dea de înţeles acest lucru. Ar fi dorit
să se întoarcă şi să vadă dacă Tsion ar fi târât cu forţa din autobuz.
Nu avea cum să fugă aşa cum o făcuse pe şosea ceva mai devreme.
Nu avea unde să se ducă, nu exista niciun loc în care să se fi putut
ascunde. Sârma ghimpată delimita fiecare parte a şoselei. De
îndată ce ajungeai la barieră, trebuia ori să treci de ea, ori să faci
cale întoarsă. Nu aveai cum să o eviţi.
Paznicul de frontieră răsfirase documentele lui Buck în faţa sa:
— Prin ce punct de frontieră aţi intrat în Israel?
— Prin Tel Aviv, îi răspunse Buck. Totul este scris acolo…
 — Da, într-adevăr. Documentele dumneavoastră par a fi în
ordine, domnule Katz, adăugă acesta, punând o ştampilă pe
paşaportul şi viza lui Buck. Şi reprezentaţi firma…?
— Internaţional Harvesters, spuse Buck, vorbind intenţionat la
plural.
— Când anume intenţionaţi să părăsiţi regiunea?
— În seara aceasta. Asta în cazul în care pilotul meu va fi la Al
Arish.
— Ce aveţi de gând să faceţi cu vehiculul?
— Speram să îl vând cuiva de la aeroport contra unei sume
modice.
— În funcţie de cât de ieftin îl veţi vinde, presupun că nu va fi
nicio problemă.
Buck părea a fi îngheţat pe loc. Paznicul privi peste umărul lui
undeva, afară, pe partea opusă a trotuarului. La ce se uita? Buck
nu putea decât să şi-l imagineze pe Tsion luat în custodie,
încătuşat şi condus peste drum. Fusese atât de lipsit de inspiraţie
neîncercând să găsească o ascunzătoare secretă pentru Tsion!
întreaga situaţie părea o nebunie. Oare condusese un om la moarte
sigură? Buck nu putea suporta gândul pierderii unui alt membru al
noii lui familii întru Hristos.
Paznicul stătea în faţa computerului:
— Aţi fost reţinut în apropiere de Beersheba puţin mai devreme
în această dimineaţă?
— Reţinut ar fi prea mult spus. Tocmai turnam nişte apă în
radiator şi am fost supus unui interogatoriu scurt de către un ofiţer
al forţelor de menţinere a păcii, aparţinând Comunităţii Globale.
— Vi s-a comunicat că fostul proprietar al vehiculului a fost
arestat sub acuzaţia de a fi fost complicele lui Tsion Ben-Judah?
— Da.
— Atunci v-ar putea interesa asta.
Paznicul de frontieră se întoarse şi îndreptă o telecomandă spre
un televizor aflat sus, într-un colţ al camerei. Postul de televiziune
al Comunităţii Globale difuza un reportaj în care se spunea că
Michael Shorosh fusese arestat deoarece ascunsese de justiţie un
fugar:
— „Purtătorii de cuvânt ai Comunităţii Globale afirmă că
Ben-Judah, un învăţat şi un cleric respectat până de curând, a
devenit, se pare, un fanatic fundamentalist radical şi susţin că
predica ţinută de acesta în urmă cu o săptămână reprezintă o
dovadă a faptului că rabinul a avut o reacţie neobişnuită la un
pasaj din Noul Testament şi a fost văzut ulterior de câţiva vecini în
timp ce îşi măcelărea familia.”
Buck urmări îngrozit materialul filmat în care Tsion îşi ţinea
discursul în faţa mulţimii adunate pe un stadion din Larnaca, în
Cipru.
— „Aţi observat, continuă prezentatorul după ce materialul
fusese difuzat, că persoana aflată pe podium, în spatele doctorului
Ben-Judah, a fost identificată ca fiind Michael Shorosh. După un
raid desfăşurat la locuinţa acestuia din Ierihon, puţin după miezul
nopţii, forţele de menţinere a păcii au descoperit fotografii ale
familiei lui Ben-Judah şi actele de identitate ale acestuia şi ale unui
jurnalist american, Cameron Williams. Legătura lui Williams cu
acest caz nu a fost încă stabilită.”
Buck se rugă să nu îi arate fotografia la televizor şi se sperie
atunci când văzu că paznicul privi peste umărul lui, în direcţia uşii.
Buck se întoarse şi îl văzu pe tânărul gardian intrând şi uitându-se
la el cu curiozitate. Tânărul închise uşa în urma sa şi se rezemă de
ea, cu braţele încrucişate pe piept şi urmări ştirile împreună cu ei.
Un reportaj îl prezentă pe Ben-Judah pe când citea din Evanghelia
după Matei. Buck mai auzise această predică. În mod evident,
versetele fuseseră scoase din context:
— „Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă
voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu
credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc
pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică
de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi
chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe
fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia
crucea şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.”
Prezentatorul continuă pe un ton grav:
— „Această înregistrare a fost realizată cu câteva zile înainte ca
rabinul să îşi asasineze soţia şi copiii în miezul zilei.”
— E ceva, nu-i aşa? spuse paznicul mai în vârstă.
— Da, într-adevăr, îi răspunse Buck, temându-se ca vocea să nu
îl trădeze.
Paznicul care şedea la birou strânse documentele lui Buck, apoi
privi peste umărul acestuia, uitându-se la tânărul care stătea
sprijinit de uşă:
 — Vehiculul e în regulă, Anis?
Buck trebuia să reacţioneze rapid. Ce ar fi dat mai mult de
bănuit? Faptul că nu s-ar fi întors să îl privească pe tânăr sau
faptul că s-ar fi întors spre acesta? Buck alese să se întoarcă.
Rezemându-se în continuare de uşă, cu braţele încrucişate peste
piept, tânărul scorţos dădu din cap o singură dată:
— Totul e în ordine. Pături şi provizii.
Buck îşi ţinuse respiraţia. Cel aflat la birou îi întinse
documentele.
— Călătorie plăcută! îi ură el.
Lui Buck aproape că îi dădură lacrimile atunci când expiră.
— Mulţumesc, îi spuse el şi se întoarse spre uşă, însă paznicul
mai în vârstă nu terminase.
— Vă mulţumim că aţi vizitat Israelul, adăugă acesta.
Buck ar fi dorit să urle, însă se întoarse spre acesta şi dădu din
cap:
— Da, bine, nu aveţi pentru ce.
Buck trebui să se forţeze ca să poată merge. Anis nu se mişcă în
timp ce el se apropia de uşă. Ajunse în faţa tânărului şi se opri,
simţind că gardianul mai în vârstă îl privea.
— Îmi cer scuze, spuse Buck.
— Numele meu este Anis, îi răspunse bărbatul.
— Da, Anis. Îţi mulţumesc. Te rog, dă-mi voie!
În cele din urmă, Anis se dădu la o parte, iar Buck păşi nesigur
pe sine. Mâinile îi tremurau când îşi împături documentele şi şi le
puse în buzunar. Se sui în autobuzul mâncat de rugină şi porni
motorul. În cazul în care Tsion reuşise să îşi găsească o
ascunzătoare, cum ar fi putut el să îl găsească acum? Buck execută
manevrele delicate de a apăsa ambreiajul şi acceleraţia şi făcu rabla
să înainteze. Prinse viteză, trecu în treapta a treia, iar motorul se
mai linişti un pic. Apoi strigă:
— Dacă încă te mai afli la bord, prietene, rămâi acolo unde eşti
până când luminile postului de frontieră se vor pierde în zare. După
aceea, vreau să îmi povesteşti tot ce s-a întâmplat.

13

Rayford se săturase să tot fie trezit de telefon. Totuşi, puţini din

cei aflaţi la Noul Babilon îl sunau, în afară de Carpathia şi
Fortunato. Iar ei aveau bunul-simţ de a nu îl deranja în timpul
nopţii. Aşadar, decise el, telefonul care suna avea să îi aducă veşti
bune sau veşti proaste. Nu era rău că avea o şansă din două, având
în vedere vremurile în care trăiau.
Rayford ridică receptorul:
— Steele la telefon, spuse.
Era Amanda:
— O, Rayford, ştiu că acolo e miezul nopţii şi îmi cer scuze că
te-am trezit, însă eram cam neliniştite şi voiam să ştim dacă ai aflat
ceva.
— Dacă am aflat ceva despre ce anume?
— Ei, bine, Chloe şi cu mine răsfoiam însemnările lui Bruce.
Ţi-am povestit despre asta?
— Da.
— Am primit un telefon ciudat din partea Lorettei, care se afla la
biserică. Ne-a povestit că lucra acolo de una singură, răspunzând
la telefon. Ne-a spus că deodată a fost cuprinsă de o dorinţă imensă
de a se ruga pentru Buck.
— Pentru Buck?
— Da. Ne-a spus că a fost atât de copleşită de emoţie, încât s-a
ridicat imediat de pe scaun. Gestul a făcut-o să ameţească un pic,
însă ceva a făcut-o să cadă în genunchi. De îndată ce a
îngenuncheat, şi-a dat seama că nu era ameţită, ci că pur şi simplu
se ruga din tot sufletul pentru Buck.
— Tot ce ştiu eu, draga mea, este că Buck se află în Israel. Cred
că încearcă să îl găsească pe Tsion Ben-Judah. Aţi aflat, cred, ce
s-a întâmplat cu familia acestuia.
— Am aflat, spuse Amanda. Însă Buck reuşeşte aproape
întotdeauna să intre în buclucuri.
— Dar reuşeşte să mai şi iasă din ele, îi răspunse Rayford.
— Atunci ce părere ai despre premoniţia Lorettei sau, mă rog, ce
o fi fost?
— Eu nu aş spune că a fost vorba de o premoniţie. Cu toţii avem
nevoie de rugăciune zilele astea, nu-i aşa?
Amanda nu păru mulţumită de răspuns:
— Rayford, nu a fost o întâmplare accidentală. Ştii că Loretta
este o persoană deosebit de echilibrată. A fost atât de tulburată,
încât a închis biroul şi s-a întors acasă.
— Vrei să spui că a închis înainte de ora nouă? A devenit, cumva,
delăsătoare?
— Rayford, fii serios! Astăzi nu a ajuns la birou decât după ora
prânzului. Ştii că adeseori rămâne acolo până la ora nouă.
Enoriaşii sună tot timpul.
— Ştiu. Îmi cer scuze.
— Ar dori să vorbească cu tine.
— Cu mine?
— Da. Vrei să vorbeşti cu ea?
— Bineînţeles. Dă-mi-o la telefon!
Rayford nu avea nici cea mai vagă idee ce să îi spună. Bruce ar fi
avut un răspuns potrivit pentru o astfel de situaţie.
Loretta părea cu adevărat tulburată:
— Comandante Steele, îmi cer scuze că te deranjez la ora aceasta
târzie. Cât să fie, trei dimineaţa?
— Da, doamnă, dar nu este nicio problemă.
— Nu, e o problemă. Nu am nicio scuză pentru că te-am trezit din
somn. Dar, domnule, Dumnezeu mi-a spus să mă rog pentru
băiatul acesta, pur şi simplu ştiu asta.
— Atunci mă bucur că L-ai ascultat.
— Crezi că sunt nebună?
— Întotdeauna am crezut că eşti nebună, Loretta. Din cauza asta
te iubim atât de mult.
— Ştiu că mă tachinezi, comandate Steele, dar acum, serios,
oare mi-am pierdut minţile?
— Nu, doamnă. Se pare că Dumnezeu acţionează pe căi mult mai
directe şi mai spectaculoase decât suntem obişnuiţi. Dacă ţi s-a
spus să te rogi pentru Buck, atunci adu-ţi aminte să îl întrebi pe
Buck ce se întâmpla în acele momente.
— Aşa am să fac, domnule Steele. Am fost copleşită de
sentimentul că Buck se află într-un impas. Sper că va reuşi să
scape cu viaţă. Cu toţii sperăm că se va întoarce la timp ca să
participe la slujba de duminică. Veţi fi aici, nu-i aşa?
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, spuse Rayford, mirat de faptul că
folosise o expresie pe care întotdeauna o considerase stupidă,
atunci când o auzea rostită de fostele prietene ale lui Irene.
— Am dori să fim cu toţii împreună duminică, îi răspunse
Loretta.
— E cel mai important lucru pentru mine, doamnă. Loretta, vrei
să îmi faci un serviciu?
— După ce te-am trezit în miezul nopţii? Sigur că da.
— Dacă Dumnezeu îţi va spune să te rogi pentru mine, o vei face
din tot sufletul?
 — Bineînţeles. Ştii asta. Sper că nu încerci să fii amuzant într-un
astfel de moment.
— Niciodată nu am vorbit mai serios.

După ce luminile punctului de frontieră dispăruseră în urma lui,

Buck trase pe dreapta, scoase maşina din viteză, trase frâna de
mână, se întoarse pe scaunul său şi oftă din adâncul inimii.
De-abia mai putea vorbi cu voce tare:
— Tsion, eşti în autobuz? Poţi ieşi acum din ascunzătoare.
Din spatele autobuzului se auzi o voce plină de emoţie:
— Sunt aici, Cameron. Lăudat fie Dumnezeu cel Atotputernic,
Stăpânul cerului şi al pământului.
Rabinul ieşi de sub bancheta din spate, iar Buck îl întâmpină pe
culoarul autobuzului şi se îmbrăţişară.
— Povesteşte-mi, îi ceru.
— Ţi-am spus că Dumnezeu ne va ajuta într-un fel sau altul, îi
răspunse Tsion. Nu ştiu dacă tânărul pe nume Anis a fost un înger
sau un muritor de rând, însă a fost un dar de la Dumnezeu.
— Anis?
— Anis. S-a plimbat încoace şi încolo pe culoar şi a luminat cu
lanterna toate cotloanele. Apoi a îngenuncheat şi s-a uitat sub
scaune. M-am uitat direct în fasciculul de lumină şi m-am rugat ca
Dumnezeu să îi ia vederea, însă Dumnezeu nu a făcut-o. Anis a
venit în locul în care mă aflam şi s-a aşezat în coate şi pe genunchi.
Cu o mână a ţinut lanterna în ochii mei şi cu cealaltă m-a apucat de
cămaşă. M-a tras aproape de el. Am crezut că o să îmi sară inima
din piept. Mi-am imaginat cum o să fiu dus în clădire în chip de
trofeu al tânărului ofiţer vamal. Mi-a şoptit printre dinţi, pe un ton
aspru, în ebraică: „Ai face bine să fii cine cred eu că eşti, altfel eşti
un om mort”. Ce puteam să fac? Nu aveam cum să mă mai ascund.
Nu puteam să mai pretind că nu mă aflam acolo. I-am spus:
„Tinere, numele meu este Tsion Ben-Judah”. El nu mi-a dat
drumul la cămaşă şi, orbindu-mă în continuare cu lanterna, mi-a
spus: „Domnule Ben-Judah, numele meu este Anis. Rugaţi-vă
acum mai mult ca niciodată ca raportul meu să fie acceptat. Iar
acum, fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă ferească de
toate relele. Fie ca Dumnezeu să îşi întoarcă faţa către
dumneavoastră şi să vă umple sufletul de linişte”. Cameron,
Dumnezeu mi-e martor, tânărul s-a ridicat şi a coborât din
autobuz. Eu am rămas întins acolo, slăvindu-L pe Dumnezeu şi
plângând.
Nu mai rămăsese nimic de spus. Tsion se aşeză pe un scaun de
la mijlocul autobuzului. Buck reveni la volan şi se îndreptă spre
graniţa cu Egiptul.
O jumătate de oră mai târziu, Buck şi Tsion se opriră la frontiera
spre Sinai. De data aceasta, Dumnezeu se folosi de neglijenţa
autorităţilor ca să îl ajute pe Ben-Judah să scape de formalităţi.
Unica barieră se afla la celălalt capăt al vămii din Sinai. După ce
Buck fu oprit, un paznic urcă imediat la bordul vehiculului şi
începu să le vorbească în limba sa maternă.
— Engleză? îi sugeră Buck.
— Atunci engleză să fie, domnilor.
Apoi îl privi pe Tsion:
— Vei putea să îţi continui somnul peste câteva minute, bătrâne,
i se adresă el. Mai întâi de toate trebuie să intraţi şi să treceţi prin
formalităţi. În timp ce vă veţi afla acolo, eu vă voi percheziţiona
autobuzul, astfel încât să vă puteţi relua drumul în cel mai scurt
timp posibil.
Buck, încurajat de miracolul care tocmai se petrecuse, se uită la
Tsion şi ridică din umeri. El aşteptă în timp ce Tsion îi făcea loc
paznicului de frontieră ca să treacă şi să îşi înceapă investigaţiile,
însă acesta îi făcu semn să o ia înainte. Buck se grăbi să coboare
din autobuz şi să intre în clădirea vămii.
— Nu s-a semnalat nicio problemă la postul de control israelian?
Buck surâse. „Probleme? Nu poţi avea probleme atunci când
Dumnezeu se află de partea ta.”
Buck reuşea cu greu să se stăpânească. El tot era tentat să
privească peste umăr, căutându-l pe Tsion cu privirea. Unde se
dusese acum? Dumnezeu îl făcuse, oare, invizibil?
Procedurile fură mult mai simple şi se desfăşurară mult mai
repede. Se părea că egiptenii obişnuiau să ştampileze tot ceea ce
aprobaseră colegii lor israelieni. Nu se putea ajunge la acest punct
de control fără a trece în prealabil de celălalt, aşadar, cu excepţia
cazului în care israelienii ar fi încercat să scape de persoane
considerate indezirabile pentru ţara lor, nu ar fi fost nicio
problemă. Documentele îi fură vizate şi înapoiate lui Buck în timp
ce i se puneau câteva întrebări.
— Sunt mai puţin de o sută de kilometri până la Al Arish, îl
informă ofiţerul vamal. Bineînţeles, la ora asta nu veţi găsi niciun
zbor extern disponibil.
 — Ştiu, îi răspunse Buck. Am unele aranjamente personale.
— Prea bine, domnule Katz. Toate cele bune.
„Urarea ta se adevereşte!” îşi spuse Buck. Se întoarse şi se grăbi
să ajungă la autobuz. Nu văzu nici urmă de Tsion. Ofiţerul care îi
întâmpinase încă se mai afla la bord. În timp ce Buck se urca în
autobuz, Tsion îşi făcu apariţia din spatele acestuia şi păşi în faţa
sa, urcând împreună cu el. Ofiţerul tocmai scotocea în geanta lui
Buck.
— Aveţi un echipament impresionant, domnule Katz.
— Mulţumesc.
Tsion trecu nepăsător prin dreptul paznicului şi îşi reluă locul pe
care stătuse atunci când ajunseseră acolo şi se întinse pe scaun.
— Pentru cine lucraţi? întrebă paznicul de frontieră.
— Pentru Internaţional Harvesters, îi răspunse Buck.
Tsion se îndreptă în scaun, ceea ce îl făcu pe Buck aproape să
izbucnească în râs. În mod evident, Tsion apreciase replica sa.
Ofiţerul închise geanta:
— Aşadar, amândoi aţi trecut prin formalităţi şi sunteţi gata de
plecare?
— Suntem pregătiţi, spuse Buck.
Paznicul aruncă o privire în spate. Tsion sforăia. Gardianul se
întoarse către Buck şi îi vorbi cu voce joasă:
— Puteţi pleca.
Buck încercă să nu se arate prea nerăbdător să se îndepărteze,
însă eliberă pedala de ambreiaj de îndată ce paznicul de frontieră
dispăru din faţa autobuzului şi, în curând, se aflau din nou la
drum.
— Bine, Tsion, unde te-ai mai ascuns de data asta?
Tsion se ridică pe scaun:
— Ţi-a plăcut sforăitul meu?
Buck râse:
— Am fost impresionat. Unde ai fost în timp ce paznicul a crezut
că erai intervievat împreună cu mine?
— Pur şi simplu m-am ascuns în spatele autobuzului. Tu ai
coborât şi te-ai îndreptat într-o direcţie, iar eu în alta.
— Glumeşti.
— Nu ştiam ce să fac, Cameron. Era atât de prietenos şi deja mă
văzuse. Cu siguranţă, nu aveam de gând să intru în vamă fără
niciun fel de documente asupra mea. Când ai revenit, mi-am spus
că lipsisem suficient de mult.
 — Mă întreb cât timp o să treacă până când va spune că a văzut
două persoane în autobuz, interveni Buck.
Tsion înaintă cu atenţie până în dreptul scaunului din spatele lui
Buck:
— Da, îi răspunse. Mai întâi va trebui să îi facă să creadă că nu a
avut vedenii. Poate că nu se va pune problema. Iar în cazul în care
îi va convinge, vom fi daţi în urmărire în scurt timp.
— Îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci a promis că ne va ajuta,
spuse Buck. Însă, de asemenea, sunt de părere că ar trebui să fim
pregătiţi pe cât posibil.
Buck trase pe dreapta, turnă apă în radiator şi puse aproape doi
litri de ulei în motor, apoi umplu rezervorul cu combustibil.
— E ca şi cum am trăi în vremea Noului Testament, constată
Tsion.
Buck îi răspunse în timp ce apăsa ambreiajul şi schimba viteza:
— S-ar putea să fie în stare să depăşească acest autobuz. Însă,
dacă vom reuşi să ajungem la Al Arish, ne vom afla la bordul
Learjetului şi deasupra Mediteranei înainte de a-şi da seama că
le-am scăpat.
În următoarele două ore, drumul deveni din ce în ce mai prost.
Temperatura crescu. Buck se uita tot timpul în oglinda retrovizoare
şi observă că pe Tsion îl preocupa acelaşi lucru. Din când în când, o
maşină mai mică şi mai rapidă apărea la orizont şi îi depăşea în
viteză:
— Ce te îngrijorează, Cameron? Dumnezeu nu ne-ar fi adus atât
de departe doar ca să ne abandoneze. Am dreptate?
— Pe mine mă întrebi? Nu am mai trecut niciodată printr-o astfel
de experienţă până când nu te-am cunoscut pe tine!
Cei doi tăcură vreme de jumătate de oră. În cele din urmă, Tsion
îi vorbi, iar lui Buck i se păru că starea prietenului său se
îmbunătăţise faţă de momentul în care îl văzuse în ascunzătoare.
— Cameron, ştii că până acum a trebuit să mă forţez să mănânc
şi trebuie să recunosc că nu am făcut o treabă prea bună.
— Atunci mănâncă ceva! Avem o groază de provizii în autobuz!
— Cred că aşa voi face. Durerea din inima mea este atât de mare,
încât simt că nu voi mai fi în stare să mă bucur de ceva vreodată.
Îmi plăcea la nebunie să mănânc. Chiar şi înainte de a-L cunoaşte
pe Hristos, ştiam că mâncarea reprezenta grija lui Dumnezeu faţă
de noi. El dorea că noi să ne bucurăm de ea. Acum sunt flămând,
însă voi mânca numai ca să prind putere.
 — Nu trebuie să îmi dai explicaţii, Tsion. Mă rog ca odată,
cândva, între momentul de faţă şi A Doua Venire, să reuşeşti să
găseşti alinare pentru suferinţa care ţi-a fost pricinuită.
— Tu nu vrei nimic?
Buck îl refuză, dând din cap, apoi se răzgândi:
— Ai ceva bogat în fibre şi în zaharuri naturale?
Nu ştia ce îi mai aştepta, însă, indiferent ce ar fi fost, nu dorea să
se simtă slăbit. Tsion se arătă surprins:
— Bogat în fibre şi zaharuri naturale? Aşa este mâncarea
evreiască, Cameron. Tocmai ai descris felurile noastre de mâncare.
Rabinul îi aruncă lui Buck câteva batoane de smochine care îi
amintiră acestuia de batoanele de müsli şi fructe. Buck nu îşi
dăduse seama cât era de flămând până când nu începu să
mănânce. Dintr-o dată se simţi plin de energie şi speră că Tsion se
simţea la fel, mai ales că văzu şi luminiţe galbene strălucind în
zare, la mare distanţă de ei.
Se întreba dacă ar fi trebuit să încerce să se ia la întrecere cu
maşinile oficialităţilor sau să pretindă că era neştiutor şi să se lase
depăşit. La urma urmei, poate că nu îi urmăreau pe ei. Buck
alungă gândul, dând din cap. Oare la ce se gândea? Cu siguranţă
asta ar fi reprezentat înfrângerea lor. Buck avea încredere că
Dumnezeu avea să îi ajute, însă, totodată, nu dorea să fie naiv şi să
creadă că maşinile cu luminile de avertizare aprinse nu veneau din
direcţia punctului de control vamal cu scopul de a-i prinde pe el şi
pe Tsion.
— Tsion, ar fi bine dacă ai pune deoparte toate lucrurile şi te-ai
face nevăzut.
Tsion se aplecă să privească în urma lor:
— Lucrurile devin mai palpitante, murmură. Doamne, oare nu
au fost destule întâmplări pe ziua de azi? Cameron, voi duce toate
proviziile la loc sigur, însă voi lua câteva bucăţele în ascunzătoarea
mea.
— Cum doreşti. După cum arătau maşinile autorităţilor vamale,
am impresia că sunt mici şi nu dispun de mulţi cai putere. Dacă voi
accelera, le va lua mult timp să ne ajungă din urmă.
— Şi ce se va întâmpla atunci când o vor face? îl întrebă Tsion de
sub bancheta din spatele autobuzului.
— Încerc să mă gândesc la o strategie.
— Eu mă voi ruga, îi spuse Tsion.
Buck se abţinu să nu izbucnească în râs.
 — Rugăciunile tale ne-au adus multe necazuri în seara asta, îi
răspunse el.
Nu primi niciun răspuns din spate. Buck forţă autobuzul din
răsputeri şi reuşi să îl aducă la o viteză de optzeci de kilometri pe
oră, ceea ce însemna aproximativ cincizeci de mile la oră, după
calculele sale. Autobuzul începu să tremure şi să salte, în timp ce
diverse piese metalice scârţâiră în semn de protest. Buck ştia că,
dacă patrula de frontieră se afla în raza sa vizuală, atunci şoferul de
la volanul acesteia îl vedea cu siguranţă. Aşadar, nu avea sens să
stângă farurile şi să spere că urmăritorii lor aveau să creadă că a
tras pe dreapta.
Se părea că Buck avea şanse să scape de urmăritori. Din cauza
întunericului, el nu îşi putea da seama care era distanţa care îi
despărţea, însă patrula nu dădea semne că s-ar fi grăbit să îi
ajungă din urmă. Luminile de avertizare fuseseră aprinse, iar Buck
era convins că era urmărit, însă continuă să înainteze.
Din spatele autobuzului se auzi vocea lui Tsion:
— Cameron, cred că am dreptul să ştiu. Ce plan ai în minte? Ce
vei face atunci când ne vor ajunge, de vreme ce se pare că vor reuşi
să facă asta?
— Ei bine, nu pot să îţi spun decât un singur lucru: nu am de
gând să mă întorc la punctul de control. Nici măcar nu sunt
convins că îi voi lăsa să ne oprească.
— Cum îţi vei da seama de intenţiile lor?
— Dacă în maşina aceea se află gardianul care ne-a
percheziţionat autobuzul, atunci ştim cu siguranţă ce vrea de la
noi, am dreptate?
— Presupun că da.
— Voi striga la el de la geam şi îi voi cere să discute cu noi la
aeroport. Nu are sens să ne întoarcem înapoi la punctul de control
vamal.
— Dar nu va fi aceasta decizia lui?
— Atunci voi face un act de nesupunere civilă, îi răspunse Buck.
— Şi dacă te va forţa să părăseşti carosabilul? Dacă te va obliga
să opreşti?
— Voi încerca să evit impactul pe cât posibil, însă nu mă voi opri
şi, dacă voi fi obligat să trag pe dreapta, voi face o întoarcere.
— Apreciez soluţiile tale, Cameron. Eu mă voi ruga, iar tu fă ceea
ce te va îndruma Dumnezeu.
— Asta şi intenţionez.
 Buck presupuse că se aflau la o distanţă de treizeci de kilometri
de aeroportul din Al Arish. Dacă ar fi reuşit să menţină viteza la
şaizeci de kilometri pe oră, atunci ar fi ajuns acolo în jumătate de
oră. În mod evident, patrula de frontieră avea să îi depăşească până
atunci. Însă erau mult mai aproape de aeroport decât de graniţă şi
era convins că ofiţerul avea să creadă că e mai înţelept să-i
urmărească până la aeroport decât să îi ducă înapoi la punctul de
frontieră.
— Tsion, am nevoie de ajutorul tău.
— Fac orice.
— Rămâi culcat şi nu te arăta, însă găseşte telefonul mobil din
geanta mea şi adu-mi-l!
Atunci când Tsion se apropie târâş cu telefonul lui, Buck îl
întrebă:
— Ce vârstă ai?
— Această întrebare este considerată a fi lipsită de politeţe în
ţara mea, îi răspunse Tsion.
— Da, sigur, de parcă de asta îmi pasă mie acum.
— Am patruzeci şi şase de ani, Cameron. De ce mă întrebi?
— Pari într-o formă fizică destul de bună.
— Mulţumesc. Fac mult sport.
— Chiar? Vorbeşti serios?
— Te surprinde? Ai fi şi mai surprins dacă ai afla câţi învăţaţi
practică diverse sporturi. Bineînţeles, există şi mai mulţi care nu
fac asta, dar…
— Vreau să mă asigur că poţi alerga în cazul în care vei fi nevoit
să o faci.
— Sper că nu se va ajunge la aşa ceva, însă, da, pot alerga. Nu
mai sunt la fel de sprinten ca în tinereţe, dar am o rezistenţă
surprinzătoare pentru un om de vârsta mea.
— Asta era tot ce doream să aflu.
— Adu-mi aminte să îţi pun şi eu câteva întrebări personale
într-o bună zi, îi spuse Tsion.
— Serios vorbind, Tsion, nu te-am jignit, nu-i aşa?
Buck se simţi copleşit de un sentiment de căldură sufletească.
Rabinul chicoti:
— Prietene, gândeşte-te un pic! Ce ar trebui să mă întrebi ca să
mă jigneşti în momentul de faţă?
— Tsion, mai bine te-ai întoarce în ascunzătoare, dar poţi să îmi
spui cât combustibil ne-a mai rămas?
 — Indicatorul se află chiar în faţa ta, Cameron. Tu să-mi spui!
— Nu, mă refeream la combustibilul din canistre.
— Mă voi uita, însă cu siguranţă nu vom avea timp să umplem
rezervorul având în vedere că suntem urmăriţi. La ce te-ai gândit?
— De ce pui atât de multe întrebări?
— Pentru că sunt un învăţăcel. Întotdeauna voi fi un învăţăcel,
în orice caz, trecem prin toate astea împreună, nu-i aşa?
— Ei, bine, îţi ofer un indiciu. În timp ce vei încerca să afli cât
combustibil a mai rămas în canistre, eu voi verifica dacă bricheta
de la bord funcţionează.
— Cameron, brichetele întotdeauna se defectează primele în
cazul maşinilor vechi, nu-i aşa?
— Spre binele nostru, ar fi bine dacă afirmaţia nu ar fi valabilă în
acest caz.
Telefonul lui Buck începu să sune. Speriat, acesta răspunse:
— Buck la telefon.
— Buck! Sunt Chloe!
— Chloe! Nu pot vorbi cu tine acum. Ai încredere în mine! Nu mă
întreba nimic! Acum sunt bine, însă te rog cere-le tuturor să se
roage şi să o facă acum chiar. Ascultă-mă, află cumva, de pe
Internet sau de prin altă parte, numărul de telefon al aeroportului
din Al Arish, care se află în sudul Fâşiei Gaza, pe malul Mării
Mediterane, în Sinai. Întreabă de Ken Ritz, care ar trebui să mă
aştepte acolo. Spune-i să mă sune la numărul acesta de telefon.
— Dar Buck…
— Chloe, e o chestiune de viaţă şi de moarte!
— Sună-mă de îndată ce vei fi în siguranţă!
— Promit!
Buck închise telefonul şi îl auzi pe Tsion strigând din spate:
— Cameron! Nu cumva ai de gând să arunci autobuzul în aer?
— Chiar eşti un învăţat, nu-i aşa? spuse Buck.
— Sper numai că vei aştepta până când vom ajunge la aeroport.
Ştiu că un autobuz în flăcări ne-ar putea aduce acolo mai repede,
însă prietenul tău, pilotul, se va vedea nevoit să transporte numai
rămăşiţele noastre în Statele Unite.

— Nu-i nimic, Chloe, spuse Rayford, de mult nu mai încerc să

adorm. Oricum eram treaz şi citeam.
Chloe îi povesti ciudata conversaţie pe care o avusese cu Buck.
— Nu îţi pierde timpul pe Internet, o sfătui Rayford, am un ghid
al tuturor numerelor de telefon ale aeroporturilor. Rămâi la telefon!
— Tată, spuse ea, cred că ar fi mult mai uşor dacă tu ai încerca
să prinzi legătura. Vorbeşte cu Ken Ritz şi spune-i să îl sune pe
Buck.
— Aş decola eu însumi în direcţia aceea, dacă aş avea un aparat
de zbor de mici dimensiuni.
— Tată, nu trebuie ca tu şi Buck să vă riscaţi vieţile simultan.
— Dar, Chloe, facem asta în fiecare zi.
— Ar fi bine să te grăbeşti, tată!

Buck presupunea că patrula de frontieră se afla la o distanţă de

mai puţin de o jumătate de milă în spatele lor. Apăsă pedala de
acceleraţia la maximum, iar autobuzul ţâşni. Volanul începu să
tremure şi să joace în timp ce vehiculul înainta, zdruncinându-se.
Indicatoarele deocamdată păreau a arăta valori normale, însă Buck
ştia că nu avea să treacă prea mult timp şi radiatorul va începe să
se resimtă.
— Cred că mai avem aproape opt litri de combustibil, spuse
Tsion.
— Ne vor ajunge.
— Sunt de acord cu tine, Cameron. Cantitatea este mai mult
decât suficientă pentru ca amândoi să devenim martiri.
Buck apăsă pe ambreiaj suficient de mult ca motorul să se mai
liniştească. De fapt, era prea mult spus să se liniştească pentru că
fu zdruncinat din toate încheieturile la volan. Patrula se apropiase
de ei la mai puţin de un sfert de milă.
Tsion strigă din spatele autobuzului:
— Cameron, este evident că nu vom reuşi să scăpăm de
urmăritori până la aeroport, eşti de acord cu mine?
— Da! Şi?
— Aşadar, nu are sens să forţezi maşina în felul acesta. Ar fi mai
înţelept dacă ai încerca să economisești apa, uleiul şi carburantul,
astfel încât să fim siguri că vom ajunge la aeroport. Dacă va ceda,
toată strădania ta nu va mai avea niciun rost.
Buck nu putu decât să fie de acord cu rabinul. El reduse viteza la
cincizeci de kilometri la oră şi simţi că, menajând astfel maşina, ar
fi putut parcurge câteva mile în plus. Totuşi, manevra făcu ca
maşina poliţiei de frontieră să îi ajungă din urmă.
Se auzi o sirenă, iar Buck văzu lumini de avertizare în oglinda
laterală. El schiţă un gest cu mâna şi îşi continuă drumul. În
curând, avertismentele se înteţiră şi văzu luminile galbene
intermitente şi reflectorul aprins al patrulei, auzind în acelaşi timp
sirena şi claxonul acesteia. Buck ignoră toate semnalele.
În cele din urmă, maşina ajunse în dreptul autobuzului. Buck
observă că şoferul maşinii era chiar ofiţerul de frontieră care le
percheziţionase autobuzul:
— Tsion, pune-ţi centura de siguranţă! Urmărirea de-abia de
acum începe!
— Măcar de-aş fi avut o centură de siguranţă!
Buck continuă să înainteze cu viteză moderată în timp ce patrula
îl urma îndeaproape, iar ofiţerul îi făcea semn să tragă pe dreapta.
Buck îi făcu din mână şi nu se opri. Patrula trecu în faţa
autobuzului şi încetini, în timp ce şoferul acesteia insista ca ei să
oprească. De vreme ce Buck nu dădea niciun semn că ar fi avut
această intenţie, patrula continuă să încetinească, obligându-l să
se abată din drum. Oricum, Buck nu acceleră, însă maşina poliţiei
de frontieră, care acum se afla în dreapta lor, luă viteză ca să îi
împiedice să depăşească. Buck reveni în spatele patrulei. Când
aceasta opri, Buck opri şi el.
În momentul în care ofiţerul se dădu jos din maşină, Buck dădu
înapoi şi îl ocoli, câştigând o distanţă de aproximativ o sută de
metri înainte ca gardianul să se urce la volan şi să îi ajungă din
urmă. De această dată, paznicul de frontieră parcă lateral şi îi arătă
lui Buck un pistol. Buck deschise geamul şi strigă:
— Dacă opresc, motorul se va îneca! Escortaţi-mă până la Al
Arish!
— Nu! veni replica. Urmaţi-mă înapoi la graniţă!
— Dar suntem mult mai aproape de aeroport! Cred că autobuzul
nu va rezista până la graniţă!
— Atunci abandonaţi-l! Puteţi să mergeţi împreună cu mine!
— Ne vedem la aeroport!
— Nu!
Însă Buck închise geamul. Atunci când ofiţerul îndreptă arma
spre geamul din dreptul şoferului, Buck se feri şi continuă să
conducă.
Şi chiar atunci îi sună telefonul. Răspunse:
— Spune!
— Ritz la telefon. Care e treaba?
— Ken, ai trecut prin formalităţile vamale de aici?
— Da! Te aştept.
 — Eşti pregătit pentru o mică distracţie?
— Credeam că nu o să mă mai întrebi! Nu m-am mai distrat cu
adevărat de ani de zile.
— Îţi vei risca viaţa şi vei încălca legea!
— Asta e tot? Am mai făcut aşa ceva.
— Spune-mi exact unde te afli, Ken!
— Se pare că avionul meu este singurul care va decola în aceasta
noapte. Mă aflu în faţa unui hangar de la capătul pistei. Adică
avionul se află acolo. Eu, momentan, mă aflu în micul terminal de
aici.
— Dar ai fost intervievat şi poţi pleca oricând din Egipt?
— Da, nu e nicio problemă.
— Ce le-ai spus în ceea ce priveşte pasagerii şi încărcătura de la
bord?
— Credeam că nu doreai să anunţ prezenţa nimănui altcuiva în
afară de a ta.
— Foarte bine, Ken! Mulţumesc! Şi cine le-ai spus că sunt?
— Eşti exact cine ai spus să eşti, domnule Katz.
— Ken, e un lucru minunat. Stai o secundă!
Ofiţerul de frontieră tocmai depăşise autobuzul, iar acum
frânase. Buck fu nevoit să îl ocolească ieşind în afara carosabilului,
iar atunci când reveni pe şosea, autobuzul se dezechilibră şi fu la
un pas de a se prăbuşi.
— Mă rostogolesc aici! spuse Tsion.
— Bucură-te de călătorie! îi răspunse Buck. Nu intenţionez să
mă opresc şi nici să mă întorc.
Patrula îşi stinse luminile de avertizare şi reflectorul. Sirena nu
se mai auzea acum. Ofiţerul îi ajunse repede din urmă şi tamponă
uşor autobuzul, apoi îi lăsă să ia avans şi îi mai tamponă o dată şi
încă o dată.
— Îi e teamă să nu îşi strice maşina, nu-i aşa? se întrebă Buck.
— Nu fi prea sigur de asta, îi răspunse Tsion.
— Sunt convins.
Buck frână brusc, făcându-l pe Tsion să plonjeze cu capul
înainte şi să ţipe. Cei doi auziră un scrâşnet de roţi în spatele lor şi
văzură maşina poliţiei de frontieră părăsind carosabilul pe partea
dreaptă şi ieşind pe pietriş. Buck apăsă pedala de acceleraţie.
Motorul se înecă. În timp ce încerca să îl pornească din nou, acesta
văzu cum patrula, aflată încă pe pietriş, se îndrepta spre ei, venind
din partea dreaptă. Motorul îşi reveni, iar Buck eliberă ambreiajul,
apoi ridică telefonul.
— Ken, mai eşti acolo?
— Da, ce se întâmplă pentru numele lui Dumnezeu?
— Nu are să îţi vină să crezi!
— Eşti urmărit sau ceva de genul ăsta?
— E prea puţin spus, Ritz! Nu cred că vom avea timp să trecem
prin procedurile vamale de acolo. Trebuie să îmi spui cum să ajung
la avion. Trebuie să ai permisiunea de a decola, motoarele deja în
funcţiune, uşa să fie deschisă, iar scara să fie coborâtă.
— Va fi cu adevărat amuzant! spuse Ritz.
— Nici nu ştii cum, îi răspunse Buck.
Pilotul de aviaţie îi explică pe scurt poziţia pistei şi a terminalului
şi îi spuse exact unde se afla.
— Suntem la aproximativ zece minute de tine, îl anunţă Buck.
Dacă voi reuşi să determin chestia asta să meargă în continuare,
voi încerca să ajung cât mai aproape de pistă şi de avionul tău.
Unde trebuie să mă duc?
Patrula revenise pe şosea, întorsese, iar acum venea din direcţia
opusă, direct spre autobuz. Buck trase de volan în stânga, însă
ofiţerul îi anticipase reacţia. Buck nu reuşi să evite coliziunea.
Impactul făcu maşina să se învârtească în mijlocul drumului şi să i
se deschidă capota. Buck simţi că autobuzul fusese puţin afectat,
iar temperatura apei începea să crească.
— În tot cazul, cine te urmăreşte? întrebă Ritz.
— O maşină a poliţiei egiptene de frontieră, veni răspunsul lui
Buck.
— Atunci poţi să pui pariu că îi vor anunţa prin staţie pe cei de
aici. Vor încerca să baricadeze drumul.
— Tocmai am lovit maşina patrulei de frontieră. E vorba de o
baricadă pe care voi reuşi să o înlătur?
— Va trebui să faci după cum te taie capul. Dacă eşti atât de
aproape precum zici, atunci aş face bine să mă duc la avion.
— Bricheta funcţionează! îi strigă Buck lui Tsion.
— Nu sunt sigur că îmi doream să aud asta!
Maşina accidentată îşi reluă urmărirea. Buck văzu în depărtare
luminile de balizaj ale aeroportului.
— Tsion, vino aici! Trebuie să ne punem în aplicare strategia.
— Strategia? E nebunie curată!
— Şi cum ai numi restul experienţelor prin care am trecut?
— Nebunii ale Domnului! Spune-mi ce să fac, Cameron, şi voi
face întocmai. Nimic nu ne va putea opri în noaptea aceasta.
Se părea că ofiţerul de la volanul maşinii solicitase prin staţie nu
numai construirea unei baricade, ci şi întăriri. Două rânduri de
faruri, unul lângă altul, se îndreptau spre autobuz venind pe
ambele sensuri.
— Ai auzit vreodată expresia „a fugi precum iepurele”? întrebă
Buck.
— Nu, spuse Tsion, dar încep să înţeleg la ce se referă. Ai de gând
să le adresezi o provocare?
— Nu crezi că au mai multe de pierdut decât noi?
— Ba da. Eu, unul, voi rămâne pe poziţii. Fă ceea ce trebuie să
faci!
Buck apăsă pedala de acceleraţie la maximum. Indicatorul de
temperatură a apei arăta valori imposibile, iar acul acestuia deja
tremura. Motorul începu să scoată aburi.
— Uite cum să o facem, Tsion! Ascultă-mă cu atenţie!
— Concentrează-te asupra şofatului, Cameron! Povesteşte-mi
mai târziu!
— Nici nu încape vorbă de mai târziu! Dacă maşinile care se
îndreaptă spre noi nu vor ceda, va avea loc o ciocnire violentă. În
orice caz, cred că ne vom putea continua drumul. Atunci când vom
ajunge în dreptul baricadei pe care ne-au pregătit-o la aeroport, va
trebui să luăm repede o decizie. Tu va trebui să torni combustibilul
din canistre în găleata aceea. Între timp, eu voi pregăti bricheta.
Dacă vom da peste o baricadă care va putea fi distrusă, voi
continua să înaintez şi mă voi apropia de pistă cât voi putea de
mult. Learjetul va fi gata de plecare şi se va afla în dreapta ta, la
aproximativ o sută de metri de terminal. Dacă baricada nu va putea
fi distrusă, voi încerca să o ocolesc. În cazul în care nu voi reuşi să
fac asta, voi trage de volan în stânga şi voi frâna brusc. Partea din
spate a autobuzului se va lovi de baricadă, iar toate obiectele care
nu vor fi bine legate se vor strânge în uşa din spate. Tu va trebui să
pui găleata pe interval, la aproximativ doi metri şi jumătate de uşa
din spate, iar când ţi se va da semnalul, vei arunca bricheta în
direcţia aceea. Toate astea trebuie să aibă loc înainte de coliziune,
astfel încât focul să izbucnească înainte de impact.
— Nu înţeleg! Cum vom scăpa cu viaţă?
— În cazul în care baricada nu va putea fi distrusă, va fi singura
noastră speranţă! Când uşa din spate va fi catapultată de explozie,
iar flăcările vor ţâşni prin ea, noi va trebui să încercăm să rămânem
aici, astfel încât să nu fim aruncaţi în flăcări. În timp ce forţele de
ordine se vor concentra asupra focului, noi vom ieşi prin faţă şi vom
alerga spre avion. Ai priceput?
— Am priceput, Cameron, dar nu pot să spun că sunt optimist!
— Ţine-te bine! îi strigă Buck în timp ce două vehicule ale
aeroportului se apropiară de el. Tsion se agăţă cu o mână de o bară
de metal din spatele lui Buck, iar cu cealaltă se ţinu de pieptul
acestuia, îmbrățișându-l cu tot cu speteaza scaunului, ca şi cum ar
fi fost o centură de siguranţă.
Buck nu schiţă niciun gest că ar fi intenţionat să reducă viteza
sau să schimbe direcţia, ci se îndreptă direct spre cele două rânduri
de faruri. În ultimul moment, închise ochii, aşteptându-se la un
impact puternic. După ce deschise ochii, văzu că şoseaua era
liberă. Mai întâi se uită într-o parte, apoi în cealaltă. Ambele maşini
părăsiseră şoseaua, iar una din ele se răsturnase. Maşina care îi
urmărea încă de la început se afla în continuare pe urmele lor, iar
Buck auzi focuri de armă.
Micul aeroport se zărea la o distanţă de mai puţin de un
kilometru. Garduri impunătoare din plasă metalică şi sârmă
ghimpată străjuiau intrarea, iar în interior fuseseră înşirate şase
maşini şi o mulţime de soldaţi înarmaţi. Buck îşi dădu seama că nu
ar fi putut să spargă baricada şi nici nu ar fi putut să o ocolească.
Începu să înfierbânte bricheta în timp ce Tsion duse canistrele şi
găleata în spate.
— Se varsă! se plânse acesta.
— Fă tot ce îţi stă în putinţă!
În timp ce Buck se îndrepta spre porţile deschise şi spre imensa
baricadă cu patrula poliţiei de frontieră pe urmele sale, bricheta
sări de la bord. Buck o apucă şi i-o aruncă lui Tsion. Acesta nu
reuşi să o prindă şi o scăpă sub unul din scaune.
— O, nu! strigă Buck.
— Am găsit-o! îl linişti Tsion.
Buck trase cu ochiul în oglinda retrovizoare şi văzu că Tsion
ieşise de sub un scaun şi că aruncă bricheta în găleată, apoi fuge în
partea din faţă a autobuzului.
Partea din spate a vehiculului izbucni în flăcări.
— Ţine-te bine! strigă Buck, trăgând de volan spre stânga şi
punând frână.
Autobuzul îşi pierdu echilibrul şi aproape se răsturnă. Partea din
spate a acestuia lovi şirul de maşini, iar uşa din spate sări în aer,
combustibilul aprins ţâşnind în toate direcţiile.
Buck şi Tsion săriră afară şi începură să alerge, încercând să
rămână la pământ. Ei ocoliră baricada prin partea stângă, în timp
ce gardienii deschiseră focul asupra autobuzului, iar ceilalţi
prezenţi acolo ţipară şi fugiră de flăcări. Tsion şchiopăta. Buck îl
apucă şi îl târî prin dreptul peretelui întunecat al terminalului, care
se afla în apropiere de pistă.
Learjetul era pregătit de plecare. Cei doi fugari nu mai avuseseră
niciodată impresia că un avion reprezenta o oază de siguranţă.
Buck privi în urma lor de două ori şi văzu că nimeni nu observase
că ei scăpaseră. Ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat, însă asta
se potrivea cu deznodământul celorlalte aventuri din acea noapte.
La câţiva metri de avion, Buck auzi focuri de armă şi,
întorcându-se, văzu şase oameni de ordine care se îndreptau spre
ei, trăgând cu arme de mare calibru. Când ajunseră în dreptul
treptelor, Buck îl apucă pe Tsion de curea, de la spate, şi îl aruncă
în avion. În timp ce Buck plonja în interiorul acestuia, un glonţ îl
lovi în călcâiul ghetei drepte. Durerea îi cuprinse piciorul atunci
când închise uşa avionului, iar Ritz începu deja să înainteze pe
pistă.
Buck şi Tsion avansară până în dreptul carlingii.
Ritz şopti:
— Dacă nenorociţii ăştia trag în avionul meu, o să mă enervez
îngrozitor de tare.
Avionul decolă şi se înălţă cu repeziciune deasupra plafonului de
nori.
— Următoarea oprire va fi Aeroportul Palwaukee, statul Illinois,
în Statele Unite ale Americii, îi anunţă el.
Buck se întinse la podea, neputând să se mişte. Ar fi dorit să
privească prin hublou, însă nu îndrăznea. Tsion îşi ascunse faţa în
mâini şi izbucni în plâns, apoi începu să se roage.
Ritz se întoarse către ei:
— Ei, Williams, ai provocat un adevărat dezastru acolo. Ce s-a
întâmplat?
— Mi-ar lua o săptămână să îţi povestesc, îi răspunse Buck,
trăgându-şi răsuflarea.
— Orice ar fi fost, cu siguranţă a fost amuzant, adăugă Ritz.

O oră mai târziu, Buck şi Tsion stăteau întinşi pe scaune şi îşi

evaluau pagubele.
 — E doar luxat, spuse Tsion. Mi-am prins piciorul sub un scaun
la primul impact. Îmi era teamă că osul s-a rupt. Se va vindeca în
scurt timp.
Buck îşi scoase gheata cu atenţie şi o ridică în dreptul ochilor,
astfel încât Tsion putu vedea traiectoria glonţului. Între talpă şi
partea de sus a ghetei se conturase o gaură destul de mare. Buck
îşi scoase şoseta plină de sânge:
— Vrei să arunci o privire? îl rugă el, zâmbind. Nici nu cred că voi
avea nevoie de copci. E doar o zgârietură.
Tsion folosi trusa de prim-ajutor a lui Ritz ca să îngrijească rana
lui Buck şi găsi bandaje şi pentru glezna sa.
În cele din urmă, cei doi se lăsară pe spate, ridicându-şi
membrele rănite, apoi se uitară unul la celălalt.
— Te simţi la fel de epuizat ca şi mine? întrebă Buck.
— Aş fi în stare să adorm pe loc, îi răspunse Tsion, însă am fi
nerecunoscători dacă nu I-am mulţumi Celui de sus.
Buck se lăsă în faţă şi îşi plecă fruntea. Ultimul lucru pe care îl
auzi înainte de a cădea într-un somn plin de uşurare fu minunata
rugăciune a rabinului Tsion Ben-Judah, care îi mulţumea lui
Dumnezeu pentru că – „slava Domnului!” – îi însoţise.

14

Buck se trezi aproape zece ore mai târziu, fiind mulţumit de

faptul că Tsion încă mai dormea, apoi verifică bandajul acestuia.
Glezna era tumefiată, însă nu părea să reprezinte o problemă. Până
şi propriul picior îi era prea sensibil ca să se poată încălţa.
Şchiopăta.
— Cum te simţi, comandante?
— Mult mai bine acum, de vreme ce am trecut în spaţiul aerian
american. Nu aveam idee în ce bucluc intraserăţi voi şi cine ştie ce
piloţi de luptă se aflau în coada mea.
— Nu cred că meritam atât de multă atenţie, ţinând cont că ne
aflăm în cel de-al treilea război mondial, spuse Buck.
— Unde ţi-ai lăsat lucrurile?
Buck se uită în jurul lui. După ce se uita? Nu luase nimic cu el.
Tot ce adusese se aflase în geanta aceea de piele, care acum în mod
sigur era carbonizată.
— Şi am promis că o sun pe soţia mea! spuse el.
— Veţi fi bucuroşi să auziţi că deja am vorbit cu ai voştri, spuse
Ritz. Au fost încântaţi să audă că vă îndreptaţi spre casă.
— Nu ai menţionat nimic despre rana mea sau despre pasager,
nu-i aşa?
— Ai puţină încredere în mine, Williams! Amândoi ştim că rana
ta nu prezintă motive de îngrijorare, iar soţia ta nu trebuie să ştie
nimic despre ea până în momentul în care o va vedea.
Cât despre pasagerul vostru, nu ştiu cine este sau dacă ai voştri
ştiau că îl aduci la cină, aşa că nu, nu am spus nimic nici despre el.
— Eşti un om bun, Ritz, spuse Buck, bătându-l uşor pe umăr.
— Îmi plac complimentele la fel de mult ca oricărei persoane, dar
sper că ştii că pe deasupra îmi eşti dator şi pentru că te-am scos din
situaţia de criză.
— Asta se poate aranja.

Deoarece Ritz pregătise cu atenţie documentele avionului şi ale

pasagerului său în urmă cu câteva zile, când ieşiseră din ţară,
acesta figura în evidenţe şi trecu uşor în zona radarelor
nord-americane. Nu semnală prezenţa pasagerului care li se
alăturase şi, de vreme ce personalul Aeroportului Palwaukee nu
obişnuia să îşi întâmpine pasagerii din cursele internaţionale,
nimeni nu acordă atenţie unui pilot american în vârstă de aproape
cincizeci de ani, unui rabin de patruzeci de ani şi unui scriitor
american în jur de treizeci de ani atunci când aceştia coborâră din
avion. Ritz era singurul care nu şchiopăta.
Buck reuşise, în sfârşit, să ia legătura cu Chloe în avion. După
tonul vocii ei, i se păruse că ea ar fi vrut să îi ia capul de pe umeri
pentru că o făcuse să se îngrijoreze şi să se roage toată noaptea,
dacă nu s-ar fi simţit atât de uşurată atunci când îi auzi vocea.
— Crede-mă, iubito, spuse el, când vei auzi întreaga poveste, vei
înţelege.
Buck o convinse că numai Armata Pătimirilor şi Loretta trebuiau
să afle despre Tsion.
— Nu-i spune Vernei. Poţi să vii singură la Palwaukee?
— Încă nu sunt în stare să conduc, Buck. Amanda mă poate
duce acolo. Verna nu mai locuieşte cu noi. S-a mutat la nişte
prieteni.
— Asta ar putea fi o problemă, spuse Buck. Se prea poate să fi
devenit vulnerabil în faţa celei mai periculoase persoane din
branşă.
— Va trebui să vorbim despre asta, Buck.
 Lucrurile se petrecură ca şi cum Tsion Ben-Judah ar fi făcut
parte dintr-un program internaţional de protecţie a martorilor: a
fost adus în secret la locuinţa Lorettei, la miezul nopţii. Amanda şi
Chloe, care auziseră de la Rayford veştile referitoare la familia lui
Tsion, îl întâmpinară cu căldură şi compasiune, însă nu ştiură ce
altceva să îi mai spună. Loretta luase o gustare uşoară în timp ce îi
aşteptase.
— Sunt bătrână şi nu ştiu multe, spuse ea, dar înţeleg repede ce
se întâmplă. Cu cât ştiu mai puţine despre prietenul vostru cu atât
mai bine, am dreptate?
Tsion îi răspunse rezervat:
— Vă sunt profund recunoscător pentru ospitalitatea
dumneavoastră.
În curând, Loretta se duse la culcare, exprimându-şi încântarea
pe care o găsea în faptul că îşi punea ospitalitatea în slujba lui
Dumnezeu.
Buck, Chloe şi Tsion se îndreptară şchiopătând spre camera de
zi, urmaţi de Amanda, care se plângea întruna.
— Aş fi vrut ca Rayford să fi fost aici, spuse ea. Mă simt ca şi cum
aş fi singura persoană trează dintr-o maşină plină cu oameni beţi.
Va trebui să mă ocup de toate lucrurile de care se poate ocupa
cineva.
Chloe, directă ca de obicei, se aplecă şi luă mâna lui Tsion în
mâinile ei:
— Doctore Ben-Judah, am auzit atât de multe despre
dumneavoastră! Ne simţim binecuvântaţi de Dumnezeu că vă avem
printre noi. Nu ne putem imagina durerea pe care trebuie să o
simţiţi.
Rabinul trase aer în piept cu putere şi expiră încet, iar buzele îi
tremurară:
— Nu pot să vă spun cât de recunoscător îi sunt lui Dumnezeu,
pentru că m-a adus aici, şi vouă, pentru că m-aţi primit. Recunosc
că am inima sfâşiată. Dumnezeu mi-a arătat lucrarea Lui atât de
limpede de la moartea familiei mele, încât nu pot să neg prezenţa
Lui. Totuşi, sunt momente în care mă întreb cum voi mai rezista.
Nu vreau să discut despre modul în care cei dragi mie şi-au pierdut
vieţile. Nu trebuie să mă gândesc la cine a făcut asta şi la cum s-a
întâmplat totul. Ştiu că soţia şi copiii mei se află în siguranţă şi
sunt fericiţi acum, dar îmi este foarte greu să îmi imaginez groaza şi
durerea lor înainte de a fi fost primiţi în sânul lui Dumnezeu.
Trebuie să mă rog ca amărăciunea şi ura să mi se potolească. Mai
mult, simt o vină teribilă pentru că am atras nenorocirea asupra
lor. Nu ştiu ce altceva aş fi putut face pentru ei, în afară de a
încerca să le ofer protecţie. Nu aş fi putut să nu Îl slujesc pe
Dumnezeu în felul în care El mi-a cerut-o.
Amanda şi Buck se îndreptară spre el pentru ca fiecare să îşi
pună câte o mână pe umerii lui şi se rugară cu toţii în timp ce
rabinul plângea.
Discuţiile lor se prelungiră în noapte, Buck afirmând că Tsion
devenise obiectul unei vânători internaţionale, care, după toate
probabilităţile, avea aprobarea personală a lui Carpathia.
— Câţi oameni au aflat despre adăpostul subteran din biserică?
— Dacă poţi să crezi una ca asta, spuse Chloe, în cazul în care
Loretta nu a citit documentele care se aflau în computerul lui
Bruce, până şi ea crede că e vorba despre un nou tip de instalaţie
sanitară.
— Cum de a putut să ascundă aşa ceva de ea? Ea a fost la
biserică în fiecare zi, în timp ce se lucra la excavarea adăpostului.
— Va trebui să citeşti însemnările lui Bruce. Pe scurt, ea a avut
impresia că toată munca era depusă pentru construirea unui nou
rezervor de apă şi pentru optimizarea spaţiului de parcare. Aşa au
crezut de altfel toţi membrii parohiei.
Două ore mai târziu, Buck şi Chloe se întinseseră în pat, fără să
poată adormi, însă.
— Ştiam că va fi greu, spuse ea. Dar nu am ştiut că va fi chiar
atât de greu!
— Îţi doreşti să nu te fi implicat într-o relaţie cu cineva ca mine?
— Hai să spunem doar că nu a fost plictisitor.
Chloe îi povesti apoi despre Verna Zee.
— A crezut că eram nebuni cu toţii.
— Şi nu suntem? întrebarea este cât de mult rău poate să îmi
facă. Acum ştie exact care îmi sunt convingerile, iar dacă acestea se
vor afla la redacţia de la Weekly, vestea va ajunge imediat la
Carpathia. Ce vom face în această situaţie?
Chloe îi spuse lui Buck că ea, împreună cu Amanda şi cu Loretta,
o convinse pe Verna să păstreze secretul lui pentru moment.
— Dar de ce ar face aşa ceva? spuse Buck. Nu ne-am simpatizat
niciodată. Tot timpul am avut conflicte. Singurul motiv pentru care
am schimbat amabilităţi noaptea trecută a fost pentru că al treilea
război mondial a făcut ca neînţelegerile noastre să pară
neînsemnate.
— Certurile voastre erau neînsemnate, spuse Chloe. A
recunoscut că o intimidai şi că era invidioasă pe tine. Tu erai ceea
ce ea a sperat întotdeauna să fie, dar până şi Verna a recunoscut că
nu se poate considera jurnalistă în comparaţie cu tine.
— Asta nu îmi spune nimic despre capacitatea ei de a păstra un
secret.
— Ai fi fost mândru de noi, Buck. Loretta deja îi spusese Vernei
întreaga poveste, cum rămăsese ea singura persoană din familia ei
numeroasă care nu se înălţase la cer. După aceea am preluat rolul
povestitorului, spunându-i cum ne-am întâlnit noi doi, unde te
aflai tu atunci când s-a produs Înălţarea la Cer şi cum tu, eu şi cu
tata am devenit credincioşi.
— Cred că Verna a crezut că suntem cu toţii de pe altă planetă,
spuse Buck. De aceea s-a mutat?
— Nu. Cred că a simţit că ne incomodează.
— Ţi-a dat de înţeles că ar fi priceput cât de cât situaţia?
— Da. La un moment dat am luat-o de-o parte şi i-am spus că
decizia pe care avea să o ia în legătură cu Iisus era cel mai
important lucru. Dar i-am spus şi că vieţile noastre depindeau de
protejarea informaţiile referitoare la credinţa ta faţă de colegii şi
superiorii tăi. Ea a spus: „Superiorii lui? Singurul superior al lui
Cameron este Carpathia”. Dar a mai spus şi un alt lucru
interesant, Buck. A spus că oricât de mult l-ar admira pe Carpathia
şi ceea ce a făcut el pentru America şi pentru omenire – Chloe râse
– urăşte modul în care acesta controlează şi manipulează ştirile.
— Întrebarea este, Chloe, dacă ai reuşit să obţii de la ea vreo
promisiune în legătură cu protejarea mea.
— A vrut să facem schimb de servicii. Probabil că îşi dorea un fel
de promovare sau o mărire de salariu. I-am spus că tu nu vei face
niciodată aşa ceva, iar ea a spus ca şi-a dat deja seama de asta. Am
întrebat-o dacă îmi promitea că nu avea să spună nimic nimănui
până nu ar fi avut ocazia să stea de vorbă cu tine. Iar apoi, eşti
pregătit pentru asta? Am convins-o să îmi promită că va participa
la funeraliile lui Bruce de duminică.
— Şi va veni?
— A spus că va veni. I-am spus că ar fi cel mai bine să vină mai
devreme. Biserica va fi plină.
— Cu siguranţă. Cât de ciudate i se vor părea toate acestea?
— Pretinde că a fost la biserică numai de câteva ori în viaţă,
pentru căsătorii, înmormântări şi treburi de genul acesta. Tatăl ei
era un ateu autodidact, iar mama ei se pare că a fost crescută în
cadrul unei religii foarte stricte, căreia i-a întors spatele atunci
când s-a maturizat. Verna spune că problema frecventării bisericii
nu s-a pus niciodată în familia ei.
— Şi nu a fost niciodată curioasă? Nu a căutat niciodată o
semnificaţie mai profundă a vieţii?
— Nu. De fapt, recunoaşte că a fost o persoană destul de cinică şi
de nefericită timp de mulţi ani. Considera că această stare o făcea
să fie un jurnalist perfect.
— Întotdeauna m-am simţit departe de ea, spuse Buck. Am fost
la fel de cinic şi de negativist ca oricine altcineva, dar sper că
umorul şi personalitatea mea au ajutat la stabilirea unui oarecare
echilibru.
— Da, sigur, asta este adevărata ta faţă, îl tachină Chloe. Acesta
este motivul pentru care sunt tentată să am un copil cu tine, chiar
şi acum.
Buck nu ştia ce să spună sau ce să creadă. Mai avuseseră
discuţii pe această temă. Ideea aducerii unui copil în cadrul
Armatei Pătimirilor era, la prima vedere, un lucru de neconceput, şi
totuşi amândoi căzuseră de acord să se mai gândească, să se roage
şi să vadă ce spunea Scriptura în legătură cu această problemă.
— Vrei să vorbim despre asta acum?
Ea dădu din cap:
— Nu, sunt obosită. Dar hai să nu închidem subiectul.
— Ştii că nu voi face asta, Chlo’, spuse el. Trebuie să îţi mai spun
că încă sunt afectat de schimbarea de fus orar. Am dormit tot
drumul la întoarcere.
— Oh, Buck! Mi-a fost dor de tine. Nu poţi să stai cu mine măcar
până adorm?
— Sigur că da. Apoi mă voi duce la biserică să văd cum arată
adăpostul lui Bruce.
— Îţi spun eu ce ar trebui să faci, spuse Chloe, ar trebui să
termini de citit însemnările lui Bruce. Am marcat pasaje pe care
vreau ca tata să le citească în timpul slujbei. Nu ştiu cum va reuşi
să treacă prin toate paginile fără să piardă o zi întreagă, dar sunt
multe lucruri interesante. Ai să vezi.
— De-abia aştept.
Rayford Steele avea remuşcări. Pregătit de plecare, el citea Global
Community Internaţional Daily, în timp ce aştepta ca şoferul lui
Hattie Durham să îl anunţe că sosise în faţa clădirii.
Lui Rayford îi era dor de Amanda. În multe privinţe, ei încă mai
păreau străini unul de altul, iar el ştia că toţi cei cinci ani şi câteva
luni care mai rămăseseră până la A Doua Venire nu ar fi fost
suficienţi pentru ca ei să ajungă să se cunoască cu adevărat şi nici
ca să dezvolte relaţia şi devotamentul de care avusese parte alături
de Irene. Din acest motiv, lui Rayford încă îi era dor de Irene. Pe altă
parte, Rayford se simţea vinovat deoarece în multe sensuri se
simţea mai apropiat de Amanda decât de Irene.
Aici era vina lui, iar el ştia asta. Nu cunoscuse şi nici nu
împărtăşise credinţa lui Irene până când nu fusese prea târziu. Ea
fusese atât de dulce şi de generoasă! Cu toate că ştia şi căsătorii
mai proaste sau soţi mai puţin fideli, adeseori regreta că nu fusese
soţul care ar fi putut să fie. Ea ar fi meritat mult mai mult.
Pentru Rayford, Amanda era un dar de la Dumnezeu. Îşi amintea
că nici măcar nu o simpatizase la început. O femeie atrăgătoare,
activă şi puţin mai în vârstă decât el, ea fusese atât de emoţionată
la prima întâlnire, încât îi dăduse impresia unei persoane care
vorbea vrute şi nevrute. Nu îl lăsase pe el sau pe Chloe să intervină
în conversaţie, ci continuase să se corecteze, răspunzându-şi la
întrebări şi vorbind incoerent.
Ea îi amuzase pe Rayford şi pe Chloe, iar el nu se gândise
niciodată că ar fi putut avea o relaţie cu ea. Erau impresionaţi de
felul în care Irene o influenţase pe Amanda după scurta lor
întâlnire. Se părea că aceasta înţelesese esenţa sufletului şi inimii
lui Irene. După descrierea pe care i-o făcuse, Rayford şi Chloe ar fi
putut jura că Amanda o cunoştea pe Irene de ani de zile.
Chloe o suspectase iniţial pe Amanda că îşi făcuse anumite
planuri în legătură cu Rayford. Deoarece îşi pierduse familia în
timpul înălţării, ea devenise brusc o femeie singură care avea
nevoie de ajutor. Rayford nu observase nici urmă de interes, în
afară de dorinţa ei sinceră de a-i împărtăşi ceea ce însemnase
pentru ea fosta lui soţie. Însă bănuielile lui Chloe îl făcură
circumspect. Rayford nu încercase deloc să o abordeze pe Amanda
şi fusese atent la eventualele semne care ar fi putut veni din partea
ei. Nu se întâmplase însă nimic.
Asta îl intrigase pe Rayford. El urmărise modul în care Amanda
se integrase în viaţa bisericii din New Hope Village. Aceasta era
afectuoasă în prezenţa lui, însă niciodată nu se purta în mod
neadecvat şi, după părerea lui, niciodată nu se arătase
îndrăzneaţă. Până şi Chloe trebui să recunoască, în cele din urmă,
că Amanda nu flirtase cu nimeni. Prin activitatea sa se făcuse
repede cunoscută în New Hope. Acesta era darul ei spiritual. Îşi
ocupa timpul cu munca în folosul bisericii. Gătea, făcea curat, şofa,
preda, îi întâmpina pe oaspeţi, le făcea servicii celor din diversele
comisii şi comitete, făcea tot ce era necesar. Era o femeie în
adevăratul sens al cuvântului şi tot timpul liber şi-l dedica vieţii
bisericeşti.
— Întotdeauna a fost totul sau nimic pentru mine, spunea ea.
Când am început să cred, m-am implicat complet.
Păstrând distanţa, deoarece de-abia mai schimbaseră o vorbă de
la prima lor întâlnire, atunci când Amanda dorise doar să discute
cu el şi cu Chloe despre Irene, Rayford devenise un adevărat
admirator al ei. O găsea liniştită, delicată şi cât se poate de plăcută.
Când înţelese pentru prima dată că dorea să petreacă mai mult
timp cu ea, încă nu se gândea la ea în sens romantic. Pur şi simplu
o simpatiza. Îi plăcea zâmbetul ei. Îi plăcea cum arăta. Îi plăcea
felul ei de a se purta. Rayford asistă la una din orele ei de duminică.
Era o profesoară devotată şi învăţa repede. Săptămâna următoare,
o găsi pe ea la orele lui. Îi întorsese complimentul! Atunci glumiră în
legătură cu posibilitatea de a colabora într-o bună zi. Însă asta nu
se întâmplă până în momentul în care ieşiră în oraş împreună cu
Buck şi cu Chloe. Nu trecuse mult timp şi se îndrăgostiseră la
nebunie. Faptul că se căsătoriseră în urmă cu câteva luni în cadrul
unei ceremonii duble, cu ocazia căreia Buck şi Chloe îşi
oficializaseră şi ei relaţia, fusese unul dintre scurtele momente
fericite din viaţa lui Rayford în timpul celei mai triste perioade din
istoria omenirii.
Rayford era nerăbdător să se întoarcă în Statele Unite ca să o
vadă pe Amanda. De asemenea, de-abia aştepta să petreacă ceva
timp cu Hattie în avion. Ştia că sarcina de a o atrage de partea lui
Iisus îi aparţinea Sfântului Duh, şi nu responsabilitatea lui, însă
încă simţea că trebuia să profite de fiecare ocazie ivită pentru a o
convinge. Problema lui în acea sâmbătă dimineaţă consta în faptul
că fiecare fibră din corpul lui se lupta împotriva rolului său de pilot
al lui Nicolae Carpathia. Tot ceea ce citise, studiase şi învăţase sub
îndrumarea lui Bruce Barnes îl convinsese pe el şi pe ceilalţi
membri ai Armatei Pătimirilor, precum şi pe membrii congregaţiei
din New Hope, că Nicolae Carpathia era însuşi Antihristul. Poziţia
în care se afla Rayford le putea aduce avantaje credincioşilor, iar
Carpathia ştia care era statutul lui Rayford. Ceea ce Nicolae nu
ştia, bineînţeles, era că unul dintre angajaţii săi de încredere,
Cameron Williams, era acum ginerele lui Rayford şi că regăsise
calea spre credinţă de aproape la fel de mult timp ca şi acesta.
Rayford se întreba cât avea să mai dureze. Oare punea în pericol
vieţile lui Buck şi a lui Chloe? Viaţa Amandei? Pe a sa? Ştia că va
veni şi ziua când cei pe care Bruce îi numea „sfinţi ai Pătimirilor”
aveau să devină duşmanii de moarte ai Antihristului. Rayford
trebuia să îşi aleagă momentul cu precizie. Într-o bună zi, conform
învăţăturilor primite de la Bruce, pentru a putea beneficia de
dreptul de a vinde şi de a cumpăra, cetăţenii Comunităţii Globale ar
fi trebuit să accepte „semnul fiarei”. Nimeni nu ştia exact ce formă
ar fi putut lua acesta, însă Biblia sugera existenţa unui semn pe
frunte sau pe mână, care nu putea fi falsificat. Semnul ar fi trebuit
să poată fi observat. Cei însemnaţi nu s-ar fi putut lepăda de el.
Aceştia aveau să fie cei condamnaţi pe vecie. Cei neînsemnaţi aveau
să fie obligaţi să trăiască în ascuns, iar vieţile lor nu ar fi avut nicio
însemnătate pentru Comunitatea Globală.
Pentru moment, Carpathia părea doar amuzat şi impresionat de
Rayford. Probabil se gândea că asta reprezenta un fel de legătură,
opoziţia, atât timp cât îl păstra în preajma sa. Dar ce s-ar fi
întâmplat atunci când Carpathia avea să descopere că Buck nu îi
era loial şi că Rayford ştiuse asta dintotdeauna? Mai mult: oare cât
se va mai putea amăgi Rayford spunându-şi că avantajele pe care le
obţinea de pe urma spionării lui Carpathia erau mai de preţ decât
liniştea lui sufletească zdruncinată de sentimentul de vinovăţie pe
care-l simţea pentru că îl slujea pe acel om diabolic?
Rayford aruncă o privire la ceas şi citi cu rapiditate restul
ziarului. Hattie şi şoferul ei trebuiau să ajungă în câteva momente.
Rayford simţea că aveau să-l lase nervii. Fiecare traumă la care
fusese martor încă de la începutul războiului ar fi fost de ajuns
pentru a-l înnebuni pe orice om normal în vremuri obişnuite.
Acum, după toate aparenţele, Rayford trebuia să trateze totul cu
seninătate. Crimele atroce şi îngrozitoare făceau parte din viaţa de
zi cu zi. Al treilea război mondial izbucnise, Rayford aflase de
decesul unuia dintre cei mai dragi prieteni ai lui şi îl auzise pe
Nicolae Carpathia ordonând distrugerea unor metropole, după care
acesta îşi arătase durerea şi dezamăgirea în timpul unei
transmisiuni difuzate la nivel internaţional.
Rayford dădu din cap. El îşi făcuse datoria, pilotase noul avion,
aterizase de trei ori cu Carpathia la bord, cinase împreună cu fosta
prietenă a acestuia, dormise, avusese câteva conversaţii la telefon,
se sculase, citise ziarul, iar acum era gata să se întoarcă voios la
casa şi familia sa. Ce fel de lume nebună era asta? Cum puteau
supravieţui ultimele bastioane ale normalităţii într-o lume care se
destrăma treptat?
Ziarul conţinea articole referitoare la Israel şi relata cum rabinul
care îşi şocase naţiunea, cultura, religia şi poporul – ca să nu mai
vorbim de restul lumii – cu concluziile sale asupra mesianismului
lui Iisus, înnebunise subit. Bineînţeles, Rayford cunoştea adevărul
şi de-abia aştepta să îl întâlnească pe curajosul sfânt.
Rayford ştia că Buck îi facilitase ieşirea din ţară, dar nu ştia cum
făcuse asta. Era nerăbdător să obţină mai multe detalii. Oare asta îi
aştepta pe toţi? Martiriul familiilor lor? Propria moarte? Ştia că aşa
era. Încercă să-şi îndepărteze gândul acesta din minte.
Suprapunerea vieţii obişnuite şi a rutinei la care era supus un pilot
de aviaţie – Rayford Steele de acum aproape doi ani – peste faptul că
devenise o piesă neînsemnată în cadrul politicii internaţionale era
mai mult decât putea să asimileze mintea lui.
Telefonul sună. Maşina ajunsese acolo.

Buck rămase uimit de ceea ce descoperi în biserică. Bruce făcuse

o treaba atât de bună când camuflase adăpostul, încât Buck
aproape că nu fusese în stare să îl găsească.
Rămânând singur în subsolul bisericii, Buck coborî scările.
Traversă sala în care aveau loc adunările congregaţiei, apoi ajunse
într-un coridor îngust, trecu de sălile de baie şi de încăperea în care
se afla centrala. Acum se afla la capătul coridorului care nu
beneficia de nicio altă sursă de lumină – probabil că acolo deja se
întuneca la vremea prânzului. Unde se afla intrarea? începu să
pipăie zidul. Nimic. Se întoarse în centrală şi apăsă pe comutator.
Deasupra centralei se afla o lanternă. O folosi ca să găsească
panoul de mărimea unei mâini care se afla în peretele de cărămidă.
Aşezându-se cu faţa spre zid şi simţind durerea sâcâitoare de la
rana recentă din călcâiul său drept, împinse cu toată puterea, iar o
secţiune din perete se deschise uşor. Păşi înăuntru şi închise
intrarea secretă din spatele său. Lumina lanternei dezvălui un
semn aflat în faţa lui, şase trepte mai jos: „Pericol! Înaltă tensiune.
Accesul interzis persoanelor neautorizate”.
Buck zâmbi. Aşa ceva l-ar fi îndepărtat cu o altă ocazie, însă ştia
ce însemna inscripţia. Coborî scările şi o luă la stânga. Patru trepte
mai jos se afla o uşă uriaşă din oţel. Inscripţia de la capătul scărilor
se afla şi aici. Bruce îi arătase în ziua în care avuseseră loc
căsătoriile cum să deschidă această uşă aparent închisă.
Buck apucă maneta şi o răsuci mai întâi la dreapta, apoi la
stânga. O apăsă apoi aproximativ zece centimetri, după care o trase
înapoi zece centimetri. Încuietoarea aproape cedă, însă uşa nu se
deschise încă. Împinse în timp ce răsucea maneta uşor la dreapta şi
apoi la stânga, după cum îi arătase Bruce. Uşa se deschise, iar
Buck se găsi în faţa a ceea ce părea să fie un panou de circuite de
statura unui om. Nicio biserică, nici măcar una de mărimea celei
din New Hope, nu ar fi avut atât de multe întrerupătoare, iar Buck
ştia asta. Oricât de reale ar fi părut acele butoane, ele nu
conduceau spre niciun circuit. Panoul reprezenta, pur şi simplu, o
altă uşă, care se deschise cu uşurinţă şi care dădea spre adăpostul
ascuns. Bruce muncise extraordinar de mult de la ultimă vizită pe
care o făcuse Buck acolo în urmă cu câteva luni.
Buck se întreba când avusese timp Bruce să meargă acolo după
orele de serviciu şi să facă toată treaba. Nimeni altcineva nu aflase
despre adăpost, nici chiar Loretta, aşa că lui Bruce îi prinsese bine
faptul că se pricepea la toate astea. Adăpostul avea aerisiri, aer
condiţionat, era bine iluminat, pereţii, tavanul şi podeaua erau
izolate şi dispunea de toate dotările necesare. Bruce
compartimentase suprafaţa de opt metri pătraţi în trei încăperi.
Acolo se afla o baie cu duş, un dormitor cu patru paturi duble, de
cazarmă, şi o cameră mai spaţioasă, având o chicinetă la un capăt,
iar la celălalt un fel de cameră de zi şi un birou. Buck era uimit de
faptul că adăpostul nu dădea senzaţia de claustrofobie, dar îşi
dădu seama că, dacă în incintă s-ar fi aflat mai mult de două
persoane – şi ţinând cont de adâncimea la care se afla – ar fi putut
deveni cu uşurinţă neîncăpător.
Bruce nu făcuse economii la cheltuieli. Totul era nou. Acolo se
găseau un frigider, un congelator, un cuptor cu microunde, o
maşină de gătit cu cuptor şi se părea că orice centimetru disponibil
fusese transformat în spaţiu de stocare. „Acum, se întrebă Buck, ce
a făcut Bruce ca să se poată lua legătura cu exteriorul?”
Buck se târî pe covor şi se uită sub canapea, unde găsi o priză cu
mufe de telefon. Urmări firele până sus pe perete şi încercă să
găsească locul prin care firele ar fi trebuit să pătrundă în hol.
Stinse lumina, închise uşa în formă de panou electric, apoi uşa
metalică, urcă scările în fugă şi trânti uşa din peretele de cărămidă.
Ajuns într-un colţ întunecat al coridorului, el aprinse lanterna şi
văzu porţiunea de cablu care se întindea de la podea până în tavan.
Se întoarse în sala de întruniri şi se uită pe fereastră. Cu ajutorul
luminilor din parcare, observă că traseul urmat de cablu ieşea prin
tavan şi se prelungea până sus, în turnul bisericii.
Bruce îi spusese lui Buck că turla recondiţionată fusese una
dintre rămăşiţele vechii biserici, clădirea iniţială care fusese
dărâmată în urmă cu treizeci de ani. În acele vremuri, turnul chiar
avea clopote care chemau oamenii la slujbă. Clopotele încă mai
erau acolo, însă frânghiile care odinioară coborau printr-o trapă
până într-un foaier, unde şedea clopotarul, fuseseră tăiate. Turla
devenise un element decorativ. Sau poate că nu era aşa?
Buck luă o scară dintr-o cameră de serviciu, se căţără până în
foaier şi deschise trapa, apoi se ridică anevoie deasupra tavanului
şi găsi o scară din fier forjat care ducea la clopotniţă. Se căţără pe
lângă clopotele vechi, care erau acoperite de pânze de păianjen,
praf şi funingine. Când ajunse în apropiere de scările aflate în aer
liber, la ultimul său pas atinse cu capul o pânză, iar Buck simţi
cum un păianjen i se strecoară în pâr şi fu pe punctul de a-şi pierde
echilibrul în timp ce îndepărta păianjenul, încercând în acelaşi
timp să nu scape lanterna şi să nu se desprindă de scară. Doar cu
o zi în urmă fusese vânat prin deşert, tamponat, se trăseseră focuri
de armă în direcţia lui şi, practic, fusese urmărit prin flăcări pentru
a-şi putea recăpăta libertatea. Răsuflă cu zgomot. Aproape că ar fi
preferat să treacă din nou prin aşa ceva decât să aibă un păianjen
în păr.
Se uită în josul deschizăturii şi căută cablul, care ducea până la
partea ascuţită a turlei. Urcă până în capul scărilor şi ieşi prin
deschizătură. Ajunse în partea turnului care nu era luminată de
jos. Lemnul vechi părea să fie destul de şubred. Piciorul lui rănit
începu să îl deranjeze din nou. „Nu ar fi grozav? îşi spuse el. Ce ar fi
dacă ai aluneca de pe clopotniţa propriei biserici şi ai da ortul popii
în mijlocul nopţii?”
Cercetând cu atenţie zona pentru a se asigura că nu trecea nicio
maşină prin preajmă, Buck lumină pentru un moment locul din
care cablul începea să se desfăşoare pe turlă. Acolo se afla ceea ce
părea a fi o antenă satelit în miniatură, cu un diametru de
aproximativ opt centimetri. Buck nu putu să citească eticheta
minusculă care era aplicată pe ea, aşa că se ridică pe vârfuri şi o
dădu jos. O lipi în interiorul buzunarului şi aşteptă până când
ajunse în siguranţă în turn, coborî scările, se strecură prin trapă şi
trecu de scara mobilă, iar apoi o smulse din buzunar. Pe ea scria:
„Donny Moore Technologies: Doctorul Computerului
Dumneavoastră”.
Buck puse scara mobilă deoparte şi stinse lumina. Luă un index
alfabetic de pe un raft din biroul lui Bruce şi căută cuvântul
„acoperiş”. Faptul că Bruce instalase acea antenă satelit ciudată îl
determină să se gândească la un verset pe care îl auzise sau îl citise
odată despre vestea cea bună anunţată de pe acoperişuri. Versetele
X, 27-28 din Matei spuneau:

„Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce

auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case.
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul, şi trupul să le
piardă.”

Nu era caracteristic pentru Bruce să ia Biblia în sens literal?

Buck se îndreptă spre casa Lorettei, unde avea să citească
materialele lui Bruce până pe la şase. Apoi intenţiona să doarmă
până la prânz şi să se trezească atunci când Amanda urma să îl
aducă pe Rayford acasă de la Mitchell Field, din Milwaukee.
Oare avea să înceteze să mai fie uimit? în timp ce parcurgea
distanţa de câteva străzi până la destinaţie, fu impresionat de
diferenţa dintre cele două vehicule pe care le condusese în ultimele
douăzeci şi patru de ore. Acum conducea un Range Rover cu un
preţ de şase cifre, prevăzut cu tot ce doreai, mai puţin cu o chiuvetă
de bucătărie, iar în urmă cu o zi condusese un autobuz care,
probabil, mai ardea mocnit şi pe care îl „cumpărase” de la un om
care în curând avea să devină un martir.
Totuşi, mult mai uimitor era faptul că Bruce planificase totul şi
se pregătise atât de mult înainte de plecarea sa. Cu ajutorul
tehnologiei, Armata Pătimirilor şi cel mai nou membru al ei, Tsion
Ben-Judah, avea să proclame în curând cuvântul Scripturii
dintr-un loc secret, transmiţându-l prin satelit şi prin Internet
oricărei persoane din lume care ar fi dorit să îl audă, precum şi
celor care nu îşi doreau acest lucru.
Era ora două şi jumătate dimineaţa, ora din Chicago, când Buck
se întoarse de la biserică şi se aşeză în faţa hârtiilor lui Bruce, la
masa din sufrageria Lorettei. Însemnările acestuia erau ca un
roman. Cufundat în studiile şi în comentariile lui Bruce asupra
Bibliei, Buck găsi notiţele pentru predica de duminica aceea. Buck
nu putea ţine o cuvântare la biserică. Era deja îndeajuns de expus
şi vulnerabil, dar, cu siguranţă, ar fi putut să îl ajute pe Rayford cu
câteva idei.
În ciuda experienţei sale îndelungate ca pilot, Rayford nu găsise
niciodată un remediu pentru simptomele diferenţei de fus orar, în
special atunci când zbura de la est la vest. Corpul îi spunea că era
mijlocul serii şi, după o zi de pilotat, era gata să se bage în pat. Însă,
când avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Milwaukee,
era ora prânzului, ora centrală standard. Frumoasa şi stilata Hattie
Durham dormea în scaunul de pe partea cealaltă a culoarului.
Părul ei lung şi blond era prins în coc, iar rimelul i se scursese
atunci când încercase să îşi şteargă lacrimile.
Plânsese aproape toată noaptea, cu câteva întreruperi. Între
două mese, un film şi o gustare, ea se descărcase în faţa lui
Rayford. Nu voia să fie cu Nicolae Carpathia. Pierduse dragostea
pentru el. Nu îl mai înţelegea. Chiar dacă nu era pregătită să spună
că era Antihristul, cunoscându-l în particular, ea nu fusese cu
siguranţă atât de impresionată de el cum fusese publicul.
Rayford evitase să îşi exprime părerea despre Carpathia. În mod
evident, Rayford nu era un simpatizant al lui Carpathia şi niciun
angajat loial, dar nu considera că ar fi fost înţelept să afirme
categoric că era de acord cu cei mai mulţi credincioşi creştini, care
erau convinşi că Nicolae Carpathia corespundea profilului
Antihristului. Desigur, Rayford nu avea nicio îndoială. Însă mai
văzuse relaţii destrămate refăcându-se, aşa că ultimul lucru pe
care voia să îl facă era să îi furnizeze lui Hattie muniţia care să
poată fi folosită împotriva lui de către Carpathia. În curând nu avea
să mai conteze cine l-a vorbit de rău în faţa lui Nicolae. Oricum,
aveau să devină duşmani de moarte.
Cel mai neplăcut pentru Rayford era să vadă chinurile prin care
trecea Hattie în legătură cu sarcina ei. I-ar fi plăcut ca aceasta să se
refere la ceea ce purta în pântece ca la un copil. Dar era doar o
sarcină pentru ea, una nedorită chiar. Probabil că situaţia nu
fusese aşa de la început, dar acum, având în vedere starea ei de
spirit, nu mai voia să dea naştere copilului lui Nicolae Carpathia.
Ea nu se referea la sarcină ca la un copil şi nici chiar ca la un
bebeluş.
 Rayford îşi asumase dificila datorie de a încerca să îşi susţină
punctul de vedere fără a părea prea insistent. O întrebase:
— Hattie, care crezi că sunt opţiunile tale?
— Ştiu că sunt doar trei, Rayford. Orice femeie trebuie să ia în
considerare aceste trei opţiuni când este gravidă.
„Nu chiar orice femeie”, îşi spuse Rayford.
Hattie continuă:
— Pot să duc sarcina la capăt şi să păstrez copilul, ceea ce nu
vreau să fac. Pot să îl dau spre adopţie, dar nu sunt sigură că vreau
să trec prin toată sarcina şi prin procesul naşterii. Şi, bineînţeles,
pot să aleg să nu duc sarcina la bun sfârşit.
— Ce înseamnă asta exact?
— Cum adică „ce înseamnă asta”? spuse Hattie. Să nu duci
sarcina la bun sfârşit înseamnă să nu duci sarcina la bun sfârşit.
— Vrei să spui că ai face un avort?
Hattie se uitase la el de parcă ar fi fost un imbecil:
— Da! Ce credeai că înseamnă?
— Păi, mi se pare că foloseşti un vocabular care face ca această
opţiune să sune ca şi cum ar fi cea mai la îndemâna.
— Este opţiunea cea mai la îndemâna, Rayford. Gândeşte-te!
Desigur, cel mai rău scenariu ar fi să las sarcina să îşi urmeze
cursul natural, să trec prin tot disconfortul ei, iar apoi să sufăr
durerile naşterii. Şi apoi ce se va întâmpla dacă voi manifesta acele
instincte materne despre care vorbeşte toată lumea? Pe lângă cele
nouă luni de chinuri, aş trece prin toate astea aducând pe lume
copilul altcuiva. Iar apoi ar trebui să renunţ la el, ceea ce ar
înrăutăţi situaţia.
— Tocmai l-ai numit copil, spuse Rayford.
— Ce?
— Te-ai referit la toate acestea folosind doar termenul de sarcină.
Însă din momentul în care ai duce sarcina până la capăt, rezultatul
ar fi un copil?
— Păi, ar fi copilul cuiva. Sper că nu al meu.
Rayford nu mai abordase subiectul în timpul mesei. Se rugase în
tăcere să fie în stare să îi comunice un adevăr. Subtilitatea nu era
punctul lui forte. Ea nu era o femeie proastă. Poate că totuşi cea
mai bună tactică ar fi fost să fie direct.
Mai târziu în timpul cursei, Hattie însăşi aduse din nou subiectul
în conversaţie.
— De ce vrei să mă faci vinovată pentru că iau în considerare
avortul ca o opţiune?
— Hattie, spuse el, nu pot să te fac să te simţi vinovată. Trebuie
să iei propriile decizii. Ceea ce cred eu înseamnă foarte puţin, nu
este aşa?
— Păi, îmi pasă de ceea ce gândeşti tu. Te respect ca pe o
persoană apropiată. Sper că nu crezi că eu sunt de părere că
avortul ar fi o decizie facilă, chiar dacă este cea mai bună şi cea mai
simplă soluţie.
— Cea mai bună şi cea mai simplă pentru cine?
— Pentru mine, ştiu. Uneori, trebuie să ai grijă de tine. Când
mi-am abandonat serviciul şi am plecat la New York ca să fiu cu
Nicolae, m-am gândit că, în sfârşit, făceam ceva pentru Hattie.
Acum nu îmi place ce am făcut pentru Hattie, aşa că trebuie să fac
altceva pentru ea. Înţelegi?
Rayford dădu din cap afirmativ. Înţelesese prea bine. Trebuia să
îşi aducă aminte din nou că ea nu era credincioasă. Ea nu s-ar fi
gândit la binele altcuiva în afară de cel propriu. De ce ar fi făcut aşa
ceva?
— Hattie, fă-mi pe plac pentru un moment şi hai să presupunem
că sarcina pe care o porţi este deja un copil. Este copilul tău. Poate
că nu îl placi pe tatăl copilului. Poate că îţi este teamă să vezi ce fel
de urmaş poate avea un astfel de tată. Însă copilul acela este şi
sânge din sângele tău. Deja ai sentimente materne, altfel nu te-ar
mai chinui problema aceasta. Întrebarea mea este cine are grijă de
interesele copilului? Hai să spunem că un rău a fost făcut. Hai să
spunem că a fost imoral că tu ai trăit cu Carpathia în afara
căsătoriei. Hai să spunem că această sarcină, acest copil, este
rezultatul unei relaţii imorale. Hai să mergem chiar mai departe.
Hai să spunem că acei oameni care îl consideră pe Nicolae
Carpathia drept Antihristul au dreptate. Arunc chiar şi argumentul
că poate tu regreţi ideea de a avea un copil de la bun început şi că
nu ai fi cea mai bună mamă pentru el. Nu cred că poţi să te sustragi
responsabilităţii pe care o ai faţă de copilul tău în acelaşi mod în
care victima unui viol sau a unui incest ar fi justificată să o facă.
Dar chiar şi în acele cazuri, soluţia nu este cumva să omori partea
nevinovată? Ceva nu este în regulă deloc, iar oamenii îşi apără
dreptul de a alege. Ceea ce aleg ei, bineînţeles, nu este doar să nu
ducă sarcina la bun sfârşit, nu doar un avort, ci moartea unei
persoane. Însă a cărei persoane? A uneia dintre persoanele care au
comis greşeala? A uneia dintre persoanele care au comis un viol
sau un incest? Sau a uneia dintre persoanele care a rămas
însărcinată în afara căsătoriei? Nu, soluţia este întotdeauna să-l
ucizi pe cel mai inocent.
Rayford mersese prea departe şi îşi dăduse seama de asta.
Aruncă o privire spre Hattie, care îşi acoperise urechile cu mâinile,
iar lacrimile începuseră să îi şiroiască pe faţă. El îi atinse braţul,
însă ea se trase la o parte. El se aplecă încă puţin şi o prinse de cot:
— Hattie, te rog să nu te îndepărtezi de mine. Te rog să nu crezi
că spunându-ţi toate astea am vrut să te rănesc. Pune-o pe seama
unei persoane care reprezintă drepturile cuiva care nu se poate
apăra. Dacă tu nu susţii drepturile propriului copil, cineva trebuie
să o facă.
Cu aceste cuvinte, ea se smulse cu totul de lângă el, îşi îngropă
faţa în mâini şi începu să plângă. Rayford era furios pe sine. De ce
nu se învăţa minte? Cum putea să stea acolo şi să spună toate
acestea? El credea în aceste lucruri şi era convins că acesta era
punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pentru el totul avea logică. Dar
îşi dădea seama că ea putea să respingă totul doar prin prisma
faptului că el era bărbat. Cum ar fi putut el să înţeleagă? Nimeni nu
îi spunea lui ce avea voie să facă sau nu cu trupul lui. Dorise să îi
spună că înţelegea acest aspect, însă dacă pruncul din pântecele ei
era de sex feminin? Cine apăra drepturile acelui trup de femeie?
Hattie nu mai vorbi cu el timp de câteva ore. El ştia că merita
asta. „Dar, se întrebase, oare este momentul să fiu diplomat?” Nu
avea nicio idee care erau planurile ei. Tot ce putea să facă era să
pledeze pe lângă ea atunci când avea ocazia.
— Hattie, spuse el, iar ea nu se uitase deloc la el. Hattie, te rog,
permite-mi să îţi mai spun un singur lucru!
Ea se întoarse uşor, fără să se uite pe deplin la el, însă el avusese
impresia că îi câştigase atenţia.
— Te rog să mă ierţi dacă ceea ce am spus te-a rănit său te-a
insultat. Sper că mă cunoşti destul de bine până acum ca să ştii că
nu aş face aşa ceva în mod intenţionat. Mai mult chiar, vreau să ştii
că sunt unul dintre puţinii prieteni pe care îi ai în Chicago, care ţine
la tine şi îţi vrea numai binele. Aş vrea să iei în considerare ideea de
a trece pe la noi să ne vizitezi în Mount Prospect pe drumul la
întoarcere. Chiar dacă nu voi fi acolo, chiar dacă va trebui să mă
întorc în Noul Babilon înaintea ta, du-te să îi vezi pe Chloe şi pe
Buck. Vorbeşte cu Amanda! Vrei să faci asta?
Acum se uitase la el. Strânsese din buze şi dăduse din cap cu
părere de rău:
— Probabil că nu. Apreciez sentimentele tale şi îţi accept scuzele.
Dar nu, probabil că nu voi da curs invitaţiei tale.
Şi aşa rămăseseră lucrurile. Rayford era supărat pe el însuşi.
Intenţiile lui erau pure şi credea că logica lui era corectă. Dar,
probabil, contase prea mult pe personalitatea şi pe stilul său şi nu
destul pe Dumnezeu pentru a o îndupleca pe Hattie. Tot ce putea
face acum era să se roage pentru ea.
Când avionul ajunse în sfârşit în dreptul porţii de sosire, Rayford
o ajută pe Hattie să îşi scoată geanta din raftul de deasupra. Ea îi
mulţumi. Nu mai avea încredere în el încât să îi mai spună ceva. Se
scuzase destul. Hattie îşi şterse faţa încă o dată şi spuse:
— Rayford, ştiu că eşti bine intenţionat. Dar mă înnebuneşti
uneori. Ar trebui să fiu bucuroasă că nu am avut o relaţie
adevărată.
— Mulţumesc, spuse Rayford, mimând dezamăgirea.
— Vorbesc serios, spuse ea. Ştii ce vreau să spun. Cred că nu
suntem pe aceeaşi lungime de undă sau ceva de genul acesta.
— Probabil, spuse Rayford.
Aşadar, aceasta era impresia ei. Foarte bine. Bineînţeles, nu asta
era problema. Situaţia nu se rezolvase în cel mai bun mod cu
putinţă, dar ştia că, dacă ar fi încercat să repare totul acum, nu ar
fi ajuns la nimic bun.
În timp ce ieşeau pe poartă, el văzu zâmbetul de întâmpinare al
Amandei. Se repezi spre soţia sa, iar ea îl strânse în braţe cu putere,
apoi îl sărută cu pasiune, dar se retrase repede.
— Nu am vrut să te ignor, Hattie, dar eram nerăbdătoare să îl
văd pe Rayford.
— Înţeleg, spuse Hattie pe un ton indiferent, întinzându-i mâna
şi întorcând privirea.
— Putem să te lăsăm undeva? întrebă Amanda.
Hattie chicoti:
— Ei, bine, bagajele mele trec prin Denver. Puteţi să mă lăsaţi
acolo?
— O, ştiam asta! spuse Amanda. Putem să te conducem până la
poarta de îmbarcare?
— Nu, o să mă descurc. Cunosc aeroportul acesta. Am puţin
timp de petrecut aici şi voi încerca să mă relaxez.
Rayford şi Amanda îşi luară rămas-bun de la Hattie, iar ea fu
destul de cordială, însă pe măsură ce se îndepărtau, Rayford îi mai
întâlni o dată privirea. Ea strânse din buze şi dădu din cap. El se
simţea mizerabil.
Rayford şi Amanda merseră ţinându-se de mână, apoi
ţinându-se la braţ, pe urmă ţinându-se de talie tot drumul până la
scările care coborau spre locul de preluare a bagajelor. Amanda
ezită şi îl trase pe Rayford din faţa scărilor rulante. Imaginile
difuzate pe unul din ecranele de televizor îi atrăseseră atenţia.
— Ray, spuse ea, vino să vezi asta.
Urmăriră un reportaj al CNN/GNN care rezuma cuantumul
pagubelor incidentelor violente la nivel internaţional. Carpathia
deja îşi pusese amprenta. Prezentatorul tocmai spunea:
— „Experţi din domeniul sănătăţii din lumea întreagă prevăd că
rata mortalităţii va creşte cu peste douăzeci de procente la nivel
internaţional. Potentatul Comunităţii Globale, Nicolae Carpathia, a
anunţat instituirea unei organizaţii internaţionale de sănătate care
va prelua controlul asupra tuturor eforturilor locale şi regionale.
Domnia sa, împreună cu cei zece ambasadori ai Comunităţii
Globale, au dat publicităţii un comunicat de presă în urma
întrunirii la nivel înalt de la Noul Babilon, conturând o propunere
de abordare a unor reguli stricte care să reglementeze sănătatea şi
bunăstarea întregii comunităţi globale. Vă vom prezenta acum
reacţia faimosului chirurg cardiovascular Samuel Kline din
Norvegia.”
Rayford şopti:
— Acest individ este la degetul mic al lui Carpathia. L-am văzut
pe acolo. Spune orice vrea „Sfântul” Nicolae.
Doctorul continuă:
— „Oricât de minunate şi eficiente ar fi fost Crucea Roşie
Internaţională şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii în trecut, ele nu
mai pot face faţă distrugerilor, bolilor şi deceselor de la acest nivel.
Planul vizionar al Potentatului Carpathia nu reprezintă doar unica
noastră speranţă de supravieţuire în contextul apariţiei foametei şi
epidemiilor, ci, după cum mi se pare la prima vedere, un proiect
pentru cea mai agresivă campanie internaţională centrată pe
sănătate care a avut loc vreodată. În cazul în care rata mortalităţii
se va ridica la douăzeci şi cinci la sută din cauza contaminării apei
şi a aerului, a lipsei de alimente şi a altor probleme de acest gen,
aşa cum au prevăzut specialiştii, noile directive care vor guverna
viaţa din pântecele mamei până în ultima ei fază pot aduce această
planetă de pe marginea prăpăstiei la un stadiu ideal din punct de
vedere al sănătăţii fizice.”
Rayford şi Amanda se întoarseră spre scările rulante, iar Rayford
continuă să dea din cap:
— Cu alte cuvinte, Carpathia îndepărtează trupurile celor care
au sărit în aer sau au murit de pe urma foametei sau a bolilor
generate de războiul lui, în timp ce noi, restul subiecţilor norocoşi,
vom fi mai sănătoşi şi mai prosperi ca niciodată.
Amanda se uită la el:
— Ai vorbit că un adevărat angajat devotat, spuse ea.
El îşi puse braţele în jurul ei şi o sărută. Se împiedicară şi
aproape că se rostogoliră în momentul în care ajunseră la capătul
scărilor rulante.

Buck îl îmbrăţişă pe proaspătul său socru şi pe vechiul său

prieten ca pe un frate întru credinţă ce-i era. Se simţi onorat să i-l
prezinte pe Tsion Ben-Judah lui Rayford şi să îi vadă
împrietenindu-se. Armata Pătimirilor se reunise încă o dată,
împărtăşindu-şi noutăţile pe care le avea fiecare şi încercând să
facă planuri în legătură cu un viitor care niciodată nu păruse mai
nesigur.

15

Rayford se chinui să stea treaz până la o oră obişnuită de culcare

dintr-o zi de sâmbătă. El, Buck şi Tsion revizuiră de mai multe ori
materialele lui Bruce. Adeseori, Rayford fusese impresionat până la
lacrimi.
— Nu sunt sigur că sunt în stare să fac asta, spuse el.
Tsion li spuse cu blândeţe:
— Eşti în stare.
— Ce v-aţi fi făcut, dacă eu nu aş fi reuşit să mă întorc?
Buck spuse:
— Nu ştiu, dar eu nu pot risca să vorbesc în public. Şi, cu
siguranţă, nici Tsion nu poate să facă acest lucru.
Rayford întrebă ce aveau de gând să facă cu Tsion:
— Nu poate să stea prea mult aici, nu-i aşa?
— Nu, spuse Buck. Nu va trece mult timp până când
reprezentanţii Comunităţii Globale vor fi informaţi de faptul că am
fost implicat în aceasta evadare. De fapt, nu aş fi deloc surprins
dacă Nicolae Carpathia ar şti deja.
 Fură de acord cu toţii ca Tsion să vină în New Hope duminică
dimineaţa, probabil cu Loretta, ca un oaspete care să pară un vechi
prieten. Dacă n-ar fi fost înfăţişarea sa orientală care să-l trădeze,
având în vedere diferenţa de vârstă dintre cei doi, acesta ar fi putut
trece drept fiul sau nepotul ei.
— Însă nu aş risca să îl las să se expună mai mult de atât, spuse
Rayford. Dacă adăpostul este pregătit, trebuie să îl strecurăm acolo
înainte de sfârşitul zilei de mâine.
Un Rayford cu privirea împăienjenită stabili seara târziu o
întrunire a membrilor Armatei Pătimirilor, rugându-l pe Tsion
Ben-Judah să aştepte în altă cameră. Rayford, Amanda, Buck şi
Chloe se aşezară în jurul mesei din sufragerie cu hârtiile lui Bruce
în faţă.
— Presupun că este de datoria mea, spuse Rayford, ca membru
fondator al acestei grupări de luptători pentru libertate, să declar
începute lucrările primei şedinţe după pierderea liderului nostru.
Amanda ridică o mână cu timiditate:
— Scuză-mă, dar cred că eu sunt membrul senior, dacă te referi
la vârstă.
Rayford zâmbi. Nu era vorba de frivolitate la mijloc, iar el aprecie
subtilitatea ei.
— Ştiu că eşti cea mai în vârstă, iubito, spuse el, dar eu sunt
credincios de mai mult timp decât tine. Probabil, cu o săptămână
sau două.
— Destul de adevărat, spuse ea.
— Singura problemă pe ziua de astăzi este votarea intrării unui
nou membru în grupul nostru. Cred că este evident pentru toată
lumea că Dumnezeu ne-a oferit un nou conducător şi mentor în
persoana doctorului Ben-Judah.
Chloe luă cuvântul:
— Cerem prea multe de la el, nu-i aşa? Oare suntem convinşi că
ar vrea să locuiască în ţara aceasta? în oraşul acesta?
— Unde altundeva ar putea să se ducă? întrebă Buck. Totuşi, ar
fi corect să îl întrebăm mai degrabă decât să ne dăm cu presupusul,
însă opţiunile lui sunt limitate.
Buck le povesti celorlalţi despre noile telefoane, despre
computerele pe care avea să le primească, despre cum pregătise
Bruce adăpostul pentru utilizarea telefoanelor şi a computerelor şi
pentru transmiterea informaţiilor cu ajutorul lor şi despre cum
Donny Moore crease un sistem care nu ar fi putut fi interceptat sau
localizat.
Rayford avu impresia că toată lumea părea optimistă. Terminase
pregătirile pentru slujba de înmormântare de a doua zi dimineaţa şi
spuse că avea de gând să ţină o predică îndrăzneaţă. Se rugară
pentru încredere, pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu în
hotărârea deciziei de a-l include pe Tsion în Armata Pătimirilor.
Rayford îl invită să participe la întrunire.
— Tsion, fratele meu, am dori să te alături acestui mic grup de
credincioşi. Ştim că ai fost rănit profund şi că este posibil să suferi
mult timp de acum înainte. Nu îţi cerem să iei o decizie pe moment.
După cum îţi imaginezi probabil, avem nevoie de tine nu doar în
calitate de simplu membru, ci îţi cerem să fii conducătorul nostru,
pastorul nostru, de fapt. Suntem conştienţi că va veni şi ziua în
care va trebui cu toţii să locuim împreună cu tine în adăpostul
subteran. Între timp, vom încerca să ne menţinem vieţile normale
pe cât posibil, încercând să supravieţuim şi să răspândim
învăţătura lui Hristos şi altora până la Preaslăvita Sa A Doua
Venire.
Tsion se ridică la unul din capetele mesei şi se sprijini de ea cu
ambele mâini. Buck, care considerase de curând că Tsion arăta
mult mai tânăr pentru cei patruzeci şi şase de ani ai săi, îl văzu
acum extenuat, cu durerea întipărită pe faţă. Acesta vorbi cu o voce
slabă şi nesigură, în timp ce buzele îi tremurau:
— Fraţi şi surori întru Hristos, spuse el cu accentul lui evreiesc
pronunţat, sunt profund onorat şi impresionat. Îi sunt
recunoscător lui Dumnezeu pentru generozitatea şi binecuvântarea
pe care mi le-a arătat atunci când a aranjat lucrurile în aşa fel,
încât tânărul Cameron să mă găsească şi să îmi salveze viaţa.
Trebuie să ne rugăm pentru patru dintre fraţii noştri, Michael şi cei
trei prieteni ai săi, despre care cred că se numără printre cei
144.000 de martori pe care Dumnezeu îi va ridica din rândul
triburilor evreieşti răspândite în lumea largă. Trebuie să ne rugăm
şi pentru fratele nostru Anis, despre care Cameron v-a povestit. El
a fost trimis de Dumnezeu ca să ne ajute. Nu ştiu nimic despre el,
cu excepţia faptului că, dacă se va afla că ar fi putut să mă reţină, şi
el ar putea deveni martir, până să ne dăm noi seama. Oricât de
copleşit m-aş simţi din cauza pierderilor pe care le-am suferit, văd
limpede cum lucrarea lui Dumnezeu cel Atotputernic îmi
călăuzeşte paşii. Lucrurile s-au întâmplat de parcă ţara mea
binecuvântată ar fi fost o solniţă în mâna Lui, pe care El a deschis-o
şi a scuturat-o deasupra deşertului în cele patru vânturi. Am ajuns
exact acolo unde a vrut să mă aflu. Unde altundeva m-aş putea
duce? Nu am nevoie de niciun răgaz ca să mă gândesc. Deja m-am
rugat pentru asta. Sunt acolo unde Dumnezeu vrea să fiu şi voi
rămâne aici atât timp cât El doreşte acest lucru. Nu îmi place să
trăiesc în ascunzători, însă nu sunt un om necugetat. Accept cu
recunoştinţă oferta voastră de a locui în adăpostul subteran şi a de
mă folosi de proviziile pe care le veţi face şi aştept cu nerăbdare
programele despre Biblie pe care Cameron mi-a promis că are să le
instaleze pe noul computer. Dacă tu şi consilierul tău în materie de
tehnică, tânărul domn Moore, aţi putea să puneţi la punct un plan
de a mări numărul credincioşilor, v-aş fi recunoscător. În mod
evident, zilele în care călătoream prin lume şi ţineam cuvântări în
public s-au terminat. Aştept cu nerăbdare să mă rog alături de
credincioşii din această parohie mâine-dimineaţă, în biserica
voastră, şi să aud mai multe despre mentorul vostru şi
predecesorul meu, Bruce Barnes. Nu pot şi nici nu promit să îl
înlocuiesc în inimile voastre. Cine ar putea înlocui un părinte
spiritual? Dar pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat cu o minte
care înţelege multe limbi, cu o inimă care îl urmează şi întotdeauna
L-a urmat şi cu adevărul pe care mi L-a făcut cunoscut şi pe care
l-am descoperit, acceptat şi primit puţin prea târziu, îmi voi dedica
restul zilelor mele împărtăşirii cu voi, precum şi cu oricine altcineva
ar dori să o cunoască, a Veştii Bune a Evangheliei lui Iisus Hristos,
Mesia, Salvatorul, Mesia al meu, Salvatorul meu.
Tsion aproape că se prăbuşi pe scaun şi, în acelaşi timp, Rayford
şi restul membrilor Armatei Pătimirilor se întoarseră şi
îngenuncheară în faţa scaunelor lor.

Buck simţi prezenţa lui Dumnezeu la fel de clar ca în ziua

evadării din Israel şi din Egipt. Îşi dădu seama că Dumnezeul lui nu
avea limite în spaţiu şi în timp. Mai târziu, când el şi Chloe merseră
la culcare, lăsându-l pe Rayford singur în sufragerie pentru a
revizui mesajul său de la slujba de comemorare, se rugară ca Verna
Zee să îşi ţină promisiunea de a veni la biserică.
— Ea este cheia, spuse Buck. Chloe, dacă se sperie şi spune ceva
cuiva despre mine, vieţile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.
— Buck, vieţile noastre nu au mai fost la fel ca în ultimii doi ani.
Buck o trase aproape de el, iar ea se cuibări la pieptul lui. Buck o
simţi relaxându-se şi îi auzi respiraţia adâncă şi egală atunci când
adormi câteva minute mai târziu. El rămase treaz încă o oră,
uitându-se în tavan.

Buck se trezi la opt şi văzu că era singur în pat. Simţi mirosul

micului dejun. Probabil că Loretta deja plecase la biserică. Ştia că
Chloe şi Amanda deveniseră apropiate şi adesea trebăluiau
împreună, dar fu surprins să îl găsească şi pe Tsion făcându-şi de
lucru prin bucătărie.
— Vom da o aromă orientală ospăţului de dimineaţă, am
dreptate? întrebă el.
— Îmi place ce aud, frate, spuse Buck. Loretta se va întoarce să
te ia cu ea pe la nouă. Amanda, Chloe şi cu mine ne vom îndrepta
spre biserică imediat după ce vom termina micul dejun.
Buck ştia că avea să vină multă lume în dimineaţa aceea, dar nu
se aşteptase ca parcările să fie pline şi maşinile aliniate şi pe câteva
străzi din apropiere. Dacă Loretta nu ar fi avut un loc de parcare
rezervat, ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi lăsat maşina acasă şi ar fi
mers pe jos la biserică împreună cu Tsion. Chiar şi aşa, după cum îi
spuse ea lui Buck mai târziu, trebuise să dea pe cineva afară de pe
locul ei de parcare atunci când se întorsese însoţită de rabin.
Ar fi fost lipsit de sens ca Tsion să fie văzut în compania lui Buck
în biserică. Buck stătu împreună cu Chloe şi Amanda. Loretta se
aşeză în spate, însoţită de Tsion. Loretta, Buck, Chloe şi Amanda se
uitară tot timpul după Verna.

Rayford nu ar fi recunoscut-o pe Verna nici dacă aceasta s-ar fi

aflat în faţa sa. În dimineaţa aceea era preocupat de propriile
gânduri şi responsabilităţi. Cu cincizeci de minute înaintea slujbei
de comemorare, el îl atenţionase pe antreprenorul de pompe
funebre să mute sicriul în biserică şi să îl deschidă.
Rayford se afla în biroul lui Bruce atunci când antreprenorul se
întoarse în fugă:
— Domnule, sunteţi sigur că vreţi să fac asta? Biserica este deja
plină ochi.
Rayford nu se îndoi de spusele omului, însă îl urmă ca să vadă el
însuşi cum stau lucrurile. Aruncă o privire din pragul uşii care
dădea spre podium. Nu s-ar fi cuvenit să deschidă sicriul în faţa
tuturor acelor oameni. Dacă trupul lui Bruce ar fi fost expus de la
bun început, aşteptându-i pe oameni atunci când ei soseau, ar fi
fost altceva.
 — Du sicriul închis acolo, spuse Rayford. Vom organiza un
priveghi mai târziu.
În timp ce Rayford revenea în birou, el şi antreprenorul de pompe
funebre dădură peste sicriu şi însoţitorii acestuia în holul care
ducea spre podium şi care, de altfel, ar fi trebuit să fie gol. Rayford
fu surprins de o dorinţă neaşteptată:
— Poţi să îl deschizi puţin numai pentru mine?
— Sigur, domnule, dacă vă veţi întoarce privirile pentru un
moment.
Rayford se întoarse cu spatele şi auzi capacul deschizându-se şi
pânza foşnind.
— Totul e în regulă, domnule, spuse antreprenorul.
Bruce arăta mai lipsit de viaţă decât trupul pe care îl văzuse
Rayford sub cearşaful din faţa spitalului demolat unde îl găsise.
Deşi impresia ar fi putut fi provocată de lumină, de trecerea
timpului sau de propria durere şi de surmenaj, Rayford nu ştiu cu
siguranţă ce anume îl făcu să aibă această părere. Ştia că ceea ce
vedea era doar gazda pământeană a prietenului său drag. Bruce
plecase dintre ei. Cel care stătea întins acolo reprezenta doar
imaginea omului care fusese odată. Rayford îi mulţumi
antreprenorului şi se îndreptă spre birou.
Era mulţumit că aruncase acea ultimă privire. Nu că ar fi avut
nevoie de o despărţire, aşa cum spuneau cei mai mulţi în legătură
cu un asemenea gest. Pur şi simplu, se temuse că şocul de a-l vedea
pe Bruce lipsit de viaţă la priveghi l-ar fi lăsat fără cuvinte. Dar nu
se ştia niciodată. Acum fusese emoţionat, dar totuşi se simţea mai
încrezător ca niciodată în misiunea de a-l prezenta pe Bruce şi pe
Dumnezeu acestor oameni.

În momentul în care intră în sanctuar şi văzu mulţimea de

oameni, lui Buck i se puse un nod în gât. Nu fu surprins de
numărul mare de oameni, ci de faptul că se adunaseră atât de
devreme. De asemenea, nu se auzea murmurul obişnuit la o slujbă
de duminică dimineaţa. Nimeni nu părea să şoptească măcar.
Tăcerea era ciudată şi oricine ar fi interpretat-o drept un tribut în
cinstea lui Bruce. Oamenii plângeau, însă nimeni nu suspina. Cel
puţin nu încă. Pur şi simplu stăteau, cei mai mulţi dintre ei cu
capetele plecate, în timp ce alţii citeau scurta broşură care conţinea
datele biografice ale lui Bruce. Buck se minuna de versetul pe care
cineva, probabil Loretta, îl tipărise jos pe coperta din spate a
broşurii. Scria simplu: „Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte”.
Buck o simţi pe Chloe cutremurându-se şi ştiu că îi venea să
plângă. O cuprinse de după umeri şi o atinse şi pe Amanda, care
stătea chiar lângă Chloe. Aceasta se întoarse şi Buck îi văzu
lacrimile. Puse o mână şi pe umerii ei şi rămaseră tăcuţi în felul
acesta.
La ora zece fix, exact aşa cum se gândise Buck că ar fi procedat
un pilot, Rayford şi o persoană mai în vârstă îşi făcură apariţia pe
uşa de lângă podium. Rayford se opri, iar celălalt bărbat păşi în
amvon şi rugă lumea să se ridice în picioare, apoi dădu tonul
congregaţiei pentru două imnuri, care fură psalmodiate atât de
încet şi de rar şi cu atât de multă simţire, încât Buck de-abia reuşi
să distingă cuvintele. Când terminară de cântat, seniorul spuse:
— La atât se reduce slujba. Nu se vor oferi donaţii astăzi şi nici
nu se vor face anunţuri. Toate întâlnirile se vor relua duminica
viitoare, după cum a fost stabilit. Va urma comemorarea
îndrăgitului nostru pastor trecut la cele veşnice, Bruce Barnes.
Apoi începu să spună când şi unde se născuse Bruce şi când şi
unde murise.
— A avut o soţie, o fiică şi doi fii, care s-au înălţat la Cer o dată cu
restul membrilor parohiei. Cel care vă va vorbi în această dimineaţă
va fi seniorul Rayford Steele, care a devenit membru al congregaţiei
conduse de pastorul Barnes imediat după Înălţarea la Cer. Acesta a
fost prietenul şi confidentul lui Bruce. El îi va aduce omagiu şi va
ţine o scurtă cuvântare. Veţi putea reveni la ora patru după-amiaza
pentru priveghi, dacă veţi dori.

Rayford se simţi de parcă s-ar fi aflat într-un univers paralel. Îşi

auzise numele şi ştia pentru ce se aflau cu toţii acolo în acea
dimineaţă. Să fi fost acesta un mecanism de apărare mintală?
Avea să îl ajute Dumnezeu să-şi lase la o parte durerea şi emoţiile
ca să poată vorbi coerent? Doar la asta se putea gândi. Dacă
emoţiile l-ar fi copleşit, i-ar fi fost imposibil să mai vorbească.
Rayford îi mulţumi bătrânului şi îşi scoase însemnările:
— Enoriaşi şi prieteni ai bisericii New Hope Village, începu el,
rude şi prieteni ai lui Bruce Barnes, va întâmpin astăzi în numele
fără asemănare al lui Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.
Dacă am învăţat ceva pe lumea asta, am învăţat că un vorbitor nu
trebuie niciodată să îşi ceară scuze în numele său. Vă rog să îmi
permiteţi să încalc această primă regula şi să trec peste ea,
deoarece ştiu că, în ciuda relaţiei apropiate dintre mine şi Bruce,
ceea ce se întâmplă astăzi nu are nicio legătură cu mine. De fapt,
Bruce v-ar spune că nu are legătură nici cu el. Evenimentele de
astăzi au legătură cu Hristos. Trebuie să vă spun că mă aflu în faţa
dumneavoastră în această dimineaţă nu în calitate de senior, nu în
calitate de preot şi în mod sigur nu în calitate de predicator.
Oratoria nu este unul dintre talentele mele. Nimeni nu a dorit să
sugereze că l-aş putea înlocui pe Bruce. Mă aflu aici pentru că l-am
iubit şi pentru că în multe privinţe – în primul rând pentru că a
lăsat o adevărată comoară scrisă în urma sa – mă simt oarecum în
măsură să vorbesc în locul lui.

Buck o ţinu pe Chloe alături, atât pentru alinarea sa cât şi

pentru a ei. Îl compătimea pe Rayford. Trebuie să-i fi fost foarte
greu. Era impresionat de capacitatea acestuia de a se controla în
astfel de situaţii. El însuşi nu ar fi fost în stare să spună două
cuvinte şi ştia acest lucru.
Rayford spunea:
— Vreau să vă relatez cum l-am întâlnit pe Bruce prima dată,
pentru că ştiu că mulţi dintre dumneavoastră l-aţi întâlnit în
acelaşi fel. Ne aflam cu toţii într-un moment de răscruce al vieţilor
noastre, iar Bruce ne-o luase înainte cu doar câteva ore.
Buck ascultă povestea pe care o auzise de nenumărate ori şi care
se referea la faptul că Rayford fusese avertizat de către soţia sa în
legătură cu Înălţarea la Cer care avea să vină. Atunci când el şi
Chloe fuseseră lăsaţi în urmă, iar Irene şi Raymie luaţi, Rayford
căutase cu ultimele puteri biserica în care soţia sa ascultase
mesajul. Bruce Barnes fusese singura persoană care mai rămăsese
dintre angajaţii bisericii, iar Bruce ştia exact de ce. Într-o clipă, se
convertise şi devenise unul dintre propovăduitorii Evangheliei.
Bruce apelase la Rayford şi la Chloe pentru ca aceştia să asculte
mărturia sa despre pierderea soţiei şi a celor trei copii în miez de
noapte. Chloe se manifestase cu scepticism. Trecu ceva vreme până
să se convingă şi ea.
Bruce le înmânase o copie a unei casete video pe care
predecesorul său o lăsase în urma sa tocmai pentru acest scop.
Rayford fusese uimit de faptul că pastorul ar fi putut şti dinainte
prin ce trecea el atunci. El le argumentase cu pasaje din Biblie
faptul că toate acestea fuseseră prezise şi le explicase cu
minuţiozitate care ar fi trebuit să fie calea pe care trebuiau să o
urmeze pentru a fi mântuiţi. Rayford se reculese câteva momente,
aşa cum o făcuse în repetate ocazii în timpul orelor de religie de
duminica sau în cadrul întrunirilor congregaţiei, pentru a trece din
nou în revistă acel plan simplu.
Buck nu încetase vreodată să fie mişcat de ceea ce Bruce numise
întotdeauna „povestea aceea veche, veche”. Rayford spuse:
— Acesta a fost mesajul cel mai prost înţeles al tuturor
timpurilor. Dacă aţi fi întrebat oamenii de pe stradă cu cinci minute
înainte de a avea loc Înălţarea la Cer care era crezul creştinilor
despre Dumnezeu şi Rai, nouă din zece v-ar fi spus că biserica
aşteaptă de la ei să trăiască o viaţă corectă, să se străduiască să fie
mai buni, să se gândească la semeni, să fie generoşi, să trăiască în
pace. Suna atât de bine şi totuşi era o părere atât de greşită! Cât de
departe era de profeţie! Biblia spune clar că toate faptele noastre
bune nu valorează nimic. Nimeni nu este drept, nimeni. Fiecare îşi
vede de treburile sale. Cu toţii am păcătuit şi nu ne-am ridicat la
aşteptările lui Dumnezeu. În lumea lui Dumnezeu, toţi merităm
pedeapsa cu moartea. Aş neglija un aspect şi v-aş dezamăgi dacă
am ajunge la sfârşitul slujbei de comemorare a unui om cu inimă
de apostol, aşa cum a fost Bruce Barnes şi nu v-aş spune ce mi-a
transmis mie şi tuturor celor cu care a venit în contact în ultimii doi
ani din viaţa sa de pe pământ. Iisus deja a pătimit. Lucrarea sa a
fost deja înfăptuită. Oare trebuie să trăim vieţi corecte? Trebuie să
ne străduim cât mai mult? Trebuie să ne gândim la cei din jurul
nostru şi să trăim în pace? Sigur că da! Dar ce trebuie să facem
pentru a obţine mântuirea noastră? Sfânta Scriptură precizează că
vom fi salvaţi de harul divin prin credinţă, şi nu prin noi înşine, nu
prin faptele noastre şi cu atât mai puţin dacă ne vom lăuda cu
acestea. Ne trăim vieţile într-un fel cât se poate de corect, ca un
răspuns umil la acel dar nepreţuit al lui Dumnezeu, reprezentat de
mântuirea noastră, plătită de bunăvoie de Hristos pe cruce. Asta
v-ar spune Bruce Barnes în această dimineaţă, dacă duhul lui ar fi
încă prezent în corpul care se află în sicriul din faţa
dumneavoastră. Orice persoană care a avut ocazia să îl cunoască
ştie că acest mesaj devenise viaţa lui. El, care a fost distrus din
cauza pierderii familiei sale şi îndurerat de păcatele din viaţa sa şi
de eşecul său cel mai mare de a nu reuşi să facă pasul spre
Dumnezeu, ştia că era necesar să îşi asigure viaţa veşnică. Însă nu
s-a lăsat cuprins de autocompătimire. A devenit imediat un
cercetător al Sfintei Scripturi şi un propovăduitor al Veştii Bune.
Acest amvon nu a fost de ajuns pentru el. A înfiinţat case parohiale
pe tot cuprinsul Americii şi apoi a început să predice în întreaga
lume. Da, el obişnuia să se afle aici duminicile, deoarece credea că
turma lui era prima sa responsabilitate. Însă dumneavoastră şi cu
mine, cu toţii i-am permis să călătorească, deoarece ştiam că era
un om pe care lumea aceasta nu îl merita.
Buck privi atent momentul în care Rayford încetă să mai
vorbească, păşi într-o parte a amvonului şi începu să gesticuleze
către sicriu:
— Iar acum, spuse el, dacă voi reuşi să fac asta, aş dori să mă
adresez lui Bruce în mod direct. Cu toţii ştiţi că trupul este mort.
Nu mă poate auzi. Însă Bruce, spuse el, ridicându-şi ochii, îţi
mulţumim. Te invidiem. Ştim că te afli lângă Hristos, situaţie
despre care Apostolul Pavel spune că este „de departe cu mult mai
bună”. Trebuie să îţi mărturisim că nu ne place ceea ce se întâmplă
acum. Ne doare. Îţi simţim lipsa. Dar, în amintirea ta, ne luăm
angajamentul să continuăm, să nu abandonăm cauza sfântă, să
luptăm chiar dacă şansele par să nu ne surâdă. Vom studia
însemnările tale şi vom păstra această biserică pe care ne-ai lăsat-o
ca pe un far pentru slava lui Dumnezeu.

Rayford cobori din amvon, simţindu-se vlăguit. Dar nu

terminase nici măcar pe jumătate:
— De asemenea, simt că neglijez un alt aspect dacă nu aş
încerca să vă împărtăşesc ideile cele mai importante ale predicii pe
care Bruce o pregătise pentru ziua de astăzi. Este o predică
importantă, una pe care nimeni de aici nu ar dori să o rateze. Pot
spune că am citit-o de nenumărate ori şi de fiecare dată m-am
simţit binecuvântat. Însă, înainte de a începe, mă simt obligat să
invit alături de mine pe oricine simte impulsul de a spune ceva în
memoria iubitului nostru frate.
Rayford făcu un pas înapoi de la microfon şi aşteptă. Timp de
câteva secunde, se întrebă dacă nu cumva îi luase pe toţi prin
surprindere cu această propunere. Nimeni nu făcea o mişcare. În
cele din urmă, Loretta se ridică în picioare:
— Mă cunoaşteţi cu toţii, spuse ea. Am fost secretara lui Bruce
din ziua în care toţi ceilalţi au dispărut. Dacă vă veţi ruga să
reuşesc să mă stăpânesc, aş dori să vă spun câteva cuvinte despre
pastorul Barnes.
Loretta spuse povestea de acum cunoscută a faptului că era
singura persoană dintre cele peste o sută de rude ale ei care fusese
lăsata pe pământ în urma Înălţării la Cer.
— Momentan, nu se găsesc de faţă mai mult de douăsprezece
persoane care să fi făcut parte din parohie înainte de ziua
respectivă, spuse ea. Ştim cu toţii care suntem, însă oricât de
recunoscători am fi pentru faptul că am găsit în cele din urmă
Adevărul, încă mai trăim cu regretul timpului irosit.

Buck, Chloe şi Amanda se întoarseră în strana în care se aflau ca

să o vadă mai bine pe Loretta. Buck observă prezenţa şerveţelelor şi
a batistelor peste tot în sanctuar. Loretta termină spunând:
— Fratele Barnes a fost un om foarte deştept, care a săvârşit o
greşeală enormă. Din momentul în care şi-a limpezit relaţia cu
Dumnezeu şi şi-a dedicat restul zilelor pentru a-L sluji, a devenit
pastorul nostru. Nu pot să vă spun nenumăratele ocazii în care el
însuşi ne îndruma spre Hristos. Nu se comporta niciodată cu
superioritate, nu avea prejudecăţi şi niciodată nu şi-a ieşit din fire
în faţa cuiva. Era cinstit, plin de compasiune şi îi iubea pe oameni
întru împărăţia cerului. Ah, nu era niciodată atât de delicat, încât
să nu le vorbească oamenilor despre situaţia exactă în care se
aflau. Sunt destul de mulţi aici care pot confirma spusele mele.
Însă câştigarea oamenilor de partea lui Hristos era principalul,
unicul şi cel mai măreţ scop al său. Mă rog ca, în eventualitatea în
care mai există aici cineva care se mai întreabă sau care se mai
îndoieşte, să vă daţi seama că probabil voi reprezentaţi motivul
pentru care noi, ceilalţi, putem afirma că Bruce nu a murit
degeaba. Dăruirea lui pentru sufletele oamenilor continuă şi
dincolo de mormânt.
Spunând acestea, Loretta cedă. Se aşeză. Străinul de lângă ea,
bărbatul cu pielea smeadă, pe care îl cunoştea numai ea şi membrii
Armatei Pătimirilor, îşi puse braţul în jurul ei cu duioşie.

Rayford ascultă cum oamenii din întregul sanctuar depuneau

mărturie despre impactul pe care îl avusese Bruce Barnes asupra
vieţilor lor. Evocările continuară timp de mai mult de o oră. În cele
din urmă, într-un moment de linişte, Rayford interveni:
— Îmi displace să pun capăt unui astfel de moment însă, dacă
mai există cineva care doreşte să vorbească, rog persoana
respectivă să ia cuvântul imediat. După încă o mărturie, cei care
trebuie să plece vor putea să facă acest lucru. Ascultarea
rezumatului a ceea ce ar trebuit să fie predica de astăzi a lui Bruce
este opţională.
Tsion Ben-Judah se ridică:
— Pe mine nu mă cunoaşteţi, spuse el. Reprezint comunitatea
internaţională spre care pastorul dumneavoastră şi-a îndreptat
strădaniile atât de mult timp, cu atât de multă dăruire şi
eficacitate. Foarte mulţi conducători creştini de pe glob îl
cunoşteau, se aflau sub oblăduirea sa şi s-au apropiat mai mult de
Hristos datorită lui. Ruga mea este ca dumneavoastră să continuaţi
lucrarea sa în memoria lui, să nu „obosiţi făcând bine”, după cum
spun Scripturile.
Rayford îi anunţă pe cei prezenţi:
— Vă puteţi ridica dacă doriţi. Destindeţi-vă, îmbrăţişaţi un
prieten, întâmpinaţi pe cineva!
Oamenii se ridicară şi se întinseră, îşi dădură mâinile şi se
îmbrăţişară, dar puţini vorbiră. Rayford spuse:
— Câtă vreme sunteţi în picioare, aş dori să îmi cer scuze în
numele celor care sunt copleşiţi, înfometaţi, neliniştiţi sau care
trebuie să plece din alte motive. Am depăşit cu mult timpul alocat
unei slujbe obişnuite. Vom înregistra restul slujbei pentru cine va fi
interesat. Voi rezuma mesajul lui Bruce pentru această dimineaţă,
cerându-mi scuze încă de pe-acum pentru că voi citi numai
anumite pasaje. Nu am talentul lui de predicator, aşa că vă rog să
aveţi răbdare cu mine. Vom lua o pauză de câteva minute acum,
aşadar, cei care trebuie să plece pot pleca.
Rayford se retrase din amvon şi se aşeză. Membrii congregaţiei se
aşezară toţi ca unul şi se uitară nerăbdători la el. Când deveni clar
că nimeni nu intenţiona să plece, cineva chicoti, apoi încă cineva.
Rayford zâmbi, ridică din umeri şi se întoarse în amvon.
— Cred că unele lucruri sunt mai importante în viaţă decât
interesele personale, nu-i aşa? spuse el.
Câţiva spuseră: „Amin”. Rayford îşi deschise Biblia şi scoase
însemnările lui Bruce.

Buck ştia ce avea să urmeze. Citise materialul de aproape la fel

de multe ori ca şi Rayford şi îl ajutase să îl rezume. Cu toate
acestea, era emoţionat. Oamenii ar fi trebuit să fie impresionaţi de
ceea ce Bruce credea că se întâmplase, de ceea ce prezisese el că se
va întâmpla şi de ceea ce avea să urmeze.
Rayford începu să explice:
 — După câte mi-am dat seama, notiţele acestea au fost scrise la
bordul avionului în timp ce Bruce se întorcea din Indonezia
săptămâna trecută. Titlul fişei este „Predică” şi poartă data de
astăzi, iar ceea ce a scris el aici reprezintă o schiţă neprelucrată şi
multe comentarii. Din când în când, face o mulţime de observaţii
personale. Pe unele dintre ele vi le voi împărtăşi acum, chiar dacă el
nu se mai află printre noi, iar despre altele nu vă voi vorbi din
acelaşi motiv. De exemplu, la scurt timp după ce explică scopul
mesajului său, el notează: „Am fost bolnav toată noaptea trecută şi
nici acum nu mă simt mai bine. Am fost avertizat despre pericolul
pe care îl reprezintă viruşii, chiar dacă am fost vaccinat. Nu mă pot
plânge. Am călătorit extraordinar de mult fără a mi se întâmpla
nimic. Dumnezeu a fost cu mine.
Desigur, El este şi acum cu mine, dar mă tem că sunt
deshidratat. Dacă nu mă voi simţi mai bine la întoarcere, mă voi
duce la un control medical”. Aşadar, continuă Rayford, avem o
imagine asupra indispoziţiei care i-a înrăutăţit starea şi care a dus
la leşinul său din biserică după întoarcerea sa. După cum ştiţi cei
mai mulţi dintre dumneavoastră, el a fost dus repede la spital,
unde noi credem că a murit din cauza acestei afecţiuni, şi nu
datorită exploziei. Bruce a evidenţiat aici un mesaj despre care
credea că era deosebit de important pentru că, scrie el: „M-am
convins că suntem la sfârşitul perioadei de pace de optsprezece
luni, care urmează acordului încheiat între Antihrist şi Israel. Dacă
am dreptate şi vom putea considera înfiinţarea Armatei Pătimirilor
în momentul semnării tratatului dintre naţiunea israeliană şi ceea
ce organizaţia care purta atunci numele de Naţiunile Unite, suntem
periculos de aproape şi trebuie să ne pregătim pentru următoarea
previziune îngrozitoare din calendarul Pătimirilor: Calul Roşu al
Apocalipsei. Versetele 3-4, capitolul al VI-lea din Apocalipsa după
Ioan arată că misiunea călăreţului este să alunge pacea de pe
pământ, astfel încât oamenii să se omoare unul pe celălalt; de
asemenea, el a fost înzestrat şi cu o sabie impresionantă. După
părerea mea, aceasta este o previziune a războiului global, care
probabil va deveni cunoscut drept al treilea război mondial.
Războiul va fi declanşat de Antihrist, care se va erija în mare
salvator şi pacifist, deşi este doar un mincinos prefăcut. Toate
acestea vor duce la imediata apariţie a următorilor doi cai ai
apocalipsei, calul negru care va veni cu molimele şi foametea şi
calul alb al morţii. Acestea se vor întâmpla aproape simultan – nu
este o surpriza pentru nimeni că războiul global are drept urmări
foametea, epidemiile şi moartea”. Sunteţi oare la fel de uimiţi de
toate acestea precum am fost eu când le-am citit prima dată?
întrebă Rayford.
Oamenii din biserică îl aprobară, dând din cap.
— Vă reamintesc că toate acestea au fost scrise de un om care a
murit cu puţin timp înainte sau după lansarea primei bombe din
războiul global pe care-l trăim acum. Bruce nu ştia exact când va
începe acest război, însă nu dorea să mai lase să treacă încă o
duminică fără a vă împărtăşi acest mesaj. Nu ştiu ce părere aveţi
dumneavoastră, dar eu sunt înclinat să acord atenţie cuvintelor
cuiva care interpretează profeţiile Scripturii într-un mod atât de
corect. Iată ce spune Bruce în notiţele sale despre ceea ce va urma:
„Timpul a devenit acum insuficient pentru toată lumea. Versetele
7-8, capitolul al VI-lea din Apocalipsa după Ioan afirmă ca moartea
este reprezentată de călăreţul calului alb-vânăt şi că iadul îl va
urma. Ei au fost împuterniciţi să ucidă o pătrime din populaţie prin
sabie, foamete, moarte violentă şi fiarele pământului.”1
Mărturisesc că nu ştiu la ce se referă Sfânta Scriptură atunci
când menţionează fiarele pământului, însă este posibil că acestea
să fie animalele care îi devorează pe oameni atunci când aceştia
rămân lipsiţi de apărare în urma războiului. Este posibil ca marea
fiară a pământului să fie o metaforă referitoare la armele utilizate
de Antihrist şi de duşmanii lui. Oricum, pe scurt, o pătrime din
populaţia pământului va dispărea în urma acestui război. Bruce
continuă: „Am discutat despre aceste lucruri cu trei compatrioţi
apropiaţi în urmă cu puţin timp şi i-am rugat să ia în considerare
faptul că eram patru persoane în cameră. Oare ar fi posibil ca unul
dintre noi să dispară în acest timp? Cu siguranţă! Oare este posibil
ca eu să pierd un sfert din congregaţia mea? Mă rog ca biserica mea
să fie cruţată, însă acum am atât de multe congregaţii în lume,
încât este imposibil să îmi imaginez că vor fi cruţate toate. Din
pătrimea care va pieri în război, cu siguranţă că foarte mulţi vor

1 „Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra

zicând: Vino şi vezi. V. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele
celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor
putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu
foamete, şi cu moarte, şi cu fiarele de pe pământ”, Apocalipsa după Ioan,
VI, 7-8 (n. tr.).
deveni sfinţi ai Pătimirilor. Luând în considerare nivelul atins de
tehnologia modernă, va dura puţin timp până când războiul global
va produce devastările prezise. Aceşti ultimi trei călăreţi ai
apocalipsei vor galopa unul după celălalt. Dacă oamenii au fost
îngroziţi de dispariţiile fără urmă de durere şi fără vărsare de sânge
ale sfinţilor Înălţării, care au provocat destul haos prin intermediul
accidentelor aviatice, al incendiilor şi al sinuciderilor care au
urmat, imaginaţi-vă disperarea unei lumi sfâşiate de războiul
global, foamete, epidemii şi moarte.”
Rayford ridică ochii de pe notiţele lui Bruce.
— Soţia mea şi cu mine am urmărit ştirile ieri la aeroport, spuse
el, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre dumneavoastră le-au
urmărit oriunde v-aţi fi aflat şi am văzut reportaje despre aceste
lucruri de peste tot în lume. Numai cel mai mare sceptic ne-ar
putea acuza că am scris toate acestea după ce lucrurile chiar s-au
petrecut în realitate. Dar să spunem că dumneavoastră sunteţi
sceptici. Să spunem că sunteţi încredinţaţi că suntem şarlatani.
Atunci cine a scris Biblia? Şi când a fost ea scrisă? Nu vă mai
gândiţi la Bruce Barnes şi la profeţiile lui actuale, scrise cu o
săptămână înainte de a se întâmpla aşa ceva. Gândiţi-vă la
profeţiile făcute acum mii de ani. Vă puteţi imagina durerea
resimţită de Bruce atunci când îşi pregătea predica. Într-o notă
separată, el scrie: „Nu îmi place să aduc veşti proaste. Problema
mea în trecut era că nu îmi plăcea nici să le primesc. Le
respingeam. Nu le ascultam. Dar toate erau acolo, trebuia numai să
fi avut eu urechi să le aud. Trebuie să împărtăşesc chiar mai multe
veşti proaste în mesajul meu şi, chiar dacă acest lucru mă
îndurerează, nu pot să evit aceasta responsabilitate”. Observaţi
chinul sufletesc al lui Bruce în aceste rânduri, spuse Rayford.
Deoarece eu sunt cel care trebuie să îi transmită mesajul, resimt şi
eu aceeaşi durere. În următoarea parte a prezentării sale, Bruce
arată că din momentul în care cei patru călăreţi ai Apocalipsei îşi
vor fi dus la îndeplinire misiunea pe pământ, ei vor constitui
primele patru din Judecăţile celor Şapte Peceţi, despre care
versetele 1-16, capitolul al VI-lea din Apocalipsa după Ioan spun că
vor avea loc în primele douăzeci şi una de luni ale Pătimirilor. După
calculele lui Bruce, folosind drept punct de reper tratatul semnat
între Israel şi Naţiunile Unite, care astăzi sunt cunoscute sub
numele de Comunitatea Globală, ne apropiem de sfârşitul perioadei
de douăzeci şi una de luni. În concluzie, este necesar să înţelegem
în mod clar a cincea, a şasea şi a şaptea dintre Judecăţile Peceţilor
prezise în Apocalipsă. După cum aţi aflat din ceea ce Bruce a predat
în alte dăţi, urmează alte două judecăţi, care ne vor conduce către
sfârşitul perioadei de Şapte ani a Pătimirilor şi către Preaslăvita a
Doua Venire a lui Hristos. În următorii şapte ani vor avea loc
Judecăţile Trâmbiţelor, iar în următorii şapte, Judecăţile Cupelor.
Sunt convins că acela care va deveni pastorul şi învăţătorul
dumneavoastră vă va ghida cu grijă prin toate acestea pe măsură ce
se va ajunge la momentele respective. Între timp, vă rog să îmi
îngăduiţi să vă avertizez cu ajutorul notiţelor lui Bruce în legătură
cu ceea ce ne aşteaptă în următoarele săptămâni.

Rayford era extenuat şi, chiar mai mult decât atât, se gândise de
foarte multe ori la ceea ce era pe cale să le împărtăşească
oamenilor. Nu erau veşti bune. Se simţea slăbit. Îi era foame. Îşi
cunoştea destul de bine trupul, ca să ştie că avea nevoie de zahăr.
— Trebuie să vă propun o pauză de cinci minute. Ştiu că mulţi
dintre dumneavoastră trebuie să folosiţi toaleta. Eu trebuie să beau
ceva. Ne vom întâlni din nou aici la ora unu fix.
El părăsi podiumul, iar Amanda sosi repede la uşa laterală,
ajungându-l din urmă pe hol.
— De ce anume ai nevoie? întrebă ea.
— În afară de o rugăciune?
— M-am rugat pentru tine întreaga dimineaţă, spuse ea. Ştii
asta. Ce vrei? Nişte suc de portocale?
— Vorbeşti de parcă aş fi diabetic.
— Ştiu doar că eu, una, aş avea nevoie de aşa ceva, dacă aş fi
stat acolo sus atât de mult timp între mese.
— Sucul mi se pare o idee bună, spuse el.
În timp ce ea se îndepărtă repede, Buck i se alătură lui Rayford în
hol:
— Crezi că sunt pregătiţi pentru ceea ce urmează? întrebă Buck.
— Sincer să fiu, cred că Bruce încearcă să le spună asta de
câteva luni. Însă nu există nimic mai potrivit decât ştirile de azi,
astfel încât să se convingă că pastorul avea dreptate.

Buck îl asigură pe Rayford că va continua să se roage pentru el.

Când se întoarse la locul său, avu încă o dată impresia că nu
plecase nimeni. Nu fu deloc surprins atunci când Rayford se
întoarse în amvon exact la ora stabilită.
 — Nu vă voi mai reţine mult, spuse el. Dar sunt sigur că toţi
sunteţi de acord că aceasta este o chestiune de viaţă şi de moarte.
Din notiţele şi învăţăturile lui Bruce aflăm că versetele 9-11,
capitolul al VI-lea din Apocalipsa după Ioan arată că a cincea dintre
Judecăţile celor Şapte Peceţi se referă la martirii Pătimirilor.
Scripturile spun: „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi
pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, stăpâne sfinte şi
adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de
cei ce locuiesc pe pământ. Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un
veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme,
până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi
fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei”. Cu alte cuvinte,
continuă Rayford, mulţi dintre cei care au murit în acest război
global şi dintre cei care vor mai muri până la dispariţia unui sfert
din populaţia lumii sunt consideraţi martiri ai Pătimirilor. Consider
că Bruce face parte din această categorie. Cu toate că nu a murit
pentru predicarea Evangheliei sau în timp ce predica Evanghelia, în
mod clar propovăduirea Sfintei Scripturi reprezenta lucrarea vieţii
sale şi a avut drept rezultat moartea sa. Mi-l închipui pe Bruce sub
altar împreună cu sufletele celor ucişi pentru învăţătura lui
Dumnezeu şi pentru credinţa lor. Va primi o robă albă şi i se va
spune să mai aştepte până când mult mai mulţi martiri vor cădea
victime. Trebuie să vă întreb acum: sunteţi pregătiţi? V-aţi da viaţa
pentru Evanghelie?

Rayford făcu o pauză pentru a-şi trage sufletul şi tresări atunci

când cineva strigă: „Da!”
Rayford nu ştiu cum să reacţioneze. Dintr-o dată, din altă parte a
bisericii se auzi: „Şi eu!”
Încă trei sau patru persoane afirmară acelaşi lucru. Rayford îşi
reţinu lacrimile. Fusese doar o întrebare retorică. Nu se aşteptase
să primească un răspuns. Cât de emoţionant! Cât de înălţător!
Simţi că nu trebuia să-i lase şi pe alţii să urmeze exemplul numai
sub imperiul emoţiei. El continuă cu o voce groasă:
— Vă mulţumesc, fraţi şi surori. Mă tem că toţi vom fi chemaţi să
ne exprimăm dorinţa de a muri pentru cauză. Lăudat fie Domnul
pentru că sunteţi de acord. Notiţele lui Bruce demonstrează că el
credea că judecăţile vor urma în ordine cronologică. Dacă după cei
patru călăreţi ai Apocalipsei va urma momentul martirilor
Pătimirilor îmbrăcaţi în robe albe sub altarul ceresc, aceasta se
poate întâmpla chiar acum. Şi dacă aşa este, trebuie să ştim care
este cea de-a şasea pecete. Bruce era atât de interesat de a şasea
Judecată a Peceţilor, încât cu ajutorul computerului său a introdus
câteva traduceri diferite ale versetelor 12-17, capitolul al VI-lea din
Apocalipsa după Ioan în notiţele sale. Permiteţi-mi să vă citesc
versiunea pe care el a marcat-o ca fiind cea mai explicită şi cel mai
uşor de înţeles: „Şi nu m-am uitat când Mielul – vă amintiţi de
Mielul descris în versetul treisprezece al capitolului anterior drept
„cel ce este viu în vecii vecilor”, care este, bineînţeles, chiar Iisus
Hristos – a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare,
soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut
ca sângele. Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum
smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de
vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul
şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor.
Şi împăraţii pământului şi domnii, şi căpeteniile oştilor, şi
bogaţii, şi cei puternici, şi toţi robii, şi toţi slobozii s-au ascuns în
peşteri şi în stâncile munţilor. Strigând munţilor şi stâncilor:
Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron
şi de mânia Mielului.
Că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine are putere ca să
stea pe loc?”
Rayford îşi ridică privirea şi se uită în biserică. Unii se uitau la el,
înmărmuriţi. Alţii căutau cu mare atenţie în Bibliile lor.
— Nu sunt teolog. Nu sunt învăţat. Am întâmpinat la fel de multe
probleme în timp ce citeam Biblia ca fiecare dintre dumneavoastră
pe parcursul vieţii, în mod special în ultimii doi ani care s-au scurs
de la Înălţare. Dar vă întreb, este dificil să înţelegi un pasaj care
începe cu: „Iată, s-a făcut un cutremur mare”? Bruce a cercetat
aceste evenimente cu atenţie, iar el credea că primele Şapte Peceţi
se suprapuneau peste primele douăzeci şi una de luni ale Pătimirii
de şapte ani, care a debutat în momentul încheierii acordului dintre
Israel şi Antihrist. Dacă se întâmplă să faceţi parte dintre
persoanele care nu cred că Antihristul şi-a făcut apariţia, atunci
înseamnă că nu credeţi că există un acord între Israel şi Antihrist.
Dacă acesta este adevărul, înseamnă că toate acestea urmează să
se întâmple. Pătimirile nu au început cu Înălţarea la cer. Ele au
început o dată cu semnarea acelui tratat. Bruce ne-a explicat că
primele patru Judecăţi ale Peceţii erau reprezentate de cei Patru
Călăreţi ai Apocalipsei. Subscriu şi eu că aceşti călăreţi sunt în
galop acum. A cincea pecete, reprezentată de martirii Pătimirilor
ucişi pentru credinţa în Dumnezeu şi ale căror suflete sunt sub
jertfelnic, a început. Comentariile lui Bruce sugerează că tot mai
mulţi martiri se vor adăuga acum. Antihristul va veni împotriva
sfinţilor Pătimirilor şi împotriva celor 144.000 de martori din toată
lumea, aparţinând triburilor lui Israel. Vă rog să mă ascultaţi
dintr-un punct de vedere foarte practic. În cazul în care Bruce are
dreptate – şi până acum a avut – ne apropiem de sfârşitul perioadei
de douăzeci şi una de luni. Cred în Dumnezeu. Cred în Hristos.
Cred că Biblia este învăţătura lui Dumnezeu. Cred că iubitul nostru
frate petrecut dintre noi „a făcut dreptate adevărului” şi astfel mă
pregătesc să vă prezint ceea ce acest pasaj numeşte „mânia
Mielului”. Va urma un cutremur, şi nu unul metaforic. Acest pasaj
arată că toată lumea, cu mic cu mare, va muri mai degrabă strivită
decât să îl înfrunte pe Cel care stă pe tron.

Buck lua notiţe cu înverşunare. Toate acestea nu era noi pentru

el, însă era atât de impresionat de pasiunea lui Rayford şi de ideea
că un cutremur identificat drept mânia Mielului trebuia să fie făcut
cunoscut lumii!
Probabil că acesta avea să fie cântecul lui de lebădă, însă
intenţiona să scrie în Global Community Weekly despre faptul că
deja creştinii predicau despre „mânia Mielului”. Era mare lucru să
poţi prezice un cutremur. Oamenii de ştiinţă şi clarvăzătorii făceau
asta de ani de zile. Dar era ceva ce ţinea de psihologia cetăţeanului
modern care îl făcea să răspundă la cuvinte-cheie. Ce expresie ar fi
fost mai potrivită pentru a atrage atenţia decât una inspirată din
învăţătura lui Dumnezeu?
Buck ascultă concluzia lui Rayford:
— La sfârşitul perioadei de douăzeci şi una de luni, misterioasa a
Şaptea Judecată a Peceţilor ne va duce în următoarea perioadă de
douăzeci şi una de luni, timp în care vom fi martorii celor Şapte
Judecăţi ale Trâmbiţelor. Spun că a Şaptea Judecată a Peceţilor
este misterioasă deoarece Scripturile nu menţionează în mod clar
cum se va manifesta. Tot ce spune Biblia este că ceea ce se va
întâmpla va fi atât de dramatic, încât va fi tăcere în ceruri timp de o
jumătate de oră. După aceea şapte îngeri, fiecare cu câte o
trâmbiţă, se vor pregăti să cânte. Vom studia acele judecăţi şi vom
vorbi despre ele pe măsură ce ne vom apropia de acea perioadă.
Oricum, pentru moment, cred că Bruce ne-a oferit destule motive
pentru meditaţie şi rugăciune. L-am iubit pe acest om, am învăţat
de la el, iar acum l-am elogiat. Cu toate că ştim că se află în sfârşit
cu Hristos, nu ezitaţi să îl plângeţi. Biblia spune că nu trebuie să ne
plângem morţii în acelaşi fel cum o fac păgânii, care nu au nicio
speranţă, dar nu spune să nu jelim deloc. Acceptaţi durerea şi
exprimaţi-o în modul în care doriţi. Dar nu o lăsaţi să vă abată de la
misiunea dumneavoastră. Ceea ce ar fi vrut Bruce cel mai mult ar fi
să continuăm lucrarea de a aduce cât mai multe persoane în sânul
bisericii, până când nu va fi prea târziu.

Rayford era extenuat. Încheie cu o rugăciune, însă nu părăsi

podiumul, ci se aşeză şi îşi plecă fruntea. Nimeni nu se grăbi să
iasă. Majoritatea celor aflaţi în biserică rămaseră nemişcaţi, în timp
ce alţii se strecurară încet şi în tăcere spre ieşiri.

16

Buck o ajută pe Chloe să urce în Range Rover, dar înainte de a

ocoli maşina pentru a ajunge în partea şoferului, fu abordat de
Verna Zee:
— Verna! Nu te-am văzut! Mă bucur că ai reuşit să vii.
— Da, am venit, Cameron. L-am recunoscut pe Tsion
Ben-Judah!
Buck se abţinu să nu îi astupe gura cu mâna:
— Poftim?
— Va intra într-un mare bucluc atunci când forţele de menţinere
a păcii ale Comunităţii Globale vor afla unde este. Nu ştii că este
căutat peste tot în lume? Şi că paşaportul şi buletinul tău au fost
găsite la unul dintre complicii lui? Buck, te afli în acelaşi impas ca
şi el. Steve Plank a tot încercat să dea de urma ta, iar eu am obosit
să mă prefac că nu am nicio idee despre activitatea ta.
— Verna, va trebui să mergem undeva să vorbim despre asta.
— Nu pot să ascund secretul tău pentru totdeauna, Buck. Nu am
de gând să cad o dată cu tine. Întâlnirea aceasta a fost destul de
impresionantă şi este clar că toată lumea îl iubea pe tipul ăla,
Barnes. Dar toţi oamenii aceştia cred că Nicolae Carpathia este
Antihristul?
— Nu pot să vorbesc în numele tuturor.
— Dar tu ce crezi, Buck? Tu eşti subordonatul lui Carpathia. Ai
de gând să scrii un articol într-una din revistele acestuia în care să
afirmi asta?
— Deja am scris, Verna.
— Da, dar întotdeauna ai prezentat faptele într-un mod neutru,
ca un reportaj despre ceea ce cred unii oameni. Aceasta este
biserica ta! Aceştia sunt cunoscuţii tăi! Iar tu crezi acelaşi lucru.
— Putem să mergem undeva să vorbim despre asta sau nu?
spuse Buck.
— Cred că ar fi cel mai bine. Oricum, vreau să îl intervievez pe
Tsion Ben-Judah. Nu mă poţi învinui că nu vreau să pierd cea mai
mare ocazie a vieţii mele.
Buck îşi muşcă limba ca să nu spună că ea oricum nu era o
jurnalistă atât de bună, încât să poată scrie bine o poveste precum
aceea a lui Ben-Judah.
— Permite-mi să te contactez mâine, spuse el. Până atunci
putem să…
— Mâine? Azi, Buck. Hai să ne întâlnim la birou în această
după-amiază!
— În după-amiaza asta nu pot. Mă întorc aici la ora patru pentru
priveghi.
— Atunci ce zici de ora şase şi jumătate?
— De ce trebuie să ne vedem neapărat azi? o întrebă Buck.
— Nu trebuie. Pot foarte bine să îi spun lui Steve Plank sau chiar
lui Carpathia, sau oricui vreau exact ceea ce am văzut azi.
— Verna, am riscat foarte mult când te-am ajutat noaptea
trecută şi te-am lăsat să stai în casa Lorettei.
— Cu siguranţă. Şi probabil că o să regreţi asta pentru tot restul
vieţii tale.
— Aşadar, nimic din ceea ce ai auzit azi nu a avut niciun efect
asupra ta?
— Ba da. M-a făcut să mă întreb de ce m-am liniştit dintr-o dată
în ce te priveşte. Nu sunteţi sănătoşi, Buck! îmi va trebui un motiv
foarte bun ca să păstrez tăcerea în legătură cu tine.
Asta suna a şantaj, însă Buck îşi dădu seama că Verna asistase
la întreaga slujbă din acea dimineaţă. În cele din urmă, trebuia să
se lase influenţată de ceva. Buck dorea să afle ce o făcea să
considere profeţiile Apocalipsei după Ioan şi ceea ce se întâmplase
în lume în ultimele douăzeci de luni drept simple coincidenţe.
— În regulă, spuse el. Ne întâlnim la şase şi jumătate la birou.
 Rayford, împreună cu ceilalţi seniori, fu de acord să nu mai
existe formalităţi la priveghi. Nu aveau să fie rugăciuni, mesaje sau
elogii. Ar fi fost doar o procesiune în cadrul căreia oamenii s-ar fi
perindat prin faţa sicriului şi şi-ar fi adus ultimele omagii. Cineva
sugeră deschiderea holului congregaţiei pentru răcoritoare, însă
Rayford, deja enervat de Buck, respinse propunerea. O panglică
fusese întinsă la capătul scărilor, de la un perete la celălalt, pentru
a nu le permite oamenilor accesul pe scări. O pancartă arăta că
priveghiul avea să se desfăşoare între orele patru şi şase
după-amiaza.
În jur de ora cinci, în timp ce câteva sute de oameni treceau încet
pe lângă sicriu, formând un rând care şerpuia până la uşa de la
intrare, trecea prin parcare şi continua până în stradă, Buck parcă
maşina plină de oameni pe locul Lorettei.
— Chloe, promit că asta este ultima dată când voi profita de
condiţia ta şi te voi folosi drept momeală.
— Momeală pentru ce? Crezi că Nicolae Carpathia se află aici şi
că are de gând să îl prindă pe Tsion?
Buck chicoti. Rayford se afla în biserică dinainte de ora patru.
Acum, Buck, Chloe, Amanda, Tsion şi Loretta coborâră din Range
Rover. Amanda şi Loretta se aflau de o parte şi de cealaltă a lui
Chloe. O ajutară să coboare scările atunci când Buck deschise
portiera. Buck se uită la membrii congregaţiei care îşi aşteptau
rândul pentru a intra în biserică. Aproape toţi ignorară micul lor
grup. Cei care îi priviră în treacăt se concentrară asupra tinerei de
curând căsătorite, la ghipsul din jurul gleznei ei, la bandaj şi la
bastonul ei.
În timp ce toate cele trei femei îşi făceau loc spre birou,
gândindu-se să îl vadă pe Bruce când mulţimea avea să se
risipească, Buck şi Tsion dispărură. Când Buck intră în birou
douăzeci de minute mai târziu, Chloe îl întrebă:
— Unde este Tsion?
— Pe-aici, pe undeva, îi răspunse el.

Rayford stătea lângă sicriul lui Bruce, dând mâna cu oamenii

îndoliaţi. Donny Moore se apropie:
— Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez cu o întrebare chiar
acum, spuse Donny, dar ştiţi unde îl pot găsi pe domnul Williams?
A comandat ceva de la mine şi acum i-am adus ceea ce dorea.
Rayford îl îndrumă către birou.
 În vreme ce Donny şi alte câteva zeci de persoane treceau,
Rayford se întrebă cât de mult avea să petreacă Hattie Durham
împreună cu mama ei la Denver. Carpathia programase o întâlnire
cu Pontifex Maximus Peter Mathews, care fusese recent numit
Suveranul Pontif al Organizaţiei Enigma pentru O Religie Unică din
Babilon, şi care era un conglomerat al tuturor religiilor lumii.
Carpathia dorea ca Rayford să se întoarcă la Noul Babilon până joia
următoare pentru o cursă cu avionul Condor 216 la Roma. De acolo
trebuia să îl ia pe Mathews şi să îl aducă la Noul Babilon. Carpathia
lansase zvonuri despre aducerea la cartierul general din Noul
Babilon a lui Mathews şi a organizaţiei Religiei Unice, precum şi a
tuturor organizaţiilor internaţionale.
Rayford deveni indiferent pe măsură ce strângea mână după
mână. Încercă să nu se uite la corpul lui Bruce. Îşi ocupă mintea
amintindu-şi ce alte afirmaţii ale lui Carpathia mai auzise prin
intermediul acelui interfon ingenios care funcţiona ca un
mecanism de interceptare şi care fusese instalat în Condor de
răposatul Earl Halliday. Cel mai interesant lucru pentru Rayford
era insistenţa lui Carpathia de a acapara conducerea câtorva
grupuri şi comitete care fuseseră conduse de vechiul său prieten şi
binefăcător, Jonathan Stonagal. Buck le spusese lui Rayford şi
celorlalţi membri ai Armatei Pătimirilor că fusese de faţă atunci
când Carpathia îl omorâse pe Stonagal şi apoi le spălase creierele
tuturor celor prezenţi, făcându-i să creadă că fuseseră martorii
unei sinucideri. Acum, când Carpathia îşi croia drum către
conducerea unor comitete de relaţii internaţionale, a unor comisii
de armonie internaţională şi, cel mai important, a unor cooperative
financiare secrete, motivele pentru care săvârşise acea crimă
deveneau clare.
Rayford îşi lăsă imaginaţia să zboare către vremurile de
odinioară, când tot ce avea de făcut era să apară la timp pe
Aeroportul O’Hare, să piloteze avionul pe rutele care îi erau
repartizate şi să se întoarcă acasă. Cu siguranţă, atunci nu era
credincios. Nu era nici soţul sau tatăl care ar fi trebuit să fie. De
fapt, vremurile de odinioară nu fuseseră chiar atât de minunate!
Nu se putea plânge că nu avea parte de o viaţă interesantă. În
timp ce îl dispreţuia pe Carpathia şi ura să fie în serviciul lui,
hotărâse de ceva vreme să fie robul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu
voia ca el să se afle acolo, asta însemna că acolo ar fi putut să
servească el cel mai bine cauza divină. Spera doar că Hattie
Durham să se întoarcă prin Chicago înainte ca el să plece. Într-un
fel sau altul, trebuia ca el, Amanda, Chloe şi Buck să o îndepărteze
de Carpathia. Se simţea încurajat într-un mod subversiv de faptul
că ea îşi găsise motivaţiile să se distanţeze de Nicolae. Dar probabil
că nu era uşor să te desparţi de Carpathia, ţinând cont că ea purta
copilul lui în pântece şi că el ţinea atât de mult la imaginea sa
publică.

Buck era ocupat cu Donny Moore, învăţând despre potenţialul

uimitor al noilor computere, când o auzi pe Loretta vorbind la
telefon.
— Da, Verna, spuse ea, momentan Buck este cu cineva, dar îi voi
transmite că l-a sunat Steve Plank.
Buck se scuză în faţa lui Donny pentru o secundă şi îi şopti
Lorettei:
— Dacă se află la birou, întreab-o dacă cecurile mele sunt acolo.
Buck lipsise atât de la biroul din New York cât şi de la cel din
Chicago, în zilele de salariu din ultimele săptămâni şi fu mulţumit
să o vadă pe Loretta dând din cap afirmativ după ce o întrebase pe
Verna despre cecuri. Văzuse un lucra important în hârtiile lui
Bruce, iar Tsion îi confirmase că trebuia să înceapă să investească
în aur. În curând banii aveau să îşi piardă valoarea. Trebuia să
înceapă să îşi creeze resurse financiare pentru că, până şi în cazul
cel mai fericit în care Verna ar fi devenit credincioasă şi l-ar fi
protejat de Carpathia, tot nu ar fi putut ascunde şiretlicul pentru
mult timp. Relaţia lui cu Carpathia avea să ia sfârşit. Veniturile
aveau să-i „sece”. Oricum, nu ar mai fi fost capabil să cumpere sau
să vândă nimic fără să poarte semnul fiarei, iar noua ordine
mondială de care Carpathia era atât de mândru ar fi putut să îl
aducă la sapă de lemn.

La ora şase fără un sfert, biserica era aproape goală. Rayford se

îndreptă înapoi spre birou. Închise uşa după el.
— Vom putea să petrecem câteva momente singuri cu Bruce
peste câteva minute, spuse el.
Membrii Armatei Pătimirilor, împreună cu Loretta, dar fără
Tsion, aşteptară cu tristeţe:
— Aşadar, asta ţi-a adus Donny Moore? spuse Rayford, arătând
spre mulţimea de computere portabile aşezate unele peste altele.
— Da. Câte un calculator portabil pentru fiecare dintre noi. Am
întrebat-o pe Loretta dacă doreşte şi ea unul.
Loretta îi făcu semn că nu dorea şi îi zâmbi:
— Nu aş şti ce să fac cu el. Probabil că nici nu aş putea să îl
deschid.
— Unde e Tsion? întrebă Rayford. Chiar cred că ar trebui să îl
ţinem în preajma noastră pentru ceva timp şi…
— Tsion este în siguranţă, spuse Buck, uitându-se cu subînţeles
la Rayford.
— Aha!
— Ce înseamnă asta? întrebă Loretta. Unde este?
Rayford stătea într-un scaun prevăzut cu rotiţe, aşadar, se
apropie de Loretta fără a se ridica:
— Doamnă, sunt anumite lucruri pe care nu ţi le vom spune
pentru binele tău.
— Ei bine, spuse ea, ce ai spune dacă aş susţine că nu apreciez
acest lucru prea mult?
— Înţeleg, Loretta…
— Sunt sigură că înţelegi, comandante Steele. Toată viaţa mi-au
fost ascunse anumite lucruri doar pentru că eram o doamnă
politicoasă din Sud.
— O frumuseţe din Sud mai degrabă, spuse Rayford.
— Acum ai o atitudine superioară faţă de mine şi nu apreciez
asta.
Rayford fu uimit:
— Îmi pare rău, Loretta, nu am vrut să te supăr.
— Ei bine, mă simt ofensată atunci când mi se ascund anumite
secrete.
Rayford se aplecă înainte:
— Vorbesc destul de serios atunci când spun că facem asta
pentru binele tău. De fapt, într-o zi, chiar în viitorul apropiat, nişte
înalţi oficiali ar putea încerca să te oblige să le spui unde se află
Tsion.
— Şi voi credeţi că, dacă voi şti unde este, voi ceda.
— Dacă nu ştii unde este, nu vei ceda, şi nici nu va trebui măcar
să îţi faci griji despre asta.
Loretta îşi încreţi buzele şi dădu din cap:
— Ştiu că trăiţi cu toţii în pericol. Dar simt că am riscat deja doar
prin faptul că v-am găzduit. Acum am devenit proprietăreasa
voastră şi atât?
— Loretta, eşti una dintre cele mai dragi persoane din lume, asta
eşti tu pentru noi. Nu am face nimic ca să te punem în pericol. De
aceea, chiar dacă ştiu că purtarea noastră te face să te simţi
ofensată – şi acesta este ultimul lucru pe care l-am dori – nu am de
gând să mă las intimidat şi să îţi spun unde este Tsion. Vei putea
comunica cu el prin intermediul telefonului, iar noi vom putea
folosi computerele în acest scop. Într-o zi ne vei mulţumi pentru că
am păstrat acest secret faţă de tine.
Amanda îi întrerupse:
— Rayford, asta înseamnă că tu şi cu Buck vreţi să spuneţi că
Tsion este acolo unde cred eu?
Rayford dădu din cap afirmativ:
— Era deja necesar? întrebă Chloe.
— Mă tem ca da. Aş dori să pot spune cât va mai dura până când
noi, ceilalţi, vom ajunge în aceeaşi situaţie.
Loretta, în mod clar enervată, stătu nemişcată şi îşi încrucişă
braţele la piept:
— Comandante Steele, poţi să îmi spui măcar un lucru? Poţi să
afirmi măcar că nu păstrezi acest secret faţă de mine doar pentru
că vă este teamă să nu îl dau în vileag?
Rayford se ridică:
— Loretta, vino aici!
Ea se opri şi îl privi mirată.
— Hai, vino, spuse el. Vino aici şi permite-mi să te îmbrăţişez.
Sunt destul de tânăr ca să fiu fiul tău, aşa că te rog să nu iei
comportamentul meu drept unul plin de superioritate.
Loretta de-abia se abţinu să nu surâdă, dar se apropie încet de
Rayford. Acesta o îmbrăţişă.
— Doamnă, te ştiu de mult timp astfel ca să îmi dau seama că
secretele noastre sunt în siguranţă cu tine. De fapt, oamenii care
te-ar putea întreba despre locul în care se află Tsion Ben-Judah nu
ar ezita să folosească un detector de minciuni sau chiar un ser al
adevărului, dacă ar crede că tu ai cunoştinţă despre aşa ceva. Dacă
aceştia ar putea cumva să te oblige să îl dai în vileag împotriva
voinţei tale, acest fapt ar dăuna serios cauzei lui Hristos.
Ea îl îmbrăţişă:
— E în regulă, atunci, spuse. Cred în continuare că sunt ceva
mai dură decât credeţi voi, dar fie cum doriţi. Dacă nu aş crede că
voi faceţi asta în interesul meu, chiar şi aşa tulburaţi cum sunteţi
cu toţii, v-aş da afara din pensiunea mea.
Afirmaţia aceasta îi făcu pe toţi să zâmbească.
 — Iertaţi-mă, domnule, îi spuse antreprenorul de pompe funebre
lui Rayford. Biserica este goală.

Buck fu ultimul din grupul de cinci persoane care intră în

biserică şi se reculese în faţa sicriului lui Bruce. Iniţial, Buck se
simţi vinovat. În mod curios, nu se simţea impresionat. Îşi dădu
seama apoi că fusese mult prea emoţionat pe parcursul slujbei
comemorative. Era atât de conştient de faptul că Bruce nu mai era
printre cei vii, încât nu mai simţea aproape nimic, ci constata doar
faptul că prietenul lui era, într-adevăr, mort.
Şi totuşi, Buck reuşi să folosească acele momente în care stătea
alături de persoanele pe care le simţea cel mai aproape de sufletul
lui, ca să se gândească la cât de evident acţionase Dumnezeu în
favoarea lui în ultimele câteva ore. Dacă învăţase ceva de la Bruce
era că viaţa creştină era o serie de noi începuturi. Ce făcuse
Dumnezeu pentru el în ultima vreme? Dar ce nu făcuse! Buck îşi
dori să simtă aceeaşi motivaţie de a-şi reînnoi serviciul în slujba lui
Dumnezeu şi atunci când Dumnezeu nu s-ar fi arătat atât de
aproape de el.
Douăzeci de minute mai târziu, Buck şi Chloe intrară în parcarea
ziarului Global Community Weekly. Acolo se mai afla numai Verna.
Buck avu impresia ca Verna se arătă atât surprinsă cât şi
dezamăgită să o vadă pe Chloe, care şchiopăta pe lângă el. Probabil
că şi Chloe observă acelaşi lucru:
— Nu sunt bine venită aici? întrebă ea.
— Bineînţeles, răspunse Verna, dacă Buck are nevoie de cineva
care să îl ţină de mână.
— De ce să am nevoie să mă ţină cineva de mână?
Cei trei intrară într-o mică sală de conferinţe, iar Verna se aşeză
în capul mesei, se lăsă pe spate şi îşi încrucişă mâinile.
— Buck, amândoi ştim că eu am toate atuurile, nu-i aşa?
— Ce s-a întâmplat cu noua Verna? întrebă Buck.
— Nici nu exista o nouă Verna, răspunse ea, ci doar o versiune
uşor mai relaxată a vechii Verna.
Chloe se aplecă în faţă:
— Asta înseamnă că nimic din ceea ce ţi-am spus noi, nimic din
ceea ce am discutat, nimic din ceea ce ai auzit sau ai trăit în casa
Lorettei sau la biserică nu înseamnă absolut nimic pentru tine?
— Ei bine, trebuie să recunosc că îmi place noua maşină. Este
mult mai bună decât cea pe care o aveam. Desigur, aşa era corect,
iar Buck măcar atât putea să facă pentru mine după ce îmi stricase
maşina.
— Aşadar, spuse Chloe, momentele tale de vulnerabilitate, în
care ai recunoscut că erai invidioasă pe Buck şi că nu ai păstrat
totdeauna limita bunului-simţ când discutai cu el, toate acestea
erau simple invenţii?
Verna se ridică. Îşi puse mâinile în şolduri şi se uită lung la Buck
şi la Chloe:
— Sunt chiar surprinsă cât de meschină este această
conversaţie. Nu ne aflăm aici ca să discutăm despre politica de la
birou. Nu vorbim despre conflictele dintre două personalităţi
diferite. Problema este, Buck, că tu nu-i eşti devotat angajatorului
tău. Nu este o chestiune îngrijorătoare, deoarece aşa se face
jurnalismul adevărat. Eu însămi am aceeaşi problemă. I-am
povestit şi lui Chloe despre asta, nu-i aşa?
— Da, mi-ai spus.
— Carpathia a cumpărat toate trusturile de presă, ştiu asta,
spuse Verna. Niciunul dintre jurnaliştii de modă veche ca noi nu
este încântat de perspectiva relatării ştirilor pe care le fabrică
proprietarul nostru. Nu ne place că se aşteaptă de la noi să plasăm
figura lui în centrul evenimentelor. Dar, Buck, tu eşti un lup
deghizat în oaie. Eşti un spion. Reprezinţi adversarul. Ţie nu numai
că îţi displace Carpathia, ci chiar îl consideri Antihristul.
— De ce nu te aşezi, Verna? spuse Chloe. Toţi cunoaştem micile
tehnici de negociere din cărţile care te învaţă cum să devii cel mai
bun. Nu pot vorbi în numele lui Buck, dar faptul că încerci să mă iei
de sus nu mă intimidează.
— Mă voi aşeza, dar numai pentru că vreau asta.
— Aşadar, ce doreşti? o întrebă Chloe. Eşti cumva pe cale să ne
şantajezi?
— Că tot veni vorba despre asta, spuse Buck, trebuie să îţi
mulţumesc pentru cecurile din ultimele săptămâni.
— Nu m-am atins de ele. Sunt în sertarul de sus al biroului tău.
Şi nu, nu îmi propun să şantajez pe nimeni. Doar că mi se pare că
viaţa voastră depinde de cine ştie sau nu ştie că îl adăpostiţi pe
Tsion Ben-Judah.
— Ai impresia că ştii ceva despre acest subiect?
— L-am văzut în biserică în această dimineaţă!
— Sau cel puţin aşa ţi s-a părut, spuse Chloe.
Buck făcu o grimasă şi se uită la ea. La fel şi Verna. Pentru prima
dată, Buck văzu o urmă de nesiguranţă pe faţa Vernei.
— Vrei să îmi spui că nu l-am văzut pe Tsion Ben-Judah în
această dimineaţă la biserică?
— Cu siguranţă, e prea puţin probabil, îi răspunse Chloe. Nu
crezi?
— Nu chiar. Ştiu că Buck a fost în Israel şi că actele lui au fost
găsite asupra unui susţinător de-al lui Ben-Judah.
— Şi l-ai văzut pe Buck în biserică alături de Ben-Judah?
— Nu am afirmat asta. Am spus doar că l-am văzut pe
Ben-Judah. Acesta stătea cu femeia aceea care m-a găzduit de
curând, cu Loretta.
— Adică Loretta are o relaţie cu Tsion Ben-Judah, asta vrei să
spui?
— Ştii ce vreau să spun, Chloe. Ben-Judah chiar a vorbit la
slujba aceea. Dacă nu era el, atunci eu nu sunt jurnalistă!
— Nu îndrăznesc să comentez această afirmaţie, interveni Buck.
— Mă simt ofensată de ceea ce ai spus!
Chloe o presă în continuare:
— Ai stat într-un loc în care nu puteai fi văzută…
— Stăteam la balcon, dacă vrei să ştii.
— Şi de acolo ai putut vedea un bărbat care stătea pe locurile din
spate, alături de Loretta?
— Nu am spus asta. Am vrut să spun că îmi puteam da seama că
venise împreună cu ea. Amândoi vorbeau şi se părea că vocile
veneau din acelaşi loc.
— Aşadar, Ben-Judah a fugit din Israel, aparent cu ajutorul lui
Buck. Buck este suficient de „inspirat”, încât să îşi uite actele la un
inamic al statului. Atunci când Buck îl aduce pe Ben-Judah în
siguranţă în America, îi permite să apară în public în propria
biserică, iar Ben-Judah vorbeşte în faţa a sute de oameni. Asta este
ceea ce ai crezut?
Verna bolborosi:
— Ei bine, dacă acea persoană nu era Ben-Judah, atunci cine
era?
— Păi ăsta este punctul tău de vedere, Verna!
— Loretta îmi va spune. Am avut impresia ca mă simpatizează.
Sunt sigură că l-am văzut intrând prin spate cu Loretta. Un
israelian destul de mic şi îndesat, nu?
— Şi ai putut să îţi dai seama cine era privindu-l de la spate?
— O voi suna pe Loretta chiar acum.
 Se întinse după telefon:
— Presupun că nu sunteţi dispuşi să îmi daţi numărul ei de
telefon.
Buck se întrebă dacă ar fi fost o idee bună să facă acest lucru. Nu
o pregătiseră pe Loretta pentru aşa ceva. Însă după discuţia
anterioară cu Rayford din birou, era încredinţat că Loretta i-ar fi
făcut faţă Vernei Zee.
— Ba da, spuse Buck, notând numărul pe o bucată de hârtie.
Verna apăsă butonul interfonului şi formă numărul.
— Aici este locuinţa Lorettei. Rayford Steele la telefon.
Se părea ca Verna nu se aşteptase la aşa ceva.
— A, da, cu Loretta aş dori să vorbesc.
— Pot să întreb cine…
— Verna Zee.
Când Loretta veni la telefon, se comportă ca de obicei, cu
naturaleţe şi amabilitate:
— Verna, dragă! Ce mai faci? Am auzit că ai fost la slujba de azi,
dar ţi-am simţit lipsa. Nu ţi s-a părut şi ţie că slujba a fost
emoţionantă?
— Va trebui să vorbim altă dată despre asta, Loretta, voiam doar
să…
— Cred că acum este momentul cel mai potrivit, scumpo. Vrei să
ne întâlnim undeva, să treci pe la mine?
Verna părea iritată:
— Nu, doamnă, nu acum. Altă dată, cu siguranţă. Acum doar
voiam să vă întreb ceva. Cine era bărbatul acela care v-a însoţit
dimineaţă la biserică?
— Bărbatul acela?
— Da! Erai cu un bărbat cu figură orientală. A vorbit şi el puţin
în timpul slujbei. Cine era?
— Mă întrebi în calitate de ziaristă?
— Nu! Vă întrebam doar!
— Ei bine, atunci îţi răspund doar că această întrebare este
foarte personală şi impertinentă.
— Aşadar, nu aveţi de gând să îmi spuneţi?
— Nu cred că te priveşte.
— Şi dacă v-aş spune că Buck şi Chloe mi-au zis că îmi veţi
spune?
— Pentru început, aş spune că probabil minţi. Dar această
afirmaţie ar fi nepoliticoasă şi chiar mai impertinentă decât
întrebarea pe care mi-ai pus-o anterior.
— Spune-mi măcar dacă bărbatul acela era rabinul Tsion
Ben-Judah din Israel!
— Se pare că deja ai o părere despre asta. Pentru ce mai ai nevoie
de mărturia mea?
— Aşadar, era el?
— Tu ai spus-o. Nu eu.
— Dar aşa era?
— Vrei adevărul adevărat, Verna? Bărbatul acela este amantul
meu secret. Îl ţin ascuns de ochii lumii.
— Poftim? Poftim? Aşadar, chiar…
— Verna, dacă doreşti să-mi spui cât de mişcată ai fost de slujba
de comemorare de azi-dimineaţă, mi-ar face mare plăcere să
continuăm discuţia. Ce spui?
Verna îi închise telefonul în nas Lorettei:
— În regulă, asta înseamnă că aţi făcut o reuniune şi aţi hotărât
de comun acord să nu spuneţi adevărul. Nu cred că va fi greu să îl
conving pe Steve Plank sau chiar pe Nicolae Carpathia de faptul că
l-aţi putea adăposti pe Tsion Ben-Judah.
Chloe se uită la Buck:
— Crezi că Buck ar face ceva atât de stupid, care să conducă nu
numai la concedierea, dar şi la uciderea lui? Şi ai de gând să
foloseşti ameninţarea că vei anunţa conducătorii Comunităţii
Globale în schimbul a ce?
Verna ieşi furioasă din cameră. Buck se uită la Chloe, îi făcu
semn cu ochiul şi dădu din cap, mirat:
— Eşti o comoară, îi spuse el.
Verna se întoarse repede şi trânti cecurile lui Buck pe masă:
— Ştii că zilele tale în redacţie sunt numărate, Buck.
— Spui adevărul, îi răspunse Buck. Cred că ne aflăm cu toţii în
aceeaşi situaţie.
Verna se aşeză, resemnată:
— Voi chiar credeţi că aşa este, am dreptate?
Buck încercă să adopte un alt ton. Îi vorbi înţelegător:
— Verna, ai vorbit cu Loretta, cu Amanda, cu Chloe şi cu mine.
Cu toţii ţi-am împărtăşit poveştile noastre de viaţă. Ai auzit şi
povestea lui Rayford în această dimineaţă. Dacă suntem nebuni cu
toţii, atunci suntem nebuni cu toţii. Dar nu ai fost câtuşi de puţin
impresionată de citatele pe care Bruce Barnes le-a extras din
Biblie? De faptele care se adeveresc chiar acum?
 În sfârşit, Verna rămase fără replică. În cele din urmă, spuse:
— A fost destul de straniu, chiar impresionant aş zice. Dar ceea
ce am văzut nu este un caz asemănător cu prezicerile lui
Nostradamus? Oare aceste profeţii nu pot fi induse? Nu li se poate
da orice înţeles?
— Nu ştiu cum de poţi crede aşa ceva, spuse Chloe. Eşti mult
prea deşteaptă ca să ajungi la concluzia asta. Bruce a spus că, dacă
tratatul dintre Naţiunile Unite şi Israel reprezintă înţelegerea
menţionată în Biblie, acest fapt va avea drept urmare perioada de
şapte ani a Pătimirilor. În primul rând, ar trebui să urmeze
Judecata celor Şapte Peceţi. Cei Patru Călăreţi ai Apocalipsei vor
încăleca pe calul păcii – care va dăinui vreme de optsprezece luni –
al războiului, al molimelor, al foametei şi cel al morţii.
— Toate acestea sunt simboluri, nu-i aşa? întrebă Verna.
— Bineînţeles, îi răspunse Chloe. Nu am văzut niciun călăreţ.
Însă am fost martorii unui an şi jumătate de pace. Tocmai a avut
loc debutul celui de-al treilea război mondial, care a avut drept
urmări epidemii şi foamete, şi încă nu am văzut tot. Am văzut mulţi
oameni murind până acum şi mulţi vor muri în viitor. Ce mai
trebuie să se întâmple ca să te convingi şi tu? Nu vei putea vedea
cea de-a cincea Judecată a Peceţilor, martiriul sfinţilor de sub
altarul din ceruri. Însă ai auzit ceea ce a spus Rayford că Bruce
anticipa că o să urmeze?
— Un cutremur, da, ştiu.
— Asta te-ar convinge?
Verna se întoarse pe scaun şi se uită pe fereastră:
— Presupun că asta ar reprezenta o dovadă imbatabilă.
— Îţi dau un sfat, spuse Chloe. Dacă acel cutremur va fi la fel de
devastator precum prezice Biblia, s-ar putea să nu ai timp să îţi
schimbi părerea despre toate acestea înainte de a-ţi suna ceasul.
Verna se ridică şi se îndreptă încet spre uşă. În timp ce o ţinea
deschisă, spuse cu o voce blândă:
— Tot nu îmi place ideea că Buck pretinde a fi altcineva faţă de
Carpathia.
Buck şi Chloe o urmară până în dreptul uşii principale.
— Vieţile noastre personale, credinţele noastre, nu ar trebui să
prezinte un interes pentru angajator, spuse Buck. De exemplu,
dacă aş fi ştiut că erai lesbiană, nu aş fi considerat că e necesar să
îi anunţ pe şefii noştri.
Verna se întoarse pentru a-l înfrunta:
 — Cine ţi-a spus aşa ceva? Ce interes ar putea prezenta pentru
tine acest amănunt? Dacă spui cuiva ceva despre asta, atunci sunt
în stare să…
Buck ridică ambele mâini în aer:
— Verna, viaţa ta personală nu mă priveşte. Nu trebuie să te
îngrijorezi că aş putea spune cuiva vreodată ceva despre asta.
— Dar nu este nimic de spus!
— Exact aşa credeam şi eu.
Buck ţinu uşa deschisă pentru Chloe. În parcare, Verna spuse:
— Aşadar, suntem de acord?
— De acord? întrebă Buck.
— Că niciunul dintre noi nu va spune nimic despre viaţa
personală a celuilalt?
Buck dădu din umeri:
— Mie mi se pare corect.

Antreprenorul de pompe funebre vorbea cu Rayford la telefon:

— Aşadar, spunea el, având în vedere numeroasele decese,
penuria de locuri de veci şi aşa mai departe, presupunem că
înhumarea nu va avea loc mai devreme de trei săptămâni, probabil
chiar peste cinci săptămâni. Întreţinerea cadavrului nu vă va costa
nimic, deoarece reprezintă o problemă de sănătate publică.
— Înţeleg. V-am fi recunoscători dacă aţi putea să ne anunţaţi
imediat după ce a avut loc înhumarea. Nu se va ţine nicio slujbă şi
nimeni nu va veni la ceremonie.
Loretta se aşeză la masa din sufragerie, lângă Rayford.
— Este atât de trist! spuse ea. Eşti sigur că niciunul dintre noi
nu ar trebui să meargă?
— Nu mi-au plăcut niciodată slujbele de la cimitir, mărturisi
Rayford. Şi nu cred că a mai rămas ceva de spus la căpătâiul lui
Bruce.
— Este adevărat, spuse ea. Nu asta e important. Nu se va simţi
singur sau neglijat.
Rayford dădu din cap afirmativ şi trase o foaie de hârtie dintr-un
teanc de documente care îi aparţinuseră lui Bruce.
— Loretta, cred că Bruce ar fi vrut ca tu să vezi asta.
— Ce este?
— Este o filă din jurnalul lui personal. Care conţine câteva
gânduri despre tine.
— Eşti sigur?
 — Bineînţeles.
— Adică, eşti sigur că ar fi vrut să citesc ceea ce a scris?
— Pot lua decizii numai în funcţie de propriile sentimente, spuse
el. Dacă eu aş fi scris aşa ceva, aş fi vrut să ai ocazia să citeşti
aceste rânduri, mai ales după ce aş fi murit.
Loretta luă foaia cu degetele tremurându-i şi se duse într-un loc
în care putea să o citească punându-şi ochelarii. Nu trecu mult
timp şi se arătă copleşită:
— Mulţumesc, Rayford, reuşi ea să spună printre lacrimi.
Mulţumesc că mi-ai arătat toate astea.

— Buck! Habar nu aveam că Verna e lesbiană! spuse Chloe.

— Nu ştiai? Nici eu!
— Glumeşti!
— Nu. Crezi că revelaţia aceasta a fost un dar de la Dumnezeu?
— Mai degrabă aş crede că a fost o coincidenţă stranie, dar nu
poţi şti cu siguranţă. Este posibil ca amănuntul acesta intim să îţi fi
salvat viaţa.
— Tu mi-ai salvat viaţa, Chloe! Ai fost genială.
— Tot ce am făcut a fost să îmi susţin soţul. Verna s-a jucat cu
focul, când nu ar fi trebuit să o facă.

17

O săptămână şi jumătate mai târziu, în timp ce Rayford se

pregătea să se întoarcă la Noul Babilon pentru ca a-şi relua
îndatoririle, primi un telefon de la Leon Fortunato:
— Nu ai primit nicio veste de la femeia Potentatului, nu-i aşa?
— De la femeia Potentatului? repetă Rayford, încercând să îşi
exprime dezgustul.
— Ştii despre cine vorbesc. A plecat cu avionul la bordul căruia
te-ai aflat şi tu. Unde e?
— Nu ştiam că devenisem răspunzător pentru soarta ei.
— Steele, sper că nu vrei să ascunzi informaţii despre o persoană
care îl interesează pe Carpathia.
— Ah, adică el vrea să ştie unde este. Cu alte cuvinte, Carpathia
nu a primit nicio veste de la ea?
— Ştii bine că acesta este singurul motiv pentru care te-aş fi
sunat.
— Dar el unde crede că este?
 — Nu te juca cu mine, Steele! Spune-mi tot ce ştii!
— Nu ştiu exact unde este. Şi nu cred că am dreptul să dezvălui
informaţii referitoare la locul în care se află sau în care cred eu că
s-ar afla, fără acordul ei.
— Cred că ai face bine să îţi aduci aminte pentru cine lucrezi,
amice.
— Cum aş putea să uit aşa ceva?
— Aşadar, vrei să îi sugerez lui Carpathia că o adăposteşti pe
logodnica sa?
— Dacă acesta era motivul tău de îngrijorare, poţi să te linişteşti.
Ultima dată când am văzut-o pe Hattie Durham a fost la Baza
Mitchell din Milwaukee, atunci când am sosit.
— Şi de acolo unde a plecat?
— Nu cred că ar trebui să vă fac cunoscut itinerarul ei, mai ales
dacă ea a ales să nu facă acest lucru.
— S-ar putea să regreţi ceea ce faci acum, Steele.
— Ştii ce, Leon? Eu voi putea dormi liniştit la noapte.
— Să presupunem că îşi vizitează familia în Denver. Nu e nimic
în neregulă cu acest lucru, însă nu înţelegem de ce nu o putem găsi
la telefon.
— Sunt sigur că dispuneţi de mijloacele necesare pentru a o
localiza. Aş prefera să nu mă număr printre ele.
— Sper că eşti asigurat din punct de vedere financiar,
comandante Steele.
Rayford nu răspunse. Nu dorea să continue disputa cu Leon
Fortunato.
— De vreme ce tot suntem la telefon, te informez că a intervenit o
schimbare legată de preluarea Suveranului Pontif Mathews la
Roma.
— Ascult.
— Carpathia va merge cu tine. Vrea să îl însoţească pe Mathews
la Noul Babilon.
— Şi cum ar trebui să mă afecteze toate acestea?
— Voiam doar să mă asigur că nu vei pleca fără el.
Steve Plank îl făcuse cu ou şi cu oţet pe Buck la telefon, pentru
că permisese ca paşaportul şi buletinul său să ajungă pe mâna cui
nu trebuie în Israel.
— L-au torturat pe tipul acela, Shorosh, până când l-au omorât
aproape, iar acesta încă mai susţinea că nu ai fost nimic altceva
decât un pasager în barca lui.
 — Era o barcă frumoasă, mare, de lemn, spusese Buck.
— Ei bine, barca nu mai există.
— Dar ce au obţinut dacă au distrus barca unui om şi l-au
torturat?
— Mă întrebi în calitate de ziarist?
— Nu ştiu, Steve. Vorbim în calitate de jurnalişti, prieteni sau
eşti doar un coleg care mă avertizează?
Steve schimbase subiectul:
— Lui Carpathia încă îi plac numerele pe care i le trimiţi de la
Chicago. E de părere că Global Community Weekly este cea mai
bună revistă din lume. Bineînţeles, a fost aşa întotdeauna.
— Da, da. Dacă uiţi de obiectivitate şi de credibilitatea
jurnalistică…
— Cu toţii am uitat de chestiile astea cu ani de zile în urmă, îi
răspunsese Plank. Chiar înainte ca Nicolae Carpathia să devină
proprietarul revistei, tot trebuia să-i cântam cuiva în strună.

Buck îi pusese la curent pe Amanda, Chloe, Rayford şi Tsion în

legătură cu performanţele noilor lor laptopuri. Tsion folosise
telefonul său care nu putea fi interceptat pentru a lua legătura cu
toţi cei aflaţi în pensiunea Lorettei, pe care aceştia începuseră să o
numească „adăpost”. Loretta remarcase în repetate rânduri:
— Îl aud la telefon de parcă am fi vecini.
— Acestea sunt performanţele telefoanelor mobile de astăzi,
spusese Buck.
Tsion trebuia să primească vizite regulate din partea membrilor
Armatei Pătimirilor numai ca să îşi păstreze buna dispoziţie. El era
complet fascinat de noua tehnologie care îi fusese pusă la dispoziţie
şi îşi petrecea majoritatea timpului monitorizând ştirile. Era chiar
tentat să comunice prin Internet cu mulţi dintre copiii lui spirituali
aflaţi peste tot în lume; totuşi, se temea că aceştia ar fi putut fi
torturaţi în încercarea de a se obţine de la ei informaţii asupra
locului în care se afla. El îl rugă pe Buck să îl întrebe pe Donny ce
aranjamente ar fi trebuit făcute, astfel încât să poată lua legătura
cu exteriorul, fără să aibă de suferit cei care primeau mesajele lui.
Soluţia era simplă. Tsion trebuia doar să trimită mesajele pe adresa
unei pagini de Internet care se ocupa cu publicarea acestora, iar cei
care ar fi accesat pagina respectivă nu ar fi putut fi depistaţi.
Tsion petrecu multe zile studiind însemnările lui Bruce şi
redactându-le, astfel încât să poată fi publicate. Munca lui fusese
uşurată deoarece Buck îi aducea documentele respective pe suport
electronic. Tsion expedia regulat pasaje din scrierile lui Bruce
membrilor Armatei Pătimirilor şi era interesat în special de ceea ce
Bruce avea de spus în legătură cu Chloe şi Amanda. În jurnalul
său, Bruce se referea adesea la visul său de a colabora cu rabinul,
de a cerceta, a scrie şi a propovădui împreună cu el în faţa unor
grupuri religioase restrânse sau în casele oamenilor. În cele din
urmă, se luă hotărârea ca Amanda să nu revină în Noul Babilon
decât după ce Rayford avea să se întoarcă de la Roma. În acest fel,
ea ar mai fi rămas împreună cu Chloe câteva zile şi ar fi reuşit să
pună la punct un program misionar similar cu cel sugerat de
Bruce. Nu ştiau exact ce rezultat ar fi avut asta sau care ar fi fost
oportunităţile care s-ar fi ivit, însă cu toţii apreciară faptul că
munceau în echipă şi că astfel învăţau mai multe.
Buck se bucura că Verna Zee păstra distanţa. Majoritatea
personalului de la biroul din Chicago fusese trimis în diferite oraşe
care fuseseră bombardate pentru a descrie situaţia în care se aflau
acestea. Buck nu avea nici cea mai mică îndoială în privinţa
faptului că amândoi caii Apocalipsei, cel negru, al molimelor şi al
foametei precum şi cel galben-vânăt al morţii, veniseră în galop pe
urmele calului roşu al războiului.
Miercuri seara, Amanda îl conduse pe Rayford la Milwaukee
pentru zborul lui spre Irak.
— De ce nu putea Mathews să zboare pur şi simplu cu propriul
avion ca să se întâlnească cu Nicolae Carpathia? întrebă ea.
— Ştii cum e Potentatul! îi place să îi câştige pe oameni de partea
lui prin respectul şi amabilitatea cu care îi tratează. Aşa că nu
numai că trimite un avion să te ia, ci va şi călători împreună cu
tine, însoţindu-te pe drumul de întoarcere.
— Oare ce vrea de la Mathews?
— Cine ştie? Poate că nu vrea nimic deosebit. Creşterea
numărului de convertiţi la care asistăm trebuie să fi reprezentat un
motiv de îngrijorare pentru Mathews. Noi, creştinii, reprezentăm
singura facţiune care nu se arată interesată de promisiunile religiei
unice.

Joi dimineaţa, la ora şase, locuinţa Lorettei fusese alertată de un

telefon. Chloe ridică receptorul şi îl acoperi cu mâna şi îi spuse lui
Buck:
— Loretta a răspuns deja. E Hattie.
 Buck se aplecă să asculte împreună cu Chloe.
— Da, spunea Loretta, m-ai trezit, dragă, dar nu-i nimic.
Comandantul Steele m-a avertizat că s-ar putea să suni.
— Ei bine, cursa mea trece prin Milwaukee pe drumul la
întoarcere spre Noul Babilon şi se pare că voi avea o escală de şase
ore. Anunţă pe oricine doreşte că mă poate găsi pe Aeroportul
Mitchell, dacă va dori să discute cu mine. Nu trebuie să se simtă
obligaţi să facă asta şi nu mă voi supăra dacă nimeni nu va veni să
mă vadă.
— O, dar vor veni, dragă! Să nu îţi faci griji în privinţa asta!

La Baghdad era ora trei după-amiaza atunci când avionul lui

Rayford ateriză. Intenţiona să aştepte la bord cursa scurtă pe care o
avea spre Noul Babilon peste o oră, când simţi mobilul vibrându-i
în buzunar. Se întrebă dacă era un apel de la Buck sau de la
Carpathia legat de Buck care avea să pună capăt suspiciunilor şi
speculaţiilor referitoare la Armata Pătimirilor. Cu toţii ştiau că nu
avea să treacă mult timp până când Buck avea să fie în pericol.
Lui Rayford îi trecu prin cap şi ideea că ar fi putut fi sunat de
Hattie Durham. El sperase să poată lua legătura cu Hattie înainte
ca ea să revină la Noul Babilon. Însă, la fel ca şi Carpathia şi
Fortunato, nu reuşi să o găsească sunând-o la numărul de telefon
din Denver.
Telefonul era de la copilotul său, Mac McCullum:
— Coboară din avion şi dezmorţeşte-te, Steele. Taxiul tău a sosit.
— Bună, Mac! Ce vrei să spui?
— Adică şeful cel mare nu vrea să aştepte. Vino la eliportul aflat
la celălalt capăt al terminalului. Te voi duce cu elicopterul la
cartierul general.
Rayford îşi dorise să amâne întoarcerea sa la Noul Babilon pe cât
posibil, însă, cel puţin, călătoria cu elicopterul ar fi reprezentat o
abatere de la normal. Îl invidia pe McCullum pentru abilitatea lui
de a jongla între a fi copilot pe un avion de pasageri şi a pilota
elicoptere. Rayford nu mai pilotase un elicopter de când îşi
satisfăcuse stagiul militar, în urmă cu peste douăzeci de ani.

Global Community Weekly apărea în fiecare joi, având pe copertă

data de lunea următoare. Buck era extrem de nerăbdător când se
gândea la acel număr al revistei.
În „adăpost” se decise ca Amanda şi Chloe să meargă cu maşina
până la Milwaukee să o ia pe Hattie. Loretta avea să vină acasă de
la birou suficient de repede ca să pregătească o masă de prânz
restrânsă. Buck urma să meargă la redacţie să vadă primele copii
ale revistei, iar apoi avea să se îndrepte spre casa Lorettei de îndată
ce Chloe l-ar fi anunţat că ea, Amanda şi Hattie sosiseră acasă.
Buck era extrem de încântat de editorialul său.
Pretinzând, ca de obicei, că adoptă o atitudine neutră şi
obiectivă, Buck citase în introducere o mare parte din materialele
pe care Bruce ar fi intenţionat să le folosească în dimineaţa de
duminică a propriei înmormântări. Buck scrisese editorialul, însă
desemnă reporteri din birourile revistei Global Community Weekly
existente în alte ţări să-i intervieveze pe membrii clerului local şi
regional referitor la profeţiile Apocalipsei după Ioan.
Din motive necunoscute, reporterii săi – majoritatea sceptici –
abordaseră subiectul cu entuziasm. Buck primise faxuri, mesaje
prin Internet, telefoane, mesaje prin curieri şi telegrame din toate
colţurile lumii. Titlul articolului său, la fel ca şi întrebarea pe care
reporterii săi ar fi trebuit să o adreseze conducătorilor religioşi era:
„Vom fi atinşi de «mânia Mielului»?”
În timp ce se ocupase de tema pe care şi-o impusese, Buck
simţise o satisfacţie mai mare decât la toate editorialele la care
lucrase. În această categorie intrau toate articolele legate de
desemnarea Omul Anului, chiar şi cel despre Chaim Rosenzweig.
Buck petrecuse aproape trei zile şi trei nopţi, timp în care de-abia
dormise, comparând, alăturând şi găsind contrastele dintre
diferitele reportaje.
Bineînţeles, el reuşi să identifice în unele articole opiniile unor
credincioşi. În ciuda scepticismului şi cinismului manifestate de
majoritatea reporterilor, unii preoţi, sfinţi ai Pătimirilor, şi câţiva
evrei convertiţi fură citaţi afumând ca „mânia Mielului” prezisă în
capitolul şase din Apocalipsa după Ioan era adevărată şi iminentă.
Cele mai multe citate aparţineau clericilor care odinioară
reprezentaseră numeroasele religii şi secte diferite şi care acum
făceau parte din Organizaţia Enigma pentru O Religie Unică din
Babilon. Aproape toţi aceşti bărbaţi şi femei numiţi „consilieri întru
credinţă” (niciunul nu mai era numit pastor, preot sau reverend) se
aflau în subordinea lui Pontifex Maximus Peter Mathews. Buck
însuşi vorbise cu acesta. Părerea lui, repetată cu diferite ocazii, era
că Apocalipsa era „un exemplu de literatură frumoasă, minunată,
arhaică şi care trebuie privită în mod metaforic, simbolic, figurativ”.
 — Acest cutremur, îi spusese Mathews lui Buck la telefon, cu
satisfacţie în glas, poate reprezenta orice. Este posibil să fi avut loc
deja sau se referă la ceea ce şi-a imaginat cineva că se întâmplă în
ceruri. Cine ştie? Poate fi o poveste asociată cu vechea teorie despre
o persoană nemuritoare care s-ar afla în ceruri şi care a creat
lumea. Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră, dar eu nu i-am văzut pe
călăreţii apocaliptici. Nu am văzut pe nimeni dându-şi viaţa pentru
religia sa Nu am văzut pe nimeni „răpus în numele cuvântului lui
Dumnezeu”, aşa cum spun versetele anterioare. Nu am văzut pe
nimeni îmbrăcat într-o robă albă. Şi nu mă aştept să aibă loc vreun
cutremur. Orice părere aţi avea dumneavoastră despre persoana
sau conceptul de Dumnezeu sau de divinitate, în ziua de azi cu greu
şi-ar mai putea imagina cineva o fiinţă supremă, plină de bunătate
şi de lumină, în stare să supună întreaga lume – care deja suferă de
pe urma unui război devastator – unei calamităţi de genul unui
cutremur.
— Dar, îl întrebase Buck, nu ştiţi că această idee a fricii faţă de
„mânia Mielului” este încă propovăduite în multe biserici?
— Bineînţeles, îi răspunsese Mathews. Însă cei care o fac sunt
aceiaşi conservatori care, la fel ca şi dumneavoastră, fac parte din
facţiunile de aripă dreaptă, fanatice, fundamentaliste, care
întotdeauna au interpretat Biblia în sens literal. Aceiaşi predicatori
şi, îndrăznesc să spun, mulţi dintre enoriaşii lor, sunt cei care
consideră povestea Genezei – mitul lui Adam şi al Evei, dacă vreţi –
adevărată. Ei cred că întreaga lume se afla sub ape pe vremea lui
Noe şi că numai el şi cei trei fii ai săi au supravieţuit pentru a
perpetua rasa umană aşa cum o ştim noi azi.
— Dar dumneavoastră, în calitate de catolic şi fost Papă…
— Nu sunt doar fostul Papă, domnule Williams, ci sunt şi un fost
catolic. În calitate de conducător al religiei Comunităţii Globale, am
marea responsabilitate de a înlătura capcanele gândirii
tradiţionale. În spiritul unităţii, al concilierii şi al ecumenismului,
trebuie să recunosc că mare parte din filosofia şi învăţătura catolică
era la fel de îngustă şi de rigidă ca obiectul însuşi al criticilor mele.
— Şi acesta ar fi?
— Nu vreau să intru în detalii, dar, cu riscul de a-i ofensa pe
puţinii oameni care se referă la ei înşişi ca fiind catolici, ideea unei
virgine în adevăratul sens al cuvântului care dă naştere ar trebui să
fie văzută ca o sfidare a logicii. Ideea că Sfânta Biserică
Romano-Catolică era singura biserică adevărată a fost aproape la
fel de dăunătoare ca şi opinia protestanţilor evanghelici că Iisus
reprezintă singura cale de a ajunge la Dumnezeu. Acest fapt
presupune, desigur, că Iisus era, aşa cum le place să spună
prietenilor mei care respectă cultul Bibliei, „singurul Fiu zămislit al
Tatălui”. Până acum sunt sigur că majoritatea oamenilor inteligenţi
şi-au dat seama că Dumnezeu este mai mult un spirit, o idee, dacă
doriţi. Totuşi, dacă aceştia insistă să înzestreze, pe el sau pe ea, cu
anumite atribute, de exemplu cele ale purităţii şi ale bunătăţii,
rezultă doar că noi toţi suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu.
Buck îi sugerase un alt subiect:
— Atunci, ideea de Rai şi iad…?
— Paradisul este o stare de spirit. Paradisul înseamnă să te
descurci cât mai bine în viaţa pământeană. Cred că suntem pe cale
de a ajunge să trăim într-un stat ideal. Iadul? Cei slabi de înger au
fost mult mai afectaţi de ideea inspirată din mitologie că – ei bine,
permiteţi-mi să mă exprim aşa: să spunem ca acei fundamentalişti,
acei oameni care cred că suntem pe cale de fi atinşi de „mânia
Mielului” au dreptate că există un Dumnezeu darnic şi personal
pentru fiecare dintre noi, care are grijă de toţi. Cum se leagă toate
acestea? Este posibil ca El să creeze lumea pentru ca mai apoi să o
distrugă? Nu ar avea niciun sens.
— Dar nu este adevărat că aceşti creştini credincioşi, cei pe care
încercaţi să-i caracterizaţi, spun că Dumnezeu nu doreşte ca
oamenii să piară? Cu alte cuvinte, El nu aruncă lumea în iad. Iadul
reprezintă pedeapsa pentru cei care nu cred, însă tuturor le este
acordată o şansă.
— Aţi rezumat bine poziţia lor, domnule Williams. Dar această
teorie nu prezintă credibilitate, după cum sunt convins că vă veţi
da seama.
Dis-de-dimineaţă, înainte ca uşa să fie descuiată, Buck luă
teancul de reviste Global Community Weekly şi le băgă în geantă.
Secretarele aveau să distribuie câte un număr la fiecare birou, însă,
până atunci, Buck scoase o revistă din folia protectoare şi o aşeză
în faţa sa. Coperta, care fusese retuşată la biroul din cartierul
general internaţional, arăta chiar mai bine decât sperase. Sub sigla
revistei se afla o imagine a unui munte uriaş, care era despicat de la
un capăt la celălalt. Peisajul era dominat de o lună roşie, iar
dedesubt scria: „Veţi fi atinşi de Mânia Mielului?”
Buck răsfoi revista până ajunse la articolul principal, care purta
semnătura lui. Tipic pentru un subiect relatat de Buck Williams,
articolul său prezentase toate punctele de vedere: citase
conducători care îşi exercitau influenţa în diverse domenii,
începând cu Carpathia şi Mathews şi terminând cu consilierii
religioşi locali. El indusese chiar şi o serie de afirmaţii aparţinând
unor persoane intervievate pe stradă.
După părerea lui Buck, partea genială a articolului era
reprezentată de detaliile aflate într-un chenar separat, conţinând o
prezentare scurtă, dar foarte convingătoare, redactată de nimeni
altcineva decât de rabinul Tsion Ben-Judah care explica
semnificaţia Mielului sacrificat care apărea în Sfânta Scriptură şi
cum această parabolă apăruse mai întâi în Vechiul Testament şi
fusese împlinită prin sacrificiul lui Iisus Hristos din Noul
Testament.
Buck era suspicios pentru că doar vechiul său prieten Steve
Plank pusese problema eventualei lui implicări în evadarea lui
Tsion Ben-Judah. Dacă l-ar fi citat pe Tsion în articolul său, Buck
ar fi dat impresia că le atrăgea atenţia superiorilor lui asupra
faptului că ştia unde se află Ben-Judah. Însă el evitase aceste
neplăceri. Când articolul fusese trimis prin satelit diferitelor
tipografii, Buck ataşase o notă informativă care spunea: „Doctorul
Ben-Judah a aflat de acest articol prin intermediul Internetului şi
ne-a trimis comentariul său dintr-un loc necunoscut”.
Ceea ce îl amuza pe Buck, dacă putea fi ceva considerat amuzant
în toată povestea asta, era că unul dintre tinerii săi reporteri
întreprinzători din Africa avusese iniţiativa de a lua un interviu
unor geologi din cadrul Universităţii din Zimbabwe. Care fusese
concluzia acestora? „Ideea unui cutremur la scară mondială este de
la bun început ilogică. Cutremurele sunt cauzate de mişcări ale
faliilor, de plăcile tectonice care vin în contact unele cu altele. Este
vorba despre cauză şi efect. Motivul pentru care cutremurele apar
în anumite zone în anumite momente este pentru că, în mod logic,
ele nu apar în altă parte în acelaşi timp. Aceste plăci se mişcă şi se
ciocnesc pentru că acest lucru nu poate fi evitat. Nu se pune
problema unor cutremure simultane. Nu este posibil ca un
cutremur să aibă loc în America de Nord şi altul în America de Sud
exact în acelaşi timp. Şansele unui eveniment geologic la scară
mondială, format din cutremure simultane pe tot cuprinsul
globului, sunt extrem de mici.”

McCullum ateriză cu elicopterul pe acoperişul sediului

internaţional al Comunităţii Globale din Noul Babilon, apoi îl ajută
pe Rayford să îşi ducă bagajele în lift şi coborâră spre apartamentul
216 ocupat de Carpathia, în care se aflau birouri şi săli de
conferinţe. Rayford nu înţelesese niciodată de ce apartamentul
purta acel număr, deoarece nu se afla la etajul doi. Carpathia şi
anturajul său ocupau ultimul etaj al clădirii de optsprezece etaje.
Rayford spera ca Nicolae Carpathia să nu ştie cu exactitate la ce
oră ajungeau. El era conştient de faptul că trebuia să-l întâlnească
atunci când avea să piloteze avionul spre Roma ca să îl aducă pe
Mathews, însă îşi dorea să aibă puţin timp ca să despacheteze, să
se schimbe şi să stea puţin în apartamentul său înainte de reveni la
bordul avionului. Mai avea câteva ore până la decolare.
— Ne vedem în 216, Mac, spuse el.

Telefoanele începură să sune la biroul revistei Global Weekly

chiar înainte ca personalul să sosească la serviciu. Buck lăsă
robotul telefonic să preia apelurile, dar nu trecu mult până când îşi
trase scaunul până la biroul secretarei ca să asculte mesajele. O
voce feminină spunea: „Global Community Weekly a ajuns la nivelul
ziarelor de scandal, relatând ultimele poveşti ale aşa-zisei biserici.
Lăsaţi prostiile astea pe seama ziariştilor care se ocupă de aşa
ceva”.
Altcineva comenta: „Nici nu îmi închipuiam că mai crede cineva
în poveştile astea. Faptul că aţi reuşit să descoperiţi atât de mulţi
ciudaţi care să contribuie la elaborarea acestui articol este un
tribut adus jurnalismului de investigaţie. Mulţumesc pentru că
i-aţi expus în faţa lumii şi aţi arătat cât de ridicoli sunt”.
Câteva apeluri aveau acelaşi ton, al unei femei din Florida: „De ce
nu mi-a spus nimeni despre asta mai devreme? Am început să
citesc Apocalipsa după Ioan din momentul în care revista a ajuns în
faţa uşii mele şi sunt extrem de speriată. Ce mai pot face acum?”
Buck spera din tot sufletul că femeia avea să citească articolul cu
atenţie, astfel încât să descopere ceea ce un evreu convertit din
Norvegia spunea că era singura protecţie în faţa cutremurului care
avea să vină: „Nimeni nu trebuie să presupună că vom avea unde
să ne adăpostim. Dacă socotiţi, aşa cum cred eu, că Iisus Hristos
este singura speranţă pentru mântuire, trebuie să vă căiţi pentru
păcatele voastre şi să îl primiţi în inimile voastre înainte ca
ameninţarea morţii să se apropie de dumneavoastră”.
Telefonul personal al lui Buck sună. Era Verna:
 — Buck, eu îţi voi păstra secretul, aşadar, sper că şi tu îţi vei ţine
promisiunea faţă de mine.
— Sigur că da. De ce eşti atât de agitată în această dimineaţă?
— Din cauza articolului tău, bineînţeles. Ştiam că aveai de gând
să scrii despre asta, dar nu mă aşteptam să fie atât de evident.
Crezi că te poţi ascunde în spatele obiectivității jurnalistice? Nu
crezi că articolul demonstrează că te numeri printre adepţi?
— Nu ştiu. Sper că nu. Chiar dacă Nicolae Carpathia nu ar fi fost
proprietarul revistei, tot aş fi dorit să păstrez stilul obiectiv al
articolului.
— Te amăgeşti pe tine însuţi.
Buck încercă să îi răspundă. Într-un fel, aprecia avertismentul
primit de la Verna. Totuşi, nu era nimic nou. Poate că Verna
încerca să găsească un pretext pentru a sta de vorbă cu el.
— Verna, te rog să te gândeşti la ceea ţi-au spus Loretta, Chloe şi
Amanda.
— Şi tu. Trebuie să te incluzi şi pe tine.
Tonul ei era batjocoritor şi sarcastic.
— Vorbesc serios, Verna. Dacă vei dori vreodată să vorbeşti
despre aşa ceva, poţi să apelezi la mine.
— Ţinând cont de părerea pe care o are religia ta despre
homosexuali, cred că glumeşti.
— Biblia mea nu face diferenţă între homosexuali şi
heterosexuali, spuse Buck. Poate că îi numeşte pe homosexualii
practicanţi păcătoşi, dar la fel sunt considerate şi relaţiile sexuale
heterosexuale în afara căsătoriei.
— Totul e o chestiune de semantică, Buck.
— Te rog să îţi aduci aminte ce ţi-am spus, Verna. Nu vreau ca
înfruntările noastre personale să stea în calea a ceea ce este real şi
adevărat. Ai avut dreptate atunci când ai spus că izbucnirea
războiului a făcut ca neînţelegerile noastre să pară meschine. Sunt
dispus să uit toate astea.
Ea tăcu pentru un moment. Când vorbi, Verna se arătă aproape
impresionată:
— Ei bine, îţi mulţumesc, Buck. Nu voi uita ceea ce ai spus.

Când în Chicago dimineaţa era pe sfârşite, în Irak începea să se

însereze. Rayford şi McCullum alcătuiau echipajul de piloţi al
cursei care îi transporta pe Carpathia, pe Fortunato şi pe doctorul
Kline la Roma pentru a-l lua pe Suveranul Pontif al Religiei Unice,
Peter Mathews. Rayford ştia că Nicolae Carpathia dorea să
abordeze subiectul mutării uniunii apostate a religiilor în Noul
Babilon, dar nu era sigur de rolul pe care îl avea doctorul Kline în
cadrul acestei întrevederi. Ascultând conversaţia lor cu ajutorul
dispozitivului său de interceptare, acesta află în scurt timp.
După cum obişnuia de fiecare dată, Rayford decolă, ajunse cu
rapiditate la altitudinea necesară, trecu avionul pe pilotul automat
şi îl lăsă McCullum să preia comanda:
— Mă simt ca şi cum aş fi fost în avion toată ziua, spuse el, apoi
se lăsă pe spate în scaunul său, îşi trase cozorocul peste ochi şi îşi
puse căştile pe urechi, aparent lăsându-se furat de somn.
În următoarele două ore, cât dura zborul de la Noul Babilon până
în Roma, Rayford avea să primească o lecţie despre noua ordine
mondială şi totodată despre diplomaţie internaţională. Dar înainte
de a începe, Carpathia trecu în revistă împreună cu Fortunato
planurile de zbor ale lui Hattie Durham.
Fortunato îi spuse:
— Se află într-o călătorie cu numeroase destinaţii şi va avea o
escală mai lungă în Milwaukee, iar apoi se va îndreaptă spre
Boston. Va zbura fără oprire de la Boston până la Baghdad. Va
pierde câteva ore venind pe această rută, dar cred că ne putem
aştepta să o vedem mâine-dimineaţă.
Carpathia păru uşor enervat:
— Cât mai durează până când se vor termina lucrările la noul
terminal internaţional din Noul Babilon? M-am săturat ca toate
zborurile să treacă prin Baghdad.
— Echipa estimează că mai durează câteva luni.
— Oare sunt aceiaşi ingineri constructori care ne spun că tot ce
se află în Noul Babilon reprezintă ultimele tendinţe în materie de
arhitectură?
— Da, domnule. Aţi observat ceva probleme?
— Nu, dar aproape că îmi doresc ca toată povestea cu „Mânia
Mielului” să fie mai mult decât un mit. Aş vrea să testez sistemul lor
de protecţie împotriva cutremurelor.
— Am citit articolul acela azi. A fost destul de interesant.
Williams poate să scrie orice poveste în aşa fel încât să pară
interesantă, nu-i aşa?
— Da, spuse Carpathia serios. Presupun că a scris un articol
interesant, bazat pe propriile convingeri.
— Nu înţeleg.
 — Nici eu nu înţeleg, spuse Carpathia. Serviciile noastre secrete
îl asociază cu dispariţia lui Tsion Ben-Judah.
Rayford se îndreptă şi ascultă cu şi mai mare atenţie. Nu dorea
ca McCullum să îşi dea seama că asculta o frecvenţă diferită, dar
nici nu dorea să piardă ceva din discuţia lor.
— Aflăm din ce în ce mai multe lucruri despre strălucitul şi
tânărul nostru jurnalist, adăugă Carpathia. Nu a fost niciodată
explicit în legătură cu relaţiile pe care le are cu pilotul meu, dar nici
comandantul Steele nu a spus nimic despre asta. Încă nu mă
deranjează să îi am în preajma mea. Poate că ei îşi închipuie că
apropierea lor faţă de mine este una strategică, dar şi eu pot afla
multe despre tabăra adversă prin intermediul lor.
„Aşadar, asta era, îşi spuse Rayford în gând. Mânuşa a fost
aruncată.”
— Leon, care sunt ultimele ştiri despre cei doi nebuni de la
Ierusalim?
Fortunato se arătă dezgustat:
— Au determinat întreaga naţiune a Israelului să se înarmeze
din nou, raportă el. Ştii că nu a mai plouat acolo de când au
început predicile acelea. Iar scamatoria pe care au făcut-o cu
rezerva de apă, transformând-o în sânge în timpul ceremoniilor din
templu s-a repetat.
— Ce i-a determinat de data aceasta?
— Cred că ştiţi.
— Te-am rugat să nu mă menajezi, Leon, când te întreb ceva, mă
aştept să…
— Îmi cer scuze, domnule. Tot pomenesc de arestarea şi
torturarea persoanelor asociate cu doctorul Ben-Judah. Spun că
până în momentul în care suspecţii nu vor fi eliberaţi şi căutările
nu vor fi abandonate, rezervele de apă vor fi contaminate în felul
acesta.
— Cum fac asta?
— Nimeni nu ştie, dar pare foarte real, nu-i aşa, doctore Kline?
— Ah, da, spuse acesta. Mi s-au trimis nişte mostre. În ele se află
un conţinut mare de apă, dar sângele se găseşte în concentraţie
ridicată.
— Sânge uman?
— Are toate caracteristicile sângelui uman, numai că este foarte
greu să determini grupa sanguină. Parcă ar fi un hibrid între
sângele uman şi cel animal.
 — Care este starea de spirit în Israel?
— Oamenii sunt furioşi pe cei doi predicatori. Vor să îi linşeze.
— Asta nu ar fi chiar atât de rău, spuse Carpathia. Nu putem
contribui cu ceva?
— Nimeni nu îndrăzneşte. Până acum au murit doisprezece
oameni care i-au atacat. După o vreme, îţi înveţi lecţia.
— Va trebui să găsim o modalitate, concluziona Carpathia. Între
timp, eliberează suspecţii. Ben-Judah nu poate ajunge departe.
Oricum, nu ne poate face multe neplăceri de vreme ce nu îşi poate
face apariţia în public. În cazul în care cei doi ticăloşi nu vor
purifica rezervele de apă imediat, să vedem cum vor face faţă
bombei atomice.
— Nu vorbiţi serios, nu-i aşa?
— De ce să nu vorbesc serios?
— Aţi bombarda un loc sacru din Oraşul Sfânt?
— Sincer să fiu, nu prea îmi pasă de Zidul Plângerii, de Muntele
Templului sau de noul templu. Însă cei doi mă enervează atât de
tare, încât luaţi aminte la ce vă spun: va veni şi ziua când mă vor
împinge să fac ceva necugetat.
— Ar fi bine să auzim şi părerea Pontifului Mathews asupra
acestor probleme.
— Avem destule de discutat cu el, spuse Carpathia. De fapt, sunt
sigur că şi el are planuri proprii în legătură cu mine, probabil nişte
interese ascunse.
Mai târziu, după ce deschise cineva televizorul şi cei trei
vizionară un reportaj despre eforturile de refacere în urma
războiului, Carpathia îşi îndreptă atenţia asupra doctorului Kline.
— După cum ştiţi, cei zece ambasadori au votat în mod unanim
pentru sponsorizarea avorturilor în ţările defavorizate. Am luat
decizia de a aborda problema unilateral şi deja a fost pusă în
aplicare. Toate continentele au suferit de pe urma războiului, deci
toate pot fi considerate zone defavorizate. Nu prevăd nicio obiecţie
din partea lui Mathews asupra acestui aspect, cel puţin nu la
modul în care ar fi protestat împotriva unei astfel de decizii dacă ar
mai fi fost încă Papă. În orice caz, dacă va încerca să obiecteze, eşti
pregătit să îi prezinţi beneficiile pe termen lung?
— Bineînţeles.
— Şi în ce stadiu ne aflăm în privinţa metodelor de determinare a
stării de sănătate a fătului?
— Amniocenteza este în măsură să ofere toate datele de care
avem nevoie. Avantajele sunt atât de mari, încât merită asumat
orice risc pe care l-ar putea avea procedura.
— Leon, spuse Carpathia, am ajuns la momentul în care am
putea anunţa obligativitatea supunerii fiecărei sarcini la testul
amniocentezei, împreună cu obligativitatea avortului pentru orice
ţesut fetal despre care s-ar presupune că ar putea avea drept
rezultat un făt deformat sau handicapat?
— Totul e aranjat, spuse Fortunato. Oricum, probabil că veţi dori
să obţineţi unanimitatea înainte de a prezenta aceste lucruri în
public.
— Bineînţeles. Acesta este unul dintre motivele întâlnirii mele cu
Mathews.
— Şi sunteţi optimist? întrebă Fortunato.
— Nu ar trebui să fiu? Oare Mathews nu este conştient de faptul
că se află în această poziţie datorită mie?
— Aceasta este o întrebare pe care mi-o pun tot timpul, domnule.
Cu siguranţă aţi remarcat lipsa lui de respect. Nu îmi place modul
în care vă ameninţă de parcă v-aţi afla pe poziţii egale.
— Pentru moment, poate să fie cât vrea de îndrăzneţ. Funcţia lui
poate servi cauzei. Ştiu că trece prin dificultăţi de ordin financiar,
deoarece nu reuşeşte să vândă toate bisericile. Acestea sunt
facilităţi care pot avea numai o utilizare, aşadar, fără îndoială, va
încerca să îşi pledeze cauza pentru a primi ajutor financiar din
partea Comunităţii Globale. Ambasadorii sunt deja supăraţi din
acest motiv. Totuşi, în momentul de faţă, nu mă deranjează că
deţin superioritatea financiară. Poate vom reuşi să încheiem o
afacere.

18

Buck era amuzat de faptul că editorialul său devenise cel mai

fierbinte subiect al zilei menţionat în cadrul tuturor dezbaterilor,
emisiunilor de ştiri sau chiar al emisiunilor de divertisment. Văzu şi
un desen animat care se dorea amuzat cu un miel lăţos pe cale de a
o lua razna. Emisiunea fusese numită: „Viziunea noastră despre
«Mânia Mielului»”.
Uitându-se la revista din faţa sa, Buck îşi dădu seama deodată
că, atunci când avea să fie demascat, când va trebui să se retragă
din activitatea jurnalistică, când va deveni, probabil, un fugar, îi va
fi imposibil să mai egaleze notorietatea câştigată prin intermediul
acestei publicaţii atât de renumite peste tot în lume. Ar fi putut să
dobândească audienţă cu ajutorul televiziunii sau prin Internet,
însă se întreba dacă ar fi posibil să mai dispună de influenţa pe
care o avea în acel moment.
Se uită la ceas. Era vremea să se îndrepte spre locuinţa Lorettei,
ca să ia prânzul cu Hattie.

Rayford şi Mac McCullum luară o pauză de aproximativ o oră

după ce aterizară la Roma şi înainte de a se întoarce la Noul
Babilon. Trecură pe lângă Peter Mathews şi unul dintre secretarii
săi în timp ce aceştia urcau la bord. Rayford fu scârbit de respectul
pe care îl arăta Carpathia faţă de Mathews. Îl auzi pe Potentat
spunând:
— Cât de amabil din partea dumneavoastră să ne permiteţi să
venim să vă luăm, domnule! Sper că vom purta un dialog interesant
şi profitabil pentru binele Comunităţii Globale.
Chiar înainte ca Rayford să iasă din raza în care ar fi putut auzi
conversaţia celor doi, Mathews îi spuse lui Carpathia:
— Atâta timp cât este profitabilă pentru Religia Unică, nu îmi
pasă dacă profitaţi şi dumneavoastră sau nu.
Rayford găsi un pretext faţă de McCullum şi se grăbi să se
întoarcă în avion şi în carlingă. Îşi ceru scuze lui Fortunato pentru
că „trebuia să verifice câteva lucruri” şi în curând îşi reluă locul său
obişnuit. Încuie uşa. Porni interfonul şi se puse pe ascultat.

Buck nu o mai văzuse pe Hattie Durham într-o astfel de stare din

noaptea în care avusese loc Înălţarea. De obicei, la fel ca şi celorlalţi
bărbaţi, i se părea şocantă. Acum, cel mai amabil cuvânt pe care
l-ar fi putut folosi pentru a o descrie era: neîngrijită. Hattie avea o
poşetă mult prea mare, plină cu şerveţele, iar ea îl folosi chiar pe
ultimul. Loretta o aşeză în capul mesei, iar când prânzul fu servit,
cu toţii se simţeau stânjeniţi, încercând să evite o discuţie serioasă.
Buck spuse:
— Amanda, vrei să spui tu rugăciunea înainte de masă?
Hattie îşi împreună cu rapiditate mâinile sub bărbie, ca o fetiţă
care îngenunchea în faţa patului. Amanda spuse:
— Doamne, uneori ne găsim în situaţii în care cu greu ne dăm
seama ce trebuie să îţi spunem. Uneori suntem nefericiţi. Uneori
suntem confuzi. Uneori nu avem nicio idee unde să ne ducem
pentru ajutor. Lumea pare să fi fost cuprinsă de haos. Oricum, ştim
că putem să îţi mulţumim pentru Ceea ce eşti. Îţi mulţumim că eşti
un Dumnezeu bun, pentru că îţi pasă de noi şi pentru că ne iubeşti.
Îţi mulţumim pentru că eşti atotputernic şi ţii lumea în mâinile
Tale. Îţi mulţumim pentru prieteni, în special pentru prieteni vechi
precum Hattie. Dă-ne înţelepciunea de a o ajuta în luarea oricărei
decizii, şi îţi mulţumim pentru aceste bucate. În numele lui Iisus
Hristos, amin.
Mâncară în tăcere, iar Buck observă că ochii lui Hattie erau plini
de lacrimi. În ciuda acestui fapt, ea mâncă repede şi termină
înaintea celorlalţi. Luă încă un şerveţel şi îşi suflă nasul.
— Ei bine, spuse ea, Rayford a insistat să trec pe la voi la
întoarcere. Îmi pare rău că a plecat înainte de a ajunge eu aici, dar
cred că, de fapt, dorea să discut cu voi. Sau poate că voia ca voi să
vorbiţi cu mine.
Femeile păreau la fel de mirate ca şi Buck. Asta era tot? Le fusese
dat cuvântul? Oare cum ar fi trebuit să procedeze? Le era greu să o
ajute pe Hattie, de vreme ce ea nu avea de gând să le împărtăşească
problema ei.
Loretta începu:
— Hattie, ce te deranjează cel mai mult în momentul acesta?
Ceea ce spusese Loretta sau poate modul în care se exprimase o
făcu să izbucnească în lacrimi.
— Problema este, reuşi Hattie să spună, că doresc să fac un
avort. Familia mea mă susţine în acest sens. Nu ştiu ce va spune
Nicolae, dar dacă relaţia noastră nu va evolua în mod pozitiv din
momentul în care mă voi întoarce la Noul Babilon, cu siguranţă voi
dori să fac avort. Presupun că mă aflu aici pentru că voi o să
încercaţi să faceţi să mă răzgândesc şi vreau să ascult şi părerea
contrară, înainte de lua hotărârea finală. Rayford deja mi-a
prezentat punctul de vedere al religiei, care susţine viaţa. Şi nu
vreau să mai aud asta încă o dată.
— Atunci ce vrei să auzi? interveni Buck, simţind însă că
atitudinea sa era tipic masculină şi deosebit de insensibilă în acel
moment.
Chloe îi aruncă o privire prin care voia să îl avertizeze să nu
continue pe acel ton.
— Hattie, spuse ea, ştii care este părerea noastră. Nu din acest
motiv te afli aici. Dacă vrei să te facem să te răzgândeşti, putem să
facem asta. Dar dacă tu deja ai luat hotărârea, atunci nimic din
ceea ce vom spune noi nu te va influenţa în vreun fel.
 Hattie se simţea frustrată:
— Aşadar, credeţi că mă aflu aici ca să îmi ţineţi o predică.
— Nu avem de gând să facem asta, îi răspunse Amanda. Din câte
înţeleg, ştii care este poziţia noastră şi în ceea ce îl priveşte pe
Dumnezeu.
— Da, ştiu, spuse Hattie. Îmi pare rău că v-am făcut să vă
pierdeţi timpul cu mine. Am de luat o decizie în legătură cu această
sarcină şi a fost un gest necugetat din partea mea să vă implic şi pe
voi.
— Nu este cazul să simţi că trebuie să pleci, draga mea, spuse
Loretta. Aceasta este casa mea, iar eu sunt gazda ta, aşa că s-ar
putea să mă jigneşti dacă vei pleca prea devreme.
Hattie se uită la Loretta ca să se asigure că aceasta o tachina
doar. Era clar că Loretta tocmai asta făcea.
— Pot la fel de bine să aştept la aeroport, spuse Hattie. Îmi cer
scuze dacă v-am provocat neplăceri.
Buck dori să spună ceva, însă ştia că nu putea comunica în acele
circumstanţe. Se uită în ochii femeilor care o urmăreau pe musafiră
cu subînţeles. În cele din urmă, Chloe se sculă în picioare şi se
îndreptă spre speteaza scaunului lui Hattie, apoi îşi puse mâinile
pe umerii ei:
— Te-am admirat şi te-am simpatizat întotdeauna, începu Chloe.
Cred că în alte împrejurări am fi putut să fim prietene. Dar, Hattie,
mă simt obligată să îţi spun că ştiu de ce ai venit azi la noi. Ştiu de
ce ai decis să urmezi sfatul tatălui meu, chiar dacă este împotriva
voinţei tale. Ceva îmi spune că vizita ta acasă nu a fost reuşită.
Poate că rudele tale au fost prea pragmatice. Poate că sfatul lor nu
a fost însoţit de compasiunea de care aveai nevoie. Poate că faptul
că te-au îndemnat să faci un avort nu era chiar ceea ce doreai să
auzi de la ele. Hattie, permite-mi să îţi spun că, dacă ai nevoie de
dragoste, ai venit exact unde trebuia. Da, sunt anumite lucruri în
care credem. Lucruri pe care credem că ar trebui să le ştii. Lucruri
cu care credem că ar trebui să fii de acord. Noi avem nişte
convingeri în legătură cu ce ai putea face cu copilul tău şi avem
convingeri şi în legătură cu ce ai putea face pentru sufletul tău. Dar
acestea sunt decizii personale pe care numai tu le poţi lua. Şi de
vreme ce pentru a lua aceste decizii trebuie să alegi între viaţă şi
moarte, între rai şi iad, îţi putem oferi nu numai susţinere,
încurajare şi sfaturi, dacă ni le vei cere, ci şi dragoste.
— Da, spuse Hattie, îmi veţi oferi dragoste, cu condiţia să cred
tot ce îmi spuneţi.
— Nu. Te vom iubi oricum. Te vom iubi aşa cum Dumnezeu te
iubeşte. Te vom iubi în toate modurile posibile şi cu devotament
astfel încât nu te vei putea ascunde de dragostea noastră. Chiar
dacă deciziile tale vor sfida tot ceea ce credem noi că este adevărat
şi chiar dacă vom deplânge moartea unei fiinţe inocente, în cazul în
care te vei hotărî să avortezi, nu te vom iubi mai puţin.
Hattie izbucni în lacrimi în timp ce Chloe o mângâia pe umeri:
— Aşa ceva este imposibil! Nu se poate să mă iubiţi indiferent de
ce voi face, mai ales dacă nu voi asculta sfatul vostru.
— Ai dreptate, spuse Chloe. Nu putem să îţi dăruim o iubire
necondiţionată. De aceea, Dumnezeu te va iubi prin intermediul
nostru. El este Cel care ne iubeşte orice am face. Biblia spune că El
Şi-a trimis fiul să moară pentru noi, în vreme ce noi eram pierduţi
în păcate. Aceasta este dragostea necondiţionată. Asta este ceea ce
îţi oferim, Hattie, asta este tot ce avem.
Hattie stătea stânjenită, iar scaunul ei scârţâi pe podea atunci
când se întoarse ca să o îmbrăţişeze pe Chloe. Se îmbrăţişară
strâns vreme de un minut, după care se mutară cu toţii într-o altă
cameră. Hattie încercă să zâmbească:
— Mă simt ridicolă, spuse ea, ca o şcolăriţă smiorcăită.
Femeile nu protestară la observaţia ei. Nimeni nu îi spuse că
arata bine. Pur şi simplu se uitară la ea cu dragoste. Pentru un
moment, Buck îşi dori să fi fost în locul lui Hattie ca să poată
reacţiona. Nu-şi dădea seama ce gândea ea, dar pe el toate acestea
l-ar fi mişcat până în adâncul sufletului.

— Mă voi ocupa imediat de asta, îi spuse Peter Mathews lui

Carpathia. Dacă există mijloace prin care să ne putem ajuta
reciproc, vreau să ştiu ce doreşti, deoarece şi eu aş avea nevoie de
ceva de la tine.
— Cum ar fi? întrebă Carpathia.
— Sincer să fiu, am nevoie din partea administraţiei tale de o
scutire de nişte datorii ale Organizaţiei Religiei Unice Globale.
Probabil că vom reuşi să returnăm o parte din împrumut cândva,
dar acum nu avem veniturile necesare.
— Ai probleme cu vânzarea clădirilor acelea bisericeşti care sunt
în plus?
— Ah, asta este numai o parte din problemă, şi chiar o parte
foarte mică. Adevărata piatră de încercare o reprezintă cele două
grupuri religioase care nu numai că au refuzat să se alăture uniunii
noastre, dar sunt şi duşmănoase şi intolerante. Ştii la cine mă
refer. Neînţelegerile cu o grupare sunt cauzate chiar de tine prin
tratatul acela dintre Comunitatea Globală şi Israel. Evreii nu au
nevoie de noi şi nici nu au un motiv bun să ni se alăture. Ei cred
încă într-un Dumnezeu adevărat şi în Mesia care se presupune că
va veni şi îi va lua în cer. Nu ştiu ce intenţionezi să faci după
expirarea tratatului, dar eu aş avea nevoie de ceva muniţie pe care
să o folosesc împotriva lor. Celălalt grup este cel al creştinilor care
se intitulează Sfinţii Pătimirilor. Ei sunt cei care cred că Mesia deja
a venit şi i-a luat la cer pe adepţii Săi, iar ei au pierdut ocazia. Mă
gândesc că, dacă au dreptate, atunci se amăgesc atunci când îşi
închipuie că El le va acorda o a doua şansă, dar tu ştii la fel de bine
ca şi mine că numărul credincioşilor creşte extrem de repede. Ceea
ce e ciudat este că mulţi dintre ei sunt evrei. Există chiar şi doi
nebuni la Zidul Plângerii care spun tuturor că evreii, cu toată
credinţa lor într-un Dumnezeu unic, cred numai pe jumătate,
deoarece Iisus este Fiul Său, că El S-a întors pe pământ şi se va mai
întoarce.
— Peter, prietene, această doctrină nu ar trebui ţi se pară
ciudată de vreme ce eşti un fost catolic.
— Nu am spus că mi se pare ciudată. Spun doar că niciodată nu
mi-am dat seama cât de mare este gradul de intoleranţă pe care îl
aveau catolicii şi pe care îl au acum Sfinţii Pătimirilor.
— Ai observat şi tu intoleranţa?
— Cine nu a observat-o? Oamenii aceştia iau Biblia literalmente.
Ai văzut propaganda şi i-ai auzit pe propovăduitorii lor la marile
adunări. Mii de evrei au fost convinşi de spusele lor. Intoleranţa lor
ne este dăunătoare.
— Cum adică?
— Ştii doar. Secretul succesului nostru, enigma care este Religia
Unică Globală, rezidă în faptul că am desfiinţat barierele dintre noi.
Orice religie care crede că există o singură cale către Dumnezeu
este, prin definiţie, intolerantă. Adepţii unor astfel de credinţe devin
inamici ai Religiei Unice Globale şi ai Comunităţii Globale în
general. Inamicii voştri sunt inamicii noştri. Trebuie să facem ceva
în legătură cu această situaţie.
— Ce propui?
— Tocmai eram pe punctul de a-ţi pune aceeaşi întrebare,
Nicolae.
 Rayford îşi imagină surpriza lui Nicolae atunci când îl auzi pe
Mathews adresându-i-se cu numele de botez.
— Crezi sau nu, prietene, deja m-am gândit mult la acest
subiect.
— Te-ai gândit deja?
— Da. Aşa cum spui şi tu, duşmanii tăi sunt şi ai mei. Cei doi
nebuni de la Zidul Plângerii, cei pe care aşa-numiţii sfinţi îi numesc
martori, mi-au dat numai dureri de cap mie şi administraţiei mele.
Nu ştiu de unde vin şi ce au de gând, dar i-au terorizat pe oamenii
de la Ierusalim şi de mai multe ori mi-au afectat imaginea. Acel
grup de fundamentalişti care converteşte atât de mulţi evrei îi
consideră eroi.
— Aşadar, la ce concluzie ai ajuns?
— Sincer să fiu, m-am gândit mai mult la domeniul legislaţiei.
Înţelepciunea populară spune că nu ai cum să supui morala legilor.
Se întâmplă ca eu să nu fiu de acord cu această idee. Recunosc că
visurile şi dorinţele mele sunt grandioase, dar nu mă voi descuraja.
Întrezăresc o Comunitate Globală a păcii şi a armoniei, o societate
ideală în care oamenii trăiesc împreună unul pentru binele
celuilalt. Când acest vis a fost ameninţat de insurgenţii din cele
zece regiuni, am acţionat imediat. În ciuda opoziţiei mele sincere şi
de lungă durată faţă de război, am luat o decizie strategică. Acum
consider că şi morala trebuie să se supună normelor impuse de
lege. Oamenii care vor să se înţeleagă şi să trăiască împreună vor
afla că sunt foarte generos şi împăciuitor. Cei care doresc să îmi
provoace neplăceri vor dispărea. Lucrurile stau în felul acesta.
— Cu alte cuvinte, ce vrei să spui, Nicolae? Vrei să iniţiezi un
război împotriva fundamentaliştilor?
— Într-un fel, da. Dar nu o vom face cu tancuri şi bombe. Cred că
a venit vremea să impunem regulile Comunităţii Globale. De vreme
ce acest lucru îţi va aduce şi ţie aceleaşi avantaje pe care mi le va
aduce şi mie, vreau să te invit să cooperăm la formarea şi la
conducerea unei organizaţii de elită sau, dacă vrei, de impunere a
gândirii pure.
— Şi cum defineşti „gândirea pură”?
— Îmi închipui o grupare de bărbaţi şi de femei tineri, sănătoşi şi
puternici, atât de devotaţi cauzei Comunităţii Globale, încât vor fi
de acord să se antreneze şi să se pregătească până în punctul în
care vor deveni nerăbdători ca toată lumea să se supună înfăptuirii
obiectivelor noastre.
 Rayford auzi pe cineva ridicându-se şi începând să se plimbe.
Presupuse că era Mathews, care încerca să se familiarizeze cu ideea
propusă de Carpathia.
— Sper că aceştia nu vor fi oameni în uniforme.
— Nu. Ei se vor amesteca printre ceilalţi, dar vor fi aleşi pentru
mintea lor şi vor poseda cunoştinţe psihologice. Aceştia ne vor
informa asupra elementelor subversive care ni se vor opune. Sunt
sigur că eşti de acord cu mine când afirm că am depăşit de mult
vremurile în care puteam tolera efectele secundare ale dreptului la
exprimare liberă.
— Nu numai ca sunt de acord, îi răspunse Mathews cu
promptitudine, dar voi fi pregătit să îmi ofer ajutorul atunci când va
fi necesar. Oare este posibil ca Religia Unică Globală să înceapă să
caute candidaţi pentru această slujbă? Să îi antreneze? Să îi
găzduiască? Să îi îmbrace?
— Credeam că duci lipsă de fonduri, spuse Carpathia, chicotind.
— Acest lucru ne va aduce profituri şi mai mari. Când opoziţia va
fi eliminată, toată lumea va beneficia.
Rayford îl auzi pe Carpathia suspinând:
— Îi vom numi Monitorii de Morală ai Comunităţii Globale –
MMCG.
— Numele acesta nu îi face să pară atât de duri, Nicolae.
— Exact asta este şi ideea. Nu vrem să le punem nume cum ar
poliţia secretă sau poliţia gândirii, sau poliţia urii, sau orice fel de
poliţie. Cu toate acestea, ei vor lucra în secret şi vor avea diverse
prerogative. Vor fi capabili să înlocuiască starea de normalitate în
interesul Comunităţii Globale.
— Până la ce limită vor putea acţiona?
— Nu vor avea nicio limită.
— Vor purta arme?
— Desigur.
— Şi li se va permite să le folosească?
— Asta este partea frumoasă a lucrurilor, domnule Mathews.
Selectând oameni tineri, antrenându-i cu atenţie pentru idealul
unei societăţi utopice pacifiste şi oferindu-le puterea de a dispune
de justiţie aşa cum cred ei de cuviinţă, ne vom distruge şi ne vom
elimina inamicii cu rapiditate. Probabil că nu vom mai avea nevoie
de aceste trupe speciale după câţiva ani.
— Nicolae, eşti un geniu!
 Buck era dezamăgit. Când veni vremea să o ducă pe Hattie înapoi
în Milwaukee, simţi că nu prea avuseseră succes. Ea avea multe
întrebări despre ce făceau femeile acelea cu timpul lor. Era intrigată
de ideea studierii Bibliei. Le spusese că le invidiază că erau prietene
apropiate care păreau să ţină una la alta cu adevărat.
Însă Buck sperase ca ea să aibă un soi de revelaţie. Poate că
Hattie ar fi putut să le promită că nu avea să facă un avort sau să
cedeze şi să devină credincioasă. Încercă să alunge gândul că Chloe
ar fi putut avea ideea de a lua şi creşte copilul nedorit pe care Hattie
îl purta în pântece. El şi Chloe se apropiau de luarea unei hotărâri
în legătură cu aducerea pe lume a unui copil în acele vremuri
ciudate, dar nu dorea să ia în considerare posibilitatea de a creşte
copilul Antihristului.
Hattie le mulţumi tuturor şi se urcă în Range Rover alături de
celelalte trei femei. Buck le sugeră că va lua una dintre celelalte
maşini pentru a se întoarce la sediul revistei Global Community
Weekly, dar în loc să facă asta, se îndreptă spre biserică. Se oprise
pe drum să cumpere ceva pentru prietenul său şi în câteva minute
trecuse deja de labirintul care îl ducea în ascunzătoare şi în camera
personală de lucru a rabinului Tsion Ben-Judah.
De fiecare dată când Buck se strecura în acel loc, era sigur că
senzaţia de claustrofobie, singurătatea, frica şi durerea aveau să îl
copleşească pe prietenul său. Însă, de fiecare dată, Buck era cel
care profita cel mai mult de pe urma acestor vizite. Tsion nu era
niciodată sumbru. Nu râdea mult şi nici nu zâmbea când apărea
Buck. Ochii îi era roşii, iar pe faţă purta urmele suferinţei prin care
tocmai trecuse. Dar se menţinea în formă. Făcea sport, alerga pe
loc, făcea sărituri, întinderi şi alte exerciţii de acest fel. Rabinul îi
spusese lui Buck că făcea sport cel puţin o oră pe zi şi acest lucru
se vedea. Părea a fi într-o formă din ce în ce mai bună de fiecare
dată când Buck îl vedea şi nu se plângea niciodată. În acea
după-amiază, Tsion părea cu adevărat încântat să aibă un vizitator.
— Cameron, spuse el, dacă nu aş avea o greutate pe suflet,
anumite părţi din acest apartament, chiar şi locul în care se află, ar
fi un paradis. Pot să citesc, să studiez, să scriu, pot să comunic prin
telefon şi prin computer. Este visul oricărui om de ştiinţă. Simt
lipsa discuţiilor cu colegii mei şi, în special, a studenţilor care mă
ajutau. Dar Amanda şi Chloe sunt nişte studente minunate.
Mâncă cu mare poftă o gustare împreună cu Buck.
— Simt nevoia să vorbesc despre familia mea. Sper că nu te
deranjează.
— Tsion, poţi să vorbeşti despre familia ta oricând doreşti.
Trebuie să mă ierţi pentru că nu am fost atât de inspirat, încât să te
întreb chiar eu.
— Ştiu că tu, ca şi toţi ceilalţi, te-ai întrebat dacă era cazul să
aduci în discuţie un asemenea subiect. Câtă vreme nu pomenim
despre modul în care au murit, sunt cât se poate de încântat să
povestesc despre trecut. Ştii că i-am crescut pe fiul şi pe fiica mea
de la vârstele de opt şi zece ani până la paisprezece şi şaisprezece
ani. Erau copiii din prima căsătorie a soţiei mele. Soţul ei a fost ucis
într-un accident de construcţii. Copiii nu m-au acceptat de la bun
început, dar i-am câştigat prin dragostea mea pentru ea. Nu am
încercat să iau locul tatălui lor sau să pretind că eram stăpânul
casei. În cele din urmă, au început să se refere la mine ca la tatăl lor
şi a fost una dintre realizările din viaţa mea cu care mă mândresc.
— Se pare că soţia ta era o femeie minunată.
— Aşa era. Copiii erau şi ei extraordinari, cu toate că familia mea
era la fel de obişnuită ca oricare alta. Nu încerc să îi idealizez. Copiii
erau foarte deştepţi. Asta era o adevărată bucurie pentru mine.
Puteam să discut împreună cu ei despre probleme profunde şi
complicate. Chiar şi soţia mea predase la colegiu înainte de a avea
copiii care mergeau la şcoli private, fiind nişte elevi excepţionali.
Dar cel mai important dintre toate, atunci când am început să le
vorbesc despre studiile mele, nu m-au acuzat niciodată de erezie
sau de faptul că aş întoarce spatele culturii, religiei şi ţării mele.
Erau destul de deschişi la minte ca să îşi dea seama că
descopeream adevărul. Nu le ţineam predici, nu încercam să îi
influenţez în niciun fel. Doar le citeam pasaje şi le spuneam: „Ce
deduceţi de aici? Ce spune Tora despre calităţile lui Mesia?” Eram
atât de prins de metoda mea socratică de atunci, încât credeam că
ajunsesem la concluziile finale chiar înainte de a fi fost aşa în
realitate. Atunci când s-a produs Înălţarea la Cer, am ştiut imediat
ce se întâmplase. Într-un fel, eram chiar dezamăgit de faptul că nu
reuşisem să fac în aşa fel încât familia mea să se Înalţe la Ceruri.
Le-aş fi dus dorul, aşa cum şi acum le simt lipsa, dar ar fi fost o
binecuvântare pentru mine dacă vreunul dintre membrii familiei
mele ar fi văzut adevărul şi ar fi acţionat ca atare înainte de a fi prea
târziu.
— Mi-ai spus că toţi au devenit credincioşi la puţin timp după
tine.
 Tsion se opri:
— Cameron, eu nu înţeleg cum cineva care cunoaşte cât de cât
învăţăturile Bibliei ar putea să se îndoiască de dispariţiile în masă.
Rayford Steele, în ciuda cunoştinţelor sale limitate, a ştiut datorită
mărturiei soţiei sale. Eu, dintre toţi oamenii, ar fi trebuit să ştiu mai
bine. Şi cu toate astea, fenomenul de respingere apare peste tot.
Oamenii încearcă încă să explice în alte feluri ceea ce s-a întâmplat.
Mi se rupe inima.
Tsion îi arătă lui Buck la ce lucra. Aproape că terminase primul
caiet din ceea ce spera să fie o serie de publicaţii ale scrierilor lui
Bruce.
— A fost surprinzător de învăţat pentru un om atât de tânăr,
spuse Tsion. Nu era lingvistul care sunt eu, aşa că încerc să
îmbunătăţesc scrierile sale din acest punct de vedere. Cred că în
acest fel va ieşi o lucrare mai bună în final.
— Sunt sigur că Bruce ar fi de acord cu tine, răspunse Buck.
Buck dori să atingă subiectul disponibilităţii lui Tsion de a ajuta
biserica, de la distanţă, bineînţeles, în încercare de a găsi un nou
pastor. Ce bine ar fi fost dacă însuşi Tsion ar fi putut lua această
sarcină asupra sa! Dar nici nu se punea problema. Oricum, Buck
nu dorea ca munca importantă a lui Tsion să fie întreruptă de ceva.
— Ştii, Tsion, probabil că eu voi fi primul care ţi se va alătura în
mod permanent.
— Cameron, nu văd de ce ar trebui să te ascunzi.
— Am să înnebunesc, fără îndoială. Dar am început să nu mai
fiu atât de atent. E mai riscant. A fost scris ca ei să dea de urma
mea.
— Vei putea face ceea ce fac eu pe Internet, spuse Tsion. Deja
comunic cu sute de oameni şi asta numai datorită faptului că am
învăţat câteva şmecherii. Imaginează-ţi ce vei putea face cu
adevărul. Poţi să scrii în felul în care obişnuiai să scrii, cu
obiectivitate şi seriozitate totală. Nu vei mai fi influenţat de
proprietarul publicaţiei.
— Ce ai spus despre adevăr?
— Că poţi să scrii adevărul, atât doar.
Buck se aşeză şi începu să se gândească la un ziar. Desenă o
copertă şi îl numi, simplu, Adevărul. De-abia aştepta.
— Uită-te la asta. Aş putea face grafica, aş putea să multiplic
revista şi să o public pe Internet. După cum spune Donny Moore,
sursa transmisiunii nu va putea fi descoperită.
 — Nu vreau să-ţi impui să stai în această închisoare. Dar
mărturisesc că mi-ar face plăcere compania ta.

19

Rayford era mândru de Hattie Durham. Din ceea ce auzise în

Noul Babilon, ea reuşise să îi păcălească din nou pe Carpathia şi pe
omul lui de încredere, Leon Fortunato. După cum se părea, ea
zburase de la Milwaukee până la Boston, dar în loc să ia cursa
următoare spre Baghdad, se oprise pe undeva.
Rayford era prea departe ca să mai audă ceva din conversaţia lui
Carpathia cu Peter Mathews atunci când discuţiile continuară la
sediul central din Noul Babilon. Tot ceea ce ştia era că toţi cei de
acolo erau destul de uimiţi, mai ales Nicolae şi Leon, pentru că
Hattie le scăpase din nou. Deşi Nicolae se arătase indiferent faţă de
ea, faptul că nu ştia unde se află o transforma într-un potenţial
pericol şi reprezenta, totodată, un motiv de umilinţă.
Atunci când află că îşi schimbase itinerarul, Carpathia însuşi
ceru să îl vadă pe Rayford între patru ochi. Noii angajaţi de la
secretariat se instalaseră deja la posturile lor de lucru când Rayford
intră în apartamentul 216 pentru audienţa sa cu Potentatul.
— Mă bucur să te văd din nou, comandante Steele. Mi-e teamă
că nu mi-am exprimat recunoştinţa pentru serviciile aduse la fel ca
în trecut, înainte să apară atât de multe probleme. Permite-mi să
trec direct la subiect. Ştiu că domnişoara Durham a lucrat pentru
tine. De fapt, te-am angajat pe baza recomandării ei. De asemenea,
ştiu că din când în când obişnuia să ţi se confeseze. Aşadar,
probabil că nu reprezintă o noutate pentru tine faptul că au existat
anumite „probleme în paradis”, după cum se spune. Voi fi sincer.
Problema este că sunt convins că domnişoara Durham a
supraestimat seriozitatea relaţiei noastre.
Rayford se gândi la vremurile în care Nicolae anunţase cu
mândrie că Hattie era însărcinată şi că purta inelul pe care el i-l
dăruise. Dar Rayford ştia că nu era cazul să încerce să îl prindă cu
minciuna tocmai pe mincinosul mincinoşilor.
Carpathia continuă:
— Domnişoara Durham trebuia să îşi dea seama că într-o
funcţie ca aceea pe care o deţin, nu există timp pentru o relaţie
personală care să se poată bucura de devotamentul necesar unei
căsătorii şi întemeierii unei familii. Ea părea încântată de ideea de a
purta un copil în pântece, copilul meu. Astfel, nu am descurajat
opţiunea de a păstra sarcina, dar nici nu am încurajat alte opţiuni.
Dacă va duce sarcina la bun sfârşit, evident, îmi voi respecta
obligaţiile financiare. Oricum, este nedrept din partea ei să se
aştepte de la mine să îi acord copilului timpul pe care un tată
obişnuit i l-ar putea acorda. Sfatul meu ar fi să nu ducă sarcina la
bun sfârşit. Totuşi, ţinând cont că rezultatul relaţiei noastre este
responsabilitatea ei, voi lăsa şi decizia tot în seama ei.
Rayford era uimit şi nu încerca să ascundă asta. De ce îi spunea
Carpathia toate acestea? Ce sarcină avea să cadă în grija lui? Nu
trebui să aştepte mult însă ca să se lămurească:
— Am nevoi ca orice alt bărbat, comandante Steele. Mă înţelegi.
Nu voi fi devotat niciodată unei singure femei şi, cu siguranţă, nu
i-am făcut nicio promisiune în acest sens domnişoarei Durham. De
fapt, deja am o relaţie cu altcineva. Aşadar, înţelegi care este dilema
mea.
— Nu sunt sigur că îmi dau seama, spuse Rayford.
— Ei bine, am concediat-o pe domnişoara Durham din poziţia de
asistentă personală. Simt că era distrasă de la îndeplinirea
atribuţiilor ei de faptul că relaţia noastră nu mai mergea bine. Eu
nu privesc lucrurile în felul acesta; eu ne văd pe amândoi evoluând.
Dar, după cum spuneam, pentru că ea a considerat angajamentul
meu faţă de ea mai important decât l-am crezut eu, este mult mai
supărată şi mai dezamăgită de sfârşitul relaţiei noastre decât mine.
— Trebuie să vă întreb despre inelul pe care i l-aţi dăruit.
— Ah, nicio problemă. Nu i-l voi cere înapoi. De fapt, tot timpul
am crezut că piatra inelului era mult prea mare pentru un inel de
logodnă. Inelul era în mod clar o podoabă. Nu trebuie să îşi facă
griji în legătură cu returnarea lui.
Rayford începea să înţeleagă. Carpathia dorea să îl pună pe el, în
calitate de vechi prieten şi de fost şef al lui Hattie să îi transmită
veştile. Altfel, de ce ar fi primit atât de multe informaţii?
— Voi face ceea ce trebuie în legătură cu domnişoara Durham,
comandante Steele. Poţi să fii sigur de asta. Nu aş dori ca ea să aibă
probleme financiare. Ştiu că se poate angaja, probabil nu ca o faţă
bisericească, dar cu siguranţă că ar găsi un post în industria
aeronautică.
— Care a fost distrusă de război, după cum ştiţi, spuse Rayford.
— Da, dar cu experienţa ei şi poate cu nişte presiuni blânde din
partea mea…
 — Aşadar, vreţi să îmi spuneţi că îi veţi oferi un fel de ajutor
financiar, un stipendiu sau un fel înţelegere?
Carpathia începu să se însenineze:
— Da, dacă asta îi va uşura viaţa, voi fi fericit să fac asta pentru
ea.
„Cred şi eu că vei fi fericit”, îşi zise Rayford.
— Comandante Steele, am o însărcinare pentru tine.
— Mi-am dat seama de asta.
— Bineînţeles că ţi-ai dat seama Eşti un om deştept. Am fost
anunţat că domnişoara Durham şi-a reluat itinerarul şi că este
aşteptată să sosească la Baghdad luni, cu o cursă de la Boston.
În sfârşit, Rayford îşi dădu seama de ce Hattie îşi amânase
venirea. Probabil că ştia de planurile Amandei. Ar fi fost tipic
pentru Amanda să stabilească o întâlnire cu ea undeva şi să o
însoţească în călătoria spre Noul Babilon. Bineînţeles că Amanda
trebuie să fi avut un motiv ascuns: să o împiedice pe Hattie să
viziteze o clinică ginecologică. De asemenea, dorea să îşi arate în
continuare afecţiunea faţă de ea. Rayford luă decizia de a nu-i
spune lui Carpathia că şi el se îndrepta spre aeroportul din
Baghdad luni pentru a-şi întâmpina soţia.
— Presupunând că nu ai alte obligaţii, comandante Steele, iar eu
mă voi asigura că nu vei avea, te-aş ruga să aştepţi avionul cu care
va sosi domnişoara Durham. În calitate de vechi prieten, vei fi în
măsură să o anunţi de hotărârea mea. Toate lucrurile ei au fost
trimise într-un apartament din clădirea în care locuieşti şi tu. Ea va
avea dreptul să locuiască acolo timp de o lună, înainte de a decide
unde va vrea să se mute.
Rayford îl întrerupse:
— Scuzaţi-mă, dar îmi cereţi mie să fac ceva ce ar trebui să faceţi
chiar dumneavoastră?
— Ah, nu trage concluzii pripite, comandante Steele! Nu îmi este
teamă de această confruntare. Nu îmi va face plăcere, recunosc, dar
ştiu care sunt responsabilităţile mele în această situaţie. Problema
este că am nişte termene limită foarte presante pentru anumite
întâlniri importante. Am de stabilit multe directive şi legi noi în
lumina recentei insurecţii, aşa că pur şi simplu nu pot pleca de la
birou.
Rayford se gândi că întâlnirea lui Carpathia cu Hattie oricum ar
fi durat mai puţin decât a lor. Dar oare ar fi avut sens să contrazici
pe cineva ca Nicolae Carpathia?
 — Ai ceva întrebări, comandante Steele?
— Nu. Totul este foarte clar pentru mine.
— Atunci vei face ce te-am rugat?
— Dacă e musai, cu plăcere.
Carpathia zâmbi:
— Ai simţul umorului, comandante Steele. Nu voi spune că
slujba ta depinde de disponibilitatea ta, dar apreciez că formaţia ta
militară te-a învăţat că, atunci când este dat un ordin, acesta
trebuie dus la îndeplinire. Vreau să ştii că apreciez asta.
Rayford se uită lung la el şi se chinui să nu îi răspundă cu
obişnuitul: „Cu plăcere”. Dădu din cap şi rămase nemişcat.
— Comandante Steele, te voi ruga se te aşezi pentru un moment.
Rayford se aşeză din nou. „Ce mai vrea acum? Oare să fie acesta
începutul sfârşitului?”
— Vreau să te întreb despre relaţia ta cu Cameron Williams.
Rayford nu răspunse imediat.
Carpathia continuă:
— Cunoscut sub numele de Buck Williams. Făcea parte din
consiliul de editori seniori al Global Weekly, acum numită Global
Community Weekly. Este publicistul meu de acolo.
— Este ginerele meu, spuse Rayford.
— Şi te poţi gândi la un motiv pentru care nu a dorit să-mi
împărtăşească această veste fericită?
— Presupun că va trebui să îl întrebaţi pe el acest lucru,
domnule.
— Ei bine, atunci ar trebui să te întreb pe tine. De ce nu mi-ai
spus nici tu?
— Sunt chestiuni ce ţin de familie, spuse Rayford, încercând să
rămână calm. Oricum, dacă el este angajatul dumneavoastră la un
nivel atât de înalt, am presupus că veţi afla de acest lucru.
— Îţi împărtăşeşte convingerile religioase?
— Prefer să nu vorbesc în numele lui Buck.
— Voi considera ceea ce ai spus un răspuns afirmativ.
Rayford se uită lung la el. Carpathia continuă:
— Nu spun neapărat că acest lucru reprezintă o problemă, mă
înţelegi.
„Înţeleg perfect”, îşi spuse Rayford în gând.
— Eram doar curios, spuse Carpathia, ca încheiere.
Acesta îi zâmbi lui Rayford, iar pilotul citi în acel zâmbet tot ce
Antihristul ar fi dorit să îi sugereze.
 — Aştept cu nerăbdare un raport al întâlnirii tale cu domnişoara
Durham. Am deplină încredere că întâlnirea va fi încununată de
succes.

Buck se afla la biroul din Chicago al Global Community Weekly

când primi un telefon de la Amanda pe linia sa privată.
— Am primit un telefon foarte ciudat de la Rayford, spuse ea.
M-a întrebat dacă aranjasem să mă văd cu Hattie în cursa de la
Boston la Baghdad. I-am spus că nu. Eu credeam că Hattie deja a
ajuns acolo. Rayford mi-a spus că socoteşte că ea şi-a schimbat
programul şi că probabil vom ajunge în acelaşi timp. L-am întrebat
ce se întâmplase, dar era grăbit şi nu a avut timp să îmi spună. Ştii
cumva ce se întâmplă?
— Nu ştiu nimic, Amanda. Şi avionul tău s-a realimentat la
Boston?
— Da. Ştii că aeroportul de la New York este complet închis. La
fel şi cel de la Washington. Nu ştiu dacă avioanele acestea pot să
străbată tot drumul din Milwaukee până la Baghdad.
— De ce a durat atât de mult ca Hattie să se întoarcă acolo?
— Nu ştiu. Dacă ştiam că urma să îşi amâne plecarea, m-aş fi
oferit să o însoţesc. Trebuie să ţinem legătura cu fata asta.
Buck fu de acord:
— Chloe deja îţi simte lipsa. Ea şi Tsion muncesc din greu la o
prezentare a Noului Testament. Totul se întâmplă de parcă ar fi în
aceeaşi cameră, chiar dacă ei se află, de fapt, la un sfert de milă
depărtare unul de celălalt.
— Ştiu că munca aceasta îi face plăcere, spuse Amanda. Aş vrea
să îl conving pe Rayford să mă lase să mă întorc aici. L-aş vedea mai
puţin, dar oricum nu ne vedem prea des nici la Noul Babilon.
— Nu uita că acum poţi să te afli în „aceeaşi cameră” cu Tsion şi
Chloe oriunde ai fi.
— Da, răspunse ea, numai că suntem cu nouă ore în urma
voastră.
— Va trebui să vă sincronizaţi. Unde eşti?
— Am ajuns pe continent. Vom ateriza peste o oră şi ceva. Cât
este la voi, puţin după opt dimineaţa?
— Da. Armata Pătimirilor de mult nu a mai fost atât de
împrăştiată. Tsion pare activ şi teribil de mulţumit, dacă nu chiar
fericit. Chloe este la Loretta, încântată de şansa pe care o are de a-i
învăţa pe alţii, cu toate că ştie că nu va putea face asta în mod legal
pentru mult timp. Eu sunt aici, tu eşti acolo şi te vei întâlni cu
Rayford înainte de a-ţi da seama cum a trecut timpul. Presupun că
suntem cu toţii îngrozitor de ocupaţi.
— Sper că Rayford nu se înşală în privinţa lui Hattie, spuse
Amanda. Îi va fi mai comod să ne ia pe amândouă de la aeroport.

Era momentul ca Rayford să se îndrepte spre Baghdad. Era tare

nedumerit. De ce rămăsese Hattie izolată atât de mult timp în
Denver, ca apoi să-l inducă în eroare pe Fortunato când îl sunase în
legătură cu zborul cu care avea să se întoarcă? Dacă nu o făcuse cu
scopul de a se întâlni cu Amanda, atunci de ce? Ce ar fi putut-o
interesa în Boston?
Rayford de-abia aştepta să o vadă pe Amanda. Fuseseră
despărţiţi câteva zile, dar totuşi, la urma urmei, mai erau încă
proaspăt căsătoriţi. Nu se bucura de ceea ce trebuia să o anunţe pe
Hattie, mai ales că Amanda avea să ajungă în acelaşi timp.
După câte i se povestise despre întâlnirea lui Hattie cu Loretta,
Chloe şi Amanda la adăpost, Rayford îşi dădea seama că prezenţa
Amandei avea să o ajute pe Hattie să se destindă.
Întrebarea era dacă veştile lui Rayford aveau să fie proaste
pentru Hattie. Poate că îi făceau viitorul mai uşor de acceptat. Ea
ştia că totul se terminase. Se temuse că Nicolae nu îi va permite să
plece. Bineînţeles, ea avea să se simtă rănită şi jignită. Nu avea să
dorească inelul lui, banii sau apartamentul de la el. Dar măcar va
şti una şi bună. Pentru mintea de bărbat a lui Rayford, aceasta
părea o soluţie practică. Învăţase destul din anii petrecuţi alături
de Irene şi de Amanda ca să ştie că oricât de neatrăgător ar fi
devenit Nicolae Carpathia pentru Hattie, ea tot va suferi şi se va
simţi respinsă.
Rayford îi telefonă şoferului lui Hattie:
— Poţi să mă conduci până acolo sau poţi să îmi împrumuţi
maşina? Trebuie să o iau pe domnişoara Durham de la aeroport şi
pe soţia…
— Ah, îmi pare rău, domnule. Nu mai sunt şoferul domnişoarei
Durham. Acum sunt şoferul unui alt membru din biroul executiv.
— Ştii de unde aş putea face rost de o maşină?
— Puteţi încerca în parcul auto, dar durează ceva timp. Sunt
multe acte de completat, ştiţi dumneavoastră.
— Nu am atâta timp la dispoziţie. Mai ai şi alte sugestii?
Rayford era furios pe el însuşi pentru că nu planificase totul mai
bine.
— Dacă Potentatul le-ar telefona celor de la parcul de maşini, aţi
avea imediat o maşină.
Rayford sună la biroul lui Carpathia. Secretara îi transmise că
acesta nu era disponibil.
— Este acolo? întrebă Rayford.
— Este aici, domnule, dar, după cum v-am spus, nu este
disponibil.
— Este o problemă urgentă! Dacă poate fi întrerupt, aş dori să
vorbesc cu el măcar o secundă.
Când reveni pe linie, secretara spuse:
— Potentatul ar dori să ştie dacă aţi putea trece pe la biroul său
pentru un moment înainte de a pleca să faceţi ceea ce v-a cerut.
— Sunt în criză de timp, dar…
— Atunci îl voi anunţa că veniţi.
Rayford se afla la trei străzi de clădirea lui Carpathia. Se grăbi să
coboare cu liftul şi să ajungă la sediul general. Dintr-o dată îi veni o
idee şi luă telefonul. În timp ce fugea, Rayford îl sună pe McCullum:
— Mac? Eşti liber acum? Perfect! Am nevoie de o cursă cu
elicopterul până la Baghdad. Soţia mea trebuie să ajungă şi trebuie
să mă întâlnesc şi cu Hattie Durham. Dacă am auzit ceva despre
ea? Nu pot spune nimic, Mac. Voi ajunge la biroul lui Carpathia
peste câteva minute. Vrei să ne întâlnim pe eliport? Perfect!
Mulţumesc!

Buck lucra pe computerul portabil cu uşa biroului închisă, când

auzi semnalul pentru venirea unui e-mail. Îi plăcea să comunice în
acest fel. Era ca şi cum ar fi fost într-o cameră de discuţii cu o
singură persoană. Mesajul era din partea lui Tsion. Acesta îl
întrebă: „Încercăm să ne vedem cu ajutorul webcam-ului?”
Buck bătu la tastatură: „Sigur”, apoi introduse codul. Programul
se încărcă în câteva minute, iar apoi imaginea lui Tsion apăru pe
ecran. Buck scrise: „Tu eşti sau mă uit în oglindă?”
Tsion îi răspunse: „Eu sunt. Putem să folosim şi dispozitivele
audio ca să ne auzim, dacă te afli într-un loc sigur”.
„Mai bine nu, scrise Buck. Aveai nevoie de ceva anume?”
„Aş avea nevoie de companie la micul dejun, spuse Tsion. Mă
simt mult mai bine azi, dar încep să devin puţin claustrofob aici.
Ştiu că nu mă poţi strecura afară. Dar poţi să vii tu aici fără ca
Loretta să bănuiască ceva?”
 „Voi încerca. Ce vrei să mănânci la micul dejun?”
„Am gătit ceva american special pentru tine, Buck. Voi întoarce
camera acum ca să vezi ce fac.”
Dispozitivul nu fusese construit să transmită dintr-un adăpost
subteran întunecat. Buck scrise:
„Nu văd nimic, dar am încredere în tine. Voi veni acolo cât pot de
repede”.
Buck îi spuse secretarei că avea să lipsească timp de câteva ore,
însă, în timp se îndrepta spre Range Rover, Verna Zee îl ajunse din
urmă:
— Unde te duci? îl întrebă ea.
— Poftim? spuse el.
— Vreau să ştiu unde te pot găsi.
— Nu sunt sigur unde mă voi afla, îi răspunse el. Am lăsat vorbă
la recepţie că voi lipsi câteva ore. Nu mă simt obligat să dau detalii.
Verna dădu din cap.

Rayford încetini pe măsură ce se apropia de marea intrare în

cartierul general al Comunităţii Globale. Complexul se afla într-o
zonă neobişnuită, deoarece clădirea era înconjurată de case
particulare extravagante. Ceva îi atrase atenţia lui Rayford. Erau
nişte zgomote făcute de animale. Lătrături. Ştia că în zonă se aflau
câini. Mulţi angajaţi aveau exemplare rare pe care erau încântaţi să
le plimbe în lesă pe afară. Câinii reprezentau semne ale
prosperităţii. Uneori mai auzea unul sau doi câini lătrând, însă
acum lătrau cu toţii. Animalele erau atât de gălăgioase, încât
Rayford se întoarse pentru a vedea ce îi neliniştea în acest fel. Văzu
câţiva câini smulgându-se de lângă stăpânii lor şi fugind pe străzi
urlând.
Ridică din umeri şi intră în clădire.
Buck se gândi să treacă pe la Loretta pentru a o lua pe Chloe.
Trebuia să se gândească la un pretext pe care să i-l spună Lorettei
la birou. Nu putea să parcheze sau să intre în biserică fără ca ea să
îl vadă. Poate că el şi Chloe ar fi putut petrece puţin timp cu ea şi
apoi să se prefacă a părăsi biserica pe uşa din spate. Dacă nimeni
nu s-ar fi aflat prin apropiere, ei ar fi putut să se strecoare jos ca să
îl vadă pe Tsion. Era un plan bun. Buck se afla la jumătatea
drumului spre Mount Prospect când observă ceva ciudat. Văzu
foarte multe animale moarte pe şosea. Alte potenţiale victime
fugeau pe străzi. Veveriţe, iepuri, şerpi. Şerpi? Văzuse foarte puţini
şerpi în partea central-vestică, mai ales în nord. În acele zone nu
existau decât şerpi de câmpie. Exemplare din aceeaşi specie erau şi
şerpii morţi pe carosabil, dar de ce atât de mulţi? Ratoni, oposumi,
gâşte, raţe, câini, pisici – animalele erau peste tot. Buck coborî
geamul maşinii şi ascultă. Stoluri uriaşe de păsări zburau dintr-un
copac într-altul. Dar cerul era senin. Nici urmă de nori. Părea să nu
bată deloc vântul. Nicio frunză nu se mişca. Buck aşteptă la un
semafor şi observă că, deşi nu era pic de vânt, semafoarele se
clătinau. Indicatoarele de circulaţie fluturau înainte şi înapoi. Buck
trecu pe roşu şi se grăbi spre casă.

Rayford intră în biroul lui Carpathia. În jurul unei mese de

conferinţe se aflau câţiva oameni foarte cunoscuţi. Potentatul îl
trase repede pe Rayford la o parte:
— Mulţumesc că ai trecut, comandante Steele. Vreau doar să îţi
amintesc dorinţa mea de a nu o întâlni personal pe domnişoara
Durham. Probabil că ea va dori să stea de vorbă cu mine. Nici nu se
pune problema. Eu…
— Scuzaţi-mă, îl întrerupse Fortunato, domnule, primim nişte
date ciudate de la aparatele de măsură.
— Aparatele de măsură? întrebă Carpathia, neîncrezător. Las
partea tehnică în slujba ta şi a angajaţilor tăi, Leon…
— Domnule! spuse secretara. Un telefon de urgenţă pentru
dumneavoastră sau domnul Fortunato de la Institutul Seismologie
Internaţional.
Carpathia păru enervat şi se întoarse către Leon:
— Vrei să preiei apelul, Leon? Eu sunt ocupat aici.
Fortunato răspunse la telefon şi tăcu până când începu să
bolborosească:
— Poftim? Poftim?
Acum Carpathia se înfurie de-a binelea:
— Leon!
Rayford se îndepărtă de Carpathia şi se uită pe fereastră. Jos,
câinii fugeau în cercuri, iar proprietarii îi urmăreau. Rayford scoase
telefonul din buzunar şi îl sună imediat pe McCullum. Carpathia se
uită furios la el:
— Comandante Steele! Tocmai vorbeam cu tine aici…
— Mac! Unde eşti? Porneşte motoarele! Ajung imediat sus.
Brusc, se opri curentul electric. Rămaseră aprinse numai
luminile de urgenţă alimentate de baterii, iar razele soarelui
strălucitor inundară camera. Secretara ţipă. Fortunato se întoarse
spre Carpathia şi încercă să îi spună ceea ce tocmai auzise la
telefon. Carpathia strigă, acoperind vacarmul:
— Vreau ordine aici, vă rog!
Şi, de parcă cineva ar fi întors un comutator, ziua se transformă
în noapte. Acum chiar şi bărbaţii în toată firea gemeau şi ţipau.
Numai becurile din tavan, alimentate de baterii, aruncau o lumină
ciudată asupra clădirii, care începu să se cutremure. Rayford porni
spre uşă. Simţi pe cineva în spatele lui. Apăsă butonul liftului şi
apoi îşi dădu o palmă peste frunte, amintindu-şi că era pană de
curent. Se repezi pe scări spre acoperiş, unde McCullum îl aştepta
cu rotoarele elicopterului în funcţiune.
Clădirea se mişca sub Rayford ca o placă de surf. Elicopterul,
care stătea pe suporţii săi, se clătină mai întâi spre stânga şi apoi
spre dreapta. Rayford încercă să ajungă la uşă, văzând ochii
îngroziţi ai lui Mac. În timp ce Rayford încerca să se urce, fu împins
de la spate şi ateriză în spatele lui Mac. Nicolae Carpathia se
strecurase înăuntru:
— Decolează! urlă el. Decolează!
McCullum înălţă elicopterul la un metru deasupra acoperişului:
— Mai vin şi alţii, strigă el.
— Nu mai este loc! ţipă Carpathia. Decolează!
Câteva tinere şi nişte bărbaţi de vârstă mijlocie se agăţară de
elicopter, dar Mac se înălţă, îndepărtându-se de clădire. Când
elicopterul se aplecă spre stânga, reflectoarele lui luminară
acoperişul, unde alţii ieşeau pe uşă, ţipând şi plângând. În timp ce
Rayford urmărea îngrozit ceea ce se întâmpla, întregul bloc de
optsprezece etaje, pline cu sute de angajaţi, se prăbuşi la pământ
cu un zgomot asurzitor, în urma sa ridicându-se un nor de praf.
Oamenii agăţaţi de elicopter căzură unul câte unul.
Rayford se holbă la Carpathia. Pe faţa acestuia nu se putea citi
nicio urmă de emoţie în lumina slabă a panourilor de control.
Carpathia părea interesat doar să îşi pună centura de siguranţă.
Rayford se simţea cumplit. Văzuse oameni murind! Potentatul îi
ordonase lui Mac să se îndepărteze de oamenii care mai puteau fi
salvaţi. Rayford ar fi vrut să îl omoare cu mâinile goale.
Întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să moară şi el în acea
clădire, Rayford dădu din cap şi îşi puse centura de siguranţă.
— La Baghdad! strigă el. Să mergem la Aeroportul din Baghdad!
Buck ştia exact ce avea să urmeze şi trecu în mare viteză de
semafoare şi indicatoare, tăie curbele şi depăşi maşini şi camioane.
Dorea să ajungă mai întâi la Chloe, la locuinţa Lorettei. Se întinse
după telefon, însă încă nu instalase numerele de urgenţă şi nu avea
cum să conducă la viteza aceea şi să apese tastele telefonului în
acelaşi timp. Aruncă telefonul pe scaunul din dreapta şi îşi
continuă drumul. Tocmai trecea printr-o intersecţie când soarele
dispăru. Ziua se transformă în noapte într-o secundă, iar curentul
electric se opri în întreaga zonă. Şoferii aprinseră imediat farurile,
dar Buck văzu şanţul prea târziu. Tocmai se îndrepta spre o
crăpătură în asfalt care se deschisese în faţa lui. Părea a fi largă de
cel puţin câţiva metri şi tot atât de adâncă. Se gândi că, dacă avea
să cadă înăuntru, va muri, dar avea viteză prea mare ca să o evite.
Trase de volan spre stânga şi maşina se rostogoli înainte de a intra
complet în groapă. Perna de aer din partea dreaptă a maşinii se,
umflă şi se dezumflă repede. Era şi timpul să afle de ce era în stare
maşina aceea.
Crevasa se îngusta în faţa lui. Nu avea cum să iasă pe acolo decât
dacă ar fi încercat să urce mai întâi. Apăsă butoanele care făceau
trecerea la tracţiunea integrală şi trecu pe control manual, apoi
schimbă într-o treaptă de viteză inferioară, îndreptă roţile uşor
către stânga şi apăsă acceleraţia până la podea. Cauciucul din
dreapta faţă se înfipse în peretele abrupt, iar Buck se trezi într-o
poziţie verticală. O maşină mică din spatele lui căzu cu faţa în
gaură şi sări în aer.
Pământul se mişca şi se deschise. O porţiune uriaşă din trotuar
fu împinsă câţiva metri în sus şi apoi se prăbuşi pe stradă.
Zgomotul era asurzitor. Buck nu îşi mai ridicase fereastra după
ce ascultase animalele, iar acum zgomotul de tunet care însoţea
surparea de teren îl împresură în timp ce camioanele din jurul lui
se răsturnau, iar stâlpii electrici, cei de telegraf şi casele se
prăbuşeau.
Buck îşi spuse că trebuie să încetinească. Viteza ar fi putut să îl
ucidă. Trebuia să poată vedea ceea ce îi ieşea în cale ca să poată
evita eventualele coliziuni. Range Roverul sărea şi se zdruncina. La
un moment dat se învârti complet o dată. Oamenii care scăpaseră
până în acel moment, conduceau nebuneşte şi se ciocneau unii de
alţii.
Cât avea să mai dureze? Buck era dezorientat. Se uită la busola
de la bord şi încercă să îşi menţină direcţia spre vest. Pentru
moment i se păru că strada avea un anumit model. Buck merse în
jos, apoi în sus, în jos şi apoi din nou în sus, de parcă s-ar fi aflat
într-un montagnes-russes, însă marele cutremur de-abia începuse.
Ceea ce la început părură a fi nişte ridicături ascuţite pe care
maşina le-ar fi putut depăşi, acum deveniră nişte cratere de noroi şi
asfalt. Maşinile fură înghiţite de ele.

Groaza nu era un cuvânt potrivit pentru situaţia de faţă. Rayford

nu reuşea să îşi vină în fire ca să stea de vorbă cu Potentatul sau cu
Mac. Cei trei se îndreptau spre aeroportul din Baghdad, iar Rayford
nu se putea abţine să nu se uite la dezastrul care se vedea
dedesubt. Peste tot izbucniseră incendii. Focurile luminau
accidentele de maşină, clădirile sfărâmate şi pământul care se
mişca precum o mare învolburată. Privirea îi fu atrasă de ceea ce i
se păru a fi o minge de foc. Acolo, atârnând pe cer atât de aproape,
încât i se păru că ar fi putut să o atingă, era luna, luna care avea o
culoare sângerie.

Buck nu se gândea la el însuşi, ci la Chloe, la Loretta şi la Tsion.

Oare era posibil ca Dumnezeu să îi fi trecut prin toate doar pentru
a-i lăsa să moară în marele cutremur, în timpul celei de-a şasea
Judecăţi a Peceţii? Dacă toţi aveau să ajungă la Dumnezeu, atunci
tot răul ar fi fost spre bine. Oare ar fi cerut prea mult dacă s-ar fi
rugat ca toţi cei dragi lui să nu sufere o moarte violentă? „Doamne,
dacă le e scris să moară, i-ai repede!” se rugă el.
Cutremurul continua să urle ca un monstru care înghiţea totul
împrejur. Buck se înfiora pe măsură ce farurile maşinii luminară o
casă uriaşă care se nărui, intrând în pământ. Oare cât de departe
era de Chloe şi de Loretta? Ar fi avut şanse mai mari să îi găsească
pe Loretta şi pe Tsion la biserică? în curând, nu mai văzu maşini pe
şosea. Străzile nu mai erau luminate, semafoarele nu mai
funcţionau, indicatoarele nu se mai puteau vedea. Casele se
prăbuşeau. Lângă drum auzi ţipete, văzu oameni fugind,
împiedicându-se, căzând, rostogolindu-se la pământ.
Range Roverul sălta şi se zgâlţâia. Nu mai ţinea minte de câte ori
se lovise cu capul de capotă. La un moment dat, o porţiune dintr-o
curbă se răsuci şi împinse maşina pe o parte. Buck crezu că
sfârşitul îi era aproape. Însă nu avea de gând să se lase învins fără
a face nimic. Era acolo, imobilizat sub partea stângă a vehiculului.
Se întinse după centura de siguranţă. Avea de gând să se elibereze
şi să iasă prin geamul din dreapta maşinii. Chiar înainte de a-şi
desface centura de siguranţă, pământul aflat în mişcare ridică
Range Roverul şi Buck porni din nou la drum. Geamurile se
spărgeau. Zidurile se prăbuşeau. Restaurantele dispăreau.
Reprezentanţele auto erau înghiţite de pământ. Birourile rămâneau
suspendate în unghiuri ciudate, după care se năruiau. Din nou,
Buck văzu o crevasă în şosea pe care nu o putea evita. Închise ochii
şi se îmbărbătă, simţind cauciucurile înaintând pe suprafaţa
denivelată, în timp ce geamurile se spărgeau, iar metalul se
contorsiona. Se uită rapid împrejur, coti la stânga şi văzu că tocmai
trecuse peste capota unei maşini. Nu ştia unde se află, ci încerca
doar să menţină direcţia spre vest. Măcar dacă ar fi putut ajunge la
biserică sau la casa Lorettei! Oare le va recunoaşte? Mai avea sens
să se roage ca, oriunde s-ar afla, cei dragi să fi supravieţuit?

Mac zări un colţ al lunii. Rayford îi observă uluirea şi manevră

elicopterul în aşa fel încât Nicolae să o poată vedea şi el. Carpathia
păru vrăjit de ea. Luna îi lumina faţa cu strălucirea ei roşie, iar
Potentatul aducea mai mult ca niciodată cu necuratul.
Rayford începu să suspine din adâncul sufletului. În timp ce
privea ruinele de jos şi haosul care pusese stăpânire peste lume, el
ştia că nu avea şanse de-a o găsi pe Amanda. „Doamne, te rog,
primeşte-o în sânul Tău fără să îndure suferinţă!”
Şi Hattie! Oare îl primise pe Hristos înainte să se petreacă toate
acestea? Oare cineva de la Boston sau o persoană de la bordul
avionului o ajutase să facă această trecere?
Dintr-o dată, asupra lor se abătu o ploaie de meteoriţi, ca şi cum
cerul s-ar fi prăbuşit. Pietre uriaşe cuprinse de flăcări cădeau din
cer. Rayford văzuse cum ziua se transformase în noapte, iar acum
noaptea devenise zi datorită flăcărilor care nu mai conteneau să
cadă.

Buck gemu când Range Roverul se izbi de ceva care îl făcu să se

oprească în cele din urmă. Partea din spate a maşinii se înţepenise
într-o crăpătură, iar farurile erau îndreptate în sus. Buck avea
mâinile pe volan şi se uita la cer. Deodată, porţile cerului se
deschiseră. Nori negri şi sângerii, ameninţători, năpădiră văzduhul
şi se părea că aduceau înapoi noaptea care tocmai trecuse. Din
înalt începură să cadă meteoriți, care distruseră tot ceea ce nu
fusese înghiţit deja. Unul dintre ei ateriză în apropiere de portiera
din dreptul lui Buck, fiind atât de fierbinte, încât aproape topi
parbrizul, obligându-l pe Buck să îşi desprindă centura de
siguranţă şi să încerce să iasă prin partea dreaptă a maşinii. Însă,
în timp ce încerca să facă toate acestea, o altă rocă fierbinte explodă
în spatele Range Roverului şi îl împinse afară din şanţ. Buck fu
aruncat pe bancheta din spate şi se lovi cu capul de capotă. Era
ameţit, însă ştia că dacă ar fi rămas pe loc, ar fi fost un om mort.
Buck sări peste speteaza scaunului din faţă şi se aşeză la volan. Îşi
puse centura de siguranţă, gândindu-se cât de inutilă era această
precauţie în timpul celui mai puternic cutremur din istoria
omenirii.
Se părea că mişcările pământului nu se răriseră. Nu erau replici
ale cutremurului care continua. Buck conducea cu viteză redusă,
iar farurile Range Roverului se zdruncinau şi săltau pe măsură ce
mai întâi se desprinse unul, iar apoi celălalt şi zburară prin aer.
Buck crezu că recunoscuse o clădire: era un restaurant cu un
singur etaj, situat la un colţ de stradă, la trei străzi de biserică.
Trebuia să înainteze într-un fel sau altul. Îşi făcu drum cu atenţie
printre ruine şi moloz. Pământul continua să se frământe, însă el
nu se opri. Văzu prin parbrizul spulberat oameni care fugeau, auzi
ţipetele lor disperate, văzu rănile lor deschise şi sângele care curgea
şiroaie. Aceştia încercau să se ascundă sub bucăţile de pământ
care fuseseră dislocate. Se străduiau să folosească porţiuni din
asfalt şi din pavaj ca să se protejeze, însă acestea erau distruse cât
ai clipi. Un bărbat între două vârste, fără cămaşă şi pantofi,
sângera, uitându-se spre cer printre cioburile de sticlă, apoi
deschizându-şi braţele larg. Acesta urlă înspre cer: „Doamne, ia-mi
viaţa! Ia-mi viaţa!” În timp ce Buck trecea încet prin dreptul lui,
pământul se deschise şi îl înghiţi.

Rayford pierduse orice speranţă. O parte din el se ruga ca

elicopterul să se prăbuşească. Ironia era că el ştia că Nicolae
Carpathia nu avea să moară decât peste douăzeci şi una de luni.
Apoi, el va învia şi va mai trăi încă trei ani şi jumătate. Niciun
meteorit nu avea să lovească elicopterul. Oriunde ar fi aterizat, ei ar
fi scăpat şi toate astea numai pentru că Rayford îi făcea un serviciu
Antihristului!

Inima lui Buck fu copleşită de tristeţe atunci când văzu

clopotniţa bisericii Bisericii New Hope Village care se afla la o
distanţă de aproximativ şase sute de metri, însă pământul încă se
mai mişca, iar clădirile se prăbuşeau peste tot în jur. Copaci uriaşi
fuseseră doborâţi şi agăţaseră în cădere liniile de înaltă tensiune,
doborându-le pe străzi. Lui Buck îi luă câteva minute să îşi facă loc
printre ruine şi printre grămezile uriaşe de lemn, noroi şi ciment.
Cu cât se apropia mai mult de biserică, cu atât inima i se strângea
mai tare. Clopotniţa era unicul lucru care mai rămăsese în picioare.
Poalele acesteia se odihneau pe pământ. Farurile Range Roverului
luminară stranele, care încă mai rămăseseră în poziţiile iniţiale, iar
unele dintre ele scăpaseră chiar neatinse. Restul sanctuarului,
grinzile care se arcuiau la mare înălţime, vitraliile, toate fuseseră
distruse. Clădirea administraţiei, sălile de clasă, birourile se
făcuseră una cu pământul, formând acum un morman de cărămizi,
sticlă şi moloz.
În craterul care era acum pe locul parcării se putea vedea o
singură maşină. Partea din spate a acesteia fusese turtită,
cauciucurile – dezumflate, iar osiile – rupte. Două picioare dezgolite
se puteau vedea ieşind de sub maşină. Buck opri Range Roverul la
câţiva metri de dezastru. Opri motorul şi parcă. Portiera din dreptul
său nu se deschidea. Buck îşi desfăcu centura de siguranţă şi ieşi
pe portiera din dreptul pasagerului. Deodată, cutremurul se opri.
Soarele reapăru. Era o dimineaţă luminoasă şi însorită în Mount
Prospect, Illinois. Pe Buck îl durea fiecare oscior. Înaintă
clătinându-se pe pământul denivelat şi se îndreptă spre maşina
turtită. Când ajunse suficient de aproape, el văzu că persoanei
strivite îi lipsea un pantof. Totuşi, cel care rămăsese îi confirmă
temerea. Loretta murise strivită de propria maşină.
Buck se împiedică şi căzu cu faţa în noroi, rănindu-se pe obraz.
Nu dădu importanţă acestui lucru se târî spre maşină. Îşi făcu
curaj şi împinse cu toată forţa de care dispunea, încercând să ridice
vehiculul de pe cadavru. Maşina nu se mişcă. Nu voia cu niciun
chip să o lase pe Loretta în locul în care se afla. Însă unde ar fi
putut duce trupul în cazul în care l-ar fi recuperat? Suspinând, se
târî printre dărâmături, căutând intrarea în adăpostul subteran.
Recunoscu unele porţiuni din sala de întruniri care îl ajutară să se
orienteze. Circuitele electrice care fuseseră montate pe turlă
cedaseră. Buck îşi făcu loc printre cărămizi şi bucăţi de lemn. În
sfârşit, găsi gura de aerisire a adăpostului. Buck îşi făcu mâinile
pâlnie şi strigă deasupra acesteia:
— Tsion! Tsion! Eşti acolo?
Se întoarse şi puse urechea pe aerisire, simţind aerul rece care
ieşea din adăpostul subteran.
— Sunt aici, Buck! Mă auzi?
— Te aud, Tsion! Ai păţit ceva?
— Sunt bine! Nu pot deschide uşa!
— Oricum, nu cred că ţi-ai dori să vezi ce e la suprafaţă, Tsion! îi
strigă Buck, vocea lui devenind din ce în ce mai slabă.
— Ce s-a întâmplat cu Loretta?
— Nu mai e printre noi!
— A fost cutremurul acela puternic?
— Da!
— Poţi să ajungi la mine?
— Voi încerca din răsputeri, Tsion! Am nevoie de tine ca să mă
ajuţi să o găsesc pe Chloe!
— Deocamdată mă simt bine, Buck! Te aştept!
Buck se întoarse şi căută cu privirea o casă care să fi rămas în
picioare. Oameni în haine zdrenţuite mergeau împleticindu-se şi
sângerând. Câţiva dintre ei căzură la pământ şi îşi dădură sfârşitul
în faţa ochilor lui. Nu ştia cât timp avea să îi ia ca să ajungă la
Chloe. Ştia cu certitudine că nu îşi dorea să vadă ce se întâmplase
acolo, însă nu avea să se oprească până când nu ar fi făcut-o. Dacă
ar fi avut o şansă într-un milion să ajungă la ea, să o salveze, Buck
avea să o facă.

Soarele îşi făcu apariţia deasupra Noului Babilon. Rayford îl rugă

pe McCullum să se îndrepte în continuare spre Baghdad. În orice
parte ar fi privit cei trei, nu vedeau decât ruine, cratere care
fuseseră provocate de meteoriţi, focuri care ardeau, clădiri care se
prăbuşiseră, şosele care nu mai existau.
Atunci când zări aeroportul din Baghdad, Rayford îşi lăsă capul
în piept şi începu să plângă. Fuselajele avioanelor de pasageri erau
contorsionate, iar unele dintre ele căzuseră în prăpăstiile căscate
de cutremur. Terminalul nu mai era în picioare. Trupuri
neînsufleţite se puteau vedea pretutindeni.
Rayford îi făcu semn lui Mac să aducă elicopterul la sol. În timp
ce scruta împrejurimile, Rayford îşi dădu seama la ce ar fi trebuit să
se aştepte. Singura sa rugăciune pentru Amanda sau pentru Hattie
era ca avioanele lor să se fi aflat în aer în momentul catastrofei.
După ce rotoarele se opriră, Carpathia se întoarse către cei doi:
— Are cineva un telefon care funcţionează?
Rayford fu atât de dezgustat, încât trecu pe lângă Carpathia şi
deschise uşa. El se strecură afară prin spatele scaunului lui
Carpathia şi sări la sol, apoi se întinse şi îi desfăcu Potentatului
centura de siguranţă, îl apucă de reverele hainei şi îl trase afară din
elicopter. Antihristul ateriză cu scaun cu tot pe solul denivelat, sări
repede în picioare, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o confruntare.
Rayford îl lipi de fuselajul elicopterului.
— Comandate Steele, înţeleg că eşti supărat, dar…
— Nicolae, începu Rayford, rostind cuvintele cu dinţii încleştaţi,
vei putea să explici toate acestea după cum vei găsi de cuviinţă,
însă permite-mi să fiu primul care te anunţă că tocmai ai fost
martorul mâniei Mielului!
Carpathia ridică din umeri. Rayford îl îmbrânci pentru ultima
dată şi se îndepărtă, împleticindu-se. Se aşeză cu faţa spre
terminalul aeroportului, care se afla la o distanţă de câteva sute de
metri şi se rugă ca aceasta să fi fost ultima dată când era nevoit să
caute trupul unei persoane iubite prin moloz.

Epilog

„Şi când Mielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în

cer, ca la o jumătate de ceas.
Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu
şi li s-a dat lor cele şapte trâmbiţe.
Şi a venit alt înger şi a stat la altar, având o cădelniţă de aur, şi i
s-a dat lui tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile
tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul
tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu,
împreună cu rugăciunile sfinţilor.
Şi îngerul a dat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a
aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri, şi fulgere, şi
cutremur.
Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca
să trâmbiţeze.”
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, VIII, 1-6.
În curând:

Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins

Pecetluirea sfinţilor

Membrii Armatei Pătimirilor înfruntă din nou vremurile

apocaliptice.
Îngerii lui Dumnezeu îi vor pecetlui pe cei 144.000 de sfinţi care
şi-au dat viaţa pentru Iisus Hristos.
Acţiunea îl poartă pe cititor din Irak până în America, din
întinderile deserturilor până în adâncul apelor, urmând
personajele în căutarea adevărului, în lupta lor împotriva
Antihristului.
 „Rayford Steele purta uniforma duşmanului sufletului său şi se
ura pentru asta. Mergea prin nisipul Irakului cu paşi mari şi
hotărâţi, îndreptându-se spre aeroportul din Bagdad, în uniforma
de gala, şi era marcat de lipsa de sens a întregii afaceri.
De pe platoul ars de soare auzea ţipetele şi vaietele a sute de
răniţi, pe care nu va fi capabil să înceapă să îi salveze. Şansele de
a-şi găsi soţia în viaţă depindeau de cât de repede reuşea să ajungă
la ea. Dar ce putea să fie repede aici? Doar nisip peste tot. Şi care ce
se întâmplase cu Chloe şi Buck, în State? Şi cu Tsion?”
 Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii, care
cuprinde unsprezece titluri. A scris peste o sută de cărţi dintre care
zece au intrat în clasamentul de best-seller-uri al New York Times.
Romanele sale apocaliptice se bucură de un mare succes, iar
Supravieţuitorii a fost desemnată Cartea Anului de către Asociaţia
Publiciştilor Creştini Evanghelici în 1997, 1998 şi 1999.

