CURS 1-2

MARFURILE- PRINCIPAL OBIECT DE STUDIU DIN SFERA

TRANSPORTULUI MARITIM

1.1 PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR

Elemente generale

În activitatea economică practică cunoaşterea tipurilor de proprietăţi ale mărfurilor

constituie o condiţie “sine qua non” pentru stabilirea calităţii şi pentru încadrarea acestora în grupa
de calitate şi alte sisteme de codificare care să permită circulaţia informaţiilor specifice.
Dată fiind diversitatea mărfurilor atât ca natură a acestora cât şi a complexităţii lor, gama
de proprietăţi care se definesc şi care se iau în considerare este extrem de largă.
În cele ce urmează se prezintă o clasificarea acestor proprietăţi după mai multe criterii:
 Din punct de vedere al ponderii în definirea calităţii produsului se pot menţiona
următoarele:
 Proprietăţi principale sau critice: care determină în mod hotărâtor calitatea produselor;
lipsa acestora atrage după sine rebutarea produselor. De exemplu: rezistenţa la rupere
a cablurilor utilizate în construcţia ascensoarelor, sau punctul (temperatura) de
inflamabilitate a unui ulei destinat motoarelor cu ardere internă, puterea nominală a
unui fier de călcat.
 Proprietăţi importante: acestea condiţionează într-o mare măsură calitatea produselor.
Ponderea lor este de circa 40% din numărul de proprietăţi care caracterizează un
produs. De exemplu: compoziţia chimică a unui oţel, raportul procentual al fibrelor din
compoziţia unor ţesături, consumul de combustibil al unui autovehicul, s.a.m.d.
 Proprietăţi minore sau secundare: care influenţează într-o măsura mai mică calitatea
produselor, ponderea lor procentuală este de 60% din numărul de proprietăţi.
 Din punct de vedere al rolului jucat de proprietăţi în funcţiunile mărfii pot fi
evidenţiate:
 proprietăţi tehnico-funcţionale: compoziţia chimică, rezistenţele mecanice,
durabilitatea, valoare nutritivă a produselor alimentare;
 proprietăţi economice: consumul de energie electrica, consumul de combustibil;
 proprietăţi psihosenzoriale: de natură organoleptică: miros, gust tuşeu la ţesături: de
natură estetică: formă, culoare;
 proprietăţi ergonomice: cele care asigură condiţii optime de utilizare;
 proprietăţi ecologice: ce caracterizează gradul de poluare al mediului înconjurător;
 Din punct de vedere al modului de stabilire al acestor proprietăţi se pot întâlni
următoarele situaţii:
 proprietăţi măsurate direct: masa, dimensiuni, rezistenţe electrice, compoziţie chimică;
 proprietăţi stabilite indirect: durabilitatea, siguranţa în funcţionare;
 proprietăţi determinate organoleptic: gust, culoare.
 Din punct de vedere al naturii proprietăţilor (este vorba de caracteristica intrinsecă a
proprietăţii) se întâlnesc următoarele tipuri:
 proprietăţi fizice:, umiditate, permeabilitate;
 proprietăţi mecanice: rezistenţă la rupere, alungire, duritate;
 proprietăţi chimice;
 proprietăţi psihosenzoriale: olfactive, gustative, tactile.
 proprietăţi estetice: forma, linie, stil.
După cum se va vedea în continuare, mărimea proprietăţilor se va putea exprima prin
valori numerice sau prin aprecieri noţionale (dulce-amar, clar-opalescent, moale-aspru)
Proprietăţi fizice
Pentru caracterizarea mărfurilor dintre proprietăţile fizice se consideră ca fiind mai
frecvent utilizate: masa, densitatea, higroscopicitatea, culoarea, transparenţa, luciul, indicele de
refracţie, conductibilitatea termică şi electrică.
a) Masa: exprimă cantitatea de materie conţinută în produs.
Unitatea de masă conform Sistemului Internaţional este kilogramul. El este egal cu
masa prototipului internaţional al Kg.(1889-Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi-Sevres-
Paris).
Termenul de greutate desemnează o mărime de aceeaşi natură cu o forţă: greutatea unui
corp este produsul dintre masa corpului şi acceleraţia gravitaţională (9,806 . m/s2).
În vorbirea curentă se utilizează foarte mult noţiunea de greutate în locul noţiunii de
masă.
În ţările anglo-saxone pentru masă se utilizează şi alte mărimi decât Kg:
Pound (simbolizat lb) 1lb=0,453592kg
Ounces (simbolizat oz) 1oz =0,02835 kg.
Pentru caracterizarea unor mărfuri în merceologie se folosesc şi unităţi derivate din
masă:
 masa pe unitate de lungime m/l pentru fire textile, cabluri, ţevi;
 masa pe unitate de suprafaţa m/m2: pentru covoare, hârtie, piei naturale şi
sintetice;
 masa pe unitate de volum m/m3: pentru produse din lemn;
 masa comercială pentru produsele higroscopice:
100  U a
Mc  Mn 
100  U r

unde:
Mn - este masa netă
Ua - este umiditatea admisă
Ur - este umiditatea reală în momentul cântăririi
b) Masa specifică sau densitatea: constituie masa unităţii de volum:


m
V

Kg / m 3 
Pentru corpurile omogene relaţia de mai sus reprezintă densitatea absolută.
La corpurile neomogene se determină densitatea relativă Ror, definită ca raportul dintre
masa corpului şi masa unui volum egal dintr-un corp de referinţă (de obicei apa distilată la 4
grade C ,temperatura la care apa are densitatea 1g/cm3).
Pentru mărfurile sub formă de granule, pulbere (ciment, detergent) se determină masa
specifică din grămada de material, făcându-se specificarea: material afânat, tasat sau turnat.
Pentru materiale de construcţii se foloseşte masa specifică în stivă Kg/m3.
La cereale se foloseşte noţiunea de greutate hectolitrică. Aceasta înseamnă greutatea
boabelor într-o unitate determinată de volum: în cazul de faţă kilograme/hectolitru (sau
grame/litru): de exemplu pentru grâul de panificaţie greutatea hectolitrică minimă este de
75Kg/hectolitru.
1 hl=100 l
Având greutatea hectolitrică se poate calcula capacitatea de depozitare, transport şi
recepţie a diferitelor cereale.
Pentru mărfurile lichide densitatea este funcţie de temperatură şi de substanţele
existente în lichidul respectiv. Densitatea relativă a lichidelor (cu excepţia mercurului) este
cuprinsă între 0,5 şi 2.
Măsurarea densităţii se poate face în funcţie de natura produsului prin:
- metoda aerometrului (densimetrului) şi a balanţei Mohr-Westphal pentru
lichide [STAS-35-58];
- -metoda picnometrului pentru solide [STAS 319-49].
Utilizarea aerometrului este relativ simplă. Prin etalonare corespunzătoare se pot folosi
ca : alcoolmetre respectiv lactodensimetre.
c) Porozitatea: reprezintă raportul dintre volumul corpului şi volumul porilor din acel corp.
Mărimea inversă porozităţii este compactibilitatea (raportul  a / 1 :unde  a : densitate aparentă şi
 s densitate absolută.

d) Higroscopicitatea: este proprietatea mărfurilor de a face schimb de vapori de apă cu mediul

înconjurător.
Legătura dintre marfă şi vaporii de apă poate fi sub forma:

 adsorbţiei: reţinerea vaporilor se face numai la suprafaţă

 absorbţiei: reţinerea vaporilor se face în toată masa produsului;
 chemosorbţiei: se produce o interacţiune chimică a vaporilor cu produsul.
Desorbţia: este inversul absorbţiei.
Viteza cu care se desfăşoară primirea şi cedarea apei este funcţie de: structura moleculară,
de temperatură şi de umiditatea din mediul înconjurător.
e) Umiditatea: reprezintă conţinutul total de apă al unui produs higroscopic.
Această proprietate este deosebit de importantă pentru un mare număr de produse:
alimentare, chimice, textile, etc.
Mărimea umidităţii influenţează: masa, condiţiile de depozitare, etc. Normativele
stabilite pentru diferite produse prevăd limitele maxime ale umidităţii, de exemplu: grâu 14%;
făină 14%, paste făinoase 12%, bumbacul 8,5%, lâna 17%, mătasea 11%.
Umiditatea se determină prin cântărirea unei probe înainte şi după uscare:
mi  mf
U%   100
mi

Unde: mi – este masa produsului înainte de uscare în kg

mf – este masa produsului după uscare în kg.
Umiditatea produselor este în directă legătură cu umiditatea relativă a aerului; aceasta fiind dată
de raportul dintre cantitatea de vapori existenţi la un moment dat la o anumită temperatură şi
masa vaporilor necesari pentru a satura acelaşi volum de aer, la aceeaşi temperatură. Pentru a se
putea păstra în bune condiţii produsele higroscopice acestea au prevăzute limite minime şi
maxime ale umidităţii aerului şi ale temperaturii.
f) Permeabilitatea: Constituie proprietatea mărfurilor de a permite prin
trecerea prin ele a: gazelor, vaporilor şi apei.
Dintre produse această proprietate este importantă pentru textile şi încălţăminte influenţând
proprietăţile igienice şi de confort.
Inversul proprietăţii se numeşte impermeabilitate (importantă pentru :foi de cort, prelate,
umbrele).
g) Vâscozitatea este proprietatea mărfurilor lichide ce se manifestă prin
rezistenţă la curgere datorită frecărilor interne. Măsurarea vâscozităţii se poate face în diferite
sisteme: dinamic, cinematic sau relativ. În sistemul relativ vâscozitatea reprezintă raporturi dintre
timpul de scurgere al unui anumit volum de lichid şi timpul de scurgere al aceluiaşi volum de apă
distilată la o temperatură anume. Aparatele de măsură se numesc vâscozimetre.
e) Proprietăţile optice: acestea fiind: culoarea, transparenţa, luciul şi indicele de refracţie.
e1. Culoarea: este o proprietate importantă pentru un mare număr de produse.
Culoarea poate fi definită sub trei aspecte: fizic, psihofizic şi psihosenzorial.
Din punct de vedere fizic culoarea reprezintă o bandă a spectrului undelor
electromagnetice, având o lungime de undă care poate stimula într-un anume fel retina ochiului.
Sub aspect psihofizic culoarea constituie acea caracteristică a luminii care ne dă posibilitatea de a
diferenţia unul de altul două câmpuri care au aceeaşi formă şi dimensiune.
Percepţia psihosenzorială a culorii permite caracterizarea acesteia prin trei elemente:
luminozitate, tonalitate şi saturaţie.

Lungimile de undă ale culorilor din spectrul vizibil sunt:

 400-450 nm violet
 450-500 nm albastru
 500-550 nm verde
 550-600 nm galben
 600-650 nm portocaliu
 650-700 nm roşu
Corpurile de culoare albă reflectă în mod uniform toate radiaţiile spectrului vizibil. Corpurile de
culoare neagră absorb integral toate radiaţiile spectrului vizibil.
Culoarea corpului este dată de radiaţia reflectată. Reflectarea culorii este puternic influenţată de
structura chimică.
Luminozitatea se referă la intensitatea sumei luminoase.
Tonalitatea culorii se referă la suma percepută calitativ fiind indicată prin: roşu, verde, galben,
albastru.
Saturaţia culorii are în vedere senzaţii care pleacă de la lumina albă. Culoarea albă este cea mai
nesaturată.
e2 Transparenţă: este proprietatea corpurilor de a fi străbătute de radiaţiile luminoase. Cu cât
absoarbe mai multă lumină corpul este transparent.
 Transparenţa este indicată de factorii de transmisie definit de raportul între razele
luminoase care au pătruns şi cele care au trecut. La sticlă şi poliacrilaţi (plexiglas) transparenţa
este mai mare cu 90%.
Inversul transparenţei este opacitatea. Iar ca situaţie intermediare: transluciditatea şi
opalescenţa. De exemplu la ceramică unde lumina este transmisă şi difuzată concomitent.
e3 Luciul: este proprietatea de a reflecta lumina cu o cât mai mică difuziune.
Există mai multe clase de luciu: luciu nul (structuri mate), luciu redus(semiluciu), luciu mătăsos,
luciu metalic, luciu sticlos şi luciu diamantin.
e4 Indicele de refracţie: se pune în evidenţă la solide şi lichide. Este raportul dintre sinusul
unghiului de incidenţă şi a sinusului unghiului de refracţie.
Se ia în considerare la analiza unor produse: ulei comestibil, petrol, băuturi alcoolice, parfumuri,
sticlă, materiale plastice.
Acesta indică gradul de puritate respectiv al concentraţiei unor produse. Aparatul utilizat se
numeşte refractometru.

h Proprietăţi termice: acestea caracterizează comportarea fizică a mărfurilor sub acţiunea

căldurii. Aceste proprietăţi sunt influenţate de : temperatură, structura internă, suprafaţă.
Dintre proprietăţile termice se prezintă în continuare următoarele:
h1 Căldura specifică: reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi o unitate de masă
dintr-o substanţă astfel încât temperatura ei să varieze cu 10K (10C). În sistemul internaţional se
măsoară în J/Kg grad.
Unitatea de măsură a energiei este J. În practică se admite folosirea unei unităţi tolerate
Kcal.
Kilocaloria reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru ca un kg de apă pură să-şi ridice
temperatura cu 1 grad C de la 19,50C la 20,50C.
1 Kcal = 4185, 5 J
La 200C căldura specifică a următoarelor substanţe are valorile:
Apă = 4185, 5 J/kg*grad Faianţă =795 J/kg*grad
Lapte = 3900 J/kg*grad Aluminiu =910 J/kg*grad
Alcool= 2424 J/kg*grad Mătase,In,Bumbac=1298J/kg*grad Cu
= 390 J/kg*grad Lemn = 27 J/kg*grad
h2 Coeficientul de dilatare termică: exprimă modificarea dimensiunilor sub acţiunea căldurii. Se
folosesc doi coeficienţi: unul pentru dilatare liniară şi unul pentru dilatare termică volumică.
Coeficientul de dilatare liniară al unei substanţe se măsoară prin alungirea corpului de la 0 0C la
temperatura t, raportată la produsul dintre lungimea l0 şi creşterea corespunzătoare a
temperaturii.
l
 t
l0 t

Pentru dilatarea termică volumică a corpurilor izotrope:

  3  Vt  V0    t

Pentru substanţele lichide se foloseşte aceeaşi lege ca şi la corpurile solide izotrope.

Câteva valori uzuale ale coeficientului de dilatare termică în volum :
Aluminiu 7,2*10-5 1/grad Sticlă (1,2-2.7) *10-5 1/grad
Cupru 4,2 *10-5 1/grad Alcool etilic 75*10-5 1/grad
Acest parametru este important de cunoscut pentru ca în procesul de ambalare să fie lăsate
spaţiile necesare pentru variaţiile de volum datorate temperaturii.
h 3 Conductibilitatea termică (termoconductibilitatea) sau conductivitatea termică.
Aceasta este proprietatea corpurilor de a conduce căldura între zonele cu temperaturi
diferite:
St 1  t 2   T  J 
Q    
h  m  s  grad 

Q reprezintă cantitatea de căldură transmisă prin suprafaţa S printr-un material de grosime h cu

diferenţă de temperatură (t2 –t1) în timpul T.
: este coeficientul de conductibilitate al materialului:
- Argint 406 J/s. m. grad Sticla 0,8 J/s. m. grad
- Cupru 385 J/s. m. grad Lemn 0,12 – 0,04 J/s. m. grad
- Plută 0,04 J/s. m. grad Aer 0,024 J/s. m. grad
Această caracteristică este importantă pentru multe mărfuri: vase de bucătărie, plite electrice,
confecţii textile.
Produsele cu conductibilitate termică mică se numesc izolatori termici: lemn, hârtie, azbest,
plută, lână, etc.
Pentru produsele textile se foloseşte proprietatea sub denumirea de termoizolare. Această
capacitate de izolare termică a produselor textile este dată de cantitatea de aer care rămâne în
spaţiile dintre fibrele textile sau straturile dintre confecţii. Pentru piele mărimea porilor şi forma
lor determină gradul de izolare termică (net superior la pielea naturală, faţă de cea artificială).
O altă proprietate de natură termică este rezistenţa la acţiunea căldurii; se întâlnesc astfel
următoarele categori de produse:
 termostabile;
 termorezistente;
 refractare;.