Dr. Tim LaHaye este cel care a avut ideea scrierii unor romane
despre Înălţarea la Cer şi Apocalipsă. Este preot şi un recunoscut
autor şi conferenţiar asupra profeţiilor biblice. Este doctor în
teologie la Western Theological Seminary şi în literatură la Liberty
University.
A scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci şi
trei de limbi şi au fost tipărite în peste 22 de milioane de exemplare.
 Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins
Pecetluirea sfinţilor

Se dedică celor mai noi dintre

fraţii şi surorile noastre

Prolog
Din încheierea la Nicolae

Inima lui Buck fu copleşită de tristeţe atunci când văzu

clopotniţa bisericii Bisericii New Hope Village care se afla la o
distanţă de aproximativ şase sute de metri, însă pământul încă se
mai mişca, iar clădirile se prăbuşeau peste tot în jur. Copaci uriaşi
fuseseră doborâţi şi agăţaseră în cădere liniile de înaltă tensiune,
doborându-le pe străzi. Lui Buck îi luă câteva minute să îşi facă loc
printre ruine şi printre grămezile uriaşe de lemn, noroi şi ciment.
Cu cât se apropia mai mult de biserică, cu atât inima i se strângea
mai tare. Clopotniţa era unicul lucru care mai rămăsese în picioare.
Poalele acesteia se odihneau pe pământ. Farurile Range Rover-ului
luminară stranele, care încă mai rămăseseră în poziţiile iniţiale, iar
unele dintre ele scăpaseră chiar neatinse. Restul sanctuarului,
grinzile care se arcuiau la mare înălţime, vitraliile, toate fuseseră
distruse. Clădirea administraţiei, sălile de clasă, birourile se
făcuseră una cu pământul, formând acum un morman de cărămizi,
sticla şi moloz.
În craterul care era acum pe locul parcării se putea vedea o
singura maşină. Partea din spate a acesteia fusese turtită,
cauciucurile – dezumflate, iar osiile – rupte. Două picioare dezgolite
se puteau vedea ieşind de sub maşină. Buck opri Range Rover-ul la
câţiva metri de dezastru. Opri motorul şi parcă. Portiera din dreptul
său nu se deschidea. Buck îşi desfăcu centura de siguranţa şi ieşi
pe portiera din dreptul pasagerului. Deodată, cutremurul se opri.
Soarele reapăru. Era o dimineaţă luminoasa şi însorita în Mount
Prospect, Illinois. Pe Buck îl durea fiecare oscior. Înainta
clătinându-se pe pământul denivelat şi se îndrepta spre maşina
turtită. Când ajunse suficient de aproape, el văzu ca persoanei
strivite îi lipsea un pantof. Totuşi, cel care rămăsese îi confirma
temerea. Loretta murise strivita de propria maşina.
Buck se împiedică şi căzu cu faţa în noroi, rănindu-se pe obraz.
Nu dădu importanţa acestui lucru se târî spre maşina. Îşi făcu
curaj şi împinse cu toată forţa de care dispunea, încercând să ridice
vehiculul de pe cadavru. Maşina nu se mişcă. Nu voia cu niciun
chip să o lase pe Loretta în locul în care se afla. Însă unde ar fi
putut duce trupul în cazul în care l-ar fi recuperat? Suspinând, se
târî printre dărâmături, căutând intrarea în adăpostul subteran.
Recunoscu unele porţiuni din sala de întruniri care îl ajutară să se
orienteze. Circuitele electrice care fuseseră montate pe turla
cedaseră. Buck îşi făcu loc printre cărămizi şi bucăţi de lemn. În
sfârşit, găsi gura de aerisire a adăpostului. Buck îşi făcu mâinile
pâlnie şi strigă deasupra acesteia:
— Tsion! Tsion! Eşti acolo?
Se întoarse şi puse urechea pe aerisire, simţind aerul rece care
ieşea din adăpostul subteran.
— Sunt aici, Buck! Mă auzi?
— Te aud, Tsion! Ai păţit ceva?
— Sunt bine! Nu pot deschide uşa!
— Oricum, nu cred că ţi-ai dori să vezi ce e la suprafaţa, Tsion! îi
strigă Buck, vocea lui devenind din ce în ce mai slaba.
— Ce s-a întâmplat cu Loretta?
— Nu mai e printre noi!
— A fost cutremurul acela puternic?
— Da!
— Poţi să ajungi la mine?
— Voi încerca din răsputeri, Tsion! Am nevoie de tine ca să mă
ajuţi să o găsesc pe Chloe!
— Deocamdată mă simt bine, Buck! Te aştept!
Buck se întoarse şi căută cu privirea o casă care să fi rămas în
picioare. Oameni în haine zdrenţuite mergeau împleticindu-se şi
sângerând. Câţiva dintre ei căzură la pământ şi îşi dădură sfârşitul
în faţa ochilor lui. Nu ştia cât timp avea să îi ia ca să ajungă la
Chloe. Ştia cu certitudine că nu îşi dorea să vadă ce se întâmplase
acolo, însă nu avea să se oprească până când nu ar fi făcut-o. Dacă
ar fi avut o şansă într-un milion să ajungă la ea, să o salveze, Buck
avea să o facă.

Soarele îşi făcu apariţia deasupra Noului Babilon. Rayford îl rugă

pe McCullum să se îndrepte în continuare spre Bagdad. În orice
parte ar fi privit cei trei, nu vedeau decât ruine, cratere care
fuseseră provocate de meteoriţi, focuri care ardeau, clădiri care se
prăbuşiseră, şosele care nu mai existau.
 Atunci când zări aeroportul din Bagdad, Rayford îşi lăsă capul în
piept şi începu să plângă. Fuselajele avioanelor de pasageri erau
contorsionate, iar unele dintre ele căzuseră în prăpăstiile căscate
de cutremur. Terminalul nu mai era în picioare. Trupuri
neînsufleţite se puteau vedea pretutindeni.
Rayford îi făcu semn lui Mac să aducă elicopterul la sol. În timp
ce scruta împrejurimile, Rayford îşi dădu seama la ce ar fi trebuit să
se aştepte. Singura sa rugăciune pentru Amanda sau pentru Hattie
era ca avioanele lor să se fi aflat în aer în momentul catastrofei.
După ce rotoarele se opriră, Carpathia se întoarse către cei doi:
— Are cineva un telefon care funcţionează?
Rayford fu atât de dezgustat, încât trecu pe lângă Carpathia şi
deschise uşa. El se strecură afară prin spatele scaunului lui
Carpathia şi sări la sol, apoi se întinse şi îi desfăcu Potentatului
centura de siguranţa, îl apucă de reverele hainei şi îl trase afară din
elicopter. Antihristul ateriză cu scaun cu tot pe solul denivelat, sări
repede în picioare, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o confruntare.
Rayford îl lipi de fuselajul elicopterului.
— Comandate Steele, înţeleg că eşti supărat, dar…
— Nicolae, începu Rayford, rostind cuvintele cu dinţii încleştaţi,
vei putea să explici toate acestea după cum vei găsi de cuviinţă,
însă permite-mi să fiu primul care te anunţă că tocmai ai fost
martorul mâniei Mielului!
Carpathia ridică din umeri. Rayford îl îmbrânci pentru ultima
dată şi se îndepărtă, împleticindu-se. Se aşeză cu faţa spre
terminalul aeroportului, care se afla la o distanţă de câteva sute de
metri şi se rugă ca aceasta să fi fost ultima dată când era nevoit să
caute trupul unei persoane iubite prin moloz.

„Şi când Mielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în

cer, ca la o jumătate de ceas.
Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu
şi li s-a dat lor cele şapte trâmbiţe.
Şi a venit alt înger şi a stat la altar, având o cădelniţă de aur, şi i
s-a dat lui tămâie multa ca s-o aducă împreună cu rugăciunile
tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul
tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu,
împreuna cu rugăciunile sfinţilor.
Şi îngerul a dat cădelniţă şi a umplut-o din focul altarului şi a
aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri, şi fulgere, şi
cutremur.
Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca
să trâmbiţeze.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, VIII, 1–6.).

Rayford Steele purta uniforma duşmanului sufletului sau şi se

ura pentru asta. Mergea prin nisipul Irakului cu paşi mari şi
hotărâţi, îndreptându-se spre aeroportul din Bagdad, în uniforma
de gala, şi era marcat de lipsa de sens a întregii afaceri.
De pe platoul ars de soare auzea ţipetele şi vaietele a sute de
răniţi, pe care nu va fi capabil să înceapă să îi salveze. Şansele de
a-şi găsi soţia în viaţă depindeau de cât de repede reuşea să ajungă
la ea. Dar ce putea să fie repede aici? Doar nisip peste tot. Şi care ce
se întâmplase cu Chloe şi Buck, în State? Şi cu Tsion?
Disperat, aproape delirând, înnebunit de frustrare, îşi smulse de
pe el haina regulamentară, cu epoleţi galbeni şi grei şi cu însemnele
care îl identificau drept ofiţer superior al Comunităţii Globale.
Rayford nu se mai strădui să desprindă nasturii din aur masiv, ci îi
făcu şi pe ei să se rostogolească pe suprafaţa nisipoasă. Îşi lăsă
haina să-i alunece de pe umeri şi apucă gulerul în pumni. De trei,
de patru, de cinci ori ridică haina deasupra capului, trântind-o apoi
de pământ. Praf şi nisip se aşternură pe pantofii lui din piele făcuţi
la comandă.
Rayford avea de gând să renunţe la orice reminiscenţă a legăturii
sale cu regimul lui Nicolae Carpathia, dar atenţia i se concentra din
nou asupra luxoaselor însemne oficiale. Trase cu putere de ele,
vrând să le rupă cu totul, ca şi cum s-ar fi coborât singur în grad, în
armata Antihristului. Însă cusătura nu lăsa loc nici măcar pentru o
unghie, aşa că Rayford mai dădu odată cu haina de pământ. În
plus, se apucă să o calce în picioare, dându-şi în sfârşit seama de
ce era atât de grea. Telefonul sau se afla într-unul dintre buzunare.
În timp ce îngenunchea pentru a-şi recupera haina, Rayford
reveni la logica sa înnebunitoare, la pragmatismul care îl făcea să
fie cine era. Neavând nicio idee despre ceea ce ar fi putut găsi
printre ruinele apartamentului sau, nu-şi putea permite să se
dispenseze de ceea ce ar fi putut fi singurul rând de haine care-i
mai rămăsese.
Rayford îşi îmbrăcă jacheta, ca un puşti obligat să poarte o haină
într-o zi călduroasa. Nu se mai obosise să îndepărteze pietrişul de
pe ea, aşa că, îndreptându-se în viteza către rămăşiţele
aeroportului, silueta lui deşirată era mai puţin impresionanta decât
de obicei. Ar fi putut trece drept supravieţuitor al unui accident
aviatic, un pilot care-şi pierduse cascheta şi căruia i se rupseseră
nasturii de la uniformă.
De atâtea luni de când trăia în Irak, Rayford nu-şi putea aminti
să fi prins vreun moment de răcoare înainte de asfinţitul soarelui.
Totuşi, cutremurul părea să fi modificat nu doar topografia locului,
ci şi temperatura. Rayford fusese obişnuit cu tricouri ude de
transpiraţie şi cu pielea udă de sudoare. Însă acum vântul, acel
curent rar şi misterios, îl răcorea, în timp ce ducea telefonul la
ureche, după ce formase numărul lui Mac McCullum prin apelare
rapida.
În acel moment auzi bâzâitul şi pârâiturile elicopterului lui Mac
în spatele său. Se întrebă încotro se îndreptau.
— Aici Mac, se auzi vocea gravă a lui McCullum.
Rayford se răsuci şi văzu elicopterul, care acoperea soarele ce
cobora spre asfinţit.
— Nu pot să cred, chestia asta chiar funcţionează, spuse
Rayford.
Îl trântise de pământ, îl lovise cu piciorul şi, pe lângă asta, se
gândise că turnurile GSM din apropiere ar fi trebuit să fi fost scoase
din funcţiune în urma cutremurului.
— De îndată ce voi părăsi sectorul, va înceta să mai funcţioneze,
Ray, spuse Mac. Din câte văd, totul e la pământ. Aparatele astea
funcţionează ca nişte staţii de emisie-recepţie, doar la mica
distanţă. Nu e nicio şansă să găseşti un amplificator celular.
— Aşadar, orice posibilitate de a suna în State…
— Iese din discuţie, spuse Mac. Ray, Potentatul Carpathia vrea
să-ţi vorbească, dar mai întâi…
— Nu vreau să stau de vorba cu el, poţi să-i spui asta.
— Dar înainte de a ţi-l da la telefon, continuă Mac, ţin să-ţi
reamintesc că întâlnirea noastră e în continuare valabilă pentru
diseară. Corect?
Rayford încetini pasul şi privi în pământ, trecându-şi o mână
prin păr.
— Ce? Despre ce vorbeşti?
— În regula, atunci, foarte bine, spuse Mac. Rămâne stabilit că
ne vom întâlni diseară. Acum Potentatul…
— Înţeleg că vrei să stăm de vorbă mai târziu, Mac, dar nu mi-l
da la telefon pe Carpathia, pentru că îţi jur…
— Rămâi pe fir să vorbeşti cu Potentatul.
Ray îşi mută telefonul în mâna dreapta, gata să-l zdrobească de
pământ, dar se abţinu. Voia să afle veşti despre cei dragi, atunci
când căile de comunicare se vor redeschide.
— Căpitane Steele, se auzi vocea lipsita de emoţie a lui Nicolae
Carpathia.
— La telefon, spuse Rayford, trecând peste dezgustul pe care-l
resimţea.
Se gândi că Dumnezeu va ierta tot ce îi va spune Antihristului,
dar îşi înghiţi acele cuvinte pe care ar fi vrut cu adevărat să i le
spună.
— Deşi ştim amândoi în ce fel aş putea să răspund flagrantei tale
insubordonări şi lipsei de respect cu care m-ai tratat, spuse
Carpathia, aleg să te iert.
Rayford continua să meargă, strângând şi scrâşnind din dinţi
pentru a se abţine să urle la celălalt.
— S-ar părea că nu-ţi găseşti cuvintele pentru a-ţi exprima
recunoştinţa, continuă Carpathia. Şi acum, ascultă-mă cu atenţie.
Am la dispoziţie un loc sigur, dotat şi cu provizii, unde ambasadorii
mei internaţionali şi personalul meu mi se vor alătura. Amândoi
ştim că avem nevoie unul de celălalt, aşa că îţi sugerez…
— N-ai nevoie de mine, spuse Rayford. Iar eu n-am nevoie de
iertarea ta. Ai lângă tine un pilot de maximă competenţă, aşa că
permite-mi, la rândul meu, să-ţi sugerez să uiţi de mine.
— Să fii pregătit pentru momentul în care va ateriza, spuse
Carpathia, cu o primă nuanţă de iritare în glas.
— Singura destinaţie pentru care aş accepta să mă sui în
elicopter este aeroportul, spuse Rayford. Şi aproape că am ajuns
acolo. Aşa că spune-i lui Mac să nu mai coboare în haosul de aici.
— Căpitane Steele, începu din nou Carpathia, cu
condescendenţă, îţi admir credinţa iraţională că îţi vei putea,
într-un fel sau altul, găsi soţia, dar ştim amândoi că asta nu se va
întâmpla.
Rayford nu spuse nimic. Se temea că, într-adevăr, Carpathia are
dreptate, dar nu i-ar fi oferit niciodată satisfacţia de a o recunoaşte.
Şi cu siguranţă că n-ar fi renunţat niciodată la căutare, atâta vreme
cât nu şi-ar fi dovedit sieşi că Amanda nu supravieţuise.
— Vino cu noi, căpitane Steele. Reîntoarce-te la bord şi voi
considera că izbucnirea ta nu a avut niciodată…
 — Nu merg nicăieri până nu-mi găsesc soţia! Dă-mi-l pe Mac la
telefon.
— Ofiţerul McCullum e ocupat în momentul ăsta. Îi voi transmite
un mesaj.
— Mac ar putea să piloteze drăcia aia şi fără mâini. Lasă-mă să
vorbesc cu el!
— Atâta vreme cât n-ai niciun mesaj de transmis, căpitane
Steele…
— Bine, ai câştigat. Spune-i lui Mac…
— Iată un moment în care n-ar fi cazul să neglijăm eticheta,
căpitane Steele. Un subordonat care tocmai a fost iertat are datoria
de a se adresa superiorului său…
— Bine, Potentat Carpathia, spune-i lui Mac să vină după mine
dacă nu reuşesc să mă întorc până la ora 22.00.
— Şi ar trebui să fii în stare să te întorci, adăpostul se află la trei
clicuri şi jumătate nord-est de cartierul general iniţial. Vei avea
nevoie de următoarea parolă: „Operaţiunea Furia”.
— Ce? „Cum de Carpathia ştia despre asta?”
— Ai auzit ce-am spus, căpitane Steele.

Cameron „Buck“ Williams păşea cu luare-aminte prin molozul de

lângă gura de aerisire, acolo unde auzise vocea limpede, sănătoasă,
a rabinului Tsion Ben-Judah, blocat în adăpostul subteran. Tsion îl
asigură că nu era rănit, ci doar speriat şi claustrofob. Locul era
suficient de strâmt chiar şi fără biserica ce se prăbuşise deasupra
lui. Neavând nicio cale de ieşire, doar dacă cineva ar fi săpat un
tunel până la el, rabinul urma cât de curând să înceapă să se simtă
ca un animal în cuşcă, iar Buck ştia asta.
Dacă Tsion s-ar fi aflat într-un pericol iminent, Buck ar fi săpat şi
cu mâinile goale pentru a-l elibera. Însă Buck se simţea ca un
medic responsabil cu trierea urgenţelor, care trebuie să decidă care
dintre cazuri necesită o îngrijire mai rapidă. Dându-i asigurări lui
Tsion că se va întoarce, o porni spre casa conspirativă, pentru a-şi
găsi soţia.
Pentru a trece de dărâmăturile care reprezentaseră singura
biserică şi totodată cămin pe care o cunoscuse vreodată, Buck fu
din nou nevoit să se târască pe lângă rămăşiţele pământeşti ale
dragei Loretta. Ea, care fusese un prieten atât de bun, mai întâi
pentru răposatul Bruce Barnes, iar mai apoi pentru restul
membrilor Armatei Pătimirilor. Armata numărase la început patru
combatanţi: Rayford, Chloe, Bruce şi Buck. Amanda li se alăturase.
Pe Bruce îl pierduseră. Tsion li se alăturase.
Era oare posibil ca Armata Pătimirilor să se fi redus acum la
Buck şi Tsion? Buck refuza să accepte acest gând. Îşi găsi ceasul
îmbibat de noroi, asfalt şi cu un mic ciob dintr-un parbriz. Frecă
cristalul de cracul pantalonului şi simţi cum amestecul grunjos taie
materialul, înfigându-i-se în genunchi. Era ora nouă dimineaţa în
Mt. Prospect, iar Buck auzi o alarma aeriana, o alerta de tornada,
sirenele unor maşini de salvare, una aproape şi doua mai
îndepărtate. Focuri de armă. Ţipete. Plânsete. Motoare.
Ar fi putut oare să trăiască fără Chloe? Lui Buck i se dăduse o a
doua şansă; se afla acolo cu un scop. Voia ca iubirea vieţii lui să fie
lângă el şi se ruga – în mod egoist, îşi dădu el seama – ca ea să nu fi
ajuns deja în cer, înaintea lui.
Privirea periferică a lui Buck înregistră umflătura de pe propriul
obraz stâng. Nu simţise nici durere şi nici sânge şi trăsese
concluzia ca rana era superficială. Acum, nu mai era la fel de sigur.
Căută în buzunarul de la piept ochelarii de soare. Una din lentile
era spartă. În cealaltă, văzu reflectata o sperietoare de ciori, cu
părul vâlvoi, cu ochii albiţi de spaimă şi cu gura larg deschisă,
înghiţind aerul. Deşi rana nu îi sângera, părea totuşi a fi destul de
adâncă. Nu era însă timp pentru tratamente.
Buck îşi goli buzunarul de la cămaşă, dar păstra ramele
ochelarilor, care erau un cadou de la Chloe. În timp ce se întorcea la
Range Rover, studie terenul, dibuind drumul prin sticlă, cuie şi
cărămizi precum un bătrân, asigurându-se tot timpul că merge pe
pământ solid.
Buck trecu de maşina Lorettei şi de ceea ce mai rămăsese din ea,
hotărât să nu se uite într-acolo. Deodată, pământul se mişca, iar el
se clătină. Maşina Lorettei, pe care fusese incapabil să o urnească
din loc cu câteva momente în urmă, se zgudui şi apoi dispăru. Sub
spaţiul de parcare, pământul se prăbuşise. Buck se întinse pe
burtă cât era de lung şi aruncă o privire peste marginea noii
crăpaturi. Maşina, ajunsă de nerecunoscut, se opri deasupra unei
ţevi principale de canalizare, la şase metri sub pământ.
Cauciucurile explodate, încremenite în poziţie verticală, semănau
cu picioarele unui animal ucis pe şosea. Deasupra rămăşiţelor
dezastrului, contorsionat şi fragil, se afla cadavrul desfigurat al
Lorettei, o sfântă a Pătimirilor. Nu încăpea îndoială că pământul
urma să continue să se prăbuşească. Era imposibil de ajuns la
trupul Lorettei. Buck se gândi că dacă va fi să o găsească moartă şi
pe Chloe, şi dori ca Dumnezeu să-l îngroape sub pământ, odată cu
maşina Lorettei.
Buck se ridică încet, dintr-odată conştient de efectele pe care
drumul făcut în timpul cutremurului le produsese asupra
muşchilor şi încheieturilor sale. Studie pagubele suferite de
vehiculul său. Deşi se rostogolise şi fusese lovit din toate părţile,
părea a fi încă surprinzător de funcţional. Portiera din dreptul
locului şoferului era strâmbată, parbrizul se făcuse bucăţi în
interiorul maşinii, iar bancheta din spate se desprinsese din podea
pe una din laturi. Unul dintre cauciucuri plesnise şi se vedea
armătura, dar părea solid şi continua să reţină aerul.
Unde se aflau telefonul şi laptopul lui Buck? Le lăsase pe
bancheta din faţă. Continua să spere, în pofida oricărui argument
raţional, că amândouă scăpaseră întregi în urma dezastrului. Buck
deschise portiera din dreptul locului pasagerului şi cerceta cu
atenţie podeaua de sub bancheta din faţă. Se uită sub scaunele din
spate. Într-un colţ, deschis şi cu unul dintre arcurile monitorului
rupt, se afla laptopul său.
Buck îşi găsi telefonul în buzunarul lateral al uşii. Nu se aştepta
să poată contacta pe cineva, cu toate pagubele produse turnurilor
GSM şi, în general, cu toate construcţiile prăbuşite la pământ. Îl
deschise, iar autotestul telefonului îi arătă că acesta avea semnal
zero. Totuşi, trebuia să încerce. Sună la Loretta acasă. Nu primi
nici măcar un mesaj de avarie de la compania de telefoane. Acelaşi
lucru se întâmplă când sună la biserica, apoi la adăpostul lui
Tsion. Ca şi cum i-ar fi jucat o farsă sadica, telefonul scotea sunete
de parcă s-ar fi străduit din răsputeri să prindă legătura. Apoi,
nimic.
Buck îşi pierduse toate reperele. Era fericit totuşi că Range
Rover-ul poseda o busolă încorporată. Până şi biserica părea
smulsa din amplasamentul ei obişnuit, pe colţ. Stâlpii, liniile de
înaltă tensiune şi semafoarele erau la pământ, clădirile dărâmate,
copacii smulşi din rădăcină, garduri azvârlite peste tot.
Buck se asigură că Range Rover-ul putea funcţiona la tracţiune
integrală. De-abia putea parcurge şase metri şi era nevoit să
împingă maşina peste o pantă mai dificilă. Stătea cu ochii în patru
pentru a evita orice obiect care ar fi putut produce pagube
suplimentare Range Rover-ului, care era foarte posibil să fie nevoit
să-l menţină pe acesta în funcţiune până la sfârşitul Pătimirilor.
Ceea ce, în cel mai bun caz, tot însemna mai mult de cinci ani din
acel moment.
Rulând peste bucăţi de asfalt şi beton care altădată alcătuiau o
strada, trecu din nou pe lângă ruinele Bisericii New Hope Village.
Jumătate din clădire era îngropata în pământ. Insa acea parte în
care se aflau strane şi care, pe vremuri, era îndreptată spre vest, se
afla acum pe direcţia nord şi strălucea în soare. Podeaua altarului
părea să se fi răsucit cu nouăzeci de grade.
După ce depăşi biserica, opri şi privi într-acolo. Câte o fanta de
lumină se ivea între perechile de strane, în secţiunea de zece
strane, cu excepţia unui singur loc. Acolo, ceva bloca privirea lui
Buck. Băgă Rover-ul în marşarier şi dădu cu grijă cu spatele. Pe
podea, în faţa uneia dintre acele strane, se aflau tălpile unei perechi
de tenişi, cu vârfurile îndreptate în sus. Buck voia, înainte de toate,
să ajungă acasă la Loretta şi s-o caute pe Chloe, dar nu putea să
lase pe cineva zăcând sub dărâmături. Era oare posibil ca cineva să
fi supravieţuit?
Trase frâna de mână şi trecu peste locul pasagerului, ieşind apoi
afară, călcând neglijent peste o mulţime de lucruri care ar fi putut
să îi perforeze pantofii. Ar fi vrut să fie atent şi pragmatic, însă nu
era timp pentru asta. Buck îşi pierdu echilibrul la o distanţă de
şase metri de acea pereche de tenişi şi căzu cu faţa înainte. Resimţi
şocul căderii în palme şi în piept.
Se ridică şi îngenunche lângă tenişi, care aparţineau unui trup.
Nişte picioare zvelte, îmbrăcate în blugi negri, duceau la nişte
şolduri înguste. De la mijloc în sus, micul trup era ascuns de
strana. Mâna dreapta era răsucită dedesubt, cea stângă zăcea
deschisă şi moale. Buck constata că nu avea puls, dar observa că
mâna era mare şi osoasă, iar pe degetul din mijloc descoperi o
verighetă bărbătească. Buck o desprinse de pe deget, gândindu-se
ca ar fi putut exista o soţie supravieţuitoare care să o dorească.
Buck apuca de catarama curelei şi scoase cadavrul de sub
bancă. În momentul când capul intră în raza privirii sale, Buck îşi
feri privirea. Recunoscuse sprâncenele blonde ale lui Donny Moore.
Restul parului său, până şi perciunii, era năclăit de sânge.
Buck nu ştia ce să facă în faţa celor morţi sau muribunzi în
vremuri ca acestea. Unde ar putea fi depuse milioanele de cadavre
de pe întreg Pământul? Buck împinse uşor cadavrul înapoi sub
strană, însă ceva îl împiedică să îşi ducă acţiunea până la capăt.
Căuta dedesubt şi găsi servieta lui Donny. Buck încerca
încuietorile, dar cifrul fusese pus. Cără servieta la Range Rover şi
încercă din nou să se orienteze. Se afla la doar patru străzi de casa
Lorettei, dar va găsi oare măcar strada?

Rayford prinse curaj observând mişcare în direcţia aeroportului

din Bagdad. Văzu la sol mai mult distrugere şi masacru decât
oameni alergând grăbiţi într-o parte şi-n alta, dar, cel puţin, nu
totul fusese pierdut.
O silueta mică şi întunecata, cu un mers ciudat, apăru la orizont.
Rayford privi, fascinat, cum imaginea se materializează, dezvăluind
un asiatic mic şi îndesat, îmbrăcat în costum. Bărbatul se îndrepta
direct spre Rayford, care rămase în expectativa, întrebându-se dacă
acesta i-ar putea fi de vreun ajutor. Însă pe măsură ce bărbatul se
apropia, Rayford îşi dădu seama că acesta nu cunoaşte locurile.
Avea un pantof cu catarame într-unul din picioare şi doar o şosetă
căzută pe glezna în celălalt. Sacoul pe care-l purta era închis la
nasturi, dar cravata atârna în afara acestuia. Mâna stângă îi
sângera. Părul îi era în dezordine, totuşi, ochelarii păreau a fi
scăpat neatinşi din încercările prin care trecuse.
— Totul e în regula? îl întrebă Rayford. Bărbatul nu-l baga în
seamă. Ai nevoie de vreun ajutor?
Bărbatul şchiopătă mai departe, bombănind ceva în limba lui.
Rayford se întoarse pentru a-l mai striga o dată, iar bărbatul
rămase doar o silueta sub soarele portocaliu. Nu era nimic în
direcţia aceea în afară de râul Tigru.
— Aşteaptă! striga Rayford după el. Întoarce-te! Lasă-mă să te
ajut!
Bărbatul continuă să-l ignore, iar Rayford îl sună încă o dată pe
Mac.
— Dă-mi-l pe Carpathia la telefon, spuse el.
— Bineînţeles, spuse Mac. Rămâne valabil ce-am vorbit în
legătură cu întâlnirea din seara asta, da?
— Da, acum dă-mi-l la telefon.
— Mă refer la întâlnirea noastră privată, da?
— Da! Nu ştiu ce vrei, dar da, înţeleg. Acum trebuie să vorbesc
cu Carpathia.
— Bine, scuze. Poftim.
— Te-ai răzgândit, căpitane Steele? întrebă Carpathia.
— Nu prea. Ascultă, cunoşti vreo limbă asiatică?
— Câteva dintre ele. De ce?
 — Ce înseamnă asta? întrebă el, repetând ceea ce spusese
bărbatul.
— E uşor, spuse Carpathia. Înseamnă: „N-ai cum să mă ajuţi.
Lasă-mă-n pace”.
— Spune-i lui Mac să se întoarcă în zonă. Acest om va muri din
cauza expunerii îndelungate la soare.
— Credeam că o cauţi pe soţia ta.
— Nu pot lăsa să moară un om.
— Milioane de oameni au murit şi vor muri. Nu-i poţi salva pe
toţi.
— Deci ai de gând să-l laşi pe acest om să moară?
— Nu-l văd, căpitane Steele. Dacă tu crezi că îl poţi salva, n-ai
decât. Nu vreau să par cinic, dar pe mine acum mă preocupă
întreaga omenire.
Rayford închise telefonul cu violenţă şi se grăbi să-l ajungă din
urma pe acel bărbat care se clătina şi bombănea. Apropiindu-se de
el, Rayford fu îngrozit să realizeze de ce mersul îi era atât de ciudat
şi de ce sângera atât de mult. Fusese străpuns de o bucată lucioasă
de metal care părea să fie o piesă dintr-un fuzelaj. Cum de era încă
în viaţă, cum de supravieţuise sau cum reuşise să se strecoare
afară, Rayford nu-şi putea imagina. Bucata de metal intra prin şold
şi ieşea prin ceafă. Probabil că organele vitale fuseseră evitate ca
prin minune, cu câţiva centimetri.
Rayford puse mâna pe umărul bărbatului, provocându-i o
tresărire violentă. Se aşeză apoi cu greutate, răsuflând din greu şi
îşi dădu duhul. Rayford îi caută pulsul şi nu fu surprins să
constate că acesta nu mai bătea. Copleşit, se întoarse cu spatele şi
căzu în genunchi, în ţărână. Suspinele îi chinuiau trupul.
Rayford ridică mâinile spre cer.
— De ce, Doamne? De ce trebuie ca eu să văd toate acestea? De
ce trimiţi la mine pe cineva pe care nici măcar nu pot să-l ajut?
Cruţă-i pe Chloe şi pe Buck! Te implor, ţine-o pe Amanda în viaţă,
pentru mine! Ştiu că sunt nevrednic, dar nu pot trăi fără ea!
De obicei, Buck trebuia să conducă pe lângă două străzi spre sud
şi două spre est, dinspre biserica, pentru a ajunge la Loretta. Însă
acum nu mai existau clădiri. Nici trotuare, nici străzi, nici
intersecţii. Cât vedea cu ochii, toate casele din toate cartierele
fuseseră culcate la pământ. Oare era la fel de rău în toată lumea?
Tsion spunea că un sfert din populaţia lumii va cădea victima furiei
Mielului. Însă Buck ar fi fost foarte surprins dacă măcar un sfert
din populaţia din Mt. Prospect ar fi fost încă în viaţă.
Îşi îndreptă Range Rover-ul pe direcţia sud-est. La câteva grade
deasupra orizontului, ziua era la fel de frumoasă ca toate pe care şi
le amintea Buck.
Cerul, acolo unde nu era brăzdat de fum şi praf, era de un
albastru perfect limpede. Nu se zărea niciun nor. Soarele strălucea
acolo unde hidrantele se spărseseră, gheizere se înălţau spre cer. O
femeie se târa afară din mormanul de dărâmături în care se
transformase casa ei, cu un ciot însângerat care îi atârna din
umărul unde fusese braţul.
— Ucide-mă! Ucide-mă! urlă către Buck.
— Nu! îl strigă el.
Sări afara din Rover, în timp ce ea se aplecă şi apucă o bucată de
sticlă dintr-un geam spart, lipindu-şi-l de beregată. Buck continuă
să ţipe alergând spre ea. Singura lui speranţă era ca femeia să fie
prea slăbită pentru a-şi produce altceva decât o rană superficiala la
gât şi se rugă ca ea să nu nimerească artera carotidă.
Buck se afla la doar câţiva paşi de ea, când ea se întoarse şi se
holbă la el, descumpănită. Sticla se sparse cu zgomot de pământ.
Femeia se dădu înapoi şi se împiedică, lovindu-se tare cu capul de o
bucată de beton. Imediat, sângele încetă să curgă din venele ei
deschise. Ochii îi erau lipsiţi de viaţă, iar în timpul ăsta Buck se
chinuia să-i deschidă maxilarul şi îi acoperea gura cu a sa. Buck îi
suflă aer în gâtlej, făcând ca pieptul să i se ridice şi sângele să îi
curgă, dar era prea târziu.
Buck privi în jur, întrebându-se dacă să încerce s-o acopere sau
nu. Pe partea cealaltă a drumului, un om mai în vârstă stătea pe
marginea unui crater şi părea să aibă de gând să se arunce în el.
Buck nu mai putu suporta. Oare Dumnezeu îl pregătea pentru
eventualitatea în care Chloe nu supravieţuise?
Se întoarse epuizat la Range Rover, hotărât să nu mai oprească
maşina şi să nu mai încerce să-i ajute decât pe cei care păreau
într-adevăr să-şi dorească asta. Peste tot pe unde se uita, vedea
distrugere, foc, apă şi sânge.

Împotriva voinţei sale, Rayford abandonă cadavrul bărbatului în

nisipul deşertului. Ce va face când îi va vedea şi pe alţii în diferite
stadii de agonie? Cum putea Carpathia să fie insensibil la asta? Era
lipsit chiar de orice urmă de umanitate? Mac ar fi rămas şi ar fi dat
o mână de ajutor.
 Rayford nu mai spera să o mai vadă pe Amanda în viaţă şi, deşi
ar fi căutat în continuare, cu toată puterea fiinţei sale, şi-ar fi dorit
să fi programat întâlnirea cu Mac ceva mai devreme. Văzuse lucruri
îngrozitoare la viaţa lui, dar carnagiul de la aeroport le întrecea de
departe pe toate. Un adăpost, chiar şi cel al Antihristului, părea
mai dezirabil.

Buck transmisese reportaje despre dezastre, dar ca ziarist nu se

simţise niciodată vinovat că nu îi pasase de victime. În mod normal,
în momentul în care ajungea la faţa locului, personalul medical era
de obicei acolo. Nu putea face nimic, decât să încerce să nu le stea
în drum celor care puteau să ajute. Îşi făcuse un titlu de glorie din
faptul că îşi impusese regula de a nu produce, prin insistenţa sa
jurnalistica, situaţii care ar fi făcut lucrurile încă şi mai dificile
pentru oamenii de la Urgenţe.
Dar acum, era doar el, singur. Sunete de sirenă îl anunţau că alţi
oameni acţionau undeva, dar în mod sigur erau mult prea puţini
salvatori faţa de necesităţile situaţiei. Ar fi putut să muncească
douăzeci şi patru de ore încontinuu pentru a mai găsi
supravieţuitori muribunzi şi totuşi n-ar fi reuşit să reducă cu nimic
amploarea dezastrului. Altcineva ar fi putut să treacă impasibil pe
lângă Chloe, pentru a ajunge la persoana sa iubita. Cei care
scăpaseră într-un fel sau altul cu viaţă nu puteau face altceva
decât să spere ca Dumnezeu le va trimite un erou doar al lor, care
să se lupte cu soarta potrivnică pentru a ajunge la ei.
Buck nu crezuse niciodată în percepţia extrasenzorială sau în
telepatie, nici chiar înainte de a începe să creadă în Hristos. Şi
totuşi, în acest moment, simţea un dor atât de puternic de Chloe, o
durere atât de disperată până şi la gândul de a o pierde, încât era ca
şi cum iubirea i s-ar fi scurs prin toţi porii. Cum ar fi putut Chloe să
nu ştie că el se gândea la ea, se ruga pentru ea, încercând să ajungă
la ea cu orice preţ?
Fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, hotărât să
rămână insensibil la ţipetele şi fluturările de mâini ale oamenilor
disperaţi şi răniţi din jur, Buck se izbi de un semn de circulaţie plin
de praf. La două străzi spre est de artera principală topografia
părea să fie oarecum recognoscibilă. Nimic nu arăta ca înainte, dar
fâşii de şosea, ridicate de pământul ieşit din matcă, zăceau de o
parte şi de alta, având aproximativ aceeaşi configuraţie ca înainte.
Pavajul de pe strada Lorettei stătea acum în poziţie verticală,
împiedicând vederea către ceea ce mai rămăsese din case. Buck se
strecură afara din maşină şi se căţără pe zidul de asfalt. Găsi
răsturnată strada de aproape un metru grosime, având un strat de
pietriş şi nisip pe deasupra. Ajunse în vârf, trecu pe partea cealaltă
şi îşi băga degetele în porţiunea moale, atârnând acolo şi
uitându-se la strada Lorettei.
Patru case impunătoare existaseră în acel loc, cea a Lorettei fiind
a doua din dreapta. Întregul cvartal arata precum cutia de jucării a
unui copil care fusese scuturata şi răsturnată în pământ. Casa care
se afla exact în faţa lui Buck, mai mare chiar decât cea a Lorettei,
fusese smulsă din fundaţie, răsturnată pe partea din faţă şi
distrusă. Acoperişul se răsturnase cu totul, rămânând întreg,
probabil în momentul în care casa luase contact cu pământul.
Buck putea vedea ţiglele, ca şi cum s-ar fi aflat în mansarda casei.
Toţi cei patru pereţi ai casei zăceau la pământ, iar podeaua era
împrăştiată. În două locuri, Buck zări mâini lipsite de viaţă, la
capătul unor braţe înţepenite, care zăceau printre dărâmături.
Un copac semeţ, având un diametru mai mare de un metru,
fusese smuls din rădăcini şi se prăbuşise în pivniţă. Pe pardoseala
de ciment, apa era de peste o jumătate de metru înălţime, iar
nivelul ei creştea încet, dar sigur. În mod ciudat, ceea ce părea a fi o
cameră de oaspeţi în partea de nord a beciului urâta a fi neatinsa,
curata şi în buna stare. Curând, urma să ajungă sub apa.
Buck făcu eforturi pentru a privi spre următoarea casă, cea a
Lorettei. El şi Chloe nu locuiseră mult timp acolo, dar o cunoştea
bine. Casa, acum aproape de nerecunoscut, părea să fi fost ridicată
de la pământ şi trântită la loc, ceea ce făcuse ca acoperişul să se
rupă în două şi să rămână deasupra maldărului de scânduri care
era casa. De jur-împrejur, ceea ce rămăsese din acoperiş nu se afla
la mai mult de 1,2 metri de sol. Trei copaci masivi din grădina din
faţă se prăbuşiseră de-a curmezişul străzii, unul peste celălalt, cu
crengile împletite, ca şi cum trei spadasini şi-ar fi încrucişat
armele.
Între cele două case distruse se afla un mic şopron de metal care,
deşi înclinat, scăpase în mod paradoxal de distrugere. Cum e
posibil ca un cutremur să zgâlţâie, să zdruncine şi să răstoarne
două case cu câte cinci dormitoare şi două etaje şi să lase neatins
un mic şopron? Buck nu putea decât să presupună că structura
acestuia era atât de flexibilă încât nu se prăbuşise în momentul în
care pământul se zguduia sub el.
Casa Lorettei se prăbuşise cu totul la pământ, acolo unde se afla,
lăsând gradina din spate goala şi pustie. Buck îşi dădu seama că
toate astea se petrecuseră în câteva secunde.
O maşină de pompieri cu o portavoce improvizată în spate se
apropia încet în spatele lui Buck. În timp ce continua să stea
atârnat pe acel fragment vertical de pavaj, auzi:
— Rămâneţi afară din case! Nu vă întoarceţi la casele voastre!
Dacă aveţi nevoie de ajutor, încercaţi să ajungeţi în câmp deschis,
unde să putem să vă găsim!
O jumătate de duzină de poliţişti şi pompieri se afla în imensul
camion. Un poliţist în uniforma scoase capul pe geam.
— Eşti în regulă, amice?
— Sunt bine! exclamă Buck.
— Aia e maşina ta?
— Da!
— Am putea să o folosim la salvare!
— Încerc să salvez nişte oameni prinşi sub dărâmături, spuse
Buck.
Poliţistul încuviinţă din cap.
— Nu încerca să intri în niciuna dintre casele astea!
Buck îşi dădu drumul şi alunecă la sol. Se îndreptă spre maşina
de pompieri, în timp ce aceasta se opri.
— Am auzit anunţul, dar despre ce este vorba, de fapt?
— Suntem îngrijoraţi din cauza jefuitorilor. Dar şi din cauza
pericolului. Locurile astea de-abia dacă mai stau în picioare.
— Fără îndoiala, spuse Buck. Dar care jefuitori? Voi sunteţi
singurii oameni întregi pe care i-am văzut. N-a mai rămas nimic de
valoare pe aici şi chiar dacă cineva ar găsi ceva obiecte preţioase,
unde ar putea să le ducă?
— Nu facem decât să ne supunem ordinelor, domnule. Nu
încercaţi să intraţi în casele astea, da?
— Bineînţeles că o să încerc să intru, spuse Buck. Voi merge să
sap prin dărâmăturile acelei case ca să văd dacă o persoană pe care
o cunosc şi o iubesc este încă în viaţa.
— Crede-mă, amice, nu vei găsi niciun supravieţuitor pe strada
asta. Rămâi afară.
— Şi ce o să-mi faceţi, o să mă arestaţi? Mai e vreo închisoare
care să stea în picioare?
 Poliţistul se întoarse către pompierul care conducea camionul.
Buck aştepta un răspuns. Aparent, poliţistul părea mai cu capul pe
umeri decât el, pentru că maşina de pompieri se îndepărtă încet.
Buck se caţără pe zidul de pavaj şi îşi dădu drumul pe partea
cealaltă, mânjindu-se tot de noroi. Încercă să se cureţe, dar noroiul
îi rămânea între degete. Îşi şterse mâinile de pantaloni, apoi se
îndrepta în graba, printre copacii prăbuşiţi, către faţada casei
dezmembrate.

Lui Rayford i se părea că, cu cât se apropia mai mult de

aeroportul din Bagdad, cu atât vedea mai puţine lucruri. Crăpături
imense înghiţiseră fiecare centimetru de pistă în toate direcţiile,
ridicând bancuri întregi de praf şi nisip în aer şi obturând astfel
perspectiva asupra terminalului. Rayford de-abia mai putea să
respire în timp ce îşi croia drum într-acolo. Doua avioane mari, un
Boeing 747 şi un DC-10, aparent încărcate la maximum şi gata de
decolare pe o pistă est-vest, păreau să fi fost în tandem înainte ca
seismul să le izbească pe amândouă unul de celălalt şi să le
dezmembreze. Rezultatul era grămezi de corpuri lipsite de viaţă.
Nu-şi putea imagina forţa unei coliziuni care să ucidă atâţia oameni
şi asta în absenţa unui incendiu.
Dintr-un şanţ mare, aflat în partea cea mai îndepărtată a
terminalului, la cel puţin o jumătate de kilometru de locul în care
se afla Rayford, un şir de supravieţuitori îşi croia drum la
suprafaţa, dintr-un alt avion înghiţit de pământ. Un fum negru
ieşea din măruntaiele pământului, iar Rayford ştia că, dacă ar fi
fost suficient de aproape, ar fi auzit ţipetele acelor supravieţuitori
care nu erau suficient de puternici pentru a se căţăra. Dintre cei
care reuşeau să iasă la suprafaţa, unii părăseau în fuga locul, în
timp ce majoritatea, precum acel asiatic, începeau să meargă
clătinându-se, ca şi cum ar fi fost în transă, prin deşert.
Terminalul, pe vremuri o structură din oţel, lemn şi sticlă, nu
doar că fusese doborât la pământ, dar în plus fusese şi zguduit, aşa
cum un căutător de aur ar fi cernut nisip printr-o sita. Bucăţile din
el fuseseră răspândite pe o arie atât de întinsa încât niciunul dintre
stâlpii de susţinere nu era mai înalt de o jumătate de metru. Sute
de cadavre zăceau în cele mai variate poziţii. Rayford se simţi ca în
iad.
Ştia ce caută. Amanda urma să zboare cu un Pan Continental
747, compania şi aparatul pe care zburase şi el. N-ar fi fost
surprins să afle că ea zburase exact cu unul dintre avioanele pe
care el le pilotase odată. Ar fi fost programat să aterizeze pe direcţia
nord-sud, pe pista principală.
Dacă cutremurul ar fi izbucnit în timp ce avionul se afla în aer,
pilotul ar fi încercat să rămână în aer până ce acesta ar fi încetat,
apoi ar fi căutat o porţiune neteda de teren pentru a aduce avionul
la sol în siguranţa. Dacă, dimpotrivă, cutremurul ar fi început în
orice moment după aterizare, avionul s-ar fi putut afla oriunde în
zona, înghiţit cu totul de pământ şi acoperit de nisip. Era o pistă
imensă, dar cu siguranţă că dacă un avion ar fi fost îngropat acolo,
Rayford trebuia să fie în stare să-l descopere înainte de asfinţitul
soarelui.
Ar fi trebuit oare să se îndrepte în cealaltă direcţie, pe una dintre
pistele auxiliare, pentru cazul în care avionul ar fi început deja să
ruleze la sol, întorcându-se către terminal? Nu putea decât să spere
că, oricum ar fi fost, simţul său de observaţie nu-l va trăda şi să se
roage să fie capabil să facă ceva în eventualitatea că Amanda
reuşise cumva, ca prin miracol, să supravieţuiască. Scenariul cel
mai fericit, exceptând cazul în care pilotul ar fi avut suficientă
prezenţă de spirit astfel încât să reuşească să aterizeze într-un loc
sigur, ar fi fost acela în care avionul ar fi aterizat şi fie s-ar fi oprit,
fie ar fi continuat să ruleze foarte încet în momentul producerii
cutremurului. Dacă ar fi avut cumva suficient noroc să se afle în
mijlocul suprafeţei de aterizare atunci când pista alunecase de la
suprafaţă, exista o şansă ca avionul să se afle intact, în poziţie
verticală. Dacă fusese acoperit de nisip, cine ar putea spune cât
timp va ajunge aerul din interior?
Rayford estima că, lângă terminal, raportul dintre cei morţi şi cei
rămași în viaţă era de cel puţin zece la unu. Cei care se salvaseră
trebuiau să se fi aflat afară în momentul izbucnirii cutremurului.
Se părea că nimeni dintre cei aflaţi în interiorul terminalului nu
supravieţuise. Cei câţiva ofiţeri în uniformă ai Comunităţii Globale
care patrulau în zona cu armele lor de mare calibru păreau să fie la
fel de şocaţi ca toţi ceilalţi. Din când în când, câte unul se uita mai
lung în direcţia lui Rayford, dar dădea înapoi şi nici măcar nu-l
legitima când îi observa uniforma. Cu aţe atârnându-i în locurile în
care ar fi trebuit să fie nasturii, ştia că arată exact oricare alt
supravieţuitor norocos din echipajul vreunui avion lovit de
nenorocire.
Pentru a ajunge la pista respectivă, Rayford trebuia să-şi
încrucişeze drumurile cu şirul de norocoşi îngroziţi şi plini de
sânge, care se târau afară din crater. Era recunoscător pentru
faptul că niciunul dintre aceştia nu implora ajutor. Cei mai mulţi
păreau nici să nu-l fi observat, mergând unul în spatele celuilalt ca
şi cum s-ar fi bazat pe faptul că cineva, undeva, în fruntea
rândului, avea o idee despre unde ar fi putut găsi ajutor. Din
adâncul gropii, Rayford auzea suspinele şi horcăiturile pe care ştia
că nu va putea să le uite niciodată. Dacă ar fi putut face ceva, fără
îndoială că ar fi făcut.
În cele din urmă, ajunse la capătul lungii piste. Acolo, exact în
mijloc, se afla fuzelajul deformat al unui 747, acoperit de nisip, dar
totuşi uşor de recunoscut.
Lumina soarelui urma să mai dureze probabil încă o oră, dar
începuse deja să scadă. În timp ce se grăbea de-a lungul marginii
canionului, pe care pista prăbuşită îl săpase în nisip, Rayford
scutură din cap şi îşi miji ochii, punându-şi mâna streaşină la
frunte, pentru a încerca să înţeleagă ceea ce vedea. Apropiindu-se
cam la treizeci de metri de partea din spate a monstruosului avion,
îi deveni limpede ce se întâmplase. Avionul se aflase cam pe la
jumătatea pistei în momentul în care pavajul căzuse pur şi simplu
la cel puţin cincisprezece metri dedesubt. Greutatea pavajului
respectiv trăsese nisipul deasupra, înspre avion, care se ţinea acum
pe ambele aripi, cu corpul atârnându-i într-o poziţie nefirească
deasupra crăpăturii.
Cineva avusese prezenţa de spirit de a deschide uşile şi de a
desfăşura toboganele pneumatice de evacuare, dar până şi capetele
acelor tobogane spânzurau la câţiva metri înălţime deasupra pistei
distruse.
Dacă pereţii de nisip dinspre părţile laterale ale avionului ar fi
fost mai depărtaţi, aripile avionului nu ar fi putut susţine cu niciun
chip greutatea carlingii. Fuzelajul pârâia şi gemea în timp ce
greutatea avionului ameninţa să-l trimită în adâncuri. Avionul ar
mai putea să cadă încă vreo trei metri fără ca cineva să fie serios
rănit şi sute de oameni ar putea fi salvaţi, considera Rayford, cu
condiţia ca acest lucru să se întâmple treptat.
Se ruga cu disperare ca Amanda să fie teafără şi în siguranţa, ca
avionul să se fi oprit înainte ca pista să cedeze. Cu cât se apropia
mai mult, îi era din ce în ce mai clar că avionul trebuie să se fi aflat
în mişcare în momentul prăbuşirii. Aripile erau îngropate în nisip la
o adâncime de mai mulţi metri. Acest lucru împiedicase avionul să
se scufunde, dar, în acelaşi timp, ar fi putut să provoace şi un şoc
teribil oricui n-ar fi avut fixată centura de siguranţa.
Inima lui Rayford bătea cu putere în momentul în care fu
suficient de aproape pentru a-şi da seama că nu era deloc vorba de
un Pan-Con 747, ci de un avion al companiei British Airways.
Resimţi emoţii atât de contradictorii încât de-abia reuşi să le
distingă. Cât de cinica şi de egoista poate fi o persoană care este
atât de obsedată de supravieţuirea propriei soţii, încât resimte
dezamăgire în faţa perspectivei ca sute de oameni să se fi putut
salva de pe acest avion? Trebuia să-şi asume un adevăr crud
despre sine: îi păsa în primul rând de Amanda. Oare unde se afla
zborul ei Pan-Con?
Se răsuci şi cercetă orizontul. Ce cazan al morţii! Nu mai avea
unde să se uite după avionul Pan-Con. Nu voia să accepte că
Amanda nu mai era, în orice caz, nu înainte de a fi absolut sigur de
asta. Neavând la dispoziţie alt sprijin şi neputând să-l sune pe Mac
pentru a-i spune să vină să-l ia mai devreme, îşi îndreptă atenţia
spre avionul British Airways. La una dintre uşile deschise, o
stewardesă, care privea ţintă din cabină de parcă ar fi văzut o
fantoma, studia neputincioasă poziţia precară a avionului. Rayford
îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă la ea:
— Sunt pilot! Am nişte idei despre ce ar trebui făcut!
— O să luăm foc? ţipă ea.
— Nu! Şi probabil că aproape nu mai aveţi deloc benzină! Nu
păreţi a fi în pericol!
— Chestia asta e foarte instabilă, urlă ea. Oare ar trebui să le
spun tuturor să se mute în spate, ca avionul să nu se încline în
faţă?
— Oricum n-o să se întâmple asta. Aripile aparatului sunt prinse
în nisip. Adu-i pe toţi în zona centrala a avionului şi vezi dacă nu
cumva puteţi ieşi pe la aripi fără să le rupeţi!
— Putem fi siguri de asta?
— Nu. Dar nu puteţi aştepta să vină utilajele grele să facă tunel
pe acolo şi să îndrepte o scara spre voi. A fost cutremur în toată
lumea şi e puţin probabil ca cineva să poată ajunge la voi în
următoarele zile.
— Oamenii ăştia vor să iasă de aici acum! Cât de sigur sunteţi că
metoda asta va funcţiona?
— Nu foarte sigur! Dar nu aveţi de ales! O replică a cutremurului
ar răsturna avionul cu totul.
 Din câte ştia Buck, Chloe fusese singură acasă la Loretta.
Singura lui speranţă de a o găsi era să ghicească în ce parte a casei
ar fi putut să se afle în momentul prăbuşirii. Dormitorul lor de sus,
din colţul de sud-vest, se afla acum la nivelul solului – o grămadă
de cărămidă, paiantă, var, sticlă, lemn, chit, parchet, cabluri
electrice şi mobilă, acoperită de jumătate din acoperişul rupt în
două.
Chloe îşi ţinea computerul la subsol, acum îngropat sub celelalte
două etaje, pe aceeaşi parte a casei. Sau s-ar fi putut afla în
bucătărie, în partea din faţă a casei, dar, de asemenea, pe aceeaşi
latură. Lucrul acesta nu îi dădea de ales lui Buck. Trebuia să dea la
o parte cea mai mare parte a acoperişului şi să înceapă să sape.
Dacă nu dădea de ea în dormitor sau la subsol, ultima speranţă
rămânea bucătăria.
Nu avea nici cizme, nici mănuşi, nici salopetă, nici ochelari de
protecţie şi nici cască. Tot cea avea erau hainele murdare şi
ponosite de pe el, încălţăminte obişnuită şi mâinile goale. Era mult
prea târziu ca să-şi mai facă griji din pricina tetanosului. Se căţără
pe acoperişul fragil, escaladă panta abruptă, încercând să-şi dea
seama unde acesta era mai fragil şi s-ar fi putut prăbuşi. Părea
solid, chiar dacă instabil. Alunecă înapoi la sol şi împinse de
streşini. Îi era imposibil să facă asta de unul singur. Oare să fie vreo
secure sau vreun ferăstrău în şopronul de metal?
Nu reuşi să-l deschidă din prima încercare. Uşa era blocată.
Părea un lucru atât de fragil, dar, întrucât îşi schimbase poziţia în
urma cutremurului, şopronul se îndoise şi refuza să se urnească.
Buck îşi coborî umărul şi se împinse în el ca un jucător de fotbal
american. Acesta pârâi, dar reveni la poziţia iniţială. Îi aplică şase
lovituri de karate, apoi se năpusti din nou cu umărul asupra lui. În
cele din urma, îşi lua un avânt de vreo şase metri şi se aruncă
asupra lui, dar pantofii săi cu talpă neteda alunecară pe iarba şi îl
făcură să se împiedice şi să cadă. Furios, îşi luă din nou avânt şi
porni mai încet, luând treptat viteză. De data asta izbi atât de
puternic într-o latura a şopronului încât o scoase din încheieturi.
Aceasta căzu peste sculele dinăuntru şi el odată cu ea, alunecând
până în momentul în care se izbi de zid şi se opri. O muchie
ascuţită a acoperişului îi taie în cădere pieptul. Se pipăi şi simţi că
ceva picură, dar, devreme ce nu-şi perforase nicio arteră, nu se
opri.
 Cără după el în casă lopeţi şi securi şi propti cozile lungi ale
uneltelor de grădină sub streşini. În momentul în care Buck se
împinse în ele, streaşină se ridică şi ceva trosni sub ţiglele care
rămăseseră la locul lor. Se apucă de lucru cu o lopată,
imaginându-şi cât de ridicol arată şi ce ar spune tatăl său dacă l-ar
vedea folosind o unealtă nepotrivita pentru o treabă nepotrivita.
Dar ce altceva putea face? Elementul timp era esenţial. Oricum,
şansele de a reuşi erau extrem de mici. Totuşi, se întâmplaseră
lucruri şi mai ciudate. Erau oameni care rămăseseră în viaţă zile
întregi sub moloz. Dar oare casa asta nu va păţi şi ea la fel ca
cealaltă, unde apa pătrunsese în fundaţie? Şi dacă Chloe era
blocată în pivniţă? Se rugă ca, dacă lui Chloe îi fusese scris să
moară, acest lucru să se fi întâmplat deja, repede şi fără dureri. Mai
mult decât orice, nu voia ca viaţa să i se scurgă lent, într-o agonie
lungă şi îngrozitoare. Se temea şi de electrocutare, sesizând riscul
ca apa să atingă fire electrice neizolate.
Acum că o bucata din acoperiş fusese îndepărtată, Buck
continuă să sape prin dărâmături, până dădu de bucăţi mai mari,
care trebuiau îndepărtate cu mâna. Constată că se afla într-o formă
fizică bună, cu toate că o astfel de activitate nu făcea parte din
rutina lui zilnică. Muşchii i se umflară la maximum în timp ce
dădea la o parte bucăţi grele de zid şi parchet. Nu părea să
progreseze prea mult, gâfâind şi transpirând.
Buck răsuci o conductă pentru a o îndepărta din drum şi dădu la
o parte tencuiala tavanului. În cele din urma, dădu de tăblia
patului, care plesnise asemenea unor vreascuri. Săpă mai departe,
pentru a ajunge la locul în care Chloe obişnuia adesea să stea,
aşezată la un mic birou. Asta îi luă încă o jumătate de oră. În timp
ce trudea, nu înceta să o strige. Când se opri pentru a-şi trage
răsuflarea, se strădui din răsputeri să prindă cel mai mic zgomot.
Va reuşi oare să audă vreun suspin, vreun ţipăt, vreun oftat? Dacă
ea ar scoate cel mai mic sunet, ar găsi-o.
Buck începu să se lase cuprins de disperare. Treaba mergea mult
prea încet. Dădu de bucăţi mari de parchet, prea grele pentru a
putea fi mişcate din loc. Realiză că distanţa dintre parchetul din
dormitorul de la etaj şi podeaua de beton din pivniţă nu era atât de
mare. Oricine ar fi fost prins acolo ar fi fost fără îndoială strivit.
Dacă nu va reuşi să înainteze de unul singur prin toată încercarea
asta, îl va chema pe Tsion să-l ajute.
Buck cără sculele afară, în faţă şi le aruncă peste zidul de pavaj.
Escaladarea era mult mai dificilă de pe partea aceea decât de pe
cealaltă, întrucât noroiul era alunecos. Privi în sus şi în jos şi nu
reuşi să vadă locul în care şoseaua fusese râs turnată vertical. Îşi
înfipse picioarele în noroi şi reuşi, într-un final, să ajungă într-o
poziţie din care putea să atingă, din vârf, asfaltul de pe partea
cealaltă. Proptindu-se în mâini, se arunca pe partea cealaltă,
aluneca şi ateriza dureros într-un cot. Înghesui sculele în spatele
Rover-ului şi îşi strecură corpul plin de noroi la volan.

Soarele tocmai apunea în Irak în momentul în care mai mulţi

supravieţuitori de pe alte avioane prăbuşite i se alăturară lui
Rayford, care contempla starea destul de critica a lui British Air
747. Rayford stătea pur şi simplu acolo, neajutorat şi spera.
Ultimul lucru de care mai avea nevoie era să fie responsabil de
rănirea sau de moartea cuiva. Însă era sigur că evacuarea avionului
prin coborârea pasagerilor pe aripile acestuia era singura lor şansa.
Se ruga ca ei să fie în stare, după aceea, să se caţere pe dunele
abrupte de nisip.
Rayford se simţi la început îmbărbătat văzându-i pe primii
pasageri care se târau pe aripile avionului. Se părea că stewardesa
reuşise să-i aducă pe oameni laolaltă şi să-i determine să
colaboreze. Optimismul lui Rayford se transforma curând în
îngrijorare când sesiză cât de multă mişcare inducea acţiunea
pasagerilor aparatului, sporindu-i fragilitatea, şi aşa accentuată
din pricina multiplelor avarii. Avionul urma să se rupă. Ce se va
întâmpla apoi cu fuzelajul? Dacă unul sau altul din capete s-ar
prăbuşi prea repede, zeci de oameni ar putea fi ucişi. Aceia care
n-ar avea fixate centurile de siguranţa ar fi izbiţi de unul din
capetele avionului şi ar cădea unii peste alţii.
Rayford vru să strige, să-i convingă pe cei dinăuntru să se
răspândească pe toată suprafaţa avionului. Trebuiau să treacă prin
aceasta încercare cu mai multă grija şi precizie. Dar era prea târziu,
iar ei nu mai puteau să-l audă. Zgomotul din avion trebuie să fi fost
asurzitor. Cei doi care se aflau pe aripa dreaptă săriră în nisip.
Mai întâi cedă aripa din stânga, dar nu se rupse cu totul.
Fuzelajul se roti spre stânga şi era evident că pasagerii din interior
căzură şi ei în aceeaşi direcţie. Partea din spate a avionului avea să
se prăbuşească prima. Rayford nu putea să spere decât că şi aripa
dreapta va ceda la timp pentru a echilibra avionul. Asta se şi
întâmplă, în ultimul moment. Dar, cu toate că avionul ateriza
aproape perfect orizontal pe roţi, căzuse mult prea mult. Oamenii
din interior fuseseră probabil izbiţi îngrozitor, unii de ceilalţi, dar şi
de avion. În momentul în care roata din faţă se prăbuşi, vârful
avionului se afundă atât de puternic în pavaj, încât ridică în aer
mai multe avalanşe de nisip, care umplură rapid şanţul. Rayford îşi
înghesui telefonul în buzunarul de la pantaloni şi îşi aruncă haina
deoparte. El şi alţii săpară cu mâinile şi începură să facă un tunel
spre avion, pentru a permite aerului să pătrundă şi pentru a-i salva
pe pasageri. Transpiraţia i se infiltra prin haine. Luciul pantofilor
săi era pierdut pentru totdeauna, dar, oricum, când ar mai fi putut
să aibă nevoie vreodată de pantofi de seară?
În momentul în care el şi compatrioţii săi reuşiră în cele din
urmă să răzbată până la avion, se intersectară cu pasagerii care se
străduiau să-şi sape drum afară. Cei de la Urgenţe, care se aflau în
spatele lui Rayford, se apucară să cureţe zona, când auziră un
zgomot de elicopter. Rayford presupuse, la fel ca toţi ceilalţi, că era
vorba, probabil, de un elicopter de salvare. Apoi îşi aminti. Dacă era
Mac, atunci era deja ora zece. Oare pentru că îi păsa, se întrebă
Rayford, sau pentru ca era mai preocupat de întâlnirea lor?
Rayford îl suna pe Mac din fundul şanţului şi îi spuse că voia să
se asigure că nimeni nu fusese ucis la bordul Boeingului 747. Mac
îi răspunse că îl va aştepta la celălalt capăt al terminalului.
Câteva minute mai târziu, uşurat de vestea că toţi pasagerii
supravieţuiseră, Rayford se căţără înapoi la suprafaţă. Nu-şi mai
găsi, în schimb, haina. Asta nu schimba cu nimic lucrurile. Se
gândi că, oricum, Carpathia îl va concedia cât de curând.
Rayford îşi croi drum de-a lungul terminalului distrus şi merse
în spate. Elicopterul lui Mac bâzâia la o sută de metri distanţa. Prin
întuneric, Rayford desluşi o cărare fără obstacole până la micul
aparat şi iuţi pasul. Amanda nu era aici, iar acesta era un lăcaş al
morţii. Dorea să plece din Irak, însă pentru moment voia să se
îndepărteze de Bagdad. Urma, poate, să fie nevoit să suporte
adăpostul lui Carpathia, indiferent ce-ar fi însemnat asta, dar era
hotărât ca, de îndată ce va fi în măsură, să plece cât mai departe de
Nicolae.
Rayford iuţi şi mai mult pasul, căci era încă în formă, la puţin
peste patruzeci de ani. Însă deodată se împiedică. Dar din ce
cauză? Cadavre! Călcase pe unul şi aterizase deasupra altora.
Rayford zăbovi o vreme, frecându-şi un genunchi rănit şi
temându-se că îi profanase pe acei oameni. Încetini pasul şi îşi
continuă drumul spre elicopter.
— Hai să mergem, Mac, spuse el, urcând la bord.
— Nu-i nevoie să mi-o spui a doua oară, replică Mac, mărind
turaţia motorului. Trebuie să vorbim neapărat.

În zona orară centrală era după-amiază în momentul în care

Buck ajunse cu maşina în apropierea ruinelor ruinelor bisericii.
Tocmai se strecura afară prin locul pasagerului când se auzi
bubuitura unei replici a cutremurului. Camionul se ridică şi îl
azvârli pe Buck în praf, în spate. Se întoarse şi văzu ruinele bisericii
răsucindu-se şi prăbuşindu-se alături. Stranele care scăpaseră de
ravagiile cutremurului acum trosneau şi se răsturnau. Buck nu
putea decât să-şi imagineze ce se întâmplase cu cadavrul bietului
Donny Moore. Poate ca Dumnezeu însuşi oficiase înmormântarea
acestuia.
Buck îşi făcea griji pentru Tsion. Ce s-ar fi putut rupe şi prăbuşi
în adăpostul lui subteran? Se opinti să ajungă la gura de aerisire,
care rămăsese singura sursă de aer a lui Tsion.
— Tsion? Eşti bine acolo?
Auzi o voce slabă, gâtuită.
— Slava Domnului că te-ai întors, Cameron! Zăceam aici cu
nasul în gura de aerisire când am auzit bubuitura şi ceva care se
rostogolea înspre mine. M-am dat la o parte exact la timp. Aici jos
sunt bucăţi de cărămida. A fost o replica?
— Da.
— Iartă-mă, Cameron, dar îmi ajunge cât timp am tot fost
curajos. Scoate-mă de aici!
Buck avu nevoie de mai mult de o oră de săpat din greu până
dădu de intrarea adăpostului subteran. De îndată ce se apuca de
procedura complicată a descuierii şi deschiderii uşii, Tsion începu
s-o împingă dinăuntru. Împreună reuşiră să o forţeze să se
deschidă, în pofida greutăţii blocurilor de mangal şi a altor resturi.
Tsion făcu ochii mici din cauza luminii şi sorbi aerul proaspăt. Îl
strânse în braţe pe Buck şi întrebă:
— Ce e cu Chloe?
— Am nevoie de ajutorul tău.
— Hai să mergem. Ai vreo veste de la ceilalţi?
— Ar putea să mai dureze zile întregi până se vor deschide căile
de comunicare cu Orientul Mijlociu. Amanda ar trebui să fie acolo
cu Rayford, dar nu ştiu nimic despre niciunul din ei.
 — Poţi să fii sigur de un lucru, spuse Tsion, cu accentul său
puternic israelian, şi anume că dacă Rayford s-a aflat lângă
Nicolae, cel mai probabil acum e în siguranţa. Scripturile spun
limpede că Antihristul nu-şi va găsi sfârşitul mai devreme de
aproximativ un an, din momentul ăsta.
— Nu m-ar deranja să am şi eu o contribuţie la chestia asta,
spuse Buck.
— Dumnezeu va avea grijă de asta, dar n-a sosit încă momentul.
Oricât i-ar repugna căpitanului Steele proximitatea unei astfel de
întruchipări a răului, măcar e în siguranţă.

Odată aflaţi în aer, Mac McCullum stabili legătura radio cu

adăpostul şi îi spuse transmisionistului:
— Luăm parte aici la o acţiune de salvare, aşa că o să mai
întârziem o oră sau două. Terminat.
— Recepţionat. Îl voi informa pe Potentat. Terminat.
Rayford se întrebă oare ce era atât de important încât să-l
determine pe Mac să-şi asume riscul de a-l minţi pe Nicolae
Carpathia?
După ce Rayford îşi fixă casca, Mac spuse:
— Ce dracu’ se întâmplă? Ce are de gând Carpathia? Ce e toată
chestia asta cu „furia Mielului” şi la ce Dumnezeu mă uitam mai
devreme închipuindu-mi că mă uit la lună? Am văzut multe
dezastre naturale, am văzut şi câteva fenomene atmosferice bizare,
dar îţi jur pe lumina ochilor mamei mele că n-am mai văzut până
acum nimic care să facă o lună plină să pară că s-a înroşit de
sânge. De ce ar produce un cutremur un astfel de efect?
„Drace, se gândi Rayford, tipul ăsta e pregătit”. Dar Rayford era
totodată şi descumpănit.
— O să-ţi spun ce cred eu, Mac, dar mai întâi spune-mi de ce
crezi că aş deţine răspunsul la toate aceste întrebări.
— Asta cred eu, asta-i tot. N-aş îndrăzni să mă pun cu Carpathia
nici într-un milion de ani, deşi e limpede că nu plănuieşte nimic
bun. Tu nu pari să fii deloc intimidat de el. Eu aproape că mi-am
vărsat maţele când am văzut acea lună roşiatică, în vreme ce tu
te-ai comportat de parcă ştiai că o să fie acolo.
Rayford încuviinţă din cap, dar nu intră în explicaţii.
— Vreau să-ţi pun o întrebare, Mac. Ştiai de ce m-am dus pe
aeroportul din Bagdad. De ce nu m-ai întrebat nimic, dacă am aflat
ceva despre soţia mea sau despre Hattie Durham?
 — Pentru că nu era treaba mea, de asta, spuse Mac.
— Nu-mi vinde gogoşi din astea. Carpathia ar fi vrut să ştie mai
multe despre situaţia lui Hattie, de îndată ce unul din noi ar fi aflat
ceva, asta doar dacă nu cumva el ştie mai multe decât mine.
— Nu, Rayford, e aşa cum îţi spun. Ştiam, cum, de altfel, ştia
toată lumea, că nu era deloc probabil ca soţia ta sau domnişoara
Durham să fi supravieţuit unui accident aviatic pe acel aeroport.
— Mac! Ai văzut cu ochii tăi cum sute de oameni coborau din
acel 747.
Bineînţeles, nouă din zece au murit acolo, dar, de asemenea,
mulţi au supravieţuit. Acum, dacă vrei să afli răspunsuri de la
mine, ar fi bine să începi prin a-mi da tu câteva.
Mac făcu un semn din cap către un luminiş aflat în raza
reflectorului.
— Stăm de vorbă acolo jos.

Tsion îşi lua doar telefonul, laptopul şi câteva haine de schimb

care îi fuseseră aduse acolo. Buck aştepta până opriră lângă
pavajul răsturnat în faţa casei Lorettei şi de-abia apoi îi povesti
despre Donny Moore.
— Ce tragedie, spuse Tsion. Şi era…?
— Cel despre care ţi-am vorbit. Expertul în calculatoare care lega
în reţea laptopurile noastre. Genul ala de geniu taciturn. Mergea la
biserica asta de ani de zile şi încă se simţea jenat că avea acest IQ
astronomic. Totuşi, din punct de vedere spiritual, fusese practic
orb. Spunea că, în tot acest timp, îi scăpase pur şi simplu esenţa
Evangheliei. Mai spunea că nu putea da vina pe nimeni în afară de
el însuşi, nici pe pastori, nici pe învăţători, pe nimeni. Soţia sa nu
prea venea cu el în acele zile, pentru că nu vedea niciun motiv să o
facă. Şi-au pierdut un copil în timpul Înălţării la Cer. Şi de îndată ce
Donny a îmbrăţişat credinţa, soţia sa l-a urmat curând. Au devenit
destul de fervenţi.
Tsion scutură din cap.
— Ce trist, să mori în felul ăsta. Însă acum sunt din nou
împreună cu copilul lor.
— Ce crezi că ar trebui să fac cu servieta? întreba Buck.
— Ce să faci cu ea?
— Probabil că Donny ţinea lucruri foarte importante în ea. Tot
timpul o avea asupra lui. Dar nu ştiu cifrul. Oare s-o abandonez?
Tsion părea să se fi cufundat într-o adâncă meditaţie. În cele din
urmă, spuse:
— În vremuri ca acestea, trebuie să decizi dacă acolo se afla ceva
care ar putea ajuta cauza lui Hristos. Tânărul şi-ar fi dorit ca tu să
ai acces la acele lucruri. Dacă, după ce o deschizi, găseşti doar
obiecte personale, drept ar fi să îi respecţi intimitatea.
Tsion şi Buck se strecurară afară din Rover. Imediat după ce îşi
aruncară sculele peste zid şi trecură şi ei pe partea cealaltă, Tsion
spuse:
— Buck! Unde e maşina lui Chloe?

Rayford nu putea băga mâna în foc pentru onestitatea lui Mac

McCullum. Tot ce ştia era că acest om pistruiat, de două ori
divorţat, tocmai ajunsese la cincizeci de ani şi încă nu avea copii.
Era un aviator bun şi atent, se descurca de minune pe mai multe
tipuri de aparate de zbor, căci zburase şi în flotila militară, şi în cea
comercială.
Mac se dovedise a fi un ascultător atent şi interesat şi îi dăduse
replici dintr-o bucată. Nu se cunoşteau de suficient timp pentru ca
Rayford să se aştepte ca el să fie mai deschis decât se dovedise.
Deşi părea a fi un tip inteligent şi prietenos, limitele relaţiei lor
făceau ca între ei să nu fie decât o cordialitate de suprafaţă. Mac
ştia că Rayford era credincios; Rayford nu ascundea asta faţă de
nimeni. Însă Mac nu manifestase niciodată nici cea mai mică urmă
de interes în această chestiune. Până acum.
Ceea ce îl preocupa cel mai mult pe Rayford era ce nu trebuia să
spună. În cele din urmă, Mac îşi exprimase frustrarea în legătură
cu Carpathia şi mersese până la a admite că „nu plănuia nimic
bun”. Dar dacă Mac, mai mult decât un pilot, era o iscoadă şi lucra
pentru Carpathia? Iată o modalitate perfecta de a-l prinde pe
Rayford în capcană. Să rişte, în acelaşi timp, să-i împărtăşească
credinţa sa lui Mac şi să-i dezvăluie tot ceea ce el şi Armata
Pătimirilor ştiau despre Carpathia? Dar despre acel dispozitiv de
ascultare construit în interiorul lui Condor 216? Chiar dacă Mac îşi
exprima interesul pentru Hristos, Rayford se hotărâse să păstreze
secretul incendiar doar pentru sine, până ce ar fi avut dovada
onestităţii lui Mac.
Mac opri toate aparatele de pe elicopter, cu excepţia
generatorului auxiliar care păstra în funcţiune luminile de bord şi
staţia radio. Pe toată întinderea deşertului întunecat, Rayford nu
vedea decât luna şi stelele. Dacă n-ar fi ştiut, ar fi putut fi convins
ca micul aparat de zbor plutea pe un portavion în mijlocul
oceanului.
— Mac, spuse Rayford, povesteşte-mi despre adăpost. Cum
arată? Şi cum de a ştiut Carpathia că va avea nevoie de el?
— Nu ştiu, spuse Mac. Poate a fost vorba de o măsură de
prevedere pentru cazul în care mai mulţi ambasadori de-ai săi s-ar
fi întors împotriva lui. E situat la mare adâncime, e construit din
beton şi e prevăzut să protejeze împotriva radiaţiilor. Şi-ţi mai spun
ceva: e suficient de mare pentru 216.
Rayford rămase fără cuvinte.
— 216? L-am abandonat la capătul pistei principale, în Noul
Babilon.
— Iar eu am avut sarcina de a-l muta de acolo în dimineaţa asta.
— De a-l muta unde?
— Nu m-ai întrebat tu ieri despre noua şosea utilitară pe care o
construise Carpathia?
— Chestia aia cu o singura bandă care părea să nu ducă în altă
parte decât la gardul de la capătul terenului de aterizare?
— Da. Ei bine, acum exista o poartă în gardul unde se opreşte
şoseaua.
— Deci deschizi poarta, spuse Rayford, şi te duci unde, prin
nisipul deşertului, nu-i aşa?
— Aşa pare la prima vedere, spuse Mac. Însă o imensă suprafaţa
din acel nisip a fost tratată cu o anumită substanţă. Nu crezi că un
aparat atât de mare precum un 216 s-ar scufunda în nisip dacă ar
ajunge vreodată atât de departe?
— Vrei să-mi spui că ai condus acel 216 de-a lungul micii şosele
utilitare până la o poarta aflată în gard? Pai atunci, cât de mare
trebuie să fie aceasta poarta?
— Numai bună pentru dimensiunile fuzelajului. Aripile sunt la o
înălţime mai mare decât gardul.
— Deci ai dus Condorul în afara pistei și peste nisip, unde?
— La trei clicuri şi jumătate nord-est de cartierul general, exact
aşa cum a spus Carpathia.
— Aşadar, acest adăpost nu se află într-o zonă populată.
— Ei bine, nu. Mă îndoiesc că l-a văzut cineva vreodată fără
ştirea lui Carpathia. E imens, Ray. Şi probabil că ridicarea lui a
durat ani întregi. Aş fi putut să parchez acolo două aparate de
dimensiunile astea şi n-aş fi ocupat decât jumătate din spaţiul
disponibil. Este situat la aproximativ noua metri sub pământ şi
conţine o grămadă de provizii, sistem de canalizare, spaţii de
cazare, bucătării, tot ce vrei.
— Cum rezistă o astfel de construcţie subterană la mişcările
scoarţei?
— Jumătate geniu, jumătate noroc, cred, spuse Mac. Toată
chestia se leagănă, suspendata pe un soi de membrana umpluta cu
lichid hidraulic şi situată pe o platformă elastica care acţionează ca
un uriaş absorbant de şoc.
— Prin urmare restul Noului Babilon e în ruine, dar Condorul şi
mica vizuină a lui Carpathia sau mai degrabă imensa vizuina a lui
Carpathia au scăpat fără pagube?
— Aici vine partea ingenioasa, Ray. Locul a fost scuturat destul
de bine, cu excepţia echipamentelor livrate. Singura eventualitate
de care ei nu au scăpat, deşi au prevăzut-o, a fost ca intrarea
principală, acea deschidere imensa care permite ca avionul să se
strecoare cu uşurinţa înăuntru, să fie complet astupată cu pietre şi
nisip, în urma cutremurului. Au putut însă să protejeze două alte
deschizături mai mici pe partea cealaltă, pentru a reuşi să treacă,
iar Carpathia deja a dat ordin lucrătorilor să redeschidă intrarea
principală. Se lucrează la ea chiar acum.
— Aşadar, are de gând să se ducă undeva? Nu suportă căldura?
— Nu, nu e vorba de asta. Aşteaptă vizitatori.
— Regii lui sunt pe drum?
— El le spune ambasadori. El şi cu Fortunato au planuri mari.
Rayford scutură din cap.
— Fortunato! L-am văzut în biroul lui Carpathia atunci când a
început cutremurul. Cum se face că a supravieţuit?
— Am fost la fel de surprins ca şi tine, Ray. Nu l-am văzut ieşind
pe uşă şi urcând pe acoperiş – poate nu am fost atent. M-am gândit
că singurii oameni care aveau o şansă de a supravieţui distrugerii
acelui loc erau acei câţiva care se aflau pe acoperiş în momentul
când totul a început să se prăbuşească. E vorba de o cădere de
aproape douăzeci de metri, în condiţiile în care betonul crapă peste
tot în jurul tău, aşa că până şi ăsta e un pronostic optimist. Dar am
văzut lucruri şi mai ciudate la viaţa mea. Am citit despre un tip din
Coreea care se afla pe un hotel care se prăbuşea şi spunea că se
simţea de parcă ar fi făcut surf pe o placă de beton, până în
momentul în care s-a izbit de pământ şi s-a rostogolit, alegându-se
doar cu un braţ rupt.
— Deci, care a fost deznodământul? Cum a reuşit Fortunato să
iasă?
— N-o să mă crezi.
— În momentul ăsta, sunt gata să cred orice.
— Iată cum văd eu că s-au petrecut lucrurile. Îl duc pe Carpathia
înapoi în adăpost şi elicopterul îl las lângă intrarea unde parcasem
Condorul. Era cu totul astupata, aşa ca Nicolae mă trimite într-o
parte unde se afla o deschidere mai mică. Intrăm acolo şi dăm peste
un mare grup de oameni care muncesc, aproape ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat. Vreau să spun că acolo erau oameni care găteau,
spălau, puneau totul la punct.
— Dar secretara lui Carpathia?
Mac scutura din cap.
— Cred că a fost ucisa la prăbuşirea clădirii, laolaltă cu cei mai
mulţi dintre angajaţi. Dar i-a înlocuit deja, pe ea şi pe toţi ceilalţi.
— De necrezut. Şi Fortunato?
— Nici el nu se afla acolo. Cineva îi spune lui Carpathia că la
cartierul general nu existau supravieţuitori şi îţi jur, Ray, mi s-a
părut că Nicolae se albeşte la faţa. Era prima oară când îl vedeam
tulburat, cu excepţia momentelor când se preface că are câte o
criză de furie în legătură cu ceva. Cred că aceste crize sunt
totdeauna premeditate.
— Şi eu cred la fel. Şi Leon?
— Carpathia îşi revine extrem de repede şi zice: „O să vedem ce-o
să facem în privinţa asta”. Spune că se va întoarce şi îl întreb dacă
pot să-l duc undeva. Îmi răspunde că nu şi pleacă. Când l-ai mai
văzut tu plecând undeva de unul singur?
— Niciodată.
— Bingo. Lipseşte cam o oră şi jumătate, iar când se întoarce,
Fortunato e alături de el. Fortunato era acoperit de praf din cap
până-n picioare, iar costumul îi era făcut varză. Dar avea cămaşa
băgată în pantaloni şi sacoul îi era încheiat până la ultimul
nasture, cravata strânsă perfect în nod şi aşa mai departe. N-avea
nici măcar o zgârietură.
— Ce a povestit?
— M-au trecut fiorii ascultându-l, Ray. Se adunaseră acolo în jur
de o sută de oameni. Fortunato, cu un aer retoric, cere să se facă
linişte. Apoi pretinde că s-a aflat alături de ceilalţi, în moloz, urlând
şi ţipând. A spus că, la un moment dat, se întreba dacă nu cumva
era posibil să aibă atâta noroc încât să fie prins undeva unde să
poată respira, ca să rămână în viaţă până la sosirea eventualelor
echipe de salvare. A spus că a simţit cum cade în gol şi se izbeşte de
bucăţi mari din clădire, apoi ceva i-a tăiat picioarele şi l-a răsucit,
aşa că se îndrepta direct spre pământ, cu capul în jos. Când s-a
izbit de pământ, spunea el, senzaţia şi sunetul au fost de parcă i-ar
fi crăpat capul. Apoi a simţit ca întreaga greutate a clădirii a căzut
asupra lui. Simţea că îi crapă oasele şi că plămânii i se rup şi totul
s-a făcut negru înaintea ochilor săi. A spus că era ca şi cum viaţa i
s-a scurs din trup. Crede că a murit.
— Şi totuşi, iată-l, purtând un costum plin de praf şi fără nicio
zgârietură, nu?
— L-am văzut cu ochii mei, Ray. Pretinde că zăcea acolo mort,
total inconştient, fără nicio experienţa de decorporalizare sau
altceva de genul ăsta. Doar vid negru, precum cel mai adânc somn
pe care cineva l-ar putea avea. Spune că s-a trezit, s-a întors din
morţi, când s-a auzit strigat pe nume. La început, spune el, a crezut
că visează. Credea că e din nou copil şi că mama lui îl striga duios
pe nume, încercând să-l scoale. Dar apoi, spune el, a auzit strigătul
puternic al lui Nicolae: „Leonardo, ridică-te!”
— Ce?
— Îţi spun cinstit, Ray, mi s-a făcut pielea de găină. N-am fost
niciodată prea religios, dar cunosc acea parabolă din Biblie şi suna
de parcă Nicolae pretindea că este Isus sau ceva de genul ăsta.
— Crezi că întreaga poveste e o minciuna? întreba Rayford. Ştii,
Biblia spune de asemenea că oricărui om îi este dat să moară o
dată. Nimănui nu i se acordă o a doua şansă.
— Nu ştiam asta şi de asemenea nu ştiam ce să cred când am
auzit aceasta poveste din gura lui. Carpathia capabil să învie
oamenii din morţi? Ştii, la început îmi plăcea Carpathia şi de-abia
aşteptam să lucrez pentru el. Au fost vremuri când am crezut că e
un om sfânt, poate chiar un soi de zeitate. Dar ceva nu se potrivea.
Carpathia dându-mi ordin să decolez de pe acoperişul acelei clădiri,
în vreme ce acolo erau oameni atârnaţi de cabluri care urlau după
ajutor. Carpathia răstindu-se la tine pentru că voiai să-l ajuţi pe
acel om din deşert. Ce fel de om al lui Dumnezeu mai e şi ăsta?
— Nu e câtuşi de puţin un om al lui Dumnezeu, spuse Rayford. E
un om care i se opune lui Dumnezeu.
— Crezi că el e Antihristul, aşa cum spun unii?
Iată că se ajunsese şi aici. Mac îi pusese întrebarea. Rayford ştia
că fusese imprudent. Oare tocmai îşi pecetluise soarta? Oare
tocmai se dezvăluise cu totul în faţa unui om al lui Carpathia sau
Mac fusese cu adevărat sincer? Cum ar fi putut fi vreodată sigur?

Buck se învârtea în cerc. Unde era maşina lui Chloe? Obişnuia

să o parcheze întotdeauna pe alee în faţa garajului în care se afla
rabla Lorettei. Maşina Lorettei se afla de obicei în celălalt
compartiment. N-ar fi avut niciun sens ca Chloe să-şi mute maşina
în compartimentul Lorettei doar pentru că Loretta se dusese cu
maşina până la biserică.
— Ar fi putut fi aruncată oriunde, Tsion, spuse Buck.
— Da, dragul meu, dar nu chiar atât de departe încât să n-o
puteam vedea.
— Poate a fost înghiţita de pământ.
— Ar trebui să aruncăm o privire, Cameron. Dacă maşina ei e
aici, putem presupune că şi ea e tot aici.
Buck făcu mai multe drumuri în susul şi în josul străzii,
uitându-se printre casele distruse şi în gropile din pământ. Nu se
ivi nimic care să semene cu maşina lui Chloe. Când îl reîntâlni pe
Tsion, lângă ceea ce fusese garajul Lorettei, rabinul tremura. Deşi
avea numai 44–45 de ani, Tsion păru dintr-odată mai bătrân decât
Buck. Se plimba de colo până colo cu un pas agitat şi tremurând,
părând că stă să cadă din picioare.
— Tsion, eşti bine?
— Ai mai văzut vreodată aşa ceva? întreba Tsion, aproape
şoptind. Am văzut distrugere şi urgie, dar asta le întrece pe toate.
Atâta moarte răspândită pe toată faţa pământului…
Buck îi puse o mână pe umăr şi simţi că e cutremurat de hohote
de plâns.
— Tsion, nu trebuie să lăsăm ca dimensiunile acestui dezastru
să ne penetreze minţile. Simt că, într-un fel sau altul, trebuie să ţin
toate astea la distanţă de mine. Ştiu că nu e un vis şi nicio nălucire.
Ştiu exact prin ce trecem, dar nu pot accepta asta. Nu mă simt
pregătit. Dacă mă las covârşit, nu voi mai putea fi nimănui de
ajutor. Avem nevoie unul de celălalt. Să încercăm să ne ţinem tari.
Buck realiza ca propria voce, care îl îndemna pe Tsion să fie
puternic, era slaba.
— Da, spuse Tsion cu ochii în lacrimi, încercând să se adune.
Slava lui Dumnezeu ne va fi pavăză. Ne vom bucura întru Domnul
în veci, iar El ne va înălţa.
 Acestea fiind spuse, Tsion se ridica şi apuca o lopată. Înainte ca
Buck să-l ajungă din urmă, Tsion începu să sape la temelia
garajului.

Staţia radio a elicopterului începu să pârâie, dându-i timp lui

Rayford să se reculeagă, să se gândească şi să se roage în tăcere ca
Dumnezeu să nu-l lase să spună vreo prostie. Tot nu ştia dacă
Amanda era moarta sau vie. Nu ştia dacă Chloe, sau Buck, sau
Tsion se aflau încă pe pământ sau în ceruri. A-i găsi, a fi se alătura
din nou era prioritatea lui numărul unu. Oare risca totul în
momentul de faţă?
Dispecerul de la adăpost ceru să afle poziţia lui Mac.
Mac îi arunca lui Rayford o privire speriată.
— Mai bine să-i facem să creadă că suntem în zbor, spuse el,
pornind motoarele. Zgomotul era asurzitor. Suntem tot la Bagdad,
în acţiunea de salvare, spuse el. Mai ţine cel puţin o ora.
— Recepţionat.
Mac opri motoarele elicopterului.
— Am mai câştigat ceva timp, spuse el.
Rayford îşi acoperi uşor ochii. „Doamne, se rugă el în tăcere, tot
ce pot să fac este să mă încred în Tine şi să-mi urmez instinctele.
Cred că acest om este sincer. Dacă nu e sincer, fereşte-mă să spun
lucruri pe care n-ar trebui să le audă. Dacă e sincer, nu vreau să-i
mai ascund lucrurile pe care trebuie să le afle. Ai fost atât de
deschis, de limpede cu Buck şi cu Tsion.
N-ai putea oare să-mi dai un semn? Ceva care ar putea să mă
asigure că fac ceea ce trebuie?”
Rayford se uită cu îndoială în ochii lui Mac, de-abia luminaţi de
beculeţele de la bord. Pentru moment, Dumnezeu păru să rămână
tăcut şi impasibil. Nu-şi făcuse un obicei din a-i vorbi direct lui
Rayford, cu toate ca Rayford se bucurase de răspunsurile pe care le
primise în urma rugăciunilor. Acum, nu mai exista cale de
întoarcere. Nesimţind nicio încuviinţare divina, îşi dădu seama că
nu simte nici vreo interdicţie sau măcar vreun avertisment. Fiind
conştient că ceea ce se va întâmpla ar fi rezultatul propriei
neghiobii, îşi dădu seama că nu are nimic de pierdut.
— Mac, îţi voi spune toată povestea mea şi tot ceea ce simt
despre ceea ce s-a întâmplat, despre Nicolae şi despre ce o să se mai
întâmple. Dar înainte să încep, am nevoie ca tu să îmi spui, în
măsura în care eşti la curent, ce ştia Carpathia despre faptul că
Hattie sau Amanda erau sau nu aşteptate la Bagdad în noaptea
asta.
Mac oftă şi se uită în alta parte, în timp ce lui Rayford i se făcu
inima cât un purice. Fără îndoiala că urma să audă lucruri pe care
ar fi preferat să nu le audă.
— Ei bine, Ray, Carpathia ştie că Hattie se află încă în State. A
ajuns până la Boston, dar sursele lui l-au informat că a mers fără
oprire spre Denver, înainte de izbucnirea cutremurului.
— Spre Denver? Credeam că de acolo venise.
— Aşa şi e. Acolo se află familia ei. Nimeni nu ştie de ce s-a
întors.
Rayford întreba cu o voce gâtuită:
— Şi Amanda?
— Oamenii lui Carpathia i-au spus ca se afla într-un Pan-Con
care a decolat din Boston şi care trebuie să fi aterizat la Bagdad
înainte de cutremur. A pierdut ceva timp deasupra Atlanticului,
dintr-un motiv sau altul, iar ultimul lucru pe care-l ştia despre
avion era ca se afla în spaţiul aerian al Irakului.
Rayford îşi lăsă capul în piept şi luptă să-şi recapete calinul.
— Deci, e pe undeva dedesubt, spuse el. De ce nu l-am văzut la
aeroport?
— Nu ştiu, spuse Mac. Poate că a fost înghiţit cu totul de deşert.
Dar toate celelalte avioane monitorizate de turnul de control din
Bagdad au ieşit la socoteală, aşa că nu prea pare probabil.
— Exista deci încă motive de speranţă, spuse Rayford. Poate că
pilotul acela a ajuns cu mult înainte de ora programată pentru
aterizare, aşa că a rămas în aer până s-a oprit totul, aşteptând un
moment şi un loc potrivit pentru a pune avionul la sol.
— Poate, răspunse Mac, dar Rayford observă că o spusese cu o
voce plată, inexpresivă. În mod evident, Mac se îndoia.
— Nu îmi voi înceta căutările până ce nu voi şti cu siguranţă.
Mac încuviinţă din cap, iar Rayford simţi că mai era ceva. Mac, ce
îmi ascunzi?
Mac privi în pământ şi scutură din cap.
— Ascultă-mă, Mac. Ţi-am dat deja câteva indicii în legătură cu
ce părere am eu despre Carpathia. Prin asta, mi-am asumat un risc
imens. Nu ştiu de partea cui eşti cu adevărat şi sunt pe cale să-ţi
spun mai mult decât aş spune oricărei persoane în mâinile căreia
nu mi-aş încredinţa viaţa. Dacă ştii ceva despre Amanda, trebuie
să-mi spui.
 Mac trase aer în piept, ezitând.
— Nu vrei să ştii. Crede-mă, chiar nu vrei să ştii.
— E moartă?
— Probabil, spuse el. Sincer, nu ştiu asta şi nici Carpathia nu
cred că ştie. Dar e mult mai rău decât atât, Rayford. Mai rău decât
însăşi moartea ei.

A ajunge în garaj prin dărâmăturile casei Lorettei părea imposibil

chiar şi pentru doi bărbaţi în putere. Garajul era lipit de casă şi,
cumva, părea să fi fost cel mai puţin avariat. Sub garaj nu exista
nicio pivniţa, astfel că placa de beton şi fundaţia nu aveau mult loc
pentru a se scufunda. În momentul în care acoperişul se prăbuşise
în interior, uşile fuseseră atât de puternic comprimate încât
panourile lor se suprapuseseră cu mai mulţi centimetri. Una dintre
uşi era înclinată cu cel puţin o jumătate de metru din balama,
înspre dreapta. Cealaltă era ieşită din balama cam cu jumătate din
această distanţă şi în direcţie opusa. Era imposibil să le urneşti din
loc. Tot ceea ce puteau face Buck şi Tsion era să se strecoare cumva
prin ele. Dacă ar fi fost într-o stare normală, uşile de lemn ar fi
putut fi cu uşurinţă sparte şi date la o parte, dar acum erau strivite
de o bucata mare de acoperiş, care le ţinea prinse ciudat de beton,
la jumătate de metru dedesubt.
Pentru Buck, fiecare lovitură cu securea în lemn îl făcea să se
simtă ca şi cum ar fi izbit oţel de oţel. Ţinând capătul uneltei cu
ambele mâini şi ridicând-o cu toată puterea, tot ce putea să facă era
să desprindă aşchii mici la fiecare lovitură. Era o uşă de calitate,
întărită şi mai mult de urgia naturii.
Buck era extenuat. Doar energia nervoasă şi furia pe care o
adunase în el îl făceau să fie capabil să continue. Cu fiecare ridicare
a securii, dorinţa lui de a o găsi pe Chloe creştea. Ştia ca şansele
erau mici, dar se considera capabil să înfrunte pierderea ei, cu
condiţia să afle cu certitudine ce se întâmplase. Trecea de la
speranţe şi rugăciuni că o va găsi în viaţă la simpla dorinţă de a o
găsi într-o stare care să dovedească că murise oarecum fără
chinuri. Se temea că nu va mai trece multa vreme înainte de a
începe să se roage s-o găsească oricum.
Tsion Ben-Judah era într-o forma fizică bună pentru vârsta lui.
Activ până în momentul în care fusese nevoit să se ascundă,
muncise zilnic în aer liber. Îi spusese lui Buck că, deşi nu fusese
niciodată un sportiv, ştia că sănătatea minţii unui intelectual
depindea şi de sănătatea trupului său. Tsion îşi îndeplinea
conştiincios partea sa de muncă, cercetând uşa în diferite locuri,
căutând să găsească o fisură cât de mică care să permită trecerea
mai rapida pe partea cealaltă. Gâfâia şi transpira dar, cu toate
acestea, se străduia în continuare să vorbească în timp ce muncea.
— Cameron, nu te aştepţi să găseşti maşina lui Chloe pe aici pe
undeva, nu-i aşa?
— Nu.
— Şi dacă n-o găseşti, vei trage din asta concluzia că s-a salvat
într-un fel sau altul?
— Asta sper.
— Deci ceea ce facem noi aici este o operaţiune de eliminare?
— Aşa e.
— De îndată ce am stabilit că maşina ei nu se află aici, Cameron,
lasă-mă să salvez ceea ce se mai poate salva din casă.
— Cum ar fi?
— Hrană. Hainele tale. Ai spus că ai cercetat deja partea ta de
dormitor?
— Da, dar n-am văzut şifonierul sau lucrurile care se aflau
înăuntrul lui. Nu poate fi departe.
— Şi comodele? Cu siguranţă că sunt haine de-ale tale acolo.
— Bună idee, spuse Buck.
Între două lovituri de secure şi ecoul pe care acestea îl produceau
în uşa garajului, Buck auzi şi altceva. Se opri din lucru şi puse o
mână pe Tsion pentru a-l opri şi pe el. Bărbatul mai în vârstă se
sprijini în secure pentru a-şi trage sufletul, iar Buck recunoscu
bâzâitul elicelor de elicopter. Zgomotul deveni atât de puternic şi de
apropiat încât Buck presupuse că era vorba de două sau trei
elicoptere. Dar când aparatul de zbor pătrunse în raza sa vizuală,
fu surprins să vadă că era numai unul, mare cât un autobuz. Mai
văzuse o singură dată unul similar, în Ţara Sfântă, în timpul unui
atac aerian, cu ani în urmă.
Dar acesta, care se afla la doar o sută şi ceva de metri distanţă,
semăna cu acele elicoptere israeliene de transport gri cu negru doar
ca dimensiuni. Acesta era de un alb-strălucitor şi părea de-abia
scos de pe linia de fabricaţie. Purta imensul blazon al Comunităţii
Globale.
— Ce chestie! Ţie îţi vine să crezi aşa ceva?
— Ce părere ai?
— N-am nici cea mai mică idee. Sper doar să nu fi venit să te
caute pe tine.
— Sincer, Cameron, părerea mea este că, dintr-o dată, am
devenit una dintre cele mai mici priorităţi ale Comunităţii Globale,
nu crezi?
— Vom afla în curând. Hai!
Îşi abandonară securile şi se căţărară la loc peste pavajul
răsturnat, care fusese nu cu foarte multe ore în urmă strada
Lorettei. Printr-o fisură a fortăreţei văzură elicopterul Comunităţii
Globale aterizând lângă un stâlp răsturnat. Un cablu de înaltă
tensiune căzu şi se răsuci pe pământ în timp ce cel puţin o duzină
de paramedici ai Comunităţii Globale coborâră în şir indian din
elicopter. Conducătorul echipei comunică ceva printr-o staţie
emisie-recepţie şi în câteva secunde curentul fu tăiat în zonă, iar
cablul care scotea scântei fu scos de sub tensiune. Cu un cleşte de
sârmă, conducătorul taie celelalte cabluri care duceau la stâlpul
electric.
Doi ofiţeri în uniforma scoaseră un cadru mare, circular, de
metal, din elicopter, iar tehnicienii stabiliră repede o conexiune
temporara, pe care o legară de unul din capetele stâlpului acum
lipsit de cabluri. În acest timp, alţi lucrători manevrau un excavator
pentru a săpa o nouă groapă pentru stâlp. O cisternă cu apă şi o
betoniera vărsară un amestec în groapă, iar un scripete portabil fu
ancorat în patru părţi de către doi ofiţeri care îşi puseră toată
greutatea pe piciorul de metal al acestuia, la fiecare colţ. Restul
așezară la loc stâlpul rapid refăcut. Fu montat la un unghi de
patruzeci şi cinci de grade, iar trei dintre ofiţeri se aplecară pentru
a-i introduce capătul în groapa. Scripetele strânse şi fixă stâlpul,
care căzu adânc şi repede, făcând ca excedentul de beton lichid să
sară în toate părţile.
În câteva secunde, totul fu reîncărcat în elicopter şi echipa
Comunităţii Globale părăsi locul. În mai puţin de cinci minute, un
stâlp utilitar care susţinuse atât linii de curent, cât şi linii telefonice
fusese modificat…
Buck se întoarse către Tsion.
— Îţi dai seama la ce am asistat?
— Incredibil, spuse Tsion. Avem acum şi un turn GSM, nu?
— Aşa e. E mai puţin înalt decât ar trebui să fie, dar îşi va face
treaba. Se pare că cineva consideră că menţinerea semnalului GSM
este mai importantă decât electricitatea sau decât firele de telefon.
Buck îşi scoase telefonul din buzunar. Atât semnalul, cât şi
bateria erau la nivelul maxim, cel puţin în apropierea acelui nou
turn.
— Mă întreb, spuse el, cât va dura până ce vor fi redresate
suficiente turnuri, ca să putem suna din nou oriunde.
Tsion pornise deja înapoi spre garaj. Buck îl ajunse din urmă.
— Nu poate să dureze prea mult, spuse Tsion. Probabil
Carpathia are la dispoziţie o sumedenie de echipe precum aceasta,
care lucrează non-stop în toată lumea.

— Ar fi bine să pornim la drum cât de curând, spuse Mac.

— Da, cum să nu, spuse Mac. Aşadar tu îţi închipui că te voi lăsa
să mă duci înapoi la Carpathia şi la adăpostul inexpugnabil înainte
să-mi spui ceva despre soţia mea care o să fie chiar mai greu de
suportat decât vestea morţii ei?
— Ray, te rog, nu mă obliga să mai spun ceva. Am spus deja prea
multe. Nu pot stabili nicio legătură logica între toate astea şi, de
altfel, n-am încredere în Carpathia.
— Te rog, spune-mi, zise Rayford.
— Dar să ştii că, dacă ai acelaşi gen de reacţie pe care l-aş avea
eu în locul tău, n-ai vrea să discuţi despre ceea ce vreau eu să
discut.
Rayford aproape că uitase. Mac avea dreptate. Perspectiva
primirii unor veşti proaste despre soţia lui îl făcuse să fie obsedat
de această idee, ajungând aproape să lase de-o parte orice alt
subiect important.
— Mac, îţi dau cuvântul meu de onoare ca îţi voi răspunde la
orice întrebare şi voi sta de vorba despre orice doreşti. Dar trebuie
să îmi spui tot ce ştii despre Amanda.
Mac părea să stea încă la îndoiala.
— Ei bine, în primul rând ştiu că zborul Pan-Con n-ar fi avut
suficient combustibil pentru a-şi putea permite să caute un alt loc
de aterizare. Dacă seismul a izbucnit înainte ca avionul să ajungă
la sol, iar pilotului i-a devenit limpede că nu putea să aterizeze la
Bagdad, n-ar prea mai fi avut unde să se ducă.
— Lata nişte veşti bune, Mac. De vreme ce n-am găsit avionul la
Bagdad, înseamnă că trebuie să fie undeva prin apropiere. Voi
continua căutările. În timpul ăsta, continuă să-mi spui ceea ce ştii.
— Bine, Ray. Cred că ne aflam într-un moment în care nu are
niciun sens să ne ascundem după deget. Dacă chestia asta nu te
convinge că nu sunt unul dintre spionii lui Carpathia, atunci nimic
nu te va convinge. Dacă se aude că i-am repetat spusele în faţa ta,
sunt un om mort. Deci, indiferent ce crezi tu despre toate astea sau
cum reacţionezi în faţa lor şi indiferent ce ai dori să-i spui lui despre
astea, buzele tale trebuie să rămână pecetluite. S-a înţeles?
— Da, da! Deci?
Mac trase aer în piept dar, înnebunitor pentru Rayford, nu spuse
nimic. Rayford era pe cale să explodeze.
— Trebuie să ies din carlinga asta, spuse Mac într-un final,
scoţându-şi centura de siguranţa. Hai, Ray! Ieşi afara. Nu mă
obliga să mă caţăr peste tine.
Mac se ridicase de pe scaun şi rămăsese între al lui şi cel al lui
Rayford. Se apleca mult pentru a nu se lovi cu capul de tavanul
capsulei de plexiglas. Rayford se elibera şi el din centură şi deschise
uşa, sărind apoi în nisip. Era hotărât să nu mai implore.
Decise pur şi simplu că nu-l va lăsa pe Mac să intre înapoi în
elicopter până ce nu-i va spune tot ceea ce avea nevoie să ştie.
Mac stătea acolo, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele
pantalonilor. Lumina lunii pline îi punea în evidenţa părul
blond-roşcat, trăsăturile colţuroase şi pistruii de pe faţa arsă de
soare şi de vânt. Arăta ca un om dus la spânzurătoare.
Mac făcu dintr-odată un pas înainte şi îşi puse ambele mâini pe
elicopter. Capul îi atârna în jos. În cele din urmă, îşi reveni şi se
întoarse spre Rayford.
— Bine, uite. Nu uita că tu m-ai obligat să vorbesc… Carpathia
vorbeşte despre Amanda ca şi cum ar cunoaşte-o.
Rayford se strâmbă şi îşi desfăcu larg braţele, cu palmele în
afară. Ridică din umeri.
— Păi o cunoaşte! Şi ce dacă?
— Nu! Vreau să spun că vorbeşte despre ea de parcă ar
cunoaşte-o cu adevărat.
— Ce vrea să însemne asta? Că avem o relaţie? O cunosc prea
bine ca să cred asta.
— Nu, Ray! Ceea ce vreau să spun este că vorbeşte despre ea ca
şi cum ar fi cunoscut-o dinainte ca ea să te întâlnească pe tine.
Rayford aproape că se prăbuşi în nisip.
— Doar nu vrei să spui că…
— Îţi spun că, în cercuri restrânse, Carpathia face diferite
comentarii despre Amanda. Ştie să joace în echipă, spune el. E
plasată în locul potrivit. Îşi joacă bine rolul. Chestii de genul ăsta.
Ce-ar trebui eu să cred auzind toate astea?
 Rayford era incapabil să vorbească. Nu-şi putea crede urechilor.
Nu, imposibil. Dar până şi ideea! Tupeul acelui om, de a face astfel
de supoziţii în legătură cu caracterul unei femei pe care Rayford o
cunoştea atât de bine.
— De-abia dacă o cunosc pe soţia ta, Ray. Habar n-am dacă e
sau nu posibil. Îţi spun doar ceea ce…
— Nu e posibil, spuse Rayford în cele din urmă. Ştiu ca tu n-o
cunoşti, dar eu o cunosc.
— Nu mă aşteptam să mă crezi, Ray. Nici măcar nu spun că m-a
făcut suspicios.
— Nici nu trebuie să fii suspicios. Omul ăsta e un mincinos.
Lucrează pentru Părintele Minciunii. Ar spune orice despre oricine
pentru a-şi atinge scopurile. Nu ştiu de ce are nevoie s-o
ponegrească, dar…
— Ray, repet, nu spun că aşa stau lucrurile. Dar trebuie să fii de
acord cu mine că îşi ia de undeva informaţiile.
— Nu cumva sugerezi că…?
— Nu sugerez nimic. Spun doar că…
— Mac, nu pot să spun că am cunoscut-o pe Amanda în cele mai
mici detalii, dacă privim lucrurile într-o perspectiva mai largă. Nu
pot să spun că mi-a dăruit copii, aşa cum a făcut prima mea soţie.
Nu pot să spun că am fost împreuna douăzeci de ani, aşa cum am
fost cu Irene. Cu toate astea, pot să spun că nu suntem doar soţ şi
soţie. Suntem frate şi soră întru Hristos. Dacă aş fi îmbrăţişat
credinţa lui Irene, noi doi am fi devenit cu adevărat suflete-pereche,
dar asta a fost vina mea. Eu şi Amanda ne-am întâlnit după ce
amândoi deveniserăm credincioşi, aşa că am simţit imediat că se
stabileşte o legătură puternica între noi. O legătură pe care nimeni
n-o poate rupe. Femeia asta nu e mai mincinoasa, mai trădătoare,
mai vicleană sau mai ipocrită decât oricine altcineva. Nimeni nu
poate fi atât de versat. Nimeni n-ar putea să împartă patul cu mine,
să se uite drept în ochii mei, să-mi jure iubire şi credinţă cu atâta
zel şi să mă mintă fără ca eu să-mi dau seama. Imposibil.
— E suficient pentru mine, căpitane, spuse Mac.
Rayford era furios pe Carpathia. Dacă nu s-ar fi angajat faţă de
Mac să păstreze secretul asupra discuţiei lor, i-ar fi fost dificil să se
stăpânească să nu ia staţia radio şi să ceara să vorbească direct cu
Nicolae. Se întreba cum se va comporta când va da cu ochii cu
Carpathia mai târziu. Ce va spune şi cum va acţiona?
— De ce m-aş aştepta la altceva din partea unui om ca el? spuse
Rayford.
— Bună întrebare, răspunse Mac. Acum ar fi mai bine să ne
întoarcem, nu crezi?
Rayford voia să-i spună lui Mac că prefera să mai discute despre
întrebările pe care le ridicase, dar nu se mai simţea în stare să
vorbească. Dacă Mac mai aducea vorba despre asta, Rayford ar
accepta discuţia. Dar dacă Mac o lăsa moartă, ar fi bucuros să
aştepte un moment mai prielnic.
— Mac, spuse el, în timp ce îşi puneau centurile, devreme ce
oricum se presupune că suntem într-o misiune de salvare, te-ar
deranja să execuţi o cercetare circulară de treizeci de kilometri?
— Cu siguranţa că ar fi mult mai uşor pe lumină, spuse Mac.
Vrei să te aduc aici mâine din nou?
— Da, dar hai totuşi să aruncam o privire acum. Dacă acel avion
a ajuns la sol oriunde lângă Bagdad, singura speranţă de a mai găsi
supravieţuitori este de a-i găsi repede.
Rayford observa compătimirea din expresia lui Mac.
— Ştiu, spuse Rayford. Visez. Dar nu mă pot întoarce la
Carpathia şi să mă bucur de binefacerile adăpostului şi proviziilor
dacă nu fac mai înainte totul pentru a o găsi pe Amanda.
— Mă întrebam doar, spuse Mac. Dacă e ceva adevărat în
spusele lui Carpathia…
— Nu e nimic adevărat, Mac, şi vorbesc foarte serios. Să nu mai
vorbim despre asta.
— Spun doar că, dacă e ceva adevărat în ceea ce a spus, crezi că
ar putea exista o şansă ca el s-o fi urcat într-un alt avion? Pentru ca
ea să fie, într-un fel sau altul, în siguranţa?
— Ah, înţeleg, spuse Rayford. Partea bună a informaţiei că soţia
mea lucrează pentru inamic este aceea că ar putea fi încă în viaţa?
— Eu nu priveam lucrurile în felul ăsta, spuse Mac.
— Atunci, ce-ai vrut să spui?
— Nimic. Să nu mai vorbim despre asta.
— Ai dreptate.
Dar în timp ce Mac manevra elicopterul în cercuri concentrice
din ce în ce mai îndepărtate de aeroportul din Bagdad, tot ceea ce
Rayford putea vedea la sol era nisip. Acum îşi dorea să o găsească
pe Amanda nu doar pentru sine, ci şi pentru a dovedi că ea era
într-adevăr cine ştia el că e.
După ce renunţară la căutări, iar Mac îi promise dispecerului că
se îndreptau în sfârşit spre bază, un grăunte de îndoială încolţi în
mintea lui Rayford. Se simţea vinovat pentru asta, dar nu-l putea
alunga pur şi simplu. Se temea de răul pe care acest grăunte de
îndoială îl putea face iubirii şi respectului pe care i le purta femeii
care îi întregise viaţa şi era hotărât să-l elimine din creier.
Problema lui era că, în pofida faptului că devenise romantic în
urma întâlnirii cu Amanda şi ajunsese să fie sensibil în urma
convertirii (ca şi a faptului că văzuse mai multă tragedie decât ar fi
putut oricine îndura), poseda încă acel mod de a gândi pragmatic,
analitic, ştiinţific, care făcuse din el pilotul care fusese. Ura faptul
că nu putea să alunge pur şi simplu o îndoială, din simplul motiv că
nu se potrivea cu ce era în inima lui. Se vedea nevoit să o absolve pe
Amanda de orice suspiciune dovedind, într-un fel sau altul,
loialitatea şi inocenţa credinţei ei – şi asta cu ajutorul ei, dacă mai
era încă în viaţă, sau fără, dacă era moartă.

Era deja mijlocul după-amiezii când Buck şi Tsion reuşiră în

sfârşit să facă o gaură suficient de mare într-una din uşile garajului
pentru ca Tsion să poată să se strecoare înăuntru.
Vocea lui Tsion era atât de joasă şi de slabă încât Buck fu nevoit
să-şi lipească urechea de deschizătură.
— Cameron, maşina lui Chloe e aici. Pot să deschid suficient uşa
ca să aprind lumina înăuntru. Nu e nimic aici, doar telefonul ei şi
calculatorul.
— Ne întâlnim în spatele casei, strigă Buck. Grăbeşte-te, Tsion!
Maşina ei e încă aici, deci şi ea e încă aici!
Buck apucă în braţe atâtea unelte câte putu căra şi se grăbi să
ajungă în spate. Aceasta era dovada la care sperase şi pentru care
se rugase. Dacă Chloe era acolo, îngropata în moloz, şi exista chiar
şi o şansa la un milion ca ea să fie încă în viaţă, nu va avea odihna
până nu o va salva.
Buck începu să sape în dărâmături cu toată puterea, trebuind
să-şi aducă aminte să mai şi respire. Tsion apăru şi el şi apuca o
lopata şi o secure.
— Să mă apuc să sap în alt loc?
— Nu! Trebuie să muncim împreună, dacă vrem să avem vreo
speranţă de reuşita!

Şi ce s-a întâmplat cu acele haine murdare de praf? şopti

Rayford, în timp ce el şi Mac erau escortaţi prin intrarea auxiliară
în imensul adăpost subteran al lui Carpathia.
Departe în hala, în spatele Condorului şi printre o sumedenie de
subordonaţi şi asistenţi, Fortunato părea a fi radios, îmbrăcat
într-un costum nou.
— Nicolae l-a trimis deja la curăţat, mormăi Mac.
Rayford nu mai mâncase nimic de mai mult de douăsprezece ore,
dar nu se gândise la mâncare până acum. Mulţimea zumzăitoare a
lacheilor surprinzător de bine-dispusului Carpathia trecuse pe la
un bufet suedez şi toţi îşi legănau farfuriile şi paharele pe
genunchi.
Hămesit dintr-o dată, Rayford observa că era şuncă, pui şi vită,
ca şi tot felul de delicatese specifice Orientului Mijlociu. Fortunato
îl gratulă cu un zâmbet şi o strângere de mână. Rayford nu zâmbi
deloc şi de-abia dacă-i strânse mâna bărbatului.
— Potentatul Carpathia ar dori să-l urmam în biroul său în
câteva momente. Dar va rog, mâncaţi mai întâi.
— Chiar o să mănânc, dacă nu te superi, spuse Rayford.
Deşi era şi el un angajat ca toţi ceilalţi, se simţi de parcă lua
masa în tabăra inamicului. Totuşi, ar fi fost o nebunie să rămână
flămând doar în virtutea unui principiu. Avea nevoie să-şi recapete
forţele.
În timp ce el şi cu Mac îşi făceau de lucru în jurul bufetului, Mac
şopti:
— Poate că n-ar trebui să părem chiar prieteni la cataramă.
— Da, spuse Rayford. Carpathia ştie în ce ape mă scald, dar
presupun că pe tine te priveşte ca pe un loialist.
— Nu sunt, dar cei care recunosc asta n-au niciun viitor aici.
— Cum aş fi eu? făcu Rayford.
— Dacă tu ai un viitor? în orice caz, nu unul prea lung. Dar ce să
spun? Te place. Poate că se simte în siguranţă ştiind că nu-i
ascunzi nimic.
Rayford mânca în timp ce îngrămădea felurile pe farfurie. „O fi
asta mâncarea duşmanului, dar îşi face treaba”.
Se simţea sătul şi dintr-odată balonat, când el şi Mac fură
conduşi în biroul lui Carpathia. Prezenţa lui Mac îl surprinse pe
Rayford. Nu mai participase până atunci la o întâlnire cu
Carpathia.
Aşa cum se întâmpla adesea în momente de teroare şi criză
internaţională, se părea că Nicolae de-abia se abţine să nu
rânjească. Îşi schimbase şi el hainele şi arăta odihnit. Rayford ştia
că, dimpotrivă, el arăta îngrozitor.
— Vă rog, spuse Carpathia, plin de solicitudine, căpitane Steele
şi ofiţer McCullum. Luaţi loc.
— Prefer să rămân în picioare, dacă nu vă deranjează, spuse
Rayford.
— Nu e nevoie. Păreţi obosit şi avem lucruri importante pe
agendă.
Rayford se aşeză fără chef pe un scaun. Nu îi înţelegea pe
oamenii ăştia. Se aflau într-un birou frumos decorat, care rivaliza
cu principalul bârlog al lui Carpathia, aflat la mai puţin de un
kilometru distanţă, din care nu mai rămăseseră decât mine. Cum
se făcea că acest om se dovedea a fi pregătit pentru orice
eventualitate?
Leon Fortunato stătea la un colţ al biroului lui Carpathia.
Carpathia stătea pe marginea biroului, uitându-se în jos la
Rayford, care decise să fie mai iute decât acesta.
— Domnule, în legătură cu soţia mea, eu…
— Căpitane Steele, am veşti proaste pentru dumneata.
— O, nu.
Mintea lui Rayford trecu imediat pe poziţie defensivă. Nu se
simţea ca şi cum Amanda ar fi fost moarta, deci nu era moarta. Nu-i
păsa de ce spunea mincinosul ăsta – acelaşi care îndrăznise s-o
numească compatriotul sau. Dacă Nicolae spunea că Amanda e
moartă, Rayford nu ştia dacă ar fi fost capabil să păstreze secretul
discuţiei cu Mac şi să se abţină să-l atace şi să-l facă să-şi retragă
cuvintele.
— Soţia dumitale, Dumnezeu să o aibă în pază, a fost…
Rayford strânse scaunul atât de tare încât i se păru că îi plesnesc
degetele. Scrâşni din dinţi. Însuşi Antihristul să rostească
„Dumnezeu să o aibă în pază“ pentru soţia sa? Rayford tremura de
furie. Se rugă cu disperare ca, dacă era adevărat, dacă o pierduse
pe Amanda, Dumnezeu să-l facă să fie unealta morţii lui Nicolae
Carpathia. Asta nu avea să se întâmple mai devreme de trei ani şi
jumătate în Perioada Pătimirilor, iar Biblia profeţea că, după asta,
Antihristul urma să fie înviat şi posedat oricum de Satana. Totuşi,
Rayford îi cerea lui Dumnezeu privilegiul de a-l ucide pe acest om.
Ce satisfacţie, ce răzbunare ar fi putut stoarce din asta, nu ştia. Era
tot ce putea să facă pentru a se abţine să comită fapta chiar atunci.
— Din câte ştim, ea se afla astăzi la bordul unui zbor
Pan-Continental 747, pe ruta Boston-Bagdad. Cutremurul s-a
produs cu câteva momente înainte ca avionul să ajungă la sol. Tot
ceea ce ne pot spune sursele noastre este că, aparent, pilotul a
observat haosul, şi-a dat seama că nu putea ateriza lângă aeroport,
a ridicat din nou avionul la altitudine şi s-a întors.
Rayford ştia ce urma, dacă relatarea era adevărată. Pilotul n-ar fi
avut suficienta putere în motoare pentru a recâştiga în altitudine
dacă înălţase şi întorsese avionul atât de repede.
— Oficialii Pan-Con mă informează, continuă Carpathia, că
avionul pur şi simplu nu era capabil de zbor la viteza aceea. Martori
oculari declară că a trecut pe lângă malurile Tigrului, a căzut prima
oară aproape de jumătatea râului, s-a răsturnat cu coada în sus şi
apoi a ieşit din câmpul lor vizual.
Întregul trup al lui Rayford pulsa cu fiecare bătaie de inimă. Îşi
lăsă bărbia în piept şi luptă din greu să-şi recapete calmul. Se uită
în sus la Carpathia, aşteptând detalii, dar nu putu să deschidă
gura şi să scoată vreun sunet.
— Curenţii sunt rapizi în acea zonă, căpitane Steele. Însă cei de
la Pan-Con îmi spun că un astfel de avion se prăbuşeşte ca un
bolovan. Râul n-a scos nimic la suprafaţă. N-a fost descoperit
niciun cadavru. Vor trece zile până ce vom dispune de
echipamentul necesar unei operaţiuni de salvare. Îmi pare rău.
Rayford credea în regretele lui Carpathia la fel de mult ca şi în
moartea Amandei. Încă şi mai puţin credea că ea acţionase
vreodată în înţelegere cu Nicolae Carpathia.

Buck muncea ca un nebun, cu degetele tăiate şi bătătorite. Chloe

trebuia să fie undeva pe acolo. Nu voia să vorbească. Nu voia decât
să sape. Însă lui Tsion îi plăcea să pălăvrăgească.
— Nu înţeleg, Cameron, spuse el, de ce ar fi fost maşina lui Chloe
în garajul în care stă de obicei maşina Lorettei.
— Nu ştiu, răspunse Buck, pe un ton care nu încuraja
continuarea discuţiei. Dar se află acolo, iar asta înseamnă că ea se
află pe aici pe undeva.
— Poate că seismul a aruncat maşina direct în garaj, sugeră
Tsion.
— Nu prea cred, îl contrazise Buck. De altfel, n-are importanţă.
Încă îmi vine să-mi dau pumni în cap pentru că n-am observat lipsa
maşinii ei imediat ce-am ajuns aici.
— Ce-ai fi presupus în acest caz?
 — Că a plecat cu maşina şi s-a salvat!
— Şi asta nu mai e de crezut acum?
Buck se îndrepta şi îşi masă spatele cu degetele, încercând să-şi
dezmorţească muşchii.
— N-ar fi ajuns nicăieri mergând pe jos. Cutremurul a lovit
fulgerător. N-a existat niciun avertisment.
— Ba cum să nu, a existat.
Buck se holbă la rabin.
— Tu ai fost tot timpul sub pământ, Tsion. Cum ai fi putut şti?
— Am auzit bubuituri, cu câteva minute înainte de seism.
Buck fusese în Range Rover. Văzuse animale ucise pe sosea,
câini lătrând şi fugind şi alte animale, pe care de obicei nu le vezi în
timpul zilei. Înainte ca cerul să se întunece, remarcase că nicio
frunză nu se mişca şi totuşi semafoarele şi semnele de circulaţie se
clătinau. În momentul acela ştiuse că vine cutremurul. Fusese cel
puţin un semn concret. Oare era posibil ca Chloe să fi avut vreo
presimţire? Şi ce-ar fi făcut în cazul acesta? Unde s-ar fi dus?
Buck reîncepu să sape.
— Ce spuneai că era în maşina ei, Tsion?
— Doar calculatorul şi telefonul.
Buck se opri din săpat.
— Să fie oare în garaj?
— Mă tem că nu, Cameron. M-am uitat cu atenţie. Dacă era
acolo când s-a prăbuşit totul, spuse Tsion, nu cred că ţi-ai mai dori
s-o găseşti.
„Poate că nu mi-aş mai dori, se gândi Buck, dar trebuie să aflu”.

Trupul lui Rayford deveni rigid ca o piatra când Carpathia îi

atinse umărul. Avu o viziune în care sarea din scaun şi îl strângea
de gât pe Carpathia. Stătea şi fierbea, simţind că e gata să
explodeze.
— Sunt solidar cu suferinţa dumitale, spuse Nicolae. Poate ca
îmi înţelegi propriul sentiment de durere în faţa atâtor vieţi răpuse
de calamitate. A fost cutremur în toată lumea şi fiecare continent a
suferit pagube majore. Singura regiune cruţată a fost Israelul.
Rayford se smulse din strânsoarea lui Carpathia şi îşi recapătă
glasul.
— Şi tot nu credeţi că a fost vorba de Furia Mielului?
— Rayford, Rayford, spuse Carpathia. Nu poţi pune pe seama
unei Fiinţe Supreme un act atât de sadic, de capricios şi de ucigător
ca acesta.
Rayford scutura din cap. Oare unde-i fusese capul? Chiar
încerca să-l convingă pe Antihrist că se înşală?
Carpathia trecu în spatele biroului său şi se aşeză pe scaun de
piele cu spătar înalt.
— Îţi voi spune ceea ce voi spune şi restului echipei, astfel încât
să poţi lipsi de la întrunire, să te duci în camera dumitale şi să
apuci să te odihneşti puţin.
— Nu mă deranjează să aud aceste lucruri alături de ceilalţi.
— Câtă generozitate, căpitane Steele. Oricum, sunt şi lucruri pe
care vreau să ţi le spun numai dumitale. Ezit să ridic această
problemă acum, când suferinţa dumitale este încă atât de
proaspăta, dar cred că realizezi că aş putea să te arestez.
— Sunt sigur că aţi putea, spuse Rayford.
— Însă prefer să n-o fac.
Cum ar trebui să se simtă, recunoscător sau dezamăgit? Să stea
un timp în închisoare nu era cel mai rău lucru din lume. Dacă ar şti
că fiica, ginerele său şi Tsion sunt bine, ar putea suporta asta.
Carpathia continuă:
— Te înţeleg mai bine decât crezi. Vom trece amândoi peste
conflictul dintre noi, iar dumneata vei continua să îţi îndeplineşti
datoriile în serviciul meu la fel cum ai făcut şi până acum.
— Şi dacă îmi dau demisia?
— Această opţiune nu există. Vei depăşi această criză cu
demnitate, aşa cum ai făcut şi cu altele. Altfel, te voi acuza de
insubordonare şi te voi aresta.
— Asta înseamnă deci să trecem amândoi peste conflict? Vreţi
într-adevăr să aveţi în serviciul dumneavoastră pe cineva care ar
prefera să n-o facă?
— În timp, te voi câştiga de partea mea, spuse Carpathia. Eşti la
curent cu faptul că locuinţa dumitale a fost distrusă?
— Nu pot spune că sunt surprins de această veste.
— Am trimis acolo echipe care încearcă să recupereze tot ce ar
mai putea fi util. Totodată, avem uniforme şi provizii pentru
dumneata. Locuinţa actuală este adecvată, deşi nu luxoasă.
Prioritatea zero a administraţiei mele este reconstrucţia Noului
Babilon. Va deveni noua capitală a lumii. Totul, sistemul bancar,
comerţul, religia şi administraţia, va începe şi se va sfârşi aici.
Cealaltă provocare majoră în ceea ce priveşte reconstrucţia în
restul lumii vor fi comunicaţiile. Am început deja să reconstruim o
reţea internaţionala care…
— Comunicaţiile sunt mai importante decât oamenii? Mai
importante decât degajarea unor zone care altfel ar putea să devină
focare de infecţie? Decât îndepărtarea cadavrelor? Decât reunirea
familiilor?
— Toate la timpul lor, căpitane Steele. Acest gen de acţiuni
depind şi ele de comunicaţii. Din fericire, programarea celui mai
ambiţios proiect al meu nu putea fi mai potrivită. Comunitatea
Globală tocmai şi-a asigurat controlul exclusiv asupra tuturor
sateliţilor internaţionali şi asupra tuturor companiilor de
comunicaţii celulare. Vom pune la punct, în câteva luni, prima
reţea de comunicaţii cu adevărat globală. Va fi celulara şi va utiliza
energie solara. Am numit-o Celular-Solar. Odată ce stâlpii GSM vor
fi ridicaţi la loc, iar sateliţii vor fi lansaţi pe orbite circumterestre,
oricine va putea să comunice cu oricine, oriunde şi în orice
moment.
Carpathia părea să-şi fi pierdut abilitatea de a-şi disimula
satisfacţia. Dacă toată aceasta tehnologie funcţiona, asta i-ar fi
întărit considerabil dominaţia asupra pământului. Controlul sau ar
fi fost total. Ar fi stăpânit şi controlat tot şi pe toată lumea.
— De îndată ce veţi fi pregătiţi, dumneata şi ofiţerul McCullum îi
veţi aduce aici pe ambasadorii mei. Au mai rămas puţine
aeroporturi funcţionale, în toată lumea, dar utilizând aparate mici
de zbor ar trebui să reuşim să-i ducem pe oamenii mei de încredere
până la locul de unde îi puteţi sui în Condor 216 şi apoi aduce la
mine.
Rayford nu se putea concentra.
— Am câteva cereri de formulat, spuse el.
— Îmi place când ceri, zise Carpathia.
— Aş dori informaţii despre familia mea.
— Voi însărcina imediat pe cineva să se ocupe de asta. Altceva?
— Am nevoie de o zi sau două pentru a fi instruit de Mac în
pilotarea elicopterelor. Se poate ivi o situaţie în care să trebuiască
să iau pe cineva de undeva unde doar un elicopter poate ajunge.
— Orice ai nevoie, îţi va sta la dispoziţie, căpitane, ştii asta.
Rayford aruncă o privire către Mac, care părea descumpănit.
N-ar fi trebuit să fie surprins. Aveau lucruri serioase de discutat,
doar dacă nu cumva Mac era un admirator secret al lui Carpathia.
N-ar putea să facă asta în interior, unde probabil toate camerele
erau împânzite de microfoane. Rayford îl voia pe Mac pentru
Împărăţie. Se gândea că ar fi un minunat soldat al Armatei
Pătimirilor, mai ales dacă adevăratul obiect al loialităţii sale îi
rămânea necunoscut lui Carpathia.

— Sunt slăbit din cauza foamei, Cameron, spuse Tsion.

Săpaseră jumătate din moloz, Buck disperând din ce în ce mai
mult, odată cu fiecare lopată de pământ. Erau numeroase dovezi că
Chloe locuia în acel loc, dar niciuna că ea ar fi fost încă acolo, vie
sau moartă.
— Pot săpa până în pivniţă cam într-o oră, Tsion. Tu, începe în
bucătărie. E posibil să găseşti mâncare acolo. Şi mie mi-e foame.
Deşi Tsion se afla la doi paşi, Buck se simţi copleşit de
singurătate. Ochii i se umplură de lacrimi tot săpând şi smulgând,
şi ridicând, şi aruncând în ceea ce părea a fi un efort inutil de a-şi
găsi soţia.
Începuse să se însereze când Buck ieşi clătinându-se de oboseala
din pivniţa. Îşi târî lopata după el, vrând să-l ajute pe Tsion, dar
sperând în acelaşi timp ca rabinul găsise ceva de mâncare.
Tsion ridica o bucata de lemn şi zdrobi un birou, aruncând
resturile la picioarele lui Buck.
— O, Cameron! N-am văzut că eşti acolo.
— Încerci să ajungi la frigider?
— Exact. Curentul a fost întrerupt de ore întregi, dar trebuie să
mai fie ceva comestibil acolo.
Frigiderul era blocat de două grinzi, care stăteau proptite de uşa
acestuia. Încercând să le îndepărteze de acolo, Buck atinse cu
piciorul marginea biroului zdrobit, din care căzură hârtii şi agende
de telefon. Una dintre el conţinea lista membrilor Bisericii New
Hope Village. „Iată ceva care mi-ar putea fi de folos”, se gândi el. O
împături şi o bagă în buzunarul de la pantaloni.
Câteva minute mai târziu, Buck şi Tsion stăteau sprijiniţi cu
spatele de uşa frigiderului, înfulecând hămesiţi. Asta îi mai potoli
foamea, însă Buck simţea că ar fi putut dormi o săptămână.
Ultimul lucru pe care-l dorea era să termine de săpat. Se temea de
perspectiva, din ce în ce mai probabilă, ca Chloe să fi murit. Îi era
recunoscător lui Tsion pentru că, în sfârşit, nu mai simţea nevoia
de a face conversaţie. Buck avea nevoie de o gândire limpede. Unde
urmau să petreacă noaptea? Ce vor mânca a doua zi? însă pentru
moment, Buck nu voia decât să mănânce şi se lăsă năpădit de
amintirea lui Chloe.
 Cât de mult o iubea! Era oare posibil să o fi cunoscut de mai
puţin de doi ani? Când se cunoscuseră, ea păruse să aibă mai mult
de douăzeci de ani, iar acum avea înfăţişarea cuiva cu zece sau
chiar cincisprezece ani mai în vârstă. Fusese un dar de la
Dumnezeu, mai de preţ decât orice dar pe care-l primise vreodată,
cu excepţia mântuirii. Ce-ar fi valorat viaţa lui în urma Înălţării la
Cer, dacă n-ar fi fost Chloe? Ar fi fost recunoscător şi s-ar fi bucurat
să ştie că era drept înaintea lui Dumnezeu, dar, totodată, ar fi fost
singur şi stingher.
Chiar şi acum, Buck era recunoscător pentru socrul său şi
pentru Amanda. Recunoscător pentru prietenia lui cu Chaim
Rosenzweig. Recunoscător pentru prietenia lui cu Tsion. El şi cu
Tsion vor trebui să ducă muncă de convingere pe lângă Chaim.
Bătrânul israelian era încă fascinat de Carpathia. Iar asta nu putea
continua. Chaim avea nevoie de Hristos. La fel şi Ken Ritz, pilotul
pe care Buck îl folosise de atâtea ori. Va trebui să discute cu el, să
se asigure că totul era în regulă şi dacă avea la dispoziţie avioane
apte de zbor. Îşi sprijini capul de genunchi, gata să adoarmă.
— Trebuie să mă întorc în Israel, spuse Tsion.
— Hm? Ce? mormăi Buck.
— Trebuie să mă întorc în ţara mea natală.
Buck ridica capul şi se holbă la Tsion.
— N-avem nici măcar un acoperiş deasupra capului, spuse el.
De-abia dacă putem să facem câţiva metri cu maşina. Nu ştim dacă
mâine vom mai fi în viaţă. În Israel, nu eşti decât un infractor dat în
urmărire. Crezi că vor uita de tine, acum că prioritatea lor numărul
unu a devenit cutremurul şi urmările lui?
— Dimpotrivă. Dar trebuie să mă gândesc că grosul celor
144.000 de martori, din care fac şi eu parte, trebuie să vină din
Israel. Nu toţi. Mulţi vor veni din seminţiile răspândite pe tot
Pământul. Dar cei mai mulţi evrei sunt în Israel. Toţi vor fi zeloşi
precum Pavel, însă nepregătiţi, căci sunt convertiţi de curând. Simt
chemarea de a-i întâlni, de a-i binecuvânta şi de a le da învăţătură.
Trebuie mobilizaţi şi trimişi în lume. Sunt deja împuterniciţi să facă
asta.
— Să presupunem că te duc până în Israel. Cum fac să te ţin în
viaţă?
— Ce, vrei să spui că tu m-ai ţinut în viaţă în timpul zborului
deasupra Sinaiului?
— Am avut şi eu o contribuţie.
 — Ai avut şi tu o contribuţie? Mă amuzi, Cameron. Da, din multe
puncte de vedere, îţi datorez viaţa. Dar erai în aceeaşi situaţie ca şi
mine. Asta a fost lucrarea lui Dumnezeu şi ştim amândoi asta.
Buck se ridică în picioare.
— Mi se pare corect. Totuşi, consider în continuare că ar fi o
nebunie să te duc înapoi de unde ai fugit.
Îl ajută şi pe Tsion să se ridice.
— Trimite vorbă acolo că am pierit în cutremur, spuse rabinul.
Aşa aş putea să merg deghizat, sub unul dintre acele nume false pe
care ai obiceiul să le inventezi.
— Nu vei reuşi fără chirurgie plastică, spuse Buck. Eşti un tip
uşor de recunoscut, chiar şi în Israel, unde toţi cei de vârsta ta
arată ca tine.
Lumina soarelui se împuţina şi slăbea văzând cu ochii în
momentul în care cei doi încetară să cotrobăie în bucătărie. Tsion
găsi saci de plastic şi împachetă mâncarea pe care avea s-o
depoziteze în maşină. Buck reuşi să recupereze câteva haine dintre
dărâmăturile în care se transformase dormitorul său şi al lui Chloe,
în timp ce Tsion luă computerul şi telefonul lui Chloe din garaj.
Niciunul din ei nu avu puterea de a escalada bariera de beton,
aşa că hotărâră să o ocolească. Când ajunseră la Range Rover,
amândoi fură nevoiţi să intre pe portiera din dreapta.
— Aşadar, ce părere ai? întreba Tsion. Dacă Chloe ar fi în viaţa
pe undeva pe aici, ne-ar fi auzit şi ar fi strigat după noi, nu?
Buck dădu din cap, nefericit.
— Încerc să mă resemnez cu ideea că e jos de tot. M-am înşelat,
asta-i tot. Nu era nici în dormitor, nici în bucătărie şi nici la subsol.
Poate că a fugit în altă parte a casei. Am fi avut nevoie de utilaje
grele ca să dăm la o parte toate dărâmăturile de acolo şi s-o găsim.
Nu mă împac cu gândul că zace undeva acolo jos, dar nici nu mă
pot gândi să mai sap în noaptea asta.
Buck conduse maşina spre biserică.
— Oare ar fi bine să ne petrecem noaptea în adăpost?
— Mă tem că e destul de nesigur, spuse Tsion. Încă o zgâlţâitură
şi ar putea să cadă peste noi.
Buck continua să conducă. Se afla la un kilometru şi jumătate
distanţă spre sud de biserică când ajunse într-un cartier care
rămăsese în picioare, deşi clădirile erau strâmbe şi crăpate. Multe
dintre construcţii erau avariate, dar cele mai multe rezistau încă.
Câteva maşini îşi făceau plinul la o staţie de benzină iluminată cu
lămpi cu gaz.
— Se pare că nu suntem singurii civili care au supravieţuit,
spuse Tsion.
Buck se aşeză la coadă. Omul care conducea staţia de benzină
avea o armă sprijinită de pompe. Ţipă pe deasupra unui generator
cu gazolină:
— Doar bani gheaţă! 75 de litri raţia! Asta e, când nu mai e, nu
mai e.
Buck îşi deschise rezervorul şi spuse:
— Îţi ofer o mie în bani gheaţă pentru…
— Pentru generator, da, ştiu. Stai la coadă. Mâine aş putea să
iau zece mii pe el.
— Ştii cumva de unde aş putea să-mi procur unul?
— Nu ştiu nimic, spuse bărbatul, fără chef. Nu mai am casă. O
să dorm aici la noapte.
— Ai nevoie de companie?
— Nu neapărat. Dacă situaţia devine disperată, întoarceți-vă. Nu
vă voi alunga.
Buck nu-l putea învinovăţi. Unde începe şi unde se sfârşeşte
ospitalitatea în vremuri ca acestea?
— Cameron, începu Tsion, după ce Buck se sui din nou în
maşina, am stat şi m-am gândit. Nevasta informaticianului a aflat
ce s-a întâmplat cu soţul ei?
Buck scutura din cap.
— Am întâlnit-o o singura dată pe soţia lui. Nu-mi amintesc
numele ei. Aşteaptă un moment. Se scotoci în buzunar şi scoase
afară agenda cu numele enoriaşilor bisericii. Uite, spuse el. Sandy.
Hai să-i dau un telefon.
Forma numărul şi, deşi nu fu deloc surprins să constate că
legătura nu se formă, fu totuşi uimit să recepţioneze un mesaj
înregistrat care îi spunea că reţeaua era ocupată. Iată un progres,
măcar.
— Unde locuiesc? se interesă Tsion. Nu e deloc sigur că locuinţa
mai e încă în picioare, dar putem verifica.
Buck citi adresa.
— Nu ştiu unde se afla. Văzu în faţa lor o maşina militară cu
girofarul aprins. Să-l întrebăm pe el.
Poliţistul stătea sprijinit de maşină, fumând o ţigara.
— Sunteţi de serviciu? întreba Buck.
— Tocmai luam o pauză, răspunse poliţistul. Într-o singură zi
am văzut mai multe decât într-o viaţa întreaga, dacă mă înţelegeţi.
Buck îi arată adresa.
— Nu ştiu ce repere să vă dau, dar staţi aşa, urmaţi-mă.
— Sunteţi sigur?
— Nu mai pot face nimic pentru nimeni în seara asta. De fapt,
n-am făcut nimănui niciun bine pe ziua de azi. Urmaţi-mă şi vă voi
arăta strada pe care o căutaţi. Apoi o şterg.
Câteva minute mai târziu, Buck opri în faţa unui duplex. Tsion
deschise portiera din dreapta, dar Buck îi puse o mână pe braţ.
— Dă-mi telefonul lui Chloe.
Tsion se strecură înapoi şi îl scoase dintr-o grămadă de lucruri
pe care le strânsese într-o pătură. Buck îl deschise şi constată că
rămăsese deschis. Cotrobăi în torpedou şi descoperi un adaptor
pentru brichetă care se potrivea cu telefonul şi îl făcu să pornească.
Apăsă pe butonul care afişa ultimul număr format. Oftă. Era al lui.
Tsion dădu din cap şi ieşiră. Buck scoase o lanternă din trusa sa
de urgenţă. Partea stângă a duplexului avea geamurile sparte de
jur-împrejur, iar un zid de cărămidă care slujise drept fundaţie se
prăbuşise, aşa că partea din faţă a edificiului se aplecase într-o
rână. Buck se aşeză într-o poziţie din care putea să lumineze cu
lanterna ferestrele.
— E gol, spuse el. Nicio mobilă.
— Priveşte, spuse Tsion. Acolo, în iarbă. O plăcuţă pe care scrie
„DE ÎNCHIRIAT”.
Buck se mai uită odată pe lista cu numele enoriaşilor.
— Donny şi Sandy locuiau în partea cealaltă.
Locul arăta uimitor de intact. Draperiile erau date la o parte.
Buck se prinse de balustrada din fier forjat a scărilor şi se apleca
peste ea pentru a lumina sufrageria cu lanterna. Părea locuita.
Buck încercă uşa de la intrare şi descoperi că nu era încuiata. În
timp ce el şi Tsion mergeau tiptil prin casă, deveni limpede că ceva
nu era în regula în micul spaţiu pentru luat masa din spate. Buck
rămase cu gura căscată, iar Tsion se întoarse şi se aplecă.
Sandy Moore se aflase la masă, cu cafeaua şi ziarul, când un
stejar uriaş trecuse, în prăbuşire, prin acoperiş, cu atâta forţă încât
o zdrobise atât pe ea, cât şi masa grea de lemn. Degetul fetei moarte
îmbrăţişa încă toarta ceştii, iar obrazul ei zăcea pe secţiunea Tempo
a ziarului Chicago Tribune. Dacă restul trupului ei n-ar fi fost atât
de strivit, ar fi putut părea că moţăie.
— Probabil că ea şi soţul ei au murit la câteva secunde unul de
celălalt, spuse Tsion, cu voce înceată. Şi la kilometri distanţă.
Buck dădu din cap în lumina slabă.
— Trebuie să o îngropăm pe fată.
— N-o să reuşim niciodată să o scoatem de sub copac, spuse
Tsion.
— Trebuie să încercăm.
Pe alee, Buck găsi nişte scânduri, pe care se chinuiră să le
introducă sub copac, pentru a le sluji drept pârghii, însă un
trunchi suficient de greu pentru a distruge un acoperiş, un zid, o
masă şi o femeie era imposibil de urnit din loc.
— Avem nevoie de utilaje grele, spuse Tsion.
— La ce bun? întrebă Buck. Nimeni nu va reuşi vreodată să
îngroape toţi morţii.
— Mărturisesc că mă gândesc mai puţin la respectul datorat
corpului ei neînsufleţit cât la posibilitatea ca tocmai să fi găsit un
loc în care să locuim.
Buck nu înţelese din prima ce i se spusese.
— Ce? spuse Tsion. Nu ţi se pare un loc ideal? A rămas chiar şi o
porţiune de trotuar, afară, în faţă. Această cameră, aflată acum
pradă intemperiilor, poate fi acoperită şi închisă cu uşurinţă. Nu
ştiu cât va dura până vom avea şi curent electric, dar…
— Ajunge, am înţeles, spuse Buck. N-avem altă posibilitate.
Buck strecură Rover-ul între duplex şi cochilia arsă a casei de
alături. Parcă în spate, într-un loc ferit vederii, şi se apucă,
împreună cu Tsion, să descarce lucrurile din maşină.
Îndreptându-se spre uşa din spate, Buck observă că ar putea să
scoată cadavrul doamnei Moore de dedesubt. Crengile stejarului se
sprijineau de un dulap imens, aflat în colţ. Asta ar împiedica
trunchiul să cadă în cazul în care reuşeau cumva să taie podeaua.
— Sunt atât de obosit că de-abia mă mai ţin pe picioare,
Cameron, spuse Tsion în timp ce coborau scările înguste spre beci.
— Şi eu stau să mă prăbuşesc, fu de acord Tsion.
Îşi lumină drumul cu lanterna până sub podeaua parterului şi
observă cum cotul lui Sandy pătrunsese prin lemn şi atârna la
vedere. Dădură peste piese dintr-un computer demontat până ce
găsiră sculele lui Donny. „Cu un ciocan, o daltă, o bară de metal şi
un ferăstrău ar trebui să ne descurcăm”, se gândi Buck. Propti o
scară sub locul respectiv, iar Tsion ţinu de ea, pentru ca Buck să-şi
pună picioarele pe treapta de sus şi să-şi stabilizeze poziţia. Apoi
trebuiră să îndeplinească dificila treabă de a înfige bara de metal
printre scândurile podelei cu un ciocan. Îl dureau braţele, dar nu se
mişcă până nu reuşi să dea câteva găuri suficient de largi pentru ca
ferăstrăul să poată pătrunde pe acolo. El şi cu Tsion făcură cu
schimbul la ferăstrău, chinuindu-se să taie lemnul masiv, ceea ce
păru să dureze o veşnicie, căci lama era destul de boantă.
Avură grijă să nu atingă cadavrul lui Sandy Moore cu ferăstrăul.
Buck se miră observând că forma tăieturii arăta precum cutiile de
brad în care erau îngropaţi cowboy-i, în Vestul Îndepărtat. Când
ajunseseră cu ferăstrăul aproape de talia ei, greutatea corpului
făcu podeaua de sub ea să cedeze şi ea alunecă încet în braţele lui
Buck. Acesta răsuflă din greu şi îşi ţinu respiraţia, chinuindu-se
să-şi păstreze echilibrul. Cămaşa i se umplu de sângele ei închegat,
iar ea părea uşoară şi fragilă ca un copil.
Tsion îl ajută să coboare. Singurul lucru la care Buck se putea
gândi în timp ce îi ducea cadavrul afară pe uşa din spate era că se
aşteptase să facă acelaşi lucru cu Chloe la locuinţa Lorettei. Îi
întinse cu delicateţe cadavrul în iarba înrourata, iar el şi cu Tsion
săpară repede un mormânt nu prea adânc. Munca fu uşoară
pentru că, din cauza cutremurului, pământul devenise foarte
friabil. Înainte de a-i cobori trupul în groapă, Buck scoase verigheta
lui Donny din buzunar. O puse în palma ei şi îi strânse degetele în
jurul ei. O acoperiră cu ţarină, apoi Tsion îngenunche, iar Buck îi
urmă exemplul.
Tsion nu-i cunoscuse, nici pe Donny şi nici pe soţia sa. Nu rosti
niciun cuvânt de comemorare. Intonă doar un vechi imn, care-l
făcu pe Buck să plângă atât de tare încât îşi dădu seama că putea fi
auzit din stradă. Dar nu era nimeni primprejur, iar el nu-şi putea
stăpâni suspinele.
Te voi iubi în viaţă, Te voi iubi în moarte şi Te voi slăvi cu toată
suflarea mea; iar când roua morţii se va aşterne peste pleoapele
mele, voi spune, Isuse, niciodată nu Te-am iubit mai mult decât
acum.
Buck şi Tsion descoperiră două mici dormitoare la etaj, unul cu
un pat dublu, celălalt cu unul simplu.
— Ia tu patul cel mare, insistă Tsion. Mă voi ruga ca Chloe să ţi
se alăture cât de curând.
Buck îşi puse încrederea în el.
Buck se duse la baie şi îşi scoase de pe el hainele pline de noroi şi
de sânge. Neavând la dispoziţie decât lumina lanternei, scoase cu
mâna ceva apa din bazinul de toaleta pentru a se putea spăla cu un
burete. Găsi un prosop mare cu care să se şteargă, apoi se prăbuşi
pe patul lui Donny şi Sandy Moore.
Buck dormi somnul durerii, rugându-se să nu se mai trezească
niciodată.

La celălalt capăt al lumii, Rayford Steele fu trezit de un telefon de

la primul său ofiţer. În Noul Babilon era marţi, ora nouă dimineaţa,
iar el trebuia să întâmpine o nouă zi, fie că voia sau nu. Spera, cel
puţin, să prindă o ocazie de a-i vorbi lui Mac despre Dumnezeu.

Rayford mâncă printre ultimii, un mic dejun copios. Peste drum,

duzini întregi de aghiotanţi erau aplecaţi asupra hărţilor şi
planurilor şi se înghesuiau la posturile telefonice şi la staţiile radio.
Mâncă într-o stare de amorţeală, cu Mac lângă el, care bătea
darabana cu degetele şi tot tremura din picior. Carpathia stătea
alături de Fortunato şi alţi membri de vază ai staffului la o masă
apropiata de biroul său. Duse la ureche un telefon celular şi începu
să vorbească pe un ton foarte grav într-un colţ, cu spatele la
cameră.
Rayford îi urmări mişcările cu dezinteres. Era mai preocupat de
el însuşi, de deciziile pe care le avea de luat. Dacă era adevărat că
Amanda se prăbuşise cu Boeingul 747, Chloe, Buck şi Tsion
rămăseseră singurii de care îi mai pasa. Oare să fi rămas el ultimul
membru în viaţa al Armatei Pătimirilor?
Pe Rayford nu îl interesa câtuşi de puţin cu cine sau despre ce
vorbea Carpathia. Dacă ar fi avut un dispozitiv care i-ar permite să
îi asculte acestuia convorbirea, nici măcar n-ar apăsa pe buton. Se
rugase înainte să înceapă să mănânce, o rugăciune ambiguă,
despre binecuvântarea bucatelor care îi erau asigurate de
Antihristul însuşi. Totuşi, mâncase. Şi era bine că mâncase. Se
simţea mai în formă. În niciun fel n-ar fi putut să îl convertească în
mod eficient pe Mac, dacă ar fi rămas într-o stare de amorţeala şi
depresie.
Agitaţia lui Mac îi creă şi lui o stare de nervozitate.
— Eşti nerăbdător să reiei zborurile? îl întrebă Rayford.
— Sunt nerăbdător să vorbesc. Dar nu aici. Prea multe urechi
ciulite. Dar eşti hotărât să faci asta, Rayford? Având în vedere tot
prin ce-ai trecut?
 Mac părea pregătit să audă lucruri despre Dumnezeu. De ce se
întâmplase aşa? Când Rayford fusese cel mai pregătit să-şi
împărtăşească credinţa, încercase să-l convertească pe vechiul său
pilot, Earl Halliday, care nu se arătase interesat şi care acum era
mort. Încercase fără succes să o convertească pe Hattie Durham şi
acum nu putea decât să se roage ca ea să fie încă în viaţă. Iar acum
stătea lângă Mac, care, practic, implora să se împărtăşească din
adevăr, iar Rayford ar fi preferat să se culce la loc.
Îşi încrucişa picioarele şi îşi împreună mâinile. Se va strădui să
se mobilizeze azi. În colţ, Carpathia se tot învârtea, uitându-se la el,
cu telefonul la ureche. Nicolae gesticula cu entuziasm, apoi se
gândi că poate nu era cel mai potrivit lucru să manifeste un astfel
de entuziasm în faţa unui om care tocmai îşi pierduse soţia. Faţa îi
deveni mai sobră, iar gesticulaţia sa scăzu în intensitate. Rayford
nu făcu niciun gest de răspuns, deşi îi susţinu privirea lui
Carpathia. Nicolae îi făcu un semn cu degetul.
— O, nu, spuse Mac. Haide, hai să plecăm de aici.
Dar nu puteau să ignore pur şi simplu gestul lui Carpathia.
Rayford se afla într-o dispoziţie extrem de iritabilă. Nu voia să
stea de vorbă cu Carpathia; Carpathia însă dorea să stea de vorbă
cu el. Putea veni în direcţia lui Rayford. „Oare ce-am devenit?” se
întrebă Rayford. Se juca de-a pisica şi şoarecele cu conducătorul
lumii. Meschin. Caraghios. Imatur. „Dar nu-mi pasă”.
Carpathia închise telefonul şi îl strecură în buzunar. Îi făcu lui
Rayford semn cu mâna, care se făcu că nu observă şi întoarse
spatele. Rayford se apleca spre Mac.
— Aşadar, ce-o să mă înveţi azi?
— Nu te uita acum, dar să ştii că Nicolae se uită după tine.
— Ştie unde sunt.
— Ray! Să ştii că ar putea în continuare să te arunce în
închisoare.
— Chiar aş vrea asta. Deci, una peste alta, ce-o să mă înveţi azi?
— Să te învăţ! Doar ai mai pilotat elicoptere.
— Asta a fost demult, spuse Rayford. Acum mai bine de douăzeci
de ani.
— Pilotatul elicopterelor e ca mersul pe bicicletă, spuse Mac.
Într-o oră vei fi la fel de bun ca mine.
Mac se uită peste umărul lui Rayford, se ridică în picioare şi luă
poziţia de drepţi.
— Să trăiţi, domnule Potentat Carpathia!
 — Scuză-ne o clipă, te rog, ofiţer McCullum, pe mine şi pe
căpitanul Steele.
— Ne întâlnim în hangar, spuse Rayford.
Carpathia îşi trase scaunul lui McCullum lângă cel al lui Rayford
şi se aşeză. Se descheie la costum şi se apleca în faţă, cu coatele pe
genunchi. Rayford avea în continuare picioarele încrucişate şi
mâinile împreunate.
Carpathia începu direct.
— Rayford, sper că nu te deranjează că-ţi spun pe numele mic,
dar ştiu că suferi.
Rayford simţi un gust amar în gura. „Doamne, Te implor, fă-mă
să tac”, se rugă el în tăcere. Era absolut firesc ca încarnarea însăşi
a răului să fie reprezentată de cel mai alunecos dintre mincinoşi. Să
insinuezi că Amanda fusese omul lui, o cârtiţă a Comunităţii
Globale în interiorul Armatei Pătimirilor, iar apoi să simulezi
regretul pentru dispariţia ei? O lovitură mortală în cap ar fi fost
prea blândă pentru el. Rayford se imagină pe sine torturându-l pe
omul care conducea forţele răului împotriva lui Dumnezeu.
— Aş fi vrut să fi ajuns aici mai devreme, Rayford. Dar, de fapt,
mă bucur că ai putut să te odihneşti. Însă cei care au fost prezenţi
la micul dejun de la prima oră s-au bucurat de trataţia lui Leon
Fortunato, în cinstea a ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută.
— Mac mi-a pomenit ceva despre asta.
— Da, ofiţerul McCullum a auzit de două ori povestea. Ar trebui
să-l rogi să ţi-o mai spună o dată. Şi mai bine ar fi să-ţi faci ceva
timp să stai de vorbă cu domnul Fortunato.
Rayford nu era capabil să facă nimic mai mult pentru a mima.
— Sunt la curent cu devoţiunea lui Fortunato faţă de
dumneavoastră.
— La fel ca mine. Oricum, am fost mişcat şi flatat de înălţimea la
care a ajuns viziunea lui asupra lucrurilor.
Rayford cunoştea povestea, dar nu se putea abţine să nu-l
provoace pe Carpathia.
— Nu mă miră faptul că Leon vă este recunoscător pentru că l-aţi
salvat.
Carpathia se lăsă pe spate, pârând amuzat.
— McCullum a auzit de două ori povestea şi totuşi asta e
varianta lui? Oare n-ai auzit? Nu l-am salvat deloc pe domnul
Fortunato! Nici măcar nu i-am salvat viaţa! Conform propriei lui
mărturii, l-am înviat din morţi.
 — Într-adevăr.
— Nu eu susţin asta, Rayford, îţi relatez doar spusele domnului
Fortunato.
— Şi dumneavoastră aţi fost acolo. Varianta dumneavoastră care
e?
— Ei bine, când am auzit că cel mai de încredere aghiotant şi
confident al meu fusese pierdut în ruinele cartierului nostru
general, am simţit ceva ce nu mai simţisem niciodată înainte. Pur şi
simplu am refuzat să cred. Îmi doream să nu fie adevărat. Fiecare
fibră a fiinţei mele îmi spunea să mă duc, de unul singur, la faţa
locului şi să-l aduc înapoi.
— Foarte rău că n-aţi luat martori cu dumneavoastră.
— Nu mă crezi?
— Trebuie să recunoaşteţi că aduce mai mult a basm.
— Trebuie să stai de vorbă cu domnul Fortunato.
— Chiar nu mă interesează, serios.
— Rayford, grămada aceea de cincisprezece metri de cărămizi,
mortar şi moloz fusese o clădire de şaizeci de metri înălţime. Leon
Fortunato fusese cu mine la etajul superior când acea clădire a
cedat. În pofida elementelor antiseismice care fuseseră incluse în
proiectul ei, toată lumea din clădire ar fi fost ucisă. Şi aşa a şi fost.
Ştii doar că n-au existat supravieţuitori.
— Deci varianta dumneavoastră şi a lui Leon este aceea că până
şi el a fost ucis în cădere.
— L-am chemat afară din mijlocul dărâmăturilor. Nimeni n-ar fi
putut supravieţui.
— Şi totuşi el a făcut-o.
— Ba nu. Era mort. Nu se putea altfel.
— Şi cum l-aţi eliberat?
— I-am poruncit să iasă afară şi el a făcut-o.
Rayford se aplecă în faţă.
— Asta ar trebui să vă determine să credeţi parabola lui Lazăr.
Dar ce păcat că asta e doar o poveste de adormit copiii!
— Ascultă-mă, Rayford, am fost extrem de tolerant şi nu ţi-am
discreditat niciodată credinţa. Şi nici nu ţi-am ascuns părerea mea,
cum că, în cel mai bun caz, te afli pe un drum greşit. Dar,
într-adevăr, mă descumpăneşte faptul că acest incident repetă o
istorie pe care eu o consider a fi alegorică.
— E adevărat că aţi folosit aceleaşi cuvinte pe care Isus i le-a
rostit lui Lazăr?
 — Aşa susţine domnul Fortunato. Nu îmi amintesc cu precizie ce
am spus. Am plecat de aici având deplina convingere că mă voi
întoarce cu el şi această convingere a mea s-a menţinut intactă,
chiar şi atunci când am văzut muntele de ruine şi am aflat că
echipele de salvare nu găsiseră niciun supravieţuitor.
Lui Rayford îi venea să vomite.
— Prin urmare, acum sunteţi un soi de divinitate?
— Eu nu pot să afirm asta, deşi, în mod limpede, a învia pe
cineva din morţi constituie un act divin. Domnul Fortunato crede
că eu aş putea fi Mesia.
Rayford îşi ridica sprâncenele.
— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş grăbi să neg asta,
dacă n-aş fi absolut sigur.
Carpathia reduse tonul.
— Nu cred ca a venit momentul potrivit s-o afirm, dar, în acelaşi
timp, nu pot fi sigur că nu e adevărat.
Rayford clipi.
— Deci consideraţi că aţi putea fi Mesia.
— Ţinând mai ales seama de ceea ce s-a întâmplat azi-noapte,
prefer să spun doar că n-am eliminat cu totul această posibilitate.
Rayford îşi băgă mâinile în buzunare şi privi în depărtare.
— Hai, Rayford, te rog. Să nu-ţi închipui că nu sesizez ironia. Nu
sunt orb, să ştii. Sunt conştient că exista o facţiune, care îi include
pe mulţi dintre aşa-zişii tai sfinţi ai Pătimirilor, facţiune care mă
consideră un Antihrist, dacă nu chiar Antihristul însuşi. Aş fi
încântat să le dovedesc contrariul.
Rayford se aplecă în faţă, îşi scoase mâinile din buzunar şi îşi
trosni degetele.
— Făceţi-mă să înţeleg clar. Exista o posibilitate ca
dumneavoastră să fiţi Mesia, dar nu ştiţi sigur?
Carpathia încuviinţă din cap cu un aer solemn.
— Imposibil, e absurd.
— Chestiunile ce ţin de credinţă sunt pline de mister, intonă
Carpathia. Insist să stai de vorbă cu domnul Fortunato. Vezi ce
concluzii poţi trage după asta.
Rayford nu făcu nicio promisiune. Privi către ieşire.
— Ştiu că trebuie să pleci, căpitane Steele. Voiam doar să-ţi
împărtăşesc formidabilul progres pe care l-am înregistrat deja în
demersul de reconstrucţie. Mâine vom fi capabili să comunicam cu
jumătate din lume. În acel moment mă voi adresa tuturor care vor
putea să asculte. Scoase o foaie de hârtie din buzunarul hainei. În
acest timp, aş dori ca tu şi domnul McCullum să încărcaţi cât
echipament este nevoie în 216 şi să plecaţi să-i aduceţi pe acei
ambasadori internaţionali, pentru ca ei să se alăture celor care
sunt deja aici.
Rayford aruncă o privire asupra listei. Se părea ca urma să
zboare mai mult de treizeci de mii de kilometri.
— Cum staţi cu reconstrucţia pistelor de aterizare?
— Forţele Comunităţii Globale lucrează fără întrerupere în toate
ţările. Celular-Solar va funcţiona în întreaga lume în câteva
săptămâni. În principiu, toţi cei care nu lucrează la acest proiect se
ocupă de reconstruirea aerodromurilor, a şoselelor şi a centrelor
comerciale.
— Am luat la cunoştinţă, zise Rayford pe un ton sec.
— Aş vrea să cunosc itinerariul tău de îndată ce va fi stabilit. Ai
observat numele de pe spate?
Rayford răsuci foaia.
— „Pontifex Maximus Peter Mathews, Organizaţia Enigma
pentru o Religie Unica din Babilon”. Deci îl aducem şi pe el?
— Deşi se află la Roma, luaţi-l mai întâi pe el. Doresc să se afle în
avion în momentul în care fiecare dintre ambasadori va urca la
bord.
Rayford ridica din umeri. Nu-şi dădea seama cu certitudine de ce
Dumnezeu îl plasase pe el într-o astfel de poziţie, dar până să simtă
chemarea de a o abandona, nu avea altceva de făcut decât să şi-o
menţionă.
— Încă ceva, spuse Carpathia. Domnul Fortunato va merge cu
dumneata şi va fi pe post de gazda.
Rayford ridica din nou din umeri.
— Acum, pot să vă întreb şi eu ceva?
Carpathia încuviinţă, ridicându-se în picioare.
— Aţi putea să-mi spuneţi când va începe operaţiunea de
dragare?
— Ce anume?
— Când vor scoate Pan-Con-ul 747 din Tigru, spuse Rayford cu o
voce egală.
— A, da, înţeleg acum. Rayford, trebuie să te informez ca am fost
avertizat că ar fi o operaţiune inutilă.
— Există vreo şansă să renunţaţi la operaţiune?
— Cel mai probabil vom renunţa. Compania aeriană ne-a trimis
lista celor care se aflau la bord şi ştim că nu au existat
supravieţuitori. Avem deja o problemă cu numărul imens al
cadavrelor cu care nu ştim ce să facem. Am fost sfătuit să consider
avionul ca fiind un cavou.
Rayford simţi că i se înroşeşte faţa de furie şi izbucni:
— Deci nu aveţi de gând să-mi dovediţi că soţia mea a murit, aşa
e?
— Dar, Rayford, mai există vreo îndoiala?
— Mai exista, de fapt. Nu pare să fie moartă, dacă înţelegeţi ce…
în fine, bineînţeles că nu înţelegeţi ce vreau să spun.
— Ştiu ca e dificil pentru cei apropiaţi să se împace cu gândul,
atâta vreme cât n-au văzut corpul neînsufleţit. Dar dumneata eşti
un om inteligent. Timpul vindeca…
— Vreau ca avionul să fie scos din Tigru. Vreau să ştiu dacă soţia
mea trăieşte sau a murit.
Carpathia trecu în spatele lui Rayford şi îi puse câte o mână pe
fiecare umăr. Rayford închise ochii, dorindu-şi să dispară de acolo.
Carpathia vorbi pe un ton consolator:
— Următorul lucru pe care mi-l vei cere va fi să o readuc la viaţă.
Rayford vorbi scrâşnind din dinţi:
— Dacă sunteţi într-adevăr cine credeţi că sunteţi, ar trebui să
puteţi să faceţi asta pentru unul dintre cei mai de încredere
angajaţi ai dumneavoastră.
Buck adormise deasupra cuverturii. Acum, când era bine trecut
de miezul nopţii, nu-şi putea imagina că dormise mai mult de două
ore. Stând în capul oaselor, adunând paturile în jurul lui, nu voia
să se mişte. Dar ce-l trezise? Văzuse lumini pâlpâind în hol?
Trebuie să fi fost un vis. Fără îndoiala, curentul electric nu va fi
pus în funcţiune în Mount Prospect mai devreme de câteva zile,
poate chiar săptămâni. Buck îşi ţinu respiraţia. Acum auzise cu
adevărat ceva în camera cealaltă, cadenţa joasă, şoptită a vacii lui
Tsion Ben-Judah. Oare să-l fi trezit şi pe el ceva? Tsion se ruga pe
limba lui. Buck îşi dori să fi înţeles ebraica. Rugăciunea deveni mai
slaba, iar Buck se întinse la loc şi se întoarse pe o parte. În timp ce
se cufunda în somn, îşi fixă încă o dată în memorie că dimineaţa
trebuia să mai arunce o privire prin cartierul Lorettei – încă o
încercare disperată de a o găsi pe Chloe.

Rayford îl găsi pe Mac în carlinga micului elicopter. Citea.

— Ţi-a dat drumul în sfârşit, nu? îl întrebă Mac. Rayford avea
obiceiul să ignore întrebările formale. Scutură doar din cap. Nu ştiu
cum face asta, spuse Mac.
— Ce-i asta?
Mac îi arătă revista pe care o citea.
— Ultimul număr din Modern Avionics. Unde l-o fi găsit
Carpathia? Şi cum de i-o fi venit ideea de a o păstra în adăpost?
— Cine ştie? spuse Rayford. Poate că e într-adevăr un zeu, aşa
cum crede.
— Ţi-am povestit de diatriba lui Leon de azi-noapte.
— Mi-a mai povestit şi Carpathia o dată.
— Ce, că şi el e de acord cu Leon în privinţa divinităţii lui?
— N-a ajuns încă până acolo, spuse Rayford. Dar o va face. Biblia
spune că o va face.
— Oauh! făcu Mac. Va trebui să începi cu începutul.
— Mi se pare corect, spuse Rayford, despăturind lista de
pasageri pe care i-o dăduse Carpathia. Mai întâi să-ţi arăt asta.
După ce antrenamentul meu va lua sfârşit, vreau să pui la punct
traseul nostru către aceste ţări. Mai întâi îl luăm pe Mathews de la
Roma. Apoi vom merge în State şi îi vom lua pe toţi ceilalţi
ambasadori pe drumul de întoarcere.
Mac studie lista.
— Ar trebui să meargă struna. O să-mi ia cam o oră şi jumătate
să stabilesc cursul. Există piste de aterizare în toate aceste locuri?
— Ne vom apropia destul de mult. Vom lua elicopterul şi un
avion, în caz de nevoie.
— Şi când mai apucăm să stăm de vorba?
— Şedinţa de antrenament va dura până în jur de ora cinci, nu
crezi?
— Nu! Vei fi gata de zbor cât ai zice peşte.
— Va trebui să luăm o pauză de masă undeva, spuse Rayford. Iar
după aceea tot vom mai avea de făcut câteva ore de antrenament,
de acord?
— Tu nu mă urmăreşti, Ray. N-ai nevoie de o zi întreaga să te joci
cu chestia asta. Ştii ce faci, iar chestiile astea zboară singure.
Rayford se dădu mai aproape.
— Oare cine e ăla care nu ascultă? spuse el. Tu şi cu mine vom fi
departe de adăpost astăzi şi vom face antrenament până la ora
17.00. S-a înţeles?
Mac zâmbi mânzeşte.
— Aha. Înveţi să pilotezi elicopterul până pe la prânz, iar noi vom
lipsi până la ora cinci.
— Asta îmi place la tine, că te prinzi repede.
Rayford luă notiţe în timp ce Mac îi arăta fiecare buton, fiecare
manşă, fiecare tastă. Cu elicele la viteza maximă, manevră
comenzile până ce pasărea se ridică în aer. Trecu printr-o serie de
manevre, întorcându-se într-o parte şi-n alta, urcând şi coborând.
— Te vei deprinde repede, Ray.
— Mai întâi dă-mi voie să te întreb ceva, Mac. Ai avut baza în
zona asta, nu?
— Mulţi ani de zile, spuse Mac, zburând lent către sud.
— Cunoşti oamenii atunci.
— Te referi la localnici? Da. N-aş putea să-ţi spun dacă au existat
supravieţuitori printre ei. Ce cauţi?
— Echipament de scufundare.
Mac arunca o privire rapida către Rayford, care nu-şi întoarse
ochii către el.
— A apărut de curând unul nou, special creat pentru deşert.
Unde vrei să te duci să faci scufundări? în Tigru?
Mac schiţă un zâmbet, dar Rayford îi întoarse o privire serioasa şi
Mac păli.
— O, da, bineînţeles, iartă-mă, Rayford. Dar pentru numele lui
Dumnezeu, doar nu vrei cu adevărat să faci asta, nu?
— N-am vrut niciodată mai mult ceva. Deci, cunoşti pe cineva
sau nu?
— Mai bine lasă-i pe ei să scoată avionul, Ray.
— Carpathia spune că n-o vor face.
Mac scutura din cap.
— Nu ştiu, Ray. Te-ai scufundat vreodată într-un râu?
— Sunt un bun scufundător. Dar nu, într-un râu, niciodată.
— Ei bine, eu da, şi nu e acelaşi lucru, crede-mă. Curentul nu e
mult mai calm la fund decât la suprafaţă. Îţi vei pierde jumătate din
timp ferindu-te să nu fii târât în aval. Ai putea sfârşi la cinci sute de
kilometri sud-est în Golful Persic.
Rayford nu avea deloc chef să se amuze.
— Nu mă mai fierbe, Mac. Ai pe cineva sau nu?
— Da, cunosc un tip. Întotdeauna a reuşit să facă rost de orice
de aproape oriunde. N-am mai văzut chestii de scufundare pe aici,
dar dacă există, iar el e încă în viaţă, îţi va putea procura.
— Cine şi unde?
— E vorba de un localnic. Se ocupă de turnul de control şi de
pista de la Al Basrah. Asta e la nord-vest de Abadan, acolo unde
Tigrul se întâlneşte cu Shatt Al Arab. Nu mă chinui să-i pronunţ
numele adevărat. Pentru toţi hm… clienţii săi, trece drept Al B. Eu
îi spun Albie.
— Care sunt condiţiile lui?
— Îşi asumă toate riscurile. Îţi ia preţ dublu, asta nici nu se
discuta. Iar dacă eşti prins cu mărfuri de contrabandă, te priveşte,
el nu te cunoaşte.
— Încerci să dai de el, pentru mine?
— Spune şi o voi face.
— Exact asta spun, Mac.
— E un risc.
— Ca să fiu cinstit cu tine, da, e un risc, Mac.
— De unde ştii că poţi avea încredere în mine?
— Nu ştiu. N-am de ales.
— Mulţumesc din suflet.
— Dacă ai fi fost în locul meu, te-ai fi simţit la fel.
— Asta aşa e, spuse Mac. Doar timpul va dovedi ca nu sunt o
cârtiţă.
— Da, spuse Rayford, simţindu-se mai nerăbdător ca niciodată.
Dacă nu-mi eşti prieten onest, oricum nu mai am nimic de făcut
acum.
— Aha, dar oare un informator te-ar însoţi într-o scufundare
periculoasă?
Rayford îl privi în ochi.
— Nu te pot lăsa să faci asta.
— Nu mă poţi opri. Dacă omul meu poate să-ţi facă rost de un
costum şi de un rezervor de oxigen, poate să o facă şi pentru mine.
— De ce ai face asta?
— Ei bine, nu doar ca să-mi dovedesc buna credinţă. Aş vrea să
te mai am o vreme prin preajma. Meriţi să afli ce s-a întâmplat cu
soţia ta. Dar să ştii că scufundarea asta e periculoasă şi pentru doi
oameni, darămite pentru unul singur.
— Va trebui să mă gândesc la asta.
— Pentru moment, nu mai gândi atâta. Vin cu tine şi asta e.
Trebuie să văd cum fac ca să te ţin în viaţă suficient de mult ca să
apuci să-mi spui ce naiba s-a întâmplat din momentul dispariţiilor.
— Coboară, spuse Rayford, şi îţi voi spune.
— Aici? Acum?
— Chiar acum.
 Mac se apropiase cu câţiva kilometri de locul din care Rayford
putea vedea oraşul Al Hillah. O luă la stânga şi se îndreptă spre
deşert, aterizând în mijlocul pustiului. Opri repede motorul, pentru
a evita eventualele avarii produse de nisip. Totuşi, Rayford zări fire
de nisip pe palmele sale şi le simţi pe buze.
— Lasă-mă la comenzi, spuse Rayford, scoţându-şi centura de
siguranţă.
— Odată cu capul, îi răspunse Mac. După aia o să vrei să încerci
să decolezi şi să-l ridici de la sol. Ştiu că poţi s-o faci şi nu e chiar
atât de periculos, dar Dumnezeu mi-e martor că nimeni de pe aici
nu-mi poate explica cum stau lucrurile. Hai, dă-i drumul, vorbeşte.
Rayford sări şi ateriză în nisip. Mac îl urmă. Hoinăriră cam
jumătate de oră prin nisip. Rayford era leoarcă de sudoare. În cele
din urmă, se întoarseră la elicopter şi se aşezară, sprijinindu-se cu
spatele de el, pe partea umbrita.
Îi relată lui Mac povestea vieţii lui, începând cu familia în care
fusese crescut, oameni cumsecade, muncitori, dar lipsiţi de
educaţie. Manifestase o înclinaţie pentru matematică şi tehnică şi
era fascinat de aviaţie. Se descurcase bine în şcoală, dar tatăl său
nu-şi permitea să-l trimită la colegiu. O consilieră din liceu i-a spus
că ar trebui să încerce să obţină o bursă, dar că pentru asta era
necesar să-şi completeze CV-ul.
— Cu ce? o întrebase Rayford.
— Activităţi extraşcolare, organizaţii studenţeşti, chestii de genul
ăsta.
— Ce spuneţi despre zboruri individuale efectuate înainte de
absolvire?
— Asta chiar că ar fi impresionant, fu ea de acord.
— Am făcut-o deja.
Asta îl ajută să obţină acceptarea la un colegiu, după care
urmară antrenamentul militar şi zborurile comerciale. Dintr-odată,
spuse:
— Am fost un tip destul de cumsecade. Bun cetăţean, cunoşti
soiul. Mă mai şi distram din când în când. N-am făcut niciodată
nimic ilegal. N-am fost niciodată un tânăr rebel. Eram patriot până
în vârful unghiilor. Mergeam până şi la biserică.
Îi spuse lui Mac ca, în ceea ce o priveşte pe Irene, fusese vorba de
dragoste la prima vedere.
— Era un pic cam prea pioasă pentru mine, admise el, dar era
frumoasă şi iubitoare şi generoasa. Mă uimea. Am cerut-o în
căsătorie, a acceptat şi, deşi s-a dovedit că era mult mai implicata
în biserica decât eram eu, nu voiam să renunţ la ea. Rayford povesti
apoi cum îşi încălcase promisiunea de a merge regulat la biserica.
Se certaseră, iar Irene plânsese, dar el simţea ca ea se resemnase
cu faptul că, cel puţin în privinţa asta, eram un ticălos în care nu se
putea avea încredere. Eram credincios, asiguram bunăstarea
familiei, eram respectat în comunitate. Mă gândeam că se va
obişnui cu restul. În fine, m-a lăsat în pace cu asta. Nu putea fi
mulţumită cu asta, dar îmi spuneam ca ajunsese să nu îi pese. Mie
oricum nu-mi păsa.
Când s-a născut Chloe, am întors o pagina. Am crezut că
devenisem un alt om. Văzând-o născându-se, am început să cred în
minuni, să îl recunosc pe Dumnezeu şi să vreau să fiu cel mai bun
tata şi soţ din istorie. N-am făcut nicio promisiune. Doar am
reînceput să merg la biserică cu Irene.
Rayford explica cum şi-a dat seama că mersul la biserica nu era
ceva chiar atât de rău. Pe unii dintre cei pe care-i vedeam la
cârciumă îi vedeam şi la biserică. Apăream, dădeam obolul, cântam
cântecele, închideam ochii în timpul rugăciunilor şi ascultam
predicile. Din când în când, câte o predică sau o parte dintr-o
predică mă vexa. Dar am lăsat lucrurile să treacă de la sine. Nimeni
nu mă verifica. Aceleaşi lucruri îi vexau pe cei mai mulţi dintre
prietenii noştri. Numeam asta „a fi călcaţi pe bătături”, dar nu s-a
întâmplat vreodată de două ori la rând.
Rayford spuse că nu încetase niciodată să se gândească la iad şi
rai.
— Nu se vorbea prea mult despre asta acolo. Mai precis, nu se
vorbea niciodată despre iad. Despre rai nu se spunea decât că toată
lumea va ajunge acolo. Nu voiam să ajung în situaţia de a mă simţi
jenat în rai pentru multele lucruri rele pe care le făcusem în timpul
vieţii. Mă comparam cu alţi oameni şi îmi spuneam că dacă ei vor
reuşi, atunci voi reuşi şi eu. Treaba e, Mac, că eram fericit. Ştiu că
oamenii spun că simt un oarecare gol în vieţile lor, dar nu era şi
cazul meu. Pentru mine, asta era viaţa. Ciudat era că Irene era cea
care vorbea despre un anume gol. M-am certat cu ea. Certuri lungi,
uneori. Îi aminteam că începusem din nou să merg la biserică, iar
ea nici măcar nu fusese nevoită să mă bată la cap pentru asta. Ce
voia mai mult?
— Ceea ce dorea Irene, spuse Mac, era ceva mai profund. Ceva
mai adânc. Avea prieteni care vorbeau despre o relaţie personală cu
Dumnezeu, iar lucrul ăsta o intriga.
— M-a speriat de moarte, spuse Rayford. Am repetat fraza
pentru ca ea să-şi dea seama cât de aiurea suna, „relaţie personală
cu Dumnezeu”. La tot ce-i spuneam, ea răspundea: „Da. Prin Fiul
Său, Isus Hristos”. Rayford scutură din cap. Ei bine, îţi dai seama
cum mi-a căzut asta.
Mac scutură din cap.
— Ştiu ce aş fi gândit în locul tău.
— Aveam parte de exact atâta religie de câtă aveam nevoie
pentru a mă simţi în regula, confirmă Rayford. Ce să fac? Să
pronunţ cuvinte ca Isus Hristos sau Dumnezeu în faţa oamenilor?
Asta era treaba pastorilor, a preoţilor şi a teologilor. Eram de acord
cu cei care spuneau ca religia era o chestiune privată. Oricine
încearcă să te convingă de ceva din Biblie sau „să-şi împărtăşească
credinţa” cu tine, ei bine, oamenii ăştia nu pot fi decât
ultraconservatori sau habotnici, sau fundamentalişti, sau mai ştiu
eu ce. M-am ţinut cât am putut de departe de ei.
— Ştiu ce vrei să spui, zise Mac. Să fie tot timpul cineva în jur
care să se străduiască „să câştige suflete de partea lui Isus”.
Rayford încuviinţa din cap.
— Sar peste mai mulţi ani. Acum îl avem şi pe Rayford junior.
Am avut acelaşi sentiment ca şi la naşterea lui Chloe. Şi recunosc
că mi-am dorit dintotdeauna un fiu. M-am gândit că Dumnezeu
trebuie să fie destul de mulţumit de mine, devreme ce mă
binecuvântează în felul ăsta. Şi dă-mi voie să-ţi spun ceva pe care
puţini oameni, şi toţi apropiaţi mie, îl ştiu, Mac. Aproape că i-am
fost necredincios lui Irene în timp ce era însărcinată cu Raymie.
Eram beat, era la petrecerea de Crăciun a unei firme şi a fost ceva
foarte stupid. M-am simţit atât de vinovat, nu din cauza lui
Dumnezeu, ci a lui Irene. Nu merita asta. Dar nu m-a bănuit
niciodată, iar asta n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Ştiam
că mă iubeşte. Mi-am tot repetat că eram cea mai mare lepădătură
de pe pământ şi am încheiat tot felul de înţelegeri cu Dumnezeu.
Undeva în mine stăruia gândul că mă Va pedepsi. I-am spus că,
dacă m-ar ierta, eu nu o să mai fac asta niciodată, doar să nu-l lase
pe copilul nostru nenăscut să moară. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu
copilul nostru, nu ştiu ce-aş fi făcut. Dar totul a mers de minune cu
copilul, explica Ray. El a primit curând o promovare şi a fost
avansat, s-au mutat într-o casă drăguţă dintr-o suburbie, el a
continuat să meargă la biserică şi, în curând, a început din nou să
fie mulţumit de viaţa lui.
— Dar…
— Dar? spuse Mac. Ce s-a întâmplat după aceea?
— Irene m-a făcut să schimb biserica, spuse Rayford. Ţi s-a făcut
foame?
— Ce spui?
— Ţi-e foame? E aproape ora unu.
— Astfel de povestitor îmi eşti? Mă laşi să fierb aşa doar ca tu să
mănânci? Ai prezentat lucrurile în aşa fel de parcă faptul că Irene a
schimbat biserica ar trebui să-mi provoace foame.
— Arată-mi un loc unde să putem mânca. Mă voi îndrepta
într-acolo.
— Păi aşa să faci.

Rayford petrecu douăzeci de minute speriindu-se de moarte şi

speriindu-l şi pe Mac. O fi fost pilotarea elicopterului asemănătoare
cu mersul pe bicicletă, dar, datorită progresului tehnic,
deprinderea ei din nou necesita ceva timp. Îşi amintea de elicoptere
masive, lente, grele. Acesta, în care se afla acum, zbura ca o
libelula. Manşa răspundea prompt la comenzi ca un joystick şi
Rayford descoperea că avea reacţii exagerate. Se înclină într-o parte
– prea tare şi prea repede – apoi în cealaltă, îndreptându-se repede,
dar alunecând apoi în direcţia opusă.
— Mai am puţin şi vomit! strigă Mac.
— Nu în elicopterul meu, spuse Rayford. Aduse elicopterul la sol
de patru ori, a doua oară prea tare. N-o să se mai întâmple, promise
el. În timp ce decola pentru a patra oară, spuse: Gata, m-am prins
care-i treaba. Chestia asta e uşor de menţinut dreaptă şi stabilă.
— Pentru mine, este, spuse Mac. Vrei să mergi până la Albie?
— Vrei să spui să aterizez pe un aeroport, în faţa oamenilor?
— Iată un botez al focului, nu crezi? Mac stabili coordonatele.
Păstrează direcţia şi până vedem turnul de la Al Basrah putem să
tragem şi un pui de somn. Ridică-te, lasă-l să meargă şi
povesteşte-mi despre noua biserică a lui Irene.
Până la sfârşitul călătoriei, Rayford termină de spus povestea.
Explică cum frustrările lui Irene, care nu descoperea nimic adânc,
personal şi consistent în ce se întâmpla la biserica lor, îi oferiseră
lui o scuză pentru a nu se mai duce decât sporadic la slujbă. În
momentul în care ea îi atrăsese atenţia asupra acestui fapt, el îi
amintise că nici ea nu se simţea împlinită acolo.
— Când aproape că nu mă mai duceam deloc la biserică, ea a
cunoscut două femei cu care se înţelegea foarte bine. Le-a întâlnit
la o biserică pe care n-o mai frecventase până atunci, iar ele au
invitat-o la un cerc feminin de studii biblice. Acolo a auzit nişte
lucruri despre Dumnezeu despre care nu ştiuse niciodată că sunt
scrise în Biblie. A aflat la ce biserică mergea moderatorul cercului,
a început s-o frecventeze şi ar fi vrut să mă ia şi pe mine acolo.
— Dar ce-a auzit de fapt?
— Ajung imediat şi acolo.
— Nu sta în loc!
Rayford verifică aparatele de bord pentru a se asigura că are
suficientă altitudine.
— Vreau să spun, nu sta în loc cu povestea, spuse Mac.
— Ei bine, nici eu n-am înţeles noul mesaj, spuse Rayford. De
fapt, nu l-am înţeles niciodată cu adevărat până după plecarea ei.
Era limpede, biserica aceea era altfel. Lucrul asta mă stânjenea.
Atunci când oamenii nu mă vedeau la biserică, se gândeau că
probabil muncesc. Când am apărut, m-au întrebat despre munca
mea, iar eu zâmbeam încontinuu spunându-le cât de frumoasă e
viaţa. Dar chiar şi când nu munceam, nu mă duceam la biserică
decât jumătate din timp. Fiica mea, Chloe, era deja adolescenta şi
se lua după mine. Dacă tăticul nu se duce, nici ea nu trebuie să se
ducă.
Una peste alta, lui Irene îi plăcea mult la noua biserică. Mă
treceau fiori când o auzeam vorbind despre păcat, mântuire,
iertare, despre sângele lui Hristos şi despre câştigarea sufletelor.
Spunea că îl primise pe Hristos şi se născuse din nou. Insista pe
lângă mine, dar eu nu voiam să aud nimic din toate astea. Suna
ciudat. Ca o secta. Oamenii păreau în regulă, dar eram sigur că vor
ajunge să mă trimită să bat la uşi cu cartea în mână sau ceva de
genul ăsta. Motivele care mă determinau să nu mă duc la biserică
s-au înmulţit.
Într-o zi, Irene vorbea despre pastorul Billings şi despre predica
acestuia, în care se spunea despre sfârşitul vremurilor şi despre
întoarcerea lui Hristos. Acesta o numea Înălţarea la Cer. Ea a spus
ceva de genul: „N-ar fi minunat să nu mori, ci să te întâlneşti cu
Hristos în ceruri?” Eu i-am răspuns: „Ei bine, da, asta m-ar ucide”.
Am ofensat-o. Mi-a spus că n-ar trebui să fiu atât de sarcastic,
devreme ce nu ştiam încotro mă îndrept. Asta m-a umplut de furie.
I-am spus că sunt bucuros pentru ea că ştie atât de sigur încotro se
îndreaptă. I-am spus că îmi închipui că ea va zbura spre rai, în timp
ce eu mă voi duce direct în iad. Nu i-a plăcut deloc chestia asta.
— Îmi dau seama, spuse Mac.
— Toată chestia cu biserica a devenit atât de sensibilă încât am
început pur şi simplu să o evităm. Mi-am reluat vechile ocupaţii şi
am pus ochii pe însoţitoarea mea de zbor.
— He, he, făcu Mac.
— Mie-mi spui. Am ieşit de câteva ori la băut, la masă, dar
lucrurile n-au depăşit niciodată stadiul ăsta. Nu că nu mi-aş fi
dorit. Într-o noapte m-am hotărât să o invit în oraş când ajungem la
Londra. Apoi m-am gândit să o invit dinainte. Deci, mă aflu în
deasupra Atlanticului la miezul nopţii, cu un 747 plin ochi, aşa că
am cuplat pilotul automat şi mă duc să o caut.
Rayford făcu o pauză, dezgustat de sine chiar şi acum, pentru
cât de jos ajunsese.
Mac se uită la el.
— Şi?
— Toată lumea îşi aduce aminte unde se afla în momentul
producerii dispariţiilor.
— Doar nu vrei să spui că… făcu Mac.
— Tocmai încercam să obţin o întâlnire când toţi acei oameni au
dispărut.
— Drace!
Rayford pufni.
— Ea voia să ştie ce se întâmplă. Dacă o să murim. I-am spus că
sunt destul de sigur că n-o să murim, dar că ştiam exact atât cât
ştia şi ea despre ce se întâmplase. Însă Irene avusese dreptate.
Hristos venise să îşi înalţe enoriaşii, iar noi toţi ceilalţi fuseserăm
lăsaţi deoparte.
Bineînţeles că povestea lui Rayford avea mult mai multe
implicaţii, însă el dorise în primul rând să scoată în evidenţa acest
aspect. Mac rămase privind fix înainte. Se întoarse, inspira, apoi se
întoarse la loc şi privi peisajul în timp ce îşi continuau drumul spre
Al Basrah.
Mac îşi consultă notiţele şi se uita la cadrane.
— Suntem suficient de aproape, spuse el. Să văd ce pot să aflu.
Setă frecvenţa şi apăsă pe butonul microfonului. Golf Charlie Niner
Niner către turnul din Al Basrah. Recepţie.
 Niciun răspuns, doar pârâituri.
— Către turnul din Al Basrah, aici Golf Charlie Niner Niner. Trec
pe canalul 11, terminat. Mac efectua schimbarea şi repeta apelul.
— Aici turnul din Al Basrah, veni răspunsul. Comunică, Niner
Niner.
— Albie e pe acolo?
— Rămâi pe recepţie, Niner.
Mac se întoarse spre Rayford.
— Avem o speranţă, spuse el.
— Golf Charlie, aici Albie, terminat.
— Albie, ticălos bătrân! Aici Mac! Totul e în regulă?
— Nu chiar, prietene. Tocmai am terminat de construit turnul
provizoriu. Am pierdut două hangare. Suntem pe butuci. Te rog,
timp de două-trei zile nu poate ateriza niciun avion.
— Suntem într-un elicopter, spuse Mac.
— Fiţi bineveniţi atunci, spuse Albie. Avem nevoie de ajutor. Şi
de companie.
— Nu putem să stăm prea mult, Albie. Ajungem cam în treizeci
de minute.
— Am recepţionat, Mac. Suntem cu ochii pe voi.
Rayford observă că Mac îşi muşcă buzele.
— Ce uşurare, şopti el, cu vocea tremurândă. Cercetă cadranele
şi se întoarse spre Rayford. Să ne întoarcem la povestea ta.
Pe Rayford îl intriga faptul că Mac se preocupa atât de mult
pentru prietenul său. Avusese Rayford un astfel de prieten înainte
să îmbrăţişeze credinţa? Ţinuse vreodată destul la alt bărbat astfel
încât să îl îngrijoreze soarta lui?
Rayford privi dezastrul de sub ei. Pe locul caselor înghiţite de
cutremur fuseseră ridicate corturi. Peste tot erau cadavre, iar
trailere primitive veneau să le îndepărteze. Oameni cu lopeţi şi
târnăcoape lucrau la o şosea pavată. Dacă ar vedea ceea ce vedea
Rayford, şi-ar da seama de un lucru: chiar dacă ar petrece zile
întregi pe mica lor porţiune distrusă de pavaj, le-ar lua luni să
reuşească să repare toată şoseaua, pe o distanţa de kilometri
întregi, chiar şi cu utilaje grele.
Rayford îi spuse lui Mac cum aterizase pe O’Hare după dispariţii,
se îndreptase spre terminal, văzuse cutremurătoarele ştiri de pe
întreaga planeta, îşi pierduse copilotul, care se sinucisese, plătise
bani grei ca să ajungă acasă cu maşina şi îşi văzuse confirmate cele
mai pesimiste aşteptări.
 — Irene şi Raymie erau plecaţi. Chloe, sceptica, la fel ca mine,
încerca să ajungă acasă de la Stanford. A fost vina mea. Mi-a urmat
exemplul. Şi am fost amândoi lăsaţi deoparte.
Rayford îşi amintea toate aceste lucruri de parcă s-ar fi petrecut
ieri. Nu îl deranja să le povestească, dar ura această parte. Nu doar
oroarea şi singurătatea, ci vina. Dacă Chloe n-ar fi ajuns vreodată
alături de Hristos, nu era sigur că ar fi putut să şi-o ierte vreodată.
Îşi punea întrebări în legătură cu Mac. Era gata să-i spună totul,
ce se întâmpla, cine era cu adevărat Nicolae Carpathia şi aşa mai
departe. Era gata să-i spună despre profeţiile din Apocalipsă, i-ar fi
vorbit despre judecata care venise deja, i-ar fi arătat cum fuseseră
preveniţi fără urmă de îndoială. Însă dacă Mac se dovedea a fi
ipocrit, dacă Mac lucra pentru Carpathia, ar fi avut deja creierul
spălat. Ar fi putut simula emoţia şi interesul. Ar fi putut chiar să
persiste în iniţiativa sa de a participa alături de el la acea
scufundare periculoasă doar ca să-şi menţină buna imagine.
Însă Rayford nu mai putea da înapoi. Se rugă din nou în linişte
lui Dumnezeu să-i dea un semn despre sinceritatea lui Mac. Dacă
Mac nu era sincer, atunci era unul dintre cei mai buni actori pe
care Rayford îi văzuse vreodată. Era greu să mai ai încredere în
cineva.
Când în cele din urma ajunseră deasupra aerodromului de la Al
Basrah, Mac îl învăţă pe Rayford să ducă elicopterul la sol la punct
fix. În timp ce Ray oprea motorul, Mac spuse:
— Uite-l. Coborâm.
Se strecurară afară din elicopter. Un bărbat scund de statură, cu
faţa smeadă, nasul coroiat şi turban pe cap cobora dintr-un mm
care aducea mai degrabă cu un post de observaţie dintr-o
închisoare. Îşi aruncase cârjele, iar când ajunse jos, le apucă şi se
folosi de ele pentru a ajunge mai repede la Mac. Cei doi bărbaţi se
îmbrăţişară.
— Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă Mac.
— Eram în sala de mese, spuse Albie. Când au început
zguduirile, am ştiut imediat despre ce era vorba. Am reacţionat ca
un idiot şi am fugit spre mm. Nu era nimeni acolo. Timp de câteva
ore nu era programat niciun zbor. N-am idee ce aveam de gând să
fac acolo. Turnul a început să cadă chiar înainte ca eu să ajung la
el. Am reuşit să-l evit, însă un camion plin cu benzină a fost
aruncat în direcţia mea. L-am văzut în ultimul moment şi am
încercat sar peste cabina, care atârna pe o parte. Aproape că am
ajuns în partea cealaltă, dar mi-am luxat glezna de un cauciuc şi
mi-am zgâriat tibia de şuruburile inelului de prindere a remorcii.
Dar nu ăsta a fost lucrul cel mai rău. Mi-am rupt oasele de la picior
şi nu sunt materiale pentru a le pune la loc, şi sunt foarte la urmă
pe lista de aşteptare. Se vor întări. Allah mă va binecuvânta.
Mac îl prezentă pe Rayford.
— Vreau să-ţi ştiu povestea. Unde te aflai când a izbucnit? Vreau
să ştiu totul. Dar mai întâi, dacă aveţi timp, am avea nevoie de ceva
ajutor.
Utilajele grele nivelau deja o imensă suprafaţa, pregătind-o
pentru asfaltare.
— Şeful vostru, Potentatul însuşi, şi-a exprimat satisfacţia în
legătură cu cooperarea noastră. Încercam să avansam cât mai
repede pentru a ajuta astfel procesul global de menţinere a păcii.
Ce tragedie, să cadă peste noi după tot ce a realizat.
Rayford nu spuse nimic. Mac interveni:
— Albie, am putea să dam o mână de ajutor ceva mai încolo, dar
trebuie să mâncăm ceva.
— Sala de mese a fost distrusa, spuse Albie. Cât despre localul
tău favorit, habar n-am. Să mergem să vedem?
— Ai un vehicul?
— Vechea camioneta, spuse Albie. Îl urmară în timp ce se
îndrepta spre maşina, sprijinindu-se în cârje. O să fie cam greu cu
ambreiajul, spuse el. Vă deranjează?
Mac se strecura în spatele volanului. Albie trecu la mijloc, cu
genunchii depărtaţi, pentru a nu stânjeni manevrarea
schimbătorului de viteze. Camioneta hurui şi se hurducă pe tot
felul de străzi neasfaltate, până ajunseră la marginea oraşului. Lui
Rayford îi era greaţa de la miros. Îi era încă greu să accepte că toate
astea făceau parte din planul final al lui Dumnezeu. Oare chiar era
nevoie de suferinţa atâtor oameni pentru îndeplinirea nu ştiu cărui
scop etern? Se liniştea gândindu-se că nu ăsta era rezultatul dorit
de Dumnezeu. Rayford credea că, într-adevăr, cuvântul lui
Dumnezeu era adevărat, că El acordase oamenilor suficiente şanse,
astfel încât îşi putea justifica acum faptul că lăsase toate astea să
se întâmple.
Bărbaţi şi femei, scoţând ţipete de durere, cărau pe umeri
cadavre sau le împingeau în roabe pe străzile aglomerate. Părea ca
fiecare a doua clădire fusese distrusă de cutremur. Localul preferat
a lui Mac rămăsese fără un zid de beton, dar conducerea acoperise
cu ceva acel loc şi îşi continuau afacerea. Fiind unul dintre puţinele
restaurante încă deschise, era ticsit de clienţi, care mâncau în
picioare. Mac şi Rayford îşi făcură loc cu greu înăuntru, stârnind
priviri furioase, până ce oamenii locului îl remarcară pe Albie. În
acel moment le făcură loc să treacă, înghesuindu-se şi mai mult
unii într-alţii.
Rayford nu avea mare încredere în igiena locului şi a mâncării,
dar totuşi era recunoscător că ajunsese acolo. După două
înghiţituri de macaroane cu miel şi condimente, îi şopti lui Mac:
— Pot să văd şi să miros ce e aici şi, totuşi, chiar şi aici, foamea e
cea mai bună mirodenie.
Pe drumul de întoarcere, Mac opri lângă un maidan plin de praf
şi opri motorul.
— Voiam să ştiu dacă eşti bine, Albie, spuse el. Dar, în acelaşi
timp, am venit pentru afaceri.
— Splendid, spuse Albie. Cu ce vă pot ajuta?
— Avem nevoie de echipament de scufundare, spuse Mac.
Albie încruntă sprâncenele şi îşi ţuguie buzele.
— Scufundare, deci, zise el simplu. Aveţi nevoie de echipament
complet? Costum, mască, tuburi, rezervor de oxigen, labe?
— Totul, da.
— Greutăţi? Balast? Lanterne?
— Cred că da.
— Bani gheaţă?
— Bineînţeles.
— Să văd ce pot să fac, spuse Albie. Am o sursă. Nu mai ştiu
nimic de el de la cutremur. Dacă mai este echipament, vi-l pot
procura. Hai să spunem aşa: dacă nu mai primiţi nicio veste de la
mine, întoarceți-vă peste o lună şi marfa va fi aici.
— Nu pot să aştept atâta, spuse repede Rayford.
— Nu pot garanta că-l pot obţine mai repede. Chiar şi acest
termen mi se pare foarte rapid în vremuri ca astea. Rayford nu
putea nega acest lucru. Credeam ca e pentru tine, Mac, adăuga
Albie.
— Avem nevoie de două seturi complete.
— Vreţi să vă faceţi din asta o carieră?
— În niciun caz, spuse Mac. De ce? Crezi că ar trebui mai
degrabă să le închiriem?
— Ar fi posibil? întrebă Rayford.
Albie şi Mac se uitară la Rayford şi izbucniră în râs.
 — Piaţa neagra nu cunoaşte închirierea, zise Albie.
Rayford se mira de propria naivitate, dar nu fu în stare să râdă.
Întorcându-se la aeroport, Rayford şi Mac apucară fiecare câte o
lopată, în vreme ce o basculantă descărca o încărcătură de pietriş
pentru pista de aterizare. Petrecură acolo, fără să-şi dea seama,
mai multe ore. Trimiseră pe cineva după Albie.
— Poţi trimite un mesaj către Noul Babilon? se interesa Mac.
— Va fi nevoie de un releu, dar Qar şi Wasit sunt în funcţiune
azi-dimineaţă, aşa că da, e posibil.
Mac nota instrucţiunile, cerând să fie transmis un mesaj oficial
către baza radio a Comunităţii Globale, prin care să se anunţe că
Steele şi McCullum sunt angajaţi într-o operaţiune de voluntariat
la reconstrucţia unui aeroport şi se vor întoarce la căderea nopţii.

Era aproape ora nouă şi jumătate, marţi dimineaţa, când Buck

se trezi dintr-odată. Ziua era frumoasa şi însorită, totuşi el dormise
neîntors de la acel scurt vis de la miezul nopţii. La limita conştiinţei
auzise în permanenţă un sunet. Dar de când? în timp ce ochii i se
readaptară la lumină, realiză că zgomotul se auzea de ceva vreme.
Părea să vină din curtea din spate, de sub Range Rover. Merse la
fereastră şi o deschise, lipindu-şi obrazul de oblon şi încercând să
privească cât mai departe în acea direcţie. Poate că erau lucrătorii
de la intervenţii, iar el şi cu Tsion urmau să aibă curent electric mai
devreme decât îşi închipuiseră.
Ce era cu acel miros? Oare venise o maşină cu mâncare pentru
muncitori? Puse nişte haine pe el. Pe hol, lumina era aprinsă. Deci,
până la urmă, nu fusese un vis? Coborî scările în picioarele goale.
— Tsion! Avem curent! Ce se întâmplă?
Tsion apăru din bucătărie cu o tigaie plină cu mâncare pe care
începu să o transfere pe o farfurie de pe masă.
— Ia loc, ia loc, prietene. Nu-i aşa că eşti mândru de mine?
— Ai găsit mâncare!
— Am făcut mai mult decât atât, Buck! Am găsit un generator, şi
încă unul mare!
Buck lăsă capul în jos şi spuse o scurta rugăciune.
— Ai mâncat, Tsion?
— Da, da, mănâncă şi tu. N-am putut să aştept. Nu reuşeam să
dorm, era miezul nopţii, aşa că m-am strecurat înăuntru şi ţi-am
luat lanterna. Sper că nu te-am trezit, aşa e?
— Nu, spuse Buck, cu gura plină. Dar mai târziu am crezut că
am visat că văd lumini pe hol.
— Nu era un vis, Buck! Am cărat generatorul din debara în curte
de unul singur. Mi-a luat o veşnicie să-l umplu cu benzină, să curăţ
bujia şi să-l aprind. Însă de îndată ce l-am conectat la cablul din
beci, luminile s-au aprins, frigiderul a început să meargă, totul a
prins viaţă. Îmi pare rău dacă te-am deranjat. M-am întors tiptil în
dormitorul meu şi am îngenuncheat lângă pat, lăudându-L pe
Domnul pentru binecuvântarea Sa.
— Te-am auzit.
— Iartă-mă.
— Era ca o muzică, spuse Buck. Iar mâncarea asta e precum
nectarul.
— Trebuie să te înzdrăveneşti. Tu o să te întorci la locuinţa
Lorettei. Eu o să rămân aici să văd dacă nu cumva pot să intru pe
internet. Dacă nu reuşesc, am mult de studiat şi multe mesaje de
scris, să fie gata să ajungă la credincioşi, în cazul în care sunt
prins. Înainte să pleci însă, te rog să mă ajuţi să deschid geanta lui
Donny, da?
— Deci ai decis că e în regulă să facem asta?
— În alte circumstanţe, nu. Însă avem atât de puţine mijloace de
supravieţuire, Cameron. Trebuie să profităm de orice.
Din fericire, baia lui Donny era intactă şi Buck se puse cât de cât
pe picioare câteva minute mai târziu, după un duş fierbinte. Oare
ce făcea ca ziua să fie atât de frumoasă, în pofida crizei? Buck ştia
că se afla într-o fază a negaţiei. De fiecare dată când se simţea
dominat de latura sa realistă, practică, de jurnalist, se lupta ca să
scape. Voia să creadă că Chloe reuşise într-un fel să rămână în
viaţă, însă maşina ei era încă în faţa casei. Pe de altă parte, nu-i
găsise cadavrul. Tone de moloz acopereau încă locul, iar el nu
reuşise să îndepărteze prea mult din el. Era oare gata să dea la o
parte tot materialul şi tot gunoiul din fundaţie pentru a-şi dovedi
sieşi că ea era sau nu era acolo? Voia să facă asta. Spera însă să
existe şi o soluţie mai bună.
Ieşind din casă, Buck era intrigat de faptul că Tsion nu-l
aşteptase ca să ia geanta lui Donny din Rover. Geanta se afla pe
masa rabinului. Avea o privire timidă, care trăda suferinţă. Erau pe
cale să violeze bunurile personale ale cuiva şi amândoi se
convinseseră pe ei înşişi că asta era ceea ce şi-ar fi dorit Donny.
Erau de asemenea pregătiţi să o închidă la loc şi să o abandoneze,
dacă ar fi constatat că nu conţinea decât obiecte strict personale.
 — Sunt tot felul de scule în pivniţă, spuse Tsion. Aş putea să fac
în aşa fel încât să nu periclitez integritatea structurii.
— Ce?! exclamă Buck. Să periclitezi integritatea structurii?
Adică să nu răneşti această geantă ieftină? Ce-ar fi să te scutesc pe
loc de efortul ăsta?
Buck întoarse vertical geanta de plastic şi o ţinu între genunchi,
stând pe un scaun de bucătărie. Îşi orientă ambii genunchi spre
dreapta şi lovi cu podul palmei în cutie, forţând-o să cadă între
glezne şi să aterizeze pe un colţ. Asta făcu ca încuietorile să se
desfacă, iar geanta să se deschidă. Picioarele lui o împiedicară să se
deschidă foarte larg şi conţinutul să se împrăştie în toate părţile.
Simţindu-se uşurat, o puse pe masă şi o răsuci pentru ca Tsion să
o poată deschide.
— Asta căra cu el peste tot acest tânăr? spuse Tsion.
Buck se aplecă peste geantă pentru a arunca o privire înăuntru.
Acolo, în rânduri perfect ordonate, se aflau zeci de agende, niciuna
dintre ele nefiind mai mare decât carnetul unui stenograf. Pe
coperta erau trecute date scrise cu litere de tipar. Tsion luă câteva,
iar Buck apucă mai multe. Le cântări în mână şi observă că fiecare
conţinea aproximativ două luni de însemnări.
— Ar putea fi jurnalul său personal, spuse Buck.
— Da, spuse Tsion. Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să-i
violăm intimitatea.
Se uitară unul la altul. Buck se întrebă care din ei doi urma să se
uite pentru a vedea dacă respectivele note erau private şi trebuiau
abandonate sau, dimpotrivă, erau de natură tehnică şi ar fi putut fi
de folos Armatei Pătimirilor. Tsion ridică privirea şi dădu din cap
spre Buck. Buck deschise una dintre agende pe la mijloc. Scria:
„Vorbit cu Bruce B. Despre necesităţile din subteran. Pare încă
nehotărât în privinţa sugerării unei locaţii. Nu vreau să ştiu. Am
notat specificaţii, curent electric, apă, telefon, aerisire etc.”
— Astea nu-s chestii personale, spuse Tsion. Lasă-mă să le
studiez astăzi şi să văd dacă găsesc ceva folositor. Mă uimeşte cum
le-a stocat. Nu cred că ar fi putut să mai introducă vreuna şi a
folosit absolut tot spaţiul.
— Ce-i asta? întreba Buck, frunzărind paginile de la spate.
Uită-te la astea. A trasat aceste scheme cu mâna liberă.
— Ăsta-i adăpostul meu! exclama Tsion. Aici am stat. Deci, el l-a
proiectat.
— Se pare însă că Bruce nu i-a spus niciodată unde îl construia.
 Tsion îi arată un pasaj de pe pagina următoare: „Plasarea încă
unui adăpost similar în curtea mea din spate a necesitat mai multa
muncă intensă decât mă aşteptam. Sandy se distrează de minune.
Căratul noroiului şi depozitarea lui în dubă îi ţine mintea ocupata,
astfel încât nu-şi mai face atâta sânge rău din pricina nenorocirii
ce-a venit peste noi. Îi place aerul clandestin al întregii afaceri.
Facem cu rândul pentru a-l depozita în diferite locuri. Astăzi am
încărcat atât de mult încât roţile din spate arătau de parcă ar fi fost
gata să explodeze. A fost pentru prima oară, după luni de zile, când
am văzut-o zâmbind”.
Buck şi Tsion se uitară unul la celălalt.
— Oare e posibil? spuse Tsion. Un adăpost în curtea din spate?
— Cum de nu l-am observat? întrebă Buck. Doar am săpat acolo
noaptea trecută.
Merseră la uşa din spate şi se uitară pe pajişte. Între casa lui
Donny şi molozul de alături un gard fusese smuls din pământ şi
mutat din loc de către cutremur.
— Poate că am parcat pe intrare, spuse Buck.
Scoase Rover-ul în afara drumului.
— Nu văd nimic aici, spuse Tsion. Dar jurnalul precizează că era
mai mult decât un vis. Transportau pământul.
— O să găsesc astăzi nişte prăjini de metal, spuse Buck. O să le
înfigem prin iarba şi o să vedem dacă găsim chestia aia.
— Da, aşa să faci. Termina treaba la locuinţa Lorettei. Am mult
de lucru pe calculator azi.
Soarele apunea în Irak.
— Ar fi mai bine să ne întoarcem, spuse Rayford, răsuflând din
greu.
— Şi ce o să ne facă? O să ne concedieze?
— Atâta timp cât te are în preajmă, Mac, ar putea să-şi pună
ameninţarea în practică şi să mă trimită la închisoare.
— Chestia asta îl reprezintă perfect, să-şi închipuie că un om
poate să zboare cu Condorul jumătate din planetă şi înapoi.
Apropo, te-ai întrebat vreodată de ce îi spune el chestiei ăleia 216?
Numărul de pe biroul său era tot 216, deşi era la ultimul etaj al
unui bloc de optsprezece etaje.
— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse Rayford. Şi nu văd de
ce mi-ar păsa. Poate că are un fetiş în legătură cu acest număr.
În timp ce se întorcea alături de Mac la noul turn, cu lopeţile pe
umăr, Albie se grăbea să-i ajungă din urmă, mergând în cârje.
 — N-am cuvinte să vă mulţumesc pentru ajutorul
dumneavoastră, domnilor. Sunteţi adevăraţi prieteni ai lui Allah şi
ai Irakului. Adevăraţi prieteni ai Comunităţii Globale.
— Comunitatea Globală s-ar putea să nu aprecieze lauda ta
înălţată lui Allah, spuse Rayford. Eşti un loialist şi totuşi nu te-ai
alăturat Religiei Unice?
— Jur pe mormântul mamei mele că n-aş comite niciodată o
astfel de blasfemie faţă de Allah.
„Deci, se gândi Rayford, creştinii şi evreii nu sunt singurii excluşi
care sunt împotriva noului Papă Petru”.
Albie îi conduse la locul unde predară lopeţile. Vorbea pe un ton
scăzut:
— Sunt fericit să vă informez că am întreprins deja câteva
cercetări preliminare. În mod normal, ar trebui să reuşesc să vă
procur echipamentul fără niciun fel de probleme.
— Echipamentul întreg? se interesă Mac.
— Întreg.
— Cât ne costă?
— Mi-am luat libertatea de a pune totul pe hârtie, spuse Albie.
Scoase o foaie de hârtie din buzunar şi o despături în lumina
slabă, sprijinindu-se în cârje.
— O! Doamne! făcu Rayford. E de patru ori preţul obişnuit.
Albie strecura bucata de hârtie înapoi în buzunar.
— E exact preţul dublu. Niciun penny în plus. Dacă nu mai vreţi
să încheiem târgul, spuneţi-mi acum.
— Pare scump, spuse Mac. Dar ai fost întotdeauna cinstit cu
mine. Avem încredere în tine.
Rayford încuviinţa din cap.
Albie întinse o mână osoasa şi o strânse cu putere pe cea a lui
Rayford.
— În cazul ăsta, ne vedem peste treizeci de zile, dacă nu mai
auziţi nimic de la mine între timp.
Mac preluă comenzile pentru zborul de întoarcere.
— Mai ai putere să-ţi termini povestea, Ray?

Buck opri la ruinele Bisericii New Hope Village pe drumul spre

locuinţa Lorettei şi ocoli craterul în care maşina bătrânei rămăsese
îngropată la şase metri adâncime. Cadavrul ei era tot acolo, dar el
nu avu puterea să se uite. Nu voia să ştie dacă animalele reuşiseră
sau nu să ajungă la ea. Evită de asemenea locul în care îl găsise pe
Donny Moore. Probabil că replicile cutremurului îl îngropaseră şi
mai mult.
Se strecura cu grijă până la locul în care se afla adăpostul
subteran. În mod evident, se adunase şi mai mult moloz. Aluneca şi
aproape căzu pe scările de beton care duceau la uşa. Se întrebă
dacă se mai putea salva ceva de folos din acel loc. Se putea întoarce
oricând. Buck porni către Range Rover şi îşi pipăi cu degetele
obrazul încă umflat. Oare de ce rănile făcute în carne arătau mai
rău şi erau în acelaşi timp mai sensibile a doua zi?
Era o zi cu trafic intens în acea zona. Toate încărcătoarele,
buldozerele sau excavatoarele care nu fuseseră înghiţite de
cutremur păreau să fi fost scoase la lucru. Buck nu mai putu să
parcheze acolo unde o făcuse cu o zi înainte. Echipe de muncitori
împingeau pavajul ridicat din faţa casei Lorettei. Basculantele erau
încărcate cu bucăţi mari de dărâmături. Unde oare le duceau şi ce
urmau să facă cu ele, Buck nu-şi putea da seama. Tot ce ştia era că
nu era nimic altceva de făcut decât ca toată lumea să se apuce să
reconstruiască. Nu-şi putea imagina acea zonă arătând la fel ca
înainte, dar ştia că nu va trece mult timp până să fie reconstruită.
Buck trecu peste o mică grămadă de gunoi şi parcă imediat după
unul dintre copacii prăbuşiţi în gradina din faţă a Lorettei.
Muncitorii nu-l băgară în seamă în timp ce înconjură încet clădirea,
întrebându-se de unde să se reapuce să sape ceea ce rămăsese de
săpat.
Un om cu un clipboard în mână cerceta rămăşiţele casei de
alături. Făcea fotografii şi lua notiţe.
— Nu m-am gândit că o asigurare ar putea acoperi un astfel de
act divin, spuse Buck.
— Nici n-ar face-o, replică bărbatul. Nu sunt de la o companie de
asigurări. Se întoarse pentru ca Buck să poată vedea legitimaţia
prinsă la gulerul cămăşii. Acolo scria: „Sunny Kuntz, inspector
principal de teren, Forţa de Salvare a Comunităţii Globale”.
Buck încuviinţa din cap.
— Iar acum ce urmează?
— Trimitem fotografii şi rapoarte la cartierul general. Ei ne trimit
banii, iar noi ne apucăm de reconstrucţie.
— Cartierul general al Comunităţii Globale stă încă în picioare?
— Nu. Şi ei s-au apucat de reconstrucţie. Toţi cei care au mai
rămas acolo se află într-un adăpost subteran dotat cu o tehnologie
destul de sofisticată.
 — Puteţi comunica cu Noul Babilon?
— Începând de azi-dimineaţă.
— Socrul meu lucrează acolo. Crezi că aş putea să iau legătura
cu el?
— Ar trebui să poţi. Kuntz îşi privi ceasul. Acolo nu e încă nouă
seara. Am vorbit cu cineva de acolo cam acum patru ore. Voiam să
îi informez că am găsit cel puţin un supravieţuitor în această zonă.
— Serios? Pe cine?
— Nu am dreptul de a divulga această informaţie, domnule…
— Înţeleg, îmi cer scuze.
Buck se uită după propria sa legitimaţie, prezentându-se şi el ca
angajat al Comunităţii Globale.
— Aha, înţeleg, sunteţi de la presă, spuse Kuntz. Desprinse două
foi din desfăşurător. Cavenaugh Helen. În vârstă de şaptezeci de
ani.
— Trăia aici?
— Da. Spune că a fugit în pivniţa când a simţit că locul se
zguduie. N-a mai auzit de vreun cutremur în aceasta zonă, aşa că
s-a gândit că era vorba de o tornada. A avut un noroc chior. Ultimul
loc în care în care îţi doreşti să te afli în timpul unui cutremur e
acolo unde poate cădea totul pe tine.
— A supravieţuit totuşi, nu?
Kuntz arăta cu degetul fundaţia, care se afla la aproximativ şase
metri est de casa Lorettei.
— Vezi acele două deschizături, una aici sus şi cealaltă în spate?
Buck încuviinţa din cap.
— E o camera mare, în pivniţă. A fugit mai întâi în faţa. Când
toată casa a început să se zgâlţâie, iar geamul de la acea fereastră
s-a spart, a fugit în celălalt capăt. Geamul căzuse deja, aşa că s-a
pus pur şi simplu în colţ şi a aşteptat. Dacă ar fi rămas în faţă, n-ar
fi supravieţuit. Dar a rămas în singurul colţ al casei unde se afla în
siguranţă.
— Ea ţi-a spus toate astea?
— Da.
— Ţi-a spus cumva dacă a văzut pe cineva din casa de lângă ea?
— Da, mi-a spus.
Lui Buck aproape că i se opri respiraţia.
— Ce-a spus?
— A spus doar că a văzut o femeie tânără fugind din casă. Exact
înainte ca geamul să cedeze în partea asta, femeia a sărit în
maşină, însă când şoseaua a început să se ridice peste ea, a intrat
în garaj.
Buck tremura şi lupta să-şi păstreze calmul, pentru a auzi
sfârşitul relatării.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Doamna Cavenaugh spune că a fost nevoită să se mute în
spate din cauza acelei ferestre, iar când acea casă a început să
cedeze, i s-a părut că o vede pe femeia aceea ieşind pe uşa laterală a
garajului şi fugind în curtea din spate.
Buck îşi pierdu orice umbră de obiectivitate.
— Domnule, femeia aceea e soţia mea. Îmi poţi, te rog, da mai
multe detalii?
— Nu-mi amintesc de nimic altceva.
— Unde se află aceasta doamnă Cavenaugh?
— Într-un adăpost la aproximativ zece kilometri spre est. Un fost
magazin de mobilă, care, nu se ştie cum, a suferit doar pagube
minore. Sunt în jur de două sute de supravieţuitori acolo, cei cu
răni uşoare. E mai mult un punct de triere decât un spital.
— Spune-mi exact unde se afla locul ăsta. Trebuie să stau de
vorba cu ea.
— Bine, domnule Williams, dar e de datoria mea să te avertizez
să nu-ţi faci mari speranţe în legătură cu soţia dumitale.
— Îmi pare rău. Încerc doar să fiu realist. Am lucrat în echipele
de asistenţa în caz de dezastru mai bine de cincisprezece ani,
înainte să mă înrolez în trupele Comunităţii Globale. Asta e cea mai
mare nenorocire pe care am văzut-o vreodată şi trebuie să te întreb
dacă ai văzut drumul pe care ar fi putut-o apuca soţia dumitale, în
măsura în care doamna Cavenaugh nu s-a înşelat şi soţia dumitale
chiar a luat-o prin curtea din spate.
Buck îl însoţi pe Kuntz în spate. Kuntz arătă cu mâna spre
orizont.
— Dumneavoastră încotro aţi apuca-o? încotro ar apuca-o
oricine?
Buck aprobă cu un aer sumbru. Înţelesese mesajul. Cât vedeai
cu ochii nu erau decât dărâmături, gropi, cratere, copaci prăbuşiţi
şi stâlpi distruşi. Fără îndoiala, nimeni n-ar fi putut fugi nicăieri.

— Aşadar, spuse Mac, adevăratul motiv pentru care te-ai

străduit să afli ce s-a întâmplat cu soţia şi fiul tău era, de fapt, fiica
ta.
— Aşa e.
— Te-ai întrebat de ce?
— Te referi la sentimentul de vinovăţie? Poate, în parte. Dar chiar
am fost vinovat, Mac. O abandonasem pe fiica mea la greu.
N-aveam de gând să las ca asta să se mai întâmple o dată.
— Nu puteai s-o forţezi să creadă.
— Nu. Şi pentru o vreme m-am gândit ca nici n-o să ajungă să
creadă. Era dură, avea un spirit analitic, semăna în toate privinţele
cu cel care fusesem odată.
— Ei bine, Ray, noi ăştia, piloţii, suntem toţi la fel. Ne ridicăm de
la pământ din pricina aerodinamicii. Fără magie, fără miracole, fără
nimic din ce nu se poate vedea, auzi sau pipăi.
— Exact aşa eram şi eu.
— Şi, ce s-a întâmplat? Cum s-au schimbat lucrurile?
Soarele dispărea încet-încet sub linia orizontului, iar din
elicopter Rayford şi Mac vedeau mingea de aur lichefiindu-se şi
subţiindu-se. Rayford îşi continua povestea, încercând în mod
sincer să-l convingă pe Mac de adevăr. I se făcu dintr-odată cald.
Deşi în deşertul irakian vremea se răcea cu repeziciune după
apusul soarelui, se văzu nevoit să-şi dea jos haina.
— N-avem vestiare pe aici, Ray. Eu mi-am pus-o pe a mea în
spatele scaunului.
Odată instalat la loc, Rayford continuă:
— Ce ironie, toate lucrurile care m-au convins de adevăr ar fi
trebuit să le ştiu la timp pentru a fi alături de Irene în momentul
întoarcerii lui Hristos. Mersesem la biserică ani de zile şi auzisem
chiar şi termeni ca „Imaculata Concepţie” şi „Răscumpărare”, tot
tacâmul. Dar n-am stat niciodată să mă gândesc ce însemnau de
fapt toate astea. Am înţeles că una dintre legende spunea că Isus a
fost născut de o femeie care nu fusese niciodată cu un bărbat. N-aş
fi putut să-ţi spun în ce măsură credeam asta şi nici măcar dacă
era important sau nu. Părea să nu fie altceva decât un basm
religios şi, mă gândeam eu, rostul lui era acela de a explica de ce
mulţi oameni consideră că sexul este ceva murdar.
Rayford îi povesti lui Mac despre cum găsise Biblia lui Irene,
despre cum descoperise numărul de telefon al bisericii pe care ea o
iubea atâta, îl contactase pe Bruce Barnes şi vizionase caseta video
pregătită de pastorul Billings pentru cei lăsaţi în urmă.
 — Ştiuse dinainte despre toate astea? întrebă Mac.
— O, da. Aproape toţi cei care au fost ridicaţi la ceruri ştiau că
asta urma să se întâmple. Nu ştiau când, dar aşteptau cu
nerăbdare să se întâmple. Caseta m-a convins cu totul, Mac.
— Aş vrea să o văd şi eu.
— S-ar putea să reuşesc să-ţi găsesc o copie, dacă biserica mai e
încă întreagă.

Buck primi indicaţii de la Kuntz cum să ajungă la adăpostul

improvizat şi se grăbi să se urce în Range Rover. Încercă să-l sune
pe Tsion şi fu dezamăgit să constate că linia era ocupată. Dar şi
ăsta era un lucru încurajator, căci nu era vorba de acel bâzâit de
telefon care nu funcţionează. Părea un sunet autentic de linie
ocupată, ca şi cum Tsion ar fi vorbit la telefon. Buck formă numărul
privat al lui Rayford. Dacă treaba funcţiona, însemna că prin
intermediul tehnologiei celulare şi al energiei solare ar fi trebuit să
poată să intre în legătură unii cu alţii oriunde pe suprafaţa
Pământului.

Problema era că Rayford nu se afla pe Pământ. Bâzâitul

motorului, zgomotul făcut de elice şi pârâitul paraziţilor din căşti
creau un adevărat haos sonor. El şi Mac auziră telefonul în acelaşi
timp. Mac scotoci în buzunar şi îşi scoase telefonul.
— Nu e al meu, spuse el.
Rayford se întoarse pentru a căuta în buzunarele hainei, dar în
momentul în care îşi dădu jos căştile, deschise telefonul şi îl puse la
ureche, auzi doar ecoul unei conexiuni deschise. În zonă nu se
aflau stâlpi GSM suficient de aproape pentru a transmite semnalul.
Probabil că primise acel apel de la un satelit. Se întoarse în loc,
încercând să găsească poziţia ideală pentru telefon şi pentru
antena acestuia, în speranţa de a prinde un semnal mai puternic.
— Alo? Rayford Steele la telefon. Mă auziţi? Dacă puteţi, mai
sunaţi o dată! Sunt în aer şi nu aud nimic. Dacă sunteţi din familie,
sunaţi în douăzeci de secunde ca să primesc imediat un apel, chiar
dacă nu putem comunica. Dacă nu, sunaţi-mă în aproximativ… Se
uită la Mac.
— Nouăzeci de minute.
— Nouăzeci de minute, începând din acest moment. Probabil că
mă voi afla la sol şi vom putea comunica. Alo?
Nu se auzea nimic.
 Buck auzise telefonul lui Rayford sunând. Apoi nimic, doar
paraziţi. Cel puţin i se răspunsese. Încă un semnal de linie ocupată
ar fi fost încurajator. Dar ce era asta? Un declic, apoi paraziţi, nimic
inteligibil. Închise telefonul.
Buck ştia magazinul de mobilă. Era pe drumul spre Edens
Expressway. În mod normal, ajungeai acolo în cel mult zece
minute, însă terenul suferise modificări. Trebuia să ocolească
kilometri întregi din cauza munţilor de dărâmături. Reperele după
care obişnuia să se ghideze dispăruseră sau fuseseră făcute una cu
pământul. Restaurantul său preferat putea fi recunoscut doar
după neonul masiv, care însă acum zăcea la pământ. La
aproximativ doisprezece metri distanţa, acoperişul se zărea într-o
groapă care înghiţise şi restul clădirii. Echipe de salvare îşi făceau
de lucru în groapă, dar nu păreau să se grăbească. După toate
aparenţele, toţi cei pe care îi scoseseră de acolo se aflau într-un sac.
Buck sună la biroul din Chicago al Global Community Weekly.
Nu îi răspunse nimeni. Sună la cartierul general din New York. În
urma bombardării New Yorkului, ceea ce fusese un sediu elegant,
întins pe trei etaje ale unui zgârie-nori, fusese reconstruit într-un
depozit abandonat. Atacul îl costase pe Buck viaţa tuturor
prietenilor pe care şi-i făcuse la revistă.
După mai multe apeluri, îi răspunse o voce obosită.
— Închis. Dacă nu aveţi de comunicat ceva urgent, vă rugăm nu
ţineţi linia ocupata.
— Buck Williams din Chicago la telefon, spuse el.
— Da, domnule Williams. Aţi primit deci mesajul?
— Poftim?
— N-aţi luat legătura cu nimeni de la biroul din Chicago?
— Telefoanele noastre de-abia au început să funcţioneze din
nou. Nu mi-a răspuns nimeni.
— Nici n-o să vă răspundă. Clădirea e distrusa. Aproape toţi
membrii staff-ului au murit, iar moartea lor a fost confirmata.
— O, nu.
— Îmi pare rău. O secretară şi un stagiar au supravieţuit şi s-au
ocupat de contactarea personalului. Nu v-au găsit?
— Nu puteam fi găsit.
— Ce bine că sunteţi teafăr. Sunteţi deci teafăr?
— Îmi caut soţia, dar în rest sunt în regula, da.
— Cei doi supravieţuitori colaborează cu Tribune şi au pus deja
la punct o pagina Web. Daţi click pe orice nume şi veţi găsi acolo
toate informaţiile existente: mort, viu, sub tratament sau dispărut.
Sunt singură la telefon aici. Am fost decimaţi, domnule Williams.
Ştiţi că ziarul este tipărit la zece sau doisprezece tipografii,
răspândite în toată lumea…
— Paisprezece.
— Da, ei bine, din câte ştim, mai sunt cât de cât funcţionale una
în Tenessee şi una în Asia de sud-est. Cine ştie cât timp va mai
trece până ne vom putea relua activitatea normală?
— Ce ştiţi despre stafful nord-american?
— Sunt în reţea chiar în acest moment, spuse ea. Jumătate din
ei au fost confirmaţi ca decedaţi, iar despre 40 dintre ei nu avem
nicio informaţie. Totul s-a sfârşit, nu?
— Adică pentru Weekly?
— Păi pentru cine altcineva?
— Credeam că vă referiţi la omenire.
— S-a cam sfârşit totul şi pentru omenire, nu credeţi, domnule
Williams?
— Viitorul pare sumbru, spuse Buck. Dar lucrurile sunt departe
de a fi cu totul pierdute. Poate că vom mai sta de vorbă despre asta.
Buck auzi apeluri telefonice în fundal.
— Poate, spuse ea. Trebuie să răspund la telefon.
După mai bine de patruzeci de minute de condus, Buck fu nevoit
să oprească în faţa unui şir de vehicule de urgenţa. Un buldozer
acoperea cu pământ o fisură în şoseaua care, în rest, nu mai
suferise alte stricăciuni. Nimeni nu putea trece pe acolo până ce
pământul nu era nivelat. Buck îşi luă laptopul şi îl conectă la
brichetă. Căută pe internet pagina de informaţii a Global Comunity
Weekly. Constată că aceasta nu funcţiona. Merse la pagina
Tribune. Dădu click pe „Căutare” şi găsi lista despre care îi vorbise
secretara. Era acolo şi un avertisment care spunea că
autenticitatea informaţiei nu putea fi garantată, dat fiind că multe
rapoarte privind victimele nu puteau fi coroborate timp de zile
întregi.
Buck introduse numele lui Chloe şi nu fu deloc surprins să o
descopere la rubrica „dispăruţi”. Se descoperi pe sine, pe Loretta şi
chiar şi pe Donny şi pe soţia lui la aceeaşi categorie. Actualiza
fiecare intrare, dar alese să nu-şi treacă numărul privat de telefon.
Introduse numele lui Tsion. Nici despre el nu păreau să existe
informaţii.
 Buck bătu „Rayford Steele, căpitan, Administraţia Comunităţii
Globale”. Îşi ţinu respiraţia până văzu pe monitor: „Confirmat
supravieţuitor; Cartierul general temporar al Comunităţii Globale,
Noul Babilon, Irak”.
Buck îşi lăsă capul să cadă pe spate şi răsuflă din greu.
„Mulţumesc, Doamne”, şopti el.
Îşi reveni şi se uită în oglinda retrovizoare. Mai multe maşini se
aflau în spatele lui, iar el era al patrulea în rând. Urma să mai
dureze câteva minute. Bătu „Amanda White Steele”.
Computerul nu avu nicio reacţie o vreme, iar apoi afişă cu un
asterisc: „Verificaţi cursele aeriene de pasageri, Pan-Continental,
internaţional”.
Introduse aceste date. „Subiect confirmat pe zborul fără escală
Boston-Noul Babilon, cursă prăbuşită şi scufundată în râul Tigru:
nu au existat supravieţuitori”.
„Sărmanul Rayford”, se gândi Buck. Buck nu apucase să o
cunoască pe Amanda atât de bine pe cât şi-ar fi dorit, dar ştia că e
o persoana sensibilă, bună, un adevărat dar pentru Rayford. Acum
îşi dorea şi mai mult să-şi găsească socrul.
Buck verifică numele de Chaim Rosenzweig, care era confirmat
ca fiind în viaţă şi în drum din Israel spre Noul Babilon. „Bine”, se
gândi el. Se uită după tatăl şi fratele său, despre care nu găsi nicio
informaţie. Pentru moment, hotărî el, faptul că nu existau
informaţii putea fi considerat o veste bună.
Introduse numele lui Hattie Durham. Numele nu fu recunoscut.
„Hattie nu e numele ei adevărat. Hattie e diminutivul de la ce?
Hilda? Hildegard? Ce alt nume începe cu H? Harriet? Pare la fel de
vechi ca Hattie”. Funcţiona.
Fu din nou redirecţionat spre liniile aeriene, de data asta spre o
cursă internă. O descoperi confirmată într-un zbor fără escala de la
Boston la Denver. „Nu există informaţii despre sosirea avionului”.
„Aşadar, se gândi Buck, dacă Amanda s-a urcat în acel avion, e
moartă acum. Dacă Hattie s-a urcat la rândul ei în avion, ar putea
fi moarta. Dacă doamna Cavenaugh avea dreptate şi o văzuse
într-adevăr pe Chloe fugind din locuinţa Lorettei, Chloe ar putea fi
încă în viaţă”.
Buck nu putea accepta ideea că Chloe ar fi putut muri. Nu-şi
putea îngădui să ia această idee în consideraţie până în momentul
în care s-ar fi dovedit că nu există alternativa.
 — Trebuie să recunosc, Mac, că multe din toate acestea ţineau
pur şi simplu de logica, spuse Rayford. Pastorul Billings a fost
înălţat la cer. Dar mai întâi înregistrase acea casetă video, în care
vorbea despre tot ceea tocmai se întâmplase, către ce ne îndreptam
şi la ce ne gândeam. Asta m-a încurajat enorm. A ştiut că voi fi
probabil speriat, îndurerat şi că voi căuta cu disperare. Şi a
prezentat profeţiile din Biblie care vorbeau despre asta. Mi-a
reamintit ca probabil mai auzisem despre asta de-a lungul vieţii. A
vorbit până şi despre lucrurile de care trebuia să te fereşti. Dar,
lucrul cel mai important, mi-a răspuns la întrebarea: „Mai aveam
încă o şansă?” N-am ştiut că mulţi oameni îşi puneau întrebări
despre acel lucru. Oare Înălţarea la ceruri era sfârşitul? Dacă nu
erai ales din cauza necredinţei, erai pierdut pentru totdeauna? Nu
mă gândisem niciodată la asta, dar e de presupus ca mulţi
predicatori credeau că nu te mai puteai întoarce la credinţa după
Înălţare. Se foloseau de acest argument pentru a-i speria pe oameni
şi a-i determina să ia decizia dinainte. Ce bine ar fi fost să aud asta
înainte – poate că aş fi ajuns să cred.
Mac se uită drept în ochii lui Rayford.
— Nu, n-ai fi ajuns să crezi. Dacă ar fi fost să ajungi să crezi
înainte, ai fi crezut-o pe soţia ta.
— Probabil. Dar oricum era deja prea târziu. Ce altă explicaţie
putea exista pentru acele dispariţii? Eram pregătit. Voiam să îi
spun lui Dumnezeu că dacă mai exista o şansă, dacă Înălţarea
fusese ultima Lui încercare de a-mi atrage atenţia, atunci reuşise.
— Şi, după aceea, ce mai urma? Trebuia să faci ceva? Să spui
ceva? Să vorbeşti cu un pastor sau ce?
— Pe caseta, Billings s-a referit la ceea ce el a numit planul de
salvare din Biblie. Un termen straniu pentru mine. Îl mai auzisem
la un moment dat, dar nu la prima noastră biserică. Iar la New
Hope nu ascultam. Însă acum o făceam.
— Şi în ce constă acest plan?
— E vorba de ceva simplu şi direct, Mac. Rayford enumeră din
memorie principalele puncte din dogmă care vorbeau despre
păcatul omului care îl îndepărtează de Dumnezeu şi despre dorinţa
lui Dumnezeu de a-l reprimi la El. Toţi suntem păcătoşi, continuă
Rayford. Înainte nu eram pregătit să accept asta. Dar, dat fiind că
tot ceea ce mi-a spus soţia mea s-a adeverit, am ajuns să mă văd
aşa cum eram. Existau şi oameni mai răi decât mine. Mulţi ar
spune că eram mai bun decât alţii, însă faţă de Dumnezeu nu eram
decât pleavă.
— Iată un lucru pe care îl accept fără probleme, Ray. N-o să mă
auzi spunând că sunt altceva decât o lichea.
— Şi totuşi, vezi? Cei mai mulţi ar spune că eşti un tip
cumsecade.
— Sunt în regula, cred. Dar ştiu cine sunt cu adevărat.
— Pastorul Billings atrăgea atenţia asupra faptului că Biblia
spune: „Nu este drept niciunul“ şi că „Toţi umblăm rătăciţi ca nişte
oi, fiecare pe calea noastră” şi că „toate faptele dreptăţii noastre ca
un veşmânt întinat sunt”. Nu mă simţeam bine să aflu că nu sunt
unic. Eram doar recunoscător pentru că exista un plan pentru a
mă readuce lângă Dumnezeu. Când a explicat că Dumnezeu, în
sfinţenia Sa, doreşte îndreptarea păcătosului şi nu moartea sa şi
tocmai de aceea dă pedepse, am început să înţeleg. Isus, Fiul lui
Dumnezeu, singurul om fără de păcat, a murit pentru
răscumpărarea păcatelor tuturor. Tot ceea ce trebuia să facem era
să credem asta, să ne căim pentru păcatele noastre şi să primim
darul mântuirii. Vom fi iertaţi şi ne vom împăca cu Dumnezeu,
după cum s-a exprimat Billings.
— Aşadar, dacă cred toate astea, totul e în regulă?
— Trebuie să mai crezi şi că Dumnezeu l-a înviat pe Isus din
morţi. Asta a însemnat victoria asupra păcatului şi a morţii şi a mai
însemnat şi că Isus avea o natură divină.
— Cred toate astea, Ray, deci asta e? Sunt acceptat?
Rayford simţi un fior de gheaţă. Oare ce îl frământa? Acelaşi
lucru care îl făcea să fie sigur că Amanda era în viaţă îl făcea să-şi
pună întrebări în legătură cu sinceritatea lui Mac. Totul părea mult
prea uşor. Mac asistase deja la tumultul a aproape doi ani de
Pătimiri. Dar oare asta era suficient pentru a-l converti?
Părea sincer. Dar Rayford nu-l cunoştea cu adevărat, nu îi
cunoştea trecutul. Mac ar putea fi un loialist, o cârtiţă a lui
Carpathia. Rayford se expusese deja unui pericol de moarte
dezvăluindu-i atâtea lucruri. Se rugă din nou în tăcere: „Doamne,
cum aş putea să fiu sigur?”
— Bruce Barnes, primul meu pastor, ne îndemna să memorăm
Biblia. Nu ştiu dacă-mi voi mai găsi vreodată Biblia, dar îmi
amintesc multe pasaje. Unul dintre primele pe care le-am învăţat
era din Epistola către Romani, 10:9–10. Acolo se spune: „Că de vei
mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima
se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”.
Mac privea fix înainte, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra
zborului. Dintr-odată, deveni mai puţin entuziast şi începu să
vorbească mai chibzuit.
— Ce înseamnă să mărturiseşti cu gura? întrebă Mac.
— Exact ce se aude. Trebuie s-o spui. Trebuie s-o spui cuiva. De
fapt, trebuie s-o spui multor oameni.
— Tu crezi că Nicolae Carpathia este Antihristul. Scrie undeva în
Biblie ca trebuie să-i spui şi lui?
Rayford scutura din cap.
— Din câte ştiu eu, nu. Nu foarte mulţi oameni trebuie să facă
aceasta alegere. Carpathia ştie care-i treaba cu mine pentru că are
urechi peste tot. Ştie că ginerele meu e credincios, dar Buck nu i-a
spus-o niciodată. S-a gândit că cel mai bine e să păstreze asta
pentru sine, pentru ca acţiunea lui să fie mai eficienta.
Rayford nu era încă sigur dacă ceea ce făcea era să-l
convertească pe Mac sau să-şi sape singur groapa.
Mac tăcu câteva minute. În cele din urma, oftă.
— Aşadar, cum funcţionează chestia asta? Cum poţi să fii sigur
ca ai făcut ceea ce Dumnezeu voia ca tu să faci?
— Pastorul Billings i-a călăuzit pe cei care au văzut caseta cu
ajutorul unei rugăciuni. Trebuia să-i spunem lui Dumnezeu că
ştim că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de iertarea Sa. Trebuia
să-i mai spunem că credem că Isus a murit pentru păcatele noastre
şi ca Dumnezeu L-a înviat din morţi. Apoi, trebuia să primim darul
mântuirii din mâinile Sale şi să-i mulţumim pentru asta.
— Pare prea uşor.
— Crede-mă, ar fi putut fi mai uşor dacă aş fi făcut-o înainte.
Dar acum, e altceva, şi n-aş spune că e uşor.
Iarăşi, pentru un timp, Mac nu spuse nimic. De fiecare dată când
se întâmpla asta, Rayford simţea că îşi pierde speranţa. Oare asta
făcea în acele clipe, se dădea singur pe mâinile inamicului?
— Mac, asta e ceva ce poţi face de unul singur sau m-aş putea
ruga alături de tine, sau…
— Nu. Într-adevăr, e ceva ce fiecare trebuie să facă de unul
singur. Tu ai fost singur, nu-i aşa?
— Am fost, spuse Rayford.
Mac părea neliniştit. Cu gândul în altă parte. Nu se uita la
Rayford. Rayford nu voia să insiste şi totuşi nu se hotărâse încă
dacă Mac era un novice pe cale de a se converti sau dacă doar se
juca cu el. Dacă prima varianta era cea corectă, nu voia să-l scape
din mână pe Mac acţionând cu prea multa politeţe.
— Aşadar, ce părere ai, Mac? Ce ai de gând în privinţa asta?
Inima lui Rayford se făcu cât un purice văzând ca Mac nu doar că
nu răspunde, dar se şi uită în altă parte. În acele momente, Rayford
şi-ar fi dorit să fie clarvăzător. Ar fi vrut să ştie dacă l-a luat pe Mac
prea tare sau dacă tocmai îl deconspirase ca ipocrit.
Mac inspiră adânc şi îşi ţinu apoi respiraţia. În cele din urmă,
expira şi scutură din cap.
— Ray, apreciez că îmi spui aceste lucruri. E cu adevărat ceva
impresionant. Sunt mişcat. Înţeleg de ce crezi şi fără îndoială că
pentru tine funcţionează.
„Deci asta era”, se gândi Rayford. Mac urma să respingă totul
folosindu-se de figura cu „pentru tine funcţionează”.
— Însă e ceva personal şi privat, nu? continuă Mac. Vreau să am
grijă să nu cumva să mă prefac sau să intru în chestia asta într-un
moment de sensibilitate exacerbată.
— Înţeleg, spuse Rayford, dorindu-şi cu disperare să ştie ce era
cu adevărat în inima lui Mac.
— Deci n-o să te superi dacă o să stau să mă mai gândesc la tot
ce mi-ai spus?
— Deloc, spuse Rayford. Sper să nu se producă vreo replică a
cutremurului sau vreun atac în care să fii ucis înainte de te asigura
de Împărăţia Cerurilor, dar…
— Trebuie să mă gândesc că Dumnezeu ştie cât de aproape sunt
şi nu ar îngădui să se întâmple aşa ceva.
— Nu pretind că ştiu ce gândeşte Dumnezeu, spuse Rayford.
Prefer doar să spun că nu m-aş juca cu şansa care mi s-a acordat.
— Mă presezi?
— Îmi pare rău. Ai dreptate. În aşa ceva nu poţi fi târât cu forţa.
Rayford se temea să nu-l fi jignit pe Mac. Pe de altă parte, dacă
Mac era o cârtiţă, nu s-ar da alături să simuleze o experienţă a
mântuirii pentru a intra în graţiile lui Rayford. Se întrebă când va
veni în sfârşit momentul în care va fi sigur de credibilitatea lui Mac.

Când Buck ajunse în sfârşit la magazinul de mobilă, găsi acolo o

construcţie şubredă, improvizată în grabă. Nu mai rămăsese nici
urmă de străzi şi şosele, aşa că şoferii maşinilor de urgenţă parcau
fără să se gândească câtuşi de puţin la utilizarea judicioasă a
spaţiului sau să lase loc liber pentru deschiderea uşilor. Forţele de
menţinere a ordinii ale Comunităţii Globale veneau încontinuu atât
cu provizii, cât şi cu noi pacienţi.
Buck fu lăsat să intre numai datorită legitimaţiei sale de angajat
al Comunităţii Globale. Întrebă de doamna Cavenaugh şi fu
îndrumat spre un rând de doisprezece paturi pliante, aliniate lângă
perete într-unul din colţuri. Erau atât de apropiate unul de altul
încât nu se putea merge printre ele.
Buck simţi miros de lemn proaspăt tăiat şi fu surprins să vadă
peste tot balustrade făcute din scânduri prinse în cuie. Partea din
spate a clădirii se scufundase cu aproape un metru, astfel încât
podeaua de beton se crăpase în mijloc. Când ajunse la crăpătură,
fu nevoit să se agaţe de balustrade, din cauza pantei abrupte a
podelei. Blocuri mari de lemn ancorate în podea împiedicau
paturile pliante să alunece. Personalul de urgenţa se deplasa cu
paşi mici, cu umerii traşi înapoi, pentru a nu cădea în faţă.
Fiecare pat pliant avea o fâşie de hârtie fixată în partea unde
veneau picioarele, pe care era scris un nume, fie tipărit de mână, fie
pe calculator. Când Buck ajunse în acea zonă, cei mai mulţi dintre
pacienţii conştienţi se ridicară în coate, ca şi cum ar fi vrut să vadă
dacă nu cumva venise să îi viziteze o persoană apropiată. Se
întinseră la loc în pat, căci figura lui nu le era cunoscută.
Pe hârtia de pe al treilea pat de la perete scria „Cavenaugh,
Helen”.
Aceasta dormea. În dreapta şi în stânga ei se aflau bărbaţi. Unul
dintre ei, care părea a fi un vagabond, stătea sprijinit cu spatele de
perete. Părea să aibă grijă de o pungă de hârtie plină de haine. Îl
privi cu circumspecţie pe Buck şi scoase un catalog de
supermarket, pe care se prefăcu că îl citeşte cu mare interes.
În cealaltă parte se afla un tânăr slab de vreo douăzeci şi ceva de
ani. Ochii îi jucau în cap şi îşi trecea încontinuu mâna prin pâr.
— Am nevoie să trag un fum, spuse el. Ai vreo ţigară?
Buck scutură din cap. Omul se întoarse, îşi aduse genunchii la
gură şi începu să se legene. Buck n-ar fi fost surprins să-l vadă
sugându-şi degetul.
Timpul era preţios, dar cine ştia de ce traumă încerca să scape
doamna Cavenaugh dormind? Văzuse moartea cu ochii şi văzuse,
fără îndoială, ceea ce rămăsese din casa ei în momentul în care
fusese luata de-acolo. Buck luă un scaun de plastic şi se aşeza
lângă patul ei. Nu voia să o trezească, însă era pregătit să îi
vorbească la primul semn de trezire.
 Rayford se întreba de când devenise atât de pesimist. Şi cum se
făcea că acest pesimism nu îi afectase credinţa nestrămutată că
soţia sa trăia încă. Nu credea în aluzia lui Carpathia, cum că ea ar
fi lucrat pentru Comunitatea Globală. Sau şi asta era doar o
poveste de-a lui Mac?
De când îmbrăţişase credinţa, Rayford căpătase deprinderea de a
vedea partea bună a lucrurilor, în pofida haosului din jur. Însă
acum, în timp ce Mac ateriza, continuând să tacă, Rayford fu
cuprins de un presentiment negru-adânc. Asigurară elicopterul la
sol şi îndepliniră procedurile uzuale de după zbor. Înainte de a
trece de postul de control pentru a pătrunde în adăpost, Mac
spuse:
— Totul e foarte complicat, căpitane, şi pentru că dumneata eşti
şeful meu.
Asta nu păruse să fie o problemă până atunci, în ziua aceea.
Zburaseră mai mult ca doi prieteni decât ca şef şi subordonat. Pe
Rayford nu l-ar fi deranjat să păstreze nişte aparenţe, dar se părea
că Mac ar fi avut probleme în acest sens.
Rayford voia să încheie într-un mod limpede conversaţia, dar nu
dorea să îi dea lui Mac un ultimatum sau să-l facă să-i spună ce
crede.
— Ne vedem mâine, zise el.
Mac dădu aprobator din cap, însă în timp ce se îndreptau către
baza lor, o ordonanţa în uniformă se apropie de ei.
— Căpitanul Steele şi ofiţer McCullum? Sunteţi aşteptaţi la
centrul de comandă.
Le înmână amândurora câte un cartonaş.
Rayford citi în linişte: „În biroul meu, cât mai repede posibil.
Leonardo Fortunato”. Oare de când începuse Leon să îşi folosească
prenumele întreg?
— Mă întreb oare ce vrea Leon noaptea la ora asta.
Mac arunca o privire pe cartonaşul lui Rayford.
— Leon? Eu am întâlnire cu Carpathia.
Îi arată lui Rayford biletul său.
Oare Mac era într-adevăr surprins sau totul era doar o mare
înscenare? El şi cu Mac nu ajunseseră încă să discute de ce
Rayford şi restul Armatei Pătimirilor credeau ca Nicolae Carpathia
corespunde perfect profilului Antihristului. Totuşi, Mac aflase
suficiente informaţii de la Rayford pentru a putea să-l înfunde, la o
adică. Şi, după cât se părea, urma să intre în audienţă la cine
trebuia.

Buck nu avea stare. Doamna Cavenaugh părea sănătoasă, însă

zăcea atât de nemişcata încât de-abia se putea observa mişcarea
continuă, sus-jos, a pieptului. Era tentat să se aşeze picior peste
picior şi să îi lovească astfel patul, dar cine ştie cum ar fi reacţionat
o femeie în vârsta la aşa ceva? Ar fi putut s-o termine. Nervos, îl
sună pe Tsion. Reuşi în cele din urmă să prindă legătura şi spuse
plin de entuziasm că avea motive să creadă că Chloe era în viaţă.
— Minunat, Cameron! Şi eu mă descurc bine aici. Am reuşit să
intru pe internet şi am mai multe motive ca niciodată să mă întorc
în Israel.
— Va trebui să stăm de vorbă despre asta, spuse Buck. Cred în
continuare că e mult prea periculos şi, de asemenea, nu ştiu cum
aş putea să te duc acolo.
— Cameron, pe tot internetul abundă ştirile conform cărora una
dintre priorităţile principale ale lui Carpathia este refacerea reţelei
de transporturi.
Buck vorbea mai tare decât era nevoie, sperând să o trezească pe
doamna Cavenaugh.
— Mă întorc cât mai repede posibil, iar planul meu este să o aduc
şi pe Chloe cu mine.
— Mă voi ruga pentru asta, spuse Tsion.
Buck formă numărul lui Rayford.

Rayford se miră văzând că biroul lui Leon era doar puţin mai mic
decât cel al lui Carpathia şi la fel de luxos dotat. Tot ce se afla în
adăpost era de ultimă generaţie, însă opulenţa începea şi se
termina în aceste două birouri.
Fortunato parcă radia. Îi strânse mâna lui Rayford, se înclină, îi
indică un scaun, apoi se aşeză în spatele biroului său. Rayford îl
considerase dintotdeauna ciudat, un om complicat, tenebros, mic
şi îndesat, brunet şi cu ochii negri. Nu îşi descheie nasturii de la
haină când se aşeză, aşa că rămăsese aplecat într-un fel caraghios,
stricând astfel atmosfera formala pe care voia să o impună.
— Căpitane Steele, începu Fortunato, însă înainte de a putea
spune ceva, telefonul lui Rayford suna.
Fortunato ridică o mână şi o lăsa să cadă, de parcă ar fi vrut să
spună că nu-i vine să creadă ca Rayford putea răspunde la telefon
într-un astfel de moment.
— Scuză-mă, Leon, dar ar putea fi un apel de la cineva din
familia mea.
— Nu poţi vorbi la telefon aici, spuse Leon.
— Ei bine, o voi face, spuse Rayford. Nu ştiu nimic despre fiica şi
ginerele meu.
— Vreau să spun că din punct de vedere tehnic este imposibil să
primeşti telefoane aici, spuse Leon. Rayford auzea doar pârâituri.
Suntem la mare adâncime, înconjuraţi de beton. Foloseşte-ţi
mintea, omule.
Rayford ştia că liniile principale de la centru duceau către
panourile solare şi către antenele de satelit de la suprafaţă.
Bineînţeles ca telefonul sau nu funcţiona aici. Totuşi, continua să
spere. Puţini oameni îi ştiau numărul, iar cei care îl ştiau erau cei la
care ţinea cel mai mult pe lumea asta.
— Sunt doar ochi şi urechi, Leon.
— Nu de bunăvoie, presupun.
Rayford ridica din umeri.
— Te-am chemat din mai multe motive, spuse Leon. Rayford se
întreba când oare mai dormeau aceşti oameni. Avem informaţii
despre familia ta, cel puţin despre o parte din ea.
— Serios? spuse Rayford, aplecându-se înainte. Ce? Cine? Fiica
mea?
— Nu, îmi pare rău. Despre fiica ta nu se ştie nimic. Oricum,
ginerele tău a fost văzut într-o suburbie din Chicago.
— Nevătămat?
— În ce mai bună stare, conform informaţiilor pe care le deţinem.
— Şi care e starea mijloacelor de comunicaţie cu acel loc?
Fortunato zâmbi cu condescendenţa.
— Bănuiesc că liniile sunt deschise, spuse el, dar bineînţeles că
nu sunt accesibile de aici, doar dacă foloseşti echipamentul nostru.
„1–0 pentru Fortunato”, se gândi Rayford.
— Aş vrea să-l contactez cât mai repede posibil, să aflu ce e cu
fiica mea.
— Bineînţeles. Ar mai fi câteva lucruri. Echipele de salvare
lucrează non-stop în cvartalul în care locuiai. În eventualitatea
puţin probabilă că reuşesc să găsească ceva de valoare, va trebui să
completezi un inventar detaliat. Orice obiect de valoare care nu a
fost identificat în prealabil va fi confiscat.
— Asta n-are niciun sens, spuse Rayford.
 — Cu toate astea… spuse Fortunato cu nepăsare.
— Mai e ceva? întrebă Rayford, ca şi cum ar fi vrut să plece.
— Da, spuse încet Fortunato. Rayford se gândi că Fortunato se
străduia să-l pună în încurcătură înainte de a-l suna pe Buck.
Unul dintre cei mai de încredere consilieri ai Excelenţei Sale a sosit
din Israel. Sunt sigur că ai auzit de doctorul Chaim Rosenzweig.
— Bineînţeles, spuse Rayford. Dar Excelenţa Sa? La început am
crezut că te referi la Mathews.
— Căpitane Steele, am avut intenţia de a sta de vorbă cu
dumneata în legătură cu protocolul. Mi te-ai adresat în mod
inadecvat folosind prenumele meu. Uneori şi Potentatului i te
adresezi folosind prenumele. Suntem la curent cu faptul ca nu
împărtăşeşti credinţele lui Pontifex Maximus Peter, totuşi
constituie o mare lipsa de respect să i te adresezi lui folosindu-i
doar prenumele.
— Şi totuşi foloseşti pentru a-l desemna pe Carpath… ăă…
Nicolae Carpath… pe Potentatul Carpathia, un titlu care de
generaţii întregi a fost utilizat exclusiv pentru a desemna
conducători religioşi şi capete încoronate.
— Da, şi cred că a venit timpul să ne referim la el în această
manieră. Potentatul a contribuit mai mult decât oricine a trăit
vreodată la unificarea umanităţii. Este adorat de cetăţenii tuturor
statelor. Iar acum, dat fiind că a demonstrat că are puteri
supranaturale, cu greu se poate spune că Excelenţa ar fi un titlu
prea înalt pentru el.
— Şi-a demonstrat aceste puteri faţă de cine?
— M-a rugat să îţi împărtăşesc povestea mea.
— Am auzit această poveste.
— De la mine?
— De la alţii.
— Atunci nu te voi plictisi cu detalii, căpitane Steele. Permite-mi
doar să spun că, în pofida divergenţelor care au mai apărut între
noi, datorită experienţei mele sunt gata de reconciliere. Atunci când
un om este înviat la propriu din morţi, felul său de a privi lucrurile
se modifică radical. Vei simţi venind din partea mea o nouă formă
de respect, fie că meriţi sau nu. Şi va fi autentică.
— De-abia aştept. Acum, ce era cu Rosen…?
— Acum, căpitane Steele! Ai fost sarcastic, în vreme ce eu am
fost sincer. Iar începi. Pentru dumneata, este doctor Rosenzweig.
Acest om este unul dintre cei mai mari botanişti care au existat
vreodată.
— OK, bine, în regulă, Leon. Vreau să spun, doctore Fortunato…
— Eu nu sunt doctor! Mi te vei adresa cu „comandante
Fortunato”.
— Sunt sigur că voi reuşi să fac asta, spuse Rayford oftând.
Când ai primit acest titlu?
— Ca să fiu precis, titlul meu a fost preschimbat de curând în
„Comandant Suprem”. Mi-a fost conferit de Excelenţa Sa.
— Lucrurile o cam iau razna, spuse Rayford. Nu ţi se părea mai
distractiv atunci când eram pur şi simplu Rayford şi Leon?
Fortunato făcu o grimasă.
— Se pare că nu poţi lua nimic în serios.
— Ei bine, sunt gata să iau în serios tot ceea ce ai să îmi spui
despre Rosenzweig. Pardon, doctor Rosenzweig.

În timp ce aştepta ca doamna Cavenaugh să se trezească, Buck

se gândea să se ducă până la Range Rover ca să caute numărul lui
Ken Ritz în computerul său. Dacă Ken putea să-i ducă pe el şi pe
Tsion în Israel, ar fi luat-o şi pe Chloe. Nu voia să se mai despartă
niciodată de ea.
Se pregătea să iasă când doamna Cavenaugh dădu în sfârşit
semne de trezire. Nu voia s-o sperie. Stătea doar şi o privea. Când
ea deschise ochii, el zâmbi. Ea păru zăpăcită, apoi se aşeză mai
bine şi arătă cu degetul spre el.
— Ai plecat, tinere. Nu-i aşa?
— Plecat?
— Tu şi soţia ta. Locuiaţi cu Loretta, nu?
— Da, doamnă.
— Dar nu eraţi acolo ieri-dimineaţă.
— Nu.
— Şi soţia dumitale. Am văzut-o! E bine?
— Despre asta aş vrea să vorbim, doamnă Cavenaugh. Vă simţiţi
în stare?
— O, sunt foarte bine! Doar că n-am unde să stau. M-am speriat
ca dracu’ şi nu vreau să văd ce a rămas din casa mea, dar în rest
sunt bine.
— Aţi dori să facem o plimbare?
— Este tot ce mi-aş dori acum, dar nu merg nicăieri cu un bărbat
căruia nu îi ştiu numele.
Buck se scuză şi se prezentă.
— Ştiam asta, zise ea. Nu te-am cunoscut personal, dar te-am
văzut prin zona şi Loretta mi-a povestit despre tine. Am cunoscut-o
pe soţia ta, Corky?
— Chloe.
— Desigur! Ar fi trebuit să mi-l aduc aminte fiindcă mi-a plăcut
atât de mult numele ăsta. Hai, vino şi ajută-mă!
Băiatul care îşi sugea degetul nu se mişcase, continua doar să se
legene. Vagabondul părea speriat şi îşi ţinea sacoşa şi mai strâns.
Buck se gândea să dea la o parte unul dintre paturile lor, astfel
încât să se poată strecura s-o ajute pe doamna Cavenaugh să se
scoale din al ei. Dar nu dorea să provoace un scandal. Rămase la
capătul patului ei şi o apucă în braţe. În timp ce ea coborî de pe
patul destul de nesigur, celălalt capăt se ridică dintr-odată. Buck
văzu peste capul ei cum vine spre el. Îl prinse cu mâna şi îl împinse,
iar patul reveni la poziţia iniţială cu un zgomot atât de puternic
încât vagabondul scoase un ţipăt, iar băiatul care îşi sugea degetul
sări. În cădere, rupse pânza patului şi căzu dedesubt. Vagabondul
îşi îngropa faţa în sacoşă, iar Buck nu-şi dădea seama dacă râde
sau plânge. Băiatul care îşi sugea degetul reapăru şi se uită ca şi
cum ar fi crezut că Buck ar fi făcut asta intenţionat. Doamna
Cavenaugh, care pierduse toată faza, se agaţă de cotul lui Buck şi
se îndreptară amândoi spre un loc unde puteau să stea de vorbă
mai în linişte.
— I-am spus asta deja unui tânăr din forţele de salvare sau ceva
de genul asta, dar oricum am crezut că aveam de a face cu o
tornada. Cine a mai auzit de cutremure în Midwest? Mai auzi
despre uşoare mişcări ale scoarţei din când în când, dar de un
cutremur în toată regula, care distruge clădiri şi omoară oameni?
Am crezut ca am fost isteaţa, dar, de fapt, am acţionat prosteşte.
Am fugit în pivniţă. Bineînţeles, a fugi e un fel de a spune.
Înseamnă doar ca n-am coborât pe rând fiecare treaptă, ca de
obicei. Am coborât acele scări ca o fetişcană. Singurul loc în care
mă doare sunt genunchii. M-am dus la fereastră să văd dacă
puteam vedea ceva afară. Era o vreme frumoasa şi însorită, dar
zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, iar casa se zguduia din
toate încheieturile cu mine şi încă credeam că ştiu ce este. Atunci
am văzut-o pe soţia ta.
— Unde, mai exact?
 — Acea fereastră e prea înaltă pentru mine, ca să pot vedea ceva
afară. N-am văzut decât cerul şi copacii. Şi copacii se mişcau.
Răposatul meu soţ ţinea acolo o scara. M-am suit pe ea suficient
cât să vad pământul. În acel moment, soţia ta, Chloe, a ieşit în fuga.
Căra ceva. Orice ar fi fost, era mai important decât să se încalţe.
Era în picioarele goale.
— Şi în ce direcţie fugea?
— Spre maşina ta. E stupid, dar am ţipat la ea. Îşi ţinea lucrurile
într-o mână şi încerca să descuie maşina cu cealaltă, iar eu
zbieram: „Nu ieşi afara, fetiţo!” Speram să pună jos ce căra şi să
intre în maşina suficient de repede pentru a nu fi prinsa de
tornada, dar nici măcar nu se uita la mine. În cele din urmă a reuşit
să o deschidă şi să o pornească, iar atunci s-a dezlănţuit totul. Jur
că unul dintre pereţii pivniţei mele s-a mişcat din loc. N-am mai
văzut aşa ceva în viaţa mea. Maşina aceea s-a pus în mişcare, iar
cel mai mare copac din grădina Lorettei a fost smuls din rădăcină.
S-a prăbuşit peste jumătate din grădina Lorettei şi s-a auzit de
parcă ar fi căzut o bombă în strada, chiar în faţa maşinii. Maşina a
dat în spate, iar copacul din cealaltă parte a grădinii Lorettei a
început să cedeze. Încă ţipam la fata aia, de parcă ar fi putut să mă
audă din interiorul maşinii. Eram sigură că al doilea copac o să
cadă exact pe ea. S-a ferit în stânga şi atunci toată şoseaua s-a
ridicat exact în faţa ei. Dacă ar fi intrat pe pavaj cu o secundă mai
devreme, ar fi fost strivită sub strada care se răsucea. Probabil că
s-o fi speriat de moarte, cu un copac căzut exact în faţa ei, celălalt
ameninţând să se prăbuşească pe ea, iar strada ridicându-se în
faţă. S-a strecurat repede pe lângă primul copac şi s-a repezit spre
garaj. Eram fericită pentru ea. Am sperat să fie suficient de
inspirată să se ducă în pivniţă. Nu puteam să cred că o tornadă
putea face atâtea pagube, fără ca eu să o văd! Când am auzit că
totul se prăbuşeşte pe podea de parcă ar fi căzut toată casa – ceea
ce, de altfel, se şi întâmpla mi-a intrat în cele din urmă în capul
ăsta sec că nu era o tornadă. Când s-au prăbuşit şi ceilalţi doi
copaci din grădina Lorettei, acea fereastră s-a spart, aşa că m-am
dat jos şi am fugit spre celălalt capăt al pivniţei. Când mobila din
cameră s-a prăbuşit exact pe locul unde mă aflasem, am călcat
peste ţeava de scurgere şi m-am suit pe poliţa de beton ca să ajung
la fereastră. Nu ştiu ce era în capul meu. Speram doar ca Chloe să
fie într-un loc de unde să poată să mă audă. Am urlat de mama
focului pe fereastră. A ieşit pe uşa din lateral, albă la faţă, tot în
picioarele goale, dar fără nimic în mâini, şi a luat-o la fugă în spate
cât de repede putea. Atunci am văzut-o ultima oară. Restul casei
mele s-a prăbuşit şi, cumva, ţevile au susţinut zidurile prăbuşite şi
am avut puţin loc unde să aştept să mă găsească cineva.
— Mă bucur ca sunteţi teafără.
— A fost destul de palpitant. Sper să o găseşti pe Chloe.
— Vă amintiţi cumva cum era îmbrăcată?
— Normal. Într-o rochie largă, gri.
— Mulţumesc, doamnă Cavenaugh.
Bătrâna privi în depărtare şi clătină încet din cap.
„Chloe trăieşte”, îşi zise Buck.

— Primul lucru de care s-a interesat doctorul Rosenzweig a fost

starea dumitale de sănătate, căpitane Steele.
— De-abia dacă îl cunosc, Comandant Suprem Fortunato, spuse
Rayford, pronunţând cu grijă.
— „Comandante” e suficient, căpitane.
— Dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi Ray.
Fortunato se înfurie.
— Aş putea să-ţi spun „soldat”, spuse el.
— O, asta a fost bună, comandante.
— N-o să-ţi permit să-ţi baţi joc de mine, căpitane. După cum
ţi-am spus, sunt un om nou.
— Nou-nouţ, spuse Rayford, dacă într-adevăr ieri eraţi mort, iar
astăzi viu.
— Adevărul este că, după aceea, doctorul Rosenzweig a întrebat
de ginerele, fiica ta şi de Tsion Ben-Judah.
Rayford îngheţă. Era imposibil ca Rosenzweig să fi fost atât de
tâmpit. Pe de altă parte, Buck spunea întotdeauna că Rosenzweig
era sub vraja lui Carpathia. Nu ştia că Nicolae Carpathia îi era lui
Ben-Judah un duşman la fel de mare ca şi statul Israel. Rayford îi
susţinu privirea arogantă a lui Fortunato, care părea să-şi dea
seama că îl prinsese pe Rayford în corzi. Rayford se ruga în tăcere.
— L-am pus la curent şi i-am spus că nu există nicio informaţie
despre fiica ta, spuse Leon. Lăsă subiectul în aer. Rayford nu
răspunse. Şi ce-ai fi dorit să îi spunem despre Tsion Ben-Judah?
— Ce-aş fi vrut eu să îi spui? întreba Rayford. Nu ştiu nimic
despre starea lui.
— Atunci de ce doctorul Rosenzweig s-a interesat de el în aceeaşi
frază cu care s-a interesat de fiica şi ginerele tău?
 — De ce nu-l întrebi pe el?
— Pentru că te întreb pe tine, căpitane! Crezi că nu eram la
curent cu faptul că Buck Williams i-a servit de sprijin şi complice în
fuga sa din Israel?
— Crezi tot ceea ce ţi se spune?
— Acest fapt ne-a fost confirmat, spuse Fortunato.
— Atunci de ce mai ai nevoie de spusele mele?
— Vrem să ştim unde se află Tsion Ben-Judah. Este important
pentru doctorul Rosenzweig ca Excelenţa Sa sa îi vină în ajutor
doctorului Ben-Judah.
Rayford auzise când aceasta solicitare îi fusese făcută lui
Carpathia. Nicolae o primise cu persiflare, sugerând ca oamenii săi
să o prezinte ca şi cum Carpathia încerca să îl ajute, informându-i
de fapt pe duşmanii lui Ben-Judah despre unde îl puteau găsi.
— Dacă aş şti unde se afla Tsion Ben-Judah, spuse Rayford, nu
ţi-aş spune. L-aş întreba mai întâi pe el dacă e de acord să fii la
curent cu asta.
Fortunato se ridica în picioare. Se părea că întrevederea se
încheiase. Îl conduse pe Rayford până la uşa.
— Căpitane Steele, lipsa ta de loialitate nu are niciun viitor.
Repet, sunt gata să fiu extrem de conciliant. Aş considera-o ca pe o
favoare personala dacă nu i-ai dezvălui doctorului Rosenzweig că
Excelenţa Sa este la fel de nerăbdător ca şi el să afle unde este
doctorul Ben-Judah.
— De ce ţi-aş face o favoare?
Fortunato îşi desfăcu braţele şi scutura din cap.
— Asta e tot ce-am avut de spus, spuse el. Nicolae… ăăă…
Potența… Excelenţa Sa are mai multă răbdare decât mine. Nu aş
dori să te am ca pilot.
— Corect, comandante suprem. Totuşi, eu voi fi cel care va pilota
săptămâna aceasta când îi veţi aduce şi pe ceilalţi băieţi ai
Comunităţii Globale.
— Presupun că te referi la ceilalţi conducători ai lumii.
— Şi la Peter Mathews.
— Pontifex Maximus, da. Dar el nu aparţine de fapt de
Comunitatea Globală.
— Deţine multa putere, spuse Rayford.
— Da, dar mai degrabă populara decât diplomatică. Nu are
niciun fel de autoritate politică.
— Cum spui tu…
 Buck o conduse pe doamna Cavenaugh înapoi la patul ei, dar
înainte de a o ajuta să se instaleze, se apropie de femeia care se
ocupa de acel sector.
— Chiar trebuie să stea între amărâţii ăştia doi?
— Se poate muta în orice pat liber, spuse femeia. Numai să aveţi
grijă să aibă hârtia cu numele ei.
Buck o conduse pe doamna Cavenaugh la un pat înconjurat de
alte persoane de vârsta ei. La ieşire, se apropie din nou de
supraveghetoare.
— Cui aş putea să mă adresez în legătură cu o persoană
dispărută?
— Întrebaţi-l pe Ernie, spuse ea, arătând cu degetul spre un
bărbat mic de statură, de vârsta mijlocie, care fixa ceva pe harta de
pe perete. E de la Comunitatea Globală şi se ocupă de transferul
pacienţilor de la un adăpost la altul.
Ernie se dovedi a fi oficial şi dezinteresat.
— Persoane dispărute? repetă el, fără să îl privească pe Buck şi
continuând să lucreze la harta lui. În primul rând, cele mai multe
se vor dovedi moarte. Sunt atât de multe că nici nu ştim de unde să
începem.
Buck scoase o fotografie a lui Chloe din portofel.
— Începeţi de aici, spuse el.
Reuşi în sfârşit să îi capteze atenţia lui Ernie. Acesta studie
fotografia, privind-o în lumina becului cu baterii.
— Drace, făcu el. E fiica dumneavoastră?
— Are douăzeci şi doi de ani. Ca să îi fiu tată eu ar trebui să am
cel puţin patruzeci.
— Şi?
— Am treizeci şi doi, spuse el, mirându-se de propria vanitate,
într-un moment ca acela. Este soţia mea şi mi s-a spus că a reuşit
să fugă din casă înainte ca aceasta să fie distrusă de cutremur.
— Arătaţi-mi exact locul, spuse Ernie, întorcându-se către hartă.
Buck arată cu degetul casa Lorettei.
— Hm. Nu-i bine. A fost cutremur în toată lumea, dar
Comunitatea Globală a reuşit să stabilească câteva epicentre. Acea
parte din Mount Prospect se afla aproape de epicentrul din partea
de nord a statului Illinois.
— Deci aici a fost mai rău?
— N-a fost mult mai bine în alte părţi, dar în acest loc se pare că
a fost cel mai rău din tot statul.
 Ernie arătă spre un loc situat la un kilometru şi jumătate
distanţa de spatele casei Lorettei, în linie dreaptă faţă de locul în
care se aflau.
— Distrugeri majore. N-ar fi putut să treacă pe acolo.
— Unde ar fi putut să se ducă?
— Mă tem că nu va pot ajuta. Vă spun însă ce aş putea să fac,
totuşi. Aş putea să măresc fotografia şi s-o trimit prin fax la
celelalte adăposturi. Cam asta e.
— V-aş fi recunoscător.
Ernie făcu el însuşi oficiile. Buck fu uimit de cât de fidelă era
copia mărită.
— Am reparat maşina asta doar cu o oră în urmă, spuse Ernie.
După cum vedeţi, este digitală. Aţi auzit de compania de
comunicaţii a Potentatului?
— Nu, spuse Buck, cu un oftat. Dar nu m-ar mira să aflu că a
monopolizat piaţa.
— Asta e clar, spuse Ernie. Se cheamă Celular-Solar şi întreaga
lume va fi reconectată cât de curând. Cartierul general al
Comunităţii Globale îi spune Cel-Sol, pentru prescurtare.
Ernie notă pe copia mărită a fotografiei: „Persoană dispărută:
Chloe Irene Steele Williams. 22 de ani. 1,67’, 125. Par blond. Ochi
verzi. Fără semne particulare”. Adăugă numele lui şi numărul de
telefon.
— Spuneţi-mi unde vă pot găsi, domnule Williams. Bănuiesc că
aţi mai fost avertizat să nu vă faceţi mari speranţe.
— Prea târziu, Ernie, spuse Buck, notându-şi numărul de
telefon. Îi mulţumi încă o dată şi dădu să plece, apoi se întoarse.
Spui că reţelei de comunicaţii a Potentatului i se spune Cel-Sol?
— Da. Prescurtare de la…
— Celular-Solar, da.
Buck ieşi, scuturând din cap.
În timp ce se suia în Range Rover, fu cuprins de un sentiment de
neajutorare. Dar, în acelaşi timp, nu putea alunga alt sentiment,
acela că Chloe era în viaţă, undeva în zonă. Decise să se întoarcă la
locuinţa Lorettei pe alt drum. Nu avea niciun sens să umble fără să
o caute. Fără încetare.

Era târziu, iar Rayford era obosit. Uşa de la biroul lui Carpathia
era închisă, însă pe sub uşă se vedea lumină. Presupuse că Mac se
afla încă acolo. Curios cum era, Rayford nu avea încredere ca Mac
i-ar relata cinstit ceea ce se discutase. Tot ce ştia era ca Mac părea
speriat de tot ce spusese Rayford în ziua aceea.
Principala lui grijă înainte de a adormi era să dea de Buck. La
postul central de comanda al comunicaţiilor i se spusese ca trebuie
să aibă permisiunea unui superior pentru a folosi o linie de
comunicaţie securizata cu exteriorul. Rayford se mira.
— Uitați-vă la gradul meu, spuse el.
— Îmi pare rău, domnule. Astea sunt ordinele pe care le-am
primit.
— Cât mai stai pe aici? întrebă Rayford.
— Încă douăzeci de minute.
Rayford se simţi tentat să întrerupă întrevederea dintre
Carpathia şi Mac. Ştia că Nicolae i-ar permite să folosească
telefonul. De asemenea, dând buzna acolo, ar arăta că nu îi este
frică de întâlnirea dintre Excelenţa Sa Potentatul şi unul dintre
propriii subordonaţi. Dar se răzgândi când îl văzu pe Fortunato
stingând lumina în biroul său şi încuind uşa.
Rayford se îndreptă spre el. Fără urmă de sarcasm, spuse:
— Comandant suprem Fortunato, am o cerere de făcut, să trăiţi.
— Te ascult, căpitane Steele.
— Am nevoie de permisiunea unui superior pentru a folosi o linie
de comunicaţie cu exteriorul.
— Şi ai de gând să vorbeşti cu…?
— Ginerele meu din Statele Unite.
Fortunato se sprijini de perete, îşi depărtă picioarele şi îşi
încrucişă mâinile la piept.
— Interesant, căpitane Steele. Am să-ţi pun o întrebare, oare
Leonardo Fortunato cel de săptămâna trecută ar fi aprobat aceasta
cerere?
— Nu ştiu. Probabil că nu.
— Aprobarea cererii dumitale de către mine, venită în pofida
aroganţei cu care m-ai tratat în seara asta, ţi-ar dovedi că m-am
schimbat?
— Da, într-o oarecare măsură.
— Poţi folosi telefonul fără nicio grijă, căpitane. Nu te grăbi şi îţi
doresc să afli că totul e în regulă acasă.
— Mulţumesc, spuse Rayford.

Buck se rugă pentru Chloe în timp ce mergea cu maşina,

imaginându-şi că aceasta îşi găsise un adăpost sigur şi că îl
aştepta. Îl sună pe Tsion ca să-l pună la curent cu noutăţile, dar nu
prelungi conversaţia. Tsion părea supărat, neatent. Ceva îl
preocupa, dar Buck nu dorea să ceară acum detalii, ca să nu ţină
linia ocupată.
Buck îşi deschise laptopul şi căută numărul lui Ken Ritz. Un
minut mai târziu, robotul lui Ritz răspunse: „Fie zbor, mănânc,
dorm, fie vorbesc la celălalt telefon. Lăsaţi un mesaj”. Semnalele
sonore care indicau că Ritz mai avea mesaje păreau să nu se mai
termine. Buck îşi pierduse răbdarea, căci nu dorea să-şi ţină
propriul telefon ocupat. În cele din urmă auzi un „bip“ lung.
— Ken, zise el, aici Buck Williams. Noi doi, cei pe care i-ai scos
din Israel, s-ar putea să avem nevoie de un zbor de întoarcere.
Sună-mă.
Lui Rayford nu-i venea să creadă că telefonul lui Buck suna
ocupat. Trânti receptorul şi aşteptă câteva minute înainte de a
forma din nou numărul. Iar ocupat! Rayford dădu cu pumnul în
masa.
Tânărul responsabil cu comunicaţiile spuse:
— Avem un dispozitiv care va continua să apeleze numărul
respectiv şi va lăsa şi un mesaj.
— Dacă îi transmit să mă sune aici, vii să mă trezeşti?
— Din păcate, nu, domnule. Dar îi puteţi spune să sune aici la
ora 7.00, când deschidem.

Buck îşi puse întrebări în legătură cu robotul lui Ritz. Cum ar fi

putut afla cineva dacă acesta murise sau nu în cutremur? Locuia
singur, iar robotul ar continua să funcţioneze până s-ar umple de
mesaje.
Buck se afla la aproximativ o oră şi jumătate de locuinţa lui
Donny şi Sandy Moore când îi suna telefonul. „Da Doamne să fie
Ernie”, se rugă el.
— Buck la telefon.
— „Buck, acesta este un mesaj înregistrat de la Rayford. Îmi pare
rău ca n-am putut da de tine. Sună-mă, te rog, la următorul
număr, la ora şapte dimineaţa, după fusul meu orar. Va fi ora
22.00 dacă te afli în zona Central Standard Time. Mă rog pentru
Chloe, ca şi pentru tine şi pentru prietenul nostru, bineînţeles.
Vreau să aflu totul. O caut încă pe Amanda. Inima îmi spune că e
încă în viaţa. Sună-mă”.
Buck îşi privi ceasul. De ce nu putea să-l sune pe Rayford chiar
atunci? Buck se simţi tentat să-l sune pe Ernie, dar nu voia să-l
sâcâie. Îşi continuă dramul, întorcându-se la Tsion. De îndată ce
intră în casă, Buck ştiu că ceva nu era în regula. Tsion nu putea
să-l privească în ochi.
— N-am găsit nicio vergea cu care să cercetam gradina din spate,
începu Buck. Tu ai găsit adăpostul?
— Da, spuse Tsion, pe un ton fără inflexiuni. E absolut identic cu
cel în care am stat lângă biserică. Vrei să-l vezi?
— Ce se întâmplă, Tsion?
— Trebuie să stăm de vorba. Deci vrei să vezi adăpostul?
— Asta poate să mai aştepte. Vreau doar să ştiu cum ai ajuns la
el.
— N-o să-ţi vină să crezi cât de aproape am fost noaptea trecuta,
când făceam treaba aia neplăcută. Uşa care pare să ducă spre un
depozit da de fapt spre o uşă mai mare. Această a doua uşă duce în
adăpost. Să ne rugam să nu fim niciodată obligaţi s-o folosim.
— Mai degrabă să îi mulţumim lui Dumnezeu că o avem, pentru
cazul în care am avea nevoie de ea, spuse Buck. Acum, spune-mi,
ce s-a întâmplat? Am trecut prin prea multe împreună pentru ca tu
să îmi mai ascunzi ceva.
— Nu ţin nimic pentru mine de dragul meu, spuse Tsion. Doar
că, dacă aş fi în locul tău, n-aş vrea să aud asta.
Buck se prăbuşi pe un scaun.
— Tsion! Spune-mi că n-ai aflat nimic despre Chloe!
— Nu, nu. Îmi pare rău, Cameron. Nu e vorba de aşa ceva. În
privinţa asta, încă mă rog ca totul să fie bine. E vorba ca, citind
jurnalele lui Donny, alea pe care le-am găsit în servieta, am dat şi
peste lucruri peste care n-aş fi vrut să dau.
Tsion se aşeză la rândul lui. Arăta la fel de rău ca atunci când îi
fusese masacrată familia. Buck îşi puse o mână pe antebraţul
rabinului.
— Tsion, despre ce este vorba?
Tsion se ridică în picioare şi se uita pe geam, apoi se întoarse
spre Buck. Cu mâinile adânc înfipte în buzunar, se duse la uşile
care separau bucătăria de locul de luat masa. Buck speră că n-o să
le deschidă. Nu avea nevoie să i se reamintească de scoaterea
cadavrului lui Sandy Moore de sub copac. Tsion deschise uşa şi
merse până la marginea podelei tăiate.
Buck fu izbit de ciudăţenia locului în care se afla şi de ceea ce
vedea. Cum se ajunsese aici? Avusese parte de educaţia cea mai
aleasă, îşi făcuse stagiul la baza din New York, se afla într-un
moment de vârf al carierei sale. Acum stătea acolo, într-un mic
duplex dintr-o suburbie din Chicago, în casa unei familii care
murise şi pe care de-abia o cunoscuse. În mai puţin de doi ani
asistase la dispariţia a milioane de oameni din toată lumea,
devenise credincios, se întâlnise cu Antihristul şi lucrase pentru
acesta, se îndrăgostise şi se căsătorise, se împrietenise cu un mare
cercetător al Bibliei şi supravieţuise unui cutremur.
Tsion închise uşa şi se târî înapoi. Se aşeză cu un aer sumbru, cu
coatele pe masă şi cu faţa în mâini. În cele din urmă, se hotărî să
vorbească.
— Faptul că Donny Moore a fost un geniu n-ar trebui să vină ca o
surpriza pentru tine, Cameron. Am fost intrigat de jurnalele lui.
N-am avut timp să le parcurg pe toate, dar, după ce i-am descoperit
adăpostul, m-am dus să-l văd. Impresionant. Am petrecut două ore
punând la punct ultimele detalii pe un studiu foarte ingenios al lui
Bruce Barnes. Am adăugat ceva elemente lingvistice despre care
credeam cu umilinţă că limpezeau lucrurile şi apoi am încercat să
mă conectez la internet. Vei fi fericit să afli că am reuşit.
— Ţi-ai păstrat adresa personală de e-mail în modul invizibil,
sper.
— Doar tu m-ai învăţat să fac asta. Am postat studiul pe un site
central. Speranţa mea este ca mulţi dintre cei 144.000 de martori
să-l vadă, să tragă folos de pe urma lui şi să răspundă la el. Voi
verifica mâine. Multe învăţături nocive apar în zilele noastre pe
internet, Cameron. Sper că credincioşii nu se lasă înşelaţi.
Buck aprobă din cap.
— Dar încep să divaghez, spuse Tsion. Odată terminată munca,
m-am întors la jurnalele lui Donny şi am luat-o de la început. Am
citit de-abia un sfert. Vreau să termin, dar mă doare inima.
— De ce?
— Lasă-mă să spun mai întâi că Donny era un credincios
adevărat. Scria cu multă elocvenţă despre mustrările de conştiinţă
pe care le avea pentru că ratase prima şansă de a Îl întâlni pe
Hristos. Vorbea despre pierderea copilului lor şi cum soţia sa îl
găsise în cele din urmă pe Dumnezeu. Este o relatare foarte tristă şi
foarte mişcătoare despre cum reuşeau să afle o oarecare bucurie
anticipând momentul în care vor fi din nou alături de copilul lor.
Slavă Domnului că asta s-a întâmplat, până la urmă. Vocea lui
Tsion începu să tremure. Dar după aceea, Cameron, am dat peste
nişte informaţii pe care aş fi dorit să nu le fi descoperit. Poate că ar
fi trebuit să îmi dau seama dinainte că aşa ceva era de evitat.
Donny l-a instruit pe Bruce să-şi încifreze mesajele personale,
pentru a restricţiona accesul celorlalţi la ceea ce dorea, în absenţa
parolei sale personale. După cum probabil bănuieşti, nimeni nu
ştia această parola. Nici Loretta şi nici măcar Donny.
— Aşa e, spuse Buck. L-am întrebat.
— Probabil că Donny îi proteja intimitatea lui Bruce când ţi-a
spus asta.
— Donny cunoştea parola lui Bruce? Asta ne-ar fi fost de folos. În
computerul lui Bruce era mai bine de un gigabyte de informaţii pe
care n-am putut să le accesăm niciodată.
— Nu e vorba că Donny ştia parola, spuse Tsion. Donny a făcut
altceva: Şi-a pus la punct propriul program de spart coduri. L-a
încărcat pe toate calculatoarele pe care ţi le-a vândut. După cum
ştii, în intervalul în care am stat în adăpost, am descărcat în
computerul meu – care are o capacitate de stocare uimitoare – tot
ceea ce fusese în cel al lui Bruce. Mai aveam şi acele mii de pagini
printate, foarte utile pentru când îmi obosesc ochii din cauza
monitorului. Oricum, părea ceva logic să pui la punct şi o dublura
electronică a acelui material.
— Iar tu n-ai fost singurul care a făcut-o, spuse Buck. Cred că se
mai află şi pe computerul lui Chloe şi poate pe cel al Amandei.
— Totuşi, n-am lăsat nimic pe dinafară. Chiar şi fişierele codate
au fost copiate, pentru că nu voiam să încetinim întregul proces
fiind selectivi. Dar n-am avut niciodată acces la acestea.
Buck privi în tavan.
— Până acum, aşa e? Asta vrei să-mi spui?
— Din păcate, da, îi răspunse Tsion.
Buck se ridică în picioare.
— Dacă ai de gând să-mi spui ceva care să-mi zdruncine
respectul pentru Bruce, pătându-i amintirea, ai mare grijă. El este
cel care m-a ajutat să-L găsesc pe Hristos, care m-a ajutat să
cresc…
— Linişteşte-te, Cameron. Stima mea pentru pastorul Barnes a
fost chiar sporită de ceea ce am descoperit. Am găsit fişierele cu
descifrarea codurilor la mine în calculator. Le-am aplicat fişierelor
lui Bruce şi, în câteva minute, tot ce era încriptat a apărut pe
monitorul meu. Fişierele nu erau închise. Am aruncat un ochi şi
am remarcat multe care erau strict personale. Cele mai multe cu
soţia şi familia. Scria despre sentimentul său de vinovăţie faţă de
pierderea lor, de faptul că nu e alături de ei, lucruri de genul ăsta.
M-am simţit vinovat şi n-am citit chiar tot ce scria acolo. Probabil
că vechea mea natură a fost cea care m-a atras spre alte fişiere
private. Cameron, mărturisesc că toată treaba asta mă incita peste
măsură. Am crezut că descoperisem mai multe lucruri de preţ în
studiile sale personale, dar ceea ce am găsit am considerat de
cuviinţă să nu risc să printez. Se află în computerul meu, în
dormitor. Oricât de dureros ar fi, trebuie să te uiţi.
Nimic nu l-ar fi putut opri pe Buck să facă asta. Dar urcă scările
cu acelaşi sentiment de îndoială pe care îl simţise săpând în moloz
la casa Lorettei. Tsion îl urmă pe Buck în dormitor şi se aşeză pe
marginea patului. În faţa noptierei pe care stătea laptopul lui Tsion
se afla un scaun de plastic cu braţe. Screen saver-ul era constituit
din următorul mesaj: „Ştiu ca Mântuitorul meu trăieşte”.
Buck se aşeză şi atinse tastatura cu degetul. Data fişierului
indica faptul că se aflase în computerul lui Bruce la două
săptămâni după ce acesta oficiase dubla căsătorie, a lui Buck cu
Chloe şi a lui Rayford cu Amanda.
Buck vorbi în microfonul computerului:
— Deschide documentul.
Pe ecran se putu citi:

Jurnal personal de rugăciune. 6.35: Întrebarea mea din

dimineaţa asta, Părinte, este ce mă sfătuieşte să fac cu aceasta
informaţie? Nu am certitudinea ca este adevărată, dar nici nu pot
s-o ignor. Responsabilitatea mea de pastor şi mentor al Armatei
Pătimirilor îmi apasă din greu umerii. Dacă între noi s-a strecurat
un intrus, trebuie să fac ceva în privinţa asta.
Să fie oare posibil? Poate fi adevărat? Nu pretind că am un
discernământ nelimitat, totuşi am iubit-o pe această femeie, am
avut încredere în ea şi am crezut în ea din ziua în care am
cunoscut-o. Am considerat-o perfecta pentru Rayford şi părea atât
de aplecata asupra celor spirituale.

Buck se ridică, trântind scaunul de pământ. Se aplecă asupra

laptopului, cu mâinile pe noptiera. „Nu Amanda! se gândi el. Te rog!
Ce rău ar fi putut să facă?”
Jurnalul lui Bruce continua:
 Au de gând să-mi facă o vizita în curând. Buck şi Chloe vor sosi
de la New York, iar Rayford şi Amanda de la Washington. Eu mă voi
întoarce atunci dintr-o călătorie peste hotare.
Va trebui să-l iau pe Rayford deoparte şi să-i arăt ceea ce a ajuns
la mine. În acelaşi timp, mă simt neputincios, dată fiind apropierea
lor de NC. Doamne, da-mi înţelepciune.

Inima lui Buck bătea nebuneşte, iar respiraţia i se accelerase.

— Şi unde se află fişierul cu pricina? întrebă el. Ce a primit şi de
la cine?
— E ataşat la fişierul jurnalului din ziua precedenta, spuse
Tsion.
— Orice-ar fi, nu cred de pe acum o iotă.
— Şi eu simt la fel, Cameron. Cu toată inima mea. Şi totuşi,
iată-ne aici, fără speranţă.
— Fişierul precedent. Deschide documentul, spuse Buck.
Fişierul acelei zile arăta astfel:

Doamne, mă simt precum David când ai refuzat să îi răspunzi.

Te-a implorat să nu-ţi întorci faţa de la el. Astăzi, ascultă şi
primeşte ruga mea. Mă simt atât de pustiu. Ce trebuie să înţeleg
din asta?

— Deschide fişierul ataşat, spuse Buck.

Mesajul fusese trimis din Europa. Era adresat lui Bruce, dar
numele îi fusese ortografiat incorect: Barns. Expeditorul era „un
prieten îngrijorat”.
— Afişează textul, spuse Buck, simţind că i se face rău. În timp
ce computerul îndeplinea comanda, telefonul îi sună în buzunar.

Deschise telefonul şi răspunse:

— Buck.
— Îl caut pe Cameron Williams de la Global Weekly Magazine.
— La telefon.
— Aici, locotenent Ernest Kivisto. Ne-am întâlnit ceva mai
devreme.
— Da, Ernie! Cum stăm?
— Mai întâi şi întâi, eşti căutat de cartierul general.
 — Cartierul general?
— Şeful cel mare. Sau, cel puţin, de un adjunct al lui. M-am
gândit să lărgesc căutările pentru soţia ta, aşa că am trimis acele
informaţii prin fax în statele vecine. Nu se ştie niciodată. Dacă a
fost rănita sau evacuata, ar putea fi practic oriunde. În orice caz,
cineva a recunoscut numele. Apoi un tip pe nume Kuntz mi-a spus
că te-a văzut şi el mai devreme. Nu ştiu cum au aflat unde eşti şi
am primit mesaj că eşti căutat de cartierul general.
— Mulţumesc. O să văd despre ce e vorba.
— Ştiu că nu trebuie să-mi dai mie raportul şi n-am nicio
responsabilitate în privinţa asta, dar devreme ce eu sunt ultimul
care te-a văzut, va trebui să răspund pentru tine dacă nu iei
legătură cu ei.
— Repet, o să mă ocup de asta.
— Nu vreau să te bat la cap sau mai ştiu eu ce. Spun doar că…
Buck era sătul de stilul militar în care toţi ţineau să-şi asigure
spatele. Însă acum era vorba despre un om de care dorea să fie
contactat cât mai repede posibil, dacă Chloe apărea.
— Ernie, apreciez tot ceea ce faci pentru mine şi poţi să fii liniştit,
nu doar că voi lua legătura cu cartierul general, dar le voi spune şi
că tu mi-ai transmis mesajul. Spune-mi te rog, pe litere, acel nume.
Kivisto făcu ce i se ceruse.
— Acum, să trecem la veştile bune. Unul dintre tipii de la Cel-Sol
a primit faxul în camion. Nu prea i-a convenit ca eu să-l transmit
peste tot. Spunea că n-ar trebui să blochez întreaga reţea a
Comunităţii Globale cu un anunţ despre o persoană dispărută. În
orice caz, mi-a spus că au văzut o femeie tânără care ar putea
corespunde descrierii fiind urcată într-una din ambulanţe, ieri
seară.
— Unde?
— Nu ştiu exact unde, dar în mod sigur undeva între clădirea pe
care mi-ai arătat-o şi locul unde mă aflu acum.
— Un sector destul de întins, Ernie. N-ai nimic mai specific?
— Îmi pare rău, ar fi fost bine dacă aveam.
— Aş putea vorbi cu tipul ăsta?
— Mă îndoiesc. Spunea ceva de genul că n-a dormit deloc din
momentul producerii cutremurului. Cred că doarme într-unul
dintre adăposturi.
— N-am văzut nicio ambulanţă la adăpostul tău.
— Preluam doar cazurile ambulatorii.
 — Iar aceasta femeie nu era un astfel de caz?
— Se pare că nu. În cazul în care avea probleme serioase, ar fi
fost dusa la… doar un moment… Kenosha. Două hoteluri, aflate
unul lângă altul aproape de marginea oraşului au fost transformate
în spitale.
Ernie îi dădu lui Buck numărul de telefon al centrului medical
din Kenosha. Buck îi mulţumi şi întrebă:
— În cazul în care întâmpin dificultăţi în a contacta telefonic
spitalul, ce şanse am să pot ajunge acolo cu o maşină?
— Ai o maşină cu tracţiune integrală?
— Da.
— Vei avea nevoie de ea. Pe I-94 nu exista nici pod între Madison
şi locul în care ne aflam. Sunt vreo două locuri pe unde poţi să
treci, dar apoi, înainte să ajungi la următorul pod, trebuie să mergi
doar pe şosele cu o singură bandă, prin mici orăşele, pe câmp
deschis şi să speri că vei ajunge cu bine. Mii de oameni fac acest
lucru. E un dezastru.
— Nu am la dispoziţie un elicopter, aşa că n-am de ales.
— Da un telefon mai întâi. N-are sens să baţi tot drumul ăsta şi
să nu te alegi cu nimic.
Buck nu se putea împiedica să nu simtă că se află pe drumul cel
bun în căutarea lui Chloe. Îl supăra ideea că ar putea fi rănită, dar
măcar era în viaţă. Ce ar spune despre Amanda?
Buck continuă să citească jurnalul lui Bruce şi dădu peste
e-mailul primit de Buck. Mesajul „prietenului interesat” suna
astfel:

Atenţie la doamna-sirop. Interesaţi-vă de numele ei de fată şi

feriţi-vă de ochii şi urechile Noului Babilon. Forţele speciale sunt
ameninţate de verigi slabe. Insurecţia începe de acasă.
Bătăile se pierd pe câmpul de luptă, dar războaiele se pierd pe
propriul teren.

Buck se întoarse către Tsion.

— Ce-ai dedus din asta?
— Cineva îl avertiza pe Bruce în legătură cu o persoană din
interiorul Armatei Pătimirilor. Avem doar două femei. Cea căreia
Bruce ar fi putut să nu-i cunoască numele de fata ar fi fost
Amanda. Tot nu ştiu de ce el sau ea a numit-o doamna-sirop.
— Iniţialele ei.
 — A. W, spuse Tsion ca pentru sine, în timp ce ridica scaunul lui
Buck. Nu înţeleg.
— AW este o veche marcă de sirop în ţara asta, spuse Buck. Cum
ar putea ea să fie ochii şi urechile cui, ale lui Carpathia? Asta ar
trebui să înţelegem din referinţa la Noul Babilon?
— Totul e în numele ei de fată, spuse Tsion. Mă pregăteam să fac
cercetări în această privinţă, dar ai să vezi că Bruce a făcut deja
toată treaba. Numele de fată al Amandei era Recus, un nume care
nu îi spunea nimic lui Bruce şi care l-a ţinut în loc o vreme.
— Nici mie nu îmi spune nimic, spuse Buck.
— Bruce a săpat mai adânc. Se pare că numele de fată al mamei
Amandei, înainte de a se mărita cu numitul Recus, era Fortunato.
Buck se albi la faţă şi căzu la loc în scaun.
— Probabil că Bruce a avut aceeaşi reacţie, spuse Tsion. Scrie
aici: „Fă, Doamne, să nu fie adevărate toate astea”. Care este
semnificaţia acestui nume?
Buck oftă din greu.
— Mâna dreaptă a lui Carpathia, un ins total linguşitor şi
obedient, poartă numele de Leonardo Fortunato. Buck se întoarse
către computerul lui Tsion. Închide fişierele. Recriptează-le.
Deschide motorul de căutare. Găseşte Chicago Tribune. Deschide
căutare nume. Ken sau Kenneth Ritz, Illinois, SUA.
— Pilotul nostru, spuse Tsion. Te-ai hotărât deci să mă duci
acasă până la urmă!
— Vreau doar să verific dacă omul mai e în viaţă.
Ritz figura printre „pacienţi aflaţi în stare stabilă, Arthur Young
Memorial Hospital, Palatine, Illinois”.
— Cum se face că doar despre alte persoane primim veşti bune?
Buck formă numărul din Kenosha pe care i-l dăduse Ernie. Suna
ocupat. Încercă iar şi iar, timp de un sfert de oră.
— Putem să mai încercăm şi cât suntem pe drum.
— Pe drum? întrebă Tsion.
— E un fel de a spune, spuse Buck.
Îşi privi ceasul. Era şapte şi ceva seara, ziua de marţi.
Două ore mai târziu, el şi cu Tsion se aflau încă în Illinois.
Rover-ul rula încet alături de alte sute de maşini care şerpuiau spre
nord. La fel de multe veneau din direcţia opusa, la 15–30 de metri
de locul în care, odată, I-94 purta maşinile cu peste 130 de
kilometri pe ora, în ambele direcţii.
În timp ce Buck căuta rute alternative sau o modalitate oarecare
de a depăşi şirul nesfârşit de maşini care abia se târau, Tsion se
ocupa de telefon. Îl conectară la bricheta pentru a economisi
bateria, iar Tsion forma numărul aproape din minut în minut.
Telefonul din Kenosha fie era suprasolicitat, fie nu mai funcţiona.

Pentru a doua zi la rând, primul său ofiţer, Mac McCullum, îl

trezi pe Rayford. Era puţin peste ora 6.30, miercuri dimineaţa în
Noul Babilon. Buck auzi o bătaie uşoara, dar insistentă în uşa. Se
ridica în capul oaselor, acoperit de cearşafuri şi pături.
— Numai un moment, bâigui el, dându-şi seama că ar putea fi
ceva legat de telefonul pe care îl aştepta de la Buck. Deschise uşa, îl
văzu pe Mac şi se prăbuşi înapoi în pat. Nu mă simt încă în stare să
mă trezesc. Ce s-a întâmplat?
Mac aprinse lumina, făcându-l pe Rayford să-şi ascundă faţa în
pernă.
— Am făcut-o, căpitane. Am făcut-o!
— Ai făcut ce? întreba Rayford cu vocea înăbuşită.
— M-am rugat. Am făcut-o.
Rayford se întoarse, acoperindu-şi ochiul stâng şi uitându-se la
Mac doar cu dreptul.
— Serios?
— Sunt credincios, omule. Îţi vine să crezi?
Continuând să-şi protejeze ochii, Rayford se strădui să-i strângă
mâna lui Mac cu mâna sa liberă. Mac se aşeza pe marginea patului.
— O, Doamne, cât de bine e! exclamă el. Doar cu puţin timp în
urmă m-am trezit şi m-am hotărât să nu mă mai gândesc, ci s-o fac.
Rayford se ridică în capul oaselor cu spatele la Mac şi se frecă la
ochi. Îşi trecu mâinile prin pâr şi simţi şuviţele care îi ajungeau
până la sprâncene. Puţini oameni îl văzuseră aşa.
Se întrebă ce să înţeleagă din toate astea. Nici măcar nu aflase ce
vorbise Mac cu Carpathia noaptea trecuta. Cât şi-ar fi dorit ca cele
spuse de Mac să fie adevărate! Şi dacă totul nu era decât o mare
înscenare, menită să-l lege de mâini şi de picioare? în mod sigur,
asta făcea parte dintr-un plan cu bătaie lungă al lui Carpathia –
acela de a scoate din joc cel puţin un membru al opoziţiei.
Tot ceea ce putea face până se convingea cu certitudine era să ia
lucrurile aşa cum i se înfăţişau. Dacă Mac era capabil să simuleze o
convertire şi emoţiile care o însoţeau în mod necesar, Rayford putea
şi el să simuleze că e încântat de eveniment. Ochii i se obişnuiră în
sfârşit cu lumina şi Rayford se întoarse spre Mac. Ofiţerul îmbrăcat
în uniforma era spilcuit ca de obicei. Rayford nu-l văzuse niciodată
îmbrăcat civil. Dar ce era asta?
— Mac, ai făcut duş azi-dimineaţă?
— Ca întotdeauna. Ce vrei să spui?
— Ai ceva pe frunte.
Mac se freca cu degetele pe frunte.
— Tot acolo e, spuse Rayford. Seamănă cu ce îşi puneau catolicii
în Miercurea Cenuşii.
Mac se ridică în picioare şi se duse la oglinda. Se apropie de ea şi
se întoarse în toate unghiurile.
— Ce tot spui acolo, Ray? Nu văd nimic.
— Poate a fost doar o umbra, spuse Rayford.
— Doar ştii că am pistrui.
Când Mac se întoarse, Rayford văzu din nou acel semn, limpede
ca lumina zilei. Se simţea prost că făcea aşa mare caz, dar ştia că
Mac era foarte grijuliu cu felul în care arăta. Se ridică, îl luă pe Mac
de umeri şi îl întoarse cu faţa spre oglinda.
Mac se uită încă o dată şi scutura din cap.
Rayford îl împinse mai aproape şi se aplecă astfel încât feţele lor
să se afle la acelaşi nivel.
— Uite, chiar acolo! spuse el, arătând cu degetul spre oglindă.
Mac îşi păstrase figura inexpresiva. Rayford îi întoarse faţa lui
Mac spre el, îi puse un deget direct pe frunte şi apoi îl întoarse la loc
spre oglinda.
— Chiar acolo. E o pată ca de cărbune cam de mărimea unei
amprente digitale.
Mac scutură din cap şi umerii îi căzură.
— Ori ţi se năzare ţie, ori eu sunt orb, spuse el.
— Aşteaptă doar o secundă, spuse Rayford încet. Îl treceau fiori
pe şira spinării. Dă-mi voie să mă mai uit o dată.
Mac părea stânjenit în timp ce Rayford îl studia mai-mai să-şi
încrucişeze nasurile.
— Ce cauţi de fapt?
— Sssst!
Rayford îl luă pe Mac de umeri.
— Mac? spuse el solemn. Ştii imaginile alea tridimensionale care
par să aibă o structură complicata până te uiţi la ele de aproape…
— Da, şi apoi descoperi o figura.
— Da! Uite-o! O văd!
— Ce?!
 — E o cruce! O, Doamne! E o cruce, Mac!
Mac se smuci şi se mai uită o dată în oglinda. Se aplecă până
foarte aproape de oglinda şi îşi ţinu părul cu mâna, ca să nu-i cadă
pe frunte.
— Oare de ce n-o pot vedea?
Rayford se aplecă spre oglinda şi îşi ţinu şi el părul cu mâna.
— Stai! Am şi eu una? Nu, pentru că n-o văd.
Mac păli.
— Ba da! exclamă el. Lasă-mă să mă uit!
Rayford de-abia mai respira în timp ce Mac se uita.
— Incredibil! spuse Mac. E o cruce. O pot vedea pe a ta şi tu o
poţi vedea pe a mea, dar niciunul nu şi-o poate vedea pe cea
proprie.

Pe Buck îl dureau îngrozitor umerii şi gâtul.

— Presupun că n-ai mai condus niciodată un vehicul ca ăsta,
Tsion, spuse el.
— Nu, frate, dar mi-aş dori.
— Nu, lasă, e în regulă. Se uită la ceas. În mai puţin de o
jumătate de oră trebuie să-l sun pe Rayford.
Caravana spre nicăieri ajunse în cele din urmă în Wisconsin, iar
traficul ocoli pe la vest de autostradă. Mii de maşini se alăturară
altor coloane. Viteza maximă era de 50–55 kilometri pe oră, dar
peste tot se găseau nebuni în jeep-uri care profitau de faptul că,
practic, nu mai existau reguli. Când Buck intră în oraşul Kenosha,
ceru indicaţii unui membru al Forţei de Menţinere a Păcii a
Comunităţii Globale.
— Mergeţi spre est cam opt kilometri, spuse tânăra femeie. Şi nu
arată ca un spital. E vorba de două…
— Hoteluri, am auzit.
Traficul în Kenosha era mai puţin aglomerat decât dacă ar fi
luat-o spre nord, dar asta nu dură prea mult. Buck nu se putu
apropia la mai puţin de un kilometru şi jumătate de spital. Forţele
Comunităţii Globale redirecţionau circulaţia şi deveni limpede că la
acele hoteluri nu se putea ajunge decât pe jos. Buck parcă Range
Rover-ul şi se îndreptară spre est.

Când zăriră locul lor de destinaţie, Buck îşi dădu seama că era
timpul să îl sune pe Rayford.
— Mac, spuse Rayford, de-abia stăpânindu-se să nu
izbucnească în lacrimi, nu-mi vine să cred. M-am rugat să primesc
un semn şi Dumnezeu mi-a răspuns. Aveam nevoie de un semn.
Altfel, cum putea să ştiu în cine să mai am încredere în vremurile
astea?
— Am stat şi m-am întrebat, zise Mac. Eram flămând de
Dumnezeu şi ştiam că tu ai ce îmi trebuie mie, dar m-am temut că
vei fi suspicios.
— Am fost, dar deja spusesem mult prea multe, în cazul în care
ai fi lucrat pentru Carpathia, împotriva mea.
Mac se uita în oglindă, iar Rayford se îmbrăca, când auzi o
uşoară bătaie şi uşa se deschise brusc. Un tânăr asistent de la
centrul de comunicaţii spuse:
— Scuzaţi-mă, domnilor, dar cine dintre dumneavoastră este
căpitanul Steele? E chemat la telefon.
— Vin imediat, spuse Rayford. Apropo, am cumva un semn de
negreală pe frunte, uite aici?
Tânărul se uită.
— Nu, domnule. Nu cred.
Rayford se uită cu coada ochiului la Mac. Apoi îşi trase pe el
maioul şi coborî doar în şosete. Cineva precum Fortunato – sau şi,
mai rău, Carpathia – l-ar fi putut trimite în faţa Curţii Marţiale
pentru că apăruse în faţa subordonaţilor doar pe jumătate
îmbrăcat. Oricum, era conştient că nu va mai putea rămâne multă
vreme în slujba Antihristului.

Buck stătea în picioare, tăcut, cu telefonul la ureche. Când

Rayford răspunse în cele din urmă, spuse repede:
— Buck, răspunde doar prin da sau nu. Eşti acolo?
— Da.
— Acesta nu este un telefon protejat, aşa că spune-mi despre toţi
fără să foloseşti nume, te rog.
— Eu sunt bine, spuse Buck. Mentorul a fost salvat şi e bine. Ea
a scăpat, cred. Sper să luăm legătura în curând.
— Alţii?
— Secretara nu mai e. Nici specialistul în computere şi soţia lui.
— Dureros.
— Ştiu. Tu?
— Mi s-a spus că Amanda s-a prăbuşit cu un Pan-Con în Tigru,
spuse Rayford.
— Figurează pe lista de pasageri de pe internet, dar aşa e că nu
crezi?
— Nu, până n-o văd cu ochii mei.
— Înţeleg. Doamne, ce bine e să-ţi aud vocea!
— Aşa e. Familia ta?
— Daţi dispăruţi, ca majoritatea.
— Clădirile?
— Amândouă dărâmate.
— Ai unde să stai? întrebă Rayford.
— Mă descurc. Încerc să fiu cât se poate de discret.
Se înţeleseră să-şi scrie prin e-mail şi încheiară convorbirea.
Buck se întoarse către Tsion.
— Nu putea fi o ipocrită. El e prea atent, prea perspicace.
— Ar fi putut fi orbit de iubirea ce i-o purta, replică Tsion.
Buck îl privi drept în ochi.
— Cameron, nici eu nu vreau să cred asta. Dar se pare că Bruce
avea bănuieli puternice.
Buck scutura din cap.
— Mai bine rămâi aici în umbră, Tsion.
— De ce? Nu constitui o problema pentru nimeni, aici şi acum.
— Poate, dar comunicaţiile Comunităţii Globale fac ca lumea să
fie foarte mică. Ei ştiu că, mai devreme sau mai târziu, voi apărea,
dacă Chloe e aici. Dacă încă te mai caută, iar Verna Zee a încălcat
înţelegerea noastră şi m-a trădat lui Carpathia, probabil că se
aşteaptă să te găsească alături de mine.
— Ai o minte foarte imaginativă, Buck. Şi paranoică.
— Poate. Dar hai să nu riscăm. Dacă sunt urmărit când mă
întorc cu Chloe, sper, ţine-te la distanţă. O să vin să te iau cam de
la vreo două sute de metri de locul unde am parcat.
Buck pătrunse în haos. Locul acela nu era doar un
talmeş-balmeş de pacienţi, echipamente şi oficiali care se străduiau
care mai de care să-şi demonstreze autoritatea, ci şi un întreg
balamuc de ţipete. Totul trebuia să se facă în cea mai mare viteză şi
nimeni nu mai avea timp de politeţe.
Lui Buck îi luă ceva timp să-i atragă atenţia femeii de la recepţie.
Părea să se ocupe de recepţie, de primirea pacienţilor şi făcea şi
puţină muncă de triere a acestora. După ce se feri din calea a două
tărgi care cărau doi oameni însângeraţi despre care Buck ar fi
putut paria că sunt morţi, el se apropie de femeie.
— Scuzaţi-mă, doamnă, o caut pe femeia asta.
Buck ţinea în mână o copie a faxului transmis de Ernie.
 — Dacă arată aşa, atunci nu e aici, lătră femeia. Nu are şi un
nume?
— Numele e notat pe fotografie, spuse Buck. Vreţi să vi-l citesc?
— N-am nevoie de sarcasmele tale, amice. Şi, de fapt, chiar aş
avea nevoie să mi-l citeşti.
Buck îl citi.
— Numele nu-mi spune nimic, dar e normal, am procesat sute de
pacienţi astăzi.
— Şi câţi din aceştia nu aveau un nume?
— Cam un sfert. Pe cei mai mulţi dintre aceşti oameni i-am găsit
în sau sub casele lor, aşa că am confruntat adresele. Cei mai mulţi
dintre cei care au fost găsiţi departe de domiciliu aveau acte asupra
lor.
— Şi dacă se afla departe de domiciliu, dar nu avea acte asupra
lor şi nu erau în stare să spună cine este?
— Atunci asta e şi nu pot face nimic în plus faţă de ce poţi face tu
singur. Nu avem o secţie specială pentru cei neidentificaţi.
— Pot arunca o privire?
— Şi ce o să faci, o să te uiţi la fiecare pacient?
— Dacă va fi nevoie.
— Doar dacă eşti angajat al Comunităţii Globale şi…
— Sunt, spuse Buck, fluturându-şi legitimaţia.
— …ai grijă să nu stai în drum.
Buck începu să circule prin primul hotel, oprindu-se la fiecare
pat care nu avea plăcuţă de identificare pe el. Trecu pe lângă câteva
corpuri imense şi nu mai pierdu timpul cu cei cărunţi. Dacă cineva
îi părea a fi suficient de mic, de subţire sau de feminin ca să fie
Chloe, se uita cu atenţie.
Se îndrepta spre cel de-al doilea hotel când văzu un bărbat de
culoare înalt ieşind cu spatele dintr-o cameră şi încuiind uşa. Buck
dădu din cap şi îşi continuă drumul, dar părea că bărbatul îi
observase faxul.
— Căutaţi pe cineva?
— Pe soţia mea. Buck ridica foaia.
— N-am văzut-o, dar poate că vreţi să vă uitaţi aici.
— Sunt mai mulţi pacienţi?
— Aceasta este morga, domnule. Nu sunteţi obligat să vă uitaţi
dacă nu doriţi, dar să ştiţi că am cheia.
Buck îşi strânse buzele.
— Mai bine arunc o privire.
 Buck îl urmă pe bărbat în timp ce acesta descuia uşa. Când
împinse de ea, uşa rezistă puţin, iar Buck se ciocni de el. Buck îşi
ceru scuze, iar bărbatul se întoarse şi spuse:
— Nicio prob… Se opri şi se uită cu atenţie la faţa lui Buck. Vă
simţiţi bine, domnule? Sunt doctor.
— Da, obrazul e în regula. Am căzut doar. Arata ok, nu?
Doctorul îşi apleca într-o parte capul pentru a se uita mai de
aproape.
— Da, pare o zgârietură superficială. Dar am crezut că am
observat o vânătaie pe fruntea dumneavoastră, exact sub păr.
— Nu. Nu m-am lovit acolo, din câte ştiu.
— Loviturile în acea zonă pot cauza hemoragii subcutanate. Nu e
periculos, dar într-o zi două s-ar putea să arătaţi ca un raton. Pot
să arunc o privire?
Buck ridică din umeri.
— Mă cam grăbesc. Dar nu-i nimic, vă rog.
Doctorul luă o pereche nouă de mănuşi de cauciuc din buzunar
şi le puse pe mâini.
— Vă rog, nu faceţi mare caz de asta, spuse Buck. Nu am nicio
boală.
— Asta se poate, îi răspunse doctorul, dându-i părul la o parte.
Nu poţi spune acelaşi lucru despre toate cadavrele cu care lucrez.
Se aflau într-o încăpere imensă, aproape ticsită de corpuri
acoperite cu cearşafuri. Aveţi într-adevăr un semn acolo. Palpă
zona. Vă doare?
— Nu. Ştiţi, spuse Buck, şi dumneavoastră aveţi ceva pe frunte.
Arată ca un punct de negreală.
Doctorul se şterse pe frunte cu mâneca.
— Posibil să mă fi murdărit de cerneală.
Doctorul îi arătă lui Buck cum să tragă la loc cearşaful de la
capul fiecărui cadavru. Urma să vadă limpede doar faţa, iar apoi nu
trebuia decât să lase pur şi simplu materialul să cadă la loc.
— Săriţi peste rândul ăsta. Nu sunt decât bărbaţi.
Buck tresări când primul cadavru se dovedi a fi o femeie în
vârstă, cu dinţii la vedere, ochii deschişi şi privirea speriată.
— Îmi cer scuze, domnule, spuse doctorul. Nu am umblat deloc
cu cadavrele. Unii dintre cei aduşi aici arată de parcă ar fi adormiţi.
Alţii arată ca femeia asta. Îmi pare rău dacă v-aţi speriat.
Buck deveni mai circumspect şi murmura o rugăciune disperata
înaintea dezvelirii fiecărui cadavru. Era oripilat de parada
cadavrelor, însă, în acelaşi timp, recunoscător pentru că nu dădea
peste Chloe. Când termina, Buck îi mulţumi doctorului şi se
îndrepta spre uşă. Doctorul îl privi cu curiozitate şi se mai uita o
dată la „negreala” lui Buck, frecând-o uşor cu degetul, ca şi cum ar
fi vrut să o cureţe. Ridica din umeri.
— Scuze.
Buck deschise uşa.
— Şi a dumitale e tot acolo, doctore.
În prima camera a celuilalt hotel, Buck văzu doua femei de vârstă
mijlocie care arătau de parcă trecuseră printr-un război.
Îndreptându-se spre ieşire, aruncă o privire într-o oglindă. Îşi dădu
părul de pe frunte. Nu văzu nimic.
Buck aşteptă atât de mult să vină liftul încât aproape că renunţă,
hotărându-se să meargă pe scări. Însă în momentul în care veni în
sfârşit unul în care avea şi el loc, Buck se ridică în picioare, cu
fotografia lui Chloe atârnându-i dintre degete. Un doctor mai în
vârstă şi mai masiv păşi la al treilea etaj şi se uită fix la poză. Buck
o ridică la nivelul ochilor.
— Se poate? întrebă doctorul, apucând poza. Cineva apropiat?
— Soţia mea.
— Am văzut-o.
Buck simţi un nod în gât.
— Unde e?
— N-aţi vrea mai degrabă să ştiţi în ce stare se află?
— E bine?
— Ultima oară când am văzut-o, era în viaţa. Haideţi la etajul
patru, să putem sta de vorbă.
Buck încercă să-şi stăpânească emoţiile. Era vie, era tot ce
conta. Îl urmă pe doctor, iar vlăjganul îl conduse într-un colţ.
— Necesita o intervenţie chirurgicală, dar nu operăm aici. Dacă
mi-au urmat sfatul, au programat-o fie în Milwaukee, fie în
Madison, fie în Minneapolis.
— Ce avea?
— La început am crezut că fusese strivită. Partea dreaptă arăta
destul de rău, de la genunchi şi până la cap. Părea să aibă bucăţi de
asfalt înfipte în acea parte a corpului, avea oase rupte şi o posibila
fractură craniană, pe aceeaşi parte. Dar dacă ar fi fost strivită pe
asfalt, ar fi trebuit să aibă răni pe cealaltă parte. Iar acolo nu avea
decât o zgârietură uşoară pe buză.
— Va trăi?
 — Nu ştiu. N-am putut utiliza raze X sau rezonanţă magnetică.
N-am idee care este starea oaselor ei sau cât de afectate au fost
organele interne. Totuşi, am ajuns la o oarecare ipoteză despre ce i
s-a putut întâmpla. Cred că a fost lovită de o bucata de acoperiş.
Probabil că a fost aruncată la pământ, ceea ce i-a provocat
zgârietura de la buză. A fost adusă aici cu o ambulanţa. Am înţeles
că era în stare de inconştienţă şi că nu se ştia cât timp zăcuse
acolo.
— Şi-a recăpătat cunoştinţa?
— Da, dar nu era capabilă să comunice.
— Nu putea vorbi?
— Nu. Şi nu mi-a strâns mâna, n-a clipit, n-a dat din cap.
— Sunteţi sigur că nu se află aici?
— Aş fi dezamăgit dacă ar fi aşa, domnule. Toate cazurile grave
sunt trimise la unul dintre cele trei spitale despre care v-am vorbit.
— Cine ar putea şti unde a fost trimisa exact?
Doctorul arătă în jos spre holul mare al clădirii.
— Întrebaţi-l pe bărbatul de acolo, se ocupă de mamele anonime.
— Vă mulţumesc din suflet, spuse Buck. Se grăbi să ajungă în
hol, apoi se opri şi se întoarse. Mamele anonime?
— Am epuizat de mai multe ori alfabetul cu cei neidentificaţi.
Când a fost adusă soţia dumneavoastră, ajunsesem la termeni
descriptivi.
— Dar nu e.
— Ce nu e?
— Mamă.
— Ei bine, dacă ea şi copilul supravieţuiesc, va fi, cam peste
şapte luni.
Doctorul se îndepărtă cu paşi mari; Buck aproape că leşină.

Rayford şi Mac luau micul dejun în acea dimineaţă şi puneau la

punct programul lungii curse cu Condorul 216 care urma să
înceapă vineri.
— Aşadar, ce voia Excelenţa Sa azi-noapte?
— Excelenţa Sa?
— N-ai fost informat că aşa trebuie să ne adresăm lui de acum
încolo?
— Aoleu!
— Am aflat asta direct de la Leon sau mai degrabă de la
„Comandantul suprem Leonardo Fortunato”.
 — Asta-i noua lui poreclă?
Rayford aproba fără cuvinte. Mac clătină din cap.
— Indivizii ăştia seamănă din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, cu
cei din Keystone Kops. Tot ce voia să ştie Carpathia era cât de mult
cred eu că vei rămâne cu el. I-am spus că eu cred că asta depinde
de el, iar el a zis că nu şi că te simte din ce în ce mai neliniştit. I-am
spus că ar trebui să treacă peste acel mic incident de lângă
aeroport, iar el mi-a răspuns că a trecut deja. A spus că ar fi putut
fi foarte dur cu tine în urma acelui episod şi că speră să stai cât mai
mult alături de el, devreme ce te-a iertat.
— Cine ştie? făcu Rayford. Altceva?
— Voia să ştie dacă îl cunosc pe ginerele tău. I-am spus că ştiu
cine e, dar că nu l-am întâlnit niciodată.
— De ce crezi că te-a întrebat asta?
— Nu ştiu. Din anumite motive, încerca să se pună bine cu mine.
Poate că are de gând să te verifice. Mi-a spus că i s-a părut ciudat
că a primit un raport secret în care se spunea că domnul Williams,
aşa cum îi place să-i spună, a supravieţuit, dar nu a luat legătură
cu baza. Mi-a spus că domnul Williams e publicist la Global
Community Weekly, ca şi cum n-aş fi ştiut.
— Buck m-a sunat azi-dimineaţă. Sunt sigur că au aflat asta,
poate au şi înregistrat convorbirea. Dacă ţineau atât de mult să
stea de vorba cu el, de ce nu s-au băgat pe fir ca să o facă atunci?
— Poate că încearcă să-l determine să-şi vină singur de hac. Cât
timp crezi că va mai tolera Carpathia un credincios într-o asemenea
poziţie?
— Zilele bune s-au sfârşit deja. Trebuie să faci ce e de făcut, Mac,
dar dacă aş fi în locul tău, nu m-aş grăbi să-mi declar credinţa sus
şi tare. Fără îndoiala, doar fraţii întru credinţă pot vedea aceste
semne.
— Da, dar atunci cum rămâne cu versetul despre mărturisirea
cu gura?
— Habar n-am. Oare regulile mai funcţionează în vremuri ca
astea? Oare e de datoria ta să îţi mărturiseşti credinţa în faţa
Antihristului? Chiar nu ştiu.
— Una peste alta, mi-am mărturisit-o deja în faţa ta. Nu ştiu
dacă asta se pune, dar, în acelaşi timp, ai dreptate. Îţi pot fi de mai
mare ajutor aşa. Ceea ce ei nu ştiu nu le va cauza niciun neajuns,
în schimb pe noi ne va ajuta.
 Cu un nod în gât, Buck se rugă în tăcere în timp ce se apropia de
doctorul din celălalt capăt al holului. „Doamne, ţine-o în viaţă. Nu
îmi pasă unde e, câtă vreme ai grijă de ea şi de copilul nostru”.
O clipa mai târziu, se auzi spunând:
— Minneapolis! Pai e la aproape cinci sute de kilometri de aici!
— Am fost eu acolo săptămâna trecută şi am făcut şase ore,
spuse doctorul. Dar înţeleg că deluşoarele din partea de vest a
Wisconsinului, care făceau ca peisajul să fie atât de frumos în
apropiere de Tomah, s-au transformat în nişte mici munţi în urma
cutremurului.

10

Rayford şi Mac se pregăteau să urce la bordul lui Condor 216

pentru a confirma că acesta era apt de zbor. Rayford puse un braţ
în jurul lui Mac şi îl trase mai aproape.
— Mai e ceva ce vreau să-ţi arăt la bord, şopti el. Ceva care a fost
instalat pentru mine de un vechi prieten care nu mai e printre noi.
Rayford auzi paşi în spatele lui. Era o tânără femeie în uniformă,
care aducea un mesaj. Rayford citi: „Căpitane Steele, te aştept
pentru o scurta întrevedere cu mine şi cu doctorul Chaim
Rosenzweig din Israel, acum, la mine în birou. Nu va dura mult.
Semnat: Comandant Suprem Leonardo Fortunato”.
— Mulţumesc, ofiţer, spuse Rayford. Spune-le că vin acum. Se
întoarse spre Mac şi ridică din umeri.
— Am vreo şansă să ajung cu maşina în Minnesota? întreba
Buck.
— Sigur, dar va dura o veşnicie, replică doctorul.
— Ce şansă am să mă sui într-un avion Medivac până acolo?
— Nici nu se pune problema.
Buck îi arătă legitimaţia.
— Lucrez pentru Comunitatea Globală.
— Nu lucrează aproape toată lumea pentru ei?
— Cum aflu dacă a ajuns acolo?
— Am fi ştiut dacă n-a ajuns. E acolo.
— Şi dacă situaţia ei s-a înrăutăţit sau dacă, ştiţi…
— Şi asta am şti, domnule. Situaţia fiecăruia se află în computer
şi baza de date e actualizată periodic.
Buck coborî câte patru trepte o dată şi ajunse la celălalt capăt al
celui de-al doilea hotel. Îşi arunca ochii roata peste parcare şi îl
văzu pe Ben-Judah acolo unde îl lăsase. Doi ofiţeri ai Comunităţii
Globale stăteau de vorbă cu el. Buck îşi ţinu respiraţia. Totuşi,
conversaţia nu părea a fi o confruntare, ci mai degrabă o
pălăvrăgeală prietenească.
Tsion se întoarse şi începu să se îndepărteze, întorcându-se din
nou după câţiva paşi pentru a saluta timid cu mâna. Cei doi îl
salutară la rândul lor, iar el îşi continua drumul. Oare se îndrepta
direct spre Range Rover sau la locul stabilit pentru întâlnire?
Buck rămase în umbră în timp ce Ben-Judah trecu liniştit pe
lângă cele două hoteluri şi ajunse într-o zonă pietroasa, distrusă de
cutremur. Când aproape că ieşi din raza vizuală a lui Buck, cei doi
de la Comunitatea Globală o luară pe urmele lui. Buck ofta. Se ruga
ca Tsion să aibă prezenţa de spirit de a nu-i conduce direct la Range
Rover. „Du-te direct la locul de întâlnire, prietene, se gândi el, şi
rămâi la două sute de metri de ţărănoii ăştia”.
Buck execută câteva genuflexiuni pentru a-şi reveni şi a-şi pune
sângele în mişcare. Ocoli prin spatele celui de-al doilea hotel,
ajunse în spatele primului şi nimeri în parcare. Făcu un ocol de
cincizeci de metri prin stânga celor de la Comunitatea Globală şi
menţinu un pas lent în timp ce se afunda în noapte. Dacă cei doi îl
observaseră, nu lăsară să se vadă asta. Se concentrau asupra
bărbatului mai scund şi mai în vârstă. Buck spera ca dacă Tsion îl
observă să nu-l strige sau să vină spre el.
Trecuse mult timp de când Buck nu mai mersese pe jos mai mult
de un kilometru şi jumătate şi, mai ales, cu o spaimă de moarte în
oase. Pufnea şi răsufla din greu în momentul în care ajunse în zona
unde îşi lăsase Range Rover-ul. Între timp, un rând întreg de
maşini parcaseră lângă a sa, aşa că trebuia să o caute.
Tsion mergea din greu, croindu-şi drum pe o cărare dificila. Cei
de la Comunitatea Globală se aflau încă la 100–150 de metri în
spatele lui. Buck se gândi că Tsion era conştient că e urmărit. Nu se
îndrepta spre Rover, ci spre locul lor de întâlnire. Când Buck porni
motorul şi aprinse luminile, Tsion îşi duse o mână la nas şi mări
pasul. Buck se îndrepta spre ieşire, menţinând o viteză potrivită
pentru se intersecta cu Tsion. Rabinul începu să fugă, iar oamenii
Comunităţii Globale alergau deja în viteză. Buck mergea cu
aproape 50 de kilometri pe oră, mult prea mult pentru terenul acela
accidentat. În timp ce se zdruncina în scaun, ţinut în loc doar de
centura de siguranţă, se aplecă şi deblocă uşa din dreptul locului
din dreapta. Când opri în faţa lui Tsion, uşa se deschise, Tsion
apucă de mâner pe dinăuntru, iar Buck calcă pe acceleraţie. Uşa
reveni cu putere şi îl izbi pe Tsion în spate, răsturnându-l peste
scaun şi trimiţându-l aproape în poala lui Buck. Tsion începu să
râdă isteric.

Buck se uită la el, stupefiat, şi smuci de volan spre stânga. Puse

o asemenea distanţă între ei şi cei doi de la Comunitatea Globală
încât aceştia n-ar fi putut să vadă nici măcar culoarea maşinii,
necum numărul de înmatriculare.
— Ce-i aşa de amuzant? îl întrebă el pe Tsion, căruia îi dăduseră
lacrimile de la atâta chicotit.
— Mă numesc Joe Baker, spuse Tsion, cu un accent american
ridicol de artificial. Am o brutărie şi coc pâine pentru voi, pentru că
eu sunt Joe Baker! Continua să se zguduie de râs, pârând că nu se
va opri niciodată şi acoperindu-şi faţa cu mâinile.
— Tu chiar ţi-ai pierdut minţile? întrebă Buck. Ce-i asta?
— Acei ofiţeri! spuse Tsion, arătând cu degetul peste umăr. Acei
copoi ultrainteligenţi şi superpregătiţi! Râdea atât de tare încât
de-abia mai putea respira.
Buck fu nevoit să râdă la rândul său. Se întrebase nu cu multă
vreme în urmă dacă va mai zâmbi vreodată.
Tsion îşi ţinu o mână la ochi, iar pe cealaltă o ridică, făcându-i
astfel semn lui Buck că, atunci când va reuşi să se oprească din
râs, îi va spune toată povestea. Reuşi, în cele din urmă.
— M-au salutat într-un mod foarte amical. Eu adoptasem o
atitudine foarte defensiva. Mi-am ascuns accentul evreiesc şi n-am
vorbit prea mult, sperând că se vor plictisi şi vor pleca. Dar ei
continuau să mă cerceteze în lumina slabă. În cele din urmă, m-au
întrebat cine sunt. Începu din nou să chicotească şi fu din nou
nevoit să facă eforturi ca să se adune. Atunci le-am spus: „Mă
numesc Joe Baker şi sunt brutar. Am o brutărie”.
— Nu se poate! făcu Buck.
— M-au întrebat de unde sunt şi i-am invitat să ghicească. Unul
a zis Lituania, aşa că am arătat cu degetul spre el, am zâmbit şi am
spus: „Da! Da, sunt Joe Brutarul din Lituania!
— Eşti nebun!
— Da, spuse el. Dar nu-i aşa că sunt un bun soldat?
— Păi eşti.
— M-au întrebat dacă am acte la mine. Le-am spus că le am la
brutărie. Tocmai ieşisem la o plimbare să văd cât de mari erau
pagubele. Căci brutăria mea scăpase neatinsă, bineînţeles.
— Mai auzisem asta, spuse Buck.
— Le-am spus să treacă pe la mine să le dau gogoşi pe gratis. Au
spus că poate vor veni o dată şi m-au întrebat unde se află brutăria
lui Joe. Le-am spus să o ia spre vest şi să caute singura clădire
rămasă în picioare de pe Route 50. Le-am spus că probabil şi lui
Dumnezeu îi plac gogoşile, iar ei au râs. Când am plecat, le-am
făcut cu mâna, dar la puţină vreme după asta au început să mă
urmărească. M-am gândit că o să ştii unde să te uiţi după mine,
dacă o să vezi că nu sunt acolo unde ar fi trebuit să fiu. Dar îmi
făceam griji să nu cumva să stai prea mult în hotel şi ei să mă
prindă. Dumnezeu a vegheat asupra noastră, ca de obicei.

— Sunt sigur ca îl cunoşti pe doctorul Rosenzweig, spuse

Fortunato.
— Într-adevăr, comandante, spuse Rayford, strângându-i mâna
lui Chaim.
Rosenzweig era ca de obicei într-o dispoziţie entuziasta, fiind un
septuagenar cu alura de pitic, cu trăsături largi, cu o figură extrem
de ridată şi şuviţe rebele de par cărunt.
— Căpitane Steele, spuse el. Ce onoare să te întâlnesc din nou.
Am venit să te întreb despre ginerele dumitale, Cameron.
— Am vorbit cu el azi-dimineaţă şi e bine. Rayford se uită drept
în ochii lui Rosenzweig, sperând să îi transmită importanţa
confidenţialităţii. Toată lumea e bine, doctore.
— Şi doctorul Ben-Judah? se interesa Rosenzweig.
Rayford simţi privirea sfredelitoare a lui Fortunato.
— Doctorul Ben-Judah? făcu el.
— Îl cunoaşteţi cu siguranţă. Un vechi protejat de-al meu.
Cameron l-a ajutat să scape de habotnicii din Israel, cu sprijinul
Poten… vreau să spun al Excelenţei Sale Carpathia.
Leon păru satisfăcut că Rosenzweig folosise titulatura corectă şi
interveni:
— Ştiţi cât de mult vă apreciază Excelenţa Sa, doctore. Am
promis că vom face tot ce ne sta în puteri.
— Unde l-a dus Cameron? întreba Rosenzweig. Şi de ce n-a
raportat Comunităţii Globale?
Rayford făcu eforturi să se calmeze.
— Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, doctore Rosenzweig,
lucrurile s-au întâmplat fără implicarea mea. Am urmărit veştile
despre necazul rabinului şi apoi despre fuga sa, dar am fost aici tot
timpul.
— Totuşi, fără îndoiala că propriul dumneavoastră ginere v-a
spus…
— Aşa cum am spus, doctore, nu am informaţii directe despre
această operaţiune. Şi nu ştiam că şi Comunitatea Globala era
implicata.
— Deci nu l-a adus pe Tsion înapoi în State?
— Nu ştiu unde se afla rabinul. Ginerele meu este în State, dar
nu ştiu dacă şi Ben-Judah este cu el.
Rosenzweig pufni şi încrucişă braţele.
— O, dar asta e îngrozitor! Sperasem atât de mult să aflu că e
bine şi în siguranţă. Comunitatea Globală i-ar putea oferi protecţie
de primă mână. Cameron nu era sigur de preocuparea Excelenţei
Sale Carpathia pentru Tsion, dar acesta şi-a dovedit încă o dată
calităţile ajutându-l pe Tsion şi scoţându-l din ţara!
Oare ce gogoşi îi turnaseră Fortunato şi Carpathia doctorului
Rosenzweig?
Fortunato luă cuvântul:
— Aşa cum v-am spus, doctore, am contribuit cu oameni şi
echipament la escortarea domnului Williams şi a rabinului
Ben-Judah până la graniţa israeliano-egipteană. După asta, au
ieşit, pare-se că folosind avionul, din Al Arish şi au ajuns la
Mediterana. Bineînţeles că am sperat să fim informaţi cât mai
repede despre evoluţia situaţiei, dacă nu din alt motiv, atunci
măcar în semn de gratitudine. Dacă domnul Williams considera că
doctorul Ben-Judah este în siguranţa, acolo unde l-a ascuns,
atunci, din partea noastră, totul e în regulă. Tot ceea ce vrem este
să ajutam, până în momentul în care consideraţi că nu mai este
necesar.
Rosenzweig se apleca în faţă şi gesticulă larg.
— Despre asta este vorba! Nu-mi place să las toată povara
acestei afaceri pe umerii lui Cameron. E un om ocupat, important
pentru Comunitatea Globala. Ştiu că atunci când Excelenţa Sa
garantează pentru ceva, acel lucru se îndeplineşte. Şi dat fiind ceea
ce am auzit din gura dumitale, comandante Fortunato, ei bine,
tânărul meu prieten Nicolae – iertată să-mi fie această referinţă
familiară – este în mod limpede mult mai implicat în aceasta
afacere decât lasă să se vadă!
 În Midwest era după miezul nopţii. Buck îl pusese la curent pe
Tsion cu situaţia lui Chloe. Acum vorbea la telefon cu cineva de la
Arthur Young Memorial Hospital din Palatine.
— Înţeleg, făcu Buck. Spuneţi-i că e vorba de un vechi prieten,
Buck.
— Domnule, starea pacientului e stabilă, însă acum doarme. Nu
i se va mai spune nimic în noaptea asta.
— Trebuie să iau urgent legătura cu el.
— Aţi mai spus asta, domnule. Vă rog, reveniţi mâine.
— Ascultaţi-mă…
Celălalt închisese telefonul.
Buck observă în ultimul moment că se lucra la şosea. Opri brusc.
Un supraveghetor de trafic se apropie de el.
— Îmi pare rău, domnule, dar va trebui să aşteptaţi ceva vreme.
Astupăm o gaură.
Buck parcă Rover-ul şi îşi sprijini capul de spătarul scaunului.
— Ce părere ai, Joe Brutarul? Să-l lăsăm oare pe Ritz să facă un
zbor de probă până la Minneapolis înainte de a ne duce în Israel?
Tsion zâmbi la auzul numelui Joe Brutarul, însă deodată deveni
serios.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Buck.
— Doar o clipă, spuse Tsion.
Un buldozer întoarse în faţa lor, cu luminile îndreptate spre
Range Rover.
— N-am observat că şi tu te-ai rănit la frunte, spuse Tsion.
Buck se ridică repede şi privi în oglinda retrovizoare.
— Nu văd nimic. Eşti al doilea care îmi spune că a văzut ceva pe
fruntea mea. Îşi dădu părul la o parte. Deci, unde e? Şi ce e?
— Uită-te la mine, spuse Tsion. Arătă cu degetul un loc de pe
fruntea lui Buck.
— Mai bine uită-te la tine! replică Buck. Şi pe a ta e ceva.
Tsion trase în jos oglinda retrovizoare.
— Nimic, mormăi el. Îţi râzi de mine.
— Bine, spuse Buck, iritat. Lasă-mă să mă mai uit o dată. Al tău
e încă acolo. Al meu este? Tsion aprobă din cap. Al tău arată ca o
chestie din aceea tridimensionala. Al meu cum arată?
— La fel. Ca o umbră sau ca o vânătaie sau, cum să-i spun? Ca o
imagine în relief?
— Da, spuse Buck. Hei, dar ia stai aşa! Chestia asta e ca unul
dintre acele puzzle-uri care arată ca o grămadă de beţe până când
le găseşti punctul ideal de perspectivă şi vezi planul secund în
prim-plan şi invers. Ai o cruce pe frunte.
Tsion păru că se uită cu disperare la Buck. Deodată, spuse:
— Da! Cameron! Avem pecetea, aceea pe care n-o pot vedea decât
alţi credincioşi.
— Ce tot spui?
— Al şaptelea capitol al Apocalipsei vorbeşte despre „slujitorii
Domnului nostru pecetluiţi pe frunte”. Asta trebuie să fie!
Buck nu-l observa pe bărbatul cu steag care îi făcea semne în
faţă. Omul se apropie de maşină.
— Ce-aţi păţit? Haideţi, daţi-i drumul!
Buck şi Tsion se uitară unul la altul, rânjind prosteşte. Râseră,
iar Tsion porni maşina. Deodată, călcă pe frână.
— Ce? spuse Tsion.
— M-am întâlnit cu un alt credincios acolo!
— Unde?
— La spital! Un doctor de culoare, care se ocupa de morgă, avea
acelaşi semn. L-a văzut pe al meu şi eu l-am văzut pe al lui, dar
niciunul din noi nu ştia ce vede. Trebuie să îl sun. Tsion scoase
numărul. Asta îl va îmbărbăta foarte tare, Tsion.
— Dacă reuşesc să prind legătura. S-ar putea să fiu nevoit să
întorc şi să-l caut.
— Sună!
— Spitalul Comunităţii Globale din Kenosha.
— Alo, da. Aş vrea să vorbesc cu doctorul care se ocupa de
morga.
— Are celularul său personal, domnule. Iată numărul.
Buck îl notă, apoi îl formă.
— Morga. Floyd Charles la telefon.
— Doctore Charles! Dumneavoastră sunteţi cel care m-a lăsat să
intru în morga în seara asta, să-mi caut soţia?
— Da, aţi mai aflat ceva?
— Da, cred că ştiu unde se află, dar…
— Minunat, mă bucur pentru…
— Dar nu de aceea v-am sunat. Vă amintiţi semnul de pe fruntea
mea?
— Da, spuse încet doctorul Charles.
— Este semnul slujitorilor pecetluiţi ai lui Dumnezeu! Şi
dumneavoastră aveţi unul, deci ştiu că sunteţi credincios. Aşa e?
— Domnul fie lăudat! exclamă doctorul. Sunt credincios, dar nu
cred că am semnul.
— Nimeni nu şi-l poate vedea pe al său! Doar ceilalţi.
— O, Doamne! Hei, ia ascultaţi aici! Soţia dumneavoastră a fost
trecută la mame anonime, nu?
Buck tresari.
— Da, de ce?
— Atunci ştiu cine sunteţi şi dumneavoastră. Şi o ştiu şi ei. Vă
îndreptaţi spre Minneapolis. Asta le va da timp să o scoată pe soţia
dumneavoastră de acolo.
— De ce ar face asta?
— Pentru că aveţi ceva sau pe cineva de care ei au nevoie…
Sunteţi la telefon, domnule?
— Sunt aici. Spune-mi, ca de la frate la frate, tot ce ştii. Când
urmează să o mute şi unde au de gând să o ducă?
— Nu ştiu. Dar am auzit ceva despre cineva care trebuie
transportat cu avionul de la Glenview Navak Air Station, ştiţi,
vechea bază dezafectată…
— Ştiu.
— Mâine seară.
— Eşti sigur?
— Asta e ceea ce am auzit.
— Să-ţi dau numărul meu personal, doctore. Dacă mai auzi
ceva, te rog, anunţă-mă. Şi dacă ai nevoie vreodată de ceva, oricând
şi despre orice ar fi vorba, spune-mi.
— Mulţumesc, necunoscutule.

Rayford îi arătă lui Mac McCullum dispozitivul de ascultare care

făcea legătura dintre casca pilotului şi cabină. McCullum fluieră
printre dinţi.
— Ray, când vor descoperi asta şi te vor închide pentru tot restul
vieţii, voi nega că am ştiut vreodată ceva.
— Deci ne-am înţeles. Dar în caz că mi se întâmplă ceva înainte
ca ei să afle, ştii unde se afla.
— Nu, nu ştiu, spuse Mac zâmbind.
— Inventează ceva ca să putem ieşi de aici. Trebuie să vorbesc cu
Buck de pe telefonul meu.
— M-aş putea folosi de cârligele de pe elicopter, spuse Mac.
— Ce?
— Cârligele. Cele cu ajutorul cărora ridic elicopterul de la sol şi
care îmi permit să lucrez dedesubt.
 — A, acelea! Păi atunci, hai să vedem ce putem face cu ele.
Era cu mult trecut de miezul nopţii când Buck şi Tsion intrară în
casă.
— Nu ştiu peste ce o să dau la Minneapolis, spuse Buck, dar
când ajung acolo va trebui să fiu într-o forma mai bună decât sunt
acum. Mă rog ca Ken Ritz să fie pregătit de asta. Nici măcar nu ştiu
dacă îmi pot permite să sper asta.
— Noi nu sperăm, spuse Tsion. Noi ne rugăm.
— Atunci roagă-te pentru asta. În primul rând ca Ritz să fie
sănătos. Apoi, să aibă un avion care funcţionează. Şi în al treilea
rând, să se afle pe un aeroport de pe care să poată decola.
Buck ajunse în capul scărilor când telefonul îi sună.
— Rayford!
Rayford îl puse repede pe Buck la curent cu eşecul întâlnirii cu
Rosenzweig.
— Îl iubesc pe ticălosul ăsta, spuse Buck, dar din păcate e naiv.
I-am tot spus să nu aibă încredere în Carpatina. Dar nu e nimic de
făcut, pur şi simplu e îndrăgostit de el.
— E mai mult decât îndrăgostit de el, Buck. Crede că e divin.
— O, nu.
Rayford şi Buck se informară reciproc asupra celor întâmplate în
ziua aceea.
— De-abia aştept să-l întâlnesc pe Mac, spuse Buck.
— Dacă te afli la o ananghie aşa de mare pe câte se pare, Buck,
s-ar putea să nu-l întâlneşti niciodată.
— Ei bine, poate nu de partea asta a cerului.
Rayford aduse vorba despre Amanda.
— Îţi vine să crezi că Carpathia a încercat să-l facă pe Mac să
creadă că ea lucra pentru el?
Buck nu ştia ce să spună.
— Să lucreze pentru Carpathia? întrebă el fără convingere.
— Doar gândeşte-te la asta! O cunosc cum mă cunosc pe mine
însumi şi îţi mai spun ceva, sunt convins că trăieşte. Mă rog să
ajungi la Chloe înaintea celor de la Comunitatea Globală. Roagă-te
să o găsesc pe Amanda.
— Nu se afla în avionul acela care s-a prăbuşit?
— E tot ceea ce pot crede, spuse Rayford. Dacă se afla în avion,
atunci a murit. Dar voi verifica şi asta.
— Cum?
— O să-ţi spun mai târziu. Nu vreau să ştiu unde se află Tsion,
dar spune-mi doar atât, nu-l duci în Minnesota, nu? Dacă se
întâmplă ceva, n-ai vrea în niciun caz să fii obligat să-l oferi la
schimb pentru Chloe.
— Bineînţeles că nu. El crede că va merge cu mine, dar va
înţelege în cele din urmă. Nu cred că ştie cineva unde suntem şi mai
e şi adăpostul de care ţi-am povestit.
— Perfect.

Miercuri dimineaţă Buck stătu de vorbă cu Tsion şi îi spuse că

nu va merge cu el nici măcar la Palatine. Rabinul înţelese pericolele
implicate de călătoria în Minnesota, dar insista să meargă să-l ajute
pe Buck să-l scoată pe Ken Ritz din spital.
— Dacă ai nevoie de o diversiune, pot juca din nou rolul lui Joe
Brutarul.
— Oricât de mult mi-ar plăcea să văd asta, Tsion, problema e că
nu ştim cine se află pe urmele noastre. Nu ştiu nici măcar dacă a
aflat vreodată cineva că Ritz a fost cel care m-a dus în Israel şi apoi
pe amândoi înapoi. Cine ştie dacă nu cumva spitalul e
supravegheat? S-ar putea ca Ritz să nici nu fie acolo. Totul ar putea
să fie o înscenare.
— Cameron! Oare n-avem destule probleme pe cap? Mai trebuie
să mai inventezi şi tu unele?
Tsion acceptă fără tragere de inimă. Buck îl zori să pregătească
adăpostul pentru eventualitatea în care lucrurile o luau razna în
Minneapolis şi forţele Comunităţii Globale începeau să-l
urmărească pe faţă. Tsion urma să-şi transmită învăţăturile şi
îmbărbătările celor 144.000 de martori şi oricărui alt credincios
clandestin din lume prin intermediul internetului. Asta îl va enerva
pe Carpathia, ca să nu mai vorbim de Peter Mathews şi nu se ştie
când tehnologia va fi suficient de avansată pentru a depista sursa
unor astfel de mesaje.
Drumul de la Mount Prospect la Palatine, care în mod normal nu
era altceva decât o scurtă plimbare, se transformase acum într-o
călătorie dificila de cel puţin două ore. Arthur Young Memorial
Hospital nu suferise pagube prea mari, deşi, cu doar câteva
excepţii, restul oraşului Palatine fusese distrus. Arăta aproape la fel
de rău ca şi Mount Prospect. Buck parcă lângă nişte copaci
prăbuşiţi, la aproximativ cincizeci de metri de intrare. Neobservând
nimic suspect, intra. Spitalul era plin şi, datorită personalului
auxiliar şi a faptului ca nu era doar un hotel reprofilat, precum cele
din noaptea trecuta, părea să funcţioneze cu mult mai multă
eficienţă.
— Am venit să-l văd pe Ken Ritz, spuse el.
— Iar dumneavoastră sunteţi…?
Buck ezită.
— Herb Katz, spuse el, folosind un nume fals pe care Ken Ritz să
poată să-l recunoască.
— Pot să vad şi eu un act de identitate?
— Nu, nu puteţi.
— Poftim?
— Actele mele s-au pierdut odată cu locuinţa mea din Mount
Prospect, care la ora asta e cu totul în ruine în urma cutremurului.
— Mount Prospect? Sora şi cumnatul meu au murit acolo. Am
înţeles că acolo a fost cel mai greu lovit.
— Nici Palatine nu arată mult mai bine.
— Ducem lipsă de personal, dar unii dintre noi au fost norocoşi,
să batem în lemn.
— Deci, cum rămâne? îl pot vedea pe Ken?
— Încerc. Dar şefa mea e mai dură decât mine. N-a lăsat pe
nimeni să intre fără acte. Dar îi voi explica situaţia dumneavoastră.
Fata se ridică de la birou şi îşi strecură capul pe o uşă din spatele
ei. Buck era tentat să intre pur şi simplu în spital şi să-l găsească
pe Ritz, mai ales după ce surprinse următoarea conversaţie:
— Nu, în niciun caz. Regulile sunt reguli.
— Dar şi-a pierdut casa şi actele şi…
— Dacă nu eşti în stare să-i spui nu, o voi face eu.
Fata se întoarse şi ridică din umeri în semn de regret. Se aşeză la
birou, în vreme ce şefa ei, o femeie impresionantă, brunetă, de
aproape treizeci de ani, apăru în faţa lui Buck. Buck îi remarcă
semnul de pe frunte şi zâmbi, întrebându-se dacă era deja
conştientă de asta. Ea zâmbi cu timiditate, redevenind repede
serioasă când fata se întoarse să se uite.
— Pe cine vreţi să vedeţi, domnule?
— Pe Ken Ritz.
— Tiffany, te rog, condu-l pe domnul în salonul lui Ken Ritz.
Se mai uită o dată în ochii lui Buck, apoi se întoarse şi intră la loc
în biroul ei.
Tiffany dădu din cap.
— Întotdeauna a avut o slăbiciune pentru blonzi. Îl conduse pe
Buck în salon. Trebuie să mă asigur că pacientul e de acord să
primească vizita, spuse ea.
Buck aştepta în hol în timp ce Tiffany bătu la uşa lui Ken şi intră.
— Domnule Ritz, aveţi un vizitator. Să-i spun să între?
— Nu prea mă simt în stare, se auzi vocea gravă, dar slăbită a lui
Ken, pe care Buck o recunoscu. Cine e?
— Un anumit domn Herb Katz.
— Herb Katz, Herb Katz. Ritz părea să scormonească în minte
după acest nume. Herb Katz! Pofteşte-l înăuntru şi închide uşa.
După ce rămaseră singuri, Ken se înălţă pe coate. Întinse o mână
plină de perfuzii şi i-o strânse cu greu pe cea a lui Buck.
— Herb Katz, ce Dumnezeu e cu tine?
— Asta te întreb eu pe tine. Araţi îngrozitor.
— Mulţumesc frumos pentru compliment. Am fost rănit în cel
mai stupid mod posibil, dar te rog, spune-mi că ai o slujbă pentru
mine. Trebuie să ies din locul ăsta şi să mă apuc de treabă.
Înnebunesc din cauza inactivităţii şi sunt pe cale să devin
claustrofob. Am vrut să te sun, dar mi-am pierdut toate numerele
de telefon. Nimeni nu ştia cum se poate lua legătura cu tine.
— Am mai multe treburi pentru tine, Ken, dar te simţi pregătit?
— Mâine o să fiu ca scos din cutie, spuse el. Doar că m-am lovit
la cap cu unul dintre avioanele mele de mici dimensiuni.
— Ce?
— Cutremurul m-a prins în aer. M-am tot învârtit aşteptând să
se termine, aproape că m-am prăbuşit când a răsărit soarele, iar în
cele din urmă am aterizat undeva pe aici, la Pawaukee. N-am
observat craterul. De fapt, nici nu cred că era acolo înainte ca eu să
ajung la sol. În orice caz, aproape că oprisem, rulam cu vreo trei
kilometri pe oră, când avionul a căzut în chestia aia. Cel mai rău e
că eu eram în regulă, însă avionul nu era atât de bine fixat pe cât
credeam eu. Am sărit afară, făcându-mi griji să nu se producă
scurgeri de benzină şi aşa mai departe şi vrând să văd în ce stare
era celălalt avion şi, în general, care era situaţia cu toată lumea,
aşa că m-am suit şi am alergat pe aripă ca să ies din groapă. Exact
înainte de a face ultimul pas, micul Piper s-a dezechilibrat din
cauza greutăţii mele, iar cealaltă aripă m-a lovit în ceafă. Atârnam
acolo, pe marginea gropii, încercând să mă ridic şi îmi dădeam
seama că tăietura era destul de adâncă. Am reuşit să mă prind cu o
mână şi am simţit cum îmi atârnă o bucată de scalp, iar apoi am
început să ameţesc. Mi-a alunecat mâna şi am căzut sub avion.
M-am speriat că o să cadă peste mine, aşa că am stat cuminte până
a venit cineva şi m-a scos de acolo. Era să mor din cauza
hemoragiei.
— Arăţi cam palid.
— Eşti plin de încurajări azi, din câte văd.
— Scuze.
— Vrei să o vezi?
— Ce să văd?
— Rana mea!
— De ce nu?
Ritz se răsuci astfel încât Buck să-i poată vedea ceafa. Buck făcu
o grimasa. Era cea mai urâtă rană pe care o văzuse vreodată.
Bucata cusută la loc fusese rasă, la fel şi o suprafaţă cam de trei
centimetri în jur.
— Creierul a scăpat neatins, spun ei, aşa că tot n-am nicio scuza
pentru că sunt nebun.
Buck îl informă despre dilema sa şi asupra faptului că trebuia să
ajungă la Minneapolis înainte ca soţia lui să fie pusa în pericol de
Comunitatea Globala.
— Trebuie să-mi recomanzi pe cineva, Ken. Nu pot să aştept
până mâine.
— S-o crezi tu că îţi voi recomanda pe altcineva, spuse Ken.
Îşi smulse perfuziile.
— Potoleşte-te, Ken. Nu te pot lăsa să faci asta. Trebuie să-ţi revii
cu totul înainte să…
— Scuteşte-mă, te rog! Probabil că va trebui să o iau uşor, dar
ştim amândoi că, devreme ce nu am suferit traume cerebrale,
şansele de a îmi înrăutăţi situaţia sunt minime. Nu mă voi
confrunta decât cu un oarecare disconfort, asta-i tot. Acum hai,
ajută-mă să mă îmbrac şi să plecam de aici.
— Apreciez ceea ce vrei să faci, dar…
— Williams, dacă nu mă laşi să fac asta, te voi urî tot restul vieţii
mele.
— N-aş vrea să fiu responsabil de asta.
Era imposibil să te strecori afară din spital. Buck îşi puse un braţ
în jurul lui Ken şi îl luă cu cealaltă de subsuoară.
Se mişcară cât putură de repede, dar un asistent medical apăru
în fugă.
— Opriţi! N-are voie să se dea jos din pat! Ajutor, cineva! Chemaţi
doctorul!
— Nu suntem la închisoare aici, strigă Ken. Aşa cum am venit,
aşa şi plec!
Îşi croiau drum prin sala de aşteptare când un doctor se îndreptă
în grabă spre ei. Fata de la birou se duse după şefa ei. Buck arunca
o privire rugătoare. Şefa se uită urât la el, dar se îndreptă direct
spre doctor, iar acesta se împiedică încercând să o evite.
— Mă ocup eu de asta, spuse ea.
Doctorul pleca, aruncând priviri suspicioase în urma lui, iar fata
fu trimisa la farmacie pentru a-i aduce lui Ken medicamentele
necesare.
— Faptul că eşti credincios nu garantează că nu eşti idiot, şopti
şefa. Vă ajut, dar sper să fie cu adevărat necesar ceea ce faceţi.
Buck îi mulţumi dând din cap.
Odată ajunşi în Rover, Ken se aşeză şi îşi pipai capul cu degetele.
— Eşti în regulă? îl întrebă Buck.
Ritz dădu din cap că da.
— Du-mă până la Palwaukee. Am acolo o geanta cu lucruri. Apoi
trebuie să ajungem la Waukegan.
— Waukegan?
— Da. Avionul meu e pe undeva pe acolo. Singura problema e că
nu mai există hangarele. Mi s-a spus că totuşi rezervoarele de
combustibil sunt în bună stare. Mai e o problemă însă.
— Zi.
— Pistele de aterizare.
— Ce-i cu ele?
— Se pare că nu mai există.
Buck mergea cât de repede putea. Unul dintre avantajele lipsei
şoselelor era faptul că putea merge dintr-un loc într-altul în linie
dreaptă.
— Poţi decola fără pavaj sub tine?
— Nu mi-am pus niciodată problema până acum. Totuşi, vom
afla cât de curând, nu crezi?
— Ritz, eşti mai nebun decât mine.
— N-a venit încă ziua aia. De fiecare dată când sunt cu tine, sunt
sigur că o să mă omori cumva. Ritz făcu o scurta pauza, apoi
continuă:
— Ca tot veni vorba despre a fi omorât, să ştii că nu te-am sunat
doar pentru ca aveam nevoie de lucru.
— Nu?
— Ţi-am citit articolul. Chestia aia cu „furia Mielului” din revista
ta.
 — Ce părere ţi-a făcut?
— Nu e buna întrebarea. Nu e vorba de ce am gândit când l-am
citit şi recunosc că n-am gândit prea multe. Vreau să spun că am
fost întotdeauna impresionat de scrisul tău.
— Nu ştiam asta.
— Asta e, nu voiam să ţi se urce la cap. Oricum, nu mi-a plăcut
niciuna dintre teoriile pe care le emiţi acolo. Şi nu, nu credeam că
urma să înduram mânia Mielului. Dar ar trebui să mă întrebi ce
cred acum despre asta.
— Aşa e. Zi.
— Ei bine, trebuie să fii nebun să crezi că primul cutremur
generalizat din istoria umanităţii e doar o coincidenţa, după ce l-ai
prezis în articolul tău.
— Atenţie, nu l-am prevăzut. Am fost cu totul obiectiv.
— Ştiu. Dar noi doi am mai stat de vorbă despre asta, aşa că
ştiam care e poziţia ta. Ai făcut ca toţi cercetătorii Bibliei să pară că
nu fac altceva decât să adune tot mai multe opinii pentru a-i
contracara pe ufologi şi pe cei cu teoria conspiraţiei.
Apoi, pac!, dintr-odată, mintea mi se luminează şi singurul tip
mai nebun decât pe mine pe care-l cunoşteam se dovedeşte a fi cel
care înţelesese cum stau lucrurile.
— Voiai deci să dai de mine. Iată-mă.
— Bine. Pentru că îmi dau seama că, dacă ceea ce a lovit
pământul a fost furia Mielului, ar fi mai bine să mă împrietenesc cu
acest Miel.
Buck crezuse întotdeauna că Ritz era prea deştept pentru a
scăpa din vedere toate semnele.
— Te pot ajuta în privinţa asta, spuse el.
— Mă gândeam eu că ai putea.
Era aproape de prânz când Buck ieşi din şanţul care altădată era
Green Bay Road şi conduse încet peste gardul pus la pământ şi în
jurul luminilor de aterizare distruse de pe aeroportul din
Waukegan. Pistele de aterizare nu erau doar sparte sau prăbuşite.
Pur şi simplu rămăseseră numai bucăţi mari de la un capăt la
celălalt.
Acolo, într-unul dintre puţinele spaţii libere, se afla avionul lui
Ken Ritz, care, aparent, nu se afla în cea mai rea stare posibila.
Ritz se mişcă încet, dar reuşi să conducă avionul cu mare grijă
printre obstacole până la pompa de combustibil.
— Cu plinul făcut, ne va duce până la Minneapolis şi înapoi de
mai multe ori, spuse el.
— Întrebarea e cât de repede?
— În mai puţin de o ora.
Buck îşi consulta ceasul.
— De unde vei decola?
— E destul de denivelat, dar am văzut din carlinga, pe lângă
Wadsworth, o bucată dintr-un teren de golf care pare să fie varianta
cea mai potrivita.
— Cum o să treci peste şosea şi prin hăţişurile alea?
— O să reuşim noi cumva. Dar o să dureze mai mult decât zborul
în sine până la Minneapolis. Şi tu o să te ocupi de asta. Eu conduc
avionul, iar tu o să eliberezi drumul. N-o să fie uşor.
— Şi în genunchi dacă merg şi tot o să ajung la Minneapolis,
spuse Buck.

11

Rayford învăţa să găsească bucurie în mijlocul nenorocirilor.

Inima îi spunea că Amanda era în viaţă. Raţiunea îi spunea că era
moartă. Cât despre posibila ei trădare, faţă de el şi faţă de Armata
Pătimirilor şi în cele din urmă faţă de Dumnezeu însuşi, nici mintea
şi nici sufletul său nu o acceptau.
Cu toate emoţiile contradictorii prin care trecea şi cu toată
tulburarea pe care o simţea în suflet, Rayford se bucura pentru
convertirea lui Mac la fel de mult pe cât se bucurase pentru a sa
proprie, pentru a lui Chloe şi pentru a lui Buck. Şi ce moment îşi
alesese Dumnezeu pentru a-şi pune pecetea pe oamenii Lui!
Rayford era nerăbdător să afle opinia lui Tsion Ben-Judah în
aceasta privinţă.
În New Babilon era miercuri seara. Rayford şi Mac munciseră
toată ziua cot la cot. Rayford îi relatase toată povestea Armatei
Pătimirilor şi, de asemenea, convertirea fiecăruia în parte. Mac
părea intrigat mai ales de faptul că Dumnezeu le trimisese încă de
la început un pastor/învăţător/mentor, în persoana lui Bruce
Barnes. Iar apoi, după moartea lui Bruce, Dumnezeu le trimisese
un nou lider spiritual, care poseda şi mai multă ştiinţă biblică.
— Dumnezeu ni s-a manifestat personal, Mac, spuse Rayford. El
nu răspunde întotdeauna rugăciunilor noastre în felul în care
credem noi că o va face, dar am învăţat că, întotdeauna, El ştie mai
bine. Şi trebuie să avem grija, pentru că nu tot ceea ce simţim cu
ardoare este în mod necesar şi adevărat.
— Aici nu înţeleg, zise Mac.
— De exemplu, nu-mi pot îndepărta sentimentul că Amanda e
încă în viaţa. Dar nu pot să jur că sentimentul ăsta vine de la
Dumnezeu. Rayford avu un moment de ezitare, copleşit de ceea ce
simţea. Vreau să mă asigur că, în cazul în care se dovedeşte că mă
înşel, să nu-L învinovăţesc pe Dumnezeu pentru asta.
Mac încuviinţa din cap.
— Nu-mi pot imagina cum îl poţi învinovăţi pe Dumnezeu pentru
ceva, dar înţeleg ce vrei să spui.
Rayford era încântat de dorinţa nesfârşita a lui Mac de a învăţa.
Rayford îi arătă unde să caute pe internet învăţăturile lui Tsion,
predicile lui, comentariile acestuia la mesajele lui Bruce Barnes şi
mai ales epistola sa finală în care spunea că el crede că biserica se
afla în etapa celor şapte ani de Pătimiri.
Mac fu fascinat de argumentaţia care demonstra că Nicolae
Carpathia era Antihristul.
— Dacă nimic altceva nu m-ar fi convins, aceasta mânie a
Mielului şi luna înroşită de sânge ar fi reuşit cu siguranţa să o facă.
După ce terminară de pus la punct planurile cursei, Rayford îi
trimise lui Buck prin e-mail itinerariul lor. După ce urmau să-l ia
pe Peter Mathews de la Roma, el şi cu Mac trebuiau să-l ducă
împreuna cu Leon la Dallas, pentru a lua de acolo un fost senator
texan. Era noul ambasador al Statelor Unite ale Americii pe lângă
Comunitatea Globală.
— Ia gândeşte-te, Mac, dacă tipul asta a visat măcar vreodată,
când a intrat în politica, că va ajunge într-o zi să fie unul dintre cei
zece regi prorociţi în Biblie.
Ceva mai mult de jumătate din aeroportul din Dallas/Ft. Worth
era încă operaţional, iar restul se reconstruia într-un ritm alert.
Pentru Rayford, procesul de reconstrucţie, extins la scara întregii
planete, se desfăşură într-un ritm ameţitor. Era ca şi cum
Carpathia ar fi fost un învăţăcel al profeţiei şi, deşi el insista că
evenimentele nu erau ceea ce păreau a fi, părea să se fi pregătit să
înceapă imediat reconstrucţia.
Rayford ştia că Carpathia era muritor. Totuşi, se întreba dacă
acest om dormea vreodată. Îl vedea pe Nicolae la absolut orice oră,
întotdeauna cu costum şi cravată, pantofi lustruiţi, proaspăt
bărbierit şi cu freza făcută. Era incredibil. În pofida orelor de
nesomn, nu devenea irascibil decât atunci când considera că asta îi
serveşte cel mai bine scopurile. În mod normal, era sociabil,
zâmbitor, încrezător. Când considera potrivit, simula suferinţă sau
empatie. Arătos şi plin de şarm, nu era deloc de mirare că reuşise
să înşele atâţia oameni.
Puţin mai devreme în seara aceea, Carpathia ţinuse o cuvântare
televizată şi radiodifuzată peste tot în lume. Le spusese maselor:
„Fraţi şi surori ai Comunităţii Globale, mă adresez vouă din Noul
Babilon. Ca şi voi, am pierdut în tragedie mulţi oameni apropiaţi
mie, prieteni şi parteneri. Vă rog să acceptaţi cele mai profunde şi
sincere condoleanţe pentru pierderile pe care le-aţi suferit, pe care
vi le transmit în numele Comunităţii Globale.
Nimeni n-ar fi putut să prevadă acest act datorat hazardului
naturii, cel mai devastator care a lovit vreodată planeta. Ne aflăm în
ultimele etape ale efortului nostru de reconstrucţie în urma
războiului purtat împotriva unei minorităţi de oponenţi. Acum, aşa
cum cred că sunteţi gata să o confirmaţi oriunde v-aţi afla,
reconstrucţia a reînceput deja.
Noul Babilon va deveni, într-o scurtă perioada de timp, cel mai
măreţ oraş care a existat vreodată pe suprafaţa pământului. Noua
voastră capitală internaţionala va fi centrul bancar şi comercial al
lumii, va găzdui sediile tuturor agenţiilor guvernamentale ale
Comunităţii Globale şi va fi şi Noul Oraş Sfânt, unde se va muta
Organizaţia Enigma pentru o Religie Unica din Babilon.
Va fi bucuria mea cea mai mare să vă întâmpin în acest loc
minunat. Mai acordaţi-ne câteva luni ca să terminăm lucrările, iar
apoi faceţi-vă planuri de pelerinaj. Fiecare cetăţean trebuie să-şi
facă un scop în viaţa din experimentarea acestei noi utopii şi să-i
vadă prototipul pentru fiecare oraş”.
Alături de alţi două sute de angajaţi ai Comunităţii Globale,
Rayford şi Mac urmăriseră emisiunea pe un televizor plasat sus,
într-un colţ, în sala de mese. Nicolae, care se afla într-un mic studio
situat sub sală, prezenta un disc de tip realitate virtuală prin
intermediul căruia privitorul vizita noul oraş, care strălucea de
parcă ar fi fost deja gata. Era un spectacol impresionant şi
ameţitor.
Carpathia atrăgea atenţia asupra faptului că toate noile cuceriri
în materie de tehnologie îşi aveau locul lor în superba nouă
metropola.
— Cu spirele alea de aur, arata ca pozele cu Raiul de la vechea
şcoală de duminică, şopti Mac.
 Rayford încuviinţa din cap.
— Atât Bruce, cât şi Tsion spun că Antihristul doar falsifica şi
imită Creaţia lui Dumnezeu.
Carpathia încheie într-o notă plina de avânt şi entuziasm:
„Pentru că aţi supravieţuit, port în mine încrederea
nestrămutata în hotărârea, dârzenie şi angajamentul vostru de a
munci împreuna, de a nu ceda niciodată, de a sta umăr lângă umăr
şi de a reconstrui lumea.
Voi continua să fiu umilul vostru slujitor şi declar ca voi da totul
în slujba voastră, atâta timp cât îmi veţi îngădui acest privilegiu.
Acum, vreau să adaug doar că sunt la curent cu faptul că, din
cauza unui material cu puternică tentă speculativă, apărut chiar
într-una dintre publicaţiile Comunităţii Globale, în minţile multora
dintre semenii noştri s-a instaurat confuzia în legătură cu ultimele
desfăşurări de evenimente. Întrucât se pare că s-a creat impresia că
recentul cutremur global coincide cu aşa-zisa mânie a Mielului,
daţi-mi voie să pun lucrurile la punct. Cei care cred că acest
dezastru constituie un act al lui Dumnezeu sunt aceiaşi care cred
că dispariţiile de acum aproape de doi ani au reprezentat de fapt o
Înălţare la Cer.
Bineînţeles, fiecare cetăţean al Comunităţii Globale este liber să
creadă ce vrea şi să-şi practice credinţa în orice fel crede de
cuviinţă, cu condiţia să nu aducă astfel atingere libertăţii similare a
celorlalţi. Esenţa Religiei Unice Globale este toleranţa şi libertatea
religioasă.
Din acest motiv, nu doresc să critic convingerile altora. Totuşi,
pledez pentru bun-simţ. Nu neg nimănui dreptul de a crede într-un
Dumnezeu personal. Cu toate acestea, nu înţeleg cum un
Dumnezeu pe care ei ni-l descriu ca fiind drept şi iubitor ar putea
să hotărască, din pur capriciu, cine este sau nu vrednic să intre în
Rai şi să ia aceasta hotărâre în ceea ce ei numesc „o clipire din
ochi”.
Oare acest Dumnezeu iubitor s-a întors doi ani mai târziu pentru
a ne scoate ochii cu aceleaşi reproşuri? Aşa îşi exprimă el furia, faţă
de nefericiţii pe care i-a lăsat aici, distrugându-le lumea şi ucigând
un mare număr dintre ei? Carpathia zâmbi cu condescendenţa. Îi
rog cu umilinţa pe credincioşii devotaţi unei astfel de Fiinţe
Supreme să mă ierte dacă le-am descris Dumnezeul în culori
neplăcute. Dar orice cetăţean capabil de gândire îşi dă seama că
acest tablou pur şi simplu nu se încheagă. Aşadar, fraţi şi surori,
nu-l învinovăţiţi pe Dumnezeu pentru ceea ce ni se întâmplă. Priviţi
lucrurile ca pe una dintre cumpenele cu care viaţa ne încearcă
periodic, ca pe o probă a curajului şi voinţei noastre, ca pe o ocazie
de a privi în interiorul nostru şi de a descoperi acel grăunte adânc
de bunătate şi generozitate cu care ne-am născut. Haideţi să
muncim împreună pentru ca lumea noastră să fie o adevărată
pasăre Phoenix globala, care renaşte din cenuşa tragediei pentru a
deveni cea mai bună societate care a existat vreodată. Până când
mă voi adresa din nou vouă, vă urez la revedere şi toate cele bune”.
Când angajaţii Comunităţii Globale din sală se ridicară în
picioare, ovaţionând şi aplaudând, Rayford şi Mac se ridicară doar
pentru a păstra aparenţele şi a se feri de suspiciuni. Rayford
observa că Mac aruncă priviri insistente spre stânga.
— Ce e? întrebă Rayford.
— Aşteaptă doar un moment, spuse Mac.
Rayford se pregătea să plece când toată lumea se aşeză din nou,
cu ochii la televizor.
— Am mai observat pe cineva care nu s-a ridicat în picioare cu
prea mare entuziasm, şopti Mac. Un tânăr. Cred că lucrează la
Comunicaţii.
Toată lumea se aşezase la loc pentru că pe ecran apăruse un
mesaj care spunea: „Vă rugăm să rămâneţi pe loc pentru
Comandantul Suprem Leonardo Fortunato”.

Fortunato nu avea charisma lui Carpathia, însă apariţia lui era

dinamică şi telegenică. Apăru cu o atitudine prietenoasă şi
accesibilă, modestă şi totuşi directă, părând să-i privească pe
spectatori drept în ochi. Relată povestea morţii sale în cutremur şi a
învierii sale de către Carpathia.
„Singurul meu regret, adăugă el, este acela că nu au existat
martori. Dar ştiu prin ce am trecut şi cred din toată inima că acest
dar pe care îl posedă Potentatul nostru Suprem va fi pus la lucru în
public pe viitor. Un om binecuvântat cu o asemenea putere
minunată este demn de un nou titlu. Sugerez ca de acum încolo să
se utilizeze în privinţa lui forma de adresare Excelenţa Sa Nicolae
Carpathia. Am introdus deja această nouă convenţie în interiorul
administraţiei Comunităţii Globale şi fac apel la toţi cetăţenii care îl
respecta şi îl iubesc pe conducătorul nostru să urmeze acest
exemplu.
După cum poate ştiţi, Excelenţa Sa n-ar solicita niciodată un
astfel de titlu. Deşi a ajuns la putere împotriva voinţei sale, şi-a
exprimat nu o dată dorinţa fierbinte de a-şi pune întreaga viaţă în
slujba cetăţenilor. Deşi el personal nu va insista niciodată pentru a
i se acorda deferenţa cuvenită, eu vă cer totuşi să i-o oferiţi.
Nu m-am consultat cu Excelenţa Sa în privinţa a ceea ce
urmează să vă spun şi sper doar ca el să accepte acest lucru în
spiritul pe care îl propun eu, fără să se simtă stânjenit din cauza
asta. Cei mai mulţi dintre voi nu ştiu că, în aceasta perioadă, el
trece prin momente de intensa durere personala”.
— Nu-mi vine să cred încotro se îndreaptă lucrurile, scrâşni
Rayford.
„Conducătorul nostru şi logodnica sa, iubirea vieţii lui, aşteaptă
cu bucurie ca în următoarele câteva luni să întâmpine venirea pe
lume a copilului lor. Dar, din păcate, viitoarea doamnă Carpathia
este, pentru moment, dată dispărută. Tocmai urma să se întoarcă
din Statele Unite ale Americii după o vizită la familia ei când
cutremurul a blocat tot transportul internaţional. Dacă cineva
dintre voi este la curent cu locul în care se afla şi cu starea
domnişoarei Hattie Durham, îl rog să transmită aceasta informaţie
reprezentanţilor Comunităţii Globale din zona sa de reşedinţă. Va
mulţumesc”.
Mac se îndrepta direct spre tânărul pe care-l urmărise cu
privirea. Rayford se întoarse la Condorul 216 şi se afla aproape de
scări când Mac îl ajunse din urma.
— Rayford, puştiul acela are pecetea pe frunte. Când i-am spus
că ştiu că e credincios, s-a făcut alb la faţă. I-am arătat pecetea
mea, i-am povestit despre noi doi şi aproape că a izbucnit în
lacrimi. Îl cheamă David Hassid. E evreu din Europa de Est şi s-a
alăturat Comunităţii Globale pentru că fusese impresionat de
Carpathia. Navighează pe internet de şase luni şi, ţine-te bine, îl
consideră pe Tsion Ben-Judah mentorul său spiritual.
— Când a devenit credincios?
— Cu doar câteva săptămâni în urmă, dar nu e încă pregătit s-o
declare public. Era convins că e singurul pe aici. Mi-a spus că Tsion
a postat ceva pe internet care se cheamă „Calea Romanilor către
mântuire”. Bănuiesc că toate versetele sunt din Epistola către
Romani. Oricum, vrea să te cunoască. Nu i-a venit să creadă când
i-am spus că îl cunoşti personal pe Ben-Judah.
— Păi, probabil că aş putea să îi obţin puştiului un autograf.
 A aduce avionul lui Ken Ritz prin ruinele aeroportului din
Waukegan până la grămada de moloz care înainte se numea
Wadsworth Road se dovedi a fi un lucru uşor. Buck mergea cu Ken
în avion şi se dădea jos atunci când era nevoie să dea la o parte o
grămadă de gunoi, să spargă o bucată de beton sau să astupe vreo
gaură în pământ. Sculele pe care le găsise Buck nu erau cele mai
potrivite pentru ce avea de făcut, însă durerile de muşchi şi
bătăturile din palme îi spuneau că se află pe drumul cel bun şi că
face progrese.
Partea complicata de-abia urma, căci trebuiau să traverseze
Wadsworth Road pentru a ajunge la terenul de golf. Mai întâi a fost
canalul.
— Nu e cel mai bun lucru pe care poţi să i-l faci unui astfel de
avion, spuse Ken, dar cred că pot să intru şi să ies din el. Trebuie
doar să prind momentul oportun şi să opresc la câţiva paşi.
Pavajul se înclinase la cel puţin doi metri şi jumătate şi panta era
atât de abruptă încât unei maşini i-ar fi fost imposibil să găsească
unghiul potrivit pentru a trece peste el.
— Încotro ne îndreptăm după aceea? întrebă Buck.
— Orice acţiune implică o reacţiune, nu? spuse Ritz, pe un ton
misterios. Acolo unde apare o înclinare trebuie să fie şi o ridicătură.
Cât de mult trebuie să o luăm spre dreapta ca să putem trece?
Buck merse cam vreo două sute de metri înainte de a observa o
crăpătură imensă în pavaj. Dacă Ritz putea să ducă avionul până
acolo, fără să lovească aripa stângă de pavajul înclinat şi roata
dreaptă de canal, putea să o ia la stânga peste şosea. După ce îl
ghidă pe Ken la intrarea şi la ieşirea din canal, Buck trebuia să
îndepărteze un pâlc de arbuşti care blocau drumul spre terenul de
golf.
Ritz trecu uşor peste primul canal, dar, având grija să oprească
înainte de locul în care se înălţa pavajul, aluneca înapoi. Aflat la
capătul cel mai de jos al canalului, nu putu să dea înapoi şi avu
mari dificultăţi în a merge înainte. Reuşi în cele din urmă, dar sări
înapoi şi descoperi că strâmbase partea din faţa a trenului de
aterizare.
— N-ar trebui să fie o mare problema, dar n-aş vrea să aterizez pe
el de prea multe ori, spuse el.
Buck nu era încă liniştit. O luă în faţă în timp ce Ritz conducea
avionul prin dreapta ridicăturii din şosea. Ken era atent şi la aripa
stângă, având grijă să o păstreze la măcar câţiva centimetri de
ridicătură, în timp ce Buck supraveghea roata din dreapta, ca să
nu alunece în canal.
Odată depăşită şoseaua, trebuiră să depăşească cel de-al doilea
canal, iar Ken călcă din nou frânele pentru a evita gardul. Începu
să-l ajute pe Buck la îndepărtarea obstacolelor, dar când începură
să smulgă arbuştii, fu nevoit să se aşeze.
— Păstrează-ţi forţele, spuse Buck. Mă descurc şi singur.
Ritz îşi privi ceasul.
— Grăbeşte-te. La ce oră ziceai că vrei să fii la Minneapolis?
— Nu vreau să întârziem prea mult peste ora trei. Sursa mea m-a
informat că tipii de la Comunitatea Globala vin de la Glenview în
după-amiaza asta.

Când ajunseră în cele din urmă la Condor, Rayford îi spuse lui

Mac:
— Lasă-mă pe mine să plec primul. Nu trebuie să fim văzuţi tot
timpul împreuna. Trebuie să-ţi păstrezi credibilitatea în faţa şefilor.
Rayford era obosit, dar nerăbdător să termine odată lunga cursă
cu avionul şi să se întoarcă la expediţia sa de scufundare. Se rugă
ca intuiţia sa să fie corectă şi să n-o găsească pe Amanda în acel
avion scufundat. Atunci ar putea să-l întrebe pe Carpathia ce a
făcut cu ea. Atâta vreme cât era în viaţă şi putea ajunge la ea, nu-şi
făcea griji despre ridicolele afirmaţii cum că ea ar fi fost o iscoadă.
Când ajunse la bază, Rayford fu întâmpinat de un ofiţer.
— Excelenţa Sa doreşte să vă vorbească, domnule.
Rayford îi mulţumi, ascunzându-şi dezgustul. Avusese parte de o
zi întreagă fără Carpathia. Dezamăgirea sa fu dublă când îl găsi pe
Fortunato, ca de obicei, în biroul lui Carpathia. Aparent, nu
simţeau nevoia să simuleze obişnuita lor cordialitate ipocrita.
Niciunul din ei nu se ridică să-i strângă mâna lui Rayford.
Carpathia îi indică un scaun şi îi arătă o copie a itinerariului lor.
— Am remarcat că ai prevăzut o escală de douăzeci şi patru de
ore în America de Nord.
— Este necesară, atât pentru piloţi, cât şi pentru avion.
— Te vei întâlni cu fiica şi ginerele dumitale?
— De ce?
— Nu vreau să sugerez că timpul dumitale liber m-ar privi în
vreun fel, spuse Carpathia. Dar vreau să-mi faci o favoare.
— Da, ascult.
— E vorba de aceeaşi chestiune pe care am discutat-o înainte de
cutremur.
— Hattie.
— Da.
— Deci ştiţi unde se află? întrebă Rayford.
— Nu, dar cred că tu ştii.
— Cum să ştiu eu, devreme ce nici dumneavoastră nu ştiţi?
Carpathia se ridică în picioare.
— Hai să dăm cărţile pe faţă, căpitane Steele. Chiar crezi că aş
putea să conduc guvernul internaţional fără să am ochi şi urechi
peste tot? Dispun de surse pe care nici măcar nu ţi le poţi imagina.
Crezi că nu ştiu că ultima oară când tu şi domnişoara Durham aţi
zburat spre America v-aţi aflat în acelaşi avion?
— A fost ultima oară când am văzut-o, domnule.
— Însă ea a luat legătura cu oamenii dumitale. Cine ştie cu ce
i-au împuiat capul? Trebuia să se fi întors mult mai devreme. Tu
aveai responsabilitatea ta. Nu ştiu ce a făcut pe acolo, dar a pierdut
cursa cu care trebuia să se întoarcă şi ştim că apoi a călătorit
alături de soţia ta.
— Aşa am înţeles şi eu că s-au petrecut lucrurile.
— Ea nu s-a urcat la bordul acelui avion, căpitane Steele. Dacă
s-ar fi urcat, după cum ştii, n-ar mai reprezenta o problemă.
— Deci reprezintă din nou o problemă?
Carpathia nu răspunse. Rayford continuă:
— V-am văzut discursul. Am rămas cu impresia că eraţi disperat
din cauza dispariţiei logodnicei dumneavoastră.
— N-am spus asta.
— Eu am spus-o, spuse Fortunato. A fost iniţiativa mea.
— Oh, spuse Rayford. Înţeleg. Excelenţa Sa nu ştia că urma să-i
declari divinitatea, iar apoi să vorbeşti despre suferinţa pe care i-o
provoacă absenţa logodnicei sale.
— Nu fi naiv, căpitane Steele, spuse Carpathia. Tot ceea ce vreau
să ştiu este dacă vei sta de vorbă cu domnişoara Durham.
— Discuţie în care să-i spun că poate păstreze inelul, să
locuiască în Noul Babilon şi apoi, ce era cu copilul?
— Voi presupune că a luat deja decizia corectă în această
privinţă şi îi poţi transmite că voi acoperi toate cheltuielile.
— Cheltuielile copilului de-a lungul întregii sale vieţi?
— Nu la decizia asta mă refeream, spuse Carpathia.
— Acum m-am lămurit, deci, veţi plăti pentru uciderea
copilului?
 — Nu fi siropos, Rayford. E o procedură simplă şi sigură. Te rog,
transmite-i doar mesajul meu. Va înţelege.
— Mă credeţi sau nu, dar nu ştiu unde se află. Dar dacă ajung
să-i transmit mesajul dumneavoastră, nu vă pot garanta că va lua
decizia dorită de dumneavoastră. Dacă se hotărăşte să păstreze
copilul?
Carpathia scutură din cap.
— Trebuie să pun capăt acestei relaţii, dar lucrurile nu se vor
sfârşi cu bine dacă la mijloc apare un copil.
— Înţeleg, spuse Rayford.
— Suntem din nou de acord, observ.
— N-am spus asta. Am spus doar că am înţeles.
— Vei sta deci de vorbă cu ea?
— Nu ştiu nimic despre locul unde se află şi despre starea ei.
— Ar fi putut dispărea în cutremur? întrebă Carpathia, cu ochii
strălucind.
— Oare n-ar fi asta cea mai bună soluţie? sugeră Rayford cu
dezgust.
— De fapt, da, spuse Carpathia. Dar sursele mele cred că se
ascunde.
— Iar dumneavoastră credeţi că eu ştiu unde.
— Nu e singura persoană din exil cu care ai legături, căpitane
Steele. Este ceea ce te fereşte deocamdată de închisoare.
Rayford se amuza. Carpathia îl supraestimase. Dacă Rayford
s-ar fi gândit că a-i ascunde pe Hattie şi Tsion i-ar fi oferit controlul
asupra situaţiei, poate că ar fi făcut-o intenţionat. Dar Hattie era pe
cont propriu. Iar Tsion era în responsabilitatea lui Buck.
Cu toate astea, părăsi în acea noapte biroul lui Carpathia având
un avantaj provizoriu, şi asta conform inamicului însuşi.

Buck era transpirat şi epuizat când se urcă într-un final în avion,

lângă Ken Ritz. Avionul se afla la capătul dinspre sud al terenului
de tenis, care şi el fusese crăpat şi dat peste cap de cutremur. În
faţa lor se întindea o lungă suprafaţă de gazon.
— Ar cam trebui să ne ducem acolo şi să vedem dacă e la fel de
solid pe cât pare, spuse Ken. Dar nu mai avem timp.
Neţinând cont de raţiune, Buck nu protestă. Totuşi Ken continua
să privească în direcţia aceea.
— Nu-mi place, spuse el în cele din urmă. Pare destul de lungă şi
vom şti imediat dacă e şi solidă. Întrebarea care se pune este: pot
atinge o viteză suficienta pentru a mă ridica de la sol?
— Te poţi opri în caz că viteza nu e suficientă?
— Pot încerca.
Încercările lui Ken erau mai bune decât promisiunile oricui
altcuiva.
— Hai să o facem, spuse Buck.
Ritz începu să mărească treptat viteza. Buck îşi simţi pulsul
accelerându-i-se în timp ce goneau peste dealurile terenului de golf,
cu motoarele urlând. Ken mai lovi o dată gazonul şi se ridică
dintr-odată de la sol. Forţa îl lipi pe Buck de scaun, însă, în timp ce
se pregătea mental pentru decolare, Ritz coborî din nou.
Ritz scutură din cap.
— Trebuie să atingem viteza maximă până la gazon. Nu
atinsesem decât vreo trei sferturi. Întoarse şi reporni avionul.
Trebuie să demarez mai repede, spuse el. E ca la maşini. Dacă te
învârţi, nu accelerezi repede. Dacă reuşeşti să o îndrepţi pe direcţia
bună, atunci mai ai o şansă.
Demarajul fu din nou lent, dar de data asta Ken acceleră cât de
repede putu. Aproape că se ridicară de la sol, tot ocolind movile şi
hârtoape. Ajunseră la suprafaţa plată, părând să aibă o viteză
dublă faţă de cea iniţială. Ken strigă pentru a se face auzi în
mijlocul zgomotului:
— Acum mai vii de acasă!
Avionul decolă ca din puşcă, iar Ken îl manevra în aşa fel încât
aveau senzaţia că merg perpendicular în sus. Buck era ţintuit de
scaun, incapabil să facă vreo mişcare. De-abia mai putea să
respire, dar când reuşi să-şi recapete răsuflarea, scoase un icnet,
iar Ritz râse.
— Dacă nu mă omoară durerea asta de cap, o să ajungi la timp la
biserică!
Telefonul lui Buck ţârâia. Fu nevoit să-şi forţeze mâna pentru a
şi-l scoate din buzunar, atât de mare era inerţia.
— Buck la telefon! ţipă el în telefon.
Era Tsion.
— Tot în avion eşti? întrebă el.
— De-abia am decolat. Dar vom ajunge la timp.
Buck îi spuse lui Tsion despre rana lui Ken şi despre cum îl
scosese din spital.
— E un tip incredibil, spuse Tsion. Ascultă, Cameron, tocmai am
primit un e-mail de la Rayford. El şi copilotul sau au descoperit că
unul dintre martorii evrei lucrează chiar acolo, în adăpost. E vorba
de un tânăr. O să-i scriu personal prin e-mail. Tocmai am postat pe
un site central rezultatul mai multor zile de studii şi scris.
Aruncă-ţi şi tu un ochi pe el, când apuci. L-am intitulat „Apropiatul
seceriş al sufletelor” şi în el e vorba despre cei 144.000 de mii de
martori, despre cum câştigă ei milioane de suflete de partea lui
Hristos, despre pecetea vizibilă şi despre lucrurile la care ne putem
aştepta în următorul an.
— Şi la ce ne putem aştepta?
— Citeşte-le pe internet când te întorci. Şi, te rog, vorbeşte cu
Ken despre mersul în Israel.
— Momentan pare imposibil, spuse Buck. Nu ţi-a spus Rayford
că oamenii lui Carpathia pretind că te-au ajutat să scapi, ca să fie
din nou alături de tine?
— Cameron! Pentru un timp, Dumnezeu nu va îngădui să mi se
întâmple ceva rău. Simt o imensă responsabilitate pentru restul
martorilor. Du-mă în Israel şi lasă grija siguranţei mele în mâinile
lui Dumnezeu!
— Tu ai mai multă credinţa decât mine, Tsion, spuse Buck.
— Atunci întăreşte-ţi-o pe a ta, frate!
— Roagă-te pentru Chloe! spuse Buck.
— Neîncetat, îl asigură Tsion. Şi pentru voi toţi.
La mai puţin de o oră după aceea, Ritz luă legătura prin radio cu
Minneapolis pentru a cere instrucţiuni de aterizare şi pentru a
solicita să fie pus în legătura cu o firmă de închirieri de maşini. Din
cauza penuriei de maşini şi de personal, preţurile se dublaseră.
Totuşi, existau maşini disponibile, iar el fu îndrumat spre spitalul
Comunităţii Globale.
Buck nu avea nici cea mai mică idee despre ce ar fi putut găsi
acolo. Nu-şi putea imagina vreo modalitate de a intra cu uşurinţă
acolo sau de a o scoate pe Chloe. Oficialii Comunităţii Globale
urmau să o preia în custodia lor de-abia în a doua parte a
după-amiezii, dar cu siguranţă că se afla deja sub escortă. Ar fi vrut
să ştie ceva despre starea ei de sănătate. Oare era bine să o mute?
Să o răpească chiar, dacă putea?
— Ken, dacă eşti pregătit pentru asta, aş putea să mă folosesc de
tine şi de căpăţâna ta nebună şi spartă ca să creez o diversiune.
S-ar putea ca pe mine să mă caute – din fericire poate nu încă – dar
nu cred că până acum te-a asociat cineva cu noi.
— Sper că vorbeşti serios, Buck, răspunse Ken, pentru că ador
să joc teatru. În plus, tu eşti unul dintre cei buni. Cineva veghează
asupra ta şi a prietenilor tăi.
Chiar lângă Minneapolis Ritz fu informat că traficul aerian era
mai aglomerat decât se aşteptase şi că va mai trebui să aştepte zece
minute până să poată să aterizeze.
— Am recepţionat, spuse el. E totuşi vorba de o oarecare
urgenţa. Nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, dar unul dintre
pasagerii de la bord are o rana serioasă la cap.
— Am recepţionat. Să vedem dacă vă putem face loc ceva mai
devreme. Informaţi-ne dacă situaţia voastră se modifică.
— Bine lucrat, îl laudă Buck.
Când Ritz primi în cele din urmă permisiunea de a ateriza,
LearJet-ul trecu pe deasupra terminalului, care, aparent, suferise
pagube majore în urma cutremurului. Reconstrucţia începuse, dar
toate facilităţile, de la casele de bilete şi până la agenţiile de
închirieri de maşini, se găseau acum în barăci mobile. Buck fu
frapat de volumul mare de activitate care se desfăşura pe un
aeroport unde doar două piste de aterizare erau funcţionale.
Responsabilul de la sol îşi ceru scuze că nu are unde să gareze
avionul. Era un ins extrem de tracasat. Acceptă promisiunea lui
Ken că nu va lăsa avionul acolo mai mult de douăzeci şi patru de
ore.
— Sper că nu, şopti Buck.
Ritz duse avionul lângă una dintre fostele piste de aterizare,
acolo unde utilajele grele transportau mari cantităţi de pământ.
Parcă avionul într-un şir unde întâlneai de toate, de la Piper Cub cu
un singur motor până la Boeing 727. Se aflau foarte departe de
agenţiile de închirieri de maşini, dar totuşi pe proprietatea
aeroportului.
Ken, tot gâfâind şi strâmbându-se de durere, îl zori pe Buck să o
ia înainte dar acesta se temea ca nu cumva Ritz să leşine.
— Nu-ţi intra încă în rolul de clown rănit la cap, îl tachină Buck.
Aşteaptă măcar până ajungem la spital.
— Dacă mă cunoşti, atunci îţi dai seama că, acum nu joc niciun
rol.
— Nu-mi vine să cred, exclamă Buck, când ajunseră în sfârşit în
zona de unde se închiriau maşini şi găsiră un lung şir de oameni
care stăteau la coadă. Se pare că trimit oameni în celălalt capăt al
parcării ca să ia maşini.
Ken, care era cu câţiva centimetri mai înalt decât Buck, se ridică
pe vârfuri şi se uită în depărtare.
— Ai dreptate, confirma el. Aşa că o să stai să iei maşina şi după
aceea o să vii să mă iei. Nu mă simt în stare să mai merg pe jos.
În timp ce înaintau la coadă, Buck îi spuse lui Ritz să închirieze
maşina cu cartea lui de credit, urmând ca Buck să îi dea după
aceea banii înapoi.
— Nu vreau ca numele meu să apară peste tot în statul ăsta, în
caz că cei de la Comunitatea Globală se hotărâse să facă verificări.
Ritz îşi aruncă cardul la ghişeu. O tânără domnişoară îl studie.
— Nu mai avem decât modele mici. E acceptabil pentru
dumneavoastră??
— Şi dacă spun că nu, păpuşă? o întrebă el.
Ea se strâmbă.
— E tot ce avem.
— Atunci ce importanţă are dacă e acceptabil sau nu?
— O luaţi, deci?
— N-am de ales. Cât de mică e drăcia asta?
Ea scoase un catalog lucios şi arătă cu degetul fotografia celei
mai mici maşini care figura acolo.
— Pe onoarea mea, de-abia dacă încap eu în aşa ceva,
nemaisocotindu-l şi pe fiul meu, spuse Ritz.
Buck se strădui să-şi ascundă zâmbetul. Tânăra, deja vizibil
sătulă de Ritz şi de ironiile lui, începu să completeze formularele.
— Chestia aia are măcar locuri în spate?
— Nu prea. Există totuşi un mic spaţiu în spatele scaunelor.
Pentru bagaje.
Ritz se uită la Buck, iar Buck înţelese la ce se gândea. Urmau să
ajungă să se cunoască mai bine decât îşi propuseseră în acea
maşină. Buck nici măcar nu-şi putea imagina ce ar fi însemnat să li
se mai adauge şi o femeie în toată firea, în stare critica.
— Aveţi vreo preferinţă în privinţa culorii? întrebă fata.
— Am de ales? făcu Ritz. Mai oferiţi un singur model, dar îl aveţi
în mai multe variante de culoare?
— De obicei, da, spuse ea. Momentan mai avem doar din cele
roşii.
— Şi totuşi am de ales?
— Dacă alegeţi roşu.
— Bine, atunci. Doar o clipă. Ştiţi ce cred că mi-ar conveni? Aveţi
cumva din cele roşii?
— Da.
 — Atunci voi lua una roşie. Aşteptaţi puţin. Fiule, îţi convine
roşu?
Buck preferă să închidă ochii şi să dea din cap. De îndată ce avu
cheile, se repezi la maşină. Aruncă bagajele în spatele scaunelor pe
care le trase în spate la maximum, se aruncă la volan şi se îndreptă
spre drumul de ieşire, acolo unde îl aştepta Ritz. Buck lipsise doar
două minute, dar se părea că a sta în picioare devenise prea dificil
pentru Ken. Se aşezase cu genunchii la gură şi cu mâinile
încrucişate în faţă.
Ritz se strădui să se ridice şi păru ameţit. Îşi acoperi ochii cu
mâinile. Buck deschise portiera lui, dar Ken îi spuse:
— Stai acolo, mă descurc.
Se strecură cu greu în maşină, lovindu-se cu genunchii de bord
şi cu capul de capotă. Chicoti.
— Amice, va trebui să mă fac mic de tot ca să văd ceva pe geam.
— Nu e mare lucru de văzut, spuse Buck. Încearcă să te relaxezi.
Ritz pufni dispreţuitor.
— Probabil că nu te-a lovit niciodată în cap un avion.
— Asta aşa e, spuse Buck, depăşind câteva maşini.
— Nu e vorba de relaxare. Ci de supravieţuire. Oricum, de ce
m-ai scos din spital? Ar fi trebuit să mai dorm vreo două zile.
— Nu da vina pe mine. Ţii minte că am încercat să te conving să
nu pleci.
— Ştiu. Ajută-mă, te rog, să-mi găsesc medicamentele. Unde e
mi-e geanta?
Autostrăzile din Twin Cities erau într-o condiţie relativ buna,
comparativ cu zona Chicago. Strecurându-se printre ocolişuri şi
blocaje, Buck se deplasa cu o viteza constanta. Cu ochii la drum şi
o mână pe volan, căuta în spatele lui Ken şi îi scoase acestuia
geanta de piele. O trase peste spatele scaunului lui Ken şi îl lovi pe
acesta în ceafa, făcându-l să ţipe.
— Îmi pare rău, Ken! Te simţi bine?
Ken rămase cu geanta în poală. Îi dădeau lacrimile şi se strâmbă
atât de tare de durere, încât i se văzură dinţii încleştaţi.
— Dacă aş fi crezut ca ai făcut-o intenţionat, şuieră el, te
omoram.

12

Din ziua în care îl primise pe Hristos, Rayford Steele nu încetase

să fie însetat de Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
descoperi că, pe măsură ce lumea îşi relua viaţa normală după
dispariţii, devenea mai ocupat ca niciodată. Îi era din ce în ce mai
dificil să petreacă cât timp ar fi vrut citind Biblia.
Primul său pastor, răposatul Bruce Barnes, le predicase celor
din Armata Pătimirilor cât de important era „să cerceteze zilnic
Scripturile”. Rayford încerca să se ţină de asta, dar nu reuşea timp
de săptămâni întregi şi asta îl frustra. Încercă să se scoale mai
devreme, dar era implicat în atâtea discuţii şi activităţi care se
prelungeau până târziu în noapte, încât nu reuşi. Încercă să
citească Biblia în timpul pauzelor de zbor, dar asta genera tensiuni
între el şi diverşii săi copiloţi.
În cele din urmă reuşi să găsească o soluţie. Indiferent unde se
afla şi indiferent de ceea ce făcuse în timpul zilei sau al serii, la un
moment dat se ducea la culcare. Indiferent de locaţie sau de
situaţie, înainte să stângă lumina, îşi făcea porţia zilnică de studiu
al Bibliei.
Bruce se arătase sceptic la început, insistând pe lângă el să îi
ofere lui Dumnezeu mai degrabă primele minute ale zilei decât
ultimele.
— Trebuie şi să te scoli dimineaţa, nu doar să te culci seara,
spusese Bruce. N-ai prefera să îi oferi lui Dumnezeu cele mai
proaspete şi pline de energie momente ale tale?
Rayford înţelese înţelepciunea unei astfel de viziuni asupra
lucrurilor, dar, văzând că nu prea funcţionează, reveni la planul
său iniţial. Da, i se mai întâmplase să adoarmă citind sau
rugându-se, dar de obicei reuşea să rămână treaz, iar Dumnezeu îi
arăta întotdeauna câte ceva.
De când îşi pierduse Biblia în cutremur, Rayford se simţise
frustrat. Acum, dis-de-dimineaţă, voia să intre pe internet, să
descarce Biblia şi să vadă dacă Tsion Ben-Judah postase sau nu
ceva. Rayford era fericit că îşi păstrase laptopul în bagajul de zbor.
Dacă şi-ar fi păstrat şi Biblia acolo, ar mai fi avut-o şi acum.
Îmbrăcat în maiou, pantaloni şi şosete, Rayford îşi cără laptopul
până la centrul de comunicaţii. Roboţii telefonici erau în funcţiune,
dar niciun angajat nu se afla acolo. Găsi o priză liberă, ataşă cablul
şi se aşeză într-un loc de unde putea să vadă uşa camerei sale de la
capătul coridorului.
În timp ce informaţiile începură să apară pe ecran, auzi paşi.
Minimiză fereastra şi se uită pe coridor. Un tânăr brunet se opri în
faţa uşii lui Rayford şi bătu repede în ea. Văzând că nu i se
răspunde, încercă clanţa. Rayford se întrebă dacă fusese trimis
cineva să-l jefuiască sau să caute indicii despre Hattie Durham sau
despre Tsion Ben-Judah.
Tânărul bătu din nou în uşă, apoi umerii îi căzură şi se întoarse
să plece. Atunci lui Rayford îi veni o idee. Oare să fie Hassid? făcu
„Psssst”, destul de tare.
Tânărul se opri şi se uită în direcţia de unde venise sunetul.
Rayford era în întuneric, aşa că ridică monitorul computerului.
Tânărul stătu în expectativa, întrebându-se dacă figura de la
calculator era chiar cel pe care voia să îl vadă. Rayford şi-l imagină
inventând o poveste în cazul în care ar fi dat peste un ofiţer
superior.
Rayford îi făcu semn, iar tânărul se apropie. Pe plăcuţa pe care o
purta la piept scria David Hassid.
— Pot să vă văd semnul? şopti Hassid.
Rayford îşi apropie faţa de ecran şi îşi dădu părul la o parte.
— Ca să mă exprim ca tinerii americani, chestia asta e foarte
mişto.
— Mă căutai? îl întrebă Rayford.
— Voiam doar să vă întâlnesc, spuse Hassid. Apropo, lucrez aici,
la comunicaţii.
Rayford încuviinţă din cap.
— Deşi nu avem telefoane în cameră, avem prize.
— Eu n-am. M-am uitat.
— Sunt acoperite cu plăcuţe de oţel inoxidabil.
— Asta am văzut, spuse Rayford.
— Aşa că nu e nevoie să riscaţi să fiţi surprins aici, căpitane
Steele.
— Asta e bine de ştiut. Nu m-ar mira dacă ar şti şi unde am
navigat pe internet de aici.
— Ar putea şti. Ei pot să vă intercepteze prin cablurile din
cameră, dar ce ar găsi?
— Încerc doar să aflu ce mai spune zilele astea prietenul meu,
Tsion Ben-Judah.
— Asta vă pot spune eu, pe dinafară. E părintele meu spiritual.
— Şi al meu.
— El v-a condus la Hristos?
— Ei, nu, admise Rayford. Ci predecesorul lui. Dar totuşi îl
consider pe rabin pastorul şi învăţătorul meu.
 — Lăsaţi-mă să notez pentru dumneavoastră adresa site-ului
central unde am găsit mesajul pentru ziua de astăzi. E lung, dar
atât de bun. El şi cu un frate de-al său şi-au descoperit şi ei
semnele astăzi. E atât de palpitant. Ştiţi că sunt, probabil, unul
dintre cei 144.000 de martori?
— Asta ar fi bine, nu? spuse Rayford.
— De-abia aştept să-mi aflu misiunea. Sunt atât de novice în
toate astea, atât de neştiutor în privinţa adevărului. Cunosc
Evanghelia, dar se pare ca mai am atât de mult de învăţat, dacă va
fi să fiu un evanghelist neînfricat şi să predic precum apostolul
Pavel.
— Toţi suntem novici, David, dacă stai bine să te gândeşti.
— Dar eu sunt mai novice ca mulţi. Aşteptaţi să vedeţi toate
mesajele de pe site. Mii şi mii de credincioşi au răspuns deja. Nu
ştiu cum va avea timp doctorul Ben-Judah să le citească pe toate. Îl
roagă să meargă în ţările lor, să-i înveţe şi să-i pregătească el
însuşi. Aş da tot ce am pentru un astfel de privilegiu.
— Fără îndoială ştii că doctorul Ben-Judah e un fugar.
— Da, dar şi el crede că e unul dintre cei 144.000 de martori. Ne
învaţă că suntem pecetluiţi, cel puţin pentru o vreme, şi că forţele
răului nu ne pot răpune.
— Serios?
— Da. Se pare că de aceasta protecţie nu se bucura toţi cei care
au semnul. Dar este valabil pentru evreii convertiţi care au devenit
evanghelişti.
— Cu alte cuvinte, eu aş putea fi în primejdie, dar tu nu, cel
puţin pentru o vreme.
— Asta pare să fie învăţătura lui. Sunt nerăbdător să aud
părerea dumneavoastră.
— De-abia aştept să mă conectez.
Rayford îşi scoase laptopul din priză şi cei doi se strecurară de-a
lungul coridorului, şuşotind. Rayford descoperi că Hassid avea
doar douăzeci şi doi de ani, că absolvise colegiul, aspirând la o
carieră militară în Polonia.
— Dar eram atât de îndrăgostit de Carpathia încât am dat
imediat examen ca să mă înrolez în forţele Comunităţii Globale. Nu
după mult timp, am descoperit adevărul pe internet. Acum lucrez
în spatele liniilor inamicului, dar nu mi-am propus eu ca lucrurile
să se întâmple aşa.
Rayford îl sfătui pe tânăr că era mai înţelept să nu îşi declare
credinţa până la momentul oportun.
— E destul de periculos pentru tine că eşti credincios şi vei fi de
mai mare ajutor cauzei acum dacă păstrezi tăcerea, cum face şi
ofiţerul McCullum.
La uşa lui Rayford, Hassid îi apucă mâna cu putere şi i-o strânse
hotărât.
— E atât de bine să ştiu că nu sunt singur, spuse el. Vreţi să-mi
vedeţi semnul?
Rayford zâmbi.
— Bineînţeles.
Continuând să-i strângă mâna lui Rayford, Hassid îşi dădu părul
la o parte cu mura liberă.
— Absolut, spuse Rayford. Bine ai venit în familie!

Buck descoperi că a parca la spital semăna cu ceea ce se

întâmplase la aeroport. Pavajul original se prăbuşise, iar în faţă
fusese ridicat din moloz un mic sens giratoriu improvizat. Dar
oamenii îşi făcuseră propriile locuri de parcare şi singurul loc pe
care îl putu găsi Buck se afla la câteva sute de metri de intrare. Îl
lăsă pe Ken în faţă cu bagajele şi îi spuse să aştepte.
— Dacă îmi promiţi că nu mă mai pocneşti în cap, spuse Ken. Pe
onoarea mea, când te dai jos din maşina asta te simţi de parcă te-ai
fi născut din nou.
Buck parcă într-un şir dezordonat de alte vehicule şi scoase
câteva obiecte de igienă personala din geanta sa. În timp ce se
îndrepta spre spital, îşi băgă cămaşa în pantaloni, se scutură pe
haine, îşi aranjă părul şi se dădu cu deodorant. Când ajunse lângă
intrare, îl văzu pe Ken aşezându-se jos şi folosindu-şi geanta pe
post de pernă. Se întrebă dacă fusese într-adevăr o idee bună să-l ia
cu el. Ken părea pe punctul de a cădea într-un leşin profund. „O,
nu!”, îşi zise Buck.

Îngenunche lângă Ken.

— Te simţi bine? şopti el. Lasă-mă să te ridic.
Ken vorbi fără să-şi deschidă ochii.
— O, Doamne! Buck, am făcut ceva incredibil de stupid.
— Ce?
— Ţii minte când mi-ai dat medicamentele? Ken mai mult
bolborosea. Le-am înghiţit fără apă, nu?
— M-am oferit să îţi aduc ceva de băut.
 — Nu despre asta e vorba. Trebuia să iau unul dintr-un flacon şi
trei din celălalt, la fiecare patru ore. Am ratat ultima doză şi, ca să
recuperez, am luat două din primul şi şase dintr-al doilea.
— Şi?
— Dar am încurcat flacoanele.
— Ce conţineau?
Ken ridica din umeri, iar respiraţia îi deveni adâncă şi regulată.
— Nu adormi acum, Ken. Trebuie să te duc înăuntru.
Buck scotoci prin geanta lui Ken şi găsi flacoanele. Doza cea mai
mare era pentru dureri locale. Cea mică părea să fie o combinaţie
de morfină, Demerol şi Prozac.
— Ai luat şase din astea?
— Îhî.
— Hai, Ken. Sus! Ridică-te! Acum.
— Of, Buck. Lasă-mă să dorm!
— În niciun caz. Hai, acum trebuie să mergem.
Buck nu se gândea la faptul că Ken ar fi fost în pericol sau că ar
fi trebuit să i se facă spălături stomacale; grija lui era că, dacă nu-l
ducea înăuntru, ar fi reprezentat o povară inutilă. Mai rău, probabil
că ar fi fost gonit de acolo.
Buck ridică una din mâinile lui Ken şi îşi trecu capul pe sub
braţul lui. Când încerca să strângă, Ken se dovedi a fi prea greu şi
total neajutorat.
— Hai, omule! Trebuie să mă ajuţi şi tu puţin.
Ken nu făcea decât să mormăie.
Buck îi ţinu cu grijă capul lui Ken şi îi trase geanta de sub el.
— Hai odată, hai!
— Tu, hmmmm.
Buck se temu ca în ceea ce-l privea pe Ken capul era singura
zonă capabilă încă să simtă şi ca, în curând, şi acesta va amorţi.
Decât să rişte să infecteze rana, Buck căuta alt loc inflamat decât
tăietura. Mai jos de locul unde Ken fusese lovit, pielea era de un
roşu-aprins. Buck îşi depărta picioarele ca să-şi ţină bine
echilibrul, apoi apăsă direct. Ritz sări ca din puşcă, încercă să-i
tragă un pumn lui Buck, care se feri, îl apucă pe Ken pe la spate cu
o mână, saltă geanta cu cealaltă şi îl căra spre intrare.
Ken delira din cauza rânii. Oamenii se dădeau la o parte din faţa
lor.
În interiorul spitalului, era şi mai rău. Tot ce putea Buck să facă
era să-l ţină pe Ken în picioare. Erau cinci cozi lungi în faţa
recepţiei. Buck îl târî pe Ken spre locul de aşteptare. Acolo, toate
scaunele erau ocupate şi mai mulţi oameni stăteau şi în picioare.
Buck se uita să vadă dacă nu cumva cineva ar fi fost dispus să-şi
cedeze locul şi, în cele din urmă, o femeie voinică, între două vârste,
se ridica. Buck îi mulţumi şi îl aşeză pe Ken în scaun. Acesta
aluneca pe o parte, îşi ridica genunchii, îşi duse mâinile la faţă şi
rămase sprijinit de umărul unui bătrân de lângă el. Bărbatul
observă rana, tresari puternic, apoi, aparent, se resemna cu rolul
de pernă pentru Ken.
Buck înghesui geanta lui Ken sub scaun, îi ceru scuze
bătrânului şi promise să vină înapoi cât mai repede posibil. Când
încercă să ajungă în faţa biroului recepţionerei, oamenii de la două
cozi îl respinseră cu violenţă.
— Îmi pare rău, dar am o urgenţă! protesta el.
— Toţi avem! strigă cineva.
Stătu la coadă câteva minute, făcându-şi mai multe griji pentru
Chloe decât pentru Ken. Ken putea să doarmă liniştit. Singura
problemă era că el, Buck, era încă blocat. Dacă nu cumva…
Buck ieşi din rând şi intră într-una dintre băi. Se spălă pe faţă,
îşi umezi părul şi şi-l dădu pe spate şi îşi aranja cât putu ţinuta. Se
uita în oglindă luându-şi o expresie încruntată şi spunându-şi:
„Eşti doctor. Un doctor perfect raţional, plin de el şi gata de
acţiune”.
Ieşi ca o furtună din baie, cu aerul că ştie precis unde merge.
Avea nevoie de un fraier. Primii doi doctori pe care îi întâlni păreau
a fi prea bătrâni şi hârşâiţi pentru ca el să-şi poată juca farsa. Dar
după aceea apăru un doctor tânăr şi subţirel, care se uita cu ochi
mari la tot ce se întâmpla în jur. Buck păşi în faţa lui.
— Doctore, nu ţi-am spus să vezi ce e cu rana aia de la urgenţa
doi?
Tânărul medic rămase fără glas.
— Ei bine? întrebă Buck.
— Nu! Nu, doctore. Probabil că aţi vorbit cu altcineva.
— Aşa deci! Ascultă! Am nevoie de un stetoscop – unul steril, de
data asta! -, de un halat proaspăt spălat şi de fişa mamei anonime.
S-a înţeles?
Internistul închise ochii şi repeta:
— Stetoscop, halat, fişă.
Buck continua să latre:
— Steril, mare, mamă anonimă.
 — Imediat, doctore.
— Te aştept la lift.
— Da, domnule.
Internistul se întoarse şi plecă. Buck strigă după el:
— Am nevoie de ele azi, doctore!
Internistul o luă la fugă.
Acum, Buck trebuia să găsească liftul. Se întoarse la locul de
aşteptare şi îl găsi pe Ken sforăind în aceeaşi poziţie, lângă bătrânul
care părea mai intimidat ca niciodată. O întrebă pe o femeie de
origine hispanică dacă ştie unde se află liftul. Aceasta arătă cu
mâna în hol. În timp ce se grăbea în direcţia aceea, îl văzu pe
internistul sau bătându-le la cap pe recepţionere. „Fă-o şi nu mai
comenta!”, spunea el.
Câteva minute mai târziu, doctorul cel tânăr veni în fugă la el cu
tot ceea ce îi ceruse să aducă. Ţinea halatul deschis cu ambele
mâini, iar Buck se îmbrăcă repede, îşi puse stetoscopul după gât şi
apucă fişa.
— Mulţumesc, doctore. De unde eşti?
— Chiar de aici! spuse internistul. De la spitalul ăsta.
— Foarte bine atunci. Foarte bine. Eu sunt de la… Buck ezită o
secundă. De la Young Memorial. Mulţumesc pentru ajutor.
Internistul păru descumpănit, ca şi cum ar fi încercat să îşi dea
seama unde e Young Memorial.
— Cu plăcere, doctore, spuse el.
Buck se îndepărtă de lift şi se grăbi să intre într-o baie. Se încuie
într-o toaletă şi desfăcu fişa lui Chloe. Fotografiile îl făcură să
izbucnească în lacrimi. Buck puse mapa pe podea şi se mai uita o
dată. „Doamne, se ruga el în tăcere, cum ai putut să laşi să se
întâmple aşa ceva?”
Scrâşni din dinţi şi se cutremura, dorindu-şi să se calmeze. Nu
dorea să fie auzit. După aproape un minut, deschise din nou fişa.
Din fotografii îl privea cu ochii holbaţi figura aproape de
nerecunoscut a tinerei sale soţii. Dacă ar fi arătat la fel de umflata
în momentul în care ajunsese la Kenosha, niciun doctor n-ar fi
recunoscut-o după poza lui Buck.
După cum îi spusese doctorul de la Kenosha, partea din dreapta
a corpului ei fusese, pare-se, izbită cu toată forţa de o secţiune a
acoperişului. Pielea ei, care, în mod normal, era fină, netedă şi albă,
era acum inflamată, cu pete roşii şi galbene şi plină de urme de
catran şi bucăţele de ţiglă. Mai rău, laba piciorului ei drept arăta de
parcă cineva ar fi încercat să o preseze. Un os îi ieşea din gambă.
Rana pleca din partea exterioară a genunchiului şi se întindea spre
rotulă, care părea grav afectată. După poziţia corpului, se părea că
şoldul drept fusese dislocat. Vânătăile şi umflăturile de deasupra
mijlocului dovedeau existenţa unor coaste rupte. Cotul îi era
fisurat, iar umărul drept părea scos din încheietură. Clavicula
dreaptă apăsa prin piele. Partea dreaptă a feţei părea mai plată şi îi
erau afectate falca, dinţii, pometele şi ochiul. Era atât de
desfigurata încât Buck de-abia putea suporta să o privească.
Ochiul era extrem de umflat, închis. Singura zgârietură de pe
partea stângă se afla undeva lângă coapsă, aşa că probabil că
doctorul dedusese corect că fusese doborâtă din picioare de ceva
care o lovise din dreapta.
Buck hotărî că nu se va da înapoi când o va vedea în persoană.
Bineînţeles, îşi dorea ca ea să supravieţuiască. Dar oare era cel mai
bine pentru ea? Putea oare comunica? Putea să-l recunoască? Se
uită şi prin restul fişei, încercând să înţeleagă ce era notat acolo. Se
părea că organele ei interne scăpaseră neatinse. Suferise mai multe
fracturi, trei la laba piciorului, una la gleznă, rotulă, la cot şi la
două coaste. Avea dislocate atât umărul, cât şi şoldul. Mai avea
răni importante la unul din pomeţi, maxilar şi craniu.
Buck trecu repede peste restul fişei, căutând un anumit cuvânt.
Îl găsi. Puls fetal. „O, Doamne, salvează-i pe amândoi!”
Buck nu avea cunoştinţe de medicină, dar semnele ei vitale
păreau a fi destul de bune pentru cineva care suferise o astfel de
traumă. Deşi în momentul întocmirii fişei nu îşi recăpătase
cunoştinţa, pulsul, respiraţia, presiunea sângelui şi chiar circulaţia
cerebrală erau la parametri normali.
Buck se uită la ceas. Contingentul Comunităţii Globale urma să
sosească în curând. Avea nevoie de timp, să se gândească şi să se
adune. Nu i-ar fi fost de niciun folos lui Chloe dacă nu era cu totul
în formă şi pregătit. Memoră cât putu din fişă, reţinu că se afla în
camera 335A şi luă mapa sub braţ. Ieşi din baie cu genunchii
tremurându-i, dar afişă un aer preocupat şi sigur de el de îndată ce
intră pe coridor. În timp ce îşi cântărea opţiunile în minte, ajunse
din nou în spaţiul de recepţie. Bătrânul plecase. Ken Ritz nu se mai
sprijinea pe nimeni, dar corpul său uriaş stătea curbat într-o
poziţie fetală, părând un copil supradimensionat, cu partea
neatinsă a capului sprijinită de spătarul scaunului. Arăta de parcă
ar fi putut dormi o săptămână în şir.
 Buck luă liftul până la etajul trei, pentru a cerceta terenul. Când
uşile se deschiseră, un gând îl izbi brusc. Deschise din nou fişa.
„335A“. Asta însemna că ea se afla într-o cameră dublă. Şi dacă ar
fi pretins că e doctorul celuilalt pacient? Chiar dacă nu se afla pe
nicio listă de securitate, trebuiau să-l lase să între, nu? Poate că va
trebui să dea buzna, dar era hotărât să între.
Doi paznici în uniformă de la Comunitatea Globală stăteau de o
parte şi de alta a uşii de la 335A. Un tânăr şi o femeie destul de
bătrână. Pe uşă erau lipite două fâşii de bandă adezivă albă,
amândouă scrise cu marker negru. Pe prima scria: „A. Mamă
anonimă, nu se primesc vizite”. Iar pe cealaltă: „B. A. Ashton”.
Buck era sfâşiat de dorinţa de a vedea ce e cu Chloe. Timpul
trecea împotriva lui şi voia să intre acolo înainte oficialilor de la
Comunitatea Globală. Trecu de cameră, iar la capătul coridorului
se întoarse şi se îndrepta direct spre 335.

Rayford nu fusese pregătit pentru ceea ce găsise pe internet.

Tsion se depăşise pe sine. După cum spusese David Hassid, mii şi
mii de credincioşi răspunseseră deja la mesajul său. Mulţi dintre
aceştia postau mesaje pe site-ul central afirmând că fac parte
dintre cei 144.000. Rayford derula mesajele timp de mai bine de o
oră şi tot nu le epuiza. Sute dintre ei mărturiseau că îl primiseră pe
Hristos după ce citiseră mesajul lui Tsion şi versetele din Epistola
către Romani care demonstrau nevoia lor de Dumnezeu.
Era târziu, iar lui Rayford i se înceţoşase privirea. Nu
intenţionase să petreacă mai mult de o oră pe Net, dar trecuse mai
mult decât atât de când tot lucra la mesajul lui Tsion. „Apropiatul
seceriş al sufletelor” era un fascinant studiu asupra profeţiilor
biblice. Tsion reuşise să se exprime atât de elocvent şi într-un fel
atât de intim pentru cititori încât Rayford nu fu surprins că mii
dintre aceştia se considerau discipolii lui, deşi nu-l întâlniseră
niciodată. Îl implorau să vină să se întâlnească cu ei, pentru ca ei
să se poată pune sub tutela lui.
Tsion răspundea la cereri spunându-şi propria poveste, despre
cum fusese însărcinat de către statul Israel, ca expert în Biblie, să
studieze spusele lui Mesia care urma să vină. Explica că, pe vremea
Înălţării la Cer a bisericii, ajunsese la concluzia că Isus din
Nazareth avea toate semnalmentele lui Mesia cel profeţit în Vechiul
Testament. Dar nu îl primise pe Hristos ca mântuitor al său până
când Înălţarea îl convinsese de adevăr.
 Îşi păstrase credinţa pentru el până în momentul în care i se
ceruse să apară pe posturile internaţionale de televiziune pentru a
dezvălui rezultatele laboriosului său studiu. Fusese uluit de faptul
că evreii refuzau în continuare să creadă că Isus era cine scria
Biblia că este. Tsion îşi revelă descoperirea chiar la sfârşitul
programului, stârnind enorme proteste, mai ales în rândurile
evreilor ortodocşi. Soţia sa şi doi copii la vârsta adolescenţei
fuseseră mai târziu asasinaţi, iar el de-abia scăpase. Spunea
publicului său de pe internet că pentru moment stătea ascuns, dar
că urma să „continue să predice şi să proclame că Isus Hristos este
singurul nume de sub ceruri trimis printre oameni prin care aceştia
se pot mântui”.
Rayford se chinuia să rămână treaz, buchisind învăţăturile lui
Tsion. Pe ecranul său era afişat un contor care arăta numărul de
răspunsuri pe măsură ce acestea erau adăugate site-ului central.
Crezu că totuşi contorul nu mergea bine. Se mişca atât de repede
că nici nu puteai vedea numerele unul câte unul. Se uită pe câteva
dintre răspunsuri. Nu doar că existau mulţi evrei convertiţi care
susţineau că fac parte dintre cei 144.000 de martori, dar evreii şi
păgânii aveau şi ei încredere în Hristos. Mii de alţi cititori se
îndemnau unii pe alţii să trimită un memoriu la Comunitatea
Globală prin care să ceară protecţie şi azil pentru marele învăţat.
Rayford simţi o furnicătură sub genunchi care i se transmise la
cap. Unul dintre mijloacele de luptă împotriva lui Nicolae Carpathia
era forţa opiniei publice. I-ar fi fost cu neputinţa să îl asasineze sau
să îl facă să piară „într-un accident” pe Tsion Ben-Judah şi să lase
să se creadă că alte forţe o făcuseră. Dar, devreme ce mii de cetăţeni
din întreaga lume făceau apel la Nicolae în sprijinul lui Tsion,
acesta va fi obligat să demonstreze că îl poate proteja. Rayford
spera de asemenea că Nicolae va putea fi cumva forţat să facă ce
trebuie şi pentru Hattie Durham.
Principalul mesaj al lui Tsion pentru acea zi se baza pe capitolele
8 şi 9 din Apocalipsă. Acele capitole susţineau aserţiunea sa
conform căreia cutremurul, furia prorocită a Mielului, preceda cel
de-al doilea interval de douăzeci şi unu de luni ale Pătimirilor. Cu
totul urmau să fie şapte ani sau optzeci şi patru de luni.

Aşadar, dragii mei prieteni, vedeţi că a trecut deja un sfert din

acest interval. Din păcate, oricât de rău a fost, lucrurile se vor
înrăutăţi progresiv pe măsură ce ne apropiem de sfârşit – pogorârea
în slavă a lui Hristos.
Ce urmează? în Apocalipsă 8:5 un înger ia o cădelniţa, o umple
cu foc din altarul lui Dumnezeu şi o aruncă pe pământ. Asta
produce tunete, fulgere, glasuri şi un cutremur de pământ.
Acelaşi capitol continuă spunând că şapte îngeri cu şapte
trâmbiţe se pregătesc să sune din ele. Acesta este momentul în care
ne aflăm acum. La un moment dat, peste douăzeci şi unu de luni,
primul înger va suna din trâmbiţă şi va veni pe pământ grindină şi
foc amestecat cu sânge. Apoi, a treia parte a pământului şi a
copacilor vor arde, iar iarba toată va arde.
Mai târziu, un al doilea înger va suna din a doua trâmbiţă, iar
Biblia spune că un munte uriaş de foc aprins va fi aruncat în mare
şi a treia parte din mare se va face sânge, a treia parte din făpturile
care sunt în mare vor pieri şi a treia parte din corăbii se vor
scufunda.
Apoi, al treilea înger va suna din trâmbiţă şi atunci va cădea din
cer o stea mare, care va arde ca o făclie. Va cădea peste a treia parte
din râuri şi peste izvoarele apelor. Aceasta stea este şi numită în
Biblie. Ea se numeşte Absintos şi a treia parte a apelor se va preface
în pelin. Şi mulţi oameni vor muri din pricina apelor, care vor
deveni amare.
Cum poate un om cu capul pe umeri, care a văzut toate câte s-au
întâmplat, să nu se teamă de ce va să vină? Dacă vor mai exista
necredincioşi după a treia trâmbiţă a Judecaţii, cea de-a patra ar
trebui să convingă pe toată lumea. Oricine nu va fi luat în seama în
acel moment avertismentele lui Dumnezeu, va fi hotărât deja să-l
slujească pe duşman. Al patrulea înger va suna din trâmbiţă şi va fi
lovita a treia parte din soare, a treia parte din lună şi a treia parte
din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată şi ziua
să-şi piardă a treia parte din lumina ei. Cum se explică asta mai
departe?
În acest moment, cel care a scris Apocalipsa spune că s-a uitat şi
a văzut şi auzit un înger „care zbura spre înaltul cerului şi striga cu
glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina
celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri care sunt gata să
trâmbiţeze.”
În următoarea mea lecţie, mă voi ocupa de acele ultime trei
Trâmbiţe ale Judecăţii ale celei de-a doua perioade de douăzeci şi
unu de luni de Pătimiri. Dar, iubiţi fraţi şi iubite surori întru
Hristos, nu vine doar nenorocirea, ci şi biruinţa. Vă voi reaminti,
folosindu-mă de câteva pasaje din Biblie, ca deznodământul a fost
deja hotărât. Vom învinge! Dar trebuie să ne împărtăşim din
adevăr, să demascam întunericul şi minciuna şi să-i aducem pe cât
mai mulţi alături de Hristos în aceste ultime zile.
Vreau să vă arăt de ce cred că va veni un mare seceriş al
sufletelor. Dar mai întâi, gândiţi-vă la aceste mărturii şi
promisiuni:
În Vechiul Testament, în Cartea Lui Ioel 2:28–32, Dumnezeu
vorbeşte şi spune aşa:
„După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi
fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii
voştri vor visa vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna
Duhul Meu, în zilele acelea.
Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi
stâlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge,
înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşata.
Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci
mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit
Domnul, şi între cei rămași, pe care îi va chema Domnul.”
Nu e asta o minunată şi mult binecuvântată promisiune?
Capitolul şapte din Apocalipsă indică faptul că Trâmbiţa Judecaţii
de care tocmai am pomenit nu va suna până ce slujitorii Domnului
nu vor primi pecetea pe frunte. Atunci se va şti cu precizie cine sunt
adevăraţii credincioşi. Primilor patru îngeri, cărora le-au fost date
primele patru Trâmbiţe ale Judecaţii, li s-a spus: „Nu vătămaţi
pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe
fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru”. De aici rezultă limpede că
pecetea este cea care vine mai întâi. Doar în ultimele câteva ore,
ne-a devenit limpede, mie şi altor fraţi şi surori întru Hristos, ca
pecetea de pe fruntea adevăraţilor credincioşi este deja vizibila, dar
pare-se ca doar pentru ceilalţi credincioşi. Aceasta a fost o
descoperire uimitoare şi aştept să aud de la voi cum descoperiţi
pecetea unul pe fruntea celuilalt.
Cuvântul „slujitori”, care vine din cuvântul grecesc duios, este
acel cuvânt pe care apostolii Pavel şi Iacob îl folosesc când vorbesc
despre ei înşişi ca fiind robi ai lui Isus Hristos. Principala misiune a
unui slujitor al lui Dumnezeu este aceea de a împărtăşi Evanghelia
harului lui Dumnezeu. Vom fi inspiraţi de faptul că putem înţelege
cartea Apocalipsei, care a fost data de Dumnezeu, conform
primului verset din primul capitol, „ca să arate robilor săi lucrurile
care au să se întâmple în curând”. Cel de-al treilea verset spune:
„Ferice de cine citeşte şi de cei ce asculta cuvintele acestei prorociri
şi păzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape”.
Deşi vom trece prin mari nenorociri, ne putem mângâia cu
gândul ca în timpul Pătimirilor ne aşteptam la lucruri măreţe,
menţionate în Apocalipsă, ultima carte în care Dumnezeu îşi
dezvăluie planul înaintea oamenilor.
Daţi-mi voie acum să mai citez un verset din capitolul şapte al
Apocalipsei, iar apoi voi încheia spunându-vă de ce cred eu că se
apropie un mare seceriş al sufletelor.
Apocalipsa 7:9 spune, prin glasul lui Ioan: „După aceasta, m-am
uitat şi iată mulţime multa, pe care nimeni nu putea s-o numere,
din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea
tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în
mână ramuri de finic”.
Aceştia sunt sfinţii care au pătimit. Acum, urmăriţi-mă cu
atenţie. Mai încolo, în Apocalipsa 9:16, Ioan numără o armată de
călăreţi şi ajunge la numărul de două sute de milioane. Dacă o
astfel de armata imensă poate fi totuşi numărată, oare ce vor să
spună Scripturile când se refera la sfinţii care au pătimit, cei care
vin la Hristos în timpul acestei perioade ca „o mulţime multă pe care
nimeni nu putea să o numere?”
Vedeţi acum de ce cred suntem îndreptăţiţi să ne încredem în
Dumnezeu că va mântui mai mult de un miliard de suflete în
aceasta perioada? Să ne rugam pentru acest mare seceriş.
Toţi cei care-l numesc pe Hristos mântuitor pot fi părtaşi la asta
– cea mai mare sarcina pe care omenirea a primit-o vreodată. Sper
să mă întâlnesc din nou cu voi, cât de curând.
Cu dragoste, în neasemuitul nume al Domnului nostru Isus
Hristos, Mântuitorul nostru,
Tsion Ben-Judah.

Rayford de-abia îşi mai putea ţine ochii deschişi, dar era vrăjit de
entuziasmul fără limite al lui Tsion şi de puterea de pătrundere a
învăţăturilor sale. Se întoarse la site-ul central şi tresări. Numărul
de pe contorul din partea superioară a ecranului era de ordinul
zecilor de mii şi continua să crească. Rayford ar fi vrut să se alăture
acelui val nestăvilit, dar era extenuat.
Nicolae Carpathia vorbise întregii lumi la radio şi la televizor.
Fără nicio îndoială că impactul va fi monumental. Dar ar fi putut
oare rivaliza cu reacţia stârnită de acest rabin convertit, care
comunica din exil cu o nouă familie care creştea neîncetat?

Buck îşi reaminti că, pentru moment, nu era doar doctor, ci şi

egomaniac. Se îndreptă cu paşi mari spre camera 335,
aruncându-le din mers un salut din cap celor doi paznici de la
Comunitatea Globală. Când deschise uşa, cei doi se luară după el.
— Scuzaţi-mă, spuse el, cu o voce plină de dezgust, soneria
domnişoarei Ashton a sunat, aşa că mă veţi lăsa să intru, dacă nu
cumva vreţi să fiţi responsabili de moartea pacientei mele.
Paznicii se uitară unul la altul, neştiind cum să reacţioneze.
Femeia puse mâna pe plăcuţa de identitate a lui Buck. El îi dădu
mâna la o parte şi intră în cameră, încuind uşa. Ezită un moment
înainte de a se întoarce, pregătit să răspundă dacă veneau după el.
N-o făcură.
Ambele paciente erau protejate de draperii. Buck o trase pe
prima şi o descoperi pe soţia sa. Îşi ţinu respiraţia în timp măsură
din ochi cearşaful, de la picioare la gât. Simţea de parcă inima i s-ar
fi rupt la propriu. Sărmana Chloe nu ştia în ce se băgase când
acceptase să se căsătorească cu el. Îşi muşcă tare buzele. Nu avea
timp de melodrama. Era mulţumit văzând-o ca pare să fie
cufundată într-un somn liniştit. Braţul drept îi era băgat în ghips,
de la încheietură până la umăr. Braţul stâng îi atârna nemişcat pe
lângă corp şi avea o perfuzie înfiptă pe mână.
Buck puse mapa pe pat şi îşi strecură mâna sub a ei. Pielea fină
ca de copil pe care o întâlnire degetele sale îl făcură să vrea să o ia
în braţe, să o liniştească, să-i ia durerea. Se aplecă şi îi atinse
degetele cu buzele, iar lacrimile începură să îi curgă. Tresări când
simţi o strângere uşoara de mână şi se uită la ea. Chloe îl privea.
— Sunt aici, şopti el cu disperare. Îşi schimba poziţia, ca să-i
poată mângâia obrazul. Chloe, iubirea mea, sunt eu, Buck.
Se aplecă şi mai mult, apropiindu-se de ea. Privirea ei îl urmărea.
El se forţă să nu se uite la partea ei dreaptă rănită. Dintr-o parte,
era soţia lui dragă şi nevinovată. Din cealaltă, un monstru. Îi luă
din nou mâna.
— Mă auzi? Chloe, mai strânge-mă o dată de mână.
Niciun răspuns.
Buck se duse repede în partea cealaltă şi dădu la o parte draperia
pentru a se uita la celălalt pat. A. Ashton era o femeie de peste
cincizeci de ani şi părea să fie în comă. Buck se întoarse, îşi luă
mapa şi se uită cu atenţie la faţa lui Chloe. Privirea ei încă îl
urmărea. Putea să audă? Era conştienta?
Descuie uşa şi ieşi repede pe hol.
— Pentru moment e în afara oricărui pericol, spuse el, dar avem
o problema. Cine v-a spus că domnişoara Ashton se află în patul B?
— Scuzaţi-mă, doctore, spuse femeia-paznic, dar noi n-avem
nimic de a face cu pacienţii. Responsabilitatea noastră e la uşă.
— Deci, nu voi sunteţi responsabili de aceasta încurcătură?
— Absolut deloc, se apără femeia.
Buck dezlipi benzile adezive de pe uşă şi le inversă.
— Doamnă, puteţi rămâne singura aici până când acest tânăr
îmi aduce un marker?
— Desigur, domnule. Craig, adu-i domnului doctor un marker.

13

Buck se întoarse în camera lui Chloe, arzând de nerăbdare să-i

arate că se întorsese şi să îi dea de înţeles că e în siguranţă.
Cu greu suporta să se uite la faţa ei neagra şi vânătă, cu un ochi
atât de umflat. O luă uşor de mână şi se aşeză lângă ea.
— Chloe, sunt aici şi n-o să las să ţi se întâmple nimic rău. Dar
am nevoie de ajutorul tău. Strânge-mă de mână. Clipeşte. Arată-mi
că ştii că sunt aici.
Niciun răspuns. Buck se culcă cu obrazul pe perna ei şi cu
buzele aproape de urechea ei. „O, Doamne, se rugă el, de ce n-ai
făcut ca asta să mi se întâmple mie şi nu ei? De ce ea? Ajută-mă s-o
scot de aici, Doamne, te rog!”
Mâna ei era ca un fulg şi părea fragilă ca un nou-născut. Ce
contrast faţă de femeia puternică pe care o iubise şi pe care
ajunsese să o cunoască. Era nu doar neînfricată, ci şi deşteaptă.
Cât de mult îşi dorea ca ea să redevină aşa.
Acceleraţia lui Chloe deveni mai rapidă, iar Buck deschise ochii
în timp ce o lacrimă îi cădea după urechea ei. O privi în faţă. Ea
clipi agitată, iar el se întrebă dacă nu cumva încerca să comunice
ceva.
— Sunt aici, repetă el, iar şi iar. Chloe, sunt eu, Buck. Paznicul
de la Comunitatea Globală era plecat de prea mult timp. Buck se
rugă ca acesta să fie afară, aşteptând cu markerul în mâna, dar
prea intimidat ca să bată la uşă. Altfel, cine ştie pe cine ar fi putut
să aducă cu el şi, astfel, să se aleagă praful de orice şansa de a o
proteja pe Chloe.
Vorbi repede:
— Draga mea, nu ştiu dacă mă auzi, dar încearcă să te
concentrezi. Am schimbat numele tău cu al femeii din celălalt pat.
Numele ei este Ashton. Iar eu pretind că sunt doctorul tău. Ai
înţeles?
Buck aşteptă, sperând. În cele din urma, o mişcare.
— Eu ţi i-am adus, şopti ea.
— Ce? Chloe, ce ai spus? Eu sunt, Buck. Ce mi-ai adus?
Ea îşi umezi buzele şi înghiţi.
— Eu ţi i-am adus şi tu i-ai spart.
Buck trase concluzia că delira. Era o bolboroseala absolut
ininteligibila. El dădu din cap şi zâmbi spre ea.
— Stai cu mine, iubito, şi o scoatem noi cumva la capăt.
— Doctore Buck, făcu ea, reuşind să schiţeze un zâmbet.
— Da! Chloe! Deci mă recunoşti.
Miji ochii spre el şi clipi încet de data asta, ca şi cum a sta trează
nu era un efort pentru ea.
— Ar trebui să ai mai multă grijă de cadouri.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, dulceaţa mea, şi nici tu nu cred că
ştii. Dar, indiferent ce am făcut, îmi pare rău şi îmi cer iertare.
Pentru prima oară, ea se întoarse şi îl privi drept în ochi.
— Ţi-ai spart ochelarii, doctore Buck.
Buck îşi pipai din reflex ramele de pe cap.
— Da! Chloe, ascultă-mă. Încerc să te protejez. Am schimbat
între ele numele de pe uşă. Tu eşti…
— Ashton, reuşi ea.
— Da! Iar iniţiala prenumele tău este A. Zi-mi un prenume
potrivit cu A.
— Annie, spuse ea. Mă numesc Annie Ashton.
— Perfect. Iar eu cine sunt?
Ea îşi ţuguie buzele şi contura un B, apoi schimba.
— Doctorul meu, spuse ea.
Buck se întoarse pentru a se duce să vadă dacă Craig, paznicul,
adusese markerul.
— Doctore, zise Chloe. Numele.
Deci ea gândea! Cum putuse uita că li se puteau verifica benzile
cu nume de la încheietura mâinii?
O desfăcu pe a ei, având grijă să nu scoată perfuziile. Se strecură
după draperia lui A. Ashton. Îi scoase cu atenţie banda de la mână,
observând că nu părea nici măcar să respire. Îşi puse urechea
aproape de nasul ei, dar nu simţi şi nu auzi nimic. Nu îi găsea
pulsul. Schimbă benzile.
Buck ştia că asta îl va ajuta doar să mai câştige ceva timp. Nu va
dura mult până cineva va descoperi că această femeie trecută de
menopauză şi moartă pe deasupra nu era o tânără însărcinată de
douăzeci şi doi de ani. Dar, pentru moment, ea era mama anonimă.
Când Buck ieşi, paznicii stăteau de vorba cu un doctor mai în
vârstă. Craig, cu un marker negru în mână, spunea:
— …nu ştiam ce să facem.
Doctorul, înalt, cu ochelari, cu părul cărunt, avea cu el trei fişe.
Se încruntă spre Buck. Buck trase cu ochiul spre numele pe care
acesta îl avea scris pe buzunarul de la piept.
— Doctore Lloyd! exclama el, întinzându-i mâna.
Doctorul i-o strânse cu neîncredere.
— Ne cunoaş…?
— Dar cum? Nu ne-am mai văzut de la acel…
— Simpozion?
— Exact! Cel care a avut loc la…
— Bemidji?
— Da, aţi fost extraordinar.
Doctorul păru descumpănit, de parcă se străduia să şi-l
amintească pe Buck şi totuşi complimentul nu-l lăsase indiferent.
— Ei bine, eu…
— Iar unul dintre copiii dumneavoastră se pregătea de ceva.
Despre ce era vorba?
— Ah, probabil că era vorba despre fiul meu, care tocmai şi-a
luat rezidenţiatul.
— Exact! Ce mai face?
— Foarte bine. Suntem foarte mândri de el. Acum, doctore…
Buck îl întrerupse.
— Sunt convins. Ascultaţi, continua el scoţând flacoanele de
pilule ale lui Ken Ritz din buzunar, poate că îmi puteţi da un sfat…
— Fără îndoiala că voi încerca.
— Va mulţumesc, doctore Lloyd. Îi arătă flaconul de
tranchilizante. I-am prescris asta unui pacient care are o rana
gravă la cap, iar el, din greşeala, a suplimentat doza. Care ar fi cel
mai bun antidot?
Doctorul Lloyd studie flaconul.
— Nu e atât de grav. Va dormi foarte adânc câteva ore, dar îi va
trece. O rană la cap spuneţi?
— Da, de aceea aş prefera să nu doarmă.
— Bineînţeles, aveţi dreptate. Cel mai bine puteţi contracara
efectul acestei substanţe cu o injecţie de benzedrină.
— Nefăcând parte din personalul local, spuse Buck, nu pot lua
nimic de la farmacie…
Doctorul Lloyd îi mâzgăli o reţetă.
— Scuzaţi-mă, doctorul…?
— Cameron, spuse Buck, fără să se gândească.
— Aşa e, doctor Cameron. Ce plăcere să va revăd.
— Plăcerea e de partea mea, doctore Lloyd. Şi va mulţumesc.
Buck luă markerul din mâna lui Craig, care era foarte jenat, şi
modifică ce era scris pe benzile de pe uşă, înlocuind B cu A şi A cu
B.
— Mă întorc imediat, Craig, spuse el, trântind markerul la loc în
mâna paznicului.
Buck merse în mare graba, cu aerul că ştie precis unde se duce,
dar citind cu atenţie numele de pe birouri şi săli şi urmărind
semnele pe lângă care trecea. Reţeta doctorului Lloyd se dovedi
extrem de preţioasă la farmacie şi curând se întorcea la Ken Ritz. În
drum, făcu rost şi de un scaun cu rotile.
Îl găsi pe Ken aplecat în faţă, cu coatele la genunchi, cu bărbia în
palme, sforăind. Recunoscător pentru pregătirea pe care o căpătase
în momentele în care îi venea rândul să îi administreze mamei sale
injecţii cu insulina, Buck desfăcu pachetul cu dexteritate, îi ridica
mâneca lui Ken fără să-l mişte pe acesta, palpa zona şi scoase
capacul acului hipodermic cu dinţii. În timp ce înfigea vârful în
bicepsul lui Ken, capacul îi căzu din gură şi ateriza pe podea.
Cineva bombăni în spate:
— Oare n-ar trebui să poarte mănuşi?
Buck găsi capacul, îl aşeză la loc şi puse totul în buzunar.
Întorcându-se la Ken, îşi băgă mâinile sub subsuorile uriaşului şi îl
sculă de pe scaun. Îl întoarse cu patruzeci şi cinci de grade şi îl
aşeză în scaunul cu rotile – uitase însă să fixeze piedica. În
momentul în care Ken intră în scaunul cu rotile, acesta începu să
ruleze în spate, iar Buck nu avea cum să-şi scoată mâinile. Călare
pe picioarele lungi ale lui Ken, cu faţa înfundată în pieptul acestuia,
Buck se clatină prin sala de aşteptare, în timp ce diverşi gură-cască
se fereau din calea lui. Când scaunul cu rotile începu să prindă
viteză, singura opţiune a lui Buck rămase aceea de a-l trage de
picioare. Se prăbuşi peste pilotul cel lung şi deşirat, care se trezi
dintr-o dată şi strigă:
— Charlie Bravo Alpha cheamă baza!
Buck se ridica, coborî suporţii pentru picioare ai scaunului şi îi
ridică genunchii lui Ritz pentru a-i pune picioarele pe ele. Apoi
plecară să găsească o targă. Speranţa lui era ca Ritz să reacţioneze
la benzedrină suficient de repede pentru a fi în stare să-l ajute să ia
cadavrul domnişoarei Ashton, cu matricola mamei anonime, şi să-l
ducă la morgă. Dacă i-ar fi putut convinge, măcar temporar, pe
trimişii Comunităţii Globale, că potenţialul lor ostatic murise, ar
mai fi câştigat timp.
În timp ce Buck îl împingea în scaunul cu rotile spre lift, braţele
lui Ken continuau să atârne afară din scaun, acţionând ca nişte
frâne asupra roţilor. Buck i le luă şi i le puse la loc, tocmai când
intrau în holul aglomerat. Reuşi în cele din urmă să-i fixeze braţele
lui Ken, chiar în momentul în care se apropiau de un lift, dar exact
atunci Ritz îşi lăsă bărbia în piept, expunându-şi ţeasta rănită
tuturor celor care se aflau prin preajmă.
Când Ritz păru să înceapă să-şi revină din amorţeală, Buck putu
să-l scoată din scaun şi să-l pună pe o targă pe care o subtilizase
între timp. Totuşi, ridicarea bruscă din scaun îl ameţise pe Ken.
Căzu pe spate, iar rana de la cap i se frecă de cearşaf.
— OK! horcăi el, ca un om beat. În regulă!
Se întoarse pe o parte, iar Buck îl acoperi până la gât, apoi îl
împinse spre perete, unde îl aşteptă să se trezească de-a binelea. În
timp ce oamenii continuau să meargă pe lângă ei, Ken se ridică de
două ori brusc, se uită împrejur şi căzu la loc.
Când se trezi în cele din urmă şi fu în stare să şadă şi apoi să stea
în picioare fără să ameţească, era încă dezorientat.
— Mamă, ce-am mai dormit. Şi aş putea să mai dorm încă.
Buck îi explică că voia să îi găsească un halat şi să-l pună să
joace rolul unui asistent, care îl ajută pe doctorul Cameron. Buck
repetă de mai multe ori planul până ce Ken îl convinse că era treaz
şi înţelegea ce i se spune.
— Aşteaptă aici, îi ordonă Buck.
Lângă un bloc operator, văzu un doctor atârnând un halat în
cuier şi luând-o apoi în direcţia opusă. Părea curat, aşa că Buck îl
luă şi i-l duse lui Ken. Dar Ken nu mai era acolo.
Buck îl găsi lângă lift.
— Ce faci aici?
 — Trebuie să-mi iau geanta, spuse Ken. Am lăsat-o afară.
— Se află sub un scaun în sala de aşteptare. O s-o luăm mai
târziu. Acum, pune-ţi ăsta pe tine.
Mânecile halatului se dovediră a fi cu zece centimetri mai scurte
decât i-ar fi trebuit lui Ken. Ken arăta ca un copil de bogdaproste.
Împingând targa, porniră în spre camera 335, cât de repede
putea Ken să meargă. Femeia-paznic spuse:
— Doctore, tocmai am primit un telefon de la superiorii noştri şi
ni s-a spus că o delegaţie a Comunităţii Globale vine chiar acum de
la aeroport şi…
— Îmi pare rău, doamnă, dar pacienta pe care o aveaţi în grijă a
decedat.
— A murit? întreba ea. Ei bine, nu se poate spune că a fost din
vina noastră. Noi…
— Nimeni nu spune că ar fi fost vina dumneavoastră. Acum
trebuie să duc cadavrul la morgă. Puteţi spune celor din delegaţie
că o pot găsi acolo.
— Deci nu mai trebuie să stăm aici, nu?
— Bineînţeles că nu. Vă mulţumesc pentru serviciile
dumneavoastră.
În timp ce Buck şi Ken intrau în cameră, Craig observa capul lui
Ritz.
— Prietene, eşti asistent sau pacient?
Ken se întoarse spre el.
— Ai ceva împotriva handicapaţilor?
— Nu, îmi cer scuze. Eu doar…
— Toată lumea are nevoie de o slujbă! spuse Ken.
Chloe încercă să zâmbească când îl văzu pe Ken, pe care îl
întâlnise la Palwaukee, după zborul lui Buck şi al lui Tsion în Egipt.
Buck se uită drept în ochii lui Ken, cu subînţeles.
— Fă cunoştinţă cu Annie Ashton, spuse el. Eu sunt doctorul ei.
— Doctorul Buck, spuse Chloe cu un glas stins. Şi-a spart
ochelarii.
Ritz zâmbi.
— Se pare că luăm aceleaşi medicamente.
Buck trase cearşaful peste capul femeii moarte, o ridică de pe pat
şi o puse pe targa. Împinse patul spre uşă şi îi spuse lui Ken să stea
cu Chloe, „pentru orice eventualitate”.
— Ce eventualitate?
— În caz că apar tipii de la Comunitatea Globală.
 — Trebuie s-o fac pe doctorul?
— Într-un fel, da. Dacă reuşeşti să-i convingi că femeia pe care o
caută se află la morgă, s-ar putea să avem timp să o ascundem pe
Chloe.
— Doar nu vrei s-o fixezi pe capota maşinii noastre închiriate?
Buck împinse patul de-a lungul coridorului până la lift. Din lift
ieşiră patru oameni, dintre care trei bărbaţi, îmbrăcaţi în costume
negre. Ecusoanele de pe sacourile lor îi identificau drept agenţi ai
Comunităţii Globale. Unul dintre ei spuse:
— Încă o dată, ce căutăm?
— 335, răspunse altul.
Buck îşi feri privirea, neştiind dacă nu cumva fotografia sa fusese
deja pusă în circulaţie. În momentul în care împinse patul în lift, un
doctor apăsă pe butonul de alarmă. În lift, alături de Buck şi de
cadavru, mai erau şase oameni.
— Doamnelor şi domnilor, îmi pare rău, spuse doctorul.
Aşteptaţi doar un moment.
Îi şopti lui Buck la ureche:
— Nu sunteţi rezident aici, aşa e?
— Nu.
— Există reguli stricte în privinţa transportului cadavrelor cu
alte lifturi decât cele de serviciu.
— Nu ştiam.
Doctorul se întoarse spre ceilalţi.
— Îmi pare rău, dar va trebui să luaţi alt lift.
— Cu plăcere, spuse cineva.
Doctorul reporni liftul, după ce toţi ceilalţi coborâră. Apăsă pe
butonul pentru subsol.
— Sunteţi pentru prima oară în spitalul ăsta?
— Da.
— O luaţi la stânga şi pe urmă mergeţi până în capăt.
La morgă, Buck se gândi să lase cadavrul în faţa uşii, în speranţa
că va fi luat temporar drept cadavrul mamei anonime. Dar fu văzut
de un bărbat care stătea la un birou, care îi spuse:
— Nu aveţi voie să aduceţi paturi aici. Nu ne putem asuma
răspunderea pentru asta. Va trebui să-l duceţi înapoi.
— Am un program foarte încărcat.
— Asta e problema dumneavoastră. Nu răspundem pentru
paturile care au trecut pe aici.
Doi asistenţi puseră cadavrul pe o targă, iar bărbatul spuse:
 — Actele?
— Mă scuzaţi?
— Actele! Certificatul de deces. Parafa unui medic.
Buck spuse:
— Pe banda de identificare scrie „mamă anonimă”. Mi s-a spus
să o aduc aici. E tot ce ştiu.
— Cine e doctorul ei?
— Habar n-am.
— Ce cameră?
— 335.
— Bine, vom verifica. Acum scoateţi patul de aici.
Buck se grăbi să ajungă înapoi la lift, rugându-se ca şmecheria
să fi mers şi ca agenţii Comunităţii Globale să fie deja în drum spre
morgă, pentru a se asigura în privinţa mamei anonime. Nu se
intersectă cu ei pe drumul de întoarcere.
Aproape că ajunsese la camera 335, când aceştia îşi făcură
apariţia. Se uită în alta parte şi îşi continuă drumul.
— Dar unde e Charles? întreba unul.
— Ar fi trebuit să aşteptăm, răspunse femeia. Parcă maşina.
Cum o să ne mai găsească acum?
— Nu poate fi prea departe. Când ajunge şi el aici, rezolvăm
problema.
Când agenţii dispărură, Buck duse patul înapoi la 335.
— Eu sunt, spuse el, dând la o parte draperia lui Chloe.
O găsi pe Chloe chiar mai palidă decât înainte. În plus, acum
tremura. Ken stătea lângă pat, cu mâinile la cap.
— Ţi-e frig, nu? întreba Buck.
Chloe scutura din cap. Decolorarea i se accentuase. Dungile
urâte cauzate de hemoragie aproape că îi ajunseseră la tâmplă.
— E doar puţin agitată, asta-i tot, spuse Ritz. Şi eu la fel, deşi
merit un Oscar.
— Doctorul Avion, spuse Chloe, iar Ritz râse.
— Asta a spus ea. E tot ce au putut scoate de la ea, cu excepţia
numelui.
— Annie Ashton, şopti ea.
— Le-am jucat o festă foarte urâtă tipilor ălora. Au venit să se
plângă, mai ales femeia, că nu erau paznici la uşă, aşa cum
ceruseră ei. „N-am cerut paznici, spuse Ken, maimuţărindu-i
vocea. A fost un ordin”.
Chloe aprobă din cap.
 Ken continuă:
— S-au tot vânturat prin cameră, au tras de cearşaf, vorbind
despre cum se face că ea e în patul B, mândri că sunt în stare să
citească o inscripţie de pe uşă. La care eu: „Doar doi vizitatori o
dată, vă rog, şi aş aprecia dacă aţi păstra şi liniştea. Am aici un
pacient toxic”. Am vrut să spun contagios, dar tot aia înseamnă,
nu? Bineînţeles că au văzut imediat că acolo nu era decât o targă
goală. Unul dintre tipi îşi tot baga nasul peste tot, aşa că m-am
ridicat pe vârfuri, mi-am luat un aer de doctor şi i-am zis: „Dacă nu
vrei să iei febră tifoidă, mai bine ieşi de acolo”.
— Febră tifoidă?
— Mi se părea că sună bine. Şi a mers.
— Asta i-a speriat?
— Da, mă rog, aproape. A tras draperia şi a spus: „Doctore,
putem sta de vorba între patru ochi?” Eu am replicat: „Nu-mi pot
părăsi pacientul. Şi trebuie să mă dezinfectez înainte de a vorbi cu
cineva. Sunt imun, dar aş putea fi purtător al bolii”.
Buck se încruntă.
— Şi te-au crezut?
Chloe clătină din cap, părând amuzată.
— Am fost bun, serios. M-au întrebat cine e pacienta. Le-aş fi
putut spune Annie Ashton, dar m-am gândit că ar fi mai realist să
mă arăt jignit de întrebare. Am spus: „Numele ei nu este nici pe
departe atât de important pe cât este diagnosticul. Oricum, numele
ei este scris pe uşă”. I-am auzit şuşotind, iar unul dintre ei a
întrebat: „E conştientă?”. I-am răspuns: „Dacă nu eşti medic, nu te
priveşte”. Femeia a spus ceva despre un doctor de-al lor care nu
ajunsese încă la ei, iar eu am zis: „Mă puteţi întreba tot ce doriţi să
ştiţi”. Unul dintre ei a zis: „Ştim ce scrie pe uşă, dar ni s-a spus că
mama anonimă a stat în acel pat”. I-am răspuns: „N-am să stau
acum să mă cert. Pacienta mea nu este mama anonimă”. Unul
dintre tipi a zis: „Vă deranjează dacă o întrebăm pe ea cum o
cheamă?”. I-am replicat: „De fapt, da, mă deranjează. Nu trebuie să
fie deranjată”. Tipul a continuat: „Doamnă, dacă mă auziţi,
spuneţi-mi numele dumneavoastră”. Îi fac semn lui Chloe din cap
că poate să-i spună, dar m-am îndreptat supărat spre draperie. Ea
a ezitat, neştiind sigur ce aveam de gând, dar până la urmă a spus,
făcându-şi o voce foarte slăbită: „Annie Ashton”.
Chloe ridica mâna.
— Nu jucam teatru absolut deloc, spuse ea. De ce m-au numit
„mamă anonimă”?
— Nu ştii? făcu Buck, luând-o de mână.
Ea scutură din cap.
— Lăsaţi-mă să-mi termin povestea, spuse Ritz. M-am gândit că
se vor întoarce. Am dat draperia la o parte şi m-am uitat la ei. Nu
cred că se aşteptau să fiu atât de mare. M-am răstit: „Uite! Sunteţi
mulţumiţi acum? Acum aţi supărat-o, şi pe mine de asemenea!”.
Femeia a spus: „Ne cerem scuze, doctore…”, iar Chloe, de colo:
„Doctore Airplane”. A trebuit să-mi muşc limba. Am spus: „Se află
sub efectul medicaţiei”, ceea ce era adevărat. Am continuat: „Sunt
doctorul Lalaine, dar mai bine să evitam să ne strângem mâinile,
luând în consideraţie toţi factorii”. Restul s-au înghesuit în jurul
uşii, iar femeia a aruncat o privire prin draperie, spunând: „Aveţi
idee ce s-a întâmplat cu mama anonima?”. I-am spus: „Una dintre
pacientele din această camera a fost dusă la morga”. „Nu, serios?”,
a făcut ea pe un ton care sugera că nu crede o iotă din toate astea.
A continuat: „Ce i-a cauzat acestei tinere femei rănile? Tifosul?”. Ce
sarcasm! Nu eram pregătit pentru asta şi, în timp ce mă gândeam
la o replică deşteaptă pe care să i-o arunc, ceva impresionant, de
doctor, a spus: „Îl voi chema pe medicul nostru să o examineze”.
I-am replicat: „Nu ştiu cum merg lucrurile acolo de unde veniţi
dumneavoastră, dar în spitalul nostru doar medicul responsabil de
pacient sau pacientul însuşi pot cere o a doua opinie”. Ei bine, deşi
era mai scundă decât mine, m-a privit într-un fel de sus şi s-a
răstit: „Suntem de la Comunitatea Globală şi am venit aici din
ordinul direct al Excelenţei Sale. Aşa că las-o mai moale”. „Cine
dracu’ mai e şi Excelenţa asta?”, am întrebat-o. Ea mi-a spus:
„Unde ai fost până acum, într-o peşteră?”. Evident că nu puteam
să-i spun că, din cauza faptului că mă îndopasem cu
tranchilizante, nu prea eram sigur unde mă aflu nici în acel
moment, aşa că am răspuns: „În slujba umanităţii, încercând să
salvez cât mai multe vieţi, doamnă”. A pufnit cu dispreţ, iar două
minute mai târziu, ai intrat tu. Acum eşti informat.
— Deci vor aduce un doctor de-al lor, spuse Buck. Minunat. Hai
să o ascundem undeva şi să vedem dacă nu putem să o facem
pierdută.
— Răspunde-mi, şopti Chloe.
— Ce?
— Buck, sunt însărcinată?
— Da.
 — Copilul e bine?
— Până acum, da.
— Dar eu?
— Eşti destul de zguduită, dar în afara oricărui pericol.
— Aproape că ţi-a trecut febra tifoidă, spuse Ritz.
Chloe se încruntă.
— Doctor Airplane, îl puse ea la punct cu severitate. Buck,
trebuie să mă fac bine repede. Ce vor oamenii ăştia?
— E o poveste lungă. Una peste alta, vor să te trateze ca pe o
monedă de schimb, fie pentru Tsion, fie pentru Hattie, fie pentru
amândoi.
— Nu! exclamă ea, cu o voce mai puternică.
— Nu-ţi face griji, o linişti Buck. Dar cel mai bine ar fi să plecăm
cât mai repede. Un doctor adevărat nu se va lăsa păcălit multă
vreme, în pofida acestei adevărate Sarah Bernard pe care o avem
aici lângă noi.
— Doctor Airplane, te rog frumos, spuse Ken.
Buck auzi zgomot la uşă. Se aruncă la pământ şi se strecură
după draperii, rămânând pe vine într-un spaţiu strâmt, în care se
aflau deja un pat şi o targă.
— Doctor Lalaine, spuse unul dintre bărbaţi, acesta este medicul
nostru din Kenosha. Am aprecia dacă i-aţi permite să examineze
pacienta.
— Nu înţeleg, spuse Ritz.
— Bineînţeles că nu înţelegi, replică doctorul, dar am ajutat ieri
la îngrijirea unei paciente neidentificate care se potriveşte acestei
descrieri. De aceea am fost invitat.
Buck închise ochii. Vocea îi era cunoscută. Dacă era vorba de
ultimul doctor cu care vorbise la Kenosha, cel care avea fotografii
ale lui Chloe, orice speranţă era pierdută. Chiar dacă Buck i-ar fi
luat prin surprindere şi ar fi ieşit din ascunzătoare, n-ar fi avut cum
să o scoată pe Chloe de acolo.
— Le-am spus deja acestor oameni cine e pacienta, protesta Ritz.
— Iar noi ştim deja că povestea dumitale e falsă, spuse femeia.
Am întrebat la morgă de mama anonimă. N-a durat mult până s-a
stabilit cu precizie că era vorba de adevărata domnişoară Ashton.
Buck auzi cum se deschide un plic şi se scoate apoi ceva din el.
— Uitaţi-vă la aceste fotografii, spuse femeia. Nu e o asemănare
izbitoare, dar e suficientă. Eu cred că e ea.
— Există un singur mod de a ne convinge, spuse doctorul.
Pacienta mea avea trei mici cicatrici pe genunchiul drept, căpătate
în adolescenţă, de la chirurgia artroscopică, precum şi o cicatrice
rezultată în urma unei operaţii de apendicita.
Buck rămase ca trăsnit. Nimic din toate astea nu era adevărat în
privinţa lui Chloe. Ce se întâmpla de fapt?
Buck auzi cum sunt date la o parte, pătura, cearşaful şi
pijamaua lui Chloe.
— Ştiţi, asta nu mă surprinde deloc, spuse doctorul. Mă
gândeam că fata asta are chipul prea rotund şi rana de pe faţă prea
extinsă.
— Ei bine, replică femeia, chiar dacă nu e persoana pe care o
căutăm noi, nu e nici Annie Ashton şi în mod sigur nu are febră
tifoidă.
— Nimeni din acest spital nu are febră tifoidă, afirmă Ken. Am
spus asta pentru ca să nu-şi bage nimeni nasul în treburile
pacienţilor mei.
— Vreau ca acest om să fie pus sub acuzare, ceru femeia. Cum e
posibil să nu ştie numele propriilor pacienţi?
— În acest moment, în spital se află un număr enorm de
pacienţi, spuse Ken. Oricum, mi s-a spus ca ea e Annie Ashton.
Asta scrie şi pe uşă.
— Voi vorbi cu şeful personalului de aici despre doctorul Lalaine,
îi asigura doctorul. Iar vouă vă sugerez să mai verificaţi o dată
listele de recepţie cu mame anonime.
— Doctore? spuse Chloe, cu o voce stinsă. Aveţi ceva pe frunte.
— Ceva pe frunte? făcu el.
— Nu vad nimic, spuse femeia. Fata asta delirează de la
medicamente.
— Nu, nu delirez deloc, spuse Chloe. Aveţi într-adevăr ceva
acolo, doctore.
— Ei bine, îi răspunse el, amabil, dar expeditiv, probabil că şi
dumneavoastră o să aveţi ceva pe frunte, odată ce vă veţi restabili.
— Hai să mergem, îl îndemnă unul dintre bărbaţi.
— Ne întâlnim după ce voi sta de vorbă cu şeful personalului,
spuse doctorul.
Ceilalţi părăsiră încăperea. De îndată ce uşa se închise în urma
lor, doctorul continua: Ea, ştiu cine este. Dumneavoastră cine
sunteţi?
— Sunt doctorul…
— Ştim amândoi că nu sunteţi doctor.
 — Ba da, bâigui Chloe. E doctorul Airplane.
Buck îşi făcu apariţia de după draperii.
— Doctore Charles, faceţi cunoştinţă cu pilotul meu, Ken Ritz. Vi
s-a mai întâmplat vreodată să încarnaţi un răspuns la o rugăciune?
— N-a fost uşor să obţin însărcinarea asta, spuse Floyd Charles.
Dar m-am gândit că aş putea fi de ajutor.
— Nu ştiu cum v-aş putea mulţumi vreodată, zise Buck.
— Ţinem legătura. S-ar putea să am nevoie într-o zi de
dumneavoastră. Sugerez să o scoatem pe soţia dumneavoastră de
aici. Se vor întoarce şi se vor uita mai bine la ea, negăsind-o pe
mama anonimă.
— Ne puteţi asigura transportul până la aeroport şi tot ce avem
nevoie ca să avem grijă de ea? întrebă Buck.
— Bineînţeles. De îndată ce îi voi suspenda licenţa medicală
doctorului Airplane.
Ken îşi aruncă halatul de pe el.
— Oricum, mă săturasem de medicină. O să mă apuc din nou de
călărit avioane.
— Voi putea să o îngrijesc acasă? întrebă Buck.
— Va suferi mult şi mult timp de-acum încolo şi e posibil să nu
se mai simtă niciodată atât de bine ca înainte, dar nimic nu îi pune
viaţa în pericol. Copilul e şi el bine, din câte ştim.
— N-am ştiut până astăzi, spuse Chloe. Bănuiam, dar n-am
ştiut.
— Aproape că m-aţi dat gata cu remarca aceea, cum că aş avea
ceva pe frunte, spuse doctorul Charles.
— Da, spuse Ken. Despre ce e vorba de fapt?
— Vă voi spune amândurora în avion, îi asigură Buck.

Joi dimineaţa, la prima oră, în Noul Babilon, Nicolae Carpathia şi

Leon Fortunato se întâlnire cu Rayford.
— Le-am anunţat demnitarilor itinerariul stabilit, spuse
Carpathia. Ne-au comunicat că au pregătit locuri de cazare pentru
Comandantul Suprem, dar tu şi secundul tău va trebui să vă
descurcaţi singuri în privinţa asta.
Rayford încuviinţa din cap. Această întâlnire, ca şi multe altele,
era absolut inutilă.
— Acum, într-un context mai personal, adăugă Carpathia. Deşi
îţi înţeleg poziţia, s-a decis să se renunţe la recuperarea rămăşiţelor
Pan-Con-ului din Tigru. Îmi pare rău, dar s-a confirmat faptul că
soţia ta se afla la bord. Ca atare, acest loc trebuie considerat ca
fiind locul eternei sale odihne, ca şi în cazul celorlalţi pasageri.
Rayford simţea cu toată fiinţa că Potentatul minţea. Amanda
trăia şi cu siguranţă nu trădase cauza lui Hristos. El şi cu Mac
urmau să facă rost în curând de echipament de scufundare şi,
neavând nicio idee despre unde s-ar fi putut afla Amanda, avea de
gând să înceapă prin a dovedi că nu se afla la bordul acelui 747
scufundat.
Vineri, cu două ore înainte de momentul fixat pentru decolare,
Mac îi spuse lui Rayford că înlocuise avionul din magazia de marfa.
— Vom lua, deci, elicopterul, spuse el. Aparatul acela cu două
motoare este redundant. L-am înlocuit cu Challenger 3.
— Unde ai găsit aşa ceva?
Challenger era aproape de mărimea unui LearJet, dar aproape de
două ori mai rapid. Fusese pus la punct în ultimele şase luni.
— Credeam că am pierdut totul în afară de elicopter, de avion şi
de Condor. Dar dincolo de ridicătură de pe pista de aterizare am
găsit Challenger-ul. A trebuit să îi instalez o nouă antenă şi un nou
sistem de direcţie, dar în rest e ca nou.
— Era bine dacă aş fi ştiut să pilotez aşa ceva, spuse Rayford.
Poate că aş putea să îmi vizitez familia în timp ce Fortunato îşi face
escala în Texas.
— Au găsit-o pe fiica ta?
— Tocmai mi-au trimis vorba. E rănită, dar e bine. Şi voi fi bunic.
— Asta-i minunat, Ray! exclamă Mac, bătându-l pe Rayford pe
umăr. Şi te voi învăţă să pilotezi Challenger-ul. O să-l înveţi în doi
timpi şi trei mişcări.
— Trebuie să termin de împachetat şi să primesc un e-mail de la
Buck, spuse Rayford.
— Sper că nu primeşti şi trimiţi mesaje prin sistemul local, nu?
— Nu, primesc un e-mail codat de la Buck în care mă informează
când îmi va suna telefonul. Iar eu am grijă să fiu afară în acel
moment.
— Trebuie să vorbim cu Hassid despre cât de sigur e internetul
de aici. Toţi trei am navigat pe internet, pe urmele prietenului tău
Tsion. Mă tem ca nu cumva ofiţerii superiori să fie la curent cu
asta. Probabil că Nicolae e furios pe Tsion. Am putea să dăm cu toţii
de belea.
— David mi-a spus că dacă ne limităm la site-ul central,
navigarea noastră nu lasă urme.
 — Ştii, ar vrea să vină cu noi, spuse Mac.
— David? Ştiu. Dar avem nevoie de el exact acolo unde se află.

14

Zborul până la Waukegan fusese dificil pentru Chloe. Şi mai rău

fusese drumul cu maşina de la Waukegan la Palatine, pentru a-l
lăsa pe Ken, şi mai apoi spre Mount Prospect. Dormise în braţele lui
Buck aproape pe toată durata zborului, dar drumul cu Range
Rover-ul se dovedise a fi o adevărată tortura.
Tot ce putea Buck să facă era să o lase să stea întinsă pe locurile
din spate, dar unul dintre dispozitivele care ţineau bancheta prinsa
de podea se stricase în timpul cutremurului, aşa că trebuia să
conducă şi mai încet decât de obicei. Totuşi, Chloe păru că se
zgâlţâie tot drumul. În cele din urmă, Ken se puse în genunchi şi
încerca să fixeze scaunul cu mâinile.
Când ajunseră la aeroportul din Palwaukee, Buck îl duse pe Ken
până la o baracă, unde i se alocase un colţ.
— E întotdeauna o aventura să merg cu tine, spuse Ken, obosit.
Tot o să mă omori într-o zi.
— A fost o prostie din partea mea să-ţi cer să pilotezi la atât de
puţin timp de la operaţie, Ken, dar ne-ai salvat viaţa. Îţi voi trimite
un cec.
— Ca întotdeauna. Dar vreau de asemenea să ştiu mai multe
despre voi toţi, cum mai staţi cu credinţa voastră şi cu toate.
— Ken, am mai trecut prin asta. Devine destul de limpede acum,
nu vezi? Toată aceasta perioadă istorică, asta este. Mai sunt ceva
mai mult de cinci ani şi gata. Înţeleg de ce oamenii nu au priceput
ce se întâmpla înainte de Înălţarea la Cer. Am fost şi eu unul dintre
cei care n-au înţeles. Dar acum a început o imensă numărătoare
inversă. Acum nu mai e vorba decât despre a hotărî de care parte te
situezi. Dacă îl slujeşti pe Dumnezeu sau pe Antihrist. Le-ai fost de
ajutor celor buni şi ai lucrat pentru ei. E timpul să ni te alături pe
de-a întregul.
— Ştiu, Buck. N-am văzut în viaţa mea oameni care să aibă grijă
unii de alţii aşa cum o faceţi voi. Ar fi bine să reuşesc din nou să văd
lucrurile în alb şi negru, ştii, ca pe o foaie de hârtie, argumentele
pro şi contra, ăsta sunt eu. Înţeleg un lucru şi iau decizia.
— Îţi pot aduce o Biblie.
— Am şi eu o Biblie pe undeva. Există acolo vreun pasaj în care
toată chestia să fie explicată pe înţeles?
— Citeşte-l pe Ioan. Şi Epistola către Romani. Vei vedea acolo
despre ce vorbim noi. Suntem păcătoşi. Ne-am îndepărtat de
Dumnezeu. El ne vrea înapoi. Şi ne-a arătat calea.
Ken părea a nu fi în largul său. Buck ştia că mintea lui nu
funcţiona la capacitate maximă şi că avea dureri.
— Ai un calculator?
— Da, chiar şi o adresă de e-mail.
— Dă-mi atunci adresa ta şi îţi voi trimite adresa unui site. Tipul
pe care l-ai adus din Egipt cu mine este la ora actuală cel mai tare
de pe internet. El îţi va oferi ceea ce îţi doreşti, şi anume îţi va
explica totul pe o pagină, limpede şi concis.
— Şi de îndată ce mă alătur vouă, capăt semnul secret pe frunte?
— Absolut.
Buck lăsă jos scaunul din faţă şi o mută pe Chloe acolo. Dar
locul nu era suficient de plat, aşa că, nu peste mult timp, ea reveni
în spate. Când Buck opri în cele din urmă în curtea lui Donny,
Tsion se repezi afară să o întâmpine pe Chloe. De îndată ce o văzu,
izbucni în lacrimi.
— Sărmană copilă, bine ai venit în noua ta casă. Acum eşti în
siguranţa.
Tsion îl ajută pe Buck să o scoată de pe bancheta din spate şi
deschise uşa, astfel încât Buck să poată să o ducă înăuntru. Buck
se îndrepta spre scări, dar Tsion îl opri.
— Nu pe acolo, Cameron, pe aici. Vezi? Tsion coborâse patul
pentru ea. Nu poate încă să urce scările.
Buck clătină din cap.
— Bănuiesc ca următorul lucru e supa de pui.
Tsion zâmbi şi apasă pe un buton al cuptorului cu microunde.
— Mai aşteptaţi şaizeci de secunde.
Dar Chloe nu mâncă. Dormi toată noaptea şi apoi toată ziua
următoare.
— Ai nevoie de mişcare şi activitate, îi spuse Tsion. Unde ţi-ar
plăcea să mergi în prima zi în care ieşi?
— Vreau să văd biserica. Şi casa Lorettei.
— Dar oare n-o să fie…
— O să fie dureros. Dar Buck spune că dacă n-aş fi fugit, n-aş fi
supravieţuit. Şi vreau să văd de ce şi cum s-a întâmplat asta. Şi
vreau să văd unde au murit Donny şi Loretta.
Când reuşi să meargă clătinându-se până la masa din bucătărie
şi să se aşeze singură pe scaun, nu ceru decât computerul. Pe Buck
îl durea să o vadă pipăind obiectele cu o singura mână. Când
încercă să o ajute, ea îl respinse. Probabil că el păruse rănit de
gestul ei.
— Dragul meu, ştiu că vrei să mă ajuţi, spuse ea. N-ai încetat să
mă cauţi până nu m-ai găsit şi nimeni nu poate cere mai mult decât
atât. Dar, te rog, nu face nimic pentru mine până nu îţi cer eu să o
faci.
— Dar nu îmi ceri niciodată nimic.
— Nu sunt o persoana dependentă, Buck. Nu vreau să stea
lumea după mine. Suntem în război şi nu avem timp de pierdut.
De îndată ce îmi voi putea folosi şi mâna asta, îl voi ajuta pe
Tsion. Stă la calculator zi şi noapte.
Buck îşi luă propriul laptop şi îi scrise lui Ken Ritz despre
posibilitatea de a merge în Israel. Nu-şi putea imagina cum ar fi
putut fi Tsion vreodată în siguranţa acolo, dar acesta era atât de
hotărât să meargă, încât Buck se temea ca n-o să aibă de ales. A
doua sa motivaţie, în ceea ce îl privea pe Ken, de data asta, ţinea de
dorinţa sa de a vedea dacă Ken ajunsese sau nu la o decizie
spirituala. În timp ce transmitea mesajul, Chloe strigă din
bucătărie:
— O, Doamne! Buck! Trebuie să vezi asta!
Se grăbi să ajungă lângă ea şi privi peste umărul ei. Mesajul de
pe ecran era vechi de câteva zile. Era de la Hattie Durham.

Rayford se temea că Leon Fortunato se va plictisi în timpul

călătoriei spre Roma şi va veni să-i bată la cap pe el şi pe Mac în
carlingă. Dar, de fiecare dată când Rayford acţiona sistemul secret
de ascultare ca să vadă ce se întâmplă în cabină, Leon fluiera,
mormăia, cânta, vorbea la telefon sau se plimba de colo-colo.
De îndată ce Rayford îi predă comanda lui Mac, găsind un
pretext pentru a merge până la cabina, Leon aranja masa de mahon
unde el, Pontifex Maximus Peter Mathews şi cei zece regi urmau să
se întâlnească înainte de a veni în faţa lui Carpathia.
Leon părea foarte surescitat şi izbucni:
— Vei intra în carlingă de îndată ce invitaţii noştri ni se vor
alătura şi vei rămâne acolo, s-a înţeles?
— Bineînţeles, spuse Rayford.
Era limpede că Leon nu avea nevoie de companie.
Rayford nu se aştepta să surprindă cine ştie ce secrete ascultând
conversaţia dintre Leon şi Mathews, dar îi plăcea ideea de a se
distra făcând asta. Fortunato era atât de obedient faţă de
Carpathia, iar Mathews atât de condescendent şi de independent
încât cei doi erau precum uleiul şi apa. Mathews era obişnuit să fie
tratat regeşte. Fortunato îl trata pe Carpathia ca pe un rege al lumii
ce era, dar lipsit de entuziasm în a servi pe oricine altcineva şi
adesea impertinent cu cei care îl serveau pe el.
Când Mathews se urcă la bord la Roma, începu imediat să-l
trateze pe Fortunato ca pe unul dintre valeţii săi. Şi avea deja doi.
Un tânăr şi o femeie care îi cărară lucrurile la bord şi statura apoi
să pălăvrăgească cu el. În timp ce Rayford asculta, fu din nou izbit
de aroganţa lui Mathews. De fiecare dată când Fortunato sugera ca
ar cam fi fost cazul să pornească la drum, Mathews îl întrerupea.
— Aş vrea o băutură rece, Leon, spuse Mathews.
Urmă o lungă pauza.
— Imediat, replică Fortunato, pe un ton sec. Apoi continuă,
sarcastic: Şi oamenii dumneavoastră?
— Da, adu-le şi lor ceva.
— Prea bine, Pontif Mathews. Iar după aceea chiar cred că ar
trebui…
— Şi ceva de ronţăit. Mulţumesc, Leon.
După două astfel de schimburi, tăcerea lui Fortunato deveni
asurzitoare. În cele din urma, Leon spuse:
— Pontif Mathews, de data asta chiar cred ca e timpul…
— Câtă vreme o să mai stăm aici, Leon? Ce-ai spune să o luăm
din loc?
— Nu ne putem mişca din loc atâta vreme cât la bord se află
personal neautorizat.
— Cine nu e autorizat?
— Oamenii dumneavoastră.
— Am făcut deja prezentările, Leon. Ei sunt asistenţii mei
personali.
— Aveaţi impresia că şi ei au fost invitaţi?
— Nu merg nicăieri fără ei.
— Va trebui să o informez pe Excelenţa Sa.
— Pardon?
— Va trebui să îl informez pe Nicolae Carpathia.
— Ai spus „Excelenţa Sa”.
— Aveam de gând să abordez acest subiect cu dumneavoastră în
timpul călătoriei.
 — Spune-mi acum despre ce e vorba, Leon.
— Pontife, aş aprecia dacă v-aţi adresa mie conform titlului meu.
Cer oare atât de mult?
— Chiar despre titluri este vorba, Leon. De unde a luat Carpathia
chestia asta cu „Excelenţă”?
— N-a fost alegerea sa. Eu…
— Da, şi bănuiesc ca nici „Potentatul” n-a fost alegerea sa.
„Secretar general” nu i-a convenit, nu?
— După cum am spus, aş vrea să discutăm despre noul titlu în
timpul călătoriei.
— Păi hai să-i dăm drumul atunci!
— Nu sunt autorizat să transport oaspeţi neinvitaţi.
— Domnule Fortunato, aceştia sunt oaspeţi invitaţi. Eu i-am
invitat.
— Titlul meu nu este „domnule”.
— Aha, deci Potentatul este acum Excelenţa Sa, iar tu ce eşti,
Potentat? Nu, lasă-mă să ghicesc. Trebuie să fii Supremul Nu Ştiu
Ce Sau Ceva De Genul Asta. Aşa e?
— Va trebui să o informez pe Excelenţa Sa.
— Păi, hai, grăbeşte-te atunci. Şi spune-i „Excelenţei Sale” că
Pontifex Maximus consideră ca e un act de tupeu să treci de la un
titlu regal – ceea ce deja e exagerat – la unul sacru.
Rayford prinse doar finalul conversaţiei dintre Fortunato şi
Nicolae, bineînţeles, dar Leon fu nevoit să înghită găluşca.
— Pontifex, spuse el în cele din urmă, Excelenţa Sa mi-a
transmis salutul său de bun venit faţă de dumneavoastră şi va mai
transmite că va fi onorat să asigure prezenţa la bord a oricui
consideraţi dumneavoastră că v-ar face zborul mai confortabil.
— Serios? spuse Mathews. Atunci insist să am personal de bord.
Fortunato izbucni în râs. Vorbesc serios, Leon, sau, de fapt, care
ţi-e titlul?
— Deţin funcţia de comandant.
— Comandant? Hai, comandante, spune-mi adevărul, nu-i aşa
că eşti de fapt Comandant Suprem?
Fortunato nu răspunse, dar probabil că Mathews observase ceva
pe faţa lui.
— Asta e, nu? Ei bine, chiar dacă nu e aşa, eu insist. Dacă tot e
să-ţi spun Comandant, atunci o să-ţi spun Comandant Suprem. E
bine aşa?
Fortunato oftă ostentativ.
 — Titlul meu este de fapt de Comandant Suprem, dar îmi puteţi
spune în ambele feluri.
— Vai, dar nu. Titlul tău corect este de Comandant Suprem.
Acum, Comandant Suprem Fortunato, am vorbit extrem de serios
despre personalul de bord şi sunt şocat de lipsa dumitale de
prevedere în a asigura un astfel de serviciu, atât de necesar pe
durata unui zbor atât de lung.
— Pontife, dar avem toate dotările de confort necesare. Am
considerat că va fi necesar să avem întreg personalul de bord din
momentul în care ambasadorii regionali vor începe să ni se alăture.
— Ei bine, iată o decizie greşita. Nu accept să decolam înainte ca
avionul să fie dotat cu tot personalul necesar. Dacă simţi că trebuie
să te consulţi în această privinţă cu Excelenţa Sa, eşti liber să o
faci.
Urmă o lungă tăcere, iar Rayford presupuse că cei doi
rămăseseră uitându-se unul la altul.
— Vorbiţi serios? întreba Fortunato.
— Serios ca un cutremur.
Soneria de apel răsună în carlingă.
— Aici puntea, spuse Mac. Comunicaţi.
— Domnilor, am decis să folosesc personal de bord pe durata
zborului până la Dallas. Voi lua legătura cu una dintre companiile
aeriene de aici. Vă rog, comunicaţi turnului de control că s-ar putea
să mai amânăm decolarea cu două sau trei ore. Mulţumesc.
— Îmi cer scuze, domnule, spuse Mac, dar întârzierea de până
acum ne-a costat deja patru locuri în ordinea de decolare. Ei s-au
dovedit a fi flexibili pentru că ştiau cine se află la bord, dar…
— E ceva ce nu s-a înţeles? făcu Leon.
— Nu, domnule. Am recepţionat, amânăm decolarea.

În mesajul e-mail primit de la Hattie scria:

Dragă C.W., n-am ştiut cui altcuiva să mă adresez. De fapt, am

ştiut. Dar A. S. Nu răspundea la numărul de telefon personal pe
care mi-l dăduse. Spunea că are tot timpul telefonul la ea, aşa că
îmi fac griji în privinţa a ce i s-a putut întâmpla.
Am nevoie de ajutorul tău. L-am minţit pe fostul meu şef
spunându-i că ai mei erau din Denver. Când mi-am schimbat
destinaţia la Boston, îndreptându-mă spre vest în loc de est,
speram ca el să se gândească că mă duc să-mi văd familia. De fapt,
familia mea locuieşte în Santa Monica. Mă aflu la Denver din cu
totul alt motiv.
În momentul de faţă mă aflu la o clinică ginecologică. Te rog să
nu reacţionezi exagerat. Da, se fac şi avorturi aici şi, de altfel, mă
presează să iau această decizie. De fapt, cam asta e tot ce fac. Dar,
de asemenea, întreabă fiecare mamă dacă şi-a cântărit bine decizia,
iar din când în când câte o sarcina este dusa la capăt. Unii dintre
copii sunt daţi spre adopţie; alţii sunt crescuţi de către mamele lor.
Alţii sunt crescuţi de clinica.
Acest loc este şi un refugiu şi mă aflu aici incognito. M-am tuns
scurt, mi-am vopsit părul negru şi mi-am pus şi lentile de contact.
Sunt sigură că nu m-ar recunoaşte nimeni.
Avem acces la computer câteva ore pe săptămână. Alteori scriem
sau desenăm şi facem sport. Ne încurajează să le scriem prietenilor
şi celor dragi şi să facem concesii. Uneori ne îndeamnă să le scriem
taţilor copiilor noştri.
N-am putut să fac asta. Dar simt nevoia să vorbesc cu tine.
Am un telefon celular personal. Ai şi tu un număr, precum A.
S.? Sunt speriată. Sunt confuză. Uneori, avortul îmi pare a fi
soluţia cea mai la îndemână.
Dar m-am ataşat deja de acest copil. S-ar putea să fiu capabilă
să renunţ la el, dar nu cred că aş putea să îi curm viaţa. I-am spus
unei consiliere că mă simţeam vinovată pentru că am rămas
însărcinată fără să fi fost măritată. Nu mai auzise niciodată aşa
ceva. Mi-a spus să încetez să fiu obsedată de problema binelui şi a
răului şi să încep să mă gândesc la ce e mai bine pentru mine.
Mă simt mult mai vinovată pentru că am luat în consideraţie
varianta avortului decât pentru ceea ce tu ai numi imoralitate. Nu
vreau să fac o greşeală. Şi nu vreau să mai trăiesc în felul ăsta. Te
invidiez pentru că ai prieteni atât de apropiaţi. Sper din tot sufletul
că aţi scăpat cu toţii din cutremur. Bănuiesc că tatăl şi soţul tău
cred că a fost mânia Mielului. Poate că a fost. Nu m-ar mira.
Dacă nu voi primi niciun răspuns de la tine, mă voi gândi la ce e
mai rău, aşa că, te rog, răspunde-mi, dacă poţi. Salută-i pe toţi.
Toată dragostea mea pentru L. Cu drag, H.

— Acum, ascultă-mă, Buck, spuse Chloe. Nu mă deranjează să

mă ajuţi. Răspunde-i, te rog, că am fost rănită şi n-am avut acces la
e-mail, că mă voi face bine şi că ăsta e numărul meu de telefon.
Bine?
 Buck tasta deja.
Rayford îşi scoase laptopul din geantă şi se dădu jos din avion. În
drum, trecu pe lângă cei doi tineri plictisiţi – Leon, transpirat, roşu
la faţă, care vorbea la telefon, şi Mathews. Supremul Pontif al
Religiei Unice Globale îi aruncă o privire lui Rayford, apoi se uită în
alta parte. „Ce mai interes pastoral”, se gândi Rayford. Pentru acest
individ, piloţii nu aveau mai multa valoare decât nişte sclavi
purtători de lectica.
Rayford se aşeză lângă o fereastra, în aeroport. Cu uimitorul său
computer, alimentat cu energie solară şi conectat digital, putea
comunica de oriunde. Verifică site-ul central, prin care Tsion ţinea
legătură cu biserica sa, care era în continua creştere. În doar câteva
zile, sute de mii de oameni răspunseseră la mesajele sale. Se
trimiseseră numeroase scrisori deschise către Nicolae Carpathia în
care se cerea amnistierea lui Tsion Ben-Judah. Una dintre ele
rezuma într-o maniera extrem de expresiva consensul care exista în
această privinţă: „Fără îndoială că un iubitor al păcii ca
dumneavoastră, care a dat o mână de ajutor la fuga rabinului
Ben-Judah de habotnicii din ţara sa natală, are puterea de a face ca
el să se întoarcă în deplina siguranţa în Israel, unde ar putea
comunica cu atât de mulţi dintre noi care îl iubim. Contăm pe
dumneavoastră”.
Rayford zâmbi. Mulţi dintre aceştia deveniseră credincioşi de
prea puţin timp şi nu cunoşteau adevărata identitate a lui
Carpathia. Se întrebă oare când se va hotărî Tsion să-l deconspire
pe Carpathia?
Când ajunse în e-mailul său, Rayford fu şocat să afle de mesajul
lui Hattie. Trecu printr-o suita ciudată de sentimente
contradictorii. Era fericit că ea şi copilul ei erau în siguranţa, dar îşi
dorea atât de mult să aibă veşti de la Amanda încât descoperi că era
gelos. Regreta ca Chloe avusese veşti de la Hattie înainte ca el să
aibă veşti de la Amanda. „Iartă-mă, Doamne”, se rugă el în tăcere.
Câteva ore mai târziu, Condor 216 decola în sfârşit de la Roma,
cu personal auxiliar complet la bord, prin amabilitatea companiei
Alitalia Airlines.
Când nu planifica scufundarea în fluviul Tigru Rayford trăgea cu
urechea în cabină.
— Acum mai vii de acasă, Comandant Suprem Fortunato,
spunea Mathews. Nu e mai bine decât bufetul pe care îl
prevăzuseşi? Recunoaşte.
 — Oricui îi place să fie servit, admise Fortunato. Acum, ar fi
anumite chestiuni pe care Excelenţa Sa m-a rugat să le discut cu
dumneavoastră.
— Încetează să-i mai spui aşa! Mă scoate din sărite! Aş fi vrut să
păstrez aceste veşti pentru mai târziu, dar pot să ţi le comunic şi
acum. Reacţiile la adresa conducerii mele au fost atât de
copleşitoare încât oamenii mei au pus la cale luna viitoare
organizarea unui festival de o săptămână pentru celebrarea
instalării mele în funcţie. Deşi nu mă mai aflu în slujba Bisericii
Catolice, care a fost absorbită în cadrul credinţei noastre mult mai
extinse, unora li se pare potrivit ca şi titlul meu să se modifice. Cred
că simpla denumire de Petru II ar avea mult mai mult impact
imediat şi ar fi mult mai uşor de înţeles pentru mase.
— Sună ca un nume de papă, spuse Fortunato.
— Bineînţeles, chiar asta este. Deşi unii ar fi înclinaţi să
considere că autoritatea mea este de tip papal, eu cred cu toată
sinceritatea că este vorba de ceva mult mai larg.
— Preferaţi Petru II faţă de Pontif Suprem sau chiar faţă de
Pontifex Maximus?
— Cu cât e mai simplu, cu atât e mai puternic. Are o sonoritate
aparte, nu-i aşa?
— Vom vedea ce crede despre asta Exce… ah, Potentatul
Carpathia.
— Ce are a face Comunitatea Globală cu Religia Unică Globală?
— Potentatul Carpathia se simte responsabil pentru idee şi
pentru instalarea dumneavoastră în acest post.
— Ar trebui să-şi amintească că democraţia a avut şi părţi bune.
Cel puţin exista separaţie între Biserică şi Stat.
— Pontife, m-aţi întrebat ce are a face Excelenţa Sa cu
dumneavoastră. Mă văd nevoit să întreb: ce ar fi Organizaţia
Enigma Babilon fără suportul financiar al Comunităţii Globale?
— Aş putea să-ţi întorc întrebarea. Oamenii au nevoie de ceva în
care să creadă. Au nevoie de credinţă. Au nevoie de toleranţa.
Trebuie să fim uniţi şi să scăpăm lumea de cei care promovează
ura. Dispariţiile ne-au scăpat de fundamentaliştii cu vederi înguste
şi de habotnicii intoleranţi. Aţi văzut ce se întâmplă pe internet?
Rabinul care şi-a dezavuat propria religie în propria ţară are acum
un impact formidabil. E de datoria mea să fac faţă acestei situaţii.
În acest context, am de formulat o solicitare – Rayford auzi foşnet
de hârtii răsfoite – de suplimentare a suportului financiar din
partea Comunităţii Globale.
— De asta se temea Excelenţa Sa.
— Prostii! Nu cred că Nicolae Carpathia s-a temut vreodată de
ceva. Ştie că avem cheltuieli enorme. Trebuie să ne respectăm
numele. Suntem o Religie Unică Globala. Ducem pe toate
continentele mesajul nostru de pace, unitate şi toleranţă. Fiecare
ambasador ar trebui să fie mandatat să suplimenteze partea sa de
contribuţie la Organizaţia Enigma Babilon.
— Pontife, nimeni nu s-a confruntat până acum cu problemele
fiscale cărora Excelenţa Sa trebuie să le facă faţă acum. Balanţa
puterii s-a înclinat spre Orientul Mijlociu. Noul Babilon este
capitala lumii. Totul va fi centralizat. Doar reconstruirea acelui
oraş l-a obligat pe Potentat să propună creşteri semnificative ale
taxelor. Dar el reconstruieşte întreaga lume. Forţele Comunităţii
Globale lucrează pe toate continentele, restabilind căile de acces şi
comunicaţiile şi implicându-se în operaţiuni de salvare,
salubrizare, ajutorare, degajare sau cum vreţi să le spuneţi. Toţi
liderii regionali vor trebui să le ceară supuşilor lor să se sacrifice.
— Iar tu eşti cel care se ocupă de aceasta treabă murdara, nu-i
aşa, Comandante Suprem?
— Nu o consider ca fiind o muncă murdară, Pontife. Este o
onoare pentru mine să contribui la realizarea viziunii Excelenţei
Sale.
— Iar începi cu chestia asta cu excelenţa.
— Daţi-mi voie să vă relatez o poveste personală, pe care o voi
împărtăşi fiecăruia dintre ambasadori pe durata călătoriei. Dacă
îmi veţi îngădui asta, veţi vedea ca Potentatul este un om cu o
componenta spirituală extrem de profundă şi chiar purtător al unei
scântei divine.
— Trebuie neapărat să aud asta, spuse Mathews, chicotind.
Carpathia sub forma clericala. Asta da imagine.
— Depun mărturie pentru adevărul fiecărui cuvânt pe care îl voi
rosti. Asta vă va schimba pentru totdeauna felul în care îl vedeţi pe
Potentatul nostru.
Rayford închise instalaţia de ascultare.
— Leon îi spune lui Mathews povestea lui de Lazăr înviat, şopti
el.
— O, nu, spuse Mac.

Condorul se afla la miezul nopţii deasupra Atlanticului, iar

Rayford moţăia. Staţia îl trezi.
— Căpitane Steele, am o vorba cu tine, când vei considera că e
posibil.
— Urăsc să servesc la masă, îi spuse Rayford lui Mac. Dar prefer
să rezolv asta imediat. Îi comunica lui Leon: Acum se poate?
Se întâlni cu Fortunato la mijlocul avionului, iar acesta îl duse în
spate, departe de locul în care Mathews şi cei doi tineri asistenţi ai
săi dormeau.
— Excelenţa Sa m-a rugat să mă adresez dumitale într-o
chestiune delicată. Devine din ce în ce mai jenant faptul că nu
putem să-l aducem pe rabinul Tsion Ben-Judah în faţa adepţilor
săi din Israel.
— Şi?
— Excelenţa Sa te consideră un om de cuvânt. Dacă ne spui că
nu ştii unde este Ben-Judah, noi o luăm ca atare. Întrebarea care
se pune atunci este: eşti în legătură cu cineva care ştie unde se
află?
— De ce?
— Excelenţa Sa este gata să garanteze personal pentru siguranţa
rabinului. Va accepta orice înţelegere care ar asigura securitatea lui
Ben-Judah, indiferent de consecinţe.
— În cazul acesta, de ce nu anunţaţi asta public, ca să vedeţi
dacă nu cumva, în aceste condiţii, Ben-Judah va veni singur la voi?
— Prea riscant. Bănuiesc că ştii cum te priveşte Excelenţa Sa.
Oricum, dat fiind că, dintre noi doi, eu îl cunosc cel mai bine, îţi pot
spune că are încredere în tine. Îţi admira integritatea.
— Şi e convins că deţin informaţii despre Ben-Judah.
— Hai să nu ne mai jucăm, căpitane Steele. Comunitatea
Globala îşi extinde influenţa din ce în ce mai mult. Ştim din mai
multe surse, nu doar de la palavragiul doctor Rosenzweig, că
ginerele tău l-a ajutat pe rabin să scape.
— Rosenzweig este unul dintre cei mai mari admiratori ai lui
Carpathia, de o loialitate pe care Nicolae este departe de a o merita.
Nu Chaim a fost acela care i-a cerut ajutorul lui Carpathia în
privinţa lui Ben-Judah atunci când puterea lui Nicolae de-abia
începuse să se manifeste?
— Am făcut tot ce am putut…
— Nu e adevărat. Dacă aşteptaţi de la mine să fiu un om de
cuvânt, nu-mi insultaţi inteligenţa. Dacă propriul meu ginere a fost
implicat în fuga lui Ben-Judah din Israel, nu credeţi că aş şti şi în
ce măsură s-a bucurat sau nu de sprijin din partea Comunităţii
Globale?
Fortunato nu răspunse.
Rayford avea grijă să nu menţioneze nimic din ceea ce auzise
exclusiv prin intermediul instalaţiei de ascultare. Nu putea trece
peste faptul că Fortunato ignorase cererea de ajutor a lui
Rosenzweig pentru prietenul său aflat la ananghie. Familia lui
Ben-Judah fusese masacrată, iar el se ascundea şi totuşi
Carpathia nu încetase să ridiculizeze întreaga chestiune şi să
repete că ar fi putut oricând să-l predea pe Ben-Judah habotnicilor.
— Cei care cunosc situaţia îndeaproape cunosc şi adevărul,
Leon. Disponibilitatea lui Carpathia de a garanta pentru siguranţa
lui Tsion Ben-Judah e un bluf. Nu mă îndoiesc că l-ar putea proteja
pe rabin şi ar fi putut să o facă şi atunci, dar n-a făcut-o.
— Se poate să ai dreptate, căpitane Steele. Nu cunosc personal
situaţia.
— Leon, tu ştii în cel mai mic detaliu tot ceea ce se petrece.
Lui Leon păru că îi plăcea să audă asta. Nu-l contrazise pe
Rayford.
— Lăsând asta la o parte, pentru noi ar fi neproductiv din punct
de vedere al imaginii publice să ne modificăm atitudinea acum. Se
crede că noi l-am ajutat să scape şi ne-am pierde din credibilitate
dacă am admite că nu am avut nimic de a face cu asta.
— Dar devreme ce ştiu cum stau lucrurile, spuse Rayford, nu am
oare dreptul să fiu sceptic?
Leon se lăsă pe spătar, îşi încrucişă degetele şi oftă:
— Bine, spuse el. Excelenţa Sa m-a autorizat să te întreb ce ceri
în schimbul acestui favor pe care i l-ai face personal.
— Despre ce favor este vorba?
— Predarea lui Tsion Ben-Judah.
— Către?
— Israel.
Ceea ce voia Rayford era restabilirea reputaţiei soţiei sale, dar nu
putea trăda încrederea lui Mac.
— Vasăzică sunt întrebat care este preţul meu în loc să mi se
ceară să-mi negociez propria fiică?
Pe Fortunato nu păru să-l surprindă faptul că Rayford auzise de
fiascoul de la Minneapolis.
— A fost o eroare de comunicare, spuse el. Ai cuvântul personal
al Excelenţei Sale că intenţia lui era ca soţia unuia dintre angajaţii
săi să fie din nou alături de soţul ei şi să i se acorde cele mai bune
îngrijiri.
Rayford ar fi vrut să râdă în hohote sau să-l scuipe pe Fortunato
în faţă, dar nu se putea hotărî care dintre cele două.
— Lăsaţi-mă să mă gândesc, spuse el.
— De cât timp ai nevoie? Asupra Excelenţei Sale se fac presiuni
în privinţa lui Ben-Judah. Mâine vom fi în Statele Unite. N-am
putea face nişte aranjamente?
— Vreţi să-l aduc înapoi pe Condor alături de toţi ceilalţi
ambasadori?
— Bineînţeles că nu. Dar devreme ce ne vom afla în regiunea
aceea, ar fi logic să ne ocupăm de asta acum.
— Cu condiţia ca Tsion Ben-Judah să se afle acolo.
— Noi credem că, dacă îl putem localiza pe Cameron Williams,
prin asta l-am localiza şi pe Tsion Ben-Judah.
— Asta înseamnă că ştiţi mai multe decât mine.
Rayford vru să se ridice, dar Fortunato ridică o mână.
— Mai e ceva.
— Lasă-mă să ghicesc. Iniţialele ei sunt H. D.?
— Da. Pentru Excelenţa Sa este important ca această relaţie să
înceteze.
— În pofida a ceea ce a spus în faţa lumii întregi?
— Eu am fost de fapt cel care a spus acele lucruri. El nu le-a
confirmat.
— Nu cred.
— Crezi ce vrei. Eşti la curent cu exigenţele opiniei publice.
Excelenţa Sa este hotărât să nu se împiedice de domnişoara
Durham. Îţi aminteşti că ginerele tău a fost cel care le-a făcut
cunoştinţă.
— Ginerele meu, pe care nici nu l-am întâlnit încă, spuse
Rayford.
— Ai permisiunea de a o face. Dispariţia ei a creat probleme. A
făcut ca Excelenţa Sa să apară ca nefiind capabil să controleze
situaţia nici măcar în propriul cămin. Cutremurul a furnizat o
explicaţie logică pentru separarea lor. Este de o importanţă capitală
ca, atâta timp cât se află pe cont propriu, domnişoara Durham să
nu facă sau să nu spună ceva nepotrivit.
— Şi ce vreţi să fac eu? Să-i spun să fie cuminte?
— Sincer, căpitane, n-ar fi deloc exagerat să-i spui că se mai
întâmplă şi accidente. Nu poate rămâne ascunsă o veşnicie. Dacă
va deveni necesar să eliminăm riscul, avem posibilitatea de a o face
cu mare eficienţă şi într-o maniera care n-ar impieta asupra
imaginii Excelenţei Sale, ci dimpotrivă, i-ar spori capitalul de
simpatie.
— Îmi dai voie să repet ceea ce cred că ai spus, pentru ca
lucrurile să fie limpezi şi neechivoce?
— Bineînţeles.
— Vreţi deci ca eu să-i spun domnişoarei Durham să-şi ţină
gura, căci altfel o veţi ucide şi veţi nega că aţi făcut-o.
Fortunato păru şocat de ceea ce auzise. Apoi se linişti şi privi în
tavan.
— Lată deci că ne înţelegem, spuse el.
— Fii sigur că dacă intru în contact cu domnişoara Durham, îi
voi transmite ameninţarea voastră.
— Bănuiesc că îi vei aminti că dezvăluirea acestui mesaj ar
conduce la traducerea lui în fapte.
— Da, am înţeles. E o ameninţare „subtilă”.
— Vei îndeplini deci ambele sarcini?
— Îţi dai seama de ironia întregii situaţii? Trebuie să transmit o
ameninţare cu moartea domnişoarei Durham şi, în acelaşi timp, să
am încredere în voi că îl veţi proteja pe Tsion Ben-Judah.
— Exact.
— Ei bine, poate că e corect, dar nu e drept.
Rayford se întoarse în carlingă, unde dădu peste privirea lui Mac,
care era la curent cu toată discuţia.
— Ai auzit?
— Am auzit, spuse Mac. Mai bine aş fi şi înregistrat.
— Pentru cine?
— Pentru credincioşi.
— Ar fi ca şi cum ai predica în pustiu. Pe vremuri, o înregistrare
ca asta ar fi trebuit să ajungă pe mâna autorităţilor. Dar acum
chiar ei sunt autorităţile.
— Aşadar care va fi preţul tău, Ray?
— Ce vrei să spui?
— Ben-Judah trebuie să ajungă în Israel. Iar Carpathia trebuie
să îi asigure securitatea, nu?
— L-ai auzit pe Fortunato. Sunt în stare să provoace un accident
şi să mai trimită şi condoleanţe după aceea.
— Dar dacă îţi oferă garanţii personale, Ray, atunci va veghea
asupra lui Tsion.
 — Nu uita ce are de gând să facă Tsion în Israel. Nu se duce doar
să schimbe o vorbă cu doi-trei martori sau să-şi caute prietenii din
copilărie. Îi va pregăti pe aceia dintre cei 144.000 de evanghelişti
care vor reuşi să ajungă acolo. Va fi cel mai urât coşmar al lui
Nicolae.
— Revin la ce-am spus, care e preţul tău?
— Şi care ar fi diferenţa? Te aştepţi ca Antihristul să respecte un
angajament? N-aş da nicio para chioară pe viaţa lui Hattie Durham,
chiar dacă respecta sau nu avertismentul. Mă gândesc, că dacă
trag suficient de timp, poate aflu ceva despre Amanda de la
Fortunato. Îţi spun, Mac, ea trăieşte.
— Ray, dacă trăieşte, atunci cum se face ca nu a încercat în
niciun fel să ia legătura cu tine? Nu vreau să te jignesc, dar oare e
cu adevărat posibil ca ea să fie ceea ce ei spun că e?

15

Puţin după miezul nopţii, Buck fu trezit de ţârâitul telefonului lui

Chloe, care se auzea de jos. Deşi îl ţinea la îndemână, telefonul
continua să sune. Buck se sculă, întrebându-se cine o fi. Deduse că
medicamentele pe care ea le luase îşi făcuseră efectul, aşa că se
grăbi să coboare scările.
Doar oamenii cei mai importanţi ai Armatei Pătimirilor
cunoşteau numerele personale de telefon ale membrilor. Orice apel
putea fi crucial. Buck nu vedea telefonul pe întuneric şi nu voia să
aprindă lumina. Se luă după sunet. Puse cu grijă un genunchi pe
saltea, încercând să n-o trezească, apucă aparatul şi se aşeză pe un
scaun de lângă pat.
— Telefonul lui Chloe, şopti el.
Tot ce se auzi de la capătul celălalt fu un hohot de plâns.
— Hattie? încercă el.
— Buck!
— Chloe doarme, Hattie. Nu vreau s-o trezesc.
— Nu, nu, chiar te rog, n-o trezi, spuse ea printre suspine. Îmi
cer iertare că sun la o oră atât de târzie.
— Chiar voia să stea de vorbă cu tine, Hattie. Pot să fac ceva
pentru tine?
— Oh, Buck! spuse ea şi izbucni din nou în plâns.
— Hattie, ştiu că nu ştii unde ne aflăm, dar e suficient de
aproape ca să putem interveni în cazul în care te afli în pericol. Vrei
să sun pe cineva?
— Nu!
— Atunci nu te grăbi. Eu pot aştepta. Nu plec nicăieri.
— Mulţumesc, reuşi ea să spună.
În timp ce Buck aştepta, ochii i se obişnuiră cu întunericul.
Pentru prima oară de când ea se întorsese acasă, Chloe nu era
întinsă pe partea ei stângă, protejându-şi de greutate rupturile,
rănile, cicatricile şi zgârieturile de pe cealaltă parte. În fiecare
dimineaţă îşi masa timp de o jumătate de oră părţile amorţite ale
corpului. El se ruga ca ea să fie cât de curând în stare să se bucure
de un somn odihnitor de o noapte întreaga. Poate chiar asta făcea
atunci. Dar oare putea cineva să doarmă atât de profund încât să
nu audă telefonul sunând la câţiva paşi? Speră ca trupul ei să
profite de acest somn şi spiritul, de asemenea. Chloe stătea
nemişcată, întinsă pe spate, cu braţul stâng pe lângă corp, cu
piciorul drept rănit răsucit pe lângă stângul, braţul ghipsat
odihnindu-se pe abdomen.
— Ai răbdare cu mine, rosti Hattie.
— Nu plec nicăieri, spuse Buck, scărpinându-se în cap şi
întinzându-şi corpul.
Nu-şi putea lua ochii de la imaginea lui Chloe dormind. Era un
adevărat dar de la Dumnezeu şi era atât de fericit că supravieţuise.
Cearşaful şi pătura erau strânse laolaltă. Ea adormea adesea
neînvelită şi se strecura sub pătură mai târziu, în somn.
Buck îi puse o mână pe obraz. Era rece. Continuând să o asculte
pe Hattie, Buck o înveli pe Chloe până la gât, temându-se să nu fi
tras pătura peste laba piciorului, unde era cel mai sensibila, din
cauza rănilor. Dar ea nu se mişcă.
— Hattie, eşti acolo?
— Buck, am fost înştiinţată în noaptea asta ca mi-am pierdut
mama şi surorile în cutremur.
— Oh, Hattie, îmi pare atât de rău.
— E o pierdere cumplită, spuse ea. Când Los Angeles şi San
Francisco erau bombardate, eu şi cu Nicolae eram încă apropiaţi.
M-a avertizat că ar trebui să părăsească zona şi m-a pus să jur că
voi păstra secretul. Se temea de un atac de gherilă şi a avut
dreptate.
Buck nu răspunse. Rayford îi spusese că îl auzise personal pe
Carpathia, prin instalaţia de ascultare de pe Condor 216, dând
ordin să fie bombardate Los Angeles şi San Francisco.
 — Hattie, de unde suni?
— Ţi-am scris asta în e-mail, spuse ea.
— Ştiu, dar sper că nu foloseşti telefoanele lor, nu?
— Nu! De aceea am şi sunat atât de târziu. A trebuit să aştept
până am putut să mă strecor afară.
— Şi veştile despre familia ta, cum au ajuns la tine?
— A trebuit să le spun autorităţilor din Santa Monica cum pot da
de mine. Le-am dat numărul meu personal de telefon şi telefonul de
la clinică.
— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun într-un moment atât de
greu pentru tine, Hattie, dar a fost o idee proastă.
— N-aveam de ales. Mi-a luat mult timp să obţin legătura
telefonică în Santa Monica, iar când am reuşit în cele din urmă,
familia mea era dată dispărută. A trebuit să las numerele de
telefon. Am fost îngrozitor de îngrijorată.
— În felul ăsta, probabil că i-ai pus pe cei de la Comunitatea
Globală exact pe urmele tale.
— Nu-mi mai pasă.
— Nu spune asta.
— Nu vreau să mă întorc la Nicolae, dar vreau ca el să-şi asume
responsabilitatea pentru copilul nostru. N-am slujbă, n-am niciun
venit, iar acum nu mai am nici familie.
— Ţinem la tine şi te iubim, Hattie. Nu uita asta.
Ea izbucni din nou în plâns.
— Hattie, ai luat în calcul posibilitatea ca veştile despre familia
ta să fie neadevărate?
— Ce?
— Îi cred în stare de aşa ceva pe cei de la Comunitatea Globală.
Odată ce au aflat unde eşti, s-ar putea să fi vrut să îţi dea un motiv
să rămâi acolo. Atâta vreme cât tu ştii că familia ta a pierit, nu ai
niciun motiv să te duci în California.
— Dar i-am spus lui Nicolae că familia mea se mutase aici după
bombardamentele de acolo.
— Nu i-ar fi luat mult timp să descopere că nu era adevărat.
— De ce ar vrea el ca eu să stau aici?
— Poate că se gândeşte că, cu cât stai mai mult acolo, cu atât
creşte posibilitatea ca tu să faci un avort.
— E adevărat.
— Nu spune asta.
— Nu văd nicio altă posibilitate, Buck. Nu pot să cresc un copil
într-o astfel de lume şi mai ales cu perspectivele mele.
— Nu vreau să te fac să te simţi şi mai rău, Hattie, dar nu cred că
eşti în siguranţă acolo.
— Ce tot spui?
Buck îşi dorea ca Chloe să se trezească şi să-l ajute să stea de
vorba cu Hattie. Avea o idee, dar prefera să-i ceară mai întâi ei
sfatul.
— Hattie, îi cunosc pe oamenii ăştia. Mai degrabă te scot din joc
decât să negocieze cu tine.
— Sunt un nimeni. Eu nu îi pot face niciun rău.
— Dacă ţi se întâmplă ceva, asta ar putea declanşa un imens val
de simpatie la adresa lui. Mai mult decât orice îşi doreşte să fie în
centrul atenţiei şi îi este egal dacă atenţia asta vine din teama,
respect, admiraţie sau mila.
— O să-ţi spun ceva. Mai degrabă fac un avort decât să-l las
să-mi facă rău mie sau copilului.
— E ilogic ce spui. Îţi vei ucide tu copilul ca să nu-l ucidă el?
— Acum vorbeşti ca Rayford.
— Din întâmplare, în problema asta împărtăşim aceeaşi opinie,
spuse Buck. Te rog, nu face asta. În cel mai rău caz, du-te undeva
unde să nu te afli în pericol şi unde să poţi să te gândeşti în linişte
la ce ai de făcut.
— N-am unde să mă duc!
— Dacă vin să te iau, vei veni să stai la noi?
Linişte.
— Chloe are nevoie de tine. Noi avem nevoie de ajutor pentru
îngrijirea ei. Iar ea ţi-ar putea fi de ajutor pe perioada sarcinii. Şi ea
e însărcinată.
— Serios? Buck, n-aş vrea să fiu o povară. M-aş simţi atât de
prost, ca şi cum v-aş sta în drum.
— Nu uita că a fost ideea mea.
— Nu văd cum s-ar putea realiza.
— Hattie, spune-mi unde te afli. Voi veni să te iau mâine pe la
prânz.
— Adică azi pe la prânz?
Buck se uită la ceas.
— Cred că da.
— N-ar trebui să o întrebi şi pe Chloe?
— Nu îndrăznesc să o deranjez. Dacă apare vreo problemă, te voi
contacta. Altfel, pregăteşte-te de plecare.
 Niciun răspuns.
— Hattie?
— Tot aici sunt, Buck. Mă gândeam. Îţi aduci aminte când ne-am
cunoscut?
— Bineînţeles. A fost o zi destul de specială.
— În Boeingul 747 al lui Rayford în noaptea dispariţiilor.
— În noaptea Înălţării la Cer, spuse Buck.
— Dacă spui tu. Uite prin ce-am trecut de atunci.
— O să te sun când ne vom afla la o oră distanţă de tine, spuse
Buck.
— Nu-ţi voi putea mulţumi niciodată aşa cum meriţi.
— Cine a pomenit de aşa ceva?
Buck închise telefonul, o înveli mai bine pe Chloe şi îngenunche
ca s-o sărute. Părea tot rece. Se duse să-i mai aducă o pătură, dar
se opri la jumătatea drumului. Nu cumva stătea prea nemişcată?
Respira? Se întoarse şi îşi lipi urechea de nasul ei. Greu de spus.
Trecu cu degetele pe sub bărbia ei pentru a-i verifica pulsul. Înainte
de a-şi putea da seama de ceva, ea tresări. Trăia. El se aruncă în
genunchi: „Mulţumesc, Doamne!”. Chloe murmura ceva. Îi luă
mâinile într-ale lui.
— Ce e, draga mea? Ce îţi trebuie?
Ea păru că încearcă să deschidă ochii.
— Buck? întrebă ea.
— Eu sunt.
— Ce s-a întâmplat?
— Tocmai am vorbit la telefon cu Hattie. Hai, dormi la loc.
— Mi-e frig.
— Îţi aduc o pătură.
— Voiam şi eu să vorbesc cu Hattie. Ce zicea?
— O să-ţi spun mâine.
— Mm-hm.
Buck găsi un pled şi o acoperi cu el.
— E bine acum? o întreba.
Ea nu răspunse. Când el începu să se îndepărteze în vârful
picioarelor, ea spuse ceva. El se întoarse.
— Ce e?
— Hattie.
— Mâine dimineaţă, zise el.
— Iepuraşul meu e la Hatie.
Buck zâmbi.
 — Iepuraşul tău?
— Pătura mea.
— Bine.
— Mulţumesc pentru pătura mea.
Buck se întrebă dacă ea îşi va mai aminti ceva din toată discuţia
asta.

Mac se afla în carlinga, iar Rayford adormise, când îi sună

telefonul. Era Buck.
Rayford se ridică.
— Cât e ceasul acolo la tine?
— Dacă îţi spun, oricine ar asculta va şti pe ce meridian mă aflu.
— Donny spunea că telefoanele astea sunt sigure.
— Asta era valabil luna trecuta, spuse Buck. Telefoanele astea
sunt aproape bune de casat.
Se puseră la curent reciproc cu ultimele noutăţi.
— Ai dreptate, cel mai bine ar fi să o iei pe Hattie şi să o duci cât
mai departe de locul acela. Acum, ca ţi-am relatat ce mi-a spus
Leon, nu crezi că e în pericol?
— Fără îndoială, fu de acord Buck.
— Iar Tsion vrea să meargă în Israel?
— Dacă vrea? A trebuit să mă pun de-a curmezişul la propriu ca
să-l împiedic să pornească pe jos într-acolo în clipa asta. Va fi
totuşi suspicios, dacă şeful cel mare va dori să profite de faptul că îi
acordă protecţie.
— Nu văd cum s-ar putea duce în alte condiţii, Buck. Viaţa lui ar
atârna de un fir de păr.
— Ceea ce îi da lui siguranţa sunt profeţiile care spun că el şi
ceilalţi 144.000 de martori sunt pecetluiţi şi protejaţi, cel puţin
pentru moment. Simte că ar putea intra neînarmat în bârlogul
duşmanului şi ar ieşi nevătămat.
— Până la urma, e expert în toate astea.
— Vreau să merg cu el. A fi în aceeaşi ţară cu cei doi martori de la
Zidul Plângerii ar duce la apogeu acest seceriş al sufletelor pe care
l-a prevăzut.
— Buck, ai luat legătură cu cartierul general? Informaţiile pe
care le-am primit de la vârf îmi spun că te afli pe un teren periculos.
Nu mai ai secrete.
— Interesant că ai întrebat tocmai acum. Tocmai i-am trimis un
lung mesaj şefului celui mare.
 — Şi crezi că va folosi la ceva?
— Tu pari să fi supravieţuit spunându-le totul în faţă, Rayford.
Iar eu fac acelaşi lucru. Le-am spus că am fost prea ocupat cu
salvarea prietenilor mei şi îngroparea altora aşa că i-am lăsat pe
alţii să-şi bată capul cu articolele mele. Pe lângă asta, 90 din
personal a murit şi, practic, capacităţile de producţie sunt nule. Le
propun să continui publicarea revistei pe internet până ce
Carpathia decide dacă se vor reconstrui tipografiile şi tot ce mai
trebuie.
— Ingenios.
— Da, bine, ideea e că s-ar putea să apară în acelaşi timp două
reviste pe internet, dacă înţelegi ce vreau să spun.
— Deja sunt zeci!
— Vreau să spun că s-ar putea să apară în acelaşi timp două
reviste editate de aceeaşi persoană.
— Din care însă doar una să fie finanţată şi aprobată de regele
acestei lumi, nu?
— Exact. Cealaltă n-ar fi finanţată de nimeni. Pur şi simplu ar
spune adevărul. Şi nimeni n-o să ştie cine o scoate şi de unde.
— Îmi place cum gândeşti, Buck. Sunt mândru că faci parte din
familia mea.
— Plăcerea e de partea mea, dacă mă pot exprima astfel.
— Aşadar, ce să-i spun lui Leon că voi face în privinţa lui Hattie
şi a lui Tsion?
— Spune-i că îi vei transmite mesajul doamnei. Cât despre
Tsion, negociază cum crezi de cuviinţa şi îl vom duce în Israel cam
într-o luna.
— Crezi că cei din Orient vor avea atâta răbdare?
— E important să tragi de timp. Fă din asta un mare eveniment.
Păstrează controlul asupra datei. Asta îl va înnebuni şi pe Tsion,
dar ne va da nouă timp să luăm legătura cu toţi prin internet, astfel
încât să poată să apară.
— Cum am mai spus, îmi place cum gândeşti. Ar trebui să fii
director de revistă.
— Până una-alta nu suntem decât nişte fugari, cu toţii.

Buck avusese dreptate. Dimineaţa, Chloe nu-şi mai amintea

nimic din noaptea trecută.
— M-am trezit transpirată şi mi-am dat seama că cineva îmi
adusese o pătură, spuse ea. Nu m-ar mira să fi fost unul dintre tipii
de sus.
Luă telefonul şi se folosi de un baston ca să ajungă la masă.
Formă numărul cu mâna dreaptă, sănătoasă.
— O s-o sun chiar acum, spuse ea. O să-i spun că de-abia aştept
să am parte de ceva companie feminină pe aici.
Chloe rămase cu telefonul la ureche mai multe secunde.
— Nu răspunde? întrebă Buck. Mai bine închizi atunci. Dacă se
află într-un loc de unde nu poate să vorbească, probabil că şi l-a
închis de la primul apel. Poţi să încerci mai târziu, dar n-o pune în
primejdie.
Se auziră chicoteli de sus, de la Tsion.
— N-o să vă vină să credeţi asta! strigă el, iar Buck îi auzi paşii
deasupra capului.
Chloe închise telefonul şi privi în sus, în aşteptare.
— Se binedispune atât de uşor, spuse ea. Ce bucurie! În fiecare
zi învăţ ceva de la el.
Buck încuviinţă din cap, iar Tsion apăru de pe scări. Se aşeză la
masă cu o figură plină de nerăbdare.
— Citesc din miile de mesaje pe care le-am primit pe site-ul
central. Nu ştiu câte dintre ele n-am apucat să le citesc. Bănuiesc
că n-am văzut decât în jur de zece la sută din totalul lor, pentru că
acest total e în continuă creştere. Mă simt prost că nu pot să le
răspund individual, dar îţi dai seama că asta e imposibil. Una peste
alta, în dimineaţa asta am primit un mesaj anonim de la „Cineva
Care Ştie”. Bineînţeles, nu pot fi sigur că este vorba de cineva care
chiar ştie, dar ar putea fi. Cine ar putea şti? E o şaradă interesantă,
nu credeţi? Corespondenţa anonimă ar putea fi falsă. Cineva ar
putea pretinde că este Tsion Ben-Judah şi să se apuce să
răspândească învăţături mincinoase. Trebuie să găsesc ceva care
să-mi probeze autenticitatea, nu?
— Tsion! îl întrerupse Chloe. Ce ţi-a scris Cineva Care Ştie de
te-a amuzat atât?
— Ah, da. De asta am coborât, nu? Iertaţi-mă. Iată, am printat
mesajul.
Privi înspre masă, apoi se căută în buzunarul de la cămaşă.
— Oh, spuse el, căutându-se şi în buzunarul de la pantaloni. A
rămas în imprimantă. Să nu plecaţi.
— Tsion? strigă Chloe după el. Voiam doar să-ţi spun că mă vei
găsi aici când te vei întoarce.
El păru încurcat.
 — Ah, da, bineînţeles.
— O să fie încântat că merge acasă, spuse Buck.
— Şi te duci şi tu cu el?
— N-aş pierde aşa ceva pentru nimic în lume, spuse Buck.
— Vin şi eu cu tine.
— Ba n-o să vii deloc! protestă Buck, dar Tsion se întoarse.
Acesta întinse foaia pe masă şi citi:

Rabin, e de datoria mea să te informez că una dintre persoanele

care au fost însărcinate cu monitorizarea atentă a tuturor
transmisiilor dumneavoastră este unul dintre cei mai de seamă
consilieri militari ai Comunităţii Globale. S-ar putea ca asta să nu
însemne mare lucru pentru dumneavoastră, dar respectiva
persoană este în mod special interesată de interpretarea
dumneavoastră privind profeţiile care se referă la lucrurile care vor
cădea pe pământ şi vor cauza mari pagube în lunile următoare.
Faptul că dumneavoastră luaţi aceste profeţii în sensul lor literal
l-a determinat să lucreze la un proiect de apărare nucleara
împotriva unor astfel de catastrofe. Semnat: Cineva care Ştie.

Tsion ridică privirea. Ochii îi străluceau.

— E amuzant pentru că, probabil, e adevărat! Carpathia, care
încearcă tot timpul să explice prin cauze naturale tot ceea ce
concordă cu profeţiile biblice, i-a trasat consilierului său militar
sarcină să ce? Să tragă într-un munte de foc care vine spre
pământ? Asta ar fi ca o munculiţă ce ameninţă un elefant. În orice
caz, nu e asta o confirmare personală din partea lui că ar putea fi
ceva adevărat în aceste profeţii?
Buck se întrebă dacă Cineva Care Ştie nu era cumva noul frate al
lui Rayford şi al lui Mac de la cartierul general al Comunităţii
Globale.
— Ciudat, spuse el. Acum, eşti pregătit pentru nişte veşti bune?
Tsion puse o mână pe umărul lui Chloe.
— Faptul că acestei micuţe îi este din ce în ce mai bine pe zi ce
trece este o veste suficient de bună pentru mine. Doar dacă nu vrei
cumva să-mi vorbeşti despre Israel.
— Îţi voi ierta această remarcă condescendentă, Tsion, pentru că
sunt sigură că n-ai vrut să mă jigneşti.
Tsion păru descumpănit.
— Iart-o, spuse Buck. Trece prin acea etapă de corectitudine
politică specifică vârstei de douăzeci şi doi de ani.
Chloe îşi ridică ochii spre Buck.
— Iartă-mă că îţi spun asta de faţă cu Tsion, dar asta chiar că
m-a jignit.
— Bine, spuse Buck repede, am greşit. Îmi pare rău. Dar sunt pe
cale să-i spun lui Tsion că dorinţa sa…
— Da! exultă Tsion.
— Şi, Chloe, nu am energie să mă cert cu tine dacă vei merge sau
nu.
— Atunci hai să nu ne certăm. Merg.
— O, nu! exclamă Tsion. Nu trebuie! Nu eşti nici pe departe
pregătită pentru asta.
— Tsion! Va mai trece cel puţin o lună. Dar după aceea voi…
— Încă o lună? spuse Tsion. De ce atât de mult? Eu sunt gata
acum. Trebuie să plec cât de curând. Oamenii imploră asta şi cred
că Dumnezeu vrea ca eu să fiu acolo.
— E vorba de securitatea ta, Tsion, replică Buck. Pe lângă asta,
într-o lună am avea timp să îi chemăm acolo pe cât mai mulţi dintre
martori din toate colţurile lumii.
— Dar o lună!
— Mie îmi convine, spuse Chloe. O să pot să merg singură până
atunci.
Buck scutura din cap.
Tsion era deja în lumea lui.
— Nu trebuie să te preocupe siguranţa mea, Cameron.
Dumnezeu mă va ocroti. Va ocroti martorii. Nu ştiu dacă şi pe
ceilalţi credincioşi. Ştiu că sunt pecetluiţi, dar nu ştiu dacă şi ei se
vor bucura de protecţie supranaturală pe durata Secerişului.
— Dacă Dumnezeu te poate ocroti pe tine, spuse Chloe, atunci
mă poate ocroti şi pe mine.
— Chloe, ştii că nu mă gândesc decât la ce e mai bine pentru
tine, zise Buck. Mi-ar plăcea să mergi şi tu. Niciodată nu îmi este
mai dor de tine decât atunci când mă aflu singur la Ierusalim.
— Atunci spune-mi de ce nu pot să merg.
— Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă ţi s-ar întâmpla ceva. Nu îmi
pot asuma acest risc.
— Aici sunt la fel de vulnerabilă, Buck. Fiecare zi este un risc. De
ce ne-ar fi îngăduit să riscăm viaţa ta şi nu şi pe a mea?
Buck nu ştiu ce să răspundă. Căută cu disperare unul.
— Hattie va fi atunci foarte aproape de momentul în care va
naşte. Va avea nevoie de tine. Şi, pe lângă asta, nu te gândeşti la
copilul nostru?
— Nici măcar nu se va vedea că sunt însărcinată atunci, Buck.
Voi fi în trei luni. Vei avea nevoie de mine. Cine se va ocupa de
partea logistică? Voi ţine legătura cu mii de oameni pe internet, mă
voi ocupa de organizarea tuturor întâlnirilor. E perfect logic şi
necesar ca eu să vin cu voi.
— Nu mi-ai răspuns în ceea ce o priveşte pe Hattie.
— Hattie este mai independentă chiar şi decât mine. Sigur ar
vrea ca eu să merg. Îşi poate purta singura de grijă.
Buck pierdea partida şi ştia asta. Privi în altă parte, nevrând să
cedeze atât de repede. Totuşi, simţea nevoia de a o proteja.
— Ştii, era cât pe ce să te pierd, de-abia am trecut prin asta.
— Ascultă şi tu ce spui, Buck. M-am descurcat să ies din casă
până ce am fost strivită. Nu mă poţi învinui pentru prăbuşirea
acelui acoperiş.
— Vom vedea cum te simţi în câteva săptămâni.
— O să încep să-mi fac bagajul.
— Nu te grăbi să tragi concluzii.
— Nu mă dădăci, Buck. Serios, nu mă deranjează să ascult de
tine, pentru că ştiu cât de mult mă iubeşti. Vreau să îţi fiu soţie
supusa chiar şi atunci când greşeşti. Dar fii rezonabil. Şi nu fi
nedrept dacă nu e neapărat necesar. Ştii că voi face cum spui tu şi
voi trece chiar şi peste faptul că mă vei fi făcut să pierd unul dintre
cele mai mari evenimente ale istoriei. Dar n-o face dintr-o
obişnuinţă învechită de macho care o protejează pe femeia
neajutorata. Mă voi lăsa ajutată doar atât cât este nevoie, iar după
aceea vreau să particip la tot ce se întâmplă şi să fiu tratata ca
oricine altcineva. Credeam că ăsta era unul dintre lucrurile care îţi
plăceau la mine.
Aşa şi era. Mândria îl împiedica să accepte chiar în clipa aceea.
Avea de gând să lase să treacă o zi sau două şi apoi să îi spună că a
ajuns la o decizie. Ochii ei îl sfredeleau pe ai lui. Era limpede că ea
voia să câştige atunci, pe loc. Încercă să îi susţină privirea şi eşua.
Aruncă un ochi spre Tsion.
— Ascult-o, spuse Tsion.
— Nu te băga, zise Buck zâmbind. Nu e nevoie să mă atacaţi din
toate părţile. Credeam că tu eşti de partea mea. Mă gândeam că o
să fii de acord că nu e cazul să…
— Să ce? întreba Chloe. Să luaţi cu voi o fată? Pe femeia
neajutorata? O femeie rănită şi pe deasupra însărcinată? Mai sunt
membra a Armatei Pătimirilor sau am fost degradata la rangul de
mascotă?
Buck purtase discuţii mult mai uşoare decât asta cu mulţi şefi de
state.
— La asta nu mai poţi să spui nimic, Buck, adăugă ea.
— Tu vrei neapărat să mă vezi învins, spuse Buck.
— Asta e tot ce am avut de spus, replică ea.
Buck chicoti.
— Păi asta e tot, atunci.
— Dacă nu vă supăraţi, misoginilor, vreau să încerc din nou la
Hattie. Vom ţine o teleconferinţă a cercului surorilor neajutorate.
Buck recepţionă în plin lovitura.
— Hei! ziceai că nu mai ai nimic de spus.
— Păi atunci ieşi afară şi nu vei mai fi nevoit să mă auzi.
— Oricum, trebuie să îl sun pe Ritz. Când dai de Hattie, află sub
ce nume a fost înregistrata acolo.
Buck se luă după Tsion pe scări, dar Chloe îl strigă din nou.
— Mai vino puţin până aici, forţosule.
Se întoarse spre ea. Ea îi făcu semn să vină mai aproape. Ridică
braţul, cel la care avea ghips de la umăr până la încheietură şi îl
înlănţui pe după gât. Îi trase faţa spre a ei şi îl sărută prelung şi
fierbinte. El se trase înapoi şi zâmbi timid.
— Te laşi atât de uşor, şopti ea.
— Ei, dar cine te iubeşte pe tine, scumpo? spuse el, luând-o din
nou spre scări.
— Hei, zise ea, dacă îl vezi cumva sus pe bărbatul meu, spune-i
că m-am săturat să dorm singură.

Rayford urmărea prin instalaţia de ascultare cum Peter Mathews

şi Leon Fortunato petrecură ultima oră şi jumătate din zbor
certându-se în privinţa protocolului de la sosirea în Dallas.
Bineînţeles, Mathews avea câştig de cauză la aproape fiecare punct
al discuţiei.
Ambasadorul regional, fostul senator american de Texas,
prevăzuse limuzine, covor roşu, primire oficiala şi chiar şi o fanfară.
Fortunato vorbi o jumătate de oră la telefon cu oamenii
ambasadorului, citind încet prezentarea oficială a onoraţilor
oaspeţi care trebuia să fie citită la coborârea din avion a sa şi a lui
Mathews. Deşi Rayford nu prinse decât sfârşitul conversaţiei, cu
Fortunato vorbind, era limpede ca oamenii ambasadorului
acceptau cu greu aceste pretenţii.
După ce Fortunato şi Mathews făcuseră duş şi se schimbaseră
pentru această ocazie, Leon sună în carlingă.
— Domnilor, aş dori să daţi o mână de ajutor personalului de la
sol la montarea scărilor de ieşire, de îndată ce ne vom opri.
— Înainte de controlul după zbor? întreba Mac, aruncându-i lui
Rayford o privire care sugera că ăsta era unul dintre cele mai
tâmpite lucruri pe care le auzise vreodată. Rayford ridică din umeri.
— Da, înainte de controlul după zbor, spuse Fortunato. Aveţi
grijă ca totul să fie în ordine, spuneţi-le celor din personalul de bord
să nu părăsească avionul decât după terminarea ceremoniei de
primire, iar voi doi să rămâneţi la urmă.
Mac închise interfonul.
— Dacă amânăm controlul după zbor, oricum o să rămânem la
urmă. Nu crezi că ar fi fost mai important să vedem dacă chestia
asta e bună de zbor pentru călătoria de întoarcere?
— Probabil că se gândeşte că avem oricum la dispoziţie treizeci şi
şase de ore şi putem să o facem oricând.
— Am fost antrenat să verific lucrurile importante pe loc.
— Şi eu, spuse Rayford. Dar o să facem ce ni se spune şi când ni
se spune şi ştii de ce?
— Spune-mi tu, o, Supremă Excelenţă a Pilotajului.
— Pentru că nu pentru noi este pus covorul roşu.
— Nu-i aşa că asta îţi rupe pur şi simplu inima? râse Mac.
Rayford luă legătura cu cei de la sol în timp ce Mac urmarea
indicaţiile tehnicianului de sol către pista, iar fanfara şi demnitarii
aşteptau. Rayford aruncă o privire către muzicanţi, care aveau un
aspect extrem de precar.
— Mă întreb unde or fi găsit şleahta asta, se miră el. Şi câţi erau
înainte de cutremur.
Tehnicianul de sol îl conduse pe Mac spre marginea covorului şi
îşi încrucişa luminile lanternelor pentru a-i indica o oprire lentă.
— Fii atent la asta, spuse Mac.
— Cu grija, zurbagiule, îl avertiză Rayford.
În ultimul moment, Mac trecu pe lângă marginea covorului roşu.
— Am făcut eu asta? întrebă el.
— Eşti rău.
De îndată ce scările fură montate, fanfara fu gata, iar demnitarii,
la locurile lor, ambasadorul Comunităţii Globale se apropie de
microfon.
— Doamnelor şi domnilor, anunţa el solemn, reprezentantul
Excelenţei Sale, Potentatul Comunităţii Globale, Nicolae Carpathia,
Comandantul Suprem Leonardo Fortunato!
Mulţimea izbucni în urale şi aplauze în timp ce Leon îi saluta cu
mâna şi cobora scara.
— Doamnelor şi domnilor, asistenţii personali de la oficiul
Suveranului Pontif al Organizaţiei Enigma pentru o Religie Unică
din Babilon!
Reacţia fu destul de slabă, căci mulţimea părea să se întrebe
dacă aceşti doi tineri aveau nume şi dacă aveau, de ce nu fuseseră
menţionate.
După o pauză suficient de lunga pentru ca oamenii să se întrebe
dacă mai era cineva la bord, Mathews se apropie de uşa, dar nu se
arătă. Rayford stătea în picioare lângă carlingă, aşteptând să
declanşeze controlul după zbor, de îndată ce panarama urma să ia
sfârşit.
— Aştept, îşi şopti Mathews sieşi. Nu ies până ce nu sunt
anunţat.
Rayford fu tentat să îşi scoată capul afara şi să strige: „Îl anunţ
pe Pete!”. Se abţinu. În cele din urmă, Fortunato urcă din nou pe
scară. Nu veni suficient de sus ca să-l vadă pe Mathews lângă uşă.
Se opri când îl zări pe Rayford şi îi şopti printre dinţi:
— E gata?
Rayford dădu din cap că da. Leon se întoarse şi îi şopti ceva
ambasadorului.
— Doamnelor şi domnilor, de la Organizaţia Enigma pentru o
Religie Unică din Babilon, Pontifex Maximus Peter II!
Fanfara ataca o melodie, mulţimea izbucni în urale, iar Mathews
apăru în cadrul uşii, părând copleşit în faţa acestor generoase
manifestări de entuziasm. Coborî cu un aer plin de solemnitate,
binecuvântând în dreapta şi în stânga.
În timp ce discursurile de întâmpinare începură să se deruleze
monoton, Rayford îşi luă mapa şi se instala în carlingă. Mac spuse:
— Doamnelor şi domnilor! Secundul de pe Condor 216, cu un
palmares personal de…
Rayford îl pocni peste umăr cu mapa.
— Termină, tâmpitule.
— Cum te simţi, Ken? întrebă Buck la telefon.
— Mi-a fost şi mai bine. Sunt zile în care e destul de bine la
spital. Dar sunt de o mie de ori mai bine decât eram ultima oară
când te-am văzut. Luni îmi scot firele.
— Mai am o treaba pentru tine, dacă eşti pregătit.
— Sunt tot timpul gata de joacă. Unde mergem?
— La Denver.
— Hmm. Mi s-a spus că vechiul aeroport de acolo funcţionează.
Cel nou probabil că nu va mai fi deschis niciodată.
— Facem o oră pe drum şi i-am spus clientei mele că ajungem pe
la prânz să o luăm.
— Altă domnişoară în suferinţă?
— De fapt, da. Ai o maşină?
— Da.
— Vreau ca de data asta să mă iei tu pe mine. Trebuie să las o
maşină aici.
— Oricum doream să o văd pe Chloe. Cum se simte?
— Hai pe la noi, să vezi cu ochii tăi.
— Hai că plec chiar acum, ca să poţi să îţi ţii promisiunea. Nu
prea ai obiceiul să programezi prea mult timp liber, nu-i aşa?
— Îmi pare rău. Ken, te-ai uitat pe site-ul ăla despre care ţi-am
vorbit?
— Da. Am petrecut ceva timp acolo.
— Ai ajuns la vreo concluzie?
— Trebuie să stau e vorbă cu tine despre asta.
— O să avem destul timp cât zburăm.

— Apreciez faptul că mă laşi atât de mult timp la comenzi în

călătoria asta, spuse Mac în timp ce el şi Rayford părăsiră avionul.
— Am un motiv pentru asta Ştiu că regulile Administraţiei
Federale a Aviaţiei nu mai fac nici două parale acum că Potentatul
face de unul singur legea, dar prefer să urmez în continuare regula
timpului maxim de zbor.
— Şi eu la fel. Mergi undeva?
— De îndată ce o să mă înveţi cum să mă descurc în Challenger.
Vreau să îi fac o surpriză fiicei mele, picând pe neaşteptate. Buck
mi-a spus cum să ajung.
— Bravo ţie.
— Iar tu, ce vei face, Mac?
— O să mai stau pe aici o vreme. Am nişte prieteni pe care aş
putea să-i caut, la vreo trei sute de kilometri vest de aici. Dacă dau
de ei, voi folosi elicopterul.
 Maşina de teren a lui Ken Ritz apăru duduind în jurul casei
înainte de ora nouă.
— Cineva vrea să te vadă, de îndată ce vei fi măcar pe jumătate
conştientă, spuse Buck.
— Afla dacă nu cumva vrea să ia bătaie, spuse Chloe.
— Nu crezi că te cam întreci cu gluma?
Tsion tocmai cobora scările când Buck îl întâmpină pe Ken la uşa
din spate. Ken avea cizme de cowboy, blugi, o bluză kaki cu mâneci
lungi şi o pălărie de cowboy.
— Ştiu că ne grăbim, spuse el, dar unde e pacientul?
— Chiar aici, doctore Airplane, spuse Chloe.
Se apropie şontâc de uşa de la bucătărie. Ken o salută cu mâna
la pălărie.
— Poţi mai mult decât atât, cowboy, spuse ea, întinzându-şi
braţul sănătos pentru a-l îmbrăţişa. El se grăbi să o ia în braţe.
— Arăţi cu mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut,
spuse el.
— Mulţumesc. Şi tu la fel.
El râse.
— Chiar mă simt cu mult mai bine. Nu observi nimic diferit la
mine?
— Ai o culoare mai sănătoasă, cred, spuse Buck. Şi cred că te-ai
mai îngrăşat un pic în ultimele două zile.
— Dar nu se vede, spuse Ritz.
— A trecut mult timp de când nu ne-am văzut, domnule Ritz,
spuse Tsion.
Ritz îi strânse mâna rabinului.
— Hei, dar cu toţii arătăm mai sănătoşi decât ultima oară, nu-i
aşa?
— Chiar trebuie să o luăm din loc, spuse Buck.
— Deci nimeni nu observă ceva schimbat la mine? întrebă Ken.
Nu se vede pe faţa mea?
— Ce? făcu Chloe. Şi tu eşti însărcinat?
În timp ce ceilalţi râdeau, Ken îşi scoase pălăria şi îşi trecu mâna
prin pâr.
— E prima zi când pot să pun o pălărie pe capul ăsta spart.
— Deci asta era schimbarea? spuse Buck.
— Asta, dar şi asta. Ken îşi mai trecu o dată mâna prin păr şi de
data asta şi-l ţinu cu mâna deasupra frunţii. Poate că a apărut şi pe
fruntea mea. Eu le văd pe ale voastre? Voi îl vedeţi pe al meu?

16

Rayford mai efectuă o tentativă de a ateriza cu Challenger 3.

— Cred că s-au cam saturat de mine să tot scurm pista asta.
Dacă nu mă descurc, s-ar putea să trebuiască să mă duci în
Illinois.
— Dallas Tower către Charlie Tango, recepţie.
Rayford ridică o sprânceană.
— Vezi?
— Răspund eu, spuse Mac. Aici Charlie Tango, recepţie.
— Mesaj pentru căpitanul de pe Condor 216, terminat.
— Spune mesajul, Dallas Tower, terminat.
— Subiect: să fie sunat Comandantul Suprem la următorul
număr…
Mac notă numărul.
— Ce mai e acum? se întrebă Rayford cu voce tare.
Puse avionul la sol şi reuşi cea mai lină aterizare a sa din
dimineaţa aceea.
— Îţi propun să decolezi din nou, iar apoi voi prelua eu comanda
cât timp îl suni tu pe Căpitanul Cangur.
— Pentru tine e Comandantul Suprem Cangur, s-a înţeles,
amice? spuse Rayford.
Îndreptă Challenger-ul şi rulă pe pistă cu aproape cinci sute de
kilometri pe oră. Odată ce se ridicară de la sol şi se încadrară în
poziţia de zbor, Mac prelua comanda.
Rayford îl găsi pe Fortunato la reşedinţa ambasadorului.
— Aşteptam un apel imediat, spuse Leon.
— Eram în mijlocul unei manevre de antrenament.
— Am o însărcinare pentru tine.
— Îmi făcusem planuri pentru astăzi, domnule. Am de ales?
— O însărcinare care vine direct de la vârf.
— Îmi menţin întrebarea.
— Nu, nu ai de ales. Dacă vom întârzia la întoarcere din cauza
acestei misiuni, îi vom informa pe respectivii ambasadori.
Excelenţa Sa doreşte ca tu să zbori astăzi până la Denver.
„Denver?”
— Nu sunt încă pregătit să pilotez de unul singur acest aparat,
spuse Rayford. Se poate ocupa secundul meu de asta?
 — Surse din cadrul serviciilor secrete au localizat obiectivul cu
care ţi-am cerut să intri în contact. Mă urmăreşti?
— Da.
— Excelenţa Sa ar aprecia foarte mult ca mesajul său să fie
transmis cât mai repede posibil şi în persoană.
— De ce atâta grabă?
— Obiectivul se afla în cadrul unei instituţii a Comunităţii
Globale care este în măsură să acorde asistenţă în determinarea
consecinţelor răspunsului la mesaj.
— Aşadar ea se află la o clinică de avorturi?
— Căpitane Steele! Aceasta este o transmisiune neprotejată!
— S-ar putea să fiu nevoit să iau un zbor comercial.
— Totul e să ajungi acolo astăzi. Personalul Comunităţii Globale
vor reţine obiectivul.

— Înainte să pleci, Cameron, spuse Tsion, trebuie să îi

mulţumim Domnului pentru noul nostru frate.
Buck, Chloe, Tsion şi Ken se adunară în bucătărie, Tsion puse o
mână pe umărul lui Ken şi privi în sus.
— Doamne Atotputernic, Cuvântul Tău ne spune că îngerii s-au
pogorât asupra lui Ken Ritz. Credem în prorocirea unui mare
seceriş al sufletelor şi îţi mulţumim pentru că Ritz este doar unul
dintre primii din multele milioane de oameni care se vor înălţă în
Împărăţia Ta în următorii ani. Ştim că mulţi vor suferi şi vor muri în
mâinile Antihristului, însă veşnicia le este pecetluita. Ne rugam mai
ales pentru ca noul nostru frate să fie însetat de Cuvântul Tău, să
aibă tăria lui Hristos în faţa persecuţiilor şi să îi aducă şi pe alţii
alături de noi. Şi acum, fie ca însuşi Dumnezeul păcii să ne
binecuvânteze pe toţi şi fie ca duhurile, sufletele şi trupurile
noastre să rămână nepătate pentru venirea Domnului nostru Isus
Hristos. Credem ca acela care ne-a chemat are credinţă şi va face
acest lucru. Ne rugăm în numele neasemuit al lui Isus, Mesia şi
Mântuitor.
Ken îşi şterse lacrimile de pe obraji, îşi puse pălăria şi o trase
mult în jos până peste ochi.
— O, Doamne! Asta zic şi eu rugăciune!
Tsion urcă scările şi se întoarse cu o carte cu colţurile îndoite
numită Cum să debutezi în viaţa creştină. I-o întinse lui Ken, care fu
încântat de dar.
— Îmi dai şi un autograf?
 — O, nu, spuse Tsion. Căci nu eu am scris-o. Mi-a fost adusă din
biblioteca de la biserică a pastorului Bruce Barnes. Ştiu că el ar fi
vrut să fie a ta. Trebuie să clarific un fapt: Scripturile nu se referă la
noi, cei care am devenit credincioşi după Înălţarea la Cer, cu
numele de creştini. Ci suntem numiţi sfinţi ai Pătimirilor. Dar
adevărurile acestei cărţi rămân în continuare valabile.
Ken luă cartea cu amândouă mâinile, ca pe o comoară.
Tsion, aproape cu treizeci de centimetri mai scund decât Ken, îi
puse o mână în jurul şoldului.
— Ca frate mai mare al micului nostru grup, dă-mi voie să îţi
urez bun-venit în Armata Pătimirilor. Acum suntem şase, iar o
treime din noi sunt piloţi.
Ritz se duse afară să pornească maşina de teren. Tsion îi ură lui
Buck să meargă sănătos şi o luă înapoi pe scări. Buck o aduse pe
Chloe lângă el şi o îmbrăţişa ca pe o fragilă păpuşă chinezească.
— Ai reuşit să dai de Hattie? Ştim sub ce nume s-a înregistrat
acolo?
— Nu, dar o să mai încerc.
— Continuă să urmezi şi ordinele doctorului Tsion, da?
Ea încuviinţă din cap.
— Ştiu că te întorci, Buck, dar nu-mi place să-mi iau rămas-bun.
Ultima oară când ai plecat de lângă mine m-am trezit în Minnesota.
— Săptămâna viitoare o să-l aducem aici pe doctorul Charles
să-ţi scoată firele.
— Abia aştept ziua când n-o să mai am nici fire, nici ghips, nici
baston şi nici n-o să mai şchiopătez. Nu ştiu cum te poţi uita la
mine.
Buck îi luă faţa în mâini. Ochiul ei drept era încă vânăt, iar
fruntea de un roşu-aprins. Obrazul drept era tras acolo unde
lipseau dinţii, iar pometele era spart.
— Chloe, şopti el, când mă uit la tine vad iubirea vieţii mele. Ea
începu să protesteze, dar el îi şopti să tacă. Când mă gândeam că
te-am pierdut, aş fi dat orice să te am din nou, măcar un minut.
M-aş putea uita la tine până la venirea lui Isus şi tot aş vrea să
petrec veşnicia cu tine.
O ajută să se aşeze pe un scaun. Buck se apleca şi o sărută între
ochi. Apoi gurile lor se întâlnire.
— Aş fi vrut să mergi cu mine, şopti el.
— Când o să mă fac bine, o să-ţi doreşti să mai stau şi pe-acasă
din când în când.
 Rayford trase de timp cât putu de mult, pe de o parte ca să se
obişnuiască cu Challenger-ul şi, de asemenea, ca să fie sigur că
Buck şi Ken Ritz ajung la Hattie înaintea sa. Voia să-i poată spune
lui Fortunato că ea nu mai era acolo când ajunsese el.
Curând, urma să-l sune pe Buck pentru a-l preveni că cei de la
Comunitatea Globală aveau de gând să o împiedice să fugă.
Lui Rayford nu îi plăceau instrucţiunile pe care le primise.
Fortunato nu îi fixase o destinaţie precisă. Îi spusese că forţele
locale ale Comunităţii Globale îi vor furniza această informaţie. Lui
Rayford îi era indiferent unde voiau ei ca el să o ducă pe Hattie.
Dacă lucrurile mergeau aşa cum spera el, Hattie urma să se
întoarcă pe calea aerului în zona Chicago, alături de Ken şi Buck,
iar ordinele sale ar deveni inutile.
Buck trebuia să zboare peste o mie şase sute de kilometri până la
Denver, Rayford – mai puţin de cinci sute. O oră mai târziu, Rayford
vorbea la telefon cu Buck. În timp ce vorbeau, Rayford primi vreo
doua apeluri radio, dar neauzindu-şi numele sau indicativul, le
ignoră.
— Vom ajunge pe Stapleton pe la prânz, spuse Buck. Ken îmi
spune că am fost prea ambiţios când i-am promis că o să ajungem
la ea atât de devreme. Încă nu ne-a spus precis cum să ajungem la
ea şi n-am reuşit să dăm de ea până acum. Nici măcar nu ştiu sub
ce nume s-a înregistrat.
Rayford îi comunică la rândul său dificultăţile prin care trecea.
— Nu-mi place asta, spuse Buck. N-am încredere în niciunul
dintre ei când vine vorba de ea.
— Toată chestia e o nebunie.
— Albie către Scuba, recepţie, se auzi prin radio. Rayford nu
răspunse.
— Sunt mult în urma ta, Buck. O să am grija să nu ajung acolo
înainte de ora două.
— Albie către Scuba, recepţie, repeta staţia radio.
— Asta îi va părea logic lui Leon, continuă Rayford. Nu se poate
aştepta să ajung acolo mai repede de atât.
— Albie către Scuba, mă auzi? Recepţie.
Înţelese în cele din urmă.
— Numai o clipă, Buck.
Lui Rayford i se făcu pielea de găină apucând microfonul.
— Aici Scuba. Comunică, Albie.
 — Comunică-mi coordonatele tale, Scuba, terminat.
— Aşteaptă. Buck, va trebui să te sun mai târziu. S-a întâmplat
ceva cu Mac.
Rayford îşi verifică instrumentele de bord. Wichita Falls, Albie,
terminat.
— Aterizează în Liberal. Terminat.
— Albie, aşteaptă, eu…
— Stai acolo şi te găsesc eu. Albie terminat.
De ce folosise Mac nume de cod? Setă cursul înspre Liberal,
Kansas şi luă legătura cu turnul de control de acolo pentru a primi
coordonatele de aterizare. Cu siguranţă că Mac nu zbura către
Liberal cu Condorul. Dar cu elicopterul, drumul ar dura ore întregi.
Stabili din nou legătura radio.
— Scuba către Albie, recepţie.
— Aşteaptă, Scuba.
— Mă întrebam dacă n-aş putea să mă întorc şi să ne întâlnim în
drum, terminat.
— Negativ, Scuba. Terminat.
Rayford îl sună pe Buck şi îl puse la curent cu noutăţile.
— Ciudat, spuse Buck. Mai sună-mă să mă informezi.
— Recepţionat.
— Vrei o veste bună?
— Cu mare plăcere.
— Ken Ritz este noul membru al Armatei Pătimirilor.

Exact înainte de prânz, ora din Mountain, Ritz ateriza pe

aeroportul Stapleton din Denver. Buck tot nu reuşise să ia legătura
cu Chloe. O sună din nou.
— Nimic, Buck. Îmi pare rău. O să mai încerc. Am sunat la mai
multe clinici ginecologice de acolo, dar toate mi-au spus că fac doar
intervenţii pe loc, nu şi internări. I-am întrebat dacă asista şi
naşteri. Au spus că nu. Nu ştiu ce să mai fac, Buck.
— Nici eu. Mai încearcă la numărul ei.

Rayford îi linişti pe suspicioşii lucrători de la turnul de control al

micuţului aeroport din Liberal făcându-şi plinul cu combustibil. Se
arătară miraţi de cât de puţin consumase.
Îşi puse laptopul lângă fereastra carlingii şi începu să navigheze
pe internet. Găsi site-ul central al lui Tsion, care devenise
principala atracţie a globului. Sute de mii de răspunsuri erau
adăugate în fiecare zi. Tsion continua să îndrepte atenţia din ce în
ce mai numeroşilor membri ai bisericii sale către Dumnezeu însuşi.
Ataşase mesajului său zilnic un studiu biblic aprofundat, destinat
celor 144.000 de martori. Lectura acestui studiu îi încălzi inima lui
Buck, care fu impresionat de faptul că un cărturar ştia atât de bine
să capteze sensibilitatea auditoriului său. În afară de martori,
printre cititori se numărau cei curioşi, cei speriaţi, cei dornici de
cunoaştere şi noii credincioşi. Tsion avea câte ceva pentru fiecare,
dar cea mai impresionantă era priceperea sa, după exprimarea lui
Bruce Barnes, „de a lăsa bunătăţile la îndemână”.
Studiul lui Tsion îi amintea lui Rayford de momentul în care
Armata Pătimirilor îl contactase şi purtaseră o discuţie despre ceea
ce Tsion numea „comorile de nepătruns ale lui Isus Hristos”.
Rayford ştia că priceperea lui Tsion în ceea ce priveşte Scripturile
nu avea de a face doar cu dexteritatea sa în mânuirea limbilor şi a
textelor. Tsion era luminat de Dumnezeu, dăruit cu harul de a
învăţa şi de a evangheliza. În acea dimineaţă postase pe internet
următorul apel:

Bună ziua îţi spun ţie, frate sau soră întru Hristos. Vin la tine cu
inima grea de tristeţe, dar, în acelaşi timp, plină de bucurie. Plâng
moartea iubitei mele soţii şi a copiilor mei. Îi plâng pe acei mulţi
care au murit de la venirea lui Hristos pentru Înălţarea la Cer a
bisericii sale. Plâng alături de mamele de pe întreg pământul care
şi-au pierdut pruncii. Şi plâng pentru întreaga lume, care a văzut
pierind o întreagă generaţie.
Cât de ciudat e să nu vezi feţele zâmbitoare şi să nu auzi râsetele
copiilor. Câtă vreme ne-am bucurat de ei, n-am ştiut cât de mult
aveam de învăţat de la ei şi cât de mult ne-au îmbogăţit viaţa până
ce s-au dus.
Mai sunt trist în dimineaţa asta şi pentru urmările mâniei
Mielului. Ar trebui să fie limpede pentru toată lumea, chiar şi
pentru necredincioşi, că profeţia s-a împlinit. Marele cutremur pare
să fi nimicit un sfert din populaţia rămasă. Timp de generaţii,
oamenii au numit dezastrele naturale „acte divine”. Nu a fost un
nume potrivit. Cu ere în urmă. Dumnezeu Tatăl i-a dat în grijă
fenomenele naturale lui Satan însuşi, prinţul şi puterea aerului.
Dumnezeu a îngăduit distrugerea şi moartea prin fenomene
naturale, da, din cauza căderii omului. Şi fără îndoiala că
Dumnezeu a intervenit din când în când împotriva unor astfel de
acte ale celui rău, datorita rugăciunilor fierbinţi ale poporului său.
Însă acest ultim cutremur a fost cu adevărat un act divin. A fost
necesar, din păcate, şi vreau să vorbesc astăzi despre asta din
cauza unui lucru care mi s-a întâmplat acolo unde stau ascuns în
exil. O întâmplare bizara şi impresionantă, care poate fi pusă pe
seama incredibilului potenţial organizatoric, motivaţional şi
industrial al Comunităţii Globale. N-am ascuns vreodată faptul ca
eu consider ideea unui guvern global, a unei monede globale sau a
unei anumite religii globale (sau ar trebui, mai degrabă, să îi spun
necredinţa) ca fiind venita direct din pântecele iadului. Asta nu
înseamnă că tot ceea ce rezulta din aceste blestemate alianţe
trebuie să fie în mod necesar rău.
Astăzi, în partea de lume în care mă aflu în exil, am auzit la radio
ca fantastica reţea Celular-Solar a făcut deja posibila reluarea
programelor de televiziune în anumite părţi ale lumii. Am deschis
televizorul, din curiozitate, alături de un prieten. Am rămas muţi de
uimire. Nu mă aşteptam să funcţioneze mai mult de un post de ştiri
şi, eventual, un post local cu transmisii de urgenţă. Dar, aşa cum
cred ca ştiţi deja, acolo unde televiziunea şi-a reluat funcţionarea,
şi-a reluat-o la potenţial maxim.
Televizorul nostru recepţionează sute de canale din întreaga
lume, prin satelit. Fiecare imagine de pe fiecare canal care
reprezintă fiecare staţie sau reţea funcţionala ne este redata cu
atâta fidelitate şi cu o astfel de calitate a rezoluţiei încât ai impresia
că ai putea pătrunde în ecran pentru a le atinge. Ce minune a
tehnologiei!
Dar asta nu mă încânta. Recunosc că nu am fost niciodată un
telespectator pasionat. I-am plictisit întotdeauna pe ceilalţi cu
insistenţa mea de a viziona programe informative sau educative şi
de a critica cam tot ce se transmitea în rest. Cam în fiecare lună,
îmi exprimam şocul vizavi de cât de mult se înrăutăţiseră
programele de televiziune.
Nu îmi voi mai cere scuze pentru oroarea pe care o resimt în faţa
a ceea ce a ajuns acest mijloc de comunicare şi divertisment.
Astăzi, tot schimbând canalele alături de prietenul meu, n-am
putut nici măcar să mă opresc câteva clipe asupra vreunuia,
într-atât erau toate de rele la modul manifest. Simţeam că până şi
efortul de a le critica mi-ar otrăvi mintea. Am ajuns la concluzia că
aproximativ 5 din ele transmiteau lucruri inofensive, cum ar fi
ştirile. (Bineînţeles, până şi ştirile sunt controlate şi manipulate de
Comunitatea Globală şi nu fac decât să propage viziunea ei asupra
lucrurilor. Dar cel puţin nu am fost agresat de limbaj obscen şi
imagini concupiscente). Pe aproape toate celelalte canale, am văzut
totuşi, în acea fracţiune de secundă care se scurge înainte ca
imaginea să se schimbe, trecând la alt canal, dovada finala ca
societatea a atins culmea josniciei.
Nu sunt nici naiv şi nici puritan. Dar am văzut astăzi lucruri pe
care nu credeam să le văd vreodată. S-a trecut peste orice limită,
peste orice cenzura, peste orice măsură. Ceea ce am văzut
constituie o chintesenţa a motivelor care au generat mânia
Mielului. Sexualitatea şi goliciunea au devenit o industrie de mulţi
ani. Dar până şi cei care obişnuiau să justifice asta prin prisma
libertăţii de expresie sau a luptei împotriva cenzurii erau de acord
asupra faptului ca astfel de imagini nu trebuie să fie accesibile
decât acelora care sunt capabili să facă o astfel de alegere în
deplina cunoştinţă de cauza.
Poate ca tocmai pierderea copiilor noştri ne-a determinat să nu
uitam totuşi de Dumnezeu şi să ne raportam la el în cel mai rău
mod cu putinţă, scoţându-ne limbile, ridicând pumnii şi
scuipându-i în faţă. Faptul că am văzut nu doar simulări de
perversiuni, ci încarnări reale ale fiecărui păcat de moarte
menţionat în Biblie, ne-a lăsat cu un sentiment de murdărie
interioara.
Prietenul meu a ieşit din cameră. Am plâns. Pentru mine nu este
o surpriza faptul ca mulţi oameni s-au întors împotriva lui
Dumnezeu. Însă a fi expus la profunzimile negre ale efectelor
acestei renunţări la Dumnezeu este un lucru ce produce multa
suferinţă şi tristeţe. Violenţa reală, crimele şi torturile nesimulate
sunt promovate cu mândrie 24 de ore din 24 pe anumite canale.
Vrăjitoria, magia neagra, clarviziunea, ghicitul sunt oferite ca
simple alternative la tot ceea ce este normal, nemaivorbind de ceea
ce este pozitiv.
Există cumva vreun echilibru? Exista vreun post care să
transmită relatări, comedii, spectacole de varietăţi, muzică,
educaţie, emisiuni de religie, alta decât cea a Organizaţiei Enigma
pentru o Religie Unica din Babilon? Toată propaganda deşănţată a
Comunităţii Globale, care încearcă să ne convingă că de-abia acum
a sosit momentul adevăratei libertăţi de exprimare, nu îi poate
înşela pe aceia dintre noi care cunosc şi cred în Cuvântul lui
Dumnezeu şi care ştiu că toate astea nu sunt decât o imensa
minciună.
Întrebaţi-vă pe voi înşivă dacă mesajul pe care vi-l trimit astăzi ar
fi acceptat măcar pe unul dintre sutele de posturi de televiziune din
întreaga lume? Bineînţeles că nu. Mă tem de ziua în care tehnologia
îi va permite Comunităţii Globale să reducă la tăcere până şi
această formă de expresie, care, fără îndoiala, va fi în curând
considerata ca fiind o crima împotriva statului. Mesajul nostru este
ca o palmă dată unei lumi conduse de o religie unica globala care îl
neagă pe Dumnezeul adevărat, Dumnezeul dreptăţii şi al Judecăţii.
Şi iată-mă deci disident ca şi voi, cei care va consideraţi parte a
acestei familii. A crede în Isus Hristos ca unicul Fiu al lui
Dumnezeu Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului, a-ţi pune
încrederea în acela care şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea
păcatelor lumii, înseamnă să te pui de-a curmezişul a tot ceea ce
predica Organizaţia Enigma din Babilon. Cei care se lauda că sunt
toleranţi şi ne acuză pe noi de exclusivism, lipsa de iubire, fanatism
şi insistenţa dau dovadă de o lipsa de logica ce frizează absurdul.
Organizaţia Enigma primeşte în raidurile ei orice religie organizata,
cu condiţia ca aceasta să se arate toleranta faţa de toate celelalte. Şi
totuşi, chiar principiile doctrinare de bază ale acestor religii fac ca
acest lucru să nu fie cu putinţa. Când totul este tolerat, nu mai
există limite.
Sunt unii care întreabă: de ce să nu cooperăm? De ce să nu fim
iubitori şi toleranţi? Iubitori suntem. Toleranţi nu putem fi. E ca şi
cum Organizaţia Enigma ar fi o organizaţie a „singurelor religii
adevărate”. E posibil ca multe dintre aceste sisteme de credinţe să
renunţe cu bucurie la pretenţiile lor de exclusivitate tocmai pentru
că sunt conştiente că nu au niciun sens.
A crede în Hristos, în schimb, este ceva unic şi, da, din acest
punct de vedere, exclusiv. Cei care se laudă ca îl „acceptă” pe Isus
Hristos ca fiind o mare personalitate, un zeu poate, un mare
învăţător sau unul dintre profeţi se dau singuri de gol ca neghiobi.
Am avut onoarea să citesc multe comentarii calde la adresa
învăţăturilor mele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest
privilegiu şi mă rog mereu pentru harul şi îndrumarea Lui, astfel
încât să fiu capabil să îi predic adevărul aşa cum se cuvine. Dar
imaginaţi-vă că v-aş spune că nu sunt doar un credincios, ci ca, în
acelaşi timp, sunt Dumnezeu însuşi. N-ar contrazice asta orice
lucru bun pe care l-am predicat vreodată? Poate că este adevărat că
ar trebui să ne iubim unii pe alţii şi să trăim în pace şi bună
înţelegere. Să fim blânzi şi înţelegători cu aproapele nostru. Să nu
le facem altora decât ceea ce am vrea ca şi ei să ne facă nouă.
Principiile sunt minunate, dar oare învăţătorul care le predică mai
este el de admirat şi de acceptat dacă se pretinde pe sine ca fiind
Dumnezeu?
Isus este om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Ei bine, veţi spune,
iată diferenţa. Voi îl consideraţi ca fiind un om pur şi simplu. Dacă
n-a fost decât un om, a fost fie megaloman, fie nebun, fie mincinos.
Puteţi oare afirma cu glas tare şi fără să simţiţi găunoşenia
afirmaţiei ca Isus a fost un mare învăţător, cu excepţia acelei
pretenţii de a fi Fiul lui Dumnezeu şi singura cale către Tatăl?
Unul dintre argumentele împotriva îmbrăţişării profunde şi
sincere a credinţei era aceea că multe credinţe religioase erau atât
de similare încât nu părea să fie o mare diferenţa între alegerea
uneia sau a alteia. A duce o viaţa morala şi spirituala era considerat
a fi tot ce se putea face mai mult, a te purta frumos cu ceilalţi
oameni şi a spera că faptele tale bune vor cântări mai mult decât
cele rele.
Într-adevăr, aceste principii de baza sunt comune multor religii
care au format Religia Unica Globală. Ele au lăsat deoparte orice
alte distincţii şi au hotărât să se bucure de armonia toleranţei.
Sincer vorbind, acest lucru clarifica problema. Nu mai sunt
nevoit să compar credinţa în Hristos cu niciun alt sistem de
credinţe. Toate sunt una, iar diferenţa dintre Organizaţia Enigma
din Babilon şi Calea, Adevărul şi Viaţa este atât de limpede încât
alegerea, dacă nu chiar opţiunea însăşi, a devenit ceva uşor.
Organizaţia Enigma din Babilon, legitimată de Comunitatea
Globala însăşi, nu crede în Unicul Dumnezeu Adevărat. Crede în
orice Dumnezeu sau în niciunul, sau în conceptul de Dumnezeu.
Nu există bine sau rău; există doar relativism. Eul este centrul
acestei religii create de om, iar a-ţi închina viaţa slavei lui
Dumnezeu cade în plan secund.
Provocarea pe care v-o arunc astăzi este aceea de a alege între
cele doua tabere. Dacă una din ele are dreptate, cealaltă se înşală,
în mod necesar. Nu putem avea cu toţii dreptate. Căutaţi pagina
care vă conduce printre acele fragmente din Scriptură care descriu
condiţia umană. Descoperiţi că sunteţi păcătoşi, despărţiţi de
Dumnezeu, dar că vă puteţi împăca cu el acceptând darul mântuirii
pe care El vi-l oferă. Aşa cum am subliniat şi în alte rânduri, Biblia
proroceşte despre o armată de 200 de milioane de călăreţi, dar şi
despre o mulţime de sfinţi ai Pătimirilor – cei care vor deveni
credincioşi în timpul acestei perioade – care nu poate fi numărată.
Deşi asta indică cu claritate că vom fi cu sutele de milioane,
chemarea mea nu este spre o viaţă lipsită de griji. În următorii cinci
ani, înainte ca Hristos să se întoarcă în slavă pentru a-şi întemeia
împărăţia pe pământ, trei sferturi din populaţia rămasă după
Înălţarea la Cer va muri. În acelaşi timp, va trebui să ne dăruim
viaţa acestei cauze. Unui mare misionar martir al secolului XX, pe
nume Jim Elliot, i se atribuie una dintre cele mai concise şi
cuprinzătoare mărturii de credinţă în Hristos consemnate vreodată:
„Nu este nebun acela care renunţă la ceea ce nu poate păstra (viaţa
sa pământească) pentru a câştiga ceea ce nu poate pierde (viaţă
veşnică alături de Isus Hristos)”.
Şi acum un cuvânt pentru fraţii mei evrei convertiţi din fiecare
dintre cele doisprezece seminţii: Adunaţi-vă la Ierusalim, într-o
lună începând de astăzi, pentru o întâlnire de învăţătură şi
evanghelizare, cu evlavia şi credinţa apostolului Pavel şi veţi culege
marile roade ale sufletului, ce ale noastre sunt.
Şi acum, către cel care vă poate feri de poticnire, către Isus
Hristos, marele păstor al oilor, toată puterea şi slava acum şi
pururea şi în vecii vecilor, amin, viaţă veşnică.
Al vostru slujitor, Tsion Ben-Judah.

Rayford şi Amanda se bucuraseră să citească astfel de misive de

la Bruce Barnes şi apoi de la Tsion. Era oare posibil ca ea să fie
ascunsă undeva, de unde să poată să acceseze chiar această
scrisoare? Era oare posibil ca ei să o citească în acelaşi timp? Oare
va apărea într-o zi pe ecranul lui Rayford un mesaj de la Amanda?
Cu fiecare zi care trecea fără să-i aducă vreo veste de la ea îi era din
ce în ce mai greu să creadă că ea trăia încă, şi totuşi nu putea
accepta că murise. Nu se va opri din căutări.
De-abia aştepta să intre în posesia echipamentului care i-ar
permite să dovedească că Amanda nu se afla în acel avion.
— Albie către Scuba, recepţie.
— Aici Scuba, comunică, spuse Rayford.
— Ajung în trei minute. Stai liniştit. Terminat.

Buck şi Chloe se înţeleseră ca el să continue să încerce la

numărul lui Hattie, iar ea să mai sune la instituţiile medicale din
Denver. Buck începu să înţeleagă frustrarea lui Chloe când începu
să tot formeze numărul lui Hattie din minut în minut. Până şi un
semnal de reţea ocupată ar fi fost încurajator.
— Nu pot să stau pur şi simplu aici şi să aştept, spuse Buck.
Simt nevoia să mă apuc să o caut.
— Ai laptopul la tine?
— Întotdeauna, spuse Buck. Ken nu se dezlipea de al său de ceva
vreme.
— Tsion e pe Net, adună trupele. Probabil că asta îl irită la culme
pe Carpathia. Ştiu că încă sunt mult mai mulţi oameni care îl
iubesc pe Carpathia decât oameni ca noi, care au văzut în cele din
urmă lumina, dar ia uită-te la asta.
Ritz răsuci computerul astfel încât Buck să poată vedea contorul
celor care răspundeau la mesajele lui Tsion. La fiecare mesaj nou,
totalul se multiplica iar.
Ritz avea dreptate, bineînţeles, gândi Buck. Carpathia trebuia să
fie în culmea furiei văzând impactul avut de mesajele lui Tsion. Nu
era de mirare că dorea să se creadă că îl ajutase pe Tsion să scape şi
că ar fi vrut să i se treacă în cont şi o eventuală reapariţie în public
a acestuia. Dar câtă vreme l-ar satisface asta pe Carpathia? Cât
timp ar trece până ce invidia l-ar copleşi?
— Buck, dacă e adevărat că şefii Comunităţii Globale ar vrea să
sprijine întoarcerea lui Tsion în Israel, ar trebui mai degrabă să se
uite la ceea ce spune el despre Organizaţia Enigma din Babilon.
— Carpathia tocmai l-a pus pe Mathews în fruntea organizaţiei,
spuse Buck, şi acum regretă. Mathews se consideră pe el şi Religia
Unică Globală ca fiind mai importanţi chiar şi decât Comunitatea
Globală. Tsion spune că în Biblie scrie că domnia lui Mathews nu
va dura prea mult.
Telefonul sună. Era Chloe.
— Buck, unde eşti?
— Tot aici, pe pistă.
— Închiriaţi o maşină, acum. Vorbim în timp ce voi mergeţi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Buck sărind afară şi făcându-i
semn lui Ken să-l urmeze.
— Am nimerit la un mic spital privat. O femeie mi-a spus că
urmează să fie închis în trei săptămâni pentru că e mai rentabil
pentru ei să-l vândă Comunităţii Globale decât să plătească acele
taxe exorbitante.
Buck se îndreptă în viteză spre terminal, dar încetini curând,
dându-şi seama că Ritz are dificultăţi la mers.
 — Acolo se afla Hattie? o întreba el pe Chloe.
— Nu, dar femeia mi-a spus că în Littleton există un mare
laborator de testare al Comunităţii Globale. Se află într-o mare
biserica a Organizaţiei Enigma, preluata de ei şi apoi vândută lui
Carpathia în momentul în care asistenţa a început să se diminueze.
Există o clinică ginecologică în vechea aripă şcolară a acelei
biserici, care face şi internări pe termen lung. Femeia spunea că nu
prea îi place ce se petrece pe acolo. Clinica şi laboratorul sunt mână
în mână şi se pare că acolo au loc destule cercetări şi experimente
pe ţesut fetal şi în domeniul donării.
— Şi Hattie e acolo?
— Cred că da. Am descris-o pe Hattie, iar recepţionera a devenit
suspicioasă când i-am spus că nu ştiu sub ce nume a fost
înregistrata. Mi-a spus că dacă cineva foloseşte un nume fals, asta
înseamnă că respectiva persoana nu vrea să fie contactata. I-am
spus că e vorba de ceva important, dar degeaba.
Am rugat-o doar să le anunţe pe toate pacientele că una dintre
ele a primit un mesaj prin care e rugată să o sune pe Chloe W., dar
sunt sigură că nu a făcut asta. Am sunat puţin mai târziu şi mi-am
schimbat vocea. I-am spus că unchiul meu e paznic acolo şi dacă ar
putea cineva să îl cheme la telefon. Curând, a apărut tipul ăsta şi
i-am spus că am o prietena acolo care a uitat să-mi comunice sub
ce nume s-a înregistrat. I-am spus că soţul meu se îndreaptă înspre
acolo cu un cadou pentru prietena mea şi că va trebui să ştie de
cine să întrebe ca să intre acolo. Nu era sigur dacă să mă ajute sau
nu până ce nu i-am promis că soţul meu îi va da o sută de dolari. A
fost atât de fericit încât mai întâi mi-a spus numele lui şi de-abia
după aceea numele celor patru femei care se află acolo în momentul
ăsta.
Buck ajunse la ghişeul de închirieri de maşini, iar Ken, ştiind
acum cum merg lucrurile, îşi aruncă permisul de conducere şi
cartea de credit pe birou.
— Îmi eşti dator vândut, spuse el. Să sperăm că de data asta ne
dau o maşină de dimensiuni decente.
— Spune-mi numele, o îndemnă Buck, scoţând un stilou.
— Ţi le dau pe toate, pentru orice eventualitate, spuse Chloe, dar
vei înţelege de îndată care este al ei.
— Nu-mi spune că şi-a spus ceva de genul Derby Bull.
— Nu, n-a fost chiar atât de imaginativă. Doar că originea
femeilor ne va fi de ajutor. Conchita Fernandez, Suzie Ng, Mary
Johnson şi Li Yamamoto.
— Dă-mi adresa şi spune-i unchiului paznic să o anunţe pe
Marie că suntem în drum spre ea.

Mac puse elicopterul la sol lângă Challenger şi se urcă la bord

lângă Rayford.
— Nu ştiu sigur ce se petrece, Ray, dar nu te-aş fierbe aşa dacă
n-aş avea un motiv. Mă trec fiori când mă gândesc că era cât pe ce
să-mi scape toată chestia asta, dar după ce m-ai dat jos, am dus
Condorul în hangarul de sud, aşa cum mi-ai spus, am ieşit de acolo
şi m-am îndreptat spre şirul de taxiuri, moment în care Fortunato
mi-a trimis un mesaj de la casa ambasadorului. M-a rugat să-l las
să se suie din nou în Condor întrucât are de dat un telefon secret,
iar singurul telefon protejat se află la bord. I-am spus că da,
bineînţeles, numai că trebuie să descui avionul ca să-l las
înăuntru, să pornesc generatorul, ca să poată să vorbească la
telefon, iar apoi să încui la loc după el. Mi-a spus că e în regulă,
numai să rămân în spaţiul rezervat piloţilor sau în carlingă, pentru
ca el să se bucure de intimitate. I-am spus că oricum am treabă în
carlingă. Iar acum, fii atent, Ray. Mac scoase un reportofon din
buzunar. Aşa-i că mă duce capul? M-am strecurat înăuntru, am
conectat căştile şi am apăsat pe buton. Am pus reportofonul lângă
o cască şi i-am dat drumul. Ascultă.
Rayford auzi mai întâi cum se formează un număr de telefon,
apoi pe Fortunato spunând: „Bine, Excelenţa Voastră, mă aflu pe
Condor, deci e o convorbire protejata… Da, sunt singur… Secundul
McCullum mi-a dat drumul înăuntru… în carlingă. Nicio
problemă… în drum spre Denver… O vor face chiar acolo? E un loc
la fel de bun ca oricare altul. Asta va schimba totuşi datele
călătoriei de întoarcere… Unui singur pilot i-ar fi imposibil din
punct de vedere fizic să efectueze întreaga cursă. Nu m-aş simţi în
siguranţă… Da, ar fi timpul să le spuneţi ambasadorilor că ne va
lua mai mult timp să ne întoarcem. Voiaţi să angajez un pilot de
aici, din Dallas?… înţeleg. Voi lua din nou legătura cu
dumneavoastră mai târziu”.
— Ce înseamnă pentru tine toate astea, Mac?
— E destul de clar, Ray. Vor să scape de îndată de voi amândoi.
Ceea ce m-a frapat a fost când a venit repede la carlinga şi a bătut
nervos la uşă. Era roşu la faţă şi agitat. M-a rugat să vin cu el şi
m-a invitat să stau jos. Părea nervos, îşi tot ştergea buzele şi îşi
rotea privirea în toate părţile, era cu totul altfel decât de obicei, doar
îl cunoşti. Mi-a spus: „Tocmai am primit veşti de la căpitanul Steele
şi am înţeles că sunt şanse ca el să mai întârzie. Aş dori să pui la
punct traseul de întoarcere şi să ai grijă să te odihneşti suficient,
pentru cazul în care va fi nevoie să efectuezi de unul singur tot
zborul”. I-am spus: „Tot zborul? Tot drumul de întoarcere şi toate
opririle?”. Mi-a spus să programez drumul astfel încât să-mi fie cât
mai uşor şi ca, dacă mă odihnesc cum trebuie, ei au deplină
încredere în mine că o pot face. A adăugat: „Excelenţa Sa ţi-ar
rămâne foarte îndatorat pentru asta”.
Rayford nu era deloc amuzat.
— În concluzie, te-a ales pe tine să fii noul căpitan.
— Aproape.
— Iar eu voi mai întârzia. Nu-i aşa că e un mod frumos de a
spune că voi fi lichidat?

17

Buck şi Ken reuşiră să închirieze o maşină, mai mare decât ar fi

avut nevoie, se informară asupra drumurilor ocolitoare necesare ca
să evite blocajele şi făcură drumul până la Littleton în aproape
patruzeci şi cinci de minute. Le fu uşor să găsească biserica ce
fusese reprofilată în laborator de teste şi clinică ginecologică.
Aceasta se afla pe singura şosea practicabilă pe o arie de douăzeci
şi cinci de kilometri. Toate maşinile pe care le vedeau erau pline de
praf şi noroi uscat.
Buck intra singur, pentru a vedea cum ar fi putut să o scoată pe
Hattie de acolo. Ken rămase afară, în faţă, cu motorul pornit şi cu
ochii pe telefonul lui Buck.
Buck o aborda pe recepţioneră.
— Salut! începu el, cu un aer plin de voioşie. Am venit să o văd pe
Mary.
— Mary?
— Johnson. Mă aşteaptă.
— Şi cine să îi spun că o aşteaptă?
— Spuneţi-i doar că e vorba de B.
— Sunteţi rude?
— Vom fi în curând, sper.
— Un moment.
Buck se aşeză şi începu să se uite pe o revista, de parcă ar fi avut
tot timpul de pe lume la dispoziţie. Recepţioneră ridică receptorul
unui telefon:
— Domnişoară Johnson, aşteptaţi cumva un vizitator?… Nu?…
Un tânăr care îşi spune B… Da, voi verifica.
Recepţionera îi făcu semn lui Buck.
— Vă întreabă unde aţi cunoscut-o.
Buck zâmbi, simulând exasperarea.
— Amintiţi-i că ne-am cunoscut în avion.
— Spune că v-aţi cunoscut în avion… Foarte bine. Recepţionera
puse jos receptorul. Îmi pare rău, domnule, dar crede că o
confundaţi cu altcineva.
— Îmi puteţi spune dacă e singură în momentul ăsta?
— De ce?
— Ar putea fi motivul pentru care nu vrea să recunoască că mă
cunoaşte. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor şi să nu ştie cum
să-mi spună asta.
— Domnule, domnişoara îşi revine în urma unei proceduri
medicale. Sunt sigur că e singură şi că e îngrijită cum trebuie. Nu
vă pot spune nimic mai mult fără permisiunea ei.
În planul secund al privirii sale, Buck văzu trecând o siluetă
mică şi întunecată, într-o rochie lungă. Era o femeie micuţă,
asiatică, cu o înfăţişare severă. Femeia se uită curioasă la Buck,
apoi se uită repede în altă parte şi dispăru pe coridor.
Telefonul recepţionerei sună. Aceasta spuse încet:
— Da, Mary?… Nu îl recunoşti câtuşi de puţin? Mulţumesc.

— Aşadar, spune-mi, Mac, sunt eu paranoic sau ei o folosesc pe

Hattie ca momeală astfel încât să pună mâna pe amândoi?
— Mie aşa mi se pare, spuse Mac. Şi niciunul din voi nu va scăpa
cu viaţă.
Rayford scoase telefonul.
— Să îi spun lui Buck în ce se bagă înainte de a hotărî ce e de
făcut în privinţa asta.
Lui Buck i se păru că recepţionera chema paza. N-ar fi fost bine
să fie dat afară de paznici sau, şi mai rău, reţinut de ei. Primul lui
gând fu să o şteargă. Dar mai era o şansă să o păcălească pe
recepţioneră şi să reuşească să între. Poate că Ritz reuşea să îi
distragă atenţia. Sau poate că Buck putea să o convingă că nu ştia
sub ce nume se înregistrase prietena lui şi că mersese pe ghicite.
Oricum, recepţionera îl lăsă cu gura căscată, închizând deodată
telefonul şi spunând:
— Lucraţi cumva pentru Comunitatea Globală?
Faptul că ea ştia asta era la fel de derutant precum varianta ca
Hattie să folosească un pseudonim asiatic sau ca femeia asiatică fie
să se numească într-adevăr Mary, fie să-şi fi luat acest nume ca
pseudonim. Dacă nega că ar fi lucrat pentru Comunitatea Globală,
era posibil să nu afle niciodată de ce îi pusese această întrebare.
— Da, de fapt aşa e, spuse el.
Uşa de la intrare se dădu în lături. Ken fugea cu telefonul lui
Buck în mână.
— Şi vă numiţi cumva Rayford Steele? îl întrebă recepţionera.
— Ăăă…
— Domnule! strigă Ken. Maşina aceea cu luminile aprinse e a
dumneavoastră?
Buck putu să-şi dea seama că nu trebuie să ezite. Se întoarse,
spunând peste umăr recepţionerei:
— Mă întorc.
— Dar, domnule! Căpitane Steele!
Buck şi Ken coborâră în grabă treptele, îndreptându-se spre
maşina.
— Ei cred că sunt Rayford! Aproape că reuşisem să intru!
— Îţi spun eu că nu vrei să intri acolo, Buck. Lui Rayford i s-a
întins o cursă. E sigur că ar fi intrat într-o ambuscadă.
Ken încercă să pornească maşina, dar aceasta nu se urni.
— Credeam că am lăsat motorul în funcţiune.
Cheile dispăruseră.
Un ofiţer de securitate în uniforma Comunităţii Globale apăru în
dreptul geamului.
— Poftiţi, domnule, spuse el, întinzându-i cheile lui Ken. Care
din dumneavoastră este căpitanul Steele?
Buck era sigur că Ritz era tentat să o ia din loc. Se aplecă peste
umărul lui Ken şi spuse:
— Eu sunt. Mă aşteptaţi?
— Da. Când şoferul dumneavoastră a ieşit din maşină, m-am
gândit să opresc motorul şi să îi aduc cheile. Căpitane Steele,
încărcătura dumneavoastră se află înăuntru, trebuie doar să ne
urmaţi. Întorcându-se către Ken, întrebă:
— Şi dumneavoastră sunteţi de la Comunitatea Globală?
— Eu? Nu. Lucrez pentru compania care a închiriat maşina.
Căpitanul nu era sigur că va putea aduce maşina înapoi, aşa că am
condus eu până aici. Plăteşte tot pentru o cursă completă, desigur.
— Desigur. Dacă nu mai aveţi nevoie de nimic din maşină,
căpitane, vă rog să mă urmaţi. Iar apoi către Ken: Vom asigura noi
transportul, aşa că puteţi lua maşina.
— Daţi-mi voie să rezolv lucrurile cu dumnealui, spuse Buck, iar
apoi vă voi urma.
Ken închise geamul.
— Buck, spune o vorbă şi o luăm din loc de nu ne mai prind.
Dacă te duci înăuntru ca Rayford Steele, s-a zis şi cu tine, şi cu
Hattie.
Buck scoase demonstrativ câteva bancnote şi i le dădu lui Ken.
— Trebuie să intru, spuse el. Dacă ei cred că eu sunt Rayford
Steele, că am mirosit ceva şi apoi fug, viaţa lui Hattie e în mare
pericol. Poartă un copil în pântece şi nu e încă credincioasă. N-am
de gând să o las în mâinile Comunităţii Globale. Buck aruncă o
privire către ofiţerul de pe trotuar. Trebuie să plec.
— Voi sta pe aproape, spuse Ritz. Dacă nu ieşi repede de acolo,
vin după tine.

— Mă gândesc să zbor direct spre Bagdad şi să-mi dovedesc că

Amanda nu a pierit în Tigru. Ce-o să facă Nicolae dacă apar? O să
se laude că m-a înviat din morţi?
— Ştii unde se află fiica ta, nu? Dacă şi-au găsit un loc unde să
se ascundă, atunci acolo ar trebui să te duci. Până să afle
Carpathia că nu te-ai dus la Denver, tu vei fi deja la adăpost.
— Nu-mi stă în fire să mă ascund, Mac. Ştiam că armistiţiul asta
cu Carpathia era doar o chestie temporară, dar e ciudat să te ştii
ţinta. Se pare că niciunul dintre noi nu va prinde întoarcerea în
Slava a lui Hristos, deşi acesta a fost ţelul meu de la bun început.
Care ar fi acum şansele?
Mac scutură din cap.
Lui Rayford îi suna telefonul. Ritz îi spuse ce se întâmpla.
— O, nu! exclama Rayford. Nu trebuia să-l laşi să intre acolo.
S-ar putea să nu-şi dea seama că nu sunt eu decât după ce-l vor
ucide. Scoate-l de acolo!
— N-am putut să-l opresc, Rayford. El crede că, dacă le dăm de
bănuit, s-a zis cu Hattie. Ai încredere în mine, dacă nu iese în
câteva minute, mă duc după el.
— Oamenii ăştia au toate armele de pe lume, spuse Rayford. Tu
eşti înarmat?
 — Da, dar mă gândesc că n-o să rişte să tragă înăuntru, nu?
— De ce nu? Nu le pasă de nimeni decât de ei înşişi. Ce armă ai?
— Buck nu ştie şi până acum n-am fost nevoit să o folosesc, dar
port o Beretta cu mine de fiecare dată când zburam undeva.

Buck şi ofiţerul de la Comunitatea Globala fură întâmpinaţi

înăuntru de recepţioneră, care avea o figură nemulţumită.
— Dacă mi-aţi fi spus pur şi simplu cine sunteţi, căpitane Steele,
şi aţi fi folosit numele corect al persoanei pe care o căutaţi, mi-ar fi
fost foarte simplu să vă ajut.
Buck zâmbi şi ridica din umeri. Apăru un gardian mai tânăr.
— Vă va primi acum, spuse el. Apoi va trebui să completam cu
toţii nişte formulare şi va vom duce pe amândoi la Stapleton.
— Ştiţi, spuse Buck, de fapt n-am mai aterizat la Stapleton.
Gardienii se uitară unul la altul.
— Nu?
— Ni s-a spus că terenul între acest loc şi Stapleton arată mai
rău decât cel dintre aici şi Denver Internaţional, aşa că…
— Credeam că Denver Internaţional e închis.
— Pentru zborurile comerciale, da, e închis, spuse Buck,
bâlbâindu-se. Dacă ne puteţi duce acolo, vom porni pe drumul de
întoarcere.
— Întoarcere, unde? Nu v-am comunicat încă ordinele
dumneavoastră.
— Ah, da. Ştiu. M-am gândit că e vorba de Noul Babilon.
— Hei, spuse gardianul cel tânăr, dacă aeroportul era închis
pentru zborurile comerciale, de unde aţi luat maşina?
— Mai funcţiona doar un centru de închirieri. Bănuiesc că
lucrează exclusiv cu militarii de la Comunitatea Globală.
Gardianul mai în vârstă se uita la recepţioneră.
— Spuneţi-i că venim.
În timp ce aceasta puse mâna pe telefon, gardienii îl invitară pe
Buck să îi urmeze pe coridor. Intrară într-o cameră pe care scria
„Yamamoto”. Buck se temea că Hattie îi va pronunţa numele de
îndată ce o va vedea. Ea era întinsă cu faţa la perete. Nu-şi dădea
seama dacă era trează sau nu.
— O să se mire când o să-l vadă pe vechiul ei căpitan, spuse
Buck. Obişnuia să îmi spună Buck. Dar în faţa echipajului şi a
pasagerilor, mi se adresa întotdeauna cu „căpitane Steele”. Da, a
fost stewardesa mea şefă la Pan-Con mulţi ani. S-a descurcat
întotdeauna de minune.
Gardianul mai în vârstă puse o mână pe umărul ei.
— E timpul să mergem, draga mea.
Hattie se întoarse pe o parte, părând zăpăcită şi deranjată de
lumină.
— Unde mergem? întrebă ea.
— Căpitanul Steele a venit să vă ia, doamnă. Vă va duce mai
întâi într-o locaţie intermediară, iar apoi la Noul Babilon.
— O, salut, căpitane Steele, spuse ea somnoroasă. Nu vreau să
merg la Noul Babilon.
— Nu facem decât să îndeplinim ordinele, domnişoară Durham,
spuse Buck. Ştiţi foarte bine cum e.
— Ideea e că n-aş vrea să merg atât de departe, spuse ea.
— Vom face drumul în etape. O să fie bine, o să vedeţi.
— Dar eu…
— Să mergem, doamnă, spuse gardianul mai în vârstă. Avem un
orar de respectat.
Hattie se ridică. Sarcina ei începea să devină vizibilă.
— V-aş ruga, domnilor, să mă scuzaţi cât timp mă îmbrac.
Buck ieşi pe hol, alături de gardieni. Cel mai tânăr spuse:
— Şi cu ce aţi zburat până aici?
— A, cu unul dintre acele avioane mici care au scăpat din
cutremur.
— Cum a fost zborul de la Bagdad?
Buck se gândi că Rayford îi spusese că aeroportul din Bagdad era
scos din funcţiune. Uşurat că nu se interesaseră mai mult despre
avion, se întrebă dacă îl supuneau unui test.
— Am decolat din Noul Babilon. Incredibil cât de repede merge
reconstrucţia.
— A fost un zbor lung?
— Foarte lung. Pentru că la câteva ore mai aterizam ca să mai
luam câte un demnitar. Buck habar nu avea câţi, când şi de unde şi
spera ca ei să nu îl întrebe.
— Cum e să aduni toate lichelele alea pe acelaşi avion?
— Munca-i munca, leafa-i leafă, spuse Buck. Piloţii rămân în
carlingă şi, oricum, nu ies din zona rezervata lor. Nu ne amestecăm
în circul lor.
Buck ştia că stătuse deja suficient pentru ca Ritz să înceapă să
se îngrijoreze. Nu avea de gând să meargă pe niciun aeroport cu
ăştia, indiferent cum reuşea să îi păcălească. Se mira că încă nu le
dăduseră să bea otravă. Aparent, aveau ordine să facă treaba curat
şi fără urme. Şi mai ales fără martori.
Când gardianul mai în vârstă bătu la uşa lui Hattie, Buck îl văzu
pe Ken pe hol alături de un om de serviciu, amândoi cu maturi în
mână. Buck continuă conversaţia cu gardienii, sperând ca Ritz să
se facă în curând nevăzut. Deşi Ken purta, ca şi omul de serviciu, o
bonetă de spital, asta nu îi ascundea trăsăturile.
— Ce vehicul aţi adus? întreba Buck. Ceva care să ne ducă pe
terenul ăsta mai repede decât maşina închiriată?
— Nu chiar. Un microbuz. Fără tracţiune dublă, din păcate. Dar
veţi ajunge fără nicio problemă la Denver Internaţional.
— Unde vom fi trimişi de fapt?
Gardianul mai tânăr scoase o foaie de hârtie din buzunar.
— În câteva minute vom trece în alta camera şi vă voi da hârtia
asta, dar aici scrie Washington Dulles.
Buck rămase cu ochii la el. Un lucru ştia sigur: nici măcar nu se
avea în plan reconstruirea Aeroportului Dulles. Fusese distrus în
război, iar cutremurul distrusese aeroportul Reagan Naţional.
Reagan mai avea una sau două piste operaţionale, după cum îi
spusese Rayford, dar Dulles nu mai era decât un munte de
dărâmături.
— Într-o secunda sunt gata, strigă Hattie.
Gardianul ofta.
— Ce e în camera cealaltă? se interesă Buck.
— Un raport şi nişte instrucţiuni. Vă dăm ordinele, ne asigurăm
că aveţi tot ce vă trebuie, apoi pornim spre aeroport.
Lui Buck nu îi plăcea ideea de a trece în „camera cealaltă”. Ar fi
vrut să vorbească cu Ritz. Buck nu ştia dacă cei doi de la
Comunitatea Globala purtau arme albe, dar păreau să aibă la ei
pistoale semiautomate Uzi pe care le purtau în tocuri prinse la
spate. Se întreba dacă nu cumva avea să moară încercând să o
salveze pe Hattie Durham.

Rayford nu voia ca Fortunato să ştie că nu ajunsese încă la

Denver, în caz că forţele Comunităţii Globale raportaseră deja
sosirea lui acolo. Dacă cei din Denver erau avertizaţi că adevăratul
Rayford era încă pe drum, Buck s-ar afla în pericol şi atât el, cât şi
Hattie ar fi pierduţi. Rayford stătea pe pista din Kansas şi se simţea
mai neputincios ca niciodată.
— Mai bine te întorci, Mac. Fortunato ştie că te afli în vizită la
nişte prieteni, nu?
— Păi şi ce, nu-i aşa?
— Cum face ca să ia legătură cu tine?
— Îi pune pe cei de la mm să mă contacteze, apoi schimbăm
frecvenţa pe 11 ca să putem să vorbim în particular.
Rayford dădu din cap.
— Ai grijă.

— Haideţi, doamnă, spuse gardianul, prin uşa lui Hattie. E

timpul să mergem.
Buck nu auzi nimic din camera lui Hattie. Gardienii se uitară
unul la altul. Cel mai în vârstă apăsă pe clanţă. Uşa era încuiată.
Gardianul scoase o înjurătură. Amândoi îşi luară armele de sub
haină şi bătură tare în uşă, somând-o pe Hattie să iasă. Alte femei
trăgeau cu ochiul din cameră, inclusiv cele de la capetele
culoarului. Gardianul cel tânăr îndreptă Uzi-ul spre ele, iar ele se
strecurară înapoi în camere. Cel mai bătrân trase patru focuri de
armă în uşa lui Hattie, distrugând zăvorul şi broasca şi provocând
ţipete pe coridor. Recepţionera veni în fugă, dar când apăru pe
coridor, gardianul cel tânăr trase o rafală care o ciurui de la mijloc
şi până la faţă. Recepţionera se prăbuşi cu zgomot pe pardoseala de
marmură.
Gardianul mai în vârstă se năpusti în camera lui Hattie, iar cel
tânăr îl urmă. Buck se afla la mijloc între cei doi. Se gândea că ar fi
fost bine să fie cât de cât antrenat pentru apărare şi atac. Trebuia
să existe o strategie de urmat în faţa unui om înarmat cu un Uzi.
Neavând niciun fel de cunoştinţe de acest fel, se propti bine în
piciorul drept, făcu un pas cu stângul şi repezi un pumn în nasul
gardianului cel tânăr, cu toată forţa de care era capabil. Simţi cum
cartilagiile se mp, dinţii sunt zdrobiţi şi carnea e sfâşiată. Probabil
că gardianul se afla în plina mişcare în momentul când Buck îl
pocnise, căci în prăbuşire se izbi mai întâi cu ceafa de podea.
Uzi-ul se rostogoli pe marmură, dar cureaua armei rămase
prinsă sub el. Buck se întoarse şi fugi către ultima cameră din
stânga lui, unde, cu o clipă mai înainte, văzuse o figură panicată
trăgând cu ochiul la ce se întâmpla. În mintea lui se perindau lent
imagini cu draperiile care fluturau la fereastră deschisă din camera
lui Hattie, trupul contorsionat al recepţionerei şi albul ochilor
gardianului în momentul în care pumnul lui Buck îi izbise acestuia
nasul atât de tare încât aproape că i-l îndesase în figură.
 Mâna lui Buck sângera, dar el continua să alerge. Aruncă o
privire înapoi înainte de a intra în goana în camera din capătul
culoarului. Gardianul mai în vârstă nu se vedea încă. Intră în
camera unei femei însărcinate de origine hispanică, care dădu un
ţipat când îl văzu. Ştia că arata îngrozitor, obrazul îl durea încă,
mâna şi tricoul erau pline de sângele care cursese din faţa
gardianului celui tânăr. Femeia îşi acoperi ochii, tremurând.
— Încuie uşa şi bagă-te sub pat, îi ordonă Buck. În primul
moment, ea nu făcu nicio mişcare. Fă-o acum sau o să mori!
Buck deschise fereastra şi observă că trebuia să se strecoare pe
lateral. Oblonul nu se mişca din loc. Buck se dădu înapoi şi ridică
piciorul, trecându-l prin oblon. Inerţia îl împinse înainte şi apoi în
jos, unde căzu peste nişte tufişuri. În timp ce se ridica, gloanţele
străpungeau uşa camerei şi o văzu pe femeie tremurând sub pat.
Alergă de-a lungul clădirii prin faţa ferestrei deschise a lui Hattie.
La distanţă, îl văzu pe Ken Ritz ajutând-o să se suie în spatele
maşinii. Microbuzul Comunităţii Globale se afla între Buck şi
maşina lor.
Buck se simţea ca într-un vis, fiind incapabil să se mişte mai
repede. Făcu greşeala de a-şi ţine respiraţia în timp ce fugea, aşa că
în curând fu nevoit să inspire spasmodic pentru a mai primi aer, iar
inima îi bătea nebuneşte, să-i rupă pieptul. Apropiindu-se de
microbuz, aruncă o privire în spate şi îl văzu pe gardian sărind de la
fereastra pe unde scăpase el. Buck se ascunse de cealaltă parte a
microbuzului, în timp ce gloanţele răpăiau în caroserie. La o strada
distanţă, Ritz aştepta la volan. Buck avea doar două alternative: să
rămână pe loc şi să fie ciuruit sau luat ostatic sau să rişte să fuga
spre maşina.
Fugi. La fiecare pas se aştepta să audă zgomotul unui glonţ care
să i se înfigă în cap. Hattie nu se vedea, probabil că era fie pe
bancheta din spate, fie pe podea, iar Ken se apleca spre dreapta şi
dispăru şi el din vedere. Portiera din dreptul locului pasagerului era
deschisa şi părea să îl atragă pe Buck precum o oază în deşert. Cu
cât alerga mai mult, cu atât se simţea mai vulnerabil, dar avu tăria
de spirit de a nu se uita în spate.
Auzi un zgomot, dar nu era un foc de armă. Un zgomot mult mai
slab. Uşa microbuzului. Gardianul sărise în microbuz. Buck era la
cincizeci de metri de maşina.
Rayford forma numărul lui Buck. Acesta sună de mai multe ori,
dar Rayford nu voia să închidă. Dacă răspundea cineva de la
Comunitatea Globală, Rayford ar fi tras de timp până afla ce dorea
să ştie. Dacă, dimpotrivă, răspundea Buck, Rayford i-ar fi permis
să vorbească codat în cazul în care acesta s-ar fi aflat lângă nişte
oameni care nu trebuiau să ştie cine se afla la capătul celălalt.
Telefonul continua să sune.
Rayford ura neajutorarea şi statul cu mâinile în sân mai mult
decât orice. Era sătul să se tot joace cu Nicolae Carpathia şi cu
Comunitatea Globală. Pietatea lor ipocrita şi falsa simpatie pe
care-o manifestau îl scoteau din minţi. „Doamne, se rugă el în
tăcere, fă-mă să fiu duşmanul absolut al lui Carpathia, te rog”.
O voce îngheţată de femeie răspunse la telefon.
— Ce? strigă ea.
— Hattie? Nu mă da de gol, dar e Rayford la telefon.
— Rayford! Pilotul lui Buck m-a speriat de moarte când l-am
văzut în faţa ferestrei, dar apoi m-a ajutat să ies! îl aşteptam pe
Buck! Ne e teamă să nu fie ucis!
— Da-mi telefonul! auzi Rayford. Era Ritz. Ray, Buck e în regula,
numai ca are un tip pe urmele lui care trage cu arma. O luăm din
loc imediat ce ajunge la maşină. S-ar putea să trebuiască să-ţi
închid.
— Ai grija de ei! îl rugă Rayford.