Proprietăţi mecanice
Acest grup de proprietăţi defineşte modul de comportare a produsului sub acţiunea solicitărilor
exterioare. Acest mod de comportare determină într-o măsură considerabilă durabilitatea
produselor realizate din materialele în cauză:
Dintre cele mai importante proprietăţi mecanice determinate sunt următoarele:
a)Rezistenţa la tracţiune
F  daN 
t 
A  mm 2 

F – este forţa de rupere iar A – este secţiunea transversală a epruvetei

Procesul de rupere prin tracţiune poate fi evidenţiat prin diagrama lui Hooke (aşa cum apare în
figura de mai jos):

F F F

L L L
a b c

a) materiale ductile
b) materiale fragile
c) materiale casante.
 b) Alungirea la rupere: exprimă creşterea lungimii sub acţiunea forţelor până când se ajunge
la rupere.

F F

La
Lf

l  l0
l  100%
l0

c) Rezistenţa la încovoiere
P

a ai

daN
Reprezintă sarcina care aduce epruveta în situaţia de rupere prin încovoiere exprimată în
mm 2
.Se utilizează la metal şi lemn.
Pentru materialele textile şi piele, metale se foloseşte şi rezistenţa la încovoiere (îndoiri)
repetate.
d) Rezistenţa la compresiune: solicitarea opusă tracţiunii.

l-l
l

Se produce deformaţia epruvetei sub acţiunea forţei exterioare. Proprietatea este verificată la
materialele pentru construcţii (lemn, ciment, metal).
e) Rezilienţa (sau încovoierea prin şoc). Epruveta de formă specială este ruptă cu un
dispozitiv special(ciocanul pendul - Charpy). Se exprimă prin daN/mm2.
Verificarea pune în evidenţă tenacitatea şi fragilitatea unor materiale (metal, materiale
plastice şi lemn).
f) Rezistenţa la uzură: caracterizează calitatea unor materiale şi produse de a rezista în timp
la acţiunea de frecare. Această proprietate prezintă interes pentru mărfuri cum ar fi: încălţăminte,
anvelope, covoare, confecţii.
g) Duritate: este proprietatea care defineşte comportarea unor materiale la acţiunea de
penetrare a unui corp în stratul exterior.
Exprimarea durităţii se face prin măsurări prin metode diferite:

 Metode statice:
 prin zgâriere cu un corp dur: metoda Mohs
Scara Mohs prezintă materialele în ordinea durităţii relative: nivelul 1
– talc; 2 – sare; 3 – calcitul; 4 – fluoritul; 5 – apatita; 6- feldspat; 7 –
cuarţ , 8 – topaz; 9 – corindon; 10 – diamant;
 prin apăsare cu obţinerea unei amprente:
 cu o bilă de oţel: metoda Brinell;
 cu un con de diamant sau bilă de oţel :metoda Rockwell;
 cu o prismă de diamant :metoda Vickers;
  cu o prismă romboidală de diamant: metoda Knoop (pentru
materiale anizotrope, cristale, materiale dure şi sfărâmicioase).
 Metode dinamice:
 metoda Poldy (pentru produse metalice)
 metoda Shore (pentru produse din cauciuc şi materiale plastice)
Durabilitatea mărfurilor: este o proprietate complexă care include direct sau indirect ansamblul
proprietăţilor mecanice şi care semnifică menţinerea proprietăţilor iniţiale pe o perioadă mai
lungă în situaţia unei exploatări normale.

Proprietăţi chimice
Cunoaşterea acestor proprietăţi este importantă în stabilirea calităţii mărfurilor, menţinerea
acestora pe o perioadă mai îndelungată.
a) Compoziţia chimică: presupune cunoaşterea proporţiilor principalelor categorii de
substanţe: de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine.
Cunoaşterea compoziţiei chimice are un rol important pentru: oţeluri, produse alimentare,
cosmetice, textile.
De exemplu:
- OLC 45 – este un oţel cu 0,45% carbon, care poate fi tratat termic într-un anumit fel;
- Ţesăturile tip lână formate din amestec de fibre de lână pieptănată sau cardată cu PES.
Acestea au caracteristici de neşifonabilitate bune.
b) Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici: asigură proprietatea mărfurilor de a rezista la
contactul cu diferite substanţe pe parcursul utilizării lor.
De exemplu: relaţia textilelor cu soluţiile de detergenţi; a vaselor de bucătărie cu substanţele
organice; a metalelor cu agenţii corozivi; a produselor de sticlă cu acţiunea apei respectiv a
soluţiilor acide sau alcaline; a materialelor plastice în contact cu substanţele acide sau alcaline.

Proprietăţile psihosenzoriale
Acest grup de proprietăţi este în strânsă legătură cu sensibilitatea organismului uman.
Grupul proprietăţilor psihosenzoriale este forma din:
 proprietăţi olfactive
 proprietăţi gustative
 proprietăţi gustativ - olfactive
 proprietăţi tactile
Gama acestor proprietăţi este specifică în mod deosebit produselor alimentare.
Deckert şi Neumann au stabilit modul în care sunt apreciate produsele alimentare sub aspectul
calităţii:
- caracteristicile psihosenzoriale: 50% - 90% (fructe şi legume);
 - caracteristicile fizice şi chimice: 20% - 50% (20% pâine, ţigări, băuturi; 50% la făină);
- caracteristicile ambalajului: 10% - 20%.
Dezvoltarea metodelor de analiză şi apreciere a calităţii se constituie într-o disciplină de
sine stătătoare numită “Senzorică”.
a) Proprietăţi olfactive:
Stimularea olfactivă este datorată moleculelor substanţelor volatilizate care sunt aspirate de către
om. Acestea pot să determine stimularea sau respingerea consumului anumitor produse.
Clasificarea mirosurilor se face cu ajutorul prismei lui Henning:

Ars

Aromatic Răşini
(condiment
e)

Putre
d
Fructe
Floral
(eteric)
(parfum

La om sensibilitatea este de circa 10000 de ori mai mare decât cea gustativă (raportată la
concentraţia moleculară).
b) Proprietăţile gustative:
Aceste proprietăţi sunt determinate de proprietăţile chimice ale alimentelor, de componentele
acestora care au gust şi se dizolvă.
Produsele alimentare se împart în două categorii: sapide (cele care au gust) şi insipide (cele fără
gust).
Gusturile se împart în senzaţii de bază: sărat, acru, dulce şi amar, produse de substanţele pure şi
senzaţii derivate produse de amestecul substanţelor pure.
Se poate utiliza tetraedul gustului a lui Henning:
 Amar Dulce

Acru
Sărat

Gustul dulce pur este prezent la: glucoză, fructoză, lactoză şi zaharoză.
Gustul sărat este prezent la clorura de sodiu.
Gustul acru îl dau soluţiile de: acid acetic, tartric, citric, malic.
Gustul amar este specific produselor cu gruparea nitro (NO2): sărurile de magneziu, chinină.
Sensibilitatea gustativă este diferită pentru cele patru gusturi de bază.
c) Proprietăţi gustative olfactive (aromă)
Aroma este o senzaţie complexă dată de proprietăţile unor substanţe care stimulează simultan
sub aspect gustativ şi olfactiv.
Această senzaţie este dată de o substanţă chimică sau un amestec de substanţe naturale sau
sintetice fiind specifice unor produse alimentare. Proprietatea este importantă în gastronomie.
d) Proprietăţi tactile
Anumite caracteristici ale mărfurilor pot fi obţinute pe baza sensibilităţii tactile a pielii.
Exprimarea sensibilităţii tactile se realizează prin folosirea indicelor noţionali.De exemplu:
- caracteristici mecanice: fermitate, coezivitate (fragilitate şi masticabilitate),
gumozitate( crocant lipicios);
- caracteristici geometrice: tuşeu (neted, aspru, colţuros, fibros);
- conţinutul de apă: umed, uscat, apos;
- conţinutul de grăsimi: uleios, unsuros;
- starea termică: rece, cald.
Proprietăţile estetice
Acest grup de proprietăţi exprimă acele caracteristici ale mărfurilor care vin să satisfacă
necesităţile spirituale ale individului şi ale societăţii.
Indicarea acestor proprietăţi se face prin intermediul unor categorii estetice, cum sunt: formă,
linie, ornament, culoare, simetrie, stil, armonie.
Caracteristicile estetice se integrează ansamblului de proprietăţii ale mărfurilor
 STANDARDIZAREA ŞI ATESTAREA CALITĂŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

Elemente generale privind standardizarea

Standardul, conform definiţiei ISO (Ghid ISO – CEI2), este un “document stabilit prin
consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează pentru folosinţă comună şi repetată
reguli, linii directoare sau caracteristici, pentru activităţi sau rezultate, garantând un nivel optim
pentru comunitate în ansamblul său”.
Acest document este publicat pentru a fi cunoscut de către toţi cei interesaţi. Cu unele
excepţii (în domeniul sănătăţii, protecţia vieţii şi a mediului înconjurător) standardele nu au
caracter obligatoriu, ele fiind rezultatul acordului liber consimţit al partenerilor.
Forul care elaborează standardul este un organism naţional, regional sau internaţional,
recunoscut de autorităţile publice sau de către partenerii economici.
Existenţa standardelor fixează anumite nivele acceptabile comunităţii uşurând în acest mod
realizarea schimburilor comerciale.
Standardizarea are în principal trei obiective:
a) Asigurarea unei raţionalizări economice într-un anumit domeniu. În această idee prin
standardizare se asigură compatibilitatea şi interschimbabilitatea componentelor şi
produselor. Atingerea acestui scop se face prin tipizare, unificare şi modulare.
Tipizarea asigură realizarea unei game raţionale de tipuri şi mărimi care să satisfacă pentru
un anumit interval de timp domeniul respectiv de utilizare. Unificarea asigură stabilirea unor
caracteristici constante pentru toate produsele de acelaşi fel pentru a fi posibilă
interschimbabilitatea. Modularea este o formă avansată de raţionalizare constructivă, ea permiţând
realizarea unor produse diferite prin utilizarea unor componente unificate (module). Se întâlneşte
în domeniul: produsele electrotehnice, mobilă, etc.).
Prin aplicarea tipizării, unificării şi modularizării se asigură o creştere a eficienţei
economice în proiectarea şi execuţia produselor. Se poate ajunge la reduceri ale costurilor de
manoperă cu 45-50%.

b) Asigurarea şi ridicarea calităţii produselor şi serviciilor.

În conţinutul lor standardele menţionează nivelul minim al unui număr mare de
caracteristici de calitate, modul în care se va face verificarea acestora, recepţia loturilor, ambalarea,
transportul şi depozitarea. Prin aceste prescripţii se creează premisa pentru asigurarea unui nivel
calitativ dat. Prin modificarea permanentă a standardelor se asigură impunerea unor nivele de
calitate superioară.
c) Uşurarea schimburilor de mărfuri şi informaţii tehnico-ştiinţifice
 Prin punerea de acord în consens a unor aspecte multiple: terminologie, simbolizare,
codificare se creează o bază foarte utilă pentru un limbaj comun ceea ce uşurează schimburile
comerciale, contractarea mărfurilor şi rezolvarea litigiilor.
Activitatea de standardizare se aplică practic în toate domeniile activităţii umane: industrie,
agricultură, construcţii, comerţ, transporturi, etc. Ca obiect al standardelor pot fi diferite aspecte
ca: terminologia, metodele de analiză, tipodimensiunile, etc. Având în vedere locul lor de elaborare
şi gradul de valabilitate pot exista: standarde de firmă, standarde profesionale, standarde naţionale,
standarde regionale şi standarde internaţionale. În figura de mai jos se pun în evidenţă
complexitatea acţiunii de standardizare.

Nivelul

Internaţional

Regional

Naţional
Agricultură

Construcţii
Transport
Industrie

Comerţ

Profesional
Subiect
Firma

Terminologie

Clasificare

Simbolizare, codificare

Conţinut Caracteristici de calitate

Nivele de standardizare
În cele ce urmează se prezintă categoriile de standarde în funcţie de nivelul la care acestea
se aplică şi-şi exercită valabilitatea.
Standarde de firmă: sunt elaborate la nivelul întreprinderilor cu scopul de a defini:
materiile prime utilizate, procedeele şi operaţiile de fabricaţie, sorto-tipodimensiunile ce se pot
executa pentru un anumit produs. Se asigură o mai bună colaborare între diferitele compartimente
ale întreprinderii precum şi cu potenţialii beneficiari. La elaborarea unor astfel de standarde se iau
în considerare atât standardele naţionale cât şi cele internaţionale.
Standarde naţionale: sunt elaborate de un institut naţional de standardizare. Aplicarea
acestui standard poate fi voluntară sau printr-o decizie guvernamentală poate deveni obligatorie.
În ţara noastră organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare din
România (ASRO). Acesta stabileşte metodologia activităţii de standardizare în România, conduce
programele de standardizare, aprobă standardele române, simbolizate SR, reprezintă interesele ţării
în organismele internaţionale
De asemenea ASRO are în atribuţii organizarea şi coordonarea sistemului naţional de
certificare a calităţii asigurând: certificarea conformităţii cu standardele române a produselor şi
serviciilor, gestionarea mărcilor de certificare a conformităţii, acreditarea şi notificarea
organismelor de acreditare a laboratoarelor de încercări.
Exemple în alte ţări:
- British Standards Institution (BSI) creat în 1901 care elaborează normele: British
Standards (BS);
- American Standards Association (ASA), care elaborează standardele American
Standards;
- Comisia de normalizare AFNOR elaborează normele franceze NF (Norme francaise).
Standarde internaţionale
Începutul cooperării internaţionale în probleme de standardizare a fost făcut în 1926 prin
înfiinţarea I.S.A. (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare).
În 1946 s-a creat actuala instituţie I.S.O. (Organizarea Internaţională de Standardizare),
care cuprinde în momentul de faţă circa 50% din ţările ONU care acoperă circa 9/10 din comerţul
internaţional.
I.S.O. coordonează unificarea standardelor naţionale, elaborează standarde internaţionale,
organizează schimbul de informaţii privind standardizarea între ţările membre precum şi
cooperarea cu alte organisme internaţionale.
Lucrările ISO se desfăşoară prin: Comitete tehnice( 2000 de comitete), Subcomitete şi
Grupe de lucru. De exemplu: Comitete tehnice pentru aeronautică, automobile, textile, materiale
plastice, aparate medicale, ş.a.m.d. Sunt elaborate circa 11000 de documente ISO.
 Pentru elaborarea unui standard ISO se parcurg în principiu 7 etape importante: propunerea
temei şi aprobarea ei în Comitetul tehnic corespunzător; pregătirea anteproiectului; înregistrarea
proiectului de standard internaţional (DIS) (Draft International Standard); aprobarea DIS prin vot
(75% voturi pentru din toate Comitetele);redactarea finală a standardului, aprobarea publicării
standardului de către Consiliul ISO, publicarea standardului în catalaogul ISO.
Un alt organism internaţional de armonizare a standardelor din domeniul electrotehnicii şi
electronicii este Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), creată în anul 1906.
Standardizarea în domeniul telecomunicaţiilor este coordonată de un organism specializat
cunoscut sub numele de Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) creat în anul 1934.
Coordonarea lucrărilor în domeniul normelor alimentare este făcută de Comisia Codexului
Alimentar, (înfiinţată în anul 1962)din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO), şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).
România este membră în: ISO, CEI ,UIT şi Comisia Codexului Alimentar.
Pentru o mai eficientă aplicare a standardelor internaţionale de către organismele naţionale
de standardizare din ţările elaborate de noi standarde au fost create două organisme europene de
standardizare: Comitetul European de Standardizare (CEN) (în anul 1961) care a grupat
organismele naţionale de standardizare din ţările membre ale Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS); şi Comitetul European de
Standardizare pentru Electrotehnică (CENELEC), creat în anul 1962.
Aceste două comitete elaborează: standarde propriu-zise (simbolizate EN – standarde
europene); documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV).
Un standard EN elaborat şi adoptat în cadrul CEN sau CENELEC se publică de
organismele naţionale.
Un document de armonizare HD permite existenţa unor standarde naţionale care face
referire la prevederile din HD.
Prestandardele ENV – sunt standarde cu valabilitate provizorie în domenii de obicei cu o
dezvoltare foarte dinamică. Obligativitatea lor este redusă. După maximum cinci se transformă în
EN, în HD, sau se anulează.
Există circa 3000 de standarde europene aprobate.
În anul 1989 s-a creat Institutul European de Standardizare pentru Telecomunicaţii (ETSI)
care elaborează standarde de armonizare în domeniul telecomunicaţiilor pentru ţările europene.
Comisia Comunităţii Europene preocupată de rezolvarea cât mai eficientă a problemelor
standardizării încearcă găsirea unor noi forme organizatorice. Aceste probleme sunt prezentate în
“Cartea verde referitoare la dezvoltarea standardizării europene”.
Standardizarea în domeniul calităţii
 Pentru a se putea asigura creşterea calităţii produselor şi serviciilor au fost elaborate
standarde care să reglementeze această problemă. În cadrul Comitetului ISO/TC 176
"Managementul şi asigurarea calităţii" au fost elaborate următoarele standarde:
ISO 8402:1994– Managementul calităţii şi asigurarea calităţii – Vocabular
ISO 9000-1:1994 – Standarde pentru managementul şi asigurarea calităţii – Partea 1: Ghid
pentru selecţie şi utilizare
ISO 9000-2:1997 – Standarde pentru managementul şi asigurarea calităţii – Partea 2: Ghid
pentru aplicarea ISO 9001, ISO 9002 şi ISO 9000-3
ISO 9000-3:1997 – Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea calităţii – Partea
3: Ghid pentru aplicarea ISO 9001 în dezvoltarea, livrarea şi mentenanţa software-ului
ISO 9000-4:1993 Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea calităţii – Partea
4: Ghid pentru managementul programelor referitoare la siguranţa în funcţionare
ISO 9001:1994 – Sistemele calităţii – Model pentru asigurarea calităţii în proiectare,
dezvoltare, producţie, montaj şi service
ISO 9002:1994 – Sistemele calităţii – Model pentru asigurarea calităţii în producţie, montaj
şi service
ISO 9003:1994 – Sistemele calităţii – Model pentru asigurarea calităţii în inspecţie şi
încercări finale
ISO 9004-1:1994 – Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii – Partea 1:
Ghid
ISO 9004-2:1991 Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii – Partea 2: Ghid
pentru servicii
ISO 9004-3:1991 Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii – Partea 3: Ghid
pentru materiale procesate
ISO 9004-4:1991 Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii – Partea 4: Ghid
pentru îmbunătăţirea calităţii
ISO 10005-1:1995 – Managementul calităţii – Ghid pentru planurile calităţii
ISO 10006* - Managementul calităţii – Ghid pentru calitatea în managementul proiectelor
ISO 10007:1995 - Managementul calităţii – Ghid pentru managementul configuraţiei
ISO 10008* - Managementul calităţii – Ghid pentru principiile managementului calităţii
ISO 10011-1:1990 Ghid pentru auditarea sistemelor calităţii – Partea 1 : Auditare
ISO 10011-2:1991 Ghid pentru auditarea sistemelor calităţii – Partea 2 : Criterii de
calificare pentru auditorii sistemelor calităţii
 ISO 10011-3:1991 Ghid pentru auditarea sistemelor calităţii – Partea 3 : Managementul
programelor de audit
ISO 10012-1:1992 Cerinţe privind asigurarea calităţii echipamentelor de măsurare – Partea
1: Sistemul de confirmare metrologică a echipamentelor de măsurare
ISO 10012-2* Cerinţe privind asigurarea calităţii echipamentelor de măsurare – Partea 2:
Asigurarea calităţii procesului de măsurare
ISO 10013:1995 (SR: 1997) Ghid pentru elaborarea manualelor calităţii
ISO 10014* - Ghid pentru managementul efectelor economice ale calităţii
ISO 10015* - Ghid pentru instruire şi formare continuă
ISO 10016* - Documente referitoare la calitate
Aceste standarde au fost preluate în standardele europene din seria EN 29000 aplicarea lor
fiind obligatorie cu anul 1993 în ţările C.E.E.
.
Atestarea calităţii produselor şi serviciilor
La nivelul anilor 80 atestarea calităţii produselor se făcea prin documentele elaborate de
producător: certificat de calitate, buletin de analiză, certificat de garanţie. Pentru a se câştiga
încrederea consumatorilor în privinţa calităţii produselor s-a introdus în ţările dezvoltate sistemul
“certificării calităţii” de către organisme neutre de producători şi beneficiari.
Organizaţia Europeană pentru Controlul Calităţii (EOCQ) defineşte certificarea în modul
următor: “producerea şi activitatea desfăşurată de un organism autorizat pentru determinarea,
verificarea şi atestarea scrisă a calităţii proceselor sau produselor, în concordanţă cu cerinţele
stabilite”.
Certificarea se poate face asupra produselor/serviciilor, certificarea sistemelor calităţii şi
certificarea personalului.
Atestarea se face prin două certificate: certificatul de conformitate şi certificatul de
capabilitate.
Certificatul de conformitate: este un document care se eliberează conform unor norme
specifice indicând cu un nivel de încredere suficient faptul că un produs, proces sau serviciu, bine
şi complet identificat, este conform unui standard dat.
Certificatul de capabilitate: este un document care atestă că regulile aplicate la proiectare,
producţie, sistemul de control declarate de către un furnizor sunt capabile să asigure realizarea
unor produse de calitate conform unui standard.
Certificatele de conformitate se vor putea elibera de laboratoare acreditate, deci
recunoscute pentru astfel de încercări.
 În unele ţări în problema certificării s-a introdus aşa numita marcă de conformitate, care
atestă că produsul sau serviciul corespunde unui standard dat.
Astfel de sisteme de certificare s-au introdus în: Germania, Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Elveţia, Japonia.
În România din anul 1998 organismul naţional de acreditare este Asociaţia Reţelei
Naţionale de Acreditare din România (RENAR) care este o persoană juridică de drept privat,
ce are statutul de asociaţie independentă , neguvernamentală şi non profit.
Similar unor proceduri utilizate în mai multe ţări s-ai ntrodus şi în Romania un sistem de
certificare al conformităţii produselor şi serviciilor cu prevederile standardelor naţionale specifice.
S-a instituit aplicarea mărcii de conformitate cu standardele române , mărci care sunt gestionte
de Asociaţia de Standardizare din Romania –ASRO. Aceste mărci sunt:SR şi SR-S( ele fiind
înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci )..
La nivel european în anul 1990 s-a înfiinţat “Organizaţia Europeană pentru Încercare
şi Certificare” (EOTC), ea având un rol important în acest domeniu.
7.5. Omologarea produselor
Pentru produsele noi se impune ca înainte de a fi oferite pieţii ele să fie supuse unui proces
complex numit omologare.
Prin omologare se înţelege un complex de activităţi de încercare şi verificare efectuate de
către o comisie, numită comisie de omologare, prin care se declară în scris că produsul îndeplineşte
condiţiile din standarde sau contracte reprezentând nivelul calitativ acceptat.
În ţara noastră lista produselor ce se supun obligatoriu omologării este aprobată de către
Guvern la propunerea departamentelor interesate. Încercările se fac în laboratoare acreditate.
Pentru produsele care nu au prevăzută omologarea obligatorie încercările se fac de
producător după o procedură proprie.
Documentul care se eliberează se numeşte certificat de omologare

Garantarea calităţii produselor şi serviciilor

Se utilizează trei noţiuni specifice: termen de garanţie, termen de valabilitate şi durata de

utilizare normată.
Termen de garanţie: este intervalul de timp prevăzut în standarde sau contracte în cadrul
căruia remedierea sau înlocuirea produsului/serviciului se face pe cheltuiala unităţii producătoare
sau prestatoare de serviciu. Acest termen se socoteşte de la data preluării produsului de către
beneficiarul final.
 Termen de valabilitate: este intervalul de timp în care produsele de timp alimentar,
medicamente, produse chimice, ş.a. conservate, depozitate şi transportate în condiţiile prevăzute
de standarde îşi păstrează calităţile iniţiale nemodificate. Termenul de valabilitate începe de la data
fabricaţiei şi se indică ca interval de timp sau ca dată limită de utilizare.
Durata de utilizare normată: este intervalul de timp în cadrul căruia produsul – exploatat,
depozitat şi transportat în condiţiile prevăzute de standarde – îşi menţine nemodificate toate
caracteristicile funcţionale. Această durată începe de la data preluării produsului de către
beneficiarul final şi se menţionează în documentaţia tehnică a produsului.
Legislaţia prevede ca obligatorie înscrierea termenului de garanţie sau de valabilitate şi
duratei de utilizare normată, după situaţie, pe produse, ambalaje individuale sau în documentele
de însoţire a produselor.
 Clasificărea şi codificărea ale mărfurilor destinate transportului

În prezent, în practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale produselor.