La câţiva paşi de maşina, aşteptându-se să fie doborât dintr-o

clipă într-alta, Buck nu mai auzise nimic. Nici împuşcături, nici
motorul microbuzului. Aruncă o privire spre tipul de la
Comunitatea Globală care se dădea cu greu jos din microbuz. Se
arunca la pământ şi începu să tragă. Buck auzi un pocnet puternic
lângă el. Roata din spate se sparse. Se aruncă spre uşa deschisă,
apucând mânerul şi încercând să bage un picior înăuntru. Luneta
maşinii se sparse în bucăţi.
Buck încercă să-şi păstreze echilibrul. Piciorul sau stâng se afla
pe podeaua maşinii, iar cel drept pe pavaj. Se prinse cu mâna
stângă de caroserie, iar cu dreapta, de mânerul uşii. Ken se
aplecase din nou peste locul din dreapta pentru a se feri de gloanţe
şi, înainte ca Buck să reuşească să se strecoare înăuntru, Ken
apăsa orbeşte pe acceleraţie. Uşa se dădu cu forţă în lături şi,
pentru a nu cădea, Buck se agaţă de capul lui Ritz. Ken scoase un
strigăt în timp ce maşina se răsuci, cu cauciucul spart atârnând,
iar cele bune scrâşnind pe pavaj. Buck încercă şi el să se ferească
de gloanţe, dar trebuia să se dea jos de pe capul lui Ken, încă rănit.
 Ken lăsă volanul şi încercă cu ambele mâini să-şi extragă capul
de sub Buck. Se ridica pentru a-şi relua poziţia şi trase la stânga de
volan, dar nu suficient de repede pentru a evita colţul unei clădiri.
Aripa din dreapta se rupse şi se înălţă. Ken redresa maşina şi
încercă să se îndepărteze pe cât posibil de urmăritorul care
continua să tragă.
Maşina nu răspundea la comenzi aşa cum ar fi trebuit. Mai
multe gloanţe trecură de puţin pe lângă Ritz, iar Buck văzu cum
comportamentul acestuia se schimba. Ken trecu de la spaima la
furie în mai puţin de o secundă.
— Asta e, până aici! vociferă Ritz. E pentru ultima oară când mai
permit să se mai tragă în mine!
Spre groaza lui Buck, Ritz întoarse maşina şi se repezi spre
gardian. Buck aruncă o privire peste bord şi în timp ce Ritz scoase
un pistol automat de calibru 9 mm dintr-un toc de la picior, scoase
mâna stângă între oglinda laterală şi stâlpul maşinii şi deschise
focul.
Gardianul se rostogoli în cealaltă parte a microbuzului. Buck
urla către Ken să o ia spre aeroport.
— Nici vorba! urla Ken. Ăsta nu mai scapă!
Apăsă brusc pe frână oprind la aproximativ cincisprezece metri
şi sări din maşina. Se aşeză pe vine, ţinând Beretta cu ambele
mâini, trăgând aproape de nivelul solului.
Buck ţipă la Ritz să se suie la loc în maşină, în timp ce tipul de la
Comunitatea Globală se întoarse şi fugi spre clădire. Ritz mai trase
trei focuri şi unul dintre ele îl atinse pe gardian în picior, care căzu
pe spate.
— Te omor…
Buck sări şi el din maşina şi îl apucă pe Ritz, târându-l înapoi.
— Tipul ăsta nu e în niciun caz singur! strigă Buck. Trebuie să
plecăm!
Săriră la loc în maşină, iar Ken manevra volanul ţinând pedala
de acceleraţie la podea. Un nor uriaş de praf se formă în spatele lor
în timp ce maşina sarea şi se hurduca pe terenul distrus de
cutremur, în drum spre Stapleton.
— Dacă reuşim să ne pierdem urma, vor crede că ne îndreptam
spre Denver Internaţional. De ce n-a reuşit să pornească
microbuzul?
Ritz căută sub scaun şi scoase un capac de distribuţie cu
sârmele atârnând.
 — S-ar putea ca asta să aibă o oarecare legătură cu ce spuneai.
Maşina scotea un zgomot îngrozitor, protestând faţa de
suprasolicitarea la care era supusă. Buck puse o mână pe tavan
pentru a-şi proteja capul, în timp ce continuau să se zguduie. Cu
cealaltă mâna îi fixa lui Ritz centura de siguranţă. Apoi îşi puse şi el
centura şi văzu că telefonul său alunecase pe jos. Îl ridică şi
constată că funcţionează.
— Alo? spuse el.
— Buck! Ray la telefon! Eşti în siguranţă?
— Suntem în drum spre aeroport! Avem un cauciuc spart, dar
nu putem face altceva decât să o ţinem înainte.
— Avem şi o scurgere de benzină! spuse Ritz. În curând o să fim
pe roşu!
— Cum se simte Hattie? întrebă Rayford.
— Se ţine bine! răspunse Buck.
Vru să îi pună şi ei centura de siguranţă, dar constată că e
imposibil, dată fiind starea ei şi hurducăturile prin care treceau. Se
întinsese pe bancheta din spate, cu picioarele sprijinite de uşă,
ţinându-se cu o mână de stomac, iar cu cealaltă sprijinindu-se de
spătarul scaunului. Era palidă.
— Ţineţi-vă bine! urlă Ritz.
Buck ridică privirea şi văzu un uriaş morman de moloz imposibil
de evitat. Ritz nici nu încetini, nici nu încercă să oprească.
Continuă să ruleze cu acceleraţia în podea şi se îndreptă spre
mijlocul mormanului. Buck se fixă cât putu de bine în picioare şi
încercă să o protejeze pe Hattie să nu fie aruncată în faţă în urma
impactului. În momentul în care maşina pătrunse în morman,
Hattie se lovi de spătarul scaunului din faţă şi aproape că îi smulse
din încheietură umărul lui Buck. Telefonul îi zbură din mână, se
izbi de parbriz şi căzu pe podea.

— Sună-mă când poţi! strigă Rayford, închizând telefonul.

Conduse Challenger-ul 3 spre capătul pistei. Scuba către Albie,
spuse el. Albie, mă auzi?
— Comunica, Scuba.
— Întoarce-te la bază şi află ce ştiu ei. Încărcătura este în
siguranţă pentru moment, dar trebuie să le compun o poveste
pentru când mă întorc.
— Am recepţionat, Scuba. Gândeşte-te la Minot.
Rayford făcu o pauză.
 — Bună idee, Albie. Aşa o să facem. Am nevoie de tot ce poţi
să-mi dai, cât mai repede posibil.
— Am recepţionat.
„Genial”, se gândi Rayford. Cu mult timp în urmă, îi povestise lui
Mac despre o experienţă prin care trecuse în timp ce era staţionat
în Minot, Dakota de Nord. Avionul său de vânătoare suferise
defecţiuni, aşa că fusese nevoit să abandoneze o misiune de
antrenament. O să-i spună lui Fortunato că asta se întâmplase cu
Challenger-ul, căci, oricum, Leon nu se putea pronunţa cu
competenţă în această privinţă. Mac urma să confirme toate
spusele lui Rayford. Problema cea mai mare era că, în momentul
întoarcerii sale, Leon probabil avea să ştie de fiascoul misiunii din
Denver şi să bănuiască o implicare a lui Rayford.
Avea nevoie de un avantaj pentru a rămâne în viaţă. Oare Hattie
prezenta suficient de multa importanţa pentru Carpathia astfel
încât acesta să-l ţină în preajma sa pe Rayford până ce afla unde
este ascunsa ea? Rayford trebuia să se întoarcă la Bagdad pentru a
afla ce se întâmplase de fapt cu Amanda. Nu exista nicio garanţie că
Nicolae nu-l va ucide pentru a da un exemplu pentru restul Armatei
Pătimirilor.

— Maşina e supraîncălzită! spuse Ritz.

— Şi eu sunt supraîncălzită! suspina Hattie.
Se ridică şi se ţinu cu ambele mâini de tetierele scaunelor. Se
înroşise la faţă, iar fruntea îi era transpirată.
— N-avem de ales, trebuie să mergem mai departe, spuse Buck.
El şi cu Ken încercară să se protejeze împotriva zguduirilor violente
ale maşinii lovite. Acul care indica temperatura ajunsese pe roşu,
de sub capacul motorului ieşea abur, indicatorul de combustibil
arăta un nivel periculos de scăzut, iar Buck observa că de sub
cauciucul spart ies flăcări. Dacă ne oprim, benzina va intra în
contact cu flăcările alea. Chiar dacă ajungem la aeroport, trebuie să
ne asigurăm că am golit rezervorul înainte să oprim!
— Şi dacă totuşi cauciucul dă foc la toată maşina? striga Hattie.
— Sper să ne ocrotească Dumnezeu! replica Ritz.
— Tocmai mi-ai luat vorba din gură! spuse Buck.

Gonind spre Dallas cu mai multe sute de kilometri pe oră,

Rayford se temea să nu-l depăşească pe Mac, care era cu
elicopterul. Trebuia să îşi programeze cu grijă momentul
întoarcerii. Câteva minute mai târziu, îl auzi pe Fortunato luând
legătura cu Mac.
— Dallas cheamă Golf Charlie Niner Niner, recepţie.
— Aici Golf Charlie. Comunică, turnule.
— Schimbă pe frecvenţa alternativă pentru a comunica cu
superiorul tău, terminat.
— Am recepţionat.
Rayford comută şi el pe frecvenţa 11 pentru a asculta
conversaţia.
— Mac, aici Comandantul Suprem.
— Comunicaţi, domnule.
— Care e locaţia ta?
— Mă aflu la două ore vest de dumneavoastră, domnule. Mă
întorc dintr-o vizită.
— Te îndrepţi direct încoace?
— Nu, domnule. Dar aş putea să o fac.
— Fă-o, te rog. A avut loc o încurcătură majora la nord de noi,
mă urmăreşti?
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştim încă sigur. Trebuie să ne recuperăm agentul, iar apoi
trebuie să ne reîncadrăm în orar cât mai repede posibil.
— Vin într-acolo, domnule.

Buck se rugă ca maşina să nu rămână prea repede fără benzină,

dar nu ştiau cum o vor trece pe Hattie peste terenul accidentat.
Flăcările lingeau partea din dreapta spate a maşinii şi doar faptul
că Ritz continua să menţină maşina în mers îi ferea de explozie.
Focul era cel mai aproape de Hattie şi, chiar dacă maşina se tot
răsucea dintr-o parte într-alta, ea reuşi să se târască în faţă între
cei doi bărbaţi.
— Motorul va exploda înainte să rămânem fără benzină! striga
Ken. S-ar putea să fim nevoiţi să sărim!
— Uşor de spus, greu de făcut! replică Hattie.
Lui Buck îi veni o idee. Îşi găsi telefonul şi formă un număr de
urgenţă.
— Avertisment pentru turnul de control din Stapleton! ţipă el în
telefon. Aparat mic în flăcări în apropiere!
Dispecerul vru să întrebe ceva, dar Buck închise. Motorul
huruia, partea din spate a maşinii era o adevărata torţa, iar Ken
efectuă un ultim demaraj spre capătul pistei. Un camion plin cu
spuma era pe poziţii.
— Nu te opri, Ken! spuse Buck.
Motorul se opri în cele din urmă. Ken aduse schimbătorul la
punctul mort şi ambii bărbaţi apucară mânerele portierelor. Hattie
se prinse de braţul lui Buck cu ambele mâini. Maşina de-abia dacă
mai rula când fu ajunsă de camionul cu spuma, care înăbuşi
incendiul. Ken şi Buck săriră din maşină, susţinând-o şi pe Hattie.
Bâjbâind prin spumă, Buck o luă pe Hattie în braţe, surprins de cât
de mult luase în greutate. Slăbit de experienţa prin care trecuse, se
menţinu în spatele lui Ken, urmându-l până la avion. Ken micşora
pasul, îi spuse lui Buck să i-o paseze pe Hattie şi să urce la bord,
apoi o duse până acolo unde Buck o ajuta să se aşeze pe un scaun.
Ken închise uşa, porni motorul şi începu să ruleze pe pistă, toate
astea în mai puţin de un minut.
În timp ce luau înălţime, echipa de pompieri termina cu maşina
şi se uitau la avionul care se îndepărta. Buck îşi întinse picioarele şi
îşi lăsă mâinile să atârne pe lângă corp. Falangele îl dureau
îngrozitor. Nu-şi putea smulge din minte imaginea recepţionerei,
moarte înainte de a cădea la pământ, a gardianului pe care îl
doborâse şi a femeii care tremura închizând uşa de la cameră.
— Ken, dacă ei află cine suntem, atât tu, cât şi eu vom fi daţi în
urmărire.
— Ce s-a întâmplat de n-aţi ajuns la prânz? întreba Hattie cu
glas slab.
— Ce s-a întâmplat cu telefonul tău? întrebă Buck la rândul lui.
Eu şi Chloe am încercat toată dimineaţa să dăm de tine.
— Mi l-au luat, spuse ea. Mi-au spus că trebuie să îi facă o
expertiză sau ceva de genul ăsta.
— Te simţi bine? spuse Buck. Vreau să spun, pe lângă starea
specială în care te afli.
— M-am simţit şi mai bine, spuse ea. Sunt în continuare
însărcinată, dacă te interesează.
— Mi-am dat seama de asta în timp ce te căram.
— Îmi pare rău.
— Va trebui să stăm ascunşi, spuse Buck. Eşti pregătită pentru
asta?
— Cine mai e acolo?
Buck îi spuse.
— Şi cu asistenţa medicală cum facem?
— Am şi pentru asta o idee, spuse Buck. Nu-ţi promit nimic, dar
o să vedem ce putem face.
Ken părea să fie încă surescitat.
— Nu mi-a venit să cred ce norocos sunt când l-am mituit pe
paznicul ăla, iar el m-a dus afară unde am putut să mă uit chiar pe
fereastra aceea.
— Când mi-ai spus că eşti cu Buck, spuse Hattie, n-am avut de
ales şi a trebuit să te cred.
— Cum Dumnezeu ai ieşit de acolo, Buck? întrebă Ken.
— Şi eu mă mir. Acel gardian a ucis-o pe recepţioneră.
Hattie păru şocata de aceasta veste.
— Pe Claire? spuse ea. Claire Blackburn e moartă?
— Nu ştiu cum o cheamă, spuse Buck, dar e sigur că e moartă.
— Asta voiau să-mi facă şi mie, spuse Hattie.
— Aşa e, spuse Ken.
— Rămân cu voi, băieţi, atâta timp cât sunteţi dispuşi să mă
găzduiţi, spuse ea.
Buck luă telefonul, îi puse la curent pe Rayford şi Chloe despre
ceea ce se întâmplase, apoi formă numărul doctorului Floyd
Charles din Kenosha.

Rayford plăsmui o poveste despre care credea că va fi suficient de

plauzibila. Singura problemă, iar el ştia asta, era că probabil nu
urma să treacă prea mult timp până să se descopere că Buck nu
era Rayford.

18

Înainte să se întoarcă în Dallas, Rayford spera să afle ce ştia sau

ce credea Leon despre ceea ce se petrecuse în Denver. Dar nu reuşi
să dea de Mac. Era oare posibil ca Buck să fi fost recunoscut?
Nimeni n-ar fi crezut că Rayford nu avusese nicio legătură cu
evadarea lui Hattie, dacă s-ar fi ştiut că ginerele său se aflase acolo.
Rayford era gata să-şi asume consecinţele acţiunilor sale în ceea ce
el considera a fi un război sfânt. Totuşi, dorea să rămână în
libertate cât mai mult timp posibil, pentru a o găsi pe Amanda şi a-i
reabilita reputaţia.
Dacă Tsion avea dreptate, cei 144 000 de martori erau pecetluiţi
de către Dumnezeu şi ocrotiţi de rele o anume perioadă de timp.
Deşi nu era unul dintre martori, Rayford era un credincios; avea
semnul lui Dumnezeu pe frunte şi avea încredere că Dumnezeu îl
va proteja. Iar dacă nu, conform exprimării apostolului Pavel, a
muri însemna un câştig.
Rayford nu mai avusese nicio veste de la Mac şi nu-l putea
contacta prin radio. Fie Mac nu se putea îndepărta de Leon
suficient de mult timp pentru a lua legătură cu el, fie ceva era în
neregulă la sol. Rayford nu putea sta cu mâinile în sân. Dacă voia
să pretindă că fusese nevoit să abandoneze misiunea, cel mai bine
era să-l contacteze prin radio pe Leon înainte să ajungă în Dallas.
Buck era zguduit de gândul că ar fi putut să ucidă pe cineva.
Când doctorul Charles se întâlni cu ei pe aeroportul din Waukegan,
înainte de a-i urma în Mount Prospect, Buck îşi exprimă cu glas
scăzut teama.
— Trebuie să ştiu cât de rău l-am rănit pe gardian.
— Cunosc un tip la spitalul de urgenţa al Comunităţii Globale
din Littleton, spuse doctorul Charles. Pot să aflu.
Doctorul Charles rămase în maşina sa să vorbească la telefon,
după ce Ken duse maşina lui în spate. Chloe şi Tsion puseră
întrebări despre fiecare detaliu al aventurii. Chloe se deplasă pe
scări ajutându-se de baston, insistând ca Hattie să doarmă în patul
de jos. Hattie părea extenuată. Ken şi Tsion o ajutară să urce
scările şi o somară să îi cheme după ce face duş ca să o ajute să
coboare din nou.
Buck şi Chloe purtară o conversaţie în particular.
— Ai fi putut fi ucis, spuse ea.
— Mă mir că n-am fost. Dar ştiu pur şi simplu că l-am ucis pe
acel gardian. Nu-mi vine să cred. Dar el tocmai o omorâse pe
recepţioneră, iar eu ştiam că ne putea ucide şi pe noi. Am
reacţionat instinctiv. Dacă aş fi stat să mă gândesc la asta, probabil
că aş fi înţepenit în loc.
— Nu aveai de ales, Buck. Şi oricum, nu poţi omorî un om cu un
pumn, nu-i aşa?
— Sper că nu. Dar se întorsese şi se îndrepta direct spre mine
când l-am lovit. Nu exagerez, iubito! Nu cred că aş fi putut să-l
lovesc mai tare nici dacă aş fi alergat spre el. Am simţit de parcă
pumnul meu îi intrase de-a dreptul în cap, spărgând totul în
interior, iar el a căzut pe spate şi s-a lovit la ceafă. S-a auzit ca o
bombă.
— Erai în legitimă apărare, Buck.
— Nu ştiu ce o să mă fac dacă aflu că a murit.
— Ce-or să facă cei de la Comunitatea Globală dacă află că tu
erai?
Buck se întrebă cât va dura până să se afle. Gardianul cel tânăr
se uitase bine la el, dar era posibil să fi murit. Celălalt gardian
credea că e vorba de Rayford Steele. Era posibil ca el să creadă în
continuare asta, până nu va vedea o fotografie a lui Rayford. Dar
l-ar fi putut descrie pe Buck?
Buck se duse la o oglinda de pe hol. Faţa îi era murdara, obrazul
roşu-vânăt până aproape de nas. Părul îi era în neorânduială şi
înnegrit de transpiraţie. Trebuia să facă un duş. Dar oare cum
arătase la clinica? Ce ar fi putut spune despre el gardianul care
supravieţuise?

— Charlie Tango cheamă turnul din Dallas, recepţie.

— Aici turnul din Dallas, comunica, Charlie Tango.
— Mesaj urgent pentru Comandantul Suprem al Comunităţii
Globale. Misiune abandonata din cauza unor probleme tehnice.
Verific echipamentul înainte să mă întorc la bază. Timp de sosire
estimativ, două ore, terminat.
— Am recepţionat, Charlie Tango.
Rayford ateriza pe o pista nefolosită şi aparent abandonata la est
de Amarillo şi aşteptă telefonul lui Leon Fortunato.

Buck se îngrijora văzând că doctorul Charles intră în cele din

urmă în casă, dar nu se uita deloc în ochii lui. Doctorul acceptase
să-i examineze pe Chloe, pe Ken şi pe Hattie înainte de a se întoarce
în Kenosha. Păru a fi foarte preocupat de Hattie şi de copilul
acesteia. Trebuia să se odihnească şi să nu facă niciun efort în
afară de cel necesitat de nevoile fiziologice. Le spuse celorlalţi cum
să o îngrijească şi ce simptome să urmărească.
Doctorul îi scoase firele lui Buck şi îl sfătui şi pe el să stea liniştit
timp de câteva zile.
— Cum adică, să nu mă mai joc de-a împuşcăturile? Atunci
înseamnă că n-o să mai pot să lucrez pentru Buck pentru o vreme.
Doctorul îi spuse din nou lui Chloe că timpul era de partea ei. Nu
era încă vremea să îi fie scos ghipsul de la braţ şi de la picior, dar îi
prescrise un tratament care să o ajute să se refacă mai repede.
Buck aştepta, cu privirea ţintă. Dacă doctorul Charles continua
să nu-l bage în seamă, asta însemna că Buck ucisese un om, iar
doctorul nu ştia cum să i-o spună.
— Te poţi uita şi la obrazul meu? întrebă Buck.
 Fără să scoată un cuvânt, doctorul Charles se apropie de el.
Apucă faţa lui Buck între mâini şi o întoarse pe toate părţile în
lumină.
— Trebuie să curăţ asta, spuse el. Rişti să te infectezi dacă nu
dam cu ceva alcool pe acolo.
În timp ce doctorul se ocupa de Buck, ceilalţi părăsiră încăperea.
— De asemenea, o să te simţi mai bine după ce o să faci un duş.
— Cel mai bine o să mă simt după ce o să-mi spui ce-ai aflat. Ai
vorbit mult timp la telefon.
— Omul a murit, spuse doctorul Charles.
Buck rămase cu ochii ţintă la el.
— Din câte îmi dau seama, n-ai avut de ales, Buck.
— Vor veni după mine. Aveau camere de filmat amplasate peste
tot în locul acela.
— Dacă arătai cum arăţi acum, s-ar putea ca nici măcar cei care
te ştiu să nu te recunoască.
— Trebuie să mă predau.
Doctorul Charles făcu un pas înapoi.
— Dacă ai ucide un soldat inamic în timpul unui război, te-ai
duce să te predai?
— Nu voiam să-l ucid.
— Dar dacă n-ai fi făcut-o, te-ar fi omorât el. A ucis pe cineva
chiar sub ochii tăi. Ştii că misiunea lui era să vă suprime pe
amândoi, pe tine şi pe Hattie.
— Cum se face că un simplu pumn l-a ucis?
Doctorul îi aplica un bandaj şi se aşeză pe masă.
— Colegul meu de la Littleton mi-a spus că fiecare dintre cele
două lovituri, cea la faţă şi cea la cap, ar fi putut să-l omoare. Însă
faptul că le-a suferit pe ambele a făcut ca moartea să fie inevitabila.
Gardianul a suferit traumatisme faciale grave, rupturi de os şi
cartilagiu la nas, unele dintre ele afectând şi craniul. Ambii nervi
optici au fost distruşi. Mai mulţi dinţi i-au fost sparţi, iar maxilarul
de sus, zdrobit. Chiar şi numai acest traumatism ar fi putut să-i
provoace moartea.
— Ar fi putut?
— Colegul meu înclina să creadă că traumatismul posterior al
craniului ar fi cauza morţii. Când s-a lovit cu capul de podea,
craniul său s-a spart ca o coajă de ou. Mai multe fragmente de ţesut
cranian au fost înfipte în creier. A murit pe loc.
Buck lăsă capul să-i cadă în piept. Ce fel de soldat era? Cum ar fi
putut să lupte în această bătălie cosmică a binelui împotriva răului
dacă el nu putea să-şi asume uciderea unui duşman?
Doctorul începu să-şi strângă lucrurile.
— N-am întâlnit pe nimeni care să fi ucis pe cineva şi să nu se
simtă îngrozitor, cel puţin pentru o perioadă, spuse el. Am vorbit cu
părinţi care au ucis pentru a-şi apăra copiii şi tot erau terifiaţi şi
obsedaţi de ceea ce făcuseră. Întreabă-te ce s-ar fi întâmplat cu
Hattie dacă n-ai fi făcut ce-ai făcut. Dar cu tine, ce s-ar fi
întâmplat?
— Aş fi fost în ceruri. Hattie ar fi fost în iad.
— Atunci înseamnă că i-ai procurat cel mai preţios lucru: timp.

Rayford primi în cele din urmă un apel de la turnul din Dallas,

fiind rugat să îi anunţe în momentul în care se va afla la o jumătate
de oră de destinaţie.
— Comandantul Suprem aşteaptă sosirea dumneavoastră.
Le spuse că era în drum. Cu o jumătate de oră înainte de Dallas,
luă legătura radio cu ei, iar patruzeci de minute mai târziu
conducea avionul spre hangarul unde se afla şi Condorul 216.
Coborî din avion şi dădu peste figura furioasă a lui Leon Fortunato.
Mac McCullum era în spatele lui şi afişa o mină de om care ştie cum
stau lucrurile. Rayford de-abia aştepta să poată vorbi cu Mac în
particular.
— Ce s-a întâmplat, căpitane Steele?
— Nu funcţiona la întreaga capacitate, Comandante, aşa că
m-am gândit ca e mai prudent să-l verific. Am reuşit să îi aduc ceva
îmbunătăţiri, dar mă abătusem atât de mult de la program încât
m-am gândit că e mai bine să mă întorc.
— Deci nu ştii ce s-a întâmplat?
— Cu avionul? Nu întru totul, dar era instabil şi…
— Vreau să spun ce s-a întâmplat la Denver!
Rayford aruncă o privire spre Mac, care scutură aproape
imperceptibil din cap.
— La Denver?
— V-am spus, Comandante, spuse Mac, mi-a fost imposibil să
dau de el.
— Urmaţi-mă, spuse Fortunato.
Îi duse pe Rayford şi pe Mac într-un birou, unde afişă pe
monitorul unui computer o înregistrare video şi textul unui e-mail
de la biroul Comunităţii Globale din Denver. Cei trei se aplecară
spre monitor şi priviră, în timp ce Fortunato povestea.
— Ştiam că domnişoara Durham nu doreşte să se întoarcă în
Noul Babilon, dar Excelenţa Sa considera că acest lucru servea cel
mai bine atât interesele ei, cât şi pe cele ale securităţii globale.
Pentru a o proteja pe logodnica sa şi pe copilul ei, am trimis doi
ofiţeri de securitate care trebuiau să se întâlnească cu tine şi cu ea
şi să-ţi transmită nişte ordine. Principala lor sarcină era să o
transfere pe domnişoara Durham în mâinile tale, pentru ca tu să te
ocupi de transportul ei în Orientul Mijlociu. Ei trebuiau să se
asigure că ea se află încă la Denver în momentul sosirii tale. Deşi
laboratorul şi clinica scăpaseră în cea mai mare parte fără pagube
majore în urma cutremurului, ne-am gândit ca sistemul de
supraveghere video fusese scos din funcţiune. Totuşi, ofiţerul care
se ocupa cu supravegherea a mai verificat o dată sistemul, pentru
orice eventualitate, şi l-a văzut pe impostor.
— Pe impostor?
— Pe cel care se pretindea a fi dumneata. Rayford ridica
sprâncenele. Erau profesionişti, căpitane Steele.
— Erau mai mulţi?
— Cel puţin doi. Poate mai mulţi. Camerele din partea din faţa a
clădirii şi din zona de recepţie nu erau funcţionale. Există camere la
fiecare capăt al coridorului principal şi una la mijlocul acestuia.
Ceea ce vei vedea aici este ceea ce s-a petrecut la mijloc, dar singura
cameră care mergea era cea din capătul de nord al coridorului.
Aproape fiecare cadru cu impostorul este obstrucţionat de către
unul dintre oamenii de la securitate sau impostorul stă cu spatele
la cameră. Înregistrarea începe în momentul în care gardienii,
împreună cu impostorul, ies din camera domnişoarei Durham
pentru ca aceasta să se poată îmbrăca în vederea călătoriei.
Era limpede că cel aflat între cei doi gardieni era Buck, însă
figura nu i se distingea. Părul îi era în neorânduială şi avea o rană
urâta la faţă.
— Acum, priviţi, domnilor. În momentul în care gardianul şef
bate la uşa domnişoarei Durham, celălalt se întoarce şi el spre uşă,
însă impostorul aruncă o privire spre hol. Aceasta este imaginea
cea mai clară a figurii sale pe care o deţinem.
Din nou, Rayford fu uşurat că imaginea nu era suficient de clară.
— Gardianul şef crede că impostorului i-a fost distrasă atenţia
de către doi oameni de serviciu care apar mai la începutul
înregistrării. Îi va interoga în cursul zilei de azi, ceva mai târziu.
Aici, la câteva momente după aceea, s-a săturat să o aştepte pe
domnişoara Durham. O strigă şi apoi ambii gardieni bat tare în
uşa. Aici, gardianul secund le ordona unor pacienţi curioşi să se
întoarcă în camerele lor. Impostorul se dă cam doi paşi mai în spate
în momentul în care gardianul şef sparge uşa. Zgomotul o
alarmează pe recepţioneră, care apare şi ea. În timp ce gardianul
secund este distras, impostorul reuşeşte cumva să-l dezarmeze şi
vedeţi? Vedeţi focul de armă? O ucide pe recepţioneră. În momentul
în care gardianul secund reuşeşte să-l dezarmeze, în loveşte pe
acesta atât de tare în faţa cu patul armei încât gardianul moare
înainte de a apuca să se prăbuşească.
Mac şi Rayford se uitară unul la celălalt şi se dădură mai aproape
pentru a studia înregistrarea. Rayford se întreba dacă Fortunato îşi
închipuia cumva că posedă puterea lui Carpathia, aceea de a-i
convinge pe oameni ca văzuseră ceea ce nu văzuseră de fapt. Nu
putea lăsa lucrurile aşa.
— Eu văd altceva acolo, Leon.
Leon îi arunca o privire ascuţita.
— Ce tot spui?
— Gardianul secund a tras. Fortunato derula înapoi
înregistrarea. Vezi? spuse Rayford. Uite! Trage. Impostorul se dă
înapoi. Gardianul se întoarce, iar impostorul face un pas în faţă, în
timp ce gardianul pare să alunece pe cartuşele goale căzute pe jos.
Vezi? îşi pierde echilibrul aşa că se prăbuşeşte cu capul de podea.
Fortunato păru furios. Puse din nou înregistrarea, de vreo două
ori.
— Impostorul nici măcar n-a încercat să pună mâna pe arma,
interveni Mac.
— Spuneţi ce vreţi, domnilor, dar impostorul a ucis-o pe
recepţioneră şi pe gardian.
— Pe gardian? Putea să fi căzut în cap chiar şi fără să fi fost lovit.
— Oricum, continua Fortunato, complicele său a scos-o pe
domnişoara Durham pe fereastră şi a dus-o la maşina pregătită
special pentru această răpire. În momentul în care gardianul şef a
deschis uşa, acesta a început să tragă în el.
Bineînţeles că nu asta era varianta pe care o auzise Rayford.
— Cum a reuşit să scape fără să fie ucis?
— Aproape că a fost ucis. Şi are o rană serioasă la călcâi.
— Am crezut că ai spus că intra în cameră când s-a tras asupra
lui?
 — Corect.
— Păi înseamnă că, de fapt, ieşea din cameră, dacă a fost
împuşcat în călcâi.
Computerul piui, iar Fortunato chemă un asistent să-l ajute.
— Mai vine un mesaj, spuse el. Afişează-mi-l.
Asistentul apăsă pe câteva butoane şi apăru un nou mesaj de la
gardianul şef. În mesaj scria:

Piciorul mi-a fost examinat şi îngrijit. Mi s-a sugerat o intervenţie

chirurgicală. Complicele a fost cel de-al doilea om de serviciu din
prima secvenţa a înregistrării. Asupra adevăratului îngrijitor s-a
găsit o mare sumă de bani. Susţine că, de fapt, complicele l-a forţat
să-l facă să apară ca şi cum ar fi luat mita. Susţine ca l-a ameninţat
cu cuţitul până i-a smuls informaţiile pe care le voia.

Asistentul lui Fortunato derula înapoi înregistrarea până la

momentul în care cei doi paznici intrau pe coridor şi se îndreptau
spre camera. Rayford, care nu îl văzuse niciodată pe Ritz, înţelese
care din ei era acesta doar după faptul ca echipamentul lui era
incomplet. Singurul lui accesoriu care părea să fie parte dintr-o
uniforma era tichia, pe care, se pare, o luase de la paznic. Avea o
mătură, dar în rest era îmbrăcat ca un cowboy.
— Ar putea fi din Vest, spuse Fortunato.
— Bună observaţie, fu de acord Rayford.
— Ei bine, nu e nevoie de un ochi prea format ca să distingi o
ţinuta cu puternice conotaţii regionale.
— Şi totuşi, comandante, ai făcut o remarca pătrunzătoare.
— Nu văd niciun cuţit, spuse Mac, în timp ce figurile celor doi se
apropiau de cameră. Şapca lui Ritz era trasă adânc pe ochi. Rayford
îşi ţinu respiraţia când îl văzu ca duce mana la cozorocul şepcii.
Ritz şi-o ridică şi şi-o aranjă pe cap, astfel încât faţa i se distingea
acum mai limpede. Rayford şi Mac se uitară unul la altul în spatele
lui Fortunato.
— După ce au trecut de cameră, spuse Fortunato, complicele a
primit informaţiile de care avea nevoie şi i-a dat drumul omului de
serviciu. A fugit cu domnişoara Durham şi a deschis focul asupra
gardianului. Şi cei doi gardieni se aflau acolo doar ca să îi ofere
protecţie domnişoarei Durham.
Gardianul eliminase în mod intenţionat detaliile care îl făceau să
apară ca un idiot. Până în momentul în care cineva s-ar fi apucat să
ancheteze în mod serios întreaga afacere, Comunitatea Globală nu
avea nicio urma de dovada care să-l fi implicat pe Rayford.
— Ea te va contacta, spuse Fortunato. Cum o face întotdeauna.
Ar fi bine ca tu să nu fi avut nimic de a face cu asta. Excelenţa Sa ar
considera asta ca fiind înalta trădare şi ai fi pasibil de pedeapsa
capitală.
— Mă suspectaţi pe mine?
— Nu am tras nicio concluzie.
— Mă întorc la Noul Babilon ca suspect sau ca pilot?
— Ca pilot, bineînţeles.
— Deci doriţi să mă aflu la comanda Condorului 216?
— Bineînţeles. Nu ne poţi ucide fără să mori şi tu şi n-aş miza pe
sinuciderea ta. Deocamdată.

Buck lucră mai bine de trei săptămâni la versiunea virtuală a

Global Community Weekly. Lua legătură cu Carpathia aproape în
fiecare zi. Nu se spunea nimic despre Hattie Durham, dar
Carpathia îi reamintea adesea că „prietenul lor comun”, rabinul
Tsion Ben-Judah, se va bucura de protecţie din partea Comunităţii
Globale de îndată ce se va hotărî să se întoarcă în Ţara Sfântă.
Buck nu îi spuse despre asta lui Tsion. Nu făcu decât să îşi
reînnoiască promisiunea că rabinul se va întoarce în Israel în
interval de o luna.
Duplexul lui Donny Moore se dovedea pe zi ce trece a fi locuinţa
ideală. Nicio altă clădire din cartier nu rămăsese în picioare.
Aproape nicio maşină nu trecea pe acolo.
Ken Ritz, acum complet restabilit, se mută din mica baracă ce îi
fusese alocată la Palwaukee şi făcea naveta între Palatine şi
Waukegan, de la noua sa locuinţă la subsolul adăpostului.
Doctorul Charles îi vizita la fiecare câteva zile şi, de fiecare dată
când aveau ocazia, toţi membrii Armatei Pătimirilor se reuneau şi
ascultau învăţăturile lui Tsion.
Nu din întâmplare se reuneau în jurul mesei din bucătărie, la
nici trei metri de patul de suferinţă al lui Hattie. Adesea ea se
întorcea pe o parte, cu spatele la ei, prefăcându-se că doarme, dar
Buck era convins că auzea tot ce se vorbea.
Aveau grijă să nu spună nimic în legătură cu Carpathia, căci nu
ştia ce le va rezerva viitorul lui Nicolae şi lui Hattie. Dar plângeau
împreună, se rugau, râdeau, cântau, studiau împreună şi îşi
povesteau întâmplări unii altora. Doctorul Charles era adesea
prezent la aceste întâlniri.
Tsion recapitula întregul plan al mântuirii la aproape fiecare
întâlnire. Acesta era prezentat sub forma uneia dintre poveştile lor
sau prin simpla expunere a unor pasaje din Scriptură. Hattie avea
multe întrebări de pus, dar nu le punea decât mai târziu, când
rămânea doar cu Chloe.
Armata Pătimirilor voia ca doctorul Charles să devină un
membru deplin al ei, dar el declină aceasta propunere, temându-se
ca nu cumva înmulţirea vizitelor sale ar putea conduce persoane
nedorite către casă. Ritz îşi petrecea multe zile tot meşterind în
adăpostul subteran, punându-l la punct pentru cazul în care unii
dintre ei sau toţi laolaltă ar fi avut nevoie de izolare totală. Sperau
totuşi că nu se va ajunge la asta.

Zborul de la Dallas la Noul Babilon, cu câteva escale pentru a-i

lua pe ambasadorii regionali ai lui Carpathia, fusese unul extrem
de obositor şi stresant pentru Rayford. El şi cu Mac se temeau
amândoi ca Fortunato îi va ordona lui Mac să-l suprime. Rayford se
simţea vulnerabil, gândindu-se că Fortunato credea ca el fusese
implicat în salvarea lui Hattie Durham.
Instalaţia de ascultare montată în cabina principala le
transmitea lucruri fascinante în timpul călătoriei. Unul dintre
microfoane fusese plasat lângă locul ocupat de obicei chiar de
Nicolae Carpathia. Bineînţeles, Leon îl ocupase chiar pe acesta,
ceea ce era în avantajul lui Rayford. Descoperi că Leon era un
maestru incredibil al disimulării şi manipulării, întrecut doar de
Nicolae.
Fiecare ambasador organizase o ceremonie de primire care
includea fanfară, ceea ce îl flata pe Fortunato, făcându-l să fie
numai lapte şi miere. Le ordona membrilor personajului auxiliar să
îi servească, le şoptea la ureche, îi flata, în scopul de a le câştiga
încrederea. Tuturor li se spunea povestea lui Fortunato despre cum
fusese înviat din morţi de către Carpathia. Lui Rayford i se părea că
fiecare dintre ei, fie era cu adevărat impresionat, fie simula de
minune acest lucru. „Bănuiesc că ştiţi că sunteţi unul dintre cei doi
conducători regionali favoriţi ai Excelenţei Sale”, le spunea
Fortunato în particular fiecăruia dintre regi.
Răspunsurile lor erau variaţiuni pe tema: „Nu eram sigur, dar nu
pot să spun că mă surprinde să aflu. Sunt un susţinător fidel al
regimului Excelenţei Sale”.
 „Acest amănunt nu a trecut neobservat, răspundea Fortunato.
Apreciază foarte mult ideea dumneavoastră privind exploatarea
oceanului. Excelenţa Sa consideră ca asta ar aduce numeroase
beneficii întregii lumi. Vă roagă să faceţi în aşa fel încât regiunea
dumneavoastră să împartă profitul pe din două cu administraţia
Comunităţii Globale, pentru ca să poată apoi redistribui partea
Comunităţii Globale regiunilor dezavantajate”.
Dacă asta făcea ca vreunul dintre regi să se albească la faţă,
Fortunato îndulcea lucrurile:
„Bineînţeles că Excelenţa Sa este conştient de povara pe care
această cerere o pune pe umerii dumneavoastră. Dar ştiţi
proverbul: «Celui căruia i se dă mult, i se şi cere mult». Potentatul
este de părere că aţi guvernat într-un mod atât de energic şi de
strălucit încât puteţi fi considerat ca fiind unul dintre cei mai mari
binefăcători ai umanităţii. În schimb, m-a îndrituit să vă arăt
această listă şi aceste planuri destinate încurajării şi confortului
dumneavoastră”.

În timp ce Fortunato despăturea hârtii, despre care Rayford

credea că reprezintă planuri arhitectonice elaborate şi liste de
prime şi bonusuri, spunea:
„Excelenţa Sa m-a rugat personal să vă asigur că nu consideră în
niciun fel aceste lucruri ca fiind altceva decât ceea ce se cuvine unei
persoane de rangul şi prestanţa dumneavoastră. Deşi ar putea
părea ceva atât de opulent încât să frizeze ostentaţia, m-a rugat să
va transmit personal că părerea sa este că meritaţi pe deplin
această răsplata. Deşi noua dumneavoastră reşedinţa, care va fi
construita şi echipata complet în următoarele şase luni, poate crea
impresia că vă ridica chiar peste nivelul Excelenţei Sale, dânsul
insistă ca dumneavoastră să nu refuzaţi aceste planuri”.
Tot ceea ce le arăta Fortunato părea să îi impresioneze. „Ei bine,
spuneau ei, n-aş îndrăzni niciodată să cer aşa ceva pentru mine,
dar dacă Excelenţa Sa insistă…”
Fortunato lăsă la urma chestiunea cea mai delicata. Imediat ce
se încheia convorbirea oficială cu fiecare dintre regi, adăugă:
— Mai e ceva, domnule. Excelenţa Sa m-a rugat să abordez cu
dumneavoastră o chestiune delicată, care trebuie să rămână
confidenţială. Pot conta pe dumneavoastră?
— Absolut!
— Va mulţumesc. Excelenţa Sa a primit anumite informaţii
semnificative despre Organizaţia Enigma pentru O Religie Unică
din Babilon. Având grija să nu vă creeze prejudicii şi, de asemenea,
nevrând să acţioneze fără ştirea şi încuviinţarea dumneavoastră,
Excelenţa Sa şi-a manifestat curiozitatea. Ce părere aveţi despre
felul în care Pontifex Maximus Peter Mathews se autoserveşte – nu,
asta sună prea peiorativ – daţi-mi voie să reformulez. Revin,
nevrând să vă influenţeze în vreun fel, puteţi să-mi spuneţi dacă
împărtăşiţi, ca să spunem aşa, ezitările Excelenţei Sale în ceea ce
priveşte independenţa pontifului în raport cu restul administraţiei
Comunităţii Globale?
Fără excepţie, fiecare dintre regi îşi exprima indignarea faţă de
maşinaţiunile lui Mathews. Toţi îl considerau a fi o ameninţare.
Unul dintre ei spuse:
— Ne facem datoria. Ne plătim taxele. Suntem loiali Excelenţei
Sale. Dar Mathews vrea tot timpul mai mult, niciodată nu e
suficient. În ceea ce mă priveşte pe mine personal, şi puteţi
transmite asta Excelenţei Sale, mi-ar plăcea să-l văd pe Mathews
înlăturat.
— În cazul acesta, daţi-mi voie să abordez cu dumneavoastră o
chestiune încă şi mai delicată.
— Vă rog.
— În cazul în care se va decide trecerea la măsuri extreme
împotriva persoanei pontifului, veţi fi unul dintre cei pe care
Excelenţa Sa se va putea baza?
— Vreţi să spuneţi…?
— Înţelegeţi ce vreau să spun.
— Puteţi conta pe mine.
Cu o zi înainte de sosirea la Noul Babilon, Mac primi un mesaj de
la Albie: „Marfa voastră a ajuns mai repede şi e gata de livrare”.
Rayford petrecu aproape o oră punând la punct programul de
lucru şi de somn al său şi al lui Mac, astfel încât amândoi să fie cât
mai în formă din punct de vedere fizic la finalul călătoriei. Rayford
se trecu pe sine la comandă pentru ultimele ore de pilotaj. Mac
urma să doarmă şi apoi să fie gata să conducă elicopterul pentru a
merge să ridice comanda de la Albie şi, bineînţeles, să îi plătească.
În acest timp, Rayford urma să se odihnească în camera sa de la
adăpost. La căderea nopţii, Rayford şi Mac aveau de gând să se
strecoare afară şi să zboare cu elicopterul până la Tigru.
Lucrurile se derulară aproape conform planului. Rayford nu
anticipase nerăbdarea lui David Hassid de a-l fi informa în legătura
cu tot ceea ce se întâmplase în absenţa lui.
— Carpathia chiar a dat ordin ca spaţiul cosmic să fie ţinut sub
observaţie de către artilerie, anticipând căderea meteoriţilor
Judecăţii.
Lui Rayford nu-i veni să creadă.
— Prin urmare crede în profeţiile care spun că Dumnezeu va
înmulţi Judecăţile?
— N-ar recunoaşte asta niciodată, spuse David. Dar se pare că se
teme.
Rayford îi mulţumi lui David şi îi spuse în cele din urma ca are
nevoie de odihnă. În timp ce se pregătea să iasă, Hassid îi mai dădu
o ştire lui Rayford şi astfel se sfârşi tentativa lui Rayford de a sta
departe de internet.
— Carpathia a fost maniac în ultimele câteva zile, spuse David. A
descoperit acel site Web unde dai peste o filmare în timp real a
Zidului Plângerii. Zile întregi şi-a luat laptopul peste tot pe unde s-a
dus, privindu-i şi ascultându-i pe cei doi predicatori de la Zid. E
convins că aceştia i se adresează direct lui, şi bineînţeles că aşa şi e.
Vai, dar a înnebunit de tot! De două ori l-am auzit ţipând: „Îi vreau
morţi! Cât mai repede!”
— Asta n-o să se întâmple până în clipa sorocita, spuse Rayford.
— Ştiu asta, recunoscu David. Citesc mesajele lui Tsion
Ben-Judah de fiecare dată când apuc.
Rayford postă note codificate pe site-ul central, în încercarea de a
o localiza pe Amanda. Era posibil să se fi exprimat într-un fel prea
obscur, dar nu îndrăznea să fie mai explicit de atât. Credea că ea e
în viaţă şi doar dovada contrariului l-ar fi clintit din această
convingere. Tot ce ştia era ca, dacă ea putea să comunice cu el, o va
face. Cât despre acuzaţiile că ea lucra pentru Carpathia, erau
momente în care chiar îşi dorea să fie adevărate. Asta ar fi însemnat
că supravieţuirea ei era o certitudine. Dar dacă ea fusese o
trădătoare… nu, nu-şi va îngădui să meargă mai departe pe firul
acestei logici. Continua să creadă că singurul motiv pentru care nu
primise nicio veste de la ea era acela că ea nu avea la dispoziţie
mijloacele necesare pentru a-l contacta.
Rayford era atât de nerăbdător să dovedească că Amanda nu se
afla pe fundul râului încât nu era sigur că va putea adormi. Dormea
iepureşte, uitându-se la ceas din jumătate în jumătate de oră. În
cele din urmă, cu aproape douăzeci de minute înainte de momentul
în care Mac trebuia să apară, Rayford făcu duş, se îmbracă şi intră
pe internet.
Camera video montată la Zidul Plângerii transmitea şi cu sonor
în direct. Predicatorii, despre care Rayford ştia că sunt doi dintre
martorii prorociţi în Apocalipsă, se rugau. Aproape că putea să le
miroasă veşmintele. Picioarele lor goale, negre şi mâinile lor
împreunate îi făcea să pară a fi cu mii de ani mai bătrâni. Aveau
bărbi lungi şi aspre, ochi negri, pătrunzători, şi părul lung, în
devălmăşie. Se numeau unul pe altul Moise şi Ilie şi predicau cu
putere şi autoritate. Şi cu glas sonor. Camera îl identifica pe cel din
stânga ca fiind Ilie, iar subtitrarea transmitea mesajul său în
engleză. Spunea:
— Luaţi aminte, oameni ai Ierusalimului! Aţi fost lipsiţi de apele
din cer de când s-a pecetluit pactul cel rău. Continuaţi să luaţi în
deşert numele lui Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, şi
veţi continua să vedeţi cum vi se mistuie pământurile şi cum vi se
usucă gâtlejurile. A nu-l primi pe Isus ca Mesia înseamnă să-l
scuipi în faţă pe Dumnezeu cel Atotputernic. Şi El nu va suferi
batjocura. Vai de cel care stă pe tronul acestei lumi. Dacă va
îndrăzni să se pună în calea martorilor pecetluiţi şi unşi de
Dumnezeu, câte doisprezece mii din fiecare dintre cele doisprezece
triburi care vin aici în pelerinaj pentru pregătire va îndura fără
îndoială multă suferinţă.
În acest moment, Moise preluă discursul:
— Da, orice încercare de a te pune de-a curmezişul apropierii lui
Dumnezeu de cei pecetluiţi va face ca plantele voastre să se usuce
şi să moară, ca ploaia să rămână în ceruri şi că apa voastră toată să
se prefacă în sânge! Dumnezeul Darurilor a promis, spunând: „Aşa
cum m-am gândit, aşa se va întâmpla şi aşa cum am vrut, aşa va
fi!”
Lui Rayford îi venea să strige. Spera ca Buck şi Tsion să vadă
asta. Cei doi martori îl avertizau pe Carpathia să nu se atingă de cei
144.000 care veneau în Israel pentru a se împărtăşi din har. Nu
încăpea îndoiala că Nicolae fierbea de furie. Se vedea cu siguranţă
ca fiind cel care stă pe tronul acestei lumi.
Rayford aprecie faptul ca Mac nu încerca să-l convingă să
renunţe la misiunea sa. Nu fusese niciodată mai hotărât să ducă la
bun sfârşit o treaba. El şi Mac îşi fixară echipamentul pe suporţi, în
vederea scurtului drum pe care îl aveau de parcurs de la Noul
Babilon la Tigru. Rayford îşi puse centura de siguranţă şi arătă
spre Bagdad. În momentul în care aterizară, cerul era întunecat.
 — Nu eşti obligat să vii cu mine, ştii asta, spuse Rayford. Nu mă
supăr dacă doar stai şi mai arunci din când în când un ochi în jur.
— Nicio şansă, frate. Merg cu tine.
Descărcară materialele pe un mal abrupt. Rayford se dezbrăcă,
îşi puse costumul şi labele şi îşi puse casca de cauciuc pe cap. Dacă
costumul ar fi fost cu o idee mai mic, n-ar fi încăput în el.
— Nu cumva mi l-am pus pe al tău? întrebă el.
— Albie zice că sunt de aceeaşi mărime.
— Minunat.
Când fură complet echipaţi cu butelii de aer, butelii de control al
flotabilităţii (BCF-uri), centuri de contragreutate şi înotătoare, îşi
protejară cu salivă măştile contra aburirii şi le puseră pe cap.
— Inima îmi spune că ea nu se află acolo jos, zise Rayford.
— Ştiu, spuse Mac.
Îşi verificară unul altuia echipamentele, îşi umflară dispozitivele
de control al flotabilităţii, luară muştiucurile aparatelor de respirat,
apoi coborâră pe malul nisipos şi intrară în apa rece,
strecurându-se sub suprafaţa acesteia.
Rayford doar bănuia în ce loc se scufundase Boeingul 747. Deşi
era de acord cu oficialii Pan-Con, care îi spuseseră lui Carpathia că
avionul era mult prea greu ca să fi fost afectat de curent, credea
totuşi că ar fi putut fi deplasat câteva zeci de metri în josul râului,
înainte să se ducă la fund. Întrucât nicio rămăşiţă a avionului nu
ieşise până acum la suprafaţă, Rayford era convins că fuzelajul
avea găuri în faţă şi în spate. Asta ar fi făcut ca avionul să stea mai
degrabă pe fundul apei decât să fie ţinut mai la suprafaţă de
pungile de aer din interior.
Apa era tulbure. Rayford era un bun scufundător, dar devenea
claustrofob când nu vedea decât la câţiva metri distanţă, chiar şi cu
puternicul reflector pe care îl avea ataşat de încheietura. Acesta nu
părea să lumineze la mai mult de trei metri în faţa lui. Cel al lui Mac
era încă şi mai slab şi brusc acesta dispăru.
Oare Mac dispunea de echipament de proastă calitate sau şi-l
stinsese singur dintr-un motiv sau altul? Nu avea sens. Ultimul
lucru care-i mai trebuia lui Rayford era să-l piardă din vedere pe
partenerul sau. Riscau să petreacă prea mult timp încercând să
localizeze rămăşiţele avionului şi să le rămână prea puţin timp
pentru a le investiga.
Rayford privi norii de nisip care treceau şi realiză ce se
întâmplase. Mac fusese tras în josul râului. Era mult prea departe
în faţă şi niciunul din ei nu mai putea vedea lumina celuilalt.
Rayford încerca să-şi stabilizeze poziţia şi direcţia. Era logic că,
pe măsura ce se scufunda mai adânc, risca mai puţin să fie tras de
curent. Lăsă mai mult aer să iasă afara din BCF-ul său şi se
scufundă mai adânc, deschizând bine ochii pentru a vedea până la
capătul razei sale de lumina. Văzu în faţă o lumina slabă,
intermitenta, care părea staţionară. Oare cum reuşise Mac să se
oprească?
În timp ce lumina intermitenta deveni mai mare şi mai puternică,
Rayford continua să se scufunde, străduindu-se să se pună pe
aceeaşi linie cu lumina lui Mac. Se deplasa în viteză în momentul în
care dădu violent cu capul de rezervorul lui Mac. Mac prinse
umărul lui Mac în încheietura braţului său şi strânse cu putere.
Mac se agăţase de o rădăcină de copac. Masca sa de oxigen
funcţiona doar pe jumătate, iar regulatorul era scos din funcţiune.
Cu o mână ţinându-l pe Rayford, cu cealaltă ţinându-se de
rădăcină, nu se putea descurca de unul singur.
Rayford se prinse de rădăcină, permiţându-i lui Mac să-i dea
drumul. Mac îşi puse la loc regulatorul şi îşi şterse masca.
Bălăngănindu-se în curent, fiecare din ei ţinându-se cu câte o
mână de rădăcină, le era imposibil să comunice. Rayford simţi o
vânătaie la cap acolo unde se izbise de rezervorul lui Mac. O bucată
de cauciuc ieşi din casca lui; o bucăţică de piele şi păr fusese
smulsa din scalpul lui.
Mac îşi îndreptă lumina spre capul lui Rayford şi îi făcu semn să
se aplece. Rayford nu ştia ce vedea Mac, dar Mac făcu semn că ar fi
cazul să se îndrepte spre suprafaţă. Rayford scutură din cap, ceea
ce făcu ca rana să-i pulseze.
Mac se desprinse de rădăcină, îşi umflă BCF-ul şi începu să urce.
Rayford îl urmă, împotriva voinţei lui. În acel curent, nu putea face
nimic fără Mac. Rayford ieşi la suprafaţa apei la timp pentru a-l
vedea pe Mac apucându-se de o formaţiune minerală de pe mal.
Rayford se strădui să-l urmeze. Când îşi scoaseră măştile şi
tuburile, Mac vorbi repede:
— Nu încerc să te conving să renunţi la misiunea ta, Ray. Dar îţi
spun că trebuie să lucrăm împreună. Vezi cât de mult ne-am
îndepărtat deja de elicopter? Rayford fu uluit să vadă silueta abia
vizibilă a elicopterului în susul râului. Dacă nu găsim avionul
acum, asta înseamnă că probabil am trecut deja de el. Luminile nu
ne ajută prea mult. Vom avea nevoie de noroc.
 — Va trebui să ne rugăm, spuse Rayford.
— Iar tu va trebui să-ţi îngrijeşti rana de la cap. Sângerezi.
Rayford îşi palpă din nou capul şi apoi îşi lumină degetele.
— Nu e nimic grav, Mac. Hai să ne întoarcem la treabă acum.
— Am făcut o prima încercare. Trebuie să ne menţinem aproape
de mal până suntem pregătiţi să căutăm în mijloc. Odată ce ne vom
afla acolo, ne vom deplasa repede. Dacă avionul e acolo, vom putea
să intrăm direct în el. Dacă nu, va trebui să ne întoarcem la mal. Tu
mă vei urma în momentul când mă deplasez pe marginea râului.
Eu te voi urma când îmi vei face semn că e timpul să ne aventuram
mai spre centru.
— Cum voi şti când e momentul potrivit?
— Tu eşti cel care se roagă.

19

În Mount Prospect era puţin înainte de ora unu după-amiaza.

Tsion îşi petrecuse întreaga dimineaţă redactând încă un lung
mesaj pentru credincioşi şi pentru navigatorii pe internet. Numărul
mesajelor de răspuns continua să crească. Îl strigă pe Buck, care
urcă scările şi se uită peste umărul lui la contor.
— Deci, spuse Buck, au început să scadă?
— Ştiam că vei spune asta, Cameron, spuse Tsion zâmbind. Am
primit un mesaj la ora patru azi-dimineaţă în care mi se explica că
serverul va afişa de acum un nou număr nu la fiecare răspuns, ci la
fiecare o mie.
Buck scutură din cap şi privi cum numărul se schimba la fiecare
una sau două secunde.
— Tsion, e formidabil ce se întâmplă.
— E o minune, Cameron. Mă simt umil şi totuşi îmbărbătat.
Dumnezeu mă umple de iubire pentru fiecare persoană care trece
de partea noastră şi mai ales pentru cei care au de pus întrebări. Le
reamintesc că aproape orice ar accesa pe site-ul nostru central,
găsesc planul mântuirii. Singura problemă este că, dat fiind că nu e
site-ul nostru Web, toate astea trebuie actualizate şi postate din
nou în fiecare săptămână.
Buck puse o mână pe umărul rabinului.
— N-o să mai dureze mult până o să înceapă adunările în masă
din Israel. Mă rog lui Dumnezeu să te aibă în pază.
— Mă simt atât de puternic şi nu datorită propriilor mele forţe, ci
datorita promisiunilor lui Dumnezeu, încât cred ca aş putea să
merg de unul singur până la Muntele Templului fără să mi se
întâmple nimic.
— N-am să te las să faci asta, Tsion, dar probabil ca ai dreptate.
— Ia uite aici, Cameron. Tsion dădu click pe scurtătură care îi
permitea să aibă imagini cu cei doi martori de la Zidul Plângerii.
De-abia aştept să vorbesc din nou cu ei, faţă în faţă. Simt o mare
apropiere şi o mare căldură faţă de ei, deşi sunt fiinţe
supranaturale, venite din ceruri. Ne vom petrece eternitatea alături
de ei, ascultând istorisirile minunilor lui Dumnezeu de la oameni
care au fost acolo.
Buck era fascinat. Cei doi vorbeau şi apoi tăceau, după propria
lor voinţa şi simţire. Mulţimile păstrau o oarecare distanţă
respectuoasa faţă de ei. Toţi cei care încercaseră să le facă vreun
rău căzuseră morţi la pământ sau fuseseră arşi de vii de flăcările
care ieşeau din gura martorilor. Şi totuşi Buck şi Tsion stătuseră la
câţiva paşi de ei, separaţi doar printr-un gard. Se părea că martorii
vorbesc în şarade, totuşi Dumnezeu îi lumina de fiecare dată
înţelegerea lui Buck. Din câte se vedea acum, Ilie stătea în
întunericul din ce în ce mai des al Ierusalimului, cu spatele la o
încăpere abandonata construita din piatră. Arăta de parcă ar fi fost
folosită mai demult de paznici. Erau două uşi masive de fier,
ferecate, şi o mică deschizătură zăbrelită care slujea de fereastra.
Moise stătea în picioare, cu faţa la gardul care îl despărţea de
mulţime. Aceasta păstra o distanţa de cel puţin zece metri.
Picioarele îi erau depărtate, iar mâinile drepte pe lângă corp. Nu se
mişca. Părea că nici nu clipeşte. Părea sculptat în piatră, dacă
vântul nu i-ar fi fluturat din când în când pletele.
Ilie îşi muta din când în când greutatea de pe un picior pe altul.
Îşi masa fruntea, părând că meditează sau se roagă.
Tsion arunca o privire către Buck.
— Faci şi tu ce fac şi eu. Când simt nevoia să fac o pauza, intru
pe acest site şi mă uit la fraţii mei. Îmi place să îi prind predicând.
Sunt atât de puternici, atât de neclintiţi. Nu pronunţa numele
Antihristului, ci îi avertizează pe duşmanii Mesiei despre lucrurile
care se vor întâmpla. Fără îndoiala că îi vor inspira şi îi vor
îmbărbăta de minune pe cei 144.000 care vor veni în Israel. Ne vom
lua de mâini. Vom înălţa cântări. Ne vom ruga. Vom studia. Ne vom
îmbărbăta unul pe altul să mergem înainte cu hotărâre şi să
predicam Evanghelia lui Hristos în întreaga lume. Ogorul e pregătit
pentru seceriş. Am pierdut ocazia de a ne alătura lui Hristos în aer,
dar ce privilegiu de nerostit să fii în viaţa în aceste timpuri! Mulţi
dintre noi îşi vor da viaţa pentru Mântuitorul nostru, dar oare ce
chemare mai înaltă ar putea avea un om?
— Asta ar trebui s-o spui congregaţiei tale virtuale.
— De fapt, citam din încheierea mesajului de astăzi. Aşa că nu
mai trebuie să-l citeşti.
— Nu pierd niciodată vreunul.
— Astăzi îi previn pe credincioşi şi pe necredincioşi deopotrivă să
se ferească de copaci şi de iarbă până la trecerea primei Judecaţi cu
trâmbiţe.
Buck îi arunca o privire perplexă.
— Şi de unde o să ştim că a trecut?
— Va fi cea mai importanta ştire de după cutremur. Trebuie să-i
rugăm pe Ken şi pe Floyd să ne ajute să dăm la o parte mai mulţi
metri de iarbă din jurul casei şi poate să tăiem câţiva copaci.
— Asta înseamnă că tu iei profeţiile în sensul lor literal?
— Dragul meu frate, acolo unde Biblia are un sens figurat,
atunci şi exprimarea ei suna figurat. Când spune că toată iarba şi o
treime din copaci vor fi nimicite, nu îmi dau seama ce ar putea
simboliza asta. În eventualitatea că şi copacii noştri fac parte din
acea treime, n-aş vrea să ne trezim în mijlocul prăpădului. Tu nu
gândeşti la fel?
— Unde sunt sculele de grădinărit ale lui Donny?
Apa Tigrului nu era chiar îngheţată, dar, în orice caz, era
neplăcută. Rayford făcea un efort muscular pe care nu-l mai făcuse
de ani de zile. Costumul îi era prea strâmt, capul îi pulsa, iar
strădania de a nu fi prins şi târât de curent făcea ca înaintarea să
fie un chin. Pulsul îi era mai accelerat decât ar fi trebuit să fie şi
avea probleme în a-şi regla ritmul respiraţiei. Se temea să nu
rămână fără aer.
Nu era de acord cu Mac. Chiar dacă nu aveau decât o încercare la
dispoziţie, Rayford era hotărât să se întoarcă iar şi iar, dacă nu
descopereau avionul în acea noapte. Nu şi-ar fi permis să îl roage pe
Mac să facă acelaşi lucru, deşi ştia că Mac nu l-ar părăsi niciodată
la greu.
În timp ce îşi croia drum în spatele lui Mac, Rayford se ruga. Mac
se dădu mai la fund eliberând aer din BCF, iar Rayford îl urmă. În
momentul în care Mac sau Rayford se deplasa mai mult de trei
metri fără să aibă nimic de care să se agaţe în margine, curentul
ameninţa să-i smulgă de pe mal.
Rayford făcea mari eforturi pentru a nu rămâne în urma lui Mac.
„Te rog, Doamne, ajută-mă să duc treaba asta la bun sfârşit.
Arată-mi ca ea nu se află acolo şi apoi condu-mă la ea. Dacă e în
pericol, lasă-mă să o salvez”. Rayford lupta din greu împotriva
gândului că ceea ce spusese Carpathia despre adevăratul obiect al
fidelităţii Amandei ar fi putut să fie adevărat. Nu voia să creadă
asta, nici pentru o clipa, dar totuşi gândul îl măcina.
Întrucât sufletele cadavrelor din Tigru ajunseseră fie în rai, fie în
iad, Rayford simţea ca trebuia să îi lase pe toţi cei din avion la
locurile lor. Dacă mai găsea vreunul. Oare sentimentul asta era un
semn de la Dumnezeu că se apropiau de avionul prăbuşit? Rayford
se ghidi să tragă de cablul care-l lega de Mac, dar decise să mai
aştepte.
Probabil că avionul se prăbuşise cu o viteza şi o forţa suficient de
mari pentru a-i ucide instantaneu pe toţi cei care se aflau la bord.
Altfel, pasagerii s-ar fi putut elibera şi ar fi putut să iasă prin
găurile din fuzelaj sau prin uşile şi ferestrele care s-ar fi deschis
sub puterea impactului. Dar niciun cadavru nu ieşise la suprafaţă.
Rayford ştia că aripile ar fi fost smulse şi poate şi coada. Aceste
avioanele erau nişte minuni de aerodinamica, dar nu erau
indestructibile. Aştepta cu înfrigurare să vadă rezultatul unui astfel
de impact.
Rayford se miră văzându-l acum pe Mac la aproape un metru de
mal, neţinându-se de nimic. Se părea că se aflau la o adâncime
suficientă, unde puterea curentului era diminuata. Mac se opri şi
îşi verifica nivelul presiunii. Rayford făcu acelaşi lucru şi dădu un
semn de aprobare. Mac făcu semn către capul lui. Rayford îi dădu
de înţeles că totul e în regula, deşi lucrurile în această privinţă
stăteau aşa şi aşa. O luă înainte. Se aflau la aproximativ doi metri
de fundul râului. Rayford simţea ca în curând va găsi ceea ce căuta.
Se rugă să nu găsească ceea ce nu voia să găsească.
La distanţa de malul râului, deplasarea lor făcea să se mişte mai
puţin mâl, iar luminile lor băteau mai departe. Lampa lui Rayford
prinse ceva în raza ei, iar el ridică o mână pentru a-i transmite lui
Mac să se oprească. În pofida calmului relativ, avură grija să se
menţină pe direcţia malului, pentru a nu intra în derivă. Amândoi
îşi îndreptară luminile spre locul indicat de Rayford. Acolo, imensa,
se afla aripa dreaptă a Boeingului 747, cu totul intacta. Rayford
făcu eforturi să-şi stăpânească emoţia.
 Rayford cerceta zona. La mică distanţă în faţă descoperiră şi
aripa stângă, de asemenea intacta, cu excepţia unei fisuri uriaşe în
locul unde aripa fusese ataşată la avion. Rayford presupuse că
următorul lucru pe care îl vor descoperi va fi coada avionului.
Martorii spuneau că avionul se prăbuşise mai întâi cu botul
înainte, ceea ce ar fi făcut fundul avionului să se izbească cu o
asemenea forţa încât coada să fie desprinsa de corpul avionului sau
ruptă.
Rayford rămase la adâncime şi se îndreptă cu aproximaţie spre
locul dintre cele două aripi. Mac îl apucă pe Rayford de gleznă exact
înainte ca Rayford să se lovească de gigantica coadă a avionului.
Fusese desprinsă de corpul avionului. Avionul propriu-zis trebuia
să fie undeva mai în faţă. Rayford se deplasă la şase metri în faţa
cozii şi se ridică, astfel încât aproape că stătea în picioare pe fundul
râului. Când una din labele sale atinse fundul, realiză cât de cleios
era şi cât era de periculos să fii prins acolo.

Era rândul lui Buck să o hrănească pe Hattie, care slăbise atât

de mult încât de-abia se mai putea mişca. Doctorul Charles era în
drum spre ei.
Buck spuse încet în timp ce apropia lingura de supă de buzele ei:
— Hattie, cu toţii vă iubim, pe tine şi pe copilul tău. Îţi vrem
numai binele. Ai ascultat învăţăturile doctorului Ben-Judah. Ştii ce
s-a profeţit şi ceea ce s-a întâmplat deja. Nu poţi nega în niciun fel
că profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu s-au împlinit întru totul, de
la momentul dispariţiilor şi până acum. Ce ar mai trebui ca să fii
convinsă? De câte dovezi mai ai nevoie? După cât de rele sunt acest
vremuri, e limpede că Dumnezeu vrea să ne facă să înţelegem că nu
există decât o singură posibilitate de a alege. Eşti fie de partea Lui,
fie de partea răului. Nu lăsa ca lucrurile să ajungă acolo încât tu şi
copilul tău să fiţi ucişi într-una dintre judecăţile care urmează să
vină.
Hattie îşi strânse buzele şi refuză următoarea lingură de supă.
— Nu mai e nevoie să fiu convinsă în vreun fel, şopti ea.
Chloe se apropie şchiopătând.
— Să-l chem pe Tsion?
Buck scutura din cap, neluându-şi ochii de la Hattie. Se apropie
de ea.
— Ştiu că toate astea trebuie să fie adevărate, spuse ea, cu voce
stinsă. Dacă aş avea nevoie de mai multe argumente, ar însemna că
sunt cea mai mare sceptica din istorie.
Chloe îi dădu lui Hattie la o parte părul de pe frunte şi îi puse
şuviţele de pâr după ureche.
— Are temperatură mare, Buck.
— Presară-i nişte Tylenol în supă.
Hattie părea să fi adormit, însă Buck era îngrijorat. Ar fi fost o
pierdere imensă ca ea să fi murit tocmai acum, când era atât de
aproape de a lua decizia de a trece de partea lui Hristos.
— Hattie, dacă ştii că e adevărat, dacă într-adevăr crezi, tot ceea
ce trebuie să faci este să primeşti darul lui Dumnezeu. Recunoaşte
doar ca eşti o păcătoasă ca toţi ceilalţi şi că ai nevoie de iertarea Lui.
Fă-o, Hattie.
Ea părea să facă eforturi să deschidă ochii. Buzele ei se
întredeschiseră, apoi se închiseră la loc. Trase aer în piept, ca şi
cum ar fi vrut să vorbească, dar tăcu. În cele din urmă, şopti din
nou:
— Vreau asta, Buck. Vreau cu adevărat. Dar voi nu ştiţi ce am
făcut.
— Asta n-are nicio importanţa, Hattie. Chiar şi oamenii care au
fost înălţaţi la ceruri alături de Hristos nu erau decât nişte păcătoşi
mântuiţi prin har. Nimeni nu e perfect. Toţi am făcut lucruri
îngrozitoare.
— Nu ca mine, spuse ea.
— Dumnezeu vrea să te ierte.
Chloe se întoarse cu o lingura de Tylenol pisat, pe care îl
amesteca în supă. Buck aşteptă, rugându-se în tăcere.
— Hattie, spuse el cu blândeţe, trebuie să mai iei din supa asta.
Am pus un medicament în ea.
Lacrimi curgeau pe obrajii lui Hattie şi ea închise ochii.
— Lăsaţi-mă să mor, îi rugă ea.
— Nu! spuse Chloe. Mi-ai promis că vei fi naşa copilului meu.
— Nu ţi-ai dori ca cineva ca mine să fie naşa copilului tău.
— N-o să mori, zise Chloe. Eşti prietena mea şi te vreau ca soră.
— Sunt prea bătrână ca să-ţi fiu soră, spuse ea.
— Prea târziu. Nu mai poţi da înapoi.
Buck îi întinse o lingură de supă.
— Nu-i aşa că îl vrei pe Isus? şopti el cu buzele aproape de
urechea ei.
Urma un lung moment de tăcere. El aştepta răspunsul ei.
— Îl vreau, dar el sigur nu mă vrea pe mine.
 — Ba te vrea, spuse Chloe. Hattie, te rog. Ştii ca îţi spunem
adevărul. Acelaşi Dumnezeu care împlineşte profeţii vechi de secole
te iubeşte şi te vrea lângă el. Nu îi spune nu.
— Nu îi spun nu. El îmi spune nu.
Chloe o apucă pe Hattie de mână. Buck se uită la ea, surprins de
gestul ei.
— Ajută-mă s-o ridic, Buck.
— Chloe! Nu poate.
— Trebuie să poată să gândească şi să asculte, Buck. N-o putem
lăsa aşa.
Buck o apucă pe Chloe de cealaltă mâna şi o traseră până ce ea
reuşi să se ridice în capul oaselor. Ea îşi masa templele şi se aşeză
suspinând.
— Ascultă-mă, spuse Chloe. Biblia spune ca Dumnezeu nu vrea
pieirea nimănui. Să fii tu singura persoană din întreaga istorie care
a făcut ceva atât de rău încât nici măcar Dumnezeu să nu te poată
ierta? Dacă Dumnezeu iartă doar păcate minore, pentru niciunul
dintre noi nu mai există nicio speranţa. Orice ai fi făcut, Dumnezeu
este precum tatăl fiului risipitor, care se tot uită în zare. El e acolo,
cu braţele deschise, aşteptându-te.
Hattie scutură din cap.
— Am făcut lucruri rele, spuse ea.
Buck se uită la Chloe neajutorat şi întrebător.

Era mai rău decât şi-ar fi putut imagina Buck. Dădu peste
uriaşul fuzelaj, din care vârful şi un sfert din lungime erau
îngropate în mâlul Tigrului, sub un unghi de patruzeci şi cinci de
grade. Trenul de aterizare era distrus. Rayford se temea că ceea ce
era mai rău de-abia urma, şi anume că tot ceea ce se afla în acel
avion – echipamentele, spaţiile pentru bagaje, scaunele, mesele,
telefoanele şi chiar şi pasagerii – fusese transformat într-o masă
amorfă şi îndesat în partea din faţă a avionului. Un impact atât de
violent încât să smulgă trenul de aterizare al unui avion era de
natura să rupă imediat gâtul oricărui pasager. Scaunele ar fi fost
smulse din podea şi înghesuite unul peste altul, iar pasagerii ar fi
căzut unii peste alţii. Tot ceea ce era legat s-ar fi desprins şi ar fi
fost împins în faţă.
Rayford îşi dorea să ştie măcar pe ce scaun ar fi trebuit să stea
Amanda, ca să nu mai fie nevoit să sape prin întregul morman de
resturi pentru a o scoate afară. De unde să înceapă? Rayford arăta
spre spre capătul smuls al cozii, iar Mac îl urmă, în timp ce se
înălţau.
Rayford apuca de rama unui geam deschis, pentru a nu fi tras de
curent. Lumina cabina şi cele mai negre temeri i se confirmară. Tot
ce putea să distingă Rayford acolo, în partea din spate, erau
podeaua, pereţii şi tavanul, toate goale. Totul fusese aruncat în
partea din faţa.
El şi Mac se folosiră de ferestre ca să înainteze cel puţin
cincisprezece metri, spre vârful mormanului. Spălătoarele din
spate, cutiile de depozitare, pereţii şi compartimentele de bagaje de
deasupra zăceau peste celelalte lucruri.

Hattie lăsă capul să-i cadă în piept. Buck se temea să nu fi

insistat prea mult. Cu toate acestea, era conştient că nu şi-ar fi
iertat-o niciodată dacă nu i-ar fi dat toate şansele de a se mântui şi
s-ar fi întâmplat ceva cu ea.
— Trebuie să-i spun tot ce am făcut? gâfâi Hattie.
— El ştie deja, spuse Chloe. Dar dacă te simţi mai bine
spunându-i lui, atunci spune-i lui.
— Nu vreau să o spun cu voce tare, spuse Hattie. E vorba de mai
mult decât de nişte aventuri cu bărbaţi. Chiar mai mult decât
dorinţa mea de a face un avort!
— Dar n-ai făcut-o până la urmă, replică Chloe.
— Puterea de a ierta a lui Dumnezeu este nemărginită, o asigura
Buck. Crede-mă, ştiu asta.
Hattie stătea clătinând din cap. Buck fu uşurat să-l audă pe
doctor ajungând în cele din urma. Floyd o examină repede pe Hattie
şi o ajută să se întindă. Puse întrebări despre medicaţie, iar ei îi
spuseră despre Tylenol.
— Are temperatură mai mare decât mi-aţi spus acum câteva ore.
În curând va delira. Trebuie să aflu ce i-a provocat febra.
— Cât de rău e?
— Nu pot fi optimist.
Hattie bolborosea, încercând să vorbească Doctorul Charles
ridica un deget, făcându-le semn lui Buck şi lui Chloe să stea
deoparte.
— Voi şi doctorul Tsion ar trebui să va rugaţi pentru ea chiar
acum, spuse doctorul.

Rayford se întreba cât de indicat era să înoate printre sute de

cadavre, mai ales având o rană deschisă. Apoi se gândi ca dacă era
să-l infecteze ceva, asta se întâmplase deja. Munci febril alături de
Mac la îndepărtarea resturilor. Lărgiră o deschizătură din corpul
avionului, aflată între două geamuri, şi prin care trăgeau cu greu
bucăţi din interior.
Când dădură peste o bucată neobişnuit de grea, Rayford se băgă
sub ea şi împinse. Îşi dădu repede seama de ce atârna atât de greu.
Fusese scaunul din spate al stewardesei. Avea încă pusă centura
de siguranţă, pumnii strânşi, ochii deschişi şi părul îi plutea liber.
Cei doi bărbaţi puseră cu grijă acea bucata deoparte. Rayford
observă că lumina lui Mac slăbea din ce în ce.
Acel panou protejase corpurile de peşti. Rayford se întrebă la ce
supuneau acum aceste corpuri. Lumină prin masa de scaune şi
gunoi. Toţi pasagerii rămăseseră prinşi în centurile lor de
siguranţă. Toate scaunele păreau a fi ocupate. Niciunul dintre ei nu
suferise mult.
Mac dădu o palmă lanternei, iar lumina deveni mai puternică.
Lumină carnagiul, îl atinse pe Rayford pe umăr şi scutură din cap,
ca şi cum ar fi vrut să spună ca ar trebui să se oprească acolo.
Rayford nu i-o putea lua în nume de rău, dar nici nu putea să
renunţe. Era conştient, dincolo de orice îndoială, că nu se putea
linişti în privinţa Amandei decât dacă ducea cercetarea până la
capăt. Trebuia să treacă prin tot acest dezastru pentru pacea
sufletului său.
Rayford arătă cu degetul spre Mac şi apoi către suprafaţa apei.
Apoi arătă spre cadavre şi se bătu cu pumnul în piept, ca şi cum
i-ar fi spus: „Du-te tu, ca rămân eu”.
Mac dădu încet din cap, ca şi cum ar fi fost dezgustat. Dar nu
pleca nicăieri. Începură să ridice cadavrele fixate în scaune.

Buck o ajuta pe Chloe să urce scările, unde li se alătura şi Tsion

pentru a începe rugăciunea pentru Hattie. Când terminară, Tsion le
arătă că Nicolae devenise concurentul sau în ceea ce priveşte
computerul.
— Probabil că e gelos pe ecoul pe care l-au avut mesajele mele,
spuse Tsion cu tristeţe. Ia uite aici.
Carpathia comunica cu masele în serii de mesaje scurte. Acestea
preamăreau eforturile echipelor de reconstrucţie. De asemenea, îi
îndemnau pe oameni să îşi arate devoţiunea lor faţă de Religia
Unică Globală. Unele mesaje reiterau angajamentul Comunităţii
Globale de a îl proteja pe rabinul Ben-Judah de habotnici, dacă ar fi
ales să se întoarcă în ţara sa natală.
— Uitaţi-vă ce am răspuns la asta, spuse Ben-Judah.
Buck privi cu atenţie ecranul. Tsion scrisese:
Către Potentatul Carpathia: Accept cu recunoştinţa oferta
dumneavoastră de a mă proteja şi vă felicit pentru că astfel deveniţi
un instrument al Unicului Dumnezeu Adevărat. El a promis să-i
pecetluiască şi să-i ocrotească pe ai săi în această perioada în care
suntem trimişi să propovăduim lumii Evanghelia sa. Suntem
fericiţi pentru ca se pare că v-a ales pe dumneavoastră să ne fiţi
ocrotitor şi ne întrebăm cum vă simţiţi în postura asta. În numele
lui Isus Hristos, Mesia, Domnul şi Mântuitorul nostru, Rabbi Tsion
Ben-Judah, din exil.

— De-acum nu mai e mult, Tsion, spuse Buck.

— Sper doar să pot merge şi eu, interveni Chloe.
— Nu m-am gândit că o să stai pe gânduri, replică Buck.
— Mă gândesc la Hattie, spuse ea. Nu pot s-o las, doar dacă se
face bine.
Coborâră din nou scările. Hattie dormea, dar răsuflarea îi era
grea, chipul congestionat, iar fruntea asudată. Chloe o tamponă pe
faţă cu o compresă rece. Doctorul Charles era la uşa din spate,
privind pe geam.
— Poţi rămâne cu noi în noaptea asta? întreba Buck.
— Ar fi fost bine dacă aş fi putut. De fapt, aş fi vrut să o iau pe
Hattie cu mine, pentru îngrijire. Dar e prea uşor de recunoscut,
n-am ajunge prea departe. După toată tevatura de la Minneapolis,
eu însumi sunt privit acum cu suspiciune. Mă simt din ce în ce mai
supravegheat.
— Dacă trebuie să pleci, atunci asta e.
— Ia uită-te un pic la cer, spuse doctorul.
Buck se apropie de el şi se uită afară. Soarele era încă sus pe cer,
dar la orizont se formau nori groşi şi negri.
— Mai bine nici că se putea, spuse Buck. Ce-o să facă ploaia din
hârtoapele cărora le spunem străzi?
— Mai bine o mai consult o dată pe Hattie şi mă duc.
— Cum ai reuşit să o adormi?
— A doborât-o febra. I-am administrat suficient Tylenol pentru a
o contracara, dar trebuie să fim atenţi la deshidratare.
Buck nu răspunse. Cerceta cerul.
 — Buck?
El se întoarse.
— Da.
— Tot bolborosea ceva despre faptul că se simte vinovată.
— Ştiu.
— Ştii?
— Insistam pe lângă ea să îl primească pe Hristos, iar ea spunea
că nu e demna de asta. Spune că a făcut nişte lucruri şi nu accepta
că, după asta, Dumnezeu o iubeşte în continuare.
— Ţi-a spus despre ce lucruri e vorba?
— Nu.
— Atunci n-ar trebui să vă spun nici eu.
— Dacă tu crezi că e ceva ce ar trebui să ştiu, atunci să auzim.
— E o nebunie.
— Nimic nu m-ar mai putea surprinde.
— Ea poartă pe umeri o imensă povară de vinovăţie pentru
Amanda şi Bruce Barnes. Amanda este soţia tatălui lui Chloe?
— Da, şi ţi-am spus totul despre Bruce. Despre ce este vorba?
— A plâns, spunându-mi ca ea şi cu Amanda urmau să zboare
împreuna de la Boston la Bagdad. Când Hattie i-a spus Amandei că
şi-a schimbat planurile şi că va merge la Denver, Amanda a insistat
să meargă cu ea. Hattie îmi tot spunea: „Amanda ştia ca nu am
niciun fel de rude în Denver. Credea că ştie ce aveam de gând. Şi
avea dreptate”. Mi-a spus că, de fapt, Amanda şi-a anulat
rezervarea pentru Bagdad şi se îndrepta spre ghişeu să-şi cumpere
un bilet pentru Denver la avionul lui Hattie. Hattie s-a rugat de ea
să nu facă asta. Singurul mod în care a putut să o convingă pe
Amanda să nu meargă a fost să jure ca nici ea nu se va mai duce
dacă Amanda vine cu ea. Amanda a pus-o să promită ca nu va face
nimic prostesc la Denver. Hattie ştia că se referă la avort. I-a promis
Amandei că n-o va face.
— Dar pentru ce se simte atât de vinovată?
— Mi-a spus că Amanda s-a întors pentru a-şi lua bilet pentru
Bagdad, dar acum toate erau deja vândute. I-a spus lui Hattie că
n-o interesa să fie trecută pe o listă de aşteptare şi că ar fi în
continuare extrem de bucuroasa să o însoţească în zborul ei spre
vest. Hattie a refuzat şi crede că Amanda s-a urcat până la urmă în
avionul acela care mergea le Bagdad. Mi-a spus de o mie de ori că şi
ea ar fi trebuit să se afle în acel avion şi că îşi doreşte să fi fost. I-am
zis că n-ar trebui să vorbească aşa, iar ea mi-a spus: „Atunci de ce
n-am lăsat-o pe Amanda să vină cu mine? Acum ar fi fost în viaţă”.
— Nu i-ai cunoscut până acum pe socrul meu şi pe Amanda,
Floyd, dar Rayford nu crede că Amanda s-a suit în acel avion. Noi
nu ştim ca ea să fi făcut asta.
— Dar dacă nu se afla în acel avion şi nici n-a mers cu Hattie,
atunci unde e? Sute de mii de oameni au murit la cutremur.
Pragmatic vorbind, nu credeţi că aţi fi avut veşti de la ea până acum
dacă ar fi supravieţuit?
Buck se uită la norii care se adunau.
— Nu ştiu, spuse el. Dacă nu e moarta, ar putea fi rănita. Poate
nu este în stare să ia legătura cu noi, cum n-a fost nici Chloe.
— Poate. Şi mai erau vreo două lucruri, Buck.
— Nu te opri.
— Hattie a spus ceva despre ce ştia ea despre Amanda.
Buck îngheţă. Oare era posibil? încercă să-şi menţină calmul.
— Ce spunea că ştie?
— Un anume secret pe care ar fi trebuit să-l dezvăluie, dar nu
mai poate acum.
Buck se temea că ştie despre ce era vorba.
— Spuneai că mai e ceva?
Acum doctorul părea a fi cel nervos.
— Prefer să pun asta pe seama delirului, spuse el.
— Spune.
— Am luat o probă de sânge. O voi cerceta, să văd dacă nu
cumva e vorba de intoxicaţie alimentară. Sunt îngrijorat ca nu
cumva colegii mei din Denver să o fi otrăvit, ca prim act al
asasinatului care se plănuia. Am întrebat-o ce a mâncat acolo şi a
înţeles de ce o întrebam asta. S-a cutremurat şi a rămas înlemnită.
Am ajutat-o să se întindă. M-a apucat de cămaşă şi m-a tras spre
ea. Mi-a spus: „Dacă Nicolae m-a otrăvit, atunci voi fi a doua lui
victimă”. Am întrebat-o ce vrea să spună cu asta. Mi-a răspuns:
„Bruce Barnes. Nicolae a pus să fie otrăvit. A făcut tot drumul
înapoi din Statele Unite înainte de a fi spitalizat. Toată lumea crede
că a murit în bombardament şi poate că aşa a şi fost. Dar ar fi murit
chiar şi dacă spitalul n-ar fi fost bombardat. Iar eu ştiam totul
despre asta. N-am spus niciodată nimănui”.
Buck era zguduit.
— Cât de mult aş fi vrut să-l cunoşti pe Bruce, murmură el.
— Ar fi fost o onoare pentru mine. Şi să ştii că adevărul despre
moartea lui mai poate fi încă stabilit. Nu e prea târziu pentru o
autopsie.
— Asta nu l-ar aduce înapoi printre noi, spuse Buck. Dar faptul
că ştiu îmi da un motiv…
— Un motiv?
— Sau o scuză, oricum. De a-l ucide pe Nicolae Carpathia.

20

Deşi apa asigura aproape aceeaşi imponderabilitate ca şi spaţiul

cosmic, a scormoni printre resturi şi a cerceta rânduri de scaune cu
cadavre ataşate era o adevărată pedeapsă. Lumina lui Rayford era
slabă, iar rezerva de aer se împuţinase. Rana de la cap pulsa şi se
simţea ameţit. Bănuia că situaţia lui Mac era asemănătoare, dar
niciunul din ei nu dădea vreun semn că ar vrea să renunţe.
Rayford se aştepta să se simtă îngrozitor căutând printre
cadavre, dar presimţirea sa mai adâncă pusese cu totul stăpânire
pe el. Ce treabă macabra! Victimele erau umflate, oribil desfigurate,
cu pumnii strânşi, cu braţele atârnând. Părul li se mişca odată cu
apa. Ochii şi gurile erau deschise, feţele negre, roşii sau vinete.
Rayford avu sentimentul că trebuie să se grăbească. Mac îl bătu
pe umăr, arătă spre aparatul său de respirat şi ridică zece degete.
Rayford încercă să se mişte mai repede, dar întrucât verificase doar
şaizeci sau şaptezeci de cadavre, nu putea termina treaba fără încă
un rezervor de oxigen. Mai putea lucra doar încă cinci minute.
Exact sub el se afla un rând median intact de scaune. Era
orientat înspre faţa avionului, ca toate celelalte, dar se răsucise
puţin. Tot ceea ce putu vedea cu lumina aceea slaba erau cinci cefe
şi călcâiele a zece picioare. Şapte pantofi dispăruseră. Nu înţelesese
niciodată fenomenul contractării picioarelor umane în urma
coliziunilor violente. Estimă că acest rând fusese împins în faţă cu
peste douăzeci de metri. Îi făcu semn lui Mac să apuce braţul
scaunului din capătul lui, în vreme ce el apuca de celălalt. Mac
ridica un deget, semn că acesta trebuia să fie ultimul lor demers
înainte de a urca la suprafaţă. Rayford încuviinţa din cap.
În timp ce încercară să ridice rândul de scaune, acesta se prinse
de ceva, aşa că fură nevoiţi să-l aşeze la loc şi să se mai opintească
o dată. Capătul dinspre Mac se ridică puţin înaintea celui al lui
Rayford, dar când Rayford îl împinse zdravăn pe al său, se răsuci în
sfârşit. Cele cinci cadavre stăteau acum pe spate. Rayford lumină
cu lanterna sa pâlpâindă faţa împietrită de spaimă a unui bătrân
îmbrăcat într-un costum la trei rânduri. Mâinile umflate ale
bărbatului pluteau în faţa ochilor lui Rayford. Le dădu cu delicateţe
la o parte şi îşi îndreptă lanterna spre următorul pasager. Aceasta
era o femeie cu părul cărunt, ochii deschişi şi un chip fără expresie.
Gâtul şi faţa îi erau decolorate şi umflate, dar braţele ei nu erau
ridicate ca ale celorlalţi. Aparent se prinsese de laptopul ei şi îi
strânsese cureaua ataşată în încheietura braţului. Cu degetele
împletite, murise ţinându-şi mâinile între genunchi şi având geanta
laptopului lângă ea.
Rayford recunoscu cerceii, colierul şi jacheta. Voia să moară.
Nu-şi putea lua privirea de la ochii ei. Irişii îşi pierduseră toată
culoarea, iar imaginea ei era una cu care urma să aibă mult de
luptat pentru a o putea uita. Mac se grăbi să ajungă la el şi îl apucă
de ambele braţe. Rayford îi simţi strânsoarea plină de blândeţe.
Ameţit, se întoarse spre Mac.
Mac bătu în rezervorul lui Rayford. Rayford plutea în deriva,
părând că nu mai ştie ce face. Nu voia să se mişte. Îşi dădu
dintr-odată seama că inima îi bate din ce în ce mai tare şi că în
curând va rămâne fără oxigen. Nu voia ca Mac să ştie asta. Dorea
să înghită suficientă apă pentru a-şi îneca plămânii şi să fie, astfel,
din nou cu femeia iubită.
Îşi făcuse degeaba speranţe. Ar fi trebuit să ştie că Mac nu şi-ar fi
epuizat atât de repede propria rezervă de oxigen. Mac desprinse
degetele Amandei şi îşi trase cureaua laptopului pe după gât, astfel
încât laptopul să atârne în spatele rezervorului.
Rayford îl simţi pe Mac în spatele lui, cu braţele sub ale sale.
Rayford vru să-l dea la o parte, dar Mac se gândise mai departe. La
primul impuls de rezistenţă al lui Rayford, Mac scoase ambele
mâini şi îi răsuci lui Rayford mâinile la spate. Mac bătu tare din
picioare şi îi scoase pe amândoi din carcasa Boeingului 747, afară,
în curentul rapid. Efectua o ascensiune controlata.
Rayford îşi pierduse voinţa de a trăi. Când ajunseră la suprafaţă,
îşi arunca regulatorul şi, odată cu el, suspinele izbucniră
nestăvilite. Scoase un ţipăt sălbatic, neomenesc care sfâşie noaptea
reflectând agonizanta singurătate a sufletului său. Mac îi vorbi, dar
Rayford nu-l asculta. Mac îl ajută să se mişte şi îl trase spre mal. În
vreme ce organismul lui Rayford se înfrupta cu lăcomie cu aerul
dătător de viaţa, restul din el era rece şi imobil. Se întreba dacă ar fi
putut să înoate, dacă ar fi vrut. Îi părea rău de Mac, care se opintea
din răsputeri să împingă un bărbat mai masiv pe panta alunecoasa
de mâl, până la nisip.
Rayford continua să urle, iar sunetul disperării sale îl sperie
chiar şi pe el. Dar nu se putea opri. Mac îşi scoase masca, îşi scoase
tubul din gură, apoi se ocupă de Rayford. Îi dădu jos rezervoarele şi
le puse deoparte. Rayford se rostogoli şi se prăbuşi pe spate,
nemişcat.
Mac desprinse masca sfâşiată a lui Rayford şi găsi sânge în
interiorul costumului său. Cu capul şi faţa acum descoperite,
ţipetele lui Rayford se transformară în suspine. Mac se aşeză pe
vine şi inspiră adânc. Rayford se uită ca o pisică, aşteptându-l să se
relaxeze, să se dea înapoi, să creadă că se terminase.
Dar nu se terminase. Rayford crezuse cu adevărat, simţise cu
adevărat că Amanda supravieţuise şi că va fi din nou alături de ea.
Trecuse prin atâtea în ultimii doi ani, dar ea îi adusese întotdeauna
suficientă linişte astfel încât să-l ajute să nu înnebunească. Nu şi
acum. Nici măcar nu voia să fie consolat. Să-l roage pe Dumnezeu
să-l ajute să treacă peste asta? N-ar mai fi putut trăi încă cinci ani
fără Amanda.
Mac se ridica în picioare şi îşi scoase costumul. Rayford îşi ridică
încet genunchii şi îşi îngropa călcâiele adânc în nisip. Împinse atât
de tare încât simţi efortul adânc în tendoanele ambilor genunchi, în
timp ce impactul îl propulsă în faţă. Ca şi cum s-ar fi mişcat cu
încetinitorul, Rayford simţi aerul rece pe faţă în timp ce se arunca
cu capul înainte în apă. Îl auzi pe Mac înjurând şi urlând:
— Nu, n-ai să faci asta!
Mac trebuia să-şi dea jos rezervoarele înainte de a sări la rândul
lui în apă. Rayford spera să se piardă de Mac în întuneric sau ca
Mac să aterizeze pe el şi să-l doboare, lăsându-l inconştient. Corpul
său căzu cu greutate în apă, apoi se răsuci şi începu să iasă la
suprafaţă. Nu mişca niciun deget, sperând ca Tigrul să îl înghită
pentru veşnicie. Dar într-un fel se putea forţa să înghită apa care
l-ar fi ucis.
Simţi şocul şi îl auzi pe Mac lovind apa în spatele lui. Mâinile lui
Mac îl atinseră în timp ce aluneca pe spate cu picioarele înainte.
Rayford nu găsi suficientă energie să-i reziste lui Mac. Din adâncul
inimii îi veni un sentiment de afecţiune pentru Mac, care nu merita
asta. Nu era cinstit să îl supună la atâtea eforturi. Rayford înotă
singur înapoi spre mal pentru a-i arata lui Mac că în sfârşit se
hotărâse să coopereze. În timp ce se arunca din nou pe nisip, căzu
în genunchi şi îşi îngropa faţa în pământ.
 — N-am niciun răspuns pentru tine în momentul ăsta, Ray. Dar
ascultă-mă. Dacă vrei să mori în râul ăsta, va trebui mai întâi să
treci peste cadavrul meu. Ai înţeles?
Rayford de-abia reuşi să dea din cap că da.
Fără niciun alt cuvânt, Mac îl ridică pe Rayford în picioare. Îi
palpă rana în întuneric, cu degetele. Îi scoase lui Rayford labele pe
care le îndesă laolaltă cu masca deasupra rezervoarelor şi îi întinse
tot setul lui Rayford. Mac îşi apucă propriul echipament şi o lua
înainte spre elicopter. Acolo depozita materialul, îl ajută pe Rayford
să-şi scoată costumul ca pe un copil mic care e pregătit pentru
culcare şi îi întinse un prosop mare. Se schimbară amândoi cu
haine uscate.

Dintr-odată, Rayford îşi simţi scalpul fisurat de parcă cineva ar fi

aruncat cu pietre în el. Îşi acoperi capul şi se îndoi de mijloc, dar
acum simţea aceleaşi împunsături ascuţite în braţe, în gât şi în
spate. Mersese prea departe? Fusese oare o nebunie să continue
scufundarea având o rana deschisă? Se uita pe furiş la Mac, care se
îndrepta cu paşi repezi spre elicopter.
— Hai sus, Ray! E grindină!

Lui Buck îi plăcuseră întotdeauna furtunile. Cel puţin până

apucase să treacă prin mânia Mielului. În copilărie, stătuse în faţa
marii ferestre de la sufragerie în casa familiei sale din Tucson şi
urmarea rarele furtuni cu tunete şi fulgere. De la Înălţarea la Cer
însă, schimbarea vremii îl înspăimânta.
Doctorul Charles lăsă instrucţiuni despre îngrijirea lui Hattie,
apoi plecă spre Kenosha. Întrucât după-amiaza devenea din ce în
ce mai întunecată, Chloe găsi nişte paturi în plus pentru Hattie,
care dormea în continuare, iar Tsion şi Buck închiseră ferestrele.
— Îmi asum riscul doar pe jumătate, spuse Tsion. O să-mi trec
computerul pe baterii până trece furtuna, dar voi rămâne conectat
la liniile telefonice.
Buck râse.
— În sfârşit am şi eu o dată ocazia să îl corectez pe strălucitul
învăţat, îl contrazise el. Uiţi că avem electricitate de la un generator
cu benzină, care e puţin probabil să fie afectat de furtuna. Linia ta
telefonică e conectata la satelitul de pe acoperiş, sus de tot. Dacă îţi
faci griji din pricina fulgerelor, mai bine deconectează telefonul şi
conectează generatorul.
 — Nu voi fi confundat vreodată cu un electrician, spuse Tsion,
scuturând din cap. Adevărul este ca nici n-am nevoie să mă
conectez la internet pentru următoarele câteva ore.
Se duse sus.
Buck şi Chloe se aşezară unul lângă celălalt la picioarele patului
lui Hattie.
— Doarme prea mult, spuse Chloe. Şi e atât de palida.
Buck era pierdut în gândurile sale despre secretele întunecate
care o rodeau pe Hattie. Oare ce ar crede Rayford despre
posibilitatea ca Bruce să fi fost otrăvit? Rayford spusese mereu că
era ciudat cât de liniştit arăta Bruce în comparaţie cu celelalte
victime ale bombardamentului. Doctorii nu ajunseseră la nicio
concluzie în legătură cu boala cu care se întorsese din Lumea a
Treia. Cine s-ar fi gândit că Carpathia s-ar putea afla în spatele
acestei afaceri?
Buck se lupta în continuare şi cu gândul de a-l ucide pe liderul
Comunităţii Globale. Înregistrarea fusese dată de nenumărate ori
pe canalele de ştiri ale televiziunii. Nu mai suporta să o mai vadă o
dată, deşi Chloe insistase spunând ca reieşea limpede de pe casetă
că nu avusese de ales.
— Ar fi murit şi mai mulţi oameni, Buck, spuse ea. Şi unul dintre
ei ai fi fost tu.
Era adevărat. Nu putea trage altă concluzie. De ce nu putea simţi
niciun sentiment de satisfacţie sau măcar de datorie împlinită? Nu
era un om războinic. Şi totuşi, iată că se afla în prima linie.
Buck o luă pe Chloe de mână şi o trase mai aproape de el. Ea îşi
lăsă capul pe pieptul lui, iar el îi dădu părul la o parte de pe faţa
rănită. Ochiul ei, încă închis şi cu o coloraţie morbidă, părea să fie
mai bine. Îi atinse fruntea cu buzele şi îi şopti:
— Te iubesc din toată inima.
Buck aruncă o privire spre Hattie. Nu se mişcase de o oră.
Apoi veni grindina.
Buck şi Chloe se ridicară în picioare şi se uitară pe geam în timp
ce mici bile de gheaţă săreau peste tot prin curte. Tsion coborî
scările în graba.
— O, Doamne! Uitaţi-vă la asta!
Cerul se făcu negru, iar bulgării de grindină se făcură mai mari.
Acum erau doar puţin mai mici decât mingile de golf şi loveau în
acoperiş, în Range Rover şi curentul se întrerupse. Tsion îngăimă
un protest slab, dar Buck îl linişti.
 — Grindina doar a scos cablul. E uşor de pus la loc.
Dar în timp ce priveau afară, cerul se lumină. Dar nu erau
fulgere. Bulgarii de grindină, cel puţin jumătate din ei, erau în
flăcări!
— O, iubiţii mei! exclama Tsion. Ştiţi ce-i asta, nu-i aşa? Să dăm
patul lui Hattie de lângă fereastra, pentru orice eventualitate!
Îngerul primei Judecaţi a Trâmbiţelor aruncă grindina şi foc spre
pământ.

Rayford şi Mac îşi lăsaseră echipamentul de scufundare pe

pământ, lângă elicopter. Protejat acum de bula de plexiglas a micii
carlinge, Rayford se simţea de parcă ar fi fost în interiorul unei
maşini de făcut popcorn. În timp ce grindina creştea în intensitate,
goliră rezervoarele de oxigen şi pregătiră elicopterul. Mac porni
motorul şi elicele, dar nu pleca nicăieri. Nu voia să abandoneze
echipamentul de scufundare, iar elicopterele şi grindina nu prea se
împăcau.
— Ştiu că nu vrei să auzi asta, Ray, urla el pentru a acoperi
vacarmul, dar trebuie să laşi tot acel dezastru şi cadavrul soţiei tale
exact acolo unde zac acum. Nu înţeleg mai mult decât tine de ce s-a
întâmplat aşa, dar cred că Dumnezeu te va ajuta să treci peste asta.
Nu da din cap. Ştiu că ea era totul pentru tine. Dar Dumnezeu te-a
lăsat aici cu un scop. Am nevoie de tine.
Rabinul despre care mi-ai spus atâtea lucruri, şi el are nevoie de
tine. Tot ce vreau să spun este ca nu trebuie să iei nicio decizie câtă
vreme eşti încă sub imperiul unor emoţii puternice încă proaspete.
Vom trece împreună şi prin asta.
Rayford simţea dezgust faţă de sine, dar tot ceea ce Mac – Mac,
cel mai nou dintre credincioşi – spusese semăna cu alte o mie de
platitudini seci. Chit ca era adevărat sau nu, nu era ceea ce dorea
să audă.
— Spune-mi adevărul, Mac. Te-ai uitat la fruntea ei, să vezi dacă
are semnul?
Mac strânse din buze şi nu răspunse.
— Te-ai uitat, nu-i aşa? îl presă Rayford.
— Da, m-am uitat.
— Şi nu-l avea, nu-i aşa?
— Nu, nu-l avea.
— Ce ar trebui să cred despre asta?
— De unde să ştiu, Ray? Nu eram credincios înainte de
cutremur. Nu ştiu nici dacă aveai şi tu un semn pe frunte înainte.
— Probabil că aveam!
— Poate că aveai, dar n-a scris doctorul Ben-Judah mai târziu
despre cum au început credincioşii să-şi observe semnele unii
altora? Asta s-a întâmplat după cutremur. Dacă ar fi murit la
cutremur, nici ei n-ar fi avut semnul. Şi dacă îl aveau înainte, de
unde ştim că rămâne acolo când murim?
— Dacă Amanda nu era o credincioasă, probabil că lucra pentru
Carpathia, contraatacă Ray. Mac, nu cred că pot suporta asta.
— Gândeşte-te la David, spuse Mac. Aşteaptă de la noi
îndrumare şi îmbărbătare, iar eu sunt mai nou în credinţă chiar şi
decât el.
Când limbile de foc se alăturară bulgărilor de grindină, Rayford
nu făcu altceva decât să stea să privească.
— Oho! exclamă Mac repetând asta încontinuu. E cel mai tare
foc de artificii!
Bucăţi imense de grindină căzură în râu şi începură să
plutească. Se înmulţiră pe mal şi făcură nisipul alb ca zăpada.
Ninsoare în deşert. Săgeţi arzânde sfârâiau când atingeau apa.
Făceau acelaşi zgomot atunci când se aşezau pe bulgării de
grindină de pe mal şi nu se topeau dintr-odată.
Farurile elicopterului luminau pe o rază de şase metri în jurul
aparatului. Mac îşi desprinse dintr-odată centura şi se aplecă în
faţă.
— Ce-i asta, Ray? Plouă, dar e roşie! Uită-te la asta! Pe toată
zăpada!
— E sânge, spuse Rayford, cu sufletul cuprins dintr-odată de
pace.
Asta nu îi uşura durerea şi nici nu îi smulgea ghimpele în
legătură cu adevărul despre Amanda. Dar acest spectacol, această
baie de foc şi gheaţă şi sânge, îi reaminti totuşi că Dumnezeu se
ţine de cuvânt. Câtă vreme căile noastre nu sunt ale Lui şi nu-L
putem înţelege niciodată aici, pe pământ, Rayford fu din nou
convins că era înrolat în armata care câştigase deja războiul.

Tsion merse în fugă în spatele casei şi privi cum flăcările se

amestecă cu grindina şi aprind iarba. Aceasta arse câteva
momente, apoi grindina stinse focul. Întreaga grădina era neagră.
Mingi de foc cădeau în copacii care străjuiau curtea. Se
transformară toţi într-un singur mg mare, iar din crengile lor se
înălţă o gigantică ciupercă portocalie. Copacii se răciră la fel de
repede pe cât se aprinseseră.
— Iată sângele, spuse Tsion şi deodată Hattie se ridică în pat.
Se uită pe geam şi văzu cum curgea sânge din cer. Se strădui să
se aşeze în genunchi pe pat ca să poată vedea mai în depărtare.
Curtea arsă era acum udă de la grindina topită şi era roşie acum de
la sânge.
Tunete şi fulgere brăzdau cerul. Bulgării de grindină, de
mărimea unei mingi de baseball, răpăiau pe acoperiş şi apoi se
rostogoleau în gradină, umplând-o. Tsion strigă:
— Lăudaţi-L pe Domnul Atotputernicul, făcătorul cerului şi al
pământului! Ceea ce vedeţi înainte voastră este o imagine din Isaia,
1:18: „De vor fi păcatele voastre precum e cârmâzul, ca zăpada le
voi albi; şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”.
— Ai văzut, Hattie? întrebă Chloe.
Hattie se întoarse şi Buck îi văzu lacrimile. Dădu din cap, dar
părea ameţită. Buck o ajută să se întindă la loc şi curând adormi.
În timp ce norii se micşorau, iar soarele se întorcea, rezultatele
spectacolului de lumini deveniră vizibile. Coaja copacilor se
înnegrise, iar frunzişul arsese cu totul. Grindina se topi, sângele
pătrunse în pământ şi peste tot se vedea iarbă arsă.
— Scripturile ne spun că o treime din copaci şi toată iarba cea
verde din lume vor fi arse, spuse Tsion. Abia aştept să avem din nou
curent şi să vedem cum anunţă asta programele de ştiri ale lui
Carpathia.
Încă un act limpede al lui Dumnezeu îl mişcase pe Buck. Îşi
dorea din tot sufletul ca Hattie să fie sănătoasă, astfel încât să
accepte adevărul. Că Bruce Barnes fusese otrăvit de către Nicolae
Carpathia sau îşi pierduse viaţa în primul bombardament din al
treilea război mondial, nu avea nicio importanţă dintr-o perspectivă
mai largă şi mai înalta asupra lucrurilor. Însă dacă Hattie Durham
avea informaţii despre Amanda care ar fi putut confirma sau nega
ceea ce găsise Tsion în fişierele lui Bruce, Bruce dorea să le audă.

Mac lăsă motorul elicopterului să meargă, dar lui Rayford îi era

frig. Întrucât nu era nimic verde de pârjolit în acea parte a lumii,
focul şi sângele fuseseră covârşite de grindină. Rezultatul fu cea
mai rece noapte din istoria deşertului irakian.
— Stai liniştit, spuse Mac, mă duc să aduc lucrurile.
Rayford căută mânerul uşii.
 — Nicio problemă, voi face şi eu ce e de făcut.
— Nu! Vorbesc serios. Lasă-mă pe mine.
Rayford nu voia să admită, dar îi era recunoscător lui Mac pentru
asta. Rămase înăuntru în timp ce Mac sări în grindina topită. Când
reveni la bord, avea asupra lui laptopul plin de apă al Amandei.
— Ce rost are, Mac? Chestiile astea nu sunt impermeabile.
— Adevărat, spuse Mac. Ecranul e închis, panourile solare sunt
distruse, tastatura nu mai merge, circuitul principal s-a dus. Totul
e stricat cu excepţia hardului. Acesta e protejat de o carcasă şi e
impermeabil. Experţii îi pot face un diagnostic şi pot copia orice
fişier.
— Nu mă aştept la surprize.
— Îmi cer scuze dacă sunt greu de cap, Rayford, spuse Mac, dar
nu te aşteptai să o găseşti în Tigru. Dacă aş fi în locul tău, aş
scotoci după orice detaliu care ar dovedi că Amanda a fost tot ceea
ce ai crezut tu că era.
Rayford nu era sigur de asta.
— Va trebui să vorbesc cu cineva dintre cunoscuţi, cum ar fi
David Hassid sau altcineva în care să pot avea încredere.
— Asta ne indica doar pe mine şi pe David.
— Dacă e vorba de veşti rele, n-aş putea lăsa un străin să le afle
înaintea mea. De ce nu te ocupi tu, Mac? în acelaşi timp, nici nu
vreau să mă gândesc la asta. Căci dacă mă mai gândesc mult, îţi voi
înşela încrederea şi mă voi duce direct la Carpathia să-i cer să
repare reputaţia Amandei în faţa oricui a stat de vorbă despre ea.
— Nu poţi face asta, Ray.
— S-ar putea să nu pot să mă abţin dacă ar fi să am acces
exclusiv la acel computer. Fă-o tu pentru mine şi comunică-mi
rezultatele.
— Nu sunt expert, Ray. N-ar fi mai bine să-l supervizez pe David
sau să-l rog să mă ajute să mă descurc cu el? Nu ne vom uita în
niciun fişier. Doar vom stabili care dintre ele sunt accesibile şi
funcţionale.
Nicolae Carpathia anunţă o amânare a călătoriilor, din cauza
„bizarului fenomen natural” şi efectelor sale asupra reconstrucţiei
aeroporturilor. În următoarele câteva săptămâni, în timp ce
contingentul lărgit din Chicago al Armatei Pătimirilor se apropia de
data plecării în israel, Buck era uluit de cât de bine evolua Chloe.
Floyd Charles îi dădu jos ghipsul şi în câteva zile, muşchii atrofiaţi
începură să se refacă. Se părea că urma să rămână pentru
totdeauna cu un uşor şchiopătat, o durere surdă şi cu o figura uşor
turtită. Dar pentru Buck, ea nu arătase niciodată mai bine. Nu
vorbea decât despre mersul în Israel pentru a vedea impresionanta
adunare a martorilor.
Primii douăzeci şi cinci de mii care trebuiau să vina urmau să se
întâlnească cu Tsion pe stadionul Teddy Kolek. Restul urmau să se
răspândească în diferite locuri pe întreg teritoriul Ţării Sfinte şi să
urmărească întâlnirea la o televiziune cu circuit închis. Tsion îi
spuse lui Buck că plănuia să-i cheme pe Moise şi pe Ilie să fie
alături de el pe stadion.
În urma ploii de grindină, foc şi sânge venite de la Dumnezeu,
puţini mai erau sceptici. Nu mai exista nicio ambiguitate în privinţa
faptului că avea loc un război. Lumea se împărţea în două tabere.

Rana lui Rayford de la cap se vindecă repede, dar inima îl durea

încă. Îşi petrecea zilele jelind, rugându-se, studiind, urmărind cu
atenţie învățăturile de pe internet ale lui Tsion şi vorbind zilnic prin
e-mail cu Chloe şi Buck.
De asemenea, îşi ţinea mintea ocupată prin stabilirea unor
planuri de rute, sfătuindu-l pe David şi ascultându-l pe Mac.
Bineînţeles, în primele zile, rolurile lor se inversaseră, Mac
ajutându-l pe Rayford să treacă peste cea mai grea perioada de
suferinţă. Rayford fu nevoit să recunoască că Dumnezeu îi dădea
exact atâta putere cât să poată trece peste fiecare zi în parte.
Nimic în plus, niciun strop pentru viitor, dar suficient pentru a
trăi de pe o zi pe alta.
La aproape o luna de la noaptea în care Rayford descoperise
cadavrul Amandei, David Hassid se prezenta la el cu un CD de
ultimă generaţie cu toate fişierele Amandei, sortate pe categorii.
— Toate sunt criptate şi deci inaccesibile fără decodare, îi spuse
David.
Rayford era atât de tăcut când se afla în preajma lui Carpathia şi
a lui Fortunato, chiar şi atunci când trebuia să îi ducă cu avionul
într-o parte sau alta, încât ajunsese să creadă că începuseră să se
plictisească cu el. Era perfect. Până ce Dumnezeu urma să-l dezlege
de sarcina, îi va suporta, pur şi simplu.
Era uluit de ritmul reconstrucţiilor în întreaga lume. Carpathia
dispunea de un număr imens de trupe, care munceau eficient şi
disciplinat ca un muşuroi de furnici redeschizând drumuri,
aeroporturi, oraşe, rute comerciale, tot. Balanţa călătoriilor,
comerţului şi administraţiei se deplasase spre Orientul Mijlociu,
Irak, Noul Babilon, capitala lumii.
Oameni din întreaga lume implorau să-L cunoască pe
Dumnezeu. Solicitările lor umpleau internetul, iar Tsion, Chloe şi
Buck munceau zi şi noapte întreţinând corespondenţa cu noii
convertiţi şi pregătind marele eveniment din Ţara Sfântă.
Starea lui Hattie nu se îmbunătăţea. Doctorul Charles se
interesă în legătură cu o instituţie medicală secretă, dar în cele din
urmă îi spuse lui Buck că o va îngriji acolo unde era în timp ce
Buck şi ceilalţi vor fi în Israel. Va fi riscant pentru amândoi şi
probabil că ea urma să fie nevoita să stea singura mai mult decât
i-ar fi convenit lui, dar nu putea face mai mult.
Buck şi Chloe se rugau în fiecare zi pentru Hattie. Chloe îi
mărturisi lui Buck:
— Singurul lucru care m-ar opri să merg în Israel ar fi acela ca
Hattie să nu-l fi primit mai întâi pe Hristos. Nu pot s-o las în starea
asta.
Buck avea motivele lui personale să o vadă revenindu-şi.
Mântuirea ei venea pe primul loc, bineînţeles, dar voia să afle
anumite lucruri pe care numai ea i le putea spune.

Prin observaţie proprie şi cu ajutorul lui David Hassid, Rayford

îşi dădu seama cât de pornit era Carpathia împotriva lui Tsion
Ben-Judah, a celor doi martori, a întâlnirii care se pregătea şi mai
ales a masivei creşteri a interesului faţă de Hristos.
Carpathia fusese dintotdeauna un om motivat şi disciplinat, dar
acum era limpede că avea o misiune. Ochii îi erau sălbătici, iar faţa,
încordată. Se scula devreme în fiecare zi şi muncea până foarte
târziu. „Ziua ta se apropie, se gândi Rayford, şi sper ca Dumnezeu
să mă lase să apăs pe trăgaci”.

Cu două zile înainte de momentul programat pentru plecarea lor

în Ţara Sfântă, Buck fu trezit de un semnal sonor intermitent al
calculatorului său. Era un mesaj de la Rayford în care acesta
spunea: „În sfârşit se întâmpla! Deschide televizorul. Vom avea ce
vedea!”
Buck coborî scările în vârful picioarelor şi dădu drumul la
televizor, găsind un canal exclusiv de ştiri. De îndată ce văzu despre
ce era vorba, îi scula pe toţi din casă, cu excepţia lui Hattie. Le
spuse lui Chloe, Tsion şi Ken:
 — E aproape ora amiezii în Noul Babilon, tocmai m-a anunţat
Rayford. Haideţi cu mine!
Cei de la ştiri tocmai povesteau ce descoperiseră astronomii cu
doar două ore în urma, şi anume o cometa nouă, absolut
necunoscuta, aflata pe o orbită de coliziune cu Pământul. Oamenii
de ştiinţă ai Comunităţii Globale analizau datele transmise de
sateliţii de cercetare care înconjurau obiectul. Ei spuneau că
termenul de „meteorit” nu era cel potrivit pentru a caracteriza
formaţiunea de piatra respectivă, care era de consistenţa cretei sau
poate a gresiei.
Fotografiile luate din satelit arătau un proiectil de formă
neregulată, deschis la culoare. Prezentatorul spunea:
— Doamnelor şi domnilor, este vital să aveţi în vedere
următoarele: acest obiect este pe cale să pătrundă în atmosfera
Pământului. Oamenii de ştiinţa nu au reuşit să îi determine
structura, dar dacă, pe cât se pare, are o densitate mai mică decât
cea a granitului, fricţiunea rezultată îl va face să se aprindă. Odată
supus forţei gravitaţionale a Pământului, va căpăta o acceleraţie de
noua metri pe secundă. După cum puteţi vedea din aceste
fotografii, este imens. Dar până nu i se va determina cu precizie
dimensiunea, nu se poate estima potenţialul său de distrugere.
Astronomii Comunităţii Globale estimează că masa obiectului este
egală cu cea a întregului lanţ al Munţilor Apalaşi. Are puterea de a
distruge Pământul sau de a-l scoate de pe orbită. Administraţia
Aeronautică şi Spaţială a Comunităţii Globale se aşteaptă ca
impactul să aibă loc în jur de ora 9.00 dimineaţa, conform Central
Standard Time. Cel mai optimist scenariu indică că această
coliziune va avea loc în largul Oceanului Atlantic. Se aşteaptă ca
valuri uriaşe să acopere coastele de pe ambele părţi ale
Atlanticului, până la o distanţă de optzeci de kilometri. Chiar în
acest moment zonele de coastă sunt evacuate. Echipajele de pe
vase sunt recuperate cu elicopterele, deşi nu se ştie câţi marinari
pot fi evacuaţi în timp util. Experţii sunt de acord asupra faptului
că impactul asupra vieţii marine va fi incalculabil. Excelenţa Sa
Potentatul Nicolae Carpathia a emis o declaraţie în care confirmă
faptul ca personalul său n-ar fi putut să afle mai devreme despre
acest fenomen. Deşi Potentatul Carpathia spune ca este încrezător
în faptul că dispune de puterea de foc necesară pentru a distruge
obiectul, a fost avertizat că imprevizibilitatea privind locul
prăbuşirii fragmentelor rezultate în urma unei posibile explozii
constituie un risc prea mare, mai ales având în vedere faptul că
muntele în cădere se află pe o orbită care îl va determina să
aterizeze în ocean.
Membrii Armatei Pătimirilor se aşezară la calculatoare pentru a
răspândi vestea ca era vorba de a doua Judecată a Trâmbiţelor
profeţită în Apocalipsa, 8:8–9. Oare arătăm ca nişte experţi ale
căror predicţii tocmai s-au confirmat? scria Tsion. Oare puterea va
fi şocata să afle, exact aşa cum se spune în Biblie, că o treime din
peşti vor muri şi o treime din vasele de pe mări se vor scufunda şi
valuri mari vor face prăpăd în întreaga lume? Sau oficialităţile vor
răstălmăci evenimentul pentru a face să se creadă ca Biblia s-a
înşelat? Nu vă lăsaţi înşelaţi! Nu întârziaţi! Acum e timpul. Acum a
venit ziua mântuirii. Întoarceți-vă către Hristos înainte de a fi prea
târziu. Lucrurile se vor înrăutăţi din ce în ce. Toţi am fost lăsaţi în
urmă prima oară. Nu mai staţi pe gânduri acum că vi se apropie
ultima suflare.
Militarii Comunităţii Globale montau strategic camere de filmat
pe avioane pentru a filma cea mai spectaculoasă coliziune din
istorie. Muntele, care avea o suprafaţă de peste 2600 de kilometri
pătraţi şi despre care se aflase că este compus în cea mai mare
parte din sulf, izbucni în flăcări exact înainte de pătrunde în
atmosfera. Produse o eclipsa de soare, împrăştie norii şi determină
uragane între el şi suprafaţa mării în ultima oră de prăbuşire. Când
atinse în cele din urmă suprafaţa oceanului, se produseră gheizere,
jeturi de apă şi taifunuri uriaşe, care izbucniră din apă şi făcură să
se prăbuşească mai multe avioane ale Comunităţii Globale. Aceia
care reuşiră să filmeze efectul transmiseră imagini atât de uluitoare
încât fura difuzate non-stop de toate televiziunile timp de mai multe
săptămâni.
Pagubele pe uscat erau atât de mari încât aproape toate
mijloacele de călătorie fura suspendate. Călătoria în Israel a
martorilor evrei fu amânată cu zece săptămâni.
Cei doi martori de la Zidul Plângerii trecură la atac, ameninţând
că seceta din Ţara Sfântă, care începuse din ziua semnării pactului
dintre Antihrist şi Israel, va continua. Promiseră că vor curge râuri
de sânge ca replică la orice ameninţare faţă de evangheliştii
pecetluiţi de Dumnezeu. Apoi, făcând o demonstraţie de forţă
destul de comică, se rugară la Dumnezeu să plouă doar pe Muntele
Templului timp de câteva minute. Dintr-un cer fără nori veni o
ploaie grea şi fierbinte care transforma praful în noroi şi îi făcu pe
israelieni să iasă în fugă din casele lor. Îşi ridicară braţele şi feţele şi
îşi scoaseră limbile. Râseră şi cântară şi dansară de bucurie pentru
binefacerile pe care acest miracol urma să le aducă pentru recoltele
lor. Dar şapte minute mai târziu ploaia se opri, apa se evapora, iar
noroiul se transformă la loc în praf.
— Vai vouă, înşelători ai Dumnezeului Adevărat! strigară Ilie şi
Moise. Până la vremea sorocită, când Dumnezeu ne va îngădui să
fim doborâţi şi mai apoi ne va chema la sânul lui, nu veţi avea nicio
putere asupra noastră şi asupra celor pe care Dumnezeu i-a
chemat să îi preamărească numele pe tot pământul!

Rayford fusese la început impresionat de solidaritatea pe care

Chloe, Buck şi Tsion o arătaseră faţa de durerea sa pentru
pierderea Amandei. Dar atunci când îi lăudă virtuţile în lungi
scrisori pe e-mail, răspunsurile lor fura mai degrabă seci. Oare
să-şi fi aplecat ei urechea la insinuările lui Carpathia? Fără
îndoială ca o cunoşteau şi o iubeau suficient de mult pe Amanda
pentru a fi siguri de nevinovăţia ei.
Veni în cele din urmă ziua în care Rayford primi de la Buck un
lung şi ezitant mesaj. În încheiere se spunea: „Pacienta noastră s-a
restabilit într-o măsura suficientă pentru a putea să ne
împărtăşească anumite secrete tulburătoare din trecut care au
împiedicat-o pe sus-numita pacientă să facă până acum pasul
hotărâtor către Hristos. Aceste informaţii sunt extrem de alarmante
şi de revelatoare. Aceste lucruri le putem discuta numai faţă în
faţă, aşa ca te rugăm să aranjezi o întâlnire cât mai repede posibil”.
Rayford nu se mai simţise niciodată atât de prost. Ce putea să
însemne acest mesaj decât că Hattie făcuse lumină în privinţa
acuzaţiilor la adresa Amandei? Dacă Hattie nu era în măsură să
dovedească că acele acuzaţii nu erau decât vorbe în vânt, Rayford
nu avea niciun motiv să se grăbească să aibă o întâlnire faţă în faţă.

Cu doar câteva zile înainte de reprogramata plecare a Armatei

Pătimirilor în Israel, Administraţia Aeronautică şi Spaţială a
Comunităţii Globale detectă din nou o ameninţare care venea din
ceruri. Obiectul era similar ca dimensiuni cu muntele de foc de
dinainte, dar avea consistenţa lemnului putred. Carpathia,
nerăbdător să distragă atenţia opiniei publice de la Hristos şi Tsion
Ben-Judah şi să o reconcentreze asupra lui, se angaja să îl
detoneze.
 Cu mare tam-tam, presa prezenta lansatorul unei colosale
rachete nucleare sol-aer, care urma să distrugă noua ameninţare.
După cum a putut vedea o lume întreagă, meteoritul în flăcări pe
care Biblia îl numeşte Absintos se sparse în milioane de bucăţi
înainte să ia contact cu racheta. Reziduurile lui căzură timp de ore
şi aterizară într-o treime din fântâni, izvoare şi râuri, transformând
apa acestora în otrava amară. Mii de oameni urmau să moară din
cauza ei.
Carpathia anunţa încă o dată decizia sa de a amâna întâlnirea
din Israel. Dar Tsion Ben-Judah nici nu voia să audă de aşa ceva.
Postă pe site-ul central răspunsul sau şi făcu un apel la cât mai
mulţi dintre cei 144.000 de martori să vina în Israel săptămâna
următoare.
„Domnule Carpathia, scrise el, evitând în mod intenţionat
folosirea oricărei alte formule de adresare, vom fi în Israel aşa cum
am stabilit, cu sau fără aprobarea sau protecţia dumneavoastră.
Slava lui Dumnezeu ne va avea în paza ei”.

Lista fişierelor codificate din hardul Amandei dovedea că existase

o corespondenţă intensa între ea şi Nicolae Carpathia.
Pe cât de mult se temea să afle conţinutul lor, pe atât de mult
Rayford îşi dorea totuşi să le decodifice. Tsion îi spusese despre
programul lui Donny care făcuse accesibil materialul din fişierele
lui Bruce. Dacă Rayford reuşea să ajungă în Israel şi să se
întâlnească cu restul Armatei Pătimirilor, ar fi reuşit în sfârşit să
dea de capătul acestui urât mister.
Oare fiica şi ginerele său îl vor linişti? Se simţea tot mai rău pe zi
ce trecea, convins că, dincolo de orice le-ar fi putut spune, cei pe
care îi iubea erau siguri de contrariu. Nu le vorbise deschis în faţă,
cerându-le opinia. Nu era nevoie de asta. Dacă ar rămâne alături de
el – şi de memoria soţiei sale –, atunci ar şti.
Rayford credea că singurul mod de a o exonera pe Amanda era
decodarea fişierelor ei, dar era în acelaşi timp conştient de riscul
implicat de un astfel de demers. Trebuia să se confrunte cu ceea ce
ele ar fi dat la iveală. Nu-şi dorea el cu orice preţ adevărul? Cu cât
se ruga mai mult pentru asta, cu atât se convingea mai adânc că nu
trebuia să se teamă de adevăr.
Ceea ce urma să afle ar fi afectat poziţia sa în cadrul Armatei
Pătimirilor şi felul în care membrii ei îl priveau. Dacă femeia cu care
îşi petrecuse viaţa îl înşelase, în cine mai putea să aibă încredere?
Dacă se dovedise a fi atât de slab în evaluarea caracterelor umane,
atunci cum mai putea fi el de folos cauzei? Se zbătea măcinat de
îndoieli, dar era obsedat să afle adevărul. Indiferent cum s-ar fi
dovedit ea, iubita sau mincinoasă, soţie sau vrăjitoare, trebuia să
ştie.
În dimineaţa dinaintea deschiderii celei mai notorii întâlniri în
masă a lumii, Rayford îl abordă pe Carpathia în biroul său.
— Excelenţa Sa, începu el, înghiţindu-şi orice rest de mândrie,
bănuiesc că veţi avea nevoie de mine şi de Mac mâine să vă ducem
în Israel.
— Vorbeşte-mi despre asta, căpitane Steele. Întâlnirea asta are
loc în pofida voinţei mele aşa că am hotărât să nu o onorez cu
prezenţa mea.
— Dar promisiunea dumneavoastră de a-l proteja…
— Aha, asta ţi-a plăcut, nu-i aşa?
— Cunoaşteţi bine poziţia mea.
— Şi ştii de asemenea că eu îţi spun unde să zbori, nu invers. Nu
crezi că dacă doream să fiu mâine în Israel ţi-aş fi spus deja?
— Aşadar, cei care cred că vă temeţi de învăţatul care…
— Să mă tem!
— …v-a dat de gol pe internet şi a demascat minciuna în faţa
unei audienţe mondiale…
— Încerci să mă provoci, căpitane Steele, spuse Carpathia
zâmbind.
— Sincer, cred că ştiţi că veţi fi învins la audienţă de către cei doi
martori şi de către doctorul Ben-Judah.
— Cei doi martori? Dacă nu încetează cu magia lor neagră, cu
seceta, cu sângele şi cu toate astea, vor avea de a face cu mine şi
vor răspunde în faţa mea.
— Ei spun că nu le puteţi face niciun rău până la vremea
sorocită.
— Eu decid vremea sorocita.
— Şi totuşi Israelul a fost ferit de cutremur şi de meteoriţi…
— Crezi ca asta se datorează martorilor?
— Cred ca asta se datorează lui Dumnezeu.
— Spune-mi, căpitane Steele. Tot mai crezi ca un om care a
înviat pe altul din morţi poate într-adevăr să fie Antihristul?
Rayford ezita, dorindu-şi ca Tsion să fie alături de el în acel
moment.
— Se ştie că vrăjmaşul imita miracolele lui Dumnezeu, spuse el.
Imaginaţi-vă ce audienţa aţi avea în Israel dacă aţi face aşa ceva. E
vorba de oameni credincioşi care s-au adunat pentru har şi
îmbărbătare. Dacă sunteţi Dumnezeu, dacă sunteţi Mesia, nu vor fi
ei oare fericiţi să va întâlnească?
Carpathia se uita fix la Rayford, părând că îi cercetează privirea.
Rayford îşi punea nădejdea în Dumnezeu. Avea credinţa că,
indiferent de puterea pe care o deţinea şi de intenţiile lui, Nicolae va
fi neputincios în faţa a 144 000 de martori purtând pecetea
Dumnezeului Atotputernic pe frunţile lor.
— Dacă sugerezi, spuse Carpathia cu grijă, că e normal ca
Potentatul Comunităţii Globale să îi întâmpine pe acei oaspeţi cu
un salut regal, fără egal, s-ar putea să ai dreptate.
Rayford nu spusese nimic de felul ăsta, dar Carpathia auzea
numai ce dorea să audă.
— Mulţumesc, spuse Rayford.
— Căpitane Steele, programează zborul.
 În curând:

Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins

Apollyon

Cronica plină de neprevăzut a aventurilor supravieţuitorilor

continua în Apollyon, când lumea este lovita fără milă de cea de-a
patra Judecată a Trâmbiţelor, care răpeşte o treime din lumina
Pământului. Cea de-a cincea Judecată – o invazie de lăcuste
monstruoase conduse de Apollyon, demonul abisurilor – este atât
de cumplită încât oamenii încearcă să se sinucidă, fără însă a fi se
permite să moară.
 „Cerul era negru ca smoala, iar gălăgia asurzitoare. Buck se
întoarse ca să-l privească pe Chaim, a cărui faţă reflecta teroarea
lui. Se auzea cum se lovea metal de metal, iar cei doi îşi acoperiră
urechile. Zdrăngănind, lovindu-se de ferestre acum, bubuitul
devenise o cacofonie care zgâria, irita, zdrăngănea, era stridentă şi
părea să pătrundă chiar şi în pereţi.
Buck se holba pe fereastră, iar inima-i bătea să-i sară din piept.
Din fum ieşeau creaturi care zburau – hidoase, urâte, monştri
zburători maro, negri şi galbeni. Roiau ca lăcustele, arătau ca nişte
cai în miniatură, de doisprezece-cincisprezece centimetri lungime,
cu cozi de scorpion. Ceea ce era şi mai îngrozitor, creaturile atacau
încercând să intre înăuntru. Şi se uitau dincolo de Buck, de parcă
Chaim ar fi fost ţinta lor.”
 Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii, care
cuprinde unsprezece titluri. A scris peste o sută de cărţi dintre care
zece au intrat în clasamentul de best-seller-uri al New York Times.
Romanele sale apocaliptice se bucură de un mare succes, iar
Supravieţuitorii a fost desemnată Cartea Anului de către Asociaţia
Publiciştilor Creştini Evanghelici în 1997, 1998 şi 1999.

Dr. Tim LaHaye este cel care a avut ideea scrierii unor romane
despre Înălţarea la Cer şi Apocalipsă. Este preot şi un recunoscut
autor şi conferenţiar asupra profeţiilor biblice. Este doctor în
teologie la Western Theological Seminary şi în literatură la Liberty
University.
A scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci şi
trei de limbi şi au fost tipărite în peste 22 de milioane de exemplare.
 Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins
Apollyon

Lui Norman B. Rohrer,

prieten şi mentor

Prolog
Din încheierea la Pecetluirea sfinţilor

Rayford credea că singurul mod de a o exonera pe Amanda era

decodarea fişierelor ei, dar era în acelaşi timp conştient de riscul
implicat de un astfel de demers. Trebuia să se confrunte cu ceea ce
ele ar fi dat la iveală. Nu-şi dorea el cu orice preţ adevărul? Cu cât
se ruga mai mult pentru asta, cu atât se convingea mai adânc că nu
trebuia să se teamă de adevăr.
Ceea ce urma să afle ar fi afectat poziţia sa în cadrul Armatei
Pătimirilor şi felul în care membrii ei îl priveau. Dacă femeia cu care
îşi petrecuse viaţa îl înşelase, în cine mai putea să aibă încredere?
Dacă se dovedise a fi atât de slab în evaluarea caracterelor umane,
atunci cum mai putea fi el de folos cauzei? Se zbătea măcinat de
îndoieli, dar era obsedat să afle adevărul. Indiferent cum s-ar fi
dovedit ea, iubită sau mincinoasă, soţie sau vrăjitoare, trebuia să
ştie.
În dimineaţa dinaintea deschiderii celei mai notorii întâlniri în
masă a lumii, Rayford îl abordă pe Carpathia în biroul său.
— Excelenţa Sa, începu el, înghiţindu-şi orice rest de mândrie,
bănuiesc că veţi avea nevoie de mine şi de Mac mâine să vă ducem
în Israel.
— Vorbeşte-mi despre asta, căpitane Steele. Întâlnirea asta are
loc în pofida voinţei mele aşa că am hotărât să nu o onorez cu
prezenţa mea.
— Dar promisiunea dumneavoastră de a-l proteja…
— Aha, asta ţi-a plăcut, nu-i aşa?
— Cunoaşteţi bine poziţia mea.
— Şi ştii de asemenea că eu îţi spun unde să zbori, nu invers. Nu
crezi că dacă doream să fiu mâine în Israel ţi-aş fi spus deja?
— Aşadar, cei care cred că vă temeţi de învăţatul care…
— Să mă tem!
— …v-a dat de gol pe internet şi a demascat minciuna în faţa
unei audienţe mondiale…
 — Încerci să mă provoci, căpitane Steele, spuse Carpathia
zâmbind.
— Sincer, cred că ştiţi că veţi fi învins la audienţă de către cei doi
martori şi de către doctorul Ben-Judah.
— Cei doi martori? Dacă nu încetează cu magia lor neagră, cu
seceta, cu sângele şi cu toate astea, vor avea de a face cu mine şi
vor răspunde în faţa mea.
— Ei spun că nu le puteţi face niciun rău până la vremea
sorocită.
— Eu decid vremea sorocită.
— Şi totuşi Israelul a fost ferit de cutremur şi de meteoriţi…
— Crezi că asta se datorează martorilor?
— Cred că asta se datorează lui Dumnezeu.
— Spune-mi, căpitane Steele. Tot mai crezi că un om care a
înviat pe altul din morţi poate într-adevăr să fie Antihristul?
Rayford ezită, dorindu-şi ca Tsion să fie alături de el în acel
moment.
— Se ştie că vrăjmaşul imită miracolele lui Dumnezeu, spuse el.
Imaginaţi-vă ce audienţă aţi avea în Israel dacă aţi face aşa ceva. E
vorba de oameni credincioşi care s-au adunat pentru har şi
îmbărbătare. Dacă sunteţi Dumnezeu, dacă sunteţi Mesia, nu vor fi
ei oare fericiţi să vă întâlnească?
Carpathia se uită fix la Rayford, părând că îi cercetează privirea.
Rayford îşi punea nădejdea în Dumnezeu. Avea credinţa că,
indiferent de puterea pe care o deţinea şi de intenţiile lui, Nicolae va
fi neputincios în faţa a 144.000 de martori purtând pecetea
Dumnezeului Atotputernic pe frunţile lor.
— Dacă sugerezi, spuse Carpathia cu grijă, că e normal ca
Potentatul Comunităţii Globale să îi întâmpine pe acei oaspeţi cu
un salut regal, fără egal, s-ar putea să ai dreptate.
Rayford nu spusese nimic de felul ăsta, dar Carpathia auzea
numai ce dorea să audă.
— Mulţumesc, spuse Rayford.
— Căpitane Steele, programează zborul.

Rayford Steel era îngrijorat din cauza tăcerii lui Mac McCullum
din cabina avionului Global Community One în timpul scurtului
zbor de la Noul Babilon la Tel Aviv.
 — E nevoie să vorbim mai târziu? întrebă Rayford încet.
Mac îşi duse un deget la buze şi dădu din cap.
Rayford termină comunicaţia cu solul şi cu turnul de control al
traficului aerian din Noul Babilon, apoi se întinse până la butonul
ascuns al interfonului. Acesta îi permitea să asculte conversaţiile ce
se purtau în cabina din Condor 216 între Potentatul Comunităţii
Globale Nicolae Carpathia, Comandantul Suprem Leon Fortunato
şi Suveranul Pontif Peter Mathews, conducătorul Organizaţiei
Enigma pentru o Religie Unică din Babilon. Dar chiar înainte ca
Rayford să apese butonul, simţi mâna lui Mac pe braţul său. Mac
clătină din cap.
Rayford se înfioră.
— Ei ştiu? mimă el cuvintele.
— Nu risca înainte să vorbim, şopti Mac.
Rayford fu tratat aşa cum se aşteptase la coborârea iniţială la Tel
Aviv. Turnul din David Ben Gurion înlătură celelalte avioane din
zonă, chiar şi pe acelea care se pregăteau de aterizare. Rayford auzi
mânia din glasurile celorlalţi piloţi, în timp ce erau ţinuţi în zbor la
kilometri distanţă de Condor. Conform protocolului, nicio altă
aeronavă nu avea voie să fie în apropierea lui Condor, în ciuda
traficului aerian extraordinar de aglomerat ce era aşteptat în Israel
cu ocazia Întrunirii Martorilor.
— Aterizează, Mac, spuse Rayford.
Mac îl privi nedumerit, dar se supuse. Rayford era impresionat
de felul în care Pământul Sfânt fusese scutit de ravagiile provocate
de cutremurul mâniei Mielului. Alte calamităţi se abătuseră asupra
acestui pământ şi a poporului său, dar, pentru Rayford, Israelul era
singurul loc care arăta normal din aer de când se produseseră
cutremurul şi judecăţile ulterioare.
Traficul din Aeroportul Ben Gurion era foarte aglomerat. Avioane
mari urmau să aterizeze acolo, în timp ce nave mai mici puteau să
aterizeze lângă Ierusalim. Îngrijorat din cauza neliniştii lui Mac,
Rayford nu-şi putu totuşi ascunde un zâmbet. Carpathia fusese
forţat nu doar să permită această întâlnire a credincioşilor, dar şi
să le garanteze protecţia sa. Desigur, el era opusul unui om de
cuvânt, dar ieşind în public şi dând această asigurare, avea o
obligaţie. Trebuia să-l protejeze chiar şi pe rabinul Tsion
Ben-Judah, conducătorul spiritual al Armatei Pătimirilor.
Nu cu mult timp în urmă, doctorul Ben-Judah fusese forţat să-şi
părăsească pământul natal la adăpostul nopţii, pe capul lui fiind
pusă o recompensă universală. Acum se întorsese ca duşman
declarat al lui Carpathia, conducătorul celor 144 000 de martori şi
al celor convertiţi. Carpathia se folosise de consecinţele celei mai
recente Judecăţi ale Trâmbiţelor pentru a amâna de două ori
conferinţa din Israel, dar acum nu mai putea fi amânată.
Exact înainte de aterizare, când toţi cei de la bord ar fi trebuit să
aibă centurile de siguranţă prinse, Rayford fu surprins de un
ciocănit la uşa cabinei.
— Leon, spuse el, întorcându-se. Suntem pe punctul să
aterizăm.
— Protocolul, căpitane! lătră Fortunato.
— Ce vreţi?
— În afară de a mi te adresa spunându-mi Comandant Suprem,
Excelenţa Sa îţi cere să rămâi în cabină după aterizare pentru noi
ordine.
— Nu mergem la Ierusalim? spuse Rayford.
Mac se uita drept înainte.
— Chiar aşa, spuse Fortunato. Din câte ştim cu toţii, tu vrei să fii
acolo.
Rayford fusese convins că oamenii lui Carpathia vor încerca să-l
urmărească până la restul Armatei Pătimirilor.
Fortunato plecă şi închise uşa, iar Rayford spuse:
— Preiau eu, Mac.
Mac predă controlul aeronavei şi imediat Rayford mări exagerat
unghiul de coborâre, în timp ce apăsa butonul interfonului. Îi auzi
pe Carpathia şi pe Mathews întrebând de Fortunato, care venise
de-a berbeleacul. Imediat ce avionul fu garat, Fortunato năvăli pe
uşa cabinei.
— Ce a fost aia, ofiţer McCullum?
— Scuzele mele, domnule comandant, spuse Mac. Mi-a scăpat
din mână. Cu tot respectul, dar nu ar fi trebuit să nu fiţi la locul
dumneavoastră în timpul aterizării.
— Ascultaţi, domnilor, spuse Fortunato aşezându-se în
genunchi între ei. Excelenţa Sa vă cere să rămâneţi la Tel Aviv,
fiindcă nu suntem siguri când vom fi nevoiţi să ne întoarcem în
Noul Babilon. V-am închiriat camere lângă aeroport. Personalul
Comunităţii Globale vă va transporta acolo.

Buck Williams stătea în mijlocul stadionului Teddy Kollek din

Ierusalim, împreună cu soţia sa, Chloe, care era însărcinată. Ştia
că rănile pe care ea le suferise în timpul cutremurului nu se
vindecaseră suficient pentru ca zborul din State să fie oportun, dar
ea nu putuse fi convinsă să nu facă această călătorie. Acum părea
epuizată. Zgârieturile şi rănile se vindecau, dar încă şchiopăta
serios, iar frumuseţea-i fusese transformată într-o drăgălăşenie
ciudată, prin refacerea unuia din pomeţi şi a orbitei.
— Trebuie să-i ajuţi şi pe alţii, Buck, spuse ea. Acum du-te. Eu
voi fi bine.
— Aş vrea să te întorci la locuinţa de refugiu.
— Mi-e bine, insistă. Am nevoie doar să stau jos o vreme. Sunt
îngrijorată pentru Hattie. Am spus că nu o voi părăsi dacă nu se
îndreaptă sau nu devine credincioasă, iar ea nu a făcut nici una,
nici alta.
Însărcinată, Hattie Durham fusese lăsată acasă, luptându-se să
supravieţuiască împotriva otrăvii din organismul ei. Doctorul Floyd
Charles o îngrijise, în timp ce restul Armatei Pătimirilor – inclusiv
noul membru Ken Ritz, alt pilot – făcuseră pelerinajul în Israel.
— Floyd va avea mare grijă de ea.
— Ştiu. Acum lasă-mă singură o vreme.

Rayford şi Mac au fost instruiţi să aştepte în avion, în timp ce

Carpathia, Fortunato şi Mathews erau primiţi cu entuziasm pe
pistă. Fortunato stătea ascultător în spate, iar Mathews refuză să
facă o declaraţie publică, dar îl prezentă pe Carpathia.
— Nu vă pot spune ce plăcere este pentru mine să mă întorc în
Israel, spuse Carpathia cu un zâmbet larg. Sunt nerăbdător să-i
întâmpin pe cei devotaţi doctorului Ben-Judah şi să prezint
deschiderea Comunităţii Globale către opinii şi credinţe diferite.
Sunt bucuros să reafirm garanţia siguranţei rabinului şi a miilor de
vizitatori din întreaga lume. Mă voi abţine de la alte comentarii,
pentru că bănuiesc că voi fi binevenit să mă adresez onoratei
adunări în următoarele zile.
Demnitarii fură conduşi la elicopter pentru călătoria până la
Ierusalim, în timp ce însoţitorii lor erau îmbarcaţi într-un autocar
de lux.
După ce Rayford şi Mac terminară verificările obligatorii după
aterizare şi coborâră în cele din urmă din avion, un Jeep al
Comunităţii Globale îi duse la hotel. Mac îi făcu semn lui Rayford să
nu spună nimic în maşină şi nici în camerele lor. În cafenea,
Rayford ceru să afle ce se întâmpla.
 Buck îşi dorise ca Chloe să doarmă în timpul zborului dinspre
Statele Unite. Ken Ritz făcuse rost de un avion Gulfstream, aşa că
era cel mai confortabil zbor internaţional de care se bucurase
vreodată Buck. Dar toţi patru – Ken, Buck, Chloe şi Tsion –
fuseseră prea emoţionaţi ca să doarmă. Tsion îşi petrecuse
jumătate din timp la laptopul pe care Ken îl conectase la satelit,
pentru a-l ţine pe rabin în legătură cu turma sa ce număra milioane
de oameni în toată lumea.
Apăruse – se pare spontan – o reţea vastă de case-biserici, în care
evrei convertiţi, evident dintre cei 144.000 de martori, deţineau
funcţii de conducere. Ei îşi predicau misiunea în fiecare zi prin
predici virtuale şi prin lecţii de la prolificul Ben-Judah. Zeci de mii
de astfel de case-biserici locale clandestine, a căror existenţă se
ascunde în faţa atotcuprinzătoarei Origanizaţii Enigma pentru o
Religie Unică din Babilon, vedeau convertiţi curajoşi care se
adăugau zilnic bisericii.
Tsion zorise congregaţiile locale să-şi trimită liderii la marea
Întâlnire a Martorilor, în ciuda ameninţărilor venite din partea
Comunităţii Globale. Nicolae Carpathia încercase din nou să
anuleze în ultima clipă întâlnirea, aducând ca argument miile de
morţi cauzate de apa contaminată în mai mult de o treime din
întreaga lume. Tsion îi răspunsese pe internet, emoţionându-i pe
credincioşi prin condamnarea mistificării lui Carpathia.
„Domnule Carpathia, scrisese el, vom fi în Ierusalim, conform
planului, cu sau fără acordul, permisiunea sau protecţia promise
de dumneavoastră. Slava lui Dumnezeu ne va păzi.”
Buck avea nevoie de protecţie aproape la fel de mult ca Tsion.
Alegând să apară în public alături de Ben-Judah, Buck îşi sacrifica
poziţia de redactor-şef al lui Carpathia şi salariul exorbitant.
Afişându-se în apropierea rabinului, va confirma părerea lui
Carpathia că Buck devenise un duşman activ al Comunităţii
Globale.
Însuşi rabinul Ben-Judah venise cu strategia de a se încrede pur
şi simplu în Dumnezeu.
— Să stai chiar lângă mine când vom coborî din avion, spuse el.
Fără deghizări, fără direcţionări false, fără ascunzişuri. Dacă
Dumnezeu poate să mă protejeze pe mine, poate să te protejeze şi
pe tine. Să încetăm să-i mai facem jocurile lui Carpathia.
Buck scotea de multă vreme, sub anonimat, revista virtuală
Adevărul, care nu era singura sa apariţie în scris. În mod ironic,
aceasta atrăsese un public de zece ori mai mare decât cel de care se
bucurase el vreodată. Era îngrijorat pentru propria siguranţă,
desigur, dar mai mult pentru cea a lui Chloe.
Tsion părea protejat de o forţă supranaturală. Dar, după această
conferinţă, întreaga Armată a Pătimirilor, fără a-i menţiona pe cei
144.000 de martori şi milioanele de convertiţi, va deveni în mod
deschis duşmanul de moarte al Antihristului. Vieţile lor vor fi
jumătate preoţie, jumătate supravieţuire. După toate cele prin care
trecuseră, era de parcă suferinţa care durase şapte ani de-abia
începuse. Mai aveau aproape cinci ani până la apariţia glorioasă a
lui Hristos care avea să-şi instaureze domnia de mii de ani pe
Pământ.
Ceea ce stârniseră în Israel misivele de pe internet ale lui Tsion şi
revista electronică a lui Buck era uimitor. În întregul Israel se
adunaseră zeci de mii de martori evrei convertiţi din cele
douăsprezece seminţii din toată lumea.
Decât să-i ceară lui Ken Ritz să găsească un culoar aerian pe
care Armata Pătimirilor să se strecoare în ţară neobservată, Tsion
îşi informase auditoriul – şi pe Carpathia Co., desigur – despre
itinerariul lor.
Ken aterizase pe micuţul aeroport din Ierusalim, situat în nordul
oraşului, iar simpatizanţii asediaseră imediat avionul. Un mic
escadron de gărzi armate al Comunităţii Globale, care părea să fie
ideea de protecţie pentru Tsion a lui Carpathia, ar fi trebuit să
deschidă focul ca să ajungă lângă el. Martorii internaţionali se
bucurau, cântau şi se întindeau să-l atingă pe Tsion, în timp ce
Armata Pătimirilor îşi făcea drum spre o maşină. Şoferul israelian
îşi croia cu grijă drum prin mulţime, spre sud, în direcţia Oraşului
Sfânt şi hotelului King David.
Acolo descoperiră că Leon Fortunato, Comandantul Suprem,
anulase rezervările lor şi ale altora prin rechiziţionarea totală a
ultimului etaj pentru Nicolae Carpathia şi pentru oamenii lui.
— Presupun că ne-ai găsit o alternativă, îi spuse Tsion
recepţionerului după ce stătu la coadă o jumătate de oră.
— Îmi cer scuze, spuse tânărul, strecurându-i un plic lui Tsion.
Rabinul îl privi pe Buck şi-l împinse în afara mulţimii, unde
putură deschide biletul. Buck se uită în urmă la Ken, care dădu din
cap ca să-l asigure că Chloe cea firavă îl urma.
Biletul era în ebraică.
 — Este de la Chaim, spuse Tsion. Scrie: „Iartă-l pe prietenul meu
de încredere Nicolae pentru lipsa de sensibilitate. Am camere
pentru tine şi pentru colegii tăi şi insist să stai cu mine. Trimite-i
un mesaj lui Jacov şi se va îngriji de voi”.
Jacov era şoferul şi valetul lui Chaim Rosenzweig. Îşi încărcară
lucrurile într-un Mercedes; în curând, Armata Pătimirilor era
instalată în camerele de oaspeţi de pe proprietatea înconjurată de
ziduri şi de porţi a lui Chaim, aflată la mică distanţă de Oraşul
Vechi. Buck încercă să o convingă pe Chloe să se odihnească, în
timp ce el, Ken şi Tsion se duceau la stadion.
— N-am venit aici ca să stau pe margine, spuse ea. Ştiu că eşti
îngrijorat pentru mine, dar lasă-mă pe mine să decid de ce sunt în
stare.
La stadionul Kollek, Buck fu la fel de uluit ca ceilalţi de ceea ce
fusese aranjat. Tsion avea dreptate. Trebuie că Dumnezeu folosise
pledoariile virtuale ale rabinului pentru a-i aduna la un loc pe
martorii israelieni pentru a face faţă logisticii acestei conferinţe
aproape imposibile.
În ciuda şi în mijlocul haosului global, comitete ad-hoc
aranjaseră transportul, cazarea, masa, sunetul, traducerea şi
programarea. Buck îşi dădea seama că Tsion era aproape copleşit
de eficienţa şi de programul lipsit de frivolităţi.
— Doctore Ben-Judah, nu trebuie să vă faceţi alte griji decât să
fiţi pregătit să ne inspiraţi şi să ne informaţi când vă vine rândul la
microfon, i se spusese.
Tsion zâmbi trist.
— Pentru acestea şi pentru a mă ruga să rămânem în grija
Tatălui nostru ceresc.

— Sunt cu ochii pe tine, Rayford, zise Mac pe deasupra lipiei şi a

sosului.
Rayford dădu din cap.
— Nu mai reprezint un mister pentru Carpathia de luni de zile.
Despre ce vorbeşti?
— Ai fost dat în seama mea.
— Te ascult.
— Nu mai intru în contact direct cu marele om. Dar aseară am
fost chemat la o întâlnire cu Leon. Vestea cea bună este că nu sunt
cu ochii pe mine.
— Asta este bine. Dar ei ştiu de dispozitivul din avion?
 — Nu a spus, dar a lăsat clar să se înţeleagă că tu ai devenit
istorie. Dacă dispozitivul încă mai merge…
— Merge.
— …Atunci am să-l folosesc şi te ţin la curent.
— Unde am să fiu?
— Oriunde altundeva, dar nu aici, Ray. Sunt sigur că şoferul a
tras cu urechea; poate că în maşină erau plasate microfoane, poate
chiar şi în cabină, ca să nu mai vorbim despre camere.
— Ei speră că am să-i conduc la ceilalţi, dar vor fi la vedere în
Ierusalim.
— Ei vor să te ţin departe de ceilalţi, Ray. De ce crezi că am fost
lăsaţi în Tel Aviv?
— Şi dacă plec?
— Urmează să-i anunţ imediat. Asta va însemna sfârşitul tău,
Ray.
— Dar trebuie să-mi văd familia, restul Armatei.
— Nu aici. Angajamentul lui Carpathia este să-i protejeze pe
Tsion şi pe ceilalţi. Nu pe tine.
— Ei chiar cred că eu n-am să merg la Ierusalim?
— Speră că vei merge. Dar nu trebuie să mergi.
Rayford se rezemă de spătar şi-şi ţuguie buzele. Nu şi-ar fi ratat
misiunea, acum când ajunsese atât de aproape de tabăra
duşmanului. Se întreba de mult timp cum se va încheia această
perioadă ciudată a vieţii sale.
— Preiei tu?
Mac dădu din cap.
— Aşa mi-au spus. Dar veştile bune nu se termină aici. Ei îl plac
şi au încredere în David.
— Hassid? Bine!
— El a fost însărcinat cu achiziţiile. În afară de cele legate de
calculatoare, încheie contractele pentru toate achiziţiile
importante. Chiar şi pentru cele care au legătură cu avioanele.
Rayford îşi îngustă privirea. Mac scoase o hârtie galbenă din
haină şi o strecură peste masă.
— Nu-mi spune că mi-a cumpărat un avion, spuse Rayford.
Mac pufni dispreţuitor.
— Ai fi vrut tu. Ştii agendele acelea electronice mici, care se ţin în
mână? David a comandat şase create special. Nici măcar nu ştie
deocamdată că nu te va mai vedea în jurul lui.
— Nu pot să le fur, nici măcar de la Carpathia.
 — Nu trebuie să le furi, Ray. Astea sunt doar specificaţiile şi
unde le găseşti. Nu sunt ieftine, dar aşteaptă să vezi ce pot face, aşa
mici cum sunt. S-a terminat cu laptopurile. Ei, poate rabinul să
mai aibă încă nevoie de o tastatură, dar chestiile astea funcţionează
pe baterii solare, sunt legate la satelit şi conţin cipuri de localizare
geografică. Poţi accesa internetul, poţi trimite şi primi informaţii, le
poţi folosi drept telefoane, tot ce vrei.
Rayford dădu din cap.
— Bănuiesc că s-a gândit la dispozitive de urmărire.
— Bineînţeles.
Rayford îndesă hârtia într-unul dintre buzunare.
— Ce să fac, Mac?
— Ai să-ţi mişti fundul din emisfera asta, ce altceva să faci?
— Dar trebuie să aflu despre Amanda. Buck îmi va spune doar
între patru ochi, iar el e în Ierusalim.
Mac privi în jos.
— Ştii ce se va întâmpla, Ray. Aş fi ultima persoană care ar
încerca să-i spună unui om despre soţia lui, dar ştii la fel de bine ca
mine că totul indică ceea ce nu vrei să auzi.
— Nu am acceptat asta încă, dar trebuie să aflu.
— Buck a aflat sigur?
— Aşa se pare.
— Cum poate el să fie sigur?
— Ţi-am spus de Hattie.
— Îhî.
— Ea ştie.
— Atunci întreab-o singur, Ray. Du-te acasă.
— De parcă n-aş fi observat dacă aş încerca să scap de aici
mâine-dimineaţă.
— Comunitatea Globală nu poate să urmărească totul.
Foloseşte-l pe pilotul oamenilor tăi, Ritz parcă. Ce are de făcut în
următoarele câteva zile?
Rayford îl privi admirativ pe Mac.
— Nu eşti aşa prost precum pari, bătrâne.
Mac scoase un telefon din buzunar.
— Îi ştii numărul?
— Telefonul tău are dispozitiv de secretizare? Dacă sunt prins
vorbind cu Ritz la vreunul din telefoanele tale…
— Tu eşti mai prost decât pari, dacă îţi închipui că aş risca asta.
Îl cunosc pe tipul care face achiziţii, îţi aminteşti?
 Mac îi arătă lui Rayford telefonul, un model universal, de care se
îngrijise David Hassid.
Rayford formă numărul lui Chloe.
— Tată! strigă ea fericită. Eşti aici?

Buck considera că este un privilegiu să se roage cu comitetul

israelian înainte să se întoarcă, împreună cu Tsion şi cu Ken, ca s-o
găsească pe Chloe. Îşi puse braţul pe umerii lui Tsion.
— Eşti la fel de obosit ca mine?
— Epuizat. Sper doar că Dumnezeu mă va lăsa să dorm la
noapte. Sunt gata să împărtăşesc mesajul Lui cu aceşti membri
dragi ai familiei; înainte de asta, nu a mai rămas nimic altceva
decât să vorbesc cu Ilie şi cu Moise. Mergi cu mine, nu-i aşa?
— N-aş rata această ocazie.
— Nici eu, spuse Ken.
Dar veştile de la Chloe schimbară planul lui Ken.
— A sunat tata, şopti ea. Are nevoie să fie dus acasă mâine.
După ce ea îi explică în ce situaţie se afla Rayford, Ken decise să
scoată avionul Gulfstream din aeroportul din Ierusalim şi să-l ducă
pe Ben Gurion în noaptea aceea. Buck era aproape deznădăjduit –
voia să vorbească personal cu Rayford.
— Cel puţin poate auzi adevărul despre Amanda direct de la
sursă, spuse el.
O oră mai târziu Jacov conducea maşina cu care îl duceau pe
Ken la aeroport.
— Te aşteptăm înapoi aici vineri, spuse Tsion, îmbrăţişându-l.
Chloe adormi pe umărul lui Buck, în timpul călătoriei către
Muntele Templului, făcute după lăsarea serii. După ce părăsiră
maşina, văzură noul templu, impunător, strălucind la orizont.
— Nici măcar nu vreau să văd structura cea nouă, spuse Tsion.
Este abominabil.
— Abia aştept să ne întâlnim cu martorii, zise Chloe.
— Tu nu te vei întâlni cu ei, de fapt, o atenţionă Tsion. Ei sunt
fiinţe cereşti, care au planurile lor. Pot comunica cu noi sau nu. Îi
abordăm cu mare grijă.
Buck simţi furnicătura obişnuită în tălpi.
— Ştii poveştile, iubito.
Chloe dădu afirmativ din cap.
— Nu spun că nu mi-e frică.
Cei trei încetiniră pe măsură ce se apropiau de mulţimea
obişnuită care se adunase la vreo zece metri de gardul din fier
forjat, în spatele căruia martorii stăteau în picioare sau jos ori
vorbeau. De obicei vorbeau. Nimeni nu îi văzuse dormind şi nimeni
nu îndrăznise să se apropie mai mult. Cei care ameninţaseră vieţile
celor doi martori sfârşiseră urât, ucişi.
Emoţia pe care Buck o simţea îi ascundea oboseala. Era
îngrijorat în privinţa lui Chloe, dar nu i-ar fi refuzat acest privilegiu.
De la marginea mulţimii formate din circa patruzeci de oameni,
Buck putea să vadă peste gard unde stătea Ilie, în stil indian, cu
spatele lipit de peretele de piatră al unei clădiri mici aflate dincolo
de gard. Părul şi barba, amândouă lungi, fluturau uşor în adierea
vântului, dar el era nemişcat, nu clipea, în timp ce pielea şi
veşmintele ca din pânză de sac păreau să se topească.
Moise stătea la o distanţă de vreo jumătate de metru de gard,
tăcut, nemişcat, privind mulţimea. Din când în când cineva striga:
— Vorbeşte! Spune ceva!
Dar strigătele îi făceau pe ceilalţi să se tragă îndărăt, temându-se
de reacţiile violente de care auziseră. Picioarele lui Moise erau
desfăcute, braţele-i atârnau. Ceva mai devreme în aceeaşi zi, Buck
urmărise la calculator un monolog lung al lui Moise. Uneori, cei doi
schimbau replici, dar astăzi probabil că era treaba lui Moise să
vorbească.
— Priveşte-i cu atenţie, îi şopti Buck lui Chloe. Uneori vorbesc
fără să deschidă gura. Îmi place foarte mult felul în care fiecare îi
înţelege în propria limbă.
Agitaţia produsă în rândurile din faţă îi făcu pe câţiva să se dea
înapoi, deschizând un drum prin mulţime. Cineva spuse:
— Carpathia! Este Potentatul!
Tsion ridică o mână.
— Să stăm pe loc, şopti el.
Buck era ţintuit locului, în timp ce Leon Fortunato supraveghea
uşor gărzile CG, care nu se dezlipeau de Carpathia. Potentatul
părea uimit, înainta cu îndrăzneală, trecând de limita celor trei
metri distanţă de gard.
— Sănătate, Potentatule! strigă cineva.
Carpathia se întoarse pe jumătate, cu un deget la buze, iar
Fortunato îi făcu semn cu capul unei gărzi, care păşi spre mulţime.
Oamenii se dădură mai mult în spate.
— Stai aici, spuse Buck furişându-se.
— Iubitule, aşteaptă! strigă Chloe, dar Buck ieşi din mulţime şi
se pierdu în întuneric.
Ştia că astfel le va părea gărzilor ca o persoană care pleacă. Dar
când fu suficient de departe ca să fie ignorat, merse cu spatele
îndoit printre arbuşti, până la un loc din care putea să-i vadă faţa
lui Carpathia, în timp ce acesta se uita la Moise.
Carpathia păru să tresară când Moise vorbi dintr-odată tare:
— Vai duşmanilor Dumnezeului Celui de Sus!
Nicolae păru să-şi revină repede. Zâmbi şi spuse blând:
— Nu sunt duşmanul lui Dumnezeu. Mulţi spun că eu sunt
Dumnezeu Cel de Sus.
Moise se mişcă pentru prima dată, încrucişându-şi mâinile la
piept. Carpathia, cu mâna la barbă, îşi înălţă capul şi-l studie pe
Moise. Martorul din vechime vorbi blând, iar Buck ştia că numai el
şi Carpathia îl puteau auzi.
— Capul îţi va fi despicat de o sabie, spuse Moise pe un ton
monoton, şi vei muri cu siguranţă.
Buck se înfioră, dar era evident că aceste vorbe nu îl mişcară pe
Carpathia.
— Dă-mi voie să vă spun ceva, ţie şi tovarăşului tău, spuse el
printre dinţii strânşi. Aţi chinuit pe Israelul destul de mult cu
seceta şi cu apa transformată în sânge. Fie terminaţi cu vrăjile
voastre, fie vă veţi regreta faptele.
Ilie se ridică şi schimbă locul cu Moise, făcându-i semn lui
Carpathia să se apropie. Potentatul ezită şi privi îndărăt la gărzi,
care îşi ridicară într-o doară armele. Ilie vorbi atât de tare, încât
mulţimea se împrăştie fugind; chiar şi Tsion şi Chloe se dădură
înapoi.
— Până când nu va veni vremea, dumneavoastră nu veţi avea
nicio putere asupra celor care stau în lumina lui Dumnezeu Cel
Preaputernic!
Gărzile lăsară armele jos, iar Fortunato păru să se ascundă în
spatele lor. Zâmbetul superior rămase pe chipul lui Carpathia, dar
Buck era convins că acesta fierbea.
— Vom vedea cine va câştiga în cele din urmă, spuse el.
Ilie păru să privească prin Carpathia.
— Cine va câştiga în cele din urmă a fost hotărât încă înainte de
începutul vremii. Priviţi! Otrava pe care o produceţi pe Pământ vă
va mânca pe dinăuntru pentru eternitate.
Carpathia păşi îndărăt, rânjind încă.
— Te-am prevenit să stai departe de şarada aşa-numiţilor sfinţi.
Am garantat siguranţa lor, nu şi pe a ta.
Ilie şi Moise spuseră la unison:
— Voi cei sau cele care aveţi urechi de auzit, ascultaţi! Noi nu
suntem legaţi nici de timp, nici de spaţiu, iar cei care vor beneficia
de prezenţa şi de mărturia noastră stau în sunetul proclamaţiei
noastre.
Buck se înfioră la auzul acestui mesaj şi se uită dincolo de
pătrat, la locul în care stăteau Tsion şi Chloe. Rabinul îşi zvârli
pumnii în aer, de parcă ar fi înţeles mesajul, şi o duse pe Chloe spre
maşină. Buck ieşi aplecat dintre arbuşti şi o apucă spre celălalt
drum, ajungând în parcare la câteva secunde după ei.
— Ai auzit? întrebă Tsion.
Buck dădu afirmativ din cap.
— Incredibil!
— Eu nu am înţeles, spuse Chloe. Ce spuneau?
— Ţi s-a părut că era ebraică? întrebă Tsion. Au vorbit în
ebraică.
— Eu am auzit în engleză, spuse ea.
— Şi eu, fu de acord Buck. Au spus că cei sau cele care au urechi
de auzit…
— Am auzit, zise Chloe. Doar că nu înţeleg.
— Asta este prima oară când îi aud adăugând „sau cele”, spuse
Tsion. Pentru tine au vorbit, Chloe. Ei ştiau că noi suntem aici. Nu
a fost nevoie să-i abordăm, să ne identificăm, nu a fost nevoie să-l
înfruntăm pe Carpathia înainte să fim pregătiţi. Nici măcar nu am
fost nevoiţi să discutăm cu Ilie şi cu Moise planurile pentru apariţia
lor la stadion. Au spus că cei care vor profita de pe urma prezenţei
şi a mărturiei lor stăteau în sunetul proclamaţiei lor.
— Vin şi ei? întrebă Chloe.
— Aşa am înţeles, zise Tsion.
— Când?
— Când va veni momentul potrivit.

Rayford avea multe lucruri în comun cu Ken Ritz şi-l găsea

fascinant. Frământat de viitorul şi de venitul său şi temându-se de
ce va afla despre răposata lui soţie, Rayford se bucura totuşi de
compania lui Ken. Cu zece ani mai mare decât el, Ken fusese
militar, sever, pertinent şi pasionat de ceea ce Tsion Ben-Judah
numea „prima lui dragoste” pentru Hristos.
Rayford şi Ken petreceau ore întregi în aer liber, pe drumul spre
casă, împărtăşindu-şi unul altuia întâmplări din trecutul lor;
Rayford îi mulţumea lui Dumnezeu în tăcere pentru noul prieten.
Relaţia lui cu Tsion era aceea dintre un student şi mentorul său.
Pentru Buck, el era socrul. Cât de mult îi lipsea Bruce Barnes,
primul lui prieten şi ghid spiritual de după Înălţarea la Cer! Ken
părea un dar de la Dumnezeu.
Ritz îl asigură pe Rayford că va putea învăţa să piloteze un avion
Gulfstream foarte repede.
— Voi cei care pilotaţi aeronave grele puteţi manevra aceste
avioane aşa cum un biciclist merge pe o tricicletă.
— Ar fi fost bine să fie atât de uşor, spuse Rayford, dar mă bazez
pe tine pentru antrenarea piloţilor.
— În regulă. Şi cu înlocuitorul tău acolo pentru Carpathia… cum
ziceai că-l cheamă?
— Mac. Mac McCullum.
— Da. Astfel avem trei piloţi în Armata Pătimirilor. Acum trebuie
să-l convingem pe Sawbones să iasă din spitalul ăla înainte să-l
prindă ei. În felul ăsta vom face rost de un doctor. Deci, trei piloţi,
un doctor şi un rabin… sună ca începutul unui banc. Singurul
membru fără o specializare este fiica ta, iar ea este ceea ce numesc
vocea raţiunii. Nimeni nu este mai înţelept decât Tsion, desigur, dar
Chloe este vocea raţiunii pentru cei ca mine, care nu înţeleg tot ce
spune savantul.
Rayford îi spuse lui Ritz despre David Hassid.
— Habar n-am cât timp va fi în siguranţă, dar poate reprezenta
încă o pereche de ochi şi de urechi în interior. Într-o bună zi, atât el,
cât şi Mac vor fi nevoiţi să fugă. Atunci să vezi ce echipă vom avea.
— Grozav, spuse Ritz, aplaudând. Nu-mi place să fiu în
defensivă, omule! Hai să punem mâna pe ticălosul ăla!
Rayford nu mai auzise vreodată spunându-i-se lui Nicolae
ticălos, dar îi plăcu atitudinea lui Ritz. Epuizat şi precaut după
atâta timp petrecut în preajma lui Carpathia, şi el îşi dorea să
înceteze să mai joace rolul ăsta şi să meargă la război.
Ritz păru deranjat când Rayford îi pomeni de Amanda.
— Îmi pare rău de pierderea pe care ai suferit-o, spuse el, când
povestea lui Rayford ajunse la avionul prăbuşit în Tigru şi la
moartea Amandei.
— Aşadar şi tu ai auzit continuarea? întrebă Rayford, lăsând
deoparte acuzaţiile de duplicitate.
— Da, domnule. Nu am ajuns la nicio concluzie, dar îmi pot
imagina cum te fac să te simţi toate acestea.
— Dar nu ai auzit de la Buck ce a aflat de la Hattie?
— Nici măcar nu ştiam că ea vorbeşte. Ca să-ţi spun drept, aş fi
surprins să o găsim în viaţă când ne vom întoarce.
— Nu asta am vrut să aud.

Buck spera că, dacă stă treaz până mai târziu, somnul va veni
foarte uşor în această zonă cu un fus orar nou. Dar mintea lui era
pe fusul orar al oraşului Chicago; stătea întins, cu ochii în tavan.
Chloe dormea adânc lângă el şi era recunoscător pentru acest
lucru.
În zori, în Israel, când a simţit-o pe Chloe mişcându-se, Buck era
atât de epuizat, că nu se putea nici mişca, nici deschide ochii. Îi
simţi buzele pe obraz, dar nu reuşi nici măcar să mormăie.
— Stai liniştit, uriaşule, şopti ea. Avem înainte o zi mare.
Ea se sculă, iar Buck simţi mirosul micului dejun, dar adormi şi
nu se trezi până la amiază.

Rayford era impresionat de dispozitivul pe care îl avea Ken Ritz la

radio şi la sol pe Aeroportul Palwaukee, în suburbiile oraşului
Chicago, în zori.
— Etalezi chestia asta de parcă ţi-ar aparţine, îi spuse el.
— Ar fi un avion bun pentru Armata Pătimirilor, nu crezi?
Range Rover-ul lui Buck strălucea în spatele unui hangar stricat.
Pe măsură ce se apropiau, un tânăr se îndreptă spre ei.
— Rover-ul se curăţă destul de bine, nu-i aşa? spuse el, cu o
claie de păr roşu acoperindu-i faţa.
— Da, spuse Ritz. Te-ai jucat şi pe sub capotă?
— Norocul tău. S-a dus naibii tot sistemul de aprindere.
— Ţi-am spus eu, Ernie.
— Mi-ai mai spus şi că nu te vei întoarce decât peste o
săptămână. M-am băgat la motorul ăla doar pentru că mă
plictisisem.
Ritz îl prezentă pe Ernie lui Rayford, care rămase prudent până
când Ritz îl trase pe tânăr lângă ei şi-i spuse:
— Observi ceva?
Ernie păşi spre Rayford şi se uită atent la fruntea lui. Ernie
zâmbi şi-şi dădu părul de pe faţă cu ambele mâini. Rayford îl
îmbrăţişă.
— Frate.
— Sunt mai mulţi de-ai noştri pe aici, inclusiv şeful, spuse Ritz,
dar nu foarte mulţi, aşa că să fim atenţi. Ernie, iată-l pe unul dintre
adepţii lui Ben-Judah.
— Ai dreptate, spuse Ernie. Abia aştept marea întâlnire. Va fi pe
internet mâine la prânz.
— O să ne uităm, spuse Rayford nerăbdător să continue.
O jumătate de oră mai târziu, el şi Ken trăgeau în spatele casei
conspirative din Mount Prospect, în Rover-ul care mergea ca uns.
— Trebuie să-l ţinem aproape pe Ernie, spuse el. Vehiculul ăsta
trebuie să funcţioneze perfect, la fel ca oricare avion de care o să
facem rost.
— Ray, ai văzut cum s-a mişcat perdeaua din faţă când am
trecut? Până când nu a văzut că eram noi, Floyd se gândea probabil
cum să o bage pe Hattie în subteran.
— Dau mulţi târcoale pe aici?
— Nu prea. Blocul este părăsit; drumurile, după cum vezi,
aproape impracticabile. Până acum ăsta a fost un loc perfect. Vrei
să vezi mormântul soţiei lui Donny?
Rayford auzise cum Buck şi cu Tsion găsiseră acest loc. Dădu
din cap afirmativ când apăru doctorul Floyd Charles cu întrebarea
evidentă pe faţă.
— Am încercat să te sunăm, spuse Ritz.
— Am vorbit la telefon cu omul meu de la spital.
— Acesta este Rayford Steele. Tocmai voiam să-i arăt
mormântul.
— Mormântul femeii pe care niciunul dintre noi nu a cunoscut-o,
dar pe care presupun că dumneata ai întâlnit-o, domnule căpitan.
Rayford negă din cap.
— Doar ştiam cine era, atât. Dar suntem fraţi, doctore. Spune-mi
Ray.
— Mulţumesc. Spune-mi cum vrei tu, dar nu Floyd.
— Ce mai face Hattie?
— Nu prea bine. Doarme.
— O să supravieţuiască?
Doctorul Charles clătină din cap.
— Nu sunt optimist în privinţa asta. Şi ea, şi eu avem bănuiala
că ceea ce există în sistemul ei a fost pus acolo de către
Comunitatea Globală. Dacă ei reuşesc să ajungă la mostra pe care
am trimis-o, vor nega sau mă vor induce în eroare.
Se îndreptară către mormântul cel vechi şi rămaseră în picioare
tăcuţi.
— Ar fi bine să punem un fel de inscripţie, spuse Rayford, dar ar
fi doar pentru noi şi noi ştim cine a fost ea şi unde este acum. Nu
trebuie să atragem atenţia asupra acestui loc.
Rayford se simţea foarte recunoscător pentru faptul că Armata
Pătimirilor îşi stabilise cartierul general în locul care fusese cândva
casa acestei femei. Nu putea să nu treacă în revistă în minte morţile
din cercul lui. Lista creştea şi se încheia cu Amanda. Suferise atât
de mult şi se temea că va mai suferi multe alte pierderi înainte să-i
vină şi lui rândul.
Floyd Charles îi oferi lui Rayford un tur rapid al locului, în timp
ce făceau schimb de informaţii pentru a se aduce unul pe celălalt la
zi în legătură cu situaţia în care se aflau. Rayford era impresionat
de casă, în special de adăpostul subteran pe care îl făcuse Donny
înainte să moară. Va veni cu siguranţă ziua în care cu toţii vor trăi
nu în casă, ci sub ea. Însă nu putea spune când se va întâmpla
acest lucru. Nimic nu mai putea fi prevăzut, cu excepţia judecăţilor
din cer, schiţate meticulos în hărţile biblice ale lui Tsion. Numai
Dumnezeu putea decide cine va supravieţui şi pentru câtă vreme;
tot El putea decide şi timpul la care lasă să se întâmple fiecare
lucru.
Rayford mai auzise şi muribunzi horcăind, însă figura emaciată a
fostei sale colege, prietene şi partenere de flirt îl mişca în mod
ciudat. Rayford rămase lângă Hattie, compătimind-o, sperând că îi
va fi bine, rugându-se pentru ea. Desigur că voia să afle ce ştia ea
despre Amanda, dar nu era atât de egoist încât să-şi dorească să
rămână în viaţă doar până îi va comunica ce-l interesa. Îi dădu uşor
la o parte bretonul de pe frunte. În lumina slabă nu-şi putea da
seama dacă avea un semn acolo. Doctorul Charles dădu din cap.
— A vorbit mult în ultima vreme, dar încă nu a ajuns la o
concluzie. Sau cel puţin nu a decis aşa cum ne-ar plăcea nouă să
facă.
— Chloe credea că era aproape, spuse Rayford. Dumnezeu ştie
că are suficiente informaţii. Nu ştiu cât va dura.
— Tot timpul mă rog de ea, afirmă doctorul. Însă e atât de
încăpăţânată. Aşteaptă ceva. Nu ştiu. Sunt dezorientat.
— Roagă-te să mai trăiască încă o zi, spuse Rayford. Şi
trezeşte-mă dacă reuşeşte.
 — Vrei ceva care să te ajute să dormi?
Rayford ridică din sprâncene.
— Nu mi-am imaginat că recomanzi somnifere.
— Sunt atent. Eu nu le iau, dar sunt înţelegător cu aceia care
călătoresc în jurul lumii, aşa cum eşti tu.
— N-am avut niciodată probleme cu somnul.
— Bravo ţie.
Rayford se întoarse ca să meargă sus şi se opri.
— Dar tu, doctore? Ai probleme cu somnul?
— Ţi-am spus că nu iau somnifere.
— Nu asta te-am întrebat.
Doctorul Charles privi în jos şi dădu din cap.
— Cum ţi-ai dat seama?
— Îmi pare rău să o spun, dar arăţi epuizat.
Floyd aprobă din cap, fără să spună ceva.
— Vrei să vorbeşti? îl întrebă Rayford.
— Eşti obosit.
— Ei, doctore, după câte înţeleg eu, când vei părăsi spitalul, ai de
gând să ni te alături. Suntem ca o familie. Eu îmi fac timp pentru
familie.
— Ceea ce mă preocupă e doar faptul că nu mă aşteptam să
spun nimănui despre asta până când nu se întorcea toată lumea.
Rayford trase un scaun de bucătărie.
— Despre ce?
— Suntem în aceeaşi barcă, Rayford.
— Adică ai scăpat de Comunitatea Globală, asta vrei să spui? Ai
fost concediat?
— Am un prieten credincios la spital. Am vorbit cu el la telefon în
toiul nopţii; se pare că asta se întâmpla atunci când Ken încerca să
mă sune. Mi-a spus că nu ştia unde sunt şi nici nu voia să ştie, dar
mi-a spus, ca de la prieten la prieten, să dispar.
Rayford se întinse ca să dea mâna cu el.
— Bine ai venit în cercul nostru. Crezi că te-a urmărit cineva
până aici?
— Nu. Am avut grijă să nu mă urmărească. Am fost plecat atât
de mult din spital şi, se pare, lucrul ăsta a stârnit suspiciuni.
— Dacă ei nu ştiu unde te afli, eşti în siguranţă, iar noi la fel.
Doctorul Charles se sprijini cu spatele de frigider.
— Problema este că nu vreau să vă fiu o povară. Comunitatea
Globală m-a plătit bine şi niciodată nu am făcut compromisuri. Am
muncit din greu să salvez vieţi şi să vindec oameni.
— Cu alte cuvinte, tu ai voie să ai mai puţine probleme de
conştiinţă decât mine pentru că ţi-ai câştigat existenţa lucrând
pentru duşman.
— Nu am vrut să spun aşa ceva.
— Ştiu. Eşti îngrijorat să ni te alături fără a fi capabil să-ţi asumi
propriile greutăţi.
— Exact.
— Uită-te la mine, doctore. Sunt unul dintre membrii fondatori şi
sunt aici fără a avea un venit din asta.
— Ar fi fost grozav dacă lucrul ăsta m-ar fi făcut să mă simt mai
bine.
— Cred că îţi putem oferi un acoperiş deasupra capului şi hrană
în schimbul serviciilor tale medicale. Asta te plasează înaintea mea.
Eu mai sunt doar un pilot de rezervă, nu mai am avion.
Rayford văzu o umbră de zâmbet. Dar apoi genunchii lui Floyd se
îndoită.
— Ţi-e bine?
— Sunt doar obosit.
— Când ai dormit ultima oară?
— E ceva vreme de atunci, dar nu-ţi face griji pentru asta…
— De cât timp n-ai mai dormit?
— De prea mult timp, dar mi-e bine.
— Ken? strigă Rayford. Ritz apăru din subsol. Te simţi în stare să
stai o vreme lângă Hattie?
— Da. Am atâta cafeină în mine, că oricum voi sta treaz toată
ziua.
Doctorul părea profund recunoscător.
— Mă voi recompensa faţă de voi, domnilor. Vă mulţumesc.
Îi dădu lui Ken câteva instrucţiuni, apoi urcă cu greu.
Ken se aşeză lângă patul lui Hattie cu Biblia pe un genunchi şi
laptopul pe celălalt. Rayford era amuzat de felul în care Ken se uita
pe deasupra ochelarilor pentru a se asigura că Hattie era în regulă.
Era o dădacă cu picioare lungi.
Câteva minute mai târziu, pe când Rayford se întindea în pat la
etaj, îl auzi pe Floyd sforăind în camera alăturată.

Cu douăzeci şi patru de ore înainte de deschiderea sesiunii de

seară a Întrunirii Martorilor, Buck, Chloe şi Tsion se alăturară
comitetului local la stadion pentru o ultimă trecere în revistă a
programului. Întorcându-se la maşină, unde găsiră un mesaj de la
Chaim, prin intermediul lui Jacov. Şoferul citea de pe o bucăţică de
hârtie:
— „Doctorul Rosenzweig a fost chemat la cartierele Potentatului
şi s-a întors cu o cerere personală de la Comandantul Suprem.”
— Abia aştept, spuse Buck.
— Poftim, domnule?
— Era doar un fel de a spune. Poţi să ne spui care era cer…
— O, nu, domnule. Mi s-a cerut doar să vă duc înapoi la doctor
Rosenzweig cât pot de repede.
Buck se apropie de Tsion.
— Ce crezi despre asta? Oare ce vrea Fortunato?
— Probabil Carpathia vrea să mă vadă pentru relaţii publice sau
din motive politice.
— De ce nu a vorbit Carpathia personal cu Rosenzweig?
— Din cauza protocolului. Ştii foarte bine asta, Cameron.
— Dar sunt prieteni vechi, spuse Chloe. De multă vreme. Nu
doctorul Rosenzweig a fost cel care te-a prezentat lui Carpathia,
Buck?
Buck aprobă din cap.
— Fără îndoială că lui Nicolae îi place să-l ţină la locul lui. Se
întoarseră la reşedinţa lui Chaim, găsindu-l pe acesta clocotind de
entuziasm.
— Nu sunt prost, Tsion, spuse bătrânul. Sunt conştient că ţi-ai
concentrat toate forţele împotriva prietenului meu şi te-ai
confruntat cu el în mod public, prin intermediul internetului. Dar
ascultă ce îţi spun: te înşeli în privinţa lui. Este un om minunat, un
om cu frica lui Dumnezeu, dacă pot spune aşa. Faptul că se
umileşte cerând un loc în program îi dovedeşte bunăvoinţa şi…
— Un loc în program! exclamă Chloe. Imposibil! Stadionul va fi
plin de evrei convertiţi care sunt convinşi că Nicolae este însuşi
Antihristul.
— O, iubito, spuse Chaim zâmbindu-i, Nicolae Carpathia? El
caută pacea mondială, dezarmarea, uniunea globală.
— Exact asta spun şi eu.
Chaim se întoarse către protejatul său.
— Tsion, cu siguranţă vezi că singurul lucru potrivit este să-l
întâmpinăm cordial când va urca pe scenă.
— Ai vorbit chiar tu cu Carpathia, Chaim?
Bătrânul îşi lăsă capul într-o parte şi ridică din umeri.
 — Bineînţeles că nu. Este un om foarte ocupat. Comandantul
Suprem Fortunato este omul său cel mai de încredere…
— Prea ocupat pentru tine? făcu Tsion. Tu eşti un erou naţional,
un simbol, bărbatul care a făcut din Israel ceea ce este astăzi!
Formula propusă de tine a fost cheia puterii lui Carpathia. Cum
poate el să uite acest lucru şi să refuze să vadă un vechi prieten
ca…
— Nu a refuzat să mă vadă, Tsion! Dacă aş fi solicitat, mi-ar fi
acordat o audienţă.
— Oricum, spuse Tsion, Chloe are dreptate. Oricât de mult mi-ar
plăcea să-l umilesc, ar fi nepotrivit. Cum crezi că va fi primit de cei
25.000 de martori care se vor înghesui pe stadion şi de cei peste
100.000 răspândiţi prin celelalte locuri din oraş?
— Cu siguranţă, din milă creştinească, vor fi prietenoşi faţă de
conducătorul lumii.
Tsion dădu din cap şi se aplecă, punându-şi mâna pe genunchiul
fostului său mentor.
— Doctore Rosenzweig, ai fost ca un tată pentru mine. Te iubesc.
Te-aş întâmpina pe stadion cu braţele deschise. Dar Nic…
— Nu sunt un credincios, Tsion. Aşa că de ce să nu întâmpini pe
altul cu braţele deschise?
— Fiindcă el este mai mult decât un necredincios obişnuit. El
este duşmanul lui Dumnezeu, al tuturor lucrurilor pe care noi le
apărăm. Deşi tu nu eşti încă un credincios, nu te considerăm un
duş…
— Nu încă un credincios! exclamă Chaim lăsându-se pe spate şi
râzând. Spui asta cu atâta convingere.
— Mă rog în fiecare zi pentru tine.
— Apreciez lucrul ăsta mai mult decât pot spune, prietene. Dar
eu sunt născut evreu şi crescut evreu. Deşi nu sunt o persoană
religioasă, cred că Mesia trebuie să vină. Dar nu continua să speri
că voi deveni unul dintre martorii voştri. Eu…
Chaim, Chaim! Nu ai ascultat mărturia mea în seara în care am
împărtăşit-o întregii lumi?
— Ba da! A fost fascinantă şi nimeni nu poate spune că nu a fost
şi convingătoare. Uită-te ce consecinţe a avut. Dar cu siguranţă nu
poţi pretinde că ea vizează pe toată lumea!
Buck simţea îndoiala lui Tsion.
— Doctore Rosenzweig, spuse rabinul, ţi-aş fi îndatorat dacă
mi-ai permite să îmi susţin cauza în faţa ta. Dacă aş putea să îţi
arăt personal textele mele, argumentele mele, cred că aş putea să îţi
dovedesc că Isus Hristos este Mesia şi că Nicolae Carpathia este
duşmanul lui de moarte. Mi-ar plăcea măcar să…
— Am să-ţi dau această şansă într-o zi, prietene, spuse
Rosenzweig. Dar nu în noaptea dinaintea celei mai importante zile
din viaţa ta. Şi, trebuie să-ţi spun, mai degrabă aş crede că Isus a
fost Mesia, decât că Nicolae este duşmanul lui. Acesta pur şi simplu
nu este omul pe care îl ştiu eu.
— Dar în seara asta am puterea şi entuziasmul necesare,
doctore. Te rog.
— Ei bine, spuse Chaim zâmbind, eu nu. Totuşi vom face o
înţelegere. Tu îi acorzi un loc în program lui Nicolae în timpul serii
de deschidere, iar eu am să-ţi acord întreaga mea atenţie în privinţa
acestor lucruri la o dată ulterioară.
Rosenzweig se rezemă de spătar, aparent mulţumit de oferta pe
care o făcuse. Tsion, vădit frustrat, se uită la Buck, apoi la Chloe şi
ridică din umeri.
— Nu ştiu, spuse. Pur şi simplu nu ştiu. Sincer, doctore, mi-aş
dori ca un prieten aşa drag şi vechi cum îmi eşti tu să asculte
necondiţionat îndemnul inimii unui admirator.
Rosenzweig se ridică în picioare, se duse spre fereastră şi se uită
printr-o crăpătură dintre perdele.
— Nicolae a pus la dispoziţie gărzile înarmate care să te păzească
să nu suferi aşa cum a suferit familia ta şi să nu fii vânat de propria
ţară. Tot ceea ce-ţi cer este să-l tratezi pe cel mai puternic om din
lume cu respectul ce i se cuvine. Dacă nu vei face asta, voi fi
dezamăgit. Dar nu voi face din asta o condiţie pentru a te lăsa în
cele din urmă să încerci să mă convingi de părerea ta.
Tsion se ridică în picioare şi îşi băgă adânc mâinile în buzunare.
Se întoarse cu spatele la Buck şi la ceilalţi.
— Ei bine, îţi mulţumesc pentru acest lucru, spuse el aproape
şoptit. Trebuie să mă rog în legătură cu decizia pe care să o iau în
privinţa solicitării lui Carpathia.
Buck nu-şi putea imagina cum îndrăznea Carpathia să se arate
la o astfel de întâlnire sau ce răspuns va primi din partea adunării.
De ce s-ar supune singur Carpathia la aşa ceva?
— Tsion, spuse Chaim, trebuie să mă întorc la Potentat cu un
răspuns în seara asta. Aşa am promis.
— Chaim, nu am un răspuns înainte să mă rog pentru el. Dacă
domnul Fortunato insistă…
 Nu el insistă, Tsion. Eu mi-am dat cuvântul.
— Nu am un răspuns.
— Tot ce pot să îi spun este că te rogi pentru el?
— Exact.
— Tsion, cine crezi că asigură paza stadionului Kollek pentru
tine?
— Nu ştiu.
— Nicolae! Crezi că s-ar fi oferit compatrioţii mei? Te-ai alăturat
la Zidul Plângerii celor doi care ne-au blestemat ţara, ţara ta. Ei
s-au lăudat că au provocat seceta care s-a abătut asupra noastră.
Au transformat apa în sânge, au adus nenorociri asupra noastră.
Se zvoneşte că ei înşişi îşi vor face apariţia pe stadion!
— Pot doar spera, spuse Tsion.
Bărbaţii se întoarseră faţă în faţă, amândoi cu braţele desfăcute.
— Dragul meu Tsion, spuse Chaim, vezi unde am ajuns? Dacă
Nicolae este suficient de curajos să se adreseze unui stadion plin de
duşmani, trebuie admirat.
— Am să mă rog, spuse Tsion. Asta e tot ce pot spune.
În vreme ce mergeau la culcare, Buck l-a auzit pe Chaim vorbind
la telefon cu Fortunato.
— Leon, îmi pare rău…

După-amiaza târziu în Illinois, Rayford fu trezit de sunetul unor

paşi pe scări. Uşa se deschise.
— Eşti treaz, Ray?
Rayford stătea în capul oaselor, uitându-se cu greu spre direcţia
din care venea lumina.
— Să-l chem pe doctor? Se trezeşte Hattie.
— Are nevoie de ceva?
— Nu cred.
— Atunci lasă-l să doarmă. Ea pare în regulă?
— Încearcă să vorbească.
— Spune-i că am să cobor.
Rayford se împletici până la baie şi-şi aruncă apă rece pe faţă.
Inima îi bătea cu putere. Se grăbi, cu picioarele înţepenite, în jos pe
scări şi îl găsi pe Ken dându-i apă lui Hattie.
— Căpitane Steele! spuse ea cu voce răguşită şi cu ochii larg
deschişi. Îi făcu semn să vină mai aproape de ea. Poţi să ne scuzi
puţin? îi ceru lui Ken.
În timp ce acesta pleca, ea întinse mâna spre Rayford.
 — Nicolae vrea să mor. M-a otrăvit. El poate ajunge oriunde.
— De unde ştii, Hattie? De unde ştii că el te-a otrăvit?
— Ştiam că o va face. Avea vocea slabă şi subţire. Rămânea fără
respiraţie în timp ce vorbea. El l-a otrăvit şi pe prietenul tău, Bruce
Barnes.
Rayford se lăsă pe spate.
— Ştii tu acest lucru?
— S-a lăudat că a făcut asta. Mi-a spus că era doar o chestiune
de timp. Bruce urma să se îmbolnăvească din ce în ce mai rău şi,
dacă totul mergea conform planului, urma să moară după
întoarcerea în State.
— Ai putere suficientă să îmi spui mai multe? Hattie dădu din
cap afirmativ. Nu vreau să te fac să te simţi mai rău.
— Pot vorbi.
— Despre Amanda ştii ceva? Buzele ei tremurară şi-şi întoarse
faţa de la el. Ştii? repetă el. Ea aprobă din cap cu o înfăţişare
nenorocită. Spune-mi!
— Îmi pare atât de rău, Rayford. Am ştiut de la început şi aş fi
putut să-ţi spun.
El scrâşni din dinţi; tâmplele îi zvâcneau dureros.
— Ce să-mi spui?
— Am fost implicată, spuse ea. Nu a fost ideea mea, dar aş fi
putut să împiedic să fie dusă la îndeplinire.

Lui Rayford i se învârtea capul. Imaginaţia îl purtase până la a

crede că la început Amanda fusese o jucărie în mâinile lor. Hattie ar
fi putut să-i spună lui Carpathia suficiente lucruri despre Rayford
şi despre prima lui soţie, încât să-i dea Amandei o poveste credibilă
despre o întâlnire cu Irene. Dar, chiar dacă acest lucru ar fi fost
adevărat, cu siguranţă că Amanda n-ar fi putut să falsifice
conversaţia. Nu putea crede acest lucru.
— Carpathia a omorât-o pentru că devenise credincioasă?
Hattie se uită la el.
— Ce?
— Hattie, te rog. Trebuie să ştiu.
— Ai să mă urăşti.
— Nu. Ţin la tine. Pot să-ţi spun că îmi pare rău că ai luat parte
la asta. Spune-mi.
 Hattie se întinse respirând cu greutate.
— Rayford, totul a fost inventat. Totul.
— Amanda?
Ea dădu din cap afirmativ şi încercă să se ridice în capul oaselor,
dar avu nevoie de ajutorul lui Rayford.
— E-mailurile erau născocite, Rayford. M-au antrenat ca să fac
asta. Am văzut tot.
— E-mailurile?
— Cele anonime trimise lui Bruce. Ştiam că cineva le va găsi în
cele din urmă. La fel cele dintre Nicolae şi Amanda. Ea nici măcar
nu ştia că erau pe hard diskul ei. Au fost criptate şi codificate;
trebuia să fie expertă chiar şi să le găsească.
Rayford nu mai ştia ce să întrebe.
— Dar păreau a fi ale ei, îi trădau felul în care se exprima, stilul.
M-au speriat de moarte.
— Nicolae are experţi pregătiţi pentru acest lucru. Ei au
interceptat toate e-mailurile voastre şi i-au folosit stilul chiar
împotriva ei.
Rayford se simţea secătuit de orice putere. Lacrimile îi izvorau de
undeva din adânc, astfel încât simţea că inima şi plămânii îi
stăteau gata să explodeze.
— Ea a fost ce am crezut eu că a fost? spuse el.
Hattie dădu afirmativ din cap.
— Chiar mai mult, Rayford. Te-a iubit profund, îţi era total
devotată. M-am simţit atât de vrednică de dispreţ ultima oară când
am văzut-o; doar atât puteam face pentru a nu-i spune. Ştiam că ar
fi trebuit să o fac. Voiam să o fac. Dar ceea ce făcusem era atât de
îngrozitor, atât de rău. Nu arătase faţă de mine decât iubire de la
bun început. Ştia despre tine şi despre mine. Deşi nu aveam
aceeaşi părere despre aproape toate lucrurile importante din viaţă,
m-a iubit. Nu puteam să-i spun că avusesem şi eu o contribuţie la a
o face să apară drept trădătoare.
Rayford dădea din cap, încercând să accepte tot ce auzea.
— Îţi mulţumesc, Hattie, spuse el.
Aşadar motivul pentru care nu văzuse semnul lui Dumnezeu pe
fruntea Amandei, în ciuda măştii groteşti şi decolorate a morţii,
fusese că avionul se prăbuşise înainte ca semnul să apară pe
fruntea vreunui credincios.
Credinţa lui Rayford în Amanda fusese repusă în drepturi, iar el
nu se îndoise niciodată de mântuirea ei. Chiar şi atunci când fusese
obligat să se întrebe cum venise ea la el prima dată, nu pusese
niciodată la îndoială autenticitatea devotamentului ei faţă de
Dumnezeu.
Rayford o ajută pe Hattie să se întindă la loc.
— Îţi aduc ceva să mănânci, spuse el. Şi apoi o să vorbim despre
tine.
— Scuteşte-mă de asta, Rayford. Tu şi prietenii tăi faceţi acest
lucru de doi ani. Nu mai este nimic ce ai putea să-mi spui despre
care eu să nu ştiu deja. Însă tocmai ţi-am spus ce am făcut şi mai
sunt şi altele, chiar mai rele decât acestea.
— Ştii că Dumnezeu te va ierta.
Ea dădu din cap afirmativ.
— Dar trebuie să facă El asta? în adâncul sufletului meu nu
cred.
— Bineînţeles că nu trebuie să o facă. Niciunul dintre noi nu
merită iertarea.
— Dar tu ai acceptat acest lucru, spuse ea. Eu nu pot. Ştiu la fel
de bine ca Dumnezeu că nu merit.
— Prin urmare o să decizi tu pentru El.
— Dacă depinde de mine…
— Şi depinde.
— Am decis că nu merit şi că nu pot trăi cu atât de multă, ăăă,
cum îi spui tu?
— Milostenie?
— Ei bine, cred că da, dar vreau să spun că este o diferenţă prea
mare între ce poate fi adevărat şi ce trebuie să fie adevărat.
— Nedreptate.
— Aşa. Dumnezeu mă salvează când şi El şi eu ştim cine sunt şi
ce am făcut… e prea multă nedreptate aici.

La cinci fără un sfert după-amiaza, la proprietatea lui Chaim

Rosenzweig, Tsion le ceru lui Buck şi lui Chloe să-l însoţească în
camera lui. Buck zâmbi, când văzu pe o măsuţă laptopul care nu
lipsea niciodată. Cei trei îngenuncheară lângă pat.
— Ne vom ruga cu comitetul pe stadion, spuse Tsion. Dar în
cazul în care diverse mărunţişuri ne vor împiedica să facem acest
lucru, nu vreau să începem întâlnirea fără să căutăm către
Domnul.
— Pot să întreb, interveni Chloe, ce mesaj i-ai transmis
domnului Fortunato?
 — I-am spus lui Chaim doar că nu-l voi recunoaşte pe Nicolae. Şi
nici nu-l voi prezenta nimănui, dar nici nu voi ruga pe cineva să o
facă. Dacă va veni la rampă, nu am să-i stau în drum. Tsion zâmbi
obosit. Aşa cum probabil vă aşteptaţi, Chaim a insistat sincer,
avertizându-mă să nu comit un astfel de afront faţă de potentat.
Dar cum pot să fac eu altfel? Nu voi spune ce aş vrea să spun, nu-i
voi aţâţa pe credincioşi să-şi manifeste dezgustul faţă de el, nu-l voi
prezenta drept cel care ştiu eu că este. Mai mult de atât nu pot face.
Chloe aprobă din cap.
— Când îi aştepţi pe martori?
— Cred că încep să sosească chiar de acum.
— Mă refer la Ilie şi la Moise.
— A! Las asta în seama Domnului. Ei au spus că vor veni, iar
conferinţa mai durează încă două zile şi două nopţi. Poţi fi sigură că
pe ei am să-i întâmpin bucuros pe rampă, oricând vor alege să-şi
facă apariţia.
Ca întotdeauna, Buck fu adânc mişcat de rugăciunile spuse din
inimă ale doctorului Ben-Judah. Îl văzuse pe rabin în durerea cea
mai mare pe care o putea suporta un om, doborî! de uciderea soţiei
sale şi a celor doi adolescenţi. Îl auzise rugându-se în mijlocul
groazei, sigur că va fi arestat în timpul unui zbor de noapte din
Israel. Acum, în vreme ce Tsion aştepta cu nerăbdare uniunea întru
Hristos a zecilor de mii de noi fraţi şi surori din cele douăsprezece
seminţii ale lui Israel de peste tot în lume, căzuse în genunchi plin
de umilinţă.
— Tatăl nostru, Dumnezeule, începu el, îţi mulţumim pentru
privilegiul de care ne vom bucura. Am înaintat în prima linie a
luptei mânaţi de îndrăzneala Ta, conduşi de puterea şi protecţia Ta.
Aceşti sfinţi adoraţi vor fi avizi să înveţe mai multe din Cuvântul
Tău. Dă-ne nouă, mie şi celorlalţi predicatori, cuvintele. Fă ca noi
să spunem ceea ce e drept, iar ei să audă ceea ce Tu doreşti.
Buck era adâncit în propria rugăciune, când fu întrerupt de un
ciocănit uşor în uşă.
— Iartă-mă, Tsion, spuse Chaim. O escortă a Comunităţii
Globale este aici.
— Dar am crezut că ne va duce Jacov…
— Da, ne va duce. Dar ei spun că trebuie să pleci imediat dacă
vrei să ajungi la timp pe stadion.
— Dar este atât de aproape!
— Chiar şi aşa. Traficul este deja atât de aglomerat, încât doar
escorta Comunităţii Globale poate asigura sosirea ta la timp acolo.
— Te-ai hotărât să vii cu noi, Chaim?
— Am să mă uit la televizor. I-am cerut lui Jacov să încarce o
navetă de apă îmbuteliată pentru voi. Cei doi predicatori de la Zid
au recunoscut că au transformat iar apa de băut în sânge. Deşi se
presupune că a început să se cureţe de când au început să
sosească vizitatorii, nu poţi să ştii la ce să te aştepţi. N-ar trebui
să-i lăsăm pe occidentali să guste apa de la robinet.
Se dovedi că escorta Comunităţii Globale consta din două
Jeep-uri cu girofaruri cu lumini intermitente galbene; în fiecare
vehicul se aflau patru gărzi înarmate care priviră impasibili cum cei
din Armata Pătimirilor urcară în dubiţa marca Mercedes.
— Încă o dovadă a superiorităţii lui Carpathia, spuse Chloe.
— Dacă era deştept, spuse Tsion, ne lăsa să ne descurcăm
singuri şi să întârziem.
— N-aţi fi întârziat, spuse Jacov cu accentul lui puternic. V-aş fi
dus eu acolo la timp.
Buck nu mai văzuse niciodată, nici chiar în New York, un trafic
ca acesta. Fiecare arteră ce ducea la stadion era plină de maşini şi
de pietoni. Nici atâtea feţe fericite nu mai văzuse dinainte de
Înălţarea la Cer. Pietonii, cu rucsacuri, laptopuri şi sticle cu apă, se
grăbeau, cu priviri nerăbdătoare şi hotărâte. Multora le lua mai
puţin timp decât maşinilor, autobuzelor şi dubiţelor să ajungă la
stadion.
Din cauza escortei care sărea în ochi, mulţimile îşi dădură seama
că în Mercedes era Tsion Ben-Judah. Făceau cu mâna, strigau,
loveau bucuroşi uşile şi ferestrele maşinii. Vehiculul din spate îi
gonea, avertizându-i printr-o portavoce şi prin fluturarea armelor
automate.
— Urăsc să par că sunt aici sub egida Comunităţii Mondiale,
spuse Tsion.
— Ei oricum nu cunosc scurtăturile, spuse Jacov. Toate aceste
trei vehicule sunt echipate să meargă şi pe teren accidentat.
— Cunoşti un drum mai rapid? întrebă Tsion. Mergi pe acolo.
— Îmi daţi voie?
— Nu vor deschide focul. Vor trebui să se străduiască să se ţină
după noi.
Jacov roti volanul la stânga, urcă şi coborî un şanţ de pe artera
mediană şi-şi croi drum printr-un şir de maşini de pe partea opusă,
îndreptându-se spre câmp. Jeep-urile Comunităţii Globale dădură
drumul sirenelor şi zoreau nebuneşte în spatele lui. Maşina din faţă
îi ajunse în cele din urmă, îi depăşi, în timp ce şoferul indica prin
fereastră şi striga la Jacov în ebraică.
— Spune să nu mai facem asta încă o dată, zise Tsion. Dar mie
chiar mi-a plăcut.
Jacov frână brusc, iar Jeep-ul din spate strivi iarba oprind la
scurtă distanţă de el. Jacov deschise uşa şi se ridică în picioare,
depăşind în înălţime plafonul maşinii. Şoferul din faţă observă în
cele din urmă că îl pierdea pe Jacov şi se opri. La început aşteptă,
apoi dădu înapoi, în timp ce Jacov striga:
— Dacă nu vrei să ai probleme că vom întârzia, ai face bine să mă
urmezi!
Tsion o privi bucuros pe Chloe.
— Ce-i tot place tatălui tău să spună?
— Ori mergi înainte, ori în urmă, ori dă-te la o parte din drum.
În timp ce Jacov îi conducea la stadion pe şoferii supăraţi din
Comunitatea Globală deveni imediat evident faptul că mai mult de
25.000 de oameni sperau să între.
— Avem monitoare afară? întrebă Tsion.
Buck aprobă din cap.
— S-a crezut că mulţimile vor merge în câteva locuri din afara
stadionului, dar se pare că toţi vor să stea aici.
Ocărâţi de Jacov, soldaţii Comunităţii Globale săriră din
vehiculele lor şi insistară să escorteze grupul pe stadion. Îl priviră
mânioşi pe Jacov, care-i spusese lui Buck că va aştepta în dubiţă în
locul unde îi lăsase.
— Vezi vreun monitor? întrebă Buck uitându-se în jur.
Jacov arătă spre unul care se afla la vreo şase metri depărtare.
— Şi pot să ascult la radio.
— Te interesează ce se întâmplă?
— Foarte mult. Mi se pare cam confuz, dar de multă vreme am
bănuieli în privinţa Potentatului, chiar dacă doctorul Rosenzweig îl
admiră. Iar învăţătorul tău este atât de înţelept şi de blând.
— L-ai văzut la televizor când a…
— Toată lumea l-a văzut, domnule.
— Deci ce se întâmplă aici nu-ţi este cu totul nou. Vorbim mai
târziu.
Înăuntru, comitetul local era extaziat. Lui Buck îi plăcea foarte
mult să audă rugăciuni colective în engleză, ebraică, şi alte câteva
limbi pe care nu le putea recunoaşte. Peste tot în jur auzea „Isus
Mesia”, „Jesu Cristo” şi „Yeshua Hamashiach”.
Îngenuncheat lângă Chloe, Buck îi simţea fascinaţia puternică.
Ea îşi lăsă capul pe umărul lui.
— O, Buck, spuse, parcă am fi în rai.
— Şi încă nu am început, şopti el.
Pe măsură ce stadionul se umplea, răsunau strigăte şi cântece.
— Ce spun? întrebă Buck.
— „Aleluia” şi „Preamăriţi-l pe Dumnezeu”, spuse cineva. Şi
rostesc numele lui Isus pe litere.
Maestrul de ceremonii, Daniel, se adresă mulţimii, în timp ce ora
se apropia de ora şapte.
— După cum ştiţi, programul este simplu. Vă voi întâmpina cu
câteva cuvinte şi apoi vom începe cu o rugăciune. Voi da tonul
pentru „Amazing Grace”, apoi îl voi prezenta pe doctorul
Ben-Judah. El ne va predica şi ne va învăţa atâta timp cât va simţi
că are inspiraţia să o facă. Voi, cei doisprezece traducători, ar
trebui să aveţi copiile însemnărilor doctorului Ben-Judah şi să ştiţi
care dintre microfoanele de la baza scenei sunt ale voastre.
— Şi nu uitaţi, spuse Tsion încet, nu vă pot garanta că voi urma
întocmai notiţele. Voi încerca să nu o iau înaintea voastră.
Oamenii dădură din cap solemn în semn că înţeleseseră, şi mulţi
îşi priviră ceasurile. Buck auzi murmurul cântecelor şi se simţi mai
emoţionat ca niciodată.
— Toţi aceşti oameni sunt fraţii şi surorile noastre, îi spuse el lui
Chloe.
La şapte fără trei minute, când Tsion stătea separat de ceilalţi, cu
capul plecat, un tânăr se repezi înăuntru.
— Celelalte locuri sunt goale! spuse el. Toată lumea este aici.
Toată lumea s-a gândit să vină aici!
— Câţi? întrebă cineva.
— Mai mult de 50.000 sunt în jurul stadionului, spuse el,
aproape dublu decât cei dinăuntru. Şi nu sunt toţi martori. Nici
măcar nu sunt toţi evrei. Oamenii sunt doar curioşi.
Daniel îşi ridică mâinile, iar peste stadion se lăsă liniştea.
— Urmaţi-mă pe acest coridor, în sus pe rampă, apoi pe scări
spre scenă. Puteţi să vă uitaţi de pe aripi, dar traducătorii merg
primii şi îşi ocupă locurile la parter, în faţa platformei. Nu rămâne
nimeni pe scenă, cu excepţia doctorului Ben-Judah şi a mea.
Linişte, vă rog. Tatăl nostru care eşti în ceruri, ne încredinţăm Ţie.
Cu o mână ridicată, el şi Tsion conduceau grupul spre spatele
scenei. Buck se uita să vadă că fiecare loc este ocupat şi că sunt
oameni şi pe coridoare, şi pe teren. Mulţi se ţineau de mâini. Alţii îşi
petrecuseră mâinile pe după umeri, cântau şi se legănau.
Traducătorii coborâră scările şi îşi ocupaseră poziţiile, în vreme
ce mulţimea făcu linişte. La ora şapte Daniel păşi spre un pupitru
de lemn, simplu, şi spuse:
— Bine aţi venit, fraţi şi surori, vă spun în numele lui Dumnezeu
cel Atotputernic…
Făcu o pauză pentru traducători, dar, înainte ca ei să poată
traduce, stadionul izbucni în ovaţii şi aplauze. Daniel fu luat prin
surprindere şi zâmbi formal spre traducători.
— Am să vă aştept, le spuse el în timp ce mulţimile îşi continuau
ovaţiile.
Când în sfârşit aplauzele încetară, le făcu semn cu capul
traducătorilor, iar ei repetară cuvintele sale.
— Nu! Nu! veni răspunsul din partea mulţimii. Nein! Niet!
— …Făcătorul cerului şi al Pământului… continuă Daniel.
Şi mulţimile izbucniră iar. El aşteptă traducerea, dar ei strigară
din nou.
— …Şi în numele Fiului său, Isus Hristos, Mesia!
Mulţimile erau în delir, iar un consilier se grăbi să urce pe scenă.
— Vă rog! îi atrase atenţia Daniel. Nu stă nimeni pe scenă, cu
excepţia…
— Nu este necesară traducerea! strigă consilierul. Nu mai folosiţi
traducători. Oamenii vă înţeleg în propria limbă şi vor să continuaţi
fără întreruperi.
În timp ce mulţimea continua să fie exaltată, Daniel păşi în faţă
şi le făcu semn traducătorilor să se adune în faţa lui.
— Nu mai este nevoie să traduceţi, spuse el zâmbind.
Aceştia se dispersară, surprinşi, dar mulţumiţi, iar el se întoarse
la microfon.
— Le mulţumim celor care erau dispuşi…
Din tribune porniră ovaţii asurzitoare.
În cele din urmă, Daniel ridică mâinile pentru a linişti mulţimea.
Din acel moment înainte fiecare frază a sa fu salutată cu ovaţii
răsunătoare.
— Nu trebuie să vi se mai spună de ce aţi venit aici, zise el. Se
ştie de multă vreme că suntem poporul ales de Dumnezeu. Dar de
ce? Haideţi să ne rugăm împreună!
Tăcerea se lăsă foarte repede. Mulţi îngenuncheară.
 — Tată ceresc, îţi mulţumim că ne-ai acordat mila şi iubirea Ta.
Tu eşti cu adevărat Dumnezeul începutului celui nou şi al unei noi
şanse. Urmează să-l ascultăm pe iubitul nostru rabin, iar
rugămintea noastră este să ne deschizi inimile şi minţile cu forţa Ta
supraomenească pentru a primi fiecare frântură din ceea ce ne
transmiţi prin intermediul său. Ne rugăm Ţie în numele Regelui
regilor şi al Domnului celui puternic. Amin.
Un „Amin!” puternic răsună din mulţime. Daniel conducea
întreaga congregaţie şi cânta uşor:
— Milă nebănuită! Ce dulce este sunetul care l-a salvat pe un
păcătos ca mine! Am fost pierdut cândva, dar acum am fost regăsit,
am fost orb, dar acum văd.
Buck nu putea să cânte. „Amazing Grace” devenise imnul lui
preferat, simbolul pregnant a credinţei sale. Dar 25.000 de
credincioşi îl cântau din adâncul inimii lor şi acest lucru îl
copleşea. Lor li s-au adăugat şi cei din afara stadionului. Lui Buck
şi lui Chloe le lăcrimau ochii de emoţie.
— Pentru că existăm de zece mii de ani la fel de strălucitori ca
soarele, tot atâtea zile trebuie să-l slăvim în cântec pe Dumnezeu,
aşa cum am făcut de la început.
Când ecoul ultimelor cuvinte se risipi, Daniel îi ceru mulţimii să
se aşeze.
— Cei mai mulţi dintre cei care suntem aici îl cunosc pe
vorbitorul nostru din această seară doar după numele afişat pe
monitorul calculatorului, începu el. Îmi revine onoarea…
Dar mulţimea se ridicase în picioare, ovaţiona, aplauda, striga,
fluiera. Daniel încercă să-i liniştească, dar în cele din urmă ridică
din umeri şi se îndepărtă, în timp ce Tsion, încurcat, ezita. Era
înghiontit din laterale, iar zgomotul îl asurzea pe Buck. El şi Chloe
aplaudau laolaltă cu mulţimea, în cinstea pastorului şi mentorului
lor. Buck nu se simţise niciodată aşa de privilegiat că face parte din
Armata Pătimirilor şi că-l cunoştea pe acest om.
Tsion stătea sfios lângă pupitru, deschizându-şi Biblia şi
notiţele. Întâmpinarea zgomotoasă continuă până când el îşi ridică
privirea zâmbind timid şi dădu glas unei mulţumiri, cu mâinile
amândouă ridicate pentru a cere audienţei să facă linişte. În cele
din urmă, mulţimea se aşeză pe scaune.
— Iubiţi fraţi şi surori, accept salutul vostru călduros în numele
Celui care este mai presus de noi toţi. Toată mărirea şi cinstea se
cuvin Sfintei Treimi. Fiindcă mulţimea începea să răspundă iar,
Tsion ridică repede o mână. Dragii mei, suntem la mijlocul unei
călătorii spre vârful muntelui, în care orice lucru spus despre
Dumnezeul nostru poate fi, pe drept cuvânt, motiv de sărbătoare.
Dar aici suntem oaspeţi. Trebuie să respectăm anumite reguli. Şi
sunt încredinţat că mă veţi ierta dacă vă cer să ne abţinem de la
exprimarea laudelor aduse Domnului de acum până la sfârşitul
predicii.
Mulţimea căzu imediat într-o linişte adâncă, încât Tsion ridică
din sprâncene şi privi în jur.
— Sper că nu v-am jignit.
Aplauzele îl încurajară să continue.
— Mai târziu va fi foarte potrivit dacă maestrul nostru de
ceremonii vă va da ocazia de a vă reuni vocile din nou pentru
preamărirea lui Dumnezeu. Biblia spune: „Să laude numele
Domnului, că numai numele lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi
în cer”.
Doamnelor şi domnilor, continuă Tsion depărtându-şi picioarele
şi încovoindu-şi umerii, în timp ce se uita peste notiţe, n-am fost
niciodată până acum în viaţa mea mai dornic să propovăduiesc
Cuvântul lui Dumnezeu. Mă aflu în faţa voastră având unicul
privilegiu, cred, de a mă adresa la mai mult de 144.000 de martori
despre care s-au făcut profeţii în Scripturi. Mă consider unul dintre
voi, iar Dumnezeu m-a însărcinat să vă ajut să învăţaţi să
propovăduiţi. Bineînţeles că cei mai mulţi dintre voi ştiu cum să
facă acest lucru şi aduc oameni pe căile Mântuitorului nostru zi de
zi. Milioane de oameni din toată lumea s-au întors deja la credinţă.
Dar daţi-mi voie să vă reamintesc elementele de bază ale planului
de mântuire al lui Dumnezeu, pentru ca apoi să plecăm de aici şi să
ne întoarcem repede la munca la care El ne-a chemat. Fiecăruia
dintre voi i s-a indicat un loc pentru instruirea ce va avea loc mâine
şi poimâine. În ambele seri ne vom reîntâlni aici pentru încurajare,
prietenie şi predici.
Tsion a adus apoi aceeaşi dovadă pe care o folosise şi în
controversata emisiune de televiziune în care demonstrase pe baza
Vechiului Testament că Isus era Mesia. Repetă numeroasele nume
ale lui Dumnezeu şi termină cu pasajul din Isaia 9:5, „Căci Prunc
s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe
umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic
minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al
veacului ce va să fie”.
 Mulţimea, care nu se mai putea abţine, sări în picioare. Tsion
zâmbi şi aprobă din cap, încurajându-i cu mâna şi arătând către
cer.
— Da, da, spuse el în cele din urmă. Nici măcar eu nu mi-aş
înăbuşi preamărirea Dumnezeului Celui Mare. Însuşi Isus a spus
că, dacă nu-l cinstim pe Dumnezeu, înseşi pietrele vor striga.
Tsion trecu prin planul de mântuire al lui Dumnezeu de la
începutul timpurilor, arătând că Isus a fost trimis ca un miel fără
pată, un sacrificiu care să curăţească păcatele lumii. Explică
adevărurile care fuseseră de curând clarificate acestor iniţiaţi: că
omul este născut din păcat şi că nu poate face nimic pentru a se
împăca cu Dumnezeu. Doar prin credinţă în ceea ce Hristos a făcut
pentru el răstignindu-se poate cunoaşte renaşterea spirituală la
viaţa eternă.
— În Ioan 14:6, continuă Tsion ridicând tonul pentru prima
dată, Isus însuşi a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, şi că
nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El. Acesta este mesajul
nostru pentru popoarele lumii. Acesta este mesajul nostru pentru
cei deznădăjduiţi, pentru cei bolnavi, pentru cei înfricoşaţi, pentru
cei oprimaţi. În acest moment n-ar trebui să mai existe nici urmă de
îndoială în sufletul nimănui – nici măcar în al celor care nu au trăit
după cuvântul lui Dumnezeu – că El este adevărat şi că nu poţi fi şi
cu El şi împotriva lui. Dintre toţi oamenii, noi ar trebui să avem
îndrăzneala lui Hristos pentru a spune răspicat lumii întregi că
singura lor speranţă este în el.
Un lucru important, fraţi şi surori, este acela că noi am fost
numiţi martori divini – 144.000 în mod cert – prin care El a început
să-şi adune sufletele. În felul acesta se va ajunge la ceea ce Ioan, în
Apocalipsă, numeşte „o mare mulţime pe care nimeni nu o poate
număra”. Înainte să mergeţi la culcare diseară, citiţi Apocalipsa 7 şi
vă veţi înfiora la descrierea recoltei pe care am fost chemaţi să o
adunăm, Ioan spune că din ea fac parte suflete din toate naţiile,
neamurile, popoarele, seminţiile şi de toate limbile. Într-o zi vor sta
în faţa tronului Lui şi în faţa Mielului, în veşminte albe şi cu ramuri
de finic în mâini.
În mod spontan, mulţimea de pe stadionul Teddy Kollek se ridică
în picioare în timp ce vocea lui Tsion urca şi cobora. Buck o ţinea
strâns pe Chloe şi voia să strige amin atunci când Tsion vorbea cu
putere.
— Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: „Mântuirea este de la
Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Miel!”
Îngerii din jurul tronului vor cădea pe feţele lor şi se vor închina
lui Dumnezeu, spunând: „Amin! Binecuvântarea şi slava şi
înţelepciunea şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria fie
Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin”.
Mulţimea începu din nou să strige, iar Tsion nu îi linişti de data
aceasta. Doar păşi înapoi şi se uită în jos; Buck avea impresia că
era copleşit şi profită de pauză ca să se adune. Când reveni la
microfon, miile de oameni care stăteau în picioare se liniştiră iar, de
parcă ar fi fost avide să nu scape niciun cuvânt.
— Ioan a fost întrebat de unul dintre bătrânii de pe tron, „Aceştia
care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au
venit?” Şi Ioan a spus: „Doamne, Tu ştii”. Şi bătrânul a spus:
„Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat
veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului”.
Tsion a aşteptat până când reacţia mulţimii s-a domolit şi apoi a
continuat:
— „Nu le va fi nici foame, nici sete.” Însuşi Mielul îi va paşte şi-i
va duce la izvoarele apelor vieţii. Şi, cel mai important, dragii mei,
Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.
De această dată, când mulţimea reîncepu să răspundă, Tsion
rămase lângă strană şi îşi ridică o mână, iar ei îl ascultară.
— Vom mai sta aici în Israel încă două zile întregi şi ne vom
pregăti pentru bătălie. Lăsaţi frica deoparte! Asumaţi-vă curajul,
îndrăzneala! Aţi fost surprinşi că noi toţi am fost iertaţi de ultimele
câteva judecăţi de care am scris? Când ploaia şi grindina şi focul au
căzut din cer şi meteoriţii au ars a treia parte din plante şi au
otrăvit a treia parte din apele lumii, cum se face că noi am scăpat?
Să fie vorba despre noroc? Despre şansă?
Mulţimea strigă:
— Nu!
— Nu! repetă Tsion. Scriptura vorbeşte despre îngerul care s-a
ridicai de la răsărit, purtând semnul Dumnezeului celui viu, şi le-a
strigat tare celor patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul
şi marea. Şi ce le-a spus? A spus: „Nu vătămaţi pământul, nici
marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii
lui Dumnezeu”. Şi scrie Ioan: „Am auzit numărul celor pecetluiţi: o
sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor
lui Israel”.
Daţi-mi voie să închei amintindu-vă că temelia credinţei noastre
rămâne versetul pe care fraţii şi surorile noastre neevrei l-au
îndrăgit atât de mult încă de la început. Ioan 3:16 spune…
Şi aici Tsion vorbi atât de blând, de încet, încât trebui să se
apropie foarte mult de microfon, iar oamenii se aplecară înainte ca
să-l audă.
— „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat…”
Un huruit uşor venit din cer se auzi din ce în ce mai tare şi-l
acoperi pe Tsion; un elicopter alb, strălucitor atrăgea privirile
tuturor. Mulţimea se uita cum elicopterul ce purta blazonul
Comunităţii Globale pe o parte cobora încet; palele elicei fluturau
părul şi hainele lui Tsion; în cele din urmă acesta fu nevoit să se
îndepărteze de pupitru.
Motorul se zgudui şi se opri, iar mulţimea murmură când îl văzu
pe Leon Fortunato alergând de la elicopter spre pupitru. Dădu din
cap către Tsion, dar acesta nu-i răspunse; apoi potrivi microfonul
la înălţimea lui.
— Doctore Ben-Judah, stimaţi membri ai comitetului local şi
internaţional de organizare, stimaţi oaspeţi, începu el entuziasmat,
dar în acelaşi timp mulţimile se uitau nedumerite, se priveau între
ei, ridicau din umeri, şi începură să vorbească repede şi aprins.
— Traducătorii! strigă cineva. Avem nevoie de interpreţi!
Fortunato îl privea pe Tsion, dar acesta continua să se uite drept
înainte, neclintit.
— Doctore Ben-Judah, îl imploră Fortunato, există cineva care
poate să traducă? Pe cine folosiţi?
Tsion nu se uită la el.
— Scuzaţi-mă, spuse Fortunato la microfon, dar s-au asigurat
interpreţi. Dacă aţi veni repede, Excelenţa Sa, Potentatul vostru, vă
va fi recunoscător pentru servicii.
Buck înaintă şi trase cu ochiul în zona de lângă primul rând,
unde stăteau interpreţii. Se uitau cu toţii la Tsion, dar Fortunato
nici măcar nu ştia cui se adresa.
— Vă rog, spuse el. Nu este corect ca numai cei care înţeleg
engleza să se bucure de observaţiile următorilor doi oaspeţi.
„Oaspeţi?” se gândi Buck. Acest lucru atrase şi atenţia lui Tsion,
care tresări când se uită la Leon.
— Vă rog, spuse Leon, în timp ce mulţimea devenea din ce în ce
mai gălăgioasă.
Tsion se uită la traducătorii care-l priveau aşteptând. Îşi ridică
încet capul, de parcă le-ar fi dat aprobarea şi ei se grăbiră către
microfoane.
— Vă mulţumesc frumos, doctore Ben-Judah, spuse Fortunato.
Sunteţi de mare ajutor, iar Excelenţa Sa vă mulţumeşte.
Tsion îl ignoră.
Cu o cadenţă monotonă necesară pentru ca interpreţii să ţină
pasul, Fortunato se adresă iar mulţimii.
— În calitate de Comandant Suprem al Comunităţii Globale şi ca
unul care a beneficiat personal de puterea sa supranaturală de a
face minuni, îmi revine acum plăcerea să vi-l prezint pe Excelenţa
Sa, Potentatul Comunităţii Globale, Nicolae Carpathia!
Fortunato încheiase exaltat de parcă ar fi aşteptat ovaţii şi
aplauze. Rămase zâmbind şi, după părerea lui Buck, stânjenit şi
descumpănit, fiindcă nimeni nu reacţiona. Nici măcar nu se mişca
nimeni. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Fortunato, mai puţin ai lui
Tsion.
Leon se adună repede.
— Excelenţa Sa vă va ura personal bun venit, dar mai întâi aş
vrea să vi-l prezint pe respectatul conducător al Organizaţiei
Enigma pentru O Religie Unică din Babilon, pontiful suprem,
Pontifex Maximus, Peter II!
Fortunato se întoarse cu distincţie, făcând semn spre elicopter,
din care ieşi silueta comică a omului pe care Buck îl cunoştea drept
Peter Mathews, fost arhiepiscop de Cincinnati. Devenise papă la
scurt timp după dispariţia pontifului anterior, dar acum aduna sub
aripa lui toate religiile de pe glob, mai puţin iudaismul şi
creştinismul.
Mathews ieşise din elicopter cu mult stil, în ciuda faptului că era
împodobit cu veşmintele preoţeşti cele mai alese pe care Buck le
văzuse vreodată.
— Ce e asta? spuse Chloe.
Buck privea cu gura căscată cum Peter II îşi ridică mâinile spre
mulţime şi se roti încet, de parcă ar fi vrut să includă pe toată
lumea în salutul său pompos şi pios. Purta o mitră înaltă, cu
simbolul infinitului pe partea din faţă şi o robă lungă până în
pământ, de un galben irizat, cu trenă lungă şi cu mâneci largi.
Veşmintele sale erau împodobite cu pietre strălucitoare, colorate,
mari, încrustate, cu canafuri, cordoane ţesute şi galoane de catifea
de un albastru strălucitor, şase pe fiecare mânecă, de parcă ar fi
câştigat un doctorat dublu de la Universitatea Discoteca Lumina
Întunecată. Buck îşi acoperi gura ca să-şi poată înăbuşi râsul.
Când Mathews se întoarse, se puteau vedea semne astrologice pe
trena robei sale.
Mâinile i se mişcau în cerc, de parcă ar fi binecuvântat pe toată
lumea, iar Buck se întreba cum se simţea oare neauzind nicio
reacţie din partea publicului. Oare îndrăznea şi Carpathia să
înfrunte această indiferenţă, această ostilitate?
Peter trase microfonul la gură şi vorbi cu braţele desfăcute:
— Binecuvântaţi fraţi şi surori aflaţi în căutarea conştiinţei
supreme, mi se umple inima de bucurie să vă văd pe toţi aici,
învăţând sub coordonarea bine intenţionatului meu coleg şi
respectatul literat, doctorul Tsion Ben-Judah!
Desigur că, pomenindu-l pe eroul lor ca pe un boxer de categoria
grea, Mathews se aştepta să stârnească uralele mulţimii, dar
aceasta rămase tăcută şi nemişcată.
— Binecuvântez această adunare în numele tatălui, al mamei şi
al zeităţilor animale ale lumii, care ne conduc paşii pe drumul
adevăratei spiritualităţi. În spiritul armoniei şi ecumenismului, mă
adresez doctorului Ben-Judah şi celorlalţi conducători ai voştri să
adauge moştenirea voastră bogată, istoria şi învăţătura la cele ale
noastre. La această pătură alcătuită din bucăţi diverse, care atât de
frumos acoperă, include, afirmă şi acceptă doctrinele tuturor
marilor religii ale lumii, apelez la voi să adăugaţi şi bucata voastră.
Până când va veni ziua în care veţi fi de acord să vă ridicaţi steagul
sub umbrela Organizaţiei Enigma pentru o Religie Unică din
Babilon, puteţi fi siguri că voi apăra dreptul vostru de a nu fi de
acord şi de a vă opune, de a-l căuta pe Dumnezeul nostru pluralist
şi multilateral în felul vostru propriu.
Mathews se întoarse cu mişcările unui rege şi făcu schimb de
locuri cu Fortunato, amândoi pretinzând că nu erau afectaţi de
apatia mulţimii. Fortunato anunţă:
— Şi acum îmi face plăcere să vi-l prezint pe cel care a unit lumea
într-o singură comunitate globală, Excelenţa Sa şi Potentatul
vostru, Nicolae Carpathia! Vă rog să vă ridicaţi când vine să vă
salute.
Nimeni nu se ridică.
Carpathia, cu un zâmbet îngheţat pe faţă, nu eşuase niciodată,
din câte ştia Buck, să câştige mulţimea. Era cel mai dinamic,
antrenant şi fermecător vorbitor pe care îl auzise vreodată Buck.
Bineînţeles că însuşi Buck era departe de a fi impresionat de
Nicolae, dar se întreba dacă semnul lui Dumnezeu de pe frunţile
martorilor şi ale convertiţilor le proteja şi minţile împotriva
manipulării lui nefaste.
— Stimaţi cetăţeni ai Comunităţii Globale, începu Carpathia,
aşteptându-i pe interpreţi.
Lui Buck i se părea că încerca din greu să stabilească legătura cu
mulţimea.
— În calitate de potentat al vostru, vă spun bun venit în Israel şi
pe această mare arenă, ce poartă numele unui om din trecut, un
om al păcii, al armoniei şi al diplomaţiei.
Buck era impresionat. Nicolae încercase imediat să se pună
alături de un fost primar al Oraşului Sfânt, unul de care auzise cea
mai mare parte a celor adunaţi. Buck începu să se îngrijoreze că
puterea de convingere a lui Nicolae ar putea influenţa pe cineva
precum Jacov. Puse o mână pe umărul lui Chloe şi şopti:
— Revin imediat.
— Cum poţi să ieşi acum? spuse ea. N-aş rata acest spectacol
pentru nimic în lume. Nu crezi că hainele lui Peter mi-ar veni bine,
poate ca haine de seară?
— Mă duc la Jacov câteva minute.
— Bună idee.
Când Buck încerca să plece, telefonul mobil îi vibră în buzunar.
— Buck la telefon, spuse.
— Unde pleci?
— Cine e acolo?
— Tu erai pe scenă cu blond aia, nu?
Buck se opri.
— Cine e acolo?
— Mac McCullum. Încântat să te întâlnesc.
— Mac! Ce este? Unde eşti?
— În elicopter, omule! Ăsta e cel mai bun teatru pe care l-am
văzut de ani buni. Toată vorbăria asta prietenească! Să-i fi auzit pe
tipii ăştia la bord! îl înjurau pe Ben-Judah şi pe toată mulţimea.
Carpathia m-a umplut de scuipat tot înjurându-i pe cei doi martori.
— Nu mă surprinde. Auzi, eşti sigur că nu ne ascultă nimeni
telefoanele?
— Doar viaţa mea depinde de asta, fiule.
— Cred că ai dreptate.
Buck îi spuse lui Mac unde mergea şi de ce.
— Nick e tare, nu-i aşa? spuse Mac.
 — Lui Chloe îi place în special croiala veşmintelor lui Mathews.
— Şi mie! Trebuie să plec. Nu vreau să fiu nevoit să le spun cu
cine vorbeam.
— Păstrăm legătura, Mac.
— Stai liniştit. Dar ascultă, fă-te şi tu nevăzut. Eu n-aş lăsa
nimic în calea tipilor ăstora.
— Stai puţin, spuse Buck cu urma unui zâmbet în glas. Vrei să
spui că nu putem să-i dăm crezare lui Carpathia? Nu e un tip demn
de încredere?
— În regulă, aveţi grijă de voi.

Ştiind că toată conducerea Comunităţii Globale era departe de

Noul Babilon, Rayford îi trimise un e-mail lui David Hassid în
adăpostul subteran.
„Să fii acolo unde poţi primi un mesaj la ora şase, ora ta, frate.”
La ora nouă dimineaţa, ora din Chicago, cu o oră înainte ca
Întâlnirea Martorilor să fie difuzată în direct în toată lumea pe
internet, Rayford îi dădu un telefon lui David.
— Unde eşti? întrebă el.
— Afară, răspunse David. E linişte pe aici, fiindcă Abbott şi
Costello sunt plecaţi.
Rayford chicoti.
— Aş fi zis că eşti prea tânăr pentru ei.
— Ei sunt preferaţii mei, spuse David. Mai ales acum, când ei
conduc lumea. Ce s-a întâmplat? Tocmai voiam să mă uit la
festivităţi. Le pot vedea pe un ecran mare, cât un perete.
Rayford îl puse la curent cu ultimele noutăţi.
— Îmi pare rău să o spun, dar data viitoare când ne vom vedea
s-ar putea să fie pentru că vei fi nevoit să te ascunzi cu noi.
— Nu-mi pot imagina cum aş putea să scap de aici, dar Mac are
dreptate când spune că e bine că tu ai scăpat. Zilele talc erau
numărate.
— Sunt surprins că Nicolae nu mi-a pus capăt zilelor cu luni în
urmă.
— Ar fi bine ca şi ginerele tău să stea ascuns. Numele lui e
menţionat tot timpul. M-au pus pe mine să localizez de unde se
pune on-line revista lui electronică. Dar ştii că, oricât de mult mi-aş
da silinţa şi oricât de mult timp aş aloca acestei sarcini, pur şi
simplu nu reuşesc să dau de ea.
— Nu mai spune.
— Fac tot ce îmi stă în putinţă. Vorbesc serios. E frustrant când
nu-i poţi oferi şefului informaţia care poate costa viaţa unui frate al
tău. Ştii ce vreau să spun?
— Ei bine, tu continuă să lucrezi la asta, David, şi sunt sigur că
până la urmă vei găsi o pistă greşită cu care ei să-şi piardă foarte
mult timp.
— Bună idee.
— Ascultă, poţi să mă ajuţi să-mi conectez laptopul la un
televizor, ca să putem vedea mai uşor această întâlnire?
David râse.
— Apoi ai să-mi spui că minidisc player-ul tău arată ora
douăsprezece tot timpul.
— De unde ştii?
— Am ghicit.
— Ştii că noi te considerăm un membru al Armatei Pătimirilor,
spuse Rayford, deşi ceilalţi nu te-au cunoscut. Tu şi Mac sunteţi
oamenii noştri dinăuntru acum, iar noi ştim foarte bine cât de
periculos este.
David deveni serios.
— Mulţumesc. Mi-ar plăcea să cunosc pe toată lumea şi să fiu cu
voi toţi, dar, aşa cum spui şi tu, când se va întâmpla acest lucru, va
fi pentru că voi fugi… de regimul cel mai avansat din punct de
vedere tehnologic pe care l-a cunoscut istoria. Poate că nu ne vom
vedea înainte să ajungem la cer. Până atunci, ai nevoie de un avion
sau de ceva?
— O să discutăm despre asta mai târziu. Dacă totul este permis
în dragoste şi în război, atunci poate că vom putea să ne însuşim
echipamentul duşmanului.
— Aţi putea sustrage milioane şi tot nu aţi afecta Comunitatea
Globală. Nu aţi afecta-o câtuşi de puţin.
— Cât timp mai rămâi în adăpostul subteran?
— Nu mult. Palatul cel nou, fiindcă e un palat de data aceasta, e
aproape gata. Impresionant. Aş vrea să fi fost mândru că lucrez
aici. Ar fi o afacere destul de bună.
După ce David îl ajută cu instalarea, Rayford aşeză televizorul
într-un loc în care să-l poată vedea el, doctorul Charles, Ken Ritz şi
Hattie. Aceasta stătea întinsă şi gemea. Refuzase mâncarea şi
medicamentele, aşa că Rayford doar o acoperise. Cu câteva minute
înainte de ora zece, el îi ceru lui Ken să-l trezească pe Floyd, care
voia să se uite cu ei la Întâlnire.
Doctorul se arătă alarmat când o văzu pe Hattie.
— De cât timp este în starea asta?
— De vreo oră, spuse Ken. Trebuia să te sculăm?
Doctorul ridică din umeri.
— Mă lupt legat la ochi, experimentând antidoturi pentru o
otravă ce nu a fost identificată. Ea se întremează, iar eu mă simt
încurajat, pentru ca apoi să revină în starea asta.
Îi administra medicamente şi o hrăni, iar ea a dormi liniştită.
Rayford era mişcat până la lacrimi de transmisiunea din Israel,
dar cei care au râs de veşmintele lui Peter Mathews o treziră pe
Hattie. Se ridică încet pe coate, parcă suferind, şi se uită și ea.
— Nicolae îl urăşte nespus pe Mathews, zise ea. O să vedeţi, o
să-l omoare într-o bună zi.
Rayford îşi întoarse capul spre ea. Avea dreptate, desigur, dar
cum de ştia ea acest lucru? Oare făcuse parte din plan pe vremea
când Hattie lucra pentru Carpathia?
— O să vedeţi.
Când Nicolae ieşi din elicopter şi se alătură lui Fortunato şi lui
Mathews pe scenă, sună telefonul lui Rayford.
— E prima ocazie pe care o am ca să te sun, Ray, spuse Mac. În
primul rând, nimeni nu ştie deocamdată că ai plecat. Bună treabă.
Bineînţeles că pot să fac pe prostul. Acum ascultă, ginerele tău şi
fiică-ta – el e un tip arătos, la vreo treizeci de ani, iar ea o blondă
drăguţă?
— Da, ei sunt. Unde sunt? Văd elicopterul, dar pe ei nu-i văd.
— Nu sunt în raza de acţiune a camerei de luat vederi, sunt pe
margine.
— Mac, lasă-mă să-ţi spun ce mi-a zis Hattie despre…
— Nu am decât o secundă la dispoziţie, Ray. Lasă-mă să-l sun pe
Buck. Are la el telefonul cu numărul pe care mi l-ai dat?
— Aşa ar trebui, dar Mac…
— Vorbim mai târziu, Ray.

Când Buck ieşea de pe stadion, elocvenţa lui Carpathia

reverbera. Ajungând la maşină, Buck îl văzu pe Jacov aplecat în
faţă cu mâinile pe volan. Părea să se uite la monitor, pe deasupra
mulţimii, şi să asculte la radio în acelaşi timp. Buck atinse mânerul
portierei, însă Jacov era încuiat înăuntru şi se sperie de zgomot,
părând îngrozit.
— A, tu erai, spuse el descuind uşa.
— Cine te aşteptai să fie? întrebă Buck urcând în maşină.
— Nu te-am observat. Scuză-mă.
— Aşadar, ce înţelegi din toate astea?
Jacov îşi întinse mâna, cu palma în jos, ca să-i arate lui Buck că
tremura.
Acesta îi oferi lui Jacov sticla sa cu apă.
— De ce ţi-e teamă?
— De Dumnezeu, răspunse Jacov, zâmbind ca pentru sine şi
refuzând sticla de apă.
— Nu trebuie să-ţi fie frică. El te iubeşte.
— Nu trebuie să-mi fie? Rabinul Ben-Judah ne învaţă că tot ceea
ce am suferit a fost hotărât de Dumnezeu. Se pare că ar fi trebuit
să-mi fie frică de El de mai mult timp. Dar scuză-mă, aş vrea să-l
aud pe Potentat.
— Ştii că doctorul Ben-Judah nu este prieten cu el.
— Asta este clar. A fost primit cu multă răceală.
— După cum se cuvenea, Jacov. El este duşmanul lui
Dumnezeu.
— Dar suntem datori să-l ascultăm.
Buck era tentat să continue să vorbească, în ciuda rugăminţii lui
Jacov, pentru a anula orice efect pe care Carpathia l-ar fi putut
avea asupra acestuia. Dar nu dorea să fie nepoliticos şi voia să se
încreadă în faptul că Dumnezeu lucrează în inima şi în mintea
omului. Tăcu, în vreme ce tonurile vocii lui Carpathia umpleau
aerul.
— Ca atare, dragi prieteni, nu este obligatoriu ca secta voastră să
se alinieze la Religia Unică Globală pentru ca voi să rămâneţi
cetăţeni ai Comunităţii Globale. În limite rezonabile, este loc şi
pentru alternative disidente. Dar gândiţi-vă un moment la
avantajele, privilegiile şi beneficiile care au rezultat de pe urma
unirii tuturor naţiunilor într-un singur sat global.
Nicolae recită litania de realizări. De la reconstruirea oraşelor,
drumurilor şi aeroporturilor la aproape miraculoasa reconstrucţie
a Noului Babilon, devenit cel mai mare oraş construit vreodată.
— Este o capodoperă pe care sper că o veţi vizita de îndată ce veţi
putea.
Menţionă şi sistemul său de sateliţi celulari-solari (Cell-Sol) care
permiteau oamenilor să intre în legătură unul cu altul prin telefon
şi internet, indiferent de momentul sau locul în care se aflau. Buck
clătină din cap. Toate acestea nu făceau decât să inaugureze
construcţia necesară pentru ca Nicolae să conducă lumea până
când venea clipa să se declare Dumnezeu însuşi.
Buck vedea cum Nicolae reuşea să-i modifice lui Jacov felul de a
gândi, de a vedea lucrurile.
— E greu să-l contrazici, spuse şoferul. A făcut minuni.
— Dar Jacov, îl contrazise Buck, tu ai beneficiat de învăţăturile
doctorului Ben-Judah. Cu siguranţă eşti convins că Scripturile
sunt adevărate, că Isus este Mesia, că dispariţiile au fost Înălţarea
la Cer a bisericii lui Hristos.
Jacov privea înainte, strângând tare volanul în mâini, cu braţele
tremurând. Dădu din cap aprobator, dar privirea îi trăda conflictul
interior. Lui Buck nu-i mai păsa acum de politeţe. Voia să
vorbească, să se suprapună peste cuvintele lui Nicolae; nu voia să-i
permită duşmanului să-i fure un suflet prin discursul său abil
ticluit.
— Ce crezi despre predica din seara asta?
— Foarte impresionantă, recunoscu Jacov. Am plâns. M-am
simţit atras către el, dar mai ales către Dumnezeu. Îl iubesc şi îl
respect pe doctorul Rosenzweig, dar el nu ar înţelege niciodată dacă
aş deveni un credincios al lui Isus. Dar dacă este adevărat, ce
altceva aş putea să fac?
Buck se ruga disperat în tăcere.
— Dar, domnule Williams, nu mai auzisem niciodată versetul
despre care doctorul Ben-Judah a spus că era motivul acestei
întruniri. Şi l-au întrerupt, nu-i aşa? Nu a terminat versetul.
— Ai dreptate, nu l-a terminat. Era din Ioan 3:16 şi este astfel:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât a dat pe…”
Dar Buck nu putu merge mai departe decât mersese Tsion,
fiindcă Jacov ridică o mână pentru a-l face să tacă.
— Potentatul îşi încheie discursul, spuse el.
Carpathia părea să-şi încheie observaţiile, însă se întâmpla ceva
ciudat cu vocea lui. Buck nu-l mai auzise niciodată chinuindu-se
să vorbească, dar acum răguşise. Carpathia se întoarse de la
microfon, îşi acoperi gura şi încercă să-şi dreagă vocea.
— Scuzaţi-mă, zise el, cu glasul încă răguşit. Dar vă doresc, vouă
şi rabinului, numai bine şi vă întâmpin aici cu ahem, ahem, încă o
dată, scuzaţi-mă…
Nicolae se întoarse rugător spre Tsion, care îl ignora în
continuare.
— Are cineva nişte apă?
Cineva trimise o sticlă de apă pe scenă, unde Nicolae dădu din
cap în semn de mulţumire. Când o deschise, presiunea se auzi în
difuzor. Dar când bău, se înecă şi scuipă apa. Buzele şi bărbia îi
erau pline de sânge şi ţinea sticla la distanţă, privind-o îngrozit.
Jacov sări din maşină şi se apropie de monitor. Buck ştia de ce.
Chiar şi de la distanţă era evident că sticla conţinea sânge.
Buck îl urmărea pe Carpathia cum îl înjura pe Tsion şi „cârdul
său de duşmani ai Comunităţii Globale”.
— Trebuia să mă umiliţi în felul ăsta ca să ieşiţi iar învingători?
Ar trebui să-mi încalc promisiunea de protecţie şi să le permit
oamenilor mei să vă împuşte pe loc!
Din mijlocul mulţimii înmărmurite, se ridicară la unison vocea
lui Moise şi a lui Ilie. Amplificatoarele erau inutile. Toată lumea îi
putea auzi, chiar şi cei aflaţi la o stradă distanţă de stadion.
Mulţimea se dădu înapoi, iar ei stăteau în picioare în lumina
stranie de pe stadion, unul lângă celălalt, desculţi, înveşmântaţi în
pânză de sac.
— Vai de cel care îi ameninţă pe cei aleşi de Dumnezeu!
Carpathia aruncă sticla de apă jos, pe scenă, şi apă limpede,
curată se împrăştie în jur. Buck ştia că martorii prefăcuseră numai
apa lui Nicolae în sânge şi că probabil tot ei îi provocaseră nevoia de
apă. Nicolae arătă spre Ilie şi spre Moise şi urlă:
— Timpul vostru este aproape! Jur că am să vă omor sau am să
pun pe alţii să vă omoare înainte să…
Dar martorii vorbeau şi mai tare, aşa că Nicolae trebui să tacă.
— Vai! spuseră ei iar. Vai celor care vor îndrăzni să-i ameninţe pe
cei aleşi de Dumnezeu înainte să fi venit vremea! Voi cei ce purtaţi
semnul lui Mesia, beţi şi vă veţi simţi răcoriţi!
Sticla din buzunarul lui Buck se răci deodată. O trase afară şi
simţi înţepătura răcelii ei în palmă. Răsuci dopul şi bău cu sete.
Nectar răcoros, delicat, concentrat, care potoleşte setea îi aluneca
pe gât. Scoase un geamăt; nu voia să lase sticla de la gură, însă
trebuia să respire. În jur auzea răsuflările credincioşilor satisfăcuţi,
care împărţeau între ei sticlele reci, dătătoare de noi puteri.
— Gustă asta, Jacov! spuse Buck, ştergând gura sticlei şi
dându-i-o acestuia. Este foarte rece.
Jacov întinse mâna după apă.
— Mie nu mi se pare rece, spuse el.
 — Cum poţi să spui asta? Uite cum e mâna mea.
Buck puse mâna pe braţul lui Jacov, iar acesta tresări.
— Mâna ta e rece ca gheaţa, dar sticla mi se pare caldă.
O ridică în lumină.
— Ah! E sânge!
Şi-i dădu drumul. Sticla căzu pe picioarele lui Buck. Acesta o
înşfacă înainte să se verse. În mâinile sale era din nou rece şi nu se
putu abţine să nu mai bea din ea.
— Nu! spuse Jacov.
Însă privindu-l pe Buck cum se bucura de apa cea limpede şi
curată, căzu în genunchi.
— O, Doamne, sunt la fel de rău precum Carpathia! Vreau să fiu
oaia Ta! Vreau să port semnul Tău!
Buck se aşeză pe vine lângă el şi-şi puse braţul pe după umeri.
— Dumnezeu vrea să faci parte din familia Sa, zise el.
Jacov vărsă lacrimi amare, apoi privi în sus, către zgomotul
palelor elicopterului. Se uita la monitor împreună cu Buck şi-l
văzură pe Tsion stând iar singur pe scenă. Părul şi hainele îi
fluturau în vânt din cauza elicopterului, iar notiţele îi fură ridicate
într-un vârtej, înainte de a se risipi. Traducătorii săriră pe scenă să
le recupereze şi le puseră la loc pe pupitru. Tsion rămase nemişcat,
privind în gol, ignorând complet întregul episod ce-l avusese
protagonist pe Nicolae şi pe cei doi martori.
Camera de luat vederi se mută spre locul în care apăruseră
martorii, dar aceştia dispăruseră la fel de repede după cum
apăruseră. Mulţimea stătea cu gurile căscate; mulţi continuau să
bea şi să-şi dea de la unul la altul sticlele cu apă. Când băgară de
seamă că Tsion revenise la pupitru, făcură linişte şi se aşezară. Ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de când începuse să citeze din
Ioan 3:16, Tsion continuă:
— …Pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Jacov, care era încă în genunchi, cu mâinile pe coapse, părea
lipit de imaginea de pe monitor.
— Ce? strigă el. Ce?
Ca şi când l-a fi auzit, Tsion, repetă versetul:
— „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică.”
Jacov îşi plecă faţa suspinând.
 — Cred! Cred! Doamne, salvează-mă! Nu mă lăsa să pier! Dă-mi
viaţa cea veşnică!
— Te aude, îi spuse Buck. El nu-şi întoarce faţa de la un
credincios adevărat.
Dar Jacov continuă să plângă. Mai erau şi alţii în mulţime care
căzuseră în genunchi. Tsion zise:
— Poate că sunt printre noi unii care vor să-l primească pe
Hristos. Vă îndemn să spuneţi după mine: „Doamne, ştiu că sunt
un păcătos. Iartă-mă că am aşteptat atât de mult. Primesc iubirea
şi mântuirea Ta şi te rog să trăieşti şi prin mine. Vreau să fii
mântuitorul meu; m-am hotărât să trăiesc pentru tine, până la a
doua ta venire pe Pământ”.
Jacov repetă rugăciunea printre lacrimi, apoi se ridică şi-l
îmbrăţişă pe Buck. Îl strânse atât de tare, că acesta abia mai putea
respira. Apoi se trase înapoi şi îi întinse lui Jacov sticla cu apă.
— E rece! spuse acesta foarte bucuros.
— Bea! îl îndemnă Buck.
Jacov ridică iar sticla în lumină zâmbind. Era limpede.
— Şi e plină!
Buck făcu ochii mari. Chiar era! Jacov o duse la gură, lăsă capul
pe spate atât de mult, că se clătină, iar Buck fu nevoit să-l ţină.
Înghiţea hulpav, dar nu suficient de repede, aşa că apa i se
prelingea pe faţă şi apoi în jos, pe gât. Jacov râse şi strigă:
— Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui
Dumnezeu!
— Lasă-mă să te privesc, îi zise Buck râzând.
— Arăt altfel?
— Aşa ar trebui.
Luă capul lui Jacov între mâini şi-l întoarse către lumină.
— Ai semnul, spuse el. Pe frunte.
Jacov se trase îndărăt şi alergă înapoi la maşină.
— Vreau să văd şi eu în oglindă.
— Nu o să vezi, îi spuse Buck urmându-l. Nu ştiu din ce motiv,
dar nu ne putem vedea propriul semn. Dar ar trebui să îl poţi vedea
pe al meu.
Jacov se întoarse şi-l opri pe Buck. Se aplecă spre el şi îl privi.
— Îl văd! E o cruce! Şi chiar am şi eu una?
— Da, chiar ai.
— O, slavă lui Dumnezeu!
Urcară înapoi în maşină, iar Buck formă numărul lui Chloe.
 — Ar fi bine să fii tu, Buck, spuse ea.
— Eu sunt.
— Eram îngrijorată din cauza ta.
— Îmi cer scuze, dar avem un nou frate.
— Jacov?
— Vrei să vorbeşti cu el?
— Bineînţeles. Iubitule, să nu încerci să intri iar pe stadion. E o
nebunie aici. Îl scot pe Tsion de aici cât pot de repede.
Buck îi dădu telefonul lui Jacov.
— Mulţumesc, doamnă Williams! zise el. Mă simt ca nou! Şi chiar
sunt! Grăbiţi-vă ca să-mi vedeţi semnul şi să-l văd şi eu pe-al
dumneavoastră!

La locuinţa de refugiu era după-amiază. Rayford stătea şi se uita

la ecran dând din cap.
— Poţi să crezi asta? repeta el mereu. Nu-mi vine să cred că
Nicolae a pierdut în felul acesta.
Ken stătea în picioare, împiedicând soarele să pătrundă pe
fereastră.
— Am auzit toate poveştile despre cei doi martori, dar sunt
înfricoşători. Mă bucur că sunt de partea noastră. Sunt, nu-i aşa?
Doctorul Charles râse.
— Ştii la fel de bine ca şi noi că sunt, dacă l-ai urmărit pe Tsion
pe internet aşa de atent precum spui că ai făcut-o.
— Chestia asta o să aibă mâine cea mai mare audienţă de
televiziune din istoria omenirii, spuse Rayford, întorcându-se spre
Hattie să audă şi părerea ei despre acest lucru.
Şi ca se uita la ecran, dar faţa ei era de o paloare profundă şi
părea că încearcă să vorbească. Avea gura deschisă, iar buzele îi
tremurau. Arăta îngrozită.
— Nu ţi-e bine, Hattie? spuse el.
Floyd se întoarse când Hattie scotea un ţipăt pătrunzător. Căzu
pe spate, se apucă de abdomen cu ambele mâini şi se întoarse pe o
parte gâfâind şi gemând.
Doctorul Charles îşi înşfăcă stetoscopul şi le ceru lui Rayford şi
lui Ken să o ţină pe Hattie culcată. Ea se lupta cu ei, dar părea să fie
suficient de conştientă ca să încerce să stea liniştită, pentru ca
Floyd să poată asculta inima bebeluşului. Faţa lui era gravă.
— Ce ai simţit? o întrebă.
— Nicio mişcare mai multă vreme, spuse ea gâfâind. Apoi o
durere puternică. A murit? Mi-am pierdut copilul?
— Lasă-mă să mai ascult o dată, zise el. Hattie rămase liniştită.
Nu pot să spun exact doar ascultând la stetoscop şi nu am un
monitor fetal, spuse el.
— Ai fi putut să spui, dacă ar fi acolo! zise Hattie.
— Dar nu pot fi sigur dacă nu aud nimic.
— O, nu! Te rog, nu!
Floyd o linişti şi ascultă din nou cu atenţie. Îi pipăi abdomenul
peste tot şi apoi îşi puse urechea pe burta ei. Se ridică repede.
— Ţi-ai încordat voit muşchii abdominali? Ea negă din cap.
Tocmai ai simţit durerile a facerii?
— Cum pot să ştiu asta?
— Contracţii? încordări?
Ea aprobă din cap.
— Telefonul! urlă Floyd, iar Ken i-l întinse pe al lui.
Doctorul formă repede numărul.
— Jimmy, sunt eu. Am nevoie de un mediu steril şi de un
monitor fetal… Nu pune întrebări!… Nu, nu pot să-ţi spun asta.
Bănuiesc că sunt la optzeci-nouăzeci de kilometri de tine… Nu, nu
pot veni acolo.
— Dar Young Memorial din Palestina? şopti Ken. E o
credincioasă acolo.
Rayford îşi ridică privirea surprins.
Floyd acoperi telefonul.
— Cât de departe e?
— Nu e departe.
— Mulţumesc, Jimmy. Scuze de deranj. Am găsit un loc. Îţi
rămân dator.
Doctorul începu să dea ordine:
— Hotărâţi-vă care din voi va conduce, iar celălalt să-mi aducă
două pături.
Rayford se uită la Ken, care ridică din umeri.
— Pentru mine nu e greu, spuse el. Pot conduce sau…
— Vă mişcaţi astăzi, domnilor?
— Condu tu, că ştii unde este, spuse Rayford şi se grăbi în sus pe
scări.
Când se întoarse cu păturile, Rover-ul era la uşă, iar doctorul
Charles ieşea din casă cu Hattie în braţe. Ea se zvârcolea şi ţipa.
— E bine să o mişti?
— Nu am de ales, spuse Floyd. Mi-e teamă să nu aibă un avort
spontan.
— Nu! ţipă Hattie. Trăiesc doar pentru copilul meu!
— Nu spune asta, îi zise Rayford strecurându-se pe lângă ei ca să
deschidă uşa maşinii.
— Ba da, spune, îi zise doctorul. Continuă să lupţi cu orice preţ.
Ray, pune o pătură pe bancheta din spate, iar cu cealaltă
înveleşte-o imediat ce o întind acolo.
Se chinui să o bage pe Hattie în maşină, cu capul către cealaltă
uşă din spate. Când Ray puse cealaltă pătură peste ea, Floyd urcă
şi-i puse picioarele în poala lui. Rayford sări pe locul din faţă, iar
Floyd spuse:
— Să nu le opreşti, Ken. Du-ne acolo cât poţi de repede!
Se părea că exact asta îşi dorea Ken să audă. Porni motorul şi ieşi
de pe drumul pe care venise. Se strecură pe lângă un indicator
prăfuit, apoi o luă pe urmele lăsate pe drumul de ţară din faţa casei.
Se zdruncinară destul de tare şi erau chiar să se rostogolească de
câteva ori, în timp ce el se îndreptă spre Palestina.
— Vă zdruncin prea tare? întrebă.
— Mai mult rău nu le poţi face, nici unuia dintre ei. Acum
contează viteza, nu confortul! spuse Floyd. Ray, ajută-mă.
Rayford se întoarse pe scaun, o apucă pe Hattie de mijloc, iar
doctorul îi prinse gleznele. Încercară să o ţină stabilă, în timp ce
Ken forţa maşina. Între casă şi spital nu exista decât o scurtă
bucată de şosea asfaltată. Pe acea jumătate de kilometru, Ken
acceleră Rover-ul cât putu şi, când ajunse iar la zona neaşteptată,
vehiculul aproape că zbură.
La apariţia la orizont a spitalului, Floyd spuse:
— Găseşte Serviciul de urgenţă.
— Nu pot, spuse Ken. Nu ştiu numele femeii. Doar i-am văzut
semnul. Lucrează la recepţie, nu la urgenţă. Eu zic să oprim acolo,
iar eu am să fug înăuntru şi s-o găsesc. Dacă poate să ne găsească
o sală de operaţii, cel mai rapid mod ar fi să o ducem pe Hattie acolo
chiar pe intrarea principală.
Floyd aprobă din cap, iar Ken urcă maşina pe trotuar, lângă
intrare.
— Du-te, Ken! O să mă ajute Ray.
Rayford sări din maşină şi deschise uşa de la capul lui Hattie,
care îşi pierduse cunoştinţa.
— Nu-mi place asta, spuse doctorul.
— Lasă-mă pe mine să o iau, zise Ray. Tu împinge-o spre mine şi
apoi ia-o înainte şi vorbeşte cu femeia, dacă a găsit-o Ken.
— Am prins-o, Ray.
— Fă ce ţi-am spus.
— Ai dreptate, zise Floyd împingând în timp ce Rayford o trăgea
pe Hattie lângă el. În ciuda sarcinii, era uşoară ca o fetiţă. El se
luptă cu pătura şi grăbi pasul în urma lui Floyd. Femeia cu semnul
crucii pe frunte îl urma pe Ken spre uşă, iar pe faţă i se citea groaza.
— Fraţilor, o să mă băgaţi în bucluc, spuse ea. Ce avem aici?
— E pe cale să piardă sarcina, zise Floyd. Aveţi atestat în
chirurgie?
— De ani buni. Lucrez la birou de când…
— Nu pot avea încredere în nimeni altcineva. Conduceţi-ne spre
o sală de operaţii acum.
— Dar…
— Acum, dragă!
Recepţionera, o adolescentă, se holba la ei.
— Uită-te în altă parte şi să taci din gură. Ai înţeles? îi spuse
femeia.
— N-am văzut nimic, răspunse fata.
— Cum vă cheamă, doamnă? o întrebă Floyd când o urmau pe
un coridor.
— Leah.
— Ştiu la ce risc te expui, Leah. Apreciem foarte mult ceea ce
faci.
Leah se uită la Hattie în timp ce deschise uşa sălii de operaţii şi
arătă spre masă.
— Se pare că nu sunt sora ei.
Floyd se uită la ea.
— Şi atunci să o lăsăm să moară?
— Nu asta am vrut să spun, doctore. Sunteţi doctor? El dădu
aprobator din cap. Am vrut să spun că vă expuneţi la un mare
pericol pentru cineva care nu este, ştiţi dumneavoastră…
— Unul de-ai noştri? continuă el grăbindu-se spre zona de
dezinfectare.
Înşfacă un halat dintr-un teanc şi se îndreptă spre chiuvetă.
— Dezinfectează-te şi tu. Ai să mă asişti.
— Domnule doctor, eu…
— Haide, Leah. Acum.
Ea se apropie de el lângă chiuvetă. Ken stătea lângă Hattie care
era încă inconştientă. Rayford se simţea inutil, aşteptând între
masă şi zona de dezinfectare.
— Oare periclităm mediul steril de aici? întrebă el.
— Încercaţi să nu atingeţi nimic, le spuse Floyd. Încălcăm o
mulţime de reguli.
— Nu am vrut să sugerez că… începu Leah.
— Mai repede, zise Floyd, curăţindu-şi mâinile mai repede decât
îşi imaginase Rayford că este posibil. Vrem să-i oferim copilului
ăstuia toate şansele de a veni printre noi, înainte ca ea să moară.
— Desigur. Îmi pare rău.
— Să ne concentrăm asupra pacientei. De îndată ce vei fi gata,
vreau să o ungi cu betadină de la stern până la coapse. Să o ungi
bine. Dacă e nevoie, foloseşte chiar un litru de betadină. Nu avem
timp să fii minuţioasă, dar au grijă să nu-ţi scape nicio porţiune. Şi,
până vin eu acolo, pune-i un monitor letal. Dacă bebeluşul trăieşte,
poate încerc o cezariană. Va trebui să te ocupi de anestezie.
— Dar nu am niciun pic de experienţă…
— Te voi ghida eu, Leah. Ce-ar fi să facem tot posibilul?
— O să-mi pierd slujba.
— Aş! spuse doctorul. Sper ca ăsta să fie cel mai rău lucru ce ţi
se poate întâmpla. Îi vezi pe cei care sunt în sala asta? Eu mi-am
pierdut slujba alaltăieri. La fel căpitanul Steele. Ken şi-a pierdut
casa.
— Pe el îl cunosc. A fost pacient aici.
— Da?
O urmă în sala de operaţie.
— Dar pacienta? întrebă ea aplicând repede monitorul fetal.
— Şi Hattie. Suntem toţi în aceeaşi barcă. Pregăteşte-o.
Ken şi Rayford se mutară mai aproape de uşă. Floyd verifică
monitorul fetal şi dădu din cap. Conectă pacienta la alte monitoare.
— De fapt, respiraţia ei este bună, spuse el. Tensiunea arterială
este scăzută. Pulsul e crescut.
— E ciudat, doctore.
— A fost otrăvită.
— Cu ce?
— Aş vrea să ştiu şi eu.
— Doctore, ai spus că o cheamă Hattie?
El aprobă din cap.
— Nu este cine cred eu că este, nu?
— Mi-e teamă că da, spuse el, aşezându-se în poziţia necesară.
Ai mai auzit vreodată de o altă Hattie?
 — Nu în secolul ăsta. Prietenul ei ştie ce se petrece sau ar trebui
să ne planificăm o călătorie în Siberia când va afla?
— El i-a făcut asta, Leah. Atunci când ai primit semnul, tu ai
devenit duşmanul lui de moarte, aşa că acum tu eşti pe linia întâi,
asta e tot.
— Asta e tot?
Rayford privea, rugându-se pentru Hattie, iar Floyd potrivi
lampa chirurgicală.
— Dilatare. Şapte sau opt centimetri.
— Atunci fără cezariană, spuse Leah.
— Copilul este pierdut, spuse el. Am nevoie de o perfuzie, soluţie
Ringer lactat, patruzeci de unităţi de oxitocină la litru.
— Avort incomplet?
— Vezi cât de repede îţi aminteşti, Leah? în mod normal ar naşte
într-o oră sau două, dar, în situaţia ei, lucrurile se vor petrece
rapid.
Rayford era impresionat de viteza şi eficienţa lui Leah.
Hattie îşi reveni.
— Mor! se văită ea.
— Pierzi sarcina, Hattie, îi spuse doctorul Charles. Îmi pare rău.
Ajută-mă. Acum suntem îngrijoraţi pentru tine.
— Mă doare!
— În curând nu vei mai simţi nimic, dar va trebui să împingi
când am să-ţi spun.
În câteva minute, Hattie era sfâşiată de contracţii puternice.
Rayford se întreba cum putea să arate progenitura Antihristului.
Copilul mort era aşa de slab dezvoltat şi de mic, încât alunecă
repede din corpul lui Hattie. Floyd îl înfăşură împreună cu bucăţile
de placentă, apoi dădu legătura lui Leah.
— Patologie? întrebă ea.
Floyd se uită la ea.
— Nu, şopti el hotărât. Aveţi un incinerator?
— Acum nu pot face asta. Nu. Îmi este imposibil.
— Ce? strigă Hattie. Ce? îl am?
Leah stătea cu legătura micuţă în mâini. Floyd se duse la capul
mesei de operaţie.
— Hattie, ai dat afară un făt foarte prematur, foarte deformat.
— Nu spune asta! Fetiţă sau băiat?
— Nedefinit.
— Pot să-l văd?
 — Hattie, îmi pare rău. Nu arată ca un copil. Nu te sfătuiesc să-l
vezi.
— Dar vreau…
Floyd îşi scoase mănuşile şi îşi puse o mână, delicat, pe obrazul
ei.
— Am început să mă ataşez de tine, Hattie. Ştii asta, nu?
Ea aprobă din cap, iar lacrimile îi şiroiau pe obraji.
— Te implor să ai încredere în mine, ca într-unul căruia îi pasă
de tine.
Ea-l privi mirată.
— Te rog, spuse el. Cred, la fel ca şi tine, că acesta a fost
conceput ca un suflet viu, dar nu a fost viabil şi nu a supravieţuit.
Nu s-a dezvoltat normal. Ai încredere în mine să mi-l laşi în seamă?
Hattie îşi muşcă buza şi dădu din cap aprobator. Floyd o privi pe
Leah, care părea încă hotărâtă. Puse copilul într-un cărucior şi o
examină atent pe Hattie. Îi făcu semn din cap lui Leah.
— Am nevoie să mă asişti la un chiuretaj uterin pentru a elimina
restul ţesutului placentar şi orice endometru necrozat.
— Eşti îngrijorat în privinţa endometrului?
— Foarte tare.
După expresia de pe chipul lui Leah şi după cum îşi ţinea
maxilarul, Rayford vedea că aceasta nu avea de gând să scape de
făt. Părea că şi Floyd înţelesese acest lucru. După ce o supuse pe
Hattie întregii proceduri, luă delicat trupul înfăşurat.
— Unde? spuse el.
— La capătul coridorului, şopti ea. Cu două etaje mai jos.
El ieşi, iar Hattie începu să suspine. Rayford se apropie şi o
întrebă dacă se poate ruga pentru ea.
— Te rog, reuşi ea să spună. Rayford, vreau să mor.
— Nu, nu vrei.
— Nu am niciun motiv să trăiesc.
— Ba da, Hattie. Noi te iubim.

Buck devenea tot mai neliniştit stând în maşină, aşteptându-i pe

Chloe şi pe Tsion. Bănuia că ea îl va lua pe Tsion de pe scenă; mii de
oameni ar fi dat orice pentru un moment în compania lui, ca să nu
mai vorbim de membrii comitetului, care ar vrea să vorbească cu el.
Şi nimeni nu ştia cum va reacţiona Carpathia la ceea ce se
petrecuse pe scenă. La început el dădu vina pe Tsion, dar apoi
apăruseră martorii.
Buck credea că Nicolae ar trebui să-şi dea seama că Tsion nu are
puteri miraculoase. Conflictul lui Nicolae era cu cei doi martori. Era
numai vina lui, desigur. Nu fusese invitat şi nici măcar nu fusese
binevenit pe scenă. Şi, în plus, tupeul de a-i pune pe Fortunato şi
pe Peter II să vorbească înaintea lui! Buck clătină din cap. Ce
altceva să mai aştepţi de la Antihrist?
Buck formă numărul lui Chloe, dar aceasta nu răspunse. Dacă
ar fi sunat ocupat, mai înţelegea. Dar să nu răspundă? Se auzea o
voce înregistrată în ebraică.
— Jacov, ia ascultă! Ce spune?
Jacov încă mai radia; îşi lungea gâtul şi se apleca pe fereastră, ca
să vadă semnul celorlalţi. Adesea arăta spre al său şi descoperi că
ceilalţi credincioşi zâmbeau întotdeauna şi părea să le placă să
indice în direcţia cerului. Buck ştia că va veni ziua în care semnul
crucii de pe frunte va spune totul între sfinţii Pătimirilor. Chiar şi
arătatul în sus va atrage atenţia forţelor inamice.
Problema era că acea zi va veni în momentul în care şi ceilalţi vor
avea semnul lor propriu, care va fi vizibil tuturor. De fapt, conform
Bibliei, cei care nu vor avea „semnul fiarei” nu vor putea să
cumpere sau să vândă. Marea reţea de sfinţi va trebui atunci să-şi
dezvolte propria piaţă tainică pentru a supravieţui.
Jacov duse telefonul la ureche, apoi i-l dădu înapoi lui Buck.
— Dacă vrei să laşi un mesaj, apasă unu.
Buck apăsă.
— Chloe, spuse el, sună-mă de îndată ce asculţi mesajul ăsta.
Mulţimea de aici, de afară, nu s-a subţiat deloc, aşa că nu vreau să
fiu nevoit să vin să vă caut, pe tine şi pe Tsion. Dar, dacă nu
primesc niciun semn de la tine în următoarele zece minute, am să
vin.
De îndată ce termină, îi sună telefonul.
— Slavă Domnului, spuse el şi-l deschise. Da, iubito.
Un zgomot mecanic şi paraziţi puternici. Apoi auzi:
— Turnul din Ierusalim, aici Elicopterul Unu al Comunităţii
Globale!
— Alo?
— Turnul, mă auzi?
— Alo, aici nu este turnul, spuse Buck. Se produc interferenţe de
unde?
 — Turnul, aceasta este o transmisie confidenţială, de aceea
folosesc telefonul în loc de radio?
— Mac, tu eşti?
— Da, turnul.
— Eşti în elicopter cu ceilalţi trei?
— Zece-patru. Verific coordonatele pentru a reveni la locul de
aterizare de pe King David, terminat.
— Încerci să-mi comunici ceva?
— Afirmativ. Mulţumesc. Fără vânt?
— Este vorba de Tsion?
— Parţial noros?
— Şi Chloe?
— Zece-patru.
— Sunt în pericol, Mac?
— Afirmativ.
— Au fost luaţi?
— Nu în acest moment, turn. Estimez aterizarea în cinci minute.
— Urmează?
— Afirmativ.
— Ce pot face?
— Vom veni dinspre nord-vest, turn.
— Sunt în afara stadionului?
— Negativ.
— Îi găsesc în colţul dinspre nord-vest?
— Afirmativ. Avem permisiune. Asistenţa, turn. Vă mulţumim
pentru asistenţă.
— Sunt şi eu în pericol?
— Zece-patru.
— Ar fi bine să trimit pe altcineva?
— Afirmativ şi mulţumesc, turn. Mă voi îndrepta într-acolo
imediat.
— Mac! Am să trimit pe cineva pe care poate că nu îl vor
recunoaşte şi am să-l aştept să-i aducă la ieşirea dinspre nord-vest.
E bine aşa?
— De îndată ce putem, turn. Într-acolo.
— Jacov, fugi înăuntru şi găseşte-i pe Tsion şi pe Chloe şi
scoate-i de pe stadion pe ieşirea dinspre nord-vest.
Jacov apucă mânerul uşii.
— Pe sus sau pe jos? spuse el. Este o ieşire la parter şi una
dedesubt.
 — Scoate-i pe dedesubt şi nu te opri pentru nimeni. Ai armă?
Jacov căută sub scaun şi trase afară un Uzi. Şi-l îndesă la brâu
şi-l acoperi cu cămaşa. Buck considera că se vedea, dar poate că în
întuneric şi la înghesuiala de pe stadion, nu va fi detectat.
— Probabil că cineva a pus gărzi ale Comunităţii Globale să-l
înşface pe Tsion. Încă n-au pus mâna pe el, dar nu mai e mult până
atunci. Scoate-i de acolo pe amândoi.
Jacov intră alergând pe stadion, iar Buck trecu la volan. În
sfârşit, mulţimea începuse, încet, să se mişte. Părea că oamenii nu
vor să plece. Cu siguranţă că doreau să-l mai vadă pe Tsion. Buck
nu înţelegea ce vorbeau, dar, din frazele în engleză pe care le auzea
din când în când, înţelegea că discutau despre umilirea lui
Carpathia.
În timp ce manevra cu atenţie maşina prin mulţime, auzi un
elicopter. Se temea să nu aducă mai multe gărzi ale Comunităţii
Globale. Era surprins că elicopterul arăta la fel cu cel care îl
adusese pe Carpathia. Înşfacă telefonul şi apăsă pe butonul care-i
făcea legătura cu cel care îl sunase ultima oară.
— McCullum.
— Mac! Sunt Buck. De ce v-aţi întors?
— Zece-patru, securitate. Vom verifica sectorul de sud-est.
— Am trimis un om în colţul de nord-vest!
— Afirmativ, afirmativ! Eu voi verifica sud-estul, dar apoi îmi voi
duce încărcătura la bază, terminat.
— Ei sunt în sud-est acum?
— Negativ. Eu voi acoperi sud-estul!
— Dar ce poţi face dacă ei sunt acolo?
— Pot crea o diversiune, securitate, dar apoi noi plecăm, înţeles?
— Sunt confuz, dar am încredere în tine, Mac.
— Ţineţi-vă oamenii departe de sectorul de sud-est, securitate.
Mă descurc eu.
Buck lăsă telefonul pe scaun şi-şi orientă oglinda exterioară ca
să poată vedea elicopterul. Leon Fortunato anunţa prin microfonul
elicopterului:
— Am fost rugaţi de forţele de securitate de la sol ale Comunităţii
Globale să ajutăm la eliberarea zonei! Vă rugăm să traduceţi acest
mesaj şi celorlalţi, dacă este nevoie! Vă mulţumim pentru
colaborare!
Masa de oameni nu îl ascultă. Pentru că se răspândea vorba că
propriul elicopter al lui Carpathia survola un colţ al stadionului
încercând să elibereze zona, sute de oameni se îndreptară în
direcţia aceea, holbându-se la cer. În felul acesta se creă un drum
pentru Buck, care porni repede înspre colţul de nord-vest. În timp
ce oamenii ieşeau afară, erau atraşi de elicopter şi imediat începeau
să se mişte în acea direcţie pentru a ieşi din aglomeraţie.
Buck opri lângă stadion. Ignoră semnele gărzilor înarmate,
deschise portiera şi coborî ca să localizeze ieşirea. Descoperi rampa
slab luminată prin care camioanele livraseră echipamentul în ziua
precedentă. Pe vârful picioarelor văzu o rază de lumină, în timp ce o
uşă se deschise şi cineva sări pe rampă.
Gărzile se apropiară ca să vadă mai bine, iar Buck îşi dădu
seama că era Jacov. De ce fugea? De ce fusese ignorat? Oare paza
Comunităţii Globale era pentru Tsion? După ce Jacov trecu de
gărzi, păru să observe maşina. Era la mai puţin de cincisprezece
metri şi-l privea fix pe Buck. Scoase arma Uzi de sub cămaşă şi
trase în aer, după ce se întoarse spre stânga.
Gărzile începură vânătoarea, cu armele în mâini, iar sutele de
oameni din jur începură să ţipe şi să caute adăpost. Instinctiv,
Buck se ghemui, privind pe deasupra maşinii. La vreo şaizeci de
metri distanţă, Jacov se întoarse şi mai trase nişte gloanţe în aer.
Gărzile răspunseră cu foc, iar Jacov fugi iar.
Buck nu auzi când se deschiseră uşile maşinii, dar îi auzi pe
Chloe şi pe Tsion strigând:
— Dă-i drumul, Buck! Porneşte! Acum!
Buck urcă în maşină şi trânti uşa.
— Dar Jacov?
— Dă-i drumul, Buck! urlă Chloe. El creează o diversiune!
Buck râse, apăsând pedala de acceleraţie până la podea şi
săltând peste bordură.
— Acelaşi lucru îl face şi Mac! spuse el. Ce echipă! De unde îl
luăm pe Jacov?
Tsion se culcă pe podea, lângă locurile din spate, gâfâind. Chloe
se întinse pe bancheta din spate.
— A spus că ne întâlnim la Chaim, zise Tsion.
— Aia trăgeau spre el!
— A spus că nu-i va face să tragă decât după ce va ieşi din raza
lor de acţiune. Era convins că se va descurca.
— Nimic nu este în afara razei lor de acţiune, zise Buck, lăsând
în urmă stadionul.
Cele mai multe maşini, de urgenţă sau nu, se îndreptau spre
stadionul Kollek, în loc să se îndepărteze de el. Indicatoarele ţineau
maşinile particulare pe loc, permiţând doar vehiculelor Comunităţii
Globale să treacă. Pentru că mergea în direcţia opusă, Buck fu
ignorat.
— Dacă sunt pe urmele tale, Tsion, n-ar trebui să îndrăznim să
ne întoarcem la Chaim.
— Nu-mi trece prin cap alt loc sigur, spuse Tsion. Carpathia nu
m-ar ameninţa acolo. Soţia ta a fost extraordinară. A prevăzut
lucrurile înainte să se întâmple. A văzut gărzile îndreptându-se
spre mine şi nu i-a plăcut privirea lor.
— Îşi apăsau căştile pe urechi cu putere, zise Chloe, şi, în acelaşi
timp, ridicau piedica armelor. Mi-am imaginat că Fortunato sau
Carpathia le spusese să se răzbune pe Tsion şi să facă lucrul ăsta
chiar în mijlocul mulţimii, ca să pară un accident. S-au apropiat
atât de mult, încât l-am auzit pe unul spunându-i comandantului
suprem unde eram noi.
— Tot mai sunt îngrijorat pentru Jacov, spuse Buck.
— A fost ingenios, zise Chloe. Alerga prin tunel lângă noi,
spunând: „Caut oameni cunoscuţi care să mă urmeze într-un loc
sigur”. Noi am ieşit dintr-o cameră de serviciu şi…
— Am zărit imediat semnul de pe fruntea lui, zise Tsion. Slavă
Domnului! Să ne spui mai târziu ce s-a întâmplat.
— A spus că tu aduci maşina la ieşire, continuă Chloe. S-a uitat
şi a văzut gărzile la ieşirea de pe rampă, apoi a spus că el va crea o
diversiune, iar noi trebuia să-l urmăm douăzeci de secunde mai
târziu. S-a pregătit şi a fugit, dând buzna pe uşă!
— A mers, spuse Buck, pentru că mi-a distras chiar şi mie
atenţia. Nu v-am văzut când aţi intrat în maşină.
— Nu ne-a văzut nimeni, a zis Chloe. Ah!
— Ce?
— Nimic, zise ea printre dinţi.
— Ce e, Chlo’? Ai păţit ceva?
— Nu sunt obişnuită să alerg, răspunse ea.
— Nici eu, spuse Tsion. Şi aş vrea să ies de aici de îndată ce vom
fi în siguranţă.
— Nu o puteţi ţine aici, îi spuse Leah doctorului Charles. Este
imposibil. Îmi pare rău. Am putea încerca să o strecurăm într-o
cameră şi asta ar fi mai bine pentru ea, dar dacă dumneavoastră
credeţi că veţi mai avea vreodată nevoie de acest spital sau de
ajutorul meu, ar fi mai bine să o scoateţi de aici imediat.
 — Atunci mai dă-mi un sedativ, spuse Floyd. Vreau să se
liniştească înainte să plecăm.
Hattie dormi tot drumul până la locuinţa de refugiu, iar doctorul
Charles o puse pe patul de lângă televizorul deschis, de unde aflară
ce se petrecea la Ierusalim.
— Excelenţa Sa, Potentatul Nicolae Carpathia se va adresa lumii
în douăzeci de minute, anunţă crainicul. Aşa cum mulţi dintre
dumneavoastră au văzut în direct la televiziunile din emisfera
estică sau pe internet, încercarea de a-l otrăvi a eşuat. Potentatul
este sănătos, deşi a fost şocat de ce s-a întâmplat, şi doreşte să-i
asigure pe cetăţenii Comunităţii Globale că nu are nimic. Ne
aşteptăm ca discursul său să cuprindă referiri şi la compensaţiile
pe care le va cere de la autorii atentatului la viaţa sa.

Ziaristul din Buck dorea să fie tot la stadion. I-ar fi plăcut tare
mult să vadă cât îi ţinuse Mac în aer pe Carpathia, Fortunato şi pe
măscăriciul de Mathews, în timp ce îi dădea lui Tsion şansa să
scape. I-ar fi plăcut să vadă el însuşi apa şi sângele de pe scenă şi
să-i întrebe pe martorii oculari dacă vreunul dintre ei îi văzuse pe
cei doi de la Zidul Plângerii venind sau plecând.
Învăţase să nu o dădăcească pe Chloe; ea era la fel ca el de
curajoasă şi de puternică. Dar mai purta în pântece şi copilul lor şi
trecuse printr-o încercare fizică oribilă, de pe urma căreia suferi
rău. Trauma aceasta putea fi dăunătoare pentru ea.
Buck se simţea uşurat să vadă israelieni, în loc de gărzi ale
Comunităţii Globale la porţile lui Chaim. După cum se ştie, era
aceeaşi forţă care se aflase în spatele masacrului familiei lui Tsion
şi al alungării lui din propria ţară. Dar acum se afla aici ca oaspete
al lui Chaim, iar acesta era aproape un Dumnezeu în Israel.
De îndată ce intrară, Chaim îi îmbrăţişă palid şi tremurând; voia
să ştie unde era Jacov. Buck îl lăsă pe Tsion să dea explicaţiile,
ştiind că Chaim va avea nevoie de asigurări că protejatul său nu
plănuise umilirea lui Carpathia.
— M-ai asigurat că îţi vei păstra neutralitatea, spuse Chaim.
Altminteri nu l-aş fi îndemnat să participe.
— Ştiai că va veni şi nu mi-ai spus? întrebă Tsion.
— Voia să fie o surpriză. Cu siguranţă că voi vă aşteptaţi să
apară.
— Sperasem că va aştepta până mâine sau poimâine seară. Ar fi
trebuit să mă anunţi.
 — Păreai mai mult decât pregătit.
Tsion se aşeză obosit.
— Chaim, omul ăsta a întrerupt un citat din Scriptură. Parcă
şi-ar fi pregătit apariţia în cel mai prost moment cu putinţă. Am să
te fac să-ţi ţii promisiunea de a mă asculta, şi chiar foarte curând.
Nu sunt în stare în seara asta, dar, inteligent şi chibzuit cum eşti,
nu vei putea respinge dovada pe care o am că Isus este Mesia, iar
Carpathia, Antihristul.
Rosenzweig se aşeză pe un scaun mare şi moale şi oftă din greu.
— Tsion, tu eşti ca un fiu pentru mine. Dar ceea ce tocmai ai
spus îţi poate aduce moartea.
— Cât de bine ştiu lucrul acesta!
— Desigur. Încă mai sunt mâhnit din cauza pierderilor pe care
le-ai suferit. Dar să vii în Israel ca să-l proclami pe Isus ca
Dumnezeu este la fel de nesăbuit ca scandalagiii de la Zid care fac
şmecherii cu apa şi cu vremea. În plus, Tsion, să-l numeşti
Antihrist pe Nicolae când vizitează Oraşul Sfânt reprezintă culmea
aroganţei şi a lipsei de omenie. Ţi-am mai spus, mai degrabă aş
crede că Nicolae este Mesia şi că unul din cei doi aşa-zişi martori
este Antihristul.
Tsion dădea obosit din cap, iar Buck profită de ocazie ca să se
scuze pentru restul serii.
— Vă rog să ne scuzaţi…
— Desigur, spuse Chaim.
— Aş vrea să aflu când se întoarce Jacov, indiferent de oră, zise
Buck.
— Mulţumesc pentru preocupare, spuse bătrânul. O să te
anunţăm.

Rayford era cu un ochi la televizor, în timp ce încerca să dea de

cineva din Israel. Nici Buck şi nici Chloe nu răspundeau la telefon,
şi nici de Mac nu putea să dea. Uitând de sine pentru o clipă,
Rayford înjură încet. Hattie se ridică.
— Asta este Rayford Steele pe care l-am cunoscut eu cândva,
spuse ea, cu vocea firavă.
— A, îmi pare rău, Hattie. Nu e felul meu. Sunt îngrijorat de ceea
ce s-a întâmplat acolo şi vreau să mă asigur că sunt toţi bine.
— Este plăcut să ştiu că încă mai eşti uman, şopti ea. Dar nu ai
fost şi nici nu vei fi vreodată la fel de uman ca mine.
— Ce înseamnă asta?
 — Îl voi omorî pe Nicolae.
— Îmi pare rău pentru copilul tău, Hattie, dar nu ştii ce spui.
— Rayford, vrei să te apleci mai aproape de mine?
— Poftim?
— Nu-ţi fie teamă. Nu am să mai fiu pe aici pentru multă vreme.
— Nu spune asta.
— Pur şi simplu nu mai am energia să vorbesc tare, aşa că vrei
să te apleci mai aproape de mine?
Rayford găsea acest lucru bătător la ochi, deşi nu erau decât ei
doi în cameră. Îşi strânse buzele, se uită în jur şi-şi întoarse
urechea către ea.
— Dă-i bătaie, spuse el.
— Rayford, nu am fost cu acel bărbat suficient de mult pentru ca
acest lucru să mă afecteze într-o mare măsură. Ştiu că nu am fost
nici mai bună, nici mai rea decât orice fată. Ştii asta foarte bine.
— Ei bine, eu…
— Lasă-mă să termin, fiindcă sigur Floyd m-a drogat şi voi
adormi în curând. Ascultă ce-ţi spun: Nicolae este răul în persoană.
— Spune-mi ceva ce nu ştiu.
— O, ştiu că voi credeţi că el este Antihristul. Ei bine, eu ştiu că
este. Tot ce iese din gura lui este o minciună. L-ai văzut
comportându-se de parcă ar fi prietenul lui Mathews? Ei bine, îi
doreşte moartea. Ştiu asta chiar de la el. Ţi-am spus că l-a otrăvit
pe Bruce. A trimis oameni să mă omoare după ce am fost otrăvită,
ca să se asigure. Probabil că otrava mi-a ucis copilul. Oricum, pe el
îl consider responsabil. M-a determinat să fac lucruri pe care nu
le-aş fi făcut niciodată. Şi ştii ce? În timp ce le făceam, mă
bucuram. Mi-a plăcut puterea lui, puterea de atracţie, puterea de
convingere. Când am făcut-o pe Amanda să pară o trădătoare, chiar
credeam că fac ceea ce trebuie. Şi ăsta este lucru cel mai puţin rău
pe care l-am făcut. Vreau să mor, Rayford. Şi nu vreau să fiu iertată
sau să merg la cer să fiu cu Dumnezeu sau cu altcineva dintre ai
lui. Dar am să lupt împotriva acestei otrăvi, am să-l ajut pe Floyd în
treaba asta, am să fac tot ce va trebui pentru a rămâne în viaţă
atâta timp cât va fi nevoie ca să-l omor pe omul ăla. Trebuie să mă
însănătoşesc şi va trebui să ajung cumva acolo unde este el.
Probabil că am să mor în timpul misiunii mele, dat fiind tot
sistemul de securitate pe care îl are. Dar nu-mi pasă. Atâta timp cât
voi ajunge să fiu cea care o va face.
Rayford puse o mână pe umărul ei.
 — Hattie, ai nevoie să te odihneşti. Doctorul Charles chiar ţi-a
dat mai mult anestezic înainte să te aducem acasă, aşa că s-ar
putea ca, mai târziu, să nu-ţi mai aminteşti ce ai spus aici. Acum,
te rog…
Hattie se smuci din mâna lui Rayford, iar degetele ei fragile îi
înşfăcată cămaşa. Îl trase cu furie spre ea şi îi vorbi tăios în faţă,
împroşcându-i obrazul cu salivă.
— Îmi voi aminti fiecare cuvânt, Rayford, să nu crezi că nu. Am
să fac lucrul ăsta chiar de va fi ultimul pe care-l voi face şi sper că
chiar va fi.
— Bine, Hattie. În regulă. Nu vreau să ne certăm pentru asta
acum.
— Niciodată să nu te cerţi cu mine pentru asta, Rayford. Îţi vei
pierde timpul.
Carpathia urma să apară pe ecran în curând, iar Hattie moţăia
iar. Rayford se bucura că ea nu-l va vedea şi nici nu va auzi orice ar
spune el despre căderea din Israel. Un fior îl străbătu pe Rayford.
Ea îl forţase să se confrunte cu sine.
Rayford fu peste măsură de uşurat când află că Amanda fusese
aşa cum crezuse el: o soţie iubitoare, demnă de încredere şi fidelă.
Dar de când descoperise ce-i făcuse Carpathia lui Bruce, Amandei,
lui Hattie, se confrunta iar cu propriile dorinţe. Ceruse cândva
permisiunea, onoarea, de a fi cel însărcinat cu asasinarea lui
Carpathia la jumătatea Pătimirilor. Acum, adevărul era că dorea să
facă imediat acest lucru.
Ştia că trebuia să vorbească serios cu Hattie, să o reţină de la a
face ceva atât de nechibzuit şi de prostesc. Dar de asta nu avea
încredere în Mac sau Tsion, în fiica sau în ginerele său, tot de asta
nu va sufla o vorbă noului său prieten, Ken, sau lui Floyd despre
impulsurile lui criminale. Bineînţeles că ei vor dori să-i arate că e
un drum nebunesc. Dar el voia să se bucure mai mult de gândurile
sale.

Abia când rămase singur cu Chloe în intimitatea camerelor de

oaspeţi ale lui Chaim Rosenzweig, Buck îşi dădu seama cât de
îngrijorat fusese pentru ea. Tremurând, o cuprinse în braţe şi o ţinu
tare, atent să nu o îmbrăţişeze prea tare din cauza rănilor pe care
ea le avea.
— Când nu ştiam unde eşti, începu el, nu mă puteam gândi
decât la cum m-am simţit după cutremur.
 — Dar de data asta nu mă pierduseşi, iubitule, spuse ea. Ştiai
unde eram.
— Nu ai răspuns la telefon. Nu ştiam dacă te înşfăcase cineva
sau…
— L-am închis când ne urmăreau. Acum îmi dau seama că de
atunci nu l-am mai deschis.
Încercă să se desprindă din îmbrăţişare.
— Lasă-l acum, spuse el. Nu trebuie să fie deschis, nu?
— Dacă încearcă tata să ne sune? Ştii că probabil urmăreşte ce
se întâmplă.
— Poate să sune pe telefonul meu.
— Unde este?
— Ah! L-am uitat în maşină. Mă duc să-l iau.
Acum fu rândul ei să nu-l lase să plece.
— O să-l deschid pe al meu, spuse ea. Nu vreau să ne despărţim
din nou acum.
Gurile lor se întâlniră, iar el o cuprinse în braţe. Se aşezară pe
marginea patului şi se lăsară pe spate, capul ei odihnindu-se în
îndoitura braţului lui. Buck îşi imagina cât de caraghios arătau, cu
ochii în tavan, cu picioarele pe podea. Dacă şi ea era la fel de
obosită ca el, nu mai era mult până când va cădea pradă somnului.
Probabil că nu era momentul să aducă în discuţie un subiect
delicat, dar Buck nu fusese niciodată bun la sincronizare.

După cum era obiceiul, Comandantul Suprem al Comunităţii

Globale, Leon Fortunato, îl prezentă publicului telespectator pe
Excelenţa Sa, Potentatul Nicolae Carpathia. Rayford era şocat cât
de sincer şi deschis era Leon când spunea propria versiune asupra
celor întâmplate. Tsion îl avertizase pe Rayford că abilităţile
supranaturale ale lui Carpathia vor fi în curând trâmbiţate şi chiar
exagerate, pregătind terenul pentru când se va declara Dumnezeu
însuşi, în timpul celei de-a doua jumătăţi a Pătimirilor. Până acum,
afirmaţiile fuseseră circumspecte; Nicolae nu formulase personal
asemenea pretenţii. Dar în această zi, Rayford se întrebă cum va
răspunde Nicolae la prezentarea linguşitoare a lui Fortunato. Şi el
trebui să recunoască faptul că cei doi făcuseră o treabă de maestru,
chiar supranaturală, în realizarea coregrafiei pentru cea mai mare
jignire publică adusă lui Nicolae.
 6

— Sunt îngrijorat pentru tine, spuse Buck.

— Voi fi în regulă, zise Chloe. Mă bucur că am venit şi că mi-e
mai bine decât am crezut. Ştiam că era cam devreme pentru mine
să fac o asemenea călătorie, dar am reuşit.
— Nu de asta sunt îngrijorat.
Ea se desprinse din braţele lui şi se răsuci pe o parte ca să-l
privească.
— Atunci de ce?
Se auzi un ciocănit la uşă.
— Scuzaţi-mă, spuse Tsion. Voiaţi să vedeţi la televizor
răspunsul lui Carpathia?
Chloe încercă să se ridice, dar Buck o opri.
— Mulţumim, Tsion. Venim imediat. Dacă nu-l mai prindem, ne
poţi povesti tu mâine dimineaţă.
— Foarte bine. Noapte bună, iubiţilor.
— Buck Williams, spuse Chloe, nu ştiu când m-am mai simţit
aşa specială. N-ai mai ratat niciodată în viaţa ta o ştire importantă.
— Nu mă face să par prea altruist, iubito. Nu mai am pentru ce
revistă să scriu, ai uitat?
— Ba da. O ai pe a ta.
— Da, dar eu sunt şeful şi semnez cecurile. Nu mai sunt bani
pentru cecuri, aşa că ce să fac? Să mă împuşc?
— Oricum, m-ai ales pe mine în locul ştirilor de ultimă oră.
Buck se rostogoli spre ea şi o sărută iar.
— Oricum ştiu ce va spune. Mai întâi o să-l pună pe Fortunato
să-i enumere meritele, apoi va face pe umilul şi pe sfiosul şi-l va
ataca pe Tsion pentru că l-a făcut de râs după tot ceea ce făcuse el
pentru rabin.
Chloe aprobă din cap.
— Atunci ce te preocupă?
— Copilul.
Ea ridică din sprâncene.
— Şi pe tine?
El dădu aprobator din cap.
— La ce te gândeşti?
— Că nu am fost prea deştepţi, spuse ea. Copilul nostru nu va
ajunge să aibă cinci ani şi-l vom creşte sau o vom creşte încercând
în acelaşi timp să rămânem în viaţă.
 — Mai rău decât atât, spuse el. Dacă am încerca doar să
supravieţuim, ne-am putea ascunde undeva unde este sigur.
Copilul ar putea fi în siguranţă o vreme. Dar tocmai ne-am declarat
credinţa. Suntem duşmanii ordinii lumii şi nu vom sta cu mâinile
încrucişate şi nici nu vom protesta doar în mintea noastră.
— Va trebui să fiu foarte atentă, spuse ea.
— Da, zise el pufnind. Aşa cum ai fost şi până acum.
Ea stătea întinsă, tăcută. În cele din urmă spuse:
— Poate că va trebui să fiu mai atentă, nu?
— Poate. Mă întreb dacă procedăm cum trebuie pentru cel mic.
— Oricum nu ne mai putem răzgândi acum, Buck. Aşa că ce rost
mai are?
— Sunt doar îngrijorat. Şi nu pot spune acest lucru nimănui
altcuiva.
— Nici n-aş vrea să-l spui altcuiva.
— Aşa că spune-mi să nu mă îngrijorez sau spune-mi că te
îngrijorezi şi tu cu mine sau altceva. Altminteri am să trec toată
răspunderea părintească asupra ta şi am să încep să te tratez de
parcă n-ai gândi.
— Te-ai descurcat destul de bine să nu faci asta, Buck. Am
observat.
— Da, dar uneori ar trebui să o fac mai bine. Cineva trebuie să
aibă grijă de tine. Îmi place când tu nu mă pierzi din ochi. Nu mă
simt înjosit de asta. Am nevoie de lucrul ăsta şi îl apreciez.
— Până la un punct, spuse ea.
— Garantat.
— Şi mă pricep destul de bine la asta.
— Şi eşti subtilă, spuse el punându-şi braţele în jurul ei.
— Buck, zise ea, ar trebui să-l urmărim pe Carpathia, nu crezi?
El ridică din umeri, apoi aprobă din cap.
— Ca să avem o şansă să-i punem beţe în roate.
Merseră în camera în care Tsion şi Chaim se uitau la televizor.
— Vreo veste despre Jacov? întrebă Buck.
Chaim clătină din cap.
— Şi nu sunt deloc mulţumit de asta.
— Doar i-am cerut să intre şi să-i scoată pe ei de acolo, spuse
Buck. Să-i ademenească şi să tragă focurile de armă a fost ideea
lui. Nu m-am bucurat nici eu de ce a făcut.
— Ce? exclamă Chaim.
 Rayford se simţea încurajat într-un mod straniu, în ciuda
ameninţărilor lui Hattie împotriva lui Carpathia. În mintea lui,
acest lucru demonstra o judecată sănătoasă de care, conform
doctorului Charles, nu mai dăduse dovadă de săptămâni întregi. El
nu se considera nebun, în ciuda propriilor dorinţe vădit nereal iste
de a fi ucigaşul plătit al lui Dumnezeu. În adâncul sufletului îşi
dorea ca Hattie să se însănătoşească suficient pentru a-şi schimba
opinia în ceea ce-l privea pe Dumnezeu. Ea ştia adevărul; nu despre
asta era vorba. Ea era genul de persoană care putea cunoaşte
adevărul, dar nu acţiona în conformitate cu el. Ăsta îi spusese şi
Bruce Barnes lui Rayford că fusese motivul pentru care era un
supravieţuitor. În ceea ce-l privea pe Rayford, el nu înţelesese, în
ciuda eforturilor făcute de prima sa soţie de a-i explica, faptul că
nimic din ceea ce făcea pentru sine nu putea să-i atragă aprecierea
lui Dumnezeu. Dar Bruce ştia toate acestea. Ştia că mântuirea se
obţine prin milostenie şi prin credinţă. El pur şi simplu nu făcuse
niciodată această trecere, crezând că ar putea să se eschiveze până
mai târziu. Însă, mai înainte veni momentul în care fu lăsat fără
familie.
Ken apăru la capătul scării ce ducea în subsol.
— Eu şi doctorul ne întrebam dacă nu vrei să te uiţi la televizor
aici, spuse el. Poate că Hattie se va odihni mai bine aşa.
— Desigur, zise Rayford, ridicându-se repede.
Formă încă o dată, fără succes, numărul lui Chloe şi al lui Buck
şi-şi lăsă telefonul pe scaun.
Când ieşea din cameră, Hattie îi strigă:
— Nu vrei să-l laşi deschis, Rayford?
— Nu vrei să dormi?
— Dă-l mai încet, dar lasă-l deschis. Nu mă va deranja.