Pentru facilitarea analizei lor le putem grupa în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate
/Olaru, M., Korka, M., 1992.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, pe baza unor
criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriile constituite. Majoritatea clasificărilor
sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu structură arborescentă, pe trepte (niveluri) de
detaliere (agregare), între care există relaţii de subordonare: treptele superioare se obţin prin
agregarea celor inferioare, derivate din ele.
Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor trepte au o mare diversitate de
denumiri (diviziune, secţiune, grupă, clasă etc.) Conţinutul lor diferă, de asemenea, semnificativ
pentru acelaşi nivel de agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleaşi produse.
În clasificările nesistematiceprodusele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără să se ţină
seama, deci, de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de categorii omogene,
în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor
componente.
Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de codificare specifice.
Codul este o combinaţie de elemente simbolice prin care se reprezintă o informaţie. Aceste
elemente pot fi litere (cod alfabetic) cifre (cod numeric), sau litere şi cifre (cod alfanumeric).
Codificarea reprezintă, prin urmare, operaţiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii
ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.
Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă sau de
suprapunere a acestora.
Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea. În cazul
în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între elementele mulţimii, el îndeplineşte şi
funcţia de reprezentare a clasificării.
În cazul clasificărilor sistematice, utilizate în practica economică, codificarea este dependentă de
ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu
funcţia sa de reprezentare a clasificării.
Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a
criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se
ajunge la un cod de lungime mare.
Trebuie menţionat că soluţia este de fapt irealizabilă în cazul elaborării unei clasificări ierarhice,
până la nivelul de identificare a elementelor mulţimii, deoarece sunt relativ puţine criterii de
clasificare ce se pot aplica întregii mulţimi de produse.
În cazul clasificărilor nesistematice, produsele se identifică, de regulă, printr-un cod secvenţial,
acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia prezintă avantajul unui cod de lungime mică,
datorită utilizării tuturor combinaţiilor posibile ale caracterelor numerice.
Prezintă, însă, dezavantajul că reprezentarea codificată nu poate sugera nici o informaţie asupra
categoriei din care face parte produsul.
Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat – secvenţial, codul având o
zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială. Prin
urmare, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu funcţia de clasificare.
Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai mare de
niveluri de detaliere. În această variantă se urmăreşte găsirea unui raport optim între zona de
clasificare şi zona secvenţială a codului.
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea
unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor
Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor
(European Article Numbering – EAN).
Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.
Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice
prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.
Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu
ajutorul unor echipamente informatice specializate.
Această tehnologie a debutat în anul 1952, prin inventarea de către americanul Joe Woodland a
codului de bare, invenţie care a fost brevetată în acelaşi an. Prima aplicaţie mai importantă a
codului cu bare a fost înregistrată abia în anul 1960, pentru identificarea automată a vagoanelor
de cale ferată /Marcu, I., 1998.
Ulterior, interesul pentru utilizarea codului cu bare a crescut semnificativ, mai ales în domeniul
agroalimentar şi în comerţul cu amănuntul pentru o serie de bunuri de larg consum. În anii ’90
dezvoltarea acestei tehnologii a fost deosebit de spectaculoasă, astfel încât, în prezent, a ajuns să
cuprindă aproape toate domeniile activităţii economice.
Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi
mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic
de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns
la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate
de astăzi de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de
prelucrare a informaţiei comerciale cu privire la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este,
de fapt, un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele
codificate şi simbolizate prin codul cu bare.
Cu toate progresele înregistrate în ceea ce priveşte sistemul de codificare cu bare, elementele sale
de bază au rămas aceleaşi. Aceste elemente sunt: simbolizarea (tipul codului), metoda de
imprimare, echipamentul de imprimare, cititorul optic şi decodificatorul.
a) Tipuri de coduri
În funcţie de metodele utilizate pentru obţinerea unui cod cu bare, deosebim mai multe tipuri de
coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul de simbolizări.
Regulile specifice fiecărei simbolizări au, de asemenea, denumirea standardizată de specificaţii
de simbolizare. În practica economică sunt utilizate relativ puţine simbolizări, deşi numărul lor a
ajuns la circa 225.
Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de Comitetul European de Standardizare
(CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de
simbolizare. Până în prezent, au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri:
Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. /Marcu, I., 1998. Toate
acestea au fost preluate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT 300 Coduri de bare.
Ţinând seama de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri de bare.:
coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe
orizontală;
coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe
verticală.
Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare. În
practica economică ele sunt, deocamdată, puţin răspândite. Se apreciază că, în perspectivă
apropiată, va creşte interesul pentru codurile bidimensionale, mai ales pentru varianta matricială,
apreciată ca fiind cea mai performantă. De fapt, în SUA se utilizează deja un cod bidimensional
matricial, denumit Maxi Code.
Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile
şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:
coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de ex. codurile EAN şi UPC);
coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de ex. codul 128 şi codul 39);
coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de ex. codul
EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);
coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de ex. codul
EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);
coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de
elemente (de ex. codul 128 şi codul 39).
Indiferent de varietatea lor, codurile liniare au aceiaşi structură generală, caracterizată prin
următoarele elemente:
- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este
o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de
citire şi, uneori, înălţimea codului;
- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri
având o lăţime de minim 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu
 bare. Asigură o citire corectă prin evitarea erorilor datorate unor semne grafice aflate în vecinătatea
codului;
- elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi de spaţii,
cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire –
decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;
- codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare,
format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest
cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în
cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea automată;
- caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori
şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră
se poate reconstitui codul deteriorat.
b) Metoda de imprimare a codului cu bare
Metoda de imprimare este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în
condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate şi depozitate produsele. În prezent sunt în curs
de elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a
codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt confecţionate etichetele, poziţia
etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:
- pe ambalajul produsului;
- pe etichete, care se aplică pe ambalaj;
- prin etichetare la locul ambalării produsului.
c) Metode de citire a codului cu bare
Citirea codului cu bare se realizează cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite
măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot
fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:
- creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului;
- cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de viteza şi uniformitatea
mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la casele
de marcat, în punctele de vânzare.
Codul universal al produselor (UPC)
În contextul preocupărilor de creştere a eficienţei activităţilor în comerţul cu amănuntul, în
anul 1970 a fost înfiinţat în SUA, Consiliul pentru codificarea produselor, al cărui scop principal
l-a constituit cercetarea posibilităţii de automatizare a prelucrării informaţiilor referitoare la
vânzări. În anul 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit
Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC).
Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice: prima cifră reprezintă o cheie a
clasificării (“chei number”), cinci cifre identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi
ultima este cifra de control.
Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de cerere neuniformă; 3 –
produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – produse nealimentare; 5 – solduri.
În anul 1973 sistemul UPC a fost adoptat de 370 de întreprinderi producătoare, în prezent numărul
acestora ajungând la 40.000. se apreciază că 95 % din produsele comercializate în SUA sunt
clasificate şi codate potrivit acestui sistem.
Codul european al articolelor (EAN)
Începând cu anii “70, s-au intensificat şi în ţările europene preocupările de uniformizare a
sistemelor de clasificare şi codificare a mărfurilor, utilizate în întreprinderi. În Franţa de exemplu,
a fost dezvoltat sistemul Gencod, pentru identificarea produselor şi intreprinderilor, iar Germania
a perfecţionat sistemul naţional BAN-L de clasificare şi codificare a produselor.
În anul 1974 reprezentanţi ai producătorilor şi distribuitorilor din 12 ţări europene au decis
înfiinţarea unei comisii, care să analizeze posibilitatea introducerii unui sistem unitar de clasificare
şi codificare a produselor la nivel european. Au fost examinate sistemele existente la acea dată
(UPC, Gencod şi BAN-L), elaborându-se un sistem de clasificare şi codificare, denumit Codul
european al articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel conceput
încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele folosite în Franţa şi Germania.
Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea semnificaţie:
primele două reprezintă ţara de origine (de ex.: Belgia = 54, Franţa = 30-37, Germania= 40-42,
Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87 etc.), cinci cifre identifică producătorul, cinci cifre
produsul şi ultima este cifra de control.
Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată “Asociaţia
europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai producătorilor şi
comercianţilor din : Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această asociaţie, denumită începând cu anul 1981
“Internaţional Article Numbering Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază,
în vederea asigurării compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.
Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit de flexibil,
cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse). Ţinând seama de acest avantaj, a
fost preluat, într-o perioadă relativ scurtă, de un număr mare de ţări, nu numai din Europa dar şi
de pe alte continente (Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă etc.) perfecţionându-se continuu,
în condiţiile modernizării rapide ale echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales în
domeniul software-ului.
Pentru realizarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor comerciale,
prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne,
fără modificarea sistemului EAN.
În acest scop, printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru
codificarea ţărilor şi anume în intervalul 20-29, au fost atribuite unei ţări sau regiuni geografice,
pentru necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru
codificarea produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a
codului este, în acest caz, de 8 cifre, existând, însă, posibilitatea adoptării unui cod de lungime mai
mare, fără a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN 13. Codul de identificare aprodusului poate
 fi, în acest caz, un cod semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor
respective.
Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători, cât şi pentru
comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor, pe întregul
lanţ de distribuţie.
Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu
modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la
cerinţele pieţei (prin restrângerea sau lărgirea gamei sortimentale, retragerea produselor fără
succes comercial etc.).
Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor, existând
posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi,
astfel , reînnoit operativ.
În condiţiile utilizării caselor de marcat electronice, prevăzute cu dispozitiv de citire optică
a codului cu bare EAN, se elimină dezavantajele sistemului clasic de marcare, asigurându-se
înregistrarea operativă, fără erori, a datelor referitoare la produsele vândute.
Se poate realiza comanda automată a produselor printr-un calculator interconectat cu cel al
furnizorului. Pot fi, de asemenea, mai bine urmărite rezultatele acţiunilor promoţionale.
Pentru client utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la casele de marcat.
Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea
exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea apariţiei unei erori
(dacă s-a asigurat tipărirea exactă a codului).
În prezent sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel
administrativ, bancar etc. în varianta EAN-13 este utilizat, de asemenea, pentru codificarea
publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN
pentru cărţi şi ISSN pentru periodice.
Alte tipuri de coduri cu bare
Pe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte tipuri de coduri
cu bare, care permit codificarea informaţiilor numerice sau a celor alfanumerice.
Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue (Căzănescu, ş.a., 1993).
- Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică, discontinuu, în care fiecare caracter
este compus din nouă elemente (bere şi spaţii), dintre care trei sunt mai late.
Acest cod este utilizat, în prezent pe scară largă în industrie, de către asociaţii profesionale, pentru
satisfacerea unor necesităţi specifice.
Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care fiecare caracter este prezentat
prin nouă module, repartizate pe trei bare şi spaţii. Are două cifre de control (C şi K), asigurând
obţinerea unei densităţi de caractere. Acest cod permite reprezentarea 128 de caractere ale normei
ASCIL.
 Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat pentru utilizarea caracterelor
ASCII. Fiecare caracter este simbolizat printr-un ansamblu de 11 module, repartizate pe trei bare
şi trei spaţii. Are o cifră de control, asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere.
CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu, care permite reprezentarea a
16 caractere (zece caractere numerice şi şase caractere speciale). Fiecare caracter este simbolizat
cu ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii)
Sistemul japonez de codificare Calra
În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, de asemenea optic descifrabil – denumit
“codul Calra” – cu capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai ieftin.
Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru pătrate,
cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8.
Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătrate
albe cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii
numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.
Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. În timp ce acest dispozitiv
respinge informaţiile din codul cu bare, dacă liniile sunt imprimate cu o deviaţie de 0,1 mm şi
poate fi citit şi de echipamente mai simple şi, implicit, mai ieftine. Codul poate fi aplicat şi pe
etichete speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea lui este mult mai ieftină, comparativ cu codul
cu bare.
Sisteme internaţionale de codificare a publicaţiilor
În contextul diversificării continue a ofertei de cărţi şi publicaţii periodice – reflectare
firească a progresului înregistrat în planul cunoaşterii, urmare mutaţiilor intervenite în toate
domeniile de activitate – a devenit necesară elaborarea unor sisteme de codificare, adaptate
cerinţelor specifice de prelucrare a informaţiilor cu privire la aceste produse.
Demersurile întreprinse în acest sens s-au concretizat în elaborarea a două sisteme de
codificare, care se bucură, în prezent, de o largă recunoaştere pe plan internaţional şi anume ISBN
pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii periodice.
Sistemul ISBN de codificare a publicaţiilor
Necesitatea elaborării unui sistem de elaborare a publicaţiilor a fost pusă, prima dată, în
anul 1965, de către întreprinderea de distribuţie W. H. Smith & Son Ltd, în cadrul Asociaţiei
Editorilor din Marea Britanie.
La solicitarea acestei asociaţii, profesorul F.G. Foster, de la London Schoolof Economics,
a elaborat un studiu, care a servit ca bază pentru adoptarea, în anii 1967, aunui sistem standardizat
de codificare a publicaţiilor în Marea Britanie.
Sistemul a fost preluat, ulterior de Organizaţia Internaţională de Standardizare, în
standardul ISO 2108 “Informare şi documentare: sistemul internaţional pentru numerotarea
cărţilor – ISBN”.
 Acronimul ISBN semnifică număr internaţional standardizat al cărţii (International
Standardized Book Number). Acest cod se acordă de către agenţiile naţionale ISBN, constituite
într-o reţea internaţională, coordonată de Agenţia Internaţională de la Berlin.
Din anul 1989 sistemul de codificare ISBN a fost adoptat şi de România, organismul
naţional desemnat pentru gestionarea acestui sistem fiind Centrul Român ISBN.
Sistemul ISBN se bazează pe un cod cu zece caractere numerice, grupate pe patru secvenţe,
de lungime variabilă şi separate de cratimă (de ex. 973-00000-0-0). Semnificaţia celor patru
secvenţe de cod este următoarea:
- prima secvenţă reprezintă codul ţării (indică grupul naţional, lingvistic şi geografic). De
exemplu, codul 973 identifică editorii din România;
- secvenţa a treia reprezintă numărul de ordine al cărţii editate (lungimea acestui cod variază în
funcţie de numărul cărţilor publicate);
- ultima secvenţă reprezintă cifra de control (această cifră este rezultatul unui algoritm matematic
şi serveşte pentru verificarea corectitudinii codului).
Sistemul de codificare ISBN nu oferă protecţie juridică în ceea ce priveşte drepturile de
autor, servind numai pentru identificarea publicaţiilor.
Utilizarea acestui sistem oferă o serie de avantaje, printre care:
- facilitează gestionarea publicaţiilor, de către cei implicaţi în editarea şi distribuirea lor;
- permite identificarea precisă a publicaţiilor în băncile de date bibliografice şi prelucrarea pe
calculator a informaţiilor cu privire la acestea;
- permite accesul la Programul internaţional de catalogare înaintea publicării (CIP).
- Codul ISBN poate fi atribuit următoarelor tipuri de documente: cărţi şi broşuri, lucrări complexe
care apar fracţionat, ansambluri multi-suport, programe pentru calculator, publicaţii pe suport
magnetic sau alte tipuri de suport, microfilme, atlase şi hărţi geografice, albume, partituri muzicale
cu text, publicaţii cu foi volante, cu condiţia să apară sub un titlu unic. Unele documente (de ex.
cele utilizate în scop publicitar, documentele al căror conţinut predominant nu este textul etc.) nu
pot fi codificate în acest sistem.
Sistemul de codificare ISSN al publicaţiilor periodice
În anul 1975, prin standardul internaţional ISO 3297 a fost definit un sistem de codificare
distinct pentru publicaţiile periodice, denumit numărul internaţional standard pentru seriale
(Internaţional Standardized Searies Number – ISSN).
Prin sistemul de codificare ISSN se identifică în mod unic titlul unei publicaţii periodice,
independent de limba în care este redactat textul sau de ţara în care se editează publicaţia.
Acest cod nu are nici o semnificaţie în afară de faptul că identifică un anumit titlu, codul
fiind acordat de către agenţiile naţionale ISSN, constituite într-o reţea internaţională, coordonată
de Centrul Internaţional ISSN de la Paris.În România, sistemul de codificare este gestionat de
Centrul Român ISSN.
 Sistemul ISSN se bazează pe un cod cu 8 caractere numerice, grupate pe două secvenţe,
separate de cratimă (de ex. 1234-5678). Primele şapte cifre reprezintă codul publicaţiei, iar ultima
cifră este de control.
Pentru fiecare publicaţie, codul ISSN este asociat cu “titlul cheie” al publicaţiei. Acest titlu
este stabilit de agenţiile naţionale ISSN, în momentul înregistrării publicaţiei respective, în scopul
acordării codului.
Utilizarea sistemului de codificare ISSN oferă o serie de avantaje:
- facilitează gestionarea publicaţiilor periodice, de către cei implicaţi în editarea şi distribuirea
lor;
- permite identificarea precisă a publicaţiilor periodice în băncile de date bibliografice şi
prelucrarea pe calculator a informaţiilor cu privire la acestea;
- asigură evitarea erorilor în ceea ce priveşte identificarea titlurilor acestor publicaţii;
- permite accesul la Catalogul internaţional al publicaţiilor periodice codificate în acest sistem.
Pentru unele publicaţii (de ex. cataloage sau alte materiale de referinţă, serii de
monografii), se acordă atât codul ISBN, cât şi codul ISSN. Primul identifică publicaţia care îşi
continuă apariţia, iar al doilea identifică o anumită o anumită ediţie sau un anumit volum al
publicaţiei respective.
 Marcarea marfurilor destinate transporturilor

Prima lege româneasca referitoare la marci a fost adoptata în 1879. La acea data România
avea o economie cu un pronuntat caracter agrar, iar scopul legii era, mai ales, de protejare a
comerciantilor. Legea din 1879 cuprindea, însa, si o dispozitie de aparare a consumatorilor prin
sanctionarea înselaciunii savârsite în dauna acestora, în cazul folosirii unei marci contrafacute sau
imitate.

In prezent, marca are multiple roluri: diferentiaza produsul de cel al concurentului, adauga
valoare produsului satisfacând si nevoile psihologice ale consumatorilor, determina încrederea
acestora cu privire la nivelul calitativ al produsului.

Marca face parte din categoria de "marfuri noi" si exprima prin numele de marca un stimul
auditiv si prin emblema (logo, sigla) un stimul vizual. Inca din antichitate [104] s-au folosit un
numar mare de semne, asa numitele sigillum pentru identificarea produselor alimentare sau
nealimentare (chiar daca dupa parerea lui Paul Roubier semnele aplicate nu aveau ca scop sa
garanteze reputatia unui producator fata de public ci sa afirme proprietatea unui obiect corporal
produs de catre un artizan ..). Alti autori printre care si Remo Franceschelli sustin ideea existentei
marcilor, cu aceeasi functie ca si în prezent. In evul mediu se foloseau doua categorii de marci
signum collegi (marca corporativa) si signum privati (marca individuala). Nu lipseau nici
falsurile, dar nici masurile de preîntâmpinare. Astfel, în anul 81 î.e.n. în timpul dictaturii lui
Cornelius Sulla s-a instituit o reglementare de baza în materie de fals.

Camera Internationala de Comert defineste marca ca pe un semn folosit sau pe care cineva
doreste sa-l foloseasca pe un produs, cu un produs sau în legatura cu un produs, în scopul de a-
l identifica sau de a distinge produsele unei intreprinderi de cele ale altei intreprinderi. In Legea
84/15.04.1998 privind marcile si indicatiile geografice "marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele apartinând altei persoane" si sunt prezentate semne posibile care pot constitui
marci.

In afirmarea pe piata, marca trebuie sa îndeplineasca o serie de cerinte, ca de exemplu:

calitati fonetice;
memorare usoara;
sugerarea categoriei produsului;
posibilitati de internationalizare.
 Efectul utilizarii marcilor trebuie sa se resimta în comportamentul cumparatorilor (formarea
rutinei, satisfactia acestora).

Din punct de vedere al destinatiei lor marcile sunt de fabrica, de comert si de servicii. In
literatura de specialitate sunt întâlnite si alte tipuri de marci: marca de certificare, marca de
conformitate (cu standardele specifice), complexa (versiuni în diferite limbi), notorie (care se
bucura de un mare renume), defensiva (prezinta modificari de detaliu fata de marca principala
pentru a nu permite tertilor falsificarea), marca telle quelle (înregistrata în tara de origine, marca
este protejata în toate tarile Uniunii - principiul de "epuizare comunitara"). Marca de calitate
(atribuita prin certificatul de marca) se aplica pe produsele cu cele mai bune performante pe plan
national sau international pentru o perioada de 2 - 3 ani si poate fi retrasa în cazul în care nu se
respecta conditiile din contract. Multi angrosisti si detailisti si-au creat marci proprii pentru a-si
mari volumul desfacerilor si fidelitatea clientilor. De multe ori acestea concureaza marcile
producatorilor. Marca de fabrica constituie cel mai important element din patrimoniul unei firme
si ramâne elementul esential în strategia firmei. In economia moderna, eficacitatea marcii, rolul ei
în dezvoltarea întreprinderii si impunerea ei pe piata sunt în strânsa legatura cu functiile pe care
acestea le îndeplinesc (de diferentiere a produselor, de concurenta, de garantie a calitatii, de
organizare a pietei, de monopol, de reclama, sau de protectie a consumatorilor) [105].

2.2. Sistemul de marcare ecologica

Sistemul de marcare ecologica a produselor a aparut pentru prima data în Germania în 1978
si a fost denumit "Blue Angel". Evaluarea produselor pentru acest tip de marcare se face prin
prisma îndeplinirii criteriilor de performanta ecologica. Sistemul german a fost preluat si de Marea
Britanie, Franta dar si de Canada unde exista marca "Enviromental Choise" sau de Japonia cu
Eco-Mark. Din 1990 s-a introdus în Germania sistemul de marcare pentru ambalaje "Der Grüne
Punkt" (prezentat în fig. 11) ce indica faptul ca producatorul participa financiar la sistemul de
colectare selectiv si de valorificare a deseurilor de ambalaje menajere.

In tari ca Germania si Belgia se utilizeaza obligatoriu pentru ambalaje ecoetichete ce se

refera la obligatia persoanelor care raspund de ambalare de a participa la colectarea acestora dupa
folosire conform Directivei UE.
 Fig. 22 - Marci ecologice

La cererea CE si conform HG 349 / 23. 04. 2002 pentru promovarea marfurilor cu impact
redus asupra mediului (masini de spalat vase, aparate frigorifice, textile, încaltaminte, detergenti
pentru spalat vase) trebuie utilizate si în România etichetele ecologice. Din categoria marfurilor cu
impact redus asupra mediului fac parte, de asemenea, lacurile si vopselele de interior. Produsele
care determina un grad mare de poluare sunt supuse analizelor, începând de la proiectare si pâna
la valorificare sau la reintegrarea în natura. In cadrul Uniunii stabilirea criteriilor ecologice este
facuta de catre comitetele nationale de atribuire a marcii, forumul consultativ fiind la Bruxelles.

Marcarea ecologica este de trei tipuri:

- tipul I - criteriile de evaluare sunt stabilite de catre o terta parte (un organism
guvernamental sau neguvernamental) care realizeaza marcarea;
- tipul II - marcarea se realizeaza în baza declaratiei pe propria raspundere a celor
interesati (producatori, importatori, distribuitori etc);
- tipul III - marcarea se face pe baza informatiilor cuantificabile despre produs.

Datele existente demonstreaza ca marca ecologica stimuleaza constiinta ecologica a

consumatorului care la rândul sau influenteaza producatorul sa realizeze produse nepoluante.

2.3. Eticheta produsului

Ca urmare a faptului ca eticheta înglobeaza materiale de prezentare si de publicitate,

definirea etichetei se face într-un sens larg. Ea reprezinta orice material scris, imprimat,
litografiat, gravat sau ilustrat sau este aderent pe ambalajul acestuia, care contine elemente de
identificare a produsului când acesta este prezentat pentru vânzare. Etichetele nu trebuie sa
descrie produsul în mod înselator si sa creeze o imagine falsa referitoare la caracteristicile
produsului. Corespunzator functiilor pe care le îndeplinesc, etichetele se clasifica în:

etichete de identificare;
etichete de clasificare;
etichete de prezentare;
etichete de promovare.

Aplicarea etichetei sau înscrierea elementelor de identificare se poate face direct pe produs
sau pe ambalajul de vânzare.

Etichetele dau informatii utile atât pentru agentii economici cât si pentru consumatori.
Tipurile de grafica utilizate pentru etichetarea marfurilor sunt grafica umoristica, grafica
comerciala si grafica intelectuala.
 Elementele mesajului obligatoriu care trebuie sa apara pe eticheta sunt:

denumirea produsului si numele producatorului, tara de origine;

grupa din care face parte produsul, eventual clasa de calitate;
principalele caracteristici de calitate si masa pe unitatea de ambalaj;
data fabricatiei;
lotul de fabricatie;
restrictii de consum, domeniul de utilizare;
documentul tehnico-normativ (standard sau alt act normativ)
mentiunea specifica pentru acele produse care au suferit un anume tratament de
modificare a calitatii;
conditiile de pastrare, depozitare;
termen de valabilitate sau garantie.

Elementele mesajului promotional sunt:

marcile sub care se comercializeaza (marca de fabrica, marca de comert, emblema sau
sigla fabricii, marca produsului, marca literala, figurala, combinata, marca umbrela;
eticheta ecologica;
codul cu bare, codul Calra, codul Data Matrix;
argumentuil de vânzare: text publicitar, scurt istoric al produsului sau al firmei, trofee,
informatii privind certificarea sistemului calitatii, avantajele oferite de produs si ambalaj,
promovarea unor conuri, jocuri în vederea obtinerii unor câstiguri etc.

Consumatorii au dreptul de a fi informati, în mod complet, corect si precis, asupra

caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor oferite de catre agentii economici, astfel încât
sa aiba posibilitatea de a face o alegere rationala, în conformitate cu interesele lor, între produsele
si serviciile oferite si sa fie în masura sa le utilizeze, potrivit destinatiei acestora, în deplina
securitate.

Informarea consumatorilor în legatura cu produsele oferite se realizeaza, în mod obligatoriu,

prin elemente de identificare si caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere, dupa caz, pe
produs, eticheta, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnica, instructiunile de folosire etc. Produsele
de folosinta îndelungata trebuie însotite de "declaratia de conformitate", "certificat de garantie" si,
dupa caz, de "cartea tehnica" ori de "instructiuni de folosire", redactate în limba româna, care
cuprind principalele caracteristici ale produsului, conditiile de instalare, exploatare, întretinere, data
fabricatiei, termenul de garantie si eventualele riscuri ce pot aparea în urma nerespectarii
instructiunilor. Informatiile referitoare la serviciile prestate trebuie sa cuprinda categoria calitativa
a serviciului, timpul de realizare, termenul de garantie, tariful, riscurile previzibile si, dupa caz,
declaratia de conformitate.

In prezent, ca urmare a gradului crescut de falsificare a produselor, exista o întreaga campanie

de protejare care are ca scop recunoasterea de catre consumatori a marfurilor autentice. Aceasta se
realizeaza prin utilizarea unor sisteme de protectie, care au ajuns la un nivel deosebit de perfectiune
si anume, holograma, sistemul ISOTAG si ISOCODE sau eticheta inteligenta (de radiofrecventa)
sau firele textile de siguranta.

Holograma vizibila în lumina naturala reprezinta un sistem de securitate deosebit, deoarece

nu poate fi dezlipita fara distrugerea elementelor grafice. Oriunde în lume ar fi conceputa,
holograma se realizeaza în Marea Britanie la firma "Applied Holographies Plc"

Sistemul ISOTAG se bazeaza pe identificarea moleculelor prin marcare cu isotopi (1992)

Sistemul de marcare a fost conceput pentru fiecare produs ce trebuie identificat. Codul este
indestructibil si se utilizeaza în cazul vopselelor, pesticidelor, adezivilor, substantelor explozive
dar si a parfumurilor si are avantajul ca se utilizeaza cantitati mici de izotopi, de ordinul ppm.

Sistemul ISOCODE - presupune utilizarea unui amestec de substante chimice cu proprietati

speciale ce se identifica cu un cititor specializat. Marcarea se face prin impregnare pe suprafata
ambalajelor, a etichetelor, sau realizarea unui cod de bare invizibile pe documentele însotitoare de
transport.

Etichetele de radiofrecventa RF - încorporeaza un circuit integrat si o antena. Au avantajul

verificarii cu usurinta a termenului de
 AMBALAREA SI ETICHETAREA MARFURILOR

1. Definirea, functiile, rolul si necesitatea ambalajelor

data cu dezvoltarea activitatii de comert, deci cu marfurile care trebuiau transportate, manipulate
O si depozitate, s-a impus necesitatea ambalarii lor in functie de mijloacele de transport folosite
(terestru, maritim), de modul de manipulare (manual, automatizat) si de conditiile
de depozitare (durata, temperatura, umiditate).

Cuvantul „ambalaj”, din punct de vedere etimologic, provine de la prefixul francez „en”
si de la „balle”, care, la randul sau, vine de la vechiul cuvant german „balla”, al carui sens era de
a strange in balot.

Ambalajul este definit prin Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei

nr.94/62/EC/1994 astfel: „Ambalaj inseamna toate produsele executate din orice material, de orice
natura, destinate a fi utilizate pentru cuprinderea, protectia, manipularea, livrarea si prezentarea de
bunuri, de la materii prime la bunuriprocesate, de la producator la utilizator”. Ambalajele consta
din [1]:

Ambalaje de vanzare sau ambalaje primare de exemplu, ambalajele concepute in asa fel
incat sa constituie o unitate de vanzare catre consumator la punctul de cumparare;

Ambalaje grupate sau ambalaje secundare, de exemplu ambalaje concepute in asa fel incat
sa constituie la punctul de cumparare o grupare de un anumit numar de unitati de vanzare, fie
ca acesta din urma este vandut ca atare utilizatorului, fie ca serveste numai ca mijloc de
umplere a rafturilor la punctul de vanzare; el poate fi despartit de produs fara a-i afecta
caracteristicile;

Ambalajele de transport sau ambalaje tertiare, de exemplu ambalajele concepute in asa fel
incat sa faciliteze manipularea si transportul unui numar de unitati de vanzare cu scopul de a
preveni deteriorarea fizica a marfurilor.

Toate produsele, fie in stare naturala, fie manufacturate, trebuie sa fie transportate de la
locul fabricarii pana la cel al utilizarii sau pana la consumatorul final, in conditii de mentinere a
calitatii si integritatii lor.

„Ambalajul este elementul material care asigura protejarea produsului in timpul

depozitarii, transportului si utilizarii, iar in alte cazuri protejarea mediului inconjurator fata de
eventualele influente nocive ale produsului. El inlesneste vanzarea si utilizarea produsului.
Prezinta optim produsul si prin aceasta stimuleaza politica vanzarii”.

Un ambalaj ideal trebuie sa protejeze bine produsul, sa fie usor si ieftin, iar caracteristicile
sale tehnice trebuie sa usureze manipularea, transportul si depozitarea produsului, fiind in acelasi
timp un instrument eficient de marketing. De aici deriva si existenta a trei functii specifice
ale ambalajului:

Conservarea si pastrarea intacta a calitatii produselor contra actiunii factorilor interni si

externi;

Inlesnirea transportului, manipularii, depozitarii;

Promovarea vanzarilor si reclama produselor.

1. Functia de conservare si pastrare a calitatii produselor

Aceasta functie include toate acele caracteristici ale ambalajelor prin intermediul carora
produsul este protejat impotriva distrugerii, degradarii si actiunii mediului inconjurator. Ea
presupune si protejarea mediului inconjurator impotriva unor produse toxice, nocive. Se mai
numeste „functie de protectie” si prezinta trei aspecte particulare:

- Conservarea calitatii produsului; produsul ambalat trebuie sa-si pastreze

caracteristicile sale, sa nu piarda din greutate, iar fragezimea, culoarea, aroma, gustul,
forma sau aspectul sa nu fie modificate; ambalajul trebuie sa protejeze produsul de efectele
urmatoarelor grupe de factori: mecanici (trepidatii, loviri), biologici (bacterii, rozatoare),
climatici (aer, lumina), alti factori (praf, mirosuri, furturi);

- Protectia mediului din spatiul inconjurator impotriva caracterului toxic al produselor,

cum sunt: produsele chimice, gaze, derivate din petrol;

- Pastrarea intacta a calitatii marfii prin contactul direct produs – ambalaj, adica
ambalajul sa nu influenteze negativ produsul in urma unor reactii chimice.

Aceasta functie are un accent marit in cazul ambalajelor de transport precum si in situatia
in care produsele care fac obiectul ambalarii sunt alimente periculoase pentru sanatatea
organismului uman sau pentru mediul inconjurator.

2. Functia de transport, manipulare si depozitare

Aceasta functie mai este numita si „functie de rationalizare” si urmareste realizarea si

promovarea unor ambalaje tipizate, modulare, care sa faciliteze manipularea, transportul si
depozitarea. Aceasta functie are tendinta de crestere, avand in vedere volumul marfurilor
manipulate si depozitate. Importanta acestei functii nu trebuie uitata in etapa de proiectare a
ambalajelor si a alegerii materialelor, deoarece s-a constatat ca, pe parcursul unui circuit tehnic,
fiecare tona de produse si ambalaje sufera 30-40 operatii de manipulare, ceea ce inseamna ca in
loc de o tona se manipuleaza 30-40 tone. Aceasta presupune ca cheltuielile aferente acestor operatii
ating 15-50% din costul produselor, ceea ce duce la concluzia evidenta ca ambalajul poate juca un
rol important in reducerea acestor cheltuieli. Functia de transport, manipulare si depozitare
presupune rationalizarea procesului de manipulare, depozitare, transport, distributie, prin
urmatoarele procedee: paletizare, containerizare, modulare.

Paletizarea este o metoda ce permite manipularea, deplasarea si stivuirea usoara a unor

produse, grupate in unitati de incarcatura, folosind in acest scop palete si electrostivuitoare.
Utilizarea paletei de transport este posibila cand marfurile sunt omogene si au o buna stabilitate in
timpul transportului si depozitarii. Utilizarea paletelor de transport este importanta pentru ca se
asigura rationalizarea manipularii, se asigura legatura dintre transportul din interiorul intreprinderii
si cel din exterior. Se asigura utilizarea conceptului „unitate de incarcare ” = „unitate de transport
” = „unitate de depozitare”.

In comert exista mai multe categorii de palete, dintre care cele mai folosite sunt:

Palete plane de uz general (interschimbabile);

De uz special (de ex. portuare);

Palete lazi;

Palete cu montanti.

Containerizarea se asigura prin utilizarea unui utilaj special numit container, pentru
transportul economic al marfurilor, alcatuit din materiale rezistente. Acest procedeu permite
pastrarea integritatii si calitatii marfurilor, in conditiile eliminarii ambalajelor individuale si a
manipularilor repetate.

Modularea consta in corelarea dimensiunilor ambalajelor de desfacere cu cele ale

ambalajelor de transport general, cu ale containerului, ale mijlocului de transport, precum si cu
cele ale spatiului de depozitare.

Functia de rationalizare are in vedere si alte caracteristici ale ambalajului prin care se obtine
comoditate in manipulare. Astfel, se urmareste deschiderea si inchiderea repetata a ambalajelor,
fara a fi distruse sau deteriorate, accesul facil la continut etc.

3. Functia de reclama si promovare a vanzarii

Se mai numeste functia de comunicare si completeaza importanta ambalajului in perioada

contemporana. Aceasta functie are importanta mai mare in cazul ambalajelor de prezentare si
desfacere a produselor, constituind in prezent un factor semnificativ in diversificarea sortimentala
a produselor si contribuind la aprecierea calitativa a marfurilor si chiar la stimularea vanzarilor.
Functia de reclama si promovare a produselor se refera la capacitatea acestuia de a atrage atentia
asupra produsului, de a-l diferentia si a-l convinge pe cel care il priveste sa il cumpere. Se mai
urmareste informarea clientilor prin elementele care alcatuiesc textul, prin grafica, desen, culoare,
expresivitate, personalitatea marcii de fabrica inlesnirea vanzarii prin identificarea rapida a
ambalajului si portionare, accelerarea vanzarii. In ultimii ani, s-a constatat un schimb intre functiile
ambalajului, in sensul cresterii valorii de marketing, ceea ce se realizeaza in momentul vanzarii
produsului. Se poate deci desprinde ideea ca a avut loc o schimbare a opticii privind ambalajul,
care se transforma dintr-un auxiliar al produsului intr-un produs industrial ce reprezinta un tot
unitar de componente interconectate, un set organizat de cunostinte si conceptii, un mod ordonat
de actiune, vizand in ansamblu realizarea optima a unor obiective economice specifice. In acest
context, functia de promovare si reclama capata noi valente atat ca urmare a multitudinii de
informatii cu caracter obligatoriu ce trebuie mentionate pe ambalaj, cat si cu cerintele potentialilor
cumparatori de a beneficia de informatii ample, corecte cu privire la produsul ambalat si la natura
si caracteristicile ambalajului.

Ambalajul trebuie sa creeze imaginea calitatii ambalajului, conferita de soliditate, greutate

redusa, durabilitate si eficienta in utilizare. El trebuie sa puna in valoare caracteristicile principale
ale produsului, astfel incat consumatorii sa il deosebeasca usor de cele similare. De asemenea,
ambalajul trebuie sa faca o publicitate produsului pentru care este folosit, dar nu trebuie sa induca
in eroare cumparatorii. Ambalajul are rolul de a comunica potentialilor cumparatori caracteristicile
produsului in limitele cadrului juridic si tehnic. In cazul produselor alimentare care sunt vandute
in regim de autoservire, ambalajul are un rol sporit el inlocuind arta vanzatorului si realizand
contactul direct al produsului cu cumparatorul. De aceea, el trebuie sa aiba insusiri care sa ii
confere capacitatea de a provoca vanzarile. In conditiile unui raport „calitate – pret” egal la mai
multi agenti economici, produsele se pot diferentia prin intermediul ambalajului, stilul si
creativitatea ingenioasa a ambalajului, reusind astfel sa iasa in evidenta fata de produsele
concurente.