— Oamenii mei îl caută pe Jacov, şopti Chaim, în timp ce Leon

Fortunato zâmbea pe ecranul televizorului. Dacă i s-a întâmplat
ceva, nu ştiu…
— Nu cred că i se poate întâmpla ceva rău, Chaim. A început să
creadă în Mesia şi chiar are pe frunte semnul unui sfânt al
Pătimirilor, pe care-l pot vedea ceilalţi credincioşi.
— Vrei să spui că tu-l poţi vedea, dar eu nu?
— Exact asta spun.
— Prostii. Câtă aroganţă!
— Vezi semnele noastre? îl întrebă Chloe.
 — Prostii, n-aveţi niciun semn, spuse Chaim.
— Noi ni-l vedem unul pe al celuilalt, spuse Tsion. Îl văd foarte
clar pe al lui Chloe şi pe al lui Buck.
Chaim dădu din mână amuzat, de parcă ei ar fi încercat să-l
prostească. Fortunato fu prezentat.
— Mai bine aş încerca să-l sun pe tata înainte să apară
Carpathia, spuse Chloe.
Se grăbi spre dormitor şi se întoarse cu telefonul ei. I-l arătă lui
Buck. Pe ecran se vedea că Rayford sunase de când plecaseră din
dormitor. Ea formă numărul lui.

Lui Rayford i se păru că aude că-i sună telefonul sus, dar crezu
că se înşală, fiindcă nu-l mai auzi. Privi în jur în pivniţă şi se miră
cum putea un om mare, deşirat, precum Ken Ritz, să locuiască
într-un loc mic, întunecat, rece şi neplăcut ca acesta. Ritz îl mai
mărea puţin câte puţin în timpul liber, fiindcă întreaga Armată a
Pătimirilor trebuia să locuiască acolo. Rayford nici măcar nu voia
să se gândească la asta.
Era oare imaginaţia lui Rayford sau Fortunato arăta mai
spilcuit? Nu observase asta când era pe stadion. Dar îl văzuse pe
ecranul laptopului, care nu reda la fel de clar ca această
transmisiune în direct, prin satelit, la televizorul lui Ken. În
general, televizorul nu înfrumuseţa un bărbat îndesat, de vârstă
mijlocie, dar Fortunato părea aranjat, cu ochii mai luminoşi, mai
sănătos şi mai bine îmbrăcat decât de obicei.
— Doamnelor şi domnilor din Comunitatea Globală, începu el,
privind direct în camera de luat vederi, de parcă lentila ar fi fost
ochii publicului (aşa cum îşi dorise Carpathia), chiar şi cele mai
bune familii au oile lor negre. De când Excelenţa Sa, Potentatul
Nicolae Carpathia, a fost adus la putere acum mai bine de doi ani, a
făcut paşi uriaşi în transformarea lumii întregi într-un singur sat.
Prin dezarmare globală, prin schimbări politice importante în
fostele Naţiuni Unite, acum Comunitatea Globală, a transformat
lumea într-un loc de viaţă mai bun. După dispariţiile devastatoare,
el a adus pacea şi armonia. Singurele pete de pe ecranul
progresului au fost rezultatul lucrurilor care nu au fost sub
controlul său. Războiul a dus la boli şi la moarte, dar Excelenţa Sa
a răpus rapid rezistenţa. Dezastre naturale s-au abătut asupra
noastră, de la cutremure la inundaţii şi tsunami, şi chiar ploi de
meteoriţi. Credem că toate acestea se datorează surplusurilor de
energie ale celor care au determinat dispariţiile.
Au mai rămas elemente de rezistenţă în faţa progresului şi a
schimbării, iar una dintre cele mai importante mişcări în această
direcţie şi-a dezvăluit adevărata natură astă-seară în faţa întregii
omeniri. Excelenţa Sa are puterea şi dreptul de a recurge la măsuri
extreme împotriva acestui afront adus autorităţii şi demnităţii
poziţiei sale. Totuşi, în spiritul noii societăţi pe care a clădit-o,
Excelenţa Sa vine cu un alt răspuns, pe care doreşte să vi-l
împărtăşească în seara aceasta.
Însă înainte de a face acest lucru, aş dori să vă împărtăşesc o
poveste personală. Nu v-o spun din auzite, nu este o legendă sau o
alegorie. Mi s-a întâmplat chiar mie şi depun mărturie pentru
adevărul fiecărui detaliu. V-o împărtăşesc pentru că în ea este
vorba despre acelaşi lucru despre care vă va vorbi Potentatul, şi
anume despre spiritualitate şi supranatural.
Fortunato spuse lumii întregi povestea reînvierii sale la comanda
lui Carpathia, o poveste pe care Rayford o auzise de prea multe ori.
Fortunato încheie:
— Şi acum, fără altă introducere, Potentatul vostru şi, pentru
mine, îndrăznesc să spun, o zeitate, Excelenţa Sa, Nicolae
Carpathia.

Chloe vorbise încet la telefon în timpul omagiilor pe care i le

făcuse Fortunato lui Carpathia. În timp ce Leon se împleticea,
încercând atât să-i facă loc lui Carpathia, cât şi să se încline adânc
în faţa lui, Chloe închise.
— Hattie a pierdut copilul, spuse ea cu tristeţe în glas.
— Ai dat de tatăl tău?
— A răspuns Hattie. Părea destul de lucidă, având în vedere
circumstanţele.
Chloe izbucni deodată în râs, făcându-l pe Buck să se uite la
televizor. Fortunato încercă să se dea înapoi din faţa lui Carpathia
şi, în timp ce făcea plecăciunea, se poticni de un cablu. Păru să
cadă şi să se rostogolească undeva în afara camerei de luat vederi,
distrăgându-l chiar şi pe imperturbabilul Carpathia şi făcându-l să
piardă pentru un moment contactul cu obiectivul aparatului.
Carpathia îşi reveni repede şi rânji mărinimos şi condescendent.
— Dragi cetăţeni, începu el, sunt sigur că, dacă nu aţi văzut ce
s-a întâmplat în această seară pe stadionul Teddy Kollek din
Ierusalim, aţi auzit deja. Daţi-mi voie să vă spun pe scurt părerea
mea despre ce s-a întâmplat şi să vă fac cunoscută decizia despre
ce voi face în legătură cu asta.
Daţi-mi voie să mă întorc în timp la momentul în care, în ciuda
voinţei mele, am acceptat rolul de secretar general al Naţiunilor
Unite. Nu a fost o poziţie pe care mi-o dorisem. Scopul meu a fost
întotdeauna acela de a-mi face treaba cum trebuie în orice post
m-aş afla. În calitate de membru al camerei inferioare a
parlamentului din ţara mea natală, România, am slujit mulţi ani
pentru alegătorii mei, făcând să învingă dorinţa lor şi a mea de pace
şi dezarmare. Ascensiunea mea în funcţia de preşedinte al ţării
mele a fost la fel de neaşteptată pentru mine ca pentru întreaga
lume, şi doar ceva mai puţin surprinzătoare decât ascensiunea în
funcţia de secretar general, care a dus la guvernarea globală de
care ne bucurăm azi.
Una dintre caracteristicile administraţiei mele este toleranţa. Nu
putem fi cu adevărat o comunitate globală decât dacă acceptăm
diversitatea şi facem din asta o lege statornică. A fost dorinţa clară
a celor mai mulţi dintre noi să dărâmăm zidurile şi să unim
oamenii. De aceea avem astăzi o economie cu o singură monedă, nu
mai avem nevoie de paşapoarte, avem un singur guvern, în cele din
urmă vom avea doar o limbă, un singur sistem de măsură şi o
singură religie.
Această religie aduce cu sine un frumos mister, acela de a fi
capabilă să lase deoparte ceea ce secole de-a rândul a fost cauza
existenţei sistemelor religioase contradictorii. Religiile care se
considerau singura cale adevărată spre spiritualitate acceptă acum
şi tolerează alte religii care se consideră la fel. Este o enigmă care
s-a dovedit a funcţiona cumva, de vreme ce fiecare sistem de
credinţe este adevărat pentru propriii adepţi. Drumul vostru poate
fi singurul drum pentru voi, al meu poate fi singurul pentru mine.
Sub uniunea numită Religia Unică Globală, toate religiile lumii
s-au dovedit capabile să coexiste în armonie.
Toate, cu excepţia uneia. Şi o ştiţi. Este secta care pretinde că se
trage din creştinătatea istorică. Susţine că dispariţiile de acum doi
ani şi jumătate au fost faptele lui Dumnezeu. Chiar aşa, spun ei,
Isus a suflat din trâmbiţă şi şi-a luat toţi oamenii în cer, lăsându-ne
pe noi, ceilalţi, păcătoşi pierduţi, să suferim aici, pe pământ.
Nu cred că acest lucru dovedeşte adevărul creştinismului, aşa
cum a fost el propovăduit timp de secole. Din cunoştinţele mele
despre acea religie minunată, propovăduitoare a păcii, am învăţat
că Dumnezeu este iubitor şi că Isus a fost un învăţător al moralei.
Exemplul său trebuie urmat: dacă cineva vrea să ajungă în cer,
trebuie să devină din ce în ce mai bun.
În urma dispariţiilor care au provocat un asemenea haos în
lume, unii au folosit pasaje neclare, alegorice, simbolice, din Biblia
creştină şi au încropit un scenariu în care era inclusă şi această
escamotare a adevăratei biserici. Mulţi lideri creştini, acum membri
ai Religiei Unice Globale, afirmă că aceste lucruri nu au fost
niciodată spuse înainte de dispariţiile care s-au petrecut şi că, dacă
au fost spuse, doar câţiva învăţaţi serioşi le-au ascultat.
Mulţi alţii, care împărtăşeau alte păreri despre cum va pune
Dumnezeu capăt vieţii oamenilor pe pământ, au dispărut.
Dintr-un grup mic de fundamentalişti, care cred că au fost
aruncaţi aici pentru că nu au fost suficient de buni să meargă
prima dată, a apărut un cult cu ceva substanţă. Cei mai mulţi
dintre ei au fost evrei care acum au hotărât că Isus este Mesia pe
care l-au căutat toată viaţa. Ei îl urmează pe rabinul convertit
numit Tsion Ben-Judah. Doctorul Ben-Judah, poate vă amintiţi, a
fost cândva un respectat cărturar care şi-a hulit propria credinţă
într-o transmisiune internaţională televizată şi care a fost nevoit
să-şi părăsească ţara.
Am venit în faţa voastră astăzi chiar în studioul în care doctorul
Ben-Judah a pângărit propria moştenire. Cât a fost în exil, a reuşit
să spele creierii a mii de megalomani ca el, atât de disperaţi după
ceva căruia să-i aparţină, încât au devenit biserica lui marionetă.
Folosind o abordare a moralei care te face să te simţi bine psihic,
doctorul Ben-Judah a folosit internetul în interesul său, jefuindu-şi
turma de milioane. A inventat un război noi-împotriva-lor în care
voi, fraţi şi surori, sunteţi „lor”. „Noi” din această şaradă se numesc
credincioşi adevăraţi, sfinţi, cei ce poartă semnul şi mai ştiţi şi voi
cum…
Luni la rând am ignorat această opoziţie faţă de armonia globală,
i-am ignorat pe aceşti rebeli ai cauzei credinţei globale. În timp ce
consilierii mă îndemnau să le forţez mâna, eu am considerat că era
necesară toleranţa. Deşi doctorul Ben-Judah a condamnat
neîntrerupt valorile noastre şi ceea ce ne este drag, eu am fost
adeptul politicii „trăieşte şi lasă şi pe altul să trăiască”. Când el a
invitat zeci de mii de convertiţi de-ai săi la o întâlnire chiar în oraşul
de care a fost exilat, am decis să trec peste afronturile personale şi
să-i dau voie.
 În spiritul toleranţei şi al diplomaţiei, chiar l-am asigurat în mod
public pe doctorul Ben-Judah că va fi în siguranţă. Deşi eram
conştient că, evident, Comunitatea Globală şi eu în calitate de
conducător al ei eram duşmanii declaraţi ai acestui cult, am crezut
că singurul lucru drept şi corect pe care-l puteam face era să
încurajez întrunirea. Mărturisesc că speram că, evident, procedând
astfel, aceşti fanatici vor vedea că pun preţ pe compromis şi pe
toleranţă şi că într-o zi vor alege să se alăture Religiei Unice
Globale. Dar aceasta trebuia să fie alegerea lor. Nu le-aş fi forţat
mâna.
Şi cum a fost răsplătită mărinimia mea? Am fost invitat la
festivităţi? Am fost rugat să le urez bun-venit delegaţilor? Mi s-a
permis să-i salut sau să iau parte la ceremonia lor?
Nu. Prin canale diplomatice particulare am putut să obţin
promisiunea că doctorul Ben-Judah nu-mi va restricţiona prezenţa
şi nu-mi va interzice participarea. Am călătorit spre Israel pe
cheltuiala mea, nici măcar n-am apelat la banii Comunităţii
Globale, şi m-am dus să spun câteva cuvinte la ceea ce s-a numit
Întrunirea Martorilor.
Comandantul meu suprem a fost primit nepoliticos, cu linişte
deplină, deşi s-a comportat civilizat. Supremul Pontif Peter II, papa
papilor cum este, a fost primit cu o linişte ostilă, deşi este preot. Nu
există nici urmă de îndoială că acesta a fost un răspuns al maselor
bine ticluit.
Când eu însumi m-am adresat mulţimii, deşi încă îşi mai
ascultau liderul care le controla creierul şi nu răspundeau, am
simţit că voiau să răspundă. Am avut sentimentul clar – iar un
vorbitor în public îşi dezvoltă antene pentru astfel de lucruri – că
erau jenaţi de conducătorul lor şi că ar fi vrut să mă întâmpine la fel
de călduros pe cât îi întâmpinam eu.
Deşi doctorul Ben-Judah m-a ignorat ostentativ de la doar câţiva
metri, i-a făcut semn cuiva să dea drumul în aer la un praf invizibil
care mi-a uscat gâtul instantaneu şi mi-a provocat o sete
mistuitoare.
Ar fi trebui să devin suspicios când mi s-a oferit imediat o sticlă
din mulţime. Dar încrezător cum sunt în ceilalţi, obişnuit să fiu
tratat de ei aşa cum îi tratez şi eu, bineînţeles că am bănuit că este
un om de bine care îmi sare în ajutor.
Ce dezamăgire când mi s-a întins o cursă cu o sticlă de sânge
otrăvitor! A fost o încercare evidentă de asasinat public, de care
l-am învinuit pe doctorul Ben-Judah pe loc. Fiind un pacifist
nepriceput la treburi de război, am căzut direct în capcana lui. Îi
ascunsese în mulţime pe cei doi lunatici bătrâni de la Zidul
Plângerii, care i-au jignit atât de mult pe evrei în Ţara Sfântă şi
chiar au ucis câţiva oameni care au încercat să-i angajeze într-o
discuţie. Având microfoane ascunse şi date mai tare decât cel pe
care îl foloseam eu, m-au silit să tac, ameninţându-mă şi
transformându-mi umilul act de diplomaţie într-un fiasco.
Am fost scos de acolo pentru a primi îngrijiri medicale şi am aflat
că, dacă aş fi înghiţit ce-mi dăduseră, aş fi murit pe loc. Nu mai este
nevoie să spun că acesta este un act de înaltă trădare, care se
pedepseşte cu moartea. Acum daţi-mi voie să vă spun următorul
lucru. Dorinţa mea este în continuare aceea de a ne uni în spiritul
păcii şi al armoniei. Şi vă mai spun că aceste cuvinte din Scriptură
au fost spuse prima oară în acest context de către mine: „Veniţi
acum şi haideţi să judecăm împreună”.
Nu există nici urmă de îndoială în mintea mea că acest incident
urât a fost pus la cale şi executat de doctorul Ben-Judah. Dar, ca
om de cuvânt şi lipsindu-mi dovezile care să-l acuze de încercarea
de asasinare, intenţionez să dau voie întâlnirilor să aibă loc şi în
următoarele două seri. Îmi voi păstra angajamentul de securitate şi
protecţie.
Totuşi, doctorul Ben-Judah va fi iar exilat din Israel în timp de
douăzeci şi patru de ore după terminarea întâlnirii de poimâine
seară. Autorităţile israeliene insistă asupra acestui lucru, iar eu îl
voi sili pe doctorul Ben-Judah să se conformeze, dacă nu din alt
motiv, măcar pentru propria siguranţă.
În ceea ce-i priveşte pe cei doi care-şi spun Ilie şi Moise, folosesc
acest prilej pentru a-i avertiza în mod public. În următoarele
patruzeci şi opt de ore nu vor avea voie să părăsească Zidul
Plângerii, unde s-au stabilit de multă vreme. Nu au voie să
părăsească acea zonă pentru niciun motiv. Când se vor fi terminat
întâlnirile de pe stadion, Ilie şi Moise vor trebui să părăsească zona
Muntelui Templului. Dacă sunt văzuţi în altă parte în afara zonei
lor de carantină în următoarele patruzeci şi opt de ore sau în zona
Muntelui Templului după această perioadă, am ordonat să fie
împuşcaţi pe loc.
Unii martori oculari au mărturisit că crimele pe care te-au comis
ar putea fi cumva catalogate ca autoapărare. Resping această
afirmaţie şi îmi exercit autoritatea ca potentat pentru a le refuza
judecarea. Vreau să fiu clar: apariţia lor în altă parte decât lângă
Zidul Plângerii timp de patruzeci şi opt de ore sau apariţia lor în
public oriunde în lume după aceea va fi considerat motiv suficient
pentru a fi ucişi. Orice ofiţer al Comunităţii Globale sau orice
cetăţean particular este autorizat să-i împuşte mortal.
Ştiu că veţi fi de acord că acesta este cel mai generos răspuns la
un atac urât şi că permisiunea ca întâlnirea să continue dovedeşte
dorinţa de aplanare a conflictelor.
Vă mulţumesc, prieteni, şi, de aici din Israel, vă doresc noapte
bună.

Rayford ridică privirea când Ken Ritz se lăsă pe spate şi se plesni

peste coapse.
— Nu ştiu ce veţi face voi, băieţi, dar eu am nişte lucruri de făcut.
Mai întâi, trebuie să aflu cum putem face rost de câteva dintre
milioanele pe care le-a jefuit rabinul de la turma sa. Cum niciunul
dintre noi nu mai are vreun venit, o să avem nevoie de nişte bani în
numerar.
— Ai un minut, Ray? întrebă Floyd ridicându-se.
— Desigur, doctore.
Urcară scările şi Floyd se aplecă puţin deasupra lui Hattie, care
dormea.
— Pare bine deocamdată, zise el. Dar îţi poţi imagina să mai fi
fost şi deprimată după naştere, în plus faţă de ceea ce a suferit
deja?
— Te poate apuca chiar şi când pierzi sarcina?
— E mai plauzibil în cazul pierderilor de sarcină, dacă te
gândeşti puţin.
Rayford stinse televizorul şi îl urmă pe Floyd pe verandă.
Amândoi scrutau atenţi orizontul şi ascultau înainte să vorbească.
Rayford se obişnuise cu asta de când sosise aici. În cartierele
generale ale Comunităţii Globale problema era să ştii cu cine poţi
să vorbeşti. Aici era foarte important să ştii că nu eşti spionat.
— Am o problemă, Rayford, dar nu te cunosc prea bine.
— Prieteniile, cunoştinţele, totul trebuie să fie urmărit zilele
astea, spuse Rayford. Noi doi am putea locui împreună tot restul
vieţilor noastre naturale şi asta ar însemna mai puţin de cinci ani.
Dacă ai ceva pe suflet, spune. Vrei să mă critici, dă-i drumul. Pot să
accept. Priorităţile mele s-au schimbat, nu mai sunt cele vechi.
Asta nu mai e necesar să spun.
 — A, nu, nu este nimic de felul acesta. De fapt, cred că ai motiv
să mă cerţi puţin după ce s-a întâmplat azi.
— Pentru că te-ai răstit la mine în toiul bătăliei? Ei, am şi eu
partea mea de vină. În situaţii medicale de urgenţă, tu eşti şeful.
Ţipi la cine ai chef.
— Da, dar, deşi ştiu că Tsion este cumva pastorul nostru, tu eşti
şeful. Vreau să ştii că eu ştiu şi respect acest lucru.
— Nu este timp pentru ierarhii, doctore. Acum spune-mi ce te
preocupă.
— Am o problemă în ceea ce o priveşte pe Hattie.
— Toţi avem, Floyd. Cândva a fost o fată atrăgătoare şi
deşteaptă. Ei bine, poate mai mult atrăgătoare decât deşteaptă, dar
acum nu poţi vedea decât ceea ce este mai rău în ea. Cred că se va
însănătoşi. Poate că în următoarele câteva săptămâni o vei aprecia
mai mult.
— Vreau să ştii că am aflat că voi aţi lucrat împreună şi că, deşi
între voi nu a fost niciodată o relaţie…
— Da, bine. Nu sunt mândru de asta, dar o recunosc.
— Oricum, nu este vorba că ea este într-o stare rea sau dificilă.
Sunt mişcat de felul în care vouă tuturor pare să vă pese de ea şi
vreţi să devină credincioasă.
Rayford oftă.
— Faptul că ea crede, dar nu doreşte să accepte mă buimăceşte.
Nici nu este prea raţională în legătură cu asta. Nu este o persoană
care să trebuiască să fie convinsă că nu merită, nu-i aşa?
— Este atât de convinsă, încât refuză să accepte ceea ce ştie că
este gratuit.
— Atunci, care este problema ta, doctore? Crezi că este o cauză
pierdută, din punct de vedere spiritual?
Floyd negă din cap.
— Aş vrea să fie atât de uşor. Problema mea nu prea are sens. Tu
însuţi ai spus că nu este nimic atrăgător la această fată. Este
evident că atunci când era sănătoasă dădea bărbaţii pe spate. Dar
otrava şi-a făcut treaba, iar boala îşi face simţite efectele. Nu e prea
coerentă când vorbeşte, iar din punct de vedere spiritual este
pierdută.
— Aşadar vrei să scapi de ea şi asta te face să te simţi vinovat?
Floyd se ridică în picioare şi se întoarse cu spatele la Rayford.
— Nu. Ceea ce vreau este să o iubesc. Chiar o iubesc. Vreau să o
ţin în braţe, să o sărut şi să-i spun. Vocea începu să-i tremure. Ţin
atât de mult la ea, încât m-am convins că prin iubirea mea o pot
însănătoşi. Fizic şi spiritual. Se întoarse cu faţa la Rayford. Nu te
aşteptai la asta, nu-i aşa?

În timp ce se întindeau pe pat, Buck îi spuse lui Chloe:

— O să poţi să dormi dacă ies puţin?
Ea se ridică în capul oaselor.
— Să ieşi? Nu prea este sigur.
— Carpathia este concentrat prea mult asupra lui Ilie şi a lui
Moise ca să-şi facă griji în privinţa noastră acum. Vreau să văd
dacă îl pot găsi pe Jacov. Şi vreau să văd ce vor face martorii ca
reacţie la ameninţările lui Nicolae.
— Ştii ce vor face, spuse ea întinzându-se la loc pe pat. Vor face
ce vor dori până la venirea momentului potrivit şi va fi vai de cei
care vor încerca să intre în graţiile Potentatului încercând să-i
omoare.
— Chiar şi aşa, aş vrea…
— Fă-mi o favoare, Buck. Promite-mi că nu vei pleca până nu voi
fi adormit buştean. Atunci îmi voi face griji numai dacă nu o să fii
aici când mă voi trezi mâine dimineaţă.
Buck se îmbrăcă şi plecă să vadă dacă Tsion mai era treaz. Nu
mai era, dar Rosenzweig vorbea la telefon.
— Leon, insist să vorbesc cu Nicolae… Da, ştiu toate
blestematele de titluri pe care le ai şi-ţi amintesc că Nicolae îmi este
prieten dinainte să fie Excelenţa Sa şi Potentat. Şi acum te rog să
mi-l dai la telefon… Atunci să-mi spui tu ce s-a întâmplat cu şoferul
meu!
Rosenzweig îl observă pe Buck, îi făcu semn din cap să ia loc şi
atinse butonul speaker al telefonului. Leon era în mijlocul unei
ameninţări.
— Sursele noastre de informaţii ne-au spus că omul tău s-a
convertit.
— S-a convertit la ce? Nu mai este evreu? Nu mai este israelian?
Nu mai lucrează pentru mine? Despre ce vorbeşti? Este în serviciul
meu de ani de zile. Dacă ştii unde este, spune-mi şi vin să-l iau.
— Doctore Rosenzweig, cu tot respectul, domnule, vă spun că
omul dumneavoastră este unul dintre ei. Noi am vrut ca gărzile
Comunităţii Globale să-l escorteze personal pe rabinul Ben-Judah
înapoi la vehiculul lui Jacov, dar el a ieşit fugind de pe stadion,
deschizând focul cu o armă de mare putere. Nimeni nu poate spune
câte gărzi şi câţi cetăţeni nevinovaţi au fost ucişi.
— Eu pot. Niciunul. Altminteri s-ar fi anunţat la toate emisiunile
de ştiri. Am auzit aceeaşi poveste. Oamenii tăi veneau după
Ben-Judah pentru a se răzbuna pe jignirea adusă lui Nicolae şi cine
ştie ce i-aţi fi făcut, dacă nu s-ar fi salvat singur.
— Nu a fost singur. Era cu soţia lui Buck Williams, care s-a
dovedit a fi o americancă subversivă care a scăpat dintr-unul dintre
centrele noastre din Minnesota, unde fusese reţinută pentru
interogare.
Rosenzweig se uită la Buck, care dădu din cap încet, de parcă
s-ar fi mirat de unde naiba inventaseră chestiile astea. Fortunato
continuă:
— A fost suspectată de jaf după cutremur.
— Leon, Jacov trăieşte? urmă o pauză. Rosenzweig se enervă.
Jur, Leon, că dacă i s-a întâmplat ceva acelui tânăr…
— Nu i s-a întâmplat nimic, doctore. Încerc să te fac să mi te
adresezi în mod corespunzător.
— O, pentru Dumnezeu, Leon, nu sunt oare lucruri mult mai
importante pentru care să ne facem griji acum? Cum ar fi vieţile
oamenilor!
— Comandant Suprem, doctore Rosenzweig.
— Imbecil Suprem! strigă Rosenzweig. Plec să-l caut pe Jacov. Şi
dacă ai vreo informaţie care mi-ar putea fi de folos, ai face bine să
mi-o dai chiar acum!
— Nu este nevoie să-mi vorbiţi în felul acesta, domnule.
Şi Leon închise telefonul.

Rayford puse o mână pe umărul lui Floyd în timp ce se întorceau

în casă.
— Nu sunt sfetnic în ale dragostei, spuse el, dar ai dreptate când
spui că asta nu are niciun rost. Ea nu este o credincioasă. Eşti
suficient de matur să cunoşti diferenţa între milă şi dragoste şi
între compasiune profesională şi dragoste. Abia dacă o cunoşti, iar
ceea ce ştii despre ea nu este chiar atât de plăcut. Nu este nevoie de
un om de ştiinţă ca să-şi dea seama că este altceva decât crezi tu că
este. Eşti singur? Ţi-ai pierdut soţia în timpul Înălţării la Cer?
— Mda.
— Mai bine mi-ai povesti despre ea.
 7

Înainte să plece cu Chaim, Buck se uită la Chloe. Părea să

doarmă profund.
— Vrei să conduci tu? întrebă Chaim. A trecut atât de multă
vreme de când mi-au permis să conduc.
— Ţi s-a permis?
Chaim zâmbi îngrijorat.
— Când devii, cum să spun, o personalitate în ţara asta, mai ales
în oraşul acesta, eşti tratat ca un rege. Nu mai pot merge nicăieri
neînsoţit. Nu eram nici măcar renumit când ai făcut prima dată
articolul acela despre mine.
— Totuşi erai respectat.
Chaim îl întrebă pe portarul său, Jonas, dacă are veşti despre
Jacov.
— Stefan? îl auzi Buck spunând. Apoi urmă ceva grăbit şi
neliniştit în ebraică.
Chaim îl conduse pe Buck până la ultimul loc din garaj, iar Buck
se aşeză la volanul unui Sedan vechi.
— Nu vreau să ştie toată lumea când ies în oraş. Mercedesul este
foarte bine cunoscut ştii să foloseşti schimbătorul de viteze, nu?
Buck apăsă pedala de acceleraţie şi reuşi foarte repede să se
descurce cu transmisia manuală. Era mai îngrijorat pentru faptul
că erau tocite cauciucurile.
— Ai vreo idee încotro să mergem?
— Da, mi-e teamă că da, spuse Chaim. Jacov e un alcoolic.
Buck îl privi contrariat.
— Ai drept şofer un alcoolic?
— Acum nu mai bea. Se spune că este în proces de recuperare.
Dar, în momente de criză, recidivează.
— Cade din căruţă?
— Nu cunosc expresia asta.
— E o expresie americană veche. La începutul secolului
douăzeci, Uniunea Femeilor pentru Temperanţă Creştină ducea în
oraş Căruţa Temperanţei, condamnând efectele nocive ale
alcoolului şi îndemnându-i pe cei afectaţi să renunţe la el şi să urce
în căruţă. Când un om treaz se apuca iar de băut, se spunea că a
căzut din căruţă.
— Ei bine, mi-e teamă că asta s-a întâmplat şi aici, spuse Chaim,
indicându-i lui Buck unde să vireze.
 Pe măsură ce înaintau prin zone cu case şi clădiri foarte
apropiate unele de altele, Buck începu să observe lucruri pe care
nu le văzuse pe drumul de la Chaim la stadion. Ierusalimul
devenise murdar. Cât de mult îi plăcea să viziteze oraşul doar cu
câţiva ani în urmă! Avusese zonele sale decăzute, dar, per
ansamblu, fusese păstrat cu mândrie. De la dispariţii, apăruseră
anumite tipuri de infracţiuni şi de activităţi desfrânate pe care el nu
se aşteptase să le vadă în public aici. Beţivi se împleticeau pe străzi,
cu braţele în jurul femeilor uşoare. Mergând mai departe prin oraş,
Buck văzu cluburi de striptease, saloane de tatuaj, de ghicit
viitorul, localuri XXX.
— Ce s-a întâmplat cu oraşul vostru?
Chaim mormăi şi dădu din mână cu dispreţ.
— Ăsta este un subiect despre care aş vrea să discut cu Nicolae.
Toţi banii ăia cheltuiţi pentru templul cel nou şi pentru mutarea
moscheii Domului Stâncii în Noul Babilon! Ah! Şi tipul ăsta Peter II
îmbrăcat în haine caraghioase întâmpinându-i pe evreii ortodocşi
în Religia Unică din Babilon. Nu sunt un om religios şi totuşi mă
mir de nebunia asta. Care este scopul? Evreii au susţinut timp de
secole faptul că ei se închină Dumnezeului celui adevărat, iar acum
lucrul ăsta pare să se potrivească cu o religie care-l acceptă pe
Dumnezeu ca bărbat, femeie, animal şi cine mai ştie ce altceva. Şi
vezi singur ce efect are acest lucru asupra Ierusalimului. Haifa şi
Tel Aviv sunt şi mai rău! Ortodocşii sunt închişi în noul lor templu
strălucitor, măcelărind animale şi întorcându-se la sacrificiile ce se
făceau cu secole în urmă. Dar ce impact au ele asupra noii
societăţi? Niciunul! Se zice că Nicolae îmi este prieten. Dacă o să
vrea să mă vadă, am să-l informez despre toate acestea, iar
lucrurile se vor schimba.
Când Jacov al meu, care, apropo, este un bărbat minunat,
inteligent, cade din vagon, cum spui tu, ajunge pe aceeaşi stradă,
în acelaşi bar şi în aceeaşi stare.
— Cât de des se întâmplă asta?
— Nu mai mult de două ori pe an. Îl cert, îl ameninţ, chiar l-am
concediat. Dar ştie că ţin la el. El şi soţia sa, Hannelore, încă mai
suferă după cei doi copii pe care i-au pierdut la dispariţii.
Buck fu mâhnit când îşi dădu seama că l-a influenţat pe Jacov
spiritual înainte să ajungă să-l cunoască. Spera doar că Chaim se
înşela în privinţa lui Jacov şi că nu-l vor găsi acolo unde se aştepta
bătrânul.
 Chaim îi arătă lui Buck un loc de parcare în mijlocul unui şir de
maşini aliniate pe o stradă aglomerată. Trecuse deja de miezul
nopţii, iar Buck fu deodată copleşit de oboseală.
— Harem? spuse el, citind firma luminoasă. Eşti sigur că ăsta
este doar un bar?
— Sunt sigur că nu, Cameron, spuse Rosenzweig. Nu vreau să
mă gândesc ce altceva se mai întâmplă acolo. N-am fost niciodată
înăuntru. De obicei aştept aici, afară, în timp ce şeful pazei se duce
înăuntru şi îl târăşte pe Jacov de acolo.
— De asta m-ai adus pe mine?
— Nu ţi-aş cere să faci tu asta. Dar s-ar putea să fie nevoie să mă
ajuţi cu el, deoarece, dacă opune rezistenţă, nu mă pot măsura cu
el. Nu-mi face niciun rău, nici măcar când e beat, dar un bătrân
mic aşa ca mine nu poate să convingă un bărbat tânăr şi mare cât
un catâr să meargă unde el nu vrea să meargă.
Buck parcă maşina şi stătu pe gânduri.
— Sper că te înşeli, doctore Rosenzweig. Sper că Jacov nu este
aici.
Chaim zâmbi.
— Crezi că dacă a devenit credincios nu se va mai îmbăta după
ce s-a tras în el? Eşti prea naiv pentru un jurnalist internaţional,
prietene. Noua ta credinţă ţi-a împăienjenit mintea.
— Sper că nu.
— Ei bine, vezi camionul ăla verde de acolo, un Ford englezesc
vechi?
Buck dădu din cap afirmativ.
— Este al lui Stefan, care face parte din personalul meu. El îşi
împarte viaţa între locul ăsta şi stadionul Teddy Kollek şi este
tovarăşul de pahar al lui Jacov. Stefan nu suferă aşa ca Jacov. Nu
bea aşa mult ca el. Astăzi a fost ziua lui liberă, dar dacă aş fi parior,
aş paria că Jacov a fugit la el în încercarea de a scăpa de gărzile
Comunităţii Globale. Speriat de moarte, fără îndoială că i-a dat voie
lui Stefan să-l ducă în locul lor preferat. Nu pot să-i reproşez asta
lui Jacov. Dar îl vreau în siguranţă. Nu vreau să se dea în spectacol
în public, mai ales când a fugit de cei din Comunitatea Globală.
— Eu nu vreau să fie aici, doctore Rosenzweig.
— Nici eu, dar nu sunt un tânăr cu capul în nori. Înţelepciunea
vine cu vârsta, Cameron. Sincer vorbind, aş vrea să vină mai
puţină. Am dobândit înţelepciune pe care nu mi-o pot aminti acum.
Am ceea ce eu numesc „momente de maturitate”, în care îmi aduc
aminte în detaliu ceva ce s-a întâmplat acum şaizeci de ani, dar
nu-mi amintesc că am spus aceeaşi poveste cu o jumătate de oră
înainte.
— Eu nu am încă nici măcar treizeci şi trei de ani şi mi se
întâmplă lucruri de felul ăsta.
Chaim zâmbi.
— Şi cum ziceai că te cheamă?
— Hai să mergem să îl căutăm pe Jacov, spuse Buck. Eu zic că
nu este acolo, chiar dacă Stefan este.
— Eu sper că este, spuse Jacov, pentru că, în caz contrar,
înseamnă că s-a rătăcit, a fost prins sau chiar mai rău.

Povestea doctorului Floyd Charles era ciudat de asemănătoare

cu a lui Rayford. Şi el avusese o soţie care îşi trata cu seriozitate
credinţa, în timp ce el, un profesionist respectat, se prefăcea că îl
interesează.
— Participai destul de regulat la slujbe? îl întrebă Rayford,
cunoscând situaţia din experienţă. Doar că nu voiai să te implici la
fel de mult ca soţia ta?
— Exact, spuse Floyd. Îmi spunea mereu că faptele mele bune ca
medic nu mă vor duce în cer şi că, dacă Isus va reveni pe pământ
înainte să mor, nu m-ar alege. Dădu din cap. Ascultam fără să aud,
ştii ce vreau să spun?
— Parcă ai spune povestea mea, frate. Ţi-ai pierdut şi copiii?
— Nu la Înălţarea la Cer. Soţia mea a pierdut o sarcină şi am
pierdut o fetiţă de cinci ani într-un accident de autobuz în prima ei
zi de şcoală.
Floyd tăcu.
— Îmi pare rău, spuse Rayford.
— A fost groaznic, continuă Floyd cu voce îngroşată. Şi eu şi Gigi
am văzut-o cum dădea colţul străzii în acea dimineaţă, iar Ladonna
era cât se poate de fericită. Ne gândisem că va fi timidă sau speriată
– de fapt sperasem cumva să fie. Dar ea abia aştepta să înceapă
şcoala cu hăinuţele cele noi, cu cutiuţa cu mâncare şi toate
celelalte. Gigi şi cu mine eram terminaţi, emoţionaţi pentru ea,
speriaţi. Când am urcat-o în autobuzul acela mare, vechi şi rece,
am spus că mă simţeam de parcă aş fi trimis-o să înfrunte leii. Gigi
a spus că trebuia să avem încredere că Dumnezeu va avea grijă de
ea. După o jumătate de oră am primit un telefon.
Rayford dădu din cap.
 — M-a înrăit, a spus Floyd. M-a îndepărtat de Dumnezeu. Gigi a
suferit, suspina de mă termina. Dar nu şi-a pierdut credinţa. S-a
rugat pentru Ladonna, i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de ea,
să-i spună poveşti şi altele de felul acesta. A fost o mare încercare
pentru căsnicia noastră. O vreme ne-am despărţit; a fost alegerea
mea, nu a ei. Pur şi simplu nu mai puteam să o văd cum suferea şi
făcea jocul biserici în acelaşi timp. Spunea că nu este un joc şi că
dacă voiam să o mai văd vreodată pe Ladonna, trebuia „să mă
împac cu Isus”. Ei bine, m-am împăcat cu Isus. I-am spus ce
credeam despre ce lăsase El să se întâmple cu fetiţa mea. Am fost
nefericit multă vreme.
Stăteau la masa din bucătărie, de unde Rayford putea auzi
respiraţia regulată şi ritmică a lui Hattie.
— Ştii ce m-a convins? întrebă Floyd brusc.
Rayford pufni.
— În afară de Înălţarea la Cer, vrei să spui? Asta mi-a captat mie
atenţia.
— De fapt, eu am fost convins înainte de asta. Pur şi simplu
n-am apăsat niciodată pe trăgaci, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Rayford dădu din cap afirmativ.
— Ştiai că soţia ta are dreptate, dar nu i-ai spus lui Dumnezeu?
— Exact. Dar Gigi a fost cea care m-a convins. Nu a încetat
niciodată să mă iubească, în ciuda tuturor celor întâmplate. Eu am
fost ticălos. Rău, nesuferit, egoist, obraznic, înjositor. Ea ştia că
sufeream. Dispăruse lumina din viaţa mea. O iubisem pe Ladonna
atât de mult, încât parcă mi-a fost sfâşiată inima. Dar când am
încercat să-mi înăbuş durerea muncind tot timpul şi fiind nesuferit
cu colegii mei şi cu toată lumea, Gigi a ştiut când să dea un telefon
sau să trimită un mesaj. De fiecare dală, Rayford, de fiecare dată
îmi reamintea faptul că mă iubea, că ţinea la mine, că mă voia
înapoi şi că era gata să facă orice era nevoie ca să-mi uşureze viaţa.
— Oau!
— Chiar aşa. Suferea la fel de mult ca mine, dar mă invita la
cină, îmi aducea de mâncare, îmi spăla hainele, îmi făcea curăţenie
în apartament, iar în timpul ăsta avea şi serviciu. Chicoti. M-a
umilit, asta a făcut.
— Te-a recâştigat?
— Bineînţeles. Chiar m-a scos din starea de durere în care eram.
A durat câţiva ani, dar am devenit o persoană mai fericită, mai
eficientă. Ştiam că Dumnezeu, care era în viaţa ei, a ajutat-o să facă
asta. Dar tot mai credeam că, dacă era ceva adevărat în legătură cu
treaba asta cu raiul şi cu iadul, Dumnezeu trebuia să fie bun cu
mine, deoarece ajutam oameni în fiecare zi. Chiar aveam un motiv
bun. Am ajutat pe toată lumea. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă,
chiar dacă pacientul era sărac sau milionar. Pentru mine nu conta.
Dacă cineva avea nevoie de îngrijire medicală, primea toată atenţia
mea.
— Bravo ţie!
— Da, bravo mie. Dar amândoi ştim ce mi-a adus venirea lui Isus
pe pământ. Am rămas aici.
Floyd se duse să vadă ce face Hattie. Rayford aduse nişte
Coca-Cola din frigider pentru amândoi.
— Nu vreau să critic un prieten vechi, zise Rayford, dar îşi
sugerez să te gândeşti la ce fel de femeie a fost soţia ta, înainte să o
înlocuieşti cu Hattie.
Floyd strânse din buze şi aprobă din cap.
— Nu spun că Hattie n-ar putea deveni o asemenea persoană,
adăugă Rayford.
— Ştiu. Dar nu există nicio dovadă că vrea să fie aşa.
— Ştii ce am să fac? întrebă Rayford ridicându-se. Am s-o sun pe
fiică-mea şi să-i spun că o iubesc.
Floyd se uită la ceas.
— Ştii cât este ceasul la ea?
— Nu-mi pasă. Şi nici ei n-o să-i pese.

În timp ce Buck şi Chaim se apropiau de Harem, atât bărbaţii,

cât şi femeile se holbau la ei. Localul era mai mare în interior decât
lăsa să se vadă de afară. Erau câteva încăperi înţesate de oameni,
unul lângă altul; unii dansau, alţii se sărutau pătimaş. Trecând
printre aceştia, se ajungea la barul principal, unde femeile dansau,
iar bărbaţii mâncau şi beau.
— Ah! spuse Rosenzweig. Aşa cum mi-am imaginat.
În timp ce îşi croiau drum, Buck se uita foarte atent după Jacov
şi evita fiecare privire care îl întâmpina cu întrebarea: „La ce te
holbezi”. Nu toate cuplurile erau formate din câte un reprezentant
al fiecărui sex. Acesta nu era Israelul pe care şi-l amintea el. Fumul
era atât de gros, că Buck ştia că i-ar fi afectat mai puţin plămânii
dacă el însuşi ar fi fumat.
Buck nu-şi dădu seama că Chaim se oprise în faţa lui şi se lovi de
el.
 — O, Stefan! exclamă Rosenzweig.
Buck se întoarse şi văzu un tânăr cu un pahar de băutură în
mână. Părul lui negru era umed şi încâlcit, iar el râdea isteric. Buck
se rugă să fie singur.
— Jacov este cu tine? întrebă Rosenzweig.
Stefan, care râdea nestăpânit, abia putu să-şi tragă răsuflarea.
Se îndoi tuşind şi vărsă din băutură pe pantalonii lui Rosenzweig.
— Stefan! Unde este Jacov?
— Ei bine, nu este cu mine! strigă Stefan îndreptându-se şi
râzând mai mult. Dar este pe aici.
Buck simţi că i se rupe inima. Ştia că Jacov fusese sincer în
discuţia pe care o avuseseră, iar Dumnezeu dovedise lucrul acesta
punându-i semnul pe frunte. Cum putea oare Jacov să-şi bată joc
astfel de mântuirea ce i se oferise? Oare înfruntarea pe care o
avusese cu Comunitatea Globală fusese mai groaznică decât îşi
putuse imagina Buck?
— Unde? insistă Rosenzweig, vădit dezgustat.
— Acolo! indică Stefan cu sticla, râzând şi tuşind în acelaşi timp.
E sus, pe o masă şi se distrează de minune! Acum lasă-mă, ca să
nu accidentez pe cineva aici!
Plecă clătinându-se şi râzând atât de tare, că-i curgeau lacrimi
pe obraz.
Chaim, aparent copleşit, se întinse ca să vadă în camera
principală, din care urla muzica şi se revărsau scântei de lumină.
— O, nu! murmură el, întorcându-se către Buck. E beat criţă.
Tânărul acesta timid, care abia dacă îndrăzneşte să te privească în
ochi atunci când te salută, se dă în spectacol în faţa tuturor! Nu pot
suporta asta. Aduc maşina. Poţi să-l dai jos de pe masa aia şi să-l
aduci afară? Eşti mai mare şi mai puternic decât el. Te rog.
Buck nu ştia ce să spună. Nu fusese niciodată bodyguard deşi
cândva îi plăcuse şi lui viaţa de noapte, nu-i plăcuseră niciodată
barurile zgomotoase, mai ales cele ca acesta. Se strecură pe lângă
Chaim, care se grăbea să iasă, şi îşi făcu loc cu umerii printre
câteva grupuri de cheflii, până ajunse la cei a căror atenţie era
captată de tânărul israelian nebun care perora sus pe o masă. Era
Jacov.

Rayford se grăbi spre subsol şi îl găsi pe Ken cu telescopul lui

Donny Moore în poală şi cu microscopul pe birou. Ken citea
jurnalele tehnice ale lui Donny.
 — Puştiul ăsta a fost un geniu, Ray. Învăţ o grămadă de lucruri
care ne vor fi de folos. Dacă îi poţi duce materialele astea celuilalt
pilot şi specialistului tău din interior, noi am putea să acţionăm
rapid când vor fi descoperiţi şi, cu toţii, vom încerca să rămânem în
viaţă. Cu ce te pot ajuta?
— Vreau să merg cu tine în Israel vineri.
— Abia ai scăpat. Prietenul tău Mac nu ţi-a spus că erai ca şi
mort, dacă rămâneai?
— Nu este genul meu să fug. Nu mă pot ascunde de Carpathia
pentru tot restul vieţii, oricât de puţin aş mai avea de trăit.
— Ce Dumnezeu te-a apucat, Ray?
— Tocmai am vorbit cu Chloe. Presimt că vor fi probleme. Nicolae
nu-i va lăsa să părăsească vii Israelul. Trebuie să mergem să-i
luăm.
— Sunt de acord. Cum facem treaba asta?

Buck încetă să se tot scuze; oricum era înjurat. În cele din urmă
fu suficient de aproape ca să-l audă pe Jacov, dar acesta vorbea în
ebraică, iar Buck nu putu înţelege o iotă. Ei bine, aproape nimic.
Jacov striga, gesticula şi încerca să păstreze atenţia oamenilor. Ei
râdeau de el şi păreau să-l înjure, să-l fluiere şi să arunce cu
chiştoace de ţigări în el. Două femei îl împroşcară cu băutura pe
care o aveau în pahare.
Faţa-i era îmbujorată şi părea drogat, dar nu bea, cel puţin nu în
acel moment. Buck recunoscu cuvântul Yeshua, echivalentul
ebraic al lui Isus. Şi Hamashiach, cuvântul pentru Mesia.
— Ce spune? îl întrebă pe un bărbat de lângă el.
Acesta, beat, îl privi de parcă ar fi fost de pe altă planetă.
— Engleză? insistă Buck.
— Moarte englezilor! strigă bărbatul. Şi americanilor!
Buck se întoarse către ceilalţi.
— Engleză? întrebă el. Ştie cineva engleză?
— Ştiu eu, spuse o barmaniţă care avea nişte pahare şi sticle
goale pe o tavă. Spune repede.
— Ce zice el?
Ea se uită în sus la Jacov.
— El? Aceleaşi lucruri pe care le-a spus toată noaptea. „Isus este
Mesia. Ştiu. El m-a salvat.” Tot felul de prostii de felul ăsta. Ce să-ţi
spun? Şeful l-ar fi aruncat afară de mult, dar face atmosferă.
Jacov făcea mai mult decât atmosferă. Poate că motivaţia lui era
una sinceră, dar impactul era zero. Buck se apropie şi îl apucă de
gleznă. Jacov privi în jos.
— Buck! Prietenul şi fratele meu! Acest om are să vă spună! El a
fost acolo! El a văzut apa transformată în sânge şi apoi din nou în
apă! Buck, vino sus aici!
— Hai să mergem, Jacov! îl îndemnă Buck, clătinând din cap. Nu
urc acolo sus! Nu te ascultă nimeni! Haide! Rosenzweig ne aşteaptă!
Jacov privi zăpăcit.
— Este aici? Aici? Să între!
— A fost înăuntru. Acum hai să mergem.
Jacov coborî şi-l urmă nerăbdător afară pe Buck, acceptând
salutul şi palmele pe spate ale petrecăreţilor. Erau aproape de
intrare, când Jacov îl zări pe Stefan îndreptându-se în direcţia
opusă.
— Stai! Uite-l pe prietenul meu! Trebuie să-i spun că plec!
— O să-şi dea el seama, spuse Buck conducându-l pe uşă afară.
În maşină, Rosenzweig îl privi furios pe Jacov.
— N-am băut, doctore, spuse acesta. Nicio picătură!
— O, Jacov, zise Rosenzweig în timp ce Buck pornea maşina de
pe marginea trotuarului. Miroşi tot. Şi te-am văzut sus pe masă.
— Poţi să-mi miroşi respiraţia! spuse el aplecându-se înainte.
— Nu vreau să-ţi miros respiraţia!
— Nu! Haide! Am să-ţi dovedesc!
Jacov suflă tare în faţa lui Rosenzweig, iar Chaim se strâmbă şi
îşi întoarse capul. Rosenzweig se uită la Buck.
— A mâncat usturoi azi, dar nu simt miros de alcool.
— Bineînţeles că nu! exclamă Jacov. Predicam! Dumnezeu mi-a
dat îndrăzneala aceasta! Sunt unul dintre cei 144.000 de martori,
cum spune rabinul Ben-Judah! Voi fi un evanghelist al lui
Dumnezeu!
Chaim se prăbuşi pe scaun şi-şi ridică ambele mâini.
— O, spuse el. Mai bine erai beat.

După ce auzi ce se întâmplase în Israel, Ken fu de acord că era

probabil că Nicolae Carpathia va imagina o „tragedie care scăpa
controlului său, ceva ce putea să pună în cârca altcuiva, dar
oricum ai fi luat-o, unii dintre cei la care ţinem vor muri”.
— Ken, nu vreau să mă grăbesc, spuse Rayford. Dar n-am de
gând să mă ascund aici şi să sper că ei vor scăpa de acolo.
— L-am tot plimbat cu avionul pe ginerele tău de la dispariţii
încoace şi e destul de greu să fii mai cutezător decât băiatul ăsta.
Va trebui totuşi să intrăm în contact cu copilotul tău de acolo. Eu te
pot învăţa o mulţime de lucruri despre avioanele Gulfstream, dar
nimeni nu le poate coborî pe pământ în absenţa unei piste.
— Ce vrei să spui?
— Are să te intereseze o decolare rapidă, nu-i aşa? Probabil chiar
de pe proprietatea lui Rosen-nu-ştiu-cum?
— Da, am să-i sugerez lui Tsion să anunţe că are nişte planuri
importante pentru sâmbătă, unele despre care Carpathia să creadă
că nu va dori să le rateze. Apoi pătrundem acolo vineri, după miezul
nopţii, şi-i scoatem din ţară.
— Dacă nu ne întâlnim cu ei undeva lângă aeroport, va trebui să
aterizăm în locul unde se află şi să-i luăm. Şi pentru asta avem
nevoie de un elicopter.
— Nu putem să închiriem unul? Aş putea să-l rog pe David
Hassid, tipul nostru din interiorul Comunităţii Globale, să aranjeze
să ne aştepte un elicopter la Ierusalim sau la Ben Gurion.
— Bine, dar vom avea nevoie de doi piloţi. McCullum nu poate
scăpa de acolo să ne ajute.
— Dar eu ce sunt?
Ken se plesni peste frunte.
— Ascultă-mă, spuse el. Ce idiot! Te-ai pregătit pe un elicopter?
— Mac m-a învăţat. Eu aterizez lângă complex şi îi aduc la
aeroport. E bine?
— Mai bine faci rost de un plan al locului înainte să plecăm. Vei
avea timp foarte puţin şi preţios, vei coborî într-o zonă rezidenţială.
Dacă te vede cineva pe proprietatea sa, jandarmii vor fi acolo
înainte să te ridici iar în aer.

— Soţia ta ştie unde ai fost? îl întrebă Rosenzweig pe Jacov, în

timp ce Buck oprea în faţa clădirii de apartamente.
— Am sunat-o. Vrea să ştie despre ce e vorba.
— De ce te-ai dus mai întâi în locul ăla groaznic?
— Am scăpat ducându-mă acasă la Stefan. El voia să meargă. Şi
eu m-am gândit: există vreun loc mai bun pentru a începe să
predic?
— Eşti un prost, replică Rosenzweig.
— Da, sunt.
Buck îi întinse lui Jacov telefonul său mobil.
— Sun-o pe soţia ta, ca să n-o sperii de moarte când vei intra.
 Dar înainte ca Jacov să formeze numărul, telefonul sună.
— Ce este asta? spuse el. N-am făcut eu asta.
— Apasă pe butonul Send şi spune: „Telefonul lui Buck”.
Era Chloe.
— Vrea să vorbească cu dumneavoastră imediat, domnule
Williams.
Buck luă telefonul şi îi spuse lui Jacov:
— Aşteaptă aici până când o vom anunţa pe soţia ta că venim.
Chloe îi spuse lui Buck despre telefonul de la tatăl ei şi despre
faptul că acesta le cerea o schiţă a proprietăţii lui Rosenzweig.
— O voi aduce la momentul potrivit, şopti Buck.
Mai târziu, când intra pe poarta casei lui Chaim, nu părea să fie
momentul pentru a aduce în discuţie schiţa respectivă. Rosenzweig
încă îl mai simpatiza pe Carpathia şi n-ar fi înţeles. Poate chiar ar fi
divulgat secretul. Buck rămase în maşină, în timp ce Rosenzweig
coborî.
— Tu nu vii înăuntru?
— Pot să-ţi împrumut maşina pentru o vreme?
— Ia Mercedes-ul.
— E bună şi asta, spuse Buck. Dacă Chloe mai este trează,
spune-i că mă poate suna.
— Unde te duci?
— Prefer să nu spun. Dacă nu ştii, nu va trebui să minţi dacă te
va întreba cineva.
— Este prea multă josnicie pentru mine, Cameron. Să te întorci
în siguranţă şi repede. Tu şi prietenii tăi aveţi o altă zi importantă
mâine. Sau poate că este mai corect să spun astăzi.
Buck se duse direct la Zidul Plângerii. După cum se aştepta,
după gâlceava dintre cei doi martori şi Carpathia şi după
ameninţările rostite de Carpathia la emisiunea televizată şi
transmisă în toată lumea, mulţimi uriaşe se înghesuiau la gardul
din spatele căruia Ilie şi Moise erau înconjuraţi de admiratori.
Comunitatea Globală era bine reprezentată, iar gărzi înarmate
înconjurau mulţimea.
Buck parcă maşina la distanţă de Muntele Templului şi merse ca
un turist curios. Moise şi Ilie stăteau spate în spate, Ilie fiind aşezat
cu faţa către mulţime. Buck nu-i mai văzuse în această poziţie şi se
întreba dacă Moise nu era cumva cu ochii în patru. Ilie vorbea cu
glasul său puternic, pătrunzător, dar în acel moment se afla în
competiţie cu şeful unităţii de pază a Comunităţii Globale care avea
un megafon. Militarul făcea un anunţ în mai multe limbi, mai întâi
în ebraică, apoi în spaniolă, apoi într-o limbă asiatică pe care Buck
nu fu în stare să o identifice. În cele din urmă vorbi într-o engleză
stricată, cu accent ebraic, iar Buck îşi dădu seama că era israelian.
— Atenţie, doamnelor şi domnilor! Mi s-a cerut de către
Comandantul Suprem al Comunităţii Globale să reamintesc
cetăţenilor de proclamaţia Excelenţei Sale, Potentatul Nicolae
Carpathia (aici mulţimea erupse în urale şi aplauze), conform
căreia cei doi bărbaţi pe care îi vedeţi în faţa voastră sunt în arest în
acest loc. Ei nu au voie să părăsească această zonă până la
sfârşitul Întâlnirii Martorilor, adică vineri seara. Dacă vor părăsi
această zonă înainte de acea dată, orice persoană aflată în serviciul
Comunităţii Globale sau orice cetăţean este îndreptăţit să-i reţină
folosind forţa, să-i rănească sau chiar să-i ucidă. În plus, dacă sunt
văzuţi oriunde, repet, oriunde, după acea dată, vor fi condamnaţi la
moarte.
Cei de lângă gard aclamară din nou zgomotos, râzând, aruncară
zeflemele, arătară cu degetele şi scuipară înspre martori. Dar totuşi
mulţimea stătea retrasă la cel puţin zece metri, fiindcă auzise, dacă
nu chiar îi văzuse pe cei pe care martorii îi omorâseră. În timp ce
mulţi pretindeau că cei doi îi omorâseră din capriciu pe cei care se
apropiaseră prea mult, Buck însuşi văzuse cum un soldat
mercenar îi atacase cu o puşcă de mare putere, dar fusese mistuit
de focul aruncat din gura martorilor. Alt om, care sărise la ei cu un
cuţit, părea să se fi lovit de un zid invizibil şi căzuse mort.
Bineînţeles că martorii nu păreau afectaţi nici de proclamaţie şi
nici de militarul cu megafon. Rămaseră nemişcaţi, spate în spate,
dar era o mare diferenţă între felul în care arătau acum şi cel în
care arătaseră când îi văzuse Buck pentru prima oară. Datorită
interesului enorm pe care îl suscitaseră ca urmare a adunării
televizate de pe stadionul Kollek, precum şi din cauza faptului că
fuseseră menţionaţi atât de către Leon Fortunato, cât şi de
Carpathia însuşi, trimişii canalelor de ştiri se strânseseră în acest
loc.
Reflectoare gigantice luminau zona, iar martorii fiind scăldaţi în
lumină. Dar niciunul din ei nu era deranjat de acest lucru. Lumina
nu făcea altceva decât să le accentueze trăsăturile unice: feţe
puternice, osoase, ochi negri, adânciţi în orbite, sub sprâncene
dese.
Nu-i văzuse nimeni niciodată venind sau plecând; nimeni nu ştia
de unde erau. Păruseră ciudaţi şi neobişnuiţi încă de la început,
îmbrăcaţi cum erau în haine din pânză groasă de sac şi fiind
desculţi. Erau voinici şi totuşi osoşi, cu piele aspră; feţe închise la
culoare, ridate; păr şi barbă lungi şi nepieptănate. Unii spuneau că
erau Moise şi Ilie reîncarnaţi, dar după părerea lui, Buck, erau
chiar cele două personaje din Vechiul Testament. Arătau şi
miroseau de parcă erau bătrâni de secole, lăsau în urma lor un
miros de fum şi de praf.
Ochii le ardeau, vocile le erau supranatural de puternice şi
puteau fi auzite de la mai mult de un kilometru distanţă, fără să fie
amplificate de aparate.
Un israelian strigă o întrebare în ebraică, iar garda Comunităţii
Globale o traduse în toate limbile.
— Vrea să ştie dacă va fi pedepsit pentru uciderea acestor doi
bărbaţi acum, acolo unde stau ei.
Mulţimea aclamă iar, pe măsură ce fiecare grup de oameni
înţelegea ce se spusese. În cele din urmă, garda Comunităţii
Globale răspunse:
— Dacă cineva îi va omorî în această noapte, va fi pedepsit doar
dacă un martor ocular va depune mărturie împotriva lui. Nu ştiu
dacă sunt martori oculari pe aici.
Mulţimea râse şi fu de acord, laolaltă cu ceilalţi militari. Buck
tresări violent. Comunitatea Globală tocmai dăduse permisiunea ca
oricine să-i ucidă pe martori fără teama unor represalii! Buck era
tentat să avertizeze pe oricine ar fi fost atât de prost să încerce aşa
ceva, pentru că el văzuse ce se întâmplase cu potenţialii asasini
anteriori, dar Ilie reacţionă mai repede.
Abia mişcându-şi buzele, totuşi vorbind atât de tare, încât părea
să strige din toţi rărunchii, Ilie se adresă mulţimii:
— Nu vă apropiaţi şi nu puneţi la îndoială acest avertisment din
partea Stăpânului Gazdelor. Cel care va îndrăzni să se ridice
împotriva slujitorilor aleşi de Dumnezeul Suprem, luminaţi de cel
care stă deasupra cerurilor, acela va pieri cu siguranţă!
Mulţimea şi gărzile se îndepărtară împiedicându-se, speriaţi de
forţa glasului său. Dar imediat înaintară iar, batjocorindu-l. Ilie
izbucni din nou:
— Nu-i duceţi în ispită pe cei aleşi, deoarece a te ridica împotriva
celor care strigă în pustiu înseamnă a-ţi da singur foc în faţa altor
şacali. Însuşi Dumnezeu vă va arde carnea şi aceasta se va scurge
de pe oasele voastre înainte să vă daţi ultima suflare!
 Un bărbat imprudent, râzând sălbatic, învârti o puşcă de mare
putere, voluminoasă. Buck îşi ţinu răsuflarea când acesta o flutura
pe deasupra mulţimii, iar ceilalţi strigau avertizându-l. Arma avea o
lunetă, ceea ce însemna că era puşca unui trăgător de elită, cu o
putere de a ucide la o distanţă de o mie de metri. Buck se întreba de
ce ar risca un bărbat cu o asemenea armă să o arate în apropierea
martorilor şi în aria lor de acţiune, dovedită fiind puterea lor de
distrugere?
Militarul Comunităţii Globale păşi între bărbat şi gardul din fier
forjat, în spatele căruia stăteau martorii. El i se adresă bărbatului
în ebraică, dar era clar că acesta nu înţelegea.
— Engleză! strigă el, dar nu părea american.
Buck nu-i putea recunoaşte accentul.
— Dacă vreţi să faceţi asta, începu militarul în engleză, ca un
serviciu pentru Comunitatea Globală, trebuie să vă asumaţi
întreaga responsabilitate pentru consecinţe.
— Aţi spus că nu sunt martori oculari aici!
— Domnule, întreaga lume ne vede la televizor sau pe internet.
— Atunci voi fi erou! La o parte!
Militarul nu se mişcă până când bărbatul nu ridică arma înspre
el. Atunci militarul dispăru în întuneric, iar bărbatul rămase singur
cu faţa la gard. Şi atât. Martorii dispăruseră.
— Mă mai ameninţaţi că voi arde? urlă bărbatul. Veniţi şi
înfruntaţi această puşcă, laşilor.
Militarul Comunităţii Globale se reîntoarse la megafon, vorbind
grăbit:
— Vom căuta întreaga zonă din spatele gardului! Dacă cei doi nu
sunt acolo, atunci au violat ordinul direct al Potentatului însuşi şi
ar putea fi împuşcaţi la dorinţa oricui, fără teama condamnării!

Deşi era joi dimineaţă devreme pe Muntele Templului, atmosfera

era festivă. Se adunaseră sute de oameni, care vorbeau despre
îndrăzneala celor doi bătrâni de a-l înfrunta pe Carpathia,
expunându-se astfel la un potenţial atac din partea oricui din lume.
Erau o pradă uşoară şi în câteva minute puteau fi ucişi.
Buck ştia mai bine, desigur. El se aflase sub călăuzirea lui Bruce
Barnes şi apoi a lui Tsion Ben-Judah şi ştia la ce se refereau
martorii când spuseseră „momentul potrivit”. Conform profeţiei din
Biblie, Dumnezeu le dă martorilor puterea de profeţi o mie două
sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în pânză de sac. Atât Bruce, cât şi
Tsion susţineau că acele zile erau numărate începând cu momentul
semnării, între Antihrist şi Israel, a unei înţelegeri de pace de şapte
ani, care coincidea cu cei şapte ani de pătimiri. O astfel de
înţelegere fusese semnată cu puţin mai mult de doi ani în urmă, iar
1260 de zile împărţit la 365 însemna trei ani şi jumătate. Buck
calculase că până la „momentul potrivit” era mai mult de un an.
Deodată, de sus de pe coasta dealului numit Muntele Măslinilor,
se auziră cei doi predicând tare, la unison. Mulţimea începu să fugă
într-acolo, mânată de dorinţa de a ucide.
În ciuda confuziei, a zgomotului şi a gărzilor înarmate care-şi
încărcau armele în timp ce alergau, martorii vorbeau atât de tare,
că fiecare cuvânt pe care-l spuneau se înţelegea clar.
— Ascultaţi-ne pe noi, slujitori ai Dumnezeului celui
atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului! Iată, noi suntem
cei doi măslini, cele două lumânări ce stau în faţa lui Dumnezeu.
Dacă cineva ne face rău, foc va ieşi din gurile noastre şi ne va
devora duşmanul. Dacă cineva îndrăzneşte să încerce să ne facă
rău, trebuie ucis în felul acesta! Ascultaţi şi luaţi aminte!
Ne-a fost dată puterea de a închide cerurile, ca să nu plouă în
zilele în care profeţim. Da, avem putere asupra apelor, le putem
transforma în sânge, putem abate toate bolile asupra pământului,
oricât de des vrem.
Şi care este profeţia noastră, generaţie de şerpi şi vipere care aţi
transformat oraşul sfânt al morţii şi învierii lui Mesia, făcându-l să
semene cu Egiptul şi Sodoma? Isus din Betleem, fiul Fecioarei
Maria, a fost la început cu Dumnezeu şi El era Dumnezeu, şi El este
Dumnezeu. Da, El a îndeplinit toate profeţiile lui Mesia ce are să
vină şi va domni pentru totdeauna, a cărui împărăţie nu va avea
sfârşit, amin!
Strigătele turbate ale israelienilor cuprinşi de mânie umpleau
aerul. În urma lor venea Buck, răsuflând din greu. Niciunul dintre
reflectoarele presei nu ajungea până la martori şi nimic nu-i lumina
din cer; cu toate acestea, ei străluceau ca ziua în crângul întunecat
de măslini. Era o privelişte copleşitoare, înfricoşătoare, iar Buck
voia să cadă în genunchi şi să se închine lui Dumnezeu cel
adevărat.
Când mulţimea ajunse la poalele dealului şi alunecă pe iarba pe
care căzuse rouă, Buck îi prinse din urmă.
 — Noi avem puterea de a aduce ploaia, strigară martorii, şi din
cer începu să cadă o ploaie torenţială rece, care udă mulţimea,
inclusiv pe Buck.
Pe pământul acela nu mai căzuse un strop de apă de douăzeci şi
patru de luni, iar oamenii îşi lungiră gâturile, îşi întoarseră feţele
către cer şi-şi deschiseră gurile. Dar ploaia se opri imediat ce
începu, de parcă Ilie şi Moise ar fi deschis şi apoi închis un robinet
dintr-o singură mişcare.
— Şi stă în puterea noastră să închidem cerurile în zilele
profeţiilor noastre.
Mulţimea era uluită, se plângea şi murmura, mormăia din nou
înjurături. Când reîncepură să urce spre cei doi profeţi, aflaţi acum
la mai puţin de o sută de metri distanţă, ei îi opriră doar cu glasul
lor.
— Staţi şi ascultaţi-ne, păcătoşi ai Israelului! Voi care huliţi
numele Domnului, făcătorul vostru, prin sacrificarea animalelor în
templul pe care pretindeţi că l-aţi înălţat în onoarea lui! Nu ştiţi că
Isus, care este Mesia, a fost mielul sacrificat pentru a ridica
păcatele oamenilor? Sacrificiile voastre de sânge de animale sunt
duhoare pentru nările lui Dumnezeu! Întorceţi-vă de la drumul
vostru, voi păcătoşilor! Uitaţi-vă la voi înşivă, că sunteţi deja morţi!
Nu vă îndreptaţi împotriva celor aleşi, al căror timp nu a venit încă!
În timp ce Buck privea terifiat, două gărzi ale Comunităţii
Globale trecură în grabă pe lângă el şi pe lângă mulţime, cu armele
ridicate. Alunecând pe dealul noroios, uniformele li se murdăriră şi
se pătară de iarbă. Se strecurau în stil de luptă în sus pe dealul
scăldat în lumina ce radia dinspre cei doi martori.
— Vai vouă, celor care nu aţi ascultat avertismentele celor aleşi!
strigară martorii. Fugiţi în peşteri ca să vă salvaţi!
Misiunea voastră este sortită eşecului! Trupurile voastre se vor
irosi! Sufletele voastre nu vor cunoaşte mântuirea!
Dar gărzile continuau să avanseze. Buck privea cu ochii mijiţi,
anticipând nenorocirea. Mulţimea scanda şi ridica pumnii la
martori, îndemnând gărzile să deschidă focul. Răsunară
împuşcături, reverberând, asurzitoare; cartuşele produceau
explozii galbene şi portocalii la butoiaşul armelor.
Martorii stăteau unul lângă celălalt, privind impasibili la
atacatorii lor, care erau întinşi pe burtă la vreo treizeci de metri mai
jos, pe deal. Mulţimea tăcu, la fel şi puştile; toată lumea privea,
mirându-se cum de rataseră gărzile de la o distanţă atât de mică.
Gărzile se rotiră pe o parte şi schimbară încărcătoarele. Deschiseră
din nou focul, umplând valea de explozii violente.
Martorii nu se mişcaseră. Ochii lui Buck erau fixaţi asupra lor, în
timp ce din gură le ieşeau săgeţi luminoase şi păreau să arunce un
şuvoi de vapori fosforescenţi direct asupra gărzilor. Atacatorii nu
avură timp nici măcar să se retragă şi luară foc. Armele rămaseră
sprijinindu-se de oasele braţelor şi mâinilor lor; carnea dispăruse,
iar cutiile toracice şi pelvisurile lor erau nişte forme înfiorătoare în
iarbă.
În câteva secunde, căldura cea albă le transformă armele într-un
lichid care se scurgea şi sfârâia, iar oasele se prefăcură în cenuşă.
Potenţialii asasini ardeau mocnit, unul lângă altul, în timp ce
mulţimea fugea panicată, strigând, înjurând, plângând, aproape
doborându-l pe Buck la pământ când trecu pe lângă el.
Sentimentele lui erau contradictorii, ca întotdeauna când vedea
oameni murind. Martorii spuseseră că, atunci când atacatorii vor
muri, sufletele lor vor fi pierdute. Nu se putea spune că nu fuseseră
avertizaţi.
Îngrozit de pierderea vieţilor şi de condamnarea eternă a gărzilor
care îndrăzniseră să se ridice împotriva martorilor şi fuseseră
învinse, Buck simţi că i se înmoaie genunchii. Nu-şi putea dezlipi
ochii de la martori. Lumina puternică a focului ucigător strălucea
în ochii săi şi părea că, acum, lumina pe care o emanau dispăruse.
În întuneric, închizând ochii ca să alunge punctele şi dungile care îi
înceţoşau privirea, înţelese că ei coborau încet de pe deal. Se
întrebă de ce nu dispăruseră oriunde ar fi vrut, aşa cum se
materializaseră pe stadion cu o seară înainte şi, acum, de pe
Muntele Templului pe Muntele Măslinilor. Păreau imposibil de
descifrat şi, când se apropiară de el, îşi ţinu răsuflarea.
El îi ştia. Vorbise cu ei. Ei păreau să-i ştie pe oamenii lui
Dumnezeu. Să spună ceva? Şi ce să spună? „Mă bucur să vă revăd?
Ce mai faceţi? Bună treabă aţi făcut cu gărzile?”
Când mai fusese în apropierea lor înainte, îi despărţea gardul din
fier forjat. Bineînţeles că nimic nu putea proteja pe cineva de aceste
fiinţe care aveau puterea de foc a lui Dumnezeu. Buck căzu în
genunchi când ei trecură la mai puţin de trei metri de el şi privi în
sus când îi auzi murmurând.
— Dumnezeul gazdelor a jurat spunând: Cum am gândit, aşa va
fi; precum am hotărât, aşa se va întâmpla, zise Moise.
La auzul cuvintelor lui Dumnezeu, Buck îşi lăsă mai întâi capul
în iarbă şi plânse. Gândurile lui Dumnezeu se vor împlini, iar
scopurile Sale se vor realiza. Nimeni nu se poate ridica împotriva
celor unşi de Dumnezeu până când Acesta nu va spune că a venit
vremea. Martorii îşi vor duce la îndeplinite misiunea până în ziua
aleasă de Dumnezeu şi nicio sentinţă şi nicio interdicţie de părăsire
a unei anumite zone nu le va sta în cale.
„Dacă Chaim Rosenzweig ar fi văzut asta”, se gândi Buck pe
drumul de înapoiere spre locul de parcare de la Muntele Templului.
Ajuns în sfârşit înapoi la complexul lui Chaim, lui Buck îi făcu cu
mâna Jonas, portarul, care îi descuie uşa, de vreme ce nu mai era
nimeni altcineva treaz. Buck o privi pe Chloe, recunoscător să o
găsească încă dormind. Apoi ieşi pe veranda camerei lor şi-şi lăsă
ochii să se obişnuiască din nou cu întunericul.
Era de cealaltă parte a casei faţă de aleea pe care Jonas îşi
îndeplinea rolul de paznic de noapte. Îl văzuse plimbându-se pe
proprietate la fiecare jumătate de oră. Buck aşteptă până când
Jonas trecu iar pe acolo, apoi verifică posibilităţile aflate dincolo de
balustrada verandei.
Într-o parte se afla un burlan vechi, dar încă intact şi solid. În
partea cealaltă era o sârmă încastrată în tencuială, cu bride de
sârmă. Bănuia că sârma era fie pentru telefon, fie pentru televizor.
Pentru orice ar fi fost, sârma nu l-ar fi putut ţine. Totuşi burlanul
avea, din loc în loc, proeminenţe de la sudură, iar acestea
permiteau căţărarea pe el. Asta dacă celui care se căţăra nu-i era
teamă.
Buck nu se plasase niciodată în categoria neînfricaţilor; cu toate
acestea, nu dorea să trezească suspiciunea lui Rosenzweig,
cerându-i planul casei. Era sigur că nu văzuse nicio cale de acces
spre acoperiş. Trebuia să afle dacă un elicopter putea ateriza acolo
şi aceasta era singura modalitate în care ştia că poate descoperi
acest lucru.
Buck îşi frecă mâinile până le simţi suficient de uscate. Îşi legă
mai strâns pantofii de pânză şi-şi suflecă pantalonii. Stând pe
marginea balustradei, se ridică şi începu să se caţere pe burlan.
Când ajunse la trei metri deasupra verandei şi trecu de o fereastră
mică, de la etajul al treilea, făcu greşeala de a privi în jos. Mai avea
de urcat vreo trei metri pentru a ajunge pe acoperiş, dar dacă ar fi
căzut din locul unde se afla, balustrada l-ar fi tăiat în două.
Nu avea motiv de îngrijorare, însă un val de panică îşi făcu
apariţia în mintea lui. Aici nu era loc de bâlbâială, de ezitare, de
greşeală. Orice alunecare, orice porţiune mai slabă a ţevii, orice
teamă care l-ar fi dezechilibrat nu i-ar mai fi lăsat nicio şansă. Ar fi
căzut şi nu ar mai fi putut decât să spere că va cădea suficient de
aproape de mijlocul terasei, pentru a nu se prăbuşi peste
balustradă. Dacă atingea pământul, murea. Dacă ajungea pe
terasă, poate că murea.
Aşadar, ce era de făcut? Să meargă mai departe şi să-şi încheie
misiunea sau să se întoarcă repede înapoi în siguranţă? Se hotărî
că va fi la fel de sigur şi la trei metri mai sus, aşa că urcă în
continuare. La un metru de acoperiş se simţea în nesiguranţă, dar
ştia că singurul pericol în care se putea afla era cel creat de el
însuşi. Dacă şovăia, se speria, se panica sau privea în jos, ar fi
înmărmurit. În momentul în care-şi ridică piciorul stâng peste
marginea acoperişului, se văzu pe sine însuşi cu ochii minţii, o
fiinţă zburătoare, atârnând la marginea acoperişului unei clădiri de
trei caturi.
„Sunt un idiot”, hotărî el, dar se simţi mult mai bine cu
acoperişul solid sub picioare. Era o noapte senină, înstelată,
răcoroasă şi liniştită. Observă boxe pentru utilităţilor, ventilatoare,
ţevi de evacuare, reţele de conducte şi supape. Rayford sau
altcineva ar fi avut nevoie de o zonă destul de mare, liberă, unde să
aterizeze cu un elicopter.
Buck păşi în vârful picioarelor pe acoperiş, ştiind că zgomotul
paşilor de deasupra este adesea amplificat dedesubt. Găsi gudron
în partea cealaltă. De fapt, spre surprinderea lui, descoperi un
vechi loc de aterizare pentru elicoptere. Urmele erau estompate,
însă, orice ar fi fost această clădire înainte să fie dată eroului
naţional, avusese nevoie de o zonă de aterizare pentru un elicopter.
Bănuia că Rosenzweig ştia acest lucru şi ar fi putut foarte uşor să-l
scutească de această aventură.
Mai bănui că, dacă cineva folosise cândva locul de aterizare,
trebuia să existe acces uşor din şi în casă. Buck se uită în jur şi
pipăi zona până găsi o uşă de metal, grea. Era ruginită şi îndoită,
dar nu era încuiată. Îşi imagină cum s-ar auzi înăuntru scârţâitul
metalului, dacă nu era atent când încerca să o deschidă.
Buck se chinui cu ea câteva minute, făcând-o să se mişte puţin
câte puţin. Când simţi că o putea deschide mai mult, se propti cu
umărul în ea şi o cuprinse cu degetele de margini, ca să nu se mişte
prea mult şi prea repede. Cu un mormăit şi dintr-un pas, făcu uşa
să se deschidă vreo douăzeci de centimetri. Făcu zgomot, dar nu
prea mult. Bănui că nu-l auzise nimeni. Dacă gărzile ar fi venit în
fugă sau dacă ar fi trezii pe cineva dinăuntru, şi-ar fi declinat
imediat identitatea şi ar fi explicat ce căuta acolo.
Buck încercă să se strecoare prin deschizătură, dar mai era
nevoie de câţiva centimetri. Împinse uşa cu cotul de câteva ori şi
când, în sfârşit, reuşi să se strecoare, observă că se afla la capătul
unei scări de lemn, prăfuite şi pline de pânze de păianjeni, care
scârţâi când puse piciorul pe ea. Pipăi după un întrerupător în
întuneric, nepunându-şi mari speranţe că-l va găsi. Într-adevăr, nu
era niciunul, aşa că întinse piciorul pentru a găsi marginea treptei.
Tresări când ceva îi atinse fruntea şi aproape se rostogoli pe scări,
însă se ţinu de pereţii vechi de lemn. Trebui să se străduiască să-şi
păstreze echilibrul, sprijinindu-se de scări.
Pipăind în jur în întuneric, atinse un bec ce se legăna. Era oare
posibil să mai funcţioneze? Cât noroc putea să aibă într-o singură
noapte? Apăsă întrerupătorul şi se făcu lumină. Buck închise
repede ochii din cauza impactului neaşteptat cu lumina şi auzi
filamentul plesnind. La ce să se fi aşteptat de la un bec care nu mai
funcţionase probabil de ani de zile?
Deschise ochii şi văzu un halo galben rămas de la lumina ce
durase atât de puţin. Clipi şi încercă să-şi reproducă în spatele
pleoapelor imaginea care ar fi trebuit să fi fost proiectată temporar
şi imprimată acolo. Ţinu ochii închişi până când creierul său creă o
imagine rudimentară a încă trei trepte ce mai erau de coborât până
la o uşă mare.
Buck nu ştiu ce altceva să facă, decât să se încreadă în viziunea
sa. Coborî pe scări bâjbâind şi descoperi că ea fusese corectă.
Ajunse pe o suprafaţă plană şi pipăi după uşă. Aceasta era de lemn,
mare, grea, solidă. Găsi mânerul şi îl roti fără să întâmpine nicio
rezistenţă. Dar uşa nu se mişcă, însă putea băga mâna în foc că nu
era blocată. Părea încuiată. Degetele-i descoperiră un zăvor
deasupra mânerului. Uşa nu se putea deschide fără o cheie.
Trebuia să se întoarcă în camera sa pe unde venise.
Totuşi, Buck se simţi încurajat în vreme ce se întorcea pe
propriile urme. Cumva va descoperi uşa aceea din interiorul casei şi
va aduce vorba despre cheie într-o discuţie cu Chaim.
Când ajunse la burlan, fu obligat să privească în jos înainte să-şi
dea drumul peste streaşină ca să se întoarcă. Aceasta fu o greşeală
din partea lui. Acum trebuia să se convingă singur să facă lucrul
acesta. Dar oare cât timp trecuse de când plecase de pe terasă? Se
hotărî să aştepte să mai treacă o dată garda pe acolo, pentru a fi în
siguranţă. În curând îşi dădu seama că Jonas de-abia îşi făcuse
rondul pe acolo, căci trecu aproape o jumătate de oră înainte ca
acesta să apară târşâindu-şi picioarele prin faţa sa.
Buck se apucă strâns, cu ambele mâini, de burlan, îşi coborî
picioarele peste marginea acoperişului până când simţi
protuberanţa primei suduri şi se lăsă în jos. Aproape ajunsese la
balustrada de la terasa camerei sale şi a lui Chloe când fu aproape
sigur că văzuse ceva cu coada ochiului. Dacă era să ghicească, ar fi
spus că era perdeaua, care se mişca.
Se trezise Chloe? îl auzise? îl vedea oare? Nu voia să o sperie. Dar
dacă era cineva din Comunitatea Globală? Dacă se infiltraseră deja
aici? La fel de bine putea fi şi vreo gardă a lui Chaim. Oare ar fi
trecut la acţiune înainte ca el să apuce să-şi decline identitatea?
Buck atârna pe burlan, simţindu-se ca un idiot, cu degetele de la
picioare sprijinite pe o sudură. Ar fi putut să-şi dea drumul uşor pe
terasă şi să intre iar în cameră. Dar trebuia să fie sigur că nu era
nimeni la fereastră. Îşi desprinse o mână şi se aplecă atât cât putu.
Nimic.
Îşi depărtă genunchii şi încercă să-şi lase capul în jos ca să
zărească ceva. Erau desfăcute perdelele? Ştia că ieşise printre
draperiile închise. În timp ce încerca să zărească ceva mai departe,
îi alunecă de pe sudură mai întâi un picior, apoi şi celălalt, astfel că
ajunsese să se sprijine cu toată greutatea corpului în degetele de la
mâini. Nu mai putea decât să spere că nu privea nimeni pe
fereastră, deoarece ştia că nu putea sta atârnat aşa multă vreme.
Degetele îi cedară şi căzu cu nasul la câţiva centimetri de uşa de
sticlă. Când atinse terasa cu picioarele, se trezi privind în ochii
cuiva, mari şi îngroziţi, pe un chip de o paloare fantomatică.
În afara faptului că imaginea îl surprinse, genunchii i se
îndoiseră la aterizare şi, fiind atât de aproape de uşă, se izbi de
sticlă şi apoi ricoşă în balustradă. Se lovi direct în spate şi, din
cauza greutăţii, căzu peste ea. Înşfăcă în cădere fierul forjai,
disperat să nu cadă în cap de la înălţime.
Scoţând un geamăt, Buck văzu cerul când se rostogoli pe spate
cu picioarele în sus. Atârna prins cu mâinile de balustradă, cu
ceafa sprijinită de bare şi cu picioarele bălăngănindu-i-se lângă
faţă. Era tot ce putea face ca să rămână atârnat, conştient fiind ca
viaţa-i este în propriile mâini.
Între timp, bineînţeles că Chloe începu să ţipe.
 Buck îşi ridică iar picioarele până îşi găsi un punct de echilibru,
cu balustrada apăsându-i spatele. Printr-o sforţare disperată, îşi
ridică trunchiul, până când greutatea picioarelor îl readuse pe
terasă.
— Sunt eu, iubito, spuse el, în timp ce Chloe se holba la el prin
fereastră.
Se frecă de spate când pătrunse prin uşa deschisă.
— Ce naiba? spunea ea întruna. Mai era puţin şi năşteam.
Buck încercă să-i explice, în timp ce se dezbrăca, dornic de
culcare cum nu mai fusese de multă vreme. Un ciocănit în uşă fu
urmat de cuvintele:
— Este totul în regulă, doamnă? Am auzit un ţipăt.
— Da, mulţumesc, reuşi ea să spună, apoi chicoti.
Garda plecă mormăind:
— Proaspăt căsătoriţi!
Buck şi Chloe râseră cu lacrimi.
— Oricum, spuse Buck întinzându-se pe spate, am găsit un loc
de aterizare vechi pentru elicopter şi…
— Ştiu totul despre asta, spuse Chloe. L-am întrebat pe Chaim
când a ajuns acasă.
— L-ai întrebat?
— Da.
— Dar nu vreau ca el să ştie că plănuim ce…
— Ştiu, detectivule. L-am întrebat doar despre istoria acestui loc,
ca să văd ce pot afla. A fost o ambasadă cândva. Prin urmare…
— Locul de aterizare pentru elicoptere.
— Exact. Mi-a arătat chiar şi uşa care duce la el. Cheia este
atârnată de un cui bătut chiar lângă ea. Pariez că şi tu poţi descuia
uşa cu ea.
— Sunt un dobitoc, spuse el.
— Eşti dobitocul meu. M-ai speriat de moarte. Dacă aş fi avut o
armă, te-aş fi omorât. Mă gândeam să ies fugind şi să-ţi dau un
brânci peste balustradă.
— Şi ce te-a reţinut?
— Ceva îmi spunea că trebuia să fii tu. Ştii că nu arătai prea
periculos acolo sus, văzut din spate şi atârnat în mâini.
— Eşti rea. Vrei să ştii unde am fost?
— Am bănuit că erai la Zid; de aceea nici nu te-am sunat.
— Mă cunoşti prea bine.
— Ştiam că vrei să vezi cum au primit ei ameninţarea lui
Carpathia. Era multă lume?

Rayford nu putu să doarmă, ceea ce se întâmpla rar în cazul lui.

Se uita întruna la ceas, întrebându-se ce oră era în Israel şi
încercând să se hotărască asupra momentului în care să-i sune pe
Buck sau pe Chloe. Ştia că ei vor încerca să-i spună că lucrurile
s-au liniştit şi că lor nu li se pare că există un pericol, aşa cum i se
pare lui. Dar el lucrase mai îndeaproape cu Carpathia decât lucrase
Buck. Îl cunoştea prea bine. În afară de asta, voia să vorbească cu
Tsion. Deşi rabinul simţea că îl apără credinţa în Dumnezeu, era
bună şi ceva prudenţă. În Scriptură spune clar că, o vreme, cei
purtând semnul lui Dumnezeu erau invulnerabili faţă de judecăţile
lui Dumnezeu. Dar nimeni nu putea spune clar dacă de această
invulnerabilitate se bucurau, în afara celor 144.000 de evanghelişti
evrei convertiţi, şi cei care nu erau evrei, precum Rayford şi familia
lui, care deveniseră sfinţi ai Pătimirii.
Şi, deşi cei 144.000, printre care se număra cu siguranţă şi
Tsion, erau protejaţi de judecăţi, părea puţin probabil că niciunul
dintre ei nu va muri dintr-o altă cauză între timp. Rayford dorea cu
disperare să-i scoată din Israel, dar în Chicago veniră zorile şi în
sfârşit adormi şi el. Când se trezi mai târziu în cursul dimineţii, ştia
că cei din Ţara Sfântă se îndreptau spre întâlnirea de seară pe care
el trebuia să o urmărească din nou pe internet.

Buck dormise iarăşi câteva ore, iar Chloe îl lăsase.

— Suntem pe fusuri orare diferite, îi explicase ea. Dacă vrei să
stai treaz tot timpul şi să faci pe Omul-Păianjen, ai nevoie de
odihnă. Vorbesc serios, Buck, am nevoie de tine sănătos. Ai lucrat
la capacitate maximă câteva luni şi cineva trebuie să aibă grijă de
tine.
— Eu încerc să am grijă de tine, replicase el.
— Da, ei bine, poţi începe prin a nu mai da târcoale balconului
meu în miezul nopţii.
Chaim negociase cu Fortunato ca Jacov să nu fie acuzat în
legătură cu incidentul din seara precedentă, cu condiţia ca Chaim
să nu-i mai dea voie să facă pe şoferul lui Tsion. Dar Jacov protestă
atât de tare la ideea de a nu mai merge cu acesta, încât doctor
Rosenzweig fu de acord în cele din urmă să respecte numai litera
înţelegerii. Buck şofa. Jacov mergea lângă el şi adusese un oaspete:
Stefan.
 Când ajunseră la stadion după-amiaza devreme, de data aceasta
cu escorta impusă de Comunitatea Globală, care îl conduse pe
scurtăturile descoperite de Jacov, acesta ieşi din camionetă având
pe faţă o asemenea bucurie şi anticipare încât Buck nu putu să nu
zâmbească.
Chloe fusese de acord să rămână acasă, iar Buck era îngrijorat.
Se aşteptase să riposteze, iar acum se întreba dacă nu cumva ea
suferea mai mult decât spunea. Fusese zguduită, desigur, de felul
în care scăpaseră în seara precedentă de Comunitatea Globală, iar
el spera că ea îşi dădea seama că astfel de incidente nu sunt bune
pentru ea sau pentru copilul pe care-l purta în pântece.
La ştiri se anunţase toată ziua că cei doi predicatori de la Zidul
Plângerii nu ţinuseră seama, în mod ostentativ, de directiva
Potentatului. Se spunea că, atunci când forţele Comunităţii Globale
încercaseră să-i prindă şi să-i aducă în faţa justiţiei, cei doi
omorâseră două gărzi. Martorii oculari de pe Muntele Măslinilor
spuseseră că cei doi ascundeau sub haine aruncătoare de foc, pe
care le folosiseră atunci când gărzile se aflau doar la câţiva metri de
ei. Armele nu fuseseră recuperate, deşi predicatorii se aflau încă
din zori la locul în care obişnuiau să stea în ultima vreme, adică
lângă Zidul Plângerii.
Imaginile transmise de acolo arătau mulţimile bătându-şi joc de
ei, zeflemisindu-i, însă păstrând o distanţă mai mare decât de
obicei. Buck îl întrebă pe Tsion:
— De ce nu aruncă Nicolae o bombă asupra lor sau de ce nu îi
atacă cu proiectile sau cu ceva? Ce s-ar întâmpla, având în vedere
că suntem cu un an înaintea timpului hotărât?
— Chiar şi Nicolae cunoaşte natura sacră a Muntelui Templului,
spuse Tsion coborând din maşină. Se grăbi înăuntru, ca să scape
de mulţimea care se năpustea asupra lui şi îl întâmpina cu urale.
Mi-ar plăcea să-i salut pe fiecare, zise el, dar mi-e teamă de vreo
nenorocire. Găsi un loc şi se aşeză. Oricum, încheie el, Carpathia
nu va aproba violenţa acolo, cel puţin dacă el ar fi considerat autor
moral. Ameninţarea lui de a-i ucide dacă rămân acolo după
sfârşitul întâlnirii de mâine-seară este un fel de vicleşug. Sincer, eu
mă bucur că a spus în mod public treaba asta. Mă aştept ca cei doi
să-i conteste autoritatea şi să fie chiar acolo şi chiar în acel
moment.
Jacov şi Stefan arătau foarte diferit faţă de seara precedentă. Se
părea că Rosenzweig avea dreptate că Stefan rezistă mai mult la
băutură. Nu părea afectat şi se dovedi un tip plăcut. Cei doi porniră
în căutarea unor locuri bune, iar Jacov îi ceru lui Buck să se roage
pentru soţia lui, care se va uita acasă la televizor.
— Este îngrijorată din cauza mea, deoarece crede că mi-am
pierdut minţile. I-am spus că nu este vorba despre ce am pierdui, ci
despre ce am găsit.
Gărzile Comunităţii Globale priveau ameninţător spre toţi cei
care aveau legătură cu programul, de parcă ar fi lăsat să se
înţeleagă că ei făceau doar ceea ce li se ordonase. Ar fi fost în stare
să-i omoare pe toţi cei care erau împotriva Potentatului lor.
În această a doua seară nu urmau să aibă loc „focuri de artificii”.
Desigur că Nicolae şi oamenii lui erau destul de deştepţi ca să nu-şi
facă apariţia. Dar, din cauza agitaţiei provocate de controversele
din seara anterioară, mulţimea era mai numeroasă ca niciodată.
Convertiţii se întorseseră, dar apăruseră şi mulţi sceptici curioşi.
Seara începu din nou cu un salut simplu, cu intonarea din suflet
a unui imn şi cu prezentarea lui Tsion Ben-Judah. Acesta fu
salutat cu valuri de urale şi de aplauze, dar le ignoră pe toate. Afişă
doar un zâmbet şi ridică mâna pentru a face linişte. Buck stătea şi
de data aceasta într-o parte, privind şi ascultându-l cu veneraţie pe
omul care-i devenise tată spiritual – rabinul care ajunsese la Isus
prin studiul profeţiilor din Vechiul Testament conducea acum pe
internet o turmă de milioane. Stătea acolo, un bărbat micuţ, simplu
la vorbă, cu o Biblie şi cu nişte notiţe meticuloase şi strunea
mulţimea uriaşă.
— Aţi învăţat multe astăzi, din câte am înţeles, începu Tsion. Iar
acum aceasta a venit vremea şi pentru alte învăţături. V-am
avertizat dinainte asupra multor judecăţi, de la cele şapte peceţi la
cele şapte trâmbiţe şi, în cele din urmă, la cele şapte cupe care vor
anunţa apariţia lui Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.
Am marcat începutul perioadei de şapte ani a pătimirilor la
momentul semnării alianţei diabolice între sistemul global şi Israel.
Urmărind judecăţile care s-au abătut asupra lumii de atunci, am
calculat că ne aflăm la marginea prăpastiei. Am îndurat toate cele
şapte judecăţi ale peceţilor şi primele trei ale trâmbiţelor. A patra
Judecată a Trâmbiţelor este aproape conform planului lui
Dumnezeu.
Pentru a dovedi lumii şi celor neconvinşi că noi ştim despre ce
vorbim, am să vă spun la ce să ne aşteptăm. Când se va întâmpla
acest lucru, nimeni nu va mai putea nega că a fost avertizai şi că
acest avertisment a fost scris în Biblie de secole. Dumnezeu nu vrea
ca vreunul dintre noi să piară, ci ca noi toţi să ne pocăim. Acesta
este motivul acestei perioade de judecăţi şi de îndurări. Deşi a
aşteptat cât a putut să îndure mila Sa şi în cele din urmă şi-a luat
la cer biserica, tot mai trimite judecăţi asupra celor necredincioşi.
De ce? Este supărat pe noi? Are de ce să nu fie?
Dar nu! Nu! De o mie de ori nu! în iubirea şi mila Sa, el a încercat
tot ce s-a putut pentru a ne face să ne întoarcem către El. Noi toţi
care am rămas pe pământ până în această zi nu am răspuns la
chemarea Sa. Acum, ca şi cum ar folosi fiecare săgeată din tolbă, cu
fiecare judecată se face înţeles mai clar ca niciodată. Există vreo
îndoială în sufletul cuiva că Dumnezeu este cel care face asta?
Căiţi-vă! întorceţi-vă la El. Acceptaţi-i darul înainte să fie prea
târziu. Partea rea a judecăţilor care în sfârşit au atras atenţia unora
este că mii de oameni mor din cauza lor. Nu riscaţi să intraţi în
această categorie. Probabil că trei sferturi dintre noi, cei care am
rămas pe pământ, vor muri – pierduţi sau mântuiţi – până la
sfârşitul Pătimirilor.
Vreau să vă vorbesc în seara aceasta despre Judecata celei de-a
patra Trâmbiţe, cu speranţa că nu va trebui să vină catastrofa
înainte să fiţi convinşi. Pentru că aţi putea fi ucişi foarte uşor.

Joi după-amiaza, în Chicago, Rayford şi Ken împreună cu

doctorul Charles şi cu Hattie urmăriră transmisiunea de la
Întrunire. Planurile de zbor ale piloţilor fuseseră anulate şi încă nu
se luase o hotărâre în privinţa zborurilor lor spre Orientul Mijlociu.
Presupunând că Tsion fusese avertizat, el urma să anunţe ceva
oficial sau important pentru sâmbătă, ceea ce va atrage după sine
încercarea lui Rayford şi a lui Ken de a ajunge în Israel. Ei plănuiau
să ajungă vineri, în jurul miezului nopţii, şi să-şi îmbarce pasagerii
imediat.
Rayford tresări când, împreună cu ceilalţi trei, îl auzi pe Tsion
spunând:
— Intenţionez să închei această întrunire cu o scurtă sesiune de
mulţumire pentru autorităţile locale, sâmbătă la prânz, când ne
vom întâlni lângă Muntele Templului.
— Bingo! exclamă Rayford. Învaţă-mă cum merge Gulfstream-ul
în după-amiaza asta, ca să pot pilota şi la dus, şi la întors.
 — Atâta vreme cât ai încredere că elicopterul îşi va îndeplini
misiunea. Ai unul pregătit?
— Partea asta este cea mai uşoară. Hai, băiete, înapoi la luptă!
Hattie îl privi lung pe Rayford.
— Îţi place chestia asta?
— E caraghios că tocmai tu întrebi lucrul ăsta, spuse el, ştiind ce
sentimente nutreşti faţă de Carpathia.
— Mă aştept să mor atunci când am să-l vânez. Tu te porţi de
parcă nu ai putea pierde.
— Am câştigat deja, spuse Ritz. Mai este doar o chestiune de a
trece prin etapele necesare. Biblia a relatat deja povestea aceasta şi,
după cum spune Tsion, „Noi câştigăm”.
Hattie dădu din cap şi se întoarse într-o parte, cu spatele la ei.
— Sunteţi destul de superficiali ţinând cont că vă puneţi cu un
om ca Nicolae.
Ken îi prinse privirea lui Rayford.
— Ştii când trebuie să plecăm, având în vedere diferenţa de fus
orar şi toate celelalte? Ei, cred că ştii. Ai zburat pe ruta asta mai
mult decât mine.

Lui Buck îi venea greu să creadă tot ceea ce se întâmplase în cele

douăzeci şi patru de ore de când Tsion se adresase ultima oară
mulţimii. Îi lipsea Chloe, dar se simţea mai liniştit, aşa cum nu se
mai întâmplase de mult timp.
— Pământul suferă în urma efectelor decăderii noastre, începu
Tsion. I-am pierdut pe cei pe care i-am iubit la Înălţarea la Cer şi în
cele zece judecăţi cereşti petrecute de atunci. Marea mânie a
Mielului a devastat lumea prin cutremure, mai puţin această ţară şi
această naţiune. Numai primele trei Judecăţi ale Trâmbiţelor au
ars o treime din copacii şi din iarba pământului, au distrus o treime
din peştii mărilor şi oceanelor, au scufundat o treime dintre
vapoarele lumii şi au otrăvit o treime din apele pământului; toate
acestea s-au petrecut cum au fost prezise prin Scriptură.
Cunoaştem succesiunea acestor evenimente, dar nu cunoaştem
timpul hotărât de Dumnezeu. El ar putea pune multe dintre aceste
judecăţi într-o singură zi. Tot ceea ce pot afirma cu siguranţă este
ceea ce va urma. După cum vedeţi, lucrurile merg din rău în mai
rău. A patra Trâmbiţă a Judecăţii va schimba înfăţişarea cerului şi
temperatura întregului glob.
În Apocalipsa 8:12 scrie: „Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a
fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia
parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi
piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa”.
Indiferent dacă acest lucru înseamnă a treia parte din fiecare
stea sau a treia parte din toate stelele existente, efectul va fi acelaşi.
Ziua sau noaptea, cerul va fi cu o treime mai întunecat decât a fost
vreodată. Dar asta nu este tot; eu înţeleg din acest pasaj că şi două
treimi din zi va fi întunecată. Deci soarele va străluci doar două
treimi din cât străluceşte acum, iar atunci când va străluci, va avea
doar două treimi din strălucirea pe care o are acum.
Profeţiile indică faptul că pământul va mai fi ars şi pârjolit şi altă
dată, deci este probabil ca întunericul şi răcirea rezultată să nu
dureze prea mult. Dar atât timp cât vor afecta pământul, ele vor
aduce, indiferent pentru cât timp, condiţii de iarnă aproape tot
globul. Pregătiţi-vă, pregătiţi-vă, pregătiţi-vă! Iar atunci când
prietenii, vecinii şi cei dragi vor fi disperaţi din cauza întunericului,
arătaţi-le că acest lucru a fost prezis. Spuneţi-le că acesta este
modul prin care Dumnezeu le atrage atenţia.
Tsion trecu în revistă predicile care avuseseră loc în timpul zilei
în diverse locuri din oraş şi îndemnă publicul să predice plin de
curaj, până la venirea lui Isus, moment aflat la mai puţin de cinci
ani.
— Cred că acum este cel mai potrivit moment pentru seceriş,
înainte de a doua jumătate a Pătimirilor, care este numită în Biblie
Marea Pătimire.
Într-o zi, sistemul mondial al răului le va cere cetăţenilor să
poarte un semn, ca să poată cumpăra sau vinde. Puteţi sta liniştiţi:
nu va fi semnul pe care îl vedem unii pe fruntea celorlalţi acum!
Tsion continuă să sublinieze sugestiile practice pentru
depozitarea bunurilor.
— Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, conchise el. El se
aşteaptă ca noi să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.
Această înţelepciune înseamnă şi să fim suficient de practici pentru
a ne pregăti pentru un viitor ce ne-a fost arătat prin cuvântul său.
Mi-e teamă că mâine seară vă voi aduce un mesaj dificil. Ca să
ştiţi despre ce va fi vorba, puteţi să citiţi Apocalipsa 9.
Când Tsion îşi încheia predica din acea seară, telefonul lui Buck
vibră.
— Sunt Mac. Eşti undeva unde poţi vorbi?
Buck se îndepărtă de scenă şi se duse într-un loc mai liniştit.
 — Spune.
— Aveţi un plan de evacuare, tu, soţia ta şi Ben-Judah?
— Lucrăm la el.
— O să aveţi nevoie de el. Ascultă ce-ţi spun, băiete, tipii ăştia
sunt nebuni. Carpathia îşi petrece jumătate din zi fierbând din
cauza celor doi martori, iar cealaltă jumătate plănuind să-l omoare
pe Mathews.
— Mathews îl deranjează mai mult decât Tsion?
— N-aş da doi bani pe viitorul lui Mathews. Iar Carpathia crede
că îl are pe Tsion la degetul mic. Oricare ar fi planul pentru ziua de
sâmbătă, aveţi grijă. Nicolae şi-a instigat atât de tare trupele, încât
aceştia ştiu că îl pot scoate din joc pe Tsion şi nu vor avea niciodată
de suferit din cauza asta. Nicolae ar descrie lucrurile ca pe un
complot, o disensiune între credincioşi sau altceva de felul ăsta, iar
el vă apărea în continuare ca un erou.
— Este sigură legătura asta telefonică, Mac?
— Desigur.
— Vom pleca cu mult înainte să apuce să facă asta.
— Bun. Aveţi nevoie de ceva? Sunt în contact zilnic cu David
Hassid.
— Rayford încearcă să facă rost de un elicopter să ne ducă din
Ierusalim la unul dintre aeroporturi.
— Nu puteţi să vă furişaţi afară din oraş şi apoi să luaţi o
maşină?
— Nu avem încredere în nimeni, Mac.
— Bravo vouă. Am să-i sugerez lui David să facă rost de un
elicopter pentru voi, unul care să arate ca ale noastre.
— Alb cu iniţialele Comunităţii Globale pe el?
— Nimeni nu o să vă deranjeze dacă o să vadă asta.
— Până când îl vom lăsa pe pistă şi vom zbura cu un Gulfstream.
— Ritz are un Gulf? Sunt invidios.
— Vino cu noi, Mac.
— Ştii că mi-ar plăcea. Dar cineva trebuie să tragă cu urechea
aici.

— Nu vom putea să vedem întrunirea de mâine seară, nu-i aşa?

spuse Rayford în timp ce Ken îl instruia să piloteze un Gulfstream
deasupra Aeroportului Palwaukee.
— Ba da. Îţi legi laptopul la sistemul meu de urmărire prin satelit
şi am să-l fac să intre pe internet. Va fi cam complicat, cu toată
mişcarea de acolo, dar măcar vei putea auzi, dacă nu şi vedea ceva.
Rayford încheie a patra aterizare consecutivă bună, iar Ritz îl
declară pregătit. În vreme ce stăteau într-un hangar reconstruit
pregătindu-şi traseul, de ei se apropie un mecanic tânăr.
— Căpitane Steele, spuse Ernie, am primit un telefon în timp ce
eraţi în aer. Aţi avut telefonul închis sau ce s-a întâmplat?
— Da, spuse Rayford, deschizându-şi-l. N-am vrut să-mi
distragă nimic atenţia.
— Am înţeles că aveţi o opţiune care permite telefonului să sune
chiar şi când este închis.
— Da, dar pot să o dezactivez.
— Grozav. Oricum, o anume domnişoară Hattie Durham vrea să
o sunaţi.
Rayford o sună pe drumul înapoi spre locuinţa de refugiu.
— Nu mi-ar păsa dacă Floyd ar spune că poţi alerga la maraton,
Hattie. Nu mergi cu noi, cel puţin nu în avionul meu.
— Avionul tău? făcu Ritz de la volanul Rover-ului.
— Vreau să spun avionul lui Ken.
— Nu este nici al meu, frate, îl contrazise Ken.
— Al cui o fi el. În orice caz, Hattie, nu este nicio şansă să-ţi dea
voie Floyd să călătoreşti. Dă-mi-l să vorbesc cu el.
— Nici măcar nu ştie că sun. Ştiu ce ar spune. De aceea nu i-am
zis nimic. Şi să nu-i spui nici tu, Rayford.
— Hattie, te porţi ca un copil. Crezi că te-aş lăsa să mergi cu noi
într-o misiune atât de periculoasă, aşa bolnavă cum eşti? Mă
cunoşti destul de bine.
— Mă gândeam că poate simţi că-mi eşti dator.
— Hattie, am încheiat discuţia. Dacă vrei să mergi în Orientul
Mijlociu ca să-l omori pe Carpathia, încearcă altfel.
— Dă-mi-l pe Ken să vorbesc cu el.
— El nu te va…
— Dă-mi-l să vorbesc cu el.
Rayford îi dădu telefonul lui Ken, care se încruntă la el părând
nedumerit.
— Da, păpuşă, spuse el. Nu, îmi pare rău, este doar o expresie pe
care o folosim noi, vechii piloţi… Ei bine, sigur, şi mie mi-ar plăcea
să fiu păpuşă… O, nu doamnă. Nu văd nicio soluţie. Nu-mi place să
te superi pe mine, dar adevărul este că, dacă aş fi putut fi
manipulat de îmbufnările unei fetiţe drăguţe şi răsfăţate, nu aş
avea două divorţuri la activ, nu crezi? Te poţi ruga de altcineva,
iubito, fiindcă poţi fi sigură că nu voi răspunde de tine de cealaltă
parte a oceanului la patruzeci şi opt de ore după ce ai pierdut o
sarcină. Îmi pare tare rău pentru tine şi, la fel ca toţi ceilalţi din
viaţa ta, am un fel de slăbiciune pentru tine. De aceea nu voi lua
parte la nicio nebunie de felul acesta… Da, eu înţeleg. Şi mie mi-ar
plăcea să-l omor. Dar am o treabă de făcut şi este destul de
periculos şi aşa. Voi scoate oamenii de acolo, fără să ucid pe
nimeni. Cel puţin nu de data aceasta. Ce-ar fi să te faci bine, iar eu
am să mă mai gândesc altă dată în legătură cu călătoria ta acolo
după Nicolae… Nu, nu-mi bat joc de tine. Totuşi eşti o prostuţă în
privinţa asta, nu crezi?
Ritz clătină din cap şi închise telefonul înapoindu-i-l lui Rayford.
— Caţa asta mi-a închis telefonul. Probabil că îţi place cât de
repede se aprinde. Şi este superbă, nu-i aşa?
Rayford negă printr-o mişcare a capului.
— Ritz, tu ar trebui să fii pe lista primilor zece cei mai dispreţuiţi
de către feministe. Doamne, ce atavism!
Rayford aproape că intră în panică atunci când intrară în casă şi
nu o găsi pe Hattie în pat.
— Este la baie? îl întrebă pe Floyd.
— Aş vrea eu, spuse doctorul. Se plimbă pe undeva.
— Se plimbă!
— Calmează-te. A insistat să se plimbe prin împrejurimi şi nu
m-a lăsat să o ajut. Este în partea cealaltă.
Rayford verifică cealaltă jumătate a casei, care era goală şi în
stare mai precară. Hattie se plimba încet, cu braţele încrucişate, pe
podeaua inegală a unei camere nemobilate. El se uită la ea, fără
să-i pună întrebarea evidentă. Însă ea răspunse chiar şi aşa:
— Încerc să-mi recapăt forţele.
— Nu pentru călătoria asta.
— M-am consolat la gândul ăsta. Dar Ken a promis să…
— Ken spunea prostii, iar tu ştii foarte bine lucrul ăsta. Acum, te
rog să ne faci tuturor şi ţie o favoare şi să urmezi sfaturile
doctorului.
— Îmi cunosc mai bine trupul. E timpul să încep să mă refac.
Chiar el a spus că am scăpat de primejdia în care am fost din cauza
otrăvii, oricare ar fi fost ea. Dar lucrurile stau aşa doar pentru că
toată puterea otrăvii a fost preluată de copilul meu. Nicolae trebuie
să plătească pentru asta.
Deodată Hattie începu să gâfâie.
 — Vezi, spuse Rayford. Exagerezi.
O ajută să meargă în cealaltă parte a casei, dar ea refuză să se
întindă.
— Am să stau doar puţin, zise ea.
Floyd era vizibil supărat.
— Are să fie foarte greu de stăpânit cât timp veţi fi plecaţi, băieţi.
— Vino cu noi, spuse Ken. Mie mi se pare că ea nu are nevoie de
nimeni prin preajmă.
— Nicio şansă. Poate că ea nu ştie cât de bolnavă este, dar eu
ştiu.
— Să sperăm că nu vom aduce înapoi şi alţi răniţi, zise Ken.
Rayford aprobă din cap.
— Am văzut deja destule victime ale acestui război, cât să-mi
ajungă pentru toată viaţa.

Mac îi confirmă lui Buck că planul pus la cale împotriva

martorilor şi a lui Tsion urma să fie pus în practică sâmbătă la
prânz lângă Muntele Templului.
— Ei nu pot crede că Tsion a căzut în mâinile lor. Pun la calc ceva
care să pară un atac terorist cu bombe care va ucide pe oricine pe o
rază de şaizeci de metri în jurul Zidului.
— Tsion credea că Nicolae nu va încerca nimic într-un loc atât de
sacru pentru evrei.
— Nimeni nu va putea spune vreodată că el a fost în spatele
atacului. Ei încearcă să arunce toată vina în cârca lui Mathews.
Lucrul ciudat este că Mathews vrea să-şi asume responsabilitatea
pentru asta. El zice că martorii şi Tsion sunt cei mai mari duşmani
ai religiei pe care i-a văzut vreodată. Este mânios. O să pleci, da?
— Până la 1 dimineaţa.
— Perfect. S-a făcut rost de un elicopter asemănător celor ale
Comunităţii Globale şi, din câte ştiu, totul este la locul stabilit.
Gazda ta nu ştie nimic?
— Rosenzweig încă îi mai ţine partea lui Carpathia, susţinând că
este un tip bun, dar neînţeles. Şi el va fi la fel de surprins ca toţi
ceilalţi când va descoperi că vom fi dispărut în toiul nopţii. De
obicei, este primul care merge la culcare, şi noi vom avea grijă să
facă asta. Nu putem să ne facem bagajele sau altceva care să-i dea
de gândit înainte să fim siguri că a adormit. În cel mai rău caz, el va
tăcea până când vom fi demult plecaţi.
Un lucru neobişnuit în planul pentru vineri noaptea era că toţi
păreau să vrea să meargă la stadion. Ameninţările împotriva
martorilor, disputa publică dintre Carpathia şi Ben-Judah, totul
atinsese paroxismul. Locul urma să fie extrem de aglomerat. În
timp ce Chloe îl asigurase pe Buck că se bucura că îşi luau o seară
liberă, voia să fie acolo şi promise să fie atentă şi să aibă grijă. Da,
spuse ea, chiar va sta aşezată pe scaun pe durata întrunirii.
Jacov îşi reluase locul în spatele volanului, deoarece doctorul
Rosenzweig decisese că sancţiunea impusă era absurdă.
— Dar dacă escorta Comunităţii Globale îl vede la volan? întrebă
Buck, care nu dorea să creeze agitaţie în mod inutil.
— Atunci îi vor raporta lui Fortunato, iar eu am să insist să
vorbesc personal cu Nicolae. Dar, Cameron, lor nu le pasă. Îl vor
vedea stând fără jenă la volan şi vor presupune că s-a făcut o nouă
înţelegere. Ştii că va veni şi soţia lui.
— Ce?
— Şi Stefan.
— O, Chaim! O să fie un adevărat circ.
— Şi şeful lor.
— Şeful lor? Cine este ăsta?
Chaim îi zâmbi.
— Nu ştii cine este şeful şoferului şi al valetului meu?
— Tu? Vrei să mergi?
— Nu doar că vreau să merg, dar chiar o voi face. Şi vreau să
mergem toţi cu Mercedes-ul, ca într-o excursie cu şcoala. Va fi ceva
festiv şi măreţ!
— Chaim, lucrul ăsta nu este recomandabil.
— Nu fi prost. Tu şi Tsion m-aţi implorat să merg. Am urmărit
evenimentele. Sunt intrigat. S-ar putea chiar să-i acord în seara
asta lui Tsion audienţa promisă.
— În seara asta?
— În seara asta. El vorbeşte încontinuu despre nişte lucruri
îngrozitoare care vor veni din cer. Va avea dispoziţia necesară să
încerce să-şi convingă vechiul prieten că Isus este Mesia.
— Dar va fi foarte obosit mai târziu, Chaim. Nu vei fi şi tu?
— Prea obosit pentru o dezbatere bună? Nu-i cunoşti pe evrei,
Cameron. Şi cu siguranţă nu-ţi cunoşti propriul rabin. Mă
surprinzi! Un bun, ăăă, misionar, cum spui tu, un evanghelist ca
line vrea să amâne o întâlnire în urma căreia există perspectiva
unei convertiri?
— Vorbeşti serios?
 — Probabil că nu, dar cine poate spune? Nu trebuie să-i tratezi
cu uşurinţă pe cei curioşi, am dreptate?
Buck clătină din cap.
— În condiţii normale. Dar tu îţi baţi joc de noi.
— O promisiune este o promisiune, prietene. Eu sunt un om de
cuvânt.
— Ştii că Tsion trebuie să se pregătească pentru întâlnirea de
mâine de la prânz de pe Muntele Templului.
— Asta este mâine la prânz! El este cu vreo doisprezece ani mai
mare decât tine, prietene, dar este cu aproape treizeci de ani mai
mic decât mine. Este rezistent. Şi cine ştie? Dacă are dreptate, are
în el puterea lui Dumnezeu. Se va descurca el.
Poate să stea de vorbă cu un bătrân până la târziu şi totuşi să fie
pregătit pentru întâlnirea de mâine. Şi voi veni şi acolo.
Buck era înnebunit până să rămână singur cu Tsion. Rabinul era
mai puţin preocupat de prezenţa lui Rosenzweig pe stadion decât
de planul său de a fi pe Muntele Templului a doua zi.
— Dar vom fi plecaţi până atunci, spuse Buck. El îşi va da seama
că întâlnirea a fost anulată. Trebuie să ne asigurăm că va şti toată
lumea că am plecat, ca să nu facă greşeala de a se duce pe Munte.
Nicolae va fi atât de furios că am plecat, că va declanşa atacul
asupra oamenilor.
Tsion aprobă din cap cu o înfăţişare sumbră.
— Vreau să cred că cei care au semnul lui Dumnezeu vor fi
protejaţi, dar nu ştiu dacă protecţia aceasta se manifestă şi în afara
judecăţilor lui Dumnezeu. Evident că Dumnezeu însuşi
îndeplineşte judecăţile şi că el îşi poate instrui trimişii să-i lase în
pace pe cei pecetluiţi. Însă i-a dat Antihristului prea multă libertate
de acţiune. N-aş vrea să fiu răspunzător de vreun rău care s-ar
abate asupra lor din cauză că am făcut presupuneri incorecte.
Buck se uită la ceas. Peste o oră erau aşteptaţi pe stadion.
— Un singur lucru ştim sigur, dacă învăţătorul meu are
dreptate: cei doi martori de la Zid nu vor suferi niciun rău,
indiferent de ce pune la cale Nicolae pentru mâine.
— Dacă vor fi acolo, spuse Tsion zâmbind.
— O, vor fi acolo, răspunse Buck.
— Ce te face să crezi asta?
— Fiindcă Nicolae i-a avertizat că, dacă îşi fac apariţia în public,
vor fi ucişi. Ce loc este mai public decât cel în care stau de mai mult
de doi ani?
 — Ai dreptate, fu de acord Tsion, bătându-l uşor pe Buck pe
umăr. Probabil că ai un învăţător bun.

Rayford vorbea la telefon cu doctorul Floyd Charles, care era în

locuinţa de refugiu, în vreme ce Ken pilota un Gulfstream pe
deasupra Atlanticului.
— Sunt tentat să-i administrez un Mickey 1 , în stilul şcolii
medicale, spuse Floyd.
— N-am mai auzit asta de ani de zile, zise Rayford. Cum se face?
— La fel cum se pune un drog în băutura cuiva, spuse Tsion,
doar că-i spunem că e o perfuzie inofensivă. Aş putea să-i dau atât
cât să aibă efect de douăzeci şi patru de ore, dar apoi sistemul ei
imunitar va fi dat peste cap complet.
— Doar nu te gândeşti serios la asta?
— Nu. Totuşi mă scoate din minţi. A trebuit să o fac pur şi
simplu ca să nu mai facă ture în sus şi-n jos pe scări.
— Pe scări!
— Chiar aşa. Mă bucur că simte că i-au mai revenit puterile;
ironic e că, această ură criminală pe care o nutreşte faţă de
Carpathia pare să-i grăbească refacerea. Dar nu o pot lăsa să-şi
consume energia urcând scările, atâta timp cât este atât de slabă.
Serios, Ray, este ca şi cum ai încerca să ţii într-un ţarc un copil
care a început să meargă. Ridic privirea şi o văd iar acolo.
— Dar jos?
— Jos ce?
— Nu poate să se plimbe doar pe jos, să nu mai urce scările?
— Ray, am fost la şcoala medicală şi nu ştiu cum poate cineva să
coboare fără să şi urce.
— Ai putea să o urci tu şi să o laşi pe ea să coboare. Poate că ar
obosi-o fără să o extenueze.
Urmă o pauză atât de lungă că Rayford fu nevoit să-l întrebe pe
Floyd dacă mai era la telefon.
— Sunt aici, spuse el. Mă gândeam că este o idee bună.
— Te-a lăsat fără grai, nu-i aşa? Din când în când chiar şi piloţii
vin cu o idee utilă.
— Ray, problema este că eu caut motive ca să o ating, să o ţin în
braţe, să o mângâi. Iar acum tu îmi spui să o iau în braţe şi să o car

1 Băutură conţinând un drog (n. tr.).

şi mai vrei să-mi schimb sentimentele pentru ea?
— Vino-ţi în fire, doctore. Nu mai eşti adolescent. Eu speram că
obsesia ta pentru ea nu era doar o atracţie fizică, dar trebuia să-mi
dau seama. Nici nu o cunoşti, iar puţinul pe care îl ştii despre ea îţi
dă bătăi de cap, după cum singur ai recunoscut. Poartă-te frumos
până ne întoarcem să te ajutăm să-ţi vii în fire.
— Da, da.
— Acum vorbesc serios.
— Ştiu, te aud.
— Şi, doctore, ţine minte că prioritatea noastră absolută în
legătură cu ea este sufletul.
— Mda.
— N-am auzit niciun pic de entuziasm, Floyd.
— Nu, am priceput.
— Dacă îţi pasă câtuşi de puţin de ea, dincolo de nevoia
adolescentină de a o ţine în braţe, vei vrea, mai presus de orice, să
o faci să aparţină familiei.

— Buck, avem o problemă, spuse Chloe trăgându-l într-o cameră

goală. Am încercat să parcurg drumul până la locul de aterizare
pentru elicopter, ca să nu avem surprize, şi nu am găsit cheia. A
dispărut.
— Ce?
— Cheia pe care Rosenzweig o ţinea atârnată într-un cui bătut pe
rama de lângă uşa de acces. A dispărut.
— El bănuieşte că punem ceva la cale?
— Cum ar putea? M-am arătat cât am putut de neinteresată şi
am fost cât se poate de subtilă. El a adus subiectul în discuţie. Eu
doar l-am întrebat despre istoria casei.
— Din interior uşa ţi s-a părut la fel de solidă cum mi s-a părut
mie din exterior?
— E ca un zid de cărămidă, Buck. Dacă ar trebui să o spargem
sau să o dărâmăm, am trezi şi morţii, ca să nu mai vorbim de
personalul de pază al lui Chaim şi chiar pe el.
— Trebuie să găsim cheia sau să-l facem pe el să ne spună ce a
făcut cu ea.
— Crezi că Jacov ştie ceva despre ea?
Buck ridică din umeri.
— Dacă l-aş întreba, sigur ar şti că se întâmplă ceva. Nu pot să
mă bag între ei.
 — Dar el este un frate al nostru, Buck.
— Nou-nouţ. Nu spun că ne-ar trăda intenţionat.
— Ai auzit de soţia lui?
— Că vine şi ea diseară? Da. Ce părere are despre credinţa lui?
— Deci nu ai auzit.
— Nu.
— Chaim şi Jacov pretind că şi soţia lui este credincioasă acum.
Chaim credea că este un lucru amuzant şi mi-a cerut să îmi
folosesc vederea pe care mi-a dat-o Isus ca să văd dacă are şi ea
semnul.
Buck dădu din cap.
— E vorba despre secerişul sufletelor. Eu mă rog pentru
Rosenzweig.
Soţia lui Jacov, Hannelore, se dovedi a fi o evreică născută în
Germania, cu părul de culoarea nisipului, mărunţică şi cu ochi
timizi, albaştri. Ea se alătură lui Jacov, Stefan, Buck, Chloe, Tsion
şi Chaim pe alee, iar personalul de pază le deschise uşile
Mercedes-ului. Chloe o îmbrăţişă strâns şi, deşi era o străină,
întinse mâna şi îi dădu lui Hannelore părul la o parte de pe frunte.
Şi Buck o îmbrăţişă, şoptind:
— Bun venit în familie!
— Soţia mea nu înţelege prea bine engleza, spuse Jacov.
— Ei, cum aşa? exclamă Chaim, cu ochii strălucindu-i. Are…
Scăzu intensitatea vocii cu o octavă şi mormăi: semnul secret?
— De fapt, chiar îl are, doctore Rosenzweig, răspunse Chloe,
vădit deranjată de tachinările lui.
— A, e bine atunci! jubilă el, îndreptându-se spre scaunul
pasagerului din faţă. Deci sunteţi toţi o familie mare şi fericită, nu-i
aşa? Dar tu, Stefan? Faci şi tu parte din sfinţii Pătimirii?
— Poate în seara aceasta! spuse Stefan. Aproape ultima seară!
— Măi, măi, exclamă Chaim. O să rămân în minoritate, nu?
Doar Jacov şi Chaim încăpură pe scaunele din faţă, aşa că
Hannelore se aşeză în spatele lui Jacov, Chloe la mijloc, iar Tsion în
spatele lui Chaim. Buck şi Stefan se înghesuiră şi mai în spate.
Jacov pornise maşina, când Jonas păşi în faţa maşinii şi făcu semn
ca Chaim să-şi coboare geamul. Vorbi repede cu acesta în ebraică.
Buck, cu faţa doar la câţiva centimetri distanţă de capul lui
Tsion, şopti:
— Ce se întâmplă?
Tsion se întoarse către fereastră şi vorbi încet:
 — Au primit un telefon de la Leon. Acesta va trimite un elicopter.
Străzile sunt mai aglomerate ca niciodată; stadionul este deja plin.
A trebuit să deschidă porţile cu două ore înainte. Mai ascultă.
Portarul i-a spus lui Fortunato că suntem şapte, oricum prea mulţi
pentru un elicopter. Se pare că Fortunato i-a spus să-i transmită
lui Chaim că suntem pe cont propriu, dacă refuzăm ajutorul
Comunităţii Globale. Chaim spune că portarul a procedat corect.
Numai puţin. Vorbeşte şoptit acum. O, nu.
— Ce?
— Fortunato l-a avertizat ca Jacov să nu fie cu noi. Chaim este
furios şi cere ca portarul să-i facă legătura prin telefon cu Leon.
Jonas făcu semn ca Jacov să tragă maşina lângă clădirea pazei,
la poartă. Lui Chaim îi fu adus un telefon şi începu să se certe
aprins în ebraică.
— Atunci am să vorbesc în engleză, Leon. Am crezut că ştii toate
limbile pământului, după cum pare să ştie şeful tău. Aş putea să-i
spun Potentat, deoarece l-am admirat întotdeauna, dar ţie nu-ţi voi
spune niciodată domnule, darămite suprem nu ştiu ce. Acum
ascultă-mă. Sunt prieten personal al Potentatului. El a asigurat
paza oaspeţilor mei. Voi sta alături de Jacov în seara aceasta pe
stadion, da, în mulţime! Nu mă voi ascunde în spatele scenei…
Pentru tine poate că el este doar un şofer sau un valet. Pentru mine
însă, el face parte din familie şi nu va fi ameninţat. Poate că a fost o
prostie din partea lui să fugă de gărzile tale şi să tragă focuri în aer,
dar nu ar fi făcut aceste lucruri dacă nu ar fi simţit că oaspeţii
noştri erau în pericol chiar din cauza celor care promiseseră să le
asigure paza!
Tsion se întinse şi puse o mână pe umărul lui Rosenzweig ca
pentru a-l calma. Buck putu observa venele bătrânului
umflându-se la tâmple.
— Nu este nevoie să-ţi reamintesc că, nu cu mult timp în urmă,
rabinul Tsion Ben-Judah şi-a pierdut familia pentru simplul motiv
că şi-a exprimat credinţa la televizor! A fost alungat din propria ţară
ca un criminal de rând!… Da, ştiu cât de mult i-a jignit pe evrei! Şi
eu sunt evreu, Leon! Şi mai am şi alte să-ţi spun… Tsion mă
asigură că, în ceea ce-l priveşte, credinţa lui are la bază mai mult
decât religia; este vorba şi de erudiţie, dar nu aceasta era
problema!… Nu! Nu sunt unul dintre ei, după cum spui tu. Dar
dacă aflu că Nicolae îi priveşte pe aceşti căutători înflăcăraţi şi
devotaţi ai lui Dumnezeu cu dispreţul cu care îi priveşti tu, atunci
aş putea deveni unul dintre ei!
Acum plecăm spre stadion în maşina mea bine cunoscută. Ne
vom încerca norocul în trafic, fiindcă noi cunoaştem scurtături şi,
de asemenea, cred că cei care-l ascultă pe Tsion ne vor face loc… Ca
să fac un compromis pentru tine, da, voi folosi un alt şofer. Chaim
le făcu repede semn lui Jacov şi lui Stefan să facă schimb de locuri.
Dar suntem deja pe drum şi aşteptăm protecţia pe care ne-a
promis-o însuşi Potentatul.
Poftim? îmi pare rău că ţii atât de mult la titluri, Leon. Dar nu,
nu îmi pare rău că te-am ofensat. Tu m-ai jignit pe mine, ce zici de
asta? Am încercat să nu-mi pierd minţile şi am păstrat un stil de
viaţă cât se poate de normal, în ciuda distincţiilor şi a averii ce au
venit o dată cu formula mea… Nu insist pentru vreun titlu nou sau
pentru un piedestal mai înalt şi, sincer vorbind, nici ţie nu-ţi stă
bine cu ele. Noi plecăm, Leon, iar noul meu şofer nu pare să-şi dea
seama că vorbesc la un telefon cu fir! La revedere!
Râse.
— Stefan, şmecherule! Aproape că ai scos telefonul din priză!
— Sunt şmecher? spuse Stefan zâmbind. Tu m-ai pus pe
scaunul ăsta!
Chaim se răsuci în scaun.
— Tsion, fiule, ştii ce spunea Leon când am pornit?
— Pot doar să-mi imaginez.
— Că ar fi bucuros să-mi pregătească un titlu mai potrivit pentru
rangul meu! Ai cunoscut vreodată pe cineva care să fie aşa pe de
lături într-o conversaţie?
— Niciodată, spuse Tsion.
Buck era uluit să vadă cum o călătorie atât de periculoasă putea
deveni aşa de festivă.

10

Rayford întreprinse zborul peste Atlantic, programându-şi

sosirea astfel încât să stea cât mai puţin posibil pe pământ. Mac îl
informase că Nicolae şi însoţitorii lui erau încă pe King David, dar
Condor 216 se afla pe Ben Gurion în Tel Aviv. Rayford îşi imagină
că paza era mai vigilentă pe Ben Gurion, dar când Carpathia
călătorea cu elicopterul Comunităţii Globale pleca de obicei de pe
aeroportul din Ierusalim.
— O să te duci să-i iei cu elicopterul cât aştept eu pe pista de
aterizare cu motoarele pornite? întrebă Ken.
— Atâta vreme cât nu ştie nimeni că sunt plecat fără permisiune.
Dacă se aude ceva despre mine şi sunt prins zburând ilegal cu un
elicopter al Comunităţii Globale, misiunea se sfârşeşte.
— Ei bine, hotărăşte-te, Ray. Vreau să spun că sunt un soldat
bun şi am să fac ceea ce mi se va spune. Dar trebuie să mi se
spună.
— Ajută-mă, Ken. Mai am încă legitimaţia specială, dar…
— Dar dacă ei ştiu şi vei fi prins, cum să-i duc înapoi pe oamenii
noştri la Gulfstream?
Rayford dădu din cap.
— Trebuie să mai încerc o dată la Mac.
— Tu zboară; formez eu numărul. Altminteri voi avea prea multe
ore de zbor.
Ken îi dădu telefonul lui Rayford.
— Hei, mă bucur că ai sunat, spuse Mac. M-au chestionat cam o
oră în legătură cu tine. Ei nu bănuiesc nimic în ceea ce mă priveşte,
dar cred că tu te afli încă în Ierusalim.
— Atâta vreme cât nu pun la cale măsuri să mă prindă în State.
— Aş fi preferat să le pună la cale, Ray. În Ierusalim
supravegherea este foarte atentă, te vor găsi.
— Nu vor crede că sunt atât de prost încât să mă aflu într-un
aeroport.
— Poate că nu, dar să stai la bordul acelui Gulfstream.
— Tocmai ne-ai răspuns la o întrebare foarte importantă pentru
noi, Mac. Mulţumesc.
— Ce? Aveai de gând să faci tu treaba cu elicopterul? Nu e un
lucru prea deştept. Oricum, indiferent cât de bun a fost profesorul
tău, niciodată nu am crezut că te vei descurca atât de bine.
— E mai bine aşa. Ken a fost la Rosenzweig. Dacă nu atragem
prea mult atenţia asupra noastră, ar trebui să fim în stare să
ducem la capăt treaba asta. Unde va fi Carpathia?
— Nu are planuri de zbor şi cu siguranţă nu va mai fi prezent pe
stadion. Stă în apropiere de King David în seara asta şi dimineaţă
am plănuit un zbor din Tel Aviv spre Noul Babilon. Va fi departe de
aceste locuri, înainte să izbucnească ceva violent.
— Cum îl duci la Tel Aviv?
— Cu un elicopter de pe aeroportul din Ierusalim.
— Dacă aceste elicoptere sunt identice, noi de unde vom şti pe
care să-l împrumutăm?
 — Cele două ar trebui să fie unul lângă celălalt, cu faţa spre sud.
Voi luaţi-l pe cel dinspre vest. Nu le păzeşte nimeni, aşa cum fac cu
Condor-ul pe Gurion.
— L-ai văzut pe cel pe care l-a adus David?
— Nu, dar este acolo. Au sunat cei de la aeroport şi au întrebat
cum să procedeze cu el. Ai fi fost mândru de mine, Ray. Am adoptat
o atitudine importantă şi i-am spus tipului: „Tu ce crezi că ar trebui
să faci cu un elicopter de rezervă? Ţine-te departe de el! Dacă aflu
că altcineva în afară de echipajul meu a pus mâna pe el, vor cădea
capete”. Şi i-am captai atenţia.
— Eşti cel mai bun, Mac. Atunci uite ce vom face. Voi ateriza cu
Gulfstream-ul şi mă voi comporta ca şi cum aş fi aici cu afaceri, am
oprit pentru alimentare şi pentru verificarea aparatului. Ken va
merge la elicopter şi va decola, în timp ce eu voi face plinul. Va fi
văzut?
— Nu, dacă merge înspre sud, cu luminile stinse până când iese
din raza vizuală. Va fi curat ghinion dacă-l va vedea cineva. Partea
mai grea va fi să decolezi iar, douăzeci de minute mai târziu. Nu vei
dori să obţii permisiunea de decolare cu mult înainte de sosirea
pasagerilor tăi, ca să nu stârneşti suspiciuni. Bineînţeles că vei
coordona acţiunea printr-o legătură telefonică sigură, astfel încât
turnul să nu poată asculta. Să opreşti avionul la capătul îndepărtat
al pistei, unde este mai întuneric, iar Ken poate ateriza fără lumini.
Puteţi fi văzuţi, dar sunteţi la o jumătate de kilometru distanţă de
oricine v-ar putea face rău, aşa că puteţi să vă vedeţi de treburi.
Dacă aveţi noroc, nu va vedea nimeni elicopterul plecând sau
venind. Tipul care mi l-a adus aici stă în Haifa. L-am spus că îl voi
suna dacă voi avea nevoie de el. Altfel, îl duce înapoi în Noul
Babilon după ce plecăm noi.
— Roagă-te pentru noi, Mac. Credem că suntem gata, dar nu poţi
să ştii niciodată ce se poate întâmpla.
— Mă voi ruga, Ray. În fiecare clipă cât sunt treaz. Dă-mi-l pe
Ken să vorbesc şi cu el o secundă.
Ray îi dădu telefonul.
— Ei bine, vă mulţumesc, domnule, spuse Ken. Şi eu abia aştept
să vă întâlnesc, deşi, din câte înţeleg, acest lucru s-ar întâmpla
dacă v-aţi expune la primejdiile la care s-a expus Rayford. Acum să
fiţi atent şi păstrăm legătura.

Buck era în continuare uimit de câte ştia soţia lui. În ciuda

tinereţii ei, cunoştea oamenii. Ştia când să acţioneze, când să
vorbească şi când să tacă. Aşteptă până ajunseră aproape de
stadion, prin traficul aglomerat, pentru a aduce vorba de cheia care
lipsea.
— Ştii, doctore Rosenzweig, începu ea, când mi-am dat jos
geanta din dulapul de pe hol, am observat că lipsea cheia pe care
mi-ai arătat-o ieri.
— A, nu lipseşte dacă eu ştiu unde este, nu-i aşa?
Ea râse.
— Nu. Voiam doar să-ţi spun, în caz că nu ştiai.
— Îţi imaginai că te voi învinovăţi pe tine de lipsa ei? întrebă el cu
ochii strălucindu-i de amuzaţi.
Chloe negă din cap.
— Doar am remarcat, spuse ea. Atâta tot.
— Este într-un loc sigur, o asigură el.
Ea ridică din umeri, descurcându-se foarte bine, după părerea
lui Buck, pentru că pretindea că nu o interesa.
— Mi s-a părut un lucru prostesc din partea mea să o ţin
atârnată acolo în toţi aceşti ani. Este un risc, nu crezi?
— Da? făcu ea. Eu aş fi zis că era un risc mai mare dacă o atârnai
afară.
Lucrul acesta îl amuză pe bătrânul care începu să râdă de se
clătina maşina.
— În State, continuă ea, nu avem multe uşi care să poată fi
încuiate şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
— Chiar aşa? Aici sunt obişnuite. Mai ales acele uşi care nu prea
sunt folosite. Îmi imaginez că pe vremea când acolo era o ambasadă
uşa aceea era destul de des folosită şi probabil că era încuiată sau
descuiată cu cheia doar pe dinafară.
Chloe păru mai interesată de mulţimile de afară.
— Jacov, spuse Chaim, mai ai cheia aceea, nu-i aşa?
— Da! strigă el de lângă Buck. De fapt acum chiar mă înţeapă în
picior prin buzunar!
Chaim se aplecă spre Chloe de parcă ar fi vrut să-i destăinuiască
un secret.
— Sunt sigur că este singura cheie pe care o am pentru uşa
aceea. Nu-mi imaginez să-mi trebuiască la ceva ieşirea aceea, dar
pare un lucru nechibzuit să nu fi făcut copii pentru ea. Se va ocupa
Jacov de acest lucru luni.
Ea dădu din cap aprobator şi se întoarse să prindă privirea lui
Buck. El ce trebuia să facă, se întrebă Buck? Să o fure din
buzunarul lui Jacov? Nu voia ca Jacov să ştie de evadarea lor până
când nu vor fi plecat de mult. Şi nici Rosenzweig, în ciuda
schimbului tăios de replici cu Leon Fortunato.
În timp ce Stefan era dirijat spre un loc de parcare privat de lângă
intrarea dinspre vest, Buck se simţi recunoscător pentru faptul că
aceasta era ultima noapte a întrunirilor. Fusese mai mult decât îşi
imaginase. Oare unde urmau să intre toţi aceşti oameni? Cu fiecare
seară, mulţimea de oameni creştea. Acum erau unul lângă altul,
umăr la umăr, stadionul era plin deja, iar mulţimea de afară era
foarte mare şi încurca traficul. Presa, despre care se spunea că era
controlată de Comunitatea Globală, era pretutindeni. Evident că
aceasta era metoda pe care o folosea Nicolae pentru a monitoriza
fiecare detaliu.
Grupul merse în şir spre scenă, unde îi aştepta comitetul local.
Buck era impresionat de atitudinea autoritară pe care şi-o asumă
deodată Tsion. Probabil se simţea ca un păstor ce era, iar zecile de
mii de oameni dinăuntru şi de afară erau turma lui. În cele două
zile care trecuseră el ţinuse cont de maestrul de ceremonii şi de
comitetul local; îşi făcuse apariţia pe scenă şi predicase doar când
fusese rândul lui. Acum, în schimb, părea să preia conducerea cel
puţin în anumite privinţe.
— Buck, spuse el făcându-i acestuia semn prin ridicarea bărbiei.
În timp ce Buck se apropia, Tsion îl apucă de cot şi-l împinse către
maestrul de ceremonii. Îl cunoşti pe Daniel, cu siguranţă.
Buck aprobă din cap şi dădu mâna cu el.
— Daniel, ascultă, continuă Tsion, am nevoie de cinci locuri în
zona rezervată pentru oaspeţii mei. Aceştia sunt doctor
Rosenzweig, două persoane din serviciul său, soţia unuia din
aceştia şi soţia lui Buck. Ai înţeles?
— Bineînţeles.
— Şi aş mai vrea ca Buck să stea în spatele scenei, ca de obicei.
Se întoarse către Buck. Chloe nu o să se descurce fără line, nu?
— Sigur, domnule. Întrebarea este dacă eu mă voi descurca fără
ea.
Tsion păru prea concentrat ca să mai observe gluma lui Buck.
— Daniel, aş vrea ca doctorul Rosenzweig să fie primit cum se
cuvine. El nu a pretins lucrul acesta. Este doar respectul ce i se
cuvine datorită statului pe care îl are în această ţară.
— Mă voi ocupa de acest lucru.
 — După ce rosteşti salutul şi urarea de bun venit, anunţă
întrunirea de sâmbătă a comitetului local pe Muntele Templului,
adresează-te doctorului Rosenzweig, spune rugăciunea, dă tonul
pentru un imn şi apoi îmi dai mie cuvântul. Fără surle şi trâmbiţe
de data aceasta. Lumea ştie cine sunt.
— Dar, domnule…
— Te rog, Daniel. Suntem în linia întâi şi devine din ce în ce mai
periculos. Suntem duşmanii sistemului mondial şi vom avea multe
ocazii să-i dăm în vileag în timp. Să faci atâta caz pentru mine nu
serveşte la nimic, ci doar…
— Îmi cer scuze, doctore. Domnule Williams, sunt sigur că
sunteţi de acord că oamenii aceştia vor fi nerăbdători să îşi
manifeste sentimentele acum, când au poate ultima dată ocazia să
îl vadă pe doctorul Ben-Judah în persoană. Vă rog, daţi-mi voie…
— Dacă reacţia lor va fi spontană, o voi accepta aşa cum mi se
oferă. Dar nu vreau o prezentare grandioasă. Ar trebui să poţi face
lucrul acesta chiar fără să-mi pronunţi numele. Ia asta ca pe o
provocare.
Daniel arăta dezamăgit.
— Domnule, sunteţi sigur?
— Ştiu că te vei descurca.

Rayford, care nu vedea în faţa ochilor nimic altceva decât apă,

primi un telefon de la Floyd Charles.
— Ce se întâmplă, doctore? îl întrebă el.
— N-am mai auzit asta până acum, spuse Floyd. Nu-mi place să
te deranjez, dar lucrul ăsta pare important. Hattie a stat foarte mult
timp la telefon cu un puşti pe nume Ernie, un prieten al lui Ken.
— Îl ştiu.
— Se pare că a dat de el în timp ce încerca să te găsească.
— Aşa, şi?
— Ei bine, ar vrea să se întâlnească cu el.
— Ştie că are cu zece ani mai puţin decât ea?
— Aşadar ar fi cam aceeaşi diferenţă de vârstă ca între Buck şi
fiica ta.
Rayford făcu o pauză.
— Ce, te îngrijorezi din cauza unei relaţii? Ai vorbit cu puştiul
ăsta?
— Da. E credincios. Pare destul de drăguţ.
— Este un as în ale mecanicii, dar el şi cu Hattie? Nici măcar să
nu-ţi faci griji în privinţa asta. Ea este pacienta ta, Floyd, dar, în
acelaşi timp, este şi o femeia matură. Nu avem nicio autoritatea
asupra ei.
— Nu din cauza asta sunt îngrijorat, Rayford. Ea ar vrea ca el să
vină aici.
— Hopa!
— Aşa am zis şi eu. Nu vrem ca el să afle unde suntem, nu-i aşa?
— Nu. O fi el fratele nostru şi tot restul, dar nu ştim pe cine
cunoaşte, dacă este suficient de matur ca să-şi ţină gura şi altele de
felul ăsta.
— Aşa m-am gândit şi eu. Doar verificam acum.
— Să nu o laşi nici măcar să dea vreo indicaţie, oricât de mică,
referitoare la locul în care suntem.
— Am înţeles. Poate că am să o recompensez pentru bună
purtare şi am să o duc la Palwaukee peste vreo zi sau două. În felul
ăsta va putea face cunoştinţă cu el.
— Ne vom întoarce şi noi înainte de asta. Întreaga Armată a
Pătimirilor, cu excepţia lui David şi a lui Mac, desigur, în sfârşit
împreună.

După ce grupul se rugă în culise, Tsion rămase singur cu capul

plecat şi cu ochii închişi. Buck nu-şi dădea seama dacă Tsion era
mai mult sau mai puţin emoţionat decât de obicei. Îl studie până
când Daniel trecu pe lângă el spre podium. Tsion privi către Buck
şi-i făcu semn să vină către el.
— Vrei să stai cu mine, Cameron?
Buck se simţi onorat. Păşi lângă Tsion, în partea laterală a scenei
şi amândoi îl priviră pe Daniel, care ură bun venit mulţimii şi făcu
anunţul referitor la întrunirea de sâmbătă.
— Probabil că mulţi dintre voi vor fi plecat deja acasă atunci, dar,
dacă sunteţi localnici sau puteţi să veniţi, vă rog să participaţi. Nu
uitaţi totuşi că acesta va fi doar un gest de mulţumire pentru
comitetul local.
Apoi îl prezentă mulţimii pe doctorul Rosenzweig. Acesta se
ridică în picioare şi primi aplauzele călduroase ale publicului.
— Cum vei face rost de cheie? întrebă Tsion.
— Nu sunt sigur încă, dar s-ar putea să i-o cer pur şi simplu lui
Jacov şi să-i spun să nu întrebe nimic. Cred că va avea încredere în
mine fără să-i explic.
Tsion aprobă din cap.
 — În seara asta simt un fel de povară, Cameron, şopti el deodată.
Buck nu ştiu ce să spună. Când Tsion îşi plecă iar capul, el îşi
puse un braţ pe umărul acestuia şi fu şocat când simţi că tremura.
Daniel spunea rugăciunea şi apoi dădu tonul la „Holy, Holy,
Holy”.
— Excelentă alegere, murmură Tsion, dar nu cântă.
Buck încercă să cânte şi îl asigură din cap pe Tsion atunci când
acesta îi spuse:
— Roagă-te şi pentru mine.
Cântecul se încheie. Tsion îl privi pe Buck, care ridică un pumn
în semn de încurajare. Daniel spuse:
— Şi acum vă invit să ascultaţi un mesaj din partea Cuvântului
lui Dumnezeu.
Buck se înfioră când văzu că mulţimea se ridică şi aplaudă. Nu
strigau, nu ovaţionau, nu fluierau. Se auziră doar aplauze lungi,
respectuoase şi entuziaste, care părură să-l copleşească pe Tsion.
Acesta le făcu timid cu mâna şi, când termină de aranjat notiţele,
păşi îndărăt până când aplauzele încetară.
— Dumnezeu mi-a pus ceva pe inimă în seara aceasta, spuse el.
Înainte de a începe Cuvântul, mă simt îndemnat să-i invit pe cei
care-l caută să se apropie şi să-l primească pe Hristos.
Imediat, din toate părţile stadionului şi chiar din afara lui, şiruri
de oameni, mulţi dintre ei plângând, începură să înainteze,
făcându-i pe sfinţi să izbucnească iar în aplauze.
— Cunoaşteţi adevărul, spuse Tsion. Dumnezeu v-a captat
atenţia. Nu aveţi nevoie de un alt argument, nu aveţi nevoie de o
altă pledoarie. Este suficient că Isus a murit şi că a murit pentru
voi.
Cei care îl căutau pe Dumnezeu continuau să vină. Tsion le ceru
credincioşilor să se roage cu oricine voia acest lucru. Timp de o oră
păru că toţi cei care auzeau cuvântul lui Tsion – mai puţin
personalul Comunităţii Globale – veneau în căutarea salvării.
— Reţeaua de emisie a Comunităţii Globale transmite în toată
lumea şi pe internet ceea ce se petrece aici, spuse Tsion. Sunt sigur
că ei îşi imaginează că orice persoană raţională va ignora mesajul
nostru şi că, evident, Comunitatea Globală nu are de ce să se teamă
de noi. Vor spune că mesajul nostru nu este unul ecumenic,
tolerant, ca cel pe care îl promovează ei, şi eu spun că ei au
dreptate. Există bine şi rău, există adevăruri absolute, iar unele
lucruri nu pot, nici nu ar trebui să fie tolerate şi nici nu vor fi
vreodată.
Reţeaua Comunităţii Globale nu va întrerupe transmisia, ca să
nu lase impresia că se tem de mesajul nostru, de adevărul lui
Dumnezeu, al unui rabin convertit care crede că Isus Hristos este
Mesia cel mult căutat. Aplaud curajul administraţiei Comunităţii
Globale şi profit de mărinimia sa. Fără să ne coste ceva, mesajul
nostru este transmis fiecărei naţiuni a lumii. Nu am avut nevoie de
traducători aici, iar rapoartele primite ne spun că acelaşi miracol al
înţelegerii s-a produs şi la televiziune. Dacă voi, cei care mă
ascultaţi, nu înţelegeţi nici ebraică, nici engleză, dar totuşi
înţelegeţi tot ce vorbesc, mă bucur să vă spun că Dumnezeu
lucrează în mintea voastră. Cea mai mare parte a acestui mesaj
este în engleză, deşi citesc Scriptura în ebraică, în greacă şi
aramaică. M-a distrat să aflu că nici măcar colaboratorii mei nu
şi-au dat seama de acest lucru. Ei aud tot ce spun în propria limbă.
Dumnezeu lucrează şi în inimile noastre. Nu este necesar să fiţi
cu noi, fizic, pentru a-l primi pe Hristos în seara aceasta. Nu este
nevoie să fiţi cu nimeni altcineva, să vă rugaţi cu altcineva sau să
mergeţi altundeva. Tot ceea ce este necesar este să-i spuneţi lui
Dumnezeu că recunoaşteţi că sunteţi păcătoşi şi că sunteţi
despărţiţi de El. Spuneţi-i că ştiţi că nimic din ceea ce puteţi face
pentru voi înşivă nu vă va duce la El. Spuneţi-i că voi credeţi că l-a
trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, să moară pe cruce pentru păcatele
voastre, că a fost ridicai din morţi, şi-a înălţat biserica şi va reveni
pe pământ. Primiţi-l ca pe Mântuitorul vostru, oriunde v-aţi afla.
Cred că milioane de oameni din toată lumea participă la marele
seceriş al sufletelor care va produce sfinţi şi martiri ai pătimirilor, o
mulţime care nu poate fi numărată.
Tsion păru epuizat şi păşi îndărăt să se roage. Când oamenii care
veniseră în faţă începură, în sfârşit, să se disperseze pentru a se
reîntoarce la locurile lor, Tsion se întoarse la pupitru. Îşi rearanjă
notiţele, dar umerii i se încovoiară şi păru să respire greu. Buck era
îngrijorat din cauza lui.
Tsion îşi drese glasul şi inspiră profund, dar vocea îi slăbi brusc.
— Textul meu din seara aceasta, reuşi el să spună, este
Apocalipsa 8:13.
Pretutindeni pe stadion zeci de mii de Biblii se deschiseră, iar
aerul fu umplut de sunetul produs la întoarcerea paginilor din foiţă
subţire. Tsion se grăbi spre Buck, în timp ce oamenii căutau
pasajul indicat.
 — Nu te simţi bine, Tsion?
— Aşa cred. Vrei să citeşti tu pasajul în locul meu, dacă va fi
nevoie?
— Bineînţeles. Chiar acum?
— Aş vrea să încerc, dar te chem dacă am nevoie de tine.
Tsion îşi făcu drum înapoi pe podium, se uită la pasaj, apoi îşi
ridică ochii la mulţime şi îşi drese glasul.
— Fiţi îngăduitori cu mine, spuse el. Acest pasaj ne avertizează
că, odată ce o treime din pământ va fi cuprinsă de întuneric, alte
trei nenorociri vor urma. Acestea vor fi atât de ameninţătoare, că
vor fi anunţate din cer dinainte.
Tsion îşi mai drese o dată glasul, iar Buck era pregătit dacă era
nevoie de el. Îşi dorea ca Tsion să-i ceară pur şi simplu ajutorul.
Deodată simţi însă mirosul robelor prăfuite, afumate ale martorilor
şi tresări când Ilie şi Moise păşiră lângă el. Se întoarse ca într-un
vis şi se trezi holbându-se în ochii fără fund ai lui Ilie. Buck nu
fusese niciodată atât de aproape de profeţi şi trebui să reziste
tentaţiei de a-i atinge. Ochii lui Ilie îi sfredeleau pe ai lui.
— Nu te arăta duşmanului, spuse el. Fii cumpătat, fii vigilent;
deoarece adversarul tău, diavolul, ca un leu care rage, se apropie,
căutând o pradă pe care s-o devoreze.
Buck nu putea să vorbească. Încercă să dea din cap să arate că
auzise şi înţelesese, dar nu se putea mişca. Moise se aplecă între el
şi Ilie şi adăugă:
— Cel care stă drept în credinţă rezistă.
Cei doi trecură de el şi se duseră direct în spatele lui Tsion.
Mulţimea părea atât de înmărmurită, că nici nu ovaţiona, nici nu
aplauda, ci arătă cu degetul, se ridică în picioare, se aplecă înainte
şi ascultă. Moise spuse:
— Fraţii mei iubiţi, Dumnezeu, care ne-a chemat spre slava Sa
eternă prin Isus Hristos, după ce ne-a lăsat să suferim pentru o
vreme, vă face perfecţi, fideli, vă întăreşte şi vă statorniceşte.
Lui Buck i se părea că Tsion era gata să cadă, dar el doar le făcu
loc celor doi. Totuşi niciunul din ei nu se apropie de microfon Moise
rosti cu glas tare pasajul indicat de Tsion, astfel încât fiecare
ureche să audă, pe stadion şi la televiziunea globală.
— Şi am văzul şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul
cerului şi striga cu glas mare: vai, vai, vai celor ce locuiesc pe
pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri,
care sunt gala să trâmbiţeze!
 În jurul lui Buck se auzi sunetul produs de încărcarea puştilor
de mare putere ale Comunităţii Globale. Gărzile se puseră într-un
genunchi, îşi ridicară armele şi îi luară în vizor pe cei doi martori. El
voi să le strige: „Proştilor, nu a venit timpul lor”, dar se temea
pentru siguranţa lui Tsion, a lui Chloe, a prietenilor lor şi a sa.
Dar nimeni nu trase. Şi, chiar în momentul în care părea că unul
sau doi aveau să apese pe trăgaci, Ilie şi Moise părăsiră, cu paşi
mari, scena, pe lângă Buck şi pe lângă gărzile care îi aveau în vizor.
Gărzile se dădură în lături pentru a le face loc, unii căzură, la fel şi
armele lor, lovind cu zgomot podeaua.
Buck îl auzi pe Tsion spunând pe podium:
— Dacă nu ne vom mai întâlni niciodată în această parte a
cerului sau în regatul milenar pe care Mântuitorului nostru îl va
face pe pământ, vă voi saluta pe internet şi vă voi învăţa din
Apocalipsa 9. Domnul fie cu voi când împărtăşiţi Evanghelia lui
Hristos întregii lumi!
Întâlnirea se termină devreme, iar Tsion, înfricoşat cum Buck
nu-l mai văzuse vreodată, se grăbi direct spre el:
— Du-i pe pasagerii noştri în maşină cât poţi de repede.

11

Rayford şi Ken stătuseră tăcuţi în timpul bizarei transmisiuni

televizate din Israel, unde nu era încă ora nouă, în timp ce se
îndreptau spre Orientul Mijlociu, vineri seara.
— Suntem în grafic, ca să aterizăm la miezul nopţii, spuse
Rayford. O, îmi pare rău, Ken. Nu am vrut să te trezesc.
Ken îşi frecă ochii cu degetele.
— Nu dormeam de fapt, răspunse el. Mă gândeam. Ştii, dacă tot
ceea ce spune Ben-Judah este adevărat, în curând ne vom petrece
jumătate din timp încercând să supravieţuim. Ce vom face când nu
vom mai putea cumpăra sau vinde fiindcă nu vom avea semnul lor?
— După cum spune Tsion, acum trebuie să începem să ne facem
rezerve.
— Îţi dai seama ce înseamnă acest lucru? Vom fi o comunitate
întreagă de credincioşi, separaţi, ca şi invizibili. Poate că suntem un
miliard, dar tot vom fi în minoritate şi tot vom continua să fim
văzuţi ca nişte criminali şi fugari.
— De parcă eu n-aş şti acest lucru.
— Nu ne vom putea încrede în niciunul dintre cei care poartă
celălalt semn.
— Nu uita, vor fi foarte mulţi oameni care nu vor avea niciunul
dintre cele două semne.
Ken clătină din cap.
— Hrana, electricitatea, curăţenia, transporturile. Toate
controlate de Comunitatea Globală. Ne vom zbate, încercând să ne
asigurăm traiul pe o uriaşă piaţă neagră, clandestină. Câţi bani
avem?
— Câţi bani are Armata Pătimirilor? Nu mulţi. Eu şi Buck am
avut salarii bune, dar asta a trecut. Tsion şi Chloe nu au nici ei
surse de venit. Nu ne aşteptăm ca Mac şi David să fie nevoiţi să-şi
facă griji pentru noi, deşi sunt sigur că ei vor face tot ce le va sta în
putinţă. Nu am vorbit cu Floyd despre vreo rezervă de care ar
dispune.
— Eu am ceva pus bine.
— La fel are şi Buck, şi eu, dar nu este vorba de o sumă care să
ne asigure transportul aerian, combustibilul, ca să nu mai vorbim
de supravieţuire.
— Nu va fi uşor, nu-i aşa, Ray?
— Poţi să mai spui asta o dată, dar te rog să n-o faci.
Ken scoase un blocnotes cu foi galbene din geanta sa de zbor.
Rayford observă că paginile aveau colţurile îndoite şi mai mult de
jumătate din ele erau scrise de mână.
— Ştiu că noi nu am semnat nimic niciodată nimic şi nici nu am
încheiat vreun angajament când ne-am asociat, spuse Ken, dar
m-am gândit destul de mult. Nu am fost vreodată în favoarea
socialismului, comunismului sau a traiului în comun. Dar mi se
pare că de acum înainte vom fi ca o comunitate.
— În sensul din Noul Testament, după cum spune Tsion.
— Exact. Nu ştiu ce părere ai tu, dar pentru mine asta nu este o
problemă.
Rayford zâmbi.
— Am învăţat să cred în întregime ceea ce scrie în Biblie, spuse
el. Dacă asta este întrebarea ta.
— Nu ştiu ce ai de gând să faci cu viitorii membri şi tot ce va
urma, dar poate că va trebui să punem într-un cadru formal tot
ceea ce avem pentru cauză.
Rayford îşi strânse buzele. Până în acel moment nu se pusese
această problemă.
— Este un mod de a le cere tuturor să pună la dispoziţia celorlalţi
toate resursele pe care le au?
— Dacă au intenţii serioase în privinţa asocierii.
— Eu doresc asta şi ştiu că şi Buck, Chloe şi Tsion ar fi. Doar că,
din punct de vedere material, noi punem destul de puţin la
dispoziţie. Eu şi Buck nu avem mai mult de o jumătate de milion de
dolari. Suma asta poate părea mare, dar nu va mai dura mult şi nu
vom putea finanţa nicio ofensivă împotriva lui Carpathia.
— Ar trebui să o convertim în aur. Repede chiar.
— Crezi?
— Eu am 90% metal preţios, spuse Ritz. Când s-a ajuns la trei
valute, am putut prevedea ce urma. Acum am ajuns la una singură
şi, indiferent ce se va întâmpla, am un bun ce poate fi
tranzacţionat. Am devenit pur şi simplu obsedat de economisire
când am împlinit patruzeci de ani. Nici măcar nu ştiu de ce. Ei bine,
vreau să spun, acum ştiu. Tsion crede că Dumnezeu lucrează în
vieţile noastre chiar înainte ca noi să-l acceptăm. Timp de aproape
douăzeci de ani am trăit singur şi am zburat pe curse charter. Am
fost un avar. Nu am avut niciodată o maşină nouă, foloseam
aceleaşi haine ani întregi. Am purtat un ceas ieftin. Şi încă îl mai
port. Nu mă deranjează să îţi spun că am făcut milioane şi am
economisit aproape 80% din ele.
Rayford fluieră printre dinţi.
— Am menţionat cotizaţia anuală ca membru al Armatei
Pătimirilor?
— Tu glumeşti, dar ce altceva am să fac cu aurul ce valorează
milioane de dolari? Au mai rămas, cât, mai puţin de cinci ani.
Concediile par lipsite de importanţă acum, nu crezi? Ray, concluzia
e că vreau să cumpăr vreo două aparate Gulfstream, apoi vreau să
fac o ofertă pentru Palwaukee.
— Pentru aeroport?
— Este oricum ruinat acum. Proprietarul mi-a spus că am făcut
mai multe zboruri ca oricine de acolo. Ştiu că ar vrea să-l vândă şi
ar fi bine să-l iau înainte ca Nicolae să facă acest lucru imposibil.
Aeroportul are câteva avioane mici, vreo două elicoptere, rezervoare
de combustibil, turnul, echipamente diverse.
— Tu chiar te-ai gândit serios la lucrul ăsta, nu-i aşa?
Ken dădu din cap aprobator.
— Şi chiar la mai mult decât atât. Îşi ridică blocnotesul. Ăsta este
plin cu idei. Ferme cooperatiste, companie de exploatare maritimă,
chiar şi o bancă privată.
 — Ken! Vorbeşti serios? O companie de exploatare maritimă?
— Am citit că Nicolae a împărţit prerogative celor zece tipi ai săi,
cei zece regi, cum le spune Tsion. Le-a dat dreptul să folosească
pentru hrană şi petrol căile maritime. Atunci m-am gândit că pun ei
ceva la cale. Lui îi este foarte uşor să închidă ferma cuiva, să o
bombardeze, să o invadeze, să o ardă, să confişte echipament şi
altele de felul ăsta. Dar cum poate patrula pe toate oceanele? Avem
credincioşi care au experienţă cu pescuitul şi cu echipamentele.
Vorbesc despre tipi care lucrează în comerţ acum. Noi le dăm o
piaţă de milioane de sfinţi. Coordonăm cumva acest lucru, ajutăm
la transport şi la facturare, percepem un procent rezonabil şi
finanţăm activitatea Armatei Pătimirilor.
Rayford îşi verifică poziţia, apoi se întoarse şi se uită la Ken.
— De unde ţi-a venit ideea asta?
— Ai crezut că sunt un aiurit, nu-i aşa?
— Nici chiar aşa. Lui Mac îi place să joace rolul ăsta şi el este
isteţ foc. Dar ai ceva experienţă în asta sau…
— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune că am.
— În momentul ăsta aş crede orice.
— Colegiul Economic din Londra.
— Acum îţi baţi joc de mine.
— Ţi-am spus. Nu mă crezi.
— Ce, vorbeşti serios?
— Acum treizeci şi cinci de ani am absolvit-o. Am părăsit forţele
aeriene, plănuind să merg să fac ceva în domeniul comerţului, dar
voiam să fac un tur al Europei mai întâi. M-am trezit că îmi plăcea
Londra; acum chiar că nu-mi amintesc de ce; am intrat la Colegiul
Economic din Londra cu notele mele din liceu.
— Ai avut note mari în liceu?
— Am absolvit al doilea. Am ţinut discurs la final. Am crezul că
mă voi face profesor de limba engleză. Acum vorbesc aşa pentru că
este mai uşor, dar cunosc foarte bine parametrii gramaticali.
— Uimitor.
— Mă uimesc şi pe mine uneori.
— Pariez că o faci.

Mulţimea care se depărta părea într-o dispoziţie sărbătorească.

Buck nu-l vedea pe niciunul dintre cei cu care venise şi nu voia să-l
piardă pe Tsion din vedere. Rabinul stătea de vorbă cu Daniel şi cu
membrii comitetului local, dar părea agitat şi absent, de parcă ar fi
vrut să-şi vadă de drum.
Buck cercetă stadionul cu privirea, în special zona rezervată, dar
nu văzu pe niciunul dintre cei cinci pe care îi căuta. Se gândi că
poate Rosenzweig fusese înconjurat de cei dornici de autografe,
poale chiar de credincioşi zeloşi care doreau să încerce să-l
convertească. Dar nu văzu niciun grup adunat la un loc. Erau doar
şiruri de oameni fericiţi care se îndreptau spre ieşire, sub privirea
aspră a gărzilor Comunităţii Globale.
Buck se uită iarăşi la Tsion şi la ceilalţi aflaţi în culise. Şi grupul
acesta părea să se subţieze şi nu voia ca Tsion să rămână singur.
Era una dintre cele mai cunoscute figuri publice din lume, aşa că
nu se putea amesteca în nicio mulţime.
Buck se grăbi spre Daniel, dar Tsion, acum foarte serios, îl
interceptă.
— Cameron, te rog! Ia-i pe ceilalţi şi hai să mergem! Vreau să
vorbesc cu Chaim în seara asta, dar nimic nu trebuie să se pună
împotriva planului nostru. Totul este aranjat şi nu putem să-i
lăsăm pe Rayford şi pe Ken să se expună.
— Ştiu, Tsion. Îi caut pe ceilalţi, dar…
Tsion apucă braţul lui Buck.
— Du-te şi găseşte-i şi hai să mergem la maşină. Am un
sentiment groaznic şi cred că vine de la Dumnezeu. Trebuie să
ajungem acasă la Chaim. Comunitatea Globală probabil că o
supraveghează, aşa că le putem da un fals semn de siguranţă dacă
suntem acolo şi lăsăm impresia că ne pregătim de culcare.
În culise mai rămăseseră Daniel şi alţi patru sau cinci membri ai
comitetului.
— Nu vreau să te las singur, Tsion. Fără martori oculari,
Comunitatea Globală poate face orice vrea cu tine şi poate arunca
vina pe alţii.
— Du-te, Cameron! Te rog. Îmi va fi bine.
— Daniel, spuse Buck, vrei să-l păzeşti tu pe Tsion până mă
întorc?
Daniel râse.
— Vreţi să fac pe dădacă pentru rabin? Mă descurc.
Cu o expresie serioasă pe chip Buck îl trase pe Daniel lângă el şi-i
şopti la ureche.
— Poate fi în mare pericol. Promite-mi.
— N-am să-l scap din ochi, domnule Williams.
Buck urcă pe rampă, traversă scena şi sări jos. De acolo vedea
mai puţin decât de pe scenă, aşa că începu să se caţere la loc. O
gardă a Comunităţii Globale îl opri.
— Nu ai voie să urci acolo.
Buck îşi scoase legitimaţia.
— Sunt cu comitetul local, spuse el.
— Ştiu cine sunteţi, domnule. V-aş sfătui să nu urcaţi acolo.
— Dar e necesar să trec pe acolo pentru a ajunge la maşina
noastră şi încerc să-i găsesc pe ai noştri.
— Puteţi merge la maşină aşa cum iese toată lumea de aici.
— Dar nu pot pleca fără oamenii mei şi trebuie să ne întâlnim cu
cineva în culise mai întâi.
Buck începu să se caţere iar pe scenă, iar garda îl chemă înapoi.
— Domnule, nu mă faceţi să folosesc forţa. Nu aveţi voie să vă
urcaţi înapoi pe acolo.
Buck evită să-l privească direct în ochi pentru a nu-l agita şi mai
mult.
— Nu înţelegi? Sunt Cam…
— Ştiu cine sunteţi, domnule, spuse garda cu severitate. Cu toţii
ştim cine sunteţi, cine face parte din grupul dumneavoastră şi cu
cine vă întâlniţi.
Buck îl privi direct în faţă.
— Atunci de ce nu mă laşi să trec?
Garda îşi dădu cascheta mai pe spate, iar Buck putu vedea
semnul crucii pe fruntea lui.
— Eşti… eşti…
— Doar din seara aceasta, şopti el. Stăteam aici în picioare.
Oamenii din mulţime au început să observe şi, bineînţeles, am
văzul şi eu semnele lor. A trebuit să îmi trag cascheta mult pe
frunte, ca să nu mă expun. Sunt mort dacă află ei. Lăsaţi-mă să vin
cu dumneavoastră.
— Dar tu eşti într-un punct strategic! Poţi influenţa atât de
multe lucruri! Fraţii credincioşi nu te vor trăda. Ei vor şti ce faci.
Tsion este în pericol?
Garda ridică arma la Buck.
— Mişcă! urlă el, apoi îşi coborî iar glasul. Ai tăi sunt deja în
maşină. Lunetiştii aşteaptă ca Ben-Judah să fie undeva în culise,
într-un loc în care să-l poată ochi. Mă îndoiesc că ai putea să-l scoţi
de aici.
— Trebuie! rosti Buck printre dinţi. Mă duc înapoi acolo!
— Vei fi împuşcat!
 — Atunci trage înspre mine aici! Atrage-le atenţia! strigă după
ajutor! Fă ceva!
— Nu poţi să-l suni?
— Nu are telefon şi nu ştiu numărul maestrului de ceremonii. Tu
fă ce trebuie să faci, dar eu plec.
— Datoria mea este să ţin pe toată lumea departe de culise.
Buck îl dădu la o parte şi trecu pe lângă el, urcând două trepte o
dală. Auzi din spate garda strigând:
— Stai! Opreşte-te! Ajutor!
Când ajunse pe scenă, Buck privi o clipă în urmă şi îl văzu pe
celălalt vorbind la aparatul de emisie-recepţie, apoi armându-şi
puşca. Buck se grăbi spre culise şi se duse direct la Tsion, care
stătea doar cu Daniel acum, expunându-se pericolului. Daniel îl
văzu pe Buck şi se dădu la o parte, de parcă sarcina lui s-ar fi
încheiat. Buck era pe punctul de a striga la el să stea aproape de
Tsion, când focul de arme izbucni cu putere.
Tsion şi Daniel se lăsară imediat la pământ; la fel procedară
câţiva oameni aflaţi la câţiva paşi distanţă de ei. Gărzile
Comunităţii Globale alergară spre scenă, când auziră focurile de
armă. Buck se grăbi să-l ajute pe Tsion să se ridice.
— Daniel, ajută-mă să-l duc în maşină!
Îşi făcură loc cu umerii prin mulţimea panicată şi se îndreptară
spre Mercedes. În afara stadionului, oamenii ţipau şi se împingeau
să se îndepărteze cât mai mult de acest loc. Portiera din spate şi cea
laterală erau deschise. Buck intră prin spate, iar Daniel îl împinse
pe Tsion înăuntru şi închise portiera.
Stătură toţi cu capetele plecate sub nivelul ferestrelor, până când
Stefan scoase maşina în stradă. Dinăuntrul stadionului încă se mai
auzea zgomotul împuşcăturilor. Buck nu putu decât să se roage ca
gărzile Comunităţii Globale să nu-şi verse frustrările făcând mai
mulţi martiri.
Tsion plânse când văzu mulţimile fugind din zonă.
— De asta îmi era teamă, spuse el. Să nu-i aduc pe aceşti oameni
pe teritoriul duşmanului, să nu-i aduc la măcel.
În mod ciudat, Chaim tăcea. Nici nu vorbea şi nici nu părea să
mişte. Stătea cu faţa orientată drept înainte. La un semafor păru
să-i abată atenţia faptul că Stefan îşi luă mâinile de pe volan, îşi
strânse pumnii şi şi-i scutură în faţa ochilor, de parcă s-ar fi
bucurat de ceva. Chaim se uită la el, apoi aiurea.
Lumina semaforului se schimbă, dar o gardă a Comunităţii
Globale încă îi mai ţinea pe loc, lăsând maşinile din cealaltă direcţie
să ruleze. Stefan profită de moment şi întoarse oglinda retrovizoare
spre el, îşi dădu părul pe spate şi îşi privi fruntea. Chaim se uită la
el cu o expresie plictisită.
— Nu-ţi poţi vedea propriul semn, Stefan. Numai alţii îl pot
vedea.
Stefan se întoarse în scaun.
— Îl am? întrebă el.
— Da, spuse Chloe, iar Tsion aprobă din cap.
Stefan încercă să dea mâna cu toată lumea din spatele lui, iar
Chaim înălţă resemnat ambele mâini, ridică din umeri şi dădu din
cap.
— Nu voi şti sigur decât atunci când mi se va întâmpla şi mie.
Buck văzu gărzi ale Comunităţii Globale alergând spre
intersecţie.
— Porneşte, Stefan! strigă el.
Stefan se întoarse şi văzu că circulaţia era încă oprită pe sensul
lui de mers.
— Dar…
— Ai încredere în mine, Stefan! Porneşte acum!
Stefan apăsă piciorul pe pedala de acceleraţie, iar Mercedes-ul
demară în trombă. Garda se puse în faţa lui cu ambele mâini
ridicate, dar sări în lături când Stefan se apropie de el.
— Du-ne la reşedinţa lui Chaim cât poţi de repede, spuse Buck.
Stefan acceptă provocarea.

— Aşadar, Ken, zise Rayford, ca economist expert, încă mai ai

încredere în bănci?
— Nu am avut încredere în bănci înainte să vină Carpathia la
putere.
— Atunci unde ţi-ai dosit lingourile?
— Doar unele au fost lingouri. Cele mai multe au fost monede.
Cine poate să dea rest la o cărămidă de aur?
Rayford pufni.
— Cine poate să dea rest chiar şi la o monedă de aur? Ar trebui
să cumperi un magazin întreg, ca să nu primeşti sute drept rest.
— Sper că nu vom ajunge să cheltuim aurul ca monedă de
schimb. În ceea ce priveşte locul unde îl ţin, haide să spunem că,
dacă voi cumpăra Palwaukee, atunci voi cumpăra o bijuterie de
proprietate imobiliară.
 — Doar nu vrei să spui…
— Ştiu ce crezi. Un tip care ştie cum e cu banii pierde milioane
doar punându-i într-un loc în care ei nu se pot înmulţi.
— Exact. Chiar şi eu am un mic portofoliu.
— Doar de curând i-am îngropat pe toţi. Chiar sub baraca mea
din Quonset. Ani de zile am depozitat doar câştigurile. După
Înălţarea la Cer, despre care atunci nu ştiam decât că a însemnat
dispariţia oamenilor, am înţeles ce urma să se întâmple cu
economia.
Ken râse.
— Ce?
— Am crezut că am pierdut tot la cutremur. Era să mor
încercând să mă duc la ascunzătoare. Pământul se crăpase peste
tot, iar lingourile şi cutiile mele cu monede alunecaseră printr-o
crăpătură, rostogolindu-se vreo şase metri mai jos decât unde le
îngropasem eu. Puteau foarte bine să cadă şi treizeci de metri sau
chiar până în centrul pământului. N-am ştiut că însemnau atât de
mult pentru mine. Chiar n-am ştiut. Să sap în crăpătură a fost cel
mai prostesc lucru pe care îl poate face cineva după cutremur,
având în vedere toate replicile care se ştie că urmează. Dar eram
într-o asemenea stare, că am crezut că, dacă nu-mi voi găsi aurul,
pot să şi mor. În ambele cazuri aş fi fost un om mort. L-am găsit şi
eram ca un şcolar care şi-a găsit jocul preferat pe care-l pierduse de
multă vreme. Atunci am ştiut că n-am înţeles nimic. Ginerele tău
mi-a deschis ochii.
— Cum?
— Îl consideram un om credincios. De vreme ce eu nu credeam
nimic din toate astea, nu puteam să-i reproşez că avea alte
priorităţi decât mine sau decât oricine altcineva. Vreau să spun că
ştiam că el era un adevărat credincios, asta era sigur. Viitorul meu
era legat de siguranţa bunurilor mele. Întreaga lui viaţă era legată
de credinţa în Isus. Mi se părea o prostie, dar lui îi era bine. Îl
invidiam. Chiar aşa. După acel cutremur am ajuns în spital cu
creierii aproape franjuri în cap. Nu mă puteam gândi decât la faptul
că nu mi-l puteam imagina pe Williams scormonind printre
dărâmături după averea sa. Apoi a apărut el. Umbla după alte
trăsnăi de-ale lui.
— Era bine dacă şi asta ar fi doar o trăsnaie, spuse Rayford.
Indiferent cum ai privi lucrurile, va fi o noapte lungă.
— Să aterizăm în Grecia sau în Turcia în loc să încercăm să
facem tot drumul înapoi în seara asta? Sunt acolo vreo doi tipi în
care am încredere, unul în fiecare ţară. Nu sunt credincioşi încă,
dar nu ne-ar lăsa niciodată la nevoie, dacă înţelegi ce vreau să
spun.
Rayford clătină din cap.
— Avem destul carburant, aşa că aş face tot drumul înapoi.
— E decizia ta.

Când Stefan intră în complexul lui Chaim, bătrânul îi ceru în

ebraică să-i spună ceva lui Jonas, portarul. Când Jonas răspunse
tot în ebraică, Buck îl întrebă pe Tsion ce spuneau. Rabinul îşi
ridică degetul la buze.
— Mai târziu, zise el.
Înăuntru se uitară la reportajul şi la comentariile de la televizor.
Pe rând, unul câte unul, ca să nu atragă atenţia, Tsion, Buck şi
Chloe se strecurară să-şi împacheteze lucrurile şi îşi potriviră pe
ascuns ceasurile.
Buck simţi că acum Chaim era la fel de nerăbdător ca şi Tsion să
aibă discuţia lor spirituală. Poate chiar mai mult, fiindcă Tsion mai
avea şi evadarea în cap. Totuşi Buck ştia că pentru Tsion câştigarea
unui suflet era mai importantă decât propria viaţă. Nu ar fi dat cu
piciorul şansei de a-şi susţine cauza pentru sufletul lui
Rosenzweig.
Buck era nevoit să ceară cheia de la Jacov şi era bucuros să-i
lase pe cei doi vechi prieteni să vorbească între patru ochi. Dar
când se duse să-l caute pe noul său frate, află că Jacov era plecat
pentru tot restul serii.
— Unde-l pot găsi? întrebă el.
— Acasă, bănuiesc, îi spuse un alt membru al personalului
într-o engleză stricată.
Îi dădu numărul, iar Buck îl sună. Nu răspunse nimeni.
— Unde altundeva ar mai putea fi? întrebă Buck.
Bărbatul şopti conspirativ:
— Nu ai auzit de la mine: există un bar, Harem. Este în…
— Ştiu unde este, replică Buck. Mulţumesc.
Se grăbi înapoi în casă şi-i întrerupse pe Chaim şi pe Tsion.
— Scuzaţi-mă, spuse el. Dar trebuie să vorbesc cu Jacov şi nu
este la el acasă.
— A, făcu Chaim. A spus ceva de mama lui Hannelore. Se vor
duce la ea. Oricum, va veni mâine pe Muntele Templului.
 — Trebuie să vorbesc cu el în seara asta.
Chaim îi dădu numele femeii, iar Buck îl căută în cartea de
telefon. Îi răspunse o femeie în germană şi i-l dădu pe Jacov.
— Îmi este greu să scap în seara asta, domnule Williams, spuse
el. Mama lui Hannelore nu vede cu ochi buni lucrul ăsta şi am fost
de acord să stăm şi să discutăm. Vă rog, rugaţi-vă pentru noi.
— Mă voi ruga, Jacov. Dar am nevoie de cheie.
— De cheie?
— Cea pe care trebuie să o multiplici pentru doctorul
Rosenzweig.
— Are nevoie de ea mai devreme?
— Eu am nevoie de ea. Şi trebuie să ai suficientă încredere în
mine să nu mă întrebi de ce.
— Vă este frică să nu intre cineva? Am lăsat uşa încuiată. Este
cea mai solidă din casă.
— Ştiu. Am nevoie de ea, Jacov. Te rog.
— Nici măcar nu este la mine. I-am lăsat-o lui Stefan. Mâine
lucrez, dar voi fi liber luni. A spus că o să o multiplice el.
— Şi el unde locuieşte?
— Lângă stadion, dar am văzut la ştiri că au blocat traficul pe
acolo în seara asta.
— Ne-am uitat şi noi şi nu am văzut asta.
— Acum se transmite. O gardă a Comunităţii Globale a fost
omorâtă chiar după întâlnire. Probabil că astea au fost
împuşcăturile pe care le-am auzit. Comunitatea Globală îi caută pe
asasini. Se crede că a fost vreunul dintre martorii de la întrunire.
— Jacov, ascultă-mă. Ţi-am spus ce a fost cu împuşcăturile.
— Dar nu aţi spus că a fost ucisă o gardă. Au fost înarmaţi unii
dintre martori? Poate că vă protejau când au crezut că garda trăgea
în dumneavoastră.
— Fii serios. Sper că nu.
— Nu puteţi şti niciodată, prietene. Oricum, nu puteţi ajunge la
Stefan în seara asta fără să fiţi oprit. Şi ştiţi că vă vor recunoaşte.
— Jacov, am nevoie de un serviciu.
— O, domnule Williams, aş vrea să vă ajut, dar nu pot să merg la
Stefan în seara asta. Încercăm să o convingem pe soacra mea că tot
ceea ce s-a întâmplat nu a fost ideea lui Stefan. Întotdeauna l-a
urât şi l-a învinovăţit pentru toate lucrurile rele pe care le-am făcut.
Acum spune că îşi doreşte ca amândoi să fi fost beţivani decât
nebuni religioşi, duşmani ai Potentatului. Mă ameninţă că mi-o va
lua pe Hannelore.
— Aş vrea să nu-i spui doctorului Rosenzweig că am cerut cheia.
Urmă o tăcere lungă. Îmi dau seama că îţi cer să-i ascunzi ceva…
— Omului căruia îi datorez viaţa. Mi-a fost ca un tată. Trebuie să
îmi spuneţi totul în legătură cu asta ca să fiu de acord. Dacă îi
ascund ceva care îi face rău, nu am să mi-o iert niciodată. De ce
aveţi nevoie de cheia aceea şi el nu trebuie să afle?
— Jacov, ştii că el nu este încă un credincios.
— Ştiu! Dar asta nu-l face duşmanul nostru! Mă rog să fiu eu cel
care să-i predice lui, deşi rabinul însuşi îi este prieten.
— Nu ne este duşman, Jacov, dar este naiv.
— Naiv! Nu cunosc cuvântul acesta.
— Încă mai este prieten al Potentatului.
— Nu ştie deocamdată că i-ar fi mai bine altfel.
— Asta am vrut să spun prin naiv. Dacă folosim cheia ca să
plecăm mai devreme, înainte să afle Comunitatea Globală, nu
riscăm să-i spună ceva lui Nicolae sau oamenilor lui.
Jacov mai rămase tăcut un moment.
— N-am ştiut în ce mă bag, spuse în cele din urmă. Nu m-aş
răzgândi niciodată şi cred cu adevărat. Dar nu m-am gândit
niciodată că aş avea ceva de-a face cu lupta împotriva lui Nicolae
Carpathia.
— Jacov, poţi să-i comunici lui Stefan că am nevoie urgentă de
cheia aia? Poate că se va furişa el şi mi-o va aduce. El este cunoscut
în zona aceea şi nu va fi ceva neobişnuit pentru el să vină la
serviciu, chiar şi la ora asta, nu-i aşa?
— O să încerc. Dar acum vom fi doi care vor trebui să păstreze
secretul.
— Îl va ţine şi el?
— Cred că da. Dar ce va crede doctorul Rosenzweig când va afla
că noi v-am ajutat să scăpaţi şi nu i-am spui lui?
Buck se gândi să-i propună să-i spună lui Rosenzweig că Armata
Pătimirilor i-a ameninţat. Dar decise că una era să se folosească de
toate mijloacele ca să-l inducă în eroare pe Carpathia şi pe ai lui,
alta era să înceapă să-l mintă pe cel pe care încercau să-l ajute să
ajungă la Dumnezeu. Buck se uită la ceas. Era aproape
unsprezece. Oricum nu existau şanse ca Stefan să ajungă la el la
timp.
— Jacov, putem să spargem uşa?
— Nu cu uşurinţă. Domnule Williams, trebuie să închid.
 Rayford se afla la o oră de aeroportul din Ierusalim şi intra în
contact cu turnurile de control pe radarele cărora oricum urma să
apară. Comunică identitatea avionului după tip şi număr şi nimeni
nu îi ceru mai multe detalii.
— Către aeroportul din Ierusalim: urmează să sosim pentru
realimentare cu combustibil la ora 24.00, spuse el.
— Recepţionat, Gulf. Terminat.
Formă numărul lui Chloe.
— E totul în ordine, iubito?
— Suntem cam captivi aici, tată. Nu am să te mai plictisesc cu
detalii, dar fii pe fază. Vom reuşi noi cumva să te aşteptăm pe
acoperiş la 12.30.
— Abia aştept să te văd, draga mea.
— Şi mie mi-e dor de tine, tată. Am să te sun dacă avem
probleme.
— La fel şi eu. Ken va fi la bord, aşa că noi o să ne vedem în
Gulfstream.

Buck ciocăni uşor la uşa camerei în care Tsion şi Chaim stăteau

de vorbă încet, dar însufleţit. Tsion îl privi pe Buck de parcă şi-ar fi
ales prost momentul în care să-i întrerupă.
— Îmi cer mii de scuze, domnilor, dar, Tsion, aş vrea să vorbim.
— Nu este nicio problemă, spuse Rosenzweig. Am şi eu nevoie de
o pauză. Vă las aici. Vreau să o întreb pe soţia ta dacă vrea să
meargă cu mine mâine la Muntele Templului. Jacov şi cu mine
mergem puţin mai târziu.
Trecu pe lângă Buck zâmbind, dar evident cu mintea în altă
parte. Buck îşi ceru scuze de la Tsion.
— Buck, ştiu că mai avem puţin timp, dar este atât de aproape!
— Destul de aproape încât să avem încredere în el?
Buck îl puse la curent pe Tsion cu cele petrecute.
Tsion se întinse şi deschise iar televizorul. Pe ecran apăru chipul
gărzii Comunităţii Globale care trăsese peste capul lui Buck,
ratând intenţionat. Sub fotografia sa era scris anul naşterii şi cel al
decesului.
— L-am omorât, spuse Buck simţind cum i se contractă gâtul.
— Probabil că mi-ai salvat viaţa, spuse Tsion. Lăudat fie
Domnul; a ajuns în rai acum. Buck, ştiu că este greu şi nu vreau să
devin insensibil în faţa marelui preţ pe care trebuie să-l plătim.
Nimeni nu mai dă doi bani pe viitorul nostru acum. Nu ştiu cât
timp ne va mai cruţa Dumnezeu pe fiecare dintre noi ca să-şi
îndeplinească cele promise. Dar mi-e teamă că, dacă îl lăsăm pe
Carpathia să ne rănească, să ne omoare sau chiar să reţină pe
vreunul dintre noi în seara asta, va fi o lovitură teribilă dată cauzei
noastre. Ştii că nu-mi mai pasă de propria viaţă. Familia mea este
în cer, iar eu tânjesc să fiu acolo, cu ei. Dar nu cred că Dumnezeu
ne va lăsa să murim fără să fie nevoie. Sunt atât de multe de făcut.
Da, mi-e teamă că trebuie să avem încredere în Chaim. L-a
întrebat pe portar dacă echipamentul de supraveghere video merge.
Bărbatul i-a spus că nu e pornit înainte de miezul nopţii, ca de
obicei. Chaim i-a cerut să-l pună în funcţiune imediat.
Buck fu străbătut de un fior de panică. Oare aparatul de filmat îl
înregistrase noaptea trecută?
— Atunci trebuie să-i spunem, zise Buck. Dacă oamenii lui de
pază aud un elicopter şi văd că este de la Comunitatea Globală, nu
vor şti ce să facă.
— Asta şi vrem, Cameron – suficientă confuzie cât să plecăm.
Bineînţeles că nu vor deschide focul asupra unui elicopter care
arată exact ca al lui Carpathia. Dar nu va dura mult până vor suna
să întrebe ce-i cu el, iar atunci Comunitatea Globală va şti că am
folosit unul dintre aparatele lor.
— Cum îl putem convinge pe Chaim fără să-l facem să creadă că
exagerăm?
— A fost şi el acolo în seara asta, Buck. Şi ar trebui să-i auzi
reacţia. Îţi spun, este aproape.
— Ce-l mai reţine?
— Admiraţia şi afecţiunea pentru Carpathia.
Buck mormăi nemulţumit.
— Atunci să-i spunem ce a auzit Rayford pe Condor 216.
— Despre mine, vrei să spui?
— Şi despre el.
— Oare va crede?
— Depinde de el, Tsion. Asta va fi împotriva celor pe care le crede
şi le simte despre Carpathia.
— Aşa să fie.

Se apropia de miezul nopţii când Rayford intră în spaţiul aerian

al Israelului, conform planului. Se anunţă la turnul Ben Gurion din
Tel Aviv, apoi i se dădu voie să aterizeze pe aeroportul din Ierusalim
pentru alimentare.
— A trecut ceva vreme de când n-am mai fost atât de speriat,
spuse el.
— Chiar aşa? zise Ken. Genul ăsta de frică devine un obicei
săptămânal pentru mine.

Rosenzweig reveni la Buck şi la Tsion, aducând-o cu el şi pe

Chloe. Ea era în pijama şi cu halat, făcându-l pe Buck să se holbeze
la ea confuz.
— Doctorul Rosenzweig insistă să mă odihnesc de dragul
copilului, spuse ea. Nu pot să mă opun la asta. Am venit doar să vă
spun noapte bună.
Buck ştia că se va grăbi înapoi să se schimbe, dar spuse:
— Mai stai cu noi o clipă, iubito. Trebuie să-i spunem lui Chaim
ceva şi poate va fi nevoie să confirmi cu ceea ce ai auzit de la tatăl
tău.

12

— Turnul din Ierusalim, aici Gulfstream Alpha Tango, terminat.

— Turnul, continuă, Alpha Tango. Iniţiază procedura de
aterizare.
Rayford transmise coordonatele şi se înscrise pe pista mai
ocupată ca niciodată. Ca să pară cât mai neutru cu putinţă, se
informă despre ce era vorba. Turnul îl informă că cei mai bogaţi
dintre aceia care participaseră la marea întâlnire de pe Stadionul
Kollek zburau cu avioane mici către Tel Aviv pentru a lua un zbor
internaţional spre casă.
— Este posibilă întârzierea la alimentare?
— Negativ, Alpha. Ai liber.
— Vezi elicopterele? întrebă Ray în timp ce se înscrise pe
culoarul de aterizare.
— Văd unul, spuse Ken. Are litere mari, albe cu negru, pe o
parte.
— Nu-ţi bate joc de mine.
— Nu-mi bat. Este al Comunităţii Globale, dar este numai unul.
— Nu-mi place treaba asta, Ken.
— De ce n-o fi sunat Mac dacă o fi vreo problemă?
Rayford clătină din cap.
— Nu vreau să îl sun. Poate nu este undeva de unde să poată
vorbi.
— Dar poate că nu ştie că una din păsările lui a dispărut. Te-ai
gândit la asta?
Rayford formă numărul lui Mac.
— McCullum.
— Mac, sunt eu. Ce se întâmplă?
— Da, alo, sergent Fitzgerald. Bineînţeles că puteţi continua.
— Putem merge?
— Nu este nevoie să aşteptaţi, sergent. Afirmativ.
— Am încredere în tine, Mac.
— Cu plăcere, sergent. La revedere.
— Ia-ţi telefonul, Ken! strigă Rayford ca să acopere zgomotul
motorului, în timp ce Ritz deschise uşa.
Ken se plesni peste frunte şi îşi luă telefonul din geantă.
— Alt moment de maturitate, spuse el. Nu mă lăsa să fac
autostopul acum.
— Stai liniştit.
Lui Rayford îi păru rău că nu avea oglinzi retrovizoare pe părţile
laterale ale avionului, ca să poată şti când ajunge Ken la elicopter.

Chaim Rosenzweig nu i se păruse niciodată bătrân lui Buck. Era

obosit, desigur. Era târziu. Dar păru-i alb, rebel, îi încadra faţa
trasă, cenuşie. Buck, Tsion şi Chloe îi destăinuiseră repede
conversaţiile pe care le ascultase Rayford pe Condor. Chaim păru
incapabil să vorbească după ce auzi că solicitările sale privind
asigurarea protecţiei lui Tsion după prima transmisiune televizată
fuseseră luate în râs.
— Îţi dai seama, spuse Chloe, că eşti singura persoană din afară
care ştie despre microfoanele plantate în acel avion. Ne punem
vieţile în…
Rosenzweig îi făcu semn cu mâna, trist.
— Când mă gândesc că Nicolae ar spune una şi ar face alta,
privindu-mă direct în ochi, cum a făcut-o şi m-a minţit! El ar fi
pulul împiedica uciderea familiei tale, Tsion. O, Doamne, o,
Doamne, o, Doamne! Cum am putut fi atât de orb? Ştiu că voi aţi
încercat să-mi spuneţi.
— Doctore, interveni Tsion repede, noi doi vom continua discuţia
noastră prin telefon, prin e-mail sau faţă în faţă, cu voia lui
Dumnezeu, dar acum noi trebuie să plecăm. Sursele noastre ne
spun că armata Comunităţii Globale pune la cale un atac terorist
mâine, la Muntele Templului, iar noi vrem ca atunci să fim plecaţi
de mult.
— Desigur, spuse Chaim. Înţeleg. Am să pun să fiţi conduşi…
— Totul este aranjat, îl întrerupse Buck. Trebuie să ajungem pe
acoperiş în zece minute.
— Desigur, duceţi-vă. Am să vă acopăr. Nu vă faceţi griji în
privinţa mea.
Chloe se duse să se schimbe, iar Buck îi spuse lui Chaim de lipsa
cheii.
— Spargeţi uşa, zise el obosit. Aveţi scule în debara.
— Buck! strigă Chloe, îndreptându-se spre uşă. Eşti la televizor!
Dă-l mai tare!
— …Forţele Comunităţii cred că această casetă dovedeşte că
bărbatul din imagine este cel care a ucis, mai devreme în această
seară, garda Comunităţii Globale, la Întrunirea Martorilor de pe
stadionul Kollek. A fost identificat ca fiind american şi se numeşte
Cameron Williams, fost angajat al Departamentului de presă al
Comunităţii Globale. Se spune că Williams este găzduit, împreună
cu rabinul Tsion Ben-Judah, de către câştigătorul Premiului Nobel,
israelianul Chaim Rosenzweig. Comandantul Suprem Leon
Fortunato a mai spus că…
Tsion şi Buck îl urmară pe Chaim în debaraua cu scule. Imediat
ce văzu încotro se îndreptau, Buck trecu în grabă pe lângă bătrân,
aprinse lumina, înşfăcă un ciocan, o lopată şi un bloc de beton.
— Ai un baros?
— Dacă nu vezi, nu am, zise Chaim. Trebuie să ne grăbim. Sună
telefonul. Este Comunitatea Globală, spuse el.
Portarul, Jonas, rosti ceva la interfon în ebraică, dar Buck
înţelese „Rosenzweig” şi „Fortunato”.
— Să-mi aducă cineva telefonul, ceru Rosenzweig. Sunt în holul
din spate.
Se întoarse spre Buck şi Tsion şi le făcu semn să se ducă la uşa
de acces. Când primi telefonul fără fir, îi spuse valetului să plece şi
vorbi în timp ce mergea în urma lui Buck.
— Bineînţeles că este aici, Leon, începu el. Şi pare să doarmă
deja. Nici să nu te gândeşti să-mi invadezi casa în toiul nopţii. Ai
cuvântul meu că va fi aici mâine-dimineaţă. Ai să-l poţi interoga
atunci. Chiar voi fi bucuros să ţi-l aduc… O, Leon, aste-s prostii şi
ştii lucrul ăsta foarte bine. Este suspect de crimă aşa cum sunt şi
eu. Omul tău a fost împuşcat de unul de-ai tăi… Ai găsit arma
crimei? Amprente? Verifică gloanţele şi ele te vor duce la armele
tale. Îl cunosc pe domnul Williams de ani de zile şi niciodată nu
l-am văzut cu vreo armă asupra lui. Te avertizez, Leon. Ei sunt
oaspeţii mei şi nu îi voi trezi!… Da, te avertizez! Nu îmi eşti mie
comandant suprem… Acum mă ameninţi tu pe mine? Ştii care este
poziţia mea în această ţară şi, dacă pot să-ţi spun, relaţia mea cu
Nicolae! Dacă le spun oamenilor că ai folosit tactici de Gestapo în
toiul nopţii… Crimă? Ai să mă învinuieşti de crimă fiindcă ţi-am
vorbit nerespectuos? Mă suni după miezul nopţii şi îmi spui să-mi
reţin oaspetele ca suspect de crimă şi te aştepţi să te tratez
respectuos? Ştii ceva, Leon, vino personal la o oră rezonabilă şi am
să-ţi pun oaspetele la dispoziţie… Ei bine, îţi promit, Leon, dacă
trimiţi pe cineva în noaptea asta, nu-i voi deschide uşa.
Buck îi făcu un semn furios lui Chaim să se îndepărteze, pentru
ca sunetul loviturilor să nu poată fi auzit prin telefon. Chaim
aprobă din cap şi se îndepărtă în grabă, iar Buck înfipse vârful
ciocanului în balamaua superioară a uşii masive. Apăru şi Chloe cu
două genţi şi plecă să o aducă şi pe a lui Tsion.
Tsion înfipse lopata în dreptul clanţei, dar niciunul din cei doi nu
părea să facă progrese.
— Dă-te puţin la o parte, Tsion, îi ceru Buck.
Ridică blocul de beton deasupra capului său. Greutatea aproape
că îl dărâma pe spate. Îl trânti peste jumătatea superioară a uşii şi
se auzi un trosnet. Credea că dacă mai loveşte de câteva ori va reuşi
să sfărâme lemnul.

Rayford alimenta cu combustibil când primi telefonul de la Ken.

— Am plecat, spuse el.
— Facă-se voia Domnului!
Se uita la ceas, tentat să o sune pe Chloe şi să stea de vorbă cu ea
la telefon până când urcau în elicopter. Dar nu voia să le distragă
atenţia. Faptul că lipsea un elicopter îl deranja deja, dar dacă ceea
ce îi spusese Mac nu fusese un mesaj că pot continua liniştiţi,
atunci cum altfel să-l interpreteze? Abia aştepta să afle ce se
întâmplase.

— Stingeţi toate luminile! strigă Buck când reuşi să treacă de

lemnul cel gros.
Îl auzi pe Chaim cum se grăbeşte să apese întrerupătoarele.
La interfon, Chaim îi spuse repede portarului ceva în ebraică.
 — Ce a spus? întrebă Chloe, alăturându-li-se lui Buck şi lui
Tsion, lângă uşa spartă, în întuneric.
Fiecare avea o geantă grea.
— I-a spus să nu intre nimeni. Toată lumea doarme. Asta nu-i va
ţine mult timp afară.
— Să mergem! îi îndemnă Buck. Aud un elicopter.
— E imaginaţia ta, spuse Chloe. Cred că este Comunitatea
Globală pe aleea spre casă.
— Amândoi sunteţi paranoici, zise Tsion, strecurându-se prin
uşa spartă.
— Îţi iau eu geanta, iubito, spuse Buck.
— Buck! Nu mă dădăci.
— Mă gândesc la copil. Haide, du-te!
— Nu mi-am luat rămas-bun de la Chaim!
— Înţelege el. Du-te. Du-te.
Când ea ieşea prin uşă, Chaim se întoarse.
— Aştept un mesaj de la poartă, şopti el. Tocmai a sosit un
vehicul al Comunităţii Globale.
Buck se întinse până la el în întuneric şi îl îmbrăţişă cu putere.
— Din partea tuturor…
— Ştiu, îl întrerupse Chaim. Îmi pare rău pentru toate acestea.
Să mă anunţaţi când veţi fi în siguranţă.

Un fior de nervozitate îl străbătu pe Rayford. După ce alimentă

cu combustibil şi plăti cu cardul internaţional de debit al lui Ken
Ritz, Rayford a îndepărtat intenţionat avionul Gulfstream departe
de traficul terestru, la vreo două sute de metri de locul în care urma
să aterizeze Ken cu elicopterul.
De unde stătea, va putea să vadă elicopterul şi se putea apropia
de el când ateriza.
Îi sună telefonul.
— Rayford, sunt Mac. În sfârşit sunt singur. Ascultă şi nu spune
o vorbă. Leon a acţionat singur şi l-a luat pe tipul cu elicopterul din
Haifa pe care-l cunoşteam trimiţându-l în misiune. A avut loc un
incident lângă stadion şi nu voia să rişte folosindu-mă pe mine, din
cauza zborului de mâine la bordul Condorului. Am crezut că se vor
întoarce la timp şi când am văzut că nu este aşa şi că suni tu, ţi-am
dat permisiunea să continui să foloseşti Elicopterul Unu. Da, asta
înseamnă că tipul tău zboară cu aparatul lui Carpathia, dar totul
va fi în regulă dacă se întoarce repede. Eram într-o maşină cu Leon
şi de aceea am vorbit aşa ciudat.
Uite care este problema. Leon a trimis două maşini spre casa lui
Rosenzweig, cu o mult trâmbiţată acuzaţie împotriva lui Buck. I-am
auzit spunând că o înregistrare video arată că această acuzaţie este
falsă, dar adevărul nu i-a oprit niciodată până acum. Se pare că
bătrânul nu are de gând să-i lase să intre şi le este teamă că ai tăi
au fugit. Leon a cerut elicopterul ca să lumineze zona. Dacă-l vede
pe tipul tău, o să creadă că sunt eu până când o să se intereseze şi
o să afle că nu sunt. Am să fac tot ce pot ca să îi dau indicaţii
greşite, Ray, dar nu o să mă dau de gol. Voiam doar să ştii în ce
situaţie ne aflăm. Mai am câteva secunde dacă ai ceva întrebări.
— Mulţumesc, Mac. Cred că te bucuri că nu ai greşit numărul.
Tipul ăsta are arme asupra lui?
— Sunt doi tipi înarmaţi cu el, da.
— Şi ce ar trebui să facă Ritz dacă îl întâlneşte?
— Să joace tare, ca şi cum trebuia să fie acolo, dar să scape cât
poate de repede. Puştiul ăla ştie că eu nu sunt cel care zboară.
— Aş face bine să cobor, în caz că Ken va încerca să dea de mine.

— Amândoi avem dreptate, şopti Chloe în timp ce păşeau afară

în aerul răcoros al nopţii.
Două vehicule ale Comunităţii Globale opriseră la poartă, iar un
elicopter lumina pământul cu un proiector puternic.
— Ken nu ştie unde suntem?
— Nu cred, spuse Buck. Dar putem să-i arătăm, fără să ne vadă
ăia. Hei, aici, Ken! Aici!
Deodată, chiar de deasupra lor coborî Elicopterul Unu al
Comunităţii Globale, făcându-le părul şi hainele să fluture. Ken
deschise uşa şi strigă:
— Haideţi, să mergem, haideţi!
Buck aruncă genţile înăuntru şi o ajută pe Chloe să urce. Nu
îndrăzni să se uite ca să vadă dacă atrăgeau atenţia gărzilor de pe
sol.
Tsion şi Buck săriră şi ei la bordul elicopterului. Ken vorbea la
telefon.
— Nu suntem singuri, Ray. Doi pe sol, unul în aer! Bine, plec!
Ken ridică aparatul, îndreptându-se spre nord.
Tsion, Buck şi Chloe se îngrămădiră unul într-altul, ţinându-se
de mâini şi rugându-se. Buck se întrebă cât timp va trece până
când trupele de la sol vor alerta celălalt elicopter. Răspunsul veni
trei minute mai târziu, în timp ce Ken se îndrepta cu toată viteza
spre aeroportul din Ierusalim. Prin radio veni un mesaj urgent.
— Elicopterul Unu al Comunităţii Globale, aici Elicopterul Doi,
terminal.
Ken urlă în telefon:
— Stai liniştit, Ray, nu am de gând să răspund. Oricum, am
crezut că noi suntem Elicopterul Doi… îmi spui mai târziu. Sunt pe
drum… Vocea lui Mac? Cum să fac asta? Am vorbit cu el doar o
dată la telefon!… Bine, am să încerc! Vin în grabă, aşa că fii
pregătit!
— Elicopterul Doi către Elicopterul Unu, recepţie?
— Continuă, Doi, este Ken, coborându-şi vocea şi folosind un
accent sudic.
— Nu am ştiu că eşti în aer, căpitane.
— Aşa este, Doi.
Ken porni şi opri microfonul în timp ce vorbea.
— Eu… legătură… proastă… tu… terminat?
— Poţi repeta, căpitane?
O voce înnebunită interveni:
— McCullum nu este în aer, Elicopter Doi! Este cu noi! Află cine
este acolo!
— Elicopterul Doi către Elicopterul Unu, identifică-le, terminat.
Ken ezită.
— Identifică-le, Elicopter Unu, sau rişti să fii acuzat de piraterie
aeriană.
— Aici Elicopterul Unu, continuă.
— Identifică-te, pilot.
— Legătură proastă, reveniţi.
Pilotul din Elicopterul Doi înjură.
— Îţi cer să aterizezi imediat şi să te predai, Unu.
— Sunt pe drum spre Tel Aviv, Doi. Ne vedem acolo.
— Negativ. Aterizează pe aeroportul din Ierusalim şi rămâi la
bord!
— Negativ, Doi. Ne vedem la Ben Gurion.
Elicopterul Doi solicită ajutorul din partea tuturor aeronavelor
din acel sector.
— Şi acum? întrebă Buck.
— Stingem luminile şi reducem din altitudine, spuse Ken.
— Nu prea mult.
— Vom rămâne suficient de sus ca să nu intrăm în cablurile
electrice, spuse Ken. Şi suficient de jos ca să nu fim văzuţi pe radar.
— Vom fi în regulă?
— Depinde unde era elicopterul când ne-a contactat prima dată.
Dacă mai era la Chaim, avem un avans destul de mare faţă de el.
Mă îndoiesc că el va reduce altitudinea sau va zbura aşa de repede.
Nu cred că este atât de prost încât să creadă că mergem la Ben
Gurion. Cineva trebuie să fi fost însărcinat să ne localizeze şi ne va
vâna pe pistă. Nu avem timp de opriri la toaletă sau de schimburi
de locuri la aeroport, dacă asta întrebai.

Rayford stătea lângă pista de decolare ascultând traficul radio şi

rezistând tentaţiei de a-l dirija pe Ken. Dacă nu ştia că trebuie să
reducă din altitudine şi să forţeze elicopterul, nimic din ceea ce i-ar
fi spus Rayford nu i-ar fi fost de folos.
Radioul prinse viaţă iar cu un anunţ de la un avion mic, care
observase elicopterul Comunităţii Globale zburând la altitudine
joasă şi cu luminile stinse.
— Elicopterul Doi este în căutarea lui. Elicopter Unu, încalci
legea internaţională a aviaţiei zburând fără lumini, cu viteză mare
la altitudine joasă şi deturnând un aparat de zbor guvernamental.
Mergi direct pe aeroportul din Ierusalim şi rămâi la bord sau vei
suporta consecinţele.
Personalul aeroportului trecu la acţiune; vehiculele de urgenţă
se grăbeau spre piste.
— Atenţie, vă rugăm. Aeroportul din Ierusalim este închis
temporar din cauza unei urgenţe. Aveţi grijă că toate decolările sunt
suspendate până la un viitor anunţ. Cessna X-ray Bravo, înţeles?
— Înţeles.
— Piper Two-Niner Charley Alpha?
— Înţeles.
— Gulfstream Alpha Tango?
— Înţeles, spuse Rayford, dar nu închise conexiunea.
Spera că Ritz va înţelege de ce aştepta la capătul celălalt al pistei.
Va fi o decolare fără permisiune şi în direcţia greşită.
Văzu elicopterul venind. Ken nu va avea timp să vorbească la
telefon, iar radioul nu era o soluţie. Rayford îşi verifică indicatoarele
de bord. Era pregătit.

Ken începu să coboare la locul de plecare.

— Gulfstream-ul este acolo! strigă Buck. Şi vine paza la sol!
 Ken săltă iar aparatul şi coborî lângă Rayford. Uşa de la
Gulfstream era deschisă. Buck, Chloe şi Tsion se pregătiră să sară
din elicopter.
— Staţi o clipă! strigă Ken. Dacă ne văd îmbarcându-ne pe Gulf,
îl pot bloca uşor. O să mă joc puţin de-a şoarecele şi pisica cu ei, ca
să-i fac să creadă că Ray nu este implicat în asta!
În timp ce vehiculele pazei se apropiau, Ken sări peste ele,
plutind deasupra locului în care voise să aterizeze prima dată, la
vreo două sute de metri de Gulfstream.
— Aterizează chiar aici, Elicopter Unu! se auzi pe radio o voce din
Elicopterul Doi. Şi nu debarca. Repet, nu debarca.
Ken coborî, dar lăsă paletele să se învârtească, în timp ce
vehiculele se îndreptau spre el.
— Opreşte, Elicopter Unu! urlă radioul.
Buck şi ceilalţi văzură Elicopterul Doi coborând direct spre ei
dinspre capătul pistei la care se afla Rayford.
— Feriţi-vă să fiţi văzuţi şi lăsaţi bagajele, le spuse Ken. Dacă vă
duc aproape, o să fugiţi până la Gulf.
— Tot o să mai încercăm să facem asta? întrebă Chloe. Este
inutil!
— Niciodată nu este inutil, atâta timp cât eu respir, spuse Ken.

Rayford se uita prin fereastra cabinei din Gulfstream,

imaginându-şi în fiecare secundă că Ritz şi cei care mai rămăseseră
din familia lui erau înconjuraţi de forţele înarmate ale Comunităţii
Globale. Ei nu l-ar fi dat de gol şi pe el. Însă îndrăznea el să stea pur
şi simplu şi să aştepte să plece când se va redeschide aeroportul?
Corpul îi fierbea de frustrare, dornic să facă ceva, orice.
Ken era un tip deştept, creativ, plin de idei. Şi părea că
elicopterul său încă nu se oprise. Ce avea de gând să facă? Să mai
lase Elicopterul Doi să-l mai vâneze o vreme? Nu avea niciun rost.
— Opreşte, Unu! se auzi din nou comanda. Eşti încercuit, fără
posibilitate de scăpare!
Elicopterul Doi era la o sută de metri de Ken, pe sol, cu paletele
în mişcare. Rayford privea uimit, în timp ce Ken se ridică vreo
treizeci de metri şi îndreptă elicopterul spre Gulfstream, părând să
cadă chiar în faţa lui. Lovi pista într-un asemenea unghi, încât
alunecă vreo cincisprezece metri, apoi se roti pentru a opri chiar
lângă uşa deschisă.
 — Să mergem, copii! strigă Ken. Acum!
Lovi uşa cu braţul şi o deschise, îl înşfăca pe Buck trăgându-l
după sine pe lângă locurile din faţă şi ieşiră din elicopter. Buck
aşteptă pe sol şi îl prinse pe Tsion când i-l dădu Ken. Tsion se repezi
pe scara Gulfstream-ului, pregătit să închidă uşa.
Buck îi era recunoscător lui Ken că fusese răbdător cu Chloe.
— Să pornim! spuse el. Tsion, închide uşa!

Rayford privi cu groază cum vehiculele Comunităţii Globale se

îndreptau în viteză spre el. Trebuia să se ridice în aer. Fiind sigur că
cei din turnul de control nu văzuseră că se îmbarcase cineva în
avionul său, deschise radioul.
— Gulf Alpha Tango către turnul de control, cer permisiunea de
a ieşi din zona în care se desfăşoară această acţiune.
— În regulă, Gulf. Stai departe de raza de acţiune a vehiculelor
care asigură paza.
Rayford începu să ruleze, deşi ştia că numai doi dintre oamenii
săi se îmbarcaseră. Avionul Gulfstream făcea zgomot mare în timp
ce înainta, trecând pe lângă Elicopterul Unu. Uşa se târa pe sol şi
arunca scântei. Nu se putea ridica de la sol până nu se îmbarcau
toţi, apoi trebuia să presurizeze cabina, înainte să se înalţe prea
mult.

Creierul lui Buck începu să funcţioneze mai lent, în vreme ce un

caleidoscop de imagini îi treceau prin minte. În ceea ce păru să fie o
milisecundă îşi aminti că primise un glonţ în călcâi în Egipt, în timp
ce plonja împreună cu Tsion la bordul unui Learjet pilotat de Ken.
Acum, în vreme ce încerca să se apuce de uşa Gulfstream-ului care
se apropia, văzu foarte desluşit cum oamenii Comunităţii Globale
alergau spre ei, pregătindu-se să tragă.
Buck urlă:
— Ken! Ken! Haide! Haide! Haide!
În acest timp Ritz îl prinse din urmă. Buck alerga cât de repede
putea, iar Ken îl urma îndeaproape cu picioarele lui lungi. Avionul
prinse viteză, iar Buck simţi cum corpul îi e tras înainte. Se uită în
spate la Ken, a cărui faţă era la câţiva centimetri de a lui, cu o
hotărâre disperată în priviri.
Buck se pregătea să sară pe scara avionului, când fruntea lui
Ken fu lovită de un glonţ. Buck simţi căldura şi mirosul metalului,
când glonţul ucigaş trecuse pe lângă propria ureche sfâşiind-o, iar
sângele lui Ken îl împroşcă pe faţă. Ochii acestuia se măriră şi
privirea i se goli de orice expresie. Se prăbuşi.
Buck fu smuls din loc, suspinând şi urlând, cu braţul prins de
cablul care ţinea uşa deschisă. Voi să sară, să fugă înapoi la Ken,
să ucidă pe cineva. Dar era neînarmat, iar Ken probabil că murise
înainte să atingă pământul. În ciuda dorinţei lui, a supărării, a
groazei şi a mâniei, instinctele lui Buck se orientară asupra propriei
supravieţuiri.
Avionul accelera acum puternic, iar picioarele lui Buck abia
rezistau. Tsion se aplecă în afară cât putu, străduindu-se din
răsputeri să tragă uşa sus şi pe Buck în acelaşi timp. Dar, cu cât
trăgea mai tare, cu atât mai mult îl prindea pe Buck. Ajuta şi Chloe,
strigând, iar Buck era îngrijorat din cauza copilului.
Îşi ridică picioarele, ca tălpile pantofilor să nu se desprindă şi să
nu-şi ardă picioarele. Avionul atinsese viteza de decolare, uşa era
tot deschisă, iar Buck era prins de ea; ştia că Rayford nu putea face
altceva decât să decoleze.
Buck încercă să se balanseze înainte şi să-şi agaţe un picior pe
scară, dar impulsul şi vântul îl împiedicau să se mişte. Acum era
aproape în poziţie orizontală, iar vibraţia învelişului de aluminiu al
avionului se modifică atunci când roţile părăsiră solul. Îşi miji ochii
împotriva vântului şi a prafului care îi înţepau ochii şi văzu că
Rayford era norocos dacă reuşea să treacă peste gardul de trei
metri de la capătul pistei.
Avionul trecu la limită peste gard, iar Buck simţi că, dacă şi-ar fi
lăsat în jos un deget de la picioare, ar fi atins gardul. Un lucru era
sigur: nu avea cum să se urce în avion acum că erau în aer. Uşa
trebuia să fie închisă mecanic. Putea fie să aştepte ca aceasta să-i
secţioneze braţul, să cadă şi să moară, fie putea să-şi încerce
norocul şi să sară în tufişurile de dincolo de gard.
Buck trase, se răsuci şi se smuci până când îşi eliberă cotul din
cablu. Feţele îngrozite ale soţiei şi pastorului fură ultimele imagini
pe care le văzu înainte să simtă cum cade, rostogolindu-se şi lovind
vârfurile arbuştilor înalţi, aterizând zgâriat şi însângerat în mijlocul
unui tufiş des.
Trupul îi tremura incontrolabil şi-i era teamă să nu intre în stare
de şoc. Apoi auzi cum Gulfstream-ul se întorcea şi ştiu că Chloe nu
şi-ar fi lăsat tatăl să plece fără el. Dar dacă se întorceau, dacă
aterizau să-l caute, erau ca şi morţi. Ken era deja pierdut. Era
suficient pentru o singură noapte.
 Se eliberă, trupul durându-l cumplit, şi ştiu că rănile sale
necesitau îngrijire medicală. Niciun os nu părea frânt. Cum stătea
în picioare, tremurând în noaptea rece, simţi o umflătură în
buzunar. Era oare posibil? Rezistase telefonul lui?
Nu îndrăzni să spere când îl deschise. Butoanele se luminară.
Formă numărul lui Rayford.
— Mac? auzi. Avem o problemă şi avem nevoie de ajutor!
— Nu, spuse Buck cu vocea aspră, sunt eu şi sunt bine. Mergeţi
înainte şi vă prind eu din urmă mai târziu.

Lui Rayford i se păru că visează. Era sigur că îşi ucisese propriul

ginere.
— Eşti sigur, Buck? strigă el.
Chloe, care se prăbuşise disperată, înşfăcă telefonul din mâna
lui Rayford.

— Buck! Buck! Unde eşti?

— Peste gard, într-un tufiş afurisit! Nu cred că m-au văzut, Chlo’!
Nu vine nimeni încoace. Dacă m-au văzut alergând după avion,
probabil că se gândesc că m-am urcat.
— Cum ai supravieţuit?
— Habar n-am! Tu eşti bine?
— Dacă sunt eu bine? Desigur! Acum zece secunde eram văduvă!
Ken este cu tine?
— Nu.
— O, nu! L-au prins?
— A murit, Chloe.

13

Rayford se hotărî să zboare cu toată viteza spre nord,

imaginându-şi că forţele Comunităţii Globale se vor gândi că el
zboară spre vest.
— Tsion, caută printre lucrurile lui Ken şi vezi dacă are ceva
notat despre nişte prieteni ai săi din Grecia. Spunea să înnoptăm
acolo sau în Turcia dacă va fi nevoie.
Tsion şi Chloe desfăcură geanta de zbor a lui Ken.
— Este dureros, Rayford, spuse Tsion. Acest frate m-a
transportat cu avionul într-un loc sigur atunci când s-a pus o
recompensă pe capul meu.
 Rayford nu putea să vorbească. El şi Ken se înţeleseseră atât de
bine, că deveniseră prieteni aproape instantaneu. Datorită orelor
de zbor efectuate împreună, petrecuse în compania lui mai mult
timp decât oricine altcineva, cu excepţia lui Buck. Fiind apropiat de
vârsta lui Ken, se simţea de parcă ar fi fost rude. Ştia că preţul
acestei perioade istorice era violenţa şi moartea, dar ura şocul şi
durerea provocate de pierderi. Dacă începea să se gândească la tot
ceea ce suferise – de la pierderea, în timpul Înălţării la Cer, a soţiei
şi a fiului său până la cea a lui Bruce, a Lorettei, a lui Donny şi a
soţiei sale, Amanda… şi mai erau multe altele – ar fi înnebunit.
Ken se afla într-un loc mai bun, se convingea singur, dar asta
suna la fel de lipsit de conţinut ca orice platitudine. Totuşi trebuia
să creadă că era adevărat. Toată pierderea era a lui. Ken se
eliberase, în sfârşit.
Rayford era frânt de oboseală. Nu el trebuia să piloteze în timpul
zborului de întoarcere. Ken îşi păstrase forţele pentru a conduce
Armata Pătimirilor înapoi în State.
— Ce este asta? întrebă Chloe deodată. Are liste, idei, planuri de
afaceri şi…
— Am să-ţi spun mai târziu, zise Rayford. Era un adevărat
întreprinzător.
— Şi foarte priceput, spuse Tsion. Nu mi-am imaginat niciodată
că are o astfel de minte. Unele dintre ideile de aici sună ca un
manifest al supravieţuirii sfinţilor.
— Nu există totuşi niciun nume? Nimic care să semene cu o
persoană de contact din Grecia? Am să mă îndrept în direcţia
aceea, pentru orice eventualitate. Oricum nu pot zbura mult mai
departe.
— Dar nu putem ateriza fără o persoană de contact la sol, nu-i
aşa, tată?
— Nu ar trebui, aşa e.
— Ne poate ajuta Mac?
— M-ar suna dacă ar putea vorbi. Sunt sigur că l-au implicat şi
pe el în acest fiasco. Rugaţi-vă să-i trimită într-o direcţie greşită.

Rănile de pe faţa lui Buck erau adânci, dar nu ajunseseră la

oasele faciale, aşa că nu sângera prea tare, îşi simţea degetul cel
mare de la mâna dreaptă, de parcă ar fi fost sucit spre încheietură.
Nu putea să oprească sângerarea de la urechea stângă, pe care
glonţul care îl ucisese pe Ken o sfâşiate aproape în două. Îşi scoase
repede cămaşa şi maioul şi se şterse pe faţă şi pe ureche. Puse
înapoi cămaşa pe el, sperând să nu aibă o înfăţişare monstruoasă
care să sperie pe cel care ar vrea să-l ajute.
Buck se târî spre marginea dinspre aeroport a tufişurilor, dar nu
îndrăzni să se apropie de gard. Deşi niciun reflector nu era orientat
în acea direcţie, gardul reprezenta fundalul pe care orice mişcare
putea fi detectată de un ochi scrutător. Se aşeză cu spatele la un
tufiş mai mare, ca să-şi recapete suflul. Gleznele şi genunchii îl
dureau, la fel şi cotul drept. Probabil căzuse pe partea dreaptă în
planta ţepoasă. Îşi înclină telefonul mobil spre lumină, ca să-şi
vadă imaginea reflectată în ecranul luminos.
Simţind o înţepătură sub manşetă, Buck îşi suflecă pantalonii
câţiva centimetri şi descoperi că ambele tibii îi sângerau pe şosete.
Îl dureau muşchii, dar, având în vedere condiţiile, se simţea
norocos. Avea telefonul şi putea merge.

— Cred că am găsit ceva, spuse Tsion.

Cu coada ochiului, Rayford văzu cum rabinul îi arăta lui Chloe o
agendă telefonică.
— Mie asta mi se pare greacă. Tu ce crezi, tată? Are un număr al
unuia Lukas Miklos, poreclit Laslos.
— Din ce oraş?
— Nu scrie.
— Mai e ceva notat? Poţi deduce dacă este vorba despre un
prieten sau despre o persoană de contact pentru afaceri?
— Încearcă numărul. Este tot ce avem.
— Aşteptaţi, spuse Tsion. Este o steluţă lângă nume şi o săgeată
cu vârful în jos, către cuvântul „lignit”. Nu cunosc acest cuvânt.
— Nici eu, spuse Rayford. Sună ca numele unui mineral sau
ceva de felul ăsta. Formează numărul, Chloe. Dacă aterizez în
Grecia, trebuie să încep procedurile de coborâre în câteva minute.

Buck nu-şi putea aminti numele soacrei lui Jacov. Şi niciodată

nu auzise numele de familie al lui Stefan. Nu voia să-l sune pe
Chaim; probabil că la el acasă mişunau cei din Comunitatea
Globală. Mergea în întuneric, rămânând tot timpul în umbră, şi
făcu un înconjur larg aeroportului, către drumul principal. Acolo
putea fie să facă autostopul, fie să cheme un taxi. Neştiind în ce altă
direcţie să apuce, se va duce la Zidul Plângerii. Nicolae îi avertizase
în mod public pe Ilie şi pe Moise să dispară de acolo până la
sfârşitul întrunirii de pe stadion, ceea ce pentru Buck însemna că
ei încă mai erau acolo.

— Da, alo, doamnă, spuse Chloe. Vorbeşte cineva acolo

engleza?… Engleză!… îmi pare rău, nu vă înţeleg. Vorbeşte cineva…
Acoperi telefonul şi zise: Am trezit-o. Pare speriată. Cheamă pe
cineva. Pare că-l trezeşte.
— Da! Alo? Domnule?… Sunteţi domnul Miklos?… Vorbiţi
engleza?… Nu prea bine? înţelegeţi engleza?… Bine! îmi cer scuze
că v-am trezit, dar sunt o prietenă a lui Ken Ritz din America! Chloe
acoperi din nou receptorul: îl ştie!
Chloe îl întrebă unde locuia, dacă era vreun aeroport în oraş şi
dacă i-ar putea face o vizită ca să vorbească despre Ken, dacă vor
ateriza acolo. În câteva minute, Rayford intră în legătură cu turnul
din Ptolemaïs, în nordul Greciei.
— Macedonia, spuse Tsion. Slavă Domnului!
— Încă nu suntem în siguranţă, Tsion, zise Rayford. Depindem
de bunătatea acestui străin.

Pentru prima oară Buck era recunoscător deoarece Comunitatea

Globală alesese dolarul american drept monedă unică. Avea mulţi
bani lichizi la el şi cu ei putea să ţină ochii oamenilor la distanţă şi
gurile lor închise. Undeva ascunsă în portofel, mai avea şi cartea de
identitate falsă care poate îi va fi de folos vreodată… atâta vreme cât
nu era percheziţionat şi nu i se descopereau ambele acte de
identitate.

— Domnul Miklos era suspicios, spuse Chloe. Dar, de îndată ce

l-am convins că suntem prietenii lui Ken, mi-a spus chiar şi ce să
comunic turnului. Spune-le că eşti Learjet Foxtrot Foxtrot Zulu.
Este avionul unuia dintre furnizorii săi. El conduce o companie
minieră. Va fi acolo să ne întâlnească.
— Dar ăsta nu arată deloc ca un Lear, zise Rayford.
— A spus că turnul nici măcar n-o să observe.

Când ajunse la şosea, Buck fu surprins să observe că traficul era

încă aglomerat. Probabil că martorii încă mai părăseau
Ierusalimul. Iar traficul aerian îi indica faptul că aeroportul fusese
redeschis deja. Nu văzu filtre pe şosea. Probabil că cei din
Comunitatea Globală îşi imaginau că el se îmbarcase pe
Gulfstream.
Se duse până la marginea drumului care ducea la Ierusalim;
acesta era mai puţin aglomerat decât în direcţia cealaltă. Flutură
maioul însângerat înspre taxiurile goale care veneau de la aeroport,
încercând să arate mai mult partea albă decât cea roşie. Se
îndreptă de spate şi încercă să pară că nu e beat sau bolnav. Buck
avu noroc cu al patrulea taxi, care ieşi huruind de pe şosea şi se
opri pe pietriş.
— Ai bani, amice? întrebă taximetristul înainte să descuie uşa
din spate.
— Destui.
— Nu vin mulţi pietoni pe aici. Eşti primul pe care îl văd de
săptămâni întregi.
— M-am rătăcit, spuse Buck urcând în maşină.
— Ce-ai păţit?
— M-am zgâriat în nişte ţepi.
— Aşa credeam şi eu.
— Eşti australian?
— Cum ţi-ai dat seama? încotro mergem?
— La Zidul Plângerii.
— A, nu poţi ajunge nici măcar la un kilometru de el în scara
asta, domnule.
— Cum aşa?
— Evenimente importante. Ştii povestea celor doi…
— Da, ce-i cu ei?
— Sunt acolo.
— Da.
— Şi nu ar trebui să fie, ştii.
— Ştiu.
— Se spune că Potentatul este încă în Ierusalim, dar nu lângă
Zid. Acolo este o mulţime mare cu arme. Civili şi militari. Mare
nebunie. Eu sunt un admirator al Potentatului, nu te supăra, dar
să pui o recompensă pe capul celor doi nu a fost un lucru înţelept.
— Crezi?
— Ei bine, uite unde s-a ajuns acum. Cineva o să-i ucidă în seara
asta şi vrea să devină erou. Atât dintre cetăţeni, cât şi dintre gărzi.
Ce ne opreşte să credem că nu vor întoarce armele unii împotriva
celorlalţi?
— Crezi că cei doi nu ştiu ce-i aşteaptă?
— Probabil că da. S-au pus la locul lor obişnuit, au înnebunit tot
oraşul cu apa transformată în sânge şi cu seceta, arogându-şi
meritele pentru toate acestea. Ei sunt mândri de asta. Au ucis o
grămadă de tipi care au încercat să-i omoare.
dar acum ce şanse mai au? S-au aşezat în spatele zidului de fier,
într-o cuşcă, şi sunt o ţintă uşoară.
— Eu cred că, atunci când se va crăpa de ziuă, ei vor fi tot acolo,
vii.
— Nu mai spune!
— Dacă va fi aşa, faci ceva pentru mine?
— Depinde.
— Dacă am dreptate, tu va trebui să recunoşti că este ceva
neobişnuit.
— A, am să recunosc asta.
— O să găseşti o Biblie şi o să citeşti Apocalipsa.
— A, tu eşti unul dintre aceia, nu-i aşa?
— Aceia?
— Martori. Am dus pe puţin trei ture de martori la aeroport în
scara asta. În fiecare grup s-a aflat câte unul care voia să mă facă
să mă alătur lor. Ai şi tu de gând să încerci să mă salvezi?
— Eu nu te pot salva, prietene. Dar sunt surprins că Dumnezeu
nu ţi-a atras atenţia până acum.
— A, nu pot nega că se petrece ceva ciudat. Dar am o afacere
destul de bună, dacă înţelegi ce vreau să spun, şi nu cred că
Dumnezeu ar privi cu ochi buni lucrul ăsta. Sunt o mulţime de bani
de cealaltă parte a străzii, înţelegi?
— Valorează mai mult decât sufletul tău?
— Poate. Dar să-ţi spun ceva. Dacă ăia doi vor fi tot acolo când
vor veni zorile, am să fac ceea ce spui tu.
— Ai o Biblie?
— Ţi-am spus. Am dus trei maşini cu tipi ca tine în seara asta.
M-am ales cu trei Biblii. Vrei să fac patru?
— Nu, dar aş avea nevoie de una, dacă-ţi prisosesc.
— Eu sunt om de afaceri, aşa că am să-ţi vând una.

Rayford opri avionul la capătul unei piste cu avioane de aceeaşi

dimensiune, iar Chloe şi Tsion intrară precauţi în terminalul
pustiu. Un cuplu de vârstă medie îi privea cu circumspecţie
dintr-un colţ. El era scund, îndesat, cu părul negru, cârlionţat. Şi
ea era îndesată, cu părul prins în bigudiuri sub o basma.
După ce dădură timid mâna, Lukas Miklos întrebă:
 — Ken Ritz v-a dat numele meu?
— V-am găsit în agenda lui, domnule, spuse Rayford.
Miklos tresări şi se dădu îndărăt.
— De unde ştiu eu că l-aţi cunoscut?
— Mi-e teamă că avem veşti proaste pentru dumneavoastră.
— Înainte să începeţi cu veştile proaste, trebuie să ştiu dacă pot
avea încredere în voi. Spuneţi-mi ceva despre Ken, ceva ce numai
un prieten ar şti.
Rayford se uită la ceilalţi şi vorbi cu grijă:
— A fost militar, a făcut zboruri comerciale, a avut propria
companie de avioane charter timp de mulţi ani. Înalt, spre şaizeci
de ani.
— Ştiaţi că a zburat pe unul dintre avioanele mele de
aprovizionare, atunci când am început să deservesc uzinele
energetice?
— Nu, domnule. Nu ne-a spus despre asta.
— Nu v-a vorbit niciodată despre mine?
— Nu v-a spus numele. A spus doar că ştia pe cineva în Grecia,
care ne-ar putea oferi găzduire pe drumul nostru dinspre State.
— Încotro?
— Spre Israel.
— Şi de ce aţi fost acolo?
— Pentru Întrunirea Martorilor.
Miklos şi soţia lui se uitară unul la celălalt.
— Sunteţi credincioşi?
Rayford dădu din cap afirmativ.
— Întoarceţi capul la lumină.
Rayford îl întoarse.
Miklos se uită la el, apoi la soţia sa, apoi se întoarse şi el cu faţa
la lumină şi-şi dădu la o parte cârlionţii de pe frunte.
— Acum doar n-o să-mi spuneţi că acesta este doctorul
Ben-Judah.
— Ba da, el este, domnule.
— O, o! spuse Miklos, căzând de pe scaun în genunchi pe
pardoseala din plăci de ceramică. Luă mâinile lui Ben-Judah şi le
sărută, în timp ce soţia sa îşi împreună mâinile în faţa ochilor şi se
legăna, cu ochii închişi.
— Ştiam că îmi păreţi cunoscut de la televizor, dar sunteţi chiar
dumneavoastră!
— Acum, spuse Tsion, şi mie îmi pare bine să vă cunosc, dar
mi-e teamă că vestea despre fratele nostru Ken nu este una bună.

Taximetristul se opri pe o alee din spatele unui club de noapte,

unde părea să aibă un aranjament. Îl întâmpină o namilă.
— Nu, nu a venit după o târfă, Stallion. Şi nici nu intră. Adu-i un
turban şi un fular. Ţi le plătesc eu mai târziu.
Stallion se apropie şi-l apucă de gât pe australian.
— O să-ţi primeşti partea ta, namilă! spuse taximetristul. Acum
adu-mi hainele şi lasă-mă să plec.
Un minut mai târziu, Stallion zvârli hainele prin fereastra din
spate a taxiului şi arătă ameninţător la şofer.
— Am să mă întorc, îl asigură australianul. Ai încredere în mine.
Buck îşi puse turbanul pe cap şi îndesă fularul sub el,
acoperindu-şi urechile şi ceafa. Dacă ţinea capul într-o anumită
poziţie, îi acoperea şi aproape toată faţa.
— De unde are lucrurile astea?
— Eşti sigur că vrei să ştii?
— Vreun beţiv va fi surprins când se va trezi.
Urechea lui Buck nu mai sângera, dar tot avea nevoie de îngrijire
medicală.
— Ştii de unde aş putea lua nişte soluţie antibacteriană şi nişte
copci fără să fie puse prea multe întrebări?
— Banii lasă multe întrebări nerostite, amice.
La ora trei dimineaţa, când ajunseră cât puteau de aproape de
Muntele Templului, Buck îi plăti australianului cu generozitate.
— Pentru transport, spuse el. Pentru Biblie. Şi pentru haine.
— Ce-ai zice de ceva şi pentru serviciile medicale?
Buck plătise la o clinică de pe o stradă dosnică, dar consideră că
şi cel care-l dusese acolo merita câţiva dolari.
— Mulţumesc, amice. Şi am să-mi ţin promisiunea. Am să ascult
ştirile. Nu voi fi surprins dacă sunt morţi deja.

Lukas Miklos avea o maşină luxoasă ultimul model şi locuia

într-o casă somptuoasă, care era în reparaţii după cutremur. Îi
implorase pe membrii Armatei Pătimirilor să stea o săptămână, dar
Rayford îi spuse că nu aveau nevoie decât să se odihnească o zi şi
vor pleca în seara care urma.
Ken nu ştia că erai credincios, nu-i aşa?
Miklos negă din cap, iar soţia lui îşi ceru scuze şi se întoarse în
pat. Rayford şi Tsion se ridicară în picioare, iar ea le zâmbi timid şi
se înclină.
— Ea conduce biroul, le explică Miklos. Ajunge acolo înaintea
mea. Se aşeză la loc pe un fotoliu. Ken mi-a spus într-un e-mail ce
i se întâmplase. Noi am crezut că a înnebunit. Ştiam că regimul lui
Carpathia se opunea acestei teorii a Înălţării la Cer, iar
Comunitatea Globală mi-a adus atâtea afaceri, încât nu am vrut să
par că măcar ştiu pe cineva care li se opunea.
— Ai făcut multe afaceri cu Comunitatea Globală?
— O, da. Şi încă mai facem. Nu mă simt deloc vinovat pentru că
folosesc banii inamicului. Consultanţii lor pe probleme energetice
cumpără cantităţi impresionante de lignit pentru uzinele lor
termoelectrice. Ken întotdeauna a spus că lignitul creşte în copaci
în Ptolemaïs. Aş vrea eu să fie aşa. Dar el are dreptate. Este destul
aici, iar eu sunt unul dintre furnizorii principali.
— De ce nu i-ai spus lui Ken că ai devenit fratele lui?
— De ce, domnule Steele, pentru că s-a petrecut doar alaltăieri,
când îl priveam pe doctorul Ben-Judah la televizor. Nu am putut da
de Ken. Probabil că are un e-mail de la mine pe calculatorul său.

Buck se apropie cât putu de Muntele Templului, înainte să fie

nevoit să se furişeze prin mulţimea care se înghesuia. Nimeni nu
îndrăznea să se apropie la mai mult de şaizeci de metri de Ilie şi de
Moise, inclusiv gărzile Comunităţii Globale – de fapt, mai ales
gărzile Comunităţii Globale. Erau şi mulţi civili înarmaţi, iar
atmosfera era tensionată.
Buck se simţi în siguranţă şi aproape invizibil în întuneric, deşi
era privit cu furie şi era înghiontit în timp ce îşi croia drum prin
mulţime. Din când în când, stând pe vârfuri, îi vedea pe Ilie şi pe
Moise scăldaţi în lumina reflectoarelor TV. Iarăşi, fără microfoane,
puteau fi auziţi în întreaga zonă.
— Unde este regele lumii? întrebă Ilie. Unde este cel care stă pe
tronul pământului? Voi, oameni ai Israelului, sunteţi o generaţie de
şerpi şi de vipere, îl huliţi pe Dumnezeu cu sacrificiile voastre
animale. Vă închinaţi duşmanului lui Dumnezeu, celui care caută
să-l înfrunte pe Dumnezeu Cel viu! Domnul care l-a scos pe
slujitorul său David din gheara leului şi din gheara ursului ne va
scoate şi pe noi din mâinile acestui înşelător.
Mulţimea râse, dar nimeni nu înainta, cu excepţia lui Buck. El
continua să se apropie, simţind fiecare junghi şi fiecare durere, dar
dornic să fie în preajma acestor oameni ai lui Dumnezeu. Când se
apropie de prima linie, mulţimea era mai puţin beligerantă şi mai
prudentă.
— Fii atent, omule, spuse cineva. Ai grijă! Nu te apropia prea
mult acum. Au aruncătoare de flăcări în spatele acelei clădiri.
Buck ar fi găsit aceste vorbe amuzante, iar bravada martorilor
încurajatoare, dar moartea groaznică a lui Ken nu-i ieşise încă din
minte. Îşi şterse instinctiv faţa, de parcă sângele lui Ken ar mai fi
fost acolo, dar mâna dădu de zgârieturi şi aproape că îi veni să
plângă.
Moise preluă cuvântul.
— Servitorul Satanei vine la noi cu o sabie, cu o suliţă şi cu un
scut. Dar noi venim în numele Dumnezeului gazdelor, Dumnezeul
armatelor celor aleşi, pe care i-aţi amăgit. Veţi fi lipsiţi de puteri
împotriva noastră până când va veni clipa!
Mulţimea fluieră dezaprobator, huidui şi strigă:
— Omorâţi-i! Împuşcaţi-i! Aruncaţi un proiectil asupra lor!
Bombardaţi-i!
— O, bărbaţi ai Israelului, răspunse Ilie. Nu aveţi nevoie de apă
de băut sau de ploaie pentru recoltele voastre? Noi lăsăm soarele să
vă ardă pământurile şi transformăm apa în sânge atâta timp cât
profeţim, pentru ca tot globul să ştie că există un Dumnezeu în
Israel. Şi toată această adunare va şti că Dumnezeu nu a salvat cu
sabia şi cu suliţa: bătălia este a Domnului şi El v-a dat pe voi în
mâinile noastre.
— Arătaţi-i! Omorâţi-i! Distrugeţi-i!
Mulţimea îşi pierdu răsuflarea şi se trase înapoi când îl văzu pe
Buck înaintând şi păşind cu un metru mai aproape de gard decât
ceilalţi. Încă era departe de martori, dar, după ceea ce se petrecuse
în seara din ajun, părea fie curajos, fie prost. Mulţimea amuţi.
Moise şi Ilie stăteau acum unul lângă celălalt, nemişcaţi, cu
mâinile pe lângă corp. Priveau peste Buck, având o înfăţişare
hotărâtă în faţa provocării adresate lui Carpathia. Acesta dăduse
voie oricui să-i ucidă dacă se arătau pe undeva după întrunire. Iar
acum stăteau în locul în care îşi făcuseră apariţia în fiecare zi de la
semnarea acordului între Comunitatea Globală şi Israel.
Buck se simţea atras spre ei, în ciuda dorinţei disperate de a nu
se face cunoscut. Păşi şi mai aproape, făcând mulţimea să-şi bată
joc de el şi să râdă de nesăbuinţa lui.
Niciunul din martori nu deschise gura, dar Buck îi auzi pe
amândoi la unison. Era ca şi cum mesajul nu era decât pentru el.
Se întreba dacă îl mai auzea şi altcineva.
— Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine îşi va pierde
viaţa pentru Hristos, şi-o va salva.
Oare ei ştiau ce se întâmplase cu Ken? îl consolau pe Buck?
Deodată Moise privi mulţimea şi strigă:
— La ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar
sufletul şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sunetul
său? Căci de cel care se va ruşina de Isus Hristos şi de cuvintele
sale în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va
ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Şi imediat cei doi spuseră iar la unison, mai blând, fără să-şi
mişte buzele, de parcă vorbeau doar pentru Buck.
— Sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea
până ce nu-l vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.
Buck trebuia să vorbească. Şopti, cu spatele la mulţime, ca să
nu-l audă nimeni.
— Noi vrem să fim printre cei care nu vor gusta moartea, spuse
el. Dar am pierdut pe unul dintre noi în seara aceasta.
Nu mai putea continua.
— Ce a spus? zise cineva.
— Va fi ars de viu.
Cei doi vorbeau iar inimii lui Buck.
— Nu este nimeni care şi-a lăsat casă sau fraţi, sau surori, sau
mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Isus şi pentru
Evanghelie şi să nu ia însutit acum, în vremea aceasta, de prigoniri,
şi case, şi fraţi, şi surori, şi copii, şi ţarine, iar în veacul ce va să
vină: viaţa veşnică.
Dumnezeu chiar îi dăduse lui Buck un loc în care să trăiască,
fraţi şi surori noi întru Hristos! Cât îşi dorea Buck să-i întrebe pe
martori ce ar trebui să facă, unde ar trebui să meargă. Cum avea el
să-şi revadă familia, atâta timp cât se ascundea de Comunitatea
Globală? Trebuia să se facă nevăzut aşa cum procedase când îl
salvase pe Tsion?
Un megafon al Comunităţii Globale îl avertiză să se retragă.
— Şi către cei doi care sunt în arest. Aveţi şaizeci de secunde ca
să vă predaţi în mod paşnic. Am plasat în mod strategic bombe
puternice, mine şi mortiere cu o rază de acţiune de două sute de
metri. Evacuaţi zona sau veţi pieri! Numărătoarea inversă începe
din momentul în care se va încheia ultima traducere a acestui
mesaj. Între timp, ofiţerul Comunităţii Globale, aflat sub directa
autoritate a Comandantului Suprem şi a Potentatului însuşi, se va
oferi să-i escorteze pe fugari la un vehicul care îi aşteaptă.
În timp ce mesajul era tradus în câteva limbi, mulţimea se
dispersa bucuroasă, alergând din zona de acţiune a explozibililor şi
ghemuindu-se în spatele maşinilor şi a barierelor din beton. Buck
se retrase încet, fără să-şi ia ochii de la Moise şi de la Ilie, care
stăteau pregătiţi.
Din partea dreaptă, o singură gardă a Comunităţii Globale.
Purtând însemnele militare, dar neînarmată şi cu mâinile în aer, se
grăbea spre martori. Când fu la zece metri de ei, Ilie strigă atât de
tare, încât omul păru să paralizeze din cauza sunetului.
— Nu îndrăzni să te apropii de slujitorii lui Dumnezeu, nici
măcar cu mâinile goale! Salvează-te! Adăposteşte-te în peşteri sau
în spatele stâncilor!
Omul Comunităţii Globale alunecă şi căzu, apoi încercă să se
ridice, dar căzu iar. Buck grăbi pasul, dar mergea tot cu spatele, cu
ochii la martori. De pe o creangă de deasupra lui se auziră cu
putere două focuri de armă. Lunetistul era la mai puţin de
patruzeci şi cinci de metri de Ilie şi de Moise, iar Buck nu putu
spune ce se întâmplase cu gloanţele. O flacără porni din gura lui
Moise direct spre soldat, care îşi ţinu arma strâns, până când
corpul său căzu pe pământ în flăcări. Apoi arma sări la vreo şase
metri. El se transformă repede într-un morman de cenuşă, ca şi
cum ar fi fost pus într-un cuptor, iar arma i se topi şi arse şi ea.
Peste întreaga zonă se aşternu liniştea, iar gărzile, mulţimea şi
Buck aşteptau declanşarea armelor care fuseseră menţionate în
ameninţările făcute. Buck era acum din nou printre spectatori,
îngrămădit sub acoperişul scund al unui portic de peste drum.
Când fu sigur că trecuse de mult un minut, aerul se răci ca iarna.
Buck tremura incontrolabil, iar cei din jurul lui se văitau şi
plângeau de frică. Se stârni vântul care se începu să urle, iar
oamenii încercau să-şi acopere pielea neacoperită şi se
îngrămădeau unii într-alţii din cauza vântului îngheţat. Începu să
cadă grindina, de parcă un camion ceresc ar fi descărcat deodată
tone de sfere de gheaţă de mărimea unei mingi de golf. În zece
secunde grindina se opri, iar întreaga zonă era acoperită de un strat
de gheaţă cu grosimea de douăzeci de centimetri.
Sursa de curent care alimenta reflectoarele TV fu întreruptă,
lăsând în beznă întreaga zonă. În trei locuri simultan, ceea ce
păreau să fie cutii cu explozibil luară foc scoţând o serie de pocnete
înăbuşite, apoi se dezintegrară în cenuşă.
Astfel se desfăşura atacul ucigaş asupra martorilor.
Două elicoptere orientară două reflectoare uriaşe asupra
Muntelui Templului. În timp ce temperatura creştea spre 32 de
grade Celsius, după părerea lui Buck. Gheaţa se transformă în apă
într-o clipă, iar sunetul acesteia alunecând pe pământ părea
şopotul unui pârâu. În câteva minute noroiul se transformă în praf,
de parcă era miezul zilei, iar soarele ar fi dogorit.
În acest timp, mulţimea scâncea şi plângea de fiecare dată când
elicopterele care se învârteau pe deasupra luminau zona de lângă
Zid. Ilie şi Moise nu se clintiseră.

Când Chloe şi Tsion se îndreptară spre camerele de oaspeţi,

Rayford îi mulţumi lui Lukas Miklos pentru ospitalitate.
— Tu eşti răspunsul la o rugăciune, prietene.
Tsion îi promise lui Miklos să-i trimită o listă a credincioşilor din
Grecia.
— Şi domnule Miklos, vreţi să vă rugaţi cu noi pentru soţul lui
Chloe, ginerele căpitanului Steele?
— Desigur, răspunse Miklos.
Se luară de mâini şi îşi plecară capetele. Când veni rândul său,
spuse:
— Doamne Isuse Hristoase, apără-l pe acest băiat. Amin.

14

Buck, emoţionat, dar şi îngrijorat şi, de asemenea, epuizat, luă

un alt taxi până la două străzi distanţă de reşedinţa lui Chaim
Rosenzweig. Purtând încă turbanul pe cap, se apropie suficient de
mult ca să vadă că forţele Comunităţii Globale plecaseră de mult
din zonă. Portarul, Jonas, moţăia la post.
Necunoscând încă ce credinţă împărtăşeau atât Chaim, cât şi
Jonas, Buck ezită. Ştia că măcar Chaim aflase adevărul despre
Carpathia şi nu l-ar fi trădat pe Buck. Cu Jonas risca. Buck nu ştia
dacă omul vorbea sau înţelegea engleză, pentru că îl auzise vorbind
doar în ebraică. Probabil că ştia ceva engleză. Doar era primul care
intra în contact cu oaspeţii lui Chaim.
Încurajat de asigurările lui Ilie şi ale lui Moise, Buck trase adânc
aer în piept, atinse uşor o rană de sub ochi care-i provoca
mâncărime şi merse direct la poartă. Nu voia să-l sperie pe om, dar
fu nevoit să-l trezească. Lovi cu o pietricică în fereastră. Jonas nu
se mişcă. Buck ciocăni uşor, apoi mai tare. Tot nu se trezi. În cele
din urmă, Buck deschise uşa şi atinse uşor braţul lui Jonas.
Bărbat voinic de vreo cincizeci de ani, Jonas sări în picioare cu
ochii larg deschişi. Buck îşi scoase veşmintele care-l ajutaseră să se
deghizeze, apoi îşi dădu seama că faţa sa arăta probabil groaznic.
Roşie, umflată, cu pete, cu răni, arăta probabil ca un monstru.
Pesemne că Jonas luase scoaterea veşmintelor ca pe o provocare.
Neînarmat, înşfăcă o lanternă mare de la curea şi se trase înapoi.
Buck se feri, tresărind doar la gândul unei lovituri în faţa sa acum.
— Sunt eu, Jonas! Cameron Williams!
Jonas îşi duse mâna liberă la inimă, uitând să lase lanterna în
jos.
— O, domnule Williams! spuse el într-o engleză atât de stricată şi
de chinuită, încât Buck reuşi cu greu să-şi recunoască propriul
nume.
În cele din urmă, Jonas puse deoparte lanterna şi se folosi de
ambele mâini ca să comunice, gesticulând la fiecare expresie.
— Ei, spuse el ameninţător, arătând înspre afară şi dând din
mâini de parcă ar fi indicat o mare de oameni, v-au căutat.
Apoi arătă spre propriii ochi.
— Pe mine personal? Sau pe noi toţi?
Jonas arăta pierdut.
— Personal? spuse el.
— Doar pe mine? încercă Buck, dându-şi seama că-l imita pe
Jonas şi că arăta cu degetul spre sine. Sau pe Tsion şi pe soţia
mea?
Jonas închise ochii, clătina din cap şi ridică o mână cu palma în
sus.
— Nu aici, spuse el. Tsion, soţia, plecat. Zburat.
Îşi flutură degetele în aer.
— Chaim? întrebă Buck.
— Doarme, arătă Jonas punându-şi o mână la obraz şi
închizând ochii.
— Pot să intru şi eu să dorm, Jonas?
Omul se uita la el nedumerit.
— Sun.
Se întinse după telefon.
— Nu! Lasă-l pe Chaim să doarmă. Îi spui mai târziu.
— Mai târziu?
 — Dimineaţă, spuse Buck. Când se trezeşte.
Jonas aprobă din cap, dar încă mai ţinea mâna pe telefon, de
parcă s-ar fi pregătit să formeze numărul.
— Am să intru să dorm, adăugă Buck, gesticulând de parcă juca
mima. Am să-i las un bilet lui Chaim pe uşă, ca să nu fie surprins.
E bine?
— OK!
— Pot să intru acum?
— OK!
— E bine?
— E bine!
Buck se uită la Jonas în timp ce se dădea înapoi şi se îndrepta
spre uşă. Şi Jonas se uita la el, plecă de lângă telefon, îi făcu semn
cu mâna şi zâmbi. Buck făcu şi el cu mâna, apoi se întoarse şi găsi
uşa încuiată. Trebui să se întoarcă şi să-i explice lui Jonas că
trebuia să-i dea drumul înăuntru. În cele din urmă, pentru prima
dată de când elicopterul părăsise acoperişul cu câteva ore înainte,
Buck se putu relaxa. Îi lăsă un bilet pe uşă lui Chaim, fără alte
detalii – doar că era în camera de oaspeţi şi avea multe să-i spună şi
că i-ar plăcea să se vadă mai târziu de dimineaţă.
Buck se privi în oglinda din baie. Arăta mai rău decât credea şi se
rugă ca aşa-zisa clinică pe la care trecuse să fi avut măcar un
minim de sterilitate. Cusăturile păreau făcute destul de
profesionist, dar el arăta ca naiba. Albul ochilor era plin de sânge.
Faţa îi era o paletă de culori, niciuna apropiată de tenul său. Era
bucuros că Chloe nu era nevoită să-l vadă în halul acela.
Încuie uşa dormitorului, îşi lăsă hainele să cadă lângă pat şi se
întinse, simţind durere în tot corpul. Auzi telefonul sunând.
Probabil era Chloe, dar nu voia să se ridice iar în picioare, Se
răsuci, se întinse după pantaloni şi, în timp ce se chinuia să scoată
telefonul din buzunarul de la spate, căzu din pat.
Nu se răni, dar îl trezi pe Chaim. Când răspunse la telefon îl auzi
pe Chaim urlând la interfon:
— Jonas! Jonas! Intruşi!
Până când lucrurile se lămuriră, iar el şi Chloe se puseră la
curent cu ce se mai întâmplase cu fiecare, Chaim auzise întreaga
poveste, iar soarele începea să se întrevadă la orizont. Căzură de
acord ca Chloe, Tsion şi Rayford să meargă acasă la Mount
Prospect, iar Chaim să încerce să găsească o modalitate pentru ca
Buck să se întoarcă şi el după ce se va întrema.
 Chaim era chiar mai furios decât îl văzuse Buck atunci când
vorbise la telefon cu Leon. Spuse că la emisiunile de ştiri televizate
se tot transmisese caseta video pe care se vedea cum Buck vorbea
cu o gardă a Comunităţii Globale care fusese ucisă câteva secunde
mai târziu.
— Din casetă se vede clar că tu nu erai înarmat, că garda a
rămas nevătămată când tu ai plecat şi că tu nici nu te-ai răsucit,
nici nu te-ai întors. El a tras peste capul tău, iar câteva secunde
mai târziu a fost lovit de nişte gloanţe provenind de la arme de mare
calibru acţionate de la mică distanţă. Tot ce ştim e că gloanţele au
fost trase din arme ale propriilor tovarăşi. Dar nu se va ajunge
niciodată atât de departe. Totul va fi muşamalizat, el va fi acuzat că
lucra cu tine sau pentru tine şi cine ştie ce altceva va mai ieşi de
aici.
Acest „ce altceva” se dovedi a fi o ştire născocită de Comunitatea
Globală. În transmisiunile de televiziune se spunea că un terorist
american pe nume Kenneth Ritz furase elicopterul personal al lui
Nicolae Carpathia pentru a pune la cale fuga grupului lui Tsion
Ben-Judah din arestul de la domiciliul lui Chaim Rosenzweig. În
ştire se spunea că Rosenzweig îi găzduise pe Ben-Judah, pe
suspectul de crimă Cameron Williams şi pe soţia lui Williams şi
fusese de acord să-i ţină în arest la domiciliul său în numele
Comunităţii Globale. Imagini ale uşii de acces pe acoperişul casei
lui Rosenzweig „evident spartă din interior dovedeau în mod clar
cum scăpaseră americanii”.
Un purtător de cuvânt al Comunităţii Globale spuse că Ritz
fusese împuşcat mortal de un trăgător de elită când deschisese
focul asupra forţelor Comunităţii Globale pe aeroportul din
Ierusalim. Ceilalţi trei fugari erau în liberate şi se presupunea că
Williams, fost angajat al Comunităţii Globale, era un maestru al
pilotării avioanelor.

Membrii americani ai Armatei Pătimirilor urmăreau atenţi ştirile,

intrând în legătură cu Chaim şi cu Buck cât de des puteau. Rayford
era uimit de evoluţia lui Hattie într-un timp atât de scurt. Boala,
disperarea şi încăpăţânarea ei se transformaseră într-o ură şi o
hotărâre crâncene. Era atât de îndurerată de pierderea copilului,
încât Rayford era chinuit de tânguielile ei înfundate din timpul
nopţii.
Şi Chloe se lupta cu mânia.
 — Ştiu că nu ne putem aştepta de la altceva de la sistemul
global, tată, spuse ea, dar mă simt aşa de neajutorată, că parcă voi
exploda. Dacă nu găsim o cale să-l aducem pe Buck mai repede
înapoi aici, mă duc chiar eu acolo. Ţi-ai dorit vreodată să poţi fi tu
cel ales de Dumnezeu să-l ucidă pe Carpathia când va veni clipa?
— Chloe! exclamă Rayford, sperând că răspunsul lui sună mai
degrabă ca o mustrare decât ca o acoperire pentru faptul că el se
rugase pentru acest privilegiu. Ce se întâmpla cu ei? în ce se
transformau?
De la Buck aflară că Jacov îl ajutase să se stabilească la Stefan.
Rayford se simţi mai bine când află lucrul ăsta; îi convenea mai
mult decât dacă ar fi stat cu Chaim. Era evident că forţele de ordine
ale Comunităţii Globale considerau că Buck fugise cu ceilalţi; viaţa
sub o falsă identitate, în mijlocul clasei de mijloc, îl făcea mai puţin
vulnerabil şi-i dădea şansa să se vindece. Buck îi spusese lui
Rayford la telefon că în câteva săptămâni urma să încerce să se
întoarcă în State, probabil de pe unul dintre marile aeroporturi
europene.
— De vreme ce nu mă caută aici, ar trebui să reuşesc să scap
sub un nume fals.
Între timp, Rayford păstrase legătura cu McCullum şi cu David
Hassid şi folosise îndrumările lui David pentru a înlocui
calculatorul fiecăruia dintre ei şi pentru a adăuga la celelalte
şiretlicuri unităţile de mărimea unei palme, care permiteau accesul
la internet, dar care serveau şi ca telefoane globale pe bază de
energie solară şi conectate la sateliţi.
În repetate rânduri, în faţa lui Rayford Tsion se declarase
satisfăcut de noul său calculator – un laptop uşor, subţire, portabil,
care se conecta la o staţie care-i aducea acasă tot felul de accesorii
utile. Era ultimul model de pe piaţă, cel mai rapid şi mai puternic.
Tsion îşi petrecea aproape fiecare zi comunicând cu turma sa
internaţională, care explodase numeric chiar înainte de întrunirile
din Israel, iar acum se multiplica exponenţial, cu fiecare zi ce
trecea.
Hattie se refăcea fizic, dar mai greu mintal doctorul Floyd
Charles avea timp să-l înlocuiască pe Ken în calitatea de consilier
pe probleme tehnice al Armatei Pătimirilor.
Instalase un program care făcea imposibil de reperat telefoanele
mobile şi calculatoarele lor.
Pentru Rayford cel mai greu era să se împace cu sentimentele
sale faţă de moartea lui Ken. Ştia că le lipsea tuturor, iar mesajul
lui Tsion la o slujbă comemorativă îi înlăcrimase pe toţi. Chloe
petrecuse două zile căutându-i pe internet rude care
supravieţuiseră, dar nu găsise nimic. Rayford îl informă pe Ernie de
la Palwaukee, care promise să anunţe personalul de acolo şi să aibă
grijă de bunurile lui Ken până când putea merge Rayford acolo să
se îngrijească de ele. Nu îi spuse nimic lui Ernie despre lingourile
lui Ken, ştiind că cei doi, deşi erau fraţi întru credinţă, nu se
cunoşteau de multă vreme.

Buck cumpără un calculator pentru a se putea conecta la

internet şi a studia sub îndrumarea lui Tsion. Dar nu era în stare
să găsească un program nedetectabil, care să-i permită să
comunice cu Chloe. Comunicau doar prin telefon. Îi era tare dor de
ea, dar era mulţumit că ea şi copilul nenăscut erau sănătoşi, deşi
ea recunoscu faptul că doctorul îşi exprimase îngrijorarea pentru
fragilitatea ei.
Ea îşi ocupa timpul construind un model de afacere, bazat pe
notiţele lui Ken Ritz. Peste o lună îi spuse lui Buck că spera să
conducă afacerea cu ajutorul calculatorului, conectându-i pe
credincioşii din toată lumea.
— Unii vor semăna şi vor culege, spuse ea. Alţii vor vinde. Este
singura noastră speranţă odată ce semnul fiarei va deveni
indispensabil pentru comerţul legal.
Îi spuse că prima etapă a afacerii era întocmirea unei liste cu
cultivatori, producători şi furnizori. Aceasta fiind gata, putea să
extindă piaţa.
— Dar când vei avea un copil de îngrijit? o întrebă el.
— Sper că soţul meu se va întoarce acasă până atunci, zise ea. El
nu are de ce se îngriji, cu excepţia unei reviste pe internet, aşa că
am să-l învăţ.
— Ce să-l înveţi? Să aibă grijă de afacerea ta sau de copil?
— De ambele, răspunse ea.
Mai târziu, într-o vineri, îi menţionă lui Buck la telefon că
Rayford plănuia să viziteze Aeroportul Palwaukee în ziua
următoare.
— Se va uita la avioanele lui Ken şi va încerca să-l cunoască mai
bine pe puştiul ăsta, Ernie. Poate că este un mecanic bun, dar Ken
nu-l cunoştea prea bine.
În acea seară Buck se conectă la internet şi găsi învăţătura lui
Tsion pentru acea zi. Rabinul părea supărat, dar Buck îşi dădu
seama că cei care nu-l cunoşteau personal probabil că nu vor
observa acest lucru. Scria despre durerea de a-ţi pierde prietenii,
familia şi pe cei dragi. Nu pomenea numele lui Ken, dar Buck putu
citi printre rânduri.
Tsion îşi încheia lecţia din acea zi amintindu-le cititorilor că
tocmai trecuseră douăzeci şi patru de luni de la semnarea pactului
de pace dintre Comunitatea Globală (cunoscută în urmă cu doi ani
drept Naţiunile Unite) şi statul Israel.
— Vă reamintesc, dragi fraţi şi surori, că mai avem un an şi
jumătate până la ceea ce Scriptura numeşte Marea Pătimire. A fost
greu, chiar foarte greu, până acum. Dar ultimii trei ani şi jumătate
ai acestei perioade vor face restul să pară ca o petrecere.
Buck zâmbi la insistenţa lui Tsion de a încheia întotdeauna cu
un cuvânt de încurajare, indiferent de greutatea adevărului pe care
trebuia să-l transmită. Încheia citând din Luca 21:
„Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă
întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al
valurilor. Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au
să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci
vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă
multă. Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi
capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.”
A doua zi de dimineaţă, la ora şapte în Israel, Buck se uita la
televizor la o ştire despre răspunsul lui Nicolae Carpathia către Ilie
şi Moise, care încă mai creau haos în Ierusalim. Reporterul îl câtă
pe Comandantul Suprem Leon Fortunato, vorbind în numele
Potentatului:
— Excelenţa Sa i-a decretat pe predicatori inamici ai sistemului
global şi l-a autorizat pe Peter II, pontiful suprem al Religiei Unice
Globale, să procedeze după cum găseşte de cuviinţă. Potentatul nu
crede, şi eu sunt de acord cu el, că ar trebui să se implice personal
în probleme care ar trebui să se afle printre atribuţiile
departamentului religios din cadrul Comunităţii Globale. Excelenţa
Sa mi-a spus aseară şi-l citez: „Asta dacă nu descoperim că Pontifex
Maximus este incapabil când vine vorba de a trata cu aceia care
folosesc şiretlicuri şi hipnoze în masă pentru a paraliza o ţară
întreagă”.
Desigur, fiind o transmisiune „echilibrată”, Buck nu era surprins
să-l vadă pe Peter Mathews furios, dând replica:
 — O, problema îmi revine mie acum, nu-i aşa? în sfârşit
Excelenţa Sa a cedat autoritatea celui căruia i se cuvenea? Desigur,
până la proba contrarie, forţele sale militare nu au nicio putere
asupra acestor impostori. Când cei doi vor fi morţi, va ploua iar în
Israel, o ploaie curată, pură, revitalizantă va veni iar asupra
pământului, iar lumea va şti unde sălăşluieşte adevărata putere.
Cu o săptămână în urmă, Buck îl convinsese pe Chaim să-i
viziteze pe predicatori la Zid, iar bătrânul recunoscuse faptul că se
întorsese mai cutremurat de experienţă şi mai deziluzionat de
Carpathia.
— Dar totuşi, Cameron, atâta vreme cât Nicolae îşi respectă
promisiunile în această înţelegere şi onorează pactul cu Israelul, voi
avea încredere în el.
— Dacă va trăda Israelul, ce vei crede despre tot ceea ce ai auzit
şi ai aflat de la Tsion şi despre ceea ce şti că a auzit socrul meu
trăgând cu urechea? îl presase Buck. Vei dezerta şi ni le vei alătura
nouă?
Rosenzweig nu-şi putea lua un astfel de angajament.
— Eu sunt bătrân, spuse el, am tabieturile mele. Îmi pare rău că
mă las greu convins. Tu şi camarazii tăi credincioşi sunteţi foarte
impresionanţi, iar eu tot sper că până la urmă nu veţi avea
dreptate, pentru că, în cazul acesta, voi fi tare nefericit. Dar am ales
lumea pe care o pot atinge, simţi şi vedea. Nu sunt gata să renunţ la
intelectualism pentru o credinţă oarbă.
— Asta crezi că a făcut Tsion?
— Te rog să nu-i spui că am zis asta. Tsion Ben-Judah este un
cărturar strălucitor, care nu se potriveşte cu imaginea pe care o am
eu despre credincioşi. La fel nu se potriveşte niciunul din cercul
său apropiat. Asta cred că ar trebui să-mi spună ceva.
— Dumnezeu încearcă să vă capteze atenţia, doctore
Rosenzweig. Sper că nu va fi nevoie de ceva drastic.
Rosenzweig îi făcu semn cu mâna.
— Îţi mulţumesc pentru grijă.
Acum Buck asculta ştirile de la televizor şi clătina din cap. Ştia
că era unsprezece noaptea în Illinois şi că familia şi prietenii săi
probabil nu văzuseră încă ceea ce vedea el. Ar fi vrut să le trimită
un e-mail, în care să le spună să aibă grijă să se uite. Dar nu le
putea scrie de unde se afla, fără să-l expună pe Stefan şi pe sine
însuşi în faţa Comunităţii Globale.
Se gândi să sune şi să lase un mesaj, dar Chloe începuse să
doarmă iepureşte şi mereu se trezea şi răspundea, chiar şi în toiul
nopţii. Ea avea mare nevoie de somn.
Pentru că Stefan era plecat la serviciu, Buck ieşi afară, în soarele
dimineţii. Îşi dorea atât de mult să fie iar la locuinţa de refugiu, că
aproape îi veni să plângă. Se uită la strălucirea cerului senin şi se
bucură de căldura plăcută a unei zile fără vânt. Deodată i se păru
că cineva făcu umbră pe cer.
Deşi soarele era tot sus pe cerul senin, dimineaţa se transformă
într-un fel de asfinţit, iar temperatura scăzu brusc. Buck ştia,
bineînţeles, despre ce era vorba: profeţia din Apocalipsa 8:12. Al
patrulea înger a trâmbiţat şi „a fost lovită a treia parte din soare”.
La fel se va întâmpla cu a treia parte din lună şi din stele. Dacă
până acum soarele strălucea în jur de douăsprezece ore în fiecare zi
în majoritatea părţilor lumii, acum avea să strălucească în jur de
opt ore, la doar două treimi din puterea lui obişnuită.
Deşi ştia că aceste lucruri se vor petrece, Buck nu fusese pregătit
pentru veneraţia pe care o simţi în faţa puterii lui Dumnezeu. I se
puse un nod în gât. Se grăbi înapoi în casă şi căzu în genunchi.
— Doamne, se rugă, mi-ai dovedit de atâtea ori că exişti şi, cu
toate acestea, credinţa mea se întăreşte cu fiecare semn pe care
mi-l trimiţi. Tot ce ai promis ai înfăptuit. Tot ce ai prezis se
întâmplă. Mă rog ca acest fenomen, despre care Tsion şi cei
144.000 de martori au vorbit publicului din toată lumea, să facă
milioane de oameni să se întoarcă la Tine. Cum se poate oare cineva
îndoi de puterea şi de măreţia Ta? Inspiri frică, dar şi iubire,
milostenie şi bunătate. Îţi mulţumesc că m-ai mântuit. Îţi
mulţumesc pentru Chloe şi copilul nostru, pentru tatăl ei, pentru
Tsion şi pentru doctor. Îţi mulţumesc pentru privilegiul de a-l fi
cunoscut pe Ken. Veghează asupra oamenilor noştri, oriunde ar fi
ei, şi dă-mi şansa de a-i întâlni pe Mac şi pe David. Arată-ne ce să
facem. Îndrumă-ne paşii, astfel încât să te slujim cât mai bine. Mă
încredinţez iarăşi Ţie, dornic să merg oriunde vei voi şi să fac orice
îmi vei cere. Îţi aduc slavă pentru Jacov, Hannelore şi Stefan,
pentru aceşti noi fraţi şi surori care m-au primit la ei. Aş vrea ca şi
Chaim să vină la Tine, Doamne. Îţi mulţumesc pentru că eşti un
Dumnezeu bun şi mare.
Buck era copleşit, dându-şi seama că întunecarea va afecta totul
în lume. Nu doar lumina şi temperatura, ci şi transporturile,
agricultura, comunicaţiile, călătoriile – orice avea legătură cu el şi
cu cei dragi lui.
 Voia să-i avertizeze pe cei din Armata Pătimirilor, dar aşteptă
până se făcu ora şapte dimineaţa în Chicago. Lor le plăcea să se
deştepte la răsăritul soarelui, dar la ei urma să nu răsară. Buck era
curios cum arătau stelele întunecate. Nu mai avea mult de aşteptat
ca să vadă.
Formă numărul lui Chloe şi o trezi.

Rayford se trezise devreme şi se uită la ceas. Era şapte fără un

sfert şi era încă întuneric. Stătea întins, cu ochii în tavan,
întrebându-se dacă va fi vreme rea sau doar o zi înnorată. La şapte
auzi telefonul lui Chloe sunând. Probabil că era Buck, iar Rayford
ar fi vrut să vorbească cu el. O va lăsa pe ea câteva minute, apoi se
va duce jos şi o să-i facă semn.
Rayford se întinse la loc şi inspiră adânc. Se întrebă ce se va
întâmpla la Palwaukee în acea zi. Oare va îndrăzni să deschidă cu
Ernie discuţia despre comoara ascunsă? Asta va depinde de cum va
evolua conversaţia. Bănuia că va dura ceva până când vor dobândi
încredere unul în celălalt. Ernie era foarte tânăr.
Chloe părea agitată şi îl chema. Se ridică. Era prea devreme să fie
vorba de copil. Oare se întâmplase ceva cu Buck?
— Tată! Vino încoace!
Puse un halat pe el.
Se întâlniră la baza scărilor, ea cu telefonul la ureche.
— E cam întuneric pentru ora şapte, nu? spuse ea. Buck spune
că soarele s-a întunecat la ora şapte dimineaţa acolo. Când noi
dormeam. Vorbeşte cu tata, iubitule. Mă duc să-i trezesc şi pe
ceilalţi.

Lui Buck i se păru că Rayford era uluit.

— Incredibil, spunea el întruna. Va trebui să stabilim ce
înseamnă lucrul acesta pentru toate sistemele noastre pe bază de
energie solară.
— Credeam că doctorul lucra deja la asta.
— Aşa este. Doar că nu i-a plăcut la ce concluzii a ajuns. Din
diverse motive, doi şi cu doi nu fac patru într-o treabă ca asta. Nu-ţi
poţi imagina că vei avea cu o treime mai puţină energie. Şi-a pus
calculatorul cel mare la treabă şi a spus că este cu o treime mai
puţină energie în primul rând, şi apoi este cu o treime mai puţină la
fiecare douăzeci şi patru de ore. A schiţat un model a ceea ce va
însemna pentru noi şi nu ne-a plăcut. Nu putem să-l contrazicem şi
nu putem stoca mai multă energie dinainte, dar sperăm că s-a
înşelat.
— Sigur nu s-a înşelat, spuse Buck. Cei deştepţi nu se înşală
niciodată. Stai numai puţin, Rayford, vreau să văd cine este pe linia
cealaltă.
Buck apăsă pentru a vedea identitatea celui care-l apela. Reveni
la Rayford.
— Este Rosenzweig. Am să o mai sun eu pe Chloe.
— Li transmit. Ai grijă de bateria telefonului acum.
— Corect. Apăsă şi preluă celălalt apel. Doctore Rosenzweig!
— Cameron, trebuie să te văd. Am nevoie de un sfat.
— Vreţi să ne întâlnim acum?
— Poţi?
— Bănuiesc că ştiţi ce se petrece, spuse Buck.
— Bineînţeles că ştiu! Am fost la ultima întâlnire în care Tsion a
vorbit despre această profeţie.
— Recunoaşteţi că este prea evident pentru a fi vorba despre
altceva.
— Oare ce om cu cap nu şi-ar da seama de asta?
„Îţi mulţumesc, Doamne!” gândi Buck.
— Problema despre care vreau să vorbesc cu tine este ce să spun
eu? Toate canalele de presă vorbesc despre acest lucru şi vor un
comentariu pentru emisiunea de mâine. Am spus de nu ştiu câte
ori că eu sunt botanist şi că tot ce pot spune este ce va însemna
acest lucru pentru fotosinteză.
— Apropo, ce va însemna?
— Ei bine, va da totul peste cap, dacă vrei un răspuns în termeni
tehnici. Dar ziariştii îmi reamintesc că întotdeauna m-am exprimat
public pe teme ştiinţifice, chiar din afara domeniului meu. Îţi
aminteşti că Nicolae m-a pus să fac speculaţii pe tema dispariţiilor
în masă. Aproape că m-am convins pe mine însumi cu trăncăneala
aia despre reacţia atomică spontană.
— Aproape că m-aţi convins şi pe mine, doctore, şi eram
corespondent internaţional de presă.
— Ei bine, tocmai am vorbit cu Fortunato, care vrea să confirm
punctul de vedere al Comunităţii Globale asupra acestui fenomen.
— Eu cum vă pot ajuta?
— Am nevoie de construirea unei strategii. Mă gândesc să le stric
teoria. Aş putea sugera că le voi sprijini punctul de vedere –
aşteaptă să vezi despre ce este vorba – şi, când voi fi în direct, voi
spune ceea ce vreau eu. Îi datorez măcar atâta lucru lui Leon.
— Eşti îngrijorat de ceea ce va spune Carpathia.
— Desigur.
— Va fi un test pentru relaţia voastră.
— Exact. Voi afla cât de liber sunt ca cetăţean. I-am spus lui
Leon vreo câteva pentru că a lăsat să se înţeleagă că am colaborat
cu el pentru a vă reţine pe voi trei. Aş fi putu da în vileag întregul
regim de forţă, dar Nicolae s-a scuzat personal şi mi-a cerut să nu-l
pun într-o situaţie neplăcută.
— Chiar aşa? Nu mi-ai spus asta până acum.
— Nu mi s-a părut potrivit. Nu ştii cât de aproape am fost de a-i
spune că aş putea negocia ieşirea liberă din ţară a unui prieten în
schimbul unui comunicat de presă în favoarea lui. Dar pur şi
simplu nu am avut curajul să-i cer lucrul acesta.
— Ai procedat înţelept probabil, spuse Buck. Nu-l văd făcând un
astfel de târg. Dacă ar fi aflat că sunt aici, chiar sub nasul lor, s-ar
fi înfuriat.
— Am avut îndrăzneala să-l întreb dacă el consideră că
strategiile sale împotriva lui Ben-Judah şi a oamenilor acestuia
sunt motivul pentru toate aceste chinuri şi judecăţi. M-a certat
pentru că am acceptat toate poveştile astea. Acum trebuie să te
văd, Cameron.
— Ne putem vedea într-un loc ferit de ochii lumii? Rosenzweig
propuse un birt numit Pivniţa, un loc rece şi neplăcut. Buck ceru o
masă într-un colţ cu lumină slabă, unde se puteau uita la hârtiile
lui Chaim fără să fie deranjaţi. Rosenzweig scoase un fax care
conţinea părerea oficială a Comunităţii Globale despre ceea ce se
petrecuse în acea dimineaţă. Buck abia se abţinea să nu urle.
Faxul era scris în limbaj judecătoresc şi insista asupra
caracterului său confidenţial, fiind adresat doar doctorului Chaim
Rosenzweig, sub pedeapsa acuzării de către Comandantul Suprem
al Comunităţii Globale, sub autoritatea Excelenţei Sale, bla, bla,
bla. În el se spunea:

Doctore Rosenzweig, Excelenţa Sa doreşte să vă transmit

aprecierea sa personală pentru dorinţa dumneavoastră de a
susţine declaraţia politică oficială a Departamentului pentru
Aeronautică şi Spaţiu al Comunităţii Globale, cu referire la natura
fenomenului astronomic petrecut astăzi la 7.00, ora Noului
Babilon.
 — Bineînţeles că am acceptat doar să-l comentez, dar Leon
continuă pe tonul lui obraznic. Oricum, iată punctul lor de vedere.
Buck citi:

DASCG se bucură să anunţe publicul că întunecarea cerului

care a început astăzi de dimineaţă este rezultatul unui fenomen
natural explicabil şi nu trebuie să producă panică.
Cei mai importanţi cercetători ştiinţifici au ajuns la concluzia că
aceasta este o situaţie care va dispărea de la sine în patruzeci şi opt
– nouăzeci şi şase de ore.
Nu ar trebui să afecteze serios temperatura, decât pe termen
scurt, iar lipsa luminii nu trebuie interpretată ca lipsa energiei
solare. Pot exista efecte pe termen scurt asupra echipamentelor
care funcţionează pe bază de energie solară, precum telefoanele
mobile, computerele şi calculatoarele. Cu toate acestea, nu se va
înregistra un impact notabil asupra rezervelor de energie ale
Comunităţii Globale.
În ceea ce priveşte ceea ce s-a petrecut în spaţiu şi a determinat
apariţia acestui fenomen, experţii indică explozia unei stele masive
(o supernovă), care a dus la formarea unui magnetar (sau o stea
supermagnetizată). Un astfel de corp ceresc poate avea diametrul
de până la 25 de kilometri, dar poate cântări dublu faţă de soare. El
se formează când explodează o stea masivă, iar miezul lui se
comprimă din cauza gravitaţiei. Magnetarul se roteşte cu o viteză
foarte mare, făcând astfel ca elementele din miezul său să se ridice
şi să se magnetizeze puternic.
Scânteile provenite din acest proces pot emite tot atât de multă
energie câtă produce soarele în sute de ani. În mod normal, aceste
explozii se petrec în straturile superioare ale atmosferei, care
absorb toate radiaţiile. Deşi noi nu percepem niveluri periculoase
de radiaţii, ele au apărut la o altitudine destul de scăzută ca să
afecteze strălucirea soarelui. Înregistrările recente arată o scădere a
luminii cu 30-35%.
DASCG va supraveghea în mod constant situaţia şi va raporta
schimbările semnificative. Ne aşteptăm ca situaţia să revină la
normal înainte de sfârşitul săptămânii viitoare.

Rosenzweig dădu din cap şi se uită în ochii lui Buck.

— O fantezie convingătoare, nu-i aşa?
 — Aş crede, dacă nu aş şti mai bine cum stau lucrurile, spuse
Buck.
— Ei bine, acesta nu este domeniul meu. Dar chiar şi eu pot să
înţeleg. Crearea magnetarului nu ar afecta strălucirea soarelui, a
lunii sau a stelelor, decât, poate, ca să le facă mai strălucitoare. Ar
afecta undele radio, poate ar distruge sateliţii. Dacă s-ar petrece
suficient de jos în atmosfera terestră ca să ne afecteze, aşa cum
lasă ei să se creadă, probabil că ar deplasa Pământul de pe axa lui.
Orice ar fi fost asta, nu a fost crearea unui magnetar dintr-o
supernovă.
— Ce vrei să spui cu „orice ar fi fost asta”? Ştii la fel de bine ca
mine ce a fost.
— De fapt, cred că ştiu.
Doctorul Rosenzweig îi spuse lui Buck ce plănuise să afirme în
direct când va fi întrebat despre acest eveniment.
— Mă voi duce chiar cu documentul în mână, în mod solemn: îl
voi ţine răsucit, cu colţurile îndoite, de parcă aş fi agonizat asupra
lui ore întregi.
— Îmi place, spuse Buck.
Sună în State, lucru care devenea din ce în ce mai dificil pe
măsură ce perioada de întuneric creştea; probabil avea să devină
imposibil în câteva zile.
Răspunse Chloe.
— Da, dragul meu, zise ea. Atât de mult ai vorbit cu Chaim la
telefon?
— Nu, scuză-mă. Am fost ocupat. Voiam doar să-ţi spun să te
uiţi la el la televizor, la ştiri, fiindcă va face o prezentare a ceea ce
s-a petrecut.
— Care este prezentarea lui?
— Nu vreau să-ţi stric surpriza. Ai grijă să nu o rateze cineva. Vă
va face ziua bună.
— Avem deja probleme cu alimentarea cu energie, Buck, iar
legătura asta telefonică nu este cea mai bună.
— Economisiţi destul cât să-l vedeţi pe Chaim. Vă veţi bucura că
aţi făcut-o.

15

Luând cina târziu în acea seara, Tsion le împărtăşi celorlalţi

membri ai Armatei Pătimirilor din State bucuria sa pentru efortul
încununat de succes făcut de mulţi credincioşi de pe internet.
— Nu am făcut decât să exprim o cerere – pe care aţi văzut-o şi
voi – ca traducători din diferite ţări să traducă mesajele zilnice în
propria limbă. Vă imaginaţi cât din internet este reprezentat de
grupurile de limbi asiatice, de spaniolă, germană şi alte limbi. Ei
bine, adăugă el cu ochii strălucind, nu doar că am găsit mult mai
mulţi voluntari decât aveam nevoie, dar nişte tipuri foarte avansate
de calculatoare oferă gratuit programe care traduc automat în alte
limbi. Pot scrie în toate limbile de pe pământ.
Pe Rayford îl bucura întotdeauna plăcerea cu care lucra Tsion.
Sacrificase la fel de mult ca toţi ceilalţi din micul grup: soţia şi doi
copii. Chloe îşi pierduse mama şi fratele, iar acum doi prieteni.
Rayford pierduse două soţii, un fiu, un pastor şi mai multe
cunoştinţe noi decât dorea să-şi amintească. Toţi cei din jurul
mesei, inclusiv doctorul Charles şi Hattie, aveau motive să o ia
razna dacă se gândeau mai mult timp la cele prin care trecuseră.
Atunci când Tsion le împărtăşea o poveste ca aceasta sau când
cineva făcea vreun comentariu maliţios, nu puteau decât să arunce
un zâmbet trecător. Râsul din toată inima sau nimicurile nu-şi mai
aveau locul în viaţa lor. Supărarea era obositoare, credea Rayford.
Aştepta cu nerăbdare ziua în care Dumnezeu va şterge lacrimile
tuturor şi în care nu vor mai fi războaie.
Acesta era unul dintre motivele pentru care aştepta cu nerăbdare
ştirile de la ora zece, cărora li se făcuse publicitate pe canalele de
emisie ale Comunităţii Globale. Fuseseră adunaţi experţi care
urmau să vorbească despre întunecarea care începuse deja să-şi
facă simţite efectele. Buck insinuase că va fi o plăcere să-l asculţi
pe Chaim. Deşi Rayford nu se aştepta să râdă cu gura până la
urechi, aştepta nerăbdător această diversiune.
— Sper, spuse Tsion, să observăm o schimbare în spiritul lui
Chaim. Atunci când îi prezentam toate profeţiile, l-am provocat.
I-am spus: „Chaim, cum poate un om cu o minte ca a ta să ignore
imposibilitatea matematică a atâtor zeci de profeţii care se referă la
un singur om, dacă acesta nu este Mesia însuşi?” A început cu un
argument clasic: nu ştia dacă faptele relatate în Biblie sunt
adevărate. I-am spus: „Învăţătorul meu! Te-ai îndoi de propria
Torah? De unde crezi că am venit cu toate chestiile astea?” Vă
spun, tinerilor, că nu va mai fi mult până când Chaim ni se va
alătura. Pur şi simplu nu vreau ca el să aştepte prea mult timp.
Lui Rayford, care era cu doar vreo trei ani mai tânăr decât Tsion,
îi plăcea să i se spună tânăr.
Interveni Hattie cu vocea mai autoritară ca niciodată:
— Simţiţi la fel şi pentru mine, doctore Ben-Judah? Sau v-am
convins că sunt o cauză pierdută?
Tsion puse furculiţa jos şi împinse farfuria într-o parte.
— Domnişoară Durham, spuse el încet, eşti sigură că vrei să auzi
în faţa celorlalţi părerile mele despre situaţia ta?
— Daţi-i drumul, îl îndemnă ea veselă. Nu am secrete şi ştiu că
nici voi nu aveţi.
Tsion îşi împreună mâinile cu degetele împletite.
— Bine, de vreme ce tu ai adus vorba despre asta şi mi-ai dat şi
permisiunea de a vorbi. Noi doi interacţionăm destul de rar. Eu aud
ce spui şi ştiu pe ce poziţie te afli, iar tu ştii că eu îmi dedic întreaga
viaţă propovăduirii credinţei mele. Aşa că părerile mele nu îţi sunt
necunoscute. Eşti cu aproape douăzeci de ani mai tânără decât
mine şi suntem de sexe diferite, aşa că între noi există bariere de
generaţie şi de sex, care m-au determinat, probabil, să fiu mai
puţin sincer cu tine decât am fost cu alţii. Dar poate vei fi surprinsă
să afli de câte ori pe zi te aduce Dumnezeu în mintea mea.
Lui Rayford i se păru că Hattie arăta mai mult decât surprinsă.
Rămăsese cu un pahar de apă ridicat în aer, între masă şi gură, iar
un zâmbet uluit îi îngheţase pe buze.
— Repet, nu intenţionez să te fac să te simţi jenată…
— A, nu mă puteţi face să mă simt jenată, doctore. Daţi-i
drumul!
Ea zâmbi, de parcă în sfârşit ar fi dat de ceva interesant.
— Dacă îmi permiţi să vorbesc din inimă…
— Vă rog, spuse ea, punând paharul pe masă şi aşezându-se ca
pentru a se bucura de ceea ce va auzi.
Rayford crezu că îi plăcea să fie în centrul atenţiei lui Tsion.
— Simt o mare compasiune pentru tine, spuse Tsion, şi doresc
să le alături lui Isus.
Dintr-odată nu mai putu continua. Îi tremurau buzele şi nu mai
putu scoate niciun cuvânt.
Hattie ridică din sprâncene şi se uită la el.
— Iartă-mă, reuşi el să şoptească. Luă o înghiţitură de apă şi se
adună. Apoi continuă printre lacrimi: într-un fel Dumnezeu mi-a
dat voie să te văd prin ochii Lui: o tânără speriată, mânioasă,
tulburată, care a fost folosită şi abandonată de mulţi pe parcursul
vieţii ei. El te iubeşte cum nu se poate mai mult. Odată, Isus s-a
uitat la cei adunaţi în jurul Său şi a spus: „Ierusalim, Ierusalim,
care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte
ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub
aripi, dar nu aţi voit”.
Domnişoară Durham, tu ştii adevărul. Te-am auzit spunând
acest lucru. Şi totuşi nu vrei. Nu, eu nu te consider o cauză
pierdută. Mă rog pentru tine la fel de mult ca pentru Chaim.
Fiindcă Isus a continuat şi a spus celor cu inima împietrită din
Ierusalim: „Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până
când nu veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele
Domnului»”.
Mă uit la tine, cu frumuseţea aceasta fragilă, şi văd ce ţi-a oferit
viaţa şi îmi doresc să îţi găseşti pacea. Mă gândesc la ceea ce ai
putea face pentru împărăţie în aceste vremuri periculoase şi îmi
doresc să fii parte a familiei noastre. Mă tem că îţi pui viaţa în
primejdie respingându-l pe Dumnezeu şi nu aş vrea să văd cât vei
suferi înainte ca El să vină la tine.
Îmi cer scuze dacă te-am făcut să te simţiţi jenată, dar tu ai
cerut.
Hattie clătină din cap, iar Rayford avu impresia că ea era mai
mult surprinsă decât jenată. Nu răspunse decât mai întâi negând
din cap şi apoi aprobând.
— La ce oră încep ştirile? întrebă ea.
— Chiar acum, spuse Chloe şi fiecare îşi curăţă farfuria.

Buck se aşeză în faţa televizorului în Ierusalim, cu calculatorul

deschis, fascinat de crepusculul prevestitor din zori. Era
recunoscător că nici Jacov şi nici Stefan nu fuseseră acasă, clar
veniseră să vadă conferinţa de presă cu el.
„Conferinţă de presă” era un termen impropriu, desigur, acum
când Comunitatea Globală deţinea toată mass-media. Cititorii
aveau acces la informaţii obiective doar din publicaţiile clandestine,
precum cea a lui Buck. Asta făcea prezenţa lui Chaim atât de
neaşteptată. Dacă avea curajul să meargă atât de departe pe cât îi
spusese lui Buck, va fi cea mai controversată declaraţie de la
televiziune de la mărturia emoţionantă a lui Tsion. Nu, Rosenzweig
nu devenise un credincios, cel puţin nu încă. Dar evident obosise
să tot fie folosit de regimul Comunităţii Globale.
Programul începu cu ceea ce devenise linguşirea obligatorie a
conducerii. Se părea că, de fiecare dată când Comunitatea Globală
voia să convingă populaţia de o teorie inventată, treceau prin faţa
camerei atotcunoscători cu tradiţie şi îi linguşeau.
Gazda îl prezentă pe şeful DASCG, pe cel al CGPL, diverşi oameni
de ştiinţă, autori, demnitari şi chiar personalităţi din sfera
divertismentului. Fiecare savant zâmbea timid în timp ce se recita
litania de realizări şi de funcţii proprii.
Buck pufni zgomotos când gazda emisiunii folosi sintagma „şi
ultimul, dar nu cel din urmă”. Camera se îndreptă spre cel care
arăta un micuţ Albert Schweitzer2; legenda care se derula în partea
de jos a ecranului purta numele lui. Chaim nu arăta nici timid, nici
umil, ci mai degrabă uimit, de parcă toate care se petreceau erau
puţin cam prea mult.
Chaim dădu din cap, de parcă s-ar fi amuzat pe seama titlurilor
care curgeau: fost profesor, scriitor, botanist, câştigător al
Premiului Nobel, purtător de cuvânt, diplomat, ambasador, prieten
personal şi confident al Excelenţei Sale Potentatul. Chaim desenă
cercuri cu mâna desfăcută, de parcă ar fi vrut să-i facă să înceteze.
Gazda încheie:
— Cândva Omul Anului în Global Weekly şi inventatorul
formulei care să facă din Israel o putere mondială, doctorul Chaim
Rosenzweig!
Nu era public în studio şi chiar corpul de presă al Comunităţii
Globale era împotriva aplauzelor. Aşa că introducerea energică
făcută se stinse, iar emisiunea continuă.
Gazda cili mai întâi întreaga declaraţie a Comunităţii Globale, în
timp ce textul se scurgea pe ecran. Tensiunea lui Buck crescu
când, după cum îi era teamă, gazda începu prin a cere opinia şi
comentariile primului expert din stânga. Şi continuau în ordinea în
care fuseseră prezentaţi. Buck era îngrijorai că telespectatorii îşi
vor pierde răbdarea şi se vor plictisi până când îi venea rândul lui
Chaim. Unul dintre avantajele mijloacelor de comunicare în masă
controlate de Comunitatea Globală era acela că, deşi exista
posibilitatea alegerii din cinci sule de canale, această emisiune era
difuzată pe toate posturile.
Buck trebui să-şi reamintească faptul că întunecarea bruscă era
înspăimântătoare chiar şi pentru milioanele de oameni care

2 Albert Schweitzer (1875-1965), filosof, umanist, teolog, misionar,

câştigător al Premiului Nobel pentru pace în 1952 (n. red.).
ignoraseră ceea ce considerau drept aiurelile unui nebun ca Tsion
Ben-Judah. Ei stăteau în faţa televizoarelor pentru a primi
răspunsuri de la guvernul lor şi probabil considerau că acesta era
cel mai important program pe care-l văzuseră vreodată. Buck nu
spera decât că vor urmări emisiunea până când va veni şi rândul
ultimului vorbitor. Merita efortul.
Toţi cei prezenţi apreciau, bineînţeles, efortul rapid, eficient şi
minuţios depus de DASCG şi asigurau publicul că acesta era un
eveniment minor, o situaţie temporară.
— Oricât de alarmantă este întunecarea, spuse o femeie din
personalul de conducere al Global Community Power and Light,
suntem de acord că va avea un impact neglijabil asupra calităţii
vieţii şi totul ar trebui să revină la normal în câteva zile.
Când în sfârşit ajunseră la Chaim, Buck avu un sentiment de
apartenenţă la oamenii săi din State. Ideea că se uitau cu toţii la
acelaşi lucru făcu să dispară miile de kilometri dintre ei şi îşi dori
să-şi simtă soţia cuibărindu-se lângă el.
— Ei bine, începu Chaim dramatic, cine sunt eu să adaug sau să
neg ceea ce au spus aceşti devotaţi ai fenomenelor astronomice
galactice interplanetare? În ceea ce o priveşte pe femeia care a
promis că acest fenomen nu va avea niciun impact asupra calităţii
vieţii, aş vrea să spun că sunt dezamăgit. Calitatea vieţii noastre în
ultimii câţiva ani nu a reprezentat un motiv de laudă.
Eu nu sunt decât un simplu botanist care a dat peste o
combinaţie care s-a dovedit a fi apă miraculoasă şi dintr-odată mi
se cere părerea în legătură cu orice: de la preţul cârnaţilor până la
cât de adevăraţi şi de înşelători sunt predicatorii cei îndrăzneţi de la
Zidul Plângerii.
Vreţi să aflaţi şi părerea mea? în regulă, am să v-o spun. Ca să vă
zic adevărul, nu ştiu. Nu ştiu cine a stins luminile şi nu sunt sigur
că vreau să ştiu cine sunt cei doi domni de la Zid. Nu-mi doresc
decât ca ei să readucă apa pură şi să facă astfel încât să cadă iar
ploaia din când în când. Oare cer prea mult?
Dar daţi-mi voie să vă spun următorul lucru, dacă tot mi-aţi
acordat atenţia. Mi-aţi acordat-o, nu-i aşa?
Camera de luat vederi, îndreptându-se spre gazda rămasă fără
cuvinte, arătă feţele şocate ale celorlalţi invitaţi. Era clar că ei
credeau că Rosenzweig depăşise orice limită.
— După cum bănuiesc că nu va fi nicio surpriză pentru nimeni,
eu nu sunt un credincios. Sunt evreu prin naştere, desigur, şi sunt
mândru de asta. Nu aş vrea să fiu altceva. Dar pentru mine este o
naţionalitate, nu o credinţă. Tot ce vreau să spun este: mulţi,
inclusiv eu, au fost îngroziţi să audă ce s-a întâmplat cu familia
protejatului meu drag, fostul meu student, care a ajuns un lingvist
respectat şi un savant al Bibliei, rabinul Tsion Ben-Judah.
Mărturisesc că în adâncul inimii m-am întrebat dacă nu el a fost
cel care a atras asta asupra lui. Să iert crimele? Niciodată, cât voi
trăi. Dar aş sfătui oare pe cineva să meargă la o televiziune
internaţională, chiar de pe teritoriul unde numele lui Isus Hristos
este blestem pentru vecinii săi, şi să spună lumii că a devenit un
renegat? Un discipol al lui Hristos? Unul care crede că Isus este
Mesia?
Nebunie!
Am fost îngrozit când a devenit un renegat, a fost exilat din
propria ţară, iar viaţa nu mai valora nimic. Dar mi-am pierdut
respectul pentru el? L-am admirat mai puţin? Cum aş fi putut face
asta? Cunoscând riscurile, asumându-şi poziţia.
— Vă mulţumesc, doctore Rosenz… începu gazda, în mod
evident primind indicaţii în casca din ureche.
— A, nu, replică Rosenzweig. Mi-am câştigat dreptul la încă un
minut şi cer să nu fiu scos din emisie. Vreau doar să spun că încă
nu sunt un credincios, dar prietenul meu credincios, rabinul
menţionat mai devreme, a vorbit chiar despre ceea ce noi discutăm
acum. Acum puteţi sta liniştit. Am revenit la subiect.
Ben-Judah a fost ridiculizat pentru credinţa lui, pentru
argumentele sale că profeţiile din scripturi pot fi luate literal. A
spus că va veni un cutremur. A venit. A spus că grindina, sângele şi
focul vor pârjoli plantele. Aşa a fost. A spus că vor cădea obiecte din
cer, otrăvind apa, ucigând oameni, înecând corăbii. Au căzut.
A spus că soarele, luna şi stelele vor fi lovite şi că o treime din
lume se va întuneca. Ei bine, am terminat. Nu ştiu ce să înţeleg din
asta, decât că mă simt un prost mai mare cu fiecare zi ce trece. Şi
daţi-mi voie să mai adaug doar că aş vrea să ştiu ce spune doctorul
Tsion Ben-Judah că va urma. Dumneavoastră nu aţi vrea?
Apoi adăugă repede adresa de internet a paginii lui Tsion.
Gazda rămase în continuare fără cuvinte. Se uită la Chaim cu
sprâncenele ridicate.
— Acum continuaţi, îl îndemnă Chaim. Puteţi să-mi scoateţi
microfonul.
 Rayford era frustrat că nu ajunsese la Palwaukee în acea zi. Şi
nu se putea duce nici a doua zi, nici a treia. Reducerea puterii
solare afectase fiecare aspect al unei existenţe şi aşa destul de
dificile, plus transmiterea lecţiilor lui Tsion. Sprijinirea de către
doctorul Rosenzweig a predicilor lui Tsion dusese la sporirea
numărului de vizitatori ai unui site care oricum era de zeci de ori
mai vizitat decât fusese vreodată vreun altul. Şi totuşi transmiterea
mesajelor zilnice ale lui Tsion deveni o sarcină anevoioasă, care-l
obliga pe Rayford să-şi amâne orice altă activitate.
Căderile repetate ale internetului fură puse pe seama
problemelor solare. Credincioşii de peste tot în lume se întrecură să
încerce să copieze predica şi să o transmită şi altora, dacă era
necesar, dar deveni imposibil chiar să se urmărească succesul
acestui efort.
Încercările lui Chloe de a construi o piaţă particulară, anticipând
apariţia semnului fiarei, aproape că încetară. În următoarele câteva
săptămâni, anotimpurile se amestecară. Marile oraşe din Midwest
arătau ca Alaska în toiul iernii. Rezervele de energie se epuizaseră.
Sute de mii de oameni din întreaga lume muriseră din cauza
expunerii la frig. Chiar şi îngâmfata Comunitate Globală, care
ignorase, în mod convenabil, să-şi modifice evaluările iniţiale,
căuta acum pe cineva pe care să arunce vina pentru cele
întâmplate. În panica tragică creată în jurul acestei crize, rolul lui
Ben-Judah era unul neclar. Prezisese el ceea ce se petrecuse, aşa
cum afirmase Rosenzweig, sau el ceruse să se întâmple aşa?
Peter II îl condamna pe Ben-Judah şi pe cei doi prezicători
pentru practicarea magiei negre şi dovezile pe care le aducea erau
imagini în direct de la Zidul Plângerii. În vreme ce în Israel zăpada
era spulberată, iar israelienii plăteau bani grei pentru haine groase,
stăteau în casă şi foloseau materiale de construcţie drept
combustibil, Ilie şi Moise stăteau în acelaşi loc. Tot desculţi!
îmbrăcaţi doar în robele lor din pânză de sac, largi, cu braţele
dezgolite. Doar pielea întărită, bărbile şi părul lung stăteau între ei
şi temperaturile scăzute, în timp ce ei continuau să predice.
— Desigur, îi zeflemisi Supremul Pontif autointitulat, dacă există
un diavol, acesta îi stăpâneşte pe cei doi! Cine altcineva decât cei
alienaţi mintal, fiinţele demonice pot rezista acestor elemente şi pot
continua să împrăştie diatribe iraţionale?
Însuşi Nicolae Carpathia era ciudat de tăcut, iar chipul său,
scump la vedere. În cele din urmă, când Comunitatea Globală păru
lipsită de putere, el se adresă lumii. În timpul unei scurte perioade
de activitate solară la miezul zilei în Orientul Mijlociu, Mac reuşi să
stabilească o legătură telefonică cu Rayford, care răspunse la un
telefon mobil cu baterii vechi, care fuseseră reîncărcate de un
generator. Legătura era proastă şi nu putură vorbi mult.
— Uită-te la Potentat diseară la televizor, dacă poţi, Ray! strigă
Mac. La noi aici este cald, chiar şi în mijlocul zăpezii, fiindcă el a
mobilizat toată energia de care avem nevoie pentru palat. Dar când
se va duce la televiziune, o să poarte o geacă uriaşă, pe care o are
din Regiunea Arctică.
Mac avea dreptate. Rayford şi Floyd se străduiseră să
economisească atât de multă energie cât era posibil, din surse
diferite, pentru a se putea uita la cel mai mic televizor din locuinţa
de refugiu. S-au adunat cu toţii să se uite şi să stea la căldură.
Hattie continuă să afirme:
— Nu ştiu voi, dar eu primesc ceea ce merit.
— Draga mea, îi replică Tsion, vei descoperi că niciunul dintre cei
care poartă semnul lui Dumnezeu nu va muri din cauza acestei
judecăţi. Suferim pentru că întreaga lume suferă, dar lucrul ăsta
nu ne va afecta mortal. Nu vrei şi tu aceeaşi protecţie?
Ea nu răspunse.