Rolul crescand al ambalajelor este o consecinta fireasca a revolutiei tehnico – stiintifice si

a consecintelor acesteia in domeniul productiei si schimbului, in domeniul obiceiurilor de viata si
de cumparare a produselor. Ambalajul joaca multiple roluri, incepand cu manipularea,
stocarea, prezentarea si in sfarsit atragerea atentiei cumparatorului. Un rol esential al ambalajelor
in epoca moderna il constituie promovarea formelor moderne de comert, intre care autoservirea
ocupa unul din locurile importante.

9.2. Designul ambalajelor

Designul ambalajelor este considerat un instrument care confera distinctie produselor si un

mijloc eficace de comunicare a imaginii produselor. Comunicarea este asigurata de forma,
culoarea, grafica, materialul ambalajului, elemente care sunt strans legate si care trebuie bine
coordonate pentru a asigura eficienta mesajului informational.

Designul ambalajului este o preocupare dinamica. In SUA se considera ca un ambalaj isi

pierde valoarea publicitara dupa un interval de noua luni. Dupa acest interval, trebuie modificata
forma si grafica ambalajului, pentru a sustine in continuare concurenta.

Elementele de baza ale designului ambalajului sunt: forma, culoarea, grafica si mesajul
informational transmis.

Forma ambalajului trebuie privita ca elementul estetic in stabilirea caruia isi pun amprenta
constrangerile pe care le aduce natura produsului pe care il contine, conditiile de producere si
utilizare si, mai ales, puterea de sugestie pe care este chemat sa o furnizeze cumparatorului. Forma
este configuratia generala a liniei, suprafetei sau volumului si mai precis, aranjamentul care
determina aceasta configuratie.

La proiectarea formei ambalajului trebuie sa se aiba in vedere urmatoarele conditii:

Capacitatea de protectie fizico-mecanica si chimica ceruta de produs pe tot parcursul pe care-

l suporta acesta;

Importanta componentei informational–estetice pentru formarea deciziei de cumparare;

Modularea, daca este posibila;

Forma ambalajului trebuie corelata cu materialul utilizat pentru confectionare, cu sistemul de

constructie, cu particularitatile de utilizare, cu destinatia.

Forma ambalajului poate sugera calitatea produsului (de lux, de calitate superioara sau
inferioara) si trebuie sa fie adaptata la continut, pentru a se elimina formatele exagerate si spatiile
goale ce dau iluzia unui continut mai mare. Ultimul deceniu a inregistrat variatii dimensionale si
de forma ale ambalajelor. Au aparut astfel:

„format gigant” (anumiti detergenti);

„format special” (tavite pentru semipreparate);

„ambalaj economicos” (pliculetele de sampon);

„formate fantezii” (cadouri).

Culoarea este elementul preponderent al esteticii ambalajului si unul din mijloacele cele
mai importante pe care il detin design-erii pentru a face din ambalaj un mijloc efectiv de
comunicare. Prin intermediul culorii, la nivelul inconstientului, consumatorul isi poate forma o
prima impresie asupra produsului, impresie care il poate conduce la depistarea altor caracteristici
ale acestuia, ceea ce il poate determina sa aleaga aprioric produsul.

Culoarea are ca obiective:

stimularea vanzarilor;

continutul si ambianta estetica a spatiilor comerciale;

personalitatea produselor;

promovarea unor elemente cu specific national, zonal;

crearea din punct de vedere psihologic a unui climat comercial;

 contributia directa la crearea unei traditii a produselor intreprinderii.

Grafica cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor, sloganurilor si simbolurilor. Ea

contribuie la impactul initial pe care un produs (prin ambalajul sau) il are asupra consumatorilor
si joaca un rol important in comunicarea de informatii si impresii despre produs. Cerintele unui
comert modern impun o grafica expresiva care presupune urmatoarele stiluri:

grafica comerciala, care reprezinta produsul prin fotografii, desene, diverse combinatii
figurative;

grafica intelectuala sau sintetica, cu simboluri vizuale usor de descifrat;

grafica umoristica, care prin caricaturi sau alte elemente apropie produsul de consumator
(este folosita mai ales la produsele pentru copii).

Tendinta actuala in conceperea ambalajelor produselor se caracterizeaza printr-o grafica simpla,

dar expresiva, de regula prin fotografii color fidele. Ele trebuie sa stimuleze imaginatia, sa
prezinte produsul intr-o forma atragatoare, astfel incat sa fie remarcat, individualizat si dorit de
consumator. O etapa mai noua in realizarea grafica a ambalajelor o constituie „ambalajul
seductie” sau ambalajul legat de consumator. In aceasta etapa, ambalajul se adreseaza
consumatorului printr-o grafica speciala, care nu frapeaza, dar subliniaza avantajele materiale,
economice, sociale pe care i le ofera produsul respectiv. Daca celelalte categorii de ambalaje
aveau rolul de “a impinge” produsul catre consumator, aceasta categorie de ambalaje trebuie sa
„impinga “ consumatorul catre produs.

Mesajul informational completeaza functia ambalajului de informare si promovare, prin

corelarea imaginii cu textul publicitar si coloristica. Mesajul informational se concretizeaza in:

transmiterea unei cantitati de date prin intermediul carora produsul sa fie recunoscut sau
identificat in stransa legatura cu categoria merceologica din care face parte;

evidentierea caracteristicilor de calitate si a destinatiei;

informarea detaliata asupra naturii, reciclarii, recuperarii si a implicatiilor ecologice ale

ambalajelor;

medierea implicarii emotive a potentialului cumparator.

Elementele informationale ale ambalajelor se pot grupa in trei categorii:

Informatii si marketing, in care se include denumirea produsului, marca comerciala,

informatiile nutritionale, simbolurile reciclabilitatii ambalajului, instructiuni de utilizare,
simboluri grafice de avertizare.
 Elemente promotionale, si anume: cupon de fidelitate, oferta de inapoiere a ambalajului de
transport sau chiar de prezentare pentru a fi recuperat sau reciclat, prezentarea altor elemente
ale gamei.

Elemente obligatorii: denumire generica, compozitia in ordine descrescatoare a cantitatilor

de ingrediente, identificarea fabricantului sau a comerciantului, termenul de valabilitate,
continut net.

Realizarea acestor elemente in conditii optime au contributii efective, cu eficienta majora,

in cadrul relatiilor competitive de comert interior si exterior. De asemenea, contribuie la formarea
si influentarea cererii de marfuri si la ridicarea nivelului de prezentare si desfasurare a comertului.

9.3. Materiale pentru confectionarea ambalajelor

Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai multi factori, dintre care cei mai
importanti sunt:

Caracteristicile produsului ce urmeaza a fi ambalat;

Domeniul de utilizare a ambalajului;

Marimea factorilor care actioneaza asupra produsului in timpul manipularii, transportarii si

depozitarii;

Tehnica de ambalare;

Destinatia produsului;

Nivelul de dezvoltare si putere economica;

Cerintele ecologice si de protectie a mediului.

Dintre materialele cele mai utilizate pentru confectionarea ambalajelor, sunt:

Lemnul. Este cel mai vechi material utilizat ca ambalaj. In prezent, ponderea acestui
material in confectionarea ambalajelor este in continua scadere (in tarile dezvoltate a ajuns sa
reprezinte (3-5% din total). Lemnul nu mai este folosit ca ambalaj, dar a ramas folosit la
confectionarea paletelor.
 Motivele abandonarii lemnului ca material de confectionare a ambalajelor sunt:

- scaderea masei lemnoase la nivel mondial;

- aparitia maselor plastice;

- economicitatea si caracteristicile altor materiale.

Proprietatile lemnului luate in considerare atunci cand este folosit ca ambalaj, sunt:

proprietatile fizice - masa specifica, higroscopicitatea, umflarea, proprietatile acustice,

electrice, termice;

proprietatile mecanice, care exprima modul de comportare a lemnului la actiunea factorilor

statici sau dinamici care tind sa-i modifice forma si volumul (rezistenta la compresiune, la
tractiune, la incovoiere);

proprietatile estetice (culoarea, luciul, textura, desenul).

Lemnul poate avea o serie de defecte care sa-i scada calitatea sau sa ii anuleze atuurile:

defecte de forma, care micsoreaza randamentul de prelucrare si chiar influenteaza anumite

proprietati;

defecte de structura, care micsoreaza valoarea de intrebuintare a pieselor din lemn;

defecte cauzate de factori biologici (microorganisme, insecte) sub a caror actiune isi
schimba culoarea si isi reduce rezistenta mecanica.

In ultimele decenii se utilizeaza cu bune rezultate derivatele din lemn, cum sunt:
furnirele, placajele, placile din fibre de lemn (PEL), placile aglomerate din aschii de lemn
(PAL).

Materialele celulozice. Ambalajele din materiale celulozice detin ponderea principala in

totalul ambalajelor. Materialele celulozice utilizate pentru confectionarea ambalajelor sunt:

Hartia. Se obtine din celuloza si din materiale de umplutura, de incleiere si coloranti.

Hartia poate fi de mai multe feluri:

a) Hartie netratata pentru ambalaje: hartie inferioara de ambalaj; hartie obisnuita de ambalaj;
hartie superioara de ambalaj;

b) Hartie tratata pentru ambalaje: hartii cerate; hartii metalizate; hartii acoperite cu polimeri;

c)Hartie speciala pentru ambalare: hartie creponata; hartie anticorosiva.

 Caracteristicile de calitate ale hartiei sunt determinate de: gradul de alb (cu cat este mai
mare cu atat este mai buna, se exprima in procente), gramajul, structura, dimensiunile, aspectul
suprafetei si existenta sau nu a defectelor. Principalele defecte care pot sa apara la hartie sunt:
neuniformitatea suprafetei, nuanta neuniforma, impuritati, zgarieturi.

Cartonul este usor, lesne de transportat, se imprima fara dificultati si ocupa putin loc.
Dezavantajul este ca se poate usor deforma. Principalul domeniu in care cartonul a facut
progrese importante este cel al ambalarii unor lichide alimentare, in special lapte. Cartonul
pentru ambalaje poate fi:

- Carton duplex, destinat pentru ambalaje care se imprima prin procedeul „offset” si de tipul
0 (obisnuit), pentru alte ambalaje, confectii, lucrari poligrafice;

- Carton triplex, cu rezistenta mare la plesnire, utilizat in special pentru ambalaje de

transport;

- Carton ondulat, care are o rezistenta si o elasticitate bune.

Mucavaua, care este mai putin spectaculoasa, dar extrem de rentabila din punct de vedere
economic. Ea poate inlocui ambalajele din duplex sau carton ondulat.

Sticla este ambalajul cel mai vechi pentru produsele lichide si pastoase. Este inerta din
punct de vedere chimic, impermeabila, transparenta, inodora, igienica, se spala si se
sterilizeaza usor. Dezavantajele constau in faptul ca este destul de grea, este fragila si rezista
cu greu la diferente mari de temperatura. De asemenea, daca nu este tratata specia,l este
permeabila pentru razele ultraviolete. Sticla este considerata materialul ideal de ambalat
pentru ca ofera o protectie buna si, in acelasi timp, transparenta pentru vizualizarea
produsului, devenind un factor activ de promovare a vanzarii. Nu influenteaza calitatea
produsului, nu reactioneaza chimic cu componentii din produs.

In prezent, se observa o revigorare si o crestere a ambalajelor de sticla datorita faptului ca

materia prima pentru obtinerea sticlei este ieftina si suficienta, iar tehnologiile de fabricare au
condus la obtinerea de ambalaje cu caracteristici mult imbunatatite. S-au obtinut rezultate bune
pentru o sticla ultrausoara, subtire, incasabila si rezistenta la socuri termice. Ultimii ani de
cercetari in domeniu au adus pe piata sticla ondulata. Principalele proprietati ale sticlei care sunt
luate in considerare in cazul folosirii sticlei pentru ambalaje, sunt:

- Proprietatile fizice: masa specifica, proprietatile termice, optice, electrice;

- Proprietatile mecanice: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenta la tractiune, la

compresiune si la incovoiere;

- Proprietatile chimice legate de comportarea sticlei la actiunea distructiva a apei, acizilor,

bazelor, sarurilor si gazelor din atmosfera.
 Materialele metalice. Acestea ocupa un loc important in tarile dezvoltate (2-3 din totalul
ambalajelor). Metalul este folosit pentru cutiile de conserve in industria alimentara.
Principalele metale folosite pentru ambalaje sunt:

1) Tabla utilizata in special in industria alimentara pentru conserve, se preteaza in multe

cazuri asocierii cu capace de aluminiu, care asigura o deschidere usoara. Ea face obiectul unor
preocupari profunde cu privire la procedeele contra coroziunii, de compatibilitate cu alte
materiale. Tinand seama de pericolul pe care il prezinta pentru industria de conserve coroziunea
ambalajelor metalice, se impune o reconsiderare a factorilor care influenteaza coroziunea.

Acesti factori sunt:

- Natura materialului din care se obtine ambalajul;

- Structura si starea suprafetei metalului;

- Compozitia mediului;

- Natura fizico-chimica a materialelor in contact;

- Temperatura;

- Durata de depozitare.

Pentru confectionarea ambalajelor din tabla, se utilizeaza:

a) Tabla din otel carbon neprotejata, care se utilizeaza in special pentru confectionarea de
ambalaje pentru produse chimice ieftine si pentru butoaie in care se transporta si depoziteaza
produsele petroliere;

b) Tabla din otel carbon protejata – tabla zincata sau cositorita – se utilizeaza pentru cutiile de
conserve;

c) Tabla cromata, care nu are o extindere foarte mare, poate fi utilizata de exemplu pentru
ambalarea pestelui.

2) Aluminiul are o serie de proprietati avantajoase pentru confectionarea ambalajelor:

masa redusa, durabilitate, bun conducator termic, maleabil, aspect atractiv, fara miros, fara gust,
netoxic, asigura impermeabilitate perfecta la trecerea luminii, umiditatii, gazelor si aerului,
uleiurilor, grasimilor, se preteaza bine la imprimare, nu favorizeaza dezvoltarea bacteriilor, nu
este atacabil decat de solutii acide sau baze puternice. Pentru fabricantii de ambalaje din
aluminiu, acesta ofera o serie de avantaje, legate de utilizarea foliei si a benzii de aluminiu si
posibilitatile de combinare aproape nelimitate cu filmele plastice, cu hartia si cu diferite acoperiri
care permit o serie de aplicatii legate de caracterul ecologic al acestui metal.
 Materialele plastice. Ambalajele din materiale plastice au inceput sa fie folosite in
perioada anilor 1935 -1950. Dupa anul 1965 exista o adevarata expansiune a acestor ambalaje. In
intervalul 1950 –1968, productia si consumul de ambalaje plastice s-a marit de 15 ori. Cu toata
expansiunea lor, pretul ramane ridicat din cauza materiei prime (petrolului si derivatelor sale).
La confectionarea ambalajelor se utilizeaza urmatoarele materiale plastice:

- Polietilena are pretul cel mai scazut, ceea ce determina si raspandirea cea mai larga. Pe
piata ambalajelor se gaseste sub forma polietilenei de joasa presiune, care datorita rezistentei
mecanice ridicate si a permeabilitatii reduse se utilizeaza pentru recipiente de pana la 400
kg. la confectionarea lazilor–navete si a foliei subtiri de 8-10 microni; polietilenei de inalta
presiune care este utilizata pentru confectionarea de pungi, saci si alte ambalaje suple si
semirigide, precum pahare, dopuri, capace; polietilenei de presiune medie care se
intrebuinteaza pentru produse de toaleta, papetarie, dulciuri; polietilenei expandate care este
utilizata in special ca material de umplere antisoc, la ambalare.

- Policlorura de vinil (PVC) se utilizeaza sub forma de folii pentru ambalarea produselor
alimentare. Se utilizeaza si pentru ambalarea in flacoane a uleiului comestibil, siropurilor,
otetului etc. In industria farmaceutica este utilizat pentru ambalarea comprimatelor,
pastilelor, drajeurilor.

- Polistirenul este insolubil, inactiv fata de lichide, netoxic, din el se poate obtine o gama
larga de nuante de culoare, se imprima usor, are rezistenta la acizi slabi, baze, alcooli,
uleiuri. Este utilizat pe scara larga pentru ambalarea produselor alimentare, farmaceutice si a
zarzavaturilor.

Polipropilena (PP) se utilizeaza sub forma de folii, filme, cutii, tuburi suple, canistre
pentru solutii de infuzie supuse sterilizarii, seringi nerecuperabile sterile, lazi pentru produse
calde de panificatie. Polipropilena prezinta proprietati bune legate de sudabilitate, rezistenta la
grasimi si uleiuri, impermeabilitate la mirosuri, rezistenta chimica.

- Policlorura de viniliden este folosita sub forma de folii la ambalarea pasarilor in pungi,
care introduse in apa fierbinte, se contracta, aderand la pielea pasarii.

- Materialele plastice celulozice cele mai utilizate sunt: celofanul, acetatul de celuloza,
acetobutiratul de celuloza.

- Alte materiale: poliamidele, elastomerii, poliesterii, lonomerii.

Ambalajele complexe. Sunt din ce in ce mai mult folosite, cu scopul de a compensa in

felul acesta avantajele si dezavantajele diverselor materiale. Utilizarea unui material tinde sa
devina ceva exceptional, caci pare exclusa sa indeplineasca toate conditiile de ordin tehnic,
comercial si mai ales psihologic, ce se cer unui ambalaj corespunzator. S-a ajuns astfel la
combinarea a doua sau mai multe materiale. De exemplu, cutia de conserve din tabla este
combinata cu un capac de aluminiu, care asigura deschiderea usoara; pentru cutiile de biscuiti,
cartonul se combina cu foliile de aluminiu sau cu peliculele celulozice; metalul se combina cu
masele plastice in cazul cutiilor de conserve de lux; lemnul cu cartonul pentru ambalarea
fructelor si legumelor; combinatia cea mai neasteptata este dintre sticla si mase plastice (buteliile
de sticla usoara sunt puse intr-un recipient de mase plastice). Combinatia considerata cea mai
reusita este din cartoane si un alt material, de exemplu polietilena, acest complex raspandindu-se
cu o viteza de doua ori mai mare decat celelalte combinari.

Ultimul deceniu se remarca prin aparitia si raspandirea „ambalajelor flexibile”, care sunt,
in general, combinatii de mai multe straturi, care implica diferite pelicule de plastic, hartie
dublata cu plastic si doua, trei sau mai multe straturi de folii sau fasii de aluminiu. Toate
avantajele materialelor individuale sunt combinate in produsul final, care se obtine cu ajutorul
unei varietati de procedee distincte si tehnici de transformare. Materialele de baza folosite pentru
obtinerea ambalajelor flexibile sunt:

- Materiale plastice: poliamida, polietilena, poliesterul, polipropilena;

- Aluminiul: folie de aluminiu, banda reflectoare, pelicule metalizate;

- Hartie: hartie dublata, stratificata, hartie Kraft, pergament;

Stratificarea se realizeaza prin ceruire, emoliere, incleiere, lacuire, iar asamblarea

necesita adezive pentru etansare la rece; parafine, emolienti.

Compania Tetra Pak (creata de Ruben Rausing in 1951) este in prezent cea mai mare
companie din lume in productia de ambalaje si distributia produselor alimentare fluide sau
semifluide. Dupa 4 ani de cercetari aceasta firma a scos pe piata ambalajul Tetra Pak. Pentru
confectionarea ambalajului se foloseste o combinatie de material plastic si hartie. Plasticul este
tras sub forma unui film subtire si facut sa adere pe hartie prin presare intre o rola de cauciuc si o
rola racita; marimea ambalajului si viteza hartiei determina grosimea filmului. Ambalajul este
folosit in special pentru ambalarea produselor alimentare: lapte, deserturi, sucuri, vin, ceai, supe,
etc. O alta firma celebra in productia de ambalaje este Societatea Montonate – Italia, care s-a
specializat in folii termoformabile, bazate pe polistiren si PET (fereftalat de polietilena) si se
adreseaza pietei de produse alimentare prin sigla „MO”, din care fac parte PET amorf (cu un
singur strat sau mai multe) pentru realizarea recipientilor transparenti; PET–G amorf, din care
sunt realizate folii cu caracteristici optice ridicate; C- PET amestec special pentru producerea
de cutii formate la cald, opace, cu caracteristici de rezistenta termica de la –25˚ C la + 240˚C.
Din primele doua familii se obtin recipienti transparenti, cu rezistenta deosebita la lovituri si
grasimi, destinate sectorului alimentar. Cutiile C-PET reprezinta, se pare, solutia ideala pentru
pastrarea preparatelor proaspete (chiar mancaruri gatite) si pentru reincalzirea directa (atat la
cuptorul traditional, cat si la cel cu microunde).

Societatea Metal SA din Franta produce o gama larga de ambalaje cu destinatii menajere:
saci pentru congelator, filme plastice, folii plastice pentru reincalzirea mancarurilor si saci pentru
congelare cu inchidere etansa care pot fi folositi chiar si pentru conservarea lichidelor. Mai
produce, de asemenea, hartie speciala pentru fripturi facute la microunde, farfurii „cronstill
ondes” special create pentru a prezenta placut diferite preparate refrigerate.

Materialele auxiliare utilizate pentru producerea ambalajelor sunt:

 Materialele colorante (coloranti, pigmenti, cerneluri) contribuie la realizarea unui aspect
placut si la diversificarea ambalajelor;

Materialele pentru consolidare, adica sporirea rezistentei ambalajelor sunt: benzile de

balotare si adezive. Acestea pot fi din hartie adeziva, benzi textile pentru balotare, benzi
pentru balotare din materiale plastice.

Materialele pentru calare si protectie impotriva socurilor. Aceste materiale protejeaza

produsele impotriva socurilor, a frecarilor si in unele cazuri chiar pentru rigidizarea ambalajelor.
Cel mai des intalnite sunt: cartonul ondulat; lana minerala, cauciucul celular, materialele
expandate.

Lacurile si vopselele contribuie la cresterea calitatii estetice al ambalajelor si la cresterea

rezistentei lor la actiunea factorilor atmosferici, la coroziune, la razele solare, la schimbarile
de temperatura.

9.4. Metode de ambalare

Prin diversele metode si tehnici de ambalare se cauta sa se obtina urmatoarele performante:

Mai buna realizare a functiilor ambalajelor;

Cresterea productivitatii muncii la confectionarea ambalajelor si la ambalarea produselor;

Rationalizarea materiilor prime folosite in confectionarea ambalajelor.

Ambalarea colectiva. Metoda ambalarii colective se foloseste pentru ambalarea intr-un

singur ambalaj a mai multor produse. Aceasta metoda usureaza mult manipularea si transportul
produselor. Metoda poate fi utilizata cu succes si pentru ambalarea unor produse deja
preambalate, acest lucru ajutand la paletizarea produselor. Ca materiale, dupa caz, se utilizeaza
cartonul, foliile contractabile sau hartia. O amploare tot mai mare o cunoaste folia contractabila.

Ambalarea portionata. Ambalajul portionat este acela al carui continut se consuma o

singura data. Aceste ambalaje pot fi: plicuri, cutii, pungi, borcane, tavi compartimentate.
Materialele folosite pentru acest tip de ambalaje sunt diverse. Astfel se pot ambala atat produsele
perisabile, cat si cele neperisabile.

Ambalarea celulara. Este folosita sub forma de casete comprimate. Aceasta metoda
consta In asezarea individuala a produselor intre doua pelicule de materiale plastice, de regula
transparente, care sunt presate din loc in loc, unde adera, alcatuind astfel celule in care se afla
produsul ambalat. Se aplica mai ales la produsele farmaceutice. Avantajele acestei metode sunt
atat din punct de vedere economic, cat si merceologic. Se realizeaza pe linii automatizate, deci in
conditii de mare productivitate, permite desfacerea produselor in conditii de igiena si intr-o
forma de prezentare atractiva.
 Ambalarea sub vid sau sub gaz protector. Aceste tehnici de ambalare se utilizeaza in
special la produsele care supuse unei pastrari mai indelungate intra in contact cu oxigenul,
ducand in timp la degradarea calitativa a produsului. Se utilizeaza materiale termosudabile,
impermeabile. Ambalarea sub vid urmareste inlaturarea actiunii degradante a oxigenului asupra
produsului, prin reducerea presiunii aerului din interiorul ambalajului cu ajutorul unei instalatii
speciale. Ambalarea cu gaz protector este folosita pentru produsele care se prezinta sub forma de
bucati, granule sau pulberi. Pungile sunt umplute cu produsul care se ambaleaza, sunt vidate si
apoi umplute cu gaze protectoare.

Ambalarea in sistem Cryovac. Este o varianta a ambalarii sub vid si consta in

introducerea produselor in pungi din folii de material plastic, vidate anterior si scufundarea lor in
apa fierbinte, care determina contractarea foliei cu 50-85%, etanseizand astfel produsul.
Materialul plastic folosit trebuie sa fie impermeabil si contractabil. Aceste caracteristici sunt
intrunite de foliile de polietilena, celulozice sau celofanpolietilena (folia Cryovac), obtinuta prin
copolimerizarea clorurii de vinil cu clorura de viniliden. Aceasta metoda se foloseste la
preambalarea carnii si preparatelor din carne, a pasarilor taiate, a pestelui, a fructelor si
legumelor.

Ambalarea tip Tetra – Pak. Este inovatia companiei suedeze Tetra Pak si ideea de la care
s-a pornit a fost trecerea de la operatia de scurgere a unui volum masurat de lichid intr-un
container la un proces continuu prin care containerul este fabricat, umplut si sigilat, toate
operatiunile fiind realizate de o singura masina. Inovatia s-a extins in special in industria laptelui,
deoarece acesta este un produs cu cerere permanenta si in crestere, iar consumatorii cer standarde
de igiena inalte. Ideea ambalarii aseptice dateaza din anul 1958, cand s-a pus problema maririi
termenului de garantie a laptelui. Pentru realizarea acestui obiectiv, ambalajul trebuie sa fie golit
initial de aer, apoi sa fie etansat si impermeabilizat contra luminii. Mai tarziu, compania Tetra
Pak a conceput ambalaje si pentru alte produse decat laptele, cum sunt vinul, berea, sucurile,
cremele.

Ambalarea tip aerosol. Este unul din tipurile cele mai moderne de ambalare, utilizandu-se
pentru produsele cosmetice, chimice, farmaceutice. In prezent a inceput sa fie folosita si pentru
unele produse alimentare (creme, sucuri, mustar, maioneze). Aceasta metoda consta in
introducerea unui produs impreuna cu un gaz lichefiat sau comprimat (gaz propulsor) intr-un
recipient rezistent, de unde poate fi evacuat, prin deschiderea unei valve, datorita suprapresiunii
din interior. Un astfel de ambalaj consta din: un recipient de presiune, o valva comandata de un
buton, un agent propulsor si produsul activ. Recipientii se confectioneaza din tabla cositorita,
aluminiu, sticla si materiale plastice, in functie de produsul ambalat si presiunea necesara in
interior. Propulsorii sunt cei de care depinde pulverizarea produsului ambalat. Gazele utilizate ca
propulsori pot fi gaze in stare lichefiata sau in stare comprimata (azotul, dioxidul de carbon,
butanul si propanul). Starea de dispersie si consistenta produsului difera in functie de natura si
proprietatile lui, precum si in functie de caracteristicile sistemului de ambalat, si anume:
 Sub forma de ceata fina cu stabilitate relativ ridicata (de exemplu pulverizarea
insecticidelor);

Sub forma de ceata grosiera, umeda, cu stabilitate redusa (de exemplu, pulverizarea
lacurilor, vopselelor, antidaunatorilor);

Sub forma de jet, avand substanta activa in stare coloidala, emulsie sau suspensie;

Sub forma de jet consistent de spuma, emulsie sau suspensie concentrata (de exemplu
creme cosmetice, farmaceutice, detergenti).

Ambalarea in folii contractabile. Acest sistem este utilizat pentru:

Prezentarea si desfacerea unor produse de larg consum;

Gruparea de unitati de vanzare in ambalaje colective;

Protejarea si rigidizarea incarcaturilor pe palete.

Acest procedeu consta in desfasurarea produsului de ambalat cu un film contractabil.

Filmul contractabil sub actiunea caldurii ia forma produsului sau grupului de produse ce se
ambaleaza. Materialele folosite sunt: polietilena termocontractabila, policlorura de vinil,
polipropilena. Acest procedeu are doua variante:

Procedeul Skin Pak, care consta in asezarea produselor pe suporturi imprimate din
carton, pe care adera o folie din plastic, transparenta, termosudabila. Ambalarea se mai poate
face si in folii extensibile. Aceste folii concureaza serios foliile contractabile. Efectele obtinute
cu ajutorul acestor folii sunt aceleasi, dar metoda de ambalare este mai ieftina si mai simpla,
pentru ca nu mai sunt necesare tunelele de contractie.

Procedeul Blister Pak folosit in majoritatea tarilor lumii consta in asezarea produsului pe
suport din carton sau masa plastica, peste care se aplica, prin vacuumare cu un dispozitiv
special, o folie de masa plastica mulata pe forma produsului. Sistemul este folosit pentru o
gama larga de produse si are urmatoarele avantaje: introducerea produselor in sistemul de
autoservire; prezentarea integrala a produselor; pastrarea in conditii bune; accentuarea
caracterului publicitar al ambalajului; reducerea consumurilor de carton; prezentarea in
magazine, cu ajutorul unor stative speciale, a intregii game de produse existente, pe
suprafete mici de expunere.

Ambalarea aseptica. Aceasta metoda presupune trei etape:

Sterilizarea prealabila a produsului;

Sterilizarea materialului de ambalare;

Umplerea ambalajului si inchiderea lui intr-un mediu steril.

 Ambalajul aseptic consta dintr-o folie unica, multistratificata, care combina cele mai
bune caracteristici ale hartiei, materialului plastic si aluminiului, pentru a alcatui un recipient cu
performante ridicate. Ambalarea aseptica are mai multe avantaje:

O mare flexibilitate in conceperea formei ambalajelor;

Un sistem de ambalare mai economic;

Marirea duratei in care produsul isi pastreaza intacte proprietatile;

Calitatea sporita a produsului ambalat.

Ambalarea alveolara. Aceasta metoda utilizeaza o placa suport cu alveole termoformate in

care se asaza bucati mici si uniforme de produs. Se inchide ambalajul prin acoperire cu o folie si
termosudare. Aceasta metoda se utilizeaza pentru ambalarea fructelor, legumelor, produselor de
cofetarie si patiserie.

Ambalarea tip cocon. Este o metoda costisitoare si rar folosita. Principiul metodei consta
in urmatoarele: produsul se fixeaza pe un suport – platforma acoperit cu tabla, ale carei margini se
indoiesc pe conturul produsului in sus. Partile sensibile ale produsului se acopera cu material de
amortizare si se unesc cu benzi gumate. Peste aceste benzi, cu pistolul de stropire se aplica un strat
de substante plastice. Ultimul strat contine praf de aluminiu, care protejeaza ambalajul de actiunea
razelor solare. Produsele astfel pregatite se introduc in containere sau atelaje. La un invelis de 0,75
mm., protectia produsului este asigurata pentru aproximativ 2 ani, iar la un invelis de 1,2 mm., de
aproximativ 10 ani. De regula, astfel se protejeaza armamentul, rezervele de alimente, aparatele
electronice.