Buck, tremurând în subsol cu Stefan şi cu Jacov, nu găsi energia

necesară ca să-l vadă pe Carpathia la televizor. Ascultară la un
radio, care avea un semnal aşa de slab, că trebuiră să-şi ţină
respiraţia ca să-l audă.

În Mount Prospect, Rayford, Tsion, Chloe, Floyd şi Hattie se

uitau la televizor: îl văzură pe Carpathia venind într-un studio gol,
frecându-şi mâinile în mănuşi şi ţopăind pe vârful degetelor de
parcă ar fi îngheţat de frig.
— Cetăţeni ai Comunităţii Globale, intonă el, vă aplaud curajul,
cooperarea, spiritul de loialitate şi unitatea de care daţi dovadă în
timpul acestei provocări de a îndura o altă catastrofă.
Am venit în faţa voastră la această oră pentru a vă anunţa planul
meu de a-i vizita personal pe cei doi predicatori de la Zidul
Plângerii, care şi-au recunoscut rolul în aceste calamităţi care au
căzut asupra Israelului. Acum vor trebui obligaţi să recunoască şi
că ei sunt în spatele acestui atac asupra noului nostru mod de
viaţă.
 Aparent, ei sunt invulnerabili la atacul fizic. Voi face apel le
sentimentul lor de bună-cuviinţă, de sinceritate, de compasiune şi
mă voi duce la ei lipsit de prejudecăţi, deschis pentru negociere.
Este evident că ei doresc ceva. Dacă este ceva pentru care să mă pot
tocmi, fără să afecteze demnitatea funcţiei mele şi fără să aibă
efecte negative asupra cetăţenilor pentru care trăiesc, sunt dispus
să ascult şi să iau în consideraţie orice.
Voi face acest pelerinaj mâine. Se va transmite în direct la
televizor. Deoarece sediul Comunităţii Globale din Noul Babilon
dispune de rezerve de energie mai mari decât cele mai multe zone,
vom înregistra această întâlnire istorică, nutrind speranţa că veţi
putea cu toţii să vă bucuraţi de ea atunci când acest chin se va fi
sfârşit.
Fiţi curajoşi, dragii mei. Cred că sfârşitul acestui coşmar se
apropie.

— Merge personal la Zid? spuse Buck. Asta a zis?

Stefan aprobă din cap.
— Ar trebui să mergem şi noi.
— Nu vor lăsa pe nimeni în apropierea acelui loc, spuse Jacov.
— Poate vor lăsa, replică Buck.
Le sugeră să se îmbrace toţi trei cât puteau de gros şi să găsească
un loc cu vedere bună la gardul din fier forjat.
— Putem să construim acolo un adăpost care să arate ca o cutie
de lemn.
— Nu ne-au mai rămas decât câteva foi de furnir drept
combustibil acum, spuse Stefan. Chestiile alea verzi din pivniţă.
— Le aducem înapoi pe urmă, zise Buck, şi le folosim mai târziu
drept combustibil.
Planul se dovedi nesăbuit. Faţa lui era încă sensibilă la urmele
zgârieturilor şi amorţită în rest, deoarece firele cusăturilor fuseseră
scoase doar cu câteva săptămâni în urmă. Nu se aşteptase să aibă
de-a face cu ger în Israel. Împreună cu cei doi compatrioţi, găsi o
scară ce ducea la o clădire abandonată, cu o uşă sigilată, la mai
puţin de o sută de metri de Zid. Cum Carpathia era aşteptat la
prânz, se instalară dimineaţa, pe întuneric. Dacă se mai aventurară
şi alţii în viforul care urla, Buck şi prietenii lui nu-i văzură.
Îngheţară până se urcară în boxa de cherestea improvizată, în
care făcuseră crăpături ca să poată vedea. Buck, eternul ziarist,
trebuia să vadă cum arăta locul pentru un trecător.
 — Mă întorc imediat, spuse el.
— Ieşi iar afară pe frigul ăsta? îl întrebă Jacov.
— Doar puţin.
Buck alergă vreo treizeci de metri de la scară şi încercă să
distingă boxa prin zăpada spulberată şi cu ajutorul luminii slabe
aruncate din vârful unui stâlp. „Perfect”, gândi el. Nu va atrage
atenţia nimănui. În timp ce-şi târa picioarele înapoi spre adăpost,
căută cu privirea spre Zid, ştiind că cei doi martori erau acolo, dar
el nu putea să-i vadă. Se întoarse şi se apropie de Zid.
Din câte putea vedea, nu erau lângă gard. Se apropie mai mult,
încrezător că nu-i va lua prin surprindere şi nu-i va speria, dar şi că
ei, în sufletul lor, vor şti că el este un credincios. Păşi atât de
aproape de gard cât nu fusese niciodată; îşi aminti de una dintre
primele dăţi când vorbise cu ei de la o distanţă de doar câţiva metri.
O domolire de moment a viscolului îi permise să-i vadă pe cei doi
stând cu spatele la construcţia de piatră. Stăteau relaxaţi, cu
coatele pe genunchi, discutând. Nu se îngrămădiseră unul în
celălalt, nepărând afectaţi de condiţiile meteorologice. Buck vru să
spună ceva, dar nu-i veni nimic în minte. Nu păreau să aibă nevoie
de încurajare. Nu păreau să aibă nevoie de nimic.
Când se uitară amândoi o dată la el, dădu doar din cap, cu gâtul
ţeapăn, ca un copil într-o salopetă nouă de iarnă, şi-şi ridică
pumnii strânşi ca pentru a le ura succes. Îi stătu inima când îi văzu
pe amândoi zâmbind pentru prima dată, iar Ilie ridică mâna în
semn de salut.
Buck fugi înapoi la adăpost.
— Unde ai fost, omule? îl întrebă Jacov. Am crezut că te-ai
rătăcit, ai îngheţat sau cine ştie ce ai păţit.
Buck se aşeză, îşi puse braţele în jurul genunchilor, îşi îndoi
umerii şi clătină din cap.
— Mi-e bine, îl asigură el.
Trupele Comunităţii Globale ţineau mulţimea la câteva străzi
distanţă, când sosi autobuzul care-i aducea pe Nicolae şi pe cei din
grupul său.
Vântul şi zăpada se opriseră, dar soarele de la prânz abia reuşea
să încălzească puţin zona.
Carpathia rămase în autobuz, în timp ce personalul de
televiziune instala reflectoarele, instalaţiile de sunet şi camerele de
luat vederi. În cele din urmă îi făcură semn Potentatului şi câţiva
dintre oamenii săi cei mai importanţi, în frunte cu Fortunato,
coborâră. Carpathia apăru ultimul. Se apropie de gardul în spatele
căruia cei doi martori stăteau nemişcaţi.
Cum toată lumea se uita la televizor, Carpathia spuse:
— Vă aduc salutări călduroase din partea Comunităţii Globale.
Datorită puterilor supranaturale pe care le deţineţi, bănuiesc că
ştiaţi că voi veni.
Ilie şi Moise rămaseră aşezaţi.
— Numai Dumnezeu este omnipotent, omniscient şi
omniprezent, spuse Moise.
— Cu toate acestea, sunt aici în numele cetăţenilor Pământului
pentru a decide ce cale trebuie să apucăm pentru a pune capăt
acestui blestem căzut asupra planetei.
Martorii se ridicară în picioare şi înaintară.
— Vom vorbi doar cu tine.
Carpathia le făcu semn din cap lingăilor săi, iar Fortunato,
evident fără tragere de inimă, îi conduse înapoi la autobuz.
— În regulă, atunci, spuse Carpathia, începem?
— Vom vorbi doar cu tine.
Carpathia arăta nedumerit, apoi spuse:
— Aceşti oameni nu sunt decât tehnicieni, cameramani şi alţi
oameni de televiziune.
— Vom vorbi doar cu tine.
Nicolae îşi plecă capul în semn de cedare şi făcu semn şi echipei
de televiziune să plece.
— Să lăsăm camerele să meargă? Este în regulă?
— Neînţelegerea ta nu este cu noi, afirmă Ilie.
— Poftim? Nu sunteţi voi în spatele întunecării, al haosului
global rezultat?
— Doar Dumnezeu este omnipotent.
— Caut ajutorul vostru, ca oameni care pretindeţi că vorbiţi cu
Dumnezeu. Dacă acestea sunt de la Dumnezeu, atunci pledez pe
lângă voi să mă ajutaţi să ajung la o înţelegere, la un aranjament, la
un compromis, dacă vreţi.
— Neînţelegerea ta nu este cu noi.
— Bine, în regulă, asta înţeleg, dar dacă voi aveţi acces la el…
Deodată Moise vorbi atât de tare că aparatele de măsurare a
sunetului probabil că nu mai făcură faţă.
— Îndrăzneşti să dai din gură în faţa aleşilor lui Dumnezeu?
— Îmi cer scuze. Eu…
— Tu care te-ai lăudat că vom muri înainte să ne vină vremea?
 — De acord, recunosc că am…
— Tu care nu îl recunoşti pe Dumnezeu Cel adevărat,
Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob?
— În spiritul ecumenismului şi toleranţei, da, susţin că omul nu
ar trebui să-şi limiteze imaginea zeităţii la una singură. Dar…
— Există un singur Dumnezeu şi un singur mediator între
Dumnezeu şi om, şi acela este omul Isus Hristos.
— Aceasta este o părere valabilă, desigur, la fel ca multe altele…
— Este scris: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu
filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos”.
— Nu înţelegeţi că religia voastră este aşa de excluşi…
— Neînţelegerea ta nu este cu noi.
— Iar ne întoarcem la asta, nu-i aşa? în spiritul diplomaţiei,
daţi-mi voie să vă sugerez…
Dar cei doi martori se întoarseră şi se aşezară la loc.
— Deci, asta e, nu? în faţa ochilor lumii voi refuzaţi să vorbiţi? Să
negociaţi? Tot ce primesc este că neînţelegerea mea nu este cu voi?
Atunci cu cine este? Bine, în regulă!
Carpathia se duse în faţa camerei principale şi privi în ea doar de
la câţiva centimetri. Vorbi grav, dar cu obişnuita-i pronunţie clară:
— După cercetări ulterioare, moartea gărzii Comunităţii Globale
la Întrunirea Martorilor nu a fost provocată de niciunul dintre
martori sau dintre membrii cercului doctorului Ben-Judah. Omul
ucis de trupele Comunităţii Globale la aeroport nu era un terorist.
Bunul meu prieten, doctorul Chaim Rosenzweig, nu i-a ţinut pe
Ben-Judah şi pe oamenii lui la porunca noastră. În ceea ce priveşte
prezentul, niciun adept al doctorului Ben-Judah şi al predicilor
sale nu este considerat fugar sau duşman al Comunităţii Globale.
Toţi cetăţenii sunt la fel de liberi să călătorească şi să-şi trăiască
viaţa în spiritul libertăţii.
Nu ştiu cu cine ar trebui să negociez, dar asigur pe oricine că
sunt dornic să fac orice alte concesii ne-ar apropia de sfârşitul
acestei întunecări.
Se întoarse pe călcâie, îi salută sarcastic pe cei doi martori şi se
urcă înapoi în autobuz. Când echipa de televiziune se grăbi să
strângă echipamentul, martorii vorbiră la unison de unde stăteau,
suficient de tare şi de clar să-i poată auzi oricine, chiar şi
Carpathia:
— Vai, vai, vai vouă care nu priviţi în sus şi nu vă ridicaţi
capetele!
Două zile mai târziu, soarele răsări strălucitor, întreg şi tot
pământul începu să se dezgheţe. Buck îşi făcu planuri să zboare
acasă liber sub propria identitate.
— Nu pot zbura direct la Chicago, cu un zbor comercial, îi spuse
lui Rayford, chiar şi cu reconstrucţia din Midway. Trebuie să trec
prin Europa.
— E vreo legătură prin Atena?
— Am să verific. De ce?
Rayford îi ceru să treacă pe la Lukas Miklos.
— Am să văd dacă poate să te întâmpine pe aeroport. Nu-ţi va
întârzia călătoria spre casă şi îl va încuraja foarte mult pe el.

În Mount Prospect, Tsion îi spuse lui Rayford că lucra la ceea ce

va fi cel mai dramatic şi ameninţător avertisment de până acum.
Între timp, transmise în toată lumea prin internet: „Din cauza
adevărului dovedit din Luca 21, vă îndemn pe voi toţi, credincioşi
sau nu, să vă uitaţi pe cer. Cred că acesta este mesajul celor doi
martori”.
Doctorul Charles dezgropă şi curăţă telescopul lui Donny Moore
şi, alături de milioane de oameni din întreaga lume, începu să
monitorizeze cerul. Dar când Tsion anunţă într-unul dintre
mesajele sale zilnice că investiga o metodă de construcţie a unei
pagini pe internet, care să permită şi altora să privească cerul prin
acelaşi telescop, Rayford primi un telefon de la David Hassid din
Noul Babilon.
— Mă bucur că te-am prins, rosti el pe nerăsuflate. De cât timp
aveţi ideea asta cu pagina pe internet şi cu telescopul?
— De vreo două zile. Nu ne va mai lua mult până va fi gata.
— Nu cred că vreţi să o faceţi. Un mic software şi un astronom
inteligent vor fi de ajuns să vă localizeze imediat.
Rayford îşi puse mâna pe cap.
— Îţi mulţumesc pentru asta, David. Nu m-aş fi gândit niciodată.
— Oricum, Potentatul însuşi a autorizat cumpărarea unui
telescop colosal şi eu voi lucra cu tipii care se vor ocupa de el. Poate
fi monitorizat de câteva persoane în acelaşi timp de la calculatoare
diferite.
— Ei bine, David, tu ştii ce căutăm.
— Bineînţeles că ştiu.
 16

În săptămâna care urmă programele de ştiri anunţară că aceia

care studiau stelele pe tot globul dăduseră de urma a ceea ce părea
la început a fi o stea căzătoare. Dar aceasta, văzută prima dată
noaptea în Asia, nu brăzdase cerul decât pentru o secundă sau
două şi dispăruse. Acest obiect rapid nu se afla nici pe o traiectorie
orbitală.
Astronomilor le plăcea să explice că, dată fiind distanţa de la
Pământ chiar şi până la cea mai apropiată stea, multe dintre
activităţile observate de pe Pământ se petrecuseră deja cu ani buni
înainte şi abia acum puteau fi văzute.
Dar după câteva ore în care fusese urmărită de orice mânuitor,
amator sau profesionist, al unui telescop din lume, deveni mai clar
că aceasta nu era o stea obişnuită. Şi nu era vorba nici despre un
eveniment care să se fi petrecut cu ani buni înainte.
Experţii incapabili să o identifice au fost de acord că era micuţă,
cădea drept şi se afla pe o traiectorie descendentă de mult timp.
Radia puţină căldură, dar părea să emită propria lumină şi să
reflecte lumina de la stele şi de la soare, în funcţie de momentul
zilei.
Cu cât era studiată mai mult, cu atât părea o ameninţare mai
mică pentru Pământ. Şeful DASCG afirmă că exista o mare
probabilitate să ardă complet în momentul în care intra în
atmosfera Pământului.
— Dar chiar şi dacă rămâne intactă, are mari şanse să aterizeze
în apă, fără să producă pagube. Din ceea ce putem specula despre
masa şi densitatea ei, dacă ar atinge Pământul, ar suferi mai multe
pagube decât ar produce. După toate probabilităţile, se va evapora.
Totuşi, nimeni nu era în stare să-şi întoarcă telescopul de la ea.
În cele din urmă, aterizarea obiectului căzător neidentificat fu
preconizată pe un teritoriu nelocuit din Semiluna Fertilă, lângă
locul în care mulţi credeau că se află leagănul civilizaţiei.
Oamenii de ştiinţă ai Comunităţii Globale ajunseră la timp la
locul prevăzut pentru impact pentru a-l putea vedea, dar
transmiseseră că obiectul păruse să alunece pe suprafaţa
Pământului într-o crăpătură adâncă. Studiile geologice în zona
respectivă dovediră că era imposibil ca un aparat sau un om să
evalueze mai de îndeaproape obiectul şi efectele lui sau lipsa
acestora asupra scoarţei Pământului.
 În timp ce avioanele se roteau pe deasupra, făceau fotografii şi
înregistrări video, avu loc o erupţie geologică de mare intensitate pe
scara Richter, înregistrată de senzorii seismologiei din toată lumea.
Obiectul care căzuse pe Pământ, orice ar fi fost, declanşase cumva
o activitate de tip vulcanic la o mare adâncime sub scoarţa
Pământului.
Unda de şoc zvârli avioanele care survolau zona şi obligară piloţii
să lupte să le ţină în aer şi să scape de acolo. Spre uimirea
oamenilor de ştiinţă, prima dovadă a ceea ce s-a petrecut sub
pământ a fost apariţia unui nor sub formă de ciupercă, de o mic de
ori mai mare şi lansat cu atâta putere şi viteză, cum nu se mai
înregistrase în cazul nici unei bombe sau al unui fenomen natural.
Un alt element unic legat de erupţie fusese faptul că provenea
dintr-o crevasă de sub nivelul mării, nu dintr-un munte vulcanic.
Camerele de luat vederi situate la mii de kilometri distanţă de
locul de producere captaseră imagini ale norului timp de
douăsprezece ore. Acest nor – din ce în ce mai mare, alimentat de
măruntaiele Pământului – nu era purtat de vânt la întâmplare, ci se
risipea în mod egal în toate direcţiile şi ameninţa să blocheze
lumina soarelui peste tot pe glob.
Şi nu era un nor de fum care să se subţieze şi să se disipeze pe
măsură ce se deplasa. Aburii groşi care ţâşneau din pământ erau
denşi şi negri ca partea inferioară unui foc de benzină. Oamenii de
ştiinţă se temeau că sursa fumului era un foc uriaş care se va ridica
în cele din urmă şi-şi va revărsa flăcările la kilometri în aer.
În Ierusalim, în următoarea luni, curând după prânz, Buck fu
devastat când află că zborul lui spre Atena şi apoi spre State fusese
anulat. Norul de fum care se mărea, acoperea Pământul ca o pătură
şi afectase din nou lumina zilei. Buck aşteptase cu nerăbdare
zborul şi escala de două ore, timp în care l-ar fi întâlnit pe Lukas
Miklos. Apoi urma să schimbe avioanele şi să zboare fără
întrerupere restul drumului până la Aeroportul Midway din
Chicago. De acolo urma să plece spre Mount Prospect, doar după ce
se asigura că nu duce niciun duşman cu el la locuinţa de refugiu.
Împreună cu membrii americani ai Armatei Pătimirilor creaseră
modalităţi de inducere în eroare a urmăritorilor.
În schimb, Buck se grăbi spre locuinţa lui Chaim Rosenzweig,
cufundată în întuneric.
— Fii prudent în legătură cu afirmaţia lui Carpathia că nu mai
eşti suspect, îl avertiză Chaim. Nicolae nu vorbeşte cu mine. Leon
spumegă. Fiindcă nu pot să-şi încalce promisiunea, vor găsi ei o
scuză.
— Stai liniştit. Sunt atât de nerăbdător să o văd pe Chloe, încât
poate voi zbura chiar cu propriile forţe.
— Ai grijă la Religia Unică Globală.
— Ce mai are Peter de gând să facă acum?
— Nu ai auzit?
Buck negă din cap.
— Am fost prea ocupat cu pregătirile de plecare.
Chaim deschise televizorul.
— Aş putea spune asta pe dinafară, am auzit-o de atâtea ori
astăzi. Este singurul lucru de la ştiri, în afara vulcanului care
fumegă.
Mathews, purtând iarăşi veşmintele clericale, vorbi spre cameră:
— Comunitatea Globală poate că are o înţelegere tacită cu
teroriştii religioşi ai magiei negre, dar a venit vremea să aplicăm
legea. Religia Unică Globală este religia unică acceptată de întreaga
lume. Atât cât îmi stă în putere – iar o lectură atentă a statutului
Comunităţii Globale arată că aceasta cade în atribuţiile mele – îi voi
ancheta pe contravenienţi. Pentru ca totul să fie clar, consider că
credinţele exclusiviste, intolerante, unidirecţionale sunt împotriva
credinţei adevărate. Dacă, din cauza unei diplomaţii prost înţelese,
administraţia Comunităţii Globale consideră că trebuie să permită
abateri de la adevărul cosmic, Religia Unică Globală trebuie să
pornească ofensiva.
A fi ateu sau agnostic este una. Chiar şi ei sunt bineveniţi sub
semnul nostru atotcuprinzător. Dar este ilegală practicarea unei
forme de religie care contravine misiunii noastre. Asemenea
practicanţi şi cei care îi urmează vor fi pedepsiţi.
Ca o primă iniţiativă dintr-un efort de curăţare a lumii de
intoleranţă, începând de marţi, de la miezul nopţii, ora Greenwich,
va fi considerat act criminal vizitarea site-ului aşa-numitei Armate
a Pătimirilor. Învăţăturile acestui guru al cultului, Tsion
Ben-Judah, sunt otravă pentru oamenii credinţei şi iubirii
adevărate, iar noi nu vom tolera această toxină mortală
administrată ca un drog.
Tehnologia oferă posibilitatea monitorizării activităţii pe internet
a fiecărui cetăţean, iar cei ale căror înregistrări arată că au accesat
acest site după data limită vor fi amendaţi şi trimişi la închisoare.
Îl întrerupse un reporter al Comunităţii Globale:
 — Am o întrebare cu două părţi, Pontife. Prima: Cum se
potriveşte trimiterea la închisoare a oamenilor pentru ceea ce
accesează pe internet cu toleranţa, credinţa şi iubirea? Şi a doua:
Dacă puteţi monitoriza activitatea de pe internet a tuturor, de ce nu
puteţi detecta de unde transmite Ben-Judah şi să-i întrerupeţi
transmisiunile?
— Îmi pare rău, adăugă unul dintre ajutoarele sale, în timp ce
Peter II era condus spre ieşire, dar am stabilit de la început că nu va
fi timp pentru întrebări.
„Aş vrea să arunc o privire la fruntea acelui reporter”, se gândi
Buck. Acest lucru îl făcu să-şi dorească să nu se fi deconspirat şi să
fi lucrat încă din interior.

Era dimineaţă devreme în zona Chicago, când Rayford plecă de la

locuinţa de refugiu în Range Rover-ul lui Buck. În ciuda cerului
acoperit de fum, simţi că trebuia să meargă la Palwaukee şi să
verifice starea Suburban-ului lui Ken Ritz. Părea într-o formă mai
bună decât Rover-ul. Armata Pătimirilor îl putea folosi, dar Rayford
nu ştia cum se puteau prelua lucrurile unui om mort, mai ales ale
unuia fără rude în viaţă.
Deodată, Rayford auzi o voce, de parcă ar fi fost cineva în maşină
cu el. Radioul era închis şi era singur, dar auzi, clar, ca din cel mai
bun sistem audio existent:
— Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte
glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze.
Îi sună telefonul. Era David din Noul Babilon.
— Căpitane Steele, acum sunt afară şi nu ştiu cum vom
interpreta acest lucru, dar pun pariu pe viaţa mea că nu va fi
niciodată la ştiri.
— Am auzit şi eu. Nu trebuie să apară la ştiri.
— Toată lumea de aici a văzut înainte să audă. Ei bine, cel puţin
echipamentele noastre l-au captat. Nu se poate vedea nimic prin
acest nor de fum. Dar, fiindcă avem antene radio uriaşe orientate
oricum spre cer, a fost foarte clar. L-am întrebat pe un turc în ce
limbă a fost şi a zis că într-a lui. Ei bine, eu am auzit în engleză, aşa
că ştii ce cred.
— Tu ai văzul îngerul?
— În regulă, noi am lucrat toată noaptea, fiindcă cineva
detectase ceva. Reproducerea digitală îl face să pară ca un fel de
corp ceresc, o cometă sau altceva. L-a detectat, l-a măsurat şi ce nu
i-a făcut; noi toţi l-am studiat. Ei bine, eu nu sunt astronom, aşa că
habar n-am la ce mă uit. Le spun că este foarte mic pentru mine şi
nu foarte gros. Mă felicită toţi, pentru că i-au dat şefului o idee.
Spune: „În regulă, să presupunem că este mai apropiat şi mai mic.
Mult mai mic”. Aşa că întoarce nişte butoane şi resetează sonda.
Dintr-odată calculatorul redă imagini pe care le putem vedea şi
înţelege. Arăta transparent şi oarecum umanoid, dar nu prea.
Oricum, noi urmărim acest obiect şi apoi şeful spune să orientăm
toate antenele satelit către el şi să încercăm să-l detectăm astfel,
aşa cum facem cu stelele în timpul zilei. Imediat am auzit anunţul.
Ei bine, noi nu am auzit primul cuvânt, dar desigur că am citit ce
a scris doctorul Ben-Judah, deci ştiu ce este. Pentru că
următoarele cuvinte sunt la fel şi clare. Ascultă la mine, căpitane, a
speriat pe toată lumea, chiar pe toată lumea. Băieţii au căzut la
podea plângând.
Au pus caseta de multe ori şi eu am copiat-o pe dictafonul meu.
Dar ştii ceva? Se înregistrează doar în greceşte. Fiecare a auzit în
limba lui, dar a fost greacă.

Buck auzi îngerul şi-l confundă cu televizorul, până văzu

expresia de pe chipul lui Chaim. Bătrânul era îngrozit. Cum putea
el sau oricine altcineva să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu
acum? Nu mai era vorba de ignoranţă. Era vorba despre alegere.

Rayford parcă lângă hangarul unde locuise Ken Ritz înainte să se

mute la locuinţa de refugiu. Acolo, cu capul sub capota
Suburban-ului lui Ritz, era Ernie, noul credincios. Ridică privirea şi
îşi miji ochii în lumină când se apropie Rayford. Ernie zâmbi, dădu
mâna cu el entuziasmat şi-şi dădu pe spate şapca plină de unsoare.
Semnul de pe frunte se vedea clar, de parcă ar fi fost mândru de el,
dar în acelaşi timp tremura.
— A fost înfiorător, nu-i aşa? întrebă el.
— Nu ar trebui să fie înfiorător pentru cei care ştiau că va veni,
spuse Rayford. Nu ai de ce te teme. Niciunul dintre noi nu vrea să
moară, dar cu toţii ştim ce va urma.
— Da, zise Ernie, potrivindu-şi iar şapca. Dar totuşi!
— Cum e maşina lui Ken?
Ernie se întoarse la motor.
— E în formă destul de bună pentru câte a pătimit, aş spune.
— Găseşti că asta are efect terapeutic?
 — Îmi pare rău, zise Ernie, nu am fost un elev prea bun. Ce
înseamnă asta?
— Te ajută să nu-l uiţi pe Ken, fără ca asta să fie prea dureros
pentru tine?
— A, păi, nu îl cunoşteam de prea mult timp. Vreau să spun că
am fost şocat şi că mi-e dor de el. Dar doar am făcut diverse lucruri
pentru el. El m-a plătit, cum ştii.
— Dar eraţi amândoi credincioşi…
— Da, asta era bine. El m-a trimis la site-ul acela al tipului ăluia
Ben-Judah.
Lângă turnul reconstruit de peste drum opri o maşină din care
ieşiră doi bărbaţi în cămăşi şi cu cravate. Unul era înalt şi negru,
celălalt îndesat şi alb. Primul merse în turn. Celălalt se apropie de
Ernie şi de Rayford. Ernie ieşi iar de sub capotă şi-şi trase şapca pe
sprâncene.
— Salut, Bo! spuse el. Ai auzit vocea aia din cer?
— Am auzit-o, răspunse Bo, evident dezgustat. Dacă tu crezi că
era o voce din cer, eşti mai nebun decât credeam.
— Şi ce a fost, atunci? întrebă Ernie, în timp ce Bo îl studia pe
Rayford.
— Nebunii ăia de fundamentalişti iar se joacă cu minţile noastre.
Vreo şmecherie cu vreun megafon. Nu te lăsa păcălit de ei.
Ernie scoate un râs jenat şi îl privi timid pe Rayford.
— Salul, spuse Bo privindu-l pe Rayford. Vă putem ajuta cu
ceva?
— Nu, mulţumesc. Sunt un prieten al lui Ken Ritz.
— Da, a fost îngrozitor.
— De fapt, am venit să mă interesez de lucrurile lui. Nu cred că
avea vreo rudă în viaţă.
Ernie se ridică şi se întoarse atât de repede, că însuşi Bo păru
luat prin surprindere. Era clar că amândoi voiau să spună ceva,
dar se uitau unul la celălalt şi ezitau. Apoi vorbiră amândoi odată.
Bo spuse:
— Şi te-ai gândit să vii şi să…
În timp ce Ernie zise:
— Nu, aşa este. Nu avea rude. De fapt, chiar mi-a spus acum o
săptămână sau două că…
Ernie cedă cuvântul celuilalt care continuă, ducându-şi gândul
la capăt:
— …Să vii pe aici şi să vezi ce te poţi alege, nu-i aşa?
 Rayford fu uimit de atâta nesimţire, mai ales din partea unui
străin.
— Nu doar de asta am venit, domnule. Eu…
— De unde ţi-a venit să îmi spui mie „domnule”? Nici măcar nu
mă cunoşti!
Prins pe picior greşit, vechiul caracter al lui Rayford ieşi iar la
suprafaţă.
— Ce? Vorbesc cu un extraterestru? Cum se adresează oamenii
politicoşi celor necunoscuţi pe planeta voastră, Bo?
Îi spuse numele cu tot sarcasmul de care era în stare. Rayford
era mult mai înalt, dar Bo avea constituţia unui fundaş.
— Ce-ar fi să nu-ţi mai vâri tu aici coada de profitor, atâta vreme
cât este prinsă de corpul tău? făcu Bo.
Rayford fierbea şi se căia de atitudinea sa, chiar şi când scuipa
venin.
— Ce-ar fi să-ţi vezi de propriile treburi cât discut eu între patru
ochi cu Ernie?
Bo se apropie de Rayford făcându-l să se întrebe dacă nu va fi
nevoit să se apere.
— Fiindcă Ernie este pe statul meu de plată, spuse Bo, şi tot ce
este pe proprietatea asta este treaba mea. Inclusiv ce a rămas de la
Ritz.
Rayford trase adânc aer în piept şi reuşi să-şi controleze iar
emoţiile.
— Atunci am să discut cu Ernie în timpul său liber şi…
— Pe proprietatea lui, adăugă Bo.
— Bun, dar ce-ţi dă ţie dreptul la lucrurile lui Ken Ritz?
— Dar ce-ţi dă ie vreun drept asupra lor?
— Eu nu am pretins nimic, spuse Rayford. Dar cred că este o
întrebare legitimă cine va dispune de ele.
Ernie nu părea în apele lui.
— Ă, Bo, domnule, Ken mi-a spus că dacă i se întâmplă ceva, cu
pot beneficia de toate lucrurile sale.
— Da, sigur!
— Chiar aşa mi-a spus! Avioanele, maşina, toate obiectele lui
personale. Tot ce vreau.
Rayford îl privi suspicios pe Ernie. Nu voia să chestioneze un
credincios ca şi el, mai ales în faţa unui străin, dar era nevoii.
— Parcă mi-ai spus că nu vă cunoşteaţi prea bine.
— Lămuresc eu asta, interveni Bo. Ceea ce spui sunt numai
minciuni, Ernie, şi ştii prea bine lucrul ăsta! Ritz a fost coproprietar
al acestui aeroport şi…
Rayford îşi ridică repede capul. Asta nu se potrivea cu ceea ce-i
spusese Ken în legătură cu dorinţa sa de a cumpăra acest loc.
Bo probabil că observase reacţia lui Rayford şi presupuse că
acesta ştia mai mult decât bănuia el.
— Ei bine, se corectă el din mers, a făcut o ofertă, oricum. Sau
intenţiona să facă. De fapt, da, a făcut o ofertă. Aşa că, dacă sunt
bunuri pe proprietatea sa, ele aparţin Aeroportului Palwaukee.
Rayford simţi iar cum îi fierbe sângele în vine.
— A, asta începe să capete sens. El moare înainte ca afacerea
voastră să fie încheiată, aşa că tu îi iei bunurile în schimbul a ce? Ai
de gând să schimbi numele locului în Ritz Memorial? Tu îi iei
bunurile şi el cu ce se alege? Cu o proprietate post-mortem, pe care
o conduci tu şi de care tot tu profiţi?
— Şi care este rolul tău în asta, deşteptule?
Rayford aproape că izbucni în râs. Era iarăşi pe terenul de joacă
din clasa a patra? Cum ajunsese la un meci de zbierete cu un
străin?
— După cum am spus, eu nu am formulat nicio pretenţie, dar
rolul meu acum este să fiu sigur că nu se întâmplă nimic cu
moştenirea prietenului meu, nimic ce el nu ar fi vrut să se
întâmple.
— El voia ca eu să o primesc, spuse Ernie. Ţi-am mai spus asta!
— Ernie, îl avertiză Bo, vezi-ţi de treburile tale şi nu-ţi mai băga
nasul în asta, ai înţeles? Şi şterge-ţi mizeria aia de pe frunte. Arăţi
ca un mucios.
Ernie îşi trase în jos şapca, se întoarse şi-şi făcu iar de lucru sub
capotă, mormăind:
— Am să-mi iau lucrurile pe care el a spus că le pot lua, ascultaţi
la mine. Nu o să mă fraieriţi voi să renunţ la ceea ce ştiu că mi se
cuvine. În niciun caz.
Rayford era dezgustat de minciunile evidente ale lui Ernie, dar şi
mai mult de faptul că îi era ruşine cu semnul lui Dumnezeu.
Şi atunci îi veni o idee. Doar alţi credincioşi puteau vedea
semnul. Oare Rayford se certa cu un alt sfânt al Pătimirilor?
Se uită repede la fruntea lui Bo, care, din cauza tunsorii, a
tenului şi a feţei late, fusese expusă privirii lui Rayford tot timpul.
Chiar şi prin fumul dens pielea lui Bo era netedă ca a unui copil.
 Buck era nerăbdător. Era aşezat în faţa lui Chaim Rosenzweig în
salonul de pe proprietatea acestuia şi era aproape copleşit de
compasiunea pentru el.
— Domnule doctor, spuse el, cum poţi vedea, şti şi trece prin tot
ce am îndurat noi toţi în aceşti ultimi ani şi încă să mai rezişti
chemării lui Dumnezeu? Să nu te simţi jignit. Ştii că ţin la tine, la
fel ca Tsion, Chloe şi tatăl ei. Ai spus la televizor în faţa unui public
internaţional că Ben-Judah a interpretat corect ceea ce va urma.
Iartă-mă că sunt aşa direct, dar nu a mai rămas mult timp.
— Recunosc că am fost pus în încurcătură, răspunse
Rosenzweig, mai ales de când Ben-Judah a stat cu mine. Ai auzit
argumentele mele împotriva lui Dumnezeu în trecut, dar nu, nu pot
nici măcar să neg că el acţionează astăzi. Este prea evident. Dar
trebuie să spun că nu-l înţeleg pe Dumnezeul vostru. Mi se pare
rău. De ce nu le atrage atenţia oamenilor prin minuni plăcute, aşa
cum făcea în Biblie? De ce să înrăutăţească lucrurile până când
omul nu mai are nicio altă şansă? Descopăr că refuz să fiu forţat să
intru în asta chiar de către cel care îmi doreşte evlavia. Vreau să vin
de bunăvoie, să-mi dau acordul, dacă vin.
Buck se ridică şi trase draperia. Cerul se întuneca şi auzi un
bubuit slab departe. Să se retragă de la fereastră? Vremea nu
prevestea ploaie. Ce era acel zgomot? Nu vedea la mai mult de trei
metri distanţă din cauza fumului gros.
— Domnule doctor, Dumnezeu te-a binecuvântat mai mult decât
merită vreo fiinţă umană. Dacă mulţimea de prieteni, de
cunoştinţe, educaţia, creativitatea, admiraţia, veniturile şi
confortul pe care le ai nu te atrag spre El, ce altceva poate El face?
El nu doreşte ca vreunul dintre noi să piară, aşa că recurge la
judecăţi care să-i facă pe oameni să vină la El sau să se îndepărteze
de El pentru totdeauna. Ne rugăm ca tu să alegi prima cale.
Rosenzweig părea mai bătrân decât anii pe care îi avea. Obosit,
tensionat, singuratic, părea să aibă nevoie de odihnă. Dar viaţa era
grea pretutindeni. Buck ştia că de acum înainte toate duceau în
jos. Bătrânul îşi încrucişă picioarele, păru să găsească poziţia
neconfortabilă şi îşi aşeză iarăşi tălpile drept pe podea. Părea cu
gândurile în altă parte, iar el şi Buck trebuiau să-şi ridice vocea ca
să se audă unul pe celălalt.
— Trebuie să-ţi spun că rugăciunile voastre pentru mine
înseamnă mai mult decât pot să… Se încruntă. Ce este zgomotul
ăsta?
 Bubuitul creştea în intensitate şi se transformă într-un sunet
metalic.
— Parcă ar fi zdrăngănit de lanţuri, spuse Buck.
— Oare e vreun avion care zboară la mică înălţime?
— Aeroporturile sunt închise, domnule doctor.
— Se aude din ce în ce mai tare! Şi se face din ce în ce mai
întuneric. E ca noaptea afară. Dă la o parte draperia, Cameron, te
rog. O, Doamne!
Cerul era negru ca smoala, iar gălăgia asurzitoare. Buck se
întoarse ca să-l privească pe Chaim, a cărui faţă reflecta teroarea
lui. Se auzea cum se lovea metal de metal, iar cei doi îşi acoperiră
urechile. Zdrăngănind, lovindu-se de ferestre acum, bubuitul
devenise o cacofonie care zgâria, irita, zdrăngănea, era stridentă şi
părea să pătrundă chiar şi în pereţi.
Buck se holba pe fereastră, iar inima-i bătea să-i sară din piept.
Din fum ieşeau creaturi care zburau – hidoase, urâte, monştri
zburători maro, negri şi galbeni. Roiau ca lăcustele, arătau ca nişte
cai în miniatură, de doisprezece-cincisprezece centimetri lungime,
cu cozi de scorpion. Ceea ce era şi mai îngrozitor, creaturile atacau
încercând să intre înăuntru. Şi se uitau dincolo de Buck, de parcă
Chaim ar fi fost ţinta lor.
Bătrânul stătea în picioare în mijlocul camerei.
— Cameron, după mine au venit! strigă el. Spune-mi că visez!
Spune-mi că este doar un coşmar!
Creaturile zburau, lovind din aripi şi dându-se cu capul în
fereastră.
— Îmi pare rău, domnule doctor, şopti Buck cutremurându-se şi
având pielea de pe mâini ca de găină. Ceea ce se petrece este
adevărat. Este prima dintre cele trei nenorociri pe care le-au vestit
îngerii.
— Ce vor? Ce vor face?
— Tsion ne învaţă că ele nu vor afecta frunzişul, aşa cum fac de
obicei lăcustele, ci doar pe aceia care nu au semnul lui Dumnezeu
pe frunte.
Chaim păli, iar lui Buck îi fu teamă că se va prăbuşi.
— Staţi jos, domnule. Lasă-mă să deschid fereastra…
— Nu! Ţine-le afară! Cred că vor să mă devoreze!
— Poate reuşim să prindem una sau două între cadrul cu plasă
şi fereastră ca să le vedem mai bine.
— Nu vreau să le văd! Vreau să le omor înainte să mă omoare ele
pe mine!
— Chaim, nu li s-a dat permisiunea să te omoare.
— De unde ştii?
Vocea lui suna acum ca a unui şcolar care nu avea încredere în
doctorul care îi spunea că o injecţie nu-l va durea rău.
— Nu îţi spun că nu te vor chinui, ci că în Biblie scrie că victimele
pe care le atacă vor dori să moară şi nu vor putea.
— O, nu!
Buck răsuci un mâner care deschise fereastra. Câteva creaturi
zburară lângă cadrul cu plasă şi el închise repede fereastra. Prinse
acolo, ele se zbăteau nebuneşte, încordându-se, luptându-se,
lovindu-se una de alta. Sunetul metalic strident crescuse.
— Nu eşti câtuşi de puţin curios? spuse Buck, străduindu-se să
nu se întoarcă cu faţa de la ele. Sunt nişte hibrizi fascinanţi. Ca om
de ştiinţă, nu vrei măcar să vezi…
— Mă întorc imediat, urlă Chaim şi ieşi în grabă.
Se întoarse arătând ridicol, îmbrăcat din cap până-n picioare în
haine de apicultor: cizme, salopetă din pânză groasă, mănuşi,
pălărie cu o plasă pe faţă şi cu un material care-i acoperea gâtul.
Avea în mână o crosă de cricket.
Ţipete ce-ţi îngheţau sângele în vine se auziră mai puternice
decât larma insectelor. Chaim se repezi la cealaltă fereastră, dădu
la o parte draperia şi căzu în genunchi.
— O, Doamne, se rugă el, salvează-mă de aceste creaturi! Şi nu-l
lăsa pe Jonas să moară!
Buck se uită peste umărul lui Chaim, spre poartă. Jonas era
întins pe jos, se zvârcolea, ţipa, se răsucea, se lovea peste picioare
şi peste piept, încerca să-şi ferească faţa. Era acoperit de lăcuste.
— Trebuie să-l aducem înăuntru! spuse Buck.
— Eu nu pot ieşi afară! Mă vor ataca!
Buck ezită. Credea că el este invulnerabil la înţepăturile
creaturilor, dar minţii lui îi era imposibil să dea comenzi
picioarelor.
— Eu mă duc, spuse el.
— Cum ai să ţii creaturile afară?
— Am să fac tot ce îmi va sta în putinţă. Mai ai o crosă?
— Nu, dar am o rachetă de tenis.
— Va trebui să mă descurc cu ea.
Buck coborî scările cu racheta în mână. Chaim strigă în urma
lui:
 — O să mă încui în camera asta. Ai grijă să le omori sau să le ţii
afară înainte să intri iar. Şi du-l pe Jonas în camera de oaspeţi din
faţă. Va muri?
— Îşi va dori să poată muri, răspunse Buck.
Aşteptă la uşa din faţă. Fumul care învăluise oraşul câteva zile
dispăruse, lăsând în urmă un roi la fel de dens de fiinţe
înspăimântătoare. Rugându-se să capete curaj, Buck deschise uşa
şi alergă la Jonas, care zăcea acum tremurând şi având convulsii.
— Jonas! Hai să te duc înăuntru.
Dar Jonas era inconştient.
Buck puse racheta jos şi cu ambele mâini îl apucă de umăr pe
bărbatul masiv şi îl întoarse. Faţa lui era ca biciuită şi trupul
începuse să i se umfle. Bărbat cu pieptul mare, musculos, Jonas
era greu de mişcat. Buck încercă să-şi amintească stilul cum cărau
pompierii, dar nu reuşea să-l ridice pe Jonas de la pământ.
Lăcustele, o descriere prea blândă a acestor bestii revoltătoare,
zburau ameninţătoare în jurul capului lui Buck şi unele chiar se
aşezară pe el. Era uimit de greutatea şi grosimea lor. Şi, în timp ce
era uşurat că nu-l înţepau sau ciupeau, le auzi sâsâitul şi i se păru
că încearcă să-l îndepărteze de Jonas. Când una pluti pe deasupra
feţei acestuia, Buck înşfăcă racheta şi dădu tare o lovitură de rever,
trimiţând lăcusta printr-o fereastră din faţa casei. Bestia se izbi de
plasa rachetei de parcă ar fi fost o jucărie metalică. Primul lucru pe
care Buck trebuia să-l facă dacă intra în casă era să pună nişte
placaj în fereastra aceea şi să scape de animalul acela.
Buck îşi puse racheta sub braţ şi se apucă să-l tragă pe Jonas de
încheieturile mâinilor, pe spate, înspre casă. La vreo trei metri de
scări, se opri şi descoperi că betelia şi cureaua lui Jonas sfâşiaseră
iarba când îl târâse. Buck îl întoarse invers, îi luă gleznele sub braţe
şi continuă să meargă. Când ajunse la scări inspiră, îşi îndoi
genunchii şi-l ridică pe Jonas pe umeri. I se păru că acesta
cântărea cu cincizeci de kilograme mai mult decât el.
În casă, îl lăsă pe Jonas să cadă pe un scaun de pe care aproape
că se răsturnă înainte să-l ridice suficient ca să-şi ţină măcar
echilibrul. O altă lăcustă intră, înainte ca Buck să închidă uşa, şi
acesta o lovi cu racheta. Alunecă pe podea şi se izbi de perele,
zăngănind în timp ce se rostogolea. Rămase buimăcită pe podea, cu
abdomenul segmentat zvâcnind. Prima ţintă a lui Buck îşi alese
acest moment pentru a ataca, iar Buck o izbi încă o dată.
Încercă să calce pe una şi descoperi că avea o crustă încasabilă.
Le ridică cu piciorul pe amândouă şi le zvârli cu racheta afară din
casă, trântind uşa înainte să mai intre alta. Acoperi geamul spart
şi-l ajută pe Jonas să ajungă în camera de oaspeţi din faţă. Acolo,
acesta se întinse pe pat, incoerent, mormăind şi trăgând de nasturii
cămăşii.
Ştiind că nu exista niciun remediu pentru tortura şi agonia pe
care omul le va îndura, Buck îl părăsi fără tragere de inimă şi se
întoarse în salonul de sus. Ca o persoană atrasă în mod pervers de
urmările unui accident de tren, Buck voia să se uite de aproape la
aceste fiinţe prin bariera de sticlă care îl despărţea de ele.
Înainte să descuie uşa, Chaim îi ceru lui Buck să verifice de două
ori, de trei chiar, că nu aducea cu el înăuntru, fără să vrea, vreo
lăcustă. Buck îl găsi pe Chaim tot în hainele de apicultor şi cu crosa
de cricket în mână. După ce se interesă dacă Jonas mai era în
viaţă, Chaim îl înşfăcă pe Buck de braţ şi-l trase la fereastră.
Lăcustele furioase, prinse între geam şi plasă, erau cu abdomenul
înspre ei, gata să fie studiate. Buck ştia că orice necredincios aflat
pe stradă avusese deja soarta lui Jonas şi că nu va mai dura mult
până când lăcustele vor reuşi să pătrundă în case şi apartamente.
Acesta avea să fie lucrul cel mai groaznic petrecut până acum.

17

Rayford îl apucă pe Ernie de guler şi-l trase mai aproape de el,

simţind mânia unui părinte în faţa ameninţării aduse familiei sale.
— Deci eşti un impostor, Ernie?
În loc să riposteze, Ernie încercă să-şi ţină şapca pe cap cu
ambele mâini. Rayford îi dădu drumul la guler şi-şi îndreptă
mâinile direct sub cozorocul şepcii. Ernie se trase înapoi, evident
crezând că urma să primească o lovitură în nas, şi slăbi
strânsoarea suficient cât Rayford să-i poată zbura şapca de pe cap.
Nu era de mirare că semnul lui Ernie păruse atât de proeminent
– îl reîmprospătase cu ceea ce folosise ca să-l creeze prima dată.
— Ai falsificat semnul, Ernie? Semnul celor care poartă pecetea
lui Dumnezeu? Asta înseamnă tupeu.
Ernie păli şi încercă să se tragă înapoi, dar Rayford îl apucă de
ceafă şi îşi apăsă arătătorul de la mâna liberă pe semnul fals al lui
Ernie. Pata se şterse.
— Probabil că ai studiat învăţăturile lui Tsion foarte bine de ai
falsificat un semn pe care nu l-ai văzut niciodată.
 — Ce naiba este asta? întrebă Bo, care păru să fi îngheţat pe loc.
— A falsificat semnul lui…
— Ştiu totul despre asta, spuse Bo cu ochii larg deschişi de
teamă. Arătă peste Rayford. Mă refer la asta!
Rayford se uită în depărtare, unde norul de fum se transforma
într-un val ce colcăia de lăcuste. Chiar şi de la câteva sute de metri
se vedea că erau uriaşe. Şi ce zgomot infernal!
— Îmi pare rău să vă spun asta, domnilor, dar sunteţi într-o
mare belea.
— De ce? urlă Bo. Ce este?
— Unul dintre ultimele voastre avertismente. Sau o altă
şmecherie a fundamentaliştilor. Voi decideţi.
— Fă ce vrei, Bo! exclamă Ernie. Eu am şters-o de aici!
Fugi spre turnul care părea să-l atragă şi pe Bo. Când Ernie avu
probleme cu deschiderea uşii, Bo se izbi de el şi îl strivi de uşă.
Amândoi căzură, Ernie ţinându-se de genunchi şi scâncind.
— Ridică-te şi intră acolo, nebunule, spuse Bo.
— Da, bine, şi tu eşti la fel, un mare nebun! Nebunul de Bo!
Bo deschise repede uşa şi-l lovi pe Ernie în cap. Înjură şi se
răsuci pe loc, închizând uşa cu piciorul, în timp ce Bo încerca să
între. Bo căzu într-un genunchi, sugându-şi unghia prinsă în uşă,
iar Ernie sări în picioare şi păşi peste el către turnul care oferea
siguranţă.
Rayford ajunse la uşă şi încercă să-l ajute pe Bo să se ridice, dar
acesta se smulse de lângă el. Lăcustele roiau în jurul lui Bo. El
dădea din picioare, ţipa şi alerga în cerc, iar când Ernie deschise
uşa să-şi bată joc de el, fu şi el atacat. Negrul care fusese în maşină
cu Bo apăru în uşă, privind îngrozii la bărbatul şi la băiatul care
sufereau.
Dădu din cap încet şi se uită la Rayford. Fiecare din ei observă
semnul pe fruntea celuilalt, iar Rayford ştiu că este adevărat pentru
că lăcustele îl lăsau în pace.
Rayford îl ajută să îndepărteze lăcustele şi îi trase pe cei doi pe
un palier la baza scărilor. În vreme ce Bo şi Ernie tremurau, trupul
li se umfla şi se luptau să respire, Rayford acceptă să dea mâna cu
bărbatul.
— T.M. Delanty, spuse el. Mi se spune T.
— Rayf…
— Ştiu cine eşti, căpitane. Ken mi-a spus totul despre dumneata.
— Îmi cer scuze că sunt nepoliticos, spuse Rayford, dar este
ciudat că de dumneata nu mi-a pomenit vreodată.
Chiar mai ciudat i se păru lui Rayford felul în care făcură
cunoştinţă, cu doi oameni suferind la picioarele lor.
— Eu i-am cerut să nu vorbească despre mine. Este grozav să
aflu că a fost ceea ce am crezut eu că este – un om de cuvânt.
Rayford voia să vorbească cu T, dar se simţi obligat să facă ceva
pentru Bo şi pentru Ernie.
— Este vreun loc în care putem să-i punem pe băieţii ăştia?
T dădu din cap afirmativ şi arătă spre o zonă de recepţie, unde se
găseau canapele şi scaune, dar altminteri era goală.
— Înţeleg că nu vor muri, dar vor vrea să moară?
Rayford aprobă din cap.
— Studiezi, nu-i aşa?
— Sunt în clasa virtuală a lui Tsion, ca aproape toţi credincioşii
din lume.
— Ar fi bine să verific ce fac Tsion şi ceilalţi, spuse Rayford,
scoţându-şi telefonul.
Răspunse Chloe.
— A, tată! Este groaznic! Hattie a fost deja atacată.
Rayford o auzea ţipând în fundal.
— Doctorul nu poate să o ajute?
— Încearcă, dar ea îl înjură pe Dumnezeu şi deja vrea să moară.
Tsion spune că acesta este doar începutul. El crede că va fi supusă
chinurilor cinci luni. Până atunci, noi vom dori să o scutim de
această nenorocire.
— Putem să ne rugăm să devină credincioasă înainte de asta.
— Da, dar Tsion nu crede că acest lucru garantează eliberarea
imediată a chinurilor.
Lucrul acesta i se părea ciudat lui Rayford. Trebuia să-l întrebe
pe Tsion despre asta mai târziu.
— Ceilalţi sunt în regulă?
— Cred că da. Aştept veşti de la Buck.

Buck fu surprins să afle că putea să simtă chiar şi mai multă

repulsie. Când el şi Chaim îngenuncheară lângă fereastră, cu feţele
la câţiva centimetri de lăcuste, el văzu cum se adeverea Scriptura.
Nu-şi putea imagina o privelişte mai urâtă, mai scârboasă decât
creaturile pe care le avea în faţa ochilor. Tsion îi învăţase că acestea
nu făceau parte din regnul animal, ci erau diavoli care luaseră
forma acestor organisme.
 În timp ce le studia caracteristicile unice întinse mâna după
Chaim. Amândoi ştiau că veşmintele sale protectoare nu-l vor salva
până la urmă. Aceste creaturi erau aici ca să-i atace, iar timpul era
de partea lor. Aveau să găsească ele o cale de a pătrunde înăuntru
şi, când acest lucru avea să se întâmple, nu vor arăta milă.
— Doamne, uită-te la ele! exclamă Chaim.
Buck nu putu decât să dea din cap. Contrar frumuseţii creaţiei
lui Dumnezeu, aceste corcituri proveneau în mod evident din iad.
Corpurile lor aveau forma unor cai în miniatură, înarmaţi pentru
război. Aveau aripi ca lăcustele zburătoare. Când una dintre ele
ateriză pe geam, Buck se apropie mai mult.
— Chaim, spuse Buck, a cărui voce suna distantă şi temătoare,
ai o lupă?
— Vrei să te uiţi mai de aproape? Eu nu suport nici să le arunc o
privire!
— Arată ca nişte cai, dar nu au boturi şi guri de cal.
— Am o lupă foarte puternică în birou, dar eu nu părăsesc
camera asta!
Buck alergă spre biroul de lângă dormitorul lui Chaim. Dar când
se grăbea înapoi auzi un strigăt groaznic, inuman şi loviturile cuiva
care se zvârcolea pe podea. Acel cineva era, bineînţeles, Chaim
Rosenzweig, iar strigătul era uman până la urmă.
Una dintre lăcuste găsise o modalitate de a pătrunde şi se
prinsese de încheietura mâinii lui Chaim, între mănuşă şi mânecă.
Bătrânul zăcea întins, având convulsii, ca nişte spasme de
apoplexie, plângând şi strigând, în timp ce-şi lovea mâna de podea,
încercând să desprindă bruta.
— Ia-o de pe mine! urlă el. Te rog, Cameron, te rog! Mor!
Buck apucă creatura, dar părea lipită, de parcă ar fi fost
absorbită. Părea un amestec de metal, proeminenţe spinoase şi
mucozitate de insecte. Îşi băgă degetele între abdomenul ei şi
încheietura lui Chaim şi trase. Lăcusta sări şi se eliberă,
contorsionându-se în mâna lui, şi încercă să-l înţepe cu un capăt,
iar cu celălalt să-l muşte.
Deşi nu avea efect asupra lui, Buck, instinctiv, o izbi de un
perete cu atâta putere, că lăsă un semn în tencuială, şi zornăi
zgomotos pe podea.
— E moartă? strigă Chaim. Spune-mi că este moartă!
— Nu ştiu să le putem omorî, spuse Buck. Dar am ameţit câteva
mai devreme, iar asta stă nemişcată acum.
 — Striveşte-o, insistă Chaim. Calc-o! Loveşte-o cu băţul!
Se roti pe o parte, zguduit de convulsii. Buck voia să-l ajute, dar
Tsion spusese clar că nu găsise în Scriptură nicio menţiune despre
cum pot fi alinate victimele înţepăturilor.
Lupa zăcea pe podea la câţiva centimetri de lăcusta nemişcată.
Cu un ochi la creatură, Buck ţinu lupa deasupra animalului,
luminat de un candelabru aflat chiar deasupra. Aproape că vomită
văzând de cât de urâtă era.
Creatura zăcea pe o parte, părând să se refacă. Cele patru
picioare ca de cal susţineau un trup în formă de cal, alcătuit
dintr-un abdomen din două părţi. Mai întâi era un abdomen
anterior în zona torsului, alcătuit din şapte segmente şi protejat de
o platoşă metalică, ce producea zgomotul specific când zbura.
Partea posterioară consta din cinci segmente şi se termina cu o
coadă înţepătoare, ca de scorpion, aproape transparentă. Buck
putea vedea cum circula veninul.
Creatura avea ochii deschişi şi părea să se uite cu furie la Buck.
În mod ciudat, lucrul acesta avea un sens. Dacă Tsion avea
dreptate şi aceştia erau diavoli, atunci erau fiinţe aflate într-un
conflict interior crâncen. Voiau să ucidă credincioşii, dar urmau
instrucţiunile lui Dumnezeu şi-i torturau doar pe necredincioşi.
Buck îşi ţinu respiraţia când mişcă lupa, stând cu faţa aproape
de lăcustă. Nu mai văzuse un asemenea cap la nicio fiinţă. Faţa
arăta ca aceea a unui om, dar când se crispa, se strâmba şi privea
încruntat la Buck, lăsa să se vadă nişte dinţi disproporţionat de
mari. Erau dinţi de leu, cu canini lungi, iar perechea de sus se
răsfrângea peste buza inferioară. Şi mai ciudat, lăcusta avea păr
lung, revărsându-se ca al unei femei, ieşind de sub ceea ce părea să
fie o combinaţie între o cască şi o coroană de culoarea aurului.
Deşi nu era mai mare ca mâna unui om, insecta de dimensiuni
groteşti, o combinaţie de artropod şi mamifer, părea invincibilă.
Buck era încurajat să descopere că le poate induce o stare de şoc
temporar printr-o singură lovitură, dar nici nu ucisese şi nici măcar
nu rănise vreuna.
Nu avea idee cum să o scoată din casă fără să intre altele. Buck
se uită prin cameră şi observă un ghiveci greu, în care se afla o
plantă mare. Chaim era deja incoerent şi se târa către uşă.
— Pal, spuse el. Apă.
Buck scoase planta din ghiveci şi o puse pe podea, cu tot cu
rădăcinile noroioase. Răsturnă ghiveciul şi-l puse peste lăcusta
care tocmai începuse iar să mişte. În mai puţin de un minut auzi un
zumzăit metalic, produs de lăcusta care se tot izbea de pereţii
ghiveciului.
Încercă să scape printr-o gaură mică din ceea ce devenise acum
partea superioară a acestei închisori provizorii, dar nu reuşi decât
să-şi scoată capul pe acolo. Buck se împletici şi aproape căzu când
aceasta păru să strige, de parcă ar fi cerut ajutor. Repeta neîncetat
o frază pe care Buck nu o putea înţelege.
— Auzi, doctore Rosenzweig? întrebă Buck.
Chaim era întins lângă uşă, respirând greu.
— Aud, reuşi el să spună mormăind, dar nu vreau! Arde-o,
îneac-o, fă-i ceva! Dar ajută-mă să ajung în pat şi adu-mi nişte apă!
Creatura scotea un vaiet lugubru, iar Buck avea impresia că
spunea:
— Unul rău! Unul rău!
— Chestiile astea vorbesc! îi spuse Buck lui Chaim. Şi cred că în
engleză!
Rosenzweig tremura de parcă temperatura ar fi scăzut sub zero
grade.
— Ebraică, zise el. Îl cheamă pe Abaddon.
— Desigur! exclamă Buck. Tsion ne-a spus despre asta!
împăratul acestor creaturi este îngerul adâncului fără fund,
conducătorul hoardelor căzute în abis. În greacă, numele lui este
Apollyon.
— De ce m-ar interesa numele monstrului care m-a omorât? făcu
Rosenzweig.
Se întinse până la mânerul sferic al uşii, dar nu reuşi să-l învârtă
cu mănuşile puse. Le scoase, dar atunci nu mai putu să ridice
mâna.
Buck îl ridică şi, ieşind împreună cu greu din salon, privi în urmă
la lăcusta care încerca să se strecoare afară din ghiveci. Se uita la el
cu atâta ură şi dispreţ, că Buck aproape îngheţă.
— Abaddon! strigă ea, iar vocea-i subţire, dar gravă răsună în tot
holul.
Buck lovi cu piciorul uşa salonului închizând-o, apoi îl ajută pe
Chaim să ajungă în pat. Acolo, Buck îi scoase şi restul costumului
de apicultor şi-l ajută să se întindă pe spate peste aşternuturile de
pe pat. Îl chinuiau iar convulsiile şi Buck observă că i se umflau
mâinile, gâtul şi faţa.
— Ppppoţi ssssă-mi aaaaduci nnişte aapă, te rrrog!
 — Nu-ţi va fi de ajutor, spuse Buck, dar îi aduse oricum.
Având şi el gâtul uscat, turnă într-un pahar nişte apă din sticla
pe care o găsise în frigider şi-şi potoli setea. Luă un pahar curat şi
se întoarse. Puse sticla şi paharul pe o măsuţă de lângă pat. Chaim
părea inconştient. Se răsucise pe o parte, îşi acoperise urechea cu o
pernă, fiindcă strigătele obsedante din salon continuau să se audă.
— Abaddon! Abaddon! Abaddon!
Buck puse o mână pe umărul bătrânului.
— Chaim, mă auzi? Chaim?
Rosenzweig trase perna de pe ureche.
— Cum? Ce?
— Nu bea apa. S-a transformat în sânge.

Rayford şi T.M. Delanty stăteau lângă zona de recepţie de la baza

turnului Aeroportului Palwaukee, uitându-se la Bo şi la Ernie, care
se înjurau unul pe celălalt în timp ce se zvârcoleau pe podea.
— Putem face ceva pentru ei? întrebă T.
Rayford negă din cap.
— Îmi pare rău pentru ei şi pentru toţi cei care trebuie să îndure
asta. Dacă ar fi ascultat măcar! Mesajul a fost trimis încă înainte de
Înălţarea la Cer. Care este povestea lor, totuşi? Ernie mă
convinsese că este credincios – avea semnul şi ce trebuia.
— Am fost şocat când am văzut că a fost atacat, spuse T, dar am
şi eu partea mea de vină în treaba asta. Zile întregi păruse
interesat, spunea că Ritz îl îndemna să se conecteze la internet şi să
vadă ce învăţa Tsion Ben-Judah. A pus multe întrebări, mai ales
despre semn, pe care a fost în stare să-l falsifice, după cele aflate de
la Tsion, de la Ken şi din ce i-am spus eu despre el.
Rayford privi afară. Cerul era încă plin de lăcuste, însă cele mai
multe, cu excepţia câtorva, se îndepărtaseră de uşă.
— N-am mai auzit de nimeni care să fi fost capabil să falsifice
semnul. Mi-am imaginat că acesta, fiind vizibil doar pentru alţi
credincioşi, era testul cel mai bun pentru cine era cu noi şi cine nu
era. Ce facem acum – încercăm să vedem dacă se întinde semnul la
toţi cei care îl poartă?
— Nu, spuse T. Nu trebuie să facem asta.
— De ce?
— Dumneata nu-mi testezi semnul, nu? De ce bănuieşti că al
meu este real?
— Pentru că nu ai fost atacat.
 — Bingo. În următoarele zece luni acesta este testul nostru cu
turnesol.
— De unde ai scos zece luni?
— Nu l-ai citit pe doctorul Ben-Judah astăzi?
Rayford negă din cap.
— Spune că lăcustele au cinci luni ca să-şi găsească victimele şi
să le înţepe, iar victimele vor suferi cinci luni. El mai crede, deşi
recunoaşte că este doar o părere, şi că lăcustele muşcă o persoană
o dată şi apoi pleacă.
— Te-ai uitat la chestiile astea? întrebă Rayford studiind una de
pe cealaltă parte a geamului.
— Oare vreau? spuse T, apropiindu-se. Nu mi-a plăcut nici
măcar să citesc despre ele în lecţiile doctorului Ben-Judah. A, ia
uitaţi-vă la asta! Este o monstruozitate.
— Bucură-te că sunt de partea noastră.
— Vorbind ironic, spuse T, Ben-Judah spune că sunt demoni.
— Da, dar îi slujesc lui Dumnezeu pentru o vreme.
Amândoi bărbaţii îşi ridicară capetele.
— Ce e sunetul ăsta? întrebă Rayford. Tsion spunea că zgomotul
zborului lor seamănă cu cel al cailor şi al carelor care se avântă în
luptă, dar eu aud altceva.
— Incantează? făcu T.
Crăpară uşa un centimetru-doi, iar o lăcustă încercă să se
strecoare înăuntru. Rayford închise uşa şi o prinse acolo,
zbătându-se. Îi dădu drumul şi lăcusta zbură.
— Asta e! spuse Rayford. Incantează ceva.
Bărbaţii rămaseră nemişcaţi. Norul de lăcuste, în drumul lor
spre noi ţinte, strigau la unison:
— Apollyon, Apollyon, Apollyon!

— De ce mi-ar face mie Dumnezeu una ca asta? se văita Chaim.

Ce i-am făcut eu Lui? Tu mă cunoşti, Cameron! Nu sunt un om rău!
— Nu El a făcut asta, doctore Rosenzweig. Ţi-ai făcut-o singur.
— Cu ce am greşit eu? Cu ce am păcătuit?
— Mândria, mai ales, spuse Buck, trăgând un scaun.
Ştia că nu poate face nimic pentru prietenul său, decât să-i ţină
companie, dar lui nu-i mai păsa de astfel de gesturi.
— Mândria? Sunt mândru?
— Poate nu intenţionat, doctore, dar ai ignorat tot ce ţi-a spus
Tsion în legătură cu felul în care să te raportezi la Dumnezeu. Ai
contat pe farmecul tău, pe valoarea la, pe faptul că eşti o persoană
bună şi te poţi descurca aşa. Ai ocolit toate dovezile că Isus este
Mesia, bazându-te pe pregătirea ta, pe credinţa ta doar în ceea ce
vezi, auzi şi simţi. De câte ori l-ai auzit pe Tsion citând din Epistola
către Tit 3:5 şi Efeseni 2:8-9? Şi tu…
Chaim strigă de durere:
— Mai citează-mi-le o dată, Cameron, vrei?
— „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite
de noi, ci după a Lui îndurare… Căci în har sunteţi mântuiţi, prin
credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din
fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Chaim dădu din cap aprobator, nefericit.
— Cameron, este atât de dureros!
— E trist să spun, dar va fi şi mai rău. Biblia spune că vei dori să
mori şi nu vei putea să te sinucizi.
Chaim se legăna şi striga în chinuri:
— Mă va primi Dumnezeu dacă mă înduplec doar pentru a-mi
uşura tortura?
— Dumnezeu cunoaşte totul, doctore. Chiar şi inima ta. Dacă ai
şti că vei mai suferi, că-ţi va fi din ce în ce mai rău timp de cinci
luni, indiferent de hotărârea ta, tot l-ai mai vrea?
— Nu ştiu! spuse el. Doamne, iartă-mă, nu ştiu!
Buck deschise radioul şi găsi un post pirat care transmitea
predica lui Ilie şi a lui Moise de la Zidul Plângerii. Ilie era în mijlocul
unui mesaj dur tipic.
— Aţi tunat şi aţi fulgerat împotriva lui Dumnezeu din cauza
nenorocirii ce s-a abătut asupra voastră! Deşi veţi fi ultimii, nu
sunteţi prima generaţie care forţează mâna iubitoare a lui
Dumnezeu să acţioneze ca să disciplineze.
Ascultaţi aceste cuvinte ale Dumnezeului lui Israel, din zilele cele
vechi: „V-am lipsit de ploaie cu trei luni mai înainte de seceriş; şi
peste o cetate am revărsat ploaia, iar peste alta nu; peste un ţinut a
plouat, iar în cel care n-a plouat, s-a uscat holda.
Şi s-au pornit două-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă,
dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors către Mine!
V-am bătut pe voi cu cenuşă şi cu mălură; am pustiit grădinile şi
viile voastre; smochinii şi măslinii voştri au fost prăpădiţi de
lăcuste. Dar voi nu v-aţi întors către Mine! Am trimis asupra
voastră ciuma ca aceea din pământul Egiptului; cu sabie am ucis
pe feciorii voştri… dar voi nu v-aţi întors către Mine. Şi v-am
prăbuşit pe voi cum a prăbuşit Dumnezeu Sodoma şi Gomora şi aţi
ajuns ca un tăciune scos din vâlvătaie. Dar nu v-aţi întors către
Mine.
Drept aceea, iată ce-ţi voi face, Israele – şi cu dinadinsul îţi voi
face aceasta! Pregăteşte-te, Israele, să te întâlneşti cu Dumnezeul
tău! Că El este Cel care a întocmit munţii şi a făurii vântul şi
descoperă omului gândurile Sale; El a făcut zorile şi întunericul şi
calcă peste înălţimile pământului. Domnul Dumnezeu Savaot este
numele Lui!
Că aşa zice Domnul către casa lui Israel: Căutaţi-Mă şi veţi fi
vii!… Voi care prefaceţi judecata în pelin şi prăbuşesc dreptatea la
pământ. Căutaţi pe Cel care a făcut Orionul şi Pleiadele, pe Cel care
preface dimineaţa în întunericul morţii şi întunecă ziua ca noaptea,
pe Cel care cheamă apa mării şi o varsă peste faţa Pământului.
Domnul este numele Lui.
Dar în vremea aceea omul cel înţelept va tăcea, că este vreme rea.
Căutaţi binele şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu
Savaot va fi cu voi precum ziceţi că este. Urâţi răul şi iubiţi binele şi
hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi, poate că Domnul Dumnezeu
Savaot se va milostivi de cei rămaşi la ai lui Iosif…
Când îmi veţi aduce ofrande arse şi prinoase de carne, eu nu le
voi binevoi şi la jertfele de mântuire grase ale voastre nu voi pleca
ochii. Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am
plăcerea să ascult cântarea alăutelor tale.
Şi judecata se va năpusti ca apa şi dreptatea ca un şuvoi furios.
— O! exclamă Buck.
— Te rog, Cameron! pledă Chaim. Închide-l! Nu mai suport.
Buck mai stătu două ore cu Chaim, incapabil să-i aline
suferinţa. Acesta se zvârcolea, transpira şi gâfâia. Când, în sfârşit,
se relaxă un moment, spuse:
— Eşti sigur că lucrurile se vor înrăutăţi din ce în ce mai tare
până când voi dori să-mi pun capăt zilelor?
Buck dădu din cap afirmativ.
— De unde ştii?
— Cred în Biblie.
— Spune asta acolo? Cu cuvintele astea?
Buck le ştia pe dinafară:
— „Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla,
spuse el. Şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei.”
 18

În următoarele cinci luni, demonii lăcuste i-au muşcat pe toţi cei

care nu purtau semnul lui Dumnezeu pe frunte. Apoi, cei care
fuseseră muşcaţi printre ultimii suferiră timp de alte cinci luni.
Imaginea cea mai dezolantă a suferinţei interminabile o oferea
chinul lui Hattie la locuinţa de refugiu a Armatei Pătimirilor, în
Mount Prospect, Illinois. Suferinţa ei era aşa de mare, încât toţi –
Rayford, Tsion, Chloe şi Floyd – o implorau să-l accepte pe Hristos.
În ciuda strigătelor ei grozave la orice oră din zi şi din noapte,
susţinea în continuare cu încăpăţânare că primea exact ceea ce
merita, nimic mai puţin.
Pentru toată lumea deveni stresant să o audă chinuindu-se tot
timpul. Atunci, Rayford luă decizia să o mute la subsol, unde
locuise Ken. Cu trecerea săptămânilor, nu mai rămase decât piele
şi os şi nu se vindecă. Rayford se simţea de parcă ar fi vizitat un
cadavru viu de fiecare dată când cobora la ea. Curând renunţă să
mai meargă singur. Era prea înfiorător.
Doctorul Charles încercă să-i trateze simptomele, dar descoperi
curând că era inutil. Ceilalţi se rânduiră să-i dea de mâncare, dar
ea se atingea rar de ceva. Mânca mult mai puţin decât era necesar
ca să supravieţuiască, dar, după cum prezice Biblia, nu muri.
Rayford ajunsese să o viziteze numai împreună cu unul dintre
ceilalţi şi chiar şi atunci nu putea să doarmă bine după aceea.
Hattie rămăsese doar piele şi os, ochii negri i se înfundaseră adânc
în orbite. Buzele i se subţiaseră şi se întinseseră peste dinţii care
acum arătau prea mari pentru gura ei.
În cele din urmă nu mai putu vorbi, ci comunica prin mormăieli
şi gesturi. Apoi refuză chiar să se mai întoarcă şi să se uite la cei
care coborau la ea.
Hattie se forţă totuşi să vorbească atunci când Chloe o localiză pe
sora ei, Nancy, care lucra la o clinică de avorturi din vest. Toţi
ceilalţi membri ai familiei lui Hattie muriseră în diverse moduri
înainte de venirea lăcustelor. Acum Hattie vorbea cu sora ei pentru
prima oară după câteva luni. Nancy evitase cumva timp de câteva
luni înţepătura unei lăcuste scorpion, dar acum căzuse şi ea
victimă.
— Nancy, trebuie să crezi în Isus, reuşi să spună Hattie, deşi
vorbea de parcă ar fi avut gura plină de răni. Este singura soluţie.
El te iubeşte. Fă asta.
 Floyd auzise finalul conversaţiei lui Hattie şi le ceru lui Rayford şi
lui Tsion să discute toţi cu ea. Dar era mai pornită ca niciodată.
— Dar este atât de evident că ştii adevărul, spuse Tsion. Iar
adevărul te va elibera.
— Nu înţelegi că nu vreau să mă eliberez? Vreau doar să
supravieţuiesc atât cât este nevoie ca să-l omor pe Nicolae şi am s-o
fac. Apoi nu-mi mai pasă ce se va întâmpla cu mine.
— Dar nouă ne pasă, spuse Rayford.
— Vouă vă va fi bine, spuse ea răsucindu-se pe o parte şi
întorcându-se cu spatele la ei.
Ajungând la sfârşitul sarcinii, Chloe nu mai putea urca şi coborî
scările. Îi spuse lui Rayford că rugămintea vieţii ci era acum ca
Buck să găsească o modalitate să se întoarcă acasă înainte de
naşterea copilului.
Tsion era mai ocupat ca niciodată. Transmitea mai departe
mesajele miraculoase de la cei 144.000 de martori care se
răspândiseră ca misionari în toate ţările, nu doar în propria ţară.
Curgeau poveştile despre triburi obscure care se înţelegeau în
propria lor limbă şi deveneau sfinţi ai Pătimirii.
Tsion le scria zilnic celor aproape un miliard de vizitatori ai
paginii sale de pe internet că aceasta era ultima perioadă de la
sfârşitul vremii în care credincioşii mai aveau aparenţa libertăţii.

A venit vremea, dragi fraţi şi surori, scria el. Pentru că toţi ceilalţi
sunt vulnerabili la atacurile hoardelor de lăcuste, trebuie să stea
înăuntru sau să iasă doar cu haine protectoare groase. Aceasta este
şansa noastră de a pune la cale mecanismele care ne vor permite să
supravieţuim când sistemul global va avea propriul semn într-o
bună zi. Atunci nu ni se va mai permite nici să cumpărăm, nici să
vindem fără semnul acela; este un semn care, odată primit, va
pecetlui soarta purtătorului pentru totdeauna – la fel cum semnul
pe care îl purtăm noi ne-a pecetluit soarta pentru eternitate.
Vă implor să nu-l priviţi pe Dumnezeu ca fiind meschin sau
capricios, când veţi vedea marea suferinţă a victimelor muşcate de
lăcuste. Toate acestea trebuie să se întâmple conform planului Său
de a-i face pe oameni să se întoarcă la El, ca să le poată arăta
iubirea Sa. Scriptura ne spune că Dumnezeu este pregătit să ne
ierte, este îndurător şi iertător, nu este iute la mânie, ci plin de
bunătate.
Probabil că suferă pentru că a fost nevoit să recurgă la asemenea
măsuri pentru a ajunge la cei pe care îi iubeşte!
Ne doare să vedem că până şi cei care îl primesc pe Hristos în
urma acestor evenimente încă mai suferă în timpul celor cinci luni
despre care se pomeneşte în profeţii. Şi. Cu toate acestea, cred că
suntem chemaţi să vedem aceasta ca pe o imagine a tristului fapt
că păcatul şi împotrivirea îşi au consecinţele lor. Există cicatrice.
Dacă o victimă îl primeşte pe Hristos, Dumnezeu îl mântuie şi
acesta va apărea curat în faţa cerului. Dar efectele păcatului
durează.
O, dragii mei, mă înfiorez când primesc relatări de peste tot din
lume, conform cărora numărul celor care îl urmează pe Hristos este
mai mare acum decât al celor înălţaţi la cer. Chiar şi naţiile care au
cunoscut un impact redus al creştinismului în trecut sunt martore
ale unui număr mare de oameni care au ales izbăvirea.
Desigur, vedem că şi răul cucereşte un teritoriu mai mare.
Scriptura ne spune că aceia care rămân răzvrătiţi chiar şi în lumina
acestei nenorociri groaznice pur şi simplu se iubesc prea mult pe ei
înşişi şi păcatul lor. Oricât de mult ar încerca sistemul global să
minimalizeze aceste lucruri, societatea noastră a cunoscut o
creştere catastrofală a abuzului de droguri, a imoralităţii sexuale, a
crimei, a hoţiei, a închinării la diavol şi a idolatriei.
Fiţi curajoşi chiar şi în mijlocul haosului şi al nenorocirii, fraţii
mei iubiţi. Ştim din Biblie că împăratul demonilor adâncului îşi
justifică pe deplin numele – Abaddon în ebraică şi Apollyon în
greacă, ceea ce înseamnă Distrugător – conducându-i pe demonii
lăcuste în nebunia lor. Dar noi, ca adepţi pecetluiţi ai lui
Dumnezeu, nu trebuie să ne temem. Pentru că este scris: „Cel care
este în tine este mai mare decât cel care este în lume… Noi suntem
ai lui Dumnezeu. Cei care îl cunosc pe Dumnezeu ne aud; cei care
nu-l cunosc pe Dumnezeu nu ne aud. Prin aceasta deosebim
spiritul adevărului de spiritul păcatului”.
Întotdeauna să-mi verificaţi învăţăturile în Biblie. Noii
credincioşi – şi noi toţi suntem noi într-ale credinţei – află valoarea
acestei discipline prin lectură zilnică şi prin studiu. Când vedem
creaturile urâte care au invadat Pământul, devine evident că şi noi
trebuie să pornim la război.
În final, fraţii mei, vă îndemn şi eu alături de apostolul Pavel să
vă „întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate
armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a
sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii care sunt în văzduhuri.
Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să le puteţi sta
împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în
picioare. Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul şi
îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi picioarele voastre,
gata fiind pentru Evanghelia păcii.
În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate
săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi
sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată
vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta
priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.
Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi
deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina
Evangheliei”.
Până când vom intra iarăşi în legătură data viitoare prin
intermediul acestui miracol al tehnologiei pe care l-a folosit
Dumnezeu pentru a construi o biserică împotriva tuturor
oponenţilor, rămân slujitorul vostru şi al Lui, Tsion Ben-Judah.

Buck ştiu că credinţa lui Jacov, a lui Hannelore şi a lui Stefan

crescuse în momentul când ei insistaseră să se mute pe
proprietatea lui Rosenzweig şi să-i îngrijească pe Chaim şi pe Jonas
timp de câteva luni. Au adus-o cu ei şi pe mama lui Hannelore, care
îl primise pe Hristos în ziua în care atacaseră lăcustele. Chiar şi în
suferinţă, ea citea şi studia şi se ruga adesea ca Chaim şi Jonas să-l
accepte pe Hristos. Chaim însă rămase hotărât chiar şi după ce
Jonas îl primi pe Hristos.
Incapabil să găsească un zbor comercial cu un echipaj complet,
Buck căuta cu disperare printre sfinţi să găsească pe cineva care ar
putea să-l ducă înapoi în State cu o cursă charter, ca să fie acolo la
naşterea copilului său. Ajuns la capătul puterilor, încercă să-l sune
pe Mac în Noul Babilon, dar nu putu să stabilească legătura
telefonică. Se strădui să-i scrie un e-mail codat, iar după o oră
primi un răspuns lung.

Domnule Williams, încă aştept cu nerăbdare să vă întâlnesc.

Desigur, socrul dumneavoastră mi-a spus totul despre
dumneavoastră, dar nu vă faceţi griji, nu am crezut o vorbă.
 Cum vă place sistemul de e-mail pe care mi l-a pus David aici? A
pus în el toate elementele de siguranţă pe care vi le puteţi imagina.
Dacă cineva vine la mine în acest moment, nu va putea să citească
ce am scris.
Înţeleg că aveţi nevoie de un zbor charter ca să plecaţi de aici.
Încercaţi cu Abdullah Smith din Iordania. Numele pare ciudat, dar
are şi el motivele lui. Şi este credincios. Spuneţi-i de mine şi vă va
taxa dublu (glumesc). Dacă poate să vă facă acest serviciu, va avea
grijă de dumneavoastră.
Am să trimit o copie a acestui mesaj şi oamenilor
dumneavoastră, ca să ştie ce se petrece aici. Eu şi David Hassid a
trebuit să falsificăm o înţepătură de lăcuste ca să nu ne dăm de gol.
În acest timp am mai descoperit şi alţi câţiva credincioşi clandestini
printre noi. Carpathia şi Leon sunt în carantină într-un adăpost
care serveşte şi la ţinerea la distanţă a lăcustelor, deşi aproape toţi
ceilalţi, inclusiv cei zece conducători şi chiar Peter II, au fost
înţepaţi şi acum suferă. Nu-ţi vine să crezi când îl vezi pe Carpathia
la ştiri, ţinând pe umăr, ca pe un animal de companie, o lăcustă, şi
spunând lumii întregi că poveştile cu înţepăturile otrăvite sunt
exagerate. Este o şmecheriei a tehnologiei fotografice. Desigur, cele
adevărate nu l-ar muşca probabil pe Nicolae sau pe Leon doar din
curtoazie profesională.
Unii dintre noi, credincioşii, am reuşit să ne prefacem că pur şi
simplu ne refacem mai repede, ca să nu mai stăm în infirmerie şi să
auzim douăzeci şi patru de ore pe zi agonia celorlalţi. Carpathia
m-a trimis în nişte misiuni de caritate, să dau ajutor unora dintre
conducătorii cei mai răi. Ceea ce el nu ştie este că David a adunat o
încărcătură clandestină de literatură, copii ale studiilor lui Tsion în
diferite limbi, şi a îndesat-o în Condor 216, alături de ei.
Credincioşii pe oriunde merg descarcă şi distribuie aceste studii.
A ajuns până la Leon vestea că toată această literatură creştină
umple lumea, iar el este furios din cauza aceasta. La fel Peter II.
Sper că într-o bună zi amândoi vor afla cum a fost transportată
aceasta. Dar nu acum. Rugaţi-vă pentru noi.
Noi suntem urechile şi ochii voştri în Noul Babilon şi, oricât am
încerca să facem totul cum trebuie, ne aflăm într-o situaţie precară.
Subversiunea se pedepseşte cu moartea aici. Doi membri apropiaţi
ai grupului lui Peter Mathews au fost executaţi pentru că au
pomenit personalului Comunităţii Globale ceva ce Peter considera
că este secret. Carpathia a aliat de execuţii şi i-a trimis un bilet în
care îl felicita. Desigur, Peter este pe lista neagră a lui Nicolae sau
măcar sigur pe a lui Leon. Acesta crede că nu este nevoie de nicio
religie, deoarece îl avem pe Excelenţa Sa Potentatul, căruia să ne
închinăm.
Eu spun asta cu ironie, dar Leon este foarte serios în această
privinţă. David era în cameră când Leon a sugerat să se voteze o
lege care să-i oblige pe oameni să facă plecăciuni în prezenţa lui
Nicolae. Acesta poate fi sfârşitul meu.
Credincioşii de aici nu se pot întâlni de teamă că vor fi suspectaţi
şi descoperiţi, dar ne încurajăm unii pe alţii prin diverse modalităţi
subtile. Din fericire, David a fost avansat într-un post care-l pune la
un nivel apropiat de cel de pilot senior (al dumneavoastră, cu
sinceritate), aşa că ne aşteptăm să interacţionăm destul de mult.
Ne place tare mult ultima idee a lui Ken Ritz, aceea a organizaţiei
pentru bunurile credincioşilor, în lipsa unei metode mai bune de
rezolvare a problemelor, şi credem că soţia dumneavoastră va fi un
preşedinte excepţional al ei. Bineînţeles că ştiţi cine va fi
concurenţa ei directă. Carpathia însuşi se ocupă de comerţul
global, care va avea efect imediat. Aţi auzit de el mai întâi aici. Vrea
să-i aibă pe cei zece regi în buzunar, nu-i aşa?
Ştiţi, domnule Williams, am auzit ceva pe Condor, cu câteva zile
înainte de atacul lăcustelor, ceva care a adeverit unul dintre
lucrurile susţinute de doctorul Ben-Judah. Vă amintiţi când a scris
că această perioadă nu este doar un mare război între bine şi rău, ci
şi un război între rău şi rău? Cred că ceea ce a vrut să spună este că
noi ne iubim unii pe alţii şi ne asigurăm ca această criză să nu ne
stârnească unul împotriva celuilalt şi să nu împrăştie ceartă între
bine şi bine. Dar oricum, Mathews, Sfântul Nic şi omniprezentul
Leon Fortunato, lingăul Excelenţei Sale, sunt la bordul lui Condor
216. (Apropo, în sfârşit mi-am dat seama care este semnificaţia
obsesiei lui Carpathia pentru numere. De fapt, mi-a spus David. El
credea că ştie toată lumea. Dar vă las asta ca ghicitoare timp de o
săptămână.).
Aşadar, în avion, bătrânul Mathews îl strânge cu uşa pe
Carpathia. Îi cere una, îl îndeamnă să facă alta, îl imploră pentru o
mai mare cotă din taxe pentru minunatele lucruri pe care Religia
Unică Globală le va face pentru Comunitatea Globală. Nicolae îi
spune da şi îl aprobă în toate. Mathews ia o pauză să meargă la
baie, iar Nicolae îi spune lui Fortunato: „Dacă nu îl aranjezi pe ăsta,
am să fac eu însumi treaba asta”.
 Bineînţeles că Leon spune: „Nu ne mai este util şi acum chiar de
asta mă ocup”.
Ei bine, nu am vrut să divaghez, dar, cu toate nenorocirile de pe
aici, sunt mai mult timp singur decât voi mai fi probabil vreodată.
Toate cele bune pentru cel mic. Ne rugăm să ajungeţi la timp acasă
şi ca mămica să fie gata să se întoarcă la lucru şi să vă facă părinte.
Salutaţi pe toată lumea din partea mea.
În numele lui Hristos,
Mac M.

Deplângând încă moartea lui Ken Ritz, lipsindu-i legătura cu

Mac McCullum şi şocat din cauza încercării de infiltrare a lui Ernie,
Rayford profită de ocazie pentru a-l cunoaşte pe T.M. Delanty. În
timp ce Ernie şi Bo cel de nestăpânit fură internaţi la spitalul
Arthur Young Memorial din Palatine, Rayford făcu vreo câteva
drumuri la Aeroportul Palwaukee pentru a cerceta lucrurile lui
Ken. De multe ori îl vedea pe T.
Îşi împărtăşiră unul altuia poveşti de viaţă la câteva mese luate
împreună, iar Rayford ştia că făcuseră un pas către o posibilă
prietenie, când găsi curajul să-l întrebe:
— De la ce vine T.M.?
T îl privi de parcă i-ar fi spus: „Chiar trebuia să întrebi?”
— Dacă aş fi vrut ca oamenii să ştie, nu aş fi apelat la iniţiale.
— Îmi cer scuze. Doar mă întrebam de ce te prezinţi ca T, atâta
tot.
— Am un prenume nasol, ce să-ţi spun? Mama a fost
afro-americană, iar tata irlandezo-scoţian. Mai greu pe partea
scoţiană, spun eu cu tristeţe. Ea mi-a dat numele unui profesor al
ei din şcoală. Tyrola era un nume de familie bun, dar, dacă apari cu
un prenume ca ăsta, ce ai să faci?
— Mi-aş cumpăra un bilet şi aş pleca din oraş, T. Scuze că am
întrebat. Al doilea prenume nu era mai bun?
— Mark.
Rayford ridică din umeri.
— Ce-i rău în legătură cu el?
— Nimic, doar că arăt eu ca un Mark? Recunoaşte, arăt ca un T.
Tyrola Mark Delanty era singurul membru al micii sale biserici,
care supravieţuise Înălţării la Cer.
— Am vrut să mă sinucid, spuse el. Şi nu pot să spun că mă simt
prea bine nici de când m-am împăcat cu Dumnezeu.
 Am pierdut o soţie cu care eram căsătoriţi de paisprezece ani şi
şase copii, toată familia mea, prietenii, oamenii de la biserică, pe
toată lumea.
Rayford îl întrebă cu cine se întâlnea acum.
— Sunt vreo treizeci de credincioşi în cartierul meu. Din ce în ce
mai mulţi, pe zi ce trece. „Cartier” e mult spus, desigur. Cu toţii
locuim în vechile noastre case, dar ele nu valorează nimic. S-a
întâmplat doar să nu se dărâme, aşa că acum sunt spaţii de locuit.
După câteva întâlniri, Rayford şi T ajunseră în cele din urmă la
subiectul legat de Ken, Palwaukee, Ernie şi Bo. Reieşi că T era
deţinătorul majoritar al aeroportului, după ce-l cumpărase de la
stat cu vreo doi ani înainte de înălţarea la Cer.
— Nu am făcut niciodată mulţi bani din el. La limita inferioară,
dar lucrurile păreau să ia o altă întorsătură. Ken şi alţi câţiva
zburau regulat de aici. Ken a locuit aici, după cum ştii, până la
cutremur, când s-a mutat cu voi.
Bo era unicul fiu al unui investitor bogat care deţinea 5% din
afacere, dar murise într-un accident de maşină la înălţarea la Cer.
— În haosul care a urmat, Bo a apărut ca singurul moştenitor şi
a încercat să se poarte ca un membru al administraţiei şi ca un şef.
I-am făcut pe plac până când l-a adus pe Ernie. La început, m-am
opus. Era un tânăr de nouăsprezece ani, care părăsise şcoala la
paisprezece ani, dar avea reputaţia de a fi un bun mecanic. Ei bine,
s-a dovedit că chiar era şi a fost de mare ajutor aici. Abia în ziua
atacului lăcustelor mi-am dat seama că Ernie şi Bo puseseră ceva
la cale.
— De ce ar fi vrut ei ca Ernie să se infiltreze în grupul nostru?
— Umbla vorba că Ritz avea mulţi bani. Cred că Ernie încerca să
se pună bine cu el. El şi cu Bo ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.
Când Ken a fost ucis, au început să se agite. Ai văzut rezultatele
triste ale efortului lor comic.
Rayford îl studie pe T, încercând să decidă dacă să-l întrebe ce
credea despre ceea ce se zvonea în legătură cu averea lui Ken. Se
decise să nu pună încă această întrebare, dar T o făcu inutilă.
— Ştii, zvonurile erau adevărate.
— De fapt, ştiu, spuse Rayford. Tu cum de ştii?
— Ken chiar voia să cumpere aeroportul, iar eu chiar voiam să-l
vând. Aceasta a fost tot timpul speranţa mea, dar acum aveam un
alt motiv. Reconstruirea lui după cutremur m-a făcut să strâng
serios cureaua şi aveam nevoie de bani. Voiam să dau nişte bani
micii noastre congregaţii şi să vedem dacă puteam face ceva pentru
Dumnezeu în cei câţiva ani care au mai rămas. L-am întrebat pe
Ken dacă îşi permitea să-mi ofere valoarea de pe piaţă a
aeroportului, iar el m-a asigurat că şi-o permitea.
— S-a întâmplat să spună în ce bancă îşi ţinea banii?
T zâmbi.
— Încă ne mai cercetăm unul pe celălalt, nu-i aşa? Ne jucăm
de-a şoarecele şi pisica.
— Doar mă întrebam, spuse Rayford.
— Da, cred că amândoi ne pricepem la asta.
— Ce crezi că ar trebui făcut cu bunurile lui Ken, T?
— Să fie folosite pentru Dumnezeu. Până la ultimul bănuţ. Asta
ar fi vrut el.
— Sunt de acord. Banii mai aparţin şi altcuiva? Legal, vreau să
spun.
— Nu.
— Şi ai acces la ei?
— Vrei să sapi împreună cu mine, Rayford?
— Nu ştiu. Cum plăteşti?
— Dacă Ritz nu ţi-a spus că îi poţi lua, cred pe bună dreptate, că
sunt ai mei. Au fost lăsaţi pe proprietatea mea. Nu ştiu sigur unde
şi nici câţi sunt. Dar cu siguranţă mi-ar plăcea să ajung la ei
înainte să se refacă Ernie şi Bo.
Rayford aprobă din cap.
— Mica ta biserică are nevoie de toţi aceşti bani?
— După cum spuneam, vrem să vedem dacă putem face ceva
important. Nu vom construi o biserică şi nici nu ne vom repara
casele.
— Şi cam ce sumă ai în vedere? spuse Rayford.
— Poale peste un milion.
— Te-ar surprinde să afli că probabil sunt de cinci ori mai mulţi?
— Acum negociem, Rayford? Vrei o parte din ei, crezi că eşti
îndreptăţit la ei, ce?
Rayford clătină din cap.
— Aş vrea să-ţi pot cumpăra avioanele. Nu am nicio pretenţie
asupra banilor sau de altă natură.
— Să-ţi spun eu cum facem, spuse T. Dacă sunt măcar pe
jumătate din cât crezi tu că sunt, îţi dau avioanele lui.
— Cât vrei pe Gulfstream?
— Dacă sunt atâţia bani cât spui tu, atunci ţi-l dau şi pe ăla.
 — Şi pot zbura de aici?
— Le poţi ţine aici, le poţi îngriji aici şi poţi locui şi tu cu ele aici,
dacă vrei.
— Şi poate să vină aici un iordanian cu fiul meu în douăzeci şi
patru de ore, fără să i se pună nicio întrebare?
— Ne-am înţeles, frate.
Rayford deschise subiectul despre o cooperativă de bunuri
printre credincioşi, coordonată de la locuinţa de refugiu a Armatei
Pătimirilor.
— Te interesează să te bagi în asta, să livrezi, să faci curse
charter, chestii de felul ăsta?
— Acum, asta chiar m-ar interesa, spuse T. Pariez că şi micul
meu grup de credincioşi se va băga.

Buck se întâlni cu Abdullah Smith la o cafenea în aer liber

condusă de o tânără aflată la sfârşitul perioadei de recuperare.
Abdullah era la fel de discret şi de tăcut ca toţi cei pe care Buck îi
cunoscuse vreodată. Dar avea un semn clar pe frunte şi era
sănătos. Îl îmbrăţişă pe Buck cu vigoare, în ciuda faptului că era un
partener de conversaţie laconic.
— Numele McCullum este tot ce este nevoie să aud, domnule.
Suntem fraţi, suntem trei. Eu zbor. Tu plăteşti. Nimic mai mult nu
mai este nevoie să fie spus.
Şi nu mai era. Cel puţin de către Abdullah. Buck îi spuse că mai
avea de făcut doar o vizită şi apoi urmau să se întâlnească la
aeroport în Amman, la şase seara.
— Aş fi recunoscător dacă am face escală în nordul Greciei şi
apoi vom merge direct la Chicago.
Abdullah încuviinţă din cap.
Străzile Ierusalimului erau în cea mai mare parte pustii. Buck nu
se obişnuise deloc cu suspinele şi strigătele pe care le auzea la
fiecare colţ de stradă. Părea că în fiecare casă erau mulţi care
sufereau. Auzi că mii de israelieni îşi tăiaseră venele, încercaseră să
se spânzure, să bea otravă, îşi băgaseră capetele în aragaz, îşi
puseseră pungi de plastic pe cap, se aşezaseră în garaj cu motorul
maşinii pornit, săriseră chiar în faţa trenurilor şi se aruncaseră de
pe clădiri. Se răniseră grav, bineînţeles, iar unii dintre ei arătau ca
ciopârţiţi de un măcelar. Dar niciunul nu muri. Doar trăiau în
chinuri.
Buck găsi casa lui Rosenzweig puţin mai liniştită, dar chiar şi
Chaim implora să fie scutit de acest chin. Jacov îi spuse că Chaim
nu mâncase nimic – absolut nimic – de mai mult de o săptămână.
Încerca să se înfometeze ca să moară sau să-şi provoace
deshidratare. Arăta groaznic, epuizat şi palid.
Jonas şi soacra lui Jacov dădeau dovadă de mai mult stoicism.
În pofida suferinţei evidente, dormeau, mâncau, se deplasau.
Încercaseră să ia medicamente, deşi se părea că nu aveau niciun
efect. Dar conta că încercau. Aşteptau cu nerăbdare ziua în care
vor fi scăpat de efectele acestor înţepături. Jonas, în special, era ca
un copil entuziasmat când studia Biblia cu Jacov, iar mesajele
virtuale ale lui Tsion Ben-Judah i se citeau zi de zi.
Chaim nu mai voia decât să moară. Buck stătu pe patul lui până
când bătrânul strigă în agonie:
— Totul doare, Cameron. Dacă ţi-ar păsa măcar un pic de mine,
m-ai elibera de această suferinţă. Fie-ţi milă! Fă ceea ce trebuie!
Dumnezeu te va ierta.
— Îmi ceri imposibilul şi oricum n-aş face lucrul ăsta. Nu mi-aş
ierta dacă nu ţi-aş da orice ocazie pentru a crede.
— Lasă-mă să mor!
— Chaim, nu te înţeleg. Chiar nu te înţeleg. Tu ştii adevărul.
Suferinţa ta se va termina în câteva săptămâni şi…
— Nu voi supravieţui niciodată atât de mult!
— Şi vei avea pentru ce trăi.
Chaim tăcu şi rămase nemişcat un timp mai lung, de parcă
pacea s-ar fi aşternut asupra lui. Dar nu se întâmplase acest lucru.
— Să-ţi spun adevărul, tinere prieten, nici eu nu înţeleg.
Mărturisesc că vreau să vin la Hristos. Dar în mine se dă o luptă şi
pur şi simplu nu pot.
— Poţi!
— Nu pot!
— Nu a nu putea este problema, nu-i aşa, doctore?
Chaim clătină din cap nefericit.
— Nu vreau.
— Şi negi că mândria este cea care te reţine să mergi la
Dumnezeu.
— Recunosc acum! Mândria este cea care nu-mi dă voie! Dar ea
există şi este adevărată. Omul nu poate deveni ceea ce nu este.
— O, aici greşeşti, Chaim! Pavel, care a fost un evreu ortodox, a
scris: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au
trecut, iată toate s-au făcut noi”.
 Chaim se zvârcoli de durere câteva minute, dar nu spuse nimic.
După părerea lui Buck, aceasta însemna un progres.
— Chaim! spuse el încet.
— Lasă-mă în pace, Cameron!
— Am să mă rog pentru tine.
— Îţi vei pierde timpul de pomană.
— Niciodată. Te iubesc, Chaim. Cu toţii te iubim. Iar Dumnezeu
mai mult decât noi toţi.
— Dacă Dumnezeu m-ar iubi, m-ar lăsa să mor.
— Nu înainte să îi aparţii.
— Asta nu se va întâmpla niciodată.
— Faimoasele ultime cuvinte. La revedere, prietene. Aştept cu
nerăbdare să te revăd.

19

Rayford îşi iubea fiica din tot sufletul. O iubise din totdeauna. Nu
doar pentru că era singura rudă ce-i mai rămăsese. Îl iubise şi pe
Raymie şi îi era tare dor de el. Pierderea a două soţii în mai puţin de
trei ani reprezentase o lovitură despre care el ştiuse că-l va marca
până la a doua venire a lui Isus pe Pământ.
Dar relaţia lui cu Chloe fusese întotdeauna specială. Desigur,
avuseseră şi ei momentele lor dificile, în care ea trecea prin
procesul de îndepărtare de familie şi de transformare într-o tânără
femeie independentă. Şi totuşi, semăna aşa de mult cu el.
Acest lucru făcuse ca ei, la început, să-i fie greu să creadă că
Dumnezeu era în spatele dispariţiilor. Flatat că ea semăna cu el şi
totuşi îngrijorat că pragmatismului ei ar putea s-o ţină pentru
totdeauna departe de Hristos, Rayford suferise din cauza ei. Cea
mai mare zi din viaţa lui – lăsând-o deoparte pe cea în care el însuşi
devenise credincios – fusese cea în care Chloe se hotărâse.
Fusese încântat când ea şi Buck se căsătoriseră, în ciuda
diferenţei de vârstă de zece ani dintre ei. Nu ştiuse ce să creadă
când auzise că aşteptau un copil şi că el va deveni bunic în cei mai
puţin de cinci ani care le mai rămăseseră de trăit pe Pământ.
Dar văzând-o pe Chloe în plină înflorire în timpul sarcinii, căzuse
în extaz. Şi-o amintea pe Irene care, în ciuda sarcinii dificile, radia
cu cât sarcina înainta mai mult, deşi devenea din ce în ce mai mare.
El citise toate cărţile, cunoştea toate problemele. Rayford înţelesese
că Irene nu-l va crede dacă-i va spune că atinsese culmea
frumuseţii spre sfârşitul sarcinii.
Ea spusese acelaşi lucru pe care îl spunea acum Chloe – că se
simţea ca o vacă, că era umflată, abia se mişca. Nu suporta
încheieturile umflate, durerile de spate, respiraţia sacadată,
scăderea mobilităţii.
— Într-un fel mă bucur că Buck este blocat în Israel, spuse ea.
Vreau să spun că aş vrea să vină înapoi şi asta chiar acum, dar va
crede că m-am dublat ca mărime.
Rayford profită de ocazie pentru a se aşeza şi a sta de vorbă cu
Chloe.
— Iubito, începu el, fă-mi pe plac, te rog. Poate că este incorect
din punct de vedere politic să spui că faci ceea ce ţi s-a hărăzit. Ştiu
că eşti mai mult decât o maşină de făcut copii şi că ai lucruri
incredibile de oferit acestei lumi. Ai avut o mare influenţă chiar
înainte de Înălţarea la Cer, dar, de atunci, eşti soldat. Vei face din
cooperativa globală de bunuri salvarea vieţilor a milioane de sfinţi.
Dar trebuie să-mi faci o favoare şi să încetezi să te mai plângi de ce
face sarcina cu trupul tău.
— Ştiu, tată, spuse ea. Dar sunt atât de…
— Frumoasă, completă el. Extraordinar de frumoasă.
Spuse asta cu atâta pasiune că păru să o reducă la tăcere.
Arăta altfel, desigur. Nimic nu mai era la fel. Cu doar câteva
săptămâni înainte de data prevăzută pentru naştere, faţa i se
rotunjise. Dar el încă o mai putea găsi pe fetiţa lui acolo, pe Chloe a
lui care fusese un ţânc, plin de viaţă şi de curiozitate.
— Îmi pare rău că Buck nu te poate vedea aşa cum eşti acum.
Acum nu te uita aşa la mine. Vorbesc serios. Te-ar găsi atât de
încântătoare şi, chiar dacă mă crezi sau nu, te-ar găsi şi
atrăgătoare. Nu eşti prima femeie însărcinată care ia în greutate.
Soţii nu gândesc aşa. El te va vedea aşa cum am văzut-o eu pe
mama ta când era însărcinată cu tine. Va fi copleşii de gândul că
porţi în pântec copilul lui şi al tău.
Discuţia păru să-i fie de ajutor lui Chloe.
— Mă stresează venirea lui acasă, recunoscu ea. Ştiu că pleacă
din Israel la ora şase, ora lor, dar cine ştie cât timp va sta în Grecia?
— Nu mult. Vrea să vină acasă.
— Şi fiind vorba de un charter, probabil că vor merge continuu.
Aş vrea să-l aştept la aeroport.
— Doctorul spune că nu ar trebui să…
— …merg cu maşina, mai ales pe drumurile astea, ştiu. Nici nu
vreau să trec prin asta. Dar eu şi Buck am fost despărţiţi atâta
vreme. Şi oricâte griji ne facem amândoi pentru aducerea pe lume a
unui copil în aceste vremuri, ne-am ataşat de el atât de mult că
abia aşteptăm să-l cunoaştem… sau să o cunoaştem.
— Eu abia aştept să fiu bunic, spuse Rayford. M-am rugat
pentru acest copil de când am aflat ca există. Mă îngrijorează doar
faptul că viaţa va fi aşa de dură pentru noi toţi, că nu voi avea
ocazia să fiu acel bunic care aş vrea să fiu.
— Vei fi grozav. Mă bucur că nu mai zbori pentru Carpathia. Nu
aş vrea să-mi mai fac griji pentru tine tot timpul.
Rayford se ridică în picioare şi se uită pe fereastră. Soarele de
dimineaţă era puternic.
— Mă întorc în război, spuse el.
— Ce înseamnă asta?
— Ei bine, aş putea să dau vina pe tine. Tu ai dus ideea lui Ken
atât de departe încât îmi va ocupa timpul ca o slujbă cu normă
întreagă. Am să zbor aproape la fel de mult ca atunci când eram cu
Pan-Con.
— Pentru cooperativă?
El dădu din cap afirmativ.
— Ţi-am spus despre T.
— Da.
— Vom desfăşura operaţiunile aeriene de pe Palwaukee. Voi
zbura peste tot în lume. Dacă pescarii aceia din Strâmtoarea Bering
vor avea la fel de mult succes pe cât preconizezi tu, voi avea destulă
treabă acolo, ca să-mi ocupe timpul până la Arătarea Slavei lui
Dumnezeu.
Floyd Charles ciocăni în tocul uşii.
— E timpul pentru un control. Vrei ca tatăl tău să aştepte afară?
— Ce facem? întrebă Chloe.
— Doar verificăm respiraţia, a ta şi a juniorului.
— Poate să stea şi tata. Poate să asculte şi el?
— Bineînţeles.
Floyd luă mai întâi pulsul lui Chloe, apoi îi ascultă inima cu
stetoscopul. Întinse o substanţă lubrifiantă pe burta ei rotundă şi
folosi un monitor alimentat de baterii pentru a amplifica sunetele
lichide produse de bătăile inimii fătului. Rayford se lupta cu
lacrimile, iar Chloe radia.
— Mie mi se pare că este un băiat mare, spuse doctorul Charles.
Când termină, Chloe îl întrebă:
 — Este totul în regulă?
— Nu este nicio problemă majoră, o asigură el.
Rayford se uită la Floyd. Nu era la fel de bine dispus ca de obicei.
Nici măcar nu zâmbise când făcuse gluma despre băiat. Ea nu voia
să ştie sexul copilului, iar el nu-i făcuse niciun test pentru a afla.
— Dar altceva în afară de probleme majore, Floyd? îl întrebă ea,
cu vocea scăzută. De obicei spui că totul este grozav.
Spusese exact ce era în mintea lui Rayford, iar inima lui tresări
când Floyd trase un scaun.
— Tu ai observat asta, nu? spuse el.
— O, nu, zise ea.
Floyd puse o mână pe umărul ei.
— Chloe, ascultă-mă.
— O, nu!
— Chloe, ce am spus? Am spus că nu este nicio problemă majoră
şi am vorbit serios. Crezi că aş spune asta dacă nu ar fi adevărat?
— Şi care este problema minoră?
— O scădere a pulsului copilului.
— Glumeşti, făcu Rayford. Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi
spus că este prea rapid.
— Pulsul tuturor feţilor este mai rapid ca al nostru, spuse Floyd.
Iar scăderea este atât de uşoară că nici nu prea am luat-o în
consideraţie săptămâna trecută.
— Lucrul ăsta se petrece de o săptămână? zise Chloe.
Floyd aprobă din cap.
— Vorbim despre o scădere de o fracţiune de procent în şase zile.
Nu trebuie neapărat să însemne ceva.
— Dar dacă ar însemna ceva, spuse Chloe, ce anume ar fi?
— Nu vrem să înregistrăm o scădere efectivă a pulsului fătului.
Adică una de cinci procente şi mai ales de zece procente sau mai
mult.
— Pentru că…?
— Pentru că acest lucru ar fi o ameninţare la viabilitatea lui.
— Mai pe înţelesul nostru, doctore, îl rugă Chloe.
— Pe măsură ce copilul se aşază în poziţia de naştere, cordonul
ombilical se poate strânge în jurul pieptului sau al gâtului.
— Crezi că asta se întâmplă?
— Nu. Doar supraveghez inima, Chloe. Atâta tot.
— Este însă posibil?
— Totul este posibil. De aceea nu fac o listă cu tot ce poate fi în
neregulă.
— Dacă aceasta este atât de neimportantă, de ce mi-ai spus de
ea?
— În primul rând, pentru că ai întrebat. Vreau doar să te
pregătesc pentru un fel de tratament dacă acest simptom persistă.
— Dar ai spus că scăderea nu este îngrijorătoare acum.
— În regulă, dacă simptomele se înrăutăţesc.
— Ce vei face?
— Cel puţin te pun la oxigen pentru cea mai mare parte a zilei.
— Am nevoie să mă ridic puţin, spuse Chloe.
Începu să se mişte, iar Rayford se întinse să o ajute. Floyd nu
făcu acelaşi lucru.
— De fapt, continuă el, aş prefera să stai liniştită până când
reuşesc să ies şi să-ţi aduc nişte oxigen mâine.
— Nu pot nici măcar să mă ridic în picioare?
— Doar pentru necesităţi. Dacă este doar pentru a-ţi schimba
poziţia, încearcă să nu o faci.
— Bine, spuse ea, eu şi tata suntem oameni rezistenţi.
Prezintă-mi scenariul cel mai rău.
— Am avut de-a face cu destule femei însărcinate, mai ales în
această etapă a sarcinii, ca să ştiu că nu este bine să te gândeşti
prea mult la toate posibilităţile negative.
— Eu nu sunt orice femeie însărcinată, doctore. Eu sunt Chloe,
iar tu mă cunoşti şi ştii că am să te bat la cap până ai să-mi spui
care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla.
— Bine, fu el de acord. Cred că oxigenul va rezolva problema.
Dacă nu, am să te pun la monitor din oră în oră ca să observ dacă
apare o schimbare semnificativă a pulsului fătului. În cel mai rău
caz, poate că va trebui să îţi induc contracţiile. Poate însemna o
operaţie cezariană, din cauza probabilităţii unei probleme
provocate de cordonul ombilical.
Chloe tăcu şi se uită la Rayford. Acesta spuse:
— Nu ai vrea să-i provoci contracţiile, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu. Obişnuiam să spun că natura ştie cel mai
bine. Copilul vine pe lume când este pregătit. Acum ştiu că
Dumnezeu ştie cel mai bine. Dar el ne-a dat minte, medicamente şi
tehnologii minune care ne permit să facem ce este necesar atunci
când lucrurile nu merg aşa cum vrem noi.
Chloe părea să nu se simtă în largul ei.
— Vreau să ştiu un lucru, Floyd. Eu am influenţat în vreun fel
asta? Ar fi trebuit să fac ceva sau ar fi trebuit să procedez altfel?
Floyd negă din cap.
— Nu am fost foarte bucuros în legătură cu plecarea ta în Israel.
Şi aş fi vrut să nu fi auzit vreodată de fuga ta de la elicopter la avion.
Dar eforturile tale exagerate din timpul sarcinii ar fi putut duce la
alte probleme.
— Ca de exemplu?
— De exemplu oricare dintre cele care n-au apărut. Aşa că nu voi
vorbi despre asta. Ce părere ai? Ai trecut deja prin toate lucrurile
posibile – ai fost convinsă că vei avea un monstru, că acest copil
este deja mort, erai sigură că propriul copil nu are toate organele
dezvoltate complet. Nu este nevoie să-ţi faci griji despre lucruri pe
care le-ai fi putut provoca, dar nu ai făcut-o. Acum când crezi că va
veni tatăl?
— Diseară, spuse ea. Asta este tot ce ştiu.
Abdullah Smith păru mulţumit că Buck îşi făcu apariţia când
promisese că va veni.
— Am auzit că eşti om de cuvânt, zise Buck, şi am vrut să-ţi arăt
că şi eu sunt.
Ca de obicei, Abdullah nu răspunse. Luă una dintre genţile lui
Buck şi îl conduse sprinten la avion. Buck încercă să ghicească
care era. Trecu de avioanele cu elice, ştiind că acestea nu-l vor
traversa Atlanticul. Dar Abdullah trecu şi de Learjet şi de un
Hajiman nou-nouţ, o versiune mai mică a lui Concorde şi la fel de
rapid.
Buck se opri, uitându-se uimit când Abdullah deschise ecranul
din plexiglas al cabinei unui avion ce semăna cu unul egiptean de
luptă. Putea zbura cu aproape trei mii de kilometri pe oră la
altitudini foarte mari, dar autonomia de zbor era mai mică.
— Acesta este avionul tău? întrebă Buck.
— Te rog să urci la bord, spuse Abdullah. Rezervorul de
combustibil a fost mărit. I-a fost adăugat un mic spaţiu de
depozitare. Oprire în Grecia, oprire în Londra, oprire în
Groenlanda, oprire în Wheeling.
Buck era impresionat că ştia unde va merge. Era clar că speranţa
lui de a se întinde, cea de a citi ceva, chiar de a moţăi nu mai putea
fi pusă la socoteală.
— Mai întâi trebuie să se îmbarce pasagerul, spuse Abdullah.
Buck se urcă şi încercă să arate că ştia cum să procedeze cu
acest tip de avion după ce scrisese o serie de articole în timp ce
zbura alături de piloţi de luptă americani. Asta se întâmplase
înaintea domniei lui Nicolae Carpathia şi de scoaterea la vânzare a
acestor avioane pentru cetăţeni particulari.
Buck era gata să-şi prindă casca şi să-şi pună masca de oxigen,
când Abdullah oftă şi zise:
— Centura.
Buck stătea pe ea. Până aici îi merse cu lauda. Trebui să se ridice
în picioare, atât cât era posibil în spaţiul acela îngust, în timp ce
Abdullah băgă mâna sub el ca să tragă centura. Odată prinsă,
încercă să-şi pună casca. Din nou fu nevoie de ajutorul pilotului –
să-i desprindă curelele, să-i aranjeze casca cum trebuia, să i-o
lovească în creştet până când fu aşezată în poziţia corectă, extrem
de fixă. Îi apăsa tâmplele şi pomeţii lui Buck, care începu să-şi
pună masca de oxigen, când Abdullah îi reaminti:
— Numai la mare altitudine.
— Exact. Ştiam asta.
Abdullah se aşeză chiar în faţa lui, dându-i lui Buck sentimentul
că erau pe o sanie: capul lui Abdullah era la doar câţiva centimetri
de nasul lui Buck.
În State, pentru scoaterea unui avion de luptă din zona de
pregătire pe linia de decolare şi apoi pentru ducerea lui pe pistă ar fi
fost nevoie de o jumătate de oră. Buck află că la Amman aeroportul
era ca o piaţă în aer liber. Nu existau linii sau cozi. Se mergea pe
principiul primul venit, primul servit şi fiecare era pe cont propriu.
Abdullah spuse ceva la radio despre avion, charter, pasager,
încărcătură, Grecia, toate în timp ce ducea avionul direct spre pista
de decolare. Nu aşteptă instrucţiuni de la turnul de control.
Aeroportul din Amman fusese redeschis de curând după
reconstrucţie şi, deşi traficul aerian era redus din cauza atacului
lăcustelor, câteva avioane erau deja aliniate pentru decolare. Două
aparate de mare capacitate erau în frunte, urmate de un avion
standard, de un Learjet şi de un alt avion mare. Abdullah se
întoarse pentru a-i atrage atenţia lui Buck şi arătă spre indicatorul
nivelului de combustibil, care arăta că este plin.
Buck îi făcu semn cu degetul mare în sus, prin care voia să-i
spună că se simţea bine ştiind că au mult combustibil. Abdullah
păru să înţeleagă că Buck voia să se ridice în aer chiar în acel
moment. Rulă repede pe sol pe lângă celelalte avioane, ajunse lângă
aparatele care primiseră permisiunea de a decola şi le depăşi unul
câte unul. Buck rămase fără cuvinte. Îşi imagină că, dacă ceilalţi
piloţi ar fi avut claxoane, ar fi claxonai ca şoferii în traficul terestru.
Când Abdullah trecu pe lângă al doilea avion de capacitate mare,
primul începu să ruleze. Abdullah se strecură în spatele lui şi
imediat el şi Buck erau următorii pregătiţi pentru decolare. Buck îşi
lungi gâtul să vadă dacă veneau vehiculele de urgenţă sau dacă alte
avioane veneau în faţa lor ca să-i facă să respecte rândul. Nu îi
apostrofă nimeni de la turn. De îndată ce avionul cel mare luă un
avans pe pistă, porni şi Abdullah.
— Edward Zulu Zulu Two Niner decolează, spuse el la radio.
Buck se aştepta ca cineva să-i răspundă: „Unde te crezi, omule?”
Dar nu-i zise nimeni nimic.
— Zece-patru, Abdullah, fu tot ce se auzi.
Nici nu putea fi vorba de încălzire şi de viteză de pregătire.
Abdullah conduse avionul până la capătul pistei, îl alinie şi îl ridică
în aer. Capul lui Buck fu împins înapoi, iar stomacul i se făcuse
plat. Nu ar fi putut să se aplece înainte, nici dacă ar fi vrut.
Încălcând în mod evident orice regulă a zborului internaţional,
Abdullah ajunse la viteza de decolare după câteva sute de metri şi
se înălţă. Ţâşni ca ca o rachetă, pe deasupra şi pe dincolo de
avionul din faţa lui, iar Buck se simţea de parcă zburau direct în
sus.
Era împins în scaun, cu ochii la nori. Păru că doar după câteva
minute Abdullah atinse punctul maxim al ascensiunii şi apoi păru
că încetineşte şi îşi începe coborârea. Era ca o călătorie într-un
montagnes russes, ajungând rapid în vârf şi apoi alunecând pe
partea cealaltă. Abdullah acţionă un buton, care-i permitea să
vorbească direct în casca lui Buck.
— De la Amman la Atena e doar o simplă ascensiune şi o
coborâre, spuse el.
— Dar noi nu mergem la Atena, ţii aminte?
Abdullah se lovi peste cască.
— Ptolemaïs, nu-i aşa?
— Exact!
Avionul se ridică iar. Abdullah scormoni printre nişte hărţi rulate
şi spuse:
— Nicio problemă.
Şi avea dreptate. Câteva minute mai târziu ajunse huruind pe
pista micului aeroport.
— Cât timp stai cât prietenii? întrebă el în timp ce rula spre
pompele de combustibil.
 Rayford o linişti pe Chloe şi fură de acord că preferau ca Floyd să
le spună adevărul decât să-l prezinte într-o variantă plăcută, iar
mai târziu să dea de probleme. Dar după ce-i aduse apă, Rayford
urcă să vorbească cu Tsion. Rabinul îl primi călduros.
— Aproape mi-am terminat învăţătura pe ziua de azi, spuse el.
Am să o transmit în mai puţin de o oră. Oricum, întotdeauna am
timp pentru tine.
Rayford îi spuse despre posibila complicaţie a copilului.
— Am să mă rog, spuse Tsion. Şi am să te rog să te rogi şi tu
pentru mine.
— Desigur, Tsion. În legătură cu ceva anume?
— Ei bine, da. Sincer vorbind, mă simt singur şi copleşit şi urăsc
acest sentiment.
— Este de înţeles.
— Ştiu. Şi am un sentiment adânc de bucurie, ca acela pe care îl
avem atunci când suntem împăcaţi cu Dumnezeu. I-am spus acest
lucru, desigur, dar aş fi recunoscător să ştiu că se mai roagă şi
altcineva pentru mine.
— Cred că toţi facem asta, Tsion.
— Sunt binecuvântat să am o familie atât de iubitoare care să-mi
înlocuiască pierderea. Cu toţii am suferit. Uneori pur şi simplu mă
depăşeşte. Ştiam că va veni această nenorocire cu lăcustele, dar
niciodată nu am studiat în ansamblu implicaţiile acesteia. Aş vrea
să fi fost mai pregătiţi în multe privinţe. Duşmanul nostru a fost
neputincios luni de zile. Şi totuşi, în timp ce noi contăm pe ei
pentru atât de multe lucruri, precum transport, comunicaţii şi
altele de acest fel, aceasta ne-a paralizat şi pe noi.
Nu ştiu, continuă el ridicându-se şi întinzându-se. Nu mă aştept
să mai găsesc fericire. Aştept cu nerăbdare naşterea acestui copil,
de parcă ar fi al meu. El va aduce o rază de soare.
— Iar noi vrem ca şi tu să-i fii părinte, Tsion.
— Doar diferenţa ne va face să ne deşteptăm, nu-i aşa?
— Diferenţa?
— Acest copil inocent, tânăr nu va şti de ce plânge Hattie. Nu va
şti de pierderile suferite de noi. Nu va înţelege că noi trăim în
teroare, ca suntem duşmanii statului. Şi nu va fi nevoie să-l
învăţăm despre toată disperarea trecutului, aşa cum ar trebui să o
facem dacă ar deveni adult. Până când acest copil va împlini cinci
ani, el va trăi deja în împărăţia nesfârşită a lui Isus Hristos.
Imaginează-ţi.
Tsion avea felul său de a prezenta în perspectivă orice lucru.
Totuşi Rayford fu trezit la realitate de teama rabinului. Milioane de
oameni din toată lumea se aşteptau ca doctorul Ben-Judah să fie
liderul lor spiritual. Trebuiau să presupună că el era împăcat cu
drumul alături de Dumnezeu. Şi totuşi, era şi el tot un credincios
proaspăt. Deşi mare savant şi teolog, era doar un om. Ca
majoritatea celorlalţi, suferise teribil. Încă mai avea zilele lui de
deznădejde.
Rayford începu să se simtă şi el singur. Floyd va avea mult de
lucru în locuinţa de refugiu cu bebeluşul şi cu Hattie care încă mai
suferea. Buck îi spusese lui Rayford că aştepta cu nerăbdare un
minimum de normalitate şi de stabilitate, ca să poată să facă din
revista sa electronică ceea ce trebuia să fie pentru a putea concura
cu ziarele mizerabile ale Comunităţii Globale a lui Carpathia. Chloe
va fi ocupată cu bebeluşul şi cu detaliile legate de cooperativa de
bunuri. Iar Hattie, când se va recupera în cele din urmă, va arde de
dorinţa de a pleca de acolo.
Tot ce-i mai rămânea lui Rayford era să fie activ. Aştepta cu
nerăbdare să se întoarcă în cabina avionului. Se obişnuise cu
gândul că viaţa lui va consta în muncă serioasă, fiind atent să
rămână liber şi încercând să rămână în viaţă. Dar Arătarea Slavei
lui Dumnezeu părea mereu departe. Cât tânjea să fie cu Isus! Să îşi
regăsească familia!
Viaţa sa ca pilot de curse comerciale părea mult în urmă. Era
greu de crezut că în urmă cu mai puţin de trei ani era un soţ şi un
tată de suburbie, şi nici măcar unul prea bun, care nu avea altă
grijă decât unde şi când va zbura data viitoare.
Rayford nu se putea plânge că nu avea nimic important cu care
să-şi ocupe timpul. Dar ce preţ plătise pentru a ajunge aici! Putea
să-l înţeleagă pe Tsion. Dacă Pătimirea era grea pentru un om
obişnuit ca Rayford, nu-şi putea imagina cum era pentru cel
chemat să-i adune pe cei 144.000 de martori şi să înveţe poate un
miliard de alte suflete noi.
La începutul după-amiezei, Rayford primi un telefon de la T
Delanty.
— Vreau să încep să sap mâine, spuse el. Mai vrei să mă ajuţi?
— N-aş rata acesta lucru. Dacă ginerele meu ajunge la o oră
normală, voi fi gata când vei fi şi tu.
— Ce spui de şapte dimineaţa?
 — De ce atâta grabă?
— Am auzit că Ernie se însănătoşeşte. Probabil la fel şi Bo, dar el
a încercat să se omoare în trei feluri. Arată ca naiba.
— Cumpără şi partea lui.
— Aşa voi face, iar acest lucru va fi uşor datorită felului în care
ne-am înţeles. Tot ce trebuie să fac este să-i fac o ofertă pe care nu
o poate refuza. I-au fost lăsaţi nişte bani, dar partea lui din aeroport
este atât de mică încât ar trebui să fiu în stare să-l fac să plece. Mă
îngrijorează Ernie.
— Cum aşa?
— Era apropiat de Ken, Ray. Cel puţin la fel de apropiat pe cât
poate o persoană spera să fie. Ştiu că Ritz îl considera un
credincios; şi pe mine m-a prostit.
— Eu sunt al treilea pe listă, spuse Rayford.
— Este posibil ca Ritz să fi făcut confidenţe lui Ernie.
— Nu. Mi-a spus doar mie în timpul zborului spre Israel.
— Spui asta de parcă aţi fi fost prieteni de ani de zile. Abia te
cunoştea, Rayford, şi totuşi ţi-a spus că-şi îngroapă aurul. Am
auzit eu însumi zvonuri legate de asta şi nu mi se pare deloc că
l-am cunoscut pe Ken. Ernie a lucrat cu el, s-a băgat pe sub pielea
lui. Nu cred nicio clipă că Ritz i-a promis ceva.
Asta n-ar avea nicio logică. Dar totuşi pun pariu că Ernie ştie mai
multe decât lasă să se vadă.
— Crezi că se va face bine şi va apărea cu o lopată?
— L-aş crede în stare.

— În primul rând, domnule Williams, spuneţi-mi Laslos. Vine de

la prenumele meu, Lukas, şi de la numele de familie, Miklos. OK?
Buck fu de acord şi se îmbrăţişară în micul terminal aerian.
— Iar tu spune-mi Buck.
— Credeam că numele tău este Cameron.
— Prietenii îmi spun Buck.
— Atunci Buck am să-ţi spun. Vreau să te duc să-i cunoşti pe
credincioşi.
— O, Laslos, îmi pare rău. Nu pot. Mi-ar plăcea şi poate că am să
mă întorc aici ca să fac asta. Dar înţelegi că am fost departe de soţia
mea multe luni…
Laslos arăta îndurerat.
— Da, dar…
— Şi că mai are două săptămâni de sarcină?
 — Vei fi tată! Splendid! Şi totul este bine, cu excepţia faptului că
acesta este cel mai prost moment… ei bine, tu ştii asta.
Buck aprobă din cap.
— Socrul meu voia să discut cu tine despre rolul pe care îl vei
avea în cooperativa internaţională de bunuri.
— Da! spuse Laslos, aşezându-se şi indicând un scaun pentru
Buck. Am citit ce spune doctorul Ben-Judah despre ea. Este o idee
nemaipomenită. Ce am face fără ea? Am muri cu toţii şi asta este
exact ce-şi doreşte cel rău, nu-i aşa? Sunt un elev bun?
— Vezi vreun rol pentru tine sau pentru compania ta?
Laslos îşi înclină capul.
— Am să fac ce-mi va sta în putinţă. Compania mea extrage
lignit. Este folosit în centralele electrice. Dacă este nevoie de el
pentru comunitatea de credincioşi, aş fi fericit să mă implic.
Buck se aplecă în faţă.
— Laslos, înţelegi ce va însemna acest lucru atunci când
cetăţenii Comunităţii Globale vor trebui să poarte semnul fiarei pe
mână sau pe frunte?
— Cred că da. Fără el ei nu pot cumpăra sau vinde. Dar eu nu
mă consider cetăţean al Comunităţii Globale şi mai bine mor decât
să port semnul Antihristului.
— Asta este grozav, prietene, spuse Buck. Dar înţelegi cum le va
afecta? Nu vei mai putea vinde. Întreaga ta afacere şi traiul tău se
bazează pe produsul pe care îl vinzi.
— Dar ei au nevoie de produsul meu!
— Aşa că te vor băga în închisoare şi-ţi vor prelua minele.
— Am să lupt cu ei până la moarte.
— Poate că aşa vei face. Ceea ce sugerez eu este ca tu să cauţi un
alt bun pe care să-l comercializezi, ceva mai căutat pe piaţa
internaţională, ceva de care au nevoie fraţii şi surorile tale întru
Hristos şi nu vor fi capabili să-l obţină atunci când se va introduce
semnul fiarei.
Laslos păru adâncit în gânduri, apoi dădu din cap aprobator.
— Şi am altă idee, spuse el. Am să-mi întăresc afacerea cu lignit
şi am să-o vând înainte ca ei să renunţe să cumpere de la mine.
— Grozavă idee!
— Asta se întâmplă tot timpul, Buck. Te faci atât de
indispensabil celui mai mare client al tău, încât nu mai are decât
să-ţi cumpere afacerea.
— Şi care este cel mai mare client al tău?
 Laslos se lăsă pe spătar şi zâmbi trist, dar Buck observă o
scânteie în ochii lui.
— Comunitatea Globală, spuse el.

20

Rayford dădu de Floyd Charles care trântea supărat lucrurile.

— Ce maşină pot să folosesc? îl întrebă Floyd.
— Nu contează, doctore, spuse Rayford. Rover-ul merge bine. Eu
îi voi duce mâine Suburban-ul lui Ken lui T. Să văd dacă micul lui
grup de la biserică poate să-l folosească. I se cuvine lui de drept.
— Eu iau maşina lui Buck.
— Unde le duci?
— Trebuie să aduc nişte oxigen, Ray. Nu vreau să fiu prins
nepregătit, fără oxigen, dacă voi avea nevoie de el. Şi nu vreau ca
Chloe să fie la fel de stresată ca mine.
— Este atât de rău? Ar trebui să-mi fac griji?
— Nu! Acum nu mă preocupă Chloe cât mă preocupă Hattie. Ea
crede că este mai bine, aşa că vrea să se ridice şi să iasă. Ei bine, nu
poate fără ajutor, iar eu nu am de gând să o ajut. S-a mai îndreptat,
dar are sub greutatea normală, iar funcţiile vitale sunt medii. Dar,
aşa cum spui şi tu, ea nu ne anunţă.
— Vrei să vorbesc eu cu ea? Poate că de ruşine faţă de mine, va
face ceea ce spui, după toate cele pe care le-am făcut noi pentru ea.
— Dacă tu crezi că va fi de vreun folos…
— De unde aduci oxigen, de la Kenosha?
— Nu îndrăznesc să mă mai arăt iar pe acolo. Am sunat-o pe
Leah la spitalul Arthur Young. Are câteva butelii pentru mine.
— Ştii pe cine poţi vizita acolo? Pe tânărul prieten al lui Hattie,
Ernie.
— Nu mai spune.
— T mi-a spus că Ernie şi prietenul lui, Bo, sunt trataţi acolo.

Lui Buck i se făcu rău până aterizară pe Heathrow. Avea crampe,

greţuri, era epuizat, tensionat – era terminat. Nu mai voia decât să
ajungă acasă la Chloe.
Heathrow era doar rămăşiţa a ceea ce fusese înainte de al Treilea
Război Mondial şi de marele cutremur. Dar Carpathia băgase bani
în el şi tehnică de ultimă generaţie; îl făcuse eficient, chiar dacă nu
la fel de mare pe cât fusese. Având în vedere populaţia în
descreştere, nimic nu mai trebuia să fie la fel de mare ca înainte.
Turnul din Heathrow respinse procedurile anunţate de Abdullah.
El păru frustrat, dar nu se revoltă. Buck se întrebă ce făcuse
înainte să devină credincios. Probabil că fusese terorist.
Abdullah păru conştient de dorinţa lui Buck de a-şi continua
drumul. După ce alimentă cu carburant, se întoarse cu două
sendvişuri cu brânză înfăşurate în celofan, care arătau de parcă ar
fi zăcut în magazin de zile întregi. Îi oferi unul lui Buck, care-l
refuză doar pentru că îi era greaţă. Probabil că Abdullah îşi imagină
că Buck se grăbea foarte tare ca să mai mănânce, deoarece, imediat
ce ofiţerul de la controlul terestru îi dădu permisiunea de decolare,
se îndreptau cu toată viteza spre Groenlanda.
Buck se simţea ca şi cum ar fi alergat într-o cursă care nu avea
să se mai încheie. Spera că la un moment dat se va putea relaxa,
dar avionul părea să fie tot timpul pe punctul de a exploda sau de a
se prăbuşi. Când îi sună telefonul în buzunar, Buck făcu tot felul
de mişcări zadarnice ca să poată ajunge la el.
Abdullah observă şi-l întrebă dacă era ceva în neregulă.
— Ai nevoie de o aterizare de urgenţă? întrebă el.
— Nu! urlă Buck, simţind nădejdea din întrebarea lui Abdullah.
Se părea că o cursă normală din Iordania până în America nu îi
oferea emoţii suficiente lui Abdullah. Dar unde se poate executa o
aterizare de urgenţă între Londra şi Groenlanda? Desigur ar fi
trebuit să se întoarcă la Londra, dar Abdullah părea mai degrabă
dispus să găsească un portavion.
Când ajunseră în cele din urmă în Groenlanda pentru ultima
alimentare, Buck se dădu jos şi văzu că fusese sunat de doctorul
Charles. Îl sună înapoi.
— Nu pot vorbi cu tine acum, Buck, îmi pare rău. Fac
aprovizionarea de la spital.
— Ei, măcar dă-mi un indiciu, doctore. Este totul în regulă
acolo?
— Să spunem doar că sper să soseşti la timp.
— Asta nu sună prea bine. Chloe este bine?
— Cu toţii avem nevoie de tine aici, Buck.
— Spune, doctore. Ea este bine?
— Buck, lasă-mă un minut să termin aici şi apoi vorbim.
— Te rog!
Buck îl auzi pe Floyd întrebând pe cineva pe nume Leah dacă-l
poate scuza puţin.
 — Bine, Buck. Eşti în grafic?
— Sunt surprins că nu sunt deja înaintea lui, dar da, ne
aşteptăm să sosim la ora 22.00.
— Aşa târziu?
— Mă sperii, doctore.
— Adevărul este, Buck, că i-am indus în eroare pe Chloe şi pe
Rayford astăzi. Pulsul fătului a scăzut de câteva zile şi a ajuns la
pragul alarmant.
— Ce înseamnă asta?
— O pun pe Chloe la oxigen de îndată ce mă întorc acolo. Am
vrut să fac asta cu câteva ore în urmă, dar am dat de un obstacol la
spital. Am trecut pe la cineva despre care Rayford ştia că este la
refacere aici. Părea foarte interesat să audă despre judecăţi şi
despre ce înseamnă ele şi am ajuns să petrec cam mult timp cu el.
Hattie a vorbit cu prietenul lui mai tânăr, care pare că a fost
externat deja.
Buck stătea în vântul rece şi urlă în telefon:
— Doctore, habar nu am despre ce vorbeşti. Îmi pare rău că sunt
nepoliticos, dar treci la subiect. De ce ai crezut că este necesar să-i
induci în eroare pe Chloe şi pe Ray, când ei erau acolo şi puteau să
se ocupe de problemă. În schimb m-ai sunat pe mine în mijlocul
pustiului, de unde nu pot face nimic.
— Dacă ai fi văzut cum au reacţionat când am dat un indiciu
asupra problemei, ai şti că am procedat corect. Este necesar ca
Chloe să-şi păstreze încrederea şi, dacă ar şti cât de serioasă este
problema, nu ar fi în stare să-şi îndeplinească partea ei din ceea ce
este de făcut.
Abdullah îi făcu semn lui Buck să se urce iar la bordul avionului.
— Voi mai putea vorbi la telefon?
— Da, da!
Dar în aer era un zgomot groaznic. Buck şi Floyd trebuiră să
repete aproape fiecare propoziţie, însă în cele din urmă Buck
pricepu despre ce era vorba.
— Există vreo şansă să fii nevoit să provoci naşterea înainte să
ajung acolo?
— Nu mai fac promisiuni.
— Fă ce este cel mai bine pentru Chloe şi pentru copil!
— Asta voiam să aud.
„Are nevoie de permisiune pentru asta?” se întrebă Buck.
— Şi spune-i adevărul lui Rayford, doctore! Cred că şi Chloe l-ar
putea suporta, dar dacă tu crezi că-i va dăuna, fă cum ştii că e mai
bine. Ea este destul de puternică, ştii.
— Este şi într-un stadiu avansat al sarcinii, Buck. De aceea are
corpul inundat de hormoni, lucru care transformă o femeie într-o
cloşcă.
— Ai grijă să nu spui sau să faci ceva pentru care să fii nevoit
să-ţi ceri scuze mai târziu. Va vrea să ştie de ce nu a fost informată
în amănunt.
— Rayford va veni să te ia, Buck. Hai că mă sună altcineva.
Drum bun!

Rayford se simţi uşurat când doctorul Charles îi răspunse în

sfârşit.
— Unde eşti, omule? Eşti plecat de ore întregi!
Floyd îi spuse de întâlnirea cu Bo şi că fusese reţinut din drum
pentru a-i vorbi acestuia despre Dumnezeu.
— Celălalt băiat a fost externat în dimineaţa asta. Oricum, ce se
întâmplă?
— Chloe nu se simte bine şi, bineînţeles, este îngrijorată. Putem
face ceva pentru ea?
— De ce se plânge?
— Probleme cu respiraţia. Oboseală extremă.
— Ajung acolo cât pot de repede. Pune-o într-o poziţie în care
plămânii ei să se poată întinde la maxim. Ştii să foloseşti monitorul
fetal?
— Îl facem noi să meargă dacă este nevoie.
— Sună-mă şi spune-mi rezultatele peste zece minute.

Buck îl plăcea pe doctor şi i se părea ciudat să fie supărat pe el.

Dar un cadru medical profesionist ar trebui să fie mai conservator,
mai puţin preocupat de chestiunile marginale. Iar el era aici, cu
propria viaţă în mâinile lui Abdullah, zburând pentru a ajunge
acasă la soţie şi primind această veste. Ce altceva putea să facă
decât să se roage? Buck credea în rugăciune şi apela la ea cu mare
încredere. Dar fu cuprins de teamă, lucru de care ar fi preferat să
fie scutit. Va fi destul timp să-şi facă griji când va ajunge acasă.

Rayford se chinui să facă monitorul fetal să meargă şi la început

se temu că pulsul dispăruse.
— Doamne, te rog, nu! se rugă el încet. Nu lăsa să se întâmple şi
acest lucru!
Cu toate discuţiile care se purtaseră despre faptul că nu se
recomanda să fie adus pe lume un copil în timpul Pătimirilor, toţi
din casă aşteptau naşterea aceasta.
Deodată auziră inima bătând.
— Doar se numără şi apoi se înmulţeşte? întrebă Rayford.
— Nu ştiu, spuse Chloe respirând cu greutate. Poţi să numeri
atât de repede? Bate încă repede, dar mai încet ca înainte?
— Nu se va schimba prea mult în următoarele câteva ore ca să
putem spune fără o măsurătoare precisă.
— Atunci la treabă!
Se aprinse un ecran cu cristale lichide. Când Rayford îl sună pe
Floyd să-i comunice cifrele, acesta îi spuse lui Ray să se îngrijească
mai mult de Chloe decât de copil.
— Vreau să respire adânc şi să ia tot oxigenul pe care poate să-l
ia până ajung acolo. Dar Ray, am o problemă. Sunt urmărit.
— Eşti sigur?
— Nu încape nicio îndoială. Am făcut câteva ocoluri şi nu pot să
scap de el.
— Ce fel de maşină este?
— Este o motocicletă. Unul dintre modelele acelea mici de teren.
N-am nicio şansă să scap de el.
— Mai învârte-l o vreme. Vezi dacă se plictiseşte. Sunt unii tipi
cărora le place să-i îngrijoreze pe oameni.
— Ăsta acţionează profesionist, Ray. Este destul de mult în urmă
ca să nu dea de bănuit, dar mă urmăreşte de kilometri întregi. Nu
vreau să afle nimeni locaţia noastră, dar, în acelaşi timp, trebuie să
aduc oxigenul pentru Chloe.
— Am eu grijă de ea. Ţine-mă la curent.
— Hm, nu mai am mult combustibil, iar mersul ăsta în cerc
poate să dureze la nesfârşit.
— Cât de aproape eşti de Palwaukee?
— Aproape.
— Îl sun pe T. Oricine ar fi cel care te urmăreşte, nu o va mai face
într-o zonă închisă. Iar T îţi va da şi benzină.
— Grozav.
Rayford îl sună pe T şi-i spuse despre ce era vorba.
— O, nu, spuse T.
— Ce?
— Ernie are o motocicletă. Probabil că îl urmăreşte pe omul tău
de la spital, încercând să afle unde locuieşte Hattie. Ei au vorbit
mult.
— De unde ştii?
— O telefonistă de aici a spus că Hattie a sunat după Ernie, iar
ea i-a spus că el este la Young Memorial. Dar dacă Hattie voia să-l
vadă, nu i-ar fi spus lui Ernie unde se află?
— Ea nu ştie unde este, T. Ştie că este în Mount Prospect, dar nu
are cum să-i spună cum se ajunge aici.
— Dacă omul tău îl conduce pe Ernie aici, îi arăt eu lui. O să-l
împiedicăm să vă găsească, poţi să fii sigur de asta. Ce maşină
conduce şi cum arată?
— Rover-ul şi ca tine.
— Mai spune o dată.
— Conduce Rover-ul lui Buck şi seamănă mult cu tine.
Rayford îi aranjă pernele lui Chloe ca să se poată întinde pe spate
şi să-şi ridice mâinile deasupra capului fără să sufere ea sau
copilul. Această poziţie permitea mărirea plămânilor şi ea spuse că
se simţea puţin mai bine. Rayford tresări când se întoarse şi o văzu
pe Hattie la capătul scărilor de la subsol.
Arăta groaznic, ca o fantomă sau chiar mai rău, ca o zombie.
Slabă, cu ochii întunecaţi, cu faţa palidă. Mergea şchiopătând spre
Chloe.
— Hattie! spuse Chloe. Ce multă vreme a trecut!
— Voiam să văd cum îi este finului meu.
— Încă nu a venit pe lume, Hattie. O să te anunţăm noi.
— Şi voiam să-ţi spun că nu sunt geloasă.
Rayford se uită cu coada ochiului să vadă reacţia lui Chloe.
— Nu eşti, nu? spuse ea. Nu m-am gândit niciodată că ai fi.
— Cine m-ar fi învinovăţit dacă aş fi fost? Mi-am pierdut copilul,
iar tu îl vei avea pe al tău. Tu eşti norocoasă, eu nu. Povestea vieţii
mele.
Rayford voi să vorbească singur cu ea. În niciun caz nu voia ca
Chloe să ştie ce se petrece.
— Ne pare rău de pierderea pe care ai suferit-o, Hattie, interveni
el. Şi suntem recunoscători că încă îţi mai doreşti să fii naşa de
botez a copilului lui Chloe.
— Noi voiam să fim fiecare naşa copilului celeilalte, spuse ea.
— Cu siguranţă că este dureros, zise Chloe.
— Va fi pentru cel care a făcut acest lucru, ameninţă Hattie.
— Acum te rugăm să ne scuzi, spuse Rayford, încercăm să facem
medicină la telefon.
Formă numărul lui Floyd.
Hattie plecă fără să scoată o vorbă.
Floyd îi spuse lui Rayford că era cam la un kilometru de
Palwaukee.
— Dar tipul ăsta încă se mai ţine după mine.
Rayford nu voia să o părăsească pe Chloe, dar nici nu voia să o
alarmeze.
— Dacă te simţi bine o vreme, draga mea, vreau să vorbesc cu
Hattie.

Buck se trezi luptându-se cu somnolenţa. Lucrul acesta nu

trebuia să-l surprindă. Era treaz din zorii Orientului Mijlociu. În
ciuda zgomotului şi a aerului rarefiat, era disperat să vorbească cu
cineva din Mount Prospect. Se temea să nu o tulbure pe Chloe, iar
Rayford probabil avea grijă de ea. Aflase că Hattie fusese incoerentă
luni de zile. Mai rămânea Tsion.
Cât era ceasul în State? După-amiaza târziu? Rabinul probabil
că făcea ultimele retuşuri la misiva lui zilnică. Buck îl sună.
Trebuiră să ţipe şi să se repete, dar orice legătură era mai bună
decât niciuna.
— Cameron, prietene! Ce bine-mi pare să te aud! Unde eşti?
— Mai întâi, Tsion, spune-mi că nu te reţin din lucru. Lumea
aşteaptă cu respiraţia tăiată tot ceea ce tu…
— Am postat misiva de azi acum douăzeci de minute, Cameron.
Este cel mai potrivit moment să vorbim. Suntem cu toţii emoţionaţi
de bebeluş şi de întoarcerea ta. Unde eşti acum?
— Aş vrea să ştiu şi eu. Gonim spre apus, dar la altitudine mare,
într-un avion de luptă; nu pot nici măcar să privesc în jos. Cred că
aş vedea Atlanticul. Asta este tot ce ştiu.
— Te vom revedea peste câteva ore. Ne-au mai rămas doar câteva
plăceri minore în această viaţă, Buck, iar revederea prietenilor, a
fraţilor şi a soţiilor este una dintre ele. Ne-am rugat pentru tine în
fiecare zi şi ştii că cea mai emoţionată este Chloe. Vei ajunge acasă
la timp pentru naşterea care probabil că va avea loc la spitalul din
Palatine.
Buck avu o ezitare.
— Tsion, vei fi sincer cu mine, nu?
— Întotdeauna.
— Încerci să mă menţii binedispus pentru că tu nu ştii despre
complicaţiile lui Chloe şi ale copilului sau pentru că ştii?
— Socrul tău mi-a spus ceva în grabă. Doctorul Charles pare să
aibă situaţia sub control. Rayford ţi-a dat vestea?
— De fapt, Floyd, şi este mai rău decât ştiu Rayford şi Chloe.
— N-ar trebui să le spună şi lor?
— Are el motivele lui. Eu mă întrebam dacă Floyd a vorbit cu
tine.
— Nu. Am auzit pe cineva plecând acum câteva ore. Bănuiesc că
era el.
— Este îngrijorat că nu voi ajunge la timp dacă va fi nevoit să
provoace naşterea.
— Să o provoace? Atunci de ce nu a luat-o şi pe ea la spital?
— Sincer, Tsion, îmi pun tot felul de întrebări de când m-a sunat.
Nu ştiu la ce se aşteaptă Floyd din partea mea.
Urmă o pauză.
— Cameron, nu poţi face nimic până nu ajungi aici, decât să te
rogi. Trebuie să laşi asta în seama lui Dumnezeu.
— Nu am fost niciodată bun la asta. Ştiu că nu ar trebui să ne
îngrijorăm, dar…
— O, Cameron, cred că însuşi Dumnezeu permite o anume
libertate în timpul Pătimirilor. Sfatul de a nu se îngrijora a fost scris
pentru oamenii care au trăit înainte de judecăţi. Dacă nu ne-am
îngrijora pentru ce urmează să vină din cer, n-am fi oameni. Nu te
simţi vinovat pentru că îţi faci griji. Încrede-te în Dumnezeu pentru
lucrurile pe care nu le poţi controla. Iar acesta este unul dintre ele.
Lui Buck îi plăcea tare mult să vorbească cu Tsion. Trecuseră
prin atât de multe împreună. Îl miră că se plângea de complicaţiile
sarcinii soţiei sale unui om care îşi pierduse şi soţia, şi copiii.
Totuşi, într-un fel, Tsion avea capacitatea să gândească înţelept şi
limpede şi avea un efect calmant asupra oamenilor. Buck voia să-l
reţină cumva la telefon.
— Te deranjează dacă mai vorbim, Tsion?
— Deloc. Începusem să mă simt izolat oricum.
— Ce mai face Hattie?
— S-a mai liniştit. Ce a fost mai rău a trecut pentru ea, deşi va
avea nevoie de o lungă recuperare.
— Nicio schimbare spirituală, am înţeles de la Chloe.
— Este un caz greu, Cameron. Mi-e teamă pentru ea. Am sperat
că doar spunea ce are pe suflet, şi, după ce îşi va scuipa veninul, se
va întoarce la Dumnezeu. Dar ea m-a convins că este sinceră.
Crede în Dumnezeu, ştie că El o iubeşte şi ştie şi ce a făcut El
pentru ea. Dar a hotărât că ea ştie mai bine decât El şi că ea este o
persoană care alege să nu accepte darul Lui exact pentru motivul
pentru care noi ceilalţi ne-am grăbit la El.
— Ştie că nu merită.
— E greu să te pui cu ea. Este matură şi independentă. Ea este
cea care alege pentru ea, nu noi. Dar este dureros să vezi cum
cineva la care ţii ia o decizie care o va costa sufletul.
— Nu vreau să te reţin, Tsion, dar care a fost mesajul tău de
astăzi? Probabil că nu voi reuşi să-l citesc decât peste câteva zile şi
am nevoie de toată încurajarea pe care o pot primi.
— Ei bine, Cameron, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul
suferinţei provocate de lăcuste, vine vremea să privim înainte, la cel
puţin următoarele două „vai-uri”.
— Aşadar urmează a şasea trâmbiţă. Acum la ce te aştepţi?
Tsion oftă.
— Pe scurt, Cameron, este vorba de o oaste de două sute de
milioane de călăreţi care vor ucide o treime din populaţia lumii.
Buck amuţi. Citise profeţia, dar nu ajunsese niciodată la esenţa
ei.
— Ce cuvinte de încurajare le-ai putut scrie oamenilor după o
astfel de veste?
— Doar că orice am suferit, orice urâciune am înfruntat, toate
vor păli în comparaţie cu această judecată care va fi cea mai rea de
până acum.
— Iar cele care o urmează vor fi şi mai rele?
— E greu de închipuit, nu-i aşa?
— Mă face să consider că îngrijorarea mea pentru copil este
lipsită de importanţă. Nu vreau să spun că pentru mine, dar cine
altcineva poate să se mai gândească la asta, când o treime din
omenire va dispărea în curând?
— Doar un sfert dintre cei care au supravieţuit Înălţării la Cer
vor rezista până la Apariţia Glorioasă, Cameron. Nu mie teamă de
moarte, dar mă rog zilnic ca Dumnezeu să-mi dea privilegiul de a-l
vedea revenind pe pământ pentru a-şi instaura împărăţia. Dacă mă
ia înainte de asta, îmi voi regăsi familia şi pe cei iubiţi, dar, o,
bucuria de a fi aici când Isus va sosi!

Rayford o găsi pe Hattie afară.

— Ce faci? o întrebă el.
 — Iau aer. Este plăcut să te poţi mişca puţin prin jur.
— Doctorul crede că este prea devreme.
— Doctorul s-a îndrăgostit de mine, Rayford. Vrea să mă ţină
aici, lipsită de putere, dacă este nevoie.
Rayford se prefăcu că studiază orizontul.
— De unde ţi-a venit ideea asta?
— Nu mi-a spus folosind atât de multe cuvinte, zise ea. Dar o
femeie ştie. Pun pariu că şi tu ai observat.
Rayford era bucuros să spună că nu observase. Fusese surprins
când Floyd îi vorbise de sentimentele sale, dar era surprins şi să
afle că Hattie îşi dăduse seama.
— Ţi-a spus el, Rayford?
— De ce întrebi?
— Ţi-a spus! Ştiam eu! Ei bine, nu mă interesează.
— A fost o pasiune fulgerătoare. Sunt sigură că l-ai respins deja.
Hattie arăta dezamăgită.
— Aşadar a înţeles că nu există nicio speranţă?
Rayford ridică din umeri.
— Nu ne facem confesiuni de genul ăsta.
— Ştie că şi tu m-ai plăcut cândva?
— Hattie, parcă ai fi o şcolăriţă.
— Nu nega.
— Ce să neg? Că am simţit o atracţie cu totul nepotrivită pentru
o femeie mai tânără? Amândoi ştim că nu a ieşit nimic din asta şi…
— Doar pentru că au dispărut nişte oameni şi tu ai început să te
simţi vinovat.
Rayford se întoarse pentru a se duce înapoi în casă.
— Încă îţi mai provoc nelinişte, nu-i aşa?
El se întoarse.
— Hai să-ţi spun ce mă nelinişteşte. Obsesia ta pentru acest
puşti de la aeroport.
— Ernie? Vreau să mă întâlnesc cu el, atâta tot.
— I-ai spus unde suntem, cum să ajungă aici?
— Nici măcar nu ştiu.
— I-ai spus că se duce Floyd la spital?
Hattie îşi feri privirea.
— De ce?
— I-ai spus?
— Poate.
— Asta a fost o tâmpenie, Hattie. Şi care este planul? Amicul lui,
Bo, îi distrage atenţia lui Floyd atât cât să fie suficient pentru Ernie
să găsească o motocicletă şi să-l urmărească pe Floyd până la tine?
Hattie păru şocată.
— De unde ştii toate astea?
— Lucrezi cu un adolescent, Hattie. Şi te porţi şi tu ca o
adolescentă. Dacă-ţi doreşti atât de mult să-l vezi pe puştiul ăsta,
de ce nu rogi pe unul dintre noi să te ducă acolo?
— Pentru că Floyd este gelos pe el şi nu vrea nici măcar ca eu să
vorbesc cu el la telefon. Apoi te convinge pe tine că sunt prea
bolnavă să merg undeva, aşa că nici tu nu mă iei.
— Prin urmare Ernie încearcă să vină aici ca să ce? Să vă
cunoaşteţi?
— Da.
— Prostii! Ştii că el s-a dat drept credincios ca să se
împrietenească cu Ken şi chiar s-ar fi putut infiltra printre noi dacă
nu ne-am fi prins?
Hattie păru să-şi ascundă un zâmbet, lucru care-l înfurie pe
Rayford.
— Ştiai şi de asta? întrebă el.
— Când i-am spus că nu fac, de fapt, parte din Armata
Pătimirilor, mi-a vorbit de planul lui. Asta este ceea ce-mi place la
el.
— Că ne-ar pune vieţile în pericol? Că este un oportunist? Un
căutător de aur?
Ea ridică din umeri.
— Ceilalţi bărbaţi din viaţa mea devin plictisitori.
Rayford clătină din cap.
— Sper că eşti fericită cu el.
— Vine aici?
— Floyd încearcă să scape de el, dar poate că va trebui să-l
aducă aici. Nu putem să întârziem cu oxigenul pentru Chloe doar
fiindcă Floyd este urmărit de un puşti. Sper că eşti fericită. Nu
există nicio şansă să avem încredere în puştiul ăsta atâta vreme cât
ştie unde suntem. Va trebui să ne mutăm iar şi unde vom merge?
Dar oare putem, cu o femeie pe cale să nască sau cu un
nou-născut? Rămâi în continuare nedemnă de iertarea lui
Dumnezeu şi mai şi încerci să dovedeşti lucrul acesta.
Rayford intră în casă şi lăsă uşa să se închidă în urma lui. Ezită,
voind să mai spună ceva, dar neştiind ce. Ea deschise uşa.
— Întoarce-te, Rayford. Chloe are probleme?
 — S-ar putea. Are nevoie de oxigen.
— Cu siguranţă Floyd are telefonul cu el.
— Da.
— Sună-l. Şi dă-mi-l să vorbesc cu el.
Rayford formă numărul.
— Salut, Rafe, spuse Floyd. Nu m-a urmărit în aeroport, dar,
după întâlnirea cu T, ştiu de ce nu a făcut-o. Ne gândim să facem
schimb de maşini şi să vedem dacă puştiul îl urmăreşte pe el.
Acesta este avantajul faptului că semănăm.
— Bună idee, dar Hattie vrea să vorbească cu tine.
— Bună, doctore. Ascultă, Ernie o să vorbească cu mine. Ţine
telefonul pe fereastra maşinii şi opreşte… Da, cred că da. Merită să
încercăm.

21

— Am mers prea repede.

Buck tresări din somn. Spusese ceva Abdullah?
— Poftim? strigă el.
— Am mers prea repede!
Fusese tras pe dreapta de poliţia aeriană sau ce?
— Atunci suntem înaintea graficului?
— Da, dar am consumat mai mult combustibil decât am plănuit
şi trebuie să alimentăm în New York.
Buck voia doar să ajungă acasă.
— Unde vei ateriza? New Yorkul era ultimul pe lista de
reconstrucţie a lui Carpathia. Cred că încă mai învinovăţeşte
Statele Unite pentru rebeliune.
— Ştiu eu un loc. Vei fi în Wheeling în două ore.
Buck se uită la ceas. În Midwest era şapte. Dacă aterizau până la
ora nouă, putea ajunge la locuinţa de refugiu înainte de zece. Nu ar
mai fi timp de somn.
Rayford şedea cu Chloe, care arăta palidă şi avea buzele vinete.
Era absurd. El avea sentimentul că bebeluşul se va naşte în acea
casă în acea seară, iar el avea să facă tot ce putea ca să
supravieţuiască.
— E bine, draga mea?
— Sunt doar epuizată, tată.
Părea că îşi tot schimbă poziţia ca să poată respira mai bine. El
ştia că ea nu-şi dădea seama cât de serioasă era problema. Apoi îi
sună telefonul, iar Rayford îl deschise atât de repede, că-i scăpă din
mână.
— Scuze, spuse el ridicându-l. Aici Steele.
— Ray, sunt doctorul. Am mutat oxigenul în Jeep-ul cel roşu al
lui T şi sunt pe drum acum. Ce mai face fata noastră?
— Da.
— Eşti chiar acolo, lângă ea?
— Corect.
— Pe o scară de la unu la zece, cu unu indicând nivelul cel mai
rău, unde ai plasa-o?
— Cinci.
— Ţi-aş cere un alt puls fetal, dar oricum nu pot face nimic până
nu ajung acolo.
Rayford se ridică în picioare şi se întoarse cu spatele la Chloe,
părând că se uită pe fereastră. Hattie era afară, vorbind însufleţit la
telefon.
— Ce se întâmplă cu T? întrebă el.
— Cred că motociclistul a muşcat momeala, dar îşi va
recunoaşte repede vechiul şef. Oricum, sperăm că se va opri şi va
vorbi cu Hattie.
— Bănuiesc doar, doctore, dar cred că face asta chiar acum.
Grăbeşte-te, te rog.
— Ce se întâmplă, tată? întrebă Chloe.
— Doctorul a întârziat la spital şi a trebuit să rezolve ceva pe
drumul înapoi. Vine cu oxigenul.
— Bun. Şi credea că asta putea aştepta până mâine.
— Doar spera.
— Copilul meu va fi bine, nu?
— Dacă vei continua să respiri adânc până ajunge aici oxigenul,
spuse Rayford, nerăbdător să vorbească cu Hattie. Mă duc să iau
puţin aer.
— Adu-mi şi mie, zise ea zâmbind slab.
— Fă-o, Ernie, spunea Hattie, cu spatele la Rayford care ieşea
din casă. Dovedeşte că eşti bărbat. Vorbesc serios.
Auzi uşa şi închise telefonul.
— Se linişteşte, îi zise ea.
— Da? Cum?
— I-am spus care este situaţia şi că a fost o prostie din partea
mea să-i cer să încerce să vină aici. I-am spus că poate o să mă duci
tu la Palwaukee într-una dintre zilele astea, dacă am grijă de mine.
 — Poate. Acum ce va face?
— Se va duce acasă, bănuiesc.
— El locuieşte la aeroport.
— Asta spuneam şi eu.
— A fost muşcat în aceeaşi zi ca şi tine. Cum se simte?
— Destul de slăbit, bănuiesc, dar a spus că i-a plăcut să meargă
iar pe motocicletă.
Sună telefonul lui Rayford.
— Scuză-mă, Hattie, spuse el, dar ea nu se mişcă. Mă duc eu
înăuntru? adăugă el. Sau te duci tu?
— A, scuză-mă! zise ea şi plecă.
— Steele.
— Sunt T. Bătrânul Ernie s-a făcut verde-albastru când m-a
prins din urmă şi a descoperit că eu conduceam. A încercat să o
şteargă, dar i-am spus: „Prietena ta e la telefon”. L-a luat şi primul
lucru pe care l-a spus a fost: „Nu, nu este”. Sunt sigur că nu semăn
la voce cu doctorul Charles, iar ea probabil l-a întrebat dacă sunt
el. Apoi cu siguranţă că i-a explicat despre ce era vorba, pentru că
el nu a făcut decât să se scuze şi să spună da de vreo zece ori.
— Ea pretinde că i-a spus să nu-l mai urmărească şi că-l va
vizita ea altă dată.
— Doctorul a plecat de mult, aşa că Ernie nu mai are oricum
nicio şansă. S-a întors spre Palwaukee. Cel puţin aşa a zis.
— Eşti ocupat diseară, T?
— Îi las pe toţi să plece acasă şi aveam de gând să mă ocup de
sosirea lui Buck. Am primit un mesaj din New York. Au făcut plinul
şi ar trebui să ajungă aici până la ora nouă. Ştii că sunt într-un
Z-29?
— Avionul de luptă egiptean? Glumeşti!
— Aşa spune în mesaj. Ar putea ajunge de la New York într-o oră,
dacă trebuie. Oricum, de ce ai nevoie?
— Fii cu ochii pe Ernie! Nu am încredere nici în el, nici în Hattie.
— Ce poate face? Nu ştie unde sunteţi.
— Ar putea să mă urmărească atunci când îl iau pe Buck. Cine
ştie?
— Dacă este pe aici când ajunge Buck, n-am să-l scap din ochi. E
bine?

Buck deveni claustrofob până când Abdullah pătrunse în spaţiul

aerian al statului Ohio, dar sentimentul neplăcut fu dominat de
emoţie. Scopul lui era să o vadă pe Chloe. Orice ar fi fost în neregulă
cu sarcina, el nu putea controla. Tot ce putea face era să se roage şi
să ajungă acolo. Împreună puteau trece prin orice. Indiferent ce
s-ar întâmpla, următorii câţiva ani nu aveau să fie uşori.
Se aplecă înainte şi atinse umărul lui Abdullah.
— Îţi mulţumesc pentru călătorie, prietene!
— Vă mulţumesc pentru afacere, domnule! Să-i spuneţi
domnului McCullum ce călătorie plăcută aţi avut.
Buck râse, dar nu-l lăsă pe Abdullah să audă. Nu ar mai fi folosit
vreodată un avion de luptă drept avion de pasageri, dar era
recunoscător pentru călătoria spre casă.
— Este totul în ordine? Cursul, programul, avem toate lichidele?
— În regulă, domnule Williams. Voi avea nevoie de un loc să
dorm.
— Cred că sunt locuri de cazare la aeroport. Te-aş invita la casa
noastră, dar noi ne ascundem şi este destul de aglomerat acolo.
— Nu am nevoie de mult spaţiu, spuse Abdullah. Doar un loc să
dorm şi unul în care să mă conectez.
— La internet?
— Ben-Judah.
Buck aprobă din cap. Ce altceva mai era de spus?

Rayford nu fusese niciodată mai fericit să vadă un vehicul

ridicând praful în partea de nord a casei. Alergă afară ca să-l ajute
pe Floyd să care buteliile de oxigen.
— Mă descurc eu cu astea, doctore. Du-te şi consult-o.
— Lasă-l pe celălalt în maşină deocamdată. Are nevoie de oxigen
mai mult ca de orice altceva.
Rayford era doar la jumătate de minut în urma doctorului, dar
până aduse butelia suficient de aproape, Floyd îi puse lui Chloe
monitorul fetal şi părea serios. Tsion stătea în picioare şi privea de
la baza scărilor. Hattie era în colţul opus privind obosită de la
capătul de sus al scărilor ce duceau la subsol.
Chloe arăta mai rău decât în urmă cu câteva minute. Doctorul
înjură.
— Iartă-mă, spuse el. Lucrez la asta.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Chloe gâfâind.
— OK, spuse Floyd, ascultaţi toţi, începând cu pacienta. Va
trebui să lucrăm împreună aici. Am nevoie de un mediu cât se
poate de curat. Hattie, dacă ai putea pune cu un vas mare cu…
 Dar Hattie arăta de parcă n-ar fi ascultat. Ochii îi luceau şi părea
şocată. Se întoarse tremurând şi începu să coboare scările spre
camera ei de la subsol.
— Am să fac tot ce ai nevoie, spuse Tsion suflecându-şi mânecile
şi grăbindu-se spre Floyd.
— Voi naşte în seara asta? întrebă Chloe disperată. Înainte să se
întoarcă Buck?
— Nu, dacă pot preveni acest lucru, spuse doctorul. Dar sarcina
ta este să stai liniştită. Nu vorbi decât dacă trebuie.
— Bine, spuse ea repede, dar trebuie să ştiu totul chiar acum şi
vorbesc serios.
Doctorul se uită la Rayford, care ridică din sprâncene şi aprobă
din cap.
— Spune-i!
— Bine, Ray. Adu-i oxigenul. Chloe, s-a înregistrat o scădere
semnificativă a pulsului fătului. Nu am echipamentul necesar
pentru a verifica poziţia cordonului ombilical şi oricum nu vreau să
fac o cezariană aici. O călătorie până la Young Memorial nu ar fi
indicată din punct de vedere medical.
Chloe trase masca de oxigen de pe gură, deşi îi făcuse deja faţa
mai roz.
— Indicată din punct de vedere medical? spuse ea. N-o să mă faci
să tac spunându-mi lucruri neclare. Vrei să spui că drumul până
acolo m-ar omorî?
— Asta este o problemă care nu intră în discuţie. Nu o să mergi.
Acum stai liniştită. Tsion, să-mi dai ce-ţi cer. Să ai mâinile în
permanenţă curate. Ray, să fii şi tu spălat. Aduceţi-mi scaunele
alea două şi aprindeţi cele două lumini. Puneţi-o pe aceea deasupra
mesei. Daţi-mi sticla aia cu betadină.
Odată camera aranjată şi luminată cât se putea de mult, fu
nevoie de toţi trei bărbaţii ca să o ridice cu grijă pe Chloe în poziţia
necesară pe masa de naştere improvizată.
— Gata cu demnitatea, spuse ea de sub mască.
— Taci, replică Floyd, dar o ciupi în glumă de un deget de la
picior.
— Trebuie să întreb ceva, spuse Tsion de lângă sobă. Cum vei
decide dacă este necesară o operaţie cezariană de urgenţă?
— Doar dacă inima copilului încetineşte prea mult sau se
opreşte. Atunci va trebui să facem ceea ce trebuie. Chloe nu va mai
fi prea conştientă atunci, aşa că va trebui să ia decizia acum. Vei fi
anesteziată, Chloe, dar nu atât de mult cât aş vrea eu pentru o
cezariană. Acum…
— Nici măcar o întrebare, spuse ea, în ciuda măştii. Ai grijă de
copil şi fă-ţi griji pentru mine mai târziu.
— Dar dacă…
— Nici măcar nu mă contrazice în privinţa asta, doctore.
— Bine, dar toate astea sunt doar preventiv. N-aş prefera să nu
provoc naşterea. Poate că nu ne permitem acest lux, dar voi amâna
cât pot, sperând că situaţia se va stabiliza.
— Încearcă doar să-l aştepţi pe Buck, spuse Chloe.
— Niciun alt cuvânt, replică doctorul.
— Scuze, Floyd, mormăi ea.
Rayford se uită la ceas.
— Ce se întâmplă când va trebui să plec să-l iau pe Buck?
— Sincer, aş avea nevoie de tine. Maşina lui Buck este încă la
aeroport. Poate să conducă singur.
— O să-l lase pe T fără maşină.
— Poate să vină şi el cu Buck şi să-şi ia maşina de aici.
— T nu vrea să ştie drumul. Îi va fi mai uşor dacă va fi interogat
vreodată.
— Dar tu ai încredere în el, spuse doctorul.
— Absolut.
— Este un risc pe care trebuie să şi-l asume.

Abdullah pătrunse în Illinois cu câteva minute înainte de nouă,

iar Buck îl sună pe Rayford.
— Aşadar o să-l aduc pe T cu mine?
— Şi ai grijă să nu fii urmărit. Este o poveste lungă.
— Întotdeauna ne uităm să nu ne urmărească cineva. Cineva
anume?
— O să-ţi spună T. Este un tip care locuieşte chiar acolo, la
aeroport.
— Abdullah o să stea acolo. O să-l pun pe el să-l păzească bine.
— Abdullah! Zbori cu Abdullah Smith?
— N-am ştiut că-l cunoşti.
— Dă-mi-l la telefon!
Buck îl lovi uşor pe umăr pe Abdullah.
— Socrul meu vrea să vorbească cu tine. Rayford Steele.
Abdullah se întoarse aproape complet în scaun.
— Rayford? Vorbeşti serios?
 Rayford îl informă repede pe Abdullah despre situaţia în care
erau.
— O să am grijă să nu plece nicăieri, spuse pilotul. Ştii că pot să
mă descurc.
— Cât de bine ştiu! în cât timp estimezi să aterizezi?
— Paisprezece minute, dar sper să fie unsprezece.
Rayford închise telefonul şi spuse că se duce să vadă ce face
Hattie. Coborî trei trepte şi se aplecă: o văzu în poziţie fetală pe o
canapea veche. Dădu din cap şi urcă înapoi scările.
— Ce facem, doctore?
— Vom provoca naşterea, dar pot să încep încet şi să-i las timp
lui Buck să ajungă. Este toată lumea mulţumită aşa? Pulsul fetal
nu este critic încă, dar va fi într-o oră. Aş începe anestezierea, dacă
ar fi după mine.
Chloe arătă spre Floyd.
— Asta înseamnă că este decizia ta, doctore, spuse Rayford.

— Aeroport mic, spuse Abdullah în timp ce coborau.

— Totuşi nu prea mic pentru tine, nu?
— Aş putea ateriza pe o roată şi tot n-aş călca iarba.
Buck ştia că era doar tensiune nervoasă, dar nu se opri din râs
până nu ieşi din avion. Se întinse atât de mult, încât crezu că se va
rupe în două. Îi spuse lui Abdullah:
— Tipul de la radio era T, cel cu care trebuie să ne întâlnim. El îţi
va arăta unde vei sta şi sper că ţi-l va prezenta pe Ernie. Ştii ce să
faci.
Abdullah zâmbi.
Peste mai puţin de zece minute, Abdullah despacheta într-o
încăpere alături de camera lui Ernie. Buck şi T făcură schimb de
numere de telefon cu Abdullah şi plecară. Buck conducea propria
maşină.
— Aţi avut ceva emoţii, spuse Buck.
— Nu câte eşti tu pe cale să ai.
— Abia aştept! Ar trebui s-o sun pe Chloe.
— Nu aş face asta acum. Înţeleg că doctorul i-a adus oxigenul şi
îi va induce contracţiile, dar încearcă să te aştepte pe tine.
Buck acceleră. Maşina îi zgâlţâia, astfel încât fiecare fu nevoit să
se sprijine cu mâna de tavan.
— Ce-a fost asta? spuse Buck uitându-se în oglinda retrovizoare
şi apoi virând pentru a evita grămada uriaşă de beton de care
uitase, de pe Willow Road.
— Nu văd nimic, replică T privind în urmă.
Buck ridică din umeri.
— Mi s-a părut că am văzut o motocicletă.
T se mai uită o dată.
— Dacă este o motocicletă în urmă, are farurile stinse. Poate că e
doar în mintea ta.
Buck se mai uită o dată. Mintea îi juca feste. Şi de ce nu? L-ar fi
lăsat pe T să conducă, dacă acesta ar fi ştiut unde mergeau.
— Vrei să-l sun pe Abdullah? întrebă T. Să ne asigurăm că încă
este cu ochii pe Ernie?
— Poate că ar fi bine.
T formă numărul.
— Cum stau lucrurile, prietene?… în regulă?… Da, este un băiat
fascinant. Să nu-l laşi să te îmbrobodească acum, ai înţeles?… Este
doar o expresie. Înseamnă să te păcălească cineva, să te tragă pe
sfoară… Bravo, Abdullah! Ar trebui să te duci la culcare acum. L-ai
păzit destul.

Buck şi T traseră în grădina din spatele casei conspirative chiar

înainte de ora zece, iar Buck ieşi din maşină înainte să se oprească
motorul. Chloe, care tocmai avusese prima contracţie, se lumină la
faţă când îl văzu. Doctorul Charles îl salută arătându-i spre
chiuvetă.
— Primul lucru, străine.
Buck se spălă şi se duse lângă Chloe şi o luă de mână.
— Îţi mulţumesc, Doamne, spuse el tare. N-aş fi vrut să pierd
asta.
— Şi eu aş vrea să mă rog, spuse Tsion.
— Speram să spui asta, zise Buck.
— Doctore, ai voie să închizi ochii. Dumnezeule Atotputernic, îţi
suntem recunoscători pentru bunătatea şi grija ta. Îţi mulţumim că
l-ai adus înapoi pe Buck la timp. Ştim că nu putem schimba nimic
din voinţa ta suverană, dar ne rugăm Ţie pentru o naştere sigură,
pentru un copil perfect şi o mamă sănătoasă. Avem nevoie de
această mică rază de soare în lumea aceasta întunecată. Dă-ne
nouă asta, Doamne, dar, mai presus de toate, facă-se voia Ta.
Capul lui Rayford tresări la zgomotul unui motor care prinse
viaţă în grădină. Se uită prin cameră, se uită la T şi spuse:
 — Hattie.
— Prindeţi-o! strigă Buck. În felul ăsta ne poate expune!
Chloe încercă să se ridice în capul oaselor.
— Relaxează-te, Chloe! spuse Floyd. O să mă descurc cu Buck şi
cu Tsion, dacă voi ceilalţi doi trebuie să mergeţi după ea. Dar
duceţi-vă şi nu mai intraţi aici!
Rayford se grăbi pe lângă T, coborî scările pe sărite şi ieşi din
casă. Auzi motorul unei motociclete, iar Rover-ul dispăruse.
Împreună cu T sări în Jeep-ul acestuia, dar cheile dispăruseră.
Rayford alergă înapoi în casă.
— Floyd! Cheile!
— Ah! făcu Floyd. Tsion, în buzunarul drept de la pantalonii mei.
Apoi va trebui să te speli iar.
Tsion îi dădu cheile lui Rayford, iar acesta şi T se îndreptară iar
înapoi spre Palwaukee.
— Aşadar până la urmă Ernie v-a urmărit?
— Imposibil, spuse T. Am vorbit cu Abdullah pe drum şi ne-a
spus că Ernie era încă acolo. Lui Buck i s-a părut totuşi că a văzut
ceva de câteva ori.
— Poate că Ernie l-a constrâns pe Abdullah şi l-a făcut să spună
asta.
— Era destul de convingător. Vorbea mult, dădea detalii şi tot
restul.
— Sincer, ăsta nu pare să fi fost Abdullah. Sună-l!
Abdullah răspunse când telefonul sună a doua oară.
— Te-am trezit?… Ascultă, răspunde doar cu da sau nu. Ernie
este acolo?… Este? Ce face?… Sapă? Dă-mi-l la telefon, te rog.
Rayford dădu din cap.
— Îţi spun, nu este…
— Ernie? Salut. Ce faci, omule? Ce faci?… Cureţi zona lui Ken?
Drăguţ din partea ta. Abdullah spunea că sapi… Doar măturai,
da?… Da, înţeleg cum a confundat el măturatul cu săpatul. Ei bine,
spune-i că ne vedem peste câteva ore.

Buck nu-şi putea imagina ce avea de gând să facă Hattie.

Renunţase de mult să mai încerce să o înţeleagă. Unde se ducea în
toiul nopţii? Poate că era nebună. O fi apucat-o claustrofobia şi a
trebuit să plece. Îi stă în fel să se rătăcească şi să ajungă să ducă pe
cineva la locuinţa de refugiu.
Chloe îi strânse mâna şi mormăi. Buck se uită la doctor, care
lipise monitorul fetal de craniul copilului prin uter. Spuse că era
cum trebuie şi că lucrul ăsta îi dădea curaj.
— Vom avea un copil în seara asta, spuse el. Şi va fi în regulă.
Buck oftă din greu, prea emoţionat ca să observe că era obosit.
Încă mai păstra o fărâmă de realism, ştiind că, de dragul pacientei,
era stilul lui Floyd să pară mai optimist decât era, de fapt. Buck se
bucura că era acolo, indiferent ce se va întâmpla. Nu ar fi vrut să o
lase pe Chloe să treacă singură prin asta indiferent de rezultat.

— Aşadar, Ernie chiar sapă după aur, spuse Rayford.

T încuviinţă din cap.
— Şi pun pariu dolari pe gogoşi că şi Bo a fost eliberat din Young
Memorial. Vrei să aflu?
— Desigur.
— Hm, spuse T câteva minute mai târziu, cu mâna pe telefon.
Spun că este încă înregistrat acolo.
— Cere să vorbeşti cu el. Nu, aşteaptă, cere cu Leah şi dă-mi-o
mie să vorbesc cu ea.
T făcu ce i se spuse şi-i dădu telefonul lui Rayford.
— Leah, sunt Rayford Steele, prietenul doctorului Charles.
— Acum ce mai este? întrebă ea, dar fără să pară supărată.
— Vrem doar să ştim dacă este posibil ca un pacient care nu a
fost externat să fi plecat. Se numeşte Bo şi nu mai ştiu cum.
Imediat, să fac rost de…
— Beauregard Hanson, spuse ea. Nu primim prea mulţi Bo. Da,
este încă aici.
— Eşti sigură?
— Vrei să verific?
— Vrei?
— Am făcut mai mult de atât pentru voi, băieţi.
— De aceea te iubim.
— Aşteaptă.

Doctorul Charles părea entuziasmat, lucru care-l făcea pe Buck

să se simtă mai bine.
— Facem ceea ce trebuie, spuse doctorul. Asta nu putea aştepta,
dar pulsul este stabil de ceva vreme. Va fi bine. Eşti bine, mămico?
Chloe încuviinţă transpirată.

— A dispărut?
 — A plecat, spuse Leah. Oricum nu-mi plăcea, nici el, nici
puştiul ăla care era cu el în cameră. A dispărut ceva mai devreme
astăzi, fără să spună nimic, altminteri aş fi ştiut.
— Îţi rămânem datori pentru asta, Leah, spuse Rayford.
— Doar pentru asta?
— Touche. Într-o bună zi ne vom revanşa pentru tot ce ai făcut
pentru noi.
— Sigur, spuse ea. Bănuiesc că peste vreo cinci ani sau cam aşa
ceva.

— Aş vrea să fi fost şi tata aici, zise Chloe.

— Poate se întoarce la timp, spuse Buck. Ce părere ai, doctore, în
privinţa timpului?
— Nu vreau să o grăbesc. Uneori chiar şi o acţiune moderată
poate provoca o reacţie rapidă. Totul depinde de mamă şi de copil.
Dar noi încă stăm bine şi asta contează.
— Amin, spuse Tsion.
Lui Buck i se păru că rabinul arăta la fel de emoţionat pe cât se
simţea el.

— Poţi să crezi aşa ceva? întrebă Rayford dând din cap.

— Idioţi cum sunt, nu ştiu nici măcar că au fost urmăriţi.
Rover-ul stătea cu motorul mergând în faţa barăcii din tablă
ondulată în care locuise Ken şi unde stăteau acum Ernie şi
Abdullah, ca oaspete temporar. T parcă Jeep-ul la o distanţă de
circa cincisprezece metri şi opri motorul şi farurile. Stăteau şi
priveau.
— Abdullah poate avea grijă de sine, spuse Rayford, dar este în
inferioritate numerică.
T ieşi din maşină.
— Hai să vedem ce pun la cale.
Când ajunseră la baracă, auziră conversaţia.
— Lasă Rover-ul cu motorul oprit, şopti Rayford, ca să nu ştie că
suntem aici.
Se ghemuiră lângă ferestrele acoperite cu draperii şi ascultară.
— Lasă-mă să înţeleg cum trebuie, spuse Abdullah. Ai să-mi dai
un lingou de aur dacă te duc cu avionul până în Noul Babilon.
— Exact, răspunse Hattie.
— Şi aurul ăsta este al tău?
— Este al logodnicului meu.
 — Tânărul ăsta este logodnicul tău?
— Da, sunt! afirmă Ernie. De îndată ce-ţi voi da aurul ăsta.
Acum ia-l!
— Îţi dai seama, spuse Abdullah, că aurul ăsta valorează de zece
ori banii pe care i-aş lua pentru un astfel de zbor?
— Dar noi vrem să mergem acum, imediat, replică Hattie. Şi ştiu
că asta valorează ceva.
— Dacă vrei să mergi acum, ţi-ai ales prost pilotul. Eu nu pot
zbura în următoarele douăzeci şi patru de ore.
— Carpathia a abrogat legile internaţionale de zbor, spuse
Hattie. Ştiu asta. Am lucrat pentru el.
— Ai făcut mai mult de atât pentru el, cucoană. Nu ai fost şi
logodită cu el? câţi logodnici ai?
— Cu unul mai puţin, dacă nu ne duci acolo, spuse ea.

Rayford îi făcu semn lui T să-l urmeze la o distanţă de vreo

treizeci de metri. Îl sună pe Abdullah.
— Alo, da?
— Abdullah, e Rayford Steele, dar nu-mi spune numele, şi repetă
după mine, bine?
— Bine.
— Miliţia Comunităţii Globale?… Un Range Rover furat?…
Aur?… închisoare?… Da, veniţi şi interogaţi-mă, dar tot aurul este
aici. La fel şi automobilul… Da, voi fi aici când veţi sosi… Nu, nu
vreau să merg la închisoare. Abdullah interveni. Funcţionează,
Rayford.
— Rayford? o auzi pe Hattie ţipând. Ernie, aşteaptă!
Dar Ernie şi Bo porniseră deja cu motocicletele lor, lăsând în
urmă un nor dens de praf, în timp ce se îndepărtau în mare grabă
de aeroport.
Rayford şi T îl găsiră pe Abdullah, care arăta obosit, dar mândru
de sine, stând în capătul opus celui în care stătea Hattie pe podea,
cu spatele rezemat de un pat de campanie.
— Hai să mergem, Hattie, o îndemnă Rayford. Poate ajungem la
timp să vedem bebeluşul.

Patru ore mai târziu, la cea mai întunecată oră a dimineţii, Chloe
Steele Williams dădu naştere unui băiat sănătos. Cu lacrimi în
ochi, îl alăpta şi îi spuse numele.
Kenneth Bruce.
Până şi Hattie plânse.
 Epilog

„Întâiul vai a trecut; iată vine încă un vai şi încă unul, după
acestea.
Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru
cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,
zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: «Dezleagă pe
cei patru îngeri care sunt legaţi de râul cel mare, Eufratul.»
Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi
ziua şi luna şi anul acela…”
Apocalipsa 9:12-15
În curând:

Tim LaHaye & Jerry B. Jenkins

Asasinii

În lupta permanentă pentru supravieţuire dusă de membrii

Armatei Pătimirilor în perioada ce a urmat Înălţării la Cer,
evenimentele se precipită: Rayford Steele şi Buck Williams pun la
cale un plan prin care să-l detroneze pe Nicolae Carpathia şi să-l
demaşte ca fiind Antihristul. În acelaşi timp, o hoardă
supranaturală de 200 de călăreţi demonici măcelăreşte o treime din
populaţia Pământului; Rayford şi cel mai nou membru al Armatei
sunt atacaţi de forţele Comunităţii Globale în America, Mac şi noul
lui copilot sunt surprinşi de un asalt asupra Condorului în Africa,
Hattie este prizonieră în Belgia… iar omenirea se îndreaptă rapid
spre deznodământ.
CAVALERII APOCALIPSEI

Tim LaHaye
&
Jerry B. Jenkins

Seria Supravieţuitorii, Partea a VI-a

 „Buck stătea în picioare pe dâmbul pietros, sleit de puteri.
Privea mulţimea care dansa ameţită de băutura, elicopterele
care îi duceau pe Carpathia şi pe cei din camarila sa la
petrecere. Buck ura priveliştea înfiorătoare a trupurilor
iubiţilor predicatori. Oare cum ajunsese să le cinstească
pielea vânătă, aspră, picioarele groase şi murdare,
veşmintele de pânză groasă pline de praf? Fuseseră atât de
maiestuoşi, de imperiali, de patriarhali. Mâinile şi umerii lor
osoşi, feţele şi gâturile noduroase, părul şi bărbile lungi,
fumurii, nu făceau decât să adâncească misterul lor
nepământesc”.

Dr. Tim Lahaye este cel care a avut ideea scrierii unor
romane despre înălţarea la Cer şi Apocalipsă. El este pastor
şi un recunoscut autor şi conferenţiar pe teme legate de
profeţiile biblice. Este doctor în teologie la Western
Theological Seminary şi în literatură la Liberty University. A
scris peste patruzeci de cărţi, care au fost traduse în treizeci
şi trei de limbi şi au fost tipărite în peste douăzeci şi două
de milioane de exemplare.

Jerry B. Jenkins este autorul seriei Supravieţuitorii care

cuprinde, până în prezent, cincisprezece titluri. A scris peste
o sută de cărţi dintre care zece au intrat în clasamentul de
best-seller-uri al The New York Times şi Publishers Weekly.
Romanele sale „apocaliptice” se bucură de un mare succes,
iar Supravieţuitorii a fost desemnată Cartea Anului de către
Asociaţia Publiciştilor Creştini Evanghelici în 1997,1998 şi
1999.
 TREIZECI ŞI OPT DE LUNI DE PĂTIMIRI

Credincioşii
Rayford Steele, în jur de patruzeci şi cinci de ani; fost
căpitan de 747 pe Pan-Continental; şi-a pierdut soţia şi fiul
în timpul înălţării la Cer; fost pilot al Potentatului
Comunităţii Globale Nicolae Carpathia; membru în Armata
Pătimirilor de la înfiinţarea acesteia; fugar internaţional,
aflat în prezent în exil la casa din Mount Prospect, Illinois.
Cameron („Buck”) Williams, puţin peste treizeci de ani;
fost redactor principal la Global Weekly, fost editor la Global
Community Weekly pentru Carpathia; membru în Armata
Pătimirilor de la înfiinţarea acesteia; redactor la revista în
format electronic Adevărul; fugar în exil la casa cea sigură.
Chloe Steele Williams, puţin peste douăzeci de ani; fostă
studentă la Universitatea Stanford; şi-a pierdut mama şi
fratele în timpul înălţării la Cer; fiica lui Rayford; soţia lui
Buck; mama lui Kenny Bruce, în vârstă de zece luni;
director al Cooperativei Internaţionale de Bunuri, o reţea
secretă de credincioşi; membră în Armata Pătimirilor de la
înfiinţarea acesteia; fugară în exil, la casa cea sigură.
Tsion Ben-Judah, aproape cincizeci de ani; fost savant
rabin şi diplomat israelian; şi-a dezvăluit credinţa în Iisus ca
Mesia la televiziunea internaţională – drept urmare, soţia şi
cei doi copii adolescenţi i-au fost ucişi; a fugit în Statele
Unite; lider spiritual şi profesor al Armatei Pătimirilor; are o
audienţă pe internet de peste un miliard zilnic; locuieşte la
casa cea sigură.
Doctorul Floyd Charles, aproape patruzeci de ani; fost
medic pentru Comunitatea Globală; exilat la casa cea
sigură.
Mac McCullum, aproape şaizeci de ani; pilot al lui
Carpathia; locuieşte în complexul Comunităţii Globale, Noul
Babilon.
David Hassid, în jur de douăzeci şi cinci de ani; director
de achiziţii/livrări în Comunitatea Globală; palatul din Noul
Babilon.
Leah Rose, aproape patruzeci de ani; asistentă medicală
şefă la Arthur Young Memorial Hospital, Palatine, Illinois;
locuieşte singură.
Tyrola („T”) Mark Delanty, aproape patruzeci de ani;
proprietar/director, al Aeroportului Palwaukee, Wheeling,
Illinois.
Domnul şi doamna Lukas („Laslos”) Miklos, în jur de
cincizeci şi cinci de ani; magnaţi ai industriei de lignit;
Grecia.
 Abdullah Smith, puţin peste treizeci de ani; fost pilot de
luptă; Iordania.

Duşmanii
Nicolae Carpathia, în jur de treizeci şi cinci de ani; fost
preşedinte al României; fost secretar-general al Naţiunilor
Unite; autointitulat Potentat al Comunităţii Globale; palatul
Comunităţii Globale, Noul Babilon.
Leon Fortunato, puţin peste cincizeci de ani; mâna
dreapta a lui Carpathia; comandantul suprem; palatul
Comunităţii Globale, Noul Babilon.
Peter Mathews, aproape cincizeci de ani; fost cardinal,
Arhidioceza din Cincinnati; autointitulat Suveranul Pontif,
Peter II, conducătorul Organizaţiei Enigma pentru o Religie
Unică din Babilon.

Nehotărâţii
Hattie Durham, treizeci de ani; fostă stewardesă pe Pan-
Continental; fostă asistentă personală a lui Carpathia; casa
cea sigură.
Dr. Chaim Rosenzweig, aproape şaptezeci de ani; botanist
şi diplomat israelian; descoperitorul formulei care a făcut
deşertul israelian să înflorească; fost Omul Anului în Global
Weekly, Ierusalim.
 PROLOG
Din Apollyon

Apăruse – se pare spontan – o reţea vastă de case-biserici,

în care evrei convertiţi, evident dintre cei 144.000 de
martori, deţineau funcţii de conducere. Ei predicau
misiunea în fiecare zi prin predici virtuale şi prin lecţii de la
prolificul Ben-Judah. Zeci de mii de astfel de case-biserici
locale clandestine, a căror existenţă se ascunde în faţa
atotcuprinzătoarei Organizaţii Enigma pentru o Religie
Unică din Babilon, vedeau convertiţi curajoşi care se
adăugau zilnic bisericii. (...)
Buck scotea de multă vreme, sub anonimat, revista
virtuală Adevărul, care nu era singura sa apariţie în scris. În
mod ironic, aceasta atrăsese un public de zece ori mai mare
decât cel de care se bucurase el vreodată. Era îngrijorat
pentru propria siguranţă, desigur, dar mai mult pentru cea
a lui Chloe. (...)
Nicolae recita litania de realizări. De la reconstruirea
oraşelor, drumurilor şi aeroporturilor, la aproape
miraculoasa reconstrucţie a Noului Babilon, devenit cel mai
mare oraş construit vreodată.
— Este o capodoperă pe care sper că o veţi vizita de
îndată ce veţi putea.
Menţionă şi sistemul său de sateliţi celulari-solari (Cell-
Sol) care permiteau oamenilor să intre în legătură unul cu
altul prin telefon şi internet, indiferent de momentul sau
locul în care se aflau. Buck clătină din cap. Toate acestea
nu făceau decât să inaugureze construcţia necesară pentru
ca Nicolae să conducă lumea. (...)
Buck ştia că va veni ziua în care semnul crucii de pe
frunte va spune totul între sfinţii Pătimirilor. Chiar şi
arătatul în sus va atrage atenţia forţelor inamice.
Problema era că acea zi va veni în momentul în care şi
ceilalţi vor avea semnul lor propriu, care va fi vizibil
tuturor. De fapt, conform Bibliei, cei care nu vor avea
„semnul fiarei” nu vor putea să cumpere sau să vândă.
Marea reţea de sfinţi va trebui atunci să-şi dezvolte propria
piaţă tainică pentru a supravieţui. (...)
Comandantul Suprem al Comunităţii Globale, Leon
Fortunato, îl prezentă publicului telespectator pe
Excelenţa Sa, Potentatul Nicolae Carpathia. Tsion îl
avertizase pe Rayford că abilităţile supranaturale ale lui
Carpathia vor fi în curând trâmbiţate şi chiar exagerate,
pregătind terenul pentru când se va declara Dumnezeu
însuşi, în timpul celei de-a doua jumătăţi a Pătimirilor. (...)
 Râsul din toată inima sau nimicurile nu-şi mai aveau
locul în viaţa lor. Supărarea era obositoare, credea
Rayford. Aştepta cu nerăbdare ziua în care Dumnezeu va
şterge lacrimile tuturor şi în care nu vor mai fi războaie.
(...)
— Simt o mare compasiune pentru tine, spuse Tsion,
doresc să te alături lui Iisus.
Dintr-odată nu mai putu continua. Hattie ridică din
sprâncene şi se uită la el.
— Iartă-mă, reuşi el să şoptească. Luă o înghiţitură de
apă şi se adună. Apoi continuă printre lacrimi: într-un fel
Dumnezeu mi-a dat voie să te văd prin ochii Lui: o tânără
speriată, mintoasă, tulburată, care a fost folosită şi
abandonată de mulţi pe parcursul vieţii ei. „Odată, Iisus s-
a uitat la cei adunaţi în jurul Său şi a spus: „Ierusalim,
Ierusalim, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei
trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după.
Um adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit”.
Domnişoară Durham, tu ştii adevărul. Te-am auzit
spunând acest lucru. Şi totuşi nu vrei. (...) Mă uit la tine, cu
frumuseţea aceasta fragilă, şi văd ce ţi-a oferit viaţa şi îmi
doresc să îţi găseşti pacea. Mă gândesc la ceea ce ai putea
face pentru împărăţie în aceste vremuri periculoase şi sunt
gelos să fii parte a familiei noastre. Mă tem că îţi pui viaţa în
primejdie respingându-l pe Dumnezeu şi nu aş vrea să văd
cât vei suferi înainte ca El să vină la tine. (...)
Viaţa sa ca pilot de curse comerciale părea mult în urmă.
Era greu de crezut. În urmă cu mai puţin de trei ani era un
soţ şi un tată de suburbie, nici măcar unul prea bun, care
nu avea altă grijă decât unde şi când va zbura data viitoare.
Rayford nu se putea plânge că nu avea nimic important
cu care să-şi ocupe timpul. Dar ce preţ plătise pentru a
ajunge aici! Putea să-l înţeleagă pe Tsion. Dacă Pătimirea
era grea pentru unul ca Rayford, nu-şi putea imagina cum
era pentru cel chemat să-i adune pe cei 144.000 de martori
şi să înveţe poate un miliard de alte suflete noi. (...)
Lui Buck îi plăcea tare mult să vorbească cu Tsion.
Trecuseră prin atât de multe împreună. Îl miră că se
plângea de complicaţiile sarcinii soţiei sale unui om care îşi
pierduse şi soţia, şi copiii. Totuşi, într-un fel, Tsion avea
capacitatea să gândească înţelept şi limpede şi avea un efect
calmant asupra oamenilor. (...)
— Aşadar, urmează a şasea trâmbiţă. Acum la ce te
aştepţi?
Tsion oftă.
— Pe scurt, Cameron, este vorba de o oaste de două sute
de milioane de călăreţi care vor ucide o treime din populaţia
lumii.
Buck amuţi. Citise profeţia, dar nu ajunsese niciodată la
esenţa ei. (...)
— Doar că orice am suferit, orice urâciune am înfruntat,
toate vor păli în comparaţie cu această judecată care va fi
cea mai rea de până acum.
— Iar cele care o urmează vor fi şi mai rele?
— E greu de închipuit, nu-i aşa? (...) Doar un sfert dintre
cei care au supravieţuit înălţării la Cer vor rezista până la
Apariţia Glorioasă, Cameron. Nu mi-e teamă de moarte, dar
mă rog zilnic ca Dumnezeu să-mi dea privilegiul de a-L
vedea revenind pe pământ pentru a-şi instaura împărăţia.
Dacă mă ia înainte de asta, îmi voi regăsi familia şi pe cei
iubiţi, dar o, bucuria de a fi aici când Iisus va sosi!

Întâiul vai a trecut; iată vine încă un vai şi încă unul,

după acestea.
Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din
cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui
Dumnezeu, zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea
trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi de
râul cel mare, Eufratul”.
 Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre
ceasul şi ziua şi luna şi anul acela...
Apocalipsa 9:12-15
 1

FURIE.
Nu exista alt cuvânt pentru asta.
Rayford ştia că erau multe lucruri pentru care trebuia să
fie recunoscător. Nici Irene, care îi fusese soţie timp de
douăzeci şi unu de ani, nici Amanda, care îi fusese soţie mai
puţin de trei luni, nu mai trebuiau să suporte această lume.
Raymie era şi el în rai. Chloe şi copilul ei, Kenny, erau
sănătoşi.
Toate astea ar trebui să fie suficiente. Totuşi, vechea
expresie stereotipă „consumat” se redeşteptă în mintea lui
Rayford. Ieşi ca o furtună din ascunzătoare, în aerul
proaspăt şi revigorant al unei dimineţi de luni din mai, fără
nicio haină pe el şi mulţumit de asta. Nimeni din locuinţa de
refugiu nu-l împinsese la asta.
Hattie se purtase aşa cum se purta ea de obicei,
plângându-se de neputinţa ei exact în momentul în care îşi
aduna forţele.
— Tu nu crezi că o să reuşesc, îi spusese ea în timp ce
efectua o nouă serie de abdomene. Prea mă subestimezi.
— Nu mă îndoiesc că eşti destul de nebună ca să încerci.
— Dar nu m-ai duce acolo cu avionul pentru nimic în
lume.
— Nici în ruptul capului.
Rayford umbla de-a lungul unei cărări de pe lângă un
rând de copaci care separa un maidan prăfos de ceea ce
rămăsese din ascunzătoare şi de dărâmăturile care
odinioară fuseseră casele din vecinătate. Se opri şi cercetă
orizontul. Furia era un lucru. Prostia, un altul. Nu avea
niciun sens să renunţe la poziţia lor doar pentru o gură de
aer curat.
Nu văzu nimic şi pe nimeni, totuşi rămase mai aproape de
copaci decât de maidan. Cât de mult se schimbaseră
lucrurile, în doar un an şi jumătate! Toată zona, pe o
suprafaţă de kilometri întregi, fusese odată o suburbie aflată
în plină expansiune. Acum nu mai erau decât dărâmături
rămase de la cutremur, abandonate fugarilor şi
dezmoşteniţilor. Timp de luni de zile, Rayford fusese o
persoană. Devenea din ce în ce mai repede o alta.
Furia brutală ameninţa să-l devoreze. Mintea sa raţională,
croită după calapodul ştiinţei, se lupta cu instinctele şi cu
pasiunile sale. Ştia că alţii, inclusiv Hattie, aveau tot atâtea
sau chiar mai multe motive pentru asta. Şi totuşi, Rayford
se ruga lui Dumnezeu să-i încredinţeze lui misiunea. Voia
să fie el acela care va împlini fapta. Credea în destinul său.
 Rayford scutură din cap şi se întinse sprijinindu-se de un
copac, astfel încât coaja acestuia să îi scarpine spinarea.
Unde erau miresmele de iarbă proaspăt cosită, zgomotele
copiilor care se jucau în grădină? Nimic nu mai era cum
fusese odată, închise ochii şi îşi recapitulă încă o dată
planul. Să meargă în Orientul Mijlociu incognito, deghizat.
Să ajungă în momentul potrivit la locul potrivit. Să devină
arma lui Dumnezeu, instrument al morţii. Să-l ucidă pe
Nicolae Carpathia.
David Hassid făcu în aşa fel încât să primească
însărcinarea de a însoţi elicopterul Comunităţii Globale,
care urma să transporte o comandă en-gros de computere
pentru palatul Potentatului. Jumătate din personalul
Comunităţii Globale din departamentul său urma să-şi
petreacă următoarele câteva săptămâni scotocind internetul
pentru a descoperi locul de unde l sion Ben-Judah îşi
trimitea învăţăturile zilnice, iar Buck Williams – revista sa
virtuală săptămânală.
Potentatul însuşi voia să ştie cât de repede puteau fi
instalate computerele.
— Trebuie prevăzută o jumătate de zi pentru descărcare,
încărcare şi pentru transportul lor de la aeroport până aici,
îl informase David. Apoi trebuie descărcate din nou şi
programate încă două zile pentru instalare şi punere la
punct.
Carpathia începuse să-şi frângă mâinile cu nervozitate
când auzise cuvintele „o jumătate de zi” din gura lui David.
— Trebuie să ne mişcăm mai repede, replică el. Cum am
putea face pentru a mai câştiga câteva ore?
— Va fi mai costisitor, dar aţi putea să...
— Costurile nu constituie o problemă pentru mine,
domnule Hassid. Viteză! Viteză!
— Elicopterul ar putea lua întreaga încărcătură şi s-o lase
în faţa intrării pentru mărfuri.
— Asta da, într-adevăr, da, încuviinţă Carpathia.
— Aş dori să supraveghez personal ridicarea şi livrarea.
Carpathia se gândea la altceva şi îl concedie pe David cu
un gest al mâinii.
— Bineînţeles, nicio problemă.
David îl sună pe Mac McCullum pe telefonul securizat al
acestuia.
— A mers, îl anunţă el.
— Când va avea loc zborul?
— Cât de târziu posibil. Trebuie să pară o greşeală.
Mac chicoti.
— Ai reuşit să îi convingi să livreze marfa pe pista greşită
de aterizare?
— Bineînţeles! Una le-am spus, alta am trecut în acte.
Vor acţiona după cum au auzit. Iar eu voi fi acoperit în faţa
lui Abbott şi a lui Costello datorită actelor.
— Se mai uită Fortunato peste umărul tău?
— Întotdeauna, dar nici el şi nici Nicolae nu bănuiesc
ceva. Şi pe tine te iubesc, Mac.
— Cum să nu! Trebuie să profităm la maximum de
oportunitatea asta.
Rayford nu îndrăznea să stea de vorbă cu Tsion despre
ceea ce simţea. Rabinul era şi aşa destul de ocupat, iar
Rayford ştia ce-ar fi spus: „Dumnezeu are planul Său. Să-L
lăsăm să şi-l ducă la capăt”.
Dar cu ce-ar strica Rayford încercând să dea o mână de
ajutor la ducerea la bun sfârşit a acestui plan? Ar putea să-l
pună în practică. Şi ce dacă asta l-ar costa viaţa? Aşa ar fi
din nou alături de cei pe care îi iubea, iar alţii i se vor
alătura mai târziu.
Rayford ştia că era o nebunie. Până atunci nu se lăsase
niciodată condus de sentimente. Poate că problema lui era
că momentan era scos din joc şi stătea departe de acţiune.
Teama şi tensiunea care se acumulaseră în el în timpul
lunilor în care îl tot dusese pe Carpathia cu avionul nu
fuseseră în zadar, căci îi permiseseră să se afle tot timpul în
proximitatea acestuia, pentru a-i supraveghea mişcările,
lucru care fusese în avantajul Armatei Pătimirilor.
Pericolul implicat de rolul său actual nu era de acelaşi tip.
Era pilotul-şef al Cooperaţiei Internaţionale, singura entitate
care îi mai putea ţine în viaţă pe credincioşi atunci când
libertatea lor comercială urma să dispară. Pentru moment,
Rayford nu făcea decât să-şi creeze relaţii, să-şi stabilească
rute şi, în esenţă, să lucreze pentru propria fiică. Trebuia să
rămână anonim şi să înveţe în cine să aibă încredere şi de
cine să se ferească. Dar nu era acelaşi lucru. Nu se simţea
la fel de util cauzei.
Dar dacă el era acela care urma să-l ucidă pe Carpathia?
Ei, dar cu cine se punea el? Mai mult ca sigur că acela
care urma să-l asasineze pe Carpathia ar fi fost condamnat
la moarte fără proces. Iar dacă Nicolae Carpathia era cu
adevărat Antihristul – iar cei mai mulţi dintre oameni, cu
excepţia celor care îl urmau, credeau asta oricum n-ar fi
rămas mort. Crima nu l-ar implica decât pe Rayford, nu şi
pe Carpathia. Nicolae ar ieşi din această poveste într-un
mod mai eroic şi mai spectaculos ca niciodată. Însă, faptul
că acest asasinat trebuia oricum să fie comis şi că ar fi
putut fi el însuşi în poziţia de a-l comite părea să-i dea lui
Rayford un motiv pentru a trăi. Şi, în acelaşi timp, unul
pentru a muri.
Nepotul său, Kenny Bruce, îl cucerise cu totul, însă chiar
numele lui îi amintea lui Rayford de pierderile dureroase pe
care le suferise. Răposatul Ken Ritz fusese cel mai nou
prieten al său şi avusese toate calităţile unuia bun. Bruce
Barnes fusese primul mentor al lui Rayford şi îl învăţase
atât de multe lucruri după ce îi oferise caseta video care îi
arătase calea spre Iisus Hristos.
Asta era! Asta trebuia să fie ceea ce produsese în el atâta
ură, atâta furie. Rayford ştia că Nicolae Carpathia era doar
un pion în slujba lui Satan, parte a planului imemorial al lui
Dumnezeu. Dar acest om produsese atâta distrugere, făcuse
atâta rău, adusese atâta suferinţă, încât Rayford nu se
putea opri să nu-l urască.
Rayford nu voia să devină neputincios şi impasibil în faţa
morţii, a dezastrului şi a nenorocirii, care erau demult la
ordinea zilei şi aproape că se banalizaseră. Voia să se simtă
în continuare viu, ofensat, revoltat. Lucrurile mergeau rău şi
nu încetau să se înrăutăţească, iar haosul creştea
exponenţial cu fiecare lună care trecea. Tsion predica faptul
că răul urma să cunoască un vârf de pantă la jumătatea
celui de-al şaptelea an de Pătimiri, peste patru luni, adică.
Iar apoi va veni Marea Pătimire.
Rayford spera să treacă peste toţi cei şapte ani pentru a fi
martorul Venirii în Slavă a lui Hristos, care-şi va instaura
împărăţia de o mie de ani pe pământ. Dar ce şanse avea
oare?
Tsion predicase asta, şi anume că doar un sfert din
populaţia lăsată pe Pământ după înălţare va supravieţui
până la sfârşit, iar cei care vor trăi s-ar putea să-şi dorească
să fi murit.
Rayford încerca să se roage. Se gândea oare că Dumnezeu
îi va răspunde, îi va da încuviinţarea, îi va fixa planul
criminal în minte? Ştia el mai bine cum stăteau de fapt
lucrurile. Toată schema sa mentală nu era decât un pretext
pentru a se simţi viu, şi totuşi funcţiona, îi dădea un motiv
pentru a continua să respire.
Mai avea şi alte motive pentru a trăi. Îşi iubea fiica, pe
soţul ei şi pe copilul lor; totuşi, se simţea vinovat de faptul
că fiica sa, Chloe, ratase înălţarea. Singura familie care îi
rămăsese va trebui să trăiască în aceeaşi lume în care trăise
şi el. Ce fel de viitor mai era şi ăsta? Nu voia să se
gândească la asta. Nu voia să se gândească decât la ce fel de
arme ar fi putut să-şi procure şi la cum putea să facă uz de
ele cât mai bine la momentul oportun.
 Imediat după lăsarea întunericului, în Noul Babilon,
David primi un telefon de la şeful lui de rută.
— Pilotul vrea să ştie dacă să aterizeze pe pistă sau pe...
— Dar i-am spus deja! Spune-i să facă ce i s-a spus!
— Domnule, în fişa de aterizare scrie despre pista
palatului. Dar credea că i-aţi spus aeroportul din Noul
Babilon.
David făcu o pauză, ca şi cum ar fi fost furios.
— Dumneata înţelegi ce ţi-am spus?
— Aţi spus pe aeroport, dar...
— Mulţumesc! Care este timpul său estimativ?
— Treizeci de minute până la aeroport. Patruzeci şi cinci
până la pistă. Ca să fiu sigur...
David întrerupse convorbirea şi îl sună pe Mac. O
jumătate de oră mai târziu se aflau amândoi în elicopter pe
pista palatului.
— Spune-i pilotului unde ne aflăm!
— Omule, zise Mac, văd că i-ai zăpăcit pe toţi.
— Tu credeai că îmi doresc ca ei să aibă computere noi şi
cea mai nouă tehnologie ca să găsească ascunzătoarea?
Mac comută pe frecvenţa aeroportului şi auzi
instrucţiunile care i se dădeau pilotului cargoului, pentru a
ateriza pe pista palatului. Se uită la David.
— Către aeroport, jocheu, porunci David.
— O să-l depăşim în aer.
— Sper.
Aşa se şi întâmplă. Lui David i se făcu în cele din urmă
milă de pilot, îi dădu asigurări că el şi cu Mac vor rămâne pe
loc şi îl instruiră să se întoarcă.
Exista o macara care ajuta la descărcarea computerelor,
iar Mac manevră elicopterul astfel încât să intre în legătură
cu aceasta. Şeful cargoului legă cablul, îi dădu asigurări lui
Mac că dispunea atât de capacitatea, cât şi de energia
necesare pentru a transporta încărcătura cu uşurinţă şi îl
sfătui cum să decoleze.
— În caz de urgenţă, aveţi la dispoziţie o trapă de
eliberare la bord, domnule, dar, în mod normal, n-ar trebui
să aveţi nicio problemă.
Mac îi mulţumi şi îl privi ţintă pe David.
— Nu, n-o s-o faci, spuse el, clătinând din cap.
— Ba, bineînţeles că da! Mânerul ăsta de aici? Eu mă voi
ocupa de el.
 2

Imediat după prânz, Buck stătea la computerul său din

marele adăpost extins situat sub locuinţa de refugiu. El,
socrul său şi doctorul Charles efectuaseră mare parte din
săpături. Nu că doctorul Ben-Judah n-ar fi vrut sau n-ar fi
fost în stare. Se dovedise a fi surprinzător de pregătit din
punct de vedere fizic pentru un om care îşi petrecea cea mai
mare parte din timp cu nasul în cărţi şi cu ochii în
monitorul computerului.
Însă Buck şi ceilalţi îl încurajaseră să se concentreze
asupra muncii sale pe internet, mult mai importantă în ceea
ce îl privea, învăţându-i pe noii credincioşi şi străduindu-se
să determine cât mai multe convertiri. Era limpede că Tsion
se simţea de parcă s-ar fi sustras de la treabă, lăsându-i pe
ceilalţi bărbaţi să facă munca manuală în timp ce el
rămânea să se chinuie cu ceea ce numea „munca uşoară”,
în dormitorul de sus. Timp de zile întregi, tot ceea ce îşi
dorise era să se alăture celorlalţi la săpat, la încărcat de saci
şi la transportat molozul din pivniţă pe câmpul din
apropiere. Ceilalţi îi spuseseră că se descurcau şi fără
ajutorul lui, că spaţiul era mult prea strâmt ca să încapă
patru bărbaţi acolo şi că misiunea lui era mult prea
importantă pentru a fi ţinută în loc de muncă brută.
În cele din urmă, îşi amintea Buck cu un zâmbet, Rayford
îi spusese lui Tsion:
— Tu eşti cel mai în vârstă, pastorul, mentorul,
învăţătorul nostru, însă eu deţin autoritate ca adjunct al
acestui grup, aşa că preiau comanda.
Tsion luase poziţia de drepţi acolo, în pivniţa mâncată de
igrasie, se sprijinise de perete şi se prefăcuse cuprins de
teamă.
— Am înţeles, să trăiţi! Şi care e misiunea mea?
— Să nu ne stai în drum, bătrâne. Ai mâini fine, de om
educat. Ca şi noi, bineînţeles, dar tu ne stai în drum.
Tsion îşi ştersese fruntea cu mâneca.
— Rayford, nu-ţi mai bate joc de mine, nu vreau decât să
vă fiu de ajutor.
Buck şi doctorul se opriseră din lucru şi se alăturaseră şi
ei lui Rayford, pentru a-l tachina pe Tsion.
— Doctore Ben-Judah, începuse Floyd Charles, avem cu
toţii impresia că vă pierdeţi timpul, că vă pierdem timpul
lăsându-vă să faceţi asta. Vă rugăm, de dragul nostru, luaţi
această povară de pe conştiinţa noastră şi lăsaţi-ne să
terminăm fără dumneavoastră.
Fusese rândul lui Rayford să se prefacă a fi fost ofensat.
 — Adică autoritatea mea e egală cu zero? se mirase el.
Tocmai am dat un ordin, iar acum felcerul se roagă de el!
— Domnilor, dumneavoastră vorbiţi serios, replicase
Tsion, cu un accent evreiesc mai pronunţat ca niciodată.
Rayford ridică ambele mâini.
— În sfârşit! învăţătorului i-a picat fisa.
Tsion se târâse pe scări înapoi sus, mormăind că „Asta n-
are niciun sens”, dar nu mai încercase de atunci să se
strecoare în echipa de săpători.
Buck era impresionat să vadă cum se completau reciproc
ceilalţi trei. Rayford era cel mai priceput dintre ei la chestii
tehnice, Buck însuşi se dovedea câteodată a fi prea analitic,
iar Floyd, în pofida diplomei de medic, părea a se mulţumi
să facă exact ceea ce i se spunea. Buck îl tachina în privinţa
asta, spunându-i că el credea că doctorii pretind
întotdeauna că ştiu totul. Floyd nu îi răspundea, dar nici nu
părea amuzat. De fapt, Floyd părea să-şi piardă puterile din
ce în ce mai repede în fiecare zi, dar nu se eschiva niciodată.
Doar că petrecea mult timp trăgându-şi răsuflarea,
trecându-şi mâinile prin păr şi frecându-se la ochi.
Rayford planifica fiecare zi de muncă conform unei
scheme ferme, care avea la bază două surse. Una din ele era
constituită de meticuloasele agende ale proprietarului iniţial
al locului, Donny Moore, care murise zdrobit, la biserică, în
timpul marelui cutremur din perioada Mâniei Mielului, cu
aproape optsprezece luni în urmă. Buck şi Tsion găsiseră
cadavrul soţiei lui Donny în chicineta demolată din spatele
casei.
Se părea că Donny se pregătise tocmai pentru o astfel de
variantă de evoluţie a lucrurilor, presupunând că, la un
moment dat, el şi soţia sa vor fi nevoiţi să trăiască în izolare.
Fie că se temea de un dezastru nuclear sau intenţiona doar
să se ascundă de forţele Comunităţii Globale, el pusese la
punct un plan detaliat. Schiţa sa prevedea lărgirea micii şi
umedei pivniţe din spatele casei, astfel încât aceasta să
ocupe întregul spaţiu de sub cealaltă parte a duplexului, şi
mai departe, înspre curte.
Cealaltă sursă pe care Rayford o consultase era
dezvoltarea planului original, rămasă de la defunctul Ken
Ritz. Ken îşi crease o imagine de pilot playboy, teribilist şi
neserios. Se dovedi că era absolvent al Şcolii de Economie de
la Londra, că era specialist în tot felul de avioane de mare
viteză şi, după cum demonstrau acele planuri, un arhitect
autodidact. Ken simplificase procesul de săpare, mutase
stâlpii de rezistenţă ai lui Donny şi prevăzuse un sistem
central de comunicaţii. Odată totul pus la punct, adăpostul
urma să fie imposibil de detectat, iar diversele conexiuni
prin satelit, staţiile de emisie-recepţie şi interfeţele în
infraroşu ale computerelor, uşor de accesat şi de pus în
funcţiune.
În timp ce Buck muncea alături de doctor şi de Rayford,
iar Tsion îşi redacta elaboratele misive zilnice către publicul
său global, Chloe şi Hattie se ocupau cu treburile lor. Hattie
părea să folosească fiecare moment liber pentru a-şi
consolida tonusul şi rezistenţa şi pentru a câştiga în
greutate. Buck era îngrijorat, căci se temea ca ea să nu
pună ceva la cale. De obicei, o făcea. Nimeni din casă nu era
sigur dacă nu cumva ea deconspirase deja locul în care se
aflau, în demersul ei necugetat de a se întoarce în Europa,
cu luni în urmă. Până acum nu venise nimeni să dea
târcoale pe acolo, dar cât va mai dura asta?
Chloe îşi petrecea, bineînţeles, cea mai mare parte a
timpului cu micul Kenny. Când nu trăgea un pui de somn,
încercând astfel să-şi mai recapete din forţe, îşi folosea
timpul liber pe internet, ocupându-se cu numărul din ce în
ce mai mare de furnizori şi de distribuitori din cadrul
Cooperativei. Deja, credincioşii începeau să vândă şi să
cumpere unii de la alţii, anticipând acea zi neagră în care
urma să le fie interzis accesul la comerţul normal.
 Buck suporta constant presiunea traiului înghesuit în
comun, a cantităţii mari de muncă, fără a mai ţine cont şi
de ameninţarea reprezentată de viitor. Era fericit că putea să
scrie şi îi ajuta pe Rayford şi pe doctor la munca din
adăpost, încercând, totodată, să petreacă cât mai mult timp
cu Chloe şi cu Kenny. Zilele lui erau mai lungi ca niciodată.
Singurul moment pe care el şi Chloe îl aveau liber pentru ei
înşişi era la sfârşitul zilei, când de-abia dacă mai puteau
rămâne treji pentru a sta de vorbă. Kenny dormea în camera
lor şi, dat fiind că nu era genul care să deranjeze toată casa,
atât Chloe, cât şi Buck stăteau adesea treji noaptea.
Într-o noapte, Buck stătea întins, fără să doarmă,
mulţumit să audă respiraţia adâncă şi ritmică a lui Chloe şi
să ştie că ea doarme. Îşi bătea capul cum să sporească
eficienţa Armatei Pătimirilor, sperând să poată contribui la
asta la fel de mult pe cât păreau să o facă şi ceilalţi bărbaţi.
Încă de la început, atunci când Armata era compusă doar
din răposatul Bruce Barnes, Rayford, Chloe şi el, Buck
simţise că devenise parte a unui demers crucial, cosmic.
Printre primii credincioşi de după înălţarea la Cer, Armata
Pătimirilor îşi luase ca misiune atragerea cât mai multor
oameni de partea lui Hristos, lupta împotriva Antihristului
şi supravieţuirea până la a doua venire a lui Hristos, până la
care mai erau acum doar trei ani şi jumătate.
Tsion, căruia Dumnezeu îi dăduse misiunea de a-l înlocui
pe Bruce, era o valoare de nepreţuit, care trebuia protejată
înainte de orice altceva. Cunoştinţele şi înflăcărarea sa,
precum şi capacitatea lui de a comunica uşor cu oamenii de
rând, făceau din el inamicul numărul unu al lui Nicolae
Carpathia. Sau, cel puţin, primul după cei doi martori de la
Zidul Plângerii, care continuau să-i ameninţe pe
necredincioşi cu nenorociri şi pedepse.
Chloe îl uimea prin faptul că reuşea să gireze cu deplină
competenţă funcţionarea unei companii internaţionale şi, în
acelaşi timp, să aibă grijă de un nou-născut. Doctorul
reprezenta, fără nicio îndoială, un dar de la Dumnezeu, căci
îi salvase viaţa lui Hattie şi îi menţinuse pe ceilalţi sănătoşi.
Hattie era singura necredincioasă şi, lucru de înţeles,
singura egoistă. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea
ocupându-se de propria persoană.
Însă Buck se îngrijora cel mai mult pentru Rayford. În
ultima vreme, socrul lui nu fusese în apele sale. Părea să
mocnească în el însuşi, repezind-o adesea pe Hattie şi
rămânând pe gânduri, cu faţa întunecată de deznădejde.
Rayford începuse şi el să plece deseori de acasă, rătăcind
aiurea în miezul zilei. Buck ştia că Rayford nu era
nepăsător, dar ar fi vrut să-l ajute cineva. Îl rugă pe Tsion
să se ocupe mai îndeaproape de el, dar rabinul spuse:
— Căpitanul Steele poate să vină oricând la mine dacă are
ceva de destăinuit. Nu-mi pot permite să abordez cu el
chestiuni intime.
Buck îi ceruse doctorului opinia.
— El este maestrul meu spiritual, şi nu invers, afirmase
Floyd. Eu sunt cel care merge la el cu probleme, nu mă
aştept ca el să vină la mine cu ale lui.
Chloe se eschivă şi ea.
— Buck, tatăl meu este un tată tradiţional, aproape de
modă veche. E gata să îmi dea toate sfaturile din lume, chit
că nu i le cer, dar nici măcar nu-mi permit să visez că ar
putea vreodată să îşi deschidă sufletul în faţa mea.
— Dar observi şi tu, nu?
— Bineînţeles! însă la ce te aştepţi? Am luat-o cu toţii
razna. Asta se poate numi viaţă? Să nu te duci nicăieri pe
lumină, decât la Palwaukee, o dată la un ştiu cât timp, să
trebuiască să foloseşti nume de împrumut şi să stai tot
timpul cu grijă ca nu cumva să fii descoperit?
Tovarăşii lui Buck aveau cu toţii motive de a nu-l provoca
la o discuţie serioasă pe Rayford. Asta însemna că Buck
urma să fie nevoit să o facă chiar el. „Ce plăcere”, se gândi.
 David Hassid stătea pe locul pasagerului din elicopterul
One al Comunităţii Globale şi privea, alături de Mac
McCullum. Echipa de la sol de pe aeroportul din Noul
Babilon tracta un cablu gros de oţel de la elicopter spre un
şir de platforme pe care se aflau 144 de computere. Şeful
echipei îi făcu semn lui Mac să purceadă la o ascensiune
lentă, pentru a întinde cablul. Apoi, încet, îl ridică de-a
binelea, aparent pentru a livra încărcătura către palatul
Comunităţii Globale.
Mac spuse:
— Paleţii ar trebui să nu reprezinte o problemă, cu
condiţia să nu te atingi de maneta de eliberare. N-ai face
una ca asta, nu?
— Pentru a-i întârzia pe cei din propria mea echipă să
descopere punctul de transmisie al lui Tsion, al lui Buck şi
al lui Chloe? Ba bine că nu, dacă ar fi singura cale!
— Dacă?
— Hai, Mac. Mă cunoşti mai bine decât atât. Crezi că aş
arunca la gunoi atâtea computere? Oi fi eu de trei ori mai
tânăr decât tine...
— Alo!
— Bine, în regulă, cu un pic mai puţin de jumătate, dar
acordă-mi totuşi încredere. Tu crezi că acele computere pe
care le-am comandat s-au pierdut pur şi simplu?
Mac ridică un deget şi porni transmiţătorul radio.
— Elicopterul One al Comunităţii Globale către turnul
palatului, terminat.
— Aici turnul, One, comunică.
— Timpul estimativ al sosirii, trei minute, terminat.
— Am recepţionat, terminat.
Mac se întoarse către David.
— Mi-am dat seama că de asta ai făcut o comandă en-
gros. Câte unul la fiecare o mie de martori.
— Nu că vor fi distribuite după criteriul ăsta, dar în
niciun caz nu le voi abandona pur şi simplu în deşert.
— Dar nici nu voi mai ateriza la palat, nu?
David zâmbi şi scutură din cap. Din poziţia în care se
aflau, avea acces la panorama extinsă a complexului
palatului. Hectare întregi de clădiri înconjurau marele castel
strălucitor – cum altfel l-ar fi putut numi? – pe care
Carpathia îl ridicase în onoarea lui însuşi. Fuseseră
prevăzute toate utilităţile imaginabile şi mii de angajaţi
lucrau pentru a satisface cel mai mic capriciu al lui
Carpathia.
David îşi scoase telefonul securizat din buzunar şi formă
rapid un număr.
— Caporal A. Cristopher, începu el. Directorul Hassid la
telefon. Acoperi telefonul cu palma şi îi spuse lui Mac: Noul
tău şef de convoi pentru Condor.
— Îl cunosc?
David ridică din umeri şi scutură din cap.
— Da, caporal Cristopher. Condorul este accesibil?...
Excelent! Fiţi gata, venim... Ei bine, nu pot face nimic în
privinţa asta, caporale. Sunteţi liber să luaţi legătura cu
personalul, dar, aşa cum văd eu lucrurile, nu aveţi niciun
cuvânt de spus în această privinţă.
David îndepărtă aparatul de obraz şi îl închise.
— Mi-a trântit telefonul în nas, pufni el.
— Nimănui nu îi place treaba cu încărcătura pentru 216,
replică Mac. Nu e destulă muncă. Ai încredere în tipul ăsta?
— N-am de ales, mărturisi David.

Buck îşi mutase temporar computerul pe masa din

bucătărie şi încropea un articol pentru Adevărul când
Rayford se întoarse din plimbarea sa matinală.
— Hei, îi strigă Buck.
Rayford dădu doar din cap şi rămase la capătul scărilor
care duceau spre pivniţă.
 Hotărârea era pe cale să îl părăsească pe Buck.
— Ce planuri ai pentru astăzi, Ray?
— Aceleaşi ca întotdeauna, mormăi Rayford. Trebuie să
ne apucăm să ridicăm ziduri aici jos. Apoi trebuie să facem
adăpostul invizibil. Să nu aibă nicio intrare la vedere. Unde
e doctorul?
— Nu l-am văzut. Hattie e în...
— Partea cealaltă, bineînţeles! Fără îndoială, se
antrenează pentru un maraton sau ceva de genul ăsta. O să
o şteargă şi din cauza ei o să murim cu toţii.
— Hei, tată, încercă Buck, ar trebui să încerci să vezi şi
partea frumoasă a lucrurilor.
Rayford nu îl băgă în seamă.
— Unde sunt ceilalţi? întrebă el.
— Tsion e sus. Chloe e la calculatorul ei în sufragerie.
Kenny trage un pui de somn. Ţi-am spus unde e Hattie;
doar Floyd e dat dispărut. S-ar putea să fie jos, dar nu l-am
observat ducându-se într-acolo.
— Nu mai spune că e dat dispărut, Buck. Nu e deloc
amuzant.
Era ceva neobişnuit la Rayford să-l pună la punct în felul
ăsta, iar Buck nu ştiu ce să răspundă.
— Voiam doar să spun că nu ştiu unde e, Ray. Adevărul e
că nu arată prea bine în ultimul timp, iar ieri arăta de-a
dreptul îngrozitor. Mă întreb dacă doarme înăuntru.
— Până la prânz? Ce s-a întâmplat cu el?
— Am remarcat că are ochii cam galbeni.
— Eu, nu.
— E întuneric acolo jos.
— Atunci, cum i-ai văzut ochii?
— I-am observat seara trecută, asta-i tot. Mi se pare că i-
am şi spus ceva în privinţa asta.
— El ce a zis?
— A răspuns cu o glumă despre cum feţelor palide li se
pare întotdeauna că negrii arată ciudat. N-am insistat.
— Până la urmă, el e doctorul, observă Rayford. Lasă-l să-
şi poarte singur de grijă.
Buck decise că acesta putea fi un început al discuţiei. Ar
putea să-i spună lui Rayford că parcă nu era el însuşi, el
care, de obicei, se arăta atât de altruist şi de grijuliu în
privinţa celorlalţi. Dar momentul oportun se duse, căci
Raydford trecu la ofensivă.
— Dar programul tău pe ziua de azi care e, Buck? Revista
sau munca la adăpost?
— Tu eşti şeful, Ray. Tu decizi!
— Mi-ai fi de folos jos, dar fă cum vrei.
 Buck se ridică.

Mac coborî cu grijă paleţii pe pavaj, în partea de est a

hangarului în care se afla Condorul 216. Poarta hangarului
era deschisă, iar cavernoasa cală a Condorului, de
asemenea. David sări jos înainte ca elicele să înceteze să se
învârtă şi se grăbi să desprindă cablul de încărcătură. Din
hangar ieşi în viteză un motostivuitor care apucă repede
prima încărcătură, o luase în spate înspre camion, apoi se
întoarse în hangar. În timp ce Mac i se alătura lui David şi
închideau poarta hangarului, conducătorul
motostivuitorului tăiase legătura cu cargoul condorului şi se
ocupa, într-un colţ, de maşinăria lui.
— Caporal Cristopher! strigă David, iar caporalul se
întoarse cu repeziciune spre el, de la treizeci de metri
distanţă, în biroul dumitale, acum!
— Nu pare prea mulţumit, observă Mac în timp ce se
îndreptau spre biroul de sticlă din interiorul hangarului. N-a
salutat, n-a răspuns. Limbaj corporal negativ. O să avem
probleme?
— Caporalul este subordonatul meu. Toate cărţile sunt în
mâna mea.
— David, ca să primeşti respect trebuie, la rândul tău, să
oferi respect. Nu puteam avea încredere în nimeni. Doar nu
vrei ca unul dintre oamenii noştri de bază...
— Crede-mă, Mac, am totul sub control!
Numele de pe uşa biroului de lângă Mac tocmai fusese
revopsită: „CECCC”.
— Da ce mai e şi asta? se miră Mac.
— Caporal Cristopher, Comandant de Cargo al
Condorului.
— Nu mai spune! exclamă Mac.
David îl trase pe Mac după el în biroul caporalului,
închise uşa şi se aşeză în faţa pupitrului, arătându-i lui Mac
un scaun. Bărbatul mai în vârstă păru să se aşeze fără
niciun chef.
— Ce? spuse David.
— Aşa tratezi un subordonat?
David îşi puse picioarele pe birou şi dădu afirmativ din
cap.
— Mai ales pe unul nou. Trebuie să fie clar de la bun
început cine e şeful.
— Eu am învăţat că, dacă ajungi să fii nevoit să foloseşti
cuvântul „şef cu un angajat, înseamnă că ţi-ai pierdut deja
autoritatea asupra lui.
David ridică din umeri.
 — Trăim vremuri întunecate, medită el. În momente
disperate eşti nevoit să iei măsuri disperate...
Afară se auziră zgomote de paşi care se opreau, iar clanţa
se mişcă.
— Atunci când intri peste şeful şi peste pilotul tău, mai
întâi baţi la uşă, nu-i aşa, caporale? strigă David.
Uşa se opri, întredeschisă.
— Închide uşa la loc şi bate înainte să intri, caporale! urlă
David, cu mâinile agitându-i-se deasupra capului şi cu
picioarele tot pe birou.
Uşa se închise, puţin cam zgomotos. Apoi urmă o lungă
pauză. În cele din urmă, se auziră trei bătăi rare, puternice,
în uşă. Mac scutură din cap.
— Tipul ăsta bate la mişto, şopti el. Dar asta e, o meriţi.
— Intră, răspunse David.
Scaunul lui Mac scârţâi în momentul în care se ridică în
picioare în semn de respect faţă de pătrunderea în încăpere
a unei tinere femei care părea obosită. De sub şapcă îi
ieşeau câteva şuviţe de păr scurt brunet, tuns aproape
băieţeşte, dar avea nişte ochi mari, negri, extrem de plăcuţi,
dinţi perfecţi şi o piele fără cusur.
Mac îşi scoase şapca.
— Doamnă!
 — Scuteşte-mă, căpitane, spuse ea, apoi îşi îndreptă
iritatea spre David. Mi se cere să bat la uşa propriului meu
birou?
David nu se mişcase.
— Stai jos, Mac, spuse el.
— De îndată ce se va aşeza doamna, mă voi aşeza şi eu,
replică Mac.
— Nu are permisiunea mea pentru a sta jos, i-o întoarse
David, iar caporalul Cristopher îi făcu lui Mac semn cu
mâna spre scaunul lui. Căpitane Mac McCullum, dumneaei
este caporal Annie Cristopher. Annie, el este Mac.
Mac se pregăti din nou să se ridice în picioare, dar Annie
făcu un pas înainte şi îi strânse mâna.
— Nu e nevoie, căpitane. Ştiu cine eşti şi am remarcat
misoginismul tău neanderthalian. Dacă vom fi nevoiţi să
lucrăm împreună, te sfătuiesc să încetezi să mă mai tratezi
ca pe o femeiuşcă.
Mac se uită la ea şi apoi la David.
— Poate că într-adevăr o tratezi cu respectul pe care îl
merită, observă el.
David înălţă capul.
— După cum ai spus, Mac. Nu ştii niciodată în cine poţi
să ai încredere. Cât despre biroul acesta, despre care
pretinzi că este al dumitale, caporale, te anunţ că tot ceea ce
îţi aparţine îmi aparţine acum mie, atâta timp cât te afli sub
comanda mea. Acest spaţiu ţi-a fost alocat pentru a ţi se
facilita îndeplinirea ordinelor pe care le vei primi de la mine.
S-a înţeles?
— Întru totul.
— Şi mai e ceva, caporale, nici măcar nu fac parte din
armată, dar ştiu că a sta cu capul acoperit în prezenţa unui
superior constituie o încălcare a protocolului.
Annie Cristopher oftă şi îşi lăsă umerii să cadă în timp ce
îşi scotea şapca. Îşi trecu o mână prin părul scurt şi se
îndreptă spre fereastra aflată între birou şi restul
hangarului. Trase storurile.
— Ce faci? întrebă David. Nu e nimeni afară şi nu ţi-am
acordat permisiunea de a...
— Dar haideţi, vă rog, directore Hassid! Chiar trebuie să
am permisiunea dumneavoastră pentru orice gest pe care îl
fac?
David îşi ridică picioarele de pe birou şi se îndreptă, în
timp ce Annie se apropia de el.
— De fapt, da!
El îşi deschise braţele, iar ea i se aşeză în poală.
— Ce mai faci, iubire? şopti ea.
 — Eu sunt bine, dar cred că Mac e pe cale să facă un atac
de cord.
Mac se aşeză pe marginea scaunului său şi se aplecă în
faţă, cu coatele pe genunchi.
— S înteţi amândoi nişte zurbagii, clătină el din cap.
Iartă-mă, domnişoară Cristopher, dar vreau să îţi verific
semnul.
— Chiar te rog, răspunse ea, aplecându-se peste birou
pentru ca el să poată ajunge la ea. Poţi fi sigur că asta am
făcut eu şi cu David în ziua în care ne-am cunoscut.
Mac o apucă cu delicateţe de ceafă şi îşi trecu degetul cel
mare al celeilalte mâini peste semnul de pe fruntea ei. Îi
prinse faţa între mâini şi o sărută blând pe creştetul
capului.
— Eşti destul de tânără pentru a-mi fi fiică, surioara mea,
spuse el.
Annie se mută pe alt scaun.
— Şi pentru informarea dumitale, căpitane McCullum, nu
suport să lucrez pentru niciunul dintre voi. Cei de la Cadre
au primit o cerere din partea mea, să fiu trimisă în altă
parte. Directorul meu de departament este insuportabil de
condescendent, iar căpitanul Condorului este îngrozitor de
sexist.
 — Dar, interveni David, i-am informat pe cei de acolo că
nu vor mai fi aprovizionaţi. Annie a cauzat probleme în toate
departamentele în care a lucrat, iar acum a sosit vremea
revanşei. Le va plăcea la nebunie asta.
Mac se uită la ea pe sub sprâncene, apoi îl privi pe David.
— De-abia aştept să vă aud poveştile, exclamă el.

Buck amână discuţia sinceră pe care voia să o poarte cu

socrul său, căci Rayford desfăşură planurile sub un bec din
pivniţă şi îi ceru sfatul în privinţa camuflării intrării.
— Credeam că n-o să mai întrebi niciodată asta, răspunse
Buck. De fapt, am rumegat problema o bună bucată de
vreme.
— Sunt doar urechi.
— Ştii frigiderul din celălalt duplex?
— Ăla care miroase urât?
Buck dădu afirmativ din cap. Aruncaseră mâncarea
stricată, dar duhoarea rămăsese.
— Îl mutăm încoace, îl umplem cu ceea ce pare să fie
mâncare stricată, însă doar miroase aşa, din cauza
resturilor, şi înţepenim recipientele cu mâncare în spate.
Oricine se va uita acolo va fi izbit de miros şi nu va mai sta
să cerceteze mai atent, crezând că e vorba despre mâncare
stricată. Nu le va veni niciodată ideea să dea la o parte
recipientele cu mâncare, însă, dacă o vor face, nu vor găsi
decât o deschizătură falsă spre scările adăpostului. În
acelaşi timp, vom pune un perete în faţa uşii adevărate a
pivniţei.
Rayford îşi înălţă capul, căutând parcă o eroare în cadrul
acestui plan. Ridică din umeri.
— Îmi place ce aud. Acum, există oare vreo modalitate de
a păstra secretul faţă de Hattie?
Buck aruncă o privire de jur împrejur.
— Deci am avut dreptate? Floyd nu e jos?

Pagerul lui Mac începu să vibreze.

— E Fortunato, anunţă el. Minunat! Caporale, pot să
folosesc telefonul dumitale?
Annie răspunse:
— Nu este telefonul meu, domnule! Tocmai mi-a fost
repartizat în scopul de a...
Mac sună la biroul lui Fortunato.
— Sunt McCullum, am fost apelat de către comandantul
suprem Fortunato... Da, doamnă... Vineri?... Câţi invitaţi?...
Nu, doamnă. Îi puteţi transmite că s-a produs puţină
harababură cu transportul ăsta. Va trebui să stea de vorbă
cu directorul de transporturi, dar vă spun, acelea nu se
puteau livra la palat... Poate când ne întoarcem din
Botswana, da, doamnă.

Uşa dormitorului doctorului Floyd Charles era încuiată.

Buck îl văzu pe Tsion stând la calculator în camera cealaltă,
cu fruntea în mână şi cu coatele pe birou.
— Eşti bine, Tsion?
— Cameron! Intră, te rog! Sunt în regulă, îmi odihneam
puţin ochii.
— Te rugai?
Rabinul schiţă un zâmbet obosit.
— Fără încetare. Nu avem de ales, nu-i aşa? Ce mai faci,
prietene? Tot îngrijorat pentru socrul tău?
— Da, dar până la urmă tot o să stau de vorbă cu el. Mă
întrebam dacă nu cumva l-ai văzut pe doctor astăzi?
— De obicei luăm împreună micul dejun, devreme, după
cum ştii. Însă în dimineaţa asta am fost singur. Nu l-am
auzit în pivniţă şi îţi mărturisesc că, de atunci, nu ştiu
nimic despre el. Am scris. Cameron, habar n-avem cât va
mai dura calmul ăsta, între a cincea şi a şasea judecată.
Încerc să mă hotărăsc în ce măsură viziunea lui Ioan are un
sens concret sau mai degrabă simbolic. După cum ştii...
 — Iartă-mă, doctore Ben-Judah. Mă interesează, dar...
— Da, bineînţeles! Vrei să vezi ce e cu Floyd. Nicio
problemă, vorbim mai târziu.
— Nu vreau să par nepoliticos.
— Nu trebuie să te scuzi, Cameron. Acum, du-te! Vom
vorbi mai târziu. Cheamă-mă, dacă ai nevoie de mine.
Buck nu se obişnuise niciodată cu ideea că locuieşte în
aceeaşi casă cu omul ale cărui cuvinte erau pâinea zilnică a
milioane de oameni din toate colţurile lumii. Deşi Tsion se
afla de obicei la câţiva paşi de ei, atunci când era prea
ocupat sau prea obosit ca să vorbească, ceilalţi îi descărcau
mesajele de pe net. Lucrul cel mai bun în privinţa
convieţuirii cu el era faptul că se entuziasma de mesajele
sale la fel de mult ca şi cei care îl ascultau. Muncea la ele
întreaga dimineaţă şi cea mai mare parte a după-amiezii,
astfel încât să poată să le transmită nu mai târziu decât la
începutul serii. În întreaga lume, traducători apropiaţi lui îi
converteau cuvintele în limbile popoarelor lor. Alţi
credincioşi, specialişti în tehnoredactare computerizată,
petreceau ore întregi în fiecare zi structurând informaţia
furnizată de doctorul Ben-Judah şi făcând-o uşor de accesat
pentru începători.
Atunci când lui Tsion i se întâmpla să facă o descoperire
uimitoare în cuprinsul studiilor sale, Buck îl auzea adesea
exultând şi ştia că urma curând să apară în capul scărilor.
— Fiţi atenţi la asta, striga el, toţi care mă auziţi!
Cunoaşterea aprofundată pe care o deţinea în privinţa
limbilor biblice făcea din comentariul său cea mai recentă
opinie asupra unui pasaj, emisă de cel mai priceput învăţat
al Bibliei.
Buck de-abia aştepta să audă cu ce-şi bătea capul Tsion
în privinţa celei de-a şasea judecăţi profeţite. Dar, pentru
moment, era îngrijorat în privinţa doctorului. Bătu uşor în
uşa dormitorului acestuia. Apoi mai tare. Apăsă pe clanţă şi
intră. Era la mijlocul după-amiezii, iar soarele de primăvară
se înălţase sus pe cer. Însă camera era întunecoasă, cu
storurile trase. Iar doctorul Charles era tot în pat. Nemişcat.
Ţeapăn.

— Mergem în Africa azi, anunţă Mac. Fortunato e de

acord cu întâlnirea solicitată de Mwangati Ngumo.
Bineînţeles.
Ngumo crede că se va întâlni cu Nicolae. Însă Mwangati
se întreabă când va începe Carpathia să se ţină de cuvânt.
Annie Cristopher pufni.
— Imaginaţi-vă ce trebuie să-i fi promis Potentatul pentru
a-l convinge să renunţe la funcţia de secretar-general.
— Vom afla vineri, spuse Mac. Eu voi afla, cel puţin.
Annie se uită la Mac.
— Te lasă să fii de faţă la aceste întâlniri? se miră ea.
Mac îi aruncă o privire lui David.
— Deci nu i-ai spus?
— Poţi să-i spui tu, nicio problemă, răspunse David.
— Vino cu mine, caporale, zise Mac.
Ea şi cu David îl urmară afară.
— Îţi voi spune în continuare „căpitane” sau „domnule
McCullum”, chiar şi în particular, începu Annie. Te-am lăsat
să-mi verifici semnul şi să mă săruţi pe creştet. Însă de
acum încolo, cea mai convenţională formulă de adresare pe
care îţi permit să o foloseşti la adresa mea este aceea de
„surioară”.
— Nu ştiu, răspunse Mac. Poate că ar fi mai bine să
rămân convenţional, astfel încât să nu risc să fac o gafă în
faţa cuiva.
Ea îl urmă în cabină.

— Doctore? spuse Buck, apropiindu-se de pat. Nu sesiză

nicio mişcare. Nu voia să-l sperie.
Gândindu-se că lumina din cameră ar fi mai puţin
orbitoare decât cea a soarelui, Buck o aprinse. Oftă. Floyd
respira măcar. Poate că nu putuse să adoarmă şi acum
recupera. Floyd fornăi şi se întoarse.
— Eşti în regulă, doctore? încercă Buck.
Floyd se ridică în capul oaselor, cu o expresie buimacă pe
chip.
— M-am temut de asta, spuse el.
— Îmi pare rău, se scuză Buck. Eu doar...
Floyd dădu la o parte păturile. Se aşeză pe marginea
patului. Purta un halat care, deschizându-se, dezvălui
faptul că dormise complet îmbrăcat, în pulover, în blugi şi
cu bocanci. Transpirase tot.
— A fost chiar atât de frig azi-noapte? întrebă Buck.
— Ridică storurile, te rog.
Floyd îşi acoperi ochii când lumina pătrunse în cameră.
— Ce s-a întâmplat, Floyd?
— Maşina ta e în bună stare?
— Bineînţeles!
— Du-mă la Young Memorial. Am ochii tot galbeni? îşi
miji ochii spre Buck, care se aplecă pentru a se uita.
— Of, Floyd, zise Buck. Ar fi fost bine să fie galbeni.
— Mi s-au spart vasele în interior?
— E puţin spus.
— Nu se vede niciun pic de alb? Buck clătină din cap.
— Sunt în pericol, Buck.
 3

David, Mac şi Annie Cristopher stăteau în luxosul salon al

Condorului, la trei metri în spatele cabinei.
— Deci, începu Annie, nu-ştiu-ce-ul ăla reversibil...
— Microfon interior reversibil, o corectă Mac.
— ... îţi permite să auzi tot ce se vorbeşte în avion?
Mac încuviinţă din cap.
— Pe canapea, pe scaune, în cuşete, la baie, peste tot.
— Uimitor.
— E ceva, nu? spuse Mac.
— Uimitor că n-ai fost prins până acum.
— Glumeşti? Dacă îl descoperă, spun că nu ştiu nimic
despre el. N-am nimic de a face cu asta, Rayford nu mi-a
spus niciodată despre el, n-am dat niciodată din întâmplare
peste el. Deja îl privesc ca pe un trădător. Şi nici ei, nici eu
nu ştim unde se află, nu-i aşa?
Annie se mută pe o canapea din spatele unei mese din
lemn, şlefuite cu mare artă.
— Aici stă însuşi marele om şi se uită la televizor?
David aprobă din cap.
Ea se întoarse spre Mac ca şi cum s-ar fi gândit la ceva.
— N-ai probleme să minţi?
 Mac clătină dezaprobator din cap.
— Să-l mint pe Antihrist? Fii serioasă! întreaga mea viaţă
este o minciună pentru el. Dacă ar bănui ceva, ar pune să
fiu torturat. Dacă i-ar trece prin minte că ştiu unde se află
Rayford, sau fiica sa, sau ginerele său, aş fi un om mort.
— Scopul scuză mijloacele? întrebă Annie.
Mac ridică din umeri.
— Dorm liniştit noaptea. E tot ce pot să-ţi răspund la
asta.
— Şi eu voi dormi un pic mai liniştită, zise ea, acum că
ştiu că îl ţii sub supraveghere pe Carpathia.
— Măcar atunci când se află la bord, replică Mac. Şi, de
fapt, cel mai distractiv e Leon. O adevărată capodoperă.
— Aş vrea să pot merge cu tine, mărturisi Annie.
— Şi eu, adăugă David. Dar oricum n-am auzi nimic,
decât dacă ne-am afla în cabină. Că tot veni vorba despre
asta, Mac, tot îţi mai faci griji că secundul tău îţi poartă
sâmbetele?
— Nu, răspunse Mac. L-am avansat. Va fi pilotul
Pomposului Maximum.
Annie izbucni în râs.
— Ah, ce-mi place! Am avut probleme pentru că am omis
o parte din titlul său. Este Excelenţa Sa Pontifex Maximus
Peter II, nu?
Mac ridică din umeri.
— Eu îi spun Pete.
— Ar trebui să vezi ce avion a comandat, replică David. I-
a umilit pe Nicolae şi pe Leon.
— Mai bun ca ăsta? se interesă Mac.
— Mult mai bun. Cu cincizeci la sută mai mare şi de două
ori mai scump. A aparţinut înainte unui şeic. Îl iau în
primire peste o săptămână.
— Şi-au dat aprobarea?
— Au de gând să i-o coacă, explică David, lăsându-l să-şi
sape propria groapă. Oare noul pilot va fi în stare să-l
conducă?
— Poate zbura pe orice, afirmă Mac. Îmi plăcea de el.
Foarte competent. Dar un adept fanatic al lui Carpathia. Cu
toate că voiam nespus să ajung să stau cu adevărat de
vorbă cu el, n-am îndrăznit să-mi deschid inima în faţa lui.
A fost abordat de către un credincios din sectorul C.
— De la întreţinere? se miră Annie. Nu ştiam că sunt
credincioşi pe acolo.
— Păi, nu mai sunt. Tipul ăsta l-a dat în gât. Ar fi făcut la
fel şi cu mine. Dumnezeu va trebui să-l aducă la El pe altă
cale.
 David se ridică şi atinse cu degetele partea de jos a
televizorului cu ecran lat. Îl deschise, îi opri sonorul şi
urmări astfel buletinul de ştiri controlat de către Carpathia.
— E uimitor ce bine se recepţionează semnalul într-o
clădire de metal, observă el.
— Nu mă mai miră nimic, spuse Mac. Dă-l mai tare!
Ştirile prezentau în special reportaje despre succesele lui
Carpathia. Apăru şi Potentatul însuşi, relaxat şi carismatic
ca întotdeauna, lăudând nu-ştiu-ce guvern regional şi
cerând cu umilinţă recunoaştere pentru proiectul său de
reconstrucţie. „Consider a fi un privilegiu personal faptul că
mi s-a cerut să fiu slujitorul tuturor membrilor Comunităţii
Globale şi a fiecăruia în parte”, afirmă el.
— Uite, Mac, zise David, arătând cu degetul spre pilotul
care se vedea în planul secund, în timp ce Carpathia era
întâmpinat într-o altă ţară din Lumea a Treia, care
beneficiase de pe urma generozităţii sale. Iar acolo este noul
pilot al lui Peter. N-ai vreun credincios care să-l înlocuiască?
— Asta dacă fac în aşa fel încât cei de la Cadre să nu
miroasă nimic.
— Îl cunosc pe tipul ăsta?
— E iordanian. Fost pilot de vânătoare. Abdullah Smith.
 Land Roverul lui Buck se hurduca înspre Palatine. Floyd
Charles zăcea pe bancheta din spate.
— Ce e, doctore? întrebă Buck.
— Sunt un cretin, asta-i tot, mormăi Floyd. Se ridică în
capul oaselor, aşezându-se exact în spatele lui Buck. De-o
lună am tot avut simptome de-astea şi mi-am tot spus că
sunt doar închipuiri. Când lucrurile au devenit limpezi, ar fi
trebuit să iau legătura cu cei de la Centrul de Control al
Sănătăţii. Acum e prea târziu.
— Nu înţeleg.
— Hai să spunem că mi-am dat seama ce era cât pe-aci
să o omoare pe Hattie. Eu am luat-o cumva de la ea. În
termeni obişnuiţi, e vorba de o cianură care acţionează în
timp. Poate rămâne inactivă timp de luni de zile. Când îşi
declanşează efectul, s-a zis cu tine. Dacă despre asta e
vorba, procesul este ireversibil. Am tratat simptomele, dar
fără niciun folos.
— Nu vorbi aşa, spuse Buck. Hattie a supravieţuit. De ce
n-ai supravieţui şi tu?
— Pentru că ea a avut parte de un tratament specific
aplicat zilnic timp de luni de zile.
— Ne vom ruga. Leah Rose îţi va procura tot ce ai nevoie.
— Prea târziu, răspunse doctorul. Sunt un dobitoc. Orice
doctor îşi este sieşi cel mai rău pacient.
— Există vreun pericol pentru noi ceilalţi?
— Nu. Dacă n-aţi manifestat simptome, înseamnă că
sunteţi curaţi. Probabil că m-am infectat în timp ce o
asistam la acel avort.
— Deci, ce e cu Leah?
— Pot doar să sper.
Telefonul lui Buck sună.
— Unde eşti? întrebă Chloe.
— Am de făcut un drum cu Floyd. N-am vrut să te mai
deranjez.
— Ceea ce mă deranjează este că pleci, iar eu nu ştiu
unde te duci. Şi porniţi la drum aşa, în plină zi? Tatii nu-i
place asta. Era vorba să meargă azi la aeroport să-l vadă pe
T.
— Poate să ia maşina lui Ken.
— E prea uşor de recunoscut, dar nu despre asta e vorba.
Nimeni n-a ştiut unde v-aţi dus. Tsion e îngrijorat.
Buck oftă.
— Floyd nu se simte bine şi fiecare moment este
important. Suntem în drum spre Young Memorial. Te ţin la
curent.
— Ce...?
 — Mai târziu, bine?
Ea ezită.
— Ai grijă şi spune-i lui Floyd că ne rugăm pentru el.

— N-ar trebui să fim văzuţi prea des împreună, sugeră

Mac, iar David şi Annie aprobară din cap. Nimic în plus faţă
de ceea ce este normal. Ştie toată lumea că eşti aici?
Annie scutură din cap.
— Am o întâlnire în seara asta la zece.
— E în regulă, replică David. Dar nu mai există zile
normale de muncă, în caz că nu ţi-ai dat seama. Ar fi cazul
să ne întrebăm când mai doarme Carpathia.
— Vreau să vă aud povestea, David, îi ceru Mac. Ştiu că
încă mai aveţi familii în Israel. Tu de unde eşti, Annie?
— Din Canada. Zburam de la Montreal când s-a
întâmplat cutremurul. Mi-am pierdut toată familia.
— Încă nu erai credincioasă?
Ea clătină din cap.
— Nu cred să mai fi fost vreodată la biserică, doar la
nunţi şi la înmormântări. Nu eram suficient de interesaţi de
problemă ca să putem să spunem că eram atei, dar, practic
vorbind, asta eram. Ar fi trebuit să ne numim agnostici.
Sună mai tolerant, mai puţin dogmatic. Aveam vederi
înguste. Eram oameni cumsecade. Mai cumsecade decât
majoritatea oamenilor religioşi pe care îi cunoşteam.
— Dar nu erai curioasă în legătură cu Dumnezeu?
— Am început să-mi pun întrebări după dispariţii, dar am
devenit imediat fani ai lui Carpathia. Pentru noi, el
reprezenta vocea raţiunii, compasiunea, dragostea, pacea.
M-am înscris să lucrez pentru cauză de îndată ce
Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a schimbat numele şi a
anunţat că are de gând să-şi transfere sediul aici. Ziua în
care am fost acceptată a fost cea mai fericită zi din viaţa
mea, din viaţa întregii mele familii.
— Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că i-am pierdut pe toţi. Eram distrusă. Şi
înainte s-a mai întâmplat să fiu speriată, normal. Îi
cunoşteam pe câţiva dintre cei care dispăruseră şi pe câţiva
care au murit în ceea ce s-a întâmplat după aceea. Dar nu
mai pierdusem pe nimeni apropiat, niciodată. Apoi mi-am
pierdut mama, tatăl şi pe cei doi fraţi mai mici la cutremur,
ca să nu mai spun că jumătate din oraşul nostru a fost
distrus, pe când mă aflam încă în aer. Am reuşit să aterizăm
pe nisipul aeroportului din Bagdad, am văzut alte avioane
prăbuşindu-se. Am aflat că sediul general al Comunităţii
Globale este în ruine, am ajuns în cele din urmă în
adăpostul subteran şi am văzut pe CNN dărâmăturile din
mica mea suburbie. Zile întregi nu mi-am revenit, plângeam,
mă rugam nu ştiu cui, îi imploram pe cei de la Comunicaţii
să-mi dea veşti despre familia mea. Erau mai înceţi decât
mine la navigat pe internet, aşa că am continuat să caut. În
cele din urmă, am găsit zeci de nume cunoscute pe lista
celor confirmaţi morţi. Nici măcar n-am vrut să mă uit mai
departe de litera C, dar nu m-am putut abţine.
Annie îşi muşcă buza.
— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, putem schimba
subiectul...
— Dar vreau să o fac, domnule McCullum. Ideea e că mă
simt de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am vrut să renunţ la
îndatoririle mele militare, să mă întorc să fac ceva în
memoria lor, am încercat să solicit trupurile neînsufleţite.
Dar nu mi s-a permis nimic din toate astea. Au avut loc
incinerări masive, din motive de sănătate. Nu mai rămăsese
nimic de jelit. Voiam să-mi pun capăt zilelor.
David îi puse o mână pe umăr.
— Spune-i ce-ai găsit pe net.
— Probabil că ştii, spuse Annie privind în sus, cu ochii în
lacrimi.
Mac încuviinţă din cap.
 — Am văzut mai întâi toate retractările care veneau din
adăpost, de la doctorul Ben-Judah. Asta s-a întâmplat
înainte să-i descopăr site-ul de pe internet. Când cei de la
Comunitatea Globală au început să facă scandal, spunând
că au de gând ca până şi simpla accesare a site-ului să
devină ilegală, n-am mai avut încotro şi a trebuit să privesc
adevărul în faţă. Eram încă o supusă oarbă, dar Carpathia
predică libertatea individuală în acelaşi timp în care o
neagă. Treaba cu rugăciunea m-a speriat. Nu-mi pusesem
niciodată nici măcar problema existenţei lui Dumnezeu.
Acum îmi doream să îl am alături de mine. Nu mai aveam pe
nimeni altcineva.
— Aşa că l-ai descoperit pe Tsion.
— I-am găsit pagina principală. Nu-mi venea să cred. Un
număr afişat în colţul paginii – probabil că l-aţi văzut –
arăta cât de mulţi oameni accesau site-ul, secundă cu
secundă. M-am gândit că se exagerează, dar apoi mi-am dat
seama că ăsta e motivul pentru care Comunitatea Globală
încerca să i se pună de-a curmezişul. Cineva care reuşise să
obţină o astfel de audienţă constituia, fără o îndoială, o
ameninţare serioasă. Am intrat în site şi am citit mesajul
acelei zile, de la Ben-Judah. Mi-am adus aminte că auzisem
de el atunci când şi-a proclamat convertirea la televizor, în
faţa lumii întregi. Dar nu asta m-a impresionat. Şi n-am
înţeles prea bine nici ce voia să spună în mesajul acelei zile,
pe internet. Tot ce ţinea de Biblie mă depăşea, însă tonul lui
era atât de cald. Era ca şi cum s-ar fi aflat acolo lângă mine
şi am fi stat pur şi simplu de vorbă, el, spunându-mi ce se
întâmplă şi la ce să mă aştept. Ştiam că, dacă aş fi putut să-
i pun întrebări, mi-ar fi răspuns. Apoi am consultat arhivele.
M-am gândit: „Are deja arhive?” Adică, de cât timp
funcţionează de fapt site-ul ăsta? M-am uitat prin liste şi m-
am mirat că postase câte un mesaj de învăţătură în fiecare
zi, şi asta deja de câteva săptămâni. Când am dat peste
unul care se numea Pentru cei în doliu, aproape că am
leşinat. Am simţit cum mă ia cu fierbinţeală prin tot corpul,
apoi cu frig. Mi-am încuiat uşa, sperând că acei de la
Comunitatea Globală nu începuseră să ne supravegheze
laptopurile. Am avut cea mai bună intuiţie. Într-un fel,
ştiam că acest om are să îmi ofere ceva. Am printat mesajul
acela şi l-am purtat cu mine luni întregi, până ce eu şi
David ne-am găsit unul pe celălalt, iar el m-a avertizat să nu
cumva să fiu prinsă cu aşa ceva la mine. Aşa că l-am
memorat, iar după aceea l-am distrus.
Mac se arăta surprins.
— Ai învăţat pe dinafară un mesaj întreg al lui Ben-
Judah?
— Aproape pe tot. Vrei să auzi primul paragraf?
— Bineînţeles!
— A scris aşa: „Dragi prieteni aflaţi în necaz, probabil că
plângeţi pierderea unei fiinţe iubite, care fie că a dispărut
odată cu înălţarea la Cer, fie a pierit în haosul care a urmat.
Mă rog lui Dumnezeu pentru pacea şi pentru binele vostru.
Ştiu prin ce treceţi, căci şi eu mi-am pierdut familia în
condiţii îngrozitoare. Dar vreau să mă ascultaţi cu toată
încrederea şi cu toată speranţa atunci când vă spun: dacă
aceia dragi vouă ar fi astăzi în viaţă, v-ar îndemna să aveţi
tăria de a fi gata să muriţi. Există un singur fel în care
puteţi face asta”.
David îşi dădu seama că Mac fusese mişcat de vorbele
fetei.
— Doctorul Ben-Judah a explicat tot ceea ce ţinea de
Dumnezeu, Iisus, înălţarea la Cer şi Pătimiri atât de
limpede, încât mi-am dorit cu disperare să pot să cred. Tot
ce a trebuit să fac a fost să citesc din urmă celelalte
învăţături ale lui, pentru a-mi da seama că a avut dreptate
în legătură cu profeţiile biblice. Până în acel moment,
prevăzuse cu exactitate fiecare judecată.
Mac încuviinţă din cap, zâmbind.
 — Ei bine, continuă ea, bineînţeles că ştiţi toate astea. M-
am întors la mesajul din arhivă şi am citit despre cum să te
rogi, cum să-i spui lui Dumnezeu că ştii că eşti un păcătos
şi că ai nevoie de El. M-am întins pe pat şi am făcut toate
astea. Ştiam că ceea ce am primit este adevărul însuşi, dar
nu aveam habar ce să fac mai departe. Mi-am petrecut
întreaga zi şi toată noaptea citind cât am putut de mult din
învăţăturile lui Tsion. Curând, mi-a devenit limpede motivul
pentru care Comunitatea Globală încerca să-l oprească prin
orice mijloace pe doctorul Ben-Judah. El avea grijă să nu îi
pronunţe numele lui Nicolae, dar era clar că noua ordine
mondială era duşmanul lui Dumnezeu. N-am înţeles mare
lucru despre Antihrist, dar am înţeles că îmi va fi foarte greu
de una singură printre angajaţii Comunităţii Globale. O
credincioasă în tabăra duşmanului lui Dumnezeu.
— În acest moment am apărut eu, interveni David. Ea
credea că îi făceam ochi dulci.
— Nu te abate de la poveste, replică Annie. Următoarea
dată când m-am aflat printre cei angajaţi la Comunitatea
Globală, mă temeam că arăt ca o credincioasă. Mă gândeam
că orice persoană cu care aş fi stat de vorbă şi-ar fi dat
seama că port cu mine un secret. Aş fi vrut să pot spune
cuiva, dar nu ştiam pe nimeni. Ajunsesem în mijlocul
haosului, fusesem repartizată la o unitate, mi se dăduse o
uniformă şi mi se spusese că urma să dau raportul celor de
la Comunicaţii. Lucram la câteva etaje sub David, dar am
remarcat că se uita la mine. La început a părut alarmat,
apoi a zâmbit.
— Ţi-a văzut semnul, observă Mac.
— Ei bine, da, dar vezi tu, nu avansasem destul de mult
în învăţăturile lui Tsion şi nu ştiam încă despre asta. În
orice caz, a trimis vorbă, prin diverşi coordonatori, că vrea
să mă întâlnească. Am spus: „Personal?” De îndată ce am
intrat acolo şi am închis uşa, el mi-a spus: „Eşti
credincioasă!” M-am speriat de moarte şi am bâiguit: „Nu,
ăă... credincioasă în ce?” El mi-a răspuns: „Nu nega! O văd
pe faţa ta!” Am continuat să neg. El mi-a zis: „Dacă te mai
lepezi o dată de Iisus, o să fii exact ca Petru. Vezi că acuma
o să se audă cocoşul!” Habar n-aveam despre ce vorbea. Nu
ştiam nici măcar că Peter fusese unul dintre ucenicii Lui,
darămite că s-ar fi lepădat de Hristos. David îmi ghicise
secretul, menţionase pe cineva numit Peter şi bâiguia ceva
despre un cocoş. Şi totuşi, n-am putut să mă abţin. Am
spus: „Nu, nu mă lepăd de Iisus”. El mi-a replicat: „Păi,
atunci cum se cheamă ceea ce faci?” Eu i-am răspuns: „Se
cheamă că mă tem pentru viaţa mea”. La care mi-a zis:
„Atunci, bine ai venit în club! Şi eu sunt credincios”. M-am
mirat: „Dar cum ai ştiut?” El a răspuns: „Scrie pe tine”. Am
insistat: „Nu, serios, cum?” La care el a spus: „La propriu,
Dumnezeu a scris pe fruntea ta”. Atunci am ştiut că
trecusem de partea cealaltă.

În momentul în care Buck şi Floyd Charles intrară la

Young Memorial, puştoaica recepţionistă strigă:
— Domnişoară Rose, au sosit prietenii dumneavoastră!
— Vorbeşte mai încet, spuse Leah, venind în grabă din
biroul ei. Domnilor, nu ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva astăzi.
Care e problema?
Floyd i-o şopti repede la ureche.
— Dumnezeu să ne aibă în pază, rosti ea. Haide, pe aici.
Ia asta!
— Aţi avut ceva simptome? întrebă doctorul.
Ea clătină din cap. Buck luă un scaun cu rotile şi îl
împinse pe Floyd în spatele lui Leah. Ea îi conduse pe o
rampă scurtă, prin spatele lifturilor principale, după colţ,
către liftul de serviciu. Se folosi de o cheie pe care o scoase
dintr-o legătură uriaşă pentru a intra acolo.
— Dacă vedeţi pe cineva, ascundeţi-vă feţele, îi sfătui ea.
Doar să n-o faceţi prea bătător la ochi.
 — Da, nici n-ar fi bătător la ochi, observă Buck.
Ea îl fixă cu privirea.
— Ştiu că eşti conştient de dimensiunea pericolului,
domnule Williams, aşa că ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai
înceta să subestimezi riscul pe care mi-l asum.
— Îmi cer iertare!
Intrară în lift, iar uşile se închiseră. Leah se folosi din nou
de cheie şi apăsă pe butonul etajului şase.
— Nu ştiu dacă o să meargă, spuse ea. La celălalt poţi
evita alte etaje răsucind cheia şi ţinând butonul apăsat.
Şi se dovedi că nu mergea. Liftul se opri la etajul doi.
Buck îngenunche imediat în faţa doctorului, ca şi cum ar fi
stat de vorbă cu el. Acest gest le camufla amândurora feţele
în raport cu uşa.
— Îmi pare rău, le spuse Leah oamenilor care aşteptau.
Avem o urgenţă.
— Oh, fir-ar să fie! exclamă cineva.
La etajul cinci se întâmplă acelaşi lucru şi avură parte de
un răspuns încă şi mai iritat.
— Nu-i bine, oftă Leah, în timp ce uşile se închideau din
nou. Aveţi grijă că o să fie oameni pe hol la etajul şase. O
luăm la stânga.
Din fericire, nimeni nu-i băgă în seamă, iar Leah îi duse
într-o cameră goală. Închise uşa şi o încuie, apoi trase
storurile.
— Bagă-l în pat, îi porunci ea lui Buck, şi scoate-i hainele
alea ude! Aşa dormi dumneata, doctore?
Doctorul încuviinţă din cap, cu un aer obosit.
Lui Buck nu-i plăcea deloc roşul aprins din jurul
pupilelor negre ale doctorului.
— Ce se întâmplă cu el, Leah?
Ea nu-l băgă în seamă, scoase un halat dintr-un dulap şi
i-l aruncă.
— Dacă are nevoie să meargă la baie, acum e momentul.
După aceea, nu se va mai scula din pat.
— Cât timp? întrebă Buck.
— Tot timpul, bâigui doctorul. Ea ştie ce se întâmplă aici.
Leah apăsă pe butonul difuzorului de la telefonul din
perete şi continua să lucreze în timp ce vorbea.
— Centrul de Sănătate a livrat astăzi nişte ser antivenin.
Vreau două flacoane la 6204.
— Rapid? întrebă recepţionista.
— Da, rapid! răspunse ea. Acum!
— Aveţi pe cineva la telefon.
— Ţi se pare că sunt gata să vorbesc la telefon? Tu ai zis
rapid, fetiţo. Eşti atât de amabilă să te grăbeşti puţin?
 — Bine, replică fata. Să nu ziceţi că nu v-am spus.
Leah îl trase pe Buck lângă patul doctorului.
— O să trebuiască să-i pun nişte întrebări. Când o să
bată fata la uşă, ia-i medicamentul şi închide uşa.
El încuviinţă din cap.
— Acum, doctore, începu ea. Când s-au manifestat
primele simptome?
— Cu ceva vreme în urmă, bâigui el.
— Nu aşa. Când, precis?
— Sunt un cretin!
— Ştim asta. La cât timp de când ai asistat la avort?
— Şase luni, poate.
— N-ai făcut nimic în privinţa asta?
El clătină din cap.
— Doar am sperat.
— N-o să meargă aşa!
— Exact de asta mă temeam.
— Ştii că cel mai apropiat Centru de Sănătate îţi poate fur
niza un antidot şi nimeni nu ştie...
— Oricum e prea târziu.
Leah se uită la Buck şi clătină din cap.
— Are dreptate, încuviinţă ea. Antidotul nu va face decât
să-i îngreuneze moartea.
 — Ce îmi tot spuneţi? sări Buck. Chiar n-are nicio şansă?
Doctorul scutură din cap şi închise ochii.
— Doza maximă de antidot ar fi, în cazul acesta, ca şi
cum ai scuipa împotriva vântului, răspunse Leah. Ce vezi,
doctore?
— Nu mare lucru.
Leah strânse din buze.
Se auzi o bătaie în uşă. Buck deschise, vru să ia
medicamentul, dar fata trase de el. El execută o fandare şi i-
l smulse din mâini.
— Domnişoară Rose, strigă ea peste umărul lui. Aveţi un
telefon de la Comunitatea Globală!
Buck închise uşa, dar Leah îl dădu la o parte şi o strigă
pe fată.
— Comunitatea Globală de unde?
— Cred că din Wisconsin.
— Ce le-ai spus?
— Că sunteţi ocupată cu un pacient.
— N-ai spus cu cine, sper, nu?
— Nici nu ştiu cu cine! Un doctor.
— N-ai spus asta, nu?
— N-ar fi trebuit?
— Aşteaptă aici!
 — Îmi pare rău!
— Aşteaptă aici o secundă!
Leah se întoarse şi umplu repede două seringi. Le înfipse
în umărul lui Floyd, iar acesta nici măcar nu clipi.
— Cheam-o încoace, îi porunci Leah lui Buck.
El se uită în hol şi îi făcu semn fetei. Ea ezită, apoi se
întoarse încet.
— Hai odată! se răsti el. N-o să-ţi facă nimeni nimic!
De îndată ce fata vârî capul pe uşă, Leah îi zise:
— Adu-mi geanta cât de repede poţi!
— Sigur, dar...
— Rapid, dulceaţă. Rapid!
Fata o luă la fugă.
— Ce se întâmplă? întrebă Buck.
— Adu-ţi maşina şi parcheaz-o în spate. Există o ieşire
prin beci, pe acolo voi veni eu.
— Dar dacă e pe moarte, cum o să... Leah îi cuprinse
braţele.
— Domnule Williams, eu şi doctorul Charles n-am stat
doar de vorbă. Acest om ar putea să moară înainte să
apucăm să-l ducem la maşină. Dacă vrei să-l îngropi sau să-
l incinerezi şi nu să-l laşi să fie găsit aici, eu ţi-l voi aduce la
uşa din spate. Comunitatea Globală din Wisconsin, asta nu-
ţi spune nimic? Acolo lucra el, îţi aduci aminte? De acolo a
fost dat dispărut. Şi-au băgat nasul peste tot prin jur, l-au
urmărit, dându-şi seama că se află pe undeva prin zonă şi
că ar putea apărea pe aici. Ei nu ştiu, cel puţin, nu de la
mine, că el a fost deja o dată aici. Am minţit fără să clipesc.
Dacă îl găsesc aici, viu sau mort, am încurcat-o. Hai, du-te!
— Nu există nicio şansă să fie salvat?
— Adu maşina!
— Spune-mi doar dacă e mai bine pentru el să plece
sau...
Leah şopti cu disperare:
— E pe moarte! E doar o chestiune de timp. Unde moare,
nu e important acum. Am făcut deja tot ce mi-a stat în
putinţă pentru el. Cel mai rău lucru ar fi să fie găsit aici.

Mac îşi consultă ceasul.

— Avem destul timp ca să-mi spuneţi cum aţi ajuns
împreună, adică, romantic vorbind, ca să spun aşa.
— Cred că ai auzit deja suficiente detalii, căpitane.
— Haideţi! Sunt un bătrân romanţios.
— N-a fost uşor, zise David. Evident, ne-am ascuns de
tine şi de Rayford.
— Hei, ce-i cu asta?
 — În acel moment ne gândeam că e cu atât mai bine, cu
cât sunt mai puţini cei care ştiu.
— Dar e nevoie de orice nou tovarăş.
— Ştiu, răspunse David. Dar suntem amândoi atât de
novici în privinţa asta, încât nu mai ştim în cine să avem
încredere.
— Dacă aţi avut îndoieli în privinţa mea şi a lui Rayford,
atunci pot spune că n-aţi arătat-o deloc.
— Să spunem doar că a fost un exerciţiu util. Ce s-ar
întâmpla dacă ofiţerii se apucă să caute un semn care nu
există mai degrabă decât să nu vadă un semn care este?
— Păi, atunci n-ar prea mai fi loc de întors, copii!

Buck luă liftul principal până la primul etaj şi îşi dădu

seama că va fi nevoit să treacă pe lângă recepţionistă în
drum spre ieşire. Ultimul lucru de care mai avea nevoie era
ca aceasta să-i remarce Roverul. Îşi făcu planul să îi
distragă atenţia simulând o urgenţă, dar, în timp ce se
strecura prin sala de aşteptare către uşa din faţă, observă
că fata fusese înlocuită de o femeie îndesată, de vârstă
mijlocie. Bineînţeles! Fata se dusese să ia geanta lui Leah.
Leah se gândise să-i distragă atenţia.
Buck se grăbi spre maşină. În timp ce înconjura clădirea
pentru a ajunge în spate, o văzu pe înlocuitoarea fetei stând
la fereastră şi holbându-se la el. Speră că fata nu-i spusese
să se uite ce maşină conduce.
Buck opri pe o alee care ducea spre ieşirea prin subsol.
Coborî din Rover şi deschise uşa, în timp ce Leah, cu geanta
pe umăr, împingea o targă în care se afla Floyd Charles,
acoperit cu un cearşaf din cap până în picioare.
— E mort deja? întrebă Buck, neîncrezător.
— Nu! Dar aşa, oamenii păstrează distanţa şi nimeni n-o
să-l recunoască.
— În afară de recepţionistă.
Buck coborî bancheta din spate, iar Leah vârî targa cu
totul în maşină.
— Deci o să furăm chestia asta? întrebă el.
— Am pus în geantă mai mult decât valorează patul ăsta,
replică ea. Vrei să discutăm probleme de etică sau să ne
luptăm cu cei de la Comunitatea Globală?
— Niciuna, nici alta, răspunse el, în timp ce se urcau pe
locurile din faţă. Dar acum nu mai avem încotro, aşa e?
— Nu ştiu cum stai tu, Williams, dar eu sunt implicată
până în gât în chestia asta. Spitalul aparţine Comunităţii
Globale de ani de zile. Cât timp aş mai fi putut lucra pentru
Carpathia, de vreme ce n-aş fi putut în niciun caz să trec de
partea lui? Mai degrabă aş muri, decât să fac asta.
— La propriu, spuse Buck.
— Ei bine, mi-am însuşit un pat şi multe medicamente de
la inamic. Dacă te deranjează, îmi pare rău. Suntem în
război şi, cum se spune, totul este permis.
— Nu te pot contrazice. Dar încotro mă îndrept acum?
— Unde crezi? Ia-o la stânga şi te scot eu la şosea! N-o să
te vadă nimeni din faţă.
— Şi apoi?
— La mine.
— Şi dacă au ajuns deja acolo cei de la Comunitatea
Globală?
— Atunci vom merge mai departe.
— Dar dacă vom fi în siguranţă la dumneata, veţi încerca
să vă ocupaţi de Floyd...
— Dimineaţa nu gândeşti, domnule Williams!
— Încetează cu formalităţile, Leah. Tu mi-ai pus în
maşină un prieten pe moarte, aşa că spune-mi care e
programul.
— În regulă, încuviinţă ea. Dacă reuşeşti să ajungi la
mine înaintea celor de la Comunitatea Globală, într-un
minut o să încerc să-mi iau cât mai multe lucruri. Eşti
conştient că, de îndată ce vor remarca dispariţia mea de la
Young Memorial, vor fi pe urmele noastre.
— Şi după aceea, unde te duc?
— Tu unde locuieşti?
— Unde locuiesc?
— În sfârşit ţi-a căzut fisa, Buck. Am nevoie de un loc
unde să mă ascund. Tu şi cu ai tăi sunteţi singurii oameni
pe care îi cunosc care dispun de o ascunzătoare.
— Dar n-o să spunem nimănui că...
— Ba da! O să-mi spui mie. Dacă nu poţi avea încredere
în mine după toate cele prin care am trecut, atunci nu mai
poţi avea încredere în nimeni. Te-am ajutat cu pilotul tău,
Ritz. L-am ajutat şi pe doctor cu acel avort. Ce mai face
femeia, apropo?
— E din ce în ce mai bine.
— Ce ironie! Doctorul a ajutat-o să se facă bine, iar acum
otrava îl ucide pe el.
— L-am pierdut pe Ritz.
— L-aţi pierdut?
— A fost ucis în Israel. E o poveste lungă.
Leah tăcu dintr-odată. Îi făcu semn lui Buck pe unde să o
ia, iar Buck continuă să ruleze, trăgând de volan cu ambele
mâini până i se păru că o să i se desprindă braţul.
— Îmi plăcea tipul ăla, reuşi ea să spună în cele din
urmă.
— Tuturor ne plăcea. Am suferit cu toţii îngrozitor.
— Însă acum o să mă iei cu tine, voinicule! Ştii asta, nu?
— Nu pot decide asta de unul singur.
Ea îl fixă cu privirea.
— Şi ce o să faci, o să mă laşi la un colţ de stradă legată
la ochi în timp ce tu şi tovarăşii tăi o să supuneţi la vot? îmi
eşti dator şi ştii asta! Nu e ca şi cum m-aş invita singură, cu
de la mine putere. Mi-am riscat viaţa pentru voi şi n-am
unde să mă duc în altă parte.
Doctorul începu să horcăie de moarte. Respiraţia sa
îngreunată îl izbi pe Buck.
— Să opresc?
— Nu, răspunse ea. Tot ce aş putea să-i fac ar fi să-l
umplu de morfină.
— Asta ar ajuta?
— Doar îi va opri durerile şi, eventual, l-ar ţine sedat
până în momentul morţii.
— Ceva! Floyd strigă cu o voce gâtuită de suferinţă. Dă-mi
ceva!
Leah se întoarse şi se aplecă în scaun, căutând prin
geantă. Buck încetini fără să vrea, încercând să-i
urmărească gesturile, era prea mult. Floyd urma să moară
în timp ce el, Buck, gonea cu maşina! Fără rămas-bun, fără
rugăciune, fără cuvinte de îmbărbătare. Buck se simţi de
parcă de-abia îl cunoştea pe acest om, cu toate că trăise
alături de el mai mult de un an.
— Fii atent la drum, îi ceru ea. Asta îl va linişti, dar nu se
va da jos viu din maşină.
Buck se simţi gâtuit de suspine. Voia să o sune pe Chloe,
să o anunţe, pe ea şi pe ceilalţi. Dar cum să faci asta prin
telefon? Doctorul moare, iar eu aduc o asistentă medicală să
trăiască laolaltă cu noi? Dând buzna în ascunzătoare, cu
trupul neînsufleţit al lui Floyd şi cu un nou locatar? Nu era
ceva uşor. Dar Buck nu mai avea de ales.
Cartierul lui Leah, sau ceea ce mai rămăsese din el, era
plin de vehicule ale Comunităţii Globale. Morfina îl liniştise
pe Floyd. Leah se culcă pe podeaua maşinii, iar Buck evită
să intre pe strada ei. O luă spre Mount Prospect, spetind ca
Floyd să aibă parte măcar de privilegiul de a muri în patul
său.
 4

David Hassid îl conduse pe Mac McCullum înapoi la

unitatea sa din anexa palatului rezidenţial al Comunităţii
Globale târziu în seara aceea.
— Sunt anumite lucruri pe care nu i le-am spus nici
măcar lui Annie, începu el.
— Mi-am dat seama că ai ceva să-mi spui, puştiule. Altfel,
ai fi condus-o pe ea înapoi, nu?
— Ne străduim să nu fim văzuţi împreună. Nici măcar nu
ştiu dacă şedinţa ei s-a încheiat.
— Deci, care-i treaba? întrebă Mac, în timp ce stăteau pe
coridorul din faţa uşii de la camera lui.
— Ştii că am făcut parte din echipa de securitate
informaţională de la palat.
— Da, şi cum i-ai manipulat din postura asta?
— N-am făcut decât să îi repet încontinuu lui Leon cât de
importantă era, în opinia mea, asigurarea unei
impenetrabilităţi totale. Mi-am creat o reputaţie de idealist şi
încă sunt privit aşa acolo. Ştii cum e treaba cu instalaţia?
Mac încuviinţă din cap.
— Da, că e cea mai bună care a existat vreodată şi aşa
mai departe.
 — Exact, numai că are nevoie de o monitorizare continuă.
— Normal!
— M-am oferit voluntar pentru asta şi toţi au fost
mulţumiţi, zise David.
— Te ascult!
— La fel de mulţumit sunt şi eu.
— Ce?
— Monitorizez instalaţiile de securitate din biroul lui
Carpathia şi din cel al lui Leon.
— Continuă!
— Treaba mea este să aflu dacă încearcă cineva să
introducă dispozitive de ascultare. Eu conduc tot procesul şi
pot auzi tot ce vreau şi când vreau.
Mac scutură din cap.
— M-aş fi simţit mai bine dacă n-aş fi ştiut asta. Doamne,
David, dar tu stai călare pe un butoi cu pulbere!
— Mie-mi spui? Dar e imposibil de descoperit asta.
— Sută la sută?
— Pe de o parte, e ceva foarte simplu. Pe de altă parte, e
un miracol tehnologic. Totul se înregistrează pe un minidisc
înserat în unitatea centrală a computerului care controlează
întregul Nou Babilon.
— Cel pe care oamenii îl numesc Fiara.
 — Pentru că deţine atâtea informaţii despre fiecare
persoană care trăieşte pe acest pământ, da. Dar ştim
amândoi că Fiara nu este o maşină.
Mac îşi încrucişă braţele şi se sprijini de perete.
— Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în cadrul
muncii de monitorizare este acela că este mai bine să nu
deţii niciun fel de copii, pe niciun fel de suport auxiliar. Care
ar putea să cadă în mâinile cui nu trebuie.
— Ştiu, răspunse David. Acum să-ţi spun cum mi-am
îndeplinit misiunea.
— Eşti sigur că nu ne aude nimeni aici?
— Hei! Eu sunt cel care se ocupă de asta. Ceea ce vorbim
se înregistrează pe discul meu, dar nimeni altcineva nu-l va
asculta vreodată. Nici măcar eu, decât dacă vreau asta în
mod special. În acest caz, am totul structurat după dată,
oră şi locaţie. Iar fidelitatea este de neegalat.
Mac fluieră printre dinţi.
— Cineva a trebuit să realizeze toate astea.
— Aşa e!
— Cineva căruia i-ai încredinţa viaţa.
— Se află chiar în faţa ta!
— Deci, cum poţi fi sigur că nimeni n-o va descoperi
niciodată?
 — Nu pot garanta asta. Vreau să spun însă că nimeni nu
va putea vreodată să acceseze ceva din toată chestia asta.
Discul are mai puţin de trei centimetri în diametru şi,
datorită tehnologiei de supracomprimare, poate stoca
aproape zece ani de conversaţie, înregistrată douăzeci şi
patru de ore pe zi. N-avem nevoie chiar de atâta, nu-i aşa?
Mac clătină din cap.
— Probabil că au şi liste, bilanţuri.
— Aşa e! Dar nu vor găsi nimic.
— Şi dacă găsesc?
David ridică din umeri.
— Să spunem că mă prinde cineva şi începe să-mi caute
dispozitivele. Le găseşte, ajunge până la unitatea centrală,
demontează toată chestia şi găseşte discul. Este atât de bine
codat încât, dacă se apucă să încerce la întâmplare
combinaţii numerice cu o frecvenţă de zece mii de cifre pe
secundă, încontinuu, timp de o mie de ani, de-abia s-ar
putea spune că se află la început. Doar ştii, până şi un
număr de cincisprezece cifre are milioane de combinaţii,
dar, teoretic, poate fi descifrat. Cum ar fi să încerci să
descoperi un număr ce conţine trei sute de milioane de
cifre?
Mac se frecă la ochi.
 — M-am născut prea devreme. De unde scoateţi toată
nebunia asta, voi, ăştia tineri? Tu cum îţi poţi accesa
propriul disc, de vreme ce e atât de codat?
Lui David de-abia începuse să-i placă subiectul.
— Tocmai aici e frumuseţea! Cunosc formula.
— Ceea ce ai auzit a meritat osteneala?
— Va fi de mare folos pentru Armata Pătimirilor, nu crezi?
— Dar cum le poţi transmite aceste lucruri fără să dai
peste cap tot sistemul de securitate, al tău sau al lor?
David se sprijini cu spatele de perete şi se lăsă să
alunece, aşezându-se jos, pe podea.
— Totul este codat, totuşi nu într-un asemenea mod încât
să 1 le ia o veşnicie ca să ajungă la ele. Până acum am
putut să comunicăm şi prin telefon, şi prin tehnologia
celular-solară a lui Carpathia, pe frecvenţe protejate.
Bineînţeles, el se ţine tot timpul de capul meu să descopăr
metode de a-i supraveghea pe toţi cetăţenii.
— Pentru binele lor, fără îndoială.
— Dar vai, bineînţeles! Potentatul se preocupă în cel mai
înalt grad de morala familiei sale globale.
— Dar, David, ceea ce transmiţi nu poate fi interceptat?
David ridică din umeri.
— Îmi place să cred că pot pătrunde în orice dispozitiv.
Dar mi-am testat eu însumi instalaţiile, ca să văd în ce
măsură pot ajunge pas cu pas până la sursă, şi am
constatat că dacă nu îmi marchez suficient de precis paşii
parcurşi, nu pot face nici eu nimic. Criptarea aleatorie şi
schimbarea canalelor, coordonate cu miniaturizarea şi cu
viteza, fac astfel încât fibra optică pare din epoca de piatră...
ei bine, nimic nu mai e imposibil.
Mac se ridică în picioare şi se întinse să se dezmorţească.
— Te-ai gândit vreodată la ce spunea doctorul Ben-
Judah, că Satana este prinţul văzduhului? Capabil să
transmită prin tot spaţiul şi aşa mai departe...
— Asta mă sperie de moarte, răspunse David, stând în
continuare pe jos. Asta înseamnă că mă aflu în linia întâi în
luptă cu el. Nu ştiam în ce mă bag când am devenit
credincios, dar am ajuns în tabăra cea bună, nu? E prea
târziu ca să mă mai răzgândesc. Merg pe coridoarele pe
unde trece şi Antihristul şi mă joc prin eter cu diavolul.
Încerc să fiu cât mai atent, dar semnul Fiarei va schimba
totul. După asta, nu va mai lucra niciun credincios aici,
decât dacă descoperă vreo modalitate de a simula semnul.
Şi cine să vrea să facă asta?
— În orice caz, nu eu, spuse Mac, descuind uşa. O să ne
ferecăm cu toţii într-o ascunzătoare, într-una dintre zilele
astea. Sper să nimeresc în aceeaşi casă cu voi.
David fu atât de mişcat de acest compliment, încât
rămase mut.
— O să avem un zbor lung vineri, adăugă Mac. Trebuie să
aflu cine îl va însoţi pe Leon şi dacă îl pot aduce pe Abdullah
la timp ca să ne ajute.
Tensiunea rolului pe care îl juca, deşi îl însufleţea, aşa
cum ar fi însufleţit pe orice tânăr de vârsta lui, apăsa greu
pe umerii lui David. Dar se îndreptă spre unitatea sa cu un
pas mai uşor.

Floyd nu scotea niciun sunet. Probabil că morfina îşi

făcuse efectul. Buck încetini la aproximativ un kilometru şi
jumătate de locuinţa de refugiu. Se uită în oglinda
retrovizoare. Nu fusese urmărit. Îi sună telefonul, făcându-l
să tresară.
— Buck la telefon, răspunse el.
— Trebuia să mă ţii la curent, zise Chloe.
— Acum ajung acasă, în câteva minute.
— Floyd e cu tine?
— Da, dar nu e bine.
— Eu şi cu Hattie i-am făcut patul şi i-am aerisit camera.
— Bine! O să am nevoie de ajutor ca să-l car.
 — E bine, Buck? Tu eşti bine?
— Hai că vorbim imediat.
— Buck! Totul e în regulă?
— Te rog, Chloe! Vorbim în câteva minute.
— Bine, pufni ea, iritată.
Închise telefonul şi îl vârî în buzunar. Se uită la Leah.
— Va trece peste noaptea asta?
— Îmi pare rău, Buck! S-a stins.
Buck călcă pe frână, iar ei fură împinşi cu putere înainte
în timp ce Roverul derapa în praf.
— Ce?
— Îmi pare rău!
Buck se întoarse în scaun. Leah îi acoperise iar faţa lui
Floyd, dar oprirea bruscă îi lipise acestuia corpul de spatele
locului din faţă.
— Ştii cine este acest om? întrebă Buck, speriindu-se de
tonul disperat din vocea sa.
— Ştiu că a fost un doctor bun şi un om curajos.
— Şi-a riscat viaţa spunându-mi unde au dus-o pe Chloe
cei de la Comunitatea Globală. A mers el însuşi acolo pentru
a o ajuta să evadeze. A avut grijă de Hattie. I-a salvat viaţa.
Pe urmă avortul. A ajutat la naşterea fiului nostru. Şi
niciodată nu s-a simţit superior celorlalţi, astfel încât să se
eschiveze de la muncile cele mai grele.
— Îmi pare nespus de rău, Buck.
Buck trase cearşaful de pe faţa lui Floyd. De-abia putea
vedea în întuneric. Aprinse lumina din interiorul maşinii şi
fu izbit de masca morţii. Dinţii lui Floyd erau strânşi, ochii
larg deschişi, încă plini de sânge în jurul pupilelor.
— O, Doamne, doctore! şopti el.
Leah se întoarse în scaun şi scormoni în geantă după
mănuşile de latex. Îi închise cu grijă ochii şi gura lui Floyd,
masându-i obrajii până ce acesta păru mai degrabă adormit
decât mort.
— Ajută-mă, ia-l de celălalt umăr, zise ea.
Buck îl apucă de o parte, iar Leah de cealaltă şi îl
ridicară, astfel încât Floyd avea acum o poziţie mai naturală.
Buck conduse mai departe încet, evitând şanţurile şi
hopurile.
Când opri în faţa casei, draperia era dată la o parte şi o
văzu pe Chloe uitându-se pe geam. Îl alăpta pe Kenny.
Întoarse după colţ, dar opri înainte să ajungă la curtea din
spate.
— Aşteaptă-mă aici un minut, o rugă el. Dacă nu te
deranjează să rămâi cu el...
— Du-te, zise Leah.
 Chloe ţinea deschisă uşa din spate cu o mână, ţinându-l
pe Kenny pe celălalt umăr.
— Cine e cu tine? întrebă ea. Nu l-am văzut pe Floyd.
Buck era terminat. Se întinse să o sărute pe Chloe pe
obraz, apoi făcu acelaşi lucru cu Kenny, exact când copilul
râgâi.
— Poţi să-l laşi puţin jos? îi ceru el.
— Buck...
— Te rog, stărui el. Vreau să vorbesc cu toată lumea.
Ceilalţi aşteptau deja în bucătărie. Chloe se duse să-l lase
pe Kenny şi se întoarse repede. Rayford stătea la masă şi se
vedea după hainele lui că muncise ore întregi în pivniţă.
Hattie stătea pe masă. Tsion se sprijinea cu spatele de
frigider, având o privire tristă, de om care ştie cum stau
lucrurile.
Buck nu-şi găsea cuvintele, iar Chloe veni la el şi îşi puse
o mână după mijlocul lui.
— Mai avem un martir, anunţă el, relatând întreaga
poveste, inclusiv faptul că Leah aştepta în maşină, având
alături cadavrul lui Floyd.
Tsion îşi dădu capul pe spate.
— Dumnezeu să-l odihnească, murmură el, cu voce grea.
Hattie păru şocată.
 — A luat boala de la mine? A murit din cauza mea?
Chloe îl luă pe Buck în braţe şi plânse alături de el.
— Există vreun risc pentru noi?
Buck scutură din cap.
— Ar fi trebuit să manifestăm deja simptome, dacă ar fi
fost aşa. Floyd Le-a avut, dar nu ne-a spus nimic.
Buck aruncă o privire către Rayford. Toţi se uitau înspre
el. Tsion urma să se roage, dar de la Rayford aşteptau totul,
decizia în privinţa lui Leah, a înmormântării şi aşa mai
departe. Totuşi, Rayford nu făcuse nicio mişcare. Stătea
doar acolo, inexpresiv, cu braţele pe masă. Când privirile li
se întâlniră, Buck simţi că Rayford voia să întrebe ce
aşteptau de la el.
Unde era Rayford conducătorul, cel care îşi asuma
responsabilităţi şi se ocupa de toate?
— Ăă... n-ar trebui să o lăsăm pe Leah să aştepte acolo
prea mult, zise Buck. Şi trebuie să facem ceva cu cadavrul.
Rayford se uita în continuare fix la Buck, care nu îi putu
susţine privirea. Oare făcuse Buck ceva rău? Avusese oare
altceva de ales decât să fugă cu Floyd la spital şi să-l aducă
acasă, cu tot cu Leah?
— Tată? îndrăzni Chloe încet.
— Ce? spuse Rayford pe un ton egal, întorcându-şi
privirea spre ea.
— Voiam doar să... eu... ne întrebam...
— Ce? o întrerupse el. Ce! Te întrebai ce-ar trebui să
facem acum? Se ridică în picioare şi împinse scaunul spre
perete, răsturnându-l. Ei bine, şi eu mă întreb acelaşi lucru!
Buck nu îl mai auzise până atunci ridicând vocea.
— Şi eu mă întreb! tună Rayford. Cât o să mai suportăm?
Cât o să mai avem de îndurat şi cât o să mai rezistăm?
Rayford îşi ridică scaunul şi îl izbi atât de tare încât se
răsturnă din nou. Îl lovi de perete, iar acesta sări din perete
înapoi spre masă, obligând-o pe Hattie să se refugieze în
braţele lui Tsion.
— Rayford, spuse încet Tsion.
Scaunul n-ar fi lovit-o pe Hattie. Se lovi de marginea
mesei şi se învârti, oprindu-se lângă Rayford. Acesta se
aşeză pe el şi izbi cu amândoi pumnii în masă.
Tsion îi dădu drumul lui Hattie, care tremura.
— Cred că ar trebui să... începu el, dar Rayford o
întrerupse:
— Iertaţi-mă, rosti el, fierbând încă de furie în mod vizibil
şi fiind incapabil să privească pe cineva în ochi. Aduceţi-o
aici pe Leah şi apoi haideţi să îngropăm cadavrul. Tsion,
dacă vrei să spui câteva...
 — Bineînţeles! Sugerez să o instalăm cum se cuvine pe
Leah, apoi să facem înmormântarea, iar după aceea să stăm
mai mult cu ea.
Rayford încuviinţă din cap.
— Iertaţi-mă, spuse el din nou.
Buck băgă Roverul în curte, apoi o conduse pe Leah
înăuntru, prezentând-o tuturor.
— Îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o,
vorbi ea. Nu îl cunoşteam prea bine pe doctorul Charles,
dar...
— Tocmai voiam să ne rugăm, o anunţă Tsion. Apoi am
vrea să te cunoaştem mai bine.
— Sigur.
Când Tsion îngenunche pe podeaua aspră, ceilalţi îl
imitară, cu excepţia lui Hattie, care rămase în picioare.
— Doamne, Dumnezeule, Tatăl nostru, începu Tsion, cu
voce slabă şi tremurândă. Îţi mărturisim că ne este din ce în
ce mai greu să venim la Tine în vremuri de restrişte ca
acum, când tocmai am pierdut pe cineva din familie. Nu
vrem să acceptăm asta. Nu mai ştim cât o să mai putem
suporta. Tot ceea ce putem face este să ne încredem în
promisiunea pe care ne-ai făcut-o, că într-o zi îl vom vedea
din nou pe iubitul nostru frate acolo unde toată suferinţa se
va preschimba în cântec de bucurie şi de unde a plecat
toată durerea şi suspinul.
Când rugăciunea fu gata, Buck se îndreptă către scările
care duceau la beci.
— Unde te duci? întrebă Rayford.
— Să aduc lopeţile.
— Adu doar una.
— E treabă grea, Ray. Mai multe mâini...
— Adu doar una, Buck, îţi spun. Domnişoară Rose, vreau
să mă fac bine înţeles. Floyd a murit de la otrava cu care
Carpathia a încercat să o ucidă pe Hattie, aşa e?
— Aşa văd eu lucrurile.
— Vreau un răspuns limpede, doamnă!
— Domnule, ştiu doar ce mi-a spus doctorul Charles. Nu
cunosc direct felul în care a fost otrăvită Hattie, dar pare
limpede că Floyd s-a intoxicat de la ea.
— Deci Nicolae Carpathia este răspunzător pentru
moartea lui.
Buck fu impresionat de faptul că Leah nu se simţi
obligată să dea un răspuns.
— Aceasta a fost o crimă, oameni buni, adăugă Rayford.
Pur şi simplu.
— Rayford, interveni Tsion, probabil că Nicolae Carpathia
nu a auzit niciodată despre doctorul Charles, aşa că, tehnic
vorbind, atâta vreme cât putem spune că a încercat să o
ucidă pe domnişoara Durham...
— Nu vorbesc despre vinovăţie în sens juridic, îl
întrerupse Rayford, roşu la faţă. Spun doar că otrava cu
ajutorul căreia Carpathia intenţiona să ucidă pe cineva l-a
ucis pe doctor.
Tsion ridică din umeri a resemnare.
— Buck, vorbi Rayford din nou, unde mi-e lopata?
— Te rog, lasă-mă să te ajut, îi ceru Buck.
Rayford se ridică în picioare şi se îndreptă de spate.
— Te rog, Buck, nu mă face să mai spun ceva ce voi
regreta mâine, bine? Ăsta e un lucru pe care vreau să-l fac
de unul singur. Ceva ce trebuie să fac, înţelegi?
— Ştii, ar trebui să fie mai adâncă de doi metri, fiind şi
atât de aproape de casă şi...
Buck ridică ambele mâini în semn de acceptare,
remarcând privirea furioasă a lui Rayford. Aduse cea mai
mare lopată din beci.
În timp ce Rayford trudea în curtea din spate, Leah
vorbea despre cum ar fi fost cel mai sigur din punct de
vedere sanitar să aranjeze cadavrul. Întrucât nu aveau var
cu care să spoiască mormântul, ea pregăti un substitut din
produse de bucătărie.
— Şi, i se adresă ea lui Buck, ar trebui să învelim
cadavrul într-o folie de plastic.
Le dădu mănuşi tuturor celor care urmau să atingă
cadavrul şi prescrise o soluţie pentru dezinfectarea
Roverului şi a tărgii.
Buck fu uimit să vadă ce reuşise să facă Rayford, dat
fiind că muncise toată ziua în adăpost. Săpase o groapă de
doi metri lungime, un metru lăţime şi aproape doi metri şi
jumătate adâncime. Avu nevoie de ajutor ca să iasă de
acolo, plin de noroi. Cei trei bărbaţi coborâră trupul învelit
în plastic al lui Floyd în groapă, iar Rayford îi lăsă pe ceilalţi
să-l ajute să umple groapa la loc.
Toţi, în afară de copil, care dormea, stăteau în jurul
mormântului în lumina slabă care venea din casă. Chloe,
Hattie şi Leah erau înfofolite, căci aerul nopţii era rece.
Bărbaţii, transpiraţi de la săpat, începură curând să
tremure.
Buck nu înceta să se mire de elocinţa lui Tsion.
— Binecuvântată în ochii Domnului este petrecerea din
viaţă a unui sfânt, rosti el. Floyd Charles a fost fratele
nostru, un membru iubit şi zelos al familiei noastre. Dacă
vreţi să spuneţi câteva cuvinte despre el, faceţi-o acum, iar
eu mă voi ruga.
— L-am cunoscut ca pe un doctor extraordinar şi ca pe
un bărbat curajos, începu Leah.
Buck vorbi şi el:
— De fiecare dată când mă voi gândi la el, mă voi gândi
totodată la copilul nostru şi la sănătatea lui Chloe.
— Şi eu la fel, întări Chloe. Atâtea amintiri, după atât de
puţin timp petrecut împreună.
Hattie stătea în picioare tremurând, iar Buck observă că
Rayford se uita la ea, de parcă ar fi aşteptat să spună ceva.
Ea îi aruncă o privire şi apoi se uită în altă parte, clătinând
din cap.
— Nimic, conchise Rayford. N-ai nimic de spus despre
omul care ţi-a salvat viaţa!
— Rayford, interveni Tsion.
— Bineînţeles că am ceva de spus! replică Hattie, cu un
glas gâtuit. Nu-mi vine să cred că a murit din cauza mea!
Nu ştiu ce să spun! Sper că îşi va primi răsplata pe care o
merită.
— Eu vreau să-ţi spun altceva, zise Rayford, vădit furios.
Floyd te-a iubit, Hattie. Tu l-ai tratat ca pe un gunoi, dar el
te-a iubit.
— Ştiu, răspunse ea, cu un suspin în voce. Ştiu că toţi
mă iubiţi în felul vostru...
— Iar eu îţi spun că te iubea. Te iubea pe tine. Ţinea
enorm la tine şi voia să ţi-o spună.
— Vrei să spui că...? N-aveai de unde să ştii asta!
— El mi-a mărturisit! Cred că ar fi vrut ca tu să ştii asta.
— Rayford, vorbi din nou Tsion, punându-i o mână pe
umăr, mai vrei să ne spui ceva despre Floyd?
— Această moarte nu va rămâne nerăzbunată. La fel şi
moartea lui Ken, a Amandei şi a lui Bruce.
— Răzbunarea este numai a Domnului, rosti Tsion.
— Măcar dacă m-ar include şi pe mine în asta, replică
Rayford.
Tsion îl fixă cu o privire fulgerătoare.
— Ai grijă să nu faci să se întâmple lucruri pe care nu le
vrei cu adevărat, îl avertiză el. Să încheiem prin a ne ruga.
Dar Buck nu-l auzea. Rayford începuse să jelească.
Respira din ce în ce mai greu şi îşi acoperi gura cu palma.
Curând, nu îşi mai putu conteni suspinele, căzu în
genunchi şi jeli în puterea nopţii. Chloe veni repede spre el
şi îl sprijini.
— O să fie bine, tăticule, încercă ea să-l liniştească,
ajutându-l să se ridice şi conducându-l în casă. O să fie
bine!
 Rayford se smulse din braţele ei şi alergă sus pe scări.
Buck o luă pe Chloe în braţe, iar noroiul care ajunsese la ea
de la tatăl ei acum îi acoperea şi lui hainele.
Rayford era recunoscător pentru existenţa puţului şi a
boilerului, stând sub duş în locuinţa de refugiu. Muşchii i se
destindeau în sfârşit. Ce zi! Furia inexplicabilă care îl făcuse
să umble fără ţintă prin aerul dimineţii se adunase în el de
luni de zile. Munca din beci nu îl ajutase să şi-o descarce,
mai ales că era singur aproape toată ziua. Îngrozitoarele
veşti în privinţa lui Floyd îl făcuseră să izbucnească aşa
cum nu mai izbucnise de cincisprezece ani, de la o ceartă
cumplită cu Irene. Iar atunci totul se întâmplase pentru că
băuse prea mult.
Deşi se simţea prost pentru felul în care îi tratase pe
ceilalţi, considera că, într-o oarecare măsură, mânia îi era
justificată. Oare Dumnezeu îi sădise în suflet neputinţa de a
accepta nedreptatea tocmai pentru a-l pregăti pentru
misiunea de a-l asasina pe Carpathia? Sau oare se înşela?
Rayford nu voia să creadă că îşi pierde minţile. Nimeni n-ar
putea să înţeleagă o astfel de modalitate de a încerca să
transformi crima în ceva raţional, chiar dacă era vorba
despre a-l ucide pe Antihrist.
Rayford făcu apa cât de fierbinte putu suporta şi îşi puse
capul sub duş. Rugăciunile lui deveniseră tot atâtea forme
de a-l implora pe Dumnezeu să îi îngăduie a săvârşi ceea ce
era de neimaginat. Cât putea oare un om să îndure?
Moartea soţiei şi a fiului său se petrecuse din vina lui. Ar fi
putut merge la ceruri alături de ei, dacă ar fi avut mai multă
credinţă şi mai puţină mândrie. Dar să-i piardă pe Bruce, pe
Amanda, apoi pe Ken şi acum pe doctor – ah, dar oare de ce
se mira atât de mult? Acum era vorba de un joc al
numerelor. Se aştepta oare să fie printre ultimii rămaşi în
viaţă la Venirea în Slavă a lui Hristos? Fără îndoială că nu,
dacă îl împuşca pe Nicolae Carpathia. Dar probabil că nu va
supravieţui în niciun caz. Aşa că, de ce n-ar părăsi această
lume printre focuri de armă?
Rayford ieşi de sub duş şi se privi în oglinda aburită, cu
un prosop atârnat pe umeri. În timp ce aburii se disipau, iar
faţa lui devenea din ce în ce mai limpede în oglindă, de-abia
îşi recunoscu figura. Chiar şi cu un an în urmă se simţise
bine, iar Amanda părea impresionată de privirea lui matură.
Acum matură ar fi un compliment. Arăta şi se simţea mai
bătrân decât era. Asta era valabil pentru toţi, bineînţeles,
dar Rayford simţea că îmbătrânise mai repede decât alţii.
Faţa îi era scobită şi ridată, ochii, plini de pungi, iar
colţurile gurii, lăsate în jos. Nu era genul care să pună pe
seama depresiei perioadele mai puţin bune sau mai triste
din viaţă, dar acum se vedea obligat să-şi pună întrebări.
Oare suferea de depresie? Era genul de discuţie pe care ar fi
purtat-o cu Floyd. Şi, odată cu gândul la numele lui, veni şi
acea senzaţie de nod în gât. Oamenii mureau în jurul lui, iar
nenorocirile nu vor conteni până la a doua venire a lui Iisus.
Asta va fi minunat, dar putea oare el suporta până atunci?
Dacă reacţionase aşa la moartea cuiva pe care îl cunoscuse
atât de superficial, cum fusese cazul lui Floyd, ce s-a
întâmpla dacă...? Nu voia nici măcar să se gândească la
asta. Chloe? Copilul? Buck? Tsion?
Această femeie de la spital, Leah, merita oare să stea de
vorbă cu ea? Părea mai uşor să capete câteva idei de la o
profesionistă care, pe lângă asta, îi era şi cvasistrăină, decât
să stea de vorbă despre aceleaşi lucruri cu oricine din casă.
Într-un mod bizar, Hattie îl cunoştea la fel de bine ca şi
ceilalţi. Dar ea rămânea încă pe dinafară, chiar mai mult
decât cea care de-abia venise. N-ar fi putut niciodată să-i
dezvăluie cele mai intime şi mai profunde gânduri ale sale.
Bineînţeles, nu i-ar spune nici lui Leah Rose nimic despre
planul său de suprimare a lui Carpathia. Dar ar putea să
afle de la ea câte ceva despre felul de a funcţiona al propriei
lui minţi. Poate că ea a mai avut de a face cu oameni
suferinzi de depresie, sau a cunoscut doctori care să fi avut
această experienţă.
Rayford îşi dădu seama, în timp ce îşi trecea mâna prin
păr, că nu mai era capabil să-l recunoască nici pe omul din
oglindă şi nici pe cel din interiorul său. Gândurile care-i
treceau prin minte erau atât de ciudate încât nu se putea
întreba decât ce ar spune oare Chloe în privinţa asta. Iar ea
nu cunoştea lucrurile decât pe jumătate.
Noul său fel abrupt şi agresiv de a fi nu rămăsese
neobservat de către restul Armatei Pătimirilor. Toţi se
iertaseră unii pe alţii de nenumărate ori pentru lucruri
mărunte. Toţi, cu excepţia lui Tsion, bineînţeles. Părea
incapabil să jignească vreodată pe cineva şi nu avea
niciodată nevoie să fie iertat. Există oameni în stare să se
poarte cu delicateţe în pofida condiţiilor de viaţă
insuportabile. Tsion era unul dintre aceştia.
Dar Rayford făcuse mai mult decât să dea dovadă de un
comportament egoist în condiţiile unui trai limitat şi
înghesuit. Trădase însuşi acest mod de viaţă, aşa dificil cum
era. Şi se aştepta de la el să fie conducătorul lor. Ştia că
responsabilitatea şi autoritatea sa nu le depăşeau pe cele ale
unui antrenor de baseball. Tsion era un Babs Ruth1 al
echipei, cel care câştiga jocurile în teren. Şi totuşi, Rayford
avea un rol vital, o poziţie cu greutate, o responsabilitate
spirituală asemănătoare cu cea a unui bătrân înţelept într-o
biserică.
Oare mai era el încă de folos? O parte din el îi spunea că,
fără îndoială, nu. Pe de altă parte, dacă nu era pe cale să o
ia razna şi dacă fusese ales cu adevărat de Dumnezeu să
joace un rol în scenariul asasinatului, asta însemna că
totuşi era cineva.
Rayford îşi puse pe el un halat lung şi ieşi din baie. „Deci,
fie sunt unsul lui Dumnezeu, fie sunt paranoic. Minunat!
Cine o să-mi spună cum stau de fapt lucrurile?” Vechiul
Rayford Steele se lupta să-şi revină în simţiri, în timp ce
furiosul, justiţiarul intolerant, deprimatul şi frustratul
membru al Armatei Pătimirilor continua să clocească
gânduri de mărire. Sau, cel puţin, de răzbunare. „Sunt
bolnav”, îşi spuse el. Şi auzi voci de jos. Voci care se rugau.

Mac McCullum îşi făcea porţia zilnică de jogging în timp

ce soarele răsărea portocaliu deasupra strălucitorului oraş

1
Faimos jucător american de baseball (n.tr.).
Noul Babilon. Nu putu să treacă peste frumuseţea priveliştii
şi peste privilegiul pe care, în alte condiţii, l-ar fi reprezentat
faptul de a se fi aflat acolo. Ultimul răcnet, calitatea întâi,
supertare, toate clişeele comerciale se trezeau parcă la viaţă
la vederea acestui sclipitor nou megalopolis.
Odată cu secreta sa convertire, Mac devenise un element
subversiv al rebeliunii. Asta venea în conflict cu o viaţă
întreagă trăită în spiritul disciplinei şi al autodisciplinei
militare, al lanţului ierarhic, al gândirii de tip „toţi pentru
unul şi unul pentru toţi”. Întrucât îşi atinsese apogeul
carierei ca pilot de avioane de mari dimensiuni, îşi punea
acum toate cunoştinţele şi competenţele sale în slujba lui
Dumnezeu.
Oricâte satisfacţii i-ar fi oferit asta, nu se putea totuşi
compara cu faptul că, iată, la vârsta lui, putea da gata zece
kilometri zilnic, în alergare. Pentru unii, lucrul ăsta era
impresionant. Pentru el, era o necesitate. Lupta împotriva
timpului, a gravitaţiei şi a unor crize care se agravau pe
măsură ce înainta în vârstă. Aşa se simţea. Ar fi trebuit
poate să se simtă împlinit, însă duşmanul împotriva căruia
lupta era chiar angajatorul său. Iar ca om de bază pentru
cealaltă parte a baricadei, ar fi trebuit să fie extrem de fericit
datorită faptului că ştia că se află în tabăra cea bună –
tabăra câştigătoare.
Însă teama făcea imposibilă orice bucurie. De îndată ce
începea să se simtă bine în pielea lui şi să îi placă rolul pe
care îl juca, devenea vulnerabil. Acest fel de a trăi la limită,
ştiind că prima greşeală ar fi fost şi ultima, îi răpea toată
plăcerea jocului. Avea o oarecare satisfacţie din faptul că era
bun în ceea ce făcea, atât la vedere cât şi în secret. Dar, cu
toate acestea, să stai mereu cu frică şi să te întrebi când vei
fi descoperit şi dat în vileag, asta nu se putea numi viaţă.
În timp ce soarele limpezea orizontul, iar Mac începea să
simtă sudoare pe capul şi pe faţa sa, bătute de vreme, era
conştient de faptul că, dacă ar fi fost să fie deconspirat, asta
s-ar întâmpla cu mult înainte ca el să ia cunoştinţă de acest
fapt. Asta era, de fapt, nenorocirea cea mare. Nu numai că
nu putea şti când şi dacă va fi dat în vileag, dar mai era
ceva: el ar fi ultimul care ar afla asta. Cât timp l-ar lăsa
Carpathia sau Fortunato, oricare din ei, să se mişte în
continuare în libertate, încercând să-şi facă treaba, ei
cunoscând deja adevărul? Oare l-ar lăsa să se trădeze
singur, pe sine şi pe cei pe care îi iubea şi pentru care lucra,
compromiţând astfel fragila siguranţă pe care încerca să o
menţină?
Era posibil ca el să fi fost deja dat în vileag. Cine ar fi
putut şti? Sfârşitul unui trădător este asemănător cu
sfârşitul unei vedete: rezultatul devine vizibil întotdeauna
doar la multă vreme după ce faptul s-a consumat. Va trebui
doar să fie atent la semne. Oare era ceva care ar fi trebuit să
îi indice că ar trebui să fugă, să se refugieze în
ascunzătoare, să dea alarma în rândurile membrilor Armatei
Pătimirilor de pe întreg teritoriul Statelor Unite? Sau ar fi
fost deja mort în momentul în care ei ar fi aflat că fusese
deconspirat?
Când mai avea de parcurs aproximativ un kilometru şi
jumătate, luă o ultimă curbă, de astă dată cu soarele în
spate.
Ultimul său mesaj codat către Abdullah Smith îl pusese
pe iordanian în aceeaşi oală cu Mac:
Cadrele vor pune întrebări directe în legătură cu
loialitatea ta faţă de cauză, faţă de Comunitatea Globală,
faţă de Potentat. Nu uita, eşti un luptător din prima linie.
Spune-le ceea ce vor să audă. Foloseşte-te de toate
mijloacele pentru a primi această însărcinare. Vei fi într-o
poziţie care îţi va permite să dejoci cele mai perfide planuri
ale celui rău şi să vezi cum oamenii, bărbaţi şi femei, vin
către Hristos în pofida tuturor obstacolelor.
Dacă nu ştii ce să spui şi cum să formulezi, ia-mă pe
mine drept exemplu. Spune-le fără ezitare că împărtăşeşti
opiniile lui Mac McCullum în privinţa Comunităţii Globale şi
că eşti la fel de fidel ca şi el politicii conducătorului. Nici că
s-ar putea spune ceva mai adevărat!
Nu spun că va fi uşor. După cum ştii, preţul este imens şi
nici măcar nu vei putea să te bucuri de el. Foloasele vor fi
nemăsurate, dar vei simţi permanent nevoia de a te purifica.
Slavă Domnului, avem parte de această purificare, pentru
că suntem în slujba Atotputernicului. Este o treabă
temporară, pentru că Tsion Ben-Judah are dreptate: atunci
când nimeni nu va mai putea cumpăra sau vinde nimic fără
să aibă pe frunte semnul Fiarei, eşti conştient că asta va fi
şi o condiţie ca să figurezi pe statul de plată de aici. Vom
trece brusc de la statutul de oameni de bază la cel de fugari
internaţionali.
Am nevoie de tine, Abdullah; e tot ce pot să-ţi spun. Ai
mai colaborat cu mine şi cu Ray şi în trecut. Nu va mai fi la
fel de distractiv, dar îţi garantez că nu vom avea timp să ne
plictisim. De-abia aştept să mă aflu din nou în carlingă cu
un aviator de talia ta, cu un frate în care ştiu că pot să am
încredere!
Toate cele bune, Mac.
 Buck stătea pe canapea, lângă Chloe. Tsion se afla şi el în
apropiere, Leah la fel. De-abia ajunsese în casă şi deja lua
parte la o întâlnire de rugăciune pentru conducătorul lor.
Buck se ruga şovăielnic şi nu fără un sentiment de
vinovăţie. Oare n-ar fi fost mai bine să poarte pur şi simplu
o discuţie directă cu Rayford? Această rugăciune colectivă
nu era oare echivalentul „spiritual” al unei discuţii purtate
pe la spatele acestuia? Cu siguranţă, Tsion avea să găsească
momentul cel mai potrivit pentru a-l aborda pe Rayford.
 5

Rayford ura sentimentul de izolare faţă de ceilalţi. Având

în vedere visele sale de suprimare a lui Carpathia, el avea
acum, chiar dacă temporar, mai multe în comun cu Hattie
decât cu oricine altcineva. Era vina lui că îşi pierduse
controlul, determinându-i să-l ocolească plini de
circumspecţie. Dar ce se întâmpla jos, în miez de noapte?
Faptul că se rugau cu toţii împreună era ceva care îl
îmbărbăta întotdeauna pe Rayford. Dar oare asta însemna
că avea loc o întrunire a Armatei Pătimirilor fără el? Ar
trebui, oare, să se simtă ofensat?
Bineînţeles că erau liberi să se întâlnească în orice
componenţă de fraţi şi de surori ar fi dorit. Nu era ca şi cum
ar fi condus o afacere. Care era problema lui? De când
începuse să-i pese de asemenea detalii meschine? Rayford
coborî în vârful picioarelor, pentru a nu-i deranja. Mai mult
ca sigur, stăteau cu toţii pe canapea şi pe scaune în
sufragerie, cu capetele plecate, în rugăciune. Cu toţii, în
afară de Hattie.
Rayford fu mişcat şi, dintr-odată, vru să li se alăture.
Motivaţia sa nu era însă una pură. Voia, de fapt, să se
împace cu ei fără să mai trebuiască să îşi mai ceară o dată
iertare. Alăturarea sa în acest exerciţiu spiritual ar fi mai
mult decât semnificativă. Ar putea chiar să se roage pentru
iertarea izbucnirilor sale...
În timp ce se strecura în sufragerie, conştiinţa lui Rayford
fu dintr-odată izbită. Cât de necugetat fusese! Şi cât de
meschin! Fusese atât de binecuvântat de Dumnezeu, în
pofida durerii acute pe care o resimţea, iar acum voia să se
folosească de rugăciune ca să manipuleze... Fu pe cale să
bată în retragere, dar nu dorea să li se alăture din raţiuni
sincere. Nici măcar nu Intenţiona să se roage cu voce tare.
Voia doar să pună lucrurile la punct cu ei în faţa lui
Dumnezeu, să facă parte din acest corp, din această
biserică. Ştia că nu s-ar mai fi simţit demn să îi fie
conducător decât dacă ar fi realizat întru totul faptul că
această demnitate îi venea în întregime de la Dumnezeu.
El era obiectul şedinţei de rugăciune. Pe rând, fiecare
dintre ei îi menţiona numele. Se rugau pentru el, să aibă
putere, pace sufletească şi pentru a i se alina suferinţa.
Cereau toate acestea de la Dumnezeu, căci omeneşte era
imposibil.
S-ar fi putut simţi jignit pentru faptul că, în esenţă, se
bârfea despre el într-o rugăciune. Dar se simţea ruşinat. Se
comportase mai rău decât se temuse. Rayford îngenunche în
tăcere. Emoţia şi fervoarea cu care se rugau îl şocară într-o
aşa măsură încât nu mai avu puterea de a rămâne ascuns.
Alunecă în faţă pe coate şi jeli cu glas tare. Nu mai simţea
decât căinţă, căinţă şi recunoştinţă pentru ei, care
consideraseră că merită efortul de a-l pune pe picioare.
Chloe fu prima care veni în fugă la Rayford, dar, în loc să-
l ajute să se ridice, căzu şi ea în genunchi alături de el şi îl
unbrăţişă. Simţi mâna ezitantă a lui Buck pe spatele său şi
îşi dori să-i poată spune ginerelui său să nu-şi facă griji şi
că sprijinul său însemna totul pentru el. Tsion îşi puse o
mână caldă pe capul lui Rayford şi se rugă lui Dumnezeu
„ca acest om să primească tot ceea ce are nevoie în timpul
celei mai grele perioade pe care toţi trebuie să o îndurăm”.
Rayford plânse pentru a doua oară în acea noapte, doar
că acum lacrimile sale nu mai erau lacrimi de disperare. Se
simţea umplut pe dinăuntru de dragostea lui Dumnezeu şi
de sprijinul familiei sale. Nu renunţase la ideea că
Dumnezeu s-ar putea folosi de el pentru pedepsirea lui
Nicolae Carpathia, dar asta era, cel puţin pentru moment,
mai puţin important decât locul său în interiorul grupului.
Se dovedise că puteau face faţă momentelor când îl
părăseau puterile. Că îi erau alături chiar şi atunci când
slăbiciunile sale omeneşti se revelau în cele mai rele
ipostaze ale lor. Îi erau alături chiar şi când eşua. Cum ar fi
putut exprima vreodată ce însemnau pentru el toate
acestea?
Lui Rayford nu îi scăpase faptul că Leah, deşi nu
îndrăznise cum era şi de înţeles, să-l atingă, se rugase totuşi
pentru el. Fără să pretindă că cunoaşte problema în toate
resorturile ei, ci doar simţind că, aparent, el nu mai era el
însuşi şi avea nevoie de o mână de ajutor de la Dumnezeu.
Când rugăciunile încetară în cele din urmă, Rayford mai
putu doar să spună:
— Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!
Tsion începu să murmure un imn cunoscut. Mai întâi
Chloe, iar apoi toţi ceilalţi, începură să cânte.
— „Binecuvântată fie legătura care uneşte inimile noastre
întru iubire creştină. Legătura celor de acelaşi sânge este
asemenea cu aceasta”.
Cei patru se ridicară şi se întoarseră la locurile lor.
Rayford îşi trase un scaun.
— M-am gândit că votaţi excluderea mea din club, rosti
el.
Tsion chicoti.
— Nu te-am fi lăsat nici măcar să îţi dai demisia,
răspunse el. Leah, aş vrea să te întreb dacă te-ar deranja să
mai aştepţi şi să ne spui mâine povestea ta. Cred că am
trecut cu toţii prin destule pentru o zi şi am dori să ai parte
de toată atenţia noastră.
— Mă pregăteam să propun acelaşi lucru, zise ea. Vă
mulţumesc!
— Te deranjează să dormi în camera lui Floyd? întrebă
Rayford.
Nu, numai să nu deranjeze pe nimeni asta, răspunse ea.
Ştiu că va suna ciudat, dar nu voi putea să dorm bine dacă
nu mă obişnuiesc şi cu restul casei. Pot să dau rapid o
raită, să văd cum arată şi unde sunt toate?
— Eu şi Chloe îţi vom arăta totul cu mare plăcere, se oferi
Rayford, sperând să creeze o legătură care să faciliteze
conversaţia.
— Mă duc să văd ce face copilul, anunţă Buck.
Tsion se ridică, îngreunat de oboseală.
— Noapte bună tuturor!
Rayford fu impresionat de faptul că fiica sa era îndeajuns
de isteaţă ca să ocolească beciul. Începu din spatele
duplexului, pe unde intrase Leah.
— Nu e nimic la celălalt etaj, explică ea. Oricum, a suferit
mai multe stricăciuni importante. Tu ai venit prin cămăruţa
asta. A fost reconstruită de la cutremur. Atunci a căzut un
copac şi a ucis-o pe soţia proprietarului. Soţul ei se afla în
biserica noastră în acel moment şi a murit la prăbuşirea
acesteia. Apoi, desigur, avem bucătăria, iar la stânga,
sufrageria. Mai avem salonul, unde nu luăm niciodată
masa, în schimb mulţi dintre noi lucrează aici. În spatele
scărilor se află o baie şi camera din faţă, unde dormim eu,
Buck şi copilul.
Urcară scările şi îi arătară cealaltă baie, camera lui
Rayford, a lui Tsion şi a lui Floyd.
— Mulţumesc, spuse ea. Unde a stat Ritz?
Rayford şi Chloe se uitară unul la celălalt.
— A, da, făcu el. Nu ştiam că eşti la curent cu faptul că a
locuit şi el aici.
— Era un secret?
— Tot locul acesta este un secret.
— N-ar fi trebuit să ştiu că a locuit şi el aici? Ştiu că
doctorul Charles, domnul Williams şi Hattie au locuit aici.
— Doar nu ştiam că ştii, explică el. Sper să nu par
suspicios din cauza asta.
Ea se opri.
— Suspicios în privinţa a ce? Vrei să-mi examinezi
semnul? Ceva te-a făcut să ai încredere în mine şi să îmi
încredinţezi toate cazurile voastre de urgenţă. Dacă n-aş fi
fost demnă de încredere, mi-aş mai fi riscat viaţa pentru
voi?
— Îmi pare rău, eu...
— Serios, domnule Steele! Dacă aş fi lucrat pentru
Comunitatea Globală, l-aş fi putut anunţa pe Potentat că
iubita lui a avut un avort spontan în timp ce mă ocupam de
ea. Aş fi putut să îl raportez pe doctorul Charles atunci când
a incinerat resturile, mai degrabă decât să urmez procedura
legală. Aş fi putut anunţa autorităţile atunci când ginerele
dumneavoastră m-a convins să-l externez pe Ritz, care avea
o rană deschisă la cap. Credeţi că nu ştiam cine sunteţi şi
de ce nu ştia nimeni unde locuiţi?
— Domnişoară Rose...
— Doamnă Rose, vă rog, şi vă spun, motivul pentru care
am presupus că Ritz a locuit aici a fost acela că ştiam că
aeroportul fusese distrus aproape în întregime. Şi, în caz că
nu vă aduceţi aminte, era cu dumneavoastră atunci când aţi
adus-o pe Hattie. Trebuia oare să presupun că
dumneavoastră veneaţi din ascunzătoare, iar el venea să se
întâlnească cu dumneavoastră din altă parte?
— Aveţi dreptate! Eu doar...
— Vor exista fără îndoială şi oameni infiltraţi, domnule
Steele. Nu ştiu cum vor proceda, dar îi cred în stare de orice
pe cei de la Comunitatea Globală. Însă până în momentul în
care vor reuşi să pună la punct un soi de surogat perfect al
semnelor pe care le putem vedea doar între noi, mi se pare
de neimaginat să existe un spion atât de necugetat încât să
se strecoare până aici. Supuneţi-mă la orice teste vreţi, dar
vă voi fi recunoscătoare să nu mai pretindeţi că sunteţi
suspicios doar pentru că am presupus că cineva locuieşte
cu dumneavoastră, eu, care nici măcar nu-mi amintesc
prenumele dumneavoastră.
Rayford se uită la ea cu un aer rugător.
Oare faptul că am avut o zi grea ar putea fi o scuză
pentru dumneavoastră?
Şi eu am avut o zi grea, replică ea. Acum, înainte să mă
întorc, spuneţi-mi că nu vă e teamă de mine.
Nu mi-e teamă de dumneavoastră şi îmi pare rău.
— Şi mie. Iertaţi-mă dacă am exagerat.
„N-a fost să fie, îşi zise Rayford. Nu te mai gândi”.
— Deci aveţi încredere în mine.
— Da! Acum, mergeţi la culcare şi noi vom face acelaşi
lucru. Puteţi merge la baie înaintea noastră.
— Şi mai spuneţi că aveţi încredere în mine!
Rayford observă că până şi Chloe începuse să-şi piardă
răbdarea cu Leah.
 — Sunt obosit, doamnă Rose. Mi-am cerut scuze. Sunt
convins de buna dumneavoastră credinţă. E în regulă?
— Nu.
— Nu? se miră Chloe. Eu trebuie să mă duc la culcare.
— Mă credeţi oarbă sau proastă sau ce? sări Leah.
— Pardon? făcu Chloe.
— Unde e adăpostul?
Rayford se dădu un pas înapoi.
— Vreţi să nu fiu suspicios, iar acum mă întrebaţi despre
un adăpost?
— Să înţeleg că nu există aşa ceva?
— Spuneţi-mi pe ce vă bazaţi afirmând asta, iar eu vă voi
spune dacă există sau nu.
Leah clătină din cap.
— Asta e mai rău chiar decât să mă consideraţi infiltrată.
Mă credeţi idioată.
— Eu nu, rosti Chloe. Spuneţi-mi cum v-aţi dat seama,
iar eu vi-l voi arăta.
— Mulţumesc! Dacă ar fi să trăiesc într-o asemenea casă,
m-aş pregăti pentru momentul în care securitatea ei ar fi
compromisă. Fie aveţi un loc unde să vă refugiaţi atunci
când se da alarma, fie această casă se întoarce cu fundul în
sus. În plus, şi mi se pare atât de evident încât mă simt şi
prost să aduc vorba despre asta, ar trebui oare să presupun
că Hattie doarme afară?
— Hattie? îngână Rayford.
— Da! Vă aduceţi aminte de ea? N-are semnul pe frunte,
dar se plimbă pe aici, până când treceţi cu toţii la practici
spirituale? Unde doarme?
Chloe oftă.
— Du-te la culcare, tată. Îi arăt eu.
— Mulţumesc!
Se întoarseră şi coborâră scările.
Rayford nu rezistă.
— Ştiţi că puteţi fi foarte dezagreabilă, doamnă Rose?
— Tată! interveni Chloe, cu spatele la el. Merităm asta, iar
tu o ştii!
Leah se opri şi se întoarse către el.
— Îi respect pe toţi de aici, zise ea. Dar această remarcă a
fost misogină. Puteţi să mă faceţi feministă, dar sunt sigură
că nu i-aţi fi spus unui bărbat, care să fi fost la fel de jignit
cum am fost eu, că e dezagreabil.
— Ba, probabil că da, i-o întoarse Rayford. Dar aţi
câştigat.
— Vă mulţumesc pentru că mă faceţi să mă simt ca
ultimul dintre oameni, replică Leah. Mai devreme i-am
vorbit ginerelui dumneavoastră cum rar i-am vorbit cuiva.
Iar acum, am făcut-o din nou. Nu ştiu ce se întâmplă cu
mine.
Rayford se simţea exact la fel, dar nu voia să recunoască.
— Promiteţi-mi că mâine vom putea stabili un armistiţiu,
îi ceru el.
— Aveţi cuvântul meu.
Cele două femei coborâră, iar Rayford putu în sfârşit să se
ducă să se bage în pat. Îşi atârnă halatul în cuier şi se
întinse pe aşternuturile reci, simţind de pe acum oboseala
fizică acumulată de la munca din beci şi din curtea din
spate, şi încă nu era nici măcar dimineaţa. Îşi puse mâinile
sub cap şi, în câteva minute, simţi că adoarme, până ce auzi
zgomote de paşi pe scări, iar apoi o bătaie în uşă.
— Îi arătam beciul lui Leah, zise Chloe, acolo unde
doarme Hattie. Numai că Hattie nu e acolo.
— Hattie?
— Unde ar putea să fie? Nu e în casă. Şi nici afară, din
câte am putut să vedem. Şi încă ceva, tată: multe dintre
lucrurile ei au dispărut de asemenea.
Rayford se ridică şi îşi puse la loc halatul, întrebându-se
dacă mai avea energie pentru încă o criză înainte să se
prăbuşească.
 — Uită-te în şopron să vezi dacă maşina lui Ken mai e
acolo. Asigură-te că a lui Buck e tot în curte. N-ar fi putut
ajunge prea departe mergând pe jos. Eu şi cu Buck putem
lua fiecare câte o maşină şi să mergem să o căutăm.
— Tată, nu ştim când a plecat. E posibil să fi plecat încă
din momentul înmormântării. Nu-mi amintesc să o fi văzut
de atunci. Tu ai văzut-o?
El clătină din cap.
— N-o putem lăsa să plece, dat fiind tot ce ştie.
— Dacă a găsit pe cineva s-o ia, n-o mai prindem.
Se luară după nişte urme de paşi până la ceea ce fusese
odată strada din faţa casei. Acum nu era decât o cărăruie
prin praf, plină de dâmburi de asfalt şi brăzdată de gropi. Ar
fi putut să o apuce în orice direcţie. Rayford porni maşina
lui Ken Ritz, iar Buck ridică praf din toate cele patru roţi ale
Land Roverului său. Rayford îl trimise pe Buck spre nord,
iar el o luă spre sud.
Când deveni limpede că Hattie nu era nicăieri în zona lui
Rayford, acesta îl sună pe Buck.
— Nici aici n-am găsit nimic, spuse Buck. Am o
presimţire rea în privinţa asta. Şi nu am putea anunţa
undeva dispariţia ei.
— Mi-a mai venit o idee, zise Rayford. Ne vedem acasă.
 Rayford sună la Palwaukee şi îi răspunse robotul. Spuse:
— T, Ray la telefon. Ridică, dacă eşti acolo!
Aşteptă câteva clipe, apoi formă fără chef numărul de
mobil al lui Delanty. Avu parte de salutul unui om terminat.
— Îmi pare rău, T. Te-am trezit?
— Bineînţeles că m-ai trezit! Ce s-a întâmplat? N-aş vrea
să fie vorba de o urgenţă, iar dacă nu e, am să te rog să îmi
spui de ce mă suni acum.
Rayford îl puse la curent.
— Tocmai mă întrebam dacă Pic şi Poc se mai învârt pe
acolo.
— Ernie şi Bo? Nu l-am mai văzut pe Ernie de aproape un
an. Într-un fel, îmi lipseşte, deşi era un idiot. Am auzit că a
luat-o spre vest. Beauregard Hanson e încă aici şi încearcă
să-şi obţină în continuare comisionul de 5 la sută. De ce?
— Mă întrebam doar dacă nu cumva Hattie s-ar fi putut
folosi de el ca să aibă cine să o ia cu avionul de aici.
— Am plecat la şase. La turnul de control avem pe cineva
până la nouă. După ora asta, închidem.
— Pot afla în vreun fel dacă n-a decolat un avion mare în
seara asta?
— Ray, nu pot să sun pe nimeni la ora asta ca să aflu.
— De ce nu? Eu tocmai am făcut-o.
 — Da, dar tu erai destul de sigur că n-o să te urăsc
pentru asta.
— Tu nu eşti?
— N-am voie să-ţi spun. Sunteţi fraţi, ţi-aduci aminte?
— Apropo de asta, tu eşti singurul „frate” adevărat care
mi-a mai rămas, dacă înţelegi ce vreau să-ţi spun.
— Ce?
Rayford îi povesti ce se întâmplase cu doctorul.
— O, Doamne! îmi pare rău, Ray. Doar nu bănuieşti că
Hattie...?
Rayford îi povesti teoria personală a lui Floyd despre cum
fusese infectat cu otravă.
— Şi tot am motive extrem de urgente să aflu unde este.
— O să mă uit pe jurnal.
— N-aş vrea să te fac să ieşi la ora asta.
— Pot s-o fac de aici, frăţioare. Aşteaptă doar un pic.
Rayford auzi scârţâitul patului lui T şi apoi sunetele
tastelor unui computer. T. Reveni la telefon.
— Mă uit pe aici. N-a fost cine ştie ce trafic în seara asta.
Chestii de mici dimensiuni, în special, avioane de afacerişti,
vreo două de la Comunitatea Globală. Ei, dar, hmm...
— Ce?
— Avem şi o intrare unică aici. Un Quantum mare, e ca
un Learjet imens, fabricant diferit, pilotul înregistrat ca sosit
de-abia la 22.30. A plecat la 23.30, cu plinul făcut, fără
încărcătură, un pasager neidentificat, destinaţie
necunoscută.
— Asta-i tot?
— Păi, mai avem aici o coloană unde scrie dacă a fost un
zbor plătit, facturat sau aprobat. Ăsta a fost aprobat de BH.
— Nu cunosc datele unui Quantum, zise Rayford,
capacitate, viteză etc.
— Foarte rapid, dar probabil că are nevoie de un plin
suplimentar ca să efectueze zboruri transatlantice. Oricum,
cât de departe crezi că s-a dus fugara voastră?
— Aş vedea-o în stare chiar să se ducă în biroul lui
Carpathia şi să-l întrebe personal ce şi cum. În orice caz, n-
o să fie prins sau interceptat avionul ăsta, nu?
— Nu. Cât e, aproape unu, nu? Chestia aia a zburat,
probabil la viteză maximă, vreo oră şi jumătate. Chiar dacă
mai pierde douăzeci de minute pe coasta de est, să aterizeze,
să-şi refacă plinul şi să-şi ia zborul din nou, tot ar fi prea
departe de acum.
— Ai suficiente date ca să pot lua legătura prin radio cu
aparatul?
— Gândeşte-te puţin, Ray! Oricine ar pilota aparatul n-ar
răspunde dacă n-ar şti cine apelează.
— Poate aş reuşi să-i spun vreo gogoaşă pe care să o
înghită, să-l somez să aterizeze în Spania din cauza unei
probleme de alimentare sau din cauza unei probleme
apărute aici sau mai ştiu eu ce.
— Visezi, Ray! Şi mi-ar plăcea şi mie să fac acelaşi lucru.
— Fii invitatul meu, prietene!
— Va trebui să o întorci singur din drum sau să rogi pe
vreuna dintre cunoştinţele tale să facă asta acolo unde se
află ea acum.
— Ştiu. Îţi sunt recunoscător, T. O să încerc să ies mâine
pentru nişte afaceri legate de cooperativă.
— Vrei să spui azi, nu?
— Scuze, făcu Rayford.
— Aş putea să aduc câţiva oameni de la biserica noastră
de acasă. Vrem să depăşim problema asta în stil mare.
Din câte ştia Rayford, Hattie ar fi putut să ducă de râpă
inclusiv afacerea privind Cooperativa.

Mac McCullum avea parte de o dimineaţă încărcată. După

ce îşi scoase şapca spre Annie Cristopher când trecu pe
lângă biroul ei din hangar, ajunse la propriul birou şi găsi
acolo trei mesaje. Primul dintre ele era o listă întocmită de
secretara lui Leon Fortunato şi conţinea personalul
autorizat să participe la zborul în Botswana de peste trei
zile. Comandantul Suprem, valetul său, un asistent, un
bucătar şi doi servitori alcătuiau contingentul Comunităţii
Globale. Doi asistenţi urmau să-l însoţească pe preşedintele
Botswanei, Ngumo. „Nu uitaţi: Comandantul Suprem a
decretat că avionul va staţiona cât timp cei din Botswana
vor fi la bord”.
Lista îi includea şi pe căpitan, şi pe secundul acestuia,
acesta din urmă având marcat un asterisc. La sfârşitul
paginii, asteriscul indica o notă: „Comandantul Suprem este
convins că veţi fi mulţumit de soluţia aleasă în acest caz”.
Mac era mulţumit. Cel de-al doilea document era o
notificare de la Cadre şi se referea la candidatura lui
Abdullah Smith pentru postul de secund pe Condor 216. Nu
numai că obţinuse punctaj mare la toate criteriile tehnice,
exceptând acuitatea verbală („Oarecum laconic”, se spunea
în caracterizare), dar fusese şi considerat ca fiind „un
cetăţean desăvârşit, loial comunităţii Globale”.
Fortunato însuşi adăugase pe margine: „Felicitări pentru
această descoperire, Mac. Smith îşi va aduce o importantă
contribuţie la binele cauzei! C.S.L.F”.
„Dacă ai ştii tu...”, se gândi Mac.
 A treia scrisoare era de la David Hassid. „Mesaj
important”, scria pe ea. „A se citi personal”.
Mac şi David se obişnuiseră să se comporte de o manieră
neutră şi perfect profesionistă în faţa personalului. Diferenţa
de vârstă dintre ei le era de folos în privinţa asta. Întregul
complex al Comunităţii Globale, deşi afişa un antimilitarism
de faţadă, datorat pacifismului declarativ al lui Carpathia,
avea o structură organizaţională cvasimilitară. Mac nu avea
niciun fel de probleme cu acceptarea lanţului ierarhic,
întrucât îşi petrecuse o mare parte din viaţă în uniformă. Iar
David se lăsa de multe ori în seama lui Mac, întrucât venise
în cadrul Comunităţii Globale din sectorul privat. Acum cei
doi se aflau pe picior de egalitate în branşe separate şi părea
că întâlnirile lor, strict întâmplătoare, nu atrăgeau în niciun
fel atenţia.
Secretara lui David îl introduse pe Mac în biroul lui
David.
— Căpitane, îl salută David, strângându-i mâna.
— Domnule director, răspunse Mac, aşezându-se.
După ce secretara ieşi din încăpere, David spuse:
— Fii atent la asta!
Apoi întoarse laptopul astfel încât Mac să poată citi ce
scria acolo. Căpitanul se uită la ecran şi citi raportul lui
Rayford privind activităţile din ziua precedentă de la
locuinţa de refugiu din Illinois.
— O, Doamne, exclamă el, doctorul acela! Fata trăieşte,
doctorul moare! Mai înţelege ceva dacă poţi.
— E chiar mai rău decât atât, observă David.
Mac ajunse la partea cu dispariţia lui Hattie. Se lăsă pe
spate în scaun.
— Chiar crede că...
David ridică un deget.
— Lasă-mă să scap de documentul ăsta în timp ce mă
gândesc la el.
Din câteva comenzi ale tastaturii, fişierul, supracodat, fu
şters.
— Că o să vină aici? Nu îmi pot imagina asta. Înţeleg că e
sărită de pe fix, dar cât de departe crede că o să ajungă?
Deja e un miracol că a reuşit să supravieţuiască atât de
mult timp, după tot ce a încercat Carpathia ca să scape de
ea. Dacă îşi arată mutra în Noul Babilon, s-a zis cu ea!
Mac încuviinţă din cap.
— Probabil că se ascunde pe undeva, aşteptând să-l
surprindă.
— Nu văd cum ar putea să se apropie de el.
Mac clătină din cap.
 — Eu ştiu. Oamenii tăi au încărcat două seturi de
detectoare de metale pe 216 săptămâna trecută.
— Planul este să fie folosite chiar şi asupra demnitarilor.
Bineînţeles, asta din cauza neîncrederii bolnăvicioase
manifestate de Peter II, după cum ştii.
— Ştiu asta dintr-o sursă de primă mână. Fortunato s-a
ocupat de cei zece regi, scuză-mă, subpotentaţi regionali
internaţionali sau cum le-o mai trece prin cap să-şi spună
săptămâna asta, şi i-a pregătit pentru treaba asta. E ca şi
cum ar vrea ca ei să-şi dorească să apese singuri pe trăgaci.
— De parcă tipii ăia s-ar putea pune de acord asupra a
ceva, replică David. Câţi dintre ei crezi că îi sunt cu adevărat
loiali lui Carpathia?
Mac ridică din umeri.
— Mai mult de jumătate. Nu mai mult de şapte, totuşi.
Ştiu vreo trei care l-ar uzurpa fără regrete, dacă s-ar ivi
măcar umbra unei posibilităţi de a o face.
— L-ar scoate din joc?
— Într-o secundă! Bineînţeles, şi Peter ar face-o.
— Crezi?
Mac se aplecă în faţă şi îşi frecă palmele una de alta.
— L-am auzit eu spunând asta. Îl tot sapă pe Carpathia,
dar se preface că e cooperant. Carpathia se poartă frumos
cu el de fiecare dată, ca şi cum s-ar fi ales unul pe celălalt.
Îţi spun: dacă Leon nu scapă cât mai curând de Mathews,
va trebui să răspundă. Este vorba de un ordin limpede, mai
limpede decât dacă ar fi fost pus pe hârtie.
David se ridică şi scoase nişte dosare dintr-un sertar, apoi
le răspândi pe birou.
— În caz că se uită cineva, spuse el, iar Mac se aplecă în
faţă ca şi cum le-ar fi studiat.
— Le-ai pus invers, zăpăcitule, observă Mac, abţinându-
se să zâmbească.
— Aş vrea să nu mai fiu atât de distrat, mormăi David.
— Ştii la ce visa Rayford cu ochii deschişi?
— Spune-mi!
— Să se prăbuşească intenţionat cu avionul, avându-l pe
Carpathia la bord.
David se îndreptă şi înălţă capul.
— Asta nu e nici măcar în Biblie, nu? Vreau să spun,
dacă e cine credem noi că e, nu va muri până în cea de-a
patruzeci şi doua lună, nu? Şi chiar şi atunci, nu va rămâne
mort.
— Eu doar ţi-am spus.
— Nici măcar nu mi-l pot închipui pe căpitanul Steele
gândindu-se la aşa ceva. Mi s-a părut întotdeauna a fi un
om echilibrat şi sensibil.
— N-am vrut să-ţi stric imaginea pe care o aveai despre
el.
— Crede-mă, nu mi-ai stricat-o. Nu pot să neg că şi eu
am avut fantezii despre cum aş face asta.
Mac se ridică şi se îndreptă spre uşă.
— La fel şi eu, mărturisi el.
 6

Eforturile emoţionale la care era supus îl oboseau pe

Buck la fel de mult ca şi munca fizică. Adesea, după ce
trudea toată ziua alături de Rayford şi de Floyd în adăpostul
subteran, îi era greu să adoarmă. Dar acum se adunaseră şi
durerea cauzată de pierderea lui Floyd, şi frica din cauza
felului în care Hattie putea pune în pericol Armata
Pătimirilor, şi îngrijorarea generată de comportamentul
ciudat al socrului său. Buck era peste măsură de obosit.
Stând întins în pat alături de soţia sa încă dărâmată, dar pe
cale de a-şi reveni, se lupta să rămână treaz pentru a o
asculta.
El şi Chloe aveau atât de puţin timp la dispoziţie ca să
mai stea de vorbă, în pofida faptului că îşi petreceau
aproape toate zilele în aceeaşi casă. Ea se plângea că nu se
mai poate implica la fel de mult ca altă dată în tot ceea ce se
făcea, ocupată fiind cu copilul şi slăbită din cauza rănilor
căpătate la cutremur.
— Dar nimeni n-ar putea face ceea ce faci tu pentru
Cooperativă, o lăudă el. Imaginează-ţi vieţile câtor oameni
vor depinde de tine!
— Dar sunt pe dinafară, răspunse ea. Pe ziua de azi n-am
făcut decât să vă liniştesc pe tine şi pe tata şi să am grijă de
copil.
— Aveam nevoie de tine, toţi trei.
— Am şi eu nevoile mele, Buck!
El îşi încolăci braţele în jurul ei.
— Vrei să am eu grijă de Kenny mâine ca să poţi să te duc
cu tatăl tău să vă întâlniţi cu T? O să facă nişte afaceri în
cadrul Cooperativei.
— Mi-ar plăcea!
Buck se gândi că răspunsese. Cel puţin aşa intenţionase
Dar când Chloe îi îndepărtă braţul de pe trupul ei şi se
întoarse, realiză că aţipise. Ea mai spusese ceva; acum Buck
îşi dădea seama de asta. Încercă să îşi ţină ochii deschişi şi
să îşi ceară iertare, să încheie discuţia. Dar cu cât se
străduia mai mult, cu atât gândurile i se învălmăşeau mai
tare. Disperat că pierdea o imensă ocazie de a fi cu soţia sa
aşa cum aceasta voia ca el să fie, alunecă dincolo de
marginile conştienţei.

După-amiaza târziu, în Noul Babilon, David fu chemat de

urgenţă în biroul comandantului suprem al Comunităţii
Globale, Leon Fortunato. Opulentul sediu al lui Leon
cuprindea întreg etajul şaptesprezece al noului palat, la un
singur etaj sub cel destinat Excelenţei Sale, Potentatul.
Deşi David îi raporta direct lui, întâlnirile directe cu
Fortunato deveniseră o raritate. Schema organizaţiei, după
cum spusese nu o dată Mac, probabil că arăta ca o farfurie
de spaghetti. Aparent, Carpathia avea un singur subordonat
– fără a pune la socoteală secretara şi omniprezentul cârd de
lachei sicofanţi –, iar acesta era Fortunato. Însă întreaga
aripă administrativă a palatului era plină de indivizi
obedienţi care se îmbrăcau precum Potentatul şi
Comandantul Suprem, umblau ca ei, vorbeau ca ei şi făceau
temenele în prezenţa lor.
David, care era cel mai tânăr membru al echipei
manageriale, părea să fi câştigat respectul ofiţerilor
nemanifestând mai mult decât ceea ce părea să fie o
deferenţă măsurată. Dar, pentru moment, avea probleme.
De îndată ce uşa biroului lui Fortunato fu închisă şi
înainte ca David să apuce să se aşeze pe un scaun în
încăperea imensă, Leon îl luă la întrebări.
— Vreau să ştiu unde se află computerele alea şi de ce nu
au fost instalate, aşa cum am vorbit.
— Ăăă, să vedeţi, eu...
— Cel mai mare transport de echipamente hardware de
când am pus la punct castelul, scuză-mă, palatul, îl
întrerupse Leon, trântindu-şi trupul plin de grăsime în
fotoliul din piele, în formă de tron, din spatele biroului. Ştii
despre ce vorbesc! Cu cât te bâlbâi mai mult, cu atât mai
suspici...
— Nu, domnule, bineînţeles că ştiu! Am primit respectiva
livrare ieri şi...
— Unde se află?
— Nu sunt în condiţia de a fi direct mutate...
— Care e problema cu ele? lătră Leon, arătându-i, în cele
din urmă, un scaun lui David.
David se aşeză.
— E vorba de o problemă tehnică, domnule.
— O eroare?
— Este o, cum să spun, o problemă de orientare.
Poziţionarea lor le face să fie inoperabile în palat.
Leon îl fulgeră cu privirea.
— Trebuie să fie înlocuite?
— Este singura soluţie, domnule!
— Atunci, înlocuieşte-le! Mă înţelegi, nu-i aşa, director
Hassid?
— Da, domnule!
— Înţelegi ce vreau să vă spun?
— Da, domnule.
 — Înţelegi că nu e vorba numai de mine, nu?
— Da, ştiu, domnule!
— Excelenţa Sa este nerăbdător să... să rezolvăm asta.
Are încredere, pentru că eu l-am asigurat că poate să aibă
încredere, că poţi îndeplini această sarcină.
— Vom instala acest echipament cât de repede va fi
omeneşte posibil.
Leon scutură din cap.
— Nu e vorba doar de instalare! E vorba despre a
supraveghea opoziţia.
— Bineînţeles!
— Excelenţa Sa este pacifist, după cum ştii. Dar mai ştie
că singura putere de care dispune un om al păcii este
informa ţi-a. De aceea îi supraveghează pe acei doi nebuni
predicatori din Ierusalim. Va veni şi ziua lor. Până şi ei au
recunoscut asta. Şi, atent cum este la păreri diferite de a sa,
o mică, dar influentă facţiune se bucură de atenţia celor
care se opun noii ordini mondiale. Eşti de acord?
— Să fiu de acord?
Fortunato păru dezamăgit.
— Că Excelenţa Sa are dreptate să fie îngrijorat în
legătură cu acest personaj numit Ben-Judah şi cu însuşi
fostul său editor, care nu încetează să verse propagandă
împotriva Comunităţii Globale!
— Oh, da, absolut! Periculos. Vreau să spun, dacă nu
există decât nuclee minuscule de tipi de genul ăsta, cui îi
pasă? Dar se pare că s-au aliat sub steagul...
— Exact! Şi o adăpostesc pe mama copilului Excelenţei
Sale. Trebuie găsită înainte să încerce să facă un avort sau,
mai rău, să dezvăluie informaţii care ar putea periclita...
Leon îşi lăsă gândul în aer.
— În orice caz, conchise el, înlocuieşte-le sau schimbă
orientarea acelor sisteme, fă orice trebuie să faci şi pune
oamenii la treabă.

Buck era bucuros că se trezise înaintea lui Chloe. O

sărută pe obraz şi o înveli mai bine. Lăsă un bilet pe
noptieră: „Îmi
Îmi e rău, trebuie s-o şterg. Mergi cu tatăl tău azi. Mă
ocup eu de toate aici. Te iubesc”.
Tropăi spre bucătărie, unde Tsion stătea singur, cu
umerii încovoiaţi, şi îşi mânca micul dejun.
— Cameron, şopti el, dacă aş fi ştiut că vii, ţi-aş fi pregătit
ceva.
— Nu e nevoie. Trebuie să încep să scriu, ca să am grijă
de copil mai încolo.
 Cameron îşi turnă un pahar de suc şi se sprijini de masă.
— Chloe se duce cu Ray să-l întâlnească pe T, într-o
chestiune legată de Cooperativă.
Tsion dădu din cap obosit.
— Îmi lipseşte Floyd. Mi-am dat seama că era ceva în
neregulă când am văzut că nu s-a trezit ieri odată cu mine.
Oftă. Doctorul avea o minte strălucită. Îşi punea multe
întrebări.
— Eu nu am o astfel de minte, dar îmi pun şi eu întrebări.
Lucrai la comentariul tău despre a doua judecată, cea de-a
şasea Trâmbiţă a Judecăţii.
— Cu care sunt, de altfel, în întârziere, completă Tsion.
Cu toate care s-au întâmplat, mi-a fost imposibil să îl postez
ieri. Sper să îl termin în dimineaţa asta. Şi sper ca absenţa
mea de o zi să nu fi creat panică în rândul audienţei.
— Toată lumea se roagă să nu fi scos de pe net.
— David Hassid mi-a dat asigurări că vom fi mereu cu un
pas înaintea lui Carpathia, din punct de vedere tehnologic.
Cu toate astea, când se apucă să îmi explice cum face el ca
semnalul nostru să treacă din satelit în satelit şi din celular
în celular, nu mai înţeleg nimic. Îi mulţumesc lui Dumnezeu
că ştie ce face.
Buck îşi goli paharul.
 — Te luptai cu ceva ieri.
— Şi încă mă lupt, mărturisi Tsion. Vreme de secole,
învăţaţii au crezut că scrierile profetice erau exclusiv
figurative, deschise unei interpretări infinite. Ar fi fost
imposibil ca Dumnezeu să-şi dorească asta. De ce ar fi făcut
El lectura lor atât de dificilă? Cred că, atunci când
Scripturile spun că aceluia care scrie i-a apărut ceva într-o
viziune, lucrul ăsta funcţionează ca simbol pentru altceva.
Însă atunci când cel care scrie spune pur şi simplu că
anumite lucruri se vor întâmpla, iau această afirmaţie în
sensul ei literal. Până acum, s-a dovedit că am avut
dreptate. Pasajul la care lucrez, în care Ioan vede, prin
revelaţie, două sute de milioane de călăreţi care au puterea
de a ucide o treime dintre oamenii care au supravieţuit, pare
să fie în mod necesar figurativ. Mă îndoiesc că aceşti bărbaţi
şi animalele lor vor apărea la modul literal, dar cred că
impactul lor va fi, cu toate acestea, extrem de real. Şi vor
ucide într-adevăr o treime din populaţie.
Buck îşi miji ochii, iar învăţătorul se uită în altă parte.
— Asta e ceva nou, replică Buck. Chiar nu ştii, aşa e?
Tsion clătină din cap.
— Cu toate acestea, simt o mare responsabilitate pentru
cei care mă citesc şi de a căror încredere Dumnezeu m-a
învrednicit. Nu vreau să interpretez mai mult decât a spus
Dumnezeu însuşi, dar, în acelaşi timp, nu vreau nici să dau
înapoi de teamă. Tot ceea ce pot să fac este să povestesc, în
deplină onestitate, cum mă lupt cu toate astea. Oricum,
cred că a venit vremea ca mulţi dintre aceşti credincioşi să
înceapă să interpreteze Biblia pe cont propriu.
— Când va veni această judecată?
— Tot ceea ce ştim cu siguranţă este că va fi următoarea
din punct de vedere cronologic şi că se va petrece înainte de
jumătatea Pătimirilor. Dacă nu cumva Dumnezeu însuşi va
face ca ea să se întâmple într-o secundă, se pare că vor mai
trece câteva săptămâni până la producerea ei.
Cu o zi înainte, Tsion trimisese pasajul din Scriptură pe
care urma să îl comenteze în ziua următoare. Simpla
postare a textului de comentat făcuse cea mai mare
audienţă virtuală din istorie, în aşteptarea înfricoşatei
predici a doctorului Ben-Judah bazată pe Apocalipsa 9:15-
21:
Şi cei patru îngeri, cari stăteau gata pentru ceasul, ziua,
luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia
parte din oameni.
Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii
de călăreţi; le-am auzit numărul.
 Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii:
aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor
erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi
pucioasă.
A treia parte din oameni a fost nimicită de aceste trei
urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din
gurile lor.
Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile
lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.
Ceilalţi oameni, cari n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-
au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine
dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi
de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să
umble.
Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor,
nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.

David se întoarse în biroul său, tulburat de teama pe care

o răspândise Leon şi mirat că reuşise să-l mai joace o dată
pe degete. De pe laptopul său, ignorând semnalul unui
mesaj care tocmai venise, ordonă încă o comandă en-gros de
computere, indicând că trebuia să fie livrate pe pista de
aterizare a palatului. Nu avea sens să mai provoace
suspiciune. Era capabil să eludeze indiferent ce ar fi
detectat experţii lui, instalând viruşi în echipamente sau pur
şi simplu interpretând în direcţia dorită de el descoperirile
lor.

Buck stătea alături de ceilalţi, în cadrul unei întâlniri a

tuturor membrilor Armatei Pătimirilor, marţi, la ora
unsprezece dimineaţa. Raportă că tocmai primise vorba de
la David despre faptul că Abdullah Smith urma să fie noul
secund al lui Mac. Rayford ridică pumnul în semn de
victorie. Apoi spuse:
— Am câteva noutăţi. Trimitem vorbă tuturor oamenilor
în care avem încredere să fie atenţi la Hattie. Ne poate face
mai mult rău decât oricine îmi vine acum în minte. Declar
întreruperea, pentru o zi, a lucrărilor din beci. Eu şi Chloe
ne vom întâlni cu T în după-amiaza asta. Şi acum, doamnă
Rose, microfonul vă aparţine!
Leah se ridică să ia cuvântul, ceea ce păru să îi surprindă
pe ceilalţi la fel de mult pe cât îl surprinse pe Buck. Îşi
traseră scaunele înapoi pentru a o vedea mai bine. Ea vorbi
pe un ton calm şi păru mai stăpână pe sine decât în
momentul când făcuse cunoştinţă cu ei, cu o noapte înainte.
Povestea ei fu relatată pe un ton egal, monoton, ca şi cum ar
fi încercat să-şi disimuleze emoţia.
— Îmi dau seama că eraţi cu toţii nişte oameni obişnuiţi
înainte de înălţarea la Cer, doar că nu eraţi credincioşi. Cât
despre mine, viaţa mea fusese o pacoste. Am crescut într-o
casă în care tatăl meu era alcoolic, iar mama mea, maniaco-
depresivă. Certurile dintre părinţii mei făceau deliciul
cartierului, până în momentul în care au divorţat, adică
atunci când eu aveam doisprezece ani. Timp de trei ani de
zile am fumat, am băut, m-am culcat cu diverşi bărbaţi în
dreapta şi în stânga, m-am drogat şi aproape că m-am
sinucis, iar asta nu doar o dată. Am făcut un avort când
aveam şaptesprezece ani, iar apoi am încercat să-mi înec în
băutură durerea pe care o simţeam. Am renunţat la şcoală
şi m-am mutat în apartamentul unui prieten. Am băgat în
mine mai multă băutură şi mai multe droguri decât
mâncare, iar când am început să rătăcesc pe străzi şi să
tuşesc cu sânge în miez de noapte, am ajuns la limită.
Ştiam că nu sunt decât o vagabondă şi că, dacă nu fac ceva
în privinţa asta, n-o să mai treacă mult şi o să dau ortul
popii. Nu voiam asta, pentru că habar nu aveam ce
urmează. Mi se mai întâmpla să mă rog în momentele în
care îmi era cel mai greu, dar cea mai mare parte a timpului
nici măcar nu mă gândeam la Dumnezeu. Am început să
urmez un program local gratuit de dezintoxicare şi de
reabilitare şi mă întrebam dacă o să fiu în stare, dacă o să
am curajul să trăiesc fără droguri. Când am început în
sfârşit să pot gândi raţional, oamenii de acolo au descoperit
că am şi eu un creier şi m-au supus la nişte teste. Aveam
un IQ ridicat, tenacitate naturală şi aptitudini pentru
ştiinţe. Le-am fost atât de recunoscătoare acelor oameni,
încât s-a trezit dintr-odată în mine dorinţa de a îi ajuta pe
cei nevoiaşi. M-am înscris din nou la şcoală, am absolvit
aproape cu zece pe linie şi am început să lucrez ca asistentă
medicală şi ca ajutor pentru studenţii surzi. Acolo mi-am
întâlnit soţul, iar el m-a înscris la o şcoală de stat şi la un
curs de asistente medicale. Nu puteam să am copii, aşa că,
după aproape şase ani de căsnicie, am adoptat doi băieţi.
De îndată ce încercă să le pronunţe numele, Leah se
înnegura şi de-abia mai putu să vorbească.
— Peter şi Pavel, şopti ea. Soţul meu crescuse într-o
familie foarte religioasă şi, deşi nu se mai dusese de ani de
zile la biserică, îşi dorise dintotdeauna să aibă doi băieţi
care să poarte aceste nume. Voiam să-i obişnuim pe băieţi
cu biserica, aşa că am început să ne ducem. Oamenii erau
cumsecade, dar semăna mai mult cu o casă de cultură. Se
făceau o sumedenie de acţiuni sociale, dar nu ne simţeam
câtuşi de puţin mai aproape de Dumnezeu. La spitalul unde
lucram, unul dintre capelani a încercat să mă convertească.
Deşi părea sincer, m-am simţit jignită. Iar femeia care
conducea creşa unde mergeau băieţii noştri mi-a dat cărţi
despre Iisus. I-am spus că mergem la biserică. M-am
înfuriat când băieţii mei au venit acasă cu poveşti biblice.
Am sunat-o pe femeia aceea şi i-am spus că băieţii merg la
şcoala de duminică şi că aş aprecia dacă s-ar limita exclusiv
la a avea grijă de ei.
Vocea lui Leah era gâtuită de emoţie.
— În dimineaţa de după înălţarea la Cer, am găsit
paturile băieţilor goale. A fost cea mai groaznică zi din viaţa
mea. Eram convinsă că au fost răpiţi. Poliţia nu putea face
nimic, bineînţeles, pentru că toţi copiii dispăruseră. Nu
auzisem de înălţarea la Cer, dar a fost de îndată menţionată
la ştiri ca fiind una dintre posibilele explicaţii ale
evenimentului. L-am sunat pe capelanul spitalului, dar şi el
dispăruse. Am sunat la creşă, dar directoarea se făcuse şi ea
nevăzută. M-am dus într-un suflet acolo, însă nimeni nu
ştia nimic. Într-un stand din sala de aşteptare am găsit mai
multe articole similare celor pe care mi le dăduse
directoarea. Unul dintre ele, intitulat Nu rămâneţi în urmă,
spunea că, într-o zi, drept-credincioşii vor fi ridicaţi la ceruri
şi se vor găsi alături de Iisus. Aveam acest articol în geantă
când am ajuns acasă şi l-am găsit pe soţul meu în garaj cu
uşa închisă şi cu motorul maşinii pornit.
Leah făcu o pauză şi încercă să se adune.
— Îmi lăsase un bilet, în care spunea că îi pare rău, dar
că era peste măsură de înspăimântat, că nu putea trăi fără
băieţi şi că nu ştia cum să răspundă suferinţei mele.
Leah se opri, cu buzele tremurându-i.
— Vrei să faci o pauză, draga mea? întrebă Tsion.
Ea clătină din cap.
— Am încercat să mă sinucid. Am înghiţit tot ce aveam în
dulăpiorul cu medicamente şi am intrat într-o stare
îngrozitoare. Probabil că Dumnezeu nu a vrut ca eu să mor,
căci se pare că jumătate din ceea ce îngurgitasem
contracarase efectul celeilalte jumătăţi. M-am trezit după
ore întregi cu o durere teribilă de cap, de stomac şi cu un
gust îngrozitor în gură. M-am târât până la geantă ca să
caut nişte gumă de mestecat şi am dat din nou peste acel
articol. Totul se lega, până la urmă. Articolul acela prevestea
ceea ce se întâmplase şi îi prevenea pe cititori să fie
pregătiţi. Soluţia, după cum ştiţi, era să-L caut pe
Dumnezeu, să îi spun că ştiam că sunt o păcătoasă şi că am
nevoie de El. Nu ştiu dacă era sau nu prea târziu pentru
mine, dar m-am rugat, pentru orice eventualitate. Nu ştiu
cum am găsit energia, dar, de îndată ce am fost în stare să
ies din casă, am început să îi caut pe cei asemenea mie. L-
am găsit într-o mică biserică. Doar câţiva dintre ei fuseseră
lăsaţi în urmă, dar ştiau de ce. Acum mai erau în jur de
şaizeci, care se întâlneau în secret. Îmi vor lipsi acei oameni,
dar ei nu se vor mira că am dispărut. Le-am spus despre ce
era vorba, că am tratat pe cineva urmărit de Comunitatea
Globală şi aşa mai departe.
— Îi vom anunţa că eşti în siguranţă, spuse Rayford,
vizibil marcat.
— Oare sunt într-adevăr în siguranţă? întrebă Leah,
aşezându-se la locul ei, cu un zâmbet trist întipărit pe
figură. Pot, până la urmă, să rămân aici la voi?
— Întotdeauna supunem la vot, răspunse Tsion. Dar cred
că ţi-ai găsit deja un cămin.

Seara devreme, în Noul Babilon, David stătea peste

program la birou şi îi era dor de Annie. Era riscant să
rămână singur cu ea, aşa că îşi petreceau cea mai mare a
timpului comunicând cu ajutorul telefoanelor şi al
calculatoarelor lor securizate. El setă în unitatea sa centrală
un dispozitiv care îi pennitea să şteargă ambele
transmisiuni, în caz că ea uita să o facă. Nu-şi putea
imagina că vreunul din ei ar uita să şteargă din computer
dovezile relaţiei lor şi mai ales faptul că ea era credincioasă.
„Poate că ar trebui să facem publică dragostea noastră,
transmise ea. Datorită politicii aplicate pe aici aş fi nevoită
să mă mut în alt departament, unde să nu mai fiu sub
jurisdicţia ta, dar măcar am putea să ne vedem fără să
trezim suspiciuni”.
El îi răspunse:
„Nu e o idee rea şi nu ne-ar strica să avem pe cineva şi în
alt departament. Poziţia în care te afli în acest moment este
strategică totuşi, dat fiind ceea ce reuşim să scoatem de aici
şi să livrăm credincioşilor din alte ţări. Dar mai gândeşte-te.
Nu suport să mă aflu departe de tine”.
Deodată, toate monitoarele din zona sa se aprinseră. Asta
se întâmpla numai atunci când ofiţerii superiori ai
Comunităţii Globale considerau că se transmite ceva ce
fiecare angajat ar fi vrut să vadă. De cele mai multe ori, era
vorba despre Carpathia sau despre Fortunato, care voiau să
se adreseze lumii şi nu conta dacă lucra cineva în vreun
sector. Dacă se afla vreun televizor acolo, acesta se
aprindea.
David se întoarse cu scaunul şi se lăsă pe spate pentru a
privi la monitorul său din birou. Un reporter CNN al
Comunităţii Globale anunţa prăbuşirea unui avion.
— Deşi nici avionul – un aparat privat de mari dimensiuni
– nici pilotul sau pasagerul n-au fost văzuţi, bunurile
personale ale acestora au fost recuperate de pe coasta
Portugaliei. Ascultaţi acest semnal SOS, înregistrat de mai
multe staţii de monitorizare din regiune: „SOS! SOS!
Quantum zero-şaptezero-opt pierde înălţime! SOS!” Avionul
a ieşit din raza de supraveghere a radarelor la scurtă vreme
după aceea, iar echipele de salvare au început să cerceteze
regiunea. Au fost găsite bagajele şi obiectele personale a doi
oameni, un bărbat şi o femeie. Autorităţile consideră că este
doar o problemă de timp până la descoperirea resturilor
avionului şi a celor două cadavre. Numele victimelor sunt
ţinute secrete până în momentul în care familiile lor vor fi
anunţate personal.
David se uită la ecran, întrebându-se oare de ce ofiţerii
superiori ai Comunităţii Globale considerau că asta este o
ştire, de vreme ce numele victimelor nu erau încă făcute
publice. Apoi, pe monitor apăru un anunţ interior:
ATENŢIUNE, CĂTRE PERSONALUL DE LA PALAT AL
COMUNITĂŢII GLOBALE. VICTIMELE PROBABILE ALE
ACCIDENTULUI, CONFORM AUTORITĂŢILOR, SUNT:
PILOTUL SAMUEL HANSON DIN BATON ROUGE,
LOUISIANA, STATELE UNITE ALE AMERICII DE NORD, ŞI
HATTIE DURHAM, NĂSCUTĂ LA DES PLAINES, ILLINOIS,
U.S.NA. DOMN IŞOARA DURHAM A ÎNDEPLINIT LA UN
MOMENT DAT FUNCŢIA DE SECRETARĂ PERSONALĂ A
EXCELENŢEI SALE, POTENTATUL. TUTUROR CELOR
CARE AU CUNOSCUT-O, CONDOLEANŢE.
David îl sună pe Mac.
— Am văzut, zise Mac. Ce manipulare!
— Da! exclamă David. Probabil că pilotul va încasa o
poliţă grasă de asigurare, iar Hattie se află pe undeva, prin
Europa.
— Poate că o să-şi cumpere mai multe pastile împotriva
prostiei, replică Mac. Iar noi ar trebui să credem că
Fortunato şi Carpathia au înghiţit povestea asta?
— Bineînţeles că nu, răspunse David. Doar dacă nu
cumva au pus-o ei înşişi la cale! Poate că au găsit-o pe
Hattie şi au omorât-o, iar acum îşi şterg urmele. Ar fi cazul
să apară cadavrele şi resturile avionului.
David auzi sunetul care îl anunţa că are un mesaj nou.
— Te mai sun eu, Mac!

Rayford şi Chloe stăteau în biroul lui T de la baza

turnului de control din Palwaukee, alături de T şi de încă
doi oameni de la biserica acestuia. Chloe făcea o prezentare
în care arăta cum se gândise ea să creeze legăturile dintre
jucătorii principali din reţeaua de cooperaţie şi cum să
testeze sistemul înainte ca vânzările şi cumpărările să
înceapă efectiv.
— Trebuie să avem grijă să păstrăm secretul de la bun
început, spuse ea. Altfel, vom fi puşi în aceeaşi oală cu toţi
ceilalţi prestatori de servicii şi trecuţi sub jurisdicţia
Comunităţii Globale.
Ceilalţi încuviinţară. Telefonul lui Rayford sună. Era
Buck. Rayford râse de se prăpădi auzind relatarea lui Buck
despre ceea ce se spusese la ştiri.
— Dă drumul la televizor, T, zise el.
Comentatorii Comunităţii Globale discutau tragedia cu un
aer de înmormântare, deşi numele victimelor încă nu erau
cunoscute dincolo de Noul Babilon, iar până acum nu
fuseseră găsite decât acte şi bunuri personale. Rayford
scutură din cap.
— Într-o bună zi, Fortunato – sau oricine a încercat să
profite de pe urma acestui fapt – va avea mari probleme.
Chloe îl apucă de braţ şi îi şopti la ureche:
— Măcar acum putem să fim siguri că Hattie e în
siguranţă.
— Întrebarea care se pune, observă el în timp ce
întâlnirea lua sfârşit, este unde se află. Nu e destul de
deşteaptă ca să poată să convingă un om care gândeşte că
într-adevăr s-a prăbuşit cu acel avion. Ar putea încă să-l
surprindă pe Carpathia?
După ce oamenii de la biserică plecară, Rayford, Chloe şi
T merseră sus să-l chestioneze pe controlorul de trafic în
legătură cu zborul de la 11.30 din noaptea trecută. Acesta
era gras, cu început de chelie şi citea o carte de science-
fiction.
— Mi se pare că se îndrepta spre sud din ce am auzit prin
staţie, deşi nu l-am văzut, spuse bărbatul. Bo a comunicat
cu el la aterizare şi la decolare.
— Era aici? întreba T.
— Nu, m-a sunat pe la opt pentru preaprobare.
— N-am văzut datele avionului pe computer.
— Le-am notat. Le pot încă accesa.
Scormoni într-un maldăr de hârtii.
— Zero-şapte-zero-opt, spuse el. Şi cred că ştiţi că era un
Quantum.
— Putem să aflăm unde este înregistrat? întrebă Rayford.
— Bineînţeles, răspunse bărbatul.
 Se apropie de tastatura computerului şi bătu cu degetele
pe genunchi cât timp fu procesată informaţia.
— Hm, mormăi el, citind. Samuel Hanson din Baton
Rouge. Probabil că e rudă cu Bo, nu? Bo nu e din
Louisiana?
 7

Reîntâlnirea cu Abdullah Smith îl umplu de căldură pe

Mac. Mac îl cunoscuse pe fostul pilot de vânătoare din
Iordania încă din primele zile în care îi fusese secund
căpitanului Rayford Steele. Abdullah îşi pierduse slujba
atunci când Carpathia pusese stăpânire pe armamentul
internaţional, însă devenise curând unul dintre principalii
furnizori de mărfuri la negru ai lui Rayford.
Abdullah căzuse în dizgraţie cu patru ani înainte de
înălţarea la Cer, când soţia sa se creştinase. Divorţase de ea
şi se luptase pentru a căpăta custodia celor doi copii mici ai
lor, un băiat şi o fată. Neputând să aibă timp liber din cauza
permanentelor drumuri pe care trebuia să le facă în slujba
aviaţiei militare iordaniene, i se luase custodia şi, de atunci,
se mutase cu titlu de rezidenţă permanentă la baza militară.
Deşi era un tip laconic, Abdullah le mărturisise odată lui
Rayford şi Mac că se afla pe punctul de a se sinucide din
cauza dezamăgirilor sentimentale.
— Îmi iubesc încă soţia, spunea el, cu accentul său
pronunţat. Ea şi copiii erau lumea mea. Dar imaginaţi-vă că
soţia voastră îmbrăţişează o religie din nu-ştiu-ce ţară
îndepărtată şi misterioasă. Ne-am scris lungi scrisori unul
altuia, dar niciunul din noi nu a renunţat la poziţia sa. Spre
ruşinea mea, eu nu eram devotat nici măcar propriei mele
religii, aşa că m-am abandonat unei totale dezordini morale.
Soţia mea spunea că se roagă în fiecare zi pentru mine, să-l
descopăr pe Iisus Hristos înainte să fie prea târziu. Am
blestemat-o în scrisorile mele. Într-o frază o conjuram să
renunţe la mituri şi să se întoarcă la bărbatul care o
iubeşte. În următoarea o acuzam de trădare şi o făceam în
toate felurile, cum îmi venea la gură. În următoarea ei
scrisoare mi-a spus că încă mă iubeşte şi îmi amintea că eu
fusesem acela care iniţiasem divorţul. Plin de furie, am
blestemat-o din nou. Am încă scrisorile în care ea mă
avertiza că s-ar putea să mor înainte să-L găsesc pe
Dumnezeu cel adevărat şi că Iisus s-ar putea să se întoarcă
pentru cei care l-au iubit, iar eu aveam să fiu lăsat în urmă.
Eram în culmea furiei. Am refuzat adeseori să-mi vizitez
copiii, doar ca să nu fiu obligat să o văd pe ea, dar acum îmi
dau seama că n-am făcut decât să-i rănesc pe ei, făcându-
mi rău şi mie, în acelaşi timp. Mă simt îngrozitor de vinovat,
pentru că s-ar putea ca ei să nu ştie cât de mult îi iubesc.
Mac îşi aduse aminte că Rayford îi spusese lui Abdullah:
— Într-o zi vei putea să le spui cât de mult îi iubeşti.
Abdullah abia dacă încuviinţase din cap, cu ochii săi
negri umezi şi distanţi.
Abdullah devenise credincios pentru că păstrase scrisorile
soţiei sale. Ea îi explicase în detaliu planul mântuirii,
citându-i versete din Biblie şi povestindu-i cum se rugase ea
pentru a-l primi pe Hristos.
— De multe ori am luat scrisorile şi am dat cu ele de
pământ prin cameră, povestea Abdullah. Dar ceva mă
împiedica să le arunc, să le ard sau pur şi simplu să le
distrug.
Când Abdullah auzise că soţia sa şi copiii au dispărut,
căzuse în prostraţie pe podea la unitatea sa din Amman,
înconjurat de scrisorile soţiei sale.
— Se întâmplase exact cum îmi spusese ea că o să se
întâmple, explica el. L-am strigat pe Dumnezeu. Nu aveam
altceva de făcut decât să cred.
Din cauza înfăţişării sale de arab şi a faptului că purta
turban şi djellaba2 albă peste pantalonii de camuflaj şi peste
cizmele de aviator, micuţul iordanian era ultima persoană
care ar fi putut stârni suspiciuni cum că ar fi creştin. Până
la convertirea celor 144.000 de martori evrei din întreaga
lume şi a milioanelor de oameni de toate naţionalităţile care

2
Veşmânt dintr-o singură piesă, lung, larg, specific ţărilor arabe, (n.tr.).
îi urmaseră, mulţi pretindeau că sunt capabili să identifice
un creştin. Bineînţeles, acum doar credincioşii înşişi se
puteau identifica între ei, datorită semnului de pe frunte, pe
care doar ei îl puteau vedea.
Abdullah, zvelt şi smead, cu trăsături pronunţate şi
expresive, era la fel de tăcut pe cât şi-l amintea Mac. Era de
asemenea extrem de formal în prezenţa altora, cu toate că el
şi Mac erau fraţi întru credinţă şi vechi prieteni. Nu pretinse
că nu se cunosc, căci Mac inventase o poveste despre cum
se cunoscuseră mai demult în context strict militar. Însă nu
se îmbrăţişară decât atunci când rămaseră singuri în biroul
lui Mac.
— Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva, spuse Mac,
chemând-o pe Annie din biroul ei.
Ea bătu la uşă şi intră, cu un zâmbet.
— Dumneata trebuie să fii infamul Abdullah Smith, râse
ea. Ai un semn specific iordanienilor.
Abdullah îi aruncă lui Mac o privire nedumerită, apoi se
uită fix la fruntea lui Annie.
— Nu-l pot vedea pe al meu, zise el. Nu e la fel cu al
vostru?
— Glumesc, răspunse ea. Tocmai, că ţie îţi stă mai bine
cu semnul, datorită pigmenţilor mai accentuaţi.
 — Înţeleg, murmură el, deşi nu înţelesese nimic.
— Fii tolerant cu umorul american, replică Mac.
— Umor canadian, de fapt, adăugă Annie.
Îşi deschise braţele pentru a-l îmbrăţişa pe Abdullah,
lucru care păru să-l stânjenească pe acesta. Îi întinse mâna,
iar ea i-o strânse.
— Bine ai venit în familie, îi ura ea.
Abdullah se mai uită o dată întrebător la Mac.
— De fapt, ea este cel mai nou membru al familiei, îl
lămuri Mac. Îţi urează bun venit doar în acest sector al
Armatei Pătimirilor.
Abdullah îşi lăsă o parte dintre lucruri în micul birou din
spatele celui al lui Mac, apoi doi muncitori de la Operaţii îl
ajutară să ducă şi restul la noua sa bază. Urmându-i pe cei
doi muncitori alături de Abdullah, Mac spuse:
— După ce despachetezi, poţi să te încălzeşti stabilind
cursul spre Botswana pentru vineri. Plecăm de aici la opt şi,
dat fiind că ei sunt cu o oră în urmă...
— Bănuiesc că mergem la Johannesburg, replică
Abdullah.
— Nu, la nord de Johannesburg. O să ne întâlnim cu
Mwangati Ngumo în Gaborone, pe vechea frontieră dintre
Botswana şi Africa de Su...
 — Iartă-mă, căpitane, dar probabil că n-ai mai trecut pe
acolo în ultima vreme. Numai elicopterele pot ateriza şi
decola din Gaborone. Aeroportul a fost distrus în marele
cutremur.
— Dar cu siguranţă că vechea bază militară...
— La fel, îl întrerupse Abdullah.
— Programul de reconstrucţie al lui Carpathia n-a ajuns
şi în Botswana?
— Nu, dar... iartă-mă, dar Potentatul regional al Statelor
Unite ale Africii, care îşi are sediul la Johannesburg, trăieşte
într-un palat nu cu mult mai mic decât acesta. Aşa că, în
aceste condiţii, noul aeroport de acolo e spectaculos.
Mac le mulţumi celor doi muncitori şi descuie
apartamentul lui Abdullah. Ochii iordanianului se
deschiseră larg pe măsură ce studia camerele.
— Toate astea sunt pentru mine?
— O să ajungi să-l urăşti, răspunse Mac.
Abdullah închise uşa, se uită la pereţii goi şi şopti:
— Putem sta de vorbă aici?
— David m-a asigurat că da.
— De-abia aştept să-l întâlnesc. Şi, căpitane, era cât pe ce
să îl numesc pe Potentatul african, rege! Trebuie să fiu
atent.
 — Ei bine, noi ştim că el este unul dintre regi, dar ăia doi
n-aveau de unde să ştie. Credeam că Potentatul Rehoboth...
şi mai cum?
— Bindura.
— Exact, e pe cale să-şi mute capitala mai spre centru,
mai aproape de ţinuturile sale natale. Ciad, nu?
— Sudan. Asta e ceea ce a spus, dar se pare că totuşi
preferă Johannesburgul. Trăieşte într-un lux incredibil.
— Ca toţi regii, de altfel.
— Ce părere ai despre asta, căpitane? Abdullah vorbea în
şoaptă. Oare Carpathia le-a cumpărat cooperarea?
Mac ridică din umeri şi clătină din cap.
— N-a existat o oarecare controversă între Rehoboth şi
Ngumo?
— O, ba da! Când Ngumo era secretarul general al ONU,
Rehoboth făcea presiuni imense asupra lui pentru a obţine
favoruri pentru Africa, în special pentru Sudan. Iar atunci
când Ngumo a fost înlocuit de către Carpathia, Rehoboth a
salutat public schimbarea.
— Şi acum sunt vecini!
— Iar Rehoboth este regele lui, completă Abdullah.

Joi noaptea, târziu, în Illinois, Rayford rămase în cele din

urmă singur în bucătărie cu Leah Rose. Ea stătea la masă şi
bea o ceaşcă de cafea. Îşi turnă şi el una.
— Te-ai aranjat aici? întrebă el.
Ea îşi înălţă capul.
— Nu ştiu niciodată ce vrei să spui de fapt.
El arătă spre un scaun.
— Se poate?
— Bineînţeles! El se aşeză.
— Ce crezi că am vrut să spun?
— Că n-ar trebui să mă fac prea comodă.
— Dar am votat pentru tine! în unanimitate.
— Şi dacă ar fi fost egalitate, cum ai fi votat?
Rayford se sprijini cu spatele de spătarul scaunului,
ţinându-şi ceaşca cu ambele mâini.
— Am început cu stângul, zise el. Şi sunt sigur că din
vina mea.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, observă ea.
— Te rog, gata! N-au fost niciodată probleme în
acceptarea nou-veniţilor. Hattie stă aici de luni de zile şi nici
măcar nu e credincioasă.
— Deci semnăm armistiţiul sau vrei doar să fii politicos?
— Vrei un armistiţiu? întrebă el.
— Tu vrei?
 — Eu te-am întrebat primul, replică el. Ea zâmbi.
— Adevărul este că vreau mai mult decât un armistiţiu.
Nu putem trăi sub acelaşi acoperiş dacă relaţiile noastre vor
fi exclusiv cordiale. Trebuie să devenim prieteni.
Rayford nu era la fel de sigur, dar răspunse:
— De acord!
— Deci tot ce ai spus... El îşi ridică bărbia.
— ... De am părut un nesuferit? Ea încuviinţă din cap.
— Consideră că prin asta te iert pentru toate. Rayford nu
ceruse iertare.
— Şi eu? insistă ea. – Ce?
— Şi eu am nevoie de iertare.
— Ba nu, n-ai, răspunse el, părând a fi mai mărinimos
decât se simţea de fapt. Tot ceea ce ai spus a fost din cauza
a ceea ce eu...
Leah îşi puse o mână pe braţul lui.
— Nici eu nu m-am recunoscut, mărturisi ea. Nu pot să
dau toată vina pe tine. Şi acum, te rog, dacă e să o luăm de
la capăt, trebuie să fim chit. Tabula rasa.
— Bine, de acord, încuviinţă el.
— Am bani, zise ea.
— Întotdeauna schimbi subiectul atât de repede?
— Bani gheaţă. Va trebui să mergem să-i luăm. Se află
într-un seif din garajul meu. Nu vreau să stau pe spinarea
altora. Vreau să mi se dea lucruri de făcut şi vreau să mă
revanşez în felul meu.
— Uite ce îţi propun: cazare şi masă contra servicii şi
consultanţă medicală. Ce spui?
— Mă pricep mai degrabă la servicii decât la consultanţă.
Nu pot fi un înlocuitor pentru Floyd.
— Suntem bucuroşi că te avem aici.
— Dar aveţi nevoie şi de bani. Când putem să mergem să-
i luăm?
Rayford arătă spre ceaşca ei. Leah clătină din cap.
— Despre ce sumă este vorba? întrebă el.
Ea îi spuse, iar el rămase cu gura căscată.
— În ce bancnote?
— De douăzeci.
— Toate într-un singur seif?
— E plin-ochi, răspunse ea.
— Şi crezi că e încă acolo? Probabil că au întors totul pe
dos în căutarea ta cei de la Comunitatea Globală.
— Seiful este atât de bine ascuns, încât a trebuit să ne
aducem aminte unde e.
Rayford goli ceştile.
— Ţi-e somn? se interesă el.
 — Nu!
— Vrei să mergem acum?

Mac şi Abdullah se întâlniră cu David vineri dimineaţă.

După ce trecură de prezentări, David îi întrebă dacă nu
cumva aveau vreo idee în legătură cu locul unde ar trebui
duse cele 144 de computere din încărcătura de pe Condor,
pentru a fi de folos cauzei.
— Mă pot gândi la multe locuri, răspunse Mac. Dar
niciunul în drum spre Africa.
— Eu, da, replică Abdullah. Există un număr mare de
credincioşi clandestini în Hawaiii. Mulţi dintre ei sunt de
meserie, aşa că ar putea...
— Hawaiii? se miră David. În Kuweit?
— Da! Am pe cineva...
— Asta e spre est. Noi zburăm spre sud-vest.
— Doar puţin spre est, observă Abdullah. Avem nevoie
doar de un pretext pentru a opri acolo.
— Teoretic, imediat după aterizare, spuse Mac. Asta va
produce suspiciune.
Pentru un moment, păstrară toţi tăcerea.
— Doar dacă nu... se opri Mac.
David şi Abdullah se uitară la el.
 — Cât de lung e zborul nostru?
— De aici până în Kuweit? întrebă Abdullah, scoţându-şi
hărţile.
— Nu, până în Africa.
— Mai mult de şase mii de kilometri.
— Atunci, avem nevoie de un rezervor plin pentru a putea
merge fără oprire. Vrem să economisim banii Comunităţii
Globale, aşa că vom face un scurt ocol ca să facem rost de
combustibil la un preţ foarte bun.
— Excelent, conchise David. Voi negocia chiar acum
treaba asta. Nu-mi trebuie decât câţiva cenţi în minus pe
litrul de benzină şi atunci va merita ocolul.
— De ce vor avea nevoie oamenii mei ca să preia
încărcătura? se interesă Abdullah.
— O macara mare şi un camion mare.

— De ce ai lăsat un bilet? îl întrebă Leah pe Rayford, în

timp ce acesta îndrepta Land Roverul pe drumul spre
Palatine. Ne întoarcem sigur înainte să se trezească cineva.
— Nu m-ar mira, replică el, să citească cineva biletul
chiar în acest moment. Se aude totul în casă. În mijlocul
nopţii auzim zgomote din perete şi zgomote de afară. Până
acum, am avut noroc. Sperăm doar să putem fi preveniţi
într-un fel sau altul, ca să putem să mergem să ne
ascundem dedesubt înainte să fim descoperiţi. Ne ţinem tot
timpul la curent unii pe alţii în legătură cu locul unde ne
ducem. Buck n-a făcut aşa când l-a dus pe Floyd la tine,
dar era vorba de o urgenţă. Oricum, toată lumea a fost
îngrijorată.
Rayford conduse timp de patruzeci de minute, chinuindu-
se printre dărâmături şi moloz şi străduindu-se să aleagă tot
timpul calea cea mai netedă. Se întrebă când va ajunge
multlăudatul program de reconstrucţie al lui Carpathia şi în
suburbii, nu numai în oraşele mari.
Leah avea o grămadă de întrebări de pus despre fiecare
membru al Armatei Pătimirilor, despre cum se cunoscuseră,
cum deveniseră credincioşi şi aşa mai departe.
— Aţi suferit enorm de multe pierderi într-o perioadă mult
prea scurtă de timp, spuse ea, după ce el o informă în
legătură cu tot ceea ce se petrecuse până atunci. După atâta
presiune, e de mirare că mai sunteţi încă pe picioare.
— Încercăm să nu ne gândim la asta. Ştim că va fi din ce
în ce mai rău! Sună ca un clişeu, dar trebuie să priveşti mai
degrabă înainte decât în urmă. Dacă laşi să se acumuleze
aceste lucruri, nu vei mai reuşi niciodată.
Leah îşi trecu o mână prin păr.
 — Câteodată stau şi mă întreb de ce vreau neapărat să
supravieţuiesc până la întoarcerea în Slavă a lui Iisus
Hristos. Apoi îmi revine instinctul de conservare.
— Că tot veni vorba... începu Rayford.
— Ce?
— Nu, nimic, doar că nu sunt obişnuit cu aşa un trafic.
Ea ridică din umeri.
— Zona asta n-a fost atât de greu lovită, cum a fost a
voastră. Nu se ascunde nimeni pe aici. Toată lumea
cunoaşte pe toată lumea.
Se puseră de acord ca Rayford să parcheze cu vreo două
străzi mai încolo şi să meargă până la casa lui Leah prin
întuneric. El scoase o geantă mare şi o lanternă din spatele
Roverului.
Când ajunseră la gardul ei, Leah se opri.
— Nici măcar n-au închis uşa, observă ea. Probabil că au
scotocit prin toată casa.
— Dacă n-au golit-o cei de la Comunitatea Globală, atunci
tâlharii au făcut-o sigur, conchise Rayford. Odată ce le-a
fost clar că ai fugit, n-a mai stat nimeni să-ţi protejeze casa.
Vrei să intrăm să vedem?
Ea clătină din cap.
— Cel mai bine intrăm în garaj direct şi ieşim repede de
acolo. Vecinii mei ar putea auzi când se ridică poarta.
— Există vreo intrare laterală?
Ea încuviinţă din cap.
— Ai cheia?
— Nu!
— Pot să sparg uşa. N-o să audă nimeni, decât dacă nu
cumva sunt deja acolo şi te aşteaptă.

Când Mac se întâlni cu Abdullah în hangar pentru a-l

instrui în legătură cu Condor 216, Annie era deja acolo şi îi
supraveghea pe cei care se ocupau de încărcătură.
— Mai sunt, caporale? se interesă Mac.
— Da, căpitane! Directorul de aprovizionări ar vrea să
transportăm lotul ăsta de surplus alimentar în Kuweit. A
pus la punct un troc extraordinar, benzină contra mâncare,
aşa că, în timp ce veţi face plinul, veţi descărca şi astea.
Abdullah rămase tăcut în interiorul avionului până ce
ajunseră şi ei în cabină, iar Mac îi arătă instalaţia de
ascultare.
— Imaginează-ţi cum ne-ar tăia în bucăţi dacă ne-ar
prinde, zise el.
La opt fără zece dimineaţa, Mac şi Abdullah fură gata cu
verificările de dinainte de decolare şi luară legătura cu
turnul de control al palatului.
Trei indivizi cu şorţuri albe alergară spre avion.
— Personal de bucătărie, explică Mac. Dă-le drumul
înăuntru!
Abdullah deschise uşa şi coborî scările. Bucătarul, un
bărbat transpirat, între două vârste, cu degete groase, căra
un container acoperit cu foiţa de metal.
— La o parte, la o parte, strigă el, cu accent scandinav.
Nu mi-a spus nimeni că domnul comandant vrea să
servească micul dejun la bord!
Abdullah se trase înapoi pentru a-i lăsa să treacă pe
bucătar şi pe cele două ajutoare ale sale, în mare grabă.
— Păi, atunci, de unde ai ştiut? întrebă el.
Bucătarul se grăbi să intre în spaţiul de gătit, urlând
ordine în dreapta şi în stânga. Distras de atitudinea lui
Abdullah, se întoarse.
— A fost o întrebare retorică, sarcastică sau sinceră?
— Nu sunt obişnuit cu primele două, replică Abdullah.
Bucătarul se sprijini de masă de parcă nu i-ar fi venit să
creadă că îşi pierde timpul răspunzând întrebărilor
secundului.
— Am vrut să spun, rosti el rar, ca şi cum ar fi dăscălit
un copil, că nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, iar
acum mi-a spus însuşi Comandantul Suprem. Dacă vrea
ouă Benedict odată ce se află la bord, atunci ouă Benedict
va servi. Acum, mai e ceva?
— Da, domnule!
Bucătarul păru înmărmurit.
— Da? Ce anume?
— Intenţionezi să-l impresionezi pe Comandantul
Suprem?
— Dacă n-aş fi intenţionat asta, atunci n-aş mai fi alergat
până la avion cu o cutie plină de mâncare caldă, nu?
— Se întâmplă să ştiu că atunci când comandantul
Fortunato spune „la bord”, nu asta vrea să spună de fapt.
— Nu, zău?
— Nu, vezi, o să ne oprim puţin în Kuweit imediat după
decolare, acesta ar fi cel mai bun moment pentru trataţie.
Va fi mai liniştit, mai relaxat şi nu va fi în pericol să verse.
— Kuweit?
— Doar la câteva momente de la decolare, serios.
— Hei, copii! ţipă bucătarul la ajutoarele sale. Ţineţi
mâncarea caldă! Servim micul dejun în Kuweit!

După cum Rayford se şi aştepta, uşa laterală de la garajul

comun al lui Leah era suficient de fragilă pentru a putea fi
forţată fără prea multă bătaie de cap. Dar când pătrunse
înăuntru şi o rugă să îi arate seiful, constată că e singur.
Rayford se abţinu să o strige, nevoind să complice situaţia,
dacă era cumva ceva în neregulă. Se întoarse încet şi ieşi în
vârful picioarelor. La început Rayford nu o zări, dar o auzi
răsuflând din greu. Stătea în genunchi lângă el în iarba udă
acoperită de noroi, cu pieptul îngreunat de efortul de a-şi
recăpăta răsuflarea.
— Am... am... am... se sufocă ea.
Rayford se aplecă lângă ea.
— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Ai văzut pe cineva?
Ea nu îşi ridică privirea, dar arătă speriată, în întuneric,
cu degetul, în spatele lui Rayford. El lumină cu lanterna,
străduindu-se să vadă dacă venea cineva. Nu văzu nimic.
— Ce ai văzut? întrebă el, dar acum Leah scâncea,
incapabilă să spună ceva. Lasă-mă să te duc înăuntru, o
rugă Rayford.
O ajută să se ridice şi o duse în garaj şi fu de parcă ar fi
luat în braţe un copil adormit.
— Leah! strigă el. Ajută-mă! Acum eşti în siguranţă.
Ea se aşeză pe podea, strângându-şi genunchii la piept şi
cuprinzându-şi picioarele.
— Ei sunt tot afară? abia reuşi ea să îngaime. Poţi să
încui uşa?
— Tocmai am spart uşa, răspunse el. Pe cine ai văzut
afară?
— Chiar nu i-ai văzut?
— Pe cine? şopti el nedumerit.
Ea tremura.
— Ar trebui să te ridici de acolo, e rece pe jos.
Se întinse spre ea, dar Leah se trase înapoi.
— N-o să pot să plec, murmură ea, acoperindu-şi faţa cu
degete tremurânde. Va trebui să aduci maşina aici.
El nu se aşteptase la asta.
— E prea riscant.
— Dar nu pot, Rayford! îmi pare rău!
— Atunci hai să luăm banii şi să mergem!
— Lasă banii! Oricum n-aş fi în stare să descui seiful
acum.
— De ce nu?
Ea arătă din nou cu degetul afară.
— Leah, începu Rayford, pe un ton cât mai blând cu
putinţă, nu e nimic afară. Suntem în siguranţă. Vom lua
banii tăi şi ne vom întoarce direct la maşină, apoi ne vom
duce acasă, bine?
Ea clătină din cap.
 — Ba da, replică el şi o apucă de cot, ridicând-o.
Ea nu putea să se mişte. O conduse spre perete şi o
sprijini cu spatele de acesta.
— Spune-mi ce ai văzut!
— Cai, răspunse ea. Cai imenşi, negri. Pe tăpşanul din
spatele casei, întunecau tot orizontul. N-am putut să-i
zăresc pe călăreţi deoarece caii aruncau pe nări foc şi fum.
Dar erau acolo, sute, poate mai mulţi, imenşi şi
ameninţători. Şi chipurile lor! Rayford, arătau ca nişte lei cu
colţi imenşi!
— Aşteaptă-mă aici, îi porunci Rayford.
— Nu mă lăsa aici! îl rugă ea, apucându-l de încheieturile
mâinilor şi strângându-l.
El îi dădu mâinile la o parte.
— Eşti în siguranţă!
— Nu te apropia de ei! Plutesc!
— Plutesc?
— Picioarele lor nu ating pământul!
— Tsion nu credea că sunt reali, spuse Rayford.
— Tsion i-a văzut?
— N-ai citit mesajul lui despre asta?
— Nu mai am calculator.
— Trebuie să fie călăreţii din Apocalipsa 9, Leah! N-o să
ne facă niciun rău!
— Eşti sigur?
— Ce altceva ar putea să fie?
Leah păru să răsufle mai uşurată, dar chiar şi în lumina
slabă a lanternei se vedea cât era de palidă.
— Lasă-mă să mă duc să mă uit, o rugă el. Gândeşte-te la
seif şi la cifru.
Ea încuviinţă din cap, dar nu se mişcă. El se grăbi spre
uşă.
— Spre răsărit, şopti ea apăsat. La orizont.
Deşi se simţea în siguranţă, el lăsă totuşi uşa între el şi
orizont. Noaptea era rece şi tăcută. Nu văzu nimic. Păşi
dincolo de uşă şi urcă o mică pantă, mijindu-şi ochii pentru
a putea zări printre clădiri şi în câmp deschis. Înima îi bătea
să îi spargă pieptul, dar fu dezamăgit că nu zărea ceea ce
văzuse Leah. Fusese oare o revelaţie? De ce i se arătase
numai ei?
Se grăbi să se întoarcă. Ea plecase de lângă perete, dar
încă nu se afla în dreptul uşii.
— I-ai văzut? murmură ea.
— Nu!
— Erau acolo, Rayford! N-am avut vedenii!
— Te cred.
 — Chiar mă crezi?
— Bineînţeles! Dar Tsion a spus că el nu crede că vor fi
vizibili. Va fi bucuros să audă asta.
— Unde ar fi putut să se ducă? Erau prea mulţi ca să
poată să plece atât de repede.
— Leah, începu Rayford pe un ton plin de precauţie,
vorbim aici despre lucruri supranaturale, despre bine şi
despre rău, despre bătălia secolelor. Nu există reguli sau,
cel puţin, aceste reguli nu sunt croite după o măsură
omenească. Dacă i-ai văzut pe călăreţii profeţiţi în
Apocalipsă, cine ştie ce puteri au, să apară şi să dispară?
Ea îşi încrucişă braţele şi rămase nemişcată.
— Am trăit cutremurul. Am văzut lăcustele. Tu le-ai
văzut?
El încuviinţă din cap.
— Te-ai uitat de aproape la ele, Rayford?
— Eu şi T chiar am studiat una.
— Atunci ştii!
— Fără îndoială!
— A fost cel mai oribil lucru pe care l-am văzut vreodată.
Acum n-am privit de atât de aproape, dar îţi spun, sunt
monstruoşi. Aş zice că se aflau chiar la linia orizontului,
însă erau atât de mari încât am putut să observ fiecare
detaliu. Le este îngăduit să ne facă rău?
— Tsion spune că au puterea de a ucide o treime din
populaţie.
— Dar nu credincioşi?
Rayford clătină din cap.
— Îi ucid pe cei care nu s-au pocăit pentru păcatele lor.
— Dacă nu m-am pocăit înainte, atunci o fac acum!
declară ea.

Odată ajunşi la bord bucătarul, ajutoarele sale, Fortunato

şi cei doi asistenţi ai săi, Mac scoase avionul din hangar şi îl
puse pe pistă, care era situată la sud de palatul Comunităţii
Globale. Le ură bun venit pasagerilor prin intermediul
microfonului şi îi informă despre scurta oprire din Kuweit,
apoi despre zborul de mai bine de şase mii de kilometri până
la Johannesburg. În câteva secunde, se auzi o bătaie
puternică în uşa cabinei.
— Ăsta trebuie să fie Leon, spuse Mac, făcându-i semn
din cap lui Abdullah să descuie uşa. Oricum era timpul să-l
cunoşti.
Leon nu îl băgă în seamă pe Abdullah.
— Ce e cu oprirea asta în Kuweit, căpitane? Am un
program!
 — Bună dimineaţa, comandante, răspunse Mac. Noul
meu secund mă asigură că vom avea suficient timp pentru
ca programul dumneavoastră să nu aibă de suferit.
Abdullah Smith, acesta este Comandantul Supr...
— Toate la timpul lor, îl întrerupse Fortunato. Ce se
întâmplă în Kuweit?
— Împuşcăm doi iepuri dintr-un foc, domnule, îl lămuri
Mac. Directorul Hassid a pus la punct un troc prin care noi
vom primi benzină şi vom da la schimb nişte containere cu
hrană. Una peste alta, administraţia a economisit mii de
dolari în felul ăsta.
— Nu, serios?
— Da, domnule!
— Iar numele dumitale, tinere, este...?
— Abdullah Smith, domnule!
— Oricum, mi-e foame. Aţi putea să serviţi nişte ouă
Benedict. Dumneata, ofiţer Smith?
— Nu, mulţumesc, domnule! Am mâncat mai devreme.
— Căpitane McCullum, aş fi apreciat dacă m-aţi fi
anunţat din timp de această modificare survenită în
program.
— După cum v-am spus, domnule, nu este vorba propriu-
zis de o modificare de program. Ruta nu va fi decât puţin
schimb...
Uşa se închise. Abdullah se uită la Mac, ridicând din
sprâncene.
— Ce om minunat, zise el.
Mac apăsă pe butonul de sub scaunul său şi ascultă ceea
ce se vorbea în avion.
— Karl, cum stăm cu ouăle? Sunt suficiente pentru toţi,
inclusiv pentru tine?
— Da, domnule Comandant Suprem. Le voi servi la sol...
ăă, daţi-mi voie să reformulez. Le voi servi când ne vom afla
temporar la sol în Kuweit.
— Mie mi-e foame acum, Karl!
— Îmi pare rău, domnule! Mi s-a dat de înţeles că aţi
prefera să mâncaţi în linişte şi fără să fiţi zguduit de avion.
— Cine ţi-a spus asta?
— Secundul, domnule.
— Ăsta nou? Nici măcar nu mă cunoaşte!
— Ei bine...
— Mai vedem noi!
Mac apăsă din nou pe buton şi comută frecvenţele astfel
încât să poată vorbi direct din microfon în casca lui
Abdullah. Îi rezumă ceea ce tocmai auzise.
— Mulţumesc, răspunse Abdullah, în timp ce se auzi o
nouă bătaie în uşă.
— Mai spune-mi o dată numele dumitale, ofiţer, îi ceru
Leon.
— Smith, domnule!
— Dumneata i-ai spus bucătarului că e mai bine să
servească micul dejun în Kuweit?
— Doar l-am informat despre uşoara noastră schimbare
de rută şi m-am gândit că aţi prefera...
— Deci a fost ideea dumitale. I-ai spus lui ce credeai că aş
prefera, deşi noi doi nu ne-am mai întâlnit niciodată.
— Mi-am asumat această responsabilitate, domnule.
Dacă am greşit, atunci...
— Şi ai procedat foarte bine, Smith. M-am întrebat doar
de unde ştiai cât de mult urăsc să mă chinui să mănânc în
felul ăsta, tot zguduindu-mă în stânga şi în dreapta. Fără
supărare, Mac, ăă, căpitane.
Mac fu tentat să îi spună Leon şi că nu era nicio
problemă. Dar nu făcu decât să dea din mână. Condorul
zbura teoretic de unul singur, dar lui Mac îi plăcea să dea
impresia că, după exprimarea lui Rayford, „e cu ochii la
drum şi cu mâna pe volan”.
— Deci, de unde ai ştiut, ofiţer Smith? se interesă Leon.
— Am presupus doar, răspunse el. Mie nu mi-ar plăcea să
am gălbenuş de ou sau maioneză pe cămaşă înainte de o
întâlnire importantă.
În tăcerea care urmă, Mac se întoarse să vadă dacă
Fortunato plecase. Era încă acolo. Părea impresionat. Se
trase în spate cu gura căscată atât de larg încât ochii îi erau
închişi. Se îndrepta înainte râzând gros şi îi dădu lui
Abdullah o palmă pe umăr, care îl făcu pe acesta să se
smucească înapoi în scaun.
— Asta-i bună! vociferă Fortunato. Mi-a plăcut!
În timp ce se îndrepta spre ieşirea din cabină, repetă:
— Gălbenuş de ou sau maioneză pe cămaşă!
Mac apăsă din nou pe buton.
— N-am intenţionat să îl implic pe secund, spuse Karl.
— Prostii! E o idee bună! Ne vei servi în Kuweit. Cât mai
durează până ajungem acolo?
— Din câte am înţeles, domnule, doar câteva minute.
— Bine! Astfel voi putea să mă duc la întâlnire cu cămaşa
curată. Ar fi trebuit să te gândeşti la asta, Karl!
 8

Seiful lui Leah era ascuns în spatele cuştii mucegăite a

câinelui fiului ei, pe o poliţă. Rayford o ajută să sprijine o
scară, apoi aşteptă până ce ea dădu la o parte cuşca şi alte
lucruri nefolositoare care se aflau acolo. Veni şi el şi se
aplecă în spatele ei, îndreptând lumina lanternei spre
încuietoarea cu cifru.
— Cum ai urcat chestia asta până aici? şopti el. Probabil
că are vreo tonă.
— Nu voiam să ştie vecinii, răspunse ea, cu glasul încă
tremurând. Era târziu, ca acum. Soţul meu, Shannon, a
adus seiful într-o cutie şi a închiriat o schelă hidraulică. Un
vecin a întrebat la ce foloseşte, iar Shannon i-a spus că la
reparaţiile acoperişului din garaj. Respectivul a părut
mulţumit de răspuns.
— Deci, după ce l-aţi cocoţat până aici, ce-aţi făcut, l-aţi
înghesuit ca să încapă?
Ea aprobă din cap.
— Ne temeam că n-o să ţină poliţa.
Seiful avea aproximativ un metru înălţime şi şaizeci de
centimetri grosime, iar Leah nu glumise atunci când
spusese că era efectiv căptuşit cu bani. Deschizând uşa, ea
explică:
— Am fost nevoiţi să ne depozităm celelalte valori la
bancă.
Seiful era plin de teancuri de bancnote de douăzeci de
dolari.
— Ne-ar fi de folos la ascunzătoare, observă Rayford.
— Păi, nu de aceea am venit aici?
— Mă refer la seiful însuşi. Nu putem accepta aceşti bani.
Nu ne-au rămas destui ani de trăit ca să-i cheltuim.
— Prostii! Veţi avea nevoie de mai multe maşini şi nu se
ştie câţi oameni va trebui să mai primiţi să trăiască acolo,
alături de voi.
Umplură repede geanta cu bani.
— O să fie prea greu de cărat, zise Rayford. Ajută-mă să o
răsturnăm pe o parte!
Se chinuiră să tragă şi să târască geanta până la
marginea poliţei. Teancurile se clătinară, dar izbutiră să
împingă geanta, în cele din urmă, aceasta căzu pe podea,
ridicând un nor de praf. Rayford stinse lanterna şi îşi ţinu
respiraţia, ascultând.
— Mă vezi? şopti el.
— Cu greu.
Îi făcu semn să-l urmeze, iar coborârea fu la fel de dificilă
ca şi urcarea. Odată ajuns pe podea, o ajută şi pe ea să
coboare.
— Bănuiesc că te simţi un gentleman făcând asta,
murmură Leah.
— Dacă tu eşti o doamnă, atunci mă simt şi eu un
gentleman.
Se aplecară asupra genţii, pipăindu-i mânerele prin
întuneric pentru a o prinde cât mai bine. O rază de lumină îi
izbi în faţă.
— Dumneavoastră sunteţi doamna Leah Rose? întrebă o
voce.
Ea oftă şi se uită la Rayford.
— Da, răspunse ea cu glas liniştit. Îmi pare rău, R...
— Nu-mi pronunţa numele! şuieră el. Şi n-ar trebui să
pretinzi că eşti cine nu eşti.
— Sunteţi sau nu doamna Rose? repetă vocea.
— Am spus deja că da, rosti ea, iar glasul îi sună deodată
ca şi cum ar fi minţit. Rayford fu impresionat că ea se
prinsese atât de repede.
— Şi dumneavoastră, domnule?
— Eu, ce? se răsti Rayford.
— Numele dumneavoastră.
— Cine întreabă?
 — Forţele de Menţinere a Păcii ale Comunităţii Globale.
— Îmi pare bine să aud asta, replică Rayford. Şi noi la fel.
Comandantul Sullivan mi-a ordonat să termin treaba pe
aici. Tâlharii au golit casa după ce oamenii voştri au plecat.
Voia să securizăm garajul.
Cineva răsuci un comutator şi becul de deasupra capului
lui Rayford se aprinse, luminând siluetele a patru ofiţeri
înarmaţi ai Comunităţii Globale, trei bărbaţi şi o femeie.
— Ce făceaţi pe întuneric? întrebă conducătorul. Avea
trese de locotenent.
Rayford privi în sus. Becul se afla la un braţ lungime de
el.
— Am auzit ceva afară şi am stins lumina.
— Mda, mormăi tânărul, apropiindu-se. Vreau să văd şi
eu nişte acte.
În spatele lui, femeia îl privea pe Rayford cu suspiciune.
Unul dintre ceilalţi bărbaţi se uita la poliţă.
— Mă numesc Pafko, zise Rayford, încercând cu disperare
să-şi amintească în ce buzunar îşi ţinea actele false.
Andrew. Iată actele mele!
— Şi dumneavoastră, doamnă?
— Ea este Fitzgerald.
— Actele mele sunt în maşină, adăugă ea.
 — Locotenente, interveni celălalt paznic, acolo se află un
seif deschis.
Locotenentul îi înapoie actele lui Rayford.
— Sper că nu plănuiai şi dumneata o mică tâlhărie,
Pafko?
— Toţi banii vor fi predaţi, până la ultimul cent.
— Hm. Se întoarse spre femeie. Verifică la Centrală. Pafko
Andrew, încartiruit la Des Plaines. Şi Fitzgerald. Care este
prenumele dumneavoastră şi oraşul de încartiruire?
— Pauline, răspunse Leah. Tot la Des Plaines.
Femeia puse mâna pe telefonul ataşat la umărul ei.
Rayford aproape că reuşise să-i păcălească, însă apelul
către centrală urma să-i dea în vileag. Aveau să fie amândoi
identificaţi cu uşurinţă, probabil torturaţi şi chiar ucişi dacă
nu îi denunţau şi pe ceilalţi membri ai Armatei Pătimirilor.
El merita asta, pentru că nu fusese mai atent, dar Leah nu,
cu siguranţă.
— Nu e nevoie, locotenente, interveni el. Înainte să-i
anunţaţi pe cei de la centrală unde suntem, ce-aţi zice să
stăm să ne gândim şi să vedem dacă n-ar fi mai bine ca toţi
şase să uităm că ne-am aflat în noaptea asta aici? Sunt la
fel de loial ca şi voi, dar ştim amândoi că femeia asta, Rose,
era o simpatizantă a rebelilor. Dacă ăştia erau banii ei,
acum sunt ai noştri, nu?
Locotenentul ezită, iar femeia-gardian luă mâna de pe
telefon. Locotenentul îngenunche lângă geantă.
Femeia spuse:
— Înghiţi povestea asta? Chiar crezi că sunt de la
Comunitatea Globală?
Locotenentul ridică privirea.
— Altfel, cum ar fi ştiut de ce o căutăm pe doamna Rose?
Ea ridică din umeri şi se duse să arunce o privire la seif.
Ceilalţi doi paznici se îndreptară spre uşă, aparent pentru
a vedea dacă nu sunt urmăriţi de cineva. Rayford îşi trecu o
mână prin păr. Oare era posibil să se trezească având patru
complici voluntari?
Îi prinse privirea lui Leah şi încercă să-i transmită să lase
totul în seama lui. Ea părea la fel de împietrită ca şi în
momentul când văzuse caii. Rayford se poziţionă, pentru
orice eventualitate, între locotenent şi uşă. Leah rămase
lângă el.
Locotenentul văzu banii şi fluieră printre dinţi. Oamenii
se întoarseră de afară ca să se uite şi ei, lucru care o făcu şi
pe femeie să se apropie. Fiind atenţi la geantă, le permiseră
lui Rayford şi lui Leah să mai facă un pas spre uşă. Leah ar
fi putut să se strecoare afară fără să fie remarcată, dar
Rayford nu putea spune nimic, aşa că ea nu se mişcă.
— Stat destul aici pentru toţi, observă unul dintre
bărbaţi.
Locotenentul încuviinţă din cap, însă Rayford băgă de
seamă că femeia se uita fix la Leah. Scoase un vraf de foi din
buzunarul de la spate şi frunzări prin ele. Se opri şi îşi
ridică ochii spre Leah.
— Locotenente, zise ea.
— Vreau să-ţi arăt ceva, o întrerupse Rayford,
apropiindu-se de geantă şi scoţând afară un teanc de
bancnote de douăzeci de dolari. Sunt cinzeci de bancnote de
douăzeci în fiecare teanc.
Apucă teancul de un capăt şi îl legănă în sus şi în jos.
Femeia puse mâna pe armă. Rayford ridică teancul.
— N-ar fi mai frumos să-i împărţim şi... fugi! Acum!
Rayford plesni becul cu un teanc de bani şi garajul rămase
în întuneric.
Se întoarse şi fugi după Leah, care se îndrepta spre uşa
din lateral. Auzi un foc de armă şi zgomote de lemn care
pârâie şi îşi dădu seama că lanterna cea mare a
locotenentului se aprinsese şi ea din nou. În timp ce el şi cu
Leah alergau pe pământul alunecos, se gândi că şansele ca
ei să descopere Land Roverul nu erau mai mari de cinci la
unu. Dar nu avea de gând să rămână pe loc şi să fie arestat.
Cineva apăsă pe butonul uşii automate, iar Rayford auzi
uşa garajului ridicându-se. Aruncă o privire înapoi şi îi văzu
la lumina care venea de la garaj pe cei patru apropiindu-se
în mare viteză, cu armele în mână.
— Mai repede! strigă Rayford, întorcându-se spre Leah.
Dar ea se oprise. Se ciocni de ea şi amândoi se rostogoliră în
iarbă.
Ceva cedase. Îşi rupsese piciorul sau i-l zdrobise pe al ei?
De ce se oprise? Se mişcase bine! Avuseseră o şansă. Land
Roverul era în apropiere, se vedea deja. Oare îi vor împuşca?
Sau doar îi vor aresta? Rayford ar fi preferat să ajungă mai
repede în rai decât să-i pună în pericol pe cei pe care îi
iubea.
— Hai să-i facem să tragă, mârâi el şi încercă să se ridice.
Dar Leah se prăbuşise de-a binelea şi se uita fix la maşină
printre şuviţele de păr care îi căzuseră pe faţă.
Rayford privi înapoi. Gardienii dispăruseră. Se uită în
partea cealaltă, în direcţia spre care privea transfigurată
Leah. Şi văzu caii, la nici trei metri de ei, imenşi,
monstruoşi, musculoşi, de două ori mai mari decât toţi caii
pe care îi văzuse până atunci. Leah văzuse bine, picioarele
lor nu atingeau pământul, totuşi se agitau şi se mişcau
înainte şi înapoi, în cerc.
Din gurile şi din nările lor ieşeau flăcări şi rotocoale de
fum galben. Focul le lumina capetele maiestuoase, capete de
leu cu colţi enormi şi cu bale curgând. Rayford se ridică
încet, cu greu, înţelegând de ce Leah rămăsese împietrită
prima oară când îi văzuse.
— N-o să ne facă niciun rău, murmură el cu voce slabă,
gâtuită, plină de speranţă.
Tremura, încercând să privească scena. Primul rând de
armăsari era urmat de alte sute, cu toţii agitaţi, tropăind pe
loc, de parcă erau nerăbdători să fie încălecaţi şi să li se dea
pinteni să alerge. Călăreţii erau şi ei uriaşi, pe măsura
animalelor. Aveau înfăţişare omenească, dar păreau să aibă
trei metri înălţime şi trei sute de kilograme fiecare.
Rayford înghiţi în sec, simţind cum i se îngreunează
pieptul. Voi să vadă ce se întâmpla cu Leah, dar nu-şi putea
lua privirea de acolo. Calul din faţa sa, la nici trei paşi
distanţă, se învârti în cerc. Rayford se uită cu gura căscată
la coada acestuia, care nu era alcătuită din păr, ci părea
mai degrabă să fie un şarpe, cu capul de două ori mai mare
decât pumnul lui Rayford. Se contorsiona fără încetare şi îşi
arăta colţii.
Călăreţii păreau să privească la kilometri distanţă, peste
capul lui Rayford. Fiecare călăreţ purta o platoşă care,
luminată de flăcări, îşi schimba culoarea de la galben-
fosforescent la albastru-marin şi roşu-aprins. Având bicepşi
şi braţe masive, vânjoase, călăreţii păreau să fie preocupaţi
cu supravegherea animalelor, ca nu cumva acestea să o ia la
goană.
Rayford nici nu auzi şi nici nu simţi mirosul cailor, al
focului şi al fumului. Ştia doar că fornăiau din pricina
flăcărilor şi a norilor de fum. Nu se auzea niciun zgomot de
hamuri, de şei sau de platoşe. Şi totuşi caii-lei şi călăreţii lor
erau mai vii decât orice văzuse el până atunci.
Rayford aruncă în cele din urmă o privire către Leah.
Stătea nemişcată, cu gura deschisă, fără să clipească.
— Respiră, îi porunci el.
Oare Dumnezeu trimisese aceste făpturi ca să-i protejeze?
Fără îndoială, gardienii fugiseră ca să-şi salveze pielea.
Rayford se întoarse din nou şi, la început, nu văzu nimic
între el şi garaj. Apoi îi observă pe cei patru gardieni întinşi
la pământ, nemişcaţi.
Auzi sirene, văzu elicoptere cu proiectoare, auzi soldaţi
fugind şi vociferând.
— Trebuie să plecăm, Leah, strigă el. Putem să trecem de-
a dreptul prin cai. Nu sunt de natură fizică.
 — Hei, tu, de colo!
Rayford se răsuci. Doi gardieni băteau în pământ cu
cizmele lor în timp ce strigau spre Rayford şi Leah.
— Rămâneţi acolo unde sunteţi!
Se apropiară cu prudenţă, iar Leah, în cele din urmă, se
întoarse dinspre cai şi privi peste umăr. Şopti:
— Cred că mi-am rupt o coastă. Aruncă o privire spre
gardieni. Ăstora nu le e frică de cai?
Ce era cu ăştia doi? în timp ce se apropiau – doi bărbaţi
ce nu păreau să aibă mult peste douăzeci de ani – îşi
îndreptară armele de calibru mare spre ei. Rayford ştia că
armăsarii erau încă în spatele lui din cauza reflexiei
flăcărilor de pe chipurile gardienilor.
— Ce ştiţi despre aceşti gardieni morţi? întrebă unul din
ei.
— Nimic, răspunse Leah, fără să se ridice. Voi ce părere
aveţi despre armata noastră?
— În picioare, doamnă!
— Ei nu-i pot vedea, zise Rayford.
— Pe cine să vedem? întrebă gardianul. Veniţi cu noi!
— Oricum, voi nu vedeţi nimic, rosti Rayford, cu voce
egală.
— V-am spus să vă ridicaţi, doamnă! strigă celălalt.
 În timp ce se îndrepta spre ea, Rayford păşi în calea lui.
— Fiule, trebuie să te previn. Dacă...
— Să mă previi? Pot să te împuşc fără să clipesc şi fără să
am de dat cuiva socoteală pentru asta.
— Eşti în pericol. Nu noi i-am ucis pe gard...
Gardianul fu dintr-odată cuprins de flăcări, trupul său
răspândind în jur o lumină ca de zi. Un cal trecu pe lângă
Rayford şi se învârti în tăcere, lovindu-l cu coada în frunte
pe celălalt gardian. Acesta zbură ca o păpuşă de cârpă, cu
capul zdrobit, şi se opri într-un copac la trei metri mai
încolo.
Leah se ridică încet în picioare, cu faţa plină de sudoare.
Ajunse la Rayford, mişcându-se parcă în reluare.
— O... să... murim, reuşi ea să îngaime.
— Noi nu, replică Rayford, recăpătându-şi suflul. Unde te
doare? Arată-mi cu mâna.
Ea îşi arătă coastele, iar Rayford o apucă de subsuoară,
îndreptându-se către maşină. Se uită printre flăcări, trecând
prin cai ca printr-o hologramă. Leah îşi ascunse faţa după
umărul lui.
— Se află într-o altă dimensiune? Ce e asta?
— O viziune, răspunse el, pentru prima oară conştient că
urmau să scape. Tsion a avut dreptate. Nu sunt de natură
fizică.
Se aflau acum în mijlocul hergheliei. Rayford nu-i
întrezărea capătul, simţindu-se ca un copil într-o mulţime
de oameni mari. În cele din urmă, trecură de ultimul rând
de călăreţi şi văzură Roverul la treizeci de metri distanţă.
— Te simţi bine? întrebă el.
— Da, numai că visez, murmură ea. Când o să mă trezesc
mâine, n-o să-mi vină să cred că toate astea s-au întâmplat
cu adevărat. Nici acum nu îmi vine să cred!
Rayford arătă cu degetul la opt sute de metri spre vest,
unde se auzea vuietul unui alt şir de cavalerie. Leah arătă în
direcţia opusă, unde se aflau şi mai mulţi călăreţi. În spatele
lor, mulţimea celor prin care tocmai trecuseră părea să se
îndrepte spre casa lui Leah.
Urcară în maşină, iar Rayford o apucă direct pe strada ei,
lucru pe care n-ar fi îndrăznit să-l facă mai devreme. Caii
scoteau pe nari nori imenşi de fum negru şi galben, care îi
îndepărtară pe cei de la Comunitatea Globală din cartier,
mulţi dintre aceştia căzând şi murind pe loc. În timp ce
fumul se răspândea în toată zona, oamenii ieşeau în goană
din case, sufocându-se şi căzând la pământ. Ici şi colo, caii
scoteau atât de multe flăcări încât puteau incinera case
întregi.
 — Aşteaptă aici, îi porunci Rayford, parcând în faţa
garajului lui Leah.
— Rayford! Nu! Hai să ne întoarcem!
El sări jos din maşină.
— Da, mă şi văd lăsând baltă tot purcoiul ăla de bani...
— Te rog! strigă Leah după el.
Rayford trecu peste câteva cadavre şi ajunse la garaj.
Apucă geanta şi reuşi cu greu să şi-o arunce pe umăr.
Mergând prin fum şi prin flăcări, nu simţea şi nu mirosea
nimic. Aruncă geanta în spatele Roverului şi trecu repede la
volan. În timp ce demara, aruncă o privire spre Leah.
— Bine ai venit în Armata Pătimirilor, îi ură el.
Ea nu făcu decât să clatine din cap, ţinându-se încă de
coaste.
Rayford sună la locuinţa de refugiu. Se întoarse spre
Leah.
— Mai bine pune-ţi centura, o povăţui el.

Mac îi lăsă în urmă pe Fortunato şi pe cei din suita sa şi

se dădu jos din avion pentru a urmări alimentarea. Asta îi
permitea să supravegheze transferul de încărcătură.
Abdullah deschise trapa calei şi un grup de camioane dotate
cu macarale se apropiară pe pistă, urcară pe rampa de
aluminiu şi pătrunseră în burta avionului. În timp ce
Fortunato lua masa, 144 de computere şi mai mult de o
tonă de hrană erau scoase pe furiş din Condorul 216 al
Comunităţii Globale şi urmau să intre în posesia inamicilor
acesteia înainte de apusul soarelui. „Genial, Abdullah, se
gândi Mac. Nimic nu se compară cu micul dejun când vine
vorba să i se distragă atenţia Comandantului Suprem”.

Buck se trezi în momentul în care Chloe răspundea la

telefon.
— Cât e ceasul? mormăi el.
Ea i-l arătă. Îndica 12.30.
— Şşşt, făcu ea. E tata la telefon.
— În bilet scria că el şi cu Leah...
Chloe îi mai spuse o dată să tacă.
— Afară? se miră ea. De ce?... Bine! Aşa o să fac... Tsion?
Vorbeşti serios? Vrei să-l trezesc?... Bine, atunci, grăbeşte-
te!
Închise telefonul.
— Buck, scoală-te!
— Ce? De ce?
— Hai! Tata vrea să-l trezeşti pe Tsion şi să te uiţi pe
geam.
 — Ce...?
— Mai repede! El şi cu Leah sunt pe drum încoace.
— La ce trebuie să ne uităm?
— La cele două sute de milioane de călăreţi.
— A început? îi vezi?
— Adu-l încoace pe Tsion!

Odată ajunşi din nou la bord, Mac îl rugă pe Abdullah să

fie atent la comenzi.
— Vreau să văd dacă Leon se apucă să discute chestii de
strategie.
Verifică dacă uşa era bine încuiată, se aşeză, închise ochii
şi dădu drumul instalaţiei de ascultare. Unul dintre
asistenţii lui Fortunato încerca să-şi impresioneze şeful.
— Ce frumos va fi când va descoperi că Nicolae Carpathia
nu e aici şi că sunteţi doar dumneavoastră în avion.
— Nu cumva tocmai te-am auzit referindu-te la Potentat
doar cu nume...
— Îmi pare rău, Comandante. Voiam să spun Excelenţa
Sa, Potentatul. Mi-ar plăcea să ñu fie acolo când Ngumo va
descoperi că Potentatul Rehoboth nu doar ştie despre
întâlnire, dar a şi fost invitat să ia parte la ea.
Celălalt asistent nu se lăsa nici el mai prejos.
 — Care este rostul acestei călătorii, de vreme ce nu veţi
face decât să-l puneţi la punct pe Ngumo?
— O întrebare pertinentă, observă Leon. Naivă, dar
pertinentă. În primul rând, e mult mai inteligent să o faci
astfel. Nu e doar o insultă; e o insultă crasă. În pofida
zâmbetelor şi a atitudinii noastre cordiale, nu va avea niciun
dubiu în a-şi da seama că e vorba despre o palmă peste
obraz. Nici vorbă de întâlnire cu Excelenţa Sa. Nici măcar o
întâlnire în particular cu comandantul. Nu va primi nimic
din ceea ce a cerut şi i se va spune că trebuie să se împace
cu asta. Se putea face şi prin telefon, dar nu m-aş fi distrat
la fel de bine. Oricum, este o misiune de construire a unei
alianţe.
— Cu Rehoboth?
— Bineînţeles! Este crucial ca Excelenţa Sa să aibă
încredere în potentaţii săi regionali. Încă alte câteva călătorii
la Bindura şi va garanta pentru loialitatea sa. Au apărut
zvonuri privind un puci, însă suntem absolut siguri de şase
potentaţi, 90 la sută siguri de Rehoboth şi nu chiar atât de
siguri în privinţa celorlalţi trei. Fie se vor alinia până în
momentul rezolvării problemei Ierusalimului, fie vor fi
înlocuiţi.
— Problema Ierusalimului?
 — Nu mă dezamăgi. Ai lucrat alături de mine atâta timp
şi nu ştii la ce mă refer când spun Ierus...?
— Cei doi martori.
— Ei bine, da... nu! Aşa li se spune de către rebeli. Iar ei
înşişi îşi conferă nu ştiu ce nume biblic, copaci sau
lumânări sau mai ştiu eu ce. Nu te folosi de terminologia lor.
Pentru noi, ei sunt predicatori nebuni şi aşa mai departe.
Ultima replică le provocă asistenţilor un râs nebun, ceea
ce îi servi de minune drept pretext lui Leon pentru a se
lansa într-o serie de comentarii pe care le considera
amuzante. Dacă ar fi fost să te iei după lingăii lui, îşi
subestimase talentul comic. Mac dădea din cap ascultând
absurdităţile emise de Leon şi de asistenţii săi, când
Abdullah îl făcu să tresară cu o palmă pe piept.
Mac se îndreptă brusc de spate, ca şi cum ar fi fost lovit
cu un prosop ud.
— Îmi pare rău, strigă Abdullah, dar uite! Uite! Oh! Era
acolo!
— Ce? făcu Mac.
Având soarele în spate, strălucind din stânga, întinderea
fără de nori din faţa lor părea un senin nesfârşit. Mac nu
văzu nimic şi se părea că, acum, nici Abdullah nu mai vedea
nimic.
 — Am văzut ceva, căpitane. Jur că am văzut!
— Nu mă îndoiesc că ai văzut. Ce era?
— N-ai să mă crezi dacă îţi spun! Abdullah avea încă ochii
holbaţi. Se aplecă în faţă şi se uită în toate direcţiile.
— Pune-mă la încercare!
— O armată!
— Poftim?
— O armată de cavalerie, vreau să spun.
— Abdullah, nici măcar nu te uitai înspre sol.
— Nu te-aş fi trezit dacă aş fi văzut ceva la sol!
— Nu dormeam.
— Să văd cai la sol era ceva normal!
— Ai văzut cai în cer?
— Cai şi călăreţi.
— Nu sunt nici măcar nori.
— Ţi-am spus că n-ai să mă crezi.
— Cred că ţi se pare că ai văzut ceva.
— La fel de bine ai putea să mă faci mincinos.
— Asta niciodată. Fără îndoială, ţi s-a părut că ai văzut
ceva. Nu dormeai. Sau dormeai?
— Adică sunt şi mincinos şi mai şi dorm în post? Mac
râse.
— Dacă spui că ai văzut ceva, atunci te cred.
 — Nu păreau a fi chiar două sute de milioane, dar...
— Ah, ai citit învăţăturile lui Tsion...
— Bineînţeles! Cine nu le-a citit? Mac înălţă capul.
— Ai visat cu ochii deschişi, poate chiar aţipiseşi. Nu te
uita aşa la mine. Vreau să spun că pentru un moment,
având în minte şi mesajul doctorului Ben-Judah...
— Dacă vei continua aşa, căpitane, vei ajunge să mă
jigneşti. Mac îl bătu pe Abdullah pe umăr.
— Îmi pare rău, frate. Dar trebuie să recunoşti că e
posibil. Abdullah se feri de mâna lui Mac.
— Iar tu trebuie să recunoşti că este posibil ca eu să fi
văzut într-adevăr cai şi călăreţi.
Mac zâmbi.
— Şi ce făceau? Se pregăteau pentru marea paradă?
— Căpitane! Mă insulţi!
— Haide, Abdullah! Tsion spune că respectivii cai şi
călăreţi vin din iad, la fel ca lăcustele. De ce s-ar afla aici?
Abdullah păru dezgustat şi se întoarse.
— Crezi că fac intenţionat ca să te insult? întrebă Mac.
Niciun răspuns.
— Chiar crezi asta?
Abdullah continua să rămână tăcut.
— Acum ai să pui botul.
 — Nu îmi stă în obicei să pun botul.
— Ei bine, replică Mac, deşi nu îţi stă în obicei, văd că te
pricepi destul de bine.
— Dacă a pune botul înseamnă a fi supărat pe cineva
despre care credeai că îţi este frate şi prieten, atunci, da, am
pus botul.
Mac izbucni în râs.
— Ai pus botul? Pot să îţi spun Bot? Iată-l pe fratele şi
prietenul meu, Bot!
Şi, înainte ca Mac să poată clipi, caii şi călăreţii
întunecară cerul. Abdullah greşi comenzile, iar avionul se
ridică aproape vertical în sus, lipindu-l pe Mac de scaun.
Auzi zgomote şi căzături în avion, apoi pe Leon ţipând.
Tocmai când Mac îşi dădu seama că va regreta faptul că
nu-şi pusese centura de siguranţă, Abdullah redresă excesiv
avionul şi acesta o luă brusc în jos. Mac se izbi de tavan din
plin, întorcându-şi faţa exact la timp pentru a recepţiona
şocul cu partea din stânga a capului. Manşele săriră cu
violenţă, sfâşiindu-i pielea şi găurindu-i urechea. Sângele
ţâşni pe parbriz şi pe bord.
Abdullah reuşi în cele din urmă să controleze avionul şi
acum stătea privind drept în faţă.
— N-am făcut asta ca să îmi iau revanşa, rosti el, cu glas
tremurând. Dacă tu n-ai văzut ceea ce eu era cât pe aci să
lovesc, îmi pare foarte rău şi sper că nu eşti foarte grav
rănit.
— I-am văzut cum te văd şi cum mă vezi, răspunse Mac,
cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. Nu mă voi mai îndoi
niciodată de tine. Trebuie să opresc hemoragia asta. Dacă îi
mai vezi, nu mai încerca să îi eviţi. Menţine cursul. Plutesc
pur şi simplu în spaţiu. N-o să-i loveşti.
— Îmi cer scuze. A fost ceva instinctiv.
— Înţeleg.
— Eşti bine, căpitane?
— Nu în totalitate, dar nu e decât ceva superficial, sunt
sigur de asta.
— Bine, spuse Abdullah. Se apucă să imite o stewardesă:
Trebuie să aveţi tot timpul pusă centura de siguranţă cât vă
aflaţi în scaunul dumneavoastră, chiar şi atunci când
lumina scaunului dumneavoastră este stinsă.
Mac făcu ochii mari.
— Acum pui tu botul? se miră Abdullah.
Mac se ridică în picioare şi ajunse la uşă exact în clipa în
care cineva bătu în ea din partea cealaltă.
 9

Buck îşi ceru mii de scuze faţă de Tsion, explicându-i

despre ce era vorba.
— Leah s-a dus cu Rayford la ea acasă fiindcă voia să o
ajute să ia ceva de acolo, şi tocmai ne-au sunat să ne spună
să ne uităm pe geam.
Tsion, cu părul în neorânduială, îşi puse un halat pe el şi
se duse după Buck pe scări în jos. Chloe, care era cu Kenny
în braţe, stătea în faţa ferestrei dinspre vest.
— Poate ar trebui să stingem luminile, sugeră ea. Nu văd
nimic.
— După ce trebuie să ne uităm? întrebă Tsion.
— După cei două sute de milioane de călăreţi, răspunse
ea.
Tsion alergă în partea din faţă a casei şi dădu la o parte
draperia.
— Nu m-ar deranja dacă Dumnezeu ar amâna cu câţiva
ani întoarcerea Sa în Slavă, mărturisi el. Probabil că e
înnorat afară. Nu e nicio stea. Unde e luna?
— Aici, în spate, răspunse Buck.
— Nu-mi vine să cred că Rayford a vorbit serios, zise
Tsion, întorcându-se lângă Buck şi Chloe.
 — Era foarte surescitat, observă Chloe. Speriat, chiar.
Buck se duse la uşa din spate şi se uită spre est, unde
orizontul se umplea de o lumină roşiatică.
— Mă întreb dacă asta e, strigă el.
— Ceva arde undeva, rosti Tsion, cu oboseala în glas. Dar
casa doamnei Rose nu e oare în direcţia cealaltă?
— Cred că am să iau maşina şi am să mă îndrept într-
acolo, să văd dacă pot vedea ceva, îi anunţă Buck.
Era limpede că lui Chloe nu îi plăcea ideea.
— Hai mai bine să aşteptăm. Nu merită riscul. S-ar putea
să fie doar un incendiu.
Sună telefonul. Chloe îl aşeză pe Kenny în braţele lui
Buck şi se grăbi să răspundă.
— Nu, tată, zise ea. Poate a izbucnit un incendiu la est...
Eşti sigur că a început?... Uite, vorbeşte cu Tsion.

De îndată ce Mac descuie uşa de la cabină, Leon năvăli

înăuntru, cu părul şi cu hainele răvăşite, transpirat tot.
— N-a fost decât o mică turbulenţă, zise Mac.
— Turbulenţă?! Ce e cu fumul ăsta, cu mirosul ăsta?
Unul dintre oamenii mei s-a prăbuşit, iar Karl spune că
unul dintre oamenii lui şi-a pierdut cunoştinţa! Trebuie să
aterizăm, omule! Ne vom sufoca! Iar dumneata sângerezi!
 Mac îl urmă în salon, unde unul dintre asistenţii lui Leon
îi masa spasmodic pieptul celuilalt. Karl ţipă din bucătărie:
— O să murim cu toţii!
Leon îşi puse o batistă la gură, tuşind şi pufnind.
— Sulf! De unde vine? E otrăvitor, nu? O să ne omoare?
Mac nu simţea nimic. Ar fi putut să verifice panoul de
control, dar Condorul avea senzori de fum ultrasensibili şi
niciunul nu se declanşase. Mac ştia că ar fi fost bătător la
ochi dacă el nu ar fi avut nicio problemă. Aşa că îşi acoperi
gura.
— O să dau la maximum sistemul de aerisire, îi anunţă
el, în timp ce Karl îşi căra angajatul care leşinase afară din
bucătărie. Duceţi-i pe cei doi în cuşete. Există suficiente
rezervoare de oxigen pentru fiecare.
— Nu putem ateriza undeva? întrebă Leon.
— Voi verifica.
— Mai repede!
Se întoarse în viteză în cabină şi încuie uşa.
— Ce se întâmplă? se miră Abdullah. Pierzi o groază de
sânge.
— Eu sunt bine, îl linişti Mac. Caii aceia au puteri chiar şi
aici, în interiorul unei cabine presurizate. Toţi inhalează
sulf, tuşesc, se sufocă, îşi pun măştile de oxigen, leşină.
Leon vrea să aterizăm.
— Ar trebui să ne îndreptăm direct spre Johannesburg,
arătă Abdullah, ajutându-l pe Mac să verifice fiecare cadran
de semnalizare. Ceea ce le face lor rău nu vine din acest
avion. Nu s-ar simţi deloc mai bine la sol.
— Ar putea măcar să primească asistenţă medicală.
Abdullah se uită la Mac.
— Şi tu la fel, dar dacă sunt atacaţi de cei două sute de
milioane de călăreţi, n-o să-i salveze nicio pilulă.
— Care e timpul estimativ de sosire?
— Câteva ore.
Mac clătină din cap, gemând uşor din cauza rănilor.
— Va trebui să aterizăm, altfel Leon îşi va da seama că
suntem invulnerabili.
Abdullah arătă spre manşă, Mac preluă comanda, iar
Abdullah îşi scoase hărţile din geanta de zbor.

— Trebuie să ajungă dintr-un minut în altul, spuse Tsion,

după ce vorbi la telefon cu Rayford. A început urgia de foc,
de fum şi de sulf. Nu mă aşteptam la asta, dar călăreţii sunt
vizibili, cel puţin pentru unii. Rayford şi doamna Rose i-au
văzut. Iar necredincioşii sunt nimiciţi.
Buck dădu drumul la televizor.
 — SOS! SOS! auzi Mac prin staţia radio.
— Aici Condor 216, comunică!
— SOS! Pilotul meu a murit! Mă sufoc! Cabina e plină de
fum! Ah! Mirosul! Nu văd nimic! Ne prăbuşim!
— Dă-mi locaţia voastră!
Dar tot ce mai auzi Mac fu un suspin de descurajare. Era
ca în ziua înălţării la Cer, numai că acum urmau să fie
afectate avioanele piloţilor necredincioşi, poate o treime
dintre ele.
Frecvenţa se umplu de apeluri SOS. Mac se simţea
neajutorat. Era şi el destul de ameţit. Schimbă frecvenţa pe
un post de radio de ştiri.
— Nimeni nu a găsit până acum vreo explicaţie pentru
aceste incendii, pentru valurile de fum şi de sulf care au
ucis mii de oameni pe tot globul, spunea crainicul. Echipe
de medici profesionişti, specializaţi în urgenţe, lucrează din
greu pentru a determina cauza acestor calamităţi. Îl avem
alături de noi pe şeful Agenţiei pentru Situaţii de Urgenţă a
Comunităţii Globale, doctorul Jurgen Haase.
— Dacă ar fi vorba doar de cazuri izolate, le-am putea
pune pe seama unui dezastru natural, erupţia unei surse
naturale de gaze, de exemplu. Dar pare să fie un fenomen
general, iar fumul este, fără îndoială, letal. Îi somăm pe
cetăţeni să folosească măşti de gaze şi să colaboreze pentru
stingerea incendiilor spontane.
Crainicul întrebă:
— Care este mai periculos, fumul negru sau cel galben?
Haase răspunse:
— La început am crezut că fumul negru era emanat de
incendii, însă el pare să acţioneze independent. Poate fi
letal, însă fumul galben are miros de sulf şi ucide
instantaneu.
Reporterul anunţă că tocmai a primit un comunicat şi
păru îngrozit.
— Deşi în anumite zone restrânse nu s-a semnalat nici
foc, nici fum, nici sulf, în alte regiuni numărul victimelor
este în continuă creştere, fiind acum de ordinul a sute de
mii. Excelenţa Sa, Potentatul Nicolae Carpathia al
Comunităţii Globale, se va adresa omenirii prin intermediul
radioului, al televiziunii şi al internetului în următoarea
jumătate de oră.
Abdullah îi puse lui Mac o hartă sub nas.
— Ne aflăm la distanţă egală de două aeroporturi unde
pot ateriza avioane de mari dimensiuni, Addis Abeba şi
Khartoum.
 — Să decidă Leon, replică Mac. El vrea să aterizăm.
Abdullah preluă din nou comanda, iar Mac ieşi din
cabină, descoperind că Leon vorbea la telefon. Mac apucă
un prosop din bucătărie, îl umezi şi îl lipi de ureche. Mai
duse o cârpă în cabină, pentru ca Abdullah să poată şterge
geamul şi panoul de control.
— Un moment, Excelenţă, spuse Leon, mă cheamă
căpitanul... Da, o să-l întreb! Leon acoperi receptorul cu
palma. Excelenţa Sa vrea să ştie unde suntem.
— Deasupra Mării Roşii. Putem fie să...
Leon îi făcu semn cu mâna să tacă şi îi raportă lui
Carpathia. Îi întinse telefonul lui Mac.
— Potentatul vrea să vorbească cu dumneata.
— Care e planul vostru, căpitane?
Mac îi prezentă opţiunile.
— N-aţi putea să vă întoarceţi fie la Meca, fie undeva în
Yemen?
— Acolo nu există nicio pistă capabilă să suporte un
avion de asemenea dimensiuni, domnule.
— Addis Abeba e acolo unde înainte era Etiopia, observă
Carpathia, ca pentru sine.
— Corect, încuviinţă Mac. Iar Khartoum este în fostul
Sudan.
 — Mergeţi acolo. Îl voi contacta pe Potentatul Rehoboth în
Africa de Sud – la Johannesburg şi îl voi asigura că oamenii
săi din Sudan au tot ce le trebuie. Dacă vei putea după
aceea să duci călătoria până la capăt, ar fi extrem de util
pentru cauză.
— Pot să întreb cum sunt lucrurile pe acolo?
— Aici? Am pierdut zeci de oameni, iar mirosul este
îngrozitor. Sunt convins că avem de a face cu un atac
chimic, dar nu m-ar mira dacă opoziţia ar pretinde că de
fapt totul are nu-ştiu-ce cauză supranaturală.
— Nici pe mine... domnule.
— Cuplul de la Ierusalim vorbeşte deja despre asta.
— Ce aţi spus, domnule?
— Aşa le spun eu mai nou. Îţi place?
Mac nu răspunse. Oamenii mureau pe întreg cuprinsul
planetei, iar Carpathia făcea jocuri de cuvinte.
— Profită, fără îndoială, de ceea ce se întâmplă, continuă
Carpathia. Asta nu face decât să-mi uşureze treaba. Va veni
şi ziua lor, iar lumea îmi va fi recunoscătoare pentru asta.
Buck stătea în faţa televizorului alături de Tsion şi de
Chloe, aşteptându-i pe Rayford şi pe Leah. Văzură imagini
filmate în ţări în care era zi, cu incendii, cu valuri de fum,
cu oameni care se sufocau şi leşinau. Enorm de multă
panică.

Sună telefonul. Era Mac, care îl căuta pe Rayford. Buck îl

puse la curent cu noutăţile şi ascultă cu gura căscată
povestea lui Mac şi a lui Abdullah. Mac îi spuse despre
porecla găsită de Carpathia pentru cei doi martori.
— O să apară în curând la televizor, îl anunţă Buck. O să-
i transmit lui Rayford să te sune.
Rayford şi Leah sosiră chiar în momentul în care era
anunţat discursul lui Carpathia. Armata Pătimirilor stătea
în faţa televizorului, urmărind istoria cosmică. Tsion se
ridică în picioare şi făcu un pas, în timp ce Nicolae
Carpathia privea solemn în cameră. Potentatul se întrecu pe
sine în paternalism, dând asigurări maselor îngrozite că
„situaţia va fi în curând sub control. Am mobilizat toate
resursele. Totodată, îi rog pe cetăţenii Comunităţii Globale
să raporteze orice activitate suspectă, cu precădere
fabricarea şi transportul de substanţe nocive. Din păcate,
avem motive să credem că acest masacru de vieţi nevinovate
este pus la cale de către opozanţii religioşi pe care până
acum i-am protejat. Deşi nu fac decât să ne atace, le-am
apărat de fiecare dată dreptul de a avea opinii şi credinţe
diferite. Şi totuşi, ei continuă să se raporteze la Comunitatea
Globală ca la un inamic. Îşi arogă dreptul de a practica un
cult intolerant, îngust şi fanatic, care îi exclude pe toţi cei
care nu îl îmbrăţişează. Avem dreptul de a duce o viaţă
sănătoasă, în pace şi în libertate. Deşi voi rămâne
întotdeauna un pacifist, mă angajez să salvez lumea de
acest cult, începând cu acest Cuplu de la Ierusalim, care,
chiar în aceste momente, îşi manifestă lipsa oricărui regret
pentru imensa pierdere de vieţi omeneşti care a urmat
acestui atac.
— Ştii, reflectă Tsion, stând pe marginea canapelei lângă
Chloe, va trebui să cer iertare pentru bucuria pe care o voi
simţi când acestui om îi va suna ceasul.
Carpathia prezentă o imagine în care Ilie şi Moise
predicau la Zidul Plângerii. Vorbeau la unison, pe un ton
înalt, ameninţător, care ajungea fără amplificare până
departe de Muntele Templului.
Cuvintele le erau transcrise în josul ecranului.
— Vai de duşmanii Dumnezeului Preaînalt! spuneau ei.
Vai de netrebnicii care şi-au ridicat pumnul către Creatorul
lor şi acum îi îndura mânia! Vă conjurăm, şerpi şi vipere, să
priviţi chiar şi această năpastă ca fiind mai mult decât o
judecată! Da, cu toate astea, nu e decât o altă încercare a
lui Dumnezeu, care şi-a pierdut răbdarea, de a vă face să vă
întoarceţi în dragostea lui. Nu va mai fi timp pentru voi.
Trebuie să-i ascultaţi cu smerenie chemarea, să vedeţi că El
este cel care vă iubeşte, întoarceţi-vă la Dumnezeul
părinţilor voştri cât mai este încă timp. Căci va veni şi ziua
când timp nu va mai fi!
Carpathia reveni în imagine, cu un zâmbet
condescendent.
— Va veni şi ziua aceea, prieteni, când aceştia doi nu-şi
vor mai răspândi otrava. Nu vor mai preschimba apa în
sânge, nu vor mai opri ploaia din nori şi nu vor mai trimite
calamităţi peste Ţara Sfântă şi peste restul globului. Mi-am
îndeplinit promisiunile făcute în cadrul negocierilor cu ei de
luni de zile, permiţându-le anumitor dizidenţi să rămână
nepedepsiţi. Şi iată cum am fost răsplătit! Iată cum mi-au
mulţumit pentru generozitatea mea! însă generozitatea se
opreşte aici, dragi cetăţeni. Răbdarea şi fermitatea voastră
vor fi răsplătite. Va veni ziua în care vom trăi într-o singură
lume, într-o singură credinţă, într-o singură mare familie a
omului. Vom trăi într-un tărâm miraculos al păcii şi al
armoniei, în care nu vor mai fi războaie, vărsări de sânge ori
moarte. În acelaşi timp, vă rog să acceptaţi cele mai sincere
condoleanţe din partea mea pentru pierderea celor dragi.
Moartea lor nu va fi fost în zadar. Puneţi-vă în continuare
toată încrederea în idealurile Comunităţii Globale, în
principiile păcii şi în spiritul unei credinţe universale care
îmbrăţişează pe adepţii oricărei religii, chiar şi pe aceia care
acum ni se opun. Peste doar câteva luni, vom sărbători şi ne
vom bucura chiar în oraşul în care acum predicatorii ne
sfidează şi ne ameninţă. Vom aplauda dispariţia lor şi ne
vom trezi într-o lume fără suferinţă, fără boală sau moarte.
Păstraţi-vă încrederea şi aşteptaţi acea zi. Şi, până în
momentul în care mă voi adresa din nou vouă, vă
mulţumesc pentru loialitatea pe care o arătaţi Comunităţii
Globale!

Două ambulanţe echipate cu ultimul răcnet în materie de

tehnologie medicală aşteptau la capătul pistei principale de
aterizare din Khartoum. Cu prosopul ud la ureche, Mac îl
ajută pe Abdullah să deschidă uşa şi să coboare scara, în
timp ce Leon şi Karl se precipitau să iasă, fiecare având
alături un asistent rănit şi lăsând fiecare la bord câte un
camarad ucis. Echipele de urgenţă, având măşti de gaze şi
echipament de protecţie, urcară în viteză la bord, cărând
cutii de metal. Mac şi Abdullah stăteau în picioare pe pistă,
refuzând orice asistenţă, pînă în momentul în care urmau
să fie îngrijiţi toţi ceilalţi. Ceilalţi patru erau trataţi în
ambulanţe. Curând, cei de la Urgenţe ieşiră din avion şi apoi
se suiră la loc cu paturi rulante. Ieşiră de acolo cu ambele
victime acoperite din cap până în picioare cu cearşafuri.
Fortunato stătea în picioare, fără haină pe el, lângă o
ambulanţă, cravata fiindu-i în dezordine, iar cămaşa plină
de sudoare. Se frecă la ochi, respirând greu.
— Nişte măsuri de precauţie? îi întrebă el pe cei de la
Urgenţe, în timp ce victimele trecură pe lângă el.
Aceştia clătinară din cap.
— Nu sunt...
— Ba sunt, zise cineva. Asfixiaţi.
Leon se întoarse spre Mac.
— Îngrijeşte-ţi rana aia şi verifică avionul în amănunt. Nu
ne mai putem permite încă un episod ca ăsta.
Mac avea trei răni deschise la cap, o rană adâncă la gât,
pentru care fu nevoie de douăzeci de copci şi o ureche
aproape smulsă, pentru care fu nevoie de încă patruzeci.
— O să doară îngrozitor când se va duce efectul
calmantului, i se spuse.
Doi tineri erau morţi, alţi patru pasageri grav răniţi, iar
lumea era în plin haos. Mac decise că va suporta durerea.

Rayford stătea în sufrageria locuinţei de refugiu, la orele

mici ale dimineţii, pe când ceilalţi se îndreptau clătinându-
se spre paturile lor. Intrase şchiopătând în casă în spatele
lui Leah, udă, îngheţată şi cu dureri peste tot. Îşi putea
imagina ce dureri resimte, după ce intrase în ea în plină
viteză. Grija şi promptitudinea celorlalţi, chiar şi în timpul
discursului lui Carpathia, îl mişcaseră până la lacrimi. Erau
cu adevărat fraţii şi surorile sale întru Hristos şi n-ar fi
putut să supravieţuiască fără ei.
După ce ascultară povestea lui Rayford şi al lui Leah şi îi
mulţumiră lui Dumnezeu pentru bani, Tsion dezvăluise o
parte din ceea ce urma să transmită a doua zi. Părea
intrigat mai ales de faptul că toţi credincioşii puteau vedea
caii şi călăreţii, iar victimele – nu. Chiar şi la televizor,
oamenii erau arătaţi zvârcolindu-se ca muşcaţi de şarpe,
înconjuraţi de nori de fum şi arşi de vii, în ceea ce păreau să
fie fenomene de combustie spontană.
— Mi-am imaginat călăreţii ca pe o unică mare armată,
mărturisi Tsion, şi poate că aşa va şi fi, la un moment dat.
Dar, până acum, se pare că au fost trimişi în mai multe
locaţii. Cât va mai dura asta, nu ştiu. Sincer, sunt
dezamăgit că nu i-am văzut încă.
În cele din urmă, în încăpere rămaseră doar Rayford şi
Chloe.
 — Mergem la culcare, tată? întrebă ea în final.
— Imediat. Trebuie să mă liniştesc. Ştii, n-a fost tocmai o
zi obişnuită. N-am mai văzut aşa ceva. Şi n-aş mai vrea să
văd vreodată.
Chloe trecu în spatele lui şi îi masă umerii şi ceafa.
— Trebuie să te odihneşti, îl sfătui ea.
— Ştiu.
O luă de mână.
— O să fiu bine. Du-te şi dormi ca să poţi să te ocupi de
copil după aceea.
Stând în întuneric, Rayford trecu în revistă evenimentele
ultimelor zile. Întrebarea sa fusese cât vor mai putea să
îndure. Acesta era doar începutul şi nu-şi putea imagina
cum vor putea trece peste următorii câţiva ani. Va pierde şi
mai mulţi camarazi, într-un ritm din ce în ce mai rapid.
Furia nu i se potolise, dar, într-un fel sau altul, reuşise să
o ascundă undeva în creierul său, pe o poliţă înaltă, în
spatele unei cuşti de căţel. Dorindu-şi în continuare
privilegiul de a fi folosit la nimicirea lui Carpathia, trebuia
să admită că era recunoscător pentru ceea ce văzuse în
noaptea aceea. Nu mai putea nega prezenţa în forţă a lui
Dumnezeu în decursul acestei perioade. Să stai faţă în faţă
cu acei călăreţi ai Apocalipsei, să treci prin ei în deplină
siguranţă...
Oare călăreţii erau la rândul lor incapabili să-i vadă pe
credincioşi? Fără îndoială, ca şi lăcustele demonice, erau
uneltele lui Satan şi ar fi ucis mai degrabă credincioşi, decât
duşmani ai lui Dumnezeu.
De asemenea, Rayford încă nu ştia ce să creadă despre
Leah. Era o fiinţă greu de ghicit. Avea ceva în ea care părea
a fi mai tineresc şi mai naiv decât vârsta ei propriu-zisă.
Trecuseră împreună printr-o încercare teribilă; totuşi,
imaginea pe care şi-o făcuse despre ea, ca fiind prea colerică
şi prea insistentă, nu se schimbase. Fusese mişcat de
povestea mântuirii ei şi nu se îndoia de sinceritatea ei. Oare
era ceva misogin în faptul că era deranjat de francheţea ei?
Ar fi fost oare altceva dacă ar fi fost vorba de un bărbat?
Spera că nu.
Rayford făcu inventarul rănilor sale. Avea nevoie de încă
un duş lung şi fierbinte. Un deget de la picior îi pulsa şi era
posibil să şi-l fi rupt. Îl durea genunchiul stâng, la fel ca
înainte de operaţia suferită în facultate. Se lovise la cotul
stâng. Un deget era scrântit. Simţea o durere la ceafă. Însă
cel mai rău era că mergea pe patruzeci şi şase de ani. A te
izbi de cineva în viteză şi a te prăbuşi la pământ ar fi putut
forma mai degrabă programul zilnic al unui puşti de nouă
ani.
Ajuns aici cu gândurile, fu răvăşit de amintirea fiului său.
Raymee avea doisprezece ani când dispăruse odată cu
înălţarea la Cer. Deşi Rayford reuşise în bună măsură să-şi
înfrâneze tendinţa de a-l plânge, Raymie era întotdeauna
acolo, la marginile conştiinţei sale. Se simţea vinovat pentru
timpul pierdut, pentru timpul pe care nu apucase să-l
petreacă împreună cu fiul său. Amintirile momentelor
petrecute împreună îi puseră un nod în gât.
Rayford se lăsă să alunece de pe canapea şi se puse în
genunchi, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru Irene şi
pentru Raymie, recunoscător că fuseseră scutiţi de această
existenţă chinuită. De asemenea, îi mulţumi lui Dumnezeu
pentru Amanda, de care apucase să se bucure atât de puţin
timp, dar care fusese un dar la fel de preţios de la El. Chloe,
Kenny, Buck, Tsion, Mac, David, Bruce, Ken... toţi îi
răsăriră în minte şi îi aduseră în suflet emoţie, regret,
gratitudine, grijă, speranţă.
Rayford se ruga lui Dumnezeu să facă din el acel
comandant al Armatei Pătimirilor pe care El îl voia. Şi
nutrea încă speranţa că în asta va fi inclusă şi şansa de a se
afla în preajma lui Nicolae Carpathia la trei ani şi jumătate
de la începutul Pătimirilor, adică la doar trei luni de
momentul prezent. Şi Carpathia tocmai anunţase unde
urma să se afle în acel moment.

Mac era bucuros că Abdullah supraveghea operaţiunea de

dezinfectare şi inspecţia avionului. Capul îi zvâcnea. Mai
avea încă de zburat, dar urma să se bazeze pe Abdullah mai
mult ca niciodată.
Toată lumea, inclusiv el, părea surescitată, aşteptându-se
ca dintr-o clipă în alta să se mai întâmple ceva rău. Mac se
trezi că tresare la orice mişcare din câmpul periferic al
vederii sale, gata să-i vadă din nou pe giganticii cai şi
călăreţi. Abdullah părea la fel de frământat.
În pofida traumei pe care o suferise, Fortunato părea să
fie nerăbdător să plece din nou la drum. Karl era deosebit de
agitat: ba plângea, ba se tot plimba de colo-colo. În timp ce
Mac şi Abdullah îndeplineau operaţiunile de rutină de
dinainte de decolare, Fortunato era condus în strălucitorul
terminal al aeroportului din Khartoum. Apăru de acolo
îmbrăcat în haine noi, părând să fi făcut şi duş şi arătând
mult mai bine. Avea în continuare fruntea înnegurată de
griji. Se opri lângă carlingă pentru a se asigura că atât Mac,
cât şi avionul, sunt gata de zbor.
— La primul miros neplăcut, vreau ca acest avion să
coboare la sol, porunci el.

La ora unu după-amiaza, în Noul Babilon, David Hassid

se opri în sfârşit pentru puţin timp din activitatea pe care o
presupunea situaţia aceasta de urgenţă. Ajutase la
transportarea cadavrelor la morgă şi îi dusese pe bolnavi în
camerele de spital. Nu văzuse ce pagube provocase
catastrofa, dar puse imediat lucrurile cap la cap văzând că
reporterii vorbesc despre decese cauzate de foc, de fum şi de
sulf. Nu fusese afectată nici măcar o zecime dintre angajaţii
Comunităţii Globale, dar totuşi muriseră sute de oameni.
Ştia că fraţii lui din Statele Unite, cel puţin Rayford şi un
membru nou al Armatei Pătimirilor, îi văzuseră pe călăreţi.
Se simţi mai bine gândindu-se că nu fusese el singurul
credincios care nu îi văzuse.
Lui David îi era cumplit de dor de Annie. N-o mai văzuse
din momentul în care sunase prima alarmă, care îi trimisese
pe toţi angajaţii la sarcinile lor în caz de urgenţe prestabilite.
Nu reuşi să dea de ea la telefon sau pe calculator şi nimeni
n-o văzuse. Sarcina ei în caz de urgenţă era să formeze nişte
coduri de securitate la panoul de control care asigura
hangarul. Odată făcută treaba, trebuia să se ocupe de întreg
personalul din departamentul lui David. Hangarul fusese
securizat, dar David fu nevoit să verifice el însuşi starea
fiecărui membru al personalului.
Era o muncă îngrozitoare. Din cei 140 de oameni care se
aflau sub comanda sa, zece erau morţi, doi se asfixiaseră şi
primeau îngrijiri, iar unul dispăruse: Annie. Trei dintre cei
morţi fuseseră aparent cuprinşi de combustie spontană.
Ocupându-se de această misiune oribilă, David ajunse la o
concluzie. Dacă s-ar dovedi că Annie supravieţuise, urma să
facă publice sentimentele pe care le nutreau unul pentru
celălalt. Urma chiar să ia iniţiativa de a îi obţine transferul,
conform politicii de cadre, pentru ca niciunul dintre ei să nu
aibă de suferit atunci când povestea avea să se afle.
Imediat după ce îşi definitivă raportul, David trecu pe
lângă zeci de angajaţi care se adunaseră în mici grupuri,
plângând, vorbind şi jelindu-i pe cei morţi. Păreau pregătiţi
să se roage, să-L primească pe Dumnezeu. Însă el nu se
simţea pregătit să-şi rişte pielea şi, implicit, potenţialul folos
pe care îl putea reprezenta pentru cauză.
Datorită poziţiei sale, David putea obţine o legătură cu
unitatea lui Annie. Ea nu era acolo. Disperat, se îndrepta cu
paşi mari spre marele hangar şi introduse codurile necesare
pentru a dezactiva instalaţia de securitate care ţinea
hangarul etanş. Imensele uşi glisante se dădură la o parte şi
ieşiră la iveală cavernoasele vintre ale hangarului, care
păreau încă şi mai mari acum că nava-amiral a flotei
aeriene era plecată în misiune. Elicopterele şi planoarele nu
erau suficient de mari pentru a umple clădirea.
David deschise birourile lui Annie, ale lui Mac şi ale lui
Abdullah şi aprinse luminile. Nimic. Însă atunci auzi o
bătaie ritmică. Venea din camera de serviciu din celălalt colţ
al structurii. Îşi dădu curând seama că bătăile erau în
alfabetul Morse. Cineva transmitea un SOS. David o rupse
la fugă.
Camera de serviciu era dublu izolată şi blindată. Fusese
prima oară când Annie securizase hangarul. Poate că nu
ştia că respectiva cameră de serviciu se încuia singură din
interior şi era ultimul loc în care şi-ar fi dorit cineva să se
afle în momentul în care întreaga clădire era etanşeizată
automat. Odată camera încuiată, comunicarea cu exteriorul
devenea imposibilă. Nici telefonul şi nici măcar telecomanda
centrală nu puteau trece prin blindaj. Pentru a ieşi, trebuia
ca mai întâi să se ştie că este cineva înăuntru.
David ajunse la uşă.
— Cine-i acolo? strigă el.
— David! veni răspunsul surescitat al lui Annie. Scoate-
mă de aici!
 — Slavă Domnului, exclamă el, descuind uşa.
Ea se aruncă în braţele lui, strângându-l atât de tare
încât de-abia mai putu respira.
— Ei, aşa-i c-am mai învăţat ceva azi despre încăperea
asta de serviciu? glumi el.
Credeam că o să rămân aici pe veci! murmură ea. Am
verificat totul şi am început să formez codurile neştiind că
uşile se închid din interior. Mai am încă oameni din echipa
ta de verificat.
— Am făcut-o deja.
— Bine! Mulţumesc pentru că m-ai avertizat în legătură
cu încăperea asta de serviciu.
— Îmi pare rău! Mă simt atât de uşurat că te-am găsit.
— Tu eşti cel care se simte uşurat? M-am speriat de
moarte. M-am gândit că o să-ţi ia zile întregi până să-ţi
treacă prin cap să cauţi aici.
David observă că Annie era cu adevărat supărată pe el.
— De fapt, era de datoria lui Mac să te informeze...
Annie se uită pieziş la el.
— Să nu-mi spui că eşti genul care dă vina pe alţii. Era
un lucru foarte important pe care trebuia să mi-l spui.
El nu mai avea argumente.
— Deci care a fost problema? încă o alarmă falsă?
 — Chiar nu ştii?
— De unde să ştiu, David? făcu ea. Am văzut că oamenii
alergau şi am auzit că respirau greu. Atunci a sunat alarma.
Am venit direct aici.
— Hai cu mine, îi zise el.
Se aşezară la biroul ei, iar el îi povesti totul.
— Aş fi putut să dau şi eu o mână de ajutor, replică
Annie. Acum o să par o laşă, din cauza ta.
— Am crezut că înnebunesc când am văzut că nu eşti
nicăieri, şopti David. Credeam că ştiu ce însemni pentru
mine.
— Credeai?
— M-am înşelat. Ce pot să spun? Am nevoie de tine. Te
iubesc! Vreau să ştie toată lumea.
Ea clătină din cap şi îşi întoarse privirea.
— Atât de mult mă iubeşti, încât m-ai lăsat să mă încui
acolo.
Acum David era cel furios.
— Ai citit manualul de utilizare, aşa cum aveai datoria să
o faci? Acolo scrie clar.
— Bănuiesc că voi primi o mustrare.
— Probabil! Nu va fi uşor de ascuns faptul că eu am făcut
treaba în locul tău.
 — Măcar atât să faci şi tu, răspunse ea.
David se strădui să-şi spună că proasta ei dispoziţie se
datora claustrofobiei şi frustrării.
— Te iubesc chiar şi atunci când eşti cu fundul în sus,
rosti el.
— Ce generos eşti!
El ridică din umeri şi apoi înălţă mâinile în semn de
capitulare.
— Trebuie să mă întorc. Până nu ne facem publică relaţia,
nu e bine să fim văzuţi împreună. Şi încă ceva: trebuie să
raportez unde erai.
— Mi se pare cinstit.
David clătină din cap şi se ridică.
— Cineva ar fi trebuit să îmi spună, stărui Annie.
El nu se uită la ea.
— Am înţeles.
— Spun doar, încercă ea să-i explice, că eu sunt cea care
ar putea să fie scoasă din post şi trimisă în altă parte. Ştii ce
ar însemna asta.
David o privi din nou.
— Acum zece minute mi-ar fi plăcut să aud asta. Ar fi
minunat că ne putem face publică relaţia şi că putem
petrece mai mult timp împreună.
 Îşi dădu seama că o rănise.
— Iar acum? întrebă ea.
— Cum am spus, te iubesc chiar şi când eşti...
— Cunoşti preţul, David. Vreau ceea ce vrei şi tu, dar oare
aşa e mai bine pentru Armata Pătimirilor?
— Lipsit de tine, nu cred că aş fi de mare folos Armatei
Pătimirilor.
— Păi, cine mai are acces ca tine la ofiţerii superiori ai
Comunităţii Globale?
— Ştiu. Deci, ne iubim iarăşi sau...?
Annie veni spre el şi se luară în braţe.
— Îmi pare rău, şopti ea.
— Şi mie.
 10

Mac nu mai fusese la Johannesburg de la marele

cutremur al Mâniei Mielului. Din avion, semăna cu Noul
Babilon. Aeroportul reconstruit servea ca nod internaţional
de transport. Palatul Potentatului regional Rehoboth le
găzduia pe cele şapte neveste ale acestuia, alături de copii şi
de nepoţi, precum şi de servitori şi de personal auxiliar.
Mac îşi simţea partea din stânga a capului de două ori
mai mare decât cea din dreapta, iar la fiecare bătaie a inimii
simţea în răni convulsii dureroase. Până şi simpla fixare a
căştilor pe urechi era un chin, încercând să împiedice
plasticul să apese prea tare pe cusături.
După aterizare, Mac şi Abdullah trebuiau să deschidă uşa
şi să coboare scara. Apoi puteau să părăsească avionul, să
se retragă în cuşetele lor sau să rămână în cabină, cu
condiţia să nu deranjeze întâlnirea. Karl şi asistentul său
urmau să rămână la bord pentru a servi masa. Mac îi spuse
lui Leon că el şi cu Abdullah vor rămâne şi ei, cel mai
probabil în cuşetele lor. Bineînţeles, rămaseră în cabină,
unde Mac îi ascultă pe Leon şi pe unicul asistent pe care
acesta îl mai avea.
— Clancy, începu Leon, vreau să-l suni pe Ngumo la casa
unde sunt cazate VIP-urile. Se vede acolo, la capătul
aeroportului. Uite numărul. Probabil că nu va răspunde el
în persoană, dar, pentru orice eventualitate, să pui aparatul
pe difuzor ca să aud şi eu.
Lui Mac i-ar fi plăcut să poată lua notiţe, dar nu îşi
permitea să rişte să fie prins cu ele asupra lui. Va trebui să-
şi amintească pur şi simplu cât de mult putea din ce auzea,
ceea ce nu era o sarcină uşoară, dată fiind durerea care nu
îi dădea pace. Îl auzi pe Clancy formând încet numărul. Îi
răspunse o femeie în vârstă.
— Sunt secretara domnului Mwangati Ngumo. Cu ce vă
pot fi de folos?
— Da, doamnă, mulţumesc! Mă numesc Clancy Tiber şi
sunt asistentul personal al comandantului suprem al
Comunităţii Globale, Leon Fortunato. Îmi face plăcere să vă
anunţ că domnul Comandant Suprem este pregătit să-l
primească pe domnul Ngumo, însoţit de doi asistenţi, la
bordul avionului oficial.
— Mulţumesc, domnule Tiber. Vor fi acolo în aproximativ
cinci minute. Domnul Ngumo este extrem de nerăbdător să-l
întâlnească pe Potentatul Carpathia.
Clancy închise telefonul şi spuse:
— E prea frumos! Chiar trebuie să fie atât de distractiv?
 — Şi încă n-ai văzut nimic, băiete!
Limuzina plină de steaguri şi de decoraţii a
botswanianului opri la vreo cincizeci de metri de avion, iar
Mac observă cum trei demnitari coboară din ea. Abdullah îşi
scoase centura de siguranţă şi îşi lipi nasul de parbriz.
— Ăsta ţi se pare a fi Ngumo, Mac?
— Ce?
— Ăsta nu e Ngumo!
— Nu l-am întâlnit niciodată.
— Nici eu, dar ăsta nu e el, doar dacă a slăbit vreo
cincizeci de kilograme de când l-am văzut ultima oară la
televizor. Şi de când cară şi şeful o geantă?
Mac îşi scoase căştile şi se aplecă în faţă, dar cei trei
trecuseră deja de locul de unde i-ar fi putut vedea. Sări în
sus, căci
Fortunato izbi atât de tare în uşa încuiată a cabinei încât
aceasta ieşi din balamale şi se izbi de perete.
— Hai! Hai! strigă Leon. Decolează în clipa asta!
— Avem motoarele oprite, Leon.
— Porneşte-le! Acum! Oamenii ăia sunt înarmaţi!
— Uşa e deschisă, Leon! Nu mai e timp!
— Fă ceva!
— Motoarele trei şi patru pornite, ordonă Mac, iar
Abdullah apăsă pe câteva comutatoare.
— Cu toată puterea înainte, acum!
Cele două motoare de pe partea dreaptă a avionului se
treziră la viaţă cu un huruit, iar Mac manevră comenzile
astfel încât avionul să o ia în stânga. Mac îi văzu pe cei trei
potenţiali asasini gâfâind pe pistă în jetul de aer fierbinte.
— Eşti un geniu! exclamă Leon. Acum scoate-ne de aici!
Cei trei se ridicară, îşi luară armele de mare calibru şi
fugiră spre limuzină. Scara şi uşa deschisă a avionului
nemaifiind acum în bătaia armelor lor, Abdullah alergă să
ridice scările şi să închidă uşa.
— Şi acum, dă-i drumul! urlă Leon. Acum!
— Nu prea mai avem combustibil. Va trebui să ne
întoarcem şi să aterizăm tot aici.
— Vin înspre noi! Hai!
Mac declanşă manevrele pas cu pas, ştiind că avionul nu
putea decola din nou atât de repede. Motoarele din partea
stângă erau turate la maximum, dar până reuşeau să ducă
şi ceilalţi parametri de zbor la nivelul optim, computerul de
bord ar fi întrerupt decolarea. Iar dacă Mac ar fi scos din
funcţiune sistemul automat de reglaj, riscau să se
prăbuşească.
Întoarse avionul cu spatele, dar urmăritorii săi îl ocoliră şi
ajunseră în faţă, arătându-şi armele.
— Umple-i de praf! porunci Leon. Hai, să plecăm!
Însă cei trei ieşiră din raza privirii lui Mac şi deschiseră
focul. Zgomotul produs de explozia cauciucurilor se auzi
aproape la fel de tare ca şi împuşcăturile. Condorul era
avariat. Având mai mult de jumătate dintre cauciucuri
distruse, avionul rămase într-o rână, în mijlocul pistei. Mac
n-ar mai fi putut să îl facă să pornească şi cu atât mai puţin
să atingă viteza necesară pentru decolare.
Lucru bizar, în jur nu se mai vedea niciun avion. Toată
nebunia, care ar fi trebuit să fie observată atât de controlorii
de trafic, cât şi de personalul de la sol, nu provocase nicio
alertă. Mac îşi dădu seama că li se întinsese o cursă şi că
probabil vor muri cu toţii. El şi cu Abdullah rămăseseră
singuri în faţa acestei bande de ucigaşi. Oricine ar fi fost,
aveau fără îndoială sprijinul regimului Rehoboth.
Gloanţele începeau să pătrundă prin fuzelaj. Mac şi
Abdullah săriră din scaune şi îl urmară pe Leon, care
continua să ţipe, prin bucătărie, prin salon, până în cabina
principală.
— La pământ, şi rămâneţi în mijloc! strigă Mac.
Se părea că ucigaşii se hotărâseră să se asigure că nimeni
nu supravieţuieşte. Gloanţele veneau prin geamuri şi prin
pereţi. Mac observă că sunt doar cinci oameni pe podea.
Abdullah, Leon, Clancy, ajutorul lui Karl şi el erau ghemuiţi
sub scaune, cu capetele în mâini.
— Unde e Karl? strigă Mac, dar nimeni nu îi răspunse.
Mac simţi paşi lângă el şi îl zări pe bucătar clătinându-se
pe culoarul dintre rândurile de scaune, plin de sânge.
— Karl! La pământ!
Omul căzu, cu ochii larg deschişi. O gaură mare în frunte
dovedea că fusese împuşcat mortal.
— Avem vreo armă? strigă Leon.
— Nu, şeful tău ne-a interzis! făcu Mac.
— Nu pot să cred că nu încalci niciodată regulile! Dacă
scoţi vreuna, te iert pentru asta! Altfel, suntem fără
speranţă, Mac!
Existau două pistoale în încărcătura din cală şi „Da, se
gândi Mac, se mai întâmplă să încalc regulile”. Dar nu avea
cum să ajungă la arme şi, oricum, ce-ar fi făcut cu ele,
puţini la număr cum erau, în faţa artileriei grele de afară?
— Fă ceva! îl imploră Leon. Ai un telefon?
Mac şi-l scoase pe al său din buzunar şi i-l aruncă.
Comandantul formă la repezeală un cod special, tremurând
la fiecare foc de armă care lovea avionul.
— Megaalertă a Comunităţii Globale, aici LF 999, linie
securizată! Excelenţa Sa One sub foc pe aeroportul din
Johannesburg. Legătură directă cu potentatul Rehoboth,
acum!
Mac auzi telefonul în salon. Să îndrăznească să se târască
până acolo să vadă cine era? Dacă erau cumva cei care
trăgeau, care aveau de formulat o cerere, era posibil să
merite. Se târî peste corpul lui Karl, ajunse în salon şi
apucă receptorul în momentul în care telefonul cădea pe
podea.
— Vorbeşte! urlă el.
Era femeia pe care o auzise prin instalaţia de ascultare,
acum isterică.
— Domnul Ngumo nu are nimic de-a face cu atacul! A fost
luat prin surprindere de... o, nu! O...
O împuşcătură asurzitoare îl făcu pe Mac să îndepărteze
receptorul de ureche. Când ascultă din nou, femeia ţipa:
— L-au ucis! Nu! Vă rog!
Se auziră şi alte împuşcături, apoi legătura se întrerupse.
Mac merse de-a buşilea până în carlingă şi aprinse staţia
radio.
— SOS! Aeroportul din Johannesburg! Avionul oficial al
Comunităţii Globale a fost atacat!
Îl auzi pe Leon ţipând în telefon din mijlocul avionului:
 — Tu, Bindura? De ce? Carpathia nici măcar nu se află la
bord! Ăsta e adevărul! Spune-le să înceteze! Te rog!
Dacă Rehoboth era cel care pusese la cale toată chestia
asta, se puteau oricum considera morţi. Asta ar fi însemnat
că se gândise la toate. Mac urlă în staţia radio:
— SOS! Johannesburg! Credincioşi la bord!
Dacă, din întâmplare, vreun pilot creştin se afla în zonă,
cine ştie? Poate ar fi putut să facă totuşi ceva.
Mac fu izbit în faţă de forţa de şoc a unei bombe, iar
avionul începu să se umple de fum. Leon şi Clancy strigară:
— Foc!
Abdullah fugi în faţă.
— S-ar putea să ne împuşte, Mac, dar trebuie să sărim
din avion! Ne-au dat foc!
Mac şi Abdullah deschiseră uşa cabinei principale,
încercând să nu devină ţinte vii. Leon îl împinse pe Clancy
din spate, tânărul îi opuse rezistenţă la început,
înspăimântat, plângând, iar apoi se rostogoli spre uşă. De
îndată ce Abdullah coborî scările, Leon apucă trupul
tremurând al lui Clancy şi se folosi de el ca de un scut.
Clancy fu ciuruit de gloanţe, iar Leon îngheţă în capul
scărilor. Se hotărî să sară doar în momentul în care o
bombă incendiară explodă în salon. Mac şi Abdullah săriră
alături de el şi îl duseră în jos pe scări în timp ce tirurile
distruseră uşa în spatele lor.
Mac nu credea că va atinge pavajul în viaţă. Îşi pierduse
orice speranţă şi sări din avion doar ca să nu ardă de viu.
Înconjurat de focuri de armă asurzitoare, cu avionul
prăbuşit în spatele lui, închise ochii atât de strâns încât
simţi de parcă oasele feţei i-ar fi pătruns în frunte. Cu o
mână pe braţul lui Abdullah şi cu un genunchi în spatele
gras al lui Fortunato, Mac putea pune pariu că nu se va mai
trezi decât în ceruri.
Dar nu se întâmplă aşa.
Leon căzu în patru labe pe pistă, iar Abdullah alunecă
peste el. Mac ateriză direct pe spatele lui Leon, strivindu-l de
asfalt. Un glonte se înfipse în umărul drept al lui Mac, iar
altul îi zdreli mâna, focurile de armă, care veneau de la nici
cincizeci de metri de el, asurzindu-l.
— O, Doamne! ţipă Leon de sub el. O, Doamne, ajută-mă!
Mac simţi că următoarea ţintă va fi chiar capul său şi că
va fi cruţat de orice suferinţă.
Întuneric.
Linişte.
Nimic.
Doar miros, gust şi senzaţie.
 Mac nu văzu nimic pentru că se hotărâse să-şi ţină ochii
închişi. Auzi doar respiraţia sacadată a lui Leon.
Mirosul era metalic şi plin de praf de puşcă, gustul era de
sânge, iar senzaţia era de durere adâncă, arzătoare. Durerea
din umăr îl făcu să uite de rana de la cap. Cât despre braţul
său, lucrurile stăteau încă şi mai rău. Aproape că nu
îndrăznea să deschidă ochii. Nimic nu l-ar fi surprins în
legătură cu acea rană. Mac se simţea de parcă mâna i-ar fi
fost zdrobită.
Corpul lui Leon se ridică şi căzu sub el, iar Leon se
sufoca. Mac se rostogoli de pe el pe pavaj, pe partea stângă,
cu ochii încă închişi şi cu gândurile învârtindu-i-se ca un
titirez. Oare se terminase sau, când va deschide ochii, îi va
vedea pe duşmani în picioare în faţa lui? Leon fusese lovit?
Dar Abdullah?
Dezamăgit că nu ajunsese în ceruri, Mac se forţă să
deschidă un ochi. Fumul era atât de dens şi de negru, încât
abia dacă putea vedea la câţiva centimetri în faţă. Îşi duse
mâna rănită la ochi ca să se uite mai îndeaproape şi simţi
cât de gravă era rana de la umăr. Mâna îi tremura atât de
puternic încât îi zguduia tot trupul, iar sângele îi stropi faţa.
Mac se folosi de cealaltă mână pentru a o ţine pe cea
rănită şi observă că avea încă toate degetele, deşi erau
răşchirate în toate direcţiile, deoarece un glonţ îl lovise
aproape de încheietură. Tremura din tot corpul şi se temea
să nu intre în şoc.
În timp ce fumul se risipea încet, se forţa să se ridice.
Leon zăcea gâfâind din greu, cu ochii deschişi şi cu fălcile
strânse. Clancy Tiber zăcea lângă el, mort, fără îndoială.
— Abdullah? strigă Mac, cu voce slabă.
— Aici sunt, răspunse Abdullah. Am un glonţ în femur. Ai
l ost atins?
— Da, în cel puţin două locuri. Ce s-a întâmplat cu...?
— Vezi caii?
— Nu te văd nici pe tine.
— Sper să rămână acolo îndeajuns de mult ca să poţi să-i
vezi şi tu.
— Şi eu sper.

Rayford se trezi duminică dimineaţă după ora nouă, în

ascunzătoare. Ar mai fi putut dormi vreo două ore după
noaptea prin care trecuse, dar un zgomot neobişnuit reuşise
să îl trezească. Ochii i se deschiseră dintr-odată şi rămase
întins, sperând că era mai târziu, sperând că trupul lui
avusese suficient timp să-şi reîncarce bateriile, întrebându-
se dacă avusese oare noroc şi rănile i se vindecaseră.
 Un fâşâit continuu, de parcă cineva şi-ar fi frecat mâinile
una de alta în permanenţă, îl făcu să se ridice în capul
oaselor. Ascultând mai cu atenţie, se gândi că ar putea fi
cineva care îşi trage nasul sau chiar fluieră. Zgomotul venea
din dormitorul alăturat, unde dormea şi lucra Tsion.
Odihna fusese bună pentru mintea şi pentru spiritul lui
Rayford, însă muşchii şi încheieturile sale nu făcuseră decât
să înţepenească. Gemu tare, îşi puse halatul şi aruncă o
privire în camera lui Tsion, prin uşa întredeschisă.
La început, Rayford nu îl văzu pe doctorul Ben-Judah.
Scaunul din faţa monitorului său era gol, la fel şi patul. Însă
sunetul venea din acea cameră. Rayford bătu încet în uşă,
pe care o mai deschise câţiva centimetri. Sub fereastra de
lângă pat, Tsion stătea pe jos, cu faţa în palme. Umerii i se
zguduiau de plâns.
— Eşti bine? întrebă încet Rayford, dar Tsion nu îi
răspunse.
Rayford păşi lângă el şi se aşeză pe pat, pentru ca Tsion
să ştie că era acolo. Rabinul se ruga cu voce tare:
— Doamne, dacă va fi Hattie, mă rog pentru mântuirea
sufletului ei. Dacă va fi Chaim, îl vreau în împărăţia Ta.
Dacă va fi cineva din casă, apără-i, ocroteşte-i, fă-i
puternici. Părinte Atotputernic, dacă va fi cineva dintre cei
nou-veniţi întru credinţă, cineva pe care nici nu l-am
cunoscut încă, mă rog pentru Mila Ta. Jeli mai departe.
Doamne, spune-mi cum să mă rog!
Rayford puse o mână pe spatele învăţatului. Tsion se
întoarse.
— Rayford, Dumnezeu a trimis un semn inimii mele că
trebuie să mă rog pentru cineva care se află în pericol. Îmi
scriam mesajul, care şi el mă împovărează – probabil cel mai
greu pe care a trebuit să-l scriu vreodată. M-am gândit că
ideea de bază era să mă rog pentru cei care mă citesc, dar
am simţit că trebuia ceva mai precis, mai urgent. M-am
rugat lui Dumnezeu să-mi spună cine are nevoie de
rugăciunea mea, dar am fost imediat copleşit de sentimentul
că e vorba despre ceva extrem de urgent. Am îngenuncheat
şi a fost ca şi cum Duhul său m-a împins spre podea şi mi-a
sădit în suflet o povară pentru cel aflat în nevoie. Nu ştiu,
am în continuare sentimentul că nu e vorba doar de
imaginaţia mea. Roagă-te cu mine, vrei?
Rayford îngenunche cu greutate, simţind fiecare rană
căpătată cu o noapte înainte şi neştiind nici el ce să spună,
aşa cum nici Tsion nu ştia.
— Doamne, sunt alături de fratele meu în rugăciune. Nu
ştim cum am putea noi, făpturi atât de nedesăvârşite, să ne
rugăm sau să cerem ceva care ar putea să schimbe lucrarea
Dumnezeului Infinit şi Atotputernic, dar ne încredem în
Tine.
Tu ne-ai spus să ne rugăm, să venim neclintit la Tine.
Dacă cineva dintre cei dragi nouă se află în pericol, ne
rugăm ca mila la nesfârşită să-i ocrotească.
Rayford fu mişcat de emoţia lui Tsion şi nu reuşi să
continue. Tsion rosti:
— Mulţumesc, şi îi întinse mâna.
Se ridicară. Tsion se aşeză la calculator şi îşi şterse ochii.
— Nu ştiu ce a fost, murmură el, dar am încetat să-mi
mai pun întrebări despre felul în care Dumnezeu intră în
legătură cu noi.
Stătu un pic să se adune, apoi îl rugă pe Rayford să se
uite peste mesajul său din acea zi.
— O să-i revăd în după-amiaza asta înainte de a-l posta,
dar mi-ar fi de mare folos să ştiu părerea ta.
— Aş vrea să-l citesc, zise Rayford, dar nu văd ce ai putea
primi de la mine.
Tsion se ridică şi îi oferi lui Rayford scaunul său.
— Mă duc să-mi iau ceva de băut. Mă voi întoarce apoi
să-mi iau şi nota.
 Mac era conştient că, dacă rămâne pe pista fumegândă
din Johannesburg, va muri. Rănile sale vechi, cea de la cap
şi cea de la ureche, se spărseseră sub bandaje, iar efectul
calmantului dispăruse demult. Îşi simţea umărul de parcă i
l-ar fi zdrobit cineva cu un ciocan înroşit. Mâna sa nu va
mai fi niciodată la fel. Putea spera cel mult că va reuşi să îşi
salveze degetele, care nu vor mai arăta nici ele cum trebuie.
Fumul se îndepărta în vântul fierbinte de după-amiază,
iar Abdullah apăru la cincizeci de metri în stânga lui Mac.
Tânărul stătea în genunchi, cu turbanul desfăcut şi cu
figura marcată de spaimă şi de oboseală. Arătă cu degetul în
depărtare:
— Sunt încă aici, rosti el.
Mac zărise doar în treacăt imaginea fantasmagoricei
cavalerii, atunci când Abdullah încercase să îi evite, în aer.
Acum vedea o legiune întreagă la treizeci de metri de pista
de aterizare, scoţând fum, foc şi sulf pe nări şi lovind cu
cozile de şarpe în victimele care nu îi puteau vedea.
Armăsarii cu cap de leu lăsau cadavre în urma lor. Unele
se zvârcoleau spasmodic înainte de a încremeni în poziţii
macabre. Altele se contorsionau cuprinse de flăcări, până ce
moartea le aducea uşurarea. Sau, cel puţin, aşa credeau ele,
medită Mac. De fapt, victimele nu făceau decât să treacă
dintr-un foc în altul. Unul dintre falşii demnitari alerga pe
pistă. Ceilalţi doi zăceau morţi lângă avion, suficient de
aproape ca să-l fi putut ucide pe Mac.
Chiar şi priviţi din spate sau de la distanţă, călăreţii şi
caii lor îi păreau înfricoşători lui Mac. Pluteau la aproape un
metru deasupra pământului, însă galopau, păşeau şi se
cambrau ca nişte cai adevăraţi. Călăreţii îi îmboldeau şi
călcau în picioare oameni, clădiri, maşini, tot ce întâlneau în
cale.
Leon Fortunato apăru dintr-un val de fum, târându-se
spre Mac. Îi cuprinse faţa în mâini, iar Mac aproape că ţipă
de durere.
— Mi-ai salvat viaţa, Mac! strigă Leon. M-ai apărat cu
propriul tău trup! Eşti rănit?
— În două locuri, răspunse Mac. Se trase înapoi şi
mâinile lui Leon alunecară de pe faţa sa. Arătă în depărtare.
— Ce vezi acolo?
— Văd un carnagiu, replică Leon, mijindu-şi ochii. Foc,
fum. Şi ce e mirosul ăsta îngrozitor, cum era şi în avion mai
adineauri?
— Trebuie să ne îndepărtăm de avion, observă Mac. Din
geamurile acestuia ieşeau flăcări.
— Minunatul Condor, exclamă Leon. Mândria şi bucuria
Excelenţei Sale.
— Vrei să dai la o parte cadavrul lui Clancy? întrebă Mac.
Leon se chinui să se ridice în picioare şi se clătină,
încercând să-şi menţină echilibrul.
— Nu, răspunse el, recăpătându-şi glasul obişnuit. Nu
mai sunt locuri de înmormântare pe lumea asta. Oricum, l-
am fi incinerat. Să lăsăm focul să facă treaba asta. Se
întoarse încet în tăcere. Credeam că suntem morţi, zise el.
Ce s-a întâmplat?
— Te-ai rugat.
— Poftim?
— L-ai rugat pe Dumnezeu să te ajute, completă Mac.
— Mă consider o persoană religioasă.
— Fără îndoială! Şi Dumnezeu ţi-a răspuns.
— De ce au încetat ăia să tragă?
Mac se înfioră de durere, gândindu-se că ar fi fost mai
bine ca atacatorii să se fi oprit mai devreme.
— De unde să ştim? Unul dintre ei a fugit. Ceilalţi doi nu
mai mişcă.
Leon şi Mac îl luară de câte un umăr pe Abdullah şi îl
purtară spre terminalul aeroportului.

Privilegiul de a arunca o primă privire asupra unui mesaj

pe care milioane de oameni din toate colţurile lumii îl
aşteptau nu rămase fără efect asupra lui Rayford. Tsion
scrisese:
Dragii mei fraţi şi dragele mele surori întru Hristos, Vin
astăzi la voi cu inima grea, ceea ce, bineînţeles, nu e ceva
nou în această perioadă a istoriei. În timp ce acei 144.000
de evanghelişti ridicaţi de Dumnezeu văd alte milioane de
oameni venind la Hristos, religia unică devine din ce în ce
mai puternică şi, trebuie să o spun, din ce în ce mai
odioasă. Propovăduiţi să se audă din vârful munţilor în
fundul văilor, fraţii şi surorile mele: Există un singur
Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, Iisus Hristos, Fiul Omului.
Lăcustele demonice ucigaşe prorocite în Apocalipsa 9 au
murit până la una acum mai bine de jumătate de an, după
ce au chinuit milioane de oameni. Dar suferinţa celor loviţi
în ultima lună a acelei judecăţi s-a curmat de-abia cu trei
luni în urmă.
În timp ce mulţi s-au întors la credinţă după ce au fost
convinşi de această oribilă judecată, mulţi alţii au devenit
încă şi mai nestrămutaţi în convingerile lor. Ar fi trebuit să
fie evident, pentru conducătorul Religiei Unice Enigma
Babilon, că devotaţii acestei religii suferă peste tot în lume.
Dar noi, cei care îl urmăm pe Hristos, aşa-numiţii disidenţi,
duşmani ai toleranţei şi ai integrării, am fost cruţaţi.
Iubiţii noştri predicatori de la Ierusalim, în pofida
abominabilelor persecuţii la care au fost supuşi, continuă să
profeţească şi să câştige noi suflete întru Hristos, în acel
oraş care a fost odată sfânt şi care acum trebuie comparat
cu Egiptul şi cu Sodoma. Pentru asta trebuie să fim
recunoscători în aceste vremuri de suferinţe din ce în ce mai
grele.
Însă ştim de acum că a început cea de-a şasea Trâmbiţă a
Judecăţii, cea de-a doua urgie (Apocalipsa 9). Aparent, am
presupus corect că acei 200 de milioane de călăreţi sunt de
natură spirituală şi nu fizică, dar am speculat greşit
spunând că, în consecinţă, ei vor fi invizibili pentru noi.
Oameni pe care îi cunosc şi în care am încredere au văzut
aceste fiinţe ucigând prin foc, fum şi sulf, aşa cum scrie în
Scriptură. Totuşi, necredincioşii susţin că acestea nu sunt
decât invenţii de-ale noastre şi că doar pretindem că vedem
lucruri pe care ei nu le pot vedea.
Este grăitor faptul că această urgie s-a produs prin
ridicarea a patru îngeri alungaţi în fluviul Eufrat. Ştim că
aceştia sunt îngeri căzuţi, pentru că nicăieri în Scriptură nu
mai avem de a face cu îngeri alungaţi. Aceştia se pare că au
fost alungaţi pentru că erau nerăbdători să arunce năpasta
asupra pământului. Acum, eliberaţi fiind, sunt liberi să o
facă. De fapt, Biblia ne spune că ei erau pregătiţi pentru o
anumită oră, zi, lună şi an.
Este semnificativ faptul că aceşti patru îngeri, probabil
alungaţi de secole, s-au aflat în Eufrat. Acesta este cel mai
de seamă fluviu pomenit în Biblie. Mărginea grădina
Edenului, constituia o graniţă a Israelului, a Egiptului şi a
Persiei şi este adesea menţionat în Scriptură ca simbol al
duşmanilor Israelului. Căderea în păcat a primului om a
avut loc în apropierea acestui râu, ca şi prima crimă şi
primul război. De asemenea, lângă el s-a construit primul
turn întru sfidarea lui Dumnezeu şi a fost ridicat Babilonul.
Babilonul stă la originea tuturor idolatriilor care s-au
răspândit, de atunci încolo, pe tot pământul. Fiii lui Israel
au fost exilaţi acolo ca prizonieri şi tot acolo se va petrece şi
ultimul păcat al omului.
Apocalipsa 18 profeţeşte că Babilonul va fi centrul
comerţului, al religiei şi al puterii, dar spune totodată că va
cădea în ruină, căci puternică va fi judecata Domnului
Dumnezeu asupra sa.
Judecata prin care trecem acum, ne arată Biblia, se va
sfârşi cu moartea unei treimi din populaţia rămasă după
înălţarea la Cer. Un simplu calcul matematic indică un
rezultat îngrozitor. Un sfert din populaţia rămasă a murit
deja din cauza bolilor, a războiului şi a dezastrelor naturale.
Au rămas, bineînţeles, 75 la sută. O treime din 75 la sută
înseamnă 25 la sută, deci nenorocirile prin care trecem
acum vor lăsa în viaţă doar 50 la sută dintre oamenii rămaşi
după înălţarea la Cer.
Vă avertizez că tot ceea ce urmează este pură speculaţie.
Credinţa mea, după ce am studiat Biblia în limbile în care a
fost scrisă şi după ce am citit multe comentarii asupra
acestei profeţii, este următoarea: Dumnezeu încearcă încă
să convingă omenirea să vină la El, da, dar nimicirea a încă
o treime dintre necredincioşii care au rămas ar putea avea
alt scop. În pregătirea bătăliei finale dintre bine şi rău, s-ar
putea ca Dumnezeu să vrea să-i îndepărteze de forţele
răului pe aceia care sunt de neîndreptat şi despre care ştie,
în marea Sa cunoaştere, că altminteri nu s-ar fi întors
niciodată spre El.
Scripturile profeţesc că acei necredincioşi care vor
supravieţui vor refuza să înceteze cu păcatele lor. Vor
continua să se închine idolilor şi demonilor şi să se dedea la
crime, la vrăjitorii, la preacurvie şi la furturi. Chiar şi
programele de ştiri ale Comunităţii Globale anunţă că
infracţionalitatea este în creştere. Cât despre închinarea la
idoli şi la demoni, despre vrăjitorie şi despre preacurvie,
toate acestea sunt de fapt extrem de apreciate de către noua
societate a toleranţei.
Din păcate, această ultimă judecată dinaintea celei de-a
doua jumătăţi a Pătimirilor va continua încă patru luni
înainte de aniversarea a trei ani şi jumătate a acordului
dintre Comunitatea Globală şi naţiunea israeliană. Asta
coincide şi cu sfârşitul misiunii celor doi predicatori. Va
începe după aceea o perioadă în care credincioşii vor fi
martirizaţi, iar numărul lor va fi mult mai mare decât al
celor care pier acum
Mulţi dintre voi mi-au scris întrebându-mă cum îmi explic
faptul că un Dumnezeu al iubirii şi al milei poate arunca
asemenea judecăţi îngrozitoare asupra pământului.
Dumnezeu este mai mult decât un Dumnezeu al iubirii şi al
milei. Da, Scripturile spun că Dumnezeu este iubire. Dar ele
spun de asemenea că este sfânt, sfânt, sfânt. Este drept.
Iubirea Lui ni L-a dăruit pe Fiul Său, ca prilej de mântuire.
Însă, dacă noi respingem darul iubirii Sale, vom avea parte
de judecata Sa.
Ştiu că sute de mii de cititori ai mesajelor mele zilnice
vizitează acest site nu în calitate de credincioşi, ci de
căutători ai adevărului. Permiteţi-mi să mă adresez direct
vouă, celor care nu vă numiţi pe voi înşivă fraţi sau surori
întru Hristos. Vă implor mai mult ca niciodată să îl primiţi
pe Iisus Hristos ca dar al mântuirii de la Dumnezeu.
Păcatele la care necredincioşii nu vor renunţa se vor înmulţi
în ultima jumătate a Pătimirilor, care în Biblie este numită
Marea Pătimire.
Imaginaţi-vă această lume fără jumătate din populaţia ei.
Dacă spuneţi că este rău acum, după ce milioane de oameni
au dispărut în timpul înălţării la Cer, după ce au dispărut
copii, după ce au fost grav afectate serviciile şi
comunicaţiile, încercaţi să vă imaginaţi viaţa fără jumătate
din lucrătorii în serviciile publice. Pompieri, poliţişti,
muncitori, directori, profesori, doctori, asistente medicale,
oameni de ştiinţă... şi lista poate continua. Va veni o vreme
în care singura ocupaţie a oamenilor va fi supravieţuirea.
Nu mi-aş dori să fiu aici dacă n-aş şti că Dumnezeu este
cu mine, că mă aflu de partea binelui şi nu de partea răului
şi că, în cele din urmă, vom învinge. Rugaţi-vă chiar acum.
Spuneţi-i lui Dumnezeu că vă căiţi pentru păcatele voastre
şi că aveţi nevoie de iertare şi de un Mântuitor. Primiţi-L
astăzi pe Hristos şi alăturaţi-vă marii familii a lui
Dumnezeu.
Al vostru, Tsion Ben-Judah
 11

Mac şi Leon îl purtară pe Abdullah prin haosul de pe

aeroportul din Johannesburg.
— Rehoboth a fost în spatele tentativei de asasinat, îi
anunţă Leon. Chiar el mi-a spus-o. Credea că Excelenţa sa
se află la bord. Trebuie să găsim ajutoare şi să ne recăpătăm
autoritatea aici fără să ne riscăm viaţa.
— Cam târziu pentru asta, nu? replică Mac. Nu puteai să
faci în aşa fel încât să le fie clar de la bun început că Nicolae
Carpathia nu e cu noi?
— Aveam motivele noastre pentru a-l lăsa pe domnul
Ngumo să creadă că Excelenţa Sa – aşa trebuie să-l numeşti,
căpitane – se află la bord. Potentatul regional Rehoboth a
fost invitat, dar nu ştiam că unelteşte împotriva Excelenţei
Sale.
— Cred că Ngumo şi secretara lui sunt morţi, zise Mac, şi
îi povesti lui Leon despre convorbirea sa telefonică.
— Mai bine l-am fi găsit mort pe Rehoboth, interveni
Abdullah. Nu-şi poate permite să ne lase în viaţă.
Leon se opri şi se albi la faţă.
— Am crezut că am vorbit cu el la palat. Nu cred că e aici,
nu?
 — Nu trebuie să ne oprim, răspunse Mac, gata să se
prăbuşească. Dacă Rehoboth vrea să ne omoare, tot ceea ce
trebuie să facă este să dea acest ordin oricăruia dintre
oamenii săi.
Însă aceştia arătau la fel de speriaţi ca toată lumea,
tuşeau, ne sufocau şi încercau să-i ajute pe camarazii
căzuţi. În întreg aeroportul oamenii ţipau, cadavrele zăceau
peste tot, bagajele erau răspândite în tot locul. Ghişeele
erau pustii, iar monitoarele care afişau plecările şi sosirile,
albe.
Imediat după ce intrară, Mac auzi ţipătul unui avion
supersonic. Era primul avion care ateriza la Johannesburg
după Condor. Deasupra numerelor lui de identificare era
inscripţionat un drapel australian şi cuvintele Adevărul gol-
goluţ. De îndată ce avionul se opri, din el săriră pilotul şi o
femeie, care se îndreptară amândoi în fugă spre terminal.
— Hei! strigă bărbatul pe un ton ascuţit, făcându-i pe
mulţi să se întoarcă. Am primit un SOS de la un avion cu
credincioşi la bord!
Bărbatul era înalt, blond şi pistruiat. Accentul său
australian era atât de pronunţat încât Mac nu s-ar fi mirat
dacă ar fi fost de fapt doar simulat. Soţia sa era aproape la
fel de înaltă, cu păr negru, bogat.
 Mac şi Abdullah se uitară unul la altul, iar Fortunato se
întoarse încet.
— Eu am fost, rosti Mac, observând semnele de pe
frunţile celor doi.
Australianul remarcă şi el semnul lui Mac.
— Eram disperat, adăugă Mac. M-am gândit că în felul
ăsta reuşesc să dau peste cineva care, în alte condiţii, n-ar fi
răspuns. A mers?
— Fără îndoiala, amice, răspunse pilotul, observând şi
semnul lui Abdullah. Suntem credincioşi adevăraţi şi nu ne
e ruşine de asta, chiar dacă ne-aţi păcălit ca să ne aduceţi
aici. Spuneţi-mi Dart. Numele nu contează. Iar ea este soţia
mea, Olivia.
— Liv, se prezentă ea, şi aveţi cu toţii nevoie imediat de
asistenţă medicală.
— Iar tu cine eşti? îl întrebă Dart pe Fortunato.
— Sunt Comandantul Suprem Leon For...
— Asta credeam şi eu, îl întrerupse Dart. E prea devreme
pentru ca şeful tău să fie deja mort, aşa că n-o să te întreb
dacă era şi el la bordul avionului care fumega acolo.
— Din fericire, nu, zise Fortunato.
— Deci ce s-a întâmplat, v-au prins călăreţii?
— Aha, deci eşti unul de-al lor? se interesă Fortunato. Şi
tu vezi călăreţi?
— Absolut!
— Dart, rosti soţia sa cu blândeţe, aceşti oameni trebuie
să primească asistenţă medicală.
— Da, aşa e, întări el. Însă nu mă deranjează să vă spun
că mă simt de parcă aş ajuta inamicul. Personal, v-aş lăsa
să muriţi, dar oricum, până la urmă, Dumnezeu o să vă vină
de hac. E scris în carte. Noi vom învinge.
Fortunato se întoarse spre el.
— Ai putea fi arestat pentru lipsă de reverenţă faţă de...
— Apropo, domnule F. – sper că nu te superi că îţi spun
aşa –, care e problema ta? Se pare că te-ai cam ambalat.
— Domnule, eşti obligat prin lege să mi te adresezi cu
titulatura de Com...
— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, domnule F. Eu nu mai
trăiesc sub incidenţa legilor tale. Îi dau socoteală doar lui
Dumnezeu. Nu-mi poţi face nimic din ceea ce El n-ar
îngădui, aşa că fă ce vrei. Omul dumitale a trimis un SOS,
pretinzând că la bord se află credincioşi în pericol. Eu şi cu
soţia mea ne-am mirat să auzim că se afla credincioşi în
pericol la bordul avionului personal al Antihristului, aşa
că...
— Al Antihristului? îl numeşti astfel pe Excelenţa Sa,
Potentatul Nic...
— Tot nu înţelegi, nu-i aşa, F? Cred că el e Antihristul şi
îţi dai seama cine eşti tu în condiţiile astea.
— Nu obişnuiesc să iau în serios tâmpeniile astea, dar v-
aş sfătui...
— N-am nevoie de sfaturile tale, amice, însă îţi pot
asigura asistenţă medicală. Se pare că problemele tale cele
mai mari sunt nişte pantaloni rupţi şi câteva tăieturi pe
mâini. În schimb, băieţii ăştia chiar au nevoie de ajutor.
— Sincer, eu...
— Există un cabinet medical în aripa din faţa ăsteia şi,
după cum eşti îmbrăcat, sigur o să se ocupe de tine înaintea
tuturor celorlalţi răniţi care or mai fi pe acolo.
În acel moment, se făcu un anunţ prin sistemul de
difuzoare al aeroportului.
— Atenţie! Atenţie, vă rog! Comandantul Suprem al
Comunităţii Globale, Leon Fortunato, este rugat să se
prezinte la cartierul general al Trupelor de Menţinere a Păcii
ale Comunităţii Globale din aripa B.
În timp ce se repeta anunţul, Dart spuse:
— Asta e imediat după infirmerie, domnule F. Ce-ar fi să
o iei dumneata înainte în timp ce noi îi vom duce pe
camarazii dumitale la doctor?
 — Ar fi trebuit să te arestez, eşti...
— Dacă asta e prioritatea ta, hai, dă-i drumul, n-ai decât!
Dar, în locul tău, m-aş pune la adăpost şi i-aş lăsa pe băieţii
ăştia să fie pansaţi. O să ai destul timp să ne vânezi, după
ce îţi mai revii.
Faţa şi gâtul lui Fortunato se înroşiseră şi părea pe cale
să explodeze. Se întoarse spre Mac.
— Fără îndoială că Excelenţa Sa a avut grijă să
beneficiem de asistenţa medicală.
— Dumneata ar trebui să o iei înainte, Comandante,
sugeră Mac. Află ce e cu Rehoboth, consultă-te cu Carp... cu
Potentatul.
— N-am încredere în omul ăsta.
— Dar hai, te rog, domnule F. Sunt la fel de inofensiv
precum un porumbel. Şi oricât de mult aş vrea să omor vreo
doi dintre oamenii tăi, totuşi îţi promit că n-o să o fac. Îi
ducem unde au nevoie şi apoi plecăm.
Dart îl dădu uşor la o parte pe Fortunato din faţa lui
Abdullah şi îşi vârî capul sub braţul iordanianului. Liv
prinse cu o mână de centura lui Mac şi cu mâna cealaltă de
cot, lăsându-l liber pe Fortunato.
— Dumneata, domnule, conchise Fortunato,
îndepărtându-se cam fără tragere de inimă, eşti o ruşine
pentru Comunitatea Globală.
— Este o onoare pentru noi, nu-i aşa, Liv?
— Of, Dart, făcu ea.
— Vă mulţumim că nu ne-aţi lăsat baltă, vorbi Mac, când
Leon nu mai putea să-i audă.
— Credincioşi în interiorul sistemului, observă Dart,
acum cu un accent din sudul Statelor Unite, asemănător cu
acela al lui Mac. Nu mi-a venit să cred. Aproape că am dat-o
în bară. Am văzut semnul tău şi pe-al ăstuia mic şi m-am
gândit că ăla mare e şi el cu noi. De îndată ce l-am văzut,
am ştiut cine e şi a trebuit să fac faţă situaţiei.
— A fost genial, îl lăudă Mac, prezentându-se pe sine şi
pe Abdullah.
— Şi cum v-au plăcut Dart şi Olivia? se interesă Dart.
— Asta chiar că m-a dat pe spate, replică Liv.
— Te-ai descurcat perfect, iubito, spuse Dart. „Liv” a fost
o găselniţă genială.
Se prezentară ca fiind Dwayne şi Trudy Tuttle din
Oklahoma.
— Modific drapelul şi deviza de pe avion la câteva zile. Am
fost până acum germani, norvegieni, britanici. Facem parte
din Cooperativa Internaţională. Aţi auzit de ea?
— Asta dacă nu ne omoară ăsta cu gura mare, adăugă
Trudy.
— Nu m-am gândit niciodată că o să am ocazia să îi spun
în faţă Falsului Profet ce anume cred despre el.
— Falsul Profet? se miră Mac. Leon?
— N-a susţinut el că Nicolae Carpathia l-a înviat din
morţi? îl venerează, îi spune „Excelenţa Sa”. Fiţi atenţi ca nu
cumva să se întoarcă din drum. Deci, care e treaba cu voi?
V-aţi infiltrat sau l-aţi descoperit pe Iisus după ce eraţi deja
în Comunitatea Globală?

Buck se uită în oglindă. Cicatricele de pe faţa sa erau încă

roşii şi proeminente, la mai bine de un an de când căpătase
rănile. Tratamentul prin chirurgie plastică de care
beneficiase într-o clinică din Ierusalim dăduse rezultate mai
bune decât se aşteptase el, însă nu reuşise să îi ascundă
desfigurarea. Chloe apăru în spatele lui şi i-l întinse pe
Kenny.
— Nu mai gândi aşa, spuse ea.
— Ce?
— Nu face pe prostul. Te gândeşti că te-ai putea folosi de
noua ta înfăţişare în avantajul tău.
— Bineînţeles, răspunse Buck.
Se întrebă dacă faptul că i-l întinsese pe Kenny era felul ei
de a îi spune să rămână aşa. Însă mai trecuseră prin asta şi
înainte. Ea acceptase că hoinăreala ei prin linia întâi a
bătăliei luase sfârşit. Era de neconceput să pună copilul în
primejdie, indiferent cât de mult şi-ar fi dorit să ia parte la
acţiune. Faptul că ea se ocupa de Cooperativă era un fapt
crucial nu doar pentru Armata Pătimirilor, ci şi pentru
milioanele de noi credincioşi care în curând nu vor mai avea
altă posibilitate de a face schimb de mărfuri.
Chloe îi spusese lui Buck că şi-ar fi dorit să fie mulţumită
cu munca ei din spatele frontului, contracarând propaganda
oficiosului Global Community Weekly cu propria ei
publicaţie, Adevărul. Însă cu ajutorul noii tehnologii
furnizate de către David Hassid, Buck putea face asta de
oriunde, fără să rişte să fie detectat. Extinderea beciului era
aproape terminată, iar de Buck era nevoie în atâtea alte
locuri.
Discutaseră de asemenea despre responsabilitatea lui faţă
de copil. Bineînţeles, era ceva diferit de creşterea obişnuită a
unui copil, dat fiind că anii de copilărie ai lui Kenny urmau
să se petreacă în timpul domniei pământeşti a lui Iisus
Hristos. Cu toate acestea, era important pentru un copil mic
să aibă lângă el ambii părinţi cât mai mult timp posibil.
Buck replicase că, deşi era posibil să lipsească două-trei
săptămâni la rând, atunci când stătea acasă era acasă
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
— E tot una, spunea el. Aş petrece cu el acelaşi număr de
ore ca şi în situaţia în care aş munci departe de casă.
Buck duse copilul la bucătărie, iar Chloe îl urmă.
— Ai privirea aceea, observă ea. Câteva zile dacă te scapă
omul din ochi, pe urmă nu te mai opreşti. Unde te duci?
— Mă cunoşti prea bine, recunoscu el. Adevărul este că
Tsion vrea să se ducă cineva înapoi în Israel, să vadă ce e cu
Chaim. E încurajat de schimbul lor de e-mailuri, dar crede
că trebuie să fie cineva acolo, faţă în faţă cu el, înainte ca
bătrânul să se decidă.
Chloe clătină din cap.
— Aş vrea să mă opun, dar nu pot. Tata nu îşi poate
asuma acest risc. Şi-a băgat în cap să o găsească pe Hattie
înainte să ne dea de gol sau să fie ea însăşi ucisă. Tsion nu
poate merge, fără îndoială. Nu ştiu ce s-ar face lumea fără
el. Ştiu că Dumnezeu are totul sub control şi bănuiesc că ar
putea să facă să apară cineva în locul lui, aşa cum a făcut
în cazul lui Bruce, dar...
Ştiu. Va trebui să angajăm paznici înarmaţi şi să-l
protejăm.
— Când pleci, Buck?
 Avea ea un fel anume de a trece direct la subiect.
— Tsion vrea să-ţi vorbească despre asta.
Ea zâmbi.
— Ca şi cum ai pune un prieten să le ceară părinţilor tăi o
favoare pentru tine? înseamnă că ştie că nu îl pot refuza.
— Ei bine, aşa e?
Chloe pufni.
— Nici măcar pe tine nu pot să te refuz. Dar dacă vei fi
ucis, te voi urî pentru tot restul vieţii mele.
— Mă gândeam să mă duc să-l văd pe Zeke după ce se
lasă întunericul.
Chloe îl luă pe Kenny în braţe.
— Aşa mă gândeam şi eu. Să faci provizii pentru copil. O
să-ţi scriu o listă cu alte lucruri care ne mai trebuie.
Vorbeşte şi cu Leah. Zice că suntem aproape pe zero la
anumite chestii de bază.
În acea noapte, Buck intră cu maşina într-o staţie de
benzină părăsită, cu o singură pompă, care pe vremuri se
afla în centrul oraşului Des Plaines. Credincioşii ştiau că
benzinăria era o sursă de combustibil, de alimente şi de
diverse produse. Zeke se ocupa de ea alături de Zeke junior,
cunoscut drept Z, un tip de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu
părul lung şi cu trupul acoperit de tatuaje. Trăise din
tatuaje, din lipirea de autocolante pe maşini şi pe camioane
şi din inscripţionarea de tricouri cu monştri şi cu maşini de
curse. Inscripţiona uneori şi camioane cu 18 roţi. Inutil de
precizat că afacerea nu mai mergea de mult timp.
Cei doi Zeke o pierduseră pe doamna Zeke şi două fete
adolescente într-un incendiu care avusese loc după
dispariţii. Fuseseră îndrumaţi spre Hristos de către un
camionagiu de cursă lungă. Zeke şi fiul său participau acum
la o întâlnire secretă a credincioşilor din Arlington Heights şi
îşi ascundeau cu grijă credinţa faţă de necredincioşi, pentru
a putea să fie de folos în continuare ca furnizori principali
de produse de bază. Z fusese un toxicoman de doi bani, care
de-abia putea să-şi procure doza zilnică din tatuaje şi ce mai
făcea în rest. Acum era cel care plastografia cele mai multe
dintre actele de identitate cu care creştinii din zonă reuşeau
să supravieţuiască şi cel despre care toată lumea care îl
cunoştea vorbea în şoaptă.
Zeke făcea plinul Roverului lui Buck şi se uita la străinii
şi la clienţii care nu aveau pecetea lui Dumnezeu pe frunte.
— Am nevoie de nişte lucruri, îl anunţă Buck. Inclusiv de
ceva făcut de Z.
— S-a înţeles, încuviinţă Zeke. E înăuntru, se uită la
televizor şi îl studiază pe Ben-Judah. Dă-mi lista! O să-ţi
duc maşina în garaj şi o să ţi-o încarc cu tot ce ai nevoie.
Buck ieşi în momentul în care altă maşină opri în spatele
lui.
— Ai destulă benzină ca să-mi faci plinul? strigă bărbatul.
Sau azi e zi de raţionalizare?
— Nicio problemă, răspunse Zeke. Stai să rezolv chestia
asta cu transmisia şi mă întorc.
Buck ştia foarte bine ce înseamnă tensiunea zilnică de a
trăi în minciună doar pentru a rămâne în viaţă. Pătrunse
câţiva paşi înăuntru, în ceea ce părea, pentru un ochi
neştiutor, o simplă benzinărie unsuroasă. Calendare de
firmă, fotografii cu maşini, o carte de telefon plină de ulei,
totul murdar.
Un panou din mica toaletă avea totuşi o şmecherie.
Semnul avertiza: „Pericol de electrocutare. Nu atingeţi!” Şi o
înţepătură neplăcută la degete aştepta pe oricine s-ar fi
dovedit neîncrezător. Totuşi, pericolul se oprea aici. Dacă
ştiai pe unde să-ţi strecori degetele şi să împingi, panoul
dădea spre o scară de lemn care ducea la adăpostul secret
al lui Zeke, construit în pământ dedesubtul şi în spatele
benzinăriei. Acolo, Zeke îi completă lista lui Buck şi
transportă bunurile în sus pe o scară şubredă care ducea în
garaj, de unde le mută în Rover. Într-o încăpere plăcută,
deşi răcoroasă şi fără ferestre, dominată de un uriaş puţ de
aerisire, stătea corpolentul Z, purtând cizme negre de
cowboy, blugi negri şi o vestă neagră de piele peste pieptul
gol. Cum îl informase Zeke, Z privea ştirile în timp ce
mâzgălea pe un carneţel cu spirală, cu foile îndoite la colţuri
şi având laptopul deschis.
— Hei, Buck, spuse Z pe un ton egal, dându-şi lucrurile
la o parte şi ridicându-se încet. Cu ce pot să-ţi fiu de folos?
— Am nevoie de acte noi.
Z cotrobăi în spatele unei canapele verzi ponosite şi
deschise un dulăpior cu două sertare, care în mod evident
avea uşa sărită din balamale. Răsfoi cu degetele printre vreo
zece dosare aflate înăuntru şi le răsturnă afară. Întrucât uşa
nu se închidea la loc cu niciun chip, Z rezolvă problema
lovind-o cu bocancul. Hârtiile se răsturnară din sertare, iar
Z rânji mânzeşte către Buc.
— Alege-ţi ce-ţi convine, îl invită el, întinzând dosarele pe
canapea.
Buck studie Fiecare dosar la lumina lămpii. Sistemul de
dosare al lui Z o fi fost el de împrumut, însă se vedea că ştie
precis unde se afla fiecare lucru. Fiecare dosar conţinea date
statistice esenţiale despre bărbaţi albi aproximativ de vârsta
şi de statura lui Buck.
 — Inventarul se măreşte pe zi ce trece, observă Buck.
Z încuviinţă din cap şi începu din nou să se uite la
televizor.
— Caii ăştia care scot fum lasă peste tot doar cadavre. Îi
vezi pe fraierii ăia?
— Nu încă! Sună înspăimântător.
— Da! Totuşi, parcă e prea uşor. Tot ce am de făcut este
să pun mâna pe portofele înainte să ridice ăştia de la
Comunitatea Globală cadavrele. Sunt o groază de opţiuni
acum.
— Ăsta, se hotărî Buck, punând unul dintre dosare în
vârful grămezii şi întinzându-i-l lui Z.
Z aruncă restul dosarelor în spatele canapelei şi studie
dosarul indicat de Buck în timp ce îşi punea la punct
camera foto. Buck trecu în faţa unui panou albastru şi poză
faţă-profil.
— Să ştii că m-am gândit la tine când l-am văzut pe tipul
ăsta, spuse Z. Avem aşa: carnet de conducere, paşaport,
carte de identitate; îţi mai trebuie ceva?
— Da, fă-mi o legitimaţie de membru al Religiei Unice
Enigma Babilon. Şi unul de donator de organe. De ce nu?
— Se rezolvă! Cât de repede îţi trebuie?
— Două zile?
 — Floare la ureche!
În timp ce trecea iar pe lângă Zeke şi ieşea spre garaj,
Buck ştia că Z se ocupă deja de actele lui în camera
cealaltă. Data viitoare când Buck avea să iasă în lume,
urma să aibă asupra lui documente de identitate credibile,
mult folosite, cu fotografia lui în locul celei aparţinând
defunctului Greg North.

Niciodată în viaţa lui Mac nu mai avusese parte de atâta

asistenţă medicală. În timp ce Johannesburgul părea să se
găsească în plin haos, cu mii de cetăţeni morţi sau răniţi,
numele lui Fortunato era în măsură să deschidă orice uşă.
Forţele Regionale de Menţinere a Păcii ale Comunităţii
Globale luaseră în stăpânire palatul lui Rehoboth şi
instaurară peste tot autoritatea lui Carpathia. Rehoboth fu
descoperit mort în biroul său, alături de încă vreo duzină
dintre oamenii săi.
Mac şi Abdullah fuseseră examinaţi şi trataţi la infirmeria
aeroportului, apoi transportaţi la palat pentru operaţie. Leon
le spuse:
— Veţi auzi de asemenea că familia lui Rehoboth a fost
ucisă în urgia de flăcări şi de fum. Dar s-ar putea ca mirosul
de praf de puşcă de la Comunitatea Globală să mai
plutească încă în aer.
În timp ce Mac şi Abdullah erau transportaţi către palat,
cadavrele numeroşilor membri ai familiei lui Rehoboth erau
scoase afară.
— La ştiri se va spune clar că Rehoboth a fost ucis într-
un asasinat, însă morţii din familia sa îi vom pune pe seama
urgiei. Duşmanii noştri vor şti oricum adevărul.
Şi Ngumo? întrebă Mac.
Oh, e mort, fără îndoială! Ca şi secretara lui, după cum
spuneai. Rehoboth a fost cel care a pus asta la cale, din
biroul lui. Ngumo a fost suprimat, oamenii lui Rehoboth au
fost puşi în locul lui, iar Rehoboth era gata să preia puterea
de îndată ce excelenţa Sa ar fi murit.
Mac fu nevoit să sufere o operaţie de mai multe ore, în
timpul căreia cel mai intens se lucra la umărul său, iar
doctorii îi reparară de asemenea rănile de la cap şi de la
ureche. După mai multe ore de somn indus de anestezie, se
trezi culcat pe partea stângă, dând cu ochii de patul lui
Abdullah. Secundul său avea piciorul bandajat şi
suspendat. Abdullah arătă cu degetul un borcan de lângă
patul său. Conţinea un glonţ distrus care fusese scos din
muşchiul său.
— Am câteva răni, dar nimic care să-mi pună viaţa în
pericol, zise Abdullah.
Umărul învelit în bandaje al lui Mac era încă amorţit.
Mâna sa dreaptă, prinsă strâns în tifon, era încă moale.
Un doctor al Comunităţii Globale, indian din Statele
Unite, intră în salonul de recuperare.
— Mi s-a spus că v-aţi trezit, începu el. Operaţia a avut
succes. Ne-am ocupat de trei zone principale. Rănile cele
mai uşoare le ai la cap şi acesta se va vindeca primul.
Umărul va avea cicatrice importante, dar n-a trebuit să
îndepărtăm decât fragmente de glonţ şi n-au existat răni
mai profunde. S-ar putea să simţi că îţi amorţeşte nervul şi
s-ar putea ca mobilitatea să aibă de suferit. Mâna ţi-am
salvat-o, iar degetele sunt intacte. Chestia asta o să-ţi
provoace un disconfort major timp de multe săptămâni şi
probabil că vei avea nevoie de terapie ca să te deprinzi să o
foloseşti. Degetul inelar şi cel din mijloc vor fi ţepene. Le-am
curbat într-o poziţie permanentă. Degetul mic nu îţi va mai
fi de niciun folos. Te vei putea folosi, în anumite limite, de
degetul arătător, dar nu îţi pot promite nimic. Nu vei putea
îndoi degetul mare.
— Dacă reuşesc să apuc manşele cu un singur deget, să
apăs pe butoane şi să mişc comutatoarele, înseamnă că o să
pot zbura din nou.
 — Sunt de acord, replică doctorul. Ai avut mare baftă!
Fortunato veni în vizită.
— Amândoi vă veţi bucura să aflaţi că veţi fi recompensaţi
cu cea mai înaltă distincţie pentru eroism dintre cele
acordate de către Comunitatea Globală, îi anunţă el. Cercul
de Aur, distincţia Potentatului pentru bravură, vă va fi
înmânat personal de către Excelenţa Sa, în semn de
mulţumire pentru că mi-aţi salvat viaţa.
Nici Mac, nici Abdullah nu se obosiră să răspundă.
— Ei bine, ştiu că în sinea voastră sunteţi mulţumiţi şi că
numai modestia vă împiedică să vă manifestaţi mândria.
Acum, odihniţi-vă! Veţi sta aici pentru recuperare atât cât va
fi necesar, apoi veţi fi transportaţi la Noul Babilon de către
fostul vostru secund în noul Global One.
— Cât va dura până va fi construit? întrebă Mac, ştiind că
Fortunato nu are habar cât durează să fabrici un avion.
— Mâine va fi vopsit, răspunse el. Peter II a dat dovadă de
mare amabilitate consimţind să i-l ofere în dar Excelenţei
Sale. Acest episod întunecat nu va sta în calea derulării
chestiunilor vitale de stat. Noul Potentat regional al Statelor
Unite ale Africii, un loialist ales personal de către Potentatul
Carpathia, va fi instalat în funcţie săptămâna ce urmează.
 Buck conducea către casă cu maşina plină de provizii, cu
un rezervor plin de benzină şi făcându-şi multe griji pentru
Mac şi pentru Abdullah. La radio nu se difuzau decât ştiri
despre insurecţie şi despre moartea lui Bindura Rehoboth.
Pierderile din rândul forţelor Comunităţii Globale includeau
un bucătar şi două ajutoare, însă relatările despre
distrugerea lui Global Community One îl puseră pe Buck pe
gânduri. Sună acasă şi fu mulţumit să afle că Rayford
primise veşti de la David şi că amândoi compatrioţii lor erau
extenuaţi, dar în viaţă.

După o săptămână, David şi Annie se aflau în Biroul de

Cadre din palatul Comunităţii Globale. Directorul de
personal ţinea în mână memoriul lui David:
— Deci, concluzia e, domnule Hassid, că dumneata îţi
asumi responsabilitatea pentru nerespectarea protocolului
de procedură de către domnişoara Christopher?
David încuviinţă din cap.
— Da, pentru că am omis să îi dau nişte detalii
elementare.
— Poate. Sau poate că nu. De ce ar trebui să-şi asume
şeful de departament responsabilitatea, în condiţiile în care
subordonatul are la dispoziţie un manual de procedură?
 David se schimbă la faţă.
— Annie, ăă, domnişoara Christopher ar fi putut fi
distrasă din cauza unei implicări intime din partea unui
coleg de muncă.
Directorul îl privi pe deasupra ochelarilor.
— Serios, spuse el, mai mult ca o afirmaţie decât ca o
întrebare. Cu greu poate fi considerată asta o scuză pentru
încălcarea procedurii. Intenţionaţi să continuaţi această
relaţie, domnişoară Christopher?
— Absolut!
— Acest coleg lucrează în departamentul dumneavoastră?
— Îl aveţi în faţa dumneavoastră, răspunse David.
— Minunat! Ei bine, uitaţi... în dosarul domnişoarei
Christopher întâlnim câteva abateri minore, cum ar fi
insubordonarea şi alte câteva, asemănătoare. Însă nu o voi
coborî în grad, măsura uzuală în astfel de situaţii, cu
singura condiţie ca domnişoara să fie de acord să fie mutată
în alt departament, unde îşi va putea dovedi pe deplin
eficienţa şi competenţa.
Ea ezită.
— Şi unde ar fi asta?
— În sectorul administrativ. Această criză ne-a costat mai
bine de doisprezece analişti. Profilul dumneavoastră indică
faptul că sunteţi capabilă să excelaţi în acest domeniu.
— Ce implică asta?
Directorul întoarse o pagină şi citi cu voce tare:
— Sectorul administrativ, ordine ierarhică: Potentatul,
Comandantul Suprem, directorul Serviciului de Informaţii,
directorul Departamentului de analiză, angajat. Principalele
îndatoriri şi responsabilităţi: examinarea şi interpretarea
datelor provenite din surse neagreate de Comunitatea
Globală, bla, bla, bla; în fine: postul de analist de informaţii.
Da sau nu?
— Da!
— Şi încearcă să nu te încui în birou.
De îndată ce ieşiră din Biroul de cadre, David o luă de
mână. Se simţea atât de liber! Apoi îl văzu pe Leon
Fortunato îndreptându-se spre lift alături de Peter II, care
urla în spatele lui.
— Nu vreau să mă aflu faţă în faţă cu tine, Leon.
Fortunato apăsă pe buton şi se întoarse spre el.
— Pentru tine sunt Comandantul Suprem, Peter!
— Atunci fii atât de amabil şi adresează-mi-te şi tu...
— O voi face, dacă o vei face şi tu, îl întrerupse Leon.
— În regulă, comandante! Dar nu-l voi lăsa pe Carpathia
să îmi ia...
 — Excelenţa...
— Bine! Dar va trebui să-mi răspundă dacă are de gând
să o şteargă cu avionul meu...
În timp ce se urcau în lift, Leon zise:
— Dacă îţi închipui că Potentatul Comunităţii Globale îţi
va răspunde vreodată...
— Vreau să aud asta, şopti David. Te sun eu, Annie!
— Ai grijă, îl sfătui ea.
David o luă la fugă spre biroul său, încuie uşa şi activă
instalaţia de ascultare din biroul lui Fortunato. Peter îi era
în mijlocul unei propoziţii:
— ... Refuz să stau atunci când nu mi-aş fi dorit să mă
aflu acolo.
— Nu veţi obţine mai mult decât atât.
— De ce încearcă Excelenţa Sa să mă tragă pe sfoară,
comandante? Aţi spus întregii lumi că îmi ofer avionul şi era
posibil chiar să fiu fericit să fac asta. Dar nici nu am fost
consultat, nici nu mi s-a oferit vreo şansă să...
— Tot ce ai, ai datorită Potentatului. Crezi că Religia
Unică Enigma Babilon este independentă faţă de
Comunitatea Globală? îţi închipui oare că te subordonezi
altcuiva decât Excelenţei Sale?
— Te somez să îmi acorzi o întrevedere cu el în clipa asta!
 — Mă somezi? Mă somezi pe mine? Eu sunt paznicul aici,
Supreme Pontif! Şi îţi refuz accesul. Audienţa la Excelenţa
Sa îţi este refuzată. Înţelegi asta?
— Îţi jur, Leon, vei regreta aceste insulte.
— Te-am rugat să nu îmi mai spui...
— Îţi spun aşa cum am chef! Te afli aici şi simulezi
autoritatea nu datorită unor merite reale, ci pentru că te-ai
dovedit maestru în arta linguşirii şefului. Ei bine, eu refuz
să linguşesc şi mă voi face auzit!
Urmă o lungă tăcere.
— Poate că da, zise Leon în cele din urmă. Dar nu astăzi.
David auzi zgomote apăsate de paşi şi o uşă trântită. Apoi
vocea lui Leon:
— Margaret?
Prin interfon:
— Da, domnule!
— Verifică dacă Potentatul e ocupat în momentul ăsta.
Poţi de asemenea să îi spui cine tocmai a ieşit de aici
trântind uşa.
— Imediat, domnule!
David comută frecvenţa şi ascultă ce se vorbea în biroul
lui Carpathia. Secretara sa îi transmisese mesajul de la
Fortunato.
 — Ce vrea? întrebă Carpathia.
— Mi-a spus că tocmai a avut o întâlnire cu supremul
pontif.
— Cheamă-l încoace!
 12

Mac era în picioare cu mult înaintea lui Abdullah,

nerăbdător să se întoarcă în Noul Babilon. Dat fiind că avea
de îndeplinit o sarcină grea, terapia nu îi oferise niciun
răgaz. Altfel, ar fi putut să stea şi să se lase răsfăţat în
palatul din Johannesburg, însă din cauza rănilor nu reuşise
deloc să se odihnească. Între două doze de calmant, trupul
său era în permanenţă chinuit de dureri. Cerea să i se
administreze doze doar atât cât să poată îndura. Ultimul
lucru de care mai avea nevoie era să devină dependent de
pastile.
Mac era furios pe sine din cauza a două gafe. Anunţase
prin eter că la bordul lui Global One se aflau credincioşi.
Din fericire, Dwayne Tuttle, „Dart” la vremea aceea, îl
acoperise, însă Mac îi mai şi dăduse lui Leon Fortunato
telefonul său mobil securizat.
Era aproape de două ori mai greu decât un celular
obişnuit, din cauza tehnologiei de securitate de care
dispunea. Leon nu păruse să-şi dea seama, dar ce s-ar fi
întâmplat dacă l-ar fi sunat cineva pe Mac în timp ce Leon
era cu telefonul în mână? Dacă nu i-ar fi recunoscut vocea
lui Leon şi în condiţiile în care semnalul nu era perfect, ar fi
dat de gol întreaga Armată a Pătimirilor?
Ceea ce îl neliniştea pe Mac era că niciuna dintre greşeli
nu se datora panicii sau disperării; amândouă se
produseseră din cauza lipsei de credinţă. Crezuse cu toată
sinceritatea că nu vor supravieţui acelui atac violent;
aşadar, ce mai conta?
Din fericire, dăduse dovadă de înţelepciune în alegerea
noului secund. Abdullah salvase situaţia cu telefonul. Mac
se trezise brusc, în prima noapte petrecută la spital. Îl
scutură pe Abdullah.
— Telefonul meu e la Leon, îl anunţă el. Un singur telefon
de la cine nu trebuie şi s-a zis cu noi.
— Dormi liniştit, prietene, îl potoli Abdullah. Colegul tău
de salon se pricepe de minune la furat din buzunare.
— Poftim?
— Atunci când tu şi cu Leon mă căraţi în aeroport, i-am
luat din buzunar telefonul tău.
— E un telefon greu. Cum se face că nu şi-a dat seama?
— Era speriat de moarte. Am aşteptat momentul potrivit.
Telefonul se află acum în posesia mea.
— Cât e ceasul?
Abdullah îşi consultă ceasul.
— Două noaptea.
 — Ce oră e în State?
— Sunt cu noua ore în urmă faţă de Noul Babilon. Deci
aici cu opt ore.
— Dă-mi telefonul ăla!
Mac îl sună pe Rayford şi îl puse la curent îl legătură cu
cei doi Tuttle, care dispăruseră la puţin timp după ce îi
predaseră pe Mac şi pe Abdullah la infirmerie.
— Nici măcar nu am apucat să le spun cât de mult
suntem implicaţi în Cooperativă, zise Mac, dar fără îndoială
că fiica dumitale ştie de ei.

Rayford descoperi că fiica lui, Chloe, ştia de cei doi Tuttle.

– Se vor ocupa de o zonă întinsă din Marea de Sud, explică
ea. Iar faptul că se aflau suficient de aproape ca să
recepţioneze SOS-ul lui Mac nu e altceva decât un miracol.
— Au fost trimişi direct de către Dumnezeu, replică
Rayford. Dacă le poţi da liber, aş avea nevoie de ei să mă
ducă în Europa.
— De ce nu pilotezi chiar tu, tată?
— Nu vreau să zbor de unul singur şi apoi aş vrea să fiu
cât mai incognito. Am face cu schimbul la manşe. Am putea
să luăm avionul Super J al lui Dwayne sau Gulfstream.
— Ştii exact unde vrei să ajungi?
 — Beauregard Hanson o să-mi spună, data viitoare când
o să vină în Palwaukee. T o să-l ţină acolo sub un pretext
sau altul, eu o să-i flutur nişte bani pe la nas, iar el o să-şi
dea drumul la gură. Doar că el încă nu ştie asta!

David Hassid şedea nemişcat în faţa calculatorului, având

căştile pe urechi şi ascultând discuţia dintre Carpathia şi
Fortunato.
— Leon, nu trebuie să te simţi obligat să îmi săruţi inelul
de fiecare dată când te afli în prezenţa mea. Apreciez asta în
public, dar...
— Îmi cer iertare, Excelenţă, dar...
— Şi, de asemenea, ar trebui să îţi iei libertatea de a mi te
adresa în mod informal atunci când purtăm o discuţie în
particular. Ne cunoaştem de multă vreme şi...
— Vai, dar n-aş putea! Nu acum. Nu după tot ce am trăit
şi am văzut. Trebuie să înţelegeţi, Potentate, că nu fac
aceste lucruri din alt motiv decât pură devoţiune. Cred că
sunteţi divin, domnule, şi, deşi faptul că mă consideraţi a vă
fi prieten şi îmi spuneţi pe numele mic este cea mai mare
onoare pentru mine, vă rog să mă iertaţi că nu pot să fac la
fel.
— Foarte bine, atunci, Leon. Spune-mi acum despre
întâlnirea ta cu acela care ar urma să fie rege.
David asculta cum Fortunato relata conversaţia.
Carpathia rămase tăcut preţ de o clipă. Apoi zise:
— Peter nu ştie, nu-i aşa? Habar n-are că eu eram la
curent cu alianţa sa cu Rehoboth. Îşi închipuie că mă poate
rupe de potentaţii mei regionali, pentru ca apoi să mă
învingă.
— Sunt sigur că asta crede, Excelenţă.
— Ce idiot! izbucni Carpathia.
— Să-l mai lăsăm o vreme, ca să ne mai dezvăluie câţiva
conspiratori, sau consideraţi că i-a sunat ceasul?
David auzi mişcare, ca şi cum Carpathia s-ar fi ridicat în
picioare. Tonul vocii sale se schimbase, aşa că David
presupuse că se plimba de colo-colo prin birou.
— Aproape că îmi pierdusem răbdarea cu tine cu luni în
urmă, când nu fusese eliminat. Dar până la urmă a fost mai
bine. Nu numai că ne-a dus la Rehoboth, ci şi un comunicat
recent al lui indică faptul că ar putea avea legături cu cei doi
prieteni ai noştri din sud.
— Cu aşa-numitul „Cuplu din Ierusalim”?
— Exact. Îţi place expresia, nu-i aşa?
— Genială, domnule! Numai dumneavoastră...
— Îi spusesem să îşi pună erudiţii la treabă, să studieze
toate manuscrisele misterioase din trecut, de la
Nostradamus la vechile scrieri sacre, şi să vadă dacă nu
cumva găsesc ceva despre vulnerabilitatea celor doi. Ştiu că
aceia care-i sunt loiali lui Ben-Judah cred că sunt cei doi
martori profeţiţi în scripturile creştine. În eventualitatea,
puţin probabilă, că lucrurile stau într-adevăr aşa, Matthews
îmi spune că vor fi vulnerabili patru luni de acum încolo. Ei
înşişi au spus adesea că vor fi feriţi de orice rău până la
vremea sorocită.
— Dar, domnule, scânci Fortunato, oamenii care spun că
aceştia doi sunt martorii profeţiţi susţin totodată că
dumneavoastră sunteţi Antihristul.
— Ştiu, Leon! Eu şi tu ştim că nu fac decât ceea ce sunt
chemat să fac.
— Păi, dacă ei au o vreme sorocită, atunci la fel stau
lucrurile şi cu duşmanii lor!
— Leon! Respira adânc. Mă port eu ca un Antihrist?
— Cu siguranţă că nu, Excelenţă!
— Cine spui tu că sunt eu?
— Ştiţi bine că în inima mea eu cred că aţi putea fi
Hristos însuşi!
— Nu voi susţine eu asta, prieten de încredere. Cel puţin,
nu încă. Doar atunci când va fi limpede pentru toată lumea
că dispun de puteri divine aş putea să fac personal o astfel
de afirmaţie.
— Am răspândit în lung şi în lat povestea renaşterii mele
cu ajutorul dumneavoastră...
— Apreciez asta şi sunt convins că mulţi au crezut. Însă
nu a mai existat niciun martor, aşa că în mod sigur există
îndoieli. Nu am fost îndeajuns de eficient pentru a-i opri pe
cei doi predicatori, fapt care mi-a scăzut credibilitatea. Însă
eu mă închin unei divinităţi hotărâte să fie mai presus de
toţi zeii şi să stea deasupra cerurilor, eterna fiinţă perfectă.
Cum aş putea să dau greş încredinţându-mă acestei puteri?
— La fel cum mă încredinţez şi eu pe mine
dumneavoastră, domnule!
Lui David i se păru că Nicolae Carpathia se aşezase din
nou pe scaun în faţa biroului său, acolo unde acurateţea
sonoră era maximă.
— În privinţa lui Peter, să aşteptăm momentul cel mai
prielnic, spuse el. Majoritatea potentaţilor sunt la limita
răbdării în ceea ce îl priveşte, aşa e?
— Aşa e, domnule, şi, în pofida faptului că Potentatul
Rehoboth m-a indus în eroare asupra acestui aspect,
consider că cei mai mulţi dintre potentaţi au fost sinceri în
această privinţă. Mi-au dat asigurări că nu numai că
agreează ideea suprimării lui, ci sunt gata să şi participe la
înlăturarea lui.
— Leon, am avut de a face suficient de mult timp cu cei
care conduc şi ştiu că promisiunile lor n-au nicio valoare
până ce nu sunt confirmate de fapte. Trebuie să îl lăsăm pe
Peter să creadă că din ce în ce mai puţini potentaţi regionali
îmi sunt fideli. În mod limpede, scopul lui este uzurparea
poziţiei mele.
Rehoboth ar fi jucat pe lângă el rolul de Fortunato, dacă
tentativa de asasinat ar fi avut succes. Peter crede probabil
că se bucură de încrederea celorlalţi. Trebuie să folosim asta
în avantajul nostru.
— Voi acorda acestei chestiuni întreaga mea atenţie,
domnule. Şi, încă o dată, vă mulţumesc pentru protecţia pe
care mi-aţi acordat-o la Johannesburg!
— Pentru puţin! Când se vor întoarce piloţii, să le
înmânăm decoraţiile?
— Curând, domnule.
— Oamenilor ăstora le plac ceremoniile fastuoase?
Leon aprobă cu voce tare, dar Carpathia i-o tăie.
— Cu tulburările din ultima vreme, n-am prea avut timp
să dăm exemple de cetăţeni-model, de eroi.
— Personalul nostru este împuţinat, Excelenţă, însă,
dând dovadă de creativitate, ne putem ridica la înălţimea
situaţiei şi putem să facem din întoarcerea lor la Noul
Babilon un eveniment de primă mărime.
David avu impresia că Nicolae Carpathia vorbea ca şi cum
ar fi visat cu ochii deschişi.
— Da, da, încuviinţă el. Îmi place! îmi place foarte mult!
Pune pe cineva să se ocupe şi de chestia asta cu vremea
sorocită pentru Cuplul de la Ierusalim. Dacă adoratorii lui
Ben-Judah plasează vremea sorocită la jumătatea tratatului
nostru cu Israelul, vreau să am data precisă.
Inima lui David bătea să-i spargă pieptul, căci simţea
emoţia lui Carpathia. Potentatul ridică tonul, începând să
vorbească mai repede.
— Că tot veni vorba de ceremonii fastuoase şi de
evenimente, prietene! Păcăleşte-i pe cei doi. Ia-i prin
surprindere. Pleacă-te în faţa lor, până atunci. Dă-le atenţia
pe care ei îşi închipuie că o merită. Pune toate reflectoarele
pe ei, Leon. Televiziunea. Înscenează un eveniment. Şi pune-
mă şi pe mine acolo. Da, voi fi la Ierusalim, în inima ţării cu
care am semnat un pact solemn. Vom sărbători pacea care a
fost stabilită acolo. Adu demnitari. Adu-l şi pe Peter, în
costumaţia lui ridicolă. Vechiul meu prieten, doctorul
Rosenzweig, va fi invitat de onoare. Vom face la fel ca aşa-
zişii sfinţi şi ne vom reînnoi jurămintele. Mă voi dedica din
nou protejării Israelului! Toţi ochii planetei vor fi aţintiţi
asupra mea, iar eu mă voi îngriji personal de dispariţia
predicatorilor. Cât de mult vor aprecia cetăţenii încetarea
nenorocirilor, a dezastrelor, a foametei, a vărsărilor de
sânge! Leon, notează-ţi! Determină-i pe potentaţi să îl
încurajeze pe Peter în uneltirile sale împotriva mea.
Determină-i să îl facă să creadă că sunt de partea lui şi că
antipatia lor faţă de mine este, da, unanimă. Că vor ca el să
le fie conducător. Asigură-te că va veni la Ierusalim fiind
convins că se bucură de încrederea fiecăruia dintre ei.
— Voi face tot ce îmi va sta în puteri, domnule.
— Nu avem decât câteva luni la dispoziţie. Fă din asta
prioritatea ta principală. Oricând ai nevoie, ai acces la mine.
De asemenea, ai mână liberă să utilizezi toate resursele
noastre în mod nelimitat. Acesta trebuie să fie momentul
nostru de glorie, iar prestaţia noastră trebuie să fie perfectă.
Va fi sfârşitul insurecţiei, sfârşitul opoziţiei, sfârşitul
pretenţiilor Enigmei Babilon de a-mi uzurpa autoritatea,
sfârşitul adoratorilor lui Ben-Judah, care nu vor mai avea
predicatori în Ierusalim pe care să-i adore.
— Dar ştiţi, Ben-Judah se bucură încă de cea mai mare
audienţă...
 — Până şi el îşi va mai pierde din elan atunci când va
deveni limpede că există o singură putere pe pământ şi că
ea îşi are sediul în Noul Babilon. Invită-l! Invită-i pe
adoratorii lui! Ţii minte cum, anul trecut, m-au pus într-o
lumină proastă, ba chiar au încercat să mă ucidă? Ei bine,
primeşte-i înapoi anul ăsta şi observă-le reacţia!
— Sunteţi genial, Excelenţă!
— Ţine minte, Leon! Va trebui să te întreci pe tine. Începe
prin a i te confesa lui Peter, sugerându-i că lucrurile nu
merg chiar atât de bine între mine şi tine.
— Excelenţă, dar eu ador...
— Ştiu, Leon!
— Dar supremul pontif ştie şi el. Nu cred că l-aş putea
convinge de faptul că loialitatea mea necondiţionată pe care
v-o port, dintr-odată...
— Bineînţeles! Dar nu dintr-odată. Lasă-l pe el să
sugereze asta! Nu mă îndoiesc că este perfect capabil să îţi
strecoare lucruri negative în privinţa mea, nu-i aşa? Nu m-a
criticat niciodată?
— Bineînţeles, dar v-am susţinut întotdeauna motivaţiile
şi...
— Ezită şi tu o dată în privinţa asta, Leon. Rămâi măcar o
dată fără replică. Îl cunosc. Va profita la maximum de prilej,
îşi închipuie că e capabil să convingă pe oricine de orice. Cât
de megaloman trebuie să fie ca să creadă că zece dintre
potentaţi îl admiră, în condiţiile în care ştim foarte bine că
aproape toţi l-ar ucide cu mâna lor! Poţi să o faci, Leon?
— Voi încerca.
— Am încredere totală în tine. În patru luni ne vom
consolida puterea şi autoritatea şi vom reduce opoziţia la
tăcere. Doar gândul la asta îmi dă o energie fantastică! Du-
te acum, prietene! Nu ezita să-mi ceri nimic. Toate resursele
mele, ale noastre, de fapt, sunt la dispoziţia ta.
— Vă mulţumesc, Excelenţă! Vă mulţumesc pentru
privilegiul de a vă fi de folos.
— Iată un compliment frumos, răspunse Carpathia.
Pe David îl durea capul de la atâta tras cu urechea. Era
pe cale să închidă calculatorul când auzi din nou ceva în
biroul lui Carpathia. Secretara purtă cu el o conversaţie cam
de un minut, apoi el îi spuse că nu va răspunde la niciun
telefon şi că nu va primi pe nimeni pentru un timp. David
auzi uşa închizându-se, iar apoi un clic şi presupuse că
Potentatul o încuiase. Aşteptă să vadă dacă nu cumva
Carpathia e pe cale să dea un telefon important.
Îl auzi pe Carpathia învârtindu-se în scaun şi, în cele din
urmă, şoptind:
 — O, Lucifer, fiu al dimineţii! Mă închin ţie încă de când
eram copil.
David tresări violent, cu inima bătând să-i spargă pieptul.
Carpathia continuă:
— Cât îţi sunt de recunoscător pentru prea-plinul tău de
creativitate, o, leu al slavei, înger al luminii! Te slăvesc
pentru ideile tale pline de imaginaţie, care nu încetează să
mă uimească. Tu mi-ai dat neamurile! Mi-ai promis că mă
voi înălţa la cer alături de tine, că ne vom ridica tronurile
deasupra stelelor lui Dumnezeu. Mă încred în promisiunea
ta că mă voi înălţa până dincolo de nori. Voi fi precum Cel
Preaînalt. Îţi voi îndeplini toate poruncile astfel încât să fiu
vrednic să domnesc asupra universului la dreapta ta. Tu m-
ai ales pe mine şi ai îngăduit ca pământul să tremure în faţa
mea şi ca regatele să se zguduie. Slava ta va fi slava mea şi,
asemenea ţie, nu voi muri niciodată. Aştept cu nerăbdare
ziua când se va arăta toată puterea şi toată slava ta.

Rayford primi telefonul vineri noaptea târziu.

— E aici, îl anunţă T. Şi i-am spus că trebuia să vină
cineva cu o propunere interesantă şi potenţial profitabilă.
Până acum totul părea să fie în regulă, dar nu l-am mai
văzut de când amica ta a dispărut, şi cred că aşteaptă să
deschid eu discuţia.
— Voi fi acolo! Întreţine-i interesul.
Rayford se aşeză lângă Leah şi o întrebă dacă n-ar putea
să fluture nişte bani de-ai ei pe la nasul lui Bo Hanson, ca
să vadă dacă nu cumva are nişte informaţii de vânzare în
privinţa lui Hattie Durham.
— Păi, răspunse ea, ca şi cum ar fi savurat momentul, de-
abia dacă îmi arunci o vorbă zile întregi, nu mă întrebi
niciodată ce mai fac, nici măcar dacă mi s-au sudat
coastele, dar uite, de îndată ce ai nevoie de ceva, gata.
Rayford nu ştia ce să spună. Nu-i plăceau tonul şi
atitudinea ei, dar fără îndoială era vinovat.
— Recunosc, am fost neatent, încercă el.
— Îmi risc viaţa pentru tine şi pe deasupra mai şi donez
economiile de o viaţă ale soţului meu şi ale mele pentru
binele Armatei Pătimirilor, iar tu mă tratezi în continuare ca
pe o intrusă. Asta înseamnă neatent la tine?
— Se pare că e de neiertat.
— Se pare? Spui asta ca şi cum eu aş fi decis, cu de la
mine putere, că eşti de neiertat.
Rayford se ridică în picioare. Leah zise:
— Te rog, nu fi atât de grosolan încât să pleci de lângă
mine în momentul ăsta.
 El se întoarse.
— Există modalităţi mai directe de a spune nu. N-ai putea
să încerci altul?
— Dar n-am spus nu.
— Ai fi putut să mă păcăleşti.
— Îmi place să te necăjesc.
— Mă bucur că măcar unuia din noi îi place ce se
întâmplă.
— Rayford, te rog! M-am simţit jignită pentru că m-ai
evitat, dar în acelaşi timp mi-am dat seama că ai suferit
mult, ţi-ai pierdut două soţii într-un interval de trei ani. Nu
mă aştept să te simţi în largul tău în preajma mea. Dar m-
am gândit că am reuşit să facem primul pas şi să spargem
gheaţa şi că lucrurile prin care am trecut împreună au avut
o oarecare greutate.
El se aşeză la loc.
— Nu ştiu ce crezi tu, Leah, dar pentru mine lucrul ăsta a
fost la fel de înspăimântător ca şi, să spunem, momentul în
care am descoperit cadavrul soţiei mele pe fundul Tigrului.
Nu vreau să mă gândesc la asta şi cu siguranţă nu vreau să
insist asupra acestui fapt. Nu că ar fi o scuză, dar mi-ai
amintit de toate astea.
— Sunt sigură că aşa am făcut. Dar tu eşti şeful aici, iar
eu nu mai suport să stau degeaba. Dă-mi ceva de făcut,
şefule! Sunt gata să îmi pun la bătaie toată competenţa
medicală de care sunt capabilă, dar nu vreau să lucrez doar
atunci când e cineva rănit sau bolnav. Am încercat să o ajut
pe Chloe cu bebeluşul şi chiar şi în privinţa cooperativei, dar
ea e prea drăguţă şi prea de bun-simţ ca să-mi ceară
ajutorul. Am fost nevoită să insist. Fă din asta sarcina mea
şi atunci ea nu se va mai simţi prost că apelează la mine.
— În regulă, s-a făcut!
— Spune-i ei asta.
— Aşa voi face.
— Iar voi toţi vă purtaţi cu atâta corectitudine, încât
nimeni nu mi-a sugerat măcar că aş putea să fac ceva util
prin casă. Întâmplător, gătesc foarte bine şi îmi şi place
foarte mult să fac asta. Îmi place să caut reţete, să prepar
mâncare şi chiar şi să spăl vasele şi să fac curat în
bucătărie. Aş putea să fac eu asta, astfel încât voi să puteţi
să vă concentraţi cu totul asupra a ceea ce aveţi de făcut?
— Ai face tu asta? Ne-ai fi de mare ajutor!
— M-aş simţi şi eu utilă în felul ăsta. Şi nu-ţi mai face
griji în privinţa banilor. Nici măcar nu trebuie să îmi ceri
voie. Ţi-am spus de la bun început că renunţ la ei în folosul
cauzei şi am vorbit serios. Dacă se întâmplă ceva, iar eu plec
mâine de aici, nu voi lua un sfanţ cu mine. Putem vorbi
despre altceva?
— E ceva atât de...
— Deja mă simt bine. Contribuim fiecare cu ce avem şi
nimeni nu e mai important decât celălalt. Poate cu excepţia
lui Tsion.
— Deci mi-ai tras o muştruluială pentru că...?
— Pentru că o meritai. Trebuia să îţi fi păsat mai mult şi
să o şi arăţi. Eu nu te-am întrebat ce-ţi mai face
genunchiul?
— Chiar de mai multe ori.
— N-o făceam din politeţe. Din cauza mea ai căpătat acea
rană. Nu ştiam că nu eşti atent, dar oricum, n-ar fi trebuit
să mă opresc brusc în faţa ta. Eşti un om minunat. Ai fost
rănit. Asta nu mă lasă indiferentă. Te-am întrebat. Tu m-ai
expediat din două vorbe şi gata discuţia. Şi eu am fost
rănită şi responsabilitatea a fost numai a ta. Te ţineai prea
aproape de mine şi te mişcai prea repede, date fiind
condiţiile.
Rayford clătină din cap.
— Aşadar, ce-ţi mai fac coastele?
— Nu grozav, ca să fiu sinceră. E posibil să-mi fi rupt mai
multe, nu numai una. Poate să treacă şi o zi fără să le simt,
dar e de-ajuns să fac o singură mişcare greşită şi îmi vine să
urlu.
— Îmi pare rău! Sper să te faci bine cât mai curând.
Leah îl privi.
— Vorbesc serios, întări el.
— Ştiu! Şi mai ai o groază de lucruri pe cap, în afară de
problemele mele.
— Toată lumea s-a purtat frumos cu tine?
— Excelent, nu am de ce să mă plâng.
— Înseamnă că eu sunt singurul repetent la capitolul
ăsta.
— Şi, de vreme ce mă bucur de atenţia ta, aş vrea să te
gândeşti la ceva, pentru când voi fi sănătoasă. Mă mişc
bine. Sunt isteaţă. Îmi asum riscuri, aşa cum am făcut
pentru voi toţi, şi nu o dată, la spital. Nu am familie şi, în
general, nu am nimic de pierdut. Dacă e nevoie să mă duc
undeva, să fac ceva, să transport ceva, să comunic ceva,
nicio problemă. Bine, e adevărat că am cam dat-o în bară
aseară cu cei de la Comunitatea Globală...
— Singura problemă a fost că ai cedat prea devreme. Dar
te-ai prins repede şi ai făcut faţă situaţiei.
— Nu-ţi cer decât să nu uiţi ce te-am rugat. Cu puţin
machiaj şi cu puţină vopsea de păr, femeile sunt mai greu
de recunoscut decât bărbaţii. Comunitatea Globală n-o să-
mi ţină prea multă vreme fotografia în urmărire. Fă-mi rost
de acte false şi pune-mă la treabă!
— Toate la timpul lor. Îmi place enorm de mult ideea ca
tu să te ocupi de mâncare.
— Mă temeam eu că o să regret propunerea asta.
Rayford se ridică în picioare, având grijă să nu-şi forţeze
genunchiul. Apăru Chloe, venind din camera din faţă.
— Veşti proaste, tată. Ştii că am tot încercat să dau de
Nancy, sora lui Hattie, ca să-i spun că suntem siguri că
Hattie e în viaţă. Am găsit-o până la urmă. Apare pe o listă
confirmată de decedaţi. Inhalare de fum.
Rayford privi în podea.
— Iată încă un motiv pentru a o găsi pe Hattie,
concluzionă el cu tristeţe.

Mac şi Abdullah erau programaţi să preia noul Global

Community One vineri seara, pentru a fi dus înapoi la Noul
Babilon de către fostul secund al lui Mac. Avionul, preluat
de la Peter II, fusese rebotezat din One II în Phoenix 216.
Leon Fortunato urma să vină să îi întâmpine pe eroii răniţi.
Mac de-abia aştepta să se întoarcă la David şi la Annie.
Era vorba despre necesitatea de a instala echipamente de
ascultare la bordul noului avion şi mai era ceva urgent
despre care David voia să stea de vorbă cu el şi nu
îndrăznea să o facă la telefon. Atunci când până şi cel mai
bun tehnician din lume în securitatea liniilor telefonice
refuză să vorbească la telefon, chiar că trebuie să fie vorba
despre ceva important.
Mac tocmai împacheta, puţin după ora patru, când primi
un telefon de la Rayford.
— Sunt în drum spre Palwaukee, să îl strâng puţin cu
uşa pe tipul ăsta, Bo, de care ţi-am vorbit. În curând o să fiu
în Europa şi am nevoie de câteva lucruri. Mai ţii legătura cu
Albie?
— Absolut, şi e de departe cel mai bun. Ce îţi trebuie?
— Cred că mai bine stau de vorbă direct cu el. Ai numărul
lui?
— Nu-l am la mine. Însă o să ajung acasă în seara asta.
Poţi să aştepţi până atunci?
— Cred că da, dacă nu cumva poţi tu să-i spui lui David
să-l caute.
— E în computerul meu. Contează chiar atât de mult
câteva ore?
— Nu, cred că e în regulă.
 Cu noua sa înfăţişare şi cu proaspetele sale acte care
păreau des folosite, Buck zbură cu un avion comercial până
la Tel-Aviv. Fusese mirat de cât de greu era să mai găseşti
zboruri. Fumul, focul şi sulful continuau să facă ravagii
asupra Pământului şi, practic, fiecare sector al vieţii fusese
afectat, înălţarea la Cer schimbase fizionomia societăţii,
viaţa nu mai fusese la fel după marele cutremur, însă Buck
ştia că lucrurile urmau să se înrăutăţească şi mai tare.
Practic, fiecare pierduse pe câte cineva.
Îi fu greu să plece de lângă Chloe şi de lângă copil.
Stătuse alături de ei mai mult de zece luni, de când se
născuse Kenny. Lui Buck nu-i venea să creadă cât de mult
se ataşase de copil şi îl uimea nespus faptul că simţea o
nevoie fizică puternică de a-l ţine în braţe. Trecuse deja prin
experienţa dorului de Chloe, care, uneori, aproape că îl
scosese din minţi, iar acum, cu copilul, sentimentele erau
încă şi mai intense.
În avion, o femeie asiatică, aflată la câteva rânduri de el,
ţinea în braţe un băieţel, probabil cu câteva luni mai mic
decât Kenny. Buck era atât de invidios încât nu putu decât
să stea la locul lui şi să se uite la băiat cum scânceşte în
timpul decolării.
De îndată ce fu în stare, se îndreptă spre femeie şi o
întrebă dacă vorbeşte engleza.
— Puţin, răspunse ea.
— Cum îl cheamă pe băiatul dumneavoastră?
— Li, replică ea, voind să spună „Lee”.
— Bună, Li, zâmbi Buck, iar băieţelul îl privi cu ochii
mari. Ce vârstă are?
— Şapte luni, spuse ea.
— E frumos!
— Mulţumesc mult, domnule!
— Credeţi că ar sta la mine în braţe?
— Ce aţi spus?
Buck întinse mâinile către băiat.
— Aş putea să-l iau în braţe?
Ea ezită.
— Îl ţin eu, zise ea.
— E în regulă, replică Buck. Înţeleg. Nici eu nu mi-aş da
băiatul unui străin.
— Aveţi copil băiat?
El îi arătă o fotografie, iar ea i-o arătă băieţelului ei, care
dădu să o apuce.
— Frumos băiat şi al dumneavoastră. Vă e dor?
— Foarte mult!
Ea îl întinse pe băieţel către el, iar Buck se aplecă din nou
spre Li. Băiatul se duse bucuros la el, dar când Buck îl
strânse în braţe, Li deveni serios şi se uită înapoi la mama
lui.
— E acolo, încercă Buck să-l liniştească. Mămica e acolo.
Dar Li începu să plângă, iar ea îl luă înapoi.
Buck îi întinse mâna, iar ea i-o strânse cu timiditate.
— Greg North, se prezentă el.
— Îmi pare bine, domnule Greg, spuse ea, dar nu îşi
spuse numele.
Mai târziu, în timpul zborului, după ce mâncase, Buck fu
uimit când mama băieţelului îi ceru ajutorul. O văzuse
mergând pe intervalul dintre rândurile de scaune, cu Li în
braţe, până când acesta adormise. Femeia îi zise:
— Dumneavoastră ţineţi, eu mănânc?
Buck ţinu copilul adormit în braţe aproape douăzeci de
minute, înainte ca femeia să se întoarcă după el. Nu îi plăcu
momentul când fu nevoit să i-l dea înapoi.
Odată ajuns la Tel Aviv, Buck cercetă toate feţele
oamenilor, căutând semnul crucii pe frunte. Nu văzu decât
unul, pe fruntea unui bărbat care era interogat, aşa că Buck
se feri să-şi pericliteze situaţia.
La nouă, ora Israelului, Buck îşi aruncă geanta pe umăr
şi ieşi din aeroportul Ben Gurion şi sună la Chaim
Rosenzweig acasă. Îi răspunse o femeie tânără, în ebraică.
Buck îşi frământă mintea.
— În engleză, vă rog, spuse el, sperând să fie în stare să
inventeze un nume.
— Reşedinţa doctorului Rosenzweig, rosti ea. Cu ce vă pot
fi de folos?
— Hannelore?
— Da, răspunse ea cu circumspecţie. Cu cine stau de
vorbă?
— Îţi voi spune, cu condiţia să nu-mi pronunţi numele cu
voce tare, bine?
— Cine e la telefon, vă rog?
— Vreau să îi fac o surpriză lui Chaim, bine?
— Cine?
— Hannelore, Buck Williams la telefon.
— Buck! şopti ea cu însufleţire. Nu mă aude nimeni.
Unde eşti?
— Pe Ben Gurion.
— Poţi să vii încoace? Doctorul şi Jacov vor fi atât de
bucuroşi!
— Aş dori atât de mult să îi văd pe toţi!
— Stai acolo! îl trimit pe Jacov după tine.
— Spune-i să nu-mi pronunţe numele, Hannelore. Dacă
va fi nevoit să mă strige, să ştie că trec drept Greg North.
— Greg North. Va ajunge cât de curând, Buck. Pardon,
Greg. Voi păstra secretul faţă de doctorul Rosenzweig. Va fi
atât de...
— Ce mai face Jonas?
— Oh, Buck, îmi pare atât de rău, dar s-a dus. Mă rog la
Dumnezeu să fi ajuns în ceruri. Hai, că o să-ţi povestim tot.
 13

Rayford îşi luă geanta cu bani şi urcă scările turnului de

pe aeroportul din Palwaukee. Văzând două maşini în şir,
înţelese că T îl ţinuse pe Bo Hanson să n-o şteargă.
Genunchiul începu să-l doară, la câteva scări de capăt, şi se
îndreptă şchiopătând spre uşă.
Fusese de multe ori în turn şi ştia că fiecare pas îi fusese
auzit. T îi făcu semn din spatele biroului să intre, iar Bo,
aflat pe un scaun, ridică privirea, ca şi cum tocmai îşi dădea
seama că intra cineva. Rayford nu avusese niciodată o
părere prea bună despre Bo, în pofida educaţiei alese pe
care o primise acesta. Părul său oxigenat era slinos, iar
Rayford se gândi că respiră adânc pentru a-şi pune astfel în
evidenţă statura musculoasă. Însă poza pe care o afişa nu
reuşea să-i disimuleze spaima.
— A trecut ceva timp de când nu ne-am văzut, Bo.
Acesta încuviinţă din cap.
— Domnule Steeles.
— Steele.
— Ah, îmi cer scuze!
— Ce ai mai făcut, Bo?
— Nu mare lucru. Dar dumneavoastră?
 — Tocmai am pierdut un prieten foarte apropiat. Doi, de
fapt, dacă stau bine să mă gândesc.
Rayford se aşeză, punându-şi geanta la picioare.
— Doi? se miră Bo.
— Unul din ei era doctorul meu. L-ai cunoscut.
— Aşa e! Ce s-a întâmplat?
— S-a molipsit de ceva de la Hattie.
— Da, am auzit despre ea. Veşti proaste.
— Ce ai auzit?
— S-a dat la ştiri, preciză Bo. Accident aviatic, un avion
prăbuşit. În Spania, cred. Şi eu am pierdut pe cineva. Iar
Ernie, i ars de viu ieri în California.
— Îmi pare rău să aud asta!
— Mulţumesc! Şi, scuze, condoleanţele mele pentru
Hattie.
— Cu cât te-a plătit, Bo? întrebă Rayford.
— Să mă plătească?
— Ca să o duci cu avionul de aici, să inventezi o poveste
şi să-i simulezi moartea.
— Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Tu ai aprobat zborul. În jurnal sunt iniţialele tale. Nu
te-ai gândit să modifici datele de identificare ale avionului,
aşa că, deşi pilotul a raportat că se află la bază, avionul tău
a ajuns la fratele tău în Baton Rouge.
— Ăăă... tot nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Te crezi om de afaceri, Bo? Bo se uită la T.
— Deţin o parte din aeroport. Mă descurc.
— Cinci procente, preciză T. Bo păru pierdut.
— Am alte proprietăţi, alte interese, alte griji.
— Ce frumos, exclamă Rayford. Impresionante cuvinte.
Aceste celelalte lucruri ale tale au şi nume?
— Da, replică Bo. Unul dintre ele se numeşte Nu-i Al Tău.
Rayford îi aruncă o privire lui T, apoi se întoarse spre Bo,
care respira sacadat, cu venele gâtului umflate.
— Să ştii că pot să şi muşc, Bo. Nu-i Al Tău, ei?
— Da, e treaba mea. Se cheamă Nu E Treaba Ta. Ai
înţeles? Ha! Nu E Treaba Ta!
— M-am prins, Bo. Bună treabă. Deci ai nevoie de bani de
la femei tinere, care vor să-şi piardă urma.
— Ţi-am mai spus că nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Şi totuşi n-ai negat.
— Ce să neg?
— Că ai urcat-o pe Hattie Durham în avionul fratelui tău
şi că ai dus-o de aici.
— Asta neg.
— Nu zău?
 — Absolut! N-am nicio legătură cu treaba asta.
— Deci susţii că s-a întâmplat, dar n-ai făcut-o tu?
— Exact!
— Deci acum ştii despre ce e vorba.
— Nu ştiu, ci bănuiesc. Dar nici măcar n-am fost aici.
— De ce sunt iniţialele tale în jurnal?
— Tipul din turn m-a sunat şi mi-a spus că vrea cineva să
alimenteze un Quantum. Am zis că e în regulă. Dacă a fost
vorba de fratele meu, n-am de unde să ştiu. Iar dacă
pasagerul era Hattie, nici de asta n-am habar. Îţi spun, n-
am fost aici. N-am suit pe nimeni în niciun avion.
— Da văd că ai o memorie a dracului de bună. Ştii toate
detaliile zborului pe care l-ai aprobat în noaptea în care n-ai
fost aici.
— Dovedeşte-o.
— Ce să dovedesc?
— Tot ce ai spus până acum.
Rayford clătină din cap.
— Vrei să-ţi dovedesc că ai memorie bună?
— Nu ştiu. Cred că îţi baţi joc de mine sau ceva de genul
ăsta, nu-mi dau seama.
Rayford se aplecă în faţă şi îl bătu uşor pe Bo pe picior.
— Hai să-ţi spun ceva, Bo, începu el. Şi eu sunt om de
afaceri. Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că nu-mi pasă câtuşi de
puţin că Hattie a zburat spre Europa şi nici măcar că vrea
să se creadă că e moartă?
Bo ridică din umeri.
— Bine.
— E femeie în toată firea, are banii ei şi ia decizii pe cont
propriu. Nu trebuie să-mi dea mie raportul. Ţin la ea, nu zic
nu. Nu îi merge tocmai bine. Şi n-a luat decizii prea bune în
ultima vreme, dar e dreptul ei să facă asta, nu?
Bo aprobă solemn.
— Dar, vezi tu, trebuie să dau de ea.
— Nu pot să te ajut.
— Nu fi atât de sigur. Trebuie să stau de vorbă cu ea, să îi
dau nişte veşti pe care nu trebuie să le afle de la altcineva.
Spune-mi, ce să fac, Bo? Cum să dau de ea?
— Nu ştiu, ţi-am mai spus.
— Mi-ai spus că eşti un om de afaceri. Păi, hai să vedem,
cât de om de afaceri eşti de fapt, Bo? Atât?
Rayford se aplecă şi desfăcu fermoarul genţii.
Bo se întinse şi aruncă o privire înăuntru. Se uită la
Rayford, apoi la T.
— Hai, îl îndemnă Rayford. Ia un teanc. Sunt adevăraţi.
Hai!
 Bo apucă un teanc de bancnote de douăzeci şi începu să
îi numere cu mare viteză şi cu dexteritate.
— Ei, îţi place? se interesă Rayford.
— Bineînţeles că îmi place! Cât ai aici?
— Vezi şi tu.
Bo se aplecă nerăbdător spre geantă şi o deschise larg.
— Nu m-ar deranja să am şi eu o parte din ăştia.
— Ţi-i doreşti suficient cât să îmi spui ceea ce vreau să
aflu?
Bo era tot cu nasul în geantă.
— Nimic nu se compară cu mirosul banilor. Ce vrei să
ştii?
— Vreau să zbor mâine spre Europa şi să o găsesc pe
Hattie Durham în viaţă la o oră după ce pun piciorul pe
pământ. Ştii pe cineva care ar putea să mă ajute în privinţa
asta?
— Poate.
Rayford îşi umplu ambele mâini cu teancuri de bani şi
începu să le aşeze pe birou, unul câte unul. După ce aranjă
trei teancuri, întrebă:
— Câtă informaţie pot cumpăra cu banii ăştia?
— Puţină.
— Cum ar fi?
 — Franţa.
— Ce oraş?
— Asta te mai costă.
Rayford mai scoase un teanc.
— Pe coastă.
— Joci dur. Nord sau sud?
— Da.
La fiecare întrebare, Rayford mărea suma. În cele din
urmă, află că este vorba de un oraş de pe lângă Canalul
Mânecii.
— Le Havre.
— Acolo sunt o groază de bani, zise Rayford, dar n-o să
vezi niciun sfanţ dacă nu îmi spui adresa exactă, cu cine e
şi orice altceva ar mai trebui să ştiu ca să nu mă trezesc pe
picior greşit la faţa locului. Scrie toate astea, iar eu las banii
ăştia la T...
— Hei, ce-i asta?!
— ... Iar dacă o găsesc, îl anunţ, iar tu îţi primeşti
mălaiul. Dar trebuie să scrii tot ce ştii.
— E deja scris, răspunse Bo, şi scoase o hârtie din
portofel.
Tot ceea ce voia Rayford era scris cu litere mici.
— Tot ce te rog este să nu mă amesteci în asta, bine?
 — Îţi promit, replică Rayford. Acum să trecem la subiectul
tăcerii.
— Tăcerii?
— Nu prea te-ai dovedit în stare să-ţi ţii gura, nu?
— Se pare că nu.
— Păi nici eu nu prea sunt bun la aşa ceva.
— Ai spus că n-ai să mă amesteci.
— Credeam că vrei să spui să nu pronunţ numele tău faţă
de persoana care e cu Hattie sau faţă de Hattie însăşi.
— Chiar asta voiam să spun.
— Să ştii însă că tăcerea mea absolută poate fi
cumpărată.
— Tăcere faţă de cine?
— Faţă de Comunitatea Globală, bineînţeles. Fraudarea
unei companii de asigurări prin intermediul unui fals
certificat de deces sau chiar punerea pe o pistă falsă a
lucrătorilor din forţele de intervenţie şi salvare constituie o
infracţiune gravă din punctul de vedere al legislaţiei
Comunităţii Globale. Se poate pedepsi cu închisoare pe
viaţă. În calitate de cetăţean, am datoria de a raporta orice
infracţiune despre care am cunoştinţă.
— Voi nega.
— Am un martor.
 Încuviinţă din cap către T, care privea în jos spre birou.
— Eşti de partea lui, Delanty? Eşti un gunoi!
T zise:
— E problema voastră.
— Las-o baltă, făcu Bo. O să-mi asum riscul. Asta e
extor... extor... şantaj!
— Bo, i se adresă Rayford, poţi să pui mâna pe telefonul
ăla? N-ai decât să suni şi să raportezi această extorcare, dar
mai ales nu uita să le spui cu ce anume te şantajez. Ştii,
infracţiunea.
Bo pufni şi îşi încrucişă braţele.
— Păi, gata cu telefonul? se miră Rayford. Căci am de
raportat o infracţiune.
— N-ai să îndrăzneşti! Şi tu te ascunzi.
— Acceptă şi denunţuri anonime, nu-i aşa, T?
T nu răspunse.
— Haide să aflăm. Rayford ridică receptorul şi începu să
apese pe taste.
— Bine, bine! închide!!
— Deci ne întoarcem la afaceri, Bo? Eşti gata să
negociezi?
— Da!
— Ce-ar fi să fac lucrurile mai uşoare pentru tine? Ce-ar
fi să nu-ţi dau niciun ban? Ce zici de asta?
Bo ridică din umeri.
— De exemplu, încă nu îi ai pe ăştia. Rayford apucă
teancurile de pe birou şi le vârî înapoi în geantă dintr-o
singură mişcare.
— Bine, bine, fie! Dacă vorbesc cu cine ştiu eu, n-o s-o
mai găseşti niciodată pe Hattie Durham.
— Păi, vezi tu, Bo, m-am gândit şi la asta. Însă ai omis
ceva. Acum eu am atuurile în mână. Dacă, indiferent din ce
motiv, Hattie a murit, vei fi urmărit internaţional. Crede-mă,
am trecut prin asta şi te asigur că nu-ţi doreşti.
Rayford întinse mâna.
— A fost o plăcere să fac afaceri cu tine, Bo!
Iar Beauregard Hanson, fiind un tip înţelept, îi strânse
mâna lui Rayford.
— Hei! exclamă el, smulgându-se. N-a fost deloc o plăcere
să fac afaceri cu tine, ăă... fraiere!
Bo trânti uşa, coborî în goană scările, trânti şi uşa de la
turn, trânti uşa de la maşină, demară din parcare într-un
nor de praf, ieşi în goană pe poartă şi rămase fără benzină.
Rayford îl urmări de sus cum încerca să facă autostopul.

Jacov frână lângă bordură în faţa aeroportului Ben

Gurion şi sări din Mercedes.
— Greg! jubilă el, îmbrăţişându-l cu putere pe Buck.
De îndată ce se văzură în maşină, spuse:
— Ce mai faci, frate?
— Îmi fac griji în privinţa lui Chaim. Şi de abia aştept să
văd ce mai faceţi voi, cu toţii.
— Bănuiesc că Hannelore ţi-a spus despre Jonas.
Buck clătină din cap.
— Ce s-a întâmplat?
— Păi, spune-mi, i-ai văzut pe călăreţi?
— Nu.
— Crede-mă că nici nu vrei să-i vezi. Nişte creaturi
absolut înspăimântătoare. Galopau pe la noi prin cartier, în
timp ce Jonas era în adăpost. Ştii care.
— Desigur!
— Peste drum ardea o casă, iar un om care trecea cu
maşina pe acolo a fost acoperit cu totul de fum. A murit, iar
maşina a intrat în adăpost. Chaim a suferit foarte mult. Nu
credea că vom putea să vedem creaturile. Crede în
continuare că spunem minciuni, dar plânge moartea lui
Jonas. Tot repetă, iar şi iar: „Credeam că e unul dintre voi.
Credeam că va fi ocrotit”. Iar acum, de unde era la un pas şi
studia aproape zilnic mesajele doctorului Ben-Judah, urla
toată ziua, de dimineaţa până seara: „Nimic nu e adevărat,
nu-i aşa? Minciuni, toate sunt minciuni”. Şi încă ceva,
Buck. A făcut ceva ciudat. Ştim că e bătrân şi sucit, dar cu
toate astea are o minte extraordinară. Însă şi-a comandat
un scaun cu rotile. Cu motor. Foarte scump.
— Are nevoie de el?
— Nu! Şi-a revenit de la muşcătura de lăcustă. Se teme
acum, ca un om posedat, de tot ce se întâmplă. Stă tot
timpul la geam şi se uită la fum. Nu iese afară. Petrece mult
timp în atelier. Ţi-l aduci aminte?
Buck încuviinţă din cap.
— Dar scaunul?
— Se plimbă prin toată casa cu el, iar atunci când se
plictiseşte de un etaj, mă cheamă pe mine şi pe un valet să
i-l cărăm la alt etaj. Şi e foarte greu.
— Ce se întâmplă, de fapt?
— E ca şi cum s-ar antrena în scaunul ăla, Buck. La
început nu se descurca deloc, tot timpul dădea peste
lucruri. Nu putea să meargă cu spatele, nu putea să
întoarcă. Ajungea în poziţii imposibile, se înfuria şi sfârşea
prin a ne chema pe noi ca să-l scoatem din încurcătură.
Dar, în timp, a ajuns să se priceapă. Nu mai trebuie să dea
în spate şi să pornească iar. Poate să treacă şi prin locuri
strâmte, să întoarcă – absolut remarcabil. Se descurcă la
fiecare etaj. Bănuiesc că se mai distrează şi el în felul ăsta.
— Ce face în atelier, Jacov?
— Nu ştie nimeni. Se încuie acolo ore în şir, iar noi îl
auzim cum tot pileşte şi iar pileşte.
— Metal?
— Da! Iar noi vedem resturile, dar nu vedem niciodată
ceea ce face propriu-zis. N-a fost niciodată îndemânatic la
lucrul cu mâinile. E un om extraordinar de inteligent,
creativ, analitic, dar nu e genul care să petreacă ore în şir
meşterind. Citeşte încă tratate de botanică şi colaborează la
diverse reviste tehnice. Şi studiază istoria biblică.
Buck îi făcu lui Jacov o demonstraţie de îndemânare în
timp ce intrară pe strada pe care locuia Chaim.
— Doar nu vorbeşti serios!
— Ba da! Compara texte care combat Biblia, precum şi
textele lui Tsion. El şi Tsion au ţinut o corespondenţă.
— Ştiu. De aceea mă aflu aici. Tsion se preocupă mult de
soarta lui şi crede că e aproape.
— Şi eu credeam la fel, Buck. După ce ai plecat tu, noi,
credincioşii, ne-am adunat cu toţii înjurai lui. Dar el se uită
la ştiri şi e foarte dezamăgit de Carpathia. Se simte trădat,
simte că
 Israelul a fost trădat. Nu poate să ajungă la Nicolae, tot
timpul se loveşte de comandantul acestuia, care îl întoarce
din drum.
— Fortunato.
— Da. Foarte îngrijorător. N-o să-ţi vină să crezi cât de
mult a nnbătrânit, Buck, dar o să-şi mai revină datorită
prezenţei tale.
— Altceva?
— Asta-i tot ce-mi vine în cap. A, da, mai e ceva! Să nu
aduci vorba despre atacuri cerebrale.
— Atacuri cerebrale?
— Ştii, atunci când corpul...
— Ştiu ce e acela un atac cerebral, Jacov. De ce aş aduce
vorba despre aşa ceva?
— Se pare că a devenit obsedat de acest subiect.
— Atacuri. Buck lăsă fraza în aer. De ce?
— El e pe altă lume, Buck. Am renunţat să îl mai
înţelegem. O rudă destul de îndepărtată a lui a suferit un
atac cerebral, iar el a văzut fotografii ale acelui bărbat.
Îngrozitoare. Se teme şi el de asta. Însă nu era aşa. Doar ştii
şi tu.

Complexul Palatului Comunităţii Globale îşi redusese cu

mult activitatea. Aproximativ 15 la sută dintre angajaţi
fuseseră ucişi de fum, de foc sau de sulf. Carpathia dădea
vina în mod public pe Tsion Ben-Judah. Emisiunile de ştiri
difuzau comunicate ale lui Carpathia în care se spunea:
„Acest om a încercat să mă ucidă în faţa a mii de martori pe
stadionul Teddy Kolleck din Ierusalim, acum mai bine de un
an. S-a înhăitat cu bătrânii radicali care îşi împroaşcă ura
de la Zidul Plângerii şi care se laudă că au otrăvit apa de
băut. E chiar atât de greu de crezut că această sectă îşi va
extinde atacurile chimice şi asupra restului lumii? Este
limpede că ei înşişi au creat un antidot la toate astea,
pentru că niciodată nu se aude despre vreunul dintre ei că
ar fi căzut victimă. Au creat şi un mit pe care niciun om
întreg la minte şi capabil să gândească nu îl va înghiţi. Ar
vrea ca noi să credem că rudele şi prietenii noştri sunt ucişi
de către cete rătăcitoare de cavaleri uriaşi călare pe nişte
creaturi jumătate cai-jumătate lei, care scuipă foc precum
dragonii. Bineînţeles, credincioşii, sfinţii şi cei superiori
nouă pot vedea aceste monstruoase creaturi. Noi, cei
neiniţiaţi, în fapt, cei neîndoctrinaţi, suntem orbi şi
vulnerabili. Discipolii lui Ben-Judah nu ne pot convinge cu
diatribele lor intolerante, dogmatice şi pline de ură, aşa că
au ales să ne ucidă!”
 Şi departamentul lui David se vedea încet-încet decimat.
Supravieţuitorii, fiindu-le frică să mai iasă, dar fiind la fel de
vulnerabili şi în interior, lucrau în ture duble şi tot umblau
de colo-colo cuprinşi de teroare.
Indiferent cu câtă bucurie îşi trăiau David şi Annie
primele momente ale dragostei lor, totul era întunecat de
suferinţa atâtor oameni. Cei care îi cunoşteau, care s-ar fi
bucurat pentru ei şi i-ar fi încurajat, considerau acum că e
ceva superficial să te implici în relaţii intime în astfel de
momente. Şi, deşi se iubeau enorm, David şi Annie nu
puteau fi decât de acord în privinţa asta. Oamenii mureau şi
se duceau în iad. David era atât de îndurerat din cauza
asta, încât se gândea serios să fugă din palat alături de
Annie şi să meargă undeva unde să poată să îi convertească
pe oameni înainte să fie prea târziu.
Annie îl ajută să îşi dea seama din nou de poziţia unică şi
nepreţuită în care se găsea. Într-o noapte, se aflau în biroul
lui, aplecaţi asupra computerului şi ţinându-se de mână.
Ascultau amândoi o conversaţie între Leon şi Peter II, care
avea loc în biroul lui Peter din palatul Credinţei.
— Zilele lui Carpathia s-au dus, Leon. Şi te rog să nu mai
reacţionezi în felul ăsta de fiecare dată când mă refer la el
altfel decât cu titlurile alea ridicole cu care voi doi v-aţi
împopoţonat unul pe celălalt.
— Dar tu insişti să ţi se spună...
— Eu mi-am câştigat acest titlu, Leon. Sunt un om al lui
Dumnezeu. Sunt conducătorul celei mai mari biserici din
istorie. Milioane de oameni din întreaga lume mă consideră
liderul lor spiritual. Cât va mai dura până vor cere să le fiu
şi conducător politic? Evreii religioşi şi creştinii
fundamentalişti sunt singurele facţiuni care nu s-au
alăturat Religiei Unice Enigma Babilon.
— Facţiuni? Pontife, estimările noastre spun că un
miliard de oameni accesează zilnic site-ul lui Ben-Judah.
— Asta nu înseamnă nimic. Şi eu fac asta zilnic. Câţi
dintre aceştia îi sunt cu adevărat discipoli? Eu nu, cu
siguranţă, şi totuşi trebuie să fiu la curent cu aberaţiile lor.
Am avut răbdare cu ei, le-am îngăduit să se considere unici
şi să îşi manifeste disidenţa în numele toleranţei, însă
lucrurile au ajuns la limită. L-am implorat pe Carpathia să
declare ilegală practicarea religiei în afara Credinţei Unice.
Curând, voi lua eu însumi iniţiativa pedepsirii acestor
manifestări şi îl voi provoca să facă într-adevăr ceva în
privinţa asta. Chiar vrea să intre în istorie drept acela care
s-a pus de-a curmezişul celei mai mari personalităţi
religioase din toate timpurile? Oamenii mei aşteaptă de la
mine să iau o poziţie limpede, definitivă şi fără echivoc
împotriva apostaţilor intoleranţi. Dar ce-ţi spun eu ţie toate
astea? Tu îl consideri pe Carpathia însuşi o fiinţă divină.
— Da, îl consider.
— Demn de adoraţie.
— Da, Pontife.
— De ce atunci un astfel de om-zeu se dovedeşte
neputincios în faţa a doi predicatori? Şi-au bătut joc de el
pur şi simplu.
— Dar negociază cu ei şi...
— Şi închide prăvălia. El însuşi a spus că şi-a ţinut
cuvântul dat în târgul care s-a stabilit, refuzând să îi
persecute pe credincioşi, cu singura condiţie ca acei doi aşa-
zişi martori să îi lase pe israelieni să bea apă în loc de
sânge! Ei bine, iată că aceştia beau apă proaspătă, dar în
acelaşi timp continuă să moară pe capete! Cine a căzut de
fraier, Leon?
Niciun răspuns.
— Nu găseşti nimic de spus, nu-i aşa, Leon? Nu poţi
accepta că divinul tău şef e incapabil să facă întocmai ceea
ce trebuie. Nici măcar tu însuţi n-ai accepta o astfel de
insolenţă din partea supuşilor tăi. Şi stai liniştit, indiferent
cine sunt moşnegii ăia doi, indiferent de unde vin şi
indiferent dacă au puteri magice sau nu, ei nu sunt
deasupra legii. Sunt sub stăpânirea Comunităţii Globale, iar
dacă Leon Fortunato ar fi Potentat, problema ar fi fost
rezolvată de mult. Am dreptate? Aud, Leon? Ai face exact ce
aş face şi eu, nu-i aşa? I-ai elimina pe cei doi.
Niciun răspuns.
— Odată ce fac asta, Leon, interesul tău va fi să stai
aproape, auzi? Stai aproape. Dacă acum sunt iubit, adulat,
respectat, închipuieşte-ţi cum mă vor iubi supuşii mei după
ce îi voi scăpa de aceşti aducători de nenorociri. Recunoaşte,
Leon, zilele lui Nicolae sunt numărate. Nu-i aşa? Aştept doar
prilejul potrivit. E vorba de curaj. E vorba de diplomaţie. E
vorba de neputinţă! Apără-l, Leon, dacă poţi! Nu poţi, nu-i
aşa?
— Mă grăbesc să ajung la o altă întâlnire, Pontife, dar
trebuie să spun că, auzindu-te vorbind cu atâta hotărâre,
mi-aş dori şi eu revenirea la un astfel de tip de guvernare.
— Există potentaţi regionali care gândesc la fel ca tine,
Leon, replică Mathews.
— Păi, atunci, ca să fiu sincer pe de-a întregul, Pontife,
un om aflat în poziţia mea ar trebui să fie surd şi orb ca să
nu vadă că potentaţii, toţi, până la unul, te venerează.
 — Nici eu nu sunt orb la respectul pe care mi-l poartă,
Leon. Apreciez faptul că şi tu recunoşti acest lucru. Îmi
place să cred că ar saluta instaurarea mea ca lider şi în alte
domenii decât cel strict spiritual.
 14

Noile computere fuseseră instalate, iar echipa decimată a

lui David Hassid trudea mai departe. O seamă de minţi
tinere, având la dispoziţie o tehnologie de ultimă oră,
încercau, cu ajutorul computerelor, să detecteze locul din
care erau efectuate transmisiile lui Tsion Ben-Judah şi ale
lui Cameron Williams. Primul devenise cel mai cunoscut
nume al lumii, în afară de Carpathia însuşi. Răspândea
încurajări, poveţe, predici, învăţături biblice, până şi lecţii
de limbă şi de etimologie, bazate pe impresionanta sa
carieră de erudit.
Buck, pe de altă parte, se ocupa de o revistă virtuală
săptămânală intitulată Adevărul. Şi el avea parte de un
public numeros, care îşi amintea de el de pe vremea când
era admirat ca fiind cel mai tânăr redactor-şef al revistei
Global Weekly. Ajunsese redactor în momentul în care toate
grupajele de ştiri, tipărite sau electronice, fuseseră
acaparate de către Carpathia, iar revista fusese redenumită
Global Community Weekly. Atunci când adevăratele sale
convingeri şi credinţa sa în Hristos ieşiră la iveală, Buck fu
nevoit să se ascundă. Având legături atât cu fosta iubită a
lui Carpathia, Hattie Durham, cât şi cu Tsion Ben-Judah, fu
nevoit să trăiască ascuns şi să călătorească incognito.
Buck îi îndemna pe cititorii săi: „Păstraţi-vă fiecare un
exemplar din Global Community Weekly, cel mai bun
exemplu de lucruri vechi în haine noi de când expresia
aceasta a fost născocită. Cu o zi înainte de fiecare nouă
apariţie, citiţi
Adevărul online şi aflaţi ce se ascunde cu adevărat în
spatele propagandei pe care guvernul ne-o vâră pe gât”.
Lui David Hassid îi plăcea la nebunie să observe reacţia
palatului faţă de dezvăluirile săptămânale ale lui Buck
privind lucrurile apărute în CE Weekly. Adevărul era într-
adevăr adevărat şi toată lumea ştia asta. David pusese la
punct un program care îi permitea să monitorizeze fiecare
computer din vastul complex. Statisticile lui arătau că mai
mult de 90 la sută dintre angajaţii Comunităţii Globale
citeau săptămânal revista virtuală a lui Buck, care era
depăşită în popularitate doar de site-urile pornografice şi
paranormale.
Cu ajutorul enormului satelit şi a tehnologiei digitale,
teoretic era posibil să fie detectată sursa oricărei transmisii
din spaţiul virtual. Cei mai mulţi dintre operatorii
clandestini se deplasau tot timpul sau se dotau cu
dispozitive de bruiaj care făceau ca detectarea lor să fie
foarte dificilă. Pe lângă faptul că pusese la punct întregul
sistem de comunicaţii al Armatei Pătimirilor, David îşi luase
precauţii suplimentare inserând un blocaj în computerele
din departamentul său.
Blocajul era de natură pur matematică. O componentă-
cheie specializată în măsurarea distanţelor determină
unghiurile şi calculează distanţele între diferite puncte. Pe
hârtie, astfel de calcule ar dura ore în şir. Pe un calculator,
mai puţin. Însă, pe un computer, rezultatul se obţine,
teoretic, instantaneu. Oricum, David însera ceea ce el
numea un multiplicator de variaţie. În termeni profani, de
fiecare dată când computerului i se dădea de efectuat un
calcul, un element aleatoriu introducea cifre în a treia, a
patra sau a cincea etapă de rezolvare. Nici măcar David nu
ştia care dintre etape urma a fi selectată şi în niciun caz
care dintre cifre. Atunci când calculul se efectua din nou,
eroarea se multiplica de trei ori la rând, aşa că era inutil să
verifici computerul.
Dacă cineva ar fi devenit bănuitor şi ar fi verificat
computerul cu unul necontaminat, computerul ar fi evitat
virusul şi ar fi dat rezultatul corect. De îndată ce tehnicianul
ar fi fost convins că a fost vorba de o eroare umană sau de
un blocaj temporar, ar fi trecut la următorul calcul şi
probabil nu şi-ar fi dat seama decât mult timp după aceea
că respectivul computer face iarăşi după capul lui.
David presupunea că, în momentul în care greşelile
maşinilor urmau să devină o problemă, proiectul urma să
cadă. În acelaşi timp, computerele care generau învăţăturile
lui Tsion şi revista lui Buck erau programate să-şi modifice
semnalul în mod aleatoriu, schimbând la fiecare secundă 9
trilioane de combinaţii separate de rute.
Sub pretextul că încercau să vadă cum funcţionează baza
lui Williams, tehnicienii din departamentul lui David
petreceau destul de mult timp studiind revista însăşi. Era
limpede pentru toată lumea că Williams avea informaţii din
interior, însă nimeni nu îi cunoştea sursele. David ştia că
Buck foloseşte zeci de contacte, inclusiv pe David însuşi,
însă Buck se pricepea foarte bine să îşi protejeze sursele,
asigurându-le anonimatul.
Ultimul număr din CE Weekly prezentase cazul tentativei
eşuate de asasinat a lui Carpathia de către potentatul
regional Rehoboth. Revista pretindea că este întru totul
transparentă, dezvăluind că acest eveniment reprezentase
un şoc pentru regimul Carpathia. „Oameni de caracter
încercând cu sinceritate să îşi rezolve diferendele pe cale
diplomatică”, aşa începea un editorial.
 Un adevărat om de onoare a fost Mwangati Ngumo al
Botswanei, cel care, cu mai bine de trei ani în urmă, insista
ca Nicolae Carpathia să îl înlocuiască în funcţia de secretar
general al Naţiunilor Unite. Acest gest generos şi vizionar a
avut ca rezultat naşterea Comunităţii Globale de care ne
bucurăm astăzi, o lume împărţită în zece regiuni egale,
fiecare dintre ele guvernată de câte un subpotentat.
Excelenţa Sa i-a cerut Comandantului Suprem Leon
Fortunato să îl viziteze pe onorabilul domn Ngumo şi să
încerce să îl convingă să lase reconstrucţia Botswanei în
seama proiectului Potentatului. Ngumo, marele om de stat
african, insistase ca propria sa naţiune să aştepte până ce
vor fi ajutate ţările încă şi mai sărace. Bunăvoinţa domnului
Ngumo a fost atât de mare încât întâlnirea a trebuit să aibă
loc la Johannesburg şi nu la Oaborone, întrucât aeroportul
capitalei botswaniene nu îngăduia aterizarea unui avion de
dimensiunile celui oficial al Comunităţii Globale.
Atunci când Potentatul Rehoboth al Statelor Unite ale
Africii a aflat despre această întâlnire, şi-a oferit serviciile cu
generozitate şi a insistat să fie prezent din motive
diplomatice. Comunitatea Globală a refuzat politicos această
ofertă, pentru că natura chestiunii era mai degrabă
personală decât politică. Potentatului Rehoboth i s-a promis
că va avea la rândul său o întâlnire personală cu Excelenţa
Sa.
Probabil că Rehoboth nu a înţeles despre ce e vorba şi a
crezut că Potentatul Carpathia însuşi se va întâlni cu
domnul Ngumo. Pe când Comunitatea Globală nu avea nici
cea mai mică idee despre reacţia negativă a lui Rehoboth în
legătură cu excluderea sa de la acea întâlnire, Potentatul
regional era, fără îndoială, plin de mânie. A plătit asasini
pentru a-l ucide pe Ngumo şi pe oamenii săi, i-a înlocuit cu
impostori ai lui şi i-a urcat la bordul lui Global Community
One (Condor 216) pentru a-l ucide pe Excelenţa Sa.
În timp ce acoliţii săi reuşeau să distrugă avionul şi să
ucidă patru membri ai personalului, comportamentul eroic
al pilotului, căpitan Montgomery (Mac) Mecullum şi al
secundului, domnul Abdullah Smith, a salvat viaţa
Comandantului Suprem. Riposta promptă a Forţelor de
Menţinere a Păcii ale Comunităţii Globale a avut ca rezultat
moartea asasinilor.
Articolul era ilustrat cu fotografii de la marea ceremonie
ţinută în onoarea echipajului rănit. Şase zile mai târziu,
Adevărul demonta întreaga poveste. În stilul său jovial,
Buck arăta cum stătuseră lucrurile:
Ceea ce înalţii oficiali ai Comunităţii Globale nu vor să
afle cetăţenii este că relaţia dintre Carpathia şi Ngumo
începuse să se deterioreze de multă vreme. Ngumo nu
fusese chiar atât de mărinimos pe cât am fost lăsaţi să
credem. A demisionat din postul său de la Naţiunile Unite în
urma unor presiuni fantastice şi crezând că va primi în
schimb una dintre cele zece poziţii de Potentat regional şi că
Botswana va primi drept răsplată formula agricolă
descoperită în Israel, pe care Carpathia o mai folosise ca
armă de negociere şi cu alte state.
Ngumo decăzuse de la statutul de semizeu la cel de paria
în propria ţară din cauza neglijenţei ruşinoase cu care
fusese tratat de către Comunitatea Globală. Formula
agricolă respectivă nu i-a fost livrată niciodată. Botswana a
fost ignorată în cadrul procesului de reconstrucţie. Poziţia
sa de Potentat a fost subminată de către ascensiunea
rivalului său de moarte, tiranul Rehoboth, cel care îşi
exploatase propriul popor din Sudan şi îşi transformase în
multimilionari numeroasele progenituri şi neveste. Era atât
de nepopular în Sudan, încât a preferat să îşi stabilească
luxosul cartier general la Johannesburg, mai degrabă decât
la Khartoum, în pofida inconvenientelor cauzate de poziţia
izolată a acestuia.
Comunitatea Globală era la curent cu faptul că Rehoboth
şi Ngumo erau rivali de moarte şi, plasând cu bună ştiinţă
respectiva întâlnire la nivel înalt la bordul lui CE One, a
făcut ca această întâlnire să aibă loc în fieful lui Rehoboth.
Rehoboth a presupus că Potentatul Carpathia se află la bord
într-o poziţie vulnerabilă pentru că şi Ngumo a crezut la fel.
Această stratagemă, menită să îl umilească pe Ngumo, l-a
păcălit şi pe Rehoboth, care fusese invitat să ia parte la
întâlnire pentru ca Ngumo să mai sufere o insultă, pe
neaşteptate.
Membrii echipajului care au scăpat cu viaţă au fost mai
degrabă norocoşi decât eroi. Forţele de Menţinere a Păcii ale
Comunităţii Globale fuseseră luate sub control de către
Rehoboth şi nu au avut replică timp de mai multe minute
după ce se deschisese focul asupra avionului. Asasinii nu
au fost împuşcaţi. Unul dintre ei a scăpat, iar ceilalţi doi au
fost ucişi de foc, de fum şi de sulf, precum mulţi alţii în acea
zi.
Rehoboth a fost suficient de prudent să rămână în palatul
său cât timp a durat ceea ce el spera să fie execuţia lui
Carpathia. După ce lucrurile au luat-o razna şi a fost el
însuşi eliminat, forţele de menţinere a păcii au intrat
imediat în acţiune şi au ocupat instantaneu zona. Moartea
întregii familii a lui Rehoboth, atribuită de către
Comunitatea Globală calamităţilor, a fost, fără doar şi poate,
o execuţie. Până acum, calamităţile au ucis mai bine de 10
la sută din populaţia planetei. Care sunt şansele ca fiecare
membru al unei familii mai numeroase să fie lovit într-o
bună zi?
Revista virtuala a lui Buck comenta toate nebuniile
regimului Carpathia, „tendinţa de a cosmetiza tragedia
mondială şi ideea că oamenii au chef de parade în cinstea
Potentatului în aceste clipe în care moartea stăpâneşte
întreg pământul.
Lui David îi plăcea să tragă cu urechea la discuţiile care
se purtau în birourile lui Carpathia şi ale lui Fortunato la
puţin timp după apariţia săptămânala a revistei lui Buck.
— Cum stăm cu localizarea chestiei ăsteia? îl întreba
Carpathia pe Leon în acea dimineaţă.
— Un întreg departament se ocupă exclusiv cu asta, non-
stop, domnule.
— Câţi oameni?
— Mi se pare că şaptezeci au fost programaţi pentru asta,
dar, din cauza decimărilor, cred că au rămas şaizeci.
— Ar trebui să fie suficient, nu?
— Cred că da, domnule.
— De unde îşi ia el informaţiile? E ca şi cum şi-ar avea
sediul aici, la doi paşi de noi.
— Chiar dumneavoastră aţi spus că este cel mai bun
ziarist din lume.
— Aici nu mai e vorba de competenţă şi de talent la scris,
Leon! îl voi acuza că inventează toate astea, dar ştim
amândoi că lucrurile nu stau aşa.
În după-amiaza aceea, David primi o notă de la Leon, prin
care i se cerea ca detectoarele de metale distruse din avion
să fie înlocuite „înainte ca Excelenţa Sa să apară din nou în
public”. Asta îi dădu lui David o idee. Oare ar fi putut să dea
o mână de ajutor la îndepărtarea lui Carpathia asigurându-
se că detectoarele de metal nu vor funcţiona în anumite
momente de maximă importanţă? Dacă putea să transforme
computerele în fiinţe capricioase, putea să facă oare acelaşi
lucru şi cu detectoarele de metal?
Îi răspunse lui Leon: „Comandante Suprem Fortunato,
noile detectoare de metal vor fi livrate, vor fi operaţionale şi
vor fi montate pe Phoenix 216 în zece zile. În acelaşi timp,
am trimis o echipă să se ocupe de fiecare detaliu al
avionului, astfel încât acesta să corespundă cu standardele
Excelenţei Sale. Eu însumi supraveghez aceasta activitate,
beneficiind de sfaturile şi de observaţiile membrilor
echipajului”.
 David şi Annie, alături de Mac şi de Abdullah, care îşi
reveneau încet-încet, îşi petreceau timpul liber montând o
instalaţie de ascultare la bordul lui Phoenix 216. Instalaţia
era atât de sofisticată, încât asigura în căştile pilotului şi ale
secundului un sonor a cărui calitate putea rivaliza cu aceea
a unui studio profesionist de înregistrări.
Când totul fu gata, David le ceru celor mai buni tehnicieni
ai săi să verifice avionul din punct de vedere al securităţii
comunicaţiilor. O unitate de patru experţi scotoci prin tot
fuzelajul timp de şase ore şi îl declară „curat”.

Rayford rămase uluit văzându-l pe Bo Hanson, care

stătea afară, lângă aeroportul din Palwaukee, încercând să
oprească maşini.
— Ce mai idiot, exclamă el.
T, care stătea în continuare în spatele lui la biroul din
turn, întreba:
— Ce face?
— Cred că face autostopul. A rămas în pană de benzină.
Se întoarse şi puse mâna pe telefon. Trebuie să îi explic lui I)
wayne Tuttle cum să ajungă aici.
T dădu să se ridice.
 — Nu te ridica, zise Rayford. N-o să dureze mult.
— Oricum am ceva de făcut, îl anunţa T. După aceea
putem să stăm de vorbă?
Rayford îşi privi ceasul în timp ce îl suna pe Tutle.
— Da, mai am ceva timp.
Răspunse doamna Tuttle şi, în vreme ce Rayford se
prezentă reamintindu-i totodată de e-mailurile fiicei sale şi
de felul în care făcuse rost de numărul lor, se trase agale
spre geam. Trudy îl chemă pe Dwayne la telefon, iar Rayford
se bucură că, pentru câteva secunde, nu trebui să
vorbească. Pentru că i se tăiase respiraţia. T se dusese la
maşina lui Bo şi îi punea acestuia benzină dintr-o canistră.
Oare era posibil ca aceştia doi să fie în cârdăşie? Oare să-l fi
prostit T de atâta timp?
Ceva îi spuse că, dacă ar avea timp să se gândească, ar
găsi o explicaţie mai bună. Lăcustele nu îi făcuseră niciun
rău lui T. Avea semnul lui Dumnezeu pe frunte. Cunoştea
oameni ai bisericii, spunea ce trebuie, părea onest. Dar
atunci cum se făcea că acum acorda asistenţă inamicului?
Că îl ajuta pe cel responsabil de plecarea lui Hattie?
— Domnule Steele! exclamă Dwayne.
— Domnule Tuttle, sau să-ţi spun Dart? Ce mai poveste,
domnule!
 T se întoarse şi urcă încet scările în timp ce Rayford
termina de aranjat lucrurile pentru zborul către Franţa.
După ce închise, se uită întrebător la T. Figura întunecata a
lui T reflecta privirea lui Rayford.
— Crezi că n-am observat? începu Rayford.
— Ce să observi?
— Ce ai făcut. Acel ceva pe care trebuia să îl faci.
— Adică ce făceam?
Rayford făcu ochii mari.
— Te-am văzut, T. Îi puneai benzină lui Bo.
— Şi? făcu T.
— Celui care...
— Ştiu cine e Bo, Ray. Dar încep să mă întreb cine eşti tu.
— Eu? Nu eu sunt cel care...
T se ridică.
— Vrei să-mi verifici semnul, nu? Atunci vino încoace şi
fă-o!
Rayford rămase ca trăsnit. Cum de se ajunsese aici?
Fuseseră prieteni, fraţi.
— N-am nevoie să-ţi verific semnul, T. În schimb, aş vrea
să ştiu ce făceai.
— Ţii minte că ţi-am cerut să stăm de vorbă, Ray. Îţi
aminteşti?
 — Da, şi?
— Voiam să ştiu ce îţi închipuiai că faci tu cu Bo.
— Ce-i cu tot misterul ăsta, T? L-am făcut să-mi dea
informaţiile de care aveam nevoie. Nu l-am ajutat şi nici nu
i-am devenit complice.
— Ca mine.
— Exact, ca tine.
— Deci asta zici tu că am făcut.
— Tu cum i-ai spune, T? Că mă lucraţi pe la spate, sau
cum?
T clătină din cap cu tristeţe.
— Da, Ray. Sunt în cârdăşie cu un muritor de foame ca
să îl trădez pe fratele meu creştin.
— În orice caz, aşa se pare. Ce ar trebui să cred?
T se ridică şi se duse la fereastră. Rayford nu reuşea să
găsească niciun sens în toată povestea asta.
— Ceea ce ar trebui să gândeşti, Ray, este că Bo Hanson
nu mai are multe zile pe lumea asta. O să moară şi o să se
ducă în iad exact cum s-a întâmplat cu amicul său, Ernie,
zilele trecute. Da, fără îndoială, el reprezintă inamicul, dar
nu e unul dintre cei pe care îi tratăm ca pe nişte gunoaie şi
de care ne ascundem, ca să nu se prindă cine suntem noi
cu adevărat. El ştie deja cine suntem, frăţioare. Noi suntem
cei care îl urmăm pe Ben-Judah şi care credem în Iisus. Noi
nu vindem şi nu cumpărăm oameni ca Bo, Rayford. Nu ne
jucăm cu ei, nu îi minţim, nu îi înşelăm, nu furăm de la ei şi
nici nu îi şantajăm. Îi iubim. Ne rugăm pentru ei. Bo e
suficient de imbecil încât să-ţi fi dat toate informaţiile de
care aveai nevoie fără ca tu să îi fi spus că i-a cam sunat
ceasul. Nu spun că deţin toate răspunsurile, Ray. Nu ştiu
dacă am fi putut obţine informaţiile pe alte căi, dar ce ai
făcut tu n-a fost deloc creştinesc. Aş fi preferat ca tu să fi
cumpărat informaţia. Şi să-l laşi pe el să fie personajul
negativ în toată chestia asta. Aşa, ai fost la fel de rău ca şi
el. Oricum, am spus mai multe decât aveam de gând. Până
la urmă, faci cum vrei, dar de acum încolo vreau să nu mă
mai amesteci în asta.

Buck se aştepta să-l găsească pe Chaim Rosenzweig în

scaunul său cu rotile, dar bătrânul era neschimbat. Scund,
vânjos, îmbătrânit, poate, cu părul alb. Un zâmbet serafic.
Îşi deschise braţele pentru a-l îmbrăţişa pe Buck.
— Cameron! Cameron, prietene! Ce mai faci? Ce bine îmi
pare să te văd! O binecuvântare pentru ochii ăştia
îmbătrâniţi! Ce vânt te aduce în Israel?
— Păi, dumneavoastră m-aţi adus, ca un bun prieten ce-
mi sunteţi, răspunse Buck, pe când Chaim îl conducea în
salon. Toţi eram îngrijoraţi din pricina dumneavoastră.
— Ah! exclamă Chaim fluturându-şi braţul. Tsion îşi face
griji că n-o să mă convertească înainte să mă calce caii în
picioare.
— Are motive? Să duc înapoi vestea convertirii
dumneavoastră?
— Nu se ştie niciodată, Cameron. Dar nu trebuie să
întrebi, nu-i aşa? Tu, care poţi vedea caii, poţi vedea şi
semnele celorlalţi. Aşa că, spune-mi. A apărut al meu?
Felul în care Chaim pronunţase cuvântul „meu” făcu să îi
tremure inima lui Buck, care se aplecă în faţă doar ca să nu
vadă nimic.
— Doar ştiţi că fiecare îl poate vedea pe al celuilalt, spuse
Buck.
— Ca şi atotputernicii călare pe caii cu capete de leu, ştiu.
— Nu credeţi.
— Tu ai crede, Cameron, dacă ai fi în locul meu?
— Of, doctore Rosenzweig, dar eu am fost în locul
dumneavoastră. Chiar nu vă daţi seama de asta? Am fost
jurnalist, adică un tip pragmatic, realist. Nu puteam fi
convins până nu mă convingeam singur.
Ochii lui Chaim se aprinseră, iar Buck îşi aminti cât de
mult aprecia acest om o dispută de calitate.
— Deci problema mea ar fi că sunt lipsit de bunăvoinţă?
— Poate.
— Şi totuşi povestea asta n-are niciun sens, nu-i aşa? De
ce aş fi lipsit de bunăvoinţă? Chiar vreau ca toate astea să
fie adevărate! Ce poveste! Un răspuns la această nebunie, o
mângâiere în acest val de cruzime. Ah, Cameron, sunt mai
aproape decât crezi.
— Aşa aţi spus şi data trecută. Mă tem că o să vă ia prea
mult timp.
— Toţi din casă sunt acum credincioşi, ştii asta. Jacov,
soţia sa, mama ei, Ştefan. Şi Jonas, dar l-am pierdut. Ai
aflat?
Buck încuviinţă din cap.
— Trist.
Chaim îşi pierduse dintr-odată umorul.
— Vezi tu, Cameron, astea sunt lucrurile pe care nu le
înţeleg. Dacă Dumnezeu are o latură omenească, aşa cum
spui tu, şi îşi iubeşte copiii şi e atotputernic, oare nu există
o cale mai bună? De ce judecata, calamităţile, distrugerea,
moartea? Tsion spune că am avut tot timpul din lume la
dispoziţie. Ce să înţeleg acum, că s-a schimbat foaia?
Cruzimea tuturor acestor fapte face ca ochii mei să nu poată
să vadă iubirea pe care ar trebui să o văd.
Buck se aplecă în faţă.
— Tsion mai spune că până şi aceşti şapte ani de pătimiri
înseamnă mai mult decât am fi meritat de la mila lui
Dumnezeu. Nu credeam pentru că nu vedeam. Ei bine,
acum nu mai există nicio îndoială. Vedem totul, şi totuşi
oamenii încă refuză să creadă.
Chaim rămase tăcut, apoi îşi lovi palmele de genunchi.
— Ei bine, spuse el în cele din urmă, nu-ţi face griji
pentru mine. Îţi mărturisesc că încep să îmi simt vârsta.
Sunt temător, înspăimântat, sedentar, ştii. Nu mă pot
aduna să ies afară. Carpathia, în care am crezut cum aş fi
crezut în propriul meu fiu, s-a dovedit a fi un impostor.
Buck vru să-l contrazică, dar nu îndrăzni. Orice decizie
trebuia să vină exclusiv de la Rosenzweig, nu la sugestia lui
Buck sau a oricui altcuiva.
— Studiez. Mă rog ca Tsion să se înşele şi ca aceste
chinuri şi calamităţi să nu se înrăutăţească. Şi încerc să fiu
tot timpul ocupat.
— Cu ce?
— Cu proiecte.
— Ştiinţifice, literare?
— Şi nu numai.
 — Cum ar fi?
— Of, iar te comporţi ca un jurnalist. Bine, bine, o să-ţi
spun. Cei din jurul meu mă cred nebun. Poate că şi sunt.
Am un scaun cu rotile. Vrei să îl vezi?
— Chiar aveţi nevoie de un scaun cu rotile?
— Nu încă, dar ziua în care voi avea nevoie e aproape.
Atacul lăcustelor m-a slăbit. Mi-am făcut analizele şi a
reieşit că riscul de paralizie este foarte mare.
— Dar sunteţi sănătos ca un... ca un catâr.
Rosenzweig se lăsă pe spate şi începu să râdă.
— Foarte bună poanta. Nimeni nu mai vrea să fie sănătos
ca un cal. Dar crede-mă, nu sunt. Riscul de paralizie e
foarte mare şi vreau să fiu pregătit.
— Pare o atitudine defetistă, doctore. Cred că un regim
corespunzător, mişcare, aer curat...
— Ştiam că o să spui asta. Dar aş vrea să fiu pregătit.
— Şi cum altfel vă mai pregătiţi?
— Adică?
— La ce lucraţi? Vreau să spun, în atelier.
— Cine ţi-a vorbit despre asta?
— Nimeni nu mi-a zis nimic precis. Jacov a menţionat în
treacăt că petreceţi mult timp în atelier lucrând la nişte
proiecte.
 — Da.
— Despre ce e vorba? Ce faceţi, de fapt?
— Proiecte.
— Nu vă ştiam atât de priceput la bricolaj.
— Sunt multe lucruri despre mine pe care nu le ştii,
Cameron.
— Vă pot considera un prieten apropiat, domnule?
— Mi-ar fi plăcut să mă consideri astfel. Dar crezi că
prietenii apropiaţi îşi vorbesc unul altuia atât de formal?
— Mi-e greu să vă spun Chaim.
— Spune-mi cum vrei, dar îmi eşti un prieten apropiat şi
mă bucur că şi tu mă consideri astfel.
— Aş vrea atunci să ştiu mai multe despre tine. Nu mă
simt cu adevărat ca un prieten, de vreme ce sunt atâtea
lucruri pe care nu le ştiu despre tine.
Chaim dădu o draperie la o parte şi aruncă o privire
afară.
— Azi nu e fum. Şi totuşi se va întoarce. Tsion spune că
respectivii călăreţi nu vor pleca până ce nu vor fi ucis o
treime din omenire. Îţi poţi imagina o astfel de lume,
Cameron?
— Va rămâne în viaţă doar o jumătate din populaţia care
mai trăia încă în momentul dispariţiilor.
 — Se pare că avem într-adevăr de a face cu sfârşitul
civilizaţiei. Poate că nu e ceea ce crede Tsion că e, dar ceva
tot e.
Buck nu mai zise nimic. Chaim nu fusese sensibil la
cuvintele sale, dar poate că, dacă n-ar fi insistat...

Rayford îşi lăsă capul în jos.

— T, începu el, cu glasul dintr-odată slab şi răguşit, nu
ştiu ce să spun.
— Lui Bo ai ştiut ce să îi spui. L-ai jucat ca pe o...
Rayford ridică o mână.
— Te rog, T. Ai dreptate. Nu ştiu ce a fost cu mine.
— Mi s-a părut că îţi plăcea ce făceai.
Rayford ar fi vrut să se facă nevăzut.
— Dumnezeu să mă ierte, da, mi-a plăcut. Ce e cu mine?
Parcă mi-aş fi pierdut minţile. Acasă, mi-am pierdut busola.
Leah, nou-venita despre care ţi-am vorbit, a scos tot ce e
mai rău în mine, dar nu, nu, nici pe ea nu pot să dau vina.
M-am purtat îngrozitor cu ea. Nu mă mai înţeleg eu însumi.
— Dacă te-ai fi înţeles vreodată pe tine însuţi, n-ai mai fi
fost acum, aici, lângă mine. Dar nu te învinovăţi prea tare.
Trăieşti sub tensiune în perioada asta.
— Ca noi toţi, T. Chiar şi Bo. Ştii, nu doar în seara asta,
dar întotdeauna, l-am considerat pe Bo un ticălos şi nimic
altceva.
— Chiar este un ticălos, Ray. Însă în acelaşi timp este...
— Ştiu. Exact asta spun. În ziua în care l-am cunoscut îşi
nota nume de credincioşi ca să-i denunţe, şi de atunci am
un dinte împotriva lui. Voiam să-l pun la punct şi m-am
bucurat că mi s-a ivit şansa de a o face. Chestie foarte
evlavioasă de altfel, nu-i aşa?
T nu îl contrazise. Rayford înţelese.
— Iar acum, ce mă apuc să fac, îl hăituiesc şi mă port cu
el de parcă aş fi Hristos însuşi?
T clătină din cap şi ridică din umeri.
— N-am ce să-ţi răspund la asta. Mai degrabă cred că ar
fi cel mai bine să dispari din viaţa lui. Va deveni bănuitor
văzând o schimbare majoră de atitudine din partea ta.
— Ar trebui să-mi cer măcar scuze.
— Doar dacă eşti gata să plăteşti pentru informaţia pe
care el credea că ţi-o vinde.
— Adică acum eu sunt cel rău şi el este cel bun?
— N-am să afirm niciodată că Bo e personajul pozitiv,
Ray. Cât despre tine, n-am zis că ai fi cel rău. Tu ai spus-o.
Rayford se lăsă greu în scaun preţ de câteva minute în
timp ce T îşi făcea de lucru cu nişte hârţoage.
 — Eşti un prieten de nădejde, afirmă Rayford în cele din
urmă. Vreau să spun, pentru că ai fost sincer cu mine. Nu
mulţi ar fi făcut asta.
T trecu în faţa biroului şi se aşeză pe el.
— Îmi place să cred că şi tu ai face la fel pentru mine.
— De parcă tu ai nevoie de aşa ceva.
— De ce nu? Nici în ceea ce te priveşte nu mă aşteptam
să ai nevoie.
— Oricum, îţi mulţumesc.
T îl bătu pe umăr.
— Care e, deci, treaba cu familia Tuttle? O să zbori pe un
Super J?
— Crezi că m-aş descurca?
— După toate chestiile pe care ai zburat? Se spune că,
dacă eşti în stare să pilotezi un Gulfstream, din acela mare,
celălalt e ca o versiune mai rapidă a acestuia. Cum ar fi un
Porsche faţă de un Chevy.
— Voi conduce ca un adolescent.
— Hai, recunoaşte că de-abia aştepţi.

David fu la început emoţionat, apoi îngrijorat când primi

un e-mail personal de la Tsion Ben-Judah, în seara
următoare. După ce îl asigura pe David că ar vrea să îl
cunoască înainte de Venirea în Slavă, Tsion atingea
subiectul principal:
Nu înţeleg chiar toate lucrurile minunate pe care le faci
pentru noi uzând de nemaiîntâlnitul tău geniu tehnic. În
mod normal, mă ţin departe de aspectele politice ale muncii
noastre şi nici măcar nu întreb despre ce e vorba. Vocaţia
mea este aceea de a îi învăţa pe oameni Scriptura şi vreau
să mă ocup în continuare exclusiv de asta. Doctorul
Rosenzweig, despre care sunt sigur că ai auzit, m-a învăţat
multe lucruri atunci când nu mai făceam faţă la botanică, în
universitate. Specialitatea mea este istoria, literatura şi
lingvistica; ştiinţa este un domeniu care nu îmi aparţine. Tot
chinuindu-mă, am ajuns într-un final la el. Mi-a spus: „Cel
mai important lucru este ca lucrul cel mai important să
rămână cel mai important”. Cu alte cuvinte, concentrarea!
Aşa că iată-mă concentrându-mă asupra lucrului meu şi
lăsându-i pe căpitanul Steele şi pe fiica sa să pună pe
picioare Cooperativa, pe Buck Williams să se ocupe de
revistă şi de misiunile sale conspirative şi aşa mai departe.
Însă, domnule Hassid, avem o problemă! L-am lăsat pe
căpitanul Steele să plece cu misiunea de a o găsi pe Hattie
Durham (ştiu că ai fost ţinut la curent în privinţa asta) fără
să-l întreb ce a aflat în legătură cu ceea ce ştie Carpathia
despre soarta lui Hattie.
Nimeni, exceptând publicul larg, căruia oricum nu îi
pasă, nu crede că ea a murit într-un accident de avion.
Faptul că indivizii de la Comunitatea Globală au permis ca
această minciună sfruntată să circule îmi spune mie că au
avut un interes în a proceda astfel. Bineînţeles, cel mai mult
mă tem că, în aceste condiţii, nu vor mai avea niciun
scrupul în a o găsi şi a o ucide, pentru că, în mintea
publicului, ea e deja moartă. Singurul ei avantaj este că ar
putea, într-un fel, să-l pună pe Carpathia într-o situaţie
jenantă sau chiar periculoasă.
Ceea ce vreau de fapt să spun este: am trăit cu impresia
că munca voastră clandestină de acolo nu a scos la iveală
nimic care să clarifice în ce măsură Carpathia ştie ceva
despre soarta lui Hattie. Nu mă pot opri să mă gândesc că
ar fi fost mai prudent din partea lui Rayford să nu se
grăbească să o caute pe Hattie, ci să se asigure mai întâi că
nu cade într-o cursă întinsă de cei de la Comunitatea
Globală.
Poate că nu sunt decât un erudit paranoic care ar face
mai bine să îşi vadă de treaba lui, dar, în măsura în care îmi
cunoşti biografia, ştii că până şi eu am fost aruncat în
mijlocul pericolului şi al violenţei de către acest sistem
mondial diabolic. Te întreb, domnule Hassid, dacă există
vreo posibilitate de a îl avertiza pe căpitanul Steele înainte
ca el să se arunce orbeşte într-o situaţie extrem de
periculoasă. Dacă eşti atât de amabil să îmi confirmi
primirea acestui mesaj şi, de asemenea, să îmi spui dacă
există vreo speranţă să afli ceva util, ţi-aş fi profund
recunoscător.
În Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Tsion Ben-
Judah.
David îi răspunse pe dată:
Mă îndoiesc în privinţa şanselor de reuşită (am
monitorizat toate convorbirile la nivel înalt de aici şi nu s-a
spus nimic despre Hattie), dar mă voi ocupa personal de
asta, cu toată atenţia necesară. Îi voi transmite căpitanului
Steele, prin linia noastră telefonică securizată, tot ceea ce îi
va putea fi de folos şi vă înţeleg îngrijorarea. Vă voi spune
mai multe mai târziu, dar momentan nu vreau să pierd nicio
secundă.
David tastă disperat pe laptopul său, accesând masiva
unitate principală, ajungând în secţiunea palatului şi
decodând fiecare fişier cifrat. Căută folosindu-se de
cuvintele-cheie Hattie, Durham, HD, asistentă personală,
iubită, maternitate, copil, fugiră, accident aviatic şi orice
altceva îi mai trecea prin cap. Bineînţeles, tot ceea ce fusese
spus în birourile administraţiei timp de săptămâni de zile
era înregistrat pe uriaşul său minidisc, iar singurele
subtitluri reprezentau date şi locaţii. Nu avea timp să
asculte tot ceea ce îşi spuseseră Fortunato şi Carpathia din
momentul în care se raportase moartea lui Hattie.
O sună pe Annie, care veni în grabă în biroul lui. El trase
storurile şi încuie uşa, astfel încât nicio echipă de noapte să
nu-l vadă cum se plimbă de colo-colo, trecându-şi mâinile
prin păr.
— Ce mă fac, Annie? Tsion are dreptate. Rayford face aici
o imensă greşeală, presupunând chiar că are noroc. Ştii şi
tu, cei de la Comunitatea Globală fie o ţin pe Hattie închisă
undeva, fie au ucis-o deja. Vor supraveghea locul în care se
presupune că a stat ascunsă. Oricine se duce după ea nu o
va găsi pe ea, ci pe cei de la Comunitatea Globală. Ea nu e
decât o momeală. Rayford trebuia să fie conştient de asta.
— Tu te-ai fi gândit, observă Annie.
— Ajută-mă, o rugă el.
— Nu că n-aş vrea să te ajut, David, dar trebuie să fii de
acord că în momentul ăsta cauţi acul în carul...
— Oare ce a fost în capul oamenilor ălora? Cei de la
Comunitatea Globală n-ar fi înghiţit nicicând gogoaşa cu
avionul prăbuşit! Cu siguranţă că ştiu ei mai bine! Nu
aveam idee că Rayford a dat de urma ei decât în momentul
în care plecase deja. De ce n-a venit la mine mai întâi, ca să
mai facem o ultimă încercare comună de a le trage clapa
serviciilor de informaţii ale Comunităţii Globale?
Ea clătină din cap.
— Cât de sigură e poziţia ta, David?
— Scuză-mă, ce ai spus?
— Te-ai băgat în calculatoarele lor, în birourile lor, în
avioanele şi în telefoanele lor. Nimeni n-a început să te
suspecteze?
El clătină din cap.
— Probabil că încetinirea ritmului de instalare a
computere lor le-a ridicat nişte semne de întrebare, dar n-
am remarcat niciun fel de suspiciune din partea lui Leon.
Dacă ar fi să fac presupuneri, aş spune că poziţia mea este
solidă în raport cu ei. Am înteţit prea mult focul ca să nu
risc să mă şi ard la un moment dat, dar, pentru moment,
stau bine aici.
— Păi, atunci ăsta e răspunsul, vedeto!
— Nu mă mai fierbe! Rayford e în aer.
— Păi, întreabă-i pur şi simplu.
— Poftim?
 Du-te direct la Leon, spune-i că, deşi ştii că nu e treaba
ta, te-ai gândit la ştirea despre accidentul aviatic, că i-ai
admirat întotdeauna înţelepciunea, priceperea şi
perspicacitatea – doar cunoşti placa. Sugerează-i că poate
acel accident înseamnă mai mult decât pare la prima vedere
şi cere-i părerea în privinţa asta.
— Annie, eşti un geniu!
 15

— Vrei să îmi vezi proiectele, Cameron? întrebă Chaim

Kosenzweig. Asta te-ar face fericit, ai simţi într-adevăr că te
consider prietenul meu?
— Aşa e!
— Promite-mi că n-o să mă consideri un ţicnit, un
boşorog excentric, cum mă consideră cei din familia mea.
Buck îl urmă, dându-şi seama că, indiferent ce gândeau
despre el fraţii şi surorile din casă, acesta era conştient şi la
curent cu toate.

Rayford îi găsi pe cei din familia Tuttle ca fiind un cuplu

tipic american, care îşi pierduse toţi cei patru fii la înălţarea
la Cer.
— Cât de mult ne lipsesc! mărturisi Dwayne în avionul
Super J, care traversa estul Statelor Unite. Băiatul cel mare
mergea la facultate, învăţa despre religie, credeam noi. Nu
părea să fie prea afectat, doar că îi iniţia şi pe ceilalţi trei şi
nici nu am apucat să ne dăm seama, că băiatul cel mic a
început să se ducă şi el la biserică. E în regulă, numai că ne
gândim să nu fie doar chestia aia de imitaţie între fraţi,
înţelegi ce vreau să spun? Apoi, băieţii mijlocii au fost
invitaţi la un ştiu ce chestie la biserică, la care probabil că
nu s-ar fi dus dacă fraţii lor n-ar fi fost deja creştini. Au fost
rugaţi să joace în echipa de baschet a bisericii, să meargă
într-o tabără de o săptămână şi să se întoarcă mântuiţi.
Omule, uram acel cuvânt, iar ei îl foloseau tot timpul. Am
fost mântuit, el a fost mântuit, ea a fost mântuită, trebuie
să fii mântuit. Îi iubeam pe băieţi enorm, dar...
Dwayne trecuse de la confesiunea rostită pe nerăsuflate la
plâns fără ca Rayford să fi avut timp să-şi dea seama. Acum,
uriaşul vorbea cu o voce slabă, străduindu-se să-şi înăbuşe
suspinele.
— I-am iubit pe băieţi, îngăimă el, şi nu mă deranja deloc
că voiau să fie religioşi, chiar nu mă deranja. Spune tu, Tru,
mă deranja?
— Te-au iubit, Dwayne, şopti ea. Nu le-ai făcut niciodată
viaţa grea.
— Dar ei mi-au făcut-o grea mie, vezi? Nu erau răi, dar
erau insistenţi şi încăpăţânaţi. Le-am spus că, din partea
mea, totul e în regulă, atâta vreme cât nu au pretenţia să
încep să merg şi eu cu ei la biserică. Îmi ajunsese cât am
mers la biserică, copil fiind, nu-mi plăcea, am numai
amintiri urâte de acolo. Biserica la care mergeau ei era
altfel, ziceau ei. Le-am zis: bine, duceţi-vă, nu mă opun, dar
lăsaţi-mă pe mine într-ale mele. Mi-au spus că sufletul
mamei lor depindea de mine. Asta m-a înfuriat, dar cum să
rămâi supărat pe cei care sunt carne din carnea ta şi sânge
din sângele tău, chiar dacă n-au dreptate şi spun că sunt
îngrijoraţi pentru sufletele lu mămica şi a lu tăticu’?
Rayford clătină din cap.
— Nici n-ai cum!
— Bineînţeles că n-ai cum! Şi au continuat să insiste pe
lângă mine. Încăpăţânarea au moştenit-o de la mine, până
la urmă. Dar nici eu nu mă lăsam mai prejos. Şi n-am cedat
niciodată. Tru aproape că a cedat, aşa e, Tru?
— Ce bine ar fi fost să fi cedat.
— Şi eu la fel, iubito, şi eu la fel. Nu l-am mai fi întâlnit
pe domnul Steele decât în rai, dar acum aş fi fost acolo şi nu
aici, dacă stăm să ne gândim. Şi dumneata la fel, căpitane,
nu?
— Şi eu la fel, Dwayne.
— Restul poţi să ţi-l închipui. Înainte să fi mers măcar o
dată la biserică, lucrurile despre care ei ne-au spus că s-ar
putea întâmpla chiar s-au întâmplat. Ei s-au dus. Noi am
fost lăsaţi în urmă. Aşadar, unde vom face primul drum?
— La biserică.
— La biserică! Nu mai suntem la fel de încăpăţânaţi
precum eram, nu-i aşa? Mântuirea nu mai pare o chestie
neimportantă, nu-i aşa? Aveam nevoie de cineva care să ştie
ce înseamnă a te mântui şi cum te poţi mântui. Domnule
Steele, şi eu sunt actor. Bine, de fapt sunt vânzător de
avioane şi pilot de încercare, dar am jucat dintotdeauna,
încă din facultate. Sunt specialist în voci.
— Mac mi-a povestit despre personajul tău australian.
— Aşa, exact, mi-a plăcut întâmplarea aceea. Şi lui i-a
plăcut, nu-i aşa?
— Nu ştiu dacă se simţea destul de bine în momentul
acela ca să îţi poată aprecia prestaţia, dar ce e sigur e că l-ai
păcălit pe Fortunato.
— Pe ăla îl păcălea şi o ţestoasă surdă, Rafe. Nu te superi
ca îţi spun Rafe, nu? îmi place să scurtez cuvintele astfel
încât să rostesc mai multe într-un timp mai scurt. Glumesc,
nu te superi, nu?
— Prima mea soţie îmi spunea aşa. A fost ridicată la cer.
— Atunci poate că ai prefera să nu...
— Nu, nu, e în regulă.
— Oricum, Rafe, sunt un palavragiu, cred că ţi-ai dat
seama. Ce să-i faci, ăştia de la vânzări aşa trebuie să fie. Mă
folosesc întotdeauna de tot ce am învăţat la şcoala de
actorie. Eram cunoscut ca un tip hotărât, încăpăţânat, şi
pot spune că oamenii mă plăceau. În afară de cei prea
sofisticaţi. Dacă aşa era ei, foloseam cuvântul „era” acolo
unde ar fi trebuit să spun „erau”, exact cum am făcut acum,
şi îi tachinam de nu se vedeau. Deci, sunt prietenos,
sociabil, deschis...
— Zgomotos e cuvântul pe care îl cauţi, îl ajută Trudy.
Dwayne râse de parcă ar fi fost prima glumă pe care o
auzea în viaţa lui.
— Bine, Tru, e în regulă atunci, da, sunt un tip zgomotos.
Dar trebuie să recunoşti că sunt ca un magnet pentru
oameni. Numai că n-am fost genul care să meargă la
biserică, asta e. Ei bine, acum, dintr-odată, am devenit. Şi
sunt mântuit. În al treisprezecelea ceas, dar am aflat că încă
se poate. Vom mai suferi încă, şi o să regretam mereu că n-
am fost mântuiţi mai devreme, dar, oricum, suntem
mântuiţi. Deci, am rămas acelaşi tip palavra...
— Zgomotos.
— Zgomotos, da, dar acum mi s-a pus altă pată. Îi dau
literalmente pe spate pe oameni cu asta. Până şi pastorul
nostru se mai întreabă dacă nu cumva mai degrabă îi
îndepărtez pe oameni decât să îi câştig – e exprimarea lui,
nu a mea – de partea lui Iisus. Am învăţat lecţia asta când
lucram în vânzări, dar îmi dau seama că acum e vorba de
ceva diferit. Nu mai e vorba despre mine, dacă îmi
îndeplinesc sau nu planul, dacă îmi încasez bonusul, sau
despre client, dacă îşi permite să nu îşi cumpere acest avion
nou şi frumos. Oamenii trebuie să ştie, frate al meu, că aici
nu e vorba de comerţ, ci de sufletul lor nemuritor. M-am
întrebat întotdeauna ce aş face dacă m-aş întâlni deodată cu
Antihristul în persoană. Îţi spun eu, ori m-ar omorî, ori ar
fugi ca să-şi scape pielea, una din două. Ai înţeles? Ei bine,
domnule, mă simt bine că nu mi-am pierdut bravada sau
brovura...
— Bravura, îl ajută Trudy.
— Exact, că nu mi-am pierdut deloc chestia asta când m-
am întâlnit cu adjunctul lui zilele trecute. Înima îmi bătea
de mama focului, nu neg asta, dar ce să-i faci, oricum o să
mor. Mi-ar plăcea să fiu aici când o să se întoarcă Iisus, dar
n-ar fi chiar aşa o mare nenorocire dacă m-aş duce înainte.
În ziua în care am primit mântuirea am hotărât să nu-mi fie
nici măcar ruşine de asta. Era mult prea târziu pentru astfel
de lucruri. Îmi voi revedea băieţii şi...
La fel de brusc ca şi mai înainte, Dwayne se înnegură. De
data asta nu mai reuşi să continue. Trudy îi puse din nou o
mână pe umăr, iar el se uită cu un aer vinovat la Rayford,
care trecu la manşe, iar Super J se pierdu în noapte, spre
est.

— Ce Dumnezeu e asta? se miră Buck, uitându-se la o

bucată de metal intens polizată.
Chaim păşi cu grijă şi închise uşa, iar Buck îşi dădu
seama că are privilegiul de a vedea ceva pe care doctorul
Rosenzweig nu îl mai arătase nimănui altcuiva.
— Poţi să spui că e vorba de un hobby care a devenit
obsesie. E ceva ce nu are nimic de a face cu domeniul meu
de specialitate şi nu mă întreba de unde mi-a venit chestia
asta. Însă mă străduiesc să obţin muchia cea mai ascuţită
şlefuită vreodată de mâna omenească. Ştiu că tehnologia cu
micrometrele, computerele şi laserele ei poate realiza lucruri
aproape perfecte. Însă nu mă interesează chestiile artificiale.
Mă interesează să fac lucrurile cât pot mai bine. Priceperea
mea a luat-o înaintea ochilor mei slăbiţi. Cu un simplu
patent, şlefuiesc muchii atât de ascuţite încât nu le pot
vedea cu ochiul liber. Nicio pereche de ochelari puternici nu
mă ajută. Trebuie să mă uit la ele într-o lumină puternică şi
cu lupa. Crede-mă, e mai fascinant decât creaturile alea pe
care le-am studiat amândoi cu lupa acum o jumătate de an.
Uite!
Îi întinse lupa lui Buck şi îi arătă o lamă strălucitoare,
lungă cam de un metru, prinsă între două menghine.
— Indiferent ce faci, Cameron, nu atinge muchia. Îţi spun
asta cu toată seriozitatea. Până să simţi că îţi atinge pielea,
o să-ţi pierzi un deget, fără să mai vorbim că nici nu apuci
să simţi durerea.
Pus în gardă, Buck nu făcu altceva decât să admire
muchia sub lupă, fascinat. Părea mult mai fină decât toate
lamele de ras pe care le văzuse până atunci.
— E ceva!
— De-abia acum urmează partea interesantă, Cameron.
Fă câţiva paşi, mai în spate, cu grijă, te rog. Materialul este
oţel-carbon superdur. Pare flexibil ca o lamă de ras din
cauza ascuţimii microscopice, dar este rigid şi solid. Ştii
cum, prin utilizare repetată, un cuţit obişnuit devine bont?
Şi că, de obicei, cu cât lama e mai ascuţită, cu atât se
deteriorează mai repede?
Buck încuviinţă din cap.
— Fii atent acum.
Rosenzweig scoase din buzunar o smochină uscată.
— Mă gândeam să o mănânc mai târziu, explică el. Dar
asta e moale, nu vreau să o spăl şi am mai multe. Va deveni,
deci, materialul meu didactic. Fii atent!
Apucă smochina cu delicateţe între degetul mare şi cel
din mijloc, de-abia atingând-o. O trecu încet, nespus de
încet şi de uşor prin muchia lamei. Jumătatea tăiată îi căzu
în palmă de parcă nici n-ar fi fost atinsă.
— Să-ţi arăt altceva acum.
Rosenzweig cercetă cu privirea dezordinea din încăpere şi
găsi o hârtie mototolită, întărită. Ţinu hârtia la aproximativ
zece centimetri deasupra lamei şi o lăsă să cadă. Buck clipi,
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Hârtia fusese tăiată în
două fără un sunet şi, aparent, fără să fi opus vreo
rezistenţă.
— Să vezi ce se întâmplă cu fructele, şopti Rosenzweig, cu
ochii strălucindu-i.
— E uimitor, doctore, exclamă Buck. Dar, totuşi, de ce
toate astea?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pune întrebări. Nu că aş ascunde cine ştie ce secret
întunecat. Pur şi simplu nici eu nu ştiu.

David nu îl sună pe Fortunato. În acea seară, mai târziu,

se prezentă în anticamera biroului lui Fortunato.
— Aş vrea să-i răpesc şi eu o secundă Comandantului,
dacă se poate, îi spuse el lui Margaret, care îşi strângea
lucrurile după o zi de lucru evident dificilă.
 — David Hassid? lătră Leon prin interfon. Bineînţeles!
Spune-i să intre.
Leon se ridică în picioare în momentul când David intră.
— Vreau să aud că facem progrese în operaţiunea de
detectare, rosti el.
— Din păcate, nu, răspunse David. Se pare că acei
oameni dispun de o tehnologie de care n-a mai auzit nimeni.
Ne-am întors de unde am plecat.
— Stai jos, zise Fortunato.
— Nu, mulţumesc, refuză David. Nu vă răpesc decât un
minut. Ştiţi că n-am obiceiul să vă deranjez...
— Te rog! Sunt numai urechi!
— ... Cu probleme care ies din sfera mea de
responsabilitate.
Fortunato îi aruncă o privire de gheaţă.
— Bineînţeles, la nivelul meu există o mulţime de
chestiuni confidenţiale pe care nu am libertatea să le...
— Aveam doar o sugestie, dar, bineînţeles, nu e treaba
mea.
— Te rog!
— Ei bine, moartea recentă a fostei asistente personale a
Excelenţei Sale...
Fortunato se încruntă.
 — Da?
— A fost tragică, bineînţeles...
— Da...
— Ei bine, domnule, nu era un secret că această femeie,
domnişoara Dunst...
— Durham. Hattie Durham. Continuă!
— Că era însărcinată şi deloc fericită.
— Adevărul este, Hassid, că ea a încercat să smulgă bani
de la noi în schimbul tăcerii sale. Excelenţa Sa a considerat
că îi datorează o recompensă pentru timpul pe care, ăă, l-au
petrecut împreună şi, astfel, i-a fost plătită o sumă
generoasă. E posibil ca domnişoara Hattie să fi crezut în
mod eronat că respectivii bani erau meniţi să îi cumpere
tăcerea, dar nu era cazul. Vezi, ea nu a fost niciodată la
curent cu problemele care ar fi putut să ameninţe
securitatea internaţională şi nu avea nimic de spus – nimic
adevărat, vreau să zic – care să constituie o ameninţare
pentru Potentat. Aşa că, atunci când a cerut şi mai mulţi
bani, a fost refuzată şi, evident, n-a fost deloc fericită.
— Vă mulţumesc, domnule! Ştiu că mi-aţi dezvăluit mai
multe decât aş fi fost eu îndreptăţit să cunosc şi puteţi fi
sigur că nu vă voi înşela încrederea. Aveam doar o întrebare
despre toată chestia cu accidentul aviatic, dar nu mai
contează acum. Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-
aţi acordat.
— Nu, te rog! îţi voi spune tot ceea ce vrei să ştii.
— E destul de stânjenitor întrucât, cum am spus, ştiu că
nu e domeniul meu de responsabilitate şi că nu e treaba
mea. Dacă stau şi mă gândesc, mai bine mă opresc aici.
— David, te rog! Vreau să ştiu ce ai în minte.
— Păi, atunci, uitaţi: ştiu că, având pe cineva cu
priceperea şi cu abilitatea dumneavoastră în această poziţie,
nu trebuie să îmi fac niciun fel de griji pentru chestiuni ce
ţin de securitate sau de relaţii publice...
— Fiecare dintre noi are datoria permanentă de a se
preocupa în legătură cu aceste lucruri.
— Ideea e că mi s-a părut că raportul privind moartea ei
suna ciudat. Vreau să spun, nu ştiu, poate am citit eu prea
multe romane poliţiste, dar nu vi se pare că suna prea
convenţional? Au fost găsite rămăşiţele avionului, vreun
cadavru, vreodată? Suficiente lucruri personale pentru ca
ştirea morţii ei să fie credibilă?
— David, stai jos! Insist acum. Îmi place cum gândeşti.
Adevărul este ca aşa-zisul accident aviatic fatal al
domnişoarei Hattie Durham n-a avut loc niciodată. De
îndată ce am auzit, l-am însărcinat pe şeful
Departamentului de informaţii să se ocupe de asta, iar
adevărul este că domnişoara Durham, pilotul ei amator,
precum şi avionul au fost repede reperaţi. Din nefericire,
pilotul a opus rezistenţă atunci când oamenii noştri au vrut
să o interogheze pe domnişoara Durham, iar el a fost ucis
într-un schimb de focuri. Înţelegi foarte bine că, din motive
morale şi de securitate, nu toate incidentele de tipul ăsta
apar în presă.
— Bineînţeles!
— Domnişoara Durham a fost reţinută.
— Reţinută?
— Da, se află într-o locaţie confortabilă, dar foarte sigură,
în Bruxelles, sub învinuirea de a fi răspândit informaţii false
despre moartea ei. Ea chiar nu constituie o ameninţare
pentru Comunitatea Globală, însă noi sperăm să le întindem
o cursă compatrioţilor ei, astfel încât să le descoperim
ascunzătoarea. De îndată ce ne vom fi ocupat de ei, ea va fi
eliberată.
— Compatrioţii ei?
— Foşti angajaţi ai Comunităţii Globale şi simpatizanţi ai
lui Ben-Judah au găzduit-o atunci când prezenţa ei era
solicitată la Noul Babilon. Ei sunt adevăratul pericol, nu ea.
— Deci ea a devenit o momeală, şi doar din vina ei.
 — Exact!
— Capcana asta a fost ideea dumneavoastră?
— David, ştii că aici lucrăm în echipă.
— Dar a fost ideea dumneavoastră, nu-i aşa? Recunosc
felul dumneavoastră de a gândi. Aveţi şcoala vieţii.
Fortunato îşi ţinu capul sus.
— Ne înconjurăm aici doar de oameni de calitate şi se pot
realiza multe lucruri extraordinare atunci când nu contează
cine culege laurii.
— Dar capcana întinsă compatrioţilor a fost ideea
dumneavoastră.
— S-ar putea să fi fost.
— Şi a funcţionat?
— S-ar putea. Nimeni nu ştie de moartea pilotului. I-am
trimis vorbă fratelui său, despre care ştim că i-a fost
complice, că se ascunde şi că n-o să primească veşti de la el
mai multe luni de acum încolo.
— Genial!
Fortunato aprobă din cap, arătându-i lui David că nu
poate să îl contrazică.
— Nu vă mai răpesc din timp, Comandante şi, de
asemenea, promit să nu mai las astfel de chestiuni
colaterale să îmi acapareze atenţia, atâta vreme cât ştiu că
dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră aveţi totul sub
control.
— Nu e cazul să te simţi prost doar pentru că ai avut o
idee în cap şi nu te jena să întrebi de fiecare dată când nu îţi
este clar ceva. Avem multă încredere într-o persoană de
nivelul tău, cu atât de multe responsabilităţi. Fireşte, nu
toată lumea are acces la acest gen de informaţii, aşa că...
— E suficient, domnule, îl întrerupse David, ridicându-se.
Vă sunt mai recunoscător decât pot exprima în cuvinte.

Rayford parcursese o bună bucată din zborul peste

Atlantic, dar debitul verbal al lui Dwayne nu se redusese
câtuşi de puţin. De fapt, Rayford se simţea bine, deşi i-ar fi
plăcut să apuce să o cunoască şi pe Trudy. Când, în cele din
urmă, veni momentul să lase manşele în seama lui Dwayne,
Rayford decise să îl sune pe Albie (prescurtare de la Al B.,
care, în schimb, fusese prescurtat de la Al Basrah).
Albie era controlorul-şef de trafic aerian din Al Basrah, un
oraş situat la sud de Tigru, lângă Golful Persic. Era aproape
necunoscut în calitatea sa de cel mai bun comerciant de pe
piaţa neagră din regiune. Mac i-l prezentase lui Rayford, iar
Albie fusese acela care îi furnizase lui Rayford echipamentul
de scufundare pe care îl utilizase la cercetarea rămăşiţelor
avionului prăbuşit pe fundul Tigrului.
Albie, musulman fervent, ura din tot sufletul regimul
Carpathia şi era unul dintre puţinii necreştini ne-evrei care
rezistaseră cu încăpăţânare şi Religiei Unice Enigma
Babilon. Afacerea lui era simplă. Putea procura orice,
pentru un anumit preţ, oamenilor în care putea avea
încredere totală. Preţul era dublu faţă de preţul pieţei, plus
cheltuielile suplimentare, iar dacă se întâmpla să fii prins cu
marfă de contrabandă, el nu te cunoştea.
Dwayne era, pentru moment, neobişnuit de tăcut, iar
Trudy aţipise. Rayford scotoci prin geantă şi îşi găsi
supremul telefon – termenul lui Mac pentru hibridul lui
David, pentru că putea face orice de oriunde.
Apelul era deja făcut când Dwayne observă dispozitivul.
— Iată ceea ce numesc eu telefon! Ha, ha! Da, domnule,
un telefon şi jumătate. Fac pariu că are sonerii şi chestii de
care nici măcar n-am auzit vreodată şi...
Rayford ridică un deget şi zise:
— Te las imediat să te uiţi la el.
— De-abia aştept, îţi dai seama.
— Turnul Al Basrah, aici Albie.
— Albie, Rayford Steele la telefon. Poţi să vorbeşti?
— La patru noduri est. Care e situaţia ta?
 — Aş vrea să ne întâlnim pentru o afacere.
— Afirmativ. Scuze pentru tentativa negativă de adineaori.
Ce face secundul?
— Mac e în convalescenţă. Sunt sigur că ai auzit de...
— Afirmativ. Stai aşa, te rog.
Albie acoperi receptorul şi Rayford îl auzi vorbind în limba
lui. Reveni la aparat.
— Acum sunt singur, domnule Steele. Regret nespus ceea
ce s-a întâmplat cu soţia ta.
— Mulţumesc!
— De asemenea, mi-am făcut griji pentru Mac. De la o
vreme n-am mai avut nicio veste din partea lui. Bineînţeles,
acum e căpitan, deci nu mai are nevoie de serviciile mele.
Cu ce te pot ajuta?
— Am nevoie de o armă, uşor de camuflat şi puternică în
acelaşi timp.
— Cu alte cuvinte, vrei să facă exact ceea ce trebuie să
facă.
— Ne înţelegem de minune, Albie!
— Foarte greu. Dat fiind că Potentatul e un pacifist...
— Asta înseamnă că tu eşti singura sursă pe care mă pot
baza.
— Va fi foarte greu.
 — Dar nu şi imposibil pentru tine, nu-i aşa?
— Foarte greu, repetă Albie.
— Scump, cu alte cuvinte?
— Într-adevăr, ne înţelegem de minune.
— În condiţiile în care banii nu sunt o problemă, ai vreo
idee?
— Cât de camuflată vrei să fie? Ceva care să treacă de un
detector de metal?
— E posibil?
— Da. Ceva făcut din lemn şi din plastic. Poate trage două
focuri, eventual trei, după care se dezintegrează. Şi are
bătaie scurtă, normal. Nu poţi ucide pe cineva de la mai
mult de, să zicem, cinci-şase metri.
— Am nevoie de ceva care să bată la douăzeci şi cinci de
metri. Şi să ucidă dintr-un singur foc.
— Domnule Steele, am exact ce vă trebuie. Nu e nici cât
mâna dumneavoastră. Grea, deci exactă. Greutatea i se
datorează sistemului de detonare, care în mod normal este
folosit pentru puşti de mare calibru.
— Cum funcţionează?
— E ceva unic. Utilizează în egală măsură injecţia de
combustibil şi vacuumul hidraulic.
— Seamănă cu un motor, atunci. N-am mai auzit de aşa
ceva.
— Dar cine a auzit? Eliberează un proiectil cu o viteză de
200 de kilometri pe oră.
— Muniţia?
— Calibrul.48, viteză mare, normal, recul mic.
— Toate astea la o armă de mână?
— Domnule Steele, dislocarea aerului provocată doar de
rotirea glonţului a fost suficientă pentru a sfâşia pielea
umană de la cinci centimetri.
— Nu te mai urmăresc.
— S-a tras într-un om cu un astfel de pistol de la
aproximativ zece metri. Glonţul i-a trecut prin piele şi a
afectat ţesutul subcutanat al braţului. Mai târziu, doctorii
au constatat că nu exista niciun pic de metal în ţesutul său.
Rana fusese provocată de viteza cu care aerul din jurul
glonţului care se învârtea fusese dislocat.
— O, Doamne! Este exact ceea ce vreau să aud. Sute?
— Mii.
— O mie?
— Mii, la plural, prietene.
— Câte?
— Depinde unde vrei să ţi se facă livrarea, dacă ne
întâlnim sau nu – şi prefer să ne întâlnim.
 David se simţea frustrat. Se întorsese în fugă în zona lui
şi îi telefonase lui Rayford, dar suna ocupat. Telefonul lui
avea toate dotările imaginabile, însă nu şi un semnal care să
te avertizeze că mai ai un apel în aşteptare. David îi
instalase chiar şi un mecanism de deşteptare, care făcea ca
telefonul să sune chiar şi când era oprit. Rayford îl închidea
mereu...
David încercă din nou. Suna tot ocupat.

— N-am vrut să trag cu urechea, căpitane, dar mi se pare

că tocmai ai comandat o măgăoaie. Îmi place că nu te
sinchiseşti că e ilegal. Şi nu trebuie să ne supunem legilor
Antihristului.
— Exact aşa văd şi eu lucrurile. Voiai să studiezi
telefonul.
— Da, mulţumesc. Ia dă-mi-l încoace, te rog!
Dwayne întoarse telefonul pe toate părţile, cântărindu-l în
palmă.
— E grea drăcia. Probabil că numai micul dejun nu ţi-l
pregăteşte, că în rest face de toate, nu-i aşa?
— Ar putea să facă până şi asta, dacă nu vrei omletă.
— Ha! Tru, ai auzit?! O!
 Îşi puse mâna la gură văzând că soţia sa doarme. Apoi
continuă în şoaptă:
— E din acelea care merg oriunde, nu?
Rayford încuviinţă din cap.
— Partea cea mai bună e că este securizat. Accesează
patru canale pe secundă, deci e imposibil de reperat şi de
înregistrat. Şi mai are şi alte chestii bune.
— Îl ţii în geantă? se interesă Dwayne.
— Da, mulţumesc.
Dwayne îl închise şi îl vârî în geanta lui Rayford.
Răzgândindu-se, îl scoase iarăşi şi închise comutatorul
principal.
— Mă ocup eu acum, spuse Dwayne, preluând controlul
asupra avionului. Şi, dacă nu mă bag prea mult ca musca
în lapte, ai putea să îmi spui ce ai de gând să faci cu o astfel
de armă?
Rayford rămase o clipă pe gânduri. Îşi făcuse un obicei
din a fi foarte deschis cu fraţii întru credinţă, chiar şi în
chestiuni ce ţineau de Armata Pătimirilor. Nu obişnuia să
dezvăluie locaţia casei conspirative sau numele false sub
care circulau cei din casă, astfel încât cel care auzea să nu
aibă eventual de suferit din cauza unor lucruri pe care nu
era neapărată nevoie să le ştie. Însă arma era ceva personal,
fapt care îl punea la încercare pe Rayford, căci el ştia prea
bine de unde veneau banii cei mulţi. Pe moment, nu se
putea imagina ducându-şi planul până la capăt.
— O fi Comunitatea Globală pacifistă de drept, răspunse
el. Dar am pierdut un pilot, împuşcat, şi aproape fiecare
dintre noi a fost atins, cel puţin o dată. Asupra lui Buck şi a
lui Tsion s-a tras atunci când au fugit din Israel prin Egipt,
iar Buck chiar a fost lovit. Buck a mai fost împuşcat atunci
când a ajutat-o pe Hattie să evadeze din închisoarea
Comunităţii Globale din Colorado. Eu şi cel mai tânăr
membru al nostru am fost împuşcaţi recent. În plus, ştii ce
s-a întâmplat cu Mac şi cu Abdullah.
— Te aud, frăţioare! N-am să te contrazic. Mi se pare
totuşi că ar fi cam scump să faci rost de câte o chestie din
aia pentru fiecare.
— O voi testa eu, personal, mai întâi, afirmă Rayford.
— Bună idee. Bineînţeles, cei doi de care tocmai ai
pomenit nu vor mai fi în stare să care arme în misiunile lor.
Aproape că vei fi nevoit să le plasezi pe ale lor la bord.
— Am mai făcut asta pe vremea când eram comandant al
Global Community One. Aveam vreo două pistoale ascunse
în încărcătura de la bord. Ar fi fost incredibil de greu să
ajungem la ele, dar, oricum, erau ultima noastră soluţie.
Bineînţeles, acum sunt pierdute pentru totdeauna.
— Apropo, Rafe, zise Dwayne, arătând cu degetul spre
orizont, acolo avem ceea ce noi, cei din aviaţia comercială,
obişnuim să numim soarele. Timpul nostru estimativ de
sosire este de patruzeci de minute. Vama din Le Havre e
destul de strictă, asta în caz că n-ai fost până acum acolo.
Ai viza britanică pe paşaport?
Rayford încuviinţă din cap.
— Te-am întrebat deja cine eşti azi şi în ce scop te-am
adus peste canal din Anglia?
Rayford îşi scoase paşaportul şi îl deschise.
— Thomas Agee. Import/export. Iar tu eşti...?
Dwayne zâmbi şi afişă un accent britanic get-beget. Îi
întinse lui Rayford două paşapoarte emise de Statele Unite
ale Marii Britanii.
— La dispoziţia dumneavoastră, domnule!
Rayford citi cu voce tare:
— Ian Hill şi soţia sa... Elva. Îmi pare bine să vă cunosc!

David nu mai primea nici măcar semnalul de linie

ocupată. Formă din nou numărul, cu grijă, ca să se asigure
că n-a greşit. Numărul era corect. Fie Rayford nu auzea
soneria, fie avea telefonul închis. David îl sună pe Tsion,
trezindu-l. Cineva trebuia să contacteze acel avion pe o
frecvenţă deschisă. Şi cât mai repede.
 16

Buck era extenuat în urma călătoriei cu avionul şi regreta

decizia pe care o luase – de a rămâne până târziu cu
doctorul Kosenzweig. Îşi petrecuse cea mai mare parte a
nopţii încercând să îl convingă pe Chaim să se întoarcă spre
Hristos.
— De asta mă aflu aici, îi explică Buck bătrânului său
prieten. Nu trebuie să mai amâni niciun moment.
Îmbătrâneşti. Pedepsele şi urgiile devin din ce în ce mai
îngrozitoare pe măsură ce se apropie sfârşitul. Nu ai şanse
să supravieţuieşti.
Chaim aproape că aţipise de câteva ori, întinzându-se pe
canapeaua din faţa lui Buck.
— Mă aflu la o răscruce, Cameron. Pot să îţi spun deja că
nu mai sunt un agnostic. Toţi cei care încă mai susţin asta
sunt nişte mincinoşi. Recunosc, acum are loc războiul
supranatural între bine şi rău.
Buck se aplecă în faţă.
— Păi, şi atunci, doctore? Cum poţi rămâne neutru?
Neutralitatea înseamnă moarte. Neutralitatea nu este o
opţiune. Pretinzi că laşi treaba asta în seama altora, dar de
fapt, la sfârşit, vei descoperi că tu eşti cel care a pierdut.
 — Mai sunt încă atâtea lucruri pe care nu le înţeleg.
— Dar cine, în afară, poate, de Tsion, înţelege mare lucru
din cele ce se întâmplă? Pentru noi toţi e vorba de lucruri
noi, învăţăm din mers. Nu trebuie să fii teolog. Trebuie să
cunoşti doar lucrurile elementare, iar tu le cunoşti.
Problema care se ridică acum este: ce vei face cu ceea ce
ştii? Cum îl vei lăsa pe Iisus să te ajute? Iisus ţi-a pus o
pecete pe suflet. Te vrea la el şi a încercat totul ca să te
convingă de lucrul ăsta. Ce o să se întâmple, Chaim? Vrei să
fii strivit de cai? Vrei să te sufoce cu sulf, să te ardă de viu?
Vrei să trăieşti în teroare?
Chaim se aşeză, clătinând din cap cu tristeţe.
— Doctore, aş vrea să fiu cât mai clar. Viaţa nu va deveni
mai uşoară. Cu toţii am pierdut un tren. Va fi din ce în ce
mai rău pentru noi toţi. Însă pentru credincioşi va fi chiar
mai rău decât pentru necredincioşi, pentru că vine ziua...
— Ştiu ce vrei să spui, Cameron. Ştiu ce spune Tsion
despre semnul care va fi cerut pentru a vinde şi a cumpăra.
Deci ceea ce îmi propui tu este o existenţă încă şi mai
nenorocită decât cea pe care o duc deja acum.
— Ceea ce îţi propun, te conjur chiar, este să treci de
partea adevărului. S-ar putea ca viaţa ta să devină şi mai
grea, însă în moarte vei fi câştigat! Nu contează cum mori,
căci te vei trezi în rai. Dacă reuşeşti să rămâi în viaţă până
la întoarcerea în Slavă... imaginează-ţi! Acestea sunt
opţiunile celor credincioşi, doctore. Să mori şi să fii cu
Hristos, pentru a te întoarce odată cu El. Sau să
supravieţuieşti până la întoarcerea Sa în Slavă. Chaim, te
vrem alături de noi. Vrem să ne fii frate, acum şi pentru
totdeauna. Nu vrem să te pierdem, nici nu putem să ne
gândim că ai fi pentru vecie departe de Dumnezeu care te
iubeşte. Buck nu mai izbuti să-şi stăpânească lacrimile.
Domnule, cât mi-aş dori să pot schimba locul cu dumneata!
Oare nu ştii ce simţim pentru tine, ce simte Dumnezeu
pentru tine? Iisus ţi-a luat locul ca să nu fi nevoit să plăteşti
pentru păcatele tale.
Chaim se uita la Buck, surprins de vocea înecată în
lacrimi a acestuia. Îngrijorarea de care Buck se simţise
cuprins părea să se transforme într-un început de revelaţie.
Poate că bătrânul nu fusese conştient de cât de mult îl
iubeau. Buck se simţea de parcă i-ar fi pledat cauza lui
Dumnezeu în absenţa acestuia.
Dumnezeu era acolo, bineînţeles, dar părea deocamdată
distant faţă de Chaim.
— Mă leg acum în faţa ta aşa cum m-am legat mai demult
în faţa lui Tsion: nu voi lua semnul lui Nicolae Carpathia, îi
tăgădui Chaim. Dacă va fi să mor de foame din cauza
acestei decizii, tot nu voi accepta să fiu forţat să port un
semn, astfel încât să pot trăi în societate ca un om liber.
„Iată un prim pas”, se gândi Buck. Dar nu era de ajuns.
În camera de oaspeţi, Buck adormise plângând şi rugându-
se pentru Chaim. La nouă dimineaţa era încă epuizat.
Sperase să poată să se mai ducă o dată să îi vadă pe
martori, însă îi promisese lui Chloe că se va ţine de program
şi că îl va vizita pe Lukas Miklos în Grecia la întoarcere.
Noul lor prieten, căruia îi spuneau Laslos, urma să fie
persoana de contact a Cooperativei în acea parte a lumii.

La ora şapte dimineaţa, în Le Havre, Rayford şi familia

Tuttle îşi croiau drum prin vamă sub numele de Thomas
Agee, Ian şi Elva Hill. Trudy trebuia să închirieze o maşină
şi să ia două camere pe care le rezervaseră la Le Petit Hotel,
în partea de sud a oraşului. Era un loc scump şi izolat,
unde era puţin probabil să trebuiască să se ascundă de
ochii curioşilor.
Dwayne urma să se folosească de o altă maşină închiriată
pentru a-l lăsa pe Rayford la câteva străzi mai încolo de
adresa de pe Rue Marguerite, unde Bo Hanson spusese că
fratele lui şi cu Hattie se ascundeau sub nume false. Planul
lui Rayford era să apară pur şi simplu la uşa lor şi să îi
convingă să deschidă spunându-le că forţele Comunităţii
Globale erau pe urmele lor şi că trebuiau să plece de acolo.
Rayford bănuia că Hattie va deduce că Bo îl îndrumase
acolo şi că, în consecinţă, povestea cu cei de la Comunitatea
Globală trebuie să fie adevărată. Rayford urma să se ofere
să îi ducă el cu maşina şi să îi lase la un hotel obscur, cu
condiţia să fie dispuşi să plece imediat.
Cei trei urmau să se întâlnească apoi cu Dwayne şi să
improvizeze. Fie în momentul intrării în maşină, fie printr-o
altă modalitate pe parcursul călătoriei, Rayford şi Dwayne
aveau să-l păcălească pe Samuel Hanson, lăsându-l să se
apere singur. Doar el era acela care avea un avion. Puteau
să-şi rezolve disputele la întoarcerea în State.
Rayford voia să îi surprindă pe Hattie şi pe Samuel cât
mai devreme posibil, aşa că, împreună cu Dwayne,
închiriară prima maşină disponibilă. Luându-şi în grabă
rămas-bun de la Trudy, care trebuia să le încarce toate
bagajele în maşina ei, o porniră din loc. Dwayne mustea de
idei despre cum să-l păcălească pe Samuel.
— Eşti sigur că vrei să te implici atât de mult într-o
operaţiune a Armatei Pătimirilor? se interesă Rayford.
— Glumeşti? Mor să particip la o acţiune din ziua în care
am fost mântuit. Ascultă, putem să scăpăm de băiatul ăsta
de îndată ce ne urcăm în maşină. I-ai putea cere să coboare
o clipă cu tine, ştii, ca şi cum ai avea să îi spui ceva în
particular. De exemplu, un mesaj de la fratele său. Ieşi cu el
şi îl duci în spatele maşinii, după care îi spui că ai uitat
biletul în maşină. Sări înapoi, eu demarez şi gata!
— Ar putea să meargă, observă Rayford.
— Sau stai aşa, că mi-a mai venit o idee, făcu Dwayne,
urmând indicaţiile lui Rayford în timp ce gonea prin oraş.
Când îi aduci prima oară la maşină, eu ies foarte politicos şi
convenţional şi facem prezentările. Îi deschid uşa doamnei şi
o invit să intre. Apoi îi dau acestui Hanson un mare pumn
de Oklahoma. El o să se rostogolească la câţiva metri, dar n-
o să păţească nimic. Până să-şi vină în fire, noi o să fim duşi
demult.
Rayford studie o hartă a oraşului şi biletul de la Bo.
— Se folosesc de numele James Dykes şi Mae Willie.
Uneori stai şi te întrebi...
— Şi mai am o idee, izbucni Dwayne, dar Rayford îl
întrerupse:
— Nu te supăra, Dwayne, dar nu prea îmi pasă cum o
facem câtă vreme reuşim să o facem.
— Dar trebuie să avem un plan.
 — Avem destule. Dacă simt că n-ar fi bine să îl invit să
iasă din maşină, ştii ce să faci.
— E perfect, partenere!

David era deja cuprins de disperare. Dimineaţa era spre

sfârşite în Noul Babilon, iar el şi cu Mac erau adunaţi în
biroul lui Mac. David îşi programase telefonul securizat să
formeze din minut în minut numărul lui Rayford şi să lase
un mesaj digital care nu spunea decât ABANDONAŢI
MISIUNEA, alături de numărul lui David.
— Dacă aş fi ştiut că o să fie aşa, rosti Mac, m-aş fi putut
duce în Franţa să-l recuperez.
David, simţindu-se neajutorat, verifică pe computerul său
convorbirile telefonice dintre Leon şi şeful serviciilor
speciale, Walter Moon, din ziua anunţului morţii lui Hattie,
cu o zi înainte şi cu una după acest anunţ. Când găsi în
sfârşit ceea ce căuta şi care i-ar fi putut fi de folos lui
Rayford, se simţi încă şi mai rău.
— Ia ascultă aici, Mac, zise el. Leon şi Moon.
— Care e planul tău în privinţa afacerii Durham, Wally?
— Totul e rezolvat, comandante. Ea însăşi ne-a uşurat
munca. De câtă vreme o tot căutăm pe această...
— De prea mult timp. Ce s-a rezolvat? Ce aţi făcut?
 — Aşa cum am spus, am scăpat de pilot. Se folosea de
numele Dykes, dar noi am descoperit că avionul era al lui
Samuel Hanson din Louisiana.
— Cum adică aţi scăpat...
— Vreţi sau nu vreţi să ştiţi? Să spunem doar că Sam şi-a
mâncat deja ultima cină. Am băgat-o pe fată în închisoarea
din Bruxelles. Circula sub numele de Mae Willie, aşa că am
înregistrat-o acolo sub acelaşi nume, astfel încât să rămână
incognito chiar şi acolo. Ştiu că şeful cel mare, scuzaţi-mă,
Excelenţă, ăăă, Excelenţa Sa nu vrea să se facă prea mare
vâlvă pe tema asta.
— În regulă şi, oricum, cine o să creadă că e vorba de
Hattie Durham? I-a fost anunţat decesul.
— Şi chiar ea a fost cea care a răspândit această ştire. O
putem lăsa în Belgia pentru totdeauna.
— Şi ce avantaje avem din asta?
— Am adus la cunoştinţă singurei rude în viaţă a
pilotului, adică fratelui său, printr-un bilet care să pară că a
fost scris de Sam, că Sam o să fie o vreme blocat în Franţa
cu diverse treburi, aşa că să nu se aştepte să aibă prea
curând veşti de la el. Bănuim că acest frate va deveni la un
moment dat suspicios sau îşi va pierde răbdarea şi va veni
să îl caute. Sperăm doar ca prietenii ei, discipoli ai lui Ben-
Judah, să dea de ea prin intermediul fratelui, pentru că le-
am pregătit o surpriză.
— Te ascult!
— Am plantat în apartament o sosie a lui Dykes. Face pe
timidul, dar promite să îşi bage nasul peste tot în ceea ce o
priveşte pe Hattie. Aşa că ei o să sfârşească într-o
ambuscadă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
— Excelent, Wally!
Mac clătină din cap.
— L-ai informat pe Tsion? Rayford s-a vârât chiar în
bârlogul fiarei, iar oamenii de acolo, în special fiica sa,
trebuie să fie pregătiţi, în caz că nu se mai întoarce.
David încuviinţă din cap şi îşi căută telefonul, însă acesta
suna. Se uită la identitatea celui care apela.
— Ele!
Mac se aplecă pentru a putea auzi şi el, iar David apăsă
pe buton.
— Căpitane Steele, unde eşti, omule? Tot încerc să te sun
de...
— Scuzaţi-mă, domnule, doamna Dwayne Tuttle la
telefon. Puteţi să îmi spuneţi Trudy. Soţul meu şi căpitanul
Steele m-au lăsat să mă ocup de camerele de hotel şi de
bagaje. Am văzut telefonul ăsta în geanta căpitanului şi, îmi
cer scuze, l-am deschis din curiozitate. Ei bine, s-au derulat
zeci şi zeci de mesaje cu întreruperea misiunii şi cu
numărul dumneavoastră, şi m-am gândit că ar trebui să vă
sun.
— Vă mulţumesc, doamnă. Unde este Rayf... unde se afla
căpitanul Steele în acest moment?
— Împreună cu soţul meu, s-a dus să o caute pe
domnişoara Durham.
— Soţul dumneavoastră are telefon?
— Nu, domnule, nu are.
— Există vreo modalitate prin care să îi puteţi contacta?
— Am adresa la care se duc, dacă vreţi să o sunaţi pe
domnişoara.
Mac luă telefonul.
— Doamnă, Mac McCullum la telefon. Ne-am întâlnit în
Africa, vă amintiţi?
— Da, domnule, cum vă mai simţ...?
— Trudy, ascultă-mă şi fă exact ce îţi spun. E o chestiune
de viaţă şi de moarte. Cunoşti oraşul?
— Doar de la aeroport şi până aici.
— Ia-ţi o hartă şi întreabă care este drumul cel mai scurt
până la adresa lui Hattie. Du-te cât mai repede acolo. În
cazul în care cineva încearcă să te oprească, nu te conforma
şi explică-le mai târziu. Cu orice preţ, trebuie să îi spui
căpitanului Steele să abandoneze misiunea. După aceea, se
va ocupa el.
— Să abandoneze, da, domnule.
— Ai întrebări?
— Nu, domnule.
— Atunci fă-o acum, Trudy! Şi sună-ne să ne spui care e
situaţia.

Dwayne trecu de adresa de pe Rue Marguerite şi opri cam

la două străzi distanţă.
— Ce magherniţă, nu? făcu el.
— Serios, e perfect aici, răspunse Rayford. Sunt
impresionat. S-ar putea să fi fost cea mai bună alegere a lor
în toată această harababură. Să stăm un pic să ne uităm
dacă nu cumva intră sau iese.
Rayford se plictisi după zece minute. Numai doi oameni
ieşiseră din clădire şi niciunul din ei nu era Hattie.
— Dacă nu mă întorc în cinci minute, vii după mine.
— Sunt înarmaţi?
— Mă îndoiesc. Dacă Sam e la fel de deştept ca fratele
său, nici nu ştie pe ce lume se află. Iar lui Hattie i-ar fi mai
frică să nu îşi rupă o unghie.
 Cu toate acestea, Rayford îşi dori să fi avut la el arma
descrisă de Albie. N-ar fi putut în niciun caz să o ucidă pe
Hattie şi n-ar fi riscat pentru un personaj mărunt cum era
fratele lui Bo Hanson. Până la urmă, n-ar trebui să fie atât
de riscant, hotărî el. Hattie îi va da drumul la uşă. Dacă nu,
avea în cap o poveste pentru Sam Hanson.
Clădirea avea trei rânduri de cutii poştale, fixate în
peretele culoarului, care nu era deloc securizat. Rayford se
miră că nu aleseseră măcar o clădire cu interfon. Îl găsi pe
„Dykes, J”. La cutia cu numărul 323 şi urcă scările.
La fiecare etaj se ajungea urcând o serie de patru grupuri
de trepte dispuse în pătrat. Când ajunse la ultimul etaj, pe
Rayford îl durea deja genunchiul şi sufla din greu.
Apartamentul 323 era situat în aripa frontală a clădirii, pe
partea stângă. Ar fi putut să îl urmărească din momentul în
care intrase pe proprietatea respectivă. Sam şi Hattie ar fi
putut să vadă chiar şi maşina patrulând prin zonă.
Rayford îşi adună puterile şi găsi butonul soneriei într-o
cutie de metal din mijlocul uşii. Ţiuitul răsunător ar fi putut
fi auzit în fiecare apartament de pe etaj. Lui Rayford i se
păru că aude mişcare, dar nu răspunse nimeni. Voind să
apese din nou pe buton, auzi pe cineva. Bănui că se
îmbrăcau.
 — Nu vă grăbiţi, aveţi tot timpul, făcu el.
Îşi imagină cum cineva vine în vârful picioarelor până la
uşă şi ascultă. Nu exista vizor. Rayford speră că acel cineva
care asculta va face măcar o remarcă. Apăsă repede pe
buton, producând agitaţie.
Se auzi o voce de bărbat:
— Cine-i acolo?
— Tom Agee.
— Cine?
— Thomas Agee.
— Nu cunosc numele ăsta!
— Sunt un prieten al femeii care locuieşte aici.
— Nu e nicio femeie aici. Doar eu.
— Mae Willie nu locuieşte aici?
Linişte.
— Aş putea să vorbesc cu Mae, vă rog? Spuneţi-i că e un
prieten.
Rayford auzi sunetul de neconfundat al armării unui
pistol semiautomat. Se gândi să o ia la fugă pe scări, însă
uşa se deschise dintr-odată şi în spatele ei apăru un tânăr
musculos, care îşi ţinea o mână la spate. Era desculţ şi cu
pieptul gol, îmbrăcat doar în blugi.
Rayford se hotărî să îl ia tare.
 — Pot să intru?
— Cu cine spuneaţi că vreţi să vorbiţi?
— M-aţi auzit deja, altfel n-aţi mai fi deschis uşa. Deci, ea
unde e?
— V-am spus deja că nu mai e nimeni aici în afară de
mine. Ce vreţi cu ea?
— Cu cine? Cu cea care nu locuieşte aici?
— Spune de ce ai venit sau cară-te!
— Sunteţi Samuel Hanson?
Omul făcu ochii mari.
— Numele meu este Jimmy Dykes.
— Atunci sunteţi Samuel Hanson. Unde se află Hattie
Durham?
Omul dădu să închidă uşa.
— Amice, te-ai pierdut. Nu e nimeni aici în afară de...
Rayford făcu un pas înainte şi puse piciorul în uşă.
— Dacă n-am ajuns unde trebuie, atunci cum se face că
ştiu numele voastre adevărate, al tău şi al lui Hattie? Acum
trebuie să stau de vorbă cu ea.
„Dykes” părea să stea pe gânduri.
— Nu cumva eşti de la Comunitatea Globală?
— Sunt un prieten de-al lui Hattie, răspunse Rayford,
suficient de tare astfel încât Hattie să-l poată auzi.
 — Nici tu nu eşti de fapt Tommy Agee, nu-i aşa?
— Toţi trebuie să avem grijă, Samuel. Numele meu este
Rayford Steele şi îţi transmit salutări din partea fratelui tău,
Bo.
Samuel tot nu se mişcase din loc.
— Păi, atunci, salut din nou! Hattie-nu e aici, dar te pot
duce la ea. Intră, până mă îmbrac.
Samuel împinse uşa şi Rayford intră. În timp ce uşa se
închidea, Rayford auzi paşi urcând în viteză pe scări.
Samuel o luă înainte spre altă cameră şi, când se întoarse
cu spatele spre el, Rayford îl văzu manevrând o armă de
mână.
Samuel puse arma pe masă, ascunzând-o în continuare
de privirea lui Rayford cu trupul. Apucă o cămaşă şi îşi vârî
o mână în ea când bătăile în uşă şi soneria îi făcură pe
ambii bărbaţi să tresară.
Rayford spera că era Hattie. Nu luă în seamă privirea lui
Samuel şi deschise uşa. „Trudy”!? întreaga viaţă îi trecu cu
încetinitorul prin faţa ochilor în timp ce încerca să îşi
amintească numele ei de împrumut. Se întoarse spre
Samuel, care îşi rupse cămaşa încercând să pună mâna pe
armă.
Trudy urlă:
 — Abandonaţi misiunea! şi făcu un gest ca şi cum ar fi
vrut să îl tragă pe Rayford afară din încăpere, dar el ştia că
niciunul din ei n-ar fi putut să fugă din faţa acelei arme.
Simpla apariţie neaşteptată a lui Trudy cu mesajul de a
abandona misiunea îi spunea că, indiferent cine era acel
om, îi va ucide.
Trudy o luă la goană pe scări şi Rayford îşi imagina luând
un glonţ de calibru.45 în spate şi altul în cap. Trudy urma
să fie ucisă înainte să apuce să ajungă la primul etaj.
Rayford nu putea pur şi simplu să îi permită acestui om să-l
urmărească nestingherit afară din încăpere.
Se întoarse din faţa uşii, care se închidea lent, şi se
aruncă asupra bărbatului, care tocmai reuşise să scape de
cămaşă şi pusese mâna pe armă. La un pas de el şi în
viteză, Rayford îl văzu ridicând arma deja încărcată şi
punându-şi degetul arătător pe trăgaci.
Rayford nu voia să rişte să se lupte cu un om înarmat.
Putea să îi imobilizeze braţul cu ambele mâini, dar şansele
de reuşită nu îi surâdeau. În loc de asta, îşi adună toate
forţele şi se aruncă asupra pieptului omului cu arma, cu
pumnii strânşi ca un jucător de fotbal american care îşi ia
în primire adversarul.
Omul nu căzu, dar se dezechilibră. Rayford îl prinsese de
gât cu unul din braţe, împingându-i corpul în spate pe când
capul i se duse înainte. În timp ce forţa gravitaţiei îl trăgea
înapoi, picioarele goale ale omului îi atinseră podeaua şi se
lovi cu genunchii de o măsuţă.
Picioarele îi zburară prin aer, se izbi cu ceafa de fereastră
şi rămase acolo buimăcit, cu arma în mână, cu degetul pe
trăgaci, în timp ce Rayford se precipita spre uşă. Picioarele i
se mişcau atât de repede încât de-abia atingea podeaua. Se
simţea ca într-un coşmar în care era urmărit de un monstru
şi fugea prin noroi.
Izbi uşa de perete şi aruncă o privire rapidă înapoi. Capul
omului înarmat era încă lipit de geamul spart. Trunchiul îi
ajunsese mai jos decât picioarele şi mişcările lui disperate
nu făceau decât să îl împiedice să se ridice de jos.
Cu toate astea, trase două focuri asurzitoare, care
răspândiră aşchii de lemn în toate direcţiile şi făcură să
cadă tencuiala de pe pereţi.
Rayford se aruncă pe scări, coborând câte trei sau patru o
dată, aproape depăşind-o pe Trudy, care alerga cât de
repede putea, coborând însă numai câte o treaptă. Când
Rayford ajunse la etajul doi, apucă balustrada şi, în ciuda
durerii de la genunchi, sări în mijlocul casei scărilor. Ajunse
jos exact în momentul când Trudy cobora ultima treaptă.
 Gemea în timp ce alerga, ca şi cum ar fi fost sigură că
dintr-o clipă în alta urma să fie împuşcată. Rayford simţea
fiori pe şira spinării, de parcă şi el aştepta să fie străpuns de
vreun glonţ.
Trudy lăsase motorul maşinii pornit şi portiera deschisă,
exact în faţa clădirii. Dwayne observase maşina şi rămase
înmărmurit în spatele ei. Se uită la Rayford şi la soţia sa
care se apropiau în fugă de el şi striga:
— Ce nai...?
— Dă-i drumul! îi făcu semn Rayford. Te prindem din
urmă!
Rayford se aruncă pe locul şoferului, iar Trudy deschise
cealaltă uşă din faţă, în timp ce răsunau împuşcături la
etajul trei. De îndată ce Rayford o auzi trântind uşa, călcă
pedala de acceleraţie, împroşcând cu praf şi cu pietre în
timp ce maşina şerpuia pe stradă.
Instinctele lui îi salvaseră, ştia asta, însă, în timp ce
inima îi bătea mai tare ca niciodată, Rayford fu incapabil să
se simtă recunoscător pentru prezenţa de spirit pe care o
avusese. Ştia că Dumnezeu fusese alături de el, îl protejase.
Însă nu putea să simtă decât cum se aprinde în el furia care
îl chinuise timp de luni de zile.
Totul începea şi se termina cu Nicolae Carpathia. Voia să
îl ucidă pe acest om şi decise să o facă, chiar dacă ar fi fost
ultimul lucru pe care l-ar fi făcut pe acest pământ. Şi nu îi
păsa. Era gata să plătească oricât pentru arma de la Albie
şi, cu orice chip, era hotărât să fie acolo unde trebuia să fie,
la momentul oportun.
Cu respiraţia întretăiată, Trudy se chinuia să îşi aranjeze
centura. În timp ce Rayford se ţinea după Dwayne pe
străzile înguste, ea se aplecă şi culese de pe jos telefonul lui.
— E... e tas... vreo tastă rapidă pentru numărul lui Mac
McCul...?
— Tasta doi.
Ea apăsă şi Rayford auzi telefonul sunând, apoi vocea lui
Mac.
— Doamna Tuttle?
— Mi... mi... misiune îndeplinită! Îngăimă Trudy şi,
izbucnind în lacrimi, îi întinse telefonul lui Rayford.
 17

David era extenuat.

El şi cu Mac ascultaseră raportul lui Rayford pe când cele
două maşini traversau Le Havre, întorcându-se la hotel. Toţi
căzură de acord asupra faptului că, dacă nu fuseseră
urmăriţi, o vreme urmau să fie în siguranţă la hotel, dar, cu
toate astea, trebuiau să părăsească ţara cât mai repede
posibil. Cu „Samuel”, Rayford îşi folosise atât numele real,
cât şi cel de împrumut, iar „Samuel” era, fără doar şi poate,
omul Comunităţii Globale. Dacă nu murise din cauza
rănilor, probabil că deja lansase vestea că Rayford se afla în
Franţa.
Aşadar, pesemne că Rayford n-avea să mai iasă din
aeroport pe la vamă. Din fericire, se despărţise de „familia
Hill” în momentul trecerii pe la vamă şi nu apărea în baza
de date ca fiind însoţitorul ei.
— Nu te putem ajuta de aici, îi zise David.
— Ţinem legătura, răspunse Rayford. Dar n-am să mă
duc direct acasă.

Buck părăsi Israelul fără să se mai ducă la Zidul

Plângerii. De asemenea, nu îi relatase lui Tsion detaliile
întâlnirii pe care o avusese cu Chaim Rosenzweig. Voia să
facă asta când avea să se afle faţă în faţă cu Tsion, ştiind că
acesta urma să fie la fel de trist cum fusese şi el. Cât de
mult îl iubeau pe Chaim! Nu era suficient să spui că nu poţi
lua o decizie pentru o altă persoană. Credincioşii care îl
iubeau pe Chaim chiar asta voiau să facă.
Buck avu parte de o întâlnire călduroasă cu Lukas Miklos
şi cu soţia acestuia. În engleza ei stricată, doamna Miklos îi
mărturisi lui Buck cu încântare:
— Lui Laslos îi place intriga. Îmi spune zi şi noapte, toată
săptămâna: ţine minte că prietenul nostru Greg North este
şi nu ştii-tu-cine.
Laslos îşi făcuse conştiincios temele. Afacerea lui cu lignit
devenise atât de profitabilă, încât îşi stoca profiturile şi
plănuia să vândă afacerea Comunităţii Globale exact înainte
ca restricţiile comerciale să intre în vigoare.
Laslos îi arătă lui Buck o locaţie vastă unde urma să
depoziteze camioane şi echipament de încărcare pentru
transportul proviziilor în diferitele puncte de distribuţie ale
Cooperativei. Noua sa firmă urma să pară o afacere de
transport agreată de către Comunitatea Globală, dar avea să
fie de zece ori mai extinsă decât părea, reprezentând
punctul nodal al activităţii Cooperaţiei din acea parte a
lumii.
Buck vizită şi biserica clandestină a lui Miklos. Era vorba
despre un grup masiv de credincioşi, condus de un evreu
convertit a cărui principală dilemă era cât de mult crescuse
numărul membrilor. Buck se întoarse în Statele Unite
încurajat de ceea ce văzuse în Grecia, dar trist din cauza
inerţiei spirituale a lui Chaim Rosenzweig.
Acasă, îi găsi pe Tsion şi pe Chloe îngrijoraţi din pricina
unei decizii la care ajunseseră în privinţa lui Leah. Buck
consideră că e o idee foarte bună, însă ei se întrebau dacă
să treacă la fapte fără să îl consulte pe Rayford. Din cauza
recentului eveniment în care fusese implicat Rayford şi a
complexităţii comunicaţiilor dintre membrii Armatei
Pătimirilor din întreaga lume, Tsion sugeră ca o persoană să
fie însărcinată cu centralizarea informaţiilor. Leah se oferi
imediat voluntară, spunând că e îngrozitor pentru ea să nu
aibă ce să facă între două reprize de gătit. Chloe petrecuse
ore în şir alături de ea, învăţând-o să lucreze pe computer,
iar Leah spunea că nu se simţise niciodată mai împlinită.
Cei patru se adunară în jurul computerului, iar Leah le
arăta că găsise un program care o ajuta să pună la punct
tot ce intra şi ieşea din locuinţa de refugiu. Cu puţin efort
mental şi câteva comenzi, ea transmitea tuturor ce anume
comunicaseră ceilalţi.
— În felul ăsta, n-o să mai stăm să ne întrebăm cine e la
curent şi cine nu cu ceea ce se întâmplă. Dacă Mac sau
David ne informează despre un incident despre care ar
trebui să ştim cu toţii, eu voi avea grijă ca toţi să afle despre
asta.
Pe măsură ce se apropiau de jumătatea Pătimirilor, Buck
simţea că erau cu toţii cât se poate de pregătiţi.

Rayford fu nevoit să îi recunoască meritele lui Dwayne.

Deşi era un palavragiu, născocise cel mai bun plan pentru
a-l scoate pe Rayford din Le Havre.
— N-am mai apucat să punem în aplicare ideile mele
despre cum să-l tragem pe sfoară pe amicul lui Hattie, aşa
că mi se pare cinstit.
Era limpede că Trudy era mândră de ceea ce reuşise să
facă în acea dimineaţă, însă tremura încă şi nu mai voia să-
şi asume responsabilitatea pentru nicio păţanie de genul
ăsta până ieşeau din ţară.
Ea şi cu soţul ei ajunseră la aeroport cu un sfert de oră
înaintea lui Rayford, ca să predea maşina închiriată şi să
pregătească avionul de decolare. Rayford urma să vină după
ei, să predea şi el maşina, apoi să se ducă în partea din
spate a parcării, unde se afla o barieră care separa
terminalul de maşini. Dwayne observase că zona din spatele
barierei ocolea terminalul şi apoi dădea direct pe pistă.
— Ori sări peste barieră şi fugi spre avion, de îndată ce
auzi motorul şi ştii că suntem gata să o luăm din loc, ori vin
eu cu avionul mai aproape de barieră, ca să-ţi fie mai uşor.
— Cum e mai bine? se interesă Rayford.
— S-ar putea să ai destul de alergat până la avion, şi mai
eşti şi rănit la genunchi. Pe de altă parte, dacă vin cu Super
J până la barieră, o să fie bătător la ochi şi s-ar putea chiar
să apară nişte funcţionari imbecili care să nu mă lase să
pătrund acolo.
În cele din urmă, hotărâră ca Dwayne să pregătească
avionul de decolare şi apoi să ceară permisiunea să-l
deplaseze spre barieră ca să verifice ceva sub el. În felul
ăsta, avea să fie mai aproape de locul unde Rayford urma să
sară peste barieră.
— O să le spun că am auzit un zgomot ciudat la o roată şi
o să văd dacă pot să îi fac să vină cu mine dedesubt pentru
verificări cât timp te strecori tu la bord.
Totul merse bine până în momentul în care Rayford
ajunse în zona unde se închiriau maşini. Super J era pe
pistă, cu motoarele pornite. Funcţionarul de la ghişeul de
închirieri îl întrebă ceva în franceză, apoi traduse în engleză:
— V-o trec pe factură?
Rayford încuviinţă din cap în timp ce tânărul scotea
factura şi îşi tot plimba ochii de la imprimantă la ochii lui
Rayford.
— Scuzaţi-mă, spuse el, întorcându-i spatele lui Rayford
şi vorbind în staţie. Rayford nu prea înţelegea franceza, însă
era sigur că omul îi cerea unui coleg detalii despre „Agee,
Thomas”.
Factura ieşi în timp ce omul vorbea, dar când o scoase
din imprimantă nu i-o întinse lui Rayford.
— Nu mers, îl anunţă el.
— Ce vreţi să spuneţi? se miră Rayford. O văd acolo.
— Vă rog, trebuie aşteptaţi şi eu încerc din nou.
— Sunt în întârziere, zise Rayford, făcând câţiva paşi în
spate şi dându-şi seama de mişcarea de pe aeroport.
Trimiteţi-mi o chitanţă.
— Nu, trebuie aşteptaţi. E nevoie de o legitimaţie nouă.
— Trimiteţi-mi o chitanţă, îi ceru Rayford, uitându-se
peste umăr spre avionul Super J, care se îndrepta încet în
direcţia lui. Trei bărbaţi alergau de la terminal înspre zona
de închiri ieri. Rayford o luă la fugă spre barieră, iar
funcţionarul striga după ajutor.
 Rayford aprecie că bariera avea cam un metru şi jumătate
înălţime, iar Super J se afla cam la o sută de metri distanţă,
în mişcare lentă. Dacă Dwayne reuşise, probabil că un
inspector urma să iasă să întâmpine avionul. Oamenii care
alergau se aflau la treizeci de metri în spatele lui Rayford.
Toţi păreau tineri şi atletici.
Rayford încercă să sară peste barieră, dar îşi prinse
călcâiul. Asta îl făcu să încetinească şi să cadă la mijlocul
barierei. Se agăţă de vârf ca să nu se izbească de pământ,
dar până reuşi să îşi extragă călcâiul atârnă cu capul în jos
timp de câteva secunde. Se eliberă şi căzu cu toată
greutatea pe umăr, sări în picioare şi se repezi spre avion.
Aruncând o scurtă privire în spate, observă că urmăritorii
lui săreau cu uşurinţă peste barieră. Dacă Dwayne nu
mărea viteza, Rayford n-ar fi putut să îi depăşească. Rayford
auzi accelerarea motoarelor şi văzu un bărbat cu o mapă
făcându-i semn lui Dwayne să încetinească. Din fericire,
acesta nu se conformă, iar Trudy coborî scara în timp ce
Rayford se îndrepta spre uşă.
Oamenii din spate strigară la el să stea pe loc, iar în timp
ce Trudy se aplecă în afară după el, Rayford le auzi paşii.
Exact în momentul în care se ridică de la pământ şi păşi pe
scară, cel mai iute dintre urmăritori plonjă şi izbi piciorul de
sprijin al lui Rayford. Acesta îşi pierdu echilibrul şi aproape
se prăbuşi de pe scări, însă Trudy se dovedi a fi mai
puternică decât părea. Rayford o prinse de încheietura
mâinii, temându-se că o va face să se prăbuşească odată cu
el, dar, în timp ce greutatea lui o trăgea în jos, ea se
întoarse, cu umerii de o parte a deschizăturii şi cu
genunchii de cealaltă. Rayford sări peste ea, Dwayne
imprimă avionului o mişcare bruscă în sus, iar Rayford o
ajută pe Trudy să închidă uşa.
— Ea două oară pe ziua de azi când îmi salvezi pielea,
observă Rayford.
Ea zâmbi, tremurând în timp ce se prăbuşea în scaun.
— Să ştii că e şi ultima oară, de altfel. Tocmai am ieşit la
pensie.
Dwayne scotea tot felul de chiuituri, ca un călăreţ de
rodeo, în timp ce Super J străbătea cerul.
— Oho! Nu-i aşa că-i grozavă?
— O maşină adevărată! încuviinţă Rayford, gândindu-se
cu spaimă la cum urma să se simtă a doua zi dimineaţă.
Dwayne îi aruncă o privire nedumerită.
— Nu vorbeam despre Super J, camarade. Ci despre
femeiuşca asta.
Trudy se aplecă în faţă şi îşi încolăci ambele braţe în jurul
gâtului bărbatului său.
— Mă gândesc că poate n-ai să-mi mai spui aşa de acum
încolo.
— Iubirea mea, răspunse el, o să te strig după pofta
inimioarei tale mici. Oho!
— Te îndrepţi spre vest? întrebă Rayford pe neaşteptate.
— Pot să o iau în ce direcţie vrei, Rafe. Doar să-mi spui.
— Spre est.
— Atunci est să fie şi o să stau o vreme sub altitudinea de
intercepţie radar, ca să renunţe să ne mai urmărească.
Pune-ţi centura de siguranţă şi ţine-te bine!
Nu glumea. Dwayne schimbă atât de repede direcţia
avionului J încât Rayford se trezi lipit cu capul de scaun.
— Ca un montagne-russe, nu-i aşa? Ce-mi place!
Rayford bombăni ceva doar pentru el.
— Ce-ai spus, căpitane? se interesă Dwayne.
— Am spus că ar mai trebui să-ţi exersezi entuziasmul.
Dwayne râse până la lacrimi.

Mai târziu în aceeaşi zi, David primi un e-mail privat de la

Annie, care îl anunţa că şeful departamentului ei şi încă
vreo doi mahări avuseseră o întâlnire fulger în biroul lui
Fortunato. David îi răspunse: „Şi dacă n-ai fi cea mai
eficientă «cârtiţă» din departament, tot te-aş iubi din toată
inima”.
În timp ce scormonea prin baza de date încercând să
găsească fişierul audio care conţinea înregistrarea întâlnirii
cu pricina, computerul îl anunţă că mai avea un mesaj. Şi
tot de la Annie: „Nu m-am gândit că voi primi vreodată un
compliment atât de rafinat de la dragostea vieţii mele. Din
toată inimioara mea de cârtiţă, îţi mulţumesc. Te iubesc şi
te sărut, AC”.
În momentul când găsi înregistrarea, David recunoscu
vocea omologului său, şeful departamentului unde lucra
Annie. Acesta emise linguşelile de rigoare în astfel de
circumstanţe, apoi dădu cuvântul şefului Departamentului
de informaţii. Jim Hickman era un individ inteligent, dar
egolatru şi fără îndoială că îi plăcea să se audă vorbind.
— Aceşti sectanţi, începu Hickman, sunt ceea ce mie îmi
place să numesc literalişti. Cred în vechile scrieri, în special
în Tora evreiască şi în Noul Testament creştin şi nu fac nicio
diferenţă între adevărurile istorice pe care aceste cărţi le
conţin în bună măsură şi exprimările figurative, simbolice,
ale aşa-ziselor pasaje profetice. De exemplu, oricine, inclusiv
eu, chiar şi cu o cunoaştere superficială a civilizaţiilor
antice, ştie cât de multe dintre cărţile aşa-zis profetice ale
Bibliei nu sunt deloc profetice. Bineînţeles, în urma
producerii unui fenomen natural neobişnuit, se poate face o
descriere plastică şi plină de imaginaţie a evenimentului,
astfel încât acesta să poată fi exprimat în toată amploarea
lui. De exemplu, lucrurile prin care trecem acum, valurile
ucigaşe de foc, de fum şi de sulf – despre care ştim sigur că
sunt parte a unui atac chimic, probabil chiar din partea
acestui grup – sunt prezentate drept împlinirea a ceea ce ei
cred că este o profeţie care cuprinde cai monstruoşi cu
capete de lei, călăriţi de 200 de milioane de oameni.
— Unde vrei să ajungi, Jim? întrebă Fortunato. Excelenţa
Sa vrea lucruri concrete.
— Dar bineînţeles, comandante! Ceea ce vreau să spun
este: de vreme ce aceşti oameni iau scrierile respective în
sensul lor literal, ei le atribuie acestor doi predicatori
nebuni...
— Potentatul îi numeşte „Cuplul de la Ierusalim”! îl
întrerupse Fortunato.
— Da! strigă Hickman. Îmi place! Oricum, adoratorii lui
Ben-Judah cred că aceşti guguştiuci sunt aşa-zişii martori
din capitolul al unsprezecelea al Apocalipsei. În traducerea
agreată de ei, versetul cu pricina sună în felul următor: „Voi
da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci,
o mie două sute şase zeci de zile”.
— Deci de aceea se îmbracă în sacii ăia de iută, replică
Fortunato. Încearcă să ne facă să credem că ei sunt
respectivii – cum ai spus? – martori.
Hickman plescăi cu bunăvoinţă.
— Exact, comandante. Iar Ben-Judah a susţinut
întotdeauna că această perioadă a început în ziua în care
guvernul mondial a semnat tratatul de pace cu Israelul.
Număraţi de atunci exact o mie două sute şaizeci de zile şi
veţi avea ceea ce predicatorii numesc „vremea sorocită”.
Fortunato îi rugă pe ceilalţi să îl lase o clipă singur cu
Hickman. David auzi scaunele date la o parte, uşa
deschizându-se şi închizându-se şi pe oameni ieşind. Apoi:
— Jim, trebuie să-ţi mărturisesc ceva ce mă nelinişteşte.
Eşti băiat deştept şi...
— Mulţumesc, domnule.
— Şi ştim amândoi că în acele scrieri vechi există lucruri
greu de simulat şi de falsificat.
— Dar nu sunt de acord, domnule. Apa preschimbată în
sânge este tot opera celor care ne ucid prin atacuri
bacteriologice. Nu e decât un truc, ceva implantat în sursele
de apă.
— Dar la Kollek Stadium se pare că s-a întâmplat asta şi
cu apa din sticle.
— Am văzut scamatori care fac acelaşi lucru. Ceva din
mixtura respectivă reacţionează la anumite condiţii
meteorologice. Posibil atunci când temperatura scade la un
moment dat seara. Dacă ştii cu precizie când vine acel
moment, poţi să faci să pară că tu eşti cel care a cauzat
fenomenul.
— Atunci cum se face că nu mai plouă deloc de atâta
timp?
— Coincidenţă! Israelul a mai cunoscut perioade de luni
întregi fără o picătură de ploaie. Ce e nou în asta? E uşor să
pretinzi că împiedici ploaia să vină acolo unde nu plouă de
obicei. Ce o să mai spună atunci când o să vină ploaia, că s-
au hotărât să fie mărinimoşi cu noi?
— Oamenii care încearcă să-i ucidă sunt cuprinşi
instantaneu de flăcări.
— Cineva a spus că aceştia doi ascund un aruncător de
flăcări pe care îl folosesc atunci când lumea nu e atentă.
Serios, comandante, doar nu vreţi să sugeraţi că ăştia doi
scuipă flăcări.
Fortunato nu zicea nimic. Apoi:
— Ei bine, dacă nu sunt cine pretind că sunt, cum ştim
că se vor dovedi vulnerabili la momentul prescris?
 — Nu ştim. Însă, ori se vor dovedi vulnerabili, ori se va
arăta că nu sunt cine pretind că sunt. În ambele cazuri, noi
câştigăm, iar ei pierd.
David vru să-i transmită informaţia lui Tsion, dar mai
întâi avea de gând să tragă cu urechea la raportul pe care
Fortunato urma să i-l dea lui Carpathia. Verifică
microfoanele lui Fortunato şi ale lui Margaret. Nimic. În
biroul lui Fortunato era linişte. Trecu la biroul lui
Charpathia. Fortunato nu făcuse decât să îi rezume lui
Carpathia conversaţia pe care o purtase cu Hickman.
— O mie două sute şaizeci de zile de la tratat, repetă
Carpathia. Ne-am decis deja cum o să înscenăm lucrurile.
Vei avea sarcini precise, Leon. Trebuie să îi faci pe potentaţii
regionali să se întoarcă împotriva lui Peter II – nu că n-ar fi
deja împotriva lui dar asta trebuie să aibă drept rezultat
dispariţia lui. Las asta în seama ta. Lasă-i, în schimb, în
seama mea pe aşa-zişii martori. Lumea, şi Israelul în
special, aşteaptă de multă vreme să scape de ei. Timp de
luni de zile am considerat că ar fi sub demnitatea mea să
mă ocup personal de înlăturarea lor. M-am gândit la
consecinţele de imagine ale acestui gest şi m-am gândit să le
ordon trupelor Comunităţii Globale să o facă. Însă până
atunci vor fi mers atât de departe, atât ei, cât şi discipolii
lor, încât faptul că o voi face eu însumi va fi privit drept cea
mai mare realizare a mea de până acum.
— Dacă sunteţi sigur de asta.
— Nu eşti de acord?
— Ar fi atât de uşor, Excelenţă. Putem să o facem fără ca
dumneavoastră să fiţi implicat. Aţi putea chiar să deplângeţi
public asasinatul, întărind faptul că sprijiniţi şi încurajaţi
libertatea de gândire şi libertatea cuvântului.
— Însă nu libertatea de a tortura lumea cu urgii şi cu
judecăţi, Leon!
— Dar oare asta nu înseamnă că aceşti oameni chiar sunt
cine pretind că sunt?
— Nu contează asta, nu vezi? Vreau responsabilitate,
încredere şi argumente pentru a mă opune acestor doi
impostori.
— Bineînţeles, Excelenţă, ca întotdeauna, dumneavoastră
ştiţi mai bine.

Super J se afla la capătul pistei de la Al Basrah. În

momentul sosirii, mai mulţi lucrători ai aeroportului
alergaseră cu picioarele goale spre avion, zgâindu-se la
liniile sale strălucitoare şi la steagul britanic. Acolo unde
„Dart”, alter-ego-ul australian al lui Dwayne, inscripţionase
„Fair Dinkum”, se putea citi acum „Black Angus”.
Rayford era impresionat de cât de mult influenţa accentul
britanic atitudinea şi comportamentul lui Dwayne, şi chiar
şi sunetul vocii sale.
— Foarte bine atunci, băieţi, zise el. Ian Hill, proprietar, şi
soţia sa, Elva. Vă mulţumesc pentru realimentare.
Rayford se prezentă drept Jesse Gonder, iar unul dintre
lucrători îi înmână un plic cu chei şi un bilet. „Ţii minte
camionul. Du-l la adresa asta şi vin şi eu. Al B”.
Rayford găsi vechea maşină a lui Albie, care îi hurducă
până în oraş, unde dădură peste o piaţă aglomerată.
Împreună cu Dwayne şi cu Trudy, se aşezară să-l aştepte pe
Albie într-o cafenea aglomerată de piatră, sub un acoperiş
de pânză.
Se părea că Dwayne avea grijă să nu vorbească prea tare
în public, mai ales când îşi pierdea accentul britanic. Cei
trei sorbeau din nişte băuturi calde în timp ce povesteau cu
precauţie despre Armata Pătimirilor. Lui Trudy îi cădea din
când în când capul de oboseală.
— Îmi pare rău, bâigui ea. Prea multă acţiune pentru o
singură zi.
— E un soldat adevărat, şopti Dwayne, fixându-i cu
privirea pe clienţii localului, aflaţi la o masă alăturată, care,
oricum, nu păreau să înţeleagă ceva. Dar nu cred că a mai
fost vreodată atât de speriată.
Trudy clătină din cap, apoi încuviinţă, iar capul îi căzu
din nou.
— Fata aia a dumitale e deşteaptă foc, trebuie s-o
recunosc, Rafe. Ştiu că toţi trebuie să veniţi cu idei şi aşa
mai departe, dar ea a organizat Cooperativa aia şi a făcut-o
să meargă de minune. Ştii că sunt genul dur când vine
vorba de convingerile mele.
— Am auzit.
— Va trebui să nu mai fiu aşa de îndată ce va fi nevoie să
ai semnul ca să cumperi şi să vinzi. Va fi suficient de
limpede de partea cui sunt şi, din câte înţeleg, cel puţin din
mesajele pastorului Ben-Judah, aş putea chiar să o
mierlesc. Ca noi toţi, de altfel.
Rayford schiţă un zâmbet obosit. Gândul îi zburase la
Hattie şi la cât de prosteşte se lăsase prinsă. Însă nu auzise
niciodată până acum să i se spună lui Tsion „Pastorul Ben-
Judah” şi îi plăcea. El nu era doar pastorul Armatei
Pătimirilor. Era pastorul oricui îi accesa mesajele zilnice.
În timp ce Dwayne vorbea în continuare despre cât de
onorant era pentru el şi pentru Trudy să fie responsabilii
Cooperativei pentru zona de sud-vest, Rayford se gândi la
sugestia lui Leah. Avea dreptate; era liberă de orice obligaţii
familiale. Poate că ar fi putut să se mişte cu rapiditate. În
comparaţie cu restul oamenilor din locuinţa de refugiu, era
fugară de puţină vreme. Figura ei nu spunea nimănui nimic,
poate doar celor de la sediul local al Comunităţii Globale. Cu
ajutorul machiajului, al lentilelor de contact şi al vopselei de
păr, ar putea să călătorească oriunde.
Chiar şi la Bruxelles.
S-ar putea da drept o rudă a lui Hattie. Cineva trebuia să
ducă veştile proaste despre sora lui Hattie. Rayford spera ca
forţele Comunităţii Globale să o lase în viaţă pe Hattie până
devenea credincioasă, însă nu îl deranja ca ei să o ţină
încarcerată până imediat după jumătatea Pătimirilor. Dacă
ar fi liberă, ar încerca să-l ucidă pe Nicolae. Rayford fu
nevoit să recunoască în sinea lui că îşi dorea cu disperare
acel rol. Deşi ştia că era ceva ce ţinea de megalomanie,
faptul că el ar comite asasinatul nu era cu nimic mai
catastrofal decât dacă l-ar comite Hattie. Oricine ar fi făcut-
o, n-ar fi scăpat pur şi simplu. Se rugă în tăcere: „Doamne,
cercetează-mi inima. Vreau ceea ce vrei Tu. Vreau ca Hattie
să scape înainte să poată săvârşi ceva şi să fie ucisă”.
— Mi-ar plăcea să îl întâlnesc pe grecul acela despre care
mi-ai vorbit, spunea Dwayne. Să străbaţi oceanul până la
Strâmtoarea Bering, să transporţi grâu din sud-vest şi pe
urmă să faci troc în Grecia, nu-i de colo, Rafe, şi nu e decât
o parte din ceea ce a realizat doamna Williams.
Un camion care scârţâia mai rău decât rabla pe care le-o
împrumutase Albie se opri pe strada cea îngustă, iar Albie
sări afară. Bătu cu palma în portieră şi camionul porni cu
un muget. Rayford se ridică să îl întâmpine, însă Albie, care
ducea o pungă maro de hârtie, îi făcu semn să rămână pe
loc. Albie se aplecă spre Trudy, dar aceasta dormea, cu
bărbia în palmă.
— Unul dintre oamenii mei mi-a raportat că se află străini
în zonă, şopti el, trăgându-şi un scaun.
— Poţi avea încredere în noi, domnule Albie, răspunse
Dwayne.
— Nu acord încredere decât pe bază de recomandare,
domnule, i-o întoarse Albie. Sunteţi împreună cu el. În el am
încredere, deci şi în voi am încredere.
— Străini unde? se interesă Rayford, deloc nerăbdător să
aibă din nou de a face cu cei de la Comunitatea Globală.
Aici?
— Nu-i vezi niciodată pe aici, replică Albie. Asta nu
înseamnă că nu sunt pe aici. Au învăţat să se piardă în
mulţime.
 — Unde, atunci?
— La aeroport.
— Trebuie să avem acces la acel avion, Albie.
— Stai liniştit. Am pus pe cineva să lipească un
avertisment din acela al Comunităţii Globale pe uşă, cum că
la bord ar fi emisii de vapori sulfuroşi. Nimeni n-o să
îndrăznească să se ducă acolo. Şi din câte ştiu, până acum
nu e nicio echipă a Comunităţii Globale pe pista de
aterizare. Dacă reuşiţi să vă ridicaţi de la sol şi să vă feriţi o
vreme de radar, puteţi să scăpaţi.
— Dar ne caută?
Albie ridică din umeri.
— Sunt om de afaceri, nu spion. Ştiţi voi mai bine ca
mine. Haideţi să-mi arătaţi marfa voastră. Vreţi să o vadă şi
prietenii voştri?
— N-am nimic împotrivă.
— Ne vom duce departe ca să o testăm.
— Eu o să rămân aici, cu Trudy, zise Dwayne.
Trudy părea să doarmă adânc, cu capul pe masă, culcat
pe braţe.
— Să nu uitaţi de noi aici, bine?
— Ai mare grijă, îi şopti Rayford în timp ce se ridica.
— Nu-ţi face probleme pentru mine, camarade. N-ai să
mă vezi pe mine dormind. Nu m-am mai distrat atât de bine
de pe vremea când dormeam cu porcii în cocină.
Rayford îl fixă pe Dwayne cu privirea.
— Fac băşcălie, Rafe. E o expresie de la ţară.

— E adevărat? întrebă Leon.

— Domnule? făcu David, care stătea jos în biroul lui
Fortunato.
— N-ai văzut rezultatele auditului intern din cadrul
departamentului tău?
David se strădui să-şi păstreze calmul.
— Ştiam că se face un raport, dar nu mi s-a părut că s-ar
fi aflat acolo suficient timp ca să completeze un dosar.
— Ei bine, chiar au ajuns la nişte concluzii, iar aceste
concluzii nu-mi plac câtuşi de puţin.
— Mie nu mi-au spus nimic.
— De când stau de vorbă cei de la auditul intern cu
cineva? Ar trebui să o facă, dar nu o fac niciodată. În orice
caz, n-o să-ţi placă deloc ce au găsit, însă tot îţi voi cere să
răspunzi pentru asta.
David ştia că inima îi bate cu putere şi încerca să-şi
controleze ritmul respiraţiei.
— Aş dori să studiez ceea ce au găsit şi să ofer răspunsuri
cât mai complete.
— Ţie ţi-au dat calificative mari. Şi au spus că tu n-ai
nicio vină.
— Vină?
— Pentru fiasco, pentru dezastru. Ei spun că nu se
datorează felului dumitale de a conduce, pe care l-au
calificat drept strălucitor.
— La ce se referă când spun dezastru?
— Cu siguranţă, nu este vorba despre moralul trupelor
tale. Sau despre etica dumitale de lucru. Se pare că lucrezi
mai mult decât oricine, cu excepţia Potentatului şi a mea. —
Despre asta nu ştiu...
— Una peste alta, Hassid, recomandarea lor este oprirea
proiectului de detectare a transmisiilor cyber.
— Ah, nu! Aş vrea să mai încerc.
— Ştiu că era jucăria ta şi că ai pus suflet în asta.
Adevărul este că nu e eficient.
— Dar n-ar merita oare să mai continuăm puţin, dacă am
reuşi într-adevăr să obţinem ceva?
— N-o să reuşeşti nimic acum, David. Fii cinstit! Auditul
Intern spune că te afli în acelaşi punct ca şi în ziua în care
au fost instalate echipamentele şi, date fiind resursele
umane şi financiare cheltuite, nu mai are niciun sens să
continui.
David îşi compuse cea mai dezamăgită mină posibilă.
— Deci, te întreb din nou, reveni Leon. E adevărat?
Creează mai multe probleme decât rezultate? Ar trebui
oprit?
— Ce va spune Potentatul?
— Asta mă priveşte pe mine. Voi susţine că nu e neapărat
nevoie să localizăm sursa transmisiilor şi că discipolii lui
Ben-Judah nu fac decât să îşi bată joc de noi în felul ăsta.
Va fi de acord. Tu însă ce ai de spus?
— Cine sunt eu ca să îmi permit să mă opun Potentatului
şi Comandantului Suprem?
— Aşa te vreau!
— Ca să nu mai vorbesc de Auditul Intern.
— Bravo! Acum, am o idee despre cum să folosim
computerele şi resursele umane alocate pentru acest
proiect.
— Foarte bine. Mi-ar fi părut rău să se irosească.
— Acum că personalul navigant s-a întors la lucru, iar
Phoenix 216 e gata, Excelenţa Sa mi-a dat o misiune mai
degrabă ambiţioasă: să fac un tur al celor zece regiuni în
următoarele câteva săptămâni. În vederea pregătirii unei
ceremonii de gală care va celebra jumătatea celor şapte ani
ai tratatului de protecţie cu Israelul, ar dori să se
întâlnească personal cu fiecare dintre potentaţii regionali,
inclusiv cu noul lider african. Aş vrea ca oamenii tăi, cei
care vor fi liberi ca urmare a renunţării la celălalt proiect...
— Îmi cer scuze, comandante, dar vreau să pun o
întrebare tâmpită...
— Singurele întrebări tâmpite sunt cele care rămân
nerostite.
„Asta n-am mai auzit-o până acum!”, se gândi David.
— Din nou, trebuie să spun că nu e din aria mea de
responsabilităţi.
— Dă-i drumul!
— N-ar fi mai eficient, din punct de vedere al costurilor,
să vină cei zece potentaţi aici sau să se întâlnească undeva
în altă parte cu dumneavoastră?
— Gândeşti bine, dar există motive pentru a face lucrurile
în felul ăsta.
Leon trecuse la stilul său didactic. Îşi răşchirase degetele
şi acum le studia.
— Excelenţa Sa, Nicolae Carpathia, are, pe lângă o
sumedenie de alte calităţi strălucite, un talent diplomatic de
neegalat. Conduce cu ajutorul exemplelor. Conduce slujind.
Conduce ascultând. Conduce împuternicindu-i pe alţii, de
unde misiunea mea. Potentatul ştie că fiecare dintre cei zece
subpotentaţi ai săi are nevoie de prezenţa sa. Pentru a le
întreţine loialitatea, energia şi inspiraţia, preferă să le
asigure acestora propria sferă de autoritate şi de autonomie.
Trimiţându-mă pe mine ca emisar în cum să spunem,
cuibul lor, le face o mare onoare. Asta le dă posibilitatea să
aştearnă covorul roşu şi să le arate supuşilor lor că li se
acordă onoarea unei vizite de la palat. În fiecare capitală
internaţională îl voi invita oficial pe Potentatul regional la
Gala Comunităţii Globale din septembrie. Supuşii vor fi şi ei
invitaţi şi vor fi sfătuiţi să combine călătoria la Ierusalim cu
un pelerinaj suplimentar la Noul Babilon.
— Interesant, observă David.
— M-am gândit că o să spui asta. Iar aici interveniţi tu,
oamenii tăi şi acele computere. Excelenţa Sa a reprezentat
întotdeauna pentru mine un model de neegalat ca orator. Ai
auzit fără îndoială despre competenţa sa în materie de limbi
străine. Nu pot spera să ajung la nivelul său, deşi mi-ar
plăcea să înţeleg o frază sau două din cadrul fiecărui grup
lingvistic major căruia mă voi adresa. De asemenea,
Potentatul, nu ştiu dacă ai observat, nu foloseşte absolut
niciodată vreo prescurtare, nici măcar în cadrul
conversaţiilor neoficiale.
 — Dat fiind că am avut de atât de puţine ori şansa unui
contact personal...
— Fireşte. Însă lasă-mă să-ţi vorbesc despre cea mai
impresionantă calitate oratorică a sa, pe lângă inegalabila sa
capacitate de a memora pagini întregi de materiale şi de a
face până şi un discurs lung să pară direct şi spontan. Iată:
Potentatul (arpathia cunoaşte în detaliu istoria celor cărora
li se adresează, la fel de bine cum şi-o cunosc ei înşişi. Ai
văzut vreodată înregistrările primului său discurs adresat
Naţiunilor l Inite, de acum trei ani?
— Ca toată lumea, cred.
— Ei bine, David, acel simplu discurs a pecetluit, practic,
viitorul său ca secretar general şi ca eventual lider al noii
ordini mondiale. S-a suit la tribună doar ca invitat,
preşedintele unei mici ţări din blocul european răsăritean.
Poziţia pe care o viza nu era nici măcar vacantă atunci când
a vorbit pentru prima dată. Şi totuşi, cu geniu, cu charismă,
cu curaj şi cu competenţă, plus cunoaşterea fiecărei limbi a
Naţiunilor Unite şi o incredibilă stăpânire a istoriei acestei
instituţii, a făcut în aşa fel încât lumea întreagă a început să
îi ciugulească din palmă. Cred că, dacă n-am fi avut parte
de acele dispariţii în masă, care ne-au aruncat pe toţi într-o
stare de teroare şi de suferinţă, publicul acela nu s-ar fi
ridicat la valoarea discursului, însă aşa, a fost ca şi cum
Dumnezeu însuşi l-ar fi ales, iar Excelenţa Sa s-a dovedit a
fi omul providenţial al acelui moment.
Ochii lui Fortunato străluceau precum cei ai unui nebun.
— Ah, a fost ceva magic, continuă el. Am ştiut în adâncul
sufletului meu că, dacă aş avea vreodată privilegiul de a
contribui, fie şi într-o foarte mică măsură, la îndeplinirea
idealurilor şi a obiectivelor acestui om, mă voi dărui lui. Ai
simţit vreodată asta în privinţa cuiva, David?
— Cred că pot înţelege această devoţiune, domnule.
Asta păru să-l trezească pe Leon din reverie.
— Serios? făcu el. Îmi dai voie să te întreb despre cine e
vorba?
— Cine? Adică vreţi să spuneţi pe cine idolatrizez într-atât
încât să îmi închin viaţa lui? Da. E vorba despre tatăl meu.
— E frumos, David. Probabil că este un om minunat.
— Oh, fără îndoială! Pentru mine, e ca Dumnezeu.
— Serios? Cu ce se ocupă?
— E foarte creativ, munceşte cu mâinile sale.
— Dar e vorba de caracterul lui, asta este ceea ce te
inspiră.
— Mai mult decât vă închipuiţi. Mai mult decât pot spune
eu în cuvinte.
 — Trebuie să fie într-adevăr vorba de cineva special. Mi-ar
plăcea să-l întâlnesc.
— Dar îl veţi întâlni, domnule, răspunse. Sunt sigur că
într-o zi vă veţi găsi faţă în faţă cu el.
— De-abia aştept. Însă mi-am pierdut complet şirul
gândurilor. Lasă-mă să termin ce am început şi după aceea
poţi pleca. Iartă-mă că te-am ţinut atât, dar îmi face plăcere
să petrec timp cu un tânăr devotat care promite atât de
mult.
— Nu vă faceţi probleme.
— În orice caz, vreau ca oamenii tăi să folosească acele
computere pentru a strânge date importante despre fiecare
om cu care mă voi întâlni, regiunea, istoria sa. Îi voi face să
se simtă onoraţi ştiind atâtea despre ei şi într-un mod atât
de detaliat. Poţi să faci asta pentru mine, David? Asta îmi va
crea o imagine bună, în consecinţă Excelenţa Sa va avea o
imagine bună, ceea ce este bine pentru Comunitatea
Globală.
— O iau ca pe o provocare personală, domnule.
 18

Stelele împânzeau un cer care părea de cerneală când

Albie opri în cele din urmă în mijlocul unei întinderi pustii.
Lăsă luminile vechiului camion aprinse, luminând un
bolovan de lângă un copac bătrân aflat cam la o sută de
metri distanţă. Albie se urcă pe banchetă şi scormoni în
partea de sus a cabinei. Aruncă o privire în spatele lui.
— Stai puţin să mi se obişnuiască ochii cu întunericul,
spuse el, şi să mă asigur că nu mai e nimeni prin preajmă.
Satisfăcut, coborî pe unde urcase. Înainte eram în stare să
sar direct de sus până pe pământ. Dar glezna... îţi aduci
aminte?
— Cutremurul, răspunse Rayford.
— Una peste alta, nu e o urgenţă medicală.
Îi făcu semn lui Rayford să vină după el în faţă, acolo
unde, la lumina unui far, scotoci în punga de hârtie. Scoase
o bucată dreptunghiulară de metal negru care arăta ca o
cutie. Era lungă de vreo douăzeci de centimetri, lată de vreo
cinci şi adâncă de vreo patru.
— Căpitane Steele, iată ceva ingenios. E scumpă, dar ştiu
că ţi-o vei dori. Fii atent cât de uşor e construită. Dar dacă
nu ştii şmecheria, n-o poţi desface. Mai înainte, vezi cum se
simte la mână.
Rayford luă cutia şi fu impresionat de greutatea şi de
densitatea ei. Nu se simţeau bucăţile, iar blocul părea solid.
— Deschide-o. Zise Albie.
Rayford o răsuci în lumină, căutând un loc de care să
apuce, dar nu văzu nimic.
— Încearcă, stărui Albie.
Rayford prinse cutia cu ambele mâini şi trase. Apoi
împinse ca să vadă dacă laturile cedaseră vreun pic. O
răsuci şi agită, presând marginile.
— M-am convins, conchise el, întinzându-i-o înapoi lui
Albie.
— De ce îţi aminteşte?
— Balast. Poate de un anume gen de greutate. Ce e,
bateria unui computer de tip vechi?
— Ce i-ai spune unui agent vamal care ar veni furios la
tine?
— Una din variantele de mai sus, probabil. Că e pentru
computerul pe care îl am acasă.
— O să funcţioneze, pentru că, oricum, n-o să fie în stare
să-l deschidă.
Ţinând cutia în poziţie orizontală în faţa sa, Albie îşi puse
degetul mare de la mâna stângă în colţul din stânga sus, iar
degetul din mijloc de la mâna stângă în colţul din stânga
jos, pe partea cealaltă. Făcu exact invers cu degetele de la
mâna dreaptă.
— Împing încet cu degetele mari, ceea ce obligă degetele
mele să opună rezistenţă. În momentul în care simt o
minusculă desprindere, alunec cu degetele mari de-a lungul
fundului cutiei, pun degetele arătătoare peste partea de sus,
apuc strâns şi trag. Uite cât de uşor se deschide.
Rayford se simţi de parcă era martorul unui moment de
magie desfăşurat sub nasul lui, dar despre care habar n-
avea cum fusese realizat. Albie făcu o deschizătură de doar
doi centimetri, apoi închise repede cutia la loc.
— Bucăţile par să dispară pentru că acest obiect a fost
făcut dintr-un bloc de oţel solid. Încearcă-l, căpitane!
Rayford îşi aşeză degetele cum făcuse şi Albie înainte.
Atunci când apăsă încet cu degetele mari, simţi un
minuscul semn de cedare. Îşi aminti de jucăriile din
copilărie, când trebuia să facă o bilă să intre într-o gaură
legănând-o într-o parte şi-n alta. Reuşeai atunci când
legănai nici prea tare, nici prea încet.
Apucă de capetele cutiei, care se desfăcu uşor. În mâna
sa stângă se afla oţel masiv în forma unei piese de puzzle
care se potrivea perfect cu arma grea pe care o avea în mâna
dreaptă. Uimitor.
— E încărcat?
— Am învăţat că nu există arme neîncărcate. Mulţi
oameni au fost ucişi de arme pe care le credeau descărcate.
— Corect. Dar dacă ţintesc şi trag...
— Dacă va ieşi un glonţ? Da.
— Poţi să pui ceva de care nu ai nevoie pe bolovanul ăla?
— Ocheşte bolovanul deocamdată. Ai nevoie de ceva timp
ca să te obişnuieşti cu chestia asta.
— Cu ani în urmă, în armată, eram un trăgător de temut.
— Doar ani? Nu decenii?
— Ce drăguţ! Sunt jignit chiar de către furnizorul meu.
— Familiarizează-te cu arma ta.
Rayford puse cutia jos şi răsuci de mai multe ori arma în
mână. La cât de grea era, avea un echilibru excelent şi se
potrivea uşor în palmă. Îşi făcu griji că i-ar putea fi dificil să
o ţină dreaptă, din cauza greutăţii.
— Acest tip de mecanism, explică Albie, n-o să-l mai
întâlneşti la niciun alt pistol. Doar la puştile de mare
calibru. Nu are recul. E semiautomat. Trebuie să apeşi de
fiecare dată pe trăgaci când vrei să tragi un foc, dar va
arunca încărcătura în funcţie de cât de repede poţi apăsa pe
trăgaci, şi nu trebuie deloc să aştepţi între focuri. Este,
probabil, cel mai greu pistol care se fabrică şi îţi recomand
să porţi ceva în urechi atunci când tragi cu el. Deocamdată,
astupă-ţi urechea cu cealaltă mână.
— Nu văd nicio piedică.
— Nici nu există. Pur şi simplu ocheşti şi tragi. Principiul
acestui obiect este că nu desprinzi părţile decât atunci când
ai intenţia să tragi. De asemenea, nu tragi decât atunci când
vrei să distrugi ceea ce ţinteşti. Dacă tragi în bolovan
îndeajuns de mult, îl vei distruge. Dacă nimereşti pe cineva
într-un punct letal de la şaizeci de metri, îl vei ucide. Dacă îl
nimereşti într-un punct neutru de la aceeaşi distanţă,
încărcătura va distruge piele, carne, grăsime, tendoane,
ligamente, muşchi şi oase şi va trece prin corp lăsând două
găuri. Dacă te afli la cel puţin trei metri distanţă,
încărcătura se va disemina din cauza exploziei şi a forţei
centrifuge generate de rotaţie.
— Glonţul se diseminează într-un disc care se roteşte?
— Exact. Şi cum ţi-am spus la telefon, un om pe care îl
ratezi cu câţiva centimetri de la o distanţă de zece metri va fi
rănit doar de la presiunea aerului. Dacă loveşti pe cineva de
la o distanţă între trei şi şaizeci de metri, glonţul va face la
ieşire o gaură de aproape treisprezece centimetri în
diametru, în funcţie de locul în care pătrunde în corp.
Glonţul trece prin orice întâlneşte în cale, se umple de ceea
ce a distrus cum se umple treierătoarea de iarbă şi se
transformă într-un obiect de distrugere şi mai puternic. În
timpul testărilor la această armă, un tehnician a fost rănit
accidental de la aproximativ şase metri. Piciorul i-a fost
efectiv amputat.
Rayford clătină din cap şi se uită la monstruozitatea din
mâna sa. Oare ce era în capul lui? Că ar fi îndrăznit
vreodată să poarte cu el aşa ceva, lăsând la o parte ideea de
a o folosi efectiv? I-ar fi fost greu să susţină că era vorba de
o armă defensivă.
— Prin ceea ce îmi spui, încerci să mă convingi să o iau
sau dimpotrivă?
Albie ridică din umeri.
— Vreau doar să fii mulţumit. Nu vreau plângeri şi
reclamaţii. Ţi-am spus că ai putea ieşi şi mai ieftin. Mi-ai
spus că vrei calitate şi eficienţă. Ce faci cu el e treaba ta şi
nu aş vrea deloc să devină a mea. Dar îţi garantez, căpitane,
dacă va trebui vreodată să o foloseşti asupra cuiva, nu va fi
nevoie să o foloseşti de două ori.
— Nu ştiu, răspunse Rayford, pe care îl dureau şalele de
la cât se aplecase. Îşi mută greutatea pe celălalt picior,
apucă jumătatea cealaltă a cutiei şi o ţinu faţă în faţă cu
pistolul ca să vadă cum se potrivesc între ele.
— Încearcă măcar, îl îndemnă Albie. E o experienţă.
— Nu mă îndoiesc că este.
Rayford desprinse încă o dată bucăţile cutiei, se îndreptă
de spate, desfăcu picioarele, ţinti bolovanul şi îşi ţinu
încheietura mâinii cu care trăgea cu cealaltă mână.
Albie îşi astupă ambele urechi, apoi interveni.
— Neapărat pune-ţi ceva în urechea dreaptă.
Rayford se căută în buzunare şi găsi biletul pe care îl
scrisese Albie. Rupse o bucată din el, o umezi cu limba şi o
transformă într-o mică bilă. Şi-o îndesă în ureche şi îşi reluă
poziţia de tragere.
— Aş fi vrut să trebuiască să îl armez, zise el. Acum mă
simt ca şi cum pistolul e gata, iar eu nu.
— Nu te aud, făcu Albie, aproape strigând. Mă tem ca nu
cumva să tragi exact când îmi iau mâinile de pe urechi.
Pistolul era uşor mai aproape de urechea protejată a lui
Rayford. Când apăsă pe trăgaci, reculul îl împinse înapoi,
lipindu-l de camion. Se târî până la bara de protecţie, de
care se izbise, dar nu avea loc să se ţină şi căzu în praf.
Explozia fusese precum aceea a unei bombe, urmată de o
linişte deplină; sunetul îl asurzise preţ de o clipă şi nu
auzise nici măcar ecoul. Rayford era bucuros că nu trăsese
decât o dată.
Albie îl privi curios.
— Ai dreptate, încuviinţă Rayford, cu urechile ţiuindu-i. O
adevărată experienţă.
— Ia uite, făcu Albie, arătând cu degetul la distanţă.
Rayford îşi miji ochii. Bolovanul părea neatins.
— L-am nimerit?
— Ai nimerit copacul!
Lui Rayford nu îi venea să creadă. Glonţul lovise
trunchiul copacului la aproximativ doi metri şi jumătate de
sol, exact sub crengi.
— Trebuie să văd asta, spuse el, grăbindu-se să se ridice
de jos.
Albie îl urmă şi văzură amândoi că o bucată mare fusese
smulsă din copac. Mai puţin de jumătate din trunchi
rămăsese intactă. Greutatea crengilor apăsa puternic, iar
vârful copacului se prăbuşi, izbindu-se de bolovan.
— Am auzit de chirurgi de copaci, începu Albie. Dar...
— Câte încărcături are?
— Nouă. Vrei să mai încerci o dată să vezi dacă poţi să
nimereşti şi ceea ce ţinteşti?
— Va trebui să compensez. Trage în sus şi în dreapta.
— Ba nu.
 — Ai văzut ce am nimerit. Şi ţinteam în mijlocul
bolovanului.
— Iartă-mă, căpitane, dar problema nu e pistolul, ci
trăgătorul.
— Ce?
— În meseria dumitale, asta se cheamă eroare de pilotaj.
— Dar ce am făcut?
— Te-ai dat înapoi.
— Nu e adevărat.
— Ba da! Aşteptai explozia şi ai mişcat ţeava în sus şi la
dreapta. Acum, concentrează-te nu doar să nu mai faci asta,
ci şi să-ţi pui piciorul de sprijin în spate, astfel încât să
primeşti reculul în picioare.
— La multe trebuie să mă mai gândesc.
— Încearcă, totuşi. Altfel, vei cădea din nou, iar copacului
i se va curma suferinţa.
Rayford îşi astupă ambele urechi de data asta, se asigură
că piciorul drept este plasat în spatele celui stâng, cu
genunchiul puţin îndoit. Observă că într-adevăr trebuia să
se lupte cu tendinţa de a se da înapoi în momentul în care
punea degetul pe trăgaci. De data asta, când sunetul nu-i
mai distrase atenţia, se concentra asupra bolovanului şi o
bucată mare din vârful acestuia fu smulsă. Rayford culese
de jos o bucată de cel puţin douăzeci şi cinci de centimetri
în diametru şi groasă de opt centimetri.
— Cine produce drăciile astea, până la urmă?
— Cei care trebuie să ştie, ştiu.
— Nu e nimic scris pe ele, observă Rayford. Cum li se
spune?
— Cei care cunosc arma au poreclit-o Paloşul.
— De ce?
Albie ridică din umeri.
— Probabil pentru că piesa cealaltă ar putea fi
considerată o teacă. Atunci când sunt laolaltă, e ca un paloş
într-o teacă.
Albie îi arătă cum să asambleze blocul, îl puse la loc în
sacoşă şi porniră înapoi spre piaţă.
— Nu mai e nevoie să spun că nu umblu la mine cu atâţia
bani, zise Rayford.
— Nicio problemă. Mi-i poţi aduce în două săptămâni?
— Mac o să ţi-i aducă.
— Merge... Ah!
Rayford ridică privirea. Drumul care ducea spre
aglomeratul centru comercial era blocat de către trupele de
menţinere a păcii ale Comunităţii Globale, care făceau
semne cu lanternele. Albie o luă pe o stradă lăturalnică. În
timp ce se apropia de cafenea, se opri brusc şi oftă. Rayford
se aplecă în faţă, cu capul lipit de parasolar. Mulţimea era
în stradă, iar cafeneaua era goală, cu excepţia mesei unde
Rayford şi Albie îi lăsaseră pe cei doi Tuttle.
Trudy stătea în aceeaşi poziţie în care o lăsaseră când
plecaseră, cu capul sprijinit pe braţe, pe masă. Numai că îi
lipsea o bucată mare din ceafă, iar braţele îi erau pline de
sânge, care încă picura de pe masă.
Lângă ea, cu faţa la Rayford, stătea marele blond pistruiat
Dwayne. Capul îi căzuse pe spate, iar braţele îi atârnau de o
parte şi de alta a trupului, cu palmele în sus şi cu degetele
mari în afară. Avea o gaură mare în frunte, iar în jurul
scaunului său se întindea o baltă mare de sânge.
Rayford puse mâna pe clanţa uşii, dar degetele lui Albie i
se înfipseră în braţ ca nişte gheare.
— Nu poţi să mai faci nimic pentru ei, prietene. Nu te da
de gol în faţa duşmanilor tăi. Dă-mi telefonul tău.
Ameţit, Rayford i-l întinse, apoi lovi tare cu pumnul în
bordul maşinii, în timp ce Albie se îndepărta de zonă. Vorbi
repede, în limba sa natală, apoi închise telefonul şi îl aşeză
pe scaun, lângă Rayford.
Rayford lovea întruna cu pumnul. Capul îi zvâcnea, iar
palmele îl dureau. Scrâşnea din dinţi, iar creierul îi era în
ceaţă. Simţea că urmează din clipă în clipă să explodeze.
Înstinctul îi spunea să se roage, dar nu putea. Puterile îl
părăseau de parcă ar fi lăsat un robinet deschis, iar ele s-ar
fi scurs în întregime. Se lăsă moale în scaun.
— Ascultă-mă cu atenţie, începu Albie. Ştii bine că oricine
a făcut asta te viza de fapt pe tine. Te vor aştepta la aeroport
şi probabil că şi în aer vor fi vreo două avioane. Poţi zbura?
— Da.
— I-am spus omului meu de acolo să anunţe că, din
cauza curenţilor şi a îngrădirii traficului din zonele
învecinate, urmează să închidă aeroportul. Le va da zece
minute oamenilor să plece înainte să stingă luminile de pe
pistă. Îmi spune că nu e nimeni lângă avionul tău, dar că
aeroportul e mai aglomerat decât de obicei. Locul va fi
întunecat şi, să sperăm, gol, în momentul în care vom
ajunge acolo. Totuşi, pentru siguranţă, te vei da jos înainte
să intru eu în turn. Rămâi în întunei ic până ajungi la avion.
Când îţi aud motoarele, voi aprinde luminile de pe pistă.
Rayford nu putea vorbi, nici măcar ca să-i mulţumească
lui Albie. Avea de a face cu un om care nici măcar nu era
credincios. Dar era un duşman al lui Carpathia şi era gata
de orice pentru a-l distruge. Nu cunoştea situaţia lui
Rayford şi îi tot repeta că nici nu vrea să o cunoască. Însă,
cu toate acestea, îşi risca viaţa încercând să-l ducă pe
Rayford la avion, iar Rayford n-avea să uite asta niciodată.
Aeroportul tocmai începuse să se vadă când luminile se
stinseră şi un şir scurt de maşini şerpui afară din parcare.
Albie opri şi îi făcu semn din cap lui Rayford să plece,
indicându-i zona din dreapta, acolo unde nu era decât o
mare de întuneric. Rayford îşi luă geanta şi dădu să plece,
dar Albie îl opri şi scoase blocul de metal. Deschise arma şi
îi întinse lui Rayford ambele bucăţi. Puse muniţie
suplimentară în buzunarul lui Rayford.
— Pentru orice eventualitate, adăugă el, înghesuind
geanta sub scaun.
Rayford se simţi din nou gâtuit de furie şi nu izbuti să
scoată niciun sunet. Vârî pistolul într-unul dintre buzunare
şi bucata de metal în celălalt, îşi luă telefonul şi îi întinse
mâna lui Albie. Şi le strânseră cu putere, iar Albie zise:
— Ştiu. Acum du-te!
Rayford păşi pe nisip prin întuneric, ascultându-şi
propria respiraţie. Când în cele din urmă corzile sale vocale
îşi dădură drumul, suspina cu fiecare respiraţie. Apoi
scoase cu gura închisă un mârâit atât de puternic şi de
ascuţit încât îl ameţi şi aproape se prăbuşi la pământ. Era la
aproximativ treizeci de metri de avion când auzi zgomote de
paşi în jurul lui şi un strigăt
— Rayford Steele! Stai pe loc! Forţele de Menţinere a Păcii
ale Comunităţii Globale!
Rayford scoase un „Nu!” gutural şi continuă să meargă,
căutând pistolul în buzunar.
— Eşti arestat!
El îşi continuă drumul.
— Stai pe loc sau trag!
Rayford simţi furnicături pe şira spinării. Oare chiar în
acea dimineaţă mai scăpase de un alt trăgător al
Comunităţii Globale? Se răsuci, cu arma ridicată.
Lumina slabă care venea de pe şosea contura silueta celui
de la Comunitatea Globală, care se apropia de el, cu arma la
ochi.
Rayford se opri.
— Nu mă obliga să te împuşc! strigă el, dar bărbatul
continua să vină spre el. Rayford trase la picioarele lui,
nimerind pământul la un metru în faţa acestuia.
Un imens nor de praf se ridică, iar bărbatul se clătină,
aterizând pe burtă cu un icnet. Arma îi căzu din mână.
Rayford porni spre avion, uitându-se din când în când peste
umăr, la bărbatul care zăcea nemişcat.
— Doamne, nu-l lăsa să moară! şopti el, smucind uşa şi
trântindu-se în scaun. Închise uşa, dându-şi seama că e lac
de sudoare. Nu vreau să ucid un om!
Rayford sări peste spătar în locul pilotului şi porni
motoarele. Cadranele îi indicau că rezervorul e plin şi că
totul e în regulă, iar luminile pistei se aprinseră. Apucă
staţia.
— Totul e în regulă? întrebă el, atent să nu pronunţe
numele lui Albie.
— Doi nenorociţi la zece kilometri spre nord, veni
răspunsul.
Puteau să-l ajungă în câteva secunde, dar se aşteptau ca
el să o ia spre vest şi să ia rapid înălţime.
Rayford se uită în depărtare în stânga sa exact înainte de
a atinge viteza de decolare. Cel de la Comunitatea Globală se
ridicase în picioare şi se clătina încercând să îşi recapete
suflul şi să îşi găsească arma. Super J se ridică uşor în aer,
iar Rayford o luă spre sud, rămânând sub nivelul radarului
până ce se convinse că nu e urmărit. Apoi dădu motoarele la
maximum, iar forţa de propulsie îl lipi de scaun. Tot ce voia
era să atingă viteza maximă de croazieră la altitudinea
optimă şi să ajungă întreg acasă, la tovarăşii săi.

Imediat după prânz, în Illinois, Tsion Ben-Judah stătea în

picioare în faţa ferestrei de la etaj a locuinţei de refugiu.
Vara era aproape. Tocmai luase o gustare uşoară alături de
Buck, de Chloe, de copilul lor şi de Leah. Ce femeie ciudată,
minunată şi caldă se dovedise ea până la urmă! Nu ştia ce îl
nemulţumea atâta pe Rayford în privinţa ei. Tsion o găsea
extrem de plăcută.
Aproape că îşi terminase de scris mesajul zilnic către
credincioşi şi urma să înceapă să îl corecteze pentru a-l
transmite în câteva minute. În mesaj, avertiza că, pe măsură
ce se apropia luna septembrie, cea de-a patruzeci şi două
lună a Pătimirilor, cu atât era mai probabil ca numărul celor
ucişi de către cei 200 de milioane de călăreţi să ajungă la o
treime din populaţia globului. Gravitatea mesajului apăsa pe
umerii lui şi simţi dintr-odată nevoia de a se ruga pentru
vechiul său mentor şi compatriot, Chaim Rosenzweig.
— Tată, începu el, nici măcar nu mai ştiu cum să mă rog
pentru prietenul meu. Tsion cită: „Tot aşa Duhul ne
îmbărbătează în slăbiciunea noastră. Căci noi nu ştim
pentru ce ar trebui să ne rugăm, ci Duhul însuşi mijloceşte
pentru noi prin suspine de neauzit. Cel care cercetează
inimile ştie lucrarea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru
sfinţi după voia lui Dumnezeu”. Mulţumesc, Doamne, şopti
el.
 Iar când deschise ochii, crezu mai întâi că visează. În faţa
lui se întindea o armată de călăreţi pe armăsarii lor. Sute şi
sute de mii, călărind, călărind. Capetele cailor erau precum
capete de lei, iar din gurile lor ţâşnea foc şi fum.
Tsion scrisese despre asta, auzise poveştile altora şi spe
rase în secret să apuce şi el să vadă. Dar acum, în timp ce
se holba literalmente, fără să clipească, voind să îi cheme şi
pe ceilalţi, şi în special pe Buck, care nici el nu îi văzuse
niciodată, rămăsese fără glas.
În miezul zilei, sub soarele crud de primăvară târzie,
uriaşii călăreţi păreau furioşi şi neînduplecaţi. Platoşele lor
străluceau, iar imensele animale de sub ei mugeau în galop.
Se părea că le sosise ceasul. Învaziile de dinainte fuseseră
doar o repetiţie pentru ceea ce se întâmpla acum. Sinistra
cavalerie, căreia doar Dumnezeu îi putea pune stavilă, se
năpustea asupra Pământului în ceea ce părea să fie atacul
ei final.
— Tsion! strigă Buck de jos. Uită-te pe geam! Repede!

Rayford dusese avionul la viteză şi altitudine maximă şi

comutase pe pilot automat. Îl cuprinsese oboseala, dar nu
îndrăznea să aţipească, în pofida tehnologiei pe care o avea
la dispoziţie. Luă telefonul cu intenţia de a suna acasă, când
observă ceva sub el, la kilometri distanţă. Foc şi fum, valuri
negre şi galbene se ridicau dinspre o mulţime nesfârşită de
milioane de cai şi de călăreţi în goană deasupra oceanului,
îndreptându-se spre uscat.
 19

TREI LUNI MAI TÂRZIU

Luna august veni caldă şi umedă în Mount Prospect, iar
Rayford era aproape la fel de nemişcat ca şi aerul. Locuinţa
de refugiu nu era dotată cu aer condiţionat şi, dată fiind
moartea a jumătate din populaţia lumii începând cu
momentul înălţării la Cer, nimic nu mai era ca înainte.
Un soi de presimţire rea plutea peste toată casa. Nervii
erau întinşi la maximum şi nimeni nu mai era în stare să-şi
ţină firea. Copilul mergea de acum şi chiar şi vorbea puţin,
fiind singura fiinţă capabilă să mai descreţească frunţile
locatarilor. Dar nici Kenny nu era în apele lui din cauza
căldurii, şi până şi Tsion pleca din încăpere atunci când se
simţea prea nervos, iar Chloe nu era suficient de promptă în
a-l calma.
Dacă înălţarea la Cer produsese o jale colectivă în jurul
pierderii persoanelor iubite şi a tuturor copiilor, iar marea
Mânie a Mielului modificase din temelii zonele unde locuiau
oamenii şi îi obligase pe mulţi la strămutare, urgiile care se
abătuseră de atunci asupra Pământului avuseseră efecte
încă şi mai devastatoare. Întunecarea parţială a soarelui, a
lunii şi a stelelor, pârjolirea unei treimi din Pământ,
otrăvirea unei treimi din ape, iar acum moartea a peste un
miliard de oameni... ei bine, se gândi Rayford, era de mirare
că mai rămăsese cineva întreg la cap.
Sau poate că nu. Poate că înnebuniseră cu toţii. Rayford
se complăcea în gânduri despre care ştia foarte bine că sunt
ridicole. Urma oare să se trezească din nou lângă mult
iubita, dar neglijata şi insuficient preţuita sa soţie, Irene, cu
Raymie în hol, în vârstă de doar doisprezece ani, iar el încă
având timp să devină soţul şi tatăl care trebuia să fie?
Fuseseră toate astea doar un vis urât menit să îi sugereze
cum ar putea fi viaţa dacă nu se schimba?
Ar fi putut oare să se trezească un cu totul alt om, gata
să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi să fie un adevărat
exemplu pentru fiica, pentru soţia şi pentru fiul său?
Era posibil, nu-i aşa? Era posibil ca tot ce se întâmpla să
nu fie decât cel mai groaznic dintre coşmaruri? Rayford ştia
că resursele limitate ale creierului său nu fuseseră
programate să asimileze tot prin ceea ce trecuse. Nu mai
voia să recapituleze tot ceea ce văzuse şi tot ceea ce
pierduse. Fusese mai mult decât putea îndura un muritor,
şi totuşi era în viaţă.
Întreaga lume fusese invitată la Gala Comunităţii Globale
care urma să aibă loc peste o lună la Ierusalim. Cum de
îndrăznea Carpathia să pună la cale aşa ceva? Cum
îndrăznea să-şi închipuie că poţi sărbători în condiţiile în
care la ultima judecată fuseseră ucişi mai mulţi oameni
decât fuseseră înălţaţi la cer cu trei ani şi jumătate în
urmă?
Tsion îi avertiza pe cei care îl citeau să nu se ducă, să nu
fie ispitiţi de profeţiile care vorbeau despre această dată ca
despre momentul prăbuşirii Religiei Unice, momentul
sorocit pentru cei doi martori şi moartea lui Carpathia
însuşi. Deşi trăia în aceeaşi casă cu el, ca şi toţi ceilalţi,
Rayford citea şi el zilnic misivele lui Tsion. În privinţa
abominabilului proiect al Galei, Tsion scrisese:
Ciudat, am fost invitat la acest eveniment în calitate de
„om de stat”. Totul a fost iertat, disidenţii au fost amnistiaţi,
iar securitatea noastră este garantată. Ei bine, dragi
prieteni, fraţi şi surori întru Hristos, nu am de gând să
particip la acest eveniment. A fost prorocit un cutremur,
care urmează să distrugă o zecime din oraş. Nu mă tem
pentru viaţa mea, căci viitorul meu este în siguranţă, ca şi
al vostru, dacă vă puneţi nădejdea în Hristos pentru
mântuire şi pentru viaţă veşnică.
Nu am de gând să fiu martor nici măcar la aceste
evenimente unice, istorice, căci este limpede că Satana
însuşi îşi va face simţită prezenţa. Familia mea a fost
măcelărită ca răzbunare pentru „păcatul” meu, acela de a-
mi face cunoscută credinţa în faptul că Iisus este mult-
aşteptatul Mesia. În timpul zborului din ţara mea natală şi
până acolo unde mă aflu şi acum în exil, am fost chinuit de
înfiorătoarea prezenţă a celui rău.
Luna viitoare, moartea va stăpâni Ierusalimul, prieteni,
indiferent de felul în care evenimentul va fi împachetat
mediatic şi servit lumii. Este revoltător faptul că o
sărbătoare constituie pretextul pentru a aduce toate aceste
facţiuni laolaltă. Pe de o parte, aşa-numitul Potentat al lumii
decretează că ofrandele şi sacrificiile din templu au luat
sfârşit, întrucât violau principiile de toleranţă susţinute de
către Religia Unică Enigma Babilon. Pe de altă parte, scopul
său este celebrarea pactului încheiat între Comunitatea
Globală şi Israel. Cum se pot împăca aceste două lucruri?
Este adevărat că a reuşit să îi intimideze pe cei puternici şi
să împiedice potenţialii duşmani ai Israelului să atace, însă
în acelaşi timp trădează tradiţia milenară a locului,
moştenirea lui culturală şi autonomia sa religioasă.
La fel ca restul lumii, voi urmări manifestările pe internet
sau la televizor. Dar nu, dragii mei, nu voi accepta invitaţia
de a participa la acest eveniment. Acest eveniment
prefigurează cea de-a doua jumătate a Pătimirilor, numită
Marea Pătimire, care va face ca aceste îngrozitoare zile pe
care le trăim acum să ni se pară plăcute.
Nici măcar mass-media, aflată sub controlul Comunităţii
Globale, nu mai poate ascunde ceea ce ştim că este
adevărat. Nelegiuirile au scăpat de sub orice control. Există
o penurie gravă în ceea ce priveşte necesităţile de bază ale
vieţii, din cauza lipsei forţei de muncă şi a modalităţilor de
fabricare şi de distribuire a produselor de bază. Cu toate
acestea, nu există niciun cartier care să nu aibă un bordel,
o ghicitoare şi un templu în care să fie veneraţi idolii păgâni.
Viaţa nu mai valorează doi bani, iar concetăţenii noştri mor
în fiecare zi în timp ce hoţii le distrug casele, afacerile şi
vieţile. Nu mai sunt destule trupe de menţinere a păcii care
să asigure ordinea, iar cei care mai sunt, fie sunt depăşiţi de
sarcini, fie sunt corupţi.
Ţinând cont de câţi oameni au dispărut pur şi simplu, din
toate clasele sociale, este uimitor câte lucruri se mai
întâmplă încă. Nu mai apar filme noi şi programe de
televiziune, însă pornografia şi perversiunea continuă să
domnească neobosit pe sutele de canale de televiziune
accesibile oricui are un televizor.
Nu ne mirăm că traversăm aceste zile întunecate, fraţi şi
surori, şi mă rog pentru voi să aveţi puterea să rezistaţi şi să
continuaţi să vă împărtăşiţi din adevărul lui Iisus Hristos,
până în ziua Venirii Sale. Supravieţuirea va fi principala
voastră ocupaţie în aceste zile. Dar vă implor să fiţi pregătiţi,
să aveţi un plan despre ce veţi face şi cum vă veţi descurca
în acea inevitabilă zi când nu va fi doar ilegal să accesaţi
acest site web sau să vă declaraţi public credinţa. Fiţi
pregătiţi pentru ziua în care nimeni nu va mai putea să
vândă sau să cumpere ceva fără să aibă semnul Fiarei pe
frunte.
Şi, mai presus de toate, nu cumva să comiteţi fatala
greşeală de a vă gândi că aţi putea căpăta acel semn în
scopuri strict utilitare şi să continuaţi să credeţi în Hristos
în inima voastră. Iisus a spus limpede că se va lepăda în
faţa lui Dumnezeu de cei care s-au lepădat de El în faţa
oamenilor. Iar în misivele care vor urma vă voi explica de ce
semnul Fiarei este irevocabil.
Dacă v-aţi pus deja nădejdea în Hristos pentru mântuirea
voastră, atunci aveţi semnul pecetei lui Dumnezeu pe
frunte, vizibil doar pentru ceilalţi credincioşi, Acest semn
este de asemenea irevocabil, aşa că nu trebuie să vă temeţi
că îl veţi pierde vreodată. Întrucât cine ar putea să ne ţină
departe de iubirea lui Hristos? Pătimirea, foametea, sabia,
persecuţia? Vom birui toate acestea prin iubirea Sa. Ca şi
apostolul Pavel, sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici legiuirile, nici puterile, nici cele ce sunt, nici cele
ce vor veni, nici extazul, nici agonia şi nicio creatură nu va
putea să ne ţină departe de dragostea lui Dumnezeu, pe
care o găsim în Domnul nostru Iisus Hristos.
În pofida pătimirilor prin care trecem, să continuăm să îi
mulţumim lui Dumnezeu, care ne va dărui biruinţa prin
Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, după cum spun
Scripturile: „De aceea, fraţilor, fiţi de neclintit şi neobosiţi
întru lucrarea Domnului, căci ştiţi că lucrarea voastră nu va
fi în zadar în faţa Domnului”.
De neclintit în iubirea lui pentru voi toţi, al vostru prieten,
Tsion Ben-Judah.

Hattie era în închisoare şi, în plus, nu ştia nimic despre

moartea surorii ei, iar Rayford se simţea răspunzător pentru
ea. Uciderea lui Dwayne şi a lui Trudy Tuttle îi frânsese
inima. Reacţia lui Bo Hanson la aflarea veştii despre
moartea fratelui său nu făcuse decât să-i adâncească
disperarea. Rayford şi T se puseseră de acord ca T să fie cel
care urma să îi dea tragica veste lui Bo. T se purtase
întotdeauna ca un prieten faţă de el, în pofida neînţelegerilor
dintre ei, în timp ce Rayford se îndepărtase de el. Rayford
spera ca T să reuşească să îi înmoaie inima lui Bo, fiind
alături de el. Apoi, Rayford spera să aibă posibilitatea să îşi
ceara iertare pentru comportamentul său şi să ajute la
readucerea lui Bo pe calea lui Hristos.
T se întorsese plin de speranţă de la întâlnirea pe care o
avusese cu Bo. Îl sunase, se dusese la apartamentul lui şi îi
povestise ce se întâmplase. Spunea că Bo întrebase, printre
lacrimi: „Ce e cu biletul pe care l-am primit de la Sam?”
— I-am spus că a fost o făcătură a Comunităţii Globale,
Ray, zise T. Părea că o să-şi revină. A plâns mult, s-a căit. A
spus că şi-a vândut fratele doar pentru bani. Dar nu l-a
vândut.
A făcut doar greşeala de a-şi implica fratele într-un plan
stupid. Era la pământ când am plecat, dar m-a lăsat să mă
rog cu el. M-am gândit că e un mare pas înainte.
— Sunt sigur că aşa e, răspunse Rayford, dar nu mi-ai
cerut să ne întâlnim doar ca să-mi dai veşti bune. Deci, ce
s-a întâmplat?
T se aşeză şi oftă.
— Bo s-a sinucis azi-noapte, Ray. S-a îmbătat cumplit
într-un bar, a scos pistolul, l-a blestemat pe Carpathia şi
lumea întreagă şi s-a împuşcat.
 Rayford fusese de neconsolat timp de zile întregi.
— La fel de bine aş fi putut şi eu să apăs pe trăgaci, zisese
el.
Ceilalţi din Armata Pătimirilor încercaseră să-l convingă
de faptul că nu era vina lui şi, în cele din urmă, sfârşise prin
a le da dreptate. Vina aparţinea celui care adunase asupra
lui toate păcatele posibile: Nicolae Carpathia.
Rayford se cufunda în versetele profetice care vorbeau
despre moartea Antihristului, fără să îi ceară ajutorul lui
Tsion privind interpretarea lor. În starea de surescitare în
care se afla, interpretă Scriptura aşa cum voia, văzându-se
pe sine drept trimis al Domnului, cu misiunea de a-l
asasina pe Carpathia. Când citi că „acela care scoate sabia,
de sabie va pieri”, ştiind că până şi Tsion credea că pasajul
se referă la Antihrist, Rayford începu să tremure. Oare era
un mesaj doar pentru el? Unul dintre versetele următoare se
referea la „fiara care a fost ucisă de sabie şi a trăit”. Probabil
că era o referire la unul dintre capetele fiarei, „ca şi cum ar
fi fost rănită de moarte şi rana de moarte i-a fost vindecată”.
Nu înţelegea. Cine ar fi putut înţelege? însă fără analiza
lui Tsion, Rayford credea că reuşise să desluşească aceste
versete. Carpathia urma să fie rănit mortal la cap de către o
sabie, iar apoi urma să revină la viaţă. O sabie? Oare cum
numise Albie acea maşinărie de ucis pe care Rayford o
ascunsese printre cărămizi în subsol? Paloşul.
Oare ar putea... să o facă? Era datoria lui? Scutură din
cap. Ce era în mintea lui?

Lui Mac îi era dor de Rayford. Fusese pentru el vocea

raţiunii, un mentor, un model spiritual. Lui Mac îi plăcea să
se afle în tovărăşia lui David şi a lui Annie. Nişte copii
minunaţi. Însă n era greu să se identifice cu ei. Abdullah era
un bun secund şi un pilot excelent, dar puteau să treacă
zile întregi fără să scoată un cuvânt, altfel decât ca răspuns
la ceva spus de Mac.
Viaţa era interesantă, dar cu siguranţă nu mai era
distractivă. Să faci turul marilor capitale ale lumii trăgând
cu urechea la felul în care Fortunato îi vrăjea pe cei zece regi
era greţos în măsura în care era şi fascinant. În spatele unei
tribune de pe pista aeroportului din Nairobi, Leon îl salută
cu grandoare pe „Mult stimatul Potentat regional al
Excelenţei Sale Nicolae Carpathia, onorabilul domn Enoch
Litwala. Faptul că acest mare lider şi binecunoscut pacifist a
fost scăpat din vedere atunci când s-a pus problema
instaurării unui nou Potentat al Statelor Unite ale Africii va
sta la loc de cinste în istoria momentelor ruşinoase ale
Comunităţii Globale. Poate că am ajuns mai târziu la el, dar,
în cele din urmă, l-am găsit, nu-i aşa?”
Mulţimea îl aplauda pe cel mai iubit fiu al ei. Leon
continuă:
— Excelenţa Sa trimite Africii salutul său din inimă şi cele
mai frumoase complimente pentru îndeplinirea obiectivelor
pe plan internaţional. Şi este de asemenea plăcerea mea ca,
în numele său, să îl invit personal pe Potentatul
dumneavoastră în septembrie la Ierusalim, la Gala
Comunităţii Globale!
După ce aştepta ca mulţimea să se potolească, Leon vorbi
mai departe, pe un ton grav:
— Am trecut printr-o perioadă cumplită şi am suferit
multe pierderi de vieţi omeneşti. Însă Excelenţa Sa nu are
de gând să precupeţească niciun efort pentru a organiza un
festival internaţional aşa cum nu s-a mai văzut până acum.
În afară de sărbătorirea jumătăţii intervalului de acord cu
Israelul, şi sunt atât de fericit că mi-a dat permisiunea de a
face publice aceste lucruri, Excelenţa Sa garantează – da, aţi
auzit bine – garantează faptul că nenorocirile vor lua sfârşit.
Vă întrebaţi probabil cum poate să facă asta. Potentatul a
declarat în mod oficial că, dacă acei aşa-zişi martori de la
Zidul Plângerii nu încetează să ameninţe şi să chinuie
Israelul şi restul lumii, se va ocupa personal de ei.
Acest mesaj a fost transmis în fiecare capitală şi a avut
parte de o primire entuziastă. Mac credea că oamenii sunt
atât de obosiţi de moarte şi de distrugere şi atât de legaţi de
propriile lor păcate, încât aşteptau mai degrabă o revenire la
viaţa normală înainte ca profeţii judecăţii să dezlănţuie
mânia cerurilor. Oare era posibil ca Nicolae Carpathia să îi
ucidă la propriu pe cei doi? îşi bătuseră joc de el. Însă acum
el oferea o garanţie. Şi se angaja de asemenea să îi sprijine
pe oameni să ajungă la Gala în pofida pierderilor imense
suferite de serviciile publice din cauza scăderii dramatice a
numărului populaţiei.
— Suntem pe cale să asistăm la o spectaculoasă
întoarcere la scopurile şi la idealurile noastre de construire
a unei societăţi utopice, îl cită Fortunato pe Carpathia, iar
Gala va însemna primul pas pe acest drum.
„Ce bizar, se gândi Mac, să ai de a face cu Antihristul în
persoană într-un coşmar publicitar, încercând să-şi salveze
imaginea”.
Vorbind apăsat, Leon continuă să le promită potentaţilor
regionali, din partea Comunităţii Globale, îmbunătăţirea
serviciilor publice.
— Vom lucra cu mai multă inteligenţă şi determinare,
spunea el, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor voastre.
Într-un interval de un deceniu, singura amintire despre
decimarea populaţiei va fi în tristeţea cu care îi vom evoca
pe cei dragi pe care i-am pierdut. Toate inconvenientele pe
care le trăim acum vor fi de domeniul trecutului, căci
eforturile noastre reunite, laolaltă cu cele mai noi cuceriri
ale tehnologiei de vârf, ne vor duce la un nivel calitativ al
serviciilor publice pe care nici măcar nu l-am visat vreodată.
Presa aservită lui Carpathia se grăbea să imortalizeze
momentul, publicând fotografii în care Fortunato apărea
studiind cu gravitate zonele subdezvoltate din cauza
numărului imens de victime. Apoi lua copii în braţe, îi
săruta, îi ţinea triumfal deasupra capului, proclamându-i
„viitorul Comunităţii Globale”. În cele din urmă, odată ce
oamenii din regiune se simţeau încurajaţi şi inspiraţi, îl
invita pe Potentatul local înapoi cu opulentul Phoenix 216,
pentru „o rundă confidenţială de convorbiri în timpul cărora
liderul vostru va avea ocazia să prezinte cât mai bine nevoile
regiunii”.
Fortunato îi asculta pe potentaţi, bineînţeles, şi făcea
promisiuni pe care nicio mie de Carpathia la un loc nu le-ar
fi putut respecta. Însă fiecare convorbire privată ajungea
până la urmă la „delicata chestiune Enigma Babilon”. După
cum îşi dădea seama Mac trăgând cu urechea, cei mai mulţi
dintre potentaţi ştiau exact despre ce vrea să vorbească
Leon de îndată ce chestiunea era pusă pe tapet. Câţiva
voiau să afle „Despre ce e vorba?”, însă oricum, în
momentul în care Leon se pregătea să se îndrepte către
noua sa destinaţie, se ştia deja exact pe care dintre
potentaţi se putea conta. De necrezut pentru Mac era faptul
că toţi se declarau în mod oficial a fi împotriva arogantului
Peter II.
Acest fapt era atât de uimitor încât Mac îl sună pe Tsion,
în ciuda diferenţei de fus orar. Vorbi mai întâi cu Leah, căci
ea prelua acum toate convorbirile din locuinţa de refugiu, şi
îi spuse că înţelege perfect dacă Tsion nu are timp pentru
asta acum. După o zi însă, cei doi purtau o convorbire
telefonică securizată.
— Căpitane McCullum, prietene, îţi sunt atât de
recunoscător pentru toate informaţiile din interior pe care
mi le-ai trimis.
Asta mă face să lucrez cu mai multă uşurinţă. Cu ce îţi
pot fi de folos?
— Ei bine, domnule, am doar o mică întrebare. Ştiu că
David i-a informat pe toţi, prin intermediul lui Leah, despre
planul de a îi întoarce pe cei zece regi împotriva lui Peter II.
Ştim că nici măcar Carpathia nu se bucură de loialitatea
tuturor celor zece, însă toţi sunt de acord cu planurile lui
împotriva lui Peter. Aş vrea să ştiu, nu fac decât să îi arunce
lui Fortunato praf în ochi sau sunt cu adevărat hotărâţi să
facă orice ca să-l înlăture pe Peter II?
— Excelentă întrebare, căpitane, şi singurul motiv pentru
care nu am tratat acest subiect în intervenţiile mele pe net
este acela că m-am gândit că aş spune prea multe şi, în felul
ăsta, m-aş amesteca şi aş influenţa această poveste, aflată
în plină desfăşurare. Ar fi un precedent periculos şi trebuie
să ne ferim de ispita de a vrea să îl ajutăm pe Dumnezeu să
îşi ţină promisiunile. Dacă El spune că aşa va fi, atunci aşa
va fi. Cât despre cei zece regi şi despre dorinţa lor de a
conspira împotriva lui Peter II, ce să spun? Totul e în Biblie.
Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planul său etern. Aşa cum
în Vechiul Testament s-a folosit de armate de păgâni pentru
a-şi pedepsi propriul popor, iar astăzi trimite hoarde de
demoni pentru a le atrage atenţia necredincioşilor, tot aşa se
foloseşte şi de regi. Apocalipsa 17 spune: „Cele zece coarne
pe care le-ai văzut” (ăştia sunt cei zece regi, Mac) „şi fiara
vor urî pe curvă” (care este falsa religie, reprezentată acum
de Peter II), „o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor
mânca şi o vor arde cu foc”. Acum fii atent, căpitane.
Versetul următor răspunde la întrebarea dumitale. Motivul
pentru care s-au pus cu toţii de acord asupra acestei
chestiuni când, de fapt, sunt cu toţii egolatri şi nu prea sunt
în stare să se pună de acord unul cu celălalt, nici măcar în
ceea ce-l priveşte pe Carpathia, este următorul. Ascultă-mă,
căci îţi citesc: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-i aducă
la împlinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea
fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor împlini
cuvintele lui Dumnezeu”.
— Nu-mi vine să cred!
— Nu-i aşa că e extraordinar? Este ceva uimitor să asişti
la împlinirea profeţiei.
— Vă mulţumesc, domnule.
— Aceşti regi se vor pune de acord pentru că asta este
voia lui Dumnezeu. Şi ştii că asta înseamnă înlăturarea lui
Peter, nu-i aşa?
— Mi-am dat seama.
— Întrebarea este când şi unde se va întâmpla asta.
— Am o idee, zise Mac.
— Chiar aşa? făcu Tsion.
Mac îi povesti despre conversaţia privată dintre Leon şi cel
mai nou dintre regi, kenyanul Enoch Litwala. Fortunato
ascultase sugestiile şi cererile lui Litwala, luase notiţe,
repetându-i ceea ce el credea că acesta spusese, apoi
trecuse la chestiunea cu Peter II:
— Excelenţa Sa m-a rugat să abordez cu dumneavoastră
o problemă extrem de delicată. Vă admiră enorm
înţelepciunea şi capacitatea de a vă adapta circumstanţelor,
dar este vorba de un aspect pe care s-ar putea să nu-l
cunoaşteţi foarte bine. Sunteţi la curent cu, să spunem,
anumite ezitări din partea celorlalţi potentaţi regionali cu
privire la, cum să spun, vizibilitatea lui Peter II?
Litwala răspunsese atât de repede încât Mac fusese nevoit
să se ridice în picioare în cabină şi să îşi lipească urechea de
difuzorul instalaţiei de ascultare.
— Nu ştiu şi nici nu îmi pasa ce gândesc omologii mei,
rostise Litwala, dar eu vă voi spune ce am în suflet. Îl
dispreţuiesc pe acest om. Este egolatru, obsedat de legi şi de
sine. A pus mâna pe sume uriaşe de bani pentru a sa
Enigma Babilon, bani care ar fi trebuit să fie utilizaţi pentru
binele celor din ţara mea. Consider că nu îi este loial
Excelenţei Sale Potentatul şi...
— Într-adevăr?
— De îndată ce a auzit că numele meu este luat în
consideraţie pentru ocuparea acestui post, a venit să mă
vadă, a călătorit cu avionul până aici, chiar cu acest avion,
cred. N-a fost al lui înainte?
— Ba da!
— A încercat să obţină sprijinul meu pentru creşterea
rolului său în guvernarea lumii, dincolo de religie. N-am
spus nimic. Cred că are prea multă influenţă acum. De ce
mi-aş dori eu să aibă şi mai multă? I-am spus că voi studia
propunerile lui şi, în condiţiile în care aş avea onoarea de a
primi această funcţie, mă voi consulta cu alţi potentaţi
regionali mai experimentaţi, pentru a afla şi opiniile lor.
Răspunsul meu a părut să-l mulţumească. A încercat să mă
forţeze să exprim în faţa lui orice gând negativ în privinţa
Excelenţei Sale, dar nu am făcut decât să ascult. Nu l-am
provocat şi nici nu l-am contrazis, dar nici nu mi-am
exprimat vreo poziţie limpede în acea problemă. O atitudine
despre care cred că s-ar putea dovedi utilă mai târziu.
— E bine, Potentat Litwala. El crede că se bucură de
sprijinul celorlalţi şi presupune că şi dumneata te vei
alătura acestui curent de opinie. Eşti de acord că acest om
constituie o potenţială ameninţare la adresa guvernării
armonioase a Comunităţii Globale?
— Nu potenţială, ci actuală.
— Ce anume consideri că ar fi de făcut în aceste condiţii?
Este o întrebare personală a Excelenţei Sale.
 — Nu cred că va aprecia sinceritatea mea.
— S-ar putea să fii surprins.
— Dacă Potentatul ar aprecia faptul că eu consider că
Peter ar trebui eliminat, da, aş fi surprins.
— Spunând eliminat, te referi la îndepărtarea sa
diplomatică din...
— Când spun eliminat, comandante suprem, vreau să
spun eliminat.
Urmă un moment de tăcere. Litwala vorbi primul.
— Problema mea este că am încredere în puţini oameni.
După tot ce am păţit cu Rehoboth şi cu alţii...
— Îţi spun că toţi ceilalţi potentaţi sunt de acord asupra
acestui punct, interveni Leon.
— Şi ei ar vrea să-l vadă eliminat?
— Da.
Încă o pauză.
— Dar cine ar urma să o facă?
— Va fi nevoie să discuţi cu ei.
— Trebuie să existe o cale prin care să ne asigurăm că
suntem cu toţii de aceeaşi parte a baricadei, eliminând
posibilitatea trădării. Trebuie să fim cu toţii vinovaţi în egală
măsură.
— La fel cum toţi contribuiţi la remunerarea...
 — Nu, replică Litwala. Trebuie să avem cu toţii
responsabilităţi şi obligaţii egale.
După ce Litwala părăsi avionul, Mac îl auzi pe Fortunato
vorbind la telefon cu Nicolae Carpathia.
— Ai reuşit cu noul Potentat al Africii! Serios?... Doar nu
vorbeşti serios... Vorbeşti serios!... Uimitor! Ai făcut şi cu
mine asta vreodată?... I-ai inoculat idei?... Spune-mi ce le va
sugera... Toţi zece? în acelaşi timp? Ca nimeni să nu-i poată
arăta pe ceilalţi cu degetul. Genial!
Mac îl sună pe David.
— Asculţi telefonul lui Carpathia?
— Întotdeauna.
— Ia verifică-ţi înregistrările. Îţi aduci aminte ce ne
povestea Buck Williams despre cum le spune Nicolae
Carpathia oamenilor ce au văzut şi ce să îşi amintească? Am
impresia că Nicolae tocmai i-a mărturisit lui Leon că a făcut
din nou ceva de genul ăsta.
— Stau de vorbă acum?
— Chiar acum.
— Păi, atunci o să-i ascult pe viu, Mac. Drum bun!

În momentul în care David conectă instalaţia de ascultare

la telefonul lui Carpathia, Nicolae şi Leon tocmai îşi
terminau conversaţia.
— În felul ăsta m-aş elibera cu totul, spunea Carpathia.
N-o să fie nimeni care să vorbească, nicio armă, niciun
cadavru. O să rămână destul ADN în cenuşă pentru a
identifica apoi cadavrul dacă o să fie nevoie, dar, de vreme
ce Peter n-o să se întoarcă niciodată, nu-mi imaginez că va
exista vreo îndoială în privinţa asta.
— Şi cine o să confirme boala? Ar îndrăzni să mai implice
pe cineva?
— Leon! Gândeşte-te! Od Gustav.
— A, da! Doctorul Gustav. Păi, atunci ce nevoie ar mai fi
de cineva din afară, când unul dintre cei zece poate semna
certificatul de deces? V-am mai spus că sunteţi genial,
Excelenţă?
— Probabil că da, dar chiar şi celui care are încredere în
sine îi prinde bine să audă asta de mai multe ori.
— Ei bine, e o idee strălucita, serios vorbind. Nu exista alt
cuvânt.
— Îţi mulţumesc, comandante. Drum bun!
David zâmbi amar auzind din nou expresia cu care se
despărţise mai înainte de Mac. Doi prieteni luându-şi
rămas-bun. Dave şi Mac; Nick şi Lee. Ambele părţi luându-
se la întrecere, păcălindu-şi adversarii. Oftă. Diferenţa
dintre cele două cupluri de prieteni urma să fie vizibilă doar
în eternitate.
David comută instalaţia de pe ascultare live pe
înregistrare, pentru a-l auzi pe Fortunato spunând la
începutul conversaţiei:
— Aţi reuşit cu noul Potentat al Africii!
— Mie îmi spui? răspunse Carpathia. L-am ochit din ziua
în care am fost pentru prima oară la Naţiunile Unite. Am
ştiut că va trebui să aştept până rezolvăm fie cu Ngumo, fie
cu Rehoboth. Foarte influenţabil.
— Chiar aşa?
— De la bun început. Odată l-am hipnotizat la telefon. I-
am spus că îmi va arăta loialitate absolută, că duşmanii mei
vor fi duşmanii lui şi că prietenii mei vor fi şi ai lui.
— Nu, nu vorbiţi serios.
— Vrei să-ţi dovedesc? Vrea să îl elimine pe Peter şi când
spune eliminat chiar asta înţelege, la modul propriu.
— Deci chiar vorbiţi serios!
— Dar vrea să fie toţi implicaţi, toţi zece. Cum să fac?
— Uimitor. Aţi făcut vreodată şi cu mine asta?
— Ce anume?
— Să-mi inoculaţi idei.
— Dar nu am nevoie să fac asta, Leon. Eşti cel mai
devotat şi mai de încredere prieten şi consilier pe care îl am.
Lui Enoch i-am inoculat în minte un întreg plan de acţiune.
Se va gândi la el, iar când se va întoarce, va sugera ceva ce
exista deja în capul lui.
— Spuneţi-mi ce va sugera, îl rugă Leon.
— O întâlnire la Ierusalim în dimineaţa de dinaintea
Galei, îl va invita pe Peter şi îi va spune că trebuie discutata
problema succesiunii lui la poziţia mea, în condiţiile în care
un anumit plan al lor ar fi dus la îndeplinire. Va fi o
întâlnire la care vor participa doar Peter şi potentaţii.
— Toţi zece?
— Da. Şi totul va avea loc la noul Grand Hotel al
Comunităţii Globale, unde sculpturile în gheaţă au ajuns
atât de la modă. În vederea întâlnirii, vor comanda
sculptura în mărime naturală a lui Peter însuşi, cea în care
este înfăţişat ca un înger atotputernic, cu aripi uriaşe şi cu
pene cu ţurţuri. În timp ce toţi zece vor admira sculptura,
fiecare dintre ei va rupe câte unul dintre acei ţurţuri de
gheaţă ascuţiţi, iar în timp ce Peter se va întreba ce se
întâmplă, fiecare dintre ei îl va înjunghia în câte un loc
diferit, gât, ochi, frunte, inimă.
— În acelaşi timp, nu? observă Leon. Astfel încât niciunul
să nu poată da vina pe ceilalţi. Genial!
 — Armele se vor topi, iar cadavrul va fi transportat la un
crematoriu într-o geantă adusă de către Potentatul
scandinav Gustav. Cadavrul va fi incinerat pentru a se evita
răspândirea bolii letale care te face să sângerezi de moarte
prin membranele mucoase.
— Ceea ce va explica prezenţa sângelui în sala de
conferinţe.
— Exact! în felul ăsta, nimeni nu va putea să facă nici cea
mai mică legătură între ceea ce se va întâmpla şi persoana
mea. Nimeni care să vorbească, nicio armă, niciun cadavru.
O să rămână destul ADN în cenuşă...
 20

Lui Buck îi treceau fiori reci pe şira spinării.

Trecuse mult timp de când el şi cu Chloe nu se mai
certaseră.
— Ştiu că au mai rămas doar trei ani şi jumătate, zise ea,
dar chiar crezi că vreau să cresc copilul de una singură?
— N-o să se întâmple nimic, răspunse el, încercând să o
ia în braţe.
Ea se răsuci.
— Te duci, rosti ea. E clar, ţi-e scris în frunte. Ţin la
Chaim, dar n-a fost cinstit din partea lui să-ţi ceară asta.
— Dacă nu mă duc eu, o să se ducă Tsion şi nu vrem
asta.
Chaim Rosenzweig fusese invitat la Gala Comunităţii
Globale drept oaspete de onoare al Excelenţei Sale,
Potentatul. Chaim îl pusese pe Jacov să îi informeze pe cei
din Armata Pătimirilor despre asta, afişând un mesaj cifrat
pe site-ul lui Tsion. Leah îl găsise aproape din întâmplare.
— Ce-i cu asta? îl întrebă ea pe Rayford într-o seară, în
timp ce amândoi lucrau la computer în bucătărie. Iniţialele
astea nu sunt o simplă coincidenţă, nu-i aşa?
Leah îşi răsuci laptopul spre Rayford. Mesajul era unul
dintre miile postate pe site, dintre care cele mai multe îl
încurajau pe doctorul Ben-Judah, altele puneau întrebări,
iar altele ameninţau sau criticau. O parte din munca lui
Leah consta în monitorizarea lor şi selectarea celor care
necesitau un răspuns personalizat. Cele mai multe dintre
ele nu impuneau aşa ceva.
Postarea cu pricina sărea în ochi prin dimensiunile ei
infime şi prin iniţialele pe care le conţinea: „C (B) W cheamă
pe J şeful. Semnat, H”.
— Nu ştiu cine e J sau ce înseamnă H, spuse ea, dar câţi
oameni ştiu că îl pot găsi pe Cameron (Buck) Williams prin
site-ul ăsta? Sau inventez eu lucruri?
Rayford studie mesajul şi îl convocă pe Buck. Cei trei se
înghesuiră în faţa monitorului lui Leah şi se uitară. Buck se
ridică dintr-odată.
— Jacov, exclamă el. Destul de subtil. E soţul lui
Hannelore şi vrea să vorbească despre Chaim.
Buck se uită la ceas şi dădu telefon. În Israel era şapte
dimineaţa. Jacov se trezise devreme.
— A fost invitat la Gală, spuse Jacov repede. Toţi de aici
suntem de părere că nu ar trebui să se ducă. Nu s-a simţit
prea bine, are insomnii. Arată îngrozitor. Spuneţi-i să nu se
ducă.
 Vocea lui Chaim suna îngrijorător. Încerca să pară jovial
ca de obicei, dar accentul lui israelian pronunţat suna
ostenit şi uneori ininteligibil.
— N-o să mă convingeţi, Buck, dar am insistat să mi se
permită să vin cu valetul meu şi cu încă doi invitaţi
personali. Mi s-au dat asigurări că pot să aduc pe cine
vreau. Ştefan e absolut înspăimântat de Carpathia şi tot
spune că mai degrabă iese din echipa mea decât să meargă.
Jacov a fost de acord să îmi fie şi valet, şi şofer.
— Doctore Rosenzweig, vă spun eu că nu vreţi să faceţi
asta. Aţi citit avertismentele lui Tsion şi...
— Avertismentul lui Tsion se adresează celor pe care
Comunitatea Globală îi numeşte discipolii lui Ben-Judah. Îl
iubesc pe Tsion şi îl consider seamănul meu, dar nu sunt
acel gen de discipol al lui Ben-Judah. Aşa că mă duc, dar
vreau ca tu şi cu Tsion să veniţi cu mine.
Buck îşi dădu ochii peste cap.
— Iertaţi-mă, doctore, dar daţi dovadă de naivitate.
Amândoi suntem persona non-grata pentru Comunitatea
Globală şi nu dăm doi bani pe garanţiile lui Carpathia.
— Mi s-a spus că pot să aduc pe cine vreau.
— Nu ştiau la cine o să vă gândiţi.
— Cameron, noi doi am devenit destul de apropiaţi, nu?
 — Bineînţeles!
— Mai mult decât un jurnalist şi un intervievat, am
dreptate?
— Absolut, dar...
— Eşti o persoană cosmopolită. Ar trebui să ştii că în
cultura mea este extrem de jignitor să refuzi o invitaţie
oficială. Vă invit oficial pe tine şi pe Tsion să mergeţi cu
mine la Gală şi voi considera un eventual refuz ca pe o
insultă personală.
— Doctore, am familie. Doctorul Ben-Judah are milioane
de oameni care se bazează...
— Veţi fi amândoi alături de mine! Regimul Carpathia a
comis anumite gesturi abominabile, dar să ameninţe
siguranţa cuiva atât de cunoscut cum e Tsion în prezenţa
unui invitat de onoare...
— O să vă spun chiar acum, domnule, că Tsion n-o să
vină. Nici măcar nu sunt sigur că o să-i transmit invitaţia.
Sunt convins că ar răspunde pozitiv cererii dumneavoastră
datorită iubirii pe care v-o poartă, dar ar fi un gest
necugetat din partea mea să...
— Deci tu nu mă iubeşti, Cameron?
— Ba da, îndeajuns cât să vă spun că...
— Îmi voi retrage invitaţia către Tsion dacă voi şti că vei fi
acolo.
Buck ezită.
— Oricum, n-aş putea să vin sub numele meu adevărat.
Şi, deşi mă pot deghiza suficient de bine ca să trec de vamă,
n-aş putea să apar alături de dumneavoastră dacă veţi fi
însoţit de înalţi funcţionari ai Comunităţii Globale. M-ar
recunoaşte imediat.
Chaim rămase tăcut o clipă. Apoi continuă:
— Sunt nespus de trist să văd că doi dintre cei mai dragi
prieteni ai mei, prieteni care susţin că sunt cu totul de
partea mea...
— Nu faceţi asta, domnule. Nu asta se întâmplă. Vreţi să
vin doar pentru că m-aţi făcut să mă simt vinovat? E
cinstit? La mine, la soţia şi la copilul meu v-aţi gândit?
Rosenzweig, cu totul schimbat faţă de cel care era, ignoră
această menţiune a lui Buck.
— Oare ce-ar spune Tsion dacă l-ai anunţa că s-ar putea
să fiu pe punctul de a deveni un adorator al lui?
Buck oftă.
— În primul rând, urăşte din tot sufletul acest termen.
Dintre toţi, dumneavoastră ar trebui să ştiţi cel mai bine că
nu-i stă în fire să-şi atragă discipoli cu orice preţ. Şi să
lăsaţi o decizie în privinţa nemuririi sufletului
dumneavoastră să atârne de un târg...
— Cameron, am cerut eu vreodată ceva? Ani de zile am
considerat că eşti un tânăr a cărui admiraţie pentru mine
este sinceră. Nu cred că am profitat vreodată de asta.
— Nu, aşa e, şi tocmai de aceea...
— Eşti ziarist! Cum să nu-ţi doreşti să fii aici pentru acest
eveniment?
Buck nu avea niciun răspuns. De fapt, voise să meargă
din clipa în care auzise de Gală. Nu îi venea să creadă că
însuşi Carpathia organiza acest eveniment, în cadrul căruia
atâtea profeţii urmau să se adeverească. Dar nu se gândise
niciodată în mod serios să se ducă. Se simţise încurajat
văzând cât de uşor îi fusese să călătorească spre şi dinspre
Israel. Dar mai era şi Chloe. Mai era şi Kenny. Poziţia lui
Tsion privind această problemă. Buck îşi scosese din minte
ideea de a merge.
Acum, Chaim pusese degetul pe rană. Păgân sau
credincios, burlac sau însurat, cu copii sau fără, fusese
dintotdeauna ziarist. Fusese un copil curios, chiar enervant
în privinţa asta, cu mult înainte de a găsi o cale prin care
să-şi publice descoperirile. Ca jurnalist se făcuse cunoscut
prin reportajele sale incisive făcute la faţa locului şi nu se
simţea niciodată mai fericit decât atunci când urmărea firul
unei poveşti. Nu ca acum, când stătea ascuns într-o casă
conspirativă şi nu putea decât să comenteze materiale deja
publicate.
Ezitarea lui păru să îi dea apă la moară lui Rosenzweig,
ca şi cum acesta ar fi ştiut că atinsese un punct sensibil şi
că nu mai trebuia decât să insiste puţin ca să obţină ceea ce
îşi dorea.
— Nu e vorba că nu aş vrea să merg acolo, explică Buck
pe un ton neconvingător, urând tremurul care se simţea în
vocea sa.
— Deci, vii? Ar însemna atât de mult pentru...
— Nu este o decizie pe care să pot să o iau de unul
singur, îl întrerupse Buck, dându-şi seama că a marcat un
punct important. Trecuse de la un refuz categoric la
prezentarea unei situaţii complexe, în cadrul căreia decizia
depindea de mai mulţi.
— Iată încă o deosebire între culturile noastre, observă
Chaim. Un om din Orientul Mijlociu este o persoană
autonomă, care ia decizii de unul singur şi nu depinde de...
— Nu se poate să fiu văzut alături de dumneavoastră,
interveni Buck.
— Simpla ta prezenţă mă va întări, Cameron, şi sunt
sigur că vom avea ocazia să discutăm şi în particular, într-o
oarecare măsură. Îmi voi retrage invitaţia oficială faţă de
Tsion şi nu voi mai amâna discuţiile noastre spirituale.
— Nu trebuie să mă aşteptaţi pe mine pentru asta,
doctore. De fapt, e de o mie de ori mai important decât să
participaţi la Gala aceea, unde...
— Vreau să discutăm aceste lucruri faţă în faţă,
Cameron. Începi să înţelegi.
Buck nu înţelegea, dar se temea că dacă mai stă mult la
telefon, urma să facă şi mai multe concesii. Era sigur că
restul membrilor Armatei Pătimirilor se vor înfuria, aşa că
negocie o condiţie.
— Trebuie să insist asupra unui aspect, vorbi el.
— Cameron, doar n-o să-ţi încalci cuvântul dat, nu-i aşa?
— Nu pot accepta prezenţa dumneavoastră acolo în a
doua zi a ceremoniilor.
Chaim tăcea, dar Buck auzea sunetul hârtiilor răsfoite în
fundal.
— Evenimentul ţine cinci zile, spuse Rosenzweig.
Săptămâna viitoare, de luni până vineri. Luni e aniversarea
tratatului. Nicolae mă vrea la tribună pentru această
celebrare. Marţi e o petrecere la Muntele Templului, care mă
tem că va degenera într-o confruntare între el şi prietenii tăi
predicatori. Asta vrei să evit?
 — Exact!
— S-a făcut!
— Vă mulţumesc, domnule.
— Mi se solicită prezenţa atât la deschiderea, cât şi la
închiderea ceremoniilor. Adică luni noapte şi vineri noapte.
— Aş prefera să nu vă duceţi deloc.
— Parcă ai spus că o să vii.

Annie şi David deveniseră încă şi mai apropiaţi. David se

simţi prost atunci când Annie îi spuse că simţea că el o
apreciază mai mult ca tovarăş de luptă decât ca pe iubita
lui. După ce se uită în jur să se asigure că erau singuri, la
capătul unui coridor, el îi luă faţa în mâini şi îşi atinse
nasul de al ei.
— Te iubesc, şopti el. În orice altă situaţie, te-aş lua de
soţie.
— E o cerere în căsătorie?
— Aş vrea eu. Îţi imaginezi tensiunea şi stresul. Şi tu treci
prin aceleaşi lucruri. Singurii credincioşi pe care i-am văzut
pe aici, în afară de noi, de Mac şi de Abdullah, cele două
femei de la contabilitate, au fost descoperite noaptea
trecută.
— O, nu! Nici măcar n-am apucat să intrăm în contact cu
ele. Probabil se gândeau că sunt singure.
— Au fost duse la Bruxelles azi-dimineaţă.
— O, David!
— Nici noi nu cred că o să mai facem mulţi purici pe aici.
Nu ştiu exact când o să înceapă să ceară semnul Fiarei, dar
trebuie să o ştergem înainte ca asta să se întâmple.
— Vreau să fiu soţia ta, chiar dacă numai pentru câţiva
ani.
— Şi eu vreau acelaşi lucru, dar nu ne putem permite să
facem nimic în sensul ăsta până nu ne asigurăm că putem
pleca de aici împreună. Dacă unul din noi scapă şi celălalt
nu, asta nu se poate numi viaţă.
— Ştiu, replică ea. Probabil că o să fim primii care vor afla
când Carpathia o să înceapă să ceară un semn de loialitate.
Şi ştii că o să înceapă chiar aici, la palat.
— Probabil.
— În acelaşi timp, David, ar trebui să le spui celor din
Armata Pătimirilor că, dacă au nevoie să călătorească, acum
e momentul cel mai prielnic. Am văzut un document care
urmează să fie transmis Trupelor de Menţinere a Păcii din
întreaga lume. E vorba de un moratoriu asupra reţinerilor şi
arestărilor până după Gală, inclusiv pentru duşmanii
Comunităţii Globale.
 Dorinţa lui Rosenzweig ajunse, în mod inevitabil, şi la
urechile lui Tsion, iar de atunci Tsion fusese neobişnuit de
melancolic.
— N-am să-ţi spun ce să faci, Buck, spuse el de faţă cu
Rayford, dar aş vrea ca socrul tău să fie alături de tine.
— Sincer să fiu, mărturisi Rayford la următoarea
întrunire a celor din casă, aş merge şi eu cu Buck.
— Deci îl laşi să plece, observă Chloe, ţinând copilul în
braţe.
Kenny se întoarse spre ea şi îşi puse mânuţele peste ochii
ei în timp ce ea vorbea. Ea îşi răsuci într-o parte capul
pentru a putea vedea.
— Nu-mi vine să cred! Păi de ce nu te duci şi tu, tată? De
ce nu ne ducem toţi? Nu e destul de rău că n-o să
supravieţuim cu toţii până la sfârşitul Pătimirilor. Ce să ne
mai încurcăm cu atâtea precauţii? Mai bine le aruncăm pe
geam! De ce să nu fie Kenny un orfan care nu are nici măcar
un bunic?
— Kenny! rosti copilul. Bunicu’!
Rayford deschise braţele, iar Kenny sări din poala lui
Chloe şi alergă spre el. Rayford îl ridică deasupra capului,
făcându-l să chicotească, apoi îl aşeză în poală.
 — Adevărul e că eu aş avea un alt drum de făcut.
— Ha, minunat, izbucni Chloe. Mai supunem ceva la vot
sau facem toţi ca Hattie şi o apucăm fiecare încotro vedem
cu ochii?
— Asta nu e chiar o democraţie, observă Rayford şi, după
privirea pe care i-o aruncă Tsion, îşi dădu seama că se află
pe un teren nesigur. Copilul se dădu jos din poala lui şi se
legănă până în camera cealaltă.
— Eu şi Leah am discutat şi...
— Pleacă şi Leah? îl întrerupse Chloe. Ajutorul ei îmi este
de nepreţuit.
— N-o să fiu plecată mult timp, răspunse Leah.
— Deci să înţeleg că suntem puşi în faţa unui fapt
împlinit?
— E mai mult un anunţ decât o discuţie, preciză Rayford.
— Sigur. Păi, să auzim atunci.
Rayford începu prudent, temându-se de propria sa
motivaţie, în adâncul inimii, voia să se ducă la Ierusalim cu
Paloşul său.
— Trebuie să luăm legătura cu Hattie. Mă simt
responsabil pentru ea şi vreau să ştiu dacă e bine şi să îi
spun că toţi suntem de partea ei. Dar în primul rând, vreau
să mă asigur că nu ne trădează.
 Nici măcar Chloe nu avu nimic de obiectat.
— Merită, de asemenea, să afle ce s-a întâmplat cu sora
ei, adăugă ea. Dar cei de la Comunitatea Globală te vor
urmări, tată.
— Vor suspecta mai puţin o femeie. Leah va fi mătuşa lui
Hattie din partea mamei. O să aibă o nouă înfăţişare şi,
bineînţeles, o nouă identitate. Va susţine că a auzit un zvon
cum că Hattie se află acolo. Dacă nu fac legătura între Leah
şi noi, de ce n-ar permite întâlnirea?
— Dar acum, tată? Când pleacă şi Buck?
— David ne-a spus că acum e momentul cel mai prielnic
pentru a călători. Curând, va fi imposibil.
— Asta aşa e, încuviinţă Tsion.
Rayford îl privi cu uimire şi observă că şi ceilalţi erau
miraţi.
— Nu sprijin acest plan, continuă Tsion. Dar dacă biata
copilă moare în închisoare departe de Dumnezeu, după ce
am găzduit-o sub acoperişul nostru atâta timp...
Vocea începu să îi tremure şi Tsion se opri.
— N-aş putea să spun de ce Dumnezeu m-a făcut să ţin
atât de mult la femeia aceea.
Chloe se aşeză clătinând din cap, iar Rayford ştia că nu e
mulţumită, dar că nu va mai încerca să se opună.
 — Părerea lui T este că ar fi cam prea riscant să mă afişez
în Super J, aşa că o să-mi pregătească avionul Gulfstream.
— Nu m-aş mira să fie deja gata, observă Chloe. Rayford
simţi în glasul ei o undă de admiraţie resemnată, ca şi cum
s-ar fi împăcat cu ideea că, odată ce îi intra lui ceva în cap,
mergea până la capăt.
— Buck poate zbura cu noi până la Bruxelles, în felul
ăsta facem şi economie la bani. De acolo, va lua o cursă
comercială până la Tel-Aviv. Voi circula incognito în Belgia
şi mă voi reîntâlni cu Leah numai după ce îşi va termina
treaba.
— Poate se întoarce şi Buck cu voi, sugeră Chloe. Depinde
cât de mult sunteţi dispuşi să îl aşteptaţi la Bruxelles.
— Poate, spuse Rayford. Ai prefera?
— Dacă aş prefera să vină acasă cu tatăl meu în loc să
rişte cu zborurile comerciale, care nu mai sunt nici jumătate
din ce erau? Da, aş prefera. Bineînţeles, aş prefera să nu se
ducă, dar, lăsând asta la o parte, treacă de la mine.

La bordul lui Phoenix 216 atmosfera era festivă sâmbătă

dimineaţa, când Mac şi Abdullah decolară spre Israel, cu
rezervoarele pline. Se părea că întreaga echipă
administrativă a lui Carpathia se află la bord, iar Nicolae era
în culmea gloriei. Mac ascultă cum Leon bate din palme
pentru a solicita atenţia tuturor, cerându-le să se adune.
— Bun venit tuturor, începu el. Iar pentru invitatul
nostru de onoare, care, cu atâta generozitate, a pus la
dispoziţia Excelenţei Sale acest avion într-un moment de
maximă necesitate, un salut special, domnule.
Urmară aplauze politicoase, iar Mac îşi dori să fi putut
vedea expresia de pe chipul lui Peter Mathews.
— Aţi dori să spuneţi câteva cuvinte înainte de discursul
Excelenţei Sale, Pontife?
— O, dar, vai, mulţumesc, comandante! Eu, adică noi,
Enigma Babilon, avem mari aşteptări de la această Gală.
După cum ştiţi, Israelul este una dintre ultimele zone care
nu s-a alăturat încă idealurilor noastre. Cred că vom avea
oportunitatea să arătăm strălucirea religiei unice şi că,
începând cu această săptămână, vom începe să avem din ce
în ce mai mulţi noi credincioşi. De asemenea, salut
oportunitatea de a ne confrunta cu dizidenţii şi cu cei doi
predicatori, precum şi cu întreaga istorie a discipolilor lui
Ben-Judah, căci aici este locul cel mai potrivit pentru a face
asta. Îmi pare bine că sunt alături de voi.
— Vă mulţumim, Supreme Pontif, rosti Leon. Acum,
Excelenţa Voastră...
 Carpathia vorbea pe un ton extatic.
— Vă felicit din tot sufletul şi vă urez tuturor bun venit,
începu el. Am convingerea că într-o bună zi vă veţi aminti de
săptămâna ce stă să vină ca de începutul epocii noastre de
glorie. Ştiu că am suferit la fel ca toată lumea din pricina
calamităţilor şi a dezastrelor care au semănat moarte pe
întreg pământul.
Dar viitorul ni se arată limpede. Ştim ce avem de făcut şi
vom face ceea ce trebuie să facem. Bucuraţi-vă! E o
sărbătoare, o petrecere. Libertatea personală, individuală,
nu a fost nicicând mai celebrată. Şi daţi-mi voie să o spun,
în Ierusalim există mai multe locuri decât oriunde pentru a
vă satisface dorinţele. Savuraţi plăcerile epicuriene care vă
îmbie la tot pasul. Arătaţi-le şi celorlalţi membri ai
Comunităţii Globale că au dreptul să se răsfeţe chiar şi în
asemenea vremuri de restrişte. Să întâmpinăm zorii unei noi
lumi cu o sărbătoare cum nu s-a mai văzut până acum.
Mulţi dintre voi v-aţi ocupat de organizarea diverselor
manifestări dedicate distracţiei şi bunei dispoziţii şi vă sunt
recunoscător pentru asta. Eu însumi de-abia aştept să
particip la spectacol.
Mac şi Abdullah ocupau camere învecinate în luxosul
King David Hotel, unde Carpathia rezervase două etaje
întregi. Restul camarilei locuia nu departe, având parte de
locuri de cazare la fel de luxoase. Cei zece potentaţi regionali
urmau să fie găzduiţi la Grand Hotel, aflat la aproximativ
patru sute de metri distanţă.
În timpul celor două zile de dinaintea deschiderii oficiale a
Galei, echipajul avea sarcina de a efectua curse cu Phoenix
216 la Telaviv. Luni dimineaţa, devreme, se ocupaseră cu
transportarea potenţialilor şi a numeroşilor lor însoţitori de
la aeroportul Ben Gurion până la Ierusalim. Mac lucra
alături de ofiţerii de securitate ai Comunităţii Globale la
descărcarea detectoarelor de metale de care se ocupase
David, iar acestea erau montate de o parte şi de alta a
giganticei platforme în aer liber care fusese ridicată la nici
opt sute de metri de Muntele Templului şi de Zidul Plângerii.
Toţi cei care urmau să se afle pe platformă, de la artişti la
VIP-uri, urmau să treacă printr-un detector de metale situat
fie pe una, fie pe cealaltă dintre laturile platformei.
Scena era înaltă de trei metri şi jumătate şi lată de
treizeci de metri. O masivă copertină verde, din material
rezistent la apă, fusese instalat ca să apere de soare, iar
turnuri masive susţineau sistemul de sonorizare care urma
să transmită discursuri şi muzică pentru un număr
estimativ de două milioane de participanţi. De-a lungul
întregii părţi din spate a scenei, pe o cortină volantă care
urma să se coordoneze cu acoperişul, erau scrise mesaje în
cele mai importante limbi ale planetei. Acestea urau bun
venit delegaţilor, anunţau evenimentele celor cinci zile de
Gală şi afişau sigla strălucitoare a Comunităţii Globale.
Cel mai mare mesaj de acest fel spunea, după cum
observă Mac: „O lume, un adevăr: libertate individuală
pentru toţi”. În toată piaţa, pe fiecare stâlp, pe fiecare gard
sau pe fiecare zid, era scris sloganul: „Astăzi este prima zi
din restul utopiei”.
În timp ce Mac şi Abdullah ajutau la amplasarea
detectoarelor de metale, mai multe formaţii şi trupe de dans
făceau repetiţii, iar inginerii de sunet roiau prin jur. Mac îl
trase pe Abdullah într-o parte şi îi şopti:
— Cred că am vedenii. Cu cine ţi se pare că seamănă fata
aia, a doua din stânga?
— Încercam să nu mă uit, răspunse Abdullah. Dar dacă
insişti, bine. Oh, dar bineînţeles, am remarcat asemănarea!
însă e imposibil, nu-i aşa?
Mac clătină din cap. Hattie se afla la Bruxelles. Ei ştiau
asta. Femeia respectivă se distingea de restul dansatoarelor
prin aceea că era puţin mai în vârstă. Celelalte de-abia dacă
ieşiseră din adolescenţă.
 Şeful echipei de securitate le reaminti muzicienilor şi
dansatorilor că nimănui nu i se va mai permite accesul pe
scenă la începerea ceremoniei de deschidere de luni seara
fără strictă identificare şi fără să fi trecut printr-un detector
de metale.
— Dacă aveţi nasturi de metal sau cercei sau bijuterii, fiţi
pregătiţi să vi le scoateţi pentru a fi verificate înainte de a
putea să treceţi mai departe.
La o şedinţă a echipei de securitate, Mac îl auzi pe şef
instruind echipele de gardieni în civil care urmau să lucreze
în schimburi în faţa scenei:
— Mai ales atunci când Potentatul se află la microfon,
preciză el, rămâneţi pe poziţii. Lăsaţi publicul să se mişte în
caz că staţi în faţa lor şi le blocaţi câmpul vizual. Staţi în
semicercuri de opt oameni, la un metru şi jumătate
distanţă, cu mâinile la centură. Privirea înainte, nu vorbiţi
între voi, nu zâmbiţi, nu gesticulaţi. Dacă vi se comunică
vreun mesaj prin cască, nu răspundeţi. Faceţi doar ceea ce
vi se spune să faceţi.
Mac se simţi cuprins de o adâncă tristeţe în timp ce se
îndrepta spre o dubă care urma să îi ducă înapoi pe el şi pe
Abdullah la King David Hotel. Se uită înapoi la scenă. Pe o
muzică asurzitoare, trupa de dans executa mişcări lascive.
 — Aceasta este lumea cea nouă, Abdullah. Aceasta este
libertatea individuală, legitimată de către guvernul
internaţional.
— Celebrată chiar, completă Abdullah. Deodată, se opri şi
se sprijini de o barieră. Căpitane, în astfel de momente
tânjesc către cer. Nu vreau să mor, mai ales în felul în care
am văzut că au murit alţii. Dar nu va fi uşor de supravieţuit
până la Venirea în Slavă.
Mac încuviinţă din cap.
— A fost îngrozitor ce s-a întâmplat cu familia Tuttle, zise
el. Dar probabil că nici n-au ştiut ce i-a lovit. S-au trezit în
cer.
Abdullah îşi întoarse faţa spre soare şi spre cerul fără de
nori.
— Să mă ierte Dumnezeu, dar asta e ceea ce vreau.
Repede şi fără dureri.
Mac îi putea auzi pe Ilie şi pe Moise predicând la o
depărtare de aproximativ opt sute de metri, dar nu le putea
desluşi cuvintele.
— Am auzit atâtea despre ei, rosti el. Bănuiesc că nu ar
trebui să riscăm să fim văzuţi acolo.
— Mi-ar plăcea să îi văd, mărturisi Abdullah. Ce ar fi să
mergem pe jos până la hotel şi măcar să trecem pe acolo?
Nu trebuie să ne amestecăm în mulţime, vedem şi noi ce
putem.
— Nu trebuie să îmi spui de două ori, Smitty, făcu Mac.
Tot drumul, Mac şi Abdullah trecură pe lângă baruri,
cluburi de striptease, saloane de masaj, bordeluri,
sanctuare păgâne şi case de ghicitoare. Într-un oraş a cărui
istorie religioasă data de milenii şi unde, ca şi în restul
lumii, jumătate din populaţie dispăruse odată cu înălţarea
la Cer, aceste lucruri se petreceau în plină lumină. Nu erau
ascunse şi nici nu se limitau la a funcţiona într-un singur
sector, binecunoscut, al oraşului. De asemenea, nu se
găseau în locuri întunecoase, astfel încât „bunătăţile” pe
care le adăposteau să fie accesibile doar celor care le căutau
în mod intenţionat.
Dimpotrivă, spre deosebire de restul Oraşului Sfânt, care
părea lăsat în paragină şi prada nepăsării omeneşti, aici
puteai vedea faţade impunătoare, construcţii de calitate şi,
vizibile pentru toată lumea, exhibiţii ale tuturor
perversiunilor carnale cunoscute de om.
Mac iuţi pasul în pofida mersului împiedicat al lui
Abdullah şi amândoi se grăbiră spre Muntele Templului şi
către cei doi martori ca spre un izvor.
 21

Buck nu-şi putea închipui relaţia dintre socrul său şi

Leah Rose, şi era sigur că la fel stau lucrurile şi cu ceilalţi
din casă. Ea părea să fie o pacoste pentru Rayford şi totuşi
el era nevoit să aprecieze ceea ce Leah făcuse pentru Armata
Pătimirilor, în afara averii pe care o adusese cu ea.
Rayford se ciondănea în continuare cu ea, iar Leah se
ţinea şi ea tare pe poziţii. Cu toate acestea, păreau să
petreacă din ce în ce mai mult timp împreună, pe măsură ce
se apropia jumătatea Pătimirilor. Anunţul planului lui
Rayford de a o duce cu avionul la Bruxelles risipi, pentru
Buck, o parte din misterul care înconjura relaţia celor doi.
Aparent, Rayford avea nevoie de ea pentru o treabă anume,
iar ea era nerăbdătoare să o îndeplinească. Poate că nici nu
era vorba de mai mult.
Zeke Jr., pe scurt Z cel tatuat, plăsmulse nişte documente
absolut minunate pentru Leah. Cu păr blond decolorat, cu
lentile negre de contact şi cu un mic implant dentar care îi
asigura o gură deloc lipsită de atractivitate, ea fusese
complet transformată. Leah era acum Donna Clendenon din
California, care fusese măritată cu unul dintre fraţii mamei
lui Hattie Durham. Ea avea veşti despre moartea surorii lui
Hattie, Nancy, ceea ce era, din păcate, adevărat. Acest lucru,
presupunea Rayford, i-ar fi conferit un statut privilegiat,
facilitându-i intrarea în penitenciarul Comunităţii Globale
din Bruxelles care, după tipic, fusese rebotezat Instituţia
belgiană de Reabilitare a Femeilor.
Cei familiarizaţi cu subiectul ştiau că e vorba de o
închisoare de maximă securitate. Femeile disidente intrau
acolo, dar rareori mai şi ieşeau. Dacă ieşeau, se putea
spune despre ele că erau oricum, dar nu reabilitate.
Buck spera – asemenea lui Rayford, credea el – că forţele
Comunităţii Globale aveau să o considere pe Hattie ca fiind
o persoană suficient de preţioasă astfel încât să nu o
suprime pur şi simplu. Carpathia văzuse în ea, probabil, un
gaj important pentru un eventual şantaj faţă de Rayford,
faţă de Buck sau chiar faţă de Tsion Ben-Judah. Cei din
casă sperau ca aceia de la Comunitatea Globală să nu-şi fi
pierdut răbdarea cu Hattie din cauza frustrării de a fi avut
de două ori posibilitatea de a pune mâna pe Rayford.
Buck aprecie faptul că despărţirea nu fusese atât de grea,
aşa cum ar fi putut să fie dacă Chloe ar fi vrut din nou să
facă mult caz de sentimentele ei. Îi spusese în particular, ca
şi la întâlnire, că ea considera interesul lui faţă de Gală doar
o obsesie absurdă.
 — Nu e vorba că aş vrea să te lipsesc de participarea la
unul dintre cele mai importante evenimente istorice care au
avut loc vreodată, dar tu vrei de fapt să intri în epicentrul
cutremurului, iar riscurile pentru tine sunt acum mai mari
ca niciodată. Ţii mai mult la promisiunea făcută lui Chaim
decât la siguranţa familiei noastre.
Dar în ziua în care îi văzu pe ceilalţi trei plecând, Chloe
păru convinsă că nu mai e nevoie să îşi reafirme punctul de
vedere. Buck presupuse că s-a resemnat cu faptul că el
pleacă, îi acordă ocazia de a petrece mult timp cu Kenny,
apoi îl îmbrăţişă şi îi promise rugăciunile ei şi dragostea ei
nestinsă.
— Ar fi bine ca şi a ta să fie nestinsă, spuse ea.
— Dragostea mea nu va muri, chiar dacă eu mor,
răspunse el.
— Nu e chiar ceea ce voiam să aud.
El îi mulţumi pentru că îi dă voie să plece. Chloe îl plesni
peste braţ.
— Ca şi cum am avut de ales. Nu ţi-am făcut oare viaţa
destul de grea? Probabil că din cauza asta pleci.
Ea părea să îşi menţină buna dispoziţie, deşi îi dădură
lacrimile în momentul în care Buck, Rayford şi Leah plecară
din faţa casei, cu binecuvântarea lui Tsion.
 — Îţi vine să crezi? îl întrebă Mac pe Abdullah în timp ce
se uitau ca prostiţi la reflectoarele, cablurile şi la sateliţii de
televiziune care se ridicaseră lângă Zidul Plângerii. Păreau
să fie mai multe camere de luat vederi decât la locul
festivalului.
Abdullah, laconic ca de obicei, de-abia dacă scutură din
cap.
Mac simţi un fior văzându-i pe Ilie şi pe Moise, chiar şi
aşa, de la distanţă. Predicau cu glas puternic, precum
evangheliştii, iar mulţimea părea cuprinsă de nebunie. Mac
auzise că publicul predicatorilor era de obicei tăcut, fie din
respect, fie din teamă. Se ţineau la distanţă de ciudata
pereche, despre care se ştia că îi incinerează pe atacatori.
Nimeni nu voia să fie confundat cu o potenţială ameninţare.
Mulţimea de faţă, mai mare decât de obicei şi turbulentă,
părea să fie formată din cei care veniseră mai devreme
pentru Gală. Unii dintre ei răspundeau la fiecare frază a
predicatorilor, aplaudând, strigând, fluierând, bătând din
palme, rostind „Amin”. Alţii huiduiau şi suduiau. Mac izbuti
doar să se holbeze la câţiva aflaţi chiar în faţă, care dansau
şi alergau spre barieră, manifestându-şi astfel bravura. Era
limpede că predicatorii puteau face diferenţa între posibilii
asasini şi teribiliştii naivi, care credeau că asta face parte
din spiritul carnavalesc al Galei.
Cel mai ciudat era un grup de aproximativ treizeci de inşi
care păreau mişcaţi de predică. Îngenuncheaseră la
aproximativ trei metri de barieră şi păreau să plângă. Ilie şi
Moise spuneau mulţimii să se întoarcă la Hristos înainte să
fie prea târziu.
În mod evident cei treizeci făceau chiar asta.
— Iată un motiv de mulţumire, spuse Mac, în mijlocul
acestui dezmăţ.
Cei doi martori erau de o gravitate neobişnuită. Pentru
Mac, timpul nu era pierdut. Era un ucenic al lui Tsion la fel
ca toţi ceilalţi şi ştia că „timpul sorocit” pe care predicatorii
îl menţionaseră atât de des coincidea cu ziua deschiderii
Galei, care urma să aibă loc la un kilometru distanţă.

Buck află mai multe detalii despre relaţia – sau despre

lipsa unei relaţii – dintre Leah şi Rayford pe drumul spre
Palwaukee. Leah vorbea despre Tsion. „Tsion?”
— Pare atât de singur, observă ea.
— Chiar este, zise Rayford. În afară de Chloe şi de Buck,
toţi suntem oameni singuri.
— Parcă n-aş şti, replică ea.
 Se interesa despre viaţa lui Tsion de dinainte ca el să se fi
alăturat Armatei Pătimirilor, iar Buck o puse la curent.
La Palwaukee, T alimentase avionul Gulfstream şi
adusese hărţi la bord. Umpluse până şi frigiderul.
— Asta e prea de tot, T, făcu Rayford.
— Hai, lasă! Mica noastră congregaţie se roagă pentru voi
toţi, deşi, evident, nu le-am dat niciun fel de detalii despre
călătoria voastră.

Din Israel, Mac îl sună pe David în Noul Babilon

duminică noaptea, târziu.
— Parcă e un oraş-fantomă aici, spuse David. Deţin
control total, dar n-am pe cine să spionez. Eu şi Annie avem
acum timp să stăm împreună, dar ni-l petrecem făcând
planuri să fugim de aici şi gândindu-ne unde să ne ducem.
— Nu plecaţi înainte de a fi nevoiţi să o faceţi, îi avertiză
Mac. Avem nevoie de voi exact acolo unde sunteţi.

Ceasul arăta cu două ore mai puţin, ora belgiană, când

Rayford ateriză la Bruxelles. Era la fel de nervos ca şi atunci
când se apropiase de uşa apartamentului lui Hattie din Le
Havre. Trebuia să îşi ascundă sentimentele. Din câte ştiau
ginerele său şi Leah, singura sa misiune era aceea de şofer.
Cum ar fi interpretat un acces absolut nemotivat de
nervozitate?
„Donna” urma să se cazeze la un hotel situat nu departe
de infamul penitenciar pentru femei, Buffer, şi îşi planificase
să facă o vizită acolo a doua zi. Buck, sub noul său, nume,
Russell Staub, urma să îşi continue drumul până la Tel Aviv
cu o cursă comercială.
— Ai ţinut minte numărul telefonului meu securizat? o
întrebă Rayford pe Leah în timp ce se apropiau de terminal.
— Şi pe al tău, şi pe al lui Buck.
— Nu pot să fac mare lucru pentru tine dacă nu poţi să
dai de Ray, o informă Buck.
— Dacă nu pot să dau de Ray, zise ea, adunându-şi
lucrurile, voi avea nevoie de cineva căruia să îi spun adio.
Uraţi-mi noroc!
— Noi nu ne bazăm pe noroc, replică Buck. Îţi aduci
aminte?
— A, da, făcu ea. Rugaţi-vă pentru mine atunci.
Rayford ştia că ar fi trebuit să răspundă, dar era
preocupat.
Iar Leah plecase.
— Unde o să fii, Ray? îl întrebă Buck.
Rayford îi aruncă o privire.
 — Cu cât ştii mai puţin, cu atât ţi se vor putea pune mai
puţine întrebări.
Buck ridică mâinile.
— Ray! Voiam să spun la modul general. Ai unde să stai,
lucruri de făcut, drumuri pe care să o apuci?
— Sunt acoperit din toate punctele de vedere, răspunse
Rayford.
— Iar Leah ştie tot ceea ce vrem să îi comunicăm lui
Hattie?
— N-aş fi adus-o până aici ca să o las să se ducă acolo
nepregătită.
Se părea că îl enervează pe Buck. Care era problema cu
el?
— Nu fac decât să îmi fixez totul bine în cap, pentru
liniştea mea, Ray. Mă implic într-o situaţie complicată şi
vreau să îmi fac griji pentru cât mai puţine lucruri.
— Ar fi timpul să te duci, îl sfătui Rayford, uitându-se la
ceas. Dacă găseşti o modalitate de a-ţi face griji pentru cât
mai puţine lucruri, comunică-mi-o şi mie. Trimitem o
începătoare într-o închisoare şi, deşteaptă cum e şi cu
tupeu, cine ştie ce o să facă sau o să spună, sub presiune.
— Iată ceva care într-adevăr mă linişteşte.
— E timpul să creşti, Buck.
 — E timpul să te linişteşti, tată.
— Ai grijă, auzi? strigă Rayford.
Rayford se simţi foarte singur după ce Buck părăsi
avionul. Era nehotărât în privinţa planului său şi ştia ce ar
fi crezut ceilalţi despre asta. Dacă Dumnezeu hotărâse să îl
folosească pentru a-l ucide pe Carpathia, nu-şi putea
imagina că ar scăpa cu viaţă din asta. Se temu că îi văzuse
pe cei dragi pentru ultima oară. Şi spera să nu fi aruncat o
prea mare povară pe umerii lui Buck, care trebuia cumva să
o aducă pe Leah înapoi în State.
La zece minute după ce Buck dispăru în interiorul
terminalului, Rayford făcu plinul şi ceru turnului de control
permisiunea de decolare. Se gândise să caute orice altă pistă
în afară de Ben Gurion sau de Ierusalim, însă decise că
varianta cea mai bună pentru a se strecura acolo sub noul
său nume, Marv Berry, era aceea de a se duce acolo unde
era traficul cel mai mare, adică pe Ben Gurion.
Era tot ceea ce putea să facă David, chiar şi cu ajutorul
lui Annie, pentru a şti exact cine era cine, acum că trei
membri de vază ai Armatei Pătimirilor se foloseau de nume
de împrumut.
Îşi făcuse un cartonaş pe care trecuse iniţialele reale, în
ordine inversă, alături de numele de împrumut. Astfel: „RL
Donna Clendedon; SR Marvin Berry; WE Russell Staub”. Ca
să fie totul în ordine, o trecu şi pe Hattie: „DH Mae Willie”.

Buck zbură direct la Ierusalim şi se cază la o pensiune,

sub numele său de împrumut. La miezul nopţii, luă un taxi
până la Zidul Plângerii şi se trezi în spatele unei mulţimi
atât de mari încât nu reuşi deloc să îi vadă pe Moise şi pe
Ilie. Se folosi de ocazie ca să îl sune pe David, apoi pe Chloe
şi, în cele din urmă, pe Mac. La sfârşit formă numărul lui
Chaim, iar Jacov răspunse.
— O, Buck! exclamă el. Am sperat atât de mult că o să
suni! E oribil, îngrozitor!
— Ce?
— Doctorul Rosenzweig nu s-a putut ridica din pat azi-
dimineaţă şi i-a fost imposibil să comunice cu noi. Părea
paralizat de spaimă. Avea spume la gură şi suspina, mâna
stângă îi era curbată, iar braţul înţepenit. Gura îi cădea. Am
chemat o ambulanţă, dar a durat atât de mult încât ne-am
temut că va muri.
— Un atac cerebral?
— Acesta este diagnosticul. În cele din urmă, l-au dus la
spital şi acum îi fac analize. Până mâine n-o să aflăm
rezultatele, dar, în orice caz, previziunile nu sunt deloc
bune.
— Unde se află?
— Aş putea să-ţi spun, Buck, dar n-o să-ţi dea voie să
intri. Nici măcar nouă nu ne-au dat voie. E la terapie
intensivă şi ni s-a spus că, pentru moment, semnele lui
vitale arată bine, ţinând seama de toate. Dar suntem
îngrijoraţi. Ne-am rugat tot timpul până a venit ambulanţa
şi l-am implorat să treacă de partea credinţei. Pentru că nu
putea să vorbească, m-am tot uitat la fruntea lui ca să văd
dacă s-a rugat. Dar n-am văzut nimic. Părea furios şi
înspăimântat şi mă tot gonea cu mâna cea bună.
— Îmi pare atât de rău, Jacov. Ţine-mă la curent cu cea
mai măruntă schimbare.
— Nu îndrăznim să sunăm de aici la numărul tău.
Telefonul tău e securizat, dar al nostru nu e.
— Bine gândit. O să sun eu de fiecare dată când o să pot.
Şi mă voi ruga.

Rayford, sub numele de Marv Berry, fu reţinut la vamă

doar pentru scurt timp, fiindcă un vameş îl crezu când îi
spuse ca acea cutie grea de metal din geanta sa era o baterie
de computer. Rayford închirie o maşină mică şi se cază la
un hotel izolat din partea de vest a Ierusalimului. Sună la
hotelul din Bruxelles unde stătea Leah. Acolo era trecut bine
de miezul nopţii, dar el spera că, datorită schimbării de fus
orar, să o mai găsească trează.
Centralista de la hotel nu voia să sune la camera doamnei
Clendenon, dar „domnul Berry” insistă spunând că e vorba
de o urgenţă. Leah răspunse cu o voce sfârşită la al şaselea
ţârâit, iar Rayford fu impresionat că îşi păstrase prezenţa de
spirit.
— Donna la telefon, zise ea.
— Marv la telefon. Te-am trezit?
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Totul e în regulă. Ascultă, n-o să pot să vin să te iau
până vineri.
— Ce?
— Nu pot intra în detalii. Fii gata pentru vineri.
— Ah, ei bine, Marv, ar trebui să fiu gata pentru marţi.
— Nu încerca să mă suni înainte de vineri, bine?
— Bine, dar...
— Bine, Donna?
— Bine! Nu poţi să-mi spui nimic mai precis?
— Dacă aş putea, aş face-o.

Luni, Buck se trezi devreme şi se grăbi să ajungă la Zidul

Plângerii. Cu o seară înainte nu reuşise să se apropie de Ilie
şi de Moise, deşi rămăsese înmărmurit să vadă oameni
ieşind din mulţime şi îngenunchind lângă barieră pentru a-l
primi pe Hristos.
Martorii vorbiseră întotdeauna cu multă putere şi cu
multă gravitate, însă acum Buck observa că ştiau şi ei, ca şi
oricine altcineva, că începeau să intre în criza de timp.
Populaţia lumii fusese decimată de atacul celor 200 de
milioane de cavaleri, iar cei care supravieţuiseră păreau mai
hotărâţi ca niciodată să continue pe calea păcatului.
Martorii îşi adunau acum puterile pentru un ultim efort
concertat de a salva sufletele de Cel Rău.
Luni, mulţimile de oameni de la Muntele Templului erau
încă şi mai mari pentru că Gala nu începea decât seara, iar
sutele de mii de delegaţi erau curioşi în privinţa
predicatorilor despre care doar auziseră până atunci.
Sofisticatele fabrici ale păcatului din centrul Ierusalimului
erau şi ele aglomerate, însă majoritatea turiştilor se holbau
la cei doi oameni ciudaţi care predicau din spatele barierei.
Era cea de-a o mie două sute şaizecea şi ultima zi de
predică şi de profeţie înainte de vremea sorocită. Buck se
simţea incredibil de privilegiat că se afla acolo. Încercă să-şi
croiască drum prin mulţime până ce ajunse în primul rând
şi dădu peste noii convertiţi care stăteau în genunchi în faţa
barierei. Buck stătea atât de aproape încât ar fi putut să
atingă bariera, fiind mai aproape de Moise şi de Ilie decât
oricine altcineva. Câţiva oameni din mulţime îl avertizară,
amintindu-i că unii muriseră din cauza acestei îndrăzneli.
Îngenunche, cu ochii la cei doi, şi se pregăti să asculte.
Ilie predica, iar Moise stătea în spatele lui, cu spatele
sprijinit de zidul unei mici construcţii de piatră.
— Ia uitaţi-vă la ăla! striga cineva. Ascunde aruncătorul
de flăcări!
Mulţi râseră, dar şi mai mulţi le făcură semn să tacă.
Buck fu copleşit de emoţia din vocea lui Ilie. Ilie strigă tare,
aproape să plângă, suficient de tare să fie auzit la patru
străzi distanţă, deşi era adesea difuzat şi de către reţeaua
globală a CNN. Reporterii de televiziune din întregul
Ierusalim transmiteau reportaje despre entuziasmul stârnit
de deschiderea Galei care urma să aibă loc în acea seară, în
vreme ce toată lumea părea să fi trecut pe aici, pe la Zidul
Plângerii.
Ilie strigă:
— Cât de mult s-a întristat Mesia când şi-a coborât
privirea asupra acestui oraş! Dumnezeu Tatăl a promis să
binecuvânteze Ierusalimul dacă oamenii din Ierusalim se vor
supune poruncilor Sale şi nu se vor închina altor zei. Am
venit în numele Tatălui, iar voi nu ne primiţi. Iisus însuşi a
spus: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi
cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng
pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii subt aripi, şi n-aţi
vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de-acum
încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice:
«Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»”.
Mulţimea amuţise. Ilie continuă:
— Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, pe Mesia cel promis,
care a împlinit mai mult de o sută de profeţii străvechi şi pe
aceea de a fi fost crucificat în acest oraş. Iubirea lui Hristos
ne face să vă spunem că El a murit pentru noi toţi, pentru
ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască doar pentru ei
înşişi, ci pentru El, care a murit pentru ei şi a înviat din
morţi. Noi suntem trimişii lui Hristos, căci Dumnezeu vă
imploră prin glasul nostru; ne rugăm de voi şi pentru voi în
Numele lui Hristos, pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu.
Căci El a luat asupra Sa păcatul nostru, El, Care nu a
cunoscut păcatul, pentru ca noi să ne putem împărtăşi din
dreptatea lui Dumnezeu prin El. Luaţi aminte, a sosit
timpul; luaţi aminte, acum este ziua Mântuirii. Nu există
altă cale de mântuire; căci nu există vreun alt nume sub cer
prin care să ne putem mântui. Deşi această lume şi falşii ei
conducători vă promit că toate religiile duc la Dumnezeu,
asta este o minciună. Iisus este singura cale spre
Dumnezeu, după cum a spus El însuşi: „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa; nimeni nu poate veni la Tatăl decât numai
prin Mine”.
Ilie păru epuizat şi se trase înapoi în spatele barierei.
Moise se ridică şi strigă:
— Această lume e pe sfârşite, dar voi nu L-aţi văzut încă
pe Iisus Hristos! După cum au profeţit prorocii, El va veni
din nou cu putere şi slavă mare pentru a-şi aduce împărăţia
pe pământ. Domnul vine cu mii şi mii de sfinţi să îi judece
pe toţi şi să le arunce în faţă tuturor nelegiuiţilor nelegiuirile
ce le-au făptuit şi toate cuvintele pe care le-au vorbit
împotriva Domnului. Domnia Sa nu va avea sfârşit,
împărăţia Sa nu va trece şi nu va fi risipită. Veniţi la el
astăzi, acum! Căci Domnul nu vrea ca să pieriţi, ci ca toţi să
vă pocăiţi. Aşa a grăit Domnul.
Ilie se ridică şi i se alătură lui Moise şi strigară într-un
glas: — L-am slujit pe Domnul Dumnezeul nostru, Făcătorul
Cerului şi al Pământului, şi pe Iisus Hristos, Fiul Său,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Doamne, ne-
am împlinit menirea şi ne-am sfârşit lucrul înainte de
vremea sorocită. O, Ierusalim, Ierusalim...
Cei doi se ridicară în picioare în faţa barierei, nemişcaţi,
fără să clipească, cu părul, cu bărbile şi cu robele
fluturându-le uşor în vânt. Mulţimea devenea din ce în ce
mai neliniştită. Unii le cerură să mai predice; alţii îi
huiduiau. Buck se ridică încet şi se retrase cu spatele, ştiind
că, de acum, cei doi şi-au terminat propovăduirea. Multora
li se părea că Nicolae Carpathia ieşise învingător din toată
povestea asta. Îşi adusese Gala la Ierusalim şi le închisese
gura predicatorilor.

Lui Rayford îi era la fel de teamă să nu dea peste Buck pe

cât îi era să nu îi întâlnească pe cei de la Comunitatea
Globală, în mod intenţionat nu se mai bărbierise din ziua
zborului. Luni se duse la Ierusalim, parcă în centru şi merse
prin oraş. Purta un turban galben-verzui peste o perucă
grizonată, precum şi ochelari care păreau a fi de soare, dar
îi permiteau să vadă perfect, ascunzându-i, totodată, ochii.
Purta o robă uşoară, foarte întâlnită în zonă. În fundul
unuia dintre buzunare ţinea Paloşul. Roba era suficient de
largă încât îşi putea vârî mâinile înăuntru şi putea desface
arma în două fără să fie observat. Deşi băgă de seamă că
existau detectoare de metale de fiecare parte a scenei mari,
mii şi mii de spectatori erau lăsaţi să intre în acea zonă fără
să fie controlaţi. Simţi un fior străbătându-i trupul la gândul
că purta o armă de mare calibru, care putea ucide de la
două sute de metri distanţă. După ce fusese atât de
nerăbdător, acum se ruga lui Dumnezeu să îl scutească de
sarcina asta. Oare ar fi fost gata să meargă până la capăt şi
să îl ucidă pe Carpathia dacă Dumnezeu i-ar fi transmis
limpede acest lucru?
Mulţimea se adunase devreme. Trupa latino care cânta
înaintea deschiderii Galei se auzea tare, iar ritmul era
molipsitor. Jumătate din mulţime dansa şi cânta şi se
adunau din ce în ce mai mulţi oameni pe măsură ce după-
amiaza se apropia. Muzica şi dansul, întrerupte de anunţuri
entuziaste despre iminenta sosire a Potentatului însuşi,
aruncau mulţimea în delir.
Pe măsură ce bolta cerului se întuneca progresiv, Rayford
continua să meargă, vânturându-se de colo până colo, ca să
se asigure că trece neobservat. La un moment dat, aproape
că se opri şi îşi ridică ochelarii. Ar fi putut să jure că Hattie
tocmai trecuse pe lângă el. Cu inima bătându-i nebuneşte,
se întoarse şi o urmări cum se îndepărtează. Aceeaşi
statură, aceeaşi figură, acelaşi mers. Nu, era imposibil. Pur
şi simplu era imposibil.
 Mac şi Abdullah intrară în piaţa Galei, plină acum cu
delegaţi.
— Vrei să stăm împreună sau să ne despărţim săptămâna
asta? se interesă Mac.
Abdullah ridică din umeri.
— Dacă vrei să te las singur, nicio problemă.
— Nu e vorba de asta, îi explică Mac. Vreau doar să te
simţi liber să fii tu însuţi oricând vrei.
Abdullah ridică din nou din umeri. Adevărul era că pe
Mac nu l-ar fi deranjat să rămână singur. Singur în
mulţimea imensă. Singur cu gândurile sale despre cum se
schimbase lumea, dar şi viaţa sa. Ajunsese la o decizie.
Dacă Nicolae Carpathia supravieţuia cumva acestui
eveniment, dacă, din cine ştie ce motive bizare, până şi
Tsion Ben-Judah se înşelase în interpretarea profeţiilor, Mac
avea un plan. Rayford avusese dreptate. Unul dintre ei ar fi
trebuit demult să intre cu avionul într-un munte, cu Nicolae
la bord, sacrificându-se pentru binele celorlalţi. Mac nu era
atât de egoist încât să îl implice şi pe Abdullah. Cumva,
trebuia să însceneze o situaţie excepţională, astfel încât să
poată să piloteze de unul singur avionul Potentatului. Nici
măcar n-avea nevoie de un munte. Nu trebuia decât să
oprească motoarele şi să lase gravitaţia să îşi facă treaba.
Putea oare să facă asta? Ar fi făcut-o? Se uita la Abdullah
şi cercetă apoi mulţimea. Aşa nu se putea trăi.

În cele din urmă, apărură elicopterele. Rayford privi în

sus, în timp ce mulţimile aclamau. Elicopterele aterizară de
o parte şi de alta a scenei, iar demnitarii ieşiră într-o mare
de aplauze. Toţi cei zece potentaţi regionali, comandantul
suprem şi o femeie purtând straie strălucitoare Enigma
Babilon coborâră scările. De sub scenă apăru echipa de
securitate, care formă un semicerc în jurul tribunei.
Numai după ce toţi ceilalţi se instalară la locurile lor,
Carpathia ajunse şi el, de unul singur, cu un alt elicopter.
După uralele asurzitoare cu care fu întâmpinat la scenă de
către VIP-urile care stăteau în picioare, toţi păreau
nerăbdători să îi strângă mâna. Fortunato fu ultimul care îl
întâmpină şi îl conduse spre un scaun care, după
dimensiuni şi după ornamente, arăta ca un tron.
Ceilalţi îl lăsară pe el să se aşeze primul, însă aplauzele,
care păreau să nu se mai sfârşească niciodată, îl obligară pe
Carpathia să se ridice iarăşi şi iarăşi, pentru a face timid,
modest, cu mâna. De fiecare dată când se ridica, toţi cei de
pe scenă făceau la fel. Rayford se afla la o distanţă de
aproximativ şaptezeci de metri de el şi de două ori îşi vârâse
mâna în robă pentru a simţi Paloşul, deschizându-l puţin,
apoi închizându-l la loc. Nu-şi putea fixa o ţintă precisă cu
atâţia oameni în faţa lui. Dacă urma să facă asta,
Dumnezeu trebuia să pună lucrurile la punct. Rayford
decise să mai aştepte să vadă dacă nu cumva Dumnezeu îi
deschide calea. Dacă vreun om din acea mulţime ar fi tras
în Carpathia, nimeni nu l-ar fi observat decât după primul
foc, atât erau de vrăjiţi de Potentatul lor.

Părăsind fără tragere de inimă Zidul Plângerii, Buck

ajunse târziu şi rămase în spatele mulţimii de aproape două
milioane de oameni. Privi cum mulţimea se desfăşura, dar
nu fu în stare să aplaude. Era îngrijorat pentru Tsion,
încercă să-l sune pe Jacov, dar descoperi că oricum n-ar fi
putut să audă nimic la telefon.
Când, în cele din urmă, se făcu suficientă linişte, astfel
încât Leon să îşi poată ocupa locul la tribună, acesta se
întoarse pentru a se asigura că Nicolae Carpathia se aşezase
definitiv, apoi se duse la tribună.
— Bine aţi venit, dragi concetăţeni ai lumii noi, rosti el şi
la început fu întrerupt de aplauze din două în două minute.
Fiecare frază stârnea entuziasm, făcându-l pe Buck să se
întrebe de pe ce planetă venea acea mulţime. Oare nimeni
nu îşi dădea seama că aceşti conducători erau responsabili
pentru tot ceea ce se întâmplase, pentru moartea a milioane
şi milioane de oameni? Populaţia se redusese la jumătate în
trei ani şi jumătate, iar aceşti oameni sărbătoreau?
— Numele meu este Leonardo Fortunato şi am privilegiul
de a fi în slujba voastră şi a Excelenţei Sale în funcţia de
Comandant Suprem al Comunităţii Globale. Aş vrea să vi-i
prezint pe potentaţii noştri regionali şi sunt convins că îi veţi
primi cu entuziasmul pe care îl merită. Dar mai întâi să
cerem binecuvântarea marelui zeu al naturii şi, pentru asta,
vreau să v-o prezint pe asistenta supremului pontif al
Religiei Unice Enigma Babilon, care are şi ea de făcut un
anunţ. Doamnelor şi domnilor, vicepontiful Francesca
d’Angelo.
Buck fu uimit de faptul că adjunctul nu fu primit la
început cu aplauze şi cu urale. Dintr-odată, fu străbătut de
un fior care îi făcu pielea de găină. În timp ce doamna
d’Angelo se îndrepta spre tribună, Carpathia se ridică, iar
mulţimea, în loc să-şi manifeste entuziasmul, păstră o
tăcere de moarte. Buck simţi că e singurul din mulţime
capabil să se uite şi în altă parte decât la Carpathia.
Potentaţii se uitau la el, fiecare de la locul lui, iar Fortunato
se întoarse şi el spre Nicolae.
Carpathia luă cuvântul şi vorbi cu acea voce hipnotică,
obsedantă, pe care Buck o mai auzise o singură dată. Cu
trei ani şi jumătate în urmă, Nicolae comisese o dublă crimă
după ce le spusese tuturor care se aflau în încăpere ce
anume să-şi amintească şi ce nu. Buck, credincios novice la
acea dată, fusese singurul care fusese protejat de această
formă de manipulare mentală. Mai târziu, nimeni nu şi-a
amintit de prezenţa lui Buck în acea încăpere.
Acum, Potentatul vorbea, deşi vocea nu îi era amplificată
de difuzoare. Buck, care era mai departe de scenă decât
oricine altcineva, îl auzea perfect, de parcă ar fi stat în
imediata lui apropiere.
— Nu vă veţi aminti că am intervenit în discuţie, spuse
Nicolae.
„O, Doamne, se rugă Buck în tăcere, apără-mă! Nu îl lăsa
să îmi ia minţile”.
— Sunteţi pe cale să aflaţi cu surprindere despre moartea
cuiva, continuă Carpathia şi nimeni nu făcu nicio mişcare.
O veţi lua ca pe o ştire veche. Nu vă va surprinde cu nimic,
nu vă va păsa de ea.
Carpathia se aşeză, iar zumzetul mulţimii reîncepu de-
acolo de unde se oprise. Doamna d’Angelo luă cuvântul:
 — Înainte de a înălţa rugăciunea mea către marele zeu
unic întru care sălăşluim toţi şi care sălăşluieşte întru
fiecare din noi, am de făcut un anunţ. Supremul Pontif Peter
II a murit subit, astăzi de dimineaţă. Moartea sa s-a datorat
unui virus extrem de contagios, fapt care a necesitat
incinerarea sa. Condoleanţele noastre familiei şi tuturor
celor care l-au iubit. Mâine-dimineaţă, aici, va avea loc o
ceremonie funerară. Şi acum, să ne rugăm.
„Mâine-dimineaţă?” se gândi Buck. Programul Galei
cuprindea o „dezbatere” între Carpathia şi „Cuplul de la
Ierusalim”, marţi la orele zece, urmată de o „petrecere
hedonistă de la prânz până seara”, în sectorul hedonist.
Buck privi chipurile delegaţilor din jurul lui. Aplaudau la
prezentarea fiecărui Potentat şi mai ales la a celui mai nou,
domnul Litwala din Africa. Delegaţii păreau să fie la fel de
impresionaţi de fiecare dintre discursurile de recepţie ale
potentaţilor, care îl preamăreau pe Carpathia la fiecare două
fraze. În cele din urmă, veni şi momentul omului zilei.
— Iar acum, începu Fortunato, iar rumoarea care se auzi
dinspre mulţime acoperi restul prezentării, numai că Buck
stătea sub unul dintre stâlpii cu boxe. Omul ales de
Dumnezeu să conducă lumea de la război şi distrugere la o
comunitate unică şi utopica a armoniei, supremul vostru
Potentat şi al meu, Excelenţa Sa, Nicolae Carpathia!
Restul VIP-urilor, cu excepţia lui Fortunato, părăsiră cu
sfială platforma, lăsându-l pe Carpathia să zâmbească şi să
salute cu ambele mâini, în spatele agenţilor de securitate.
Leon, care conducea corul ovaţiilor, stătea în spatele lui
Nicolae, în faţa unui scaun aflat la dreapta tronului.
 22

Buck constată că darul oratoric pe care Nicolae Carpathia

îl demonstrase pentru prima dată la Naţiunile Unite, cu trei
ani şi jumătate în urmă, se dezvoltase între timp. Atunci se
folosise de prodigioasa sa memorie, de cunoştinţele sale
incredibile de istorie şi de geopolitică, de poliglotismul său,
şi îi cucerise până şi pe reprezentanţii presei. Când se mai
întâmplase oare ca întreaga presă să ridice în slăvi un orator
practic necunoscut până la acea dată?
Bineînţeles, primul discurs la nivel internaţional avusese
loc la câteva zile de la dispariţia de pe pământ a milioane de
oameni, a tuturor bebeluşilor şi a celor mai mulţi dintre
copii. Carpathia apăruse ca fiind omul potrivit la momentul
potrivit şi toată lumea, speriată de moarte, inclusiv Buck la
acea vreme, îi salutase apariţia. Lumea părea unanimă în a-
l considera pe Carpathia o voce a păcii, a armoniei şi a
raţiunii. Era tânăr, frumos, dinamic, charismatic,
concludent, inteligent, hotărât şi, paradoxal, modest. Părea
că acceptă puterea în pofida voinţei sale.
Nicolae reinventase lumea, împărţind-o în zece regiuni,
fiecare dintre acestea condusă de câte un Potentat. În
mijlocul discordiei care măcina pământul mai rău chiar
decât pierderea a milioane de oameni în urma înălţării la
Cer, Carpathia reprezenta vocea paternă a mângâierii şi a
încurajării. Cel de-al Treilea Război Mondial, foametea,
marele cutremur al Mâniei
Mielului, meteoriţii, dezastrele maritime, contaminarea
surselor de apă, răcirea globală şi scăderea puterii soarelui,
atacurile lăcustelor-scorpion şi, cel mai recent, focul, fumul
şi sulful mai uciseseră încă o treime din populaţie; şi totuşi
Carpathia deţinea încă controlul.
Existau zvonuri în privinţa unor tentative de insurecţie
din partea acel puţin trei subpotentaţi, dar nu se întâmplase
nimic. Oamenii disperaţi cârteau adesea despre faptul că
lumea cea nouă era mai rea decât cea veche şi nu făcea
decât să se înrăutăţească în continuu, dar Nicolae reuşea de
fiecare dată să îi liniştească prin promisiuni, prin
solidaritate şi prin îndemnuri la efort susţinut.
Ei îl credeau, în special aceia pentru care libertatea
personală era mai preţioasă decât orice. Pe când
Comunitatea Globală reconstruia oraşe, aeroporturi, şosele
şi sisteme de comunicaţii, crimele, furturile, vrăjitoria,
idolatria şi dezmăţul erau în creştere. Ultimele trei erau în
fapt încurajate de Carpathia şi de către toţi cei pentru care
binele era rău şi răul – bine.
 Singura fisură din angrenajul lui Carpathia consta în
aceea că părea neputincios în faţa celor doi martori de la
Ierusalim. Faptul că îşi programase Gala Globală menită să
reprezinte „prima zi din restul Utopiei” în oraşul în care cei
doi îi ţinuseră piept atâta timp părea să fie culmea tupeului.
Dacă Nicolae era din nou umilit de neputinţa sa de a îi
controla, dacă nu puteau fi opriţi să transforme apa în
sânge şi să provoace seceta, reputaţia sa de conducător ar fi
început să se deterioreze.
Şi totuşi era acolo, în faţa camerelor care îi transmiteau
imaginea pe toate canalele de televiziune ale lumii şi pe
internet. În vârstă de treizeci şi şase de ani, încrezător şi
fermecător ca întotdeauna, se plimba de colo până colo de-a
lungul şi de-a latul scenei, în spatele agenţilor de securitate.
Nemulţumindu-se să stea la tribună, continua să meargă,
astfel încât salutul şi zâmbetul său să ajungă în toate
sectoarele publicului, care părea să nu se mai sature de el.
În cele din urmă, ridică mâinile şi se bucură de o atenţie
totală. Fără notiţe, fără pauză şi fără măcar un tremur în
voce, Carpathia vorbi timp de patruzeci şi cinci de minute.
Era întrerupt de aplauze entuziaste aproape după fiecare
frază şi, deşi începuse plin de elan, la sfârşitul discursului
părea a fi încă şi mai plin de energie decât la început.
 Era conştient de greutăţi, de suferinţa şi de tristeţea
cauzată de pierderile fiecăruia, precum şi de munca ce
trebuia încă făcută. Îşi permise să îşi înăbuşe o lacrimă în
voce vorbind despre numeroşii „dragi compatrioţi, care aţi
suferit atât de cumplit”.
În timp ce se îndrepta progresiv spre un final de un
dramatism apoteotic, vorbea din ce în ce mai tare, mai
direct, chiar şi mai intim. Lui Buck i se părea că mulţimea
era gata să explodeze de atâta iubire. Aveau încredere în el,
credeau în el, îl venerau şi se bazau pe sprijinul lui.
Nicolae făcu un interludiu dramatic în care se retrase
puţin în spatele pupitrului, se sprijini de el cu o mână, îşi
încrucişă picioarele, punându-şi cealaltă mână pe coapsă.
Privirea sa, reflectată de toate ecranele din piaţă, era
arogantă şi plină de promisiuni.
Carpathia lăsă tensiunea să crească, apoi trecu
intenţionat în spatele tribunei şi o apucă strâns cu ambele
mâini.
— Mâine-dimineaţă, spuse el, după cum puteţi vedea
scris în programul Galei, ne vom aduna din nou, de data
asta lângă Muntele Templului. Acolo, vom instaura
autoritatea Comunităţii Globale asupra f-i-e-c-ă-r-e-i locaţii
geografice.
 Aplauze şi iar aplauze.
— Indiferent de avertismentele unora sau de proclamaţiile
altora, indiferent de cine îşi asumă atacurile asupra acestui
oraş, asupra acestei zone, asupra acestui stat... Voi pune
personal capăt terorismului religios al celor doi impostori
criminali. Eu, unul, m-am săturat de opresiunea
superstiţiei, m-am săturat de secetă, m-am săturat de apa
care se transformă în sânge. M-am săturat de aşa-zise
profeţii pompoase, de blesteme şi de pedepse şi de tot acest
bla-bla-bla! Dacă acest Cuplu din Ierusalim nu încetează şi
nu se predă mâine, nu voi mai avea linişte până ce nu mă
voi răfui personal cu ei! Şi, odată ce vom fi rezolvat asta,
vom dansa în plină stradă!
Mulţimea se aplecă spre scenă, aplaudând şi cântând în
delir:
— Nicolae, Nicolae, Nicolae!
Nicolae strigă în întuneric:
— Distraţi-vă în noaptea asta! Nu vă refuzaţi nicio
plăcere! Dar dormiţi bine după aceea, căci mâine-dimineaţă
va începe petrecerea fără de sfârşit!
În timp ce elicopterele îşi făcură din nou apariţia, iar
oamenii erau îndepărtaţi din zona de aterizare, Carpathia
zâmbi şi făcu cu mâna, îndreptându-se spre scări. Leon se
duse repede după el şi îngenunche, dând din mâini şi
făcând semne de supunere. Spre uimirea lui Buck, cei mai
mulţi dintre oamenii din mulţime îi urmară exemplul. Zeci
de mii căzură în genunchi şi îl preaslăviră pe Carpathia ca
pe un atlet, ca pe un artist... sau ca pe un zeu.

Rayford nu mai era el însuşi. Pentru a nu părea suspect

din cauza refuzului de a îngenunchea, continuă să meargă.
Cu fiecare pas, se apropia mai mult şi, pe sub robă, desfăcu
Paloşul. Greu, solid, letal, atingerea acestuia îl revigora pe
Rayford, înspăimântându-l în acelaşi timp. I se părea că
visează şi se priveşte pe sine însuşi din afară. Ajunsese oare
până aici? Ajunsese oare atât de nebun, îşi pierduse tot
pragmatismul şi toată luciditatea? Până ce nu era sigur că
acesta era planul lui Dumnezeu, nu îndrăznea să se dea
drept parte din istorie. Oricine ar fi asasinul, acesta nu va
mai fi niciodată liber, de asta era convins. Urma să fie
identificat după o înregistrare video şi n-ar fi reuşit să
ajungă prea departe.
Rayford se afla la aproximativ cincisprezece metri de
scenă în momentul când Carpathia făcu un ultim salut cu
mâna, se aplecă şi dispăru la bordul elicopterului.
Elicopterul decolă exact pe deasupra capului lui Rayford,
care ar fi putut să tragă asupra acestuia. Strânse din dinţi
şi vârî la loc Paloşul în suportul său. Îl vârî în buzunarul
mare din interior şi îşi scoase mâinile afară. Scrâşnetul
dinţilor îi făcu tâmplele să palpite.
În timp ce mulţimea se risipea în căutarea distracţiei,
Rayford făcu imediat cale întoarsă la maşină, strângând
încă din dinţi şi ascunzându-şi mâinile în mânecile largi.
Era hotărât să nu facă nimic necugetat, dacă Dumnezeu nu
îi dădea niciun semn.

Lui Buck îi era dor de familie. Spectacolul Galei îl

umpluse de tristeţe. Mergea ca un somnambul pe străzi,
lăsându-se purtat de mulţime, dar având grijă să păstreze
direcţia spre pensiune. Telefonă acasă şi vorbi cu Chloe, cu
Kenny şi cu Tsion. Telefonă la Noul Babilon, unde vorbi cu
David şi făcu apoi „cunoştinţă” cu Annie. Nu îi plăcea să fie
nevoit să întrerupă convorbirea, dat fiind că vorbea pentru
prima oară cu ea, dar un ţârâit îi semnală că mai avea un
apel şi văzu că era de la Leah.
— Îmi pare rău că te deranjez, Buck, zise ea, dar am avut
o zi agitată la Buffer şi voiam să spun cuiva.
— Nicio problemă, dar nu trebuia să îl informezi pe
Rayford?
 — N-am voie nici măcar să-l sun până vineri.
— Ce?
Ea îi povesti despre instrucţiunile lăsate de Rayford.
— Păi, şi dacă apar probleme?
— Bănuiesc că în cazul ăsta trebuie să te sun pe tine.
— Şi eu ce să fac? Să închiriez o maşină şi să vin în
Franţa?
— Nu, ştiu că nu ai ce să faci.
— Ai văzut-o pe Hattie?
— Analizează cererea mea şi îmi vor da un răspuns.
— Nu sună prea bine.
— Treaba e încurcată, Buck. Nici nu ştiu dacă să mă
arunc sau să rămân în expectativă.
— Stai să îl sun pe Rayford şi să aflu despre ce e vorba.
— Faci tu asta?
Buck se opri sub un felinar, la câteva străzi de Zidul
Plângerii şi formă numărul personal al lui Rayford. Astfel,
acesta putea să vadă cine îl sună. Rayford răspunse.
— Sper să fie important, Buck.
— Aş spune că a lăsa în aer pe cineva dintre ai noştri e
ceva important. Cum ai putut să o laşi aşa?
Rayford părea plictisit.
— Care e problema ei? A dat de belea? Buck îl puse la
curent cu situaţia.
— Spune-i să se ţină de planul stabilit şi să nu sune nici
la mine, nici la tine, până vineri.
— Ce ai pus la cale, Ray?
— Buck, ascultă-mă! Când i-am spus lui Leah că nu
vreau să mă sune până vineri, nu m-am aşteptat să dea
fuga la tine.
Trebuie să ai încredere în mine.
Buck oftă şi se dădu bătut, în pofida voinţei sale. Decise
să nu îi spună lui Chloe că avusese o controversă cu tatăl
ei.
Nu ştia care era de fapt problema.
Se urcă într-un copac ca să poată vedea Zidul Plângerii,
iar acolo se aflau Ilie şi Moise. Stăteau drepţi, umăr la umăr,
nemişcaţi, fără să clipească, în exact aceeaşi poziţie în care
îi lăsase şi ultima oară. Mulţimile huiduiau.
Îl sună pe Jacov pentru a afla veşti despre Chaim.
— Am veşti şi bune şi proaste, răspunse Jacov. Testele au
ieşit bine.
— Ce poate fi rău atunci?
— Doctorul nu poate determina cauza paraliziei şi a
imposibilităţii de a vorbi. Par să fie efectele unui atac, dar
nu exista semne că ar fi avut loc vreunul.
 În dimineaţa următoare, Rayford se trezi şi se duse
devreme la Zidul Plângerii. Drumul era umed pe alocuri şi
nu doar de la rouă. Fu uimit să vadă că se adunase deja o
mulţime imensă, cu două ore înainte de mult-aşteptata
confruntare. Umblau zvonuri că funeraliile Supremului
Pontif Peter II fuseseră amânate din cauza lipsei de interes
şi că domnişoara D’Angelo fusese deja demisă. Se părea că
Enigma Babilon murea odată cu fondatorul ei. În jurul lui
Carpathia nu era loc nici măcar pentru religia păgână.
Cu Paloşul în interiorul robei, Rayford îşi făcu drum cu
coatele până în mijlocul mulţimii surescitate. Nu dormise
bine, se rugase aproape toată noaptea şi acum ar fi vrut să
stea jos. Dar îndura. Martorii stăteau drepţi ca nişte statui,
de ore întregi, după cum se spunea. Cu siguranţă că urmau
să se anime în momentul sosirii lui Carpathia.
La o stradă distanţă, trupe zgomotoase repetau pentru
petrecerea de douăzeci şi patru de ore.

Buck încercă să se caţere în acelaşi copac în care se

urcase cu o noapte înainte, dar agenţii Comunităţii Globale
îl goniră de acolo. Găsi un loc, pe un dâmb pietros, de unde
avea o perspectivă clară asupra mulţimii. Se întrista văzând
tăcerea martorilor, dorindu-şi ca în momentul sosirii lui
Carpathia aceştia să se dezlănţuie. Dar vremea sorocită îi
ajunsese; era cea de-a o mie două sute şaizeci şi una zi.
Biblia spunea că vor fi copleşiţi.
Cerul se umplu de zgomote de elicopter. Ca şi în piaţa
Galei, potentaţii veneau în trei elicoptere: Fortunato, unul în
care acum nu se afla niciun reprezentant al Enigma Babilon
şi, în ultimul, Carpathia. Era pentru prima dată când Buck
îl vedea fără cravată. Purta pantofi scumpi, pantaloni, o
cămaşă cu gulerul descheiat şi un hanorac de caşmir care
părea să aibă o Biblie într-unul dintre buzunare.
Potentaţii şi Fortunato păşiră în spatele unei bariere care
îi separa de mulţime. Se aprinseră luminile, se poziţionară
camerele de luat vederi, iar Carpathia porni cu hotărâre
spre barieră. Avea montată o lavalieră la cămaşă şi se opri
pentru a fi dat cu cremă de către un stilist. Zâmbi către
mulţimea zgomotoasă, care stătea nemişcată, doar
piepturile săltând în ritmul respiraţiei.
Precum un magician, Carpathia îşi scoase hanoracul şi îl
atârnă de un cui fixat în barieră. Haina îi atârna într-o parte
din cauza obiectului pe care îl avea în buzunar. Când
Nicolae îşi suflecă mânecile ca şi cum ar fi fost gata de
bătaie, mulţimea înnebuni pur şi simplu.
 — Domnii mei, ce aveţi de spus în această dimineaţă?
începu el, uitându-se mai întâi la martori şi apoi la mulţime.
Buck se rugă pentru ei să fie convingători, bătăioşi,
puternici.

În Illinois era dimineaţa devreme, iar Tsion stătea în faţa

televizorului în pijama, în halat şi în papuci. Chloe stătea pe
un scaun.
— Copilul doarme? se interesă Tsion.
Chloe încuviinţă din cap.
— Mă rog să doarmă cu toată chestia asta.
În momentul în care Carpathia începu confruntarea cu
primele întrebări, Chloe spuse încet:
— Hai, Ilie. Pe ei, Moise.
Dar ei nu răspunseră.
— O, Doamne, se rugă Tsion. O, Doamne, o, Doamne!
Sunt asupriţi şi în durere şi totuşi nu deschid gura; sunt
duşi precum mieii la tăiere şi nu-şi deschid gura.

Pentru o clipă, Buck îşi dori să fi avut la el o armă. Avea o

vedere perfectă asupra lui Carpathia. Ce aroganţă! Ce
tupeu! Cât de mult i-ar fi plăcut să îl ţintească pe Nicolae
între ochi, chiar şi cu o praştie. Scutură din cap. Era
jurnalist, adică observator. Nu avea pretenţii de
obiectivitate. Înima lui era alături de martori. Dar nici
participant activ nu era.

Rayford de-abia putea să se ţină pe picioare. Îşi muşcă

limba, ca să se abţină să urle la Carpathia. Îşi strecură
braţele sub robă şi prinse cutia de metal cu ambele mâini.
Dacă Nicolae avea de gând să îşi bată joc de martori, poate
că tocmai el va fi cel batjocorit, zăcând în propriul lui sânge.
Carpathia era la apogeu.
— V-aţi înghiţit limbile? făcu el, păşind spre sfinţii care
păstrau tăcerea şi trăgând cu ochiul la mulţime pentru
încurajări. Apa din Ierusalim este astăzi rece şi proaspătă!
Ce, aţi rămas fără otravă? V-au dezertat acoliţii? Nu mai
aveţi acces la rezerva de apă?
Oamenii aplaudară şi râseră.
— Aruncaţi-i de aici! strigă cineva.
— Arestaţi-i!
— Închideţi-i!
— Omorâţi-i!
Rayford voia să strige: „Gura!”, dar oricum, ar fi fost
copleşit de mulţimea însetată de sânge. Iar Carpathia îi avea
sub control.
 — Oare ceea ce am văzut de dimineaţă pe fereastră să fi
fost ploaie? Ce s-a întâmplat cu seceta? Spuneţi, vede
cineva lăcuste? Călăreţi? Fum? Domnilor! Sunteţi
neputincioşi!
Mulţimea primi aceste cuvinte cu încântare. Rayford
fierbea.
— Acum doi ani am declarat această zonă ca fiind
interzisă pentru voi! strigă Carpathia, cu spatele la mulţime,
dar fiind auzit pretutindeni datorită microfonului, inclusiv la
televizor.
De ce vă aflaţi încă aici? Plecaţi sau veţi fi arestaţi! De
fapt, n-am spus oare că dacă veţi fi văzuţi oriunde în public
după întâlnirea devoţilor veţi fi executaţi?
Carpathia se întoarse spre mulţime.
— Aşa am spus, nu?
— Da! Da! Executaţi-i!
— Am fost indulgent! Nu mi-am adus la îndeplinire
datoriile! Cum mă pot eu prezenta în faţa cetăţenilor care
mi-au acordat prerogativele funcţiei mele, când eu am lăsat
această faptă nepedepsită? Nu vreau să mă acopăr de
ruşine în faţa poporului meu! Nu vreau să le stric
petrecerea! Haideţi! Ieşiţi de după acea barieră şi înfruntaţi-
mă! Răspundeţi-mi! Săriţi, zburaţi, teleportaţi-vă, dacă
puteţi! Nu mă faceţi să deschid poarta!
Carpathia se întoarse din nou spre mulţime.
— Ar trebui să mă tem de răsuflarea lor? Oare aceşti
dragoni mă vor incinera până şi pe mine?
Mulţimea nu mai era acum la fel de zgomotoasă, fiind
cuprinsă de un râs nervos. Martorii nu schiţară nicio
mişcare.
— Am ajuns la capătul răbdării! strigă Nicolae.
Conducătorul Forţelor de Menţinere a Păcii ale
Comunităţii Globale scoase o cheie din buzunar şi i-o
înmână lui Nicolae. Acesta descuie poarta, iar mulţimea se
trase înapoi. Câţiva oftară. Apoi se lăsă tăcerea.
Carpathia deschise poarta cu un gest ostentativ şi îi goni
pe martori.
— Afară! strigă el, dar cei doi nu îl băgară nici acum în
seamă.
Îl împinse pe Ilie în Moise, făcându-i pe amândoi să se
poticnească spre poartă.
Mulţimea se trase şi mai în spate. Carpathia îi apucă pe
Moise şi pe Ilie de robe şi îi lovi de barieră, apoi le întoarse
spatele şi zâmbi mulţimii.
— Aceştia sunt cei care v-au chinuit! rosti el. Judecătorii
voştri! Profeţii voştri! Şi ce mai au de spus în apărarea lor
acum? Nimic! Nu mai rămâne decât să se facă dreptate, am
dat sentinţa şi o voi executa!
Se întoarse spre cei doi, trăgându-i de robe până ce
ajunseră la doi metri de gratii.
— Mai aveţi ceva de spus?
Ilie şi Moise se uitară unul la altul şi îşi înălţară capetele
spre cer.
Carpathia se îndreptă spre haina sa şi scoase obiectul
negru pe care îl avea în buzunar. Rayford rămase uluit
recunoscându-l. Nicolae ascunse cutia de ochii mulţimii, cu
spatele la ei şi separă o armă de tip Paloş de suportul ei. Se
trase cam trei metri în spate şi întinse arma spre Ilie.
Neaşteptata detunătură îi făcu pe toţi să tresară şi să îşi
acopere urechile. Glonţul pătrunse în gâtul lui Ilie, iar forţa
exploziei îl doborî la pământ, izbindu-l cu capul de barieră.
Moise îngenunche şi îşi acoperi ochii, ca şi cum s-ar fi
rugat. Carpathia îl împuşcă în cap, făcându-l să cadă peste
barieră şi să aterizeze în bărbie.
Gura lui Rayford era uscată, respiraţia grea, iar pulsul îi
reverbera în degete. De jur împrejurul lui, oamenii se ţineau
de urechi şi se holbau la cadavre. Carpathia încastră arma
la loc în suportul ei, o strecură în buzunarul hainei şi făcu o
plecăciune în faţa mulţimii, cu un zâmbet îngheţat pe
figură.
Rayford fu cuprins de un impuls atât de irezistibil de a îl
împuşca pe Carpathia încât intră cu umărul în omul din
faţa sa, care scoase un ţipăt de groază exact în momentul în
care mulţimea îl aclama pe Carpathia. Săriră, aplaudară,
râseră şi dansară. Rayford continua să înainteze cu forţa,
încercând să ajungă la Carpathia şi, în acelaşi timp,
străduindu-se să îşi desfacă propriul Paloş.
Mulţimea se agita dintr-o parte în alta, căzând, luptându-
se, distrându-se. Rayford căzu în mijlocul mulţimii, cu
mâinile în interiorul hainei, incapabil să se ridice. Îşi scoase
cu greu o mână din mânecă, ca să poată să se sprijine de
pământ pentru a se ridica, dar fu doborât la loc. Mişcă din
coate pentru a-şi croi drum, dar, făcând asta, cutia
Paloşului căzu pe pământ.
Pipăi în jur după el, printre valurile de oameni în delir.
Reuşi să îşi scoată ambele mâini din haină, dar cineva îl
trânti la loc şi se izbi cu capul de beton. Se rostogoli şi sări
în picioare, simţind cum îi creşte un cucui în ceafă. Unde
era Paloşul? Oare rămăsese întreg? Era încărcat, iar
pericolul de a se declanşa era iminent.

Buck stătea în picioare pe dâmbul pietros, sleit de puteri.

Privea mulţimea care dansa ameţită de băutură, elicopterele
care îi duceau pe Carpathia şi pe cei din camarila sa la
petrecere. Buck ura priveliştea înfiorătoare a trupurilor
iubiţilor predicatori. Oare cum ajunsese să le cinstească
pielea vânătă, aspră, picioarele groase şi murdare,
veşmintele de pânză groasă pline de praf? Fuseseră atât de
maiestuoşi, de imperiali, de patriarhali. Mâinile şi umerii lor
osoşi, feţele şi gâturile noduroase, părul şi bărbile lungi,
fumurii, nu făceau decât să adâncească misterul lor
nepământesc.
Trupurile le fuseseră distruse. Odată invincibili, fuseseră
ţintuiţi de gardul de fier, în poziţii groteşti. Buck se simţea
stingherit în faţa acestui spectacol al morţii. Robele le
atârnau, mâinile le erau încolăcite, ochii deschişi, gura
căscată. Sângele care curgea din trupurile lor era negru,
întrucât arma care îi ucisese era atât de performantă, încât
a o numi pistol ar fi fost ridicol.
Buck ştia cine urma la rând. Nu era nevoie să participe la
sărbătoarea care fusese programată să ţină de la prânz şi
până la miezul nopţii, dar care, fără îndoială, urma să ţină
mai mult de trei zile. Privi cu adâncă tristeţe păcatul ajuns
în pârg, răul personificat în oameni care avuseseră toate
şansele să se mântuiască, căci fuseseră avertizaţi în toate
felurile.

Tsion lăsă capul în jos.

— Nu mi-aş fi putut imagina cât de groaznic...
Chloe nu era în stare să îşi ia ochii de la ecran.
— Buck trebuie să fie acolo.
Tsion se ridică.
— Chloe, am intrat într-o etapă teribilă. Acesta e doar
începutul. Curând, Carpathia nici măcar nu va mai cere
supunere. Cei mai mulţi vor fi incapabili să îi reziste.

Rayford se întorcea şi se învârtea în toate părţile, disperat

să găsească Paloşul. Călcă pe el, se întinsese să apuce şi fu
trântit înapoi de către dansatorii în delir. Căzu în genunchi
şi îl prinse cu ambele mâini, strângându-l la piept, în timp
ce oamenii treceau peste el. În cele din urmă, îl îndesă la loc
în haină şi se luptă să iasă din mulţime. Carpathia trebuia
acum să fie departe.

Buck se îndrepta spre pensiune, întâlnind la fiecare pas

grupuri de oameni care sărbătoreau, adunaţi în jurul
ecranelor de televizor. O sună pe Leah. Nu-i răspunse
nimeni.
 Următoarele trei zile ale Galei urmau să fie dedicate
petrecerilor. Muzica urla la maximum, iar discursurile
batjocoreau Cuplul din Ierusalim şi îl preaslăveau pe
Nicolae. Fortunato îndemna pe toată lumea să îl privească
pe Carpathia ca pe o zeitate, „poate chiar Zeul, Dumnezeul
creator şi mântuitorul întregii omeniri”. Iar oamenii
aplaudau.
Singura menţiune a morţii lui Peter II veni chiar de la
Carpathia, care spuse:
— Nu numai că eram sătul până în gât de acei predicatori
pseudoreligioşi şi de fundamentalismul lor legalist, dar eram
sătul şi de această Religie Unică Enigma Babilon, atât de
insidioasă. Ea nu va fi reinstituţionalizată. Sufletele
oamenilor pot găsi în ele însele zeitatea care să le conducă
viaţa aşa cum îşi doresc. Pentru mine, libertatea individuală
înseamnă mai mult decât religia organizată.

Rayford începu să se învârtă pe lângă marea scenă a

Galei, unde vineri noaptea urma să se ţină ceremonia de
închidere. Calcula unghiuri, perspective, când să ajungă,
unde să stea, încotro să se îndrepte, cum să se poziţioneze
mai bine în caz că Dumnezeu hotăra să se folosească de el.
Ceremonia urma să se încheie după lăsarea întunericului,
cu un discurs al lui Carpathia. Poate că acela va fi
momentul.

Peste tot în Ierusalim, oamenii sărbătoreau. Lui Buck i se

făcea scârbă văzând cum la fiecare emisiune de ştiri erau
arătate cadavrele în putrefacţie ale lui Ilie şi Moise, zăcând
în soare. Zi şi noapte mulţimile dansau în jurul lor, ţinându-
se de nas şi uneori apropiindu-se pentru a-i lovi cu piciorul.
În jurul lor, se forma o masă vâscoasă de sânge şi de ţesut.
Din întreaga lume soseau mesaje de celebrare, iar
oamenii îşi făceau cadouri de parcă ar fi fost Crăciunul.
Comentatorul TV de la faţa locului sugeră că ar fi fost
timpul „ca aceşti oameni să fie îngropaţi cum se cuvine şi să
mergem mai departe”. Dar cei care sărbătoreau nici nu
voiau să audă de aşa ceva, iar sondajele globale de opinie
indicau faptul că o imensă majoritate refuza ideea îngropării
lor.
Miercuri seara, lui Buck i se permise în sfârşit să îl vadă
pe Chaim la spital. Deşi căpătase culoare în obraji, iar
vorbirea i se îmbunătăţise, faţa îi căzuse. Partea din stânga
era inertă. Mâna dreaptă îi era răsucită. Doctorul lui Chaim
era încă nedumerit de rezultatele testelor, dar nu fu de
acord cu solicitarea lui Chaim de a „merge acasă şi de a
muri în pace”.
Chaim îl imploră pe Buck, bâlbâindu-se:
— Scoate-mă de aici, atât te rog! Te rog! Vreau să merg
acasă!
Vineri dimineaţa, Buck nu reuşise încă să dea de Leah
sau de Rayford. Totuşi, primi un telefon surprinzător de la
Jacov.
— Nu ştiu cum a reuşit, dar Chaim a ieşit din spital. S-a
făcut suficient de bine ca să vină acasă, iar doctorul crede
acum că s-ar putea să fi suferit un atac minor, care să dea
impresia unuia mai mare. Din punctul meu de vedere, nu
arată deloc mai bine, dar măcar se poate face înţeles. Şi mi-
a pus în vedere să îl duc la ceremonia de închidere din seara
asta.
 23

Vineri dimineaţa, în timp ce făcea duş, Buck îşi dădu

seama că ar face orice ca să se afle la Zidul Plângerii în ziua
aceea, în afară de a-şi trăda identitatea. Credea în Tsion, în
Biblie şi în profeţii. Nu-şi putea imagina nimic mai
satisfăcător decât să îi vadă pe cei care îşi băteau joc de Ilie
şi de Moise primindu-şi răsplata cuvenită.
Buck promisese să îl sprijine pe Jacov în a-l convinge pe
Chaim să stea acasă în seara aceea, dat fiind că era
îndeajuns de norocos să se afle în interiorul celor 90 de
procente din Ierusalim care urmau să fie cruţate de
cutremurul prorocit.

Rayford dormi cea mai mare parte a dimineţii, ignorând

(soneria telefonului, dar observând totuşi că, de fiecare
dată, cea care îl suna era Leah. Ce ar fi putut să îi spună?
Ştii, n-am cum să te iau în seara asta şi să te duc înapoi în
State, dar s-ar putea să fiu mort sau la puşcărie?
Avu grijă să fie bine odihnit şi hrănit. Voia să fie pregătit
şi cu toate simţurile ascuţite, indiferent ce urma să se
întâmple în ziua aceea. Rayford avu grijă de asemenea să se
roage ca Dumnezeu să îi comunice dacă avea mână liberă
sau nu. Voia să ajungă în piaţă cu cel puţin trei ore înainte
de apusul soarelui, să stea în mijlocul mulţimii şi să se
asigure că se află exact în locul pe care şi-l calculase. Mai
departe, Dumnezeu urma să fie cel care trebuia să apese pe
trăgaci.
Rayford aruncă un ochi la telefon şi remarcă mesajul de
la Leah: „Pasărea noastră a zburat din colivie. Ce urmează
acum?”
Deci Hattie nu se afla la închisoare? Chiar aşa, ce urma
acum? O sună. Dar acum Leah fu aceea care nu îi
răspunse.

Buck era furios pe sine însuşi pentru că nu se dusese

încă şi mai devreme la Zidul Plângerii. Locul lui de pe
dâmbul pietros era acum ocupat. Gardienii Comunităţii
Globale nu permiteau nimănui să se urce în copaci. Zona
era plină de petrecăreţi beţi, despre care Buck ar fi putut
jura că se aflau acolo de zile întregi. Cât de mult mai putea
dura acest zaiafet? Dans, dezmăţ public, ţipete, cântat,
băut, oameni care se clătinau încoace şi încolo...
Mii de oameni cântau în toate limbile şi doar cei mai
curajoşi se mai apropiau de cadavrele deja negre, care
putrezeau sub lumina dogoritoare a soarelui. Buck simţi
mirosul de putrefacţie de la zeci de metri. Totuşi, era hotărât
să se apropie şi mai mult. Merse hotărât de-a lungul laturii
stângi a Zidului şi se trezi într-un pâlc de copaci şi de
arbuşti înalţi. Buck nu putea risca să fie recunoscut, însă
manevra merita riscul. Dacă ajungea, aşa cum spera, la
acelaşi tufiş prin spatele căruia reuşise mai demult să se
apropie de Ilie şi de Moise fără să atragă atenţia gardienilor,
putea să fie martor la unul dintre cele mai mari miracole din
istorie.

Tsion şi Chloe, care se treziseră înaintea zorilor şi se

uitau iar la televizor, îi distrăgeau pe rând atenţia lui Kenny
când camerele de filmat arătau rămăşiţele sinistre ale lui Ilie
şi ale lui Moise.
— Ţinând seama cât de îngrozitoare au fost morţile,
observă Tsion, ceea ce vine va fi de neimaginat.
Stătea legănându-se pe canapea, şi nu se putea linişti.
Ori de câte ori prindea privirea lui Chloe, îşi aducea aminte
de fiica lui când era mică, în dimineaţa aniversării ei.

Buck se strecură prin tufiş prin spatele a două posturi de

gardă, ocoli partea opusă şi ajunse cât de aproape putea de
gardul de fier fără să fie văzut. Nu îi venea să creadă ce
norocos era. Nu ar fi putut fi descoperit decât din greşeală.
Îşi aminti ce îi spusese lui Leah. „Noi nu ne bazăm pe
noroc”.
— Mulţumesc, Doamne, şopti el.
Buck de-abia putea suporta priveliştea a ceea ce mai
rămăsese din cei doi bărbaţi pe care ajunsese să îi iubească.
Cu excepţia şuturilor ocazionale pe care le mai primeau de
la cei mai obraznici dintre petrecăreţi, cadavrele nu se
mişcaseră din loc de trei zile şi jumătate. Animalele muşcau
din ei, păsările ciuguleau, iar viermii se târau. Buck decise
că nu îşi va lăsa duşmanul de moarte să putrezească în
soare.
Zona fu invadată de o gaşcă zgomotoasă, iar petrecăreţii
se înfierbântară şi mai tare. Cei mai curajoşi dansau unii
lângă alţii, cu mâinile încolăcite pe umeri, cuprinzându-şi
trupurile. Buck se temu că va pierde miracolul, din cauza
acestor beţivi nebuni care îi blocau perspectiva. Cercul lor
neregulat se clătina în timp ce şerpuia între corpuri şi
barieră.
Dansau din ce în ce mai repede, până când cineva
schimbă direcţia. Întregul şir se opri şi o luă în sens invers,
dar, curând, mai mulţi începură să se mişte de capul lor şi
tot grupul se dezintegra. Dansatorii se ciocneau unii de alţii,
râdeau, urlau şi hohoteau până la lacrimi. O femeie între
două vârste, cu un pantof lipsă, se aplecă să vomite şi fu
răsturnată de cei care credeau că grupul încă se învârtea în
cerc.
Mai mulţi căzură la pământ, lăsându-i lui Buck câmp
liber pentru a-i vedea pe Ilie şi pe Moise, din care nu mai
rămăseseră decât bucăţi putrede, respingătoare, de cadavre
descompuse. Un suspin de milă ieşi din pieptul lui Buck.
Deodată, fără veste, morţii începură să se mişte. Buck îşi
ţinu respiraţia. Unul câte unul, petrecăreţii ţipau, se dădeau
în spate şi atrăgeau atenţia celorlalţi din mulţime. Se
răspândi vorba că leşurile se mişcă, iar cercul de oameni
care dansau se trase în dezordine înapoi, în timp ce aceia
din spate care auziseră zvonul înaintară.
Muzica se opri, iar cântecele se transformară în ţipete şi
în vaiete. Mulţi îşi acoperiră ochii sau îşi ascunseră feţele.
Mii de oameni o luară la fugă. Şi mai multe mii se apropiau
în goană.
Ilie şi Moise se ridicară în genunchi, cu încetinitorul,
cadavre putrede, cu piepturile grele. Cu mâinile lor
noduroase şi cu degete lungi pe genunchi, clipiră din ochi şi
se întoarseră ca să privească. Se sprijiniră amândoi în
acelaşi timp cu mâinile de pavaj şi se ridicară încet,
stârnind urlete în rândurile celor care priveau.
În timp ce se ridicau, iazurile secate din jurul lor se
umplură deodată de apă. Rănile li se vindecară ca prin
farmec, iar oamenii redeveniră întregi.
Buck auzea fiecare geamăt al mulţimii, dar nu-şi putea
lua ochii de la Ilie şi de la Moise. Îşi prinseră în mâini
poalele hainelor. Erau din nou înalţi şi puternici, victorioşi,
demni şi maiestuoşi.
Ilie şi Moise se uitară la mulţime cu regret şi jale, după
cum i se păru lui Buck, apoi îşi întoarseră feţele către cer.
Păreau să aştepte ceva cu atâta convingere încât mulţi
oameni începură să se uite şi ei la cer.
Pe cerul albastru-purpuriu treceau nori albi şi pufoşi.
Soarele se ascunse, apoi reapăru pe cer, superb, în culori
mişcătoare şi în vapori albi.
O voce de sus, atât de puternică încât oamenii îşi
astupară urechile şi se traseră înapoi, strigă:
— VENIŢI!
Cu feţele încă îndreptate în sus, Ilie şi Moise se ridicară.
Un geamăt colectiv traversă Muntele Templului, iar oamenii
căzură în genunchi, unii cu faţa în pământ, plângând,
urlând, rugându-se şi jelindu-se. Martorii dispărură într-un
nor care se ridică atât de repede încât deveni curând doar
un punct, înainte să dispară de tot.
Lui Buck îi tremurau genunchii şi căzu pe pământul
moale, cu lacrimi în ochi.
— Lăudat fie Domnul, îngăimă el. Îţi mulţumesc,
Doamne!
De jur împrejur, mii de oameni zăceau prosternaţi,
lamentându-se şi rugându-se lui Dumnezeu.
Buck începu să se ridice, dar înainte ca picioarele lui să
apuce să se îndrepte, pământul se surpă sub el. Zbură în
spate într-un copac, lovindu-şi gâtul şi spatele în cădere.
Sări în picioare şi văzu sute de oameni căzând după ce
fuseseră aruncaţi încă şi mai sus.
Cerul se întunecă şi o ploaie rece începu să cadă. De
departe se auzea îngrozitorul sunet al prăbuşirii clădirilor,
copacilor, zgomot de metal şi de sticlă zdrobită.
— Cutremur! strigară oamenii, fugind. Buck se strecură
afară din ascunzătoare, mirat de cât de scurt şi de intens
fusese cutremurul. Soarele era traversat de nori repezi, iar
aerul era verde. Buck o apucă într-un suflet în direcţia casei
lui Chaim.

Rayford văzuse totul la televizor în camera sa de hotel.

Din cauza cutremurului, se produsese o pană de curent şi
toate obiectele din cameră fuseseră aruncate pe jos, inclusiv
el. Aproape imediat, camioanele Comunităţii Globale
începură să circule pe străzi.
— Atenţie, cetăţeni! E nevoie de voluntari în partea de est
a oraşului. Ceremonia de închidere va avea loc în această
seară, conform programului. Habotnicii au făcut o înscenare
cu acele cadavre ale predicatorilor. Nu credeţi în poveştile
despre dispariţia lor sau că ar avea ceva de a face cu acest
fenomen natural. Repet: Ceremonia de închidere va avea loc
în această seară, conform programului.

Mac dormi până târziu, apoi dădu drumul la televizor să

se uite la ştiri. Plânse văzându-i pe Ilie şi pe Moise înviind şi
ridicându-se la ceruri. Cum ar putea Comunitatea Globală
să nege ceea ce o lume întreagă văzuse la televizor? David
Hassid raportase că văzuse întreruperea suspecta a
transmisiei lui Carpathia de luni noaptea, dar incidentul nu
apărea pe niciuna dintre înregistrările evenimentului. Iar
acum, la ştiri nu se mai transmitea în reluare momentul
învierii martorilor.
„Câtă putere”, se gândi Mac. Control absolut, până şi
asupra tehnologiei. Dacă prin nu ştiu ce şiretenie Carpathia
părăsea Israelul în viaţă, Mac nu avea de gând să îl lase să
aterizeze viu. Nu cu el ca pilot. Dar oare să aştepte atât de
mult? Căută în compartimentul din fund al genţii sale de
zbor şi dădu peste pistolul de contrabandă, similar celui pe
care îl avea şi Abdullah. Trebuia să fie atent la detectoarele
de metale, dacă avea de gând să umble cu el în noaptea
aceea.

Cartierul lui Chaim fusese lovit din plin. Căzuseră

cărămizi, iar o parte a garajului se prăbuşise, dar, spre
deosebire de clădirile făcute una cu pământul din jurul ei,
casa lui Chaim nu suferise foarte multe pagube.
Pana de curent fu rezolvată repede în acea zonă, iar Buck
se uită la ştiri alături de Chaim şi de restul familiei sale. La
început, numărul victimelor fu estimat la sute, dar ajunse
repede la nivelul miilor.
Cele mai mari pagube se înregistrau într-adevăr în partea
de est a Ierusalimului, acolo unde clădirile cădeau, blocurile
se prăbuşeau, şoselele deveneau movile de asfalt şi de noroi,
iar mii de oameni piereau. Spre seară, deveni limpede că o
zecime din Cetatea Sfântă fusese distrusă şi că numărul
morţilor avea să atingă şapte mii spre dimineaţă.
La fiecare buletin de ştiri se repeta cu insistenţă din
partea Comunităţii Globale că delegaţii trebuiau să fie
prezenţi la ceremonia finală.
— Ceremonia va fi scurtată, intona, cu glas potrivit de
posomorât, Leon Fortunato. Potentatul se implică personal
în operaţiunile de salvare şi m-a rugat să transmit din
partea sa condoleanţele sale sincere faţă de toţi cei care au
suferit pierderi. Iată cuvintele sale: „Reconstrucţia începe
imediat. Nu ne vom lăsa înfrânţi. Caracterul unui popor iese
la iveală în momente de restrişte. Ne vom ridica din nou
pentru că noi suntem Comunitatea Globală.
Există o imensă lecţie morală în faptul de a ne aduna
laolaltă, aşa cum am plănuit. Nu vom cânta şi nu vom
dansa, căci nu se cuvine, dar vom sta împreună, ne vom
îmbărbăta unii pe ceilalţi şi ne vom reînnoi angajamentul
faţă de idealurile la care ţinem”. Daţi-mi voie să adaug
câteva cuvinte din partea mea, continuă Fortunato. Ar fi
extraordinar de încurajator pentru Potentatul Carpathia să
veniţi într-un număr impresionant. Vom comemora moartea
şi eroismul celor implicaţi în demersul de salvare, iar
procesul de vindecare va începe.
Pe Buck nu îl interesa o reiterare siropoasă a nopţii de
deschidere a Galei, cu potentaţii preaslăvindu-şi liderul
neînfricat, iar el fermecând mulţimea cu pioşenie.
— Ai promis că mergem acolo, mârâi Chaim.
 — Dar, domnule, drumurile vor fi îngrozitoare, s-ar putea
ca rampele pentru scaune cu rotile să fi fost distruse. Puteţi
vedea totul la...
— Jacov poate conduce pe orice drum şi mă poate duce
oriunde.
Jacov ridică din umeri. Buck nu înţelegea de ce Jacov nu
îl susţinea.
— E în regulă, zise Jacov. Du-l în maşină, cu scaun cu
tot, iar eu îl voi duce acolo.
— Nu pot risca să fiu recunoscut, îi explică Buck lui
Chaim.
— Vreau doar să ştiu că vei fi acolo, în mulţime,
sprijinindu-mă.

Soarele se strecură afară de după o pătură de nori şi

încălzi Ierusalimul. Lumina portocalie de deasupra vechiului
oraş îl ului pe Rayford cu frumuseţea ei, dar la fel de uluit
fu Rayford văzând distrugerile. Rayford nu înţelegea de ce
era Carpathia atât de hotărât să se ţină până la capăt de
program. Însă Potentatul nu făcea altceva decât să intre în
jocul lui Dumnezeu.
Rayford stătea în spatele diferitelor grupuri, intrând în
cele din urmă într-un grup de oameni, lângă unul dintre
turnurile cu difuzoare, situat în stânga lui Carpathia, care
avea să se afle cu faţa la public. Rayford aprecie că se găsea
cam la 40 – 50 de metri de tribună.

— Eu nu merg, anunţă Abdullah. O să mă uit la televizor.

— Cum ţi-e mai bine, răspunse Mac. Probabil că şi eu am
să regret că mă duc.
Mac rămase în dubă mai bine de douăzeci de minute
înainte de a porni la drum. Aruncă o privire în spate şi îl
văzu pe Abdullah strecurându-se afară din hotel, cu mâinile
în buzunarele unei haine uşoare.

Buck ajunse în piaţă înaintea lui Chaim şi a lui Jacov şi

aşteptă lângă intrare, încurajat de faptul că nimeni nu îl
băga în seamă. Noua sa înfăţişare funcţiona de minune şi,
oricum, se părea că toţi lucrătorii Comunităţii Globale erau
ocupaţi cu pregătirile pentru un oaspete de seamă. Şi iată-l.
Cineva parcă maşina lui Chaim în timp ce Jacov îl duse
pe acesta, în scaun, la detectorul de metale de la scena din
dreapta.
— Numele dumneavoastră, domnule, întrebă un paznic.
— Jac...
— El e cu mine, tinere.
 Chaim scuipă.
— Lasă-l în pace!
— Îmi pare rău, domnule, spuse paznicul. Suntem în
alertă de securitate maximă, după cum vă puteţi da seama.
— Am spus că e cu mine!
— E în regulă, domnule, dar după ce vă ajută să urcaţi
platforma, va trebui să îşi găsească un loc sau să stea în
altă parte.
— Prostii! pufni Chaim. Acum...
— Şefu, spuse Jacov repede, oricum n-am chef să mă duc
acolo sus. Vă rog.
Buck îl văzu pe Chaim închizând ochii şi fluturând din
mână.
— Du-mă acolo sus.
— Trebuie să treceţi pe la detectorul de metale, repetă
paznicul. Nu se fac excepţii.
— Bine! Să mergem odată!
— Ia-o tu înainte, fiule.
Cheile lui Jacov declanşară alarma. Reuşi dintr-a doua
încercare să treacă de detector.
— Va trebui să vă daţi jos din scaun, doctor Rosenzweig,
îi ceru paznicul. Oamenii mei vă pot transporta.
— Ba nu, nu pot! se răsti Chaim.
 — Domnule, începu Jacov, a suferit un atac...
— Ştiu.
— Chiar vreţi să insultaţi un om de stat israelian, ba
chiar mondial?
Paznicul păru să rămână fără replică.
— Totuşi, trebuie măcar să îl controlez.
— Bine, mormăi Chaim, dar fă-o repede!
Gardianul pipăi mâinile şi picioarele lui Chaim.
— Oricum, aţi fi ajuns destul de greu acolo, observă el.
Jacov, împreună cu trei paznici, ridicară scaunul pe
scenă şi îl duseră pe Chaim spre capătul din stânga al
rândului de scaune. Gardianul îi făcu semn lui Jacov să se
întoarcă.
— Şi acum trebuie să îl las singur aici?
— Îmi pare rău, se scuză paznicul.
Jacov ridică din umeri. Chaim îl îndemnă:
— Hai, du-te, mă descurc!
Jacov coborî şi i se alătură lui Buck în partea din faţă. Îl
priviră pe Chaim cum se amuză plimbându-se încoace şi
încolo cu scaunul motorizat pe vasta scenă pustie, spre
deliciul mulţimii.
Cerul era întunecat, dar imensul sistem de iluminare
înconjura piaţa. Lui Rayford i se păru că sunt mai mulţi
oameni decât la ceremonia de deschidere, dar îşi alungă
acest gând.
Întrucât elicopterele lor fusese distruse la cutremur, VIP-
urile fură transportate cu un car motorizat. Niciun fel de
muzică, de dans sau de rugăciune de deschidere. Potentaţii
urcară treptele, îşi strânseră mâinile între ei, îl salutară pe
Chaim şi aşteptară în faţa scaunelor lor. Leon îl conduse pe
Nicolae, înconjurat de trupe de securitate. Adunar ea
izbucni în aplauze călduroase, susţinute, fără ţipete şi fără
fluierături.
Leon îi prezenta rapid pe potentaţi, apoi adăugă:
— Mai avem încă un invitat extrem de special şi ne
bucurăm să îl avem în mijlocul nostru, iar Excelenţa Sa a
solicitat privilegiul de a îl întâmpina personal. Aşa că,
mulţumindu-vă din suflet pentru sprijinul vostru în această
perioadă, vi-l prezint din nou pe Excelenţa Sa, Nicolae
Carpathia.

Rayford scotoci în interiorul hainei cu ambele mâini, găsi

Paloşul şi îi spuse fără cuvinte lui Dumnezeu că era
pregătit.
Carpathia făcu semn să se oprească aplauzele.
— Daţi-mi voie să adaug mulţumirile mele celor ale
comandantului nostru suprem şi să îmi exprim
compasiunea pentru cei care au avut de suferit. Nu vă voi
reţine mult, pentru că ştiu că mulţi dintre voi trebuie să se
întoarcă în patria lor şi îşi fac griji în privinţa transportului.
Ambele aeroporturi sunt funcţionale, deşi, bineînţeles,
există întârzieri.
Acum, înainte de cele ce am să vă spun, daţi-mi voie să
vi-l prezint pe oaspetele nostru de onoare. Trebuia să fie
alături de mine luni, dar a fost victima unui atac cerebral
neaşteptat. Îmi face o imensă plăcere să vă anunţ
miraculoasa recuperare a acestui mare om, astfel încât
poate să fie alături de noi în scaunul său cu rotile, în
speranţa unei vindecări totale. Doamnelor şi domnilor,
membri ai Comunităţii Globale, omul de stat, omul de
ştiinţă, cetăţeanul loial şi scumpul meu prieten, distinsul
doctor Chaim Rosenzweig!
Mulţimea explodă în momentul în care Carpathia îl arătă
pe Chaim, iar Rayford îşi zise că acum e momentul. Oamenii
din faţa sa înălţară braţele pentru a aplauda, iar el ridică
repede arma şi îşi fixă ţinta. Dar Chaim îi întinse braţul
sănătos lui Carpathia, iar Nicolae se aplecă spre scaunul cu
rotile pentru a-l îmbrăţişa pe bătrân.
Rayford nu putea în niciun caz să ţintească atât de
aproape de Chaim. Lăsă arma în jos, ascunsă sub faldurile
mânecii, şi privi grotesca îmbrăţişare. Nicolae ridică braţul
sănătos al lui Chaim, iar mulţimea aclamă din nou.
Carpathia se întoarse la tribună; momentul fusese ratat.

Mac McCullum ştia că Buck Williams se afla undeva în

mulţime. Poate că va încerca să ia legătura cu el la sfârşit.
Oare Abdullah se afla şi el acolo? Şi oare de ce îi spusese că
n-o să vină?

Rayford tremura, cuprins de repulsie faţă de Carpathia.

— Dragi cetăţeni, începu Nicolae pe un ton sumbru, în
foarte tânăra istorie a guvernului nostru mondial, am trecut
împreună prin mari şi cumplite încercări şi aşa se întâmplă
şi în seara asta. Plănuisem să ţin un discurs prin care să vă
îndemn să mergeţi la casele voastre cu un simţ reînnoit al
idealurilor Comunităţii Globale. Tragedia a făcut inutil acest
discurs. Am dovedit încă o dată că suntem oameni ai
acţiunii şi ai idealurilor, ai dăruirii de sine şi ai faptelor
bune.
În spatele lui Carpathia, trei potentaţi se ridicară. Asta
păru să îi oblige pe ceilalţi şapte, care se ridicară şi ei, încet
şi fără chef. Carpathia observă că atenţia mulţimii e
îndreptată în spatele lui, văzând mai întâi cum trei, apoi toţi
cei zece potentaţi, se ridică şi bat din palme. Mulţimea se
alătură acestor aplauze, iar lui Rayford i se păru că
Fortunato şi Carpathia fac schimb de priviri.
Se pregătea oare ceva? Oare să fi fost cei trei aceia despre
care Mac spusese că nu îi sunt chiar atât de loiali pe cât
credea Nicolae?
Potentaţii se aşezară la loc şi, pentru prima oară de la
întâlnirile de pe Kollek Stadium, Carpathia păru să rămână
fără cuvinte. Începu din nou, se opri, repetă ceea ce spusese
mai înainte, apoi se întoarse spre potentaţi şi făcu o glumă:
— Nu îmi faceţi asta.
Mulţimea aplaudă din nou, iar Nicolae speculă situaţia,
provocând noi hohote de râs. Disimulându-şi în mod vizibil
îngrijorarea, începu să vorbească, se uită repede în spate,
apoi se întoarse din nou, provocând chicoteli în public.
Deodată, cei trei potentaţi se ridicară din nou şi
aplaudară, ca şi cum ar fi încercat să îi atragă atenţia lui
Nicolae, deşi Rayford observă că unul dintre ei îşi vârâse
mâna în buzunar în timp ce se ridica. Fără îndoială,
mulţimea credea că aplauzele potentaţilor erau spontane. În
momentul în care Chaim îşi declanşa scaunul şi se îndreptă
spre Carpathia, mulţimea exultă şi izbucni din nou în
hohote de râs.
Rayford observă ceva în partea stângă. Hattie? Era
imposibil. Încercă să nu o piardă din ochi, dar oamenii din
faţa lui ridicară mâinile, strigând, aplaudând şi sărind.
Ridică arma printre ei, ţinti printre doi paznici spre Nicolae
şi încercă să apese pe trăgaci. Nu reuşi! Braţul îi era
paralizat, mâna îi tremura, iar privirea i se înceţoşa. Să fie
oare un semn că Dumnezeu nu îngăduia asta? Oare
mersese prea departe de capul lui? Se simţi laş şi
neputincios, în pofida armei pe care o ţinea în mână.
Tremura tot, văzându-l pe Carpathia în faţa sa. În timp ce
mulţimea aclama, Rayford fu împins încoace şi încolo, iar
arma se descărcă. În momentul exploziei, marea de oameni
cuprinşi de panică fugiră care încotro. Rayford se alătură
unui grup şi o luă şi el la fugă, aruncând arma şi lăsând să
îi cadă şi cealaltă jumătate a cutiei. Oamenii ţipau şi se
călcau în picioare.
În timp ce Rayford îşi croia drum printr-o aglomerare de
trupuri, aruncă o privire spre scenă. Carpathia nu se vedea.
Potentaţii fugeau care încotro şi se aruncau la pământ, iar
unul dintre ei azvârli ceva din mână în timp ce se rostogolea
de pe platformă. La început, Rayford nu îl văzu nici pe
Fortunato. Tribuna fusese distrusă şi toată imensa cortină
din spate se prăbuşise. Rayford se gândi că glonţul a trecut
prin Nicolae şi după aceea a nimerit cortina.
Oare Dumnezeu se folosise de el în pofida laşităţii sale?
Oare împlinise profeţia? împuşcătura fusese o greşeală! Nu
intenţionase să tragă!

Buck se ghemuise sub nişte schele auzind zgomot de

armă. Un imens val de oameni se scurse prin spatele lui, iar
el observă bucurie pe unele feţe. Să fi fost convertiţii de la
Zidul Plângerii care îl văzuseră pe Carpathia ucigându-le
eroii?
În momentul în care Buck se uita la scenă, potentaţii îşi
luau tălpăşiţa, cortina zbura deoparte, iar Chaim părea
catatonic, ţinându-şi capul nemişcat.
Carpathia zăcea pe platformă, cu sângele curgându-i din
ochi, din nas şi din gură şi, după cum i se păru lui Buck,
din creştetul capului. Buck se afla chiar sub unul dintre
turnurile cu difuzoare şi îl auzi pe Nicolae murmurând
gutural:
— Dar am crezut... crezut... am făcut tot ce mi-ai cerut.
Fortunato îşi cocoţă trupul îndesat pe pieptul lui
Carpathia, îl luă în braţe şi îl legănă, jelind.
— Nu muri, Excelenţă! urla Fortunato. Avem nevoie de
tine! Lumea are nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!
Forţele de securitate îl înconjurară, agitându-şi puştile
Uzi. Buck trecuse prin destule pentru o singură zi. Rămase
nemişcat, cu ochii la ceafa însângerată a lui Carpathia.
Rana era fără îndoială letală. Şi, din poziţia în care se afla
Buck, era clar ce anume o cauzase.

— Nu mă aşteptam la un foc de armă, spuse Tsion,

uitându-se la televizor la forţele de securitate ale
Comunităţii Globale care curăţau scena şi îl scoteau pe
Carpathia de acolo.
Două ore mai târziu, CNN confirma moartea lui Carpathia
şi repeta la nesfârşit cuvintele de doliu ale lui Fortunato:
— Vom duce mai departe spiritul brav al părintelui nostru
spiritual, Potentatul Nicolae Carpathia. Cauza morţii va
rămâne confidenţială până la finalizarea investigaţiilor. Dar
vă garantăm că toţi cei vinovaţi vor fi aduşi în faţa justiţiei.
Canalele de ştiri anunţau că trupul neînsufleţit al
Potentatului ucis urma să fie depus în palatul din Noul
Babilon, până la înmormântarea care urma să aibă loc tot
acolo, duminică.
— Nu pleca din faţa televizorului, Chloe, porunci Tsion.
Trebuie să te gândeşti că învierea va fi surprinsă în direct.
 Dar veni ziua de sâmbătă şi era deja seară şi tot nu se
întâmpla nimic şi până şi Tsion începu să îşi pună întrebări.
Scripturile nu profeţiseră moartea prin glonţ. Antihristul
trebuia să moară de la o anume rană la cap şi apoi să revină
la viaţă. Trupul lui Carpathia încă expus.
Duminică dimineaţă, în timp ce Tsion îi privea pe cei care
jeleau purtând sicriul de sticlă în curtea palatului
Comunităţii Globale, începuse să se îndoiască de sine
însuşi.
Oare se înşelase în tot acest timp?

Cu două ore înainte de înmormântare, David Hassid fu

chemat în biroul lui Fortunato. Leon, alături de şefii de la
Spionaj şi de la Securitate, se strânseseră în faţa unui ecran
de televizor. Figura lui Leon exprima o suferinţă abjectă şi
dorinţă de răzbunare.
— De îndată ce Excelenţa Sa va fi aşezat în mormânt,
anunţă el, cu voce groasă, lumea se poate apropia de sfârşit.
Urmărirea asasinului ne va fi de mare folos. Uită-te şi tu,
David. Unghiurile principale au fost blocate, dar uită-te la
această perspectivă colaterală. Spune-mi dacă vezi şi tu ce
vedem şi noi.
David privi.
 „O, nu! se gândi el. Nu se poate!”
— Ei bine? spuse Leon, privindu-l cu ochii micşoraţi.
Există vreo îndoială?
David se bâlbâi, dar asta nu făcu decât să atragă privirile
celorlalţi doi asupra sa.
— Camera nu minte, conchise Leon. Am găsit asasinul,
nu-i aşa?
Oricât de mult îşi dorea să vină cu o altă explicaţie pentru
ceea ce era mai mult decât evident, David şi-ar fi compromis
poziţia dacă se dovedea ilogic. Încuviinţă din cap.
— Fără nicio îndoială.
 EPILOG

„Al doilea «vai» a trecut; al treilea «vai», iată, vine degrabă."

Apocalipsa, 11:14

Mijlocul perioadei Pătimirilor găseşte omenirea în doliu. Liderul mondial,

Nicolae Carpathia, spre care se îndreptaseră speranţele de pace şi de
bunăstare, este mort şi un lucru este sigur: creştinii, şi în special Armata
Pătimirilor, sunt blamaţi pentru această moarte. Ca fugari din faţa unei vânători
umane nemaiîntâlnite, membrii Armatei se confruntă, printre altele, cu mai
multe întrebări: locuinţa de refugiu mai este sigură? Este unul dintre ei
responsabil de crimă? Pe care dintre ei îl aşteaptă moartea? Şi, mai ales, cine îi
va ajuta în continuare?