Ambalarea in spuma de poliuretan tip Bibbipak. Este o metoda aplicabila produselor

sensibile la soc. Produsele sunt invelite intr-o folie de material plastic si asezate in ambalaj, dupa
care se injecteaza un lichid pe baza de poliuretan de joasa densitate. Dupa cateva secunde, lichidul
isi mareste volumul de circa 100 de ori, devenind spongios.

9.5. Reciclarea ambalajelor

Mediul inconjurator a devenit preocuparea permanenta a natiunilor lumii, afectand dezvoltarea

pe doua cai: relatia dintre potentialul resurselor de ecosistem; valorile fizice si estetice ale
componentelor naturale ale mediului, transformate sau faurite de om. Relatia
„dezvoltare economica – echilibru ecologic” ridica numeroase si complexe probleme comune
intregii omeniri, cu atat mai mult cu cat, de exemplu, in timp ce economistii considera
specializarea o virtute, ecologistii o considera un risc.

Managerul preocupat de marketing nu poate face astazi abstractie de faptul ca orientarea

spre consumator scoate in evidenta perceperea din ce in ce mai dura de catre acesta a ambalajului
ca fata vizibila a deseurilor si poluarii. Ambalajul, „vanzatorul tacut”, a devenit un simbol al
poluarii, un obiectiv in lupta pentru protectia mediului. Nu se poate ignora faptul ca un procent
considerabil din cantitatile de deseuri in crestere constanta revine deseurilor de ambalaje. Aceasta,
in timp ce incercarile de deschidere a noilor depozite de deseuri sau uzine de incinerare dau nastere
celebrului sindrom NIMBY (not in my backyard), deoarece nimeni nu vrea sa aiba asemenea
vecini. Daca inainte de a se transforma in deseu ambalajul trebuie sa joace un rol benefic pentru
consumator, la randul sau insa, consumatorul trebuie sa se pregateasca sa faca un pas inapoi si sa
renunte la o parte din confort, in scopul de a proteja mediul. In acest context, este necesara
reorientarea gandirii manageriale spre preocupari legate de dimensiunile ambalajului, axate pe
conceptul de „Conserpreneur”, care inseamna o simbioza dintre conservarea mediului natural
(conservation) si antreprenor (entrepreneur). De asemenea, trebuie largita relatia „produs-ambalaj-
piata” si inlocuita cu relatia „produs-ambalaj-piata-poluare”.

In scopul reducerii poluarii mediului inconjurator din cauza ambalajelor, se poate actiona
pe mai multe cai.

O prima cale ar fi reducerea ponderii ambalajelor nereciclabile. Ambalajele nereciclabile

se afla in fata a doua aspecte importante. Primul se refera la reticentele consumatorului, care nu
intelege sa piarda definitiv banii dati pe ambalaje. Al doilea aspect este determinat de problema
distrugerii ambalajelor stranse de serviciile de salubritate. Este vorba de cantitatii uriase, care
ameninta sa inabuse viata oraselor. Pentru a limita raspandirea ambalajelor nereciclabile, s-a
propus ca acestea sa fie impuse cu o taxa, fondurile rezultate urmand a fi folosite pentru procurarea
si exploatarea mijloacelor de colectare si tratare a resturilor menajere care contin ambalaje. Masura
devine rentabila atunci cand taxa cu care sunt impuse ambalajele nereciclabile este mai mare decat
cheltuielile de recuperare si reconditionare a ambalajelor. Se incearca, de asemenea, si educarea
consumatorilor, in ideea de a nu consuma in exces ambalaje.

O a doua cale vizeaza introducerea unor noi ambalaje mai putin poluante.Un astfel
de ambalaj este si ambalajul aseptic care, pe langa avantajele legate de valoarea nutritiva a
produsului, siguranta, comoditate, prezinta si avantaje privind conservarea energiei si protejarea
mediului. Tehnologia prelucrarii si ambalarii aseptice a fost considerata, in 1989, de catre U.S.
Institute of Food Technologists, cea mai importanta inovatie stiintifica a ultimilor 50 de ani. In
industria ambalarii aseptice, renumita pentru calitatea ambalajelor produse este firma Tetra Pak.
In 1996, Casa Alba a decernat „Premiul pentru dezvoltare durabila” acestei firme, care a fost
selectionata din 300 de candidati. Ambalajele aseptice implica o cantitate mica de energie, in
vederea fabricarii, umplerii si depozitarii, si creeaza avantaje ecologice imediate. Aceasta pentru
ca, datorita consumului redus de material, acest tip de ambalaj genereaza cantitatii foarte mici de
deseuri.

O alta cale ar fi realizarea de ambalaje din materiale autodegradabile. Primele

realizari in acest domeniu au fost in 1970, cand in Suedia s-a fabricat o polietilena autodegradabila,
prin adaugarea in materia prima a unor substante care favorizeaza actiunea distructiva a radiatiilor
ultraviolete din lumina solara. Dupa cateva saptamani de expunere la razele soarelui, aceasta
polietilena se degradeaza si se pulverizeaza. Tot in Suedia s-a realizat o sticla, care sub actiunea
indelungata a razelor de soare capata striatii si devine friabila.

Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei nr. 94/62/EC din 1994, privind
ambalajele si deseurile din ambalaje, prevede: „Deseurile de ambalaje biodegradabile trebuie sa
fie de o asemenea natura incat sa poata fi supuse descompunerii fizice, chimice, termice sau
biologice, in asa fel incat cea mai mare parte a compostului finit sa se descompuna in final in
dioxid de carbon, biomasa si apa”.

O a patra cale o reprezinta reciclarea ambalajelor. Adoptarea unei legislatii speciale

privind reglementarea gestionarii si reciclarii ambalajelor este unul dintre subiectele care stau in
centrul atentiei legislatorilor din lumea intreaga. In Europa, doua tari exceleaza in acest domeniu:
Franta si Germania. In Franta, potrivit decretului 92–377/1992, cunoscut sub denumirea „Decretul
Lalonde”, care a intrat in vigoare in 1993, responsabilitatea recuperarii deseurilor de ambalaje cade
in mod preponderent asupra industriei (in primul rand a fabricantilor si importatorilor de produse
ambalate). Fiecare intreprindere poate sa recurga la una din solutiile propuse de legislator: sa-si
aplice propriul program de recuperare, sa apeleze la un tert sau sa adere la un organism national
constituit in acest scop. A fost creata astfel societatea ECO – Ambalaj, al carei scop fixat de
autoritatile publice a fost de a valorifica in proportie de 75% cantitatea provenind din circuitul
deseurilor menajere, pana in anul 2002. Aceasta societate nu este o structura de monopol, iar
participarea la ea nici nu este obligatorie. ECO–Ambalaj este o societate anonima, cu capital strict
privat, din care fac parte fabricanti si importatori de produse ambalate, diversi profesionisti etc.
Abordarea franceza prevede responsabilitati pe tipul de produs ambalat si nu pe materialul de
ambalaj.

In Germania, incepand cu 1993, toate firmele germane sau straine care isi desfac marfurile
pe piata germana au obligatia sa asigure recuperarea si reciclarea ambalajelor lor. Pentru a se putea
rezolva aceasta problema, societatea Dualea System Deutschland GmbH a propus o solutie
globala: toate ambalajele marcate in prealabil cu un punct verde, sa fie inregistrate si reciclate dupa
folosire. Un numar mare de intreprinderi au fost de acord cu aceasta initiativa.

Legislatia italiana este diferita de cele doua: ea atribuie aproape in mod exclusiv
gestionarea deseurilor provenite din ambalaje fabricantilor si importatorilor de materii prime.

Reciclarea deseurilor si ambalajelor este o activitate care cunoaste o ampla dezvoltare in

tarile membre ale U.E., unde exista restrictii in privinta depozitarii deseurilor menajere. Acestea
trebuie separate de tipuri: plastic, hartie, metal, resturi. Cei care nu respecta legea pot fi aspru
sanctionati ca urmare a existentei unui sofisticat sistem de monitorizare. Exista niste principii
ferme care privesc reutilizarea, reciclarea, recuperarea energiei si recuperarea organica.

Reutilizarea inseamna orice operatie prin care un ambalaj care a fost proiectat sa indeplineasca
un numar minim de rotatii este reumplut sau utilizat in acelasi scop pentru care a fost conceput.

Reciclarea inseamna reprocesarea materialelor din deseuri intr-un proces de productie,

pentru scopul initial sau alte scopuri, incluzand reciclarea organica, dar excluzand recuperarea
energiei.

Recuperarea energiei inseamna utilizarea deseurilor din ambalaje combustibile, ca mijloc

de generare a energiei, prin incinerare directa cu sau fara alte deseuri, dar cu recuperarea caldurii.
 Reciclarea organica inseamna tratamentul aerobic sau anaerobic, in conditii controlate si
folosind microorganisme, aplicat partilor biodegradabile ale deseurilor ambalaje, care produce
reziduuri organice stabilizate sau metan.

9.6 Eficienta economica a ambalajelor

Eficienta reprezinta o latura esentiala a oricarei activitati economice si ea trebuie sa ghideze

in permanenta actiunile si deciziile manageriale. In functie de natura efectelor putem vorbi despre
eficienta economica, tehnica, comerciala, ecologica. Este eficient din punct de vedere comercial
acel ambalaj care contribuie la aprecierea favorabila a produsului de catre consumatori si asigura
in mod eficace desfacerea produsului. Este eficient din punct de vedere tehnic acel ambalaj care
asigura pastrarea cantitatii, integritatii si calitatii produsului, de la locul de productie si pana la
destinatie si care permite transportul, manipularea, depozitarea, distribuirea si consumul corect al
produsului. Un ambalaj este eficient din punct de vedere economic cand este corespunzator din
punct de vedere tehnic si care permite realizarea cat mai rapida si cat mai usoara a operatiilor de
ambalare, transport, distributie, vanzare si consum al produsului; ocupa spatii reduse; are masa si
costul cat mai reduse.

Eficienta economica a ambalajelor se stabileste pe baza urmatorilor indici[2]:

indici spatiali;

indici de masa;

indici de consum;

indici de cost;

indici de reutilizare;

indici de productivitate.

Indicii spatiali cel mai des calculati sunt:

1. Volumul util ( Vu):

Vi

Vu = ------- * 100

Vg

Vi = volumul interior al ambalajului (dm3);

Vg= volumul de gabarit al ambalajului (dm3).

2. Volumul de depozitare ( Vd):

Vr

Vd = ------- * 100

Vg

Vr = volumul de gabarit al ambalajului, redus prin pliere sau demontat ( dm3).

4. Suprafata exterioara specifica ( S):

Se dm2
S = ------- ( --------)

Qa kg

Se = suprafata exterioara a ambalajului

( dm2);

Qa = capacitatea de incarcare a ambalajului ( kg).

Acest indicator se poate calcula si pentru numar de produse, iar formula are la numitor, in
loc de Qa, n, unde n este numarul de produse care se exprima in bucati.

Gradul de ocupare a suprafetei de depozitare si transport

(Qs): Sa * n0

Qs = ----------- * 100

Sm

Sa = suprafata bazei ambalajului (dm2);

Sm = suprafata “modul” a paletei(dm2);

no = numarul de ambalaje asezate pe suprafata „modul” intr-un strat ( buc.).

5. Grad de utilizare a capacitatii de incarcare (Qq)

Ma* Qa*no*N
 Qq = -------------------- * 100

Qo

Ma = masa ambalajului gol (kg);

N = numarul de straturi de ambalaje suprapuse (buc.);

Qo = capacitatea de incarcare a mijlocului de transport si depozitare (kg).

Indicii de masa

1. Masa utila ( Mu), in raport cu:

- capacitatea de incarcare:

Ma

Mu = ------ * 100

Qa

- volumul interior:

Ma kg

Mu = ------ (---------)

Vi dm3

- numarul de produse continute in ambalaj:

Ma kg

Mu =---------- (------ )

n buc

2. Masa utila neta ( Mn)

Ma

Mn =--------- * 100

Ma* Qa
 Indici de consum

1. Consum de material de ambalaj (K1), in raport cu:

- capacitatea de incarcare:

Ma * Nm kg

K1 = ------------- ( ----- )

Qa kg

Nm = consum specific de material pentru confectionarea ambalajelor

- numarul de produse continute in ambalaj:

Ma * Nm kg

K1 = ------------ ( ----- )

n buc.

2. Consum aparent (K2);numarul de ambalaje necesar pe tona de produs ambalat;

1000

K2 = --------- (buc.)

Qa

Indici de cost

1. Cost specific ( C1); costul ambalajului raportat la costul produsului ambalat:

Ca

------ + Cm + Cx

z lei
 C1= ------------------------- (---- )

Cp lei

Ca = costul ambalajului (lei);

Cm= costul materialelor auxiliare (lei);

Cx = costul operatiei de ambalare (lei);

Cp = valoarea produsului ambalat (lei);

z = numarul minim de circuite de refolosire.

Indici de productivitatea muncii la operatiunile de preambalare – ambalare

1.Numarul produselor ambalate pe ora – om (IP1);

Nps buc.

IP1= ------------ ( --------- )

Dh * Ns h/om

Nps = numarul produselor ambalate

Indici de reutilizare
1. Numarul minim de cicluri de utilizare anual (Ncua);
365
Ncua = --------
Dcu
Dcu= durata medie a unui ciclu de utilizare
(zile).
2. Durata de serviviu ( Ds);
Ds= Ncu * Dcu
3.Numarul total de cicluri de utilizare ( Ncu);
Ncu= Ncua * Ds
4. Cota minima de restituire anuala (Cra);
1
Cra = 1 - ------ * 100
Ds
5. Cota minima de restituire pe ciclu de utilizare (Crc);
1
Crc= 1 - ----- * 100
Ncu
 9.7 Tendinte si perspective privind ambalajele bunurilor de consum

Se evidentiaza o serie de tendinte actuale pentru ambalajele produselor, cum sunt:

Gasirea de noi materiale pentru ambalare care sa respecte cerintele tehnice, comerciale si
de marketing impuse ambalajelor;

Modernizarea metodelor de ambalare;

Innoirea si diversificarea continua a ambalajelor, in stransa interdependenta cu modificarea

continua a gamei sortimentale;

Protectia si refacerea mediului inconjurator.

Perspectivele privind ambalajele bunurilor de consum sunt determinate, potrivit

specialistilor si in viitorii 20-30 de ani de cerintele consumatorilor. De aceea, eforturile industriei
ambalajelor trebuie sa se axeze, in principal, pe satisfacerea acestor exigente, pe asigurarea unei
calitati optime cu investitii minime.

Referitor la cerintele consumatorului, acestea au in vedere urmatoarele:

Cresterea gradului de cultura, informare, civilizatie;

Starea materiala aflata in continua crestere;

Timp disponibil tot mai scurt, dedicat cumparaturilor, care vor necesita identificare si
selectionare rapida a marfurilor;

Dotarile casnice tot mai moderne (bucatarii dotate cu cuptoare microunde, cafea expresso
etc., produse electrocasnice sofisticate);

Cresterea sensibilitatii consumatorului pentru protejarea mediului, prin evitarea factorilor de

risc. In acest scop exista deja bazele tehnice pentru ca in anul 2011 gospodina sa plece la
cumparaturi cu bagheta NIRA (near infrared analysis – analiza rapida in infrarosu), sistem
folosit pentru prima data in SUA pentru evidentierea impurificarii medicamentelor. Este un
procedeu rapid, prin care in produsul ambalat se poate semnala orice material daunator.

Se preconizeaza cresterea numarului familiilor cu unul sau doi membrii aspect care va
necesita adaptarea la acest fenomen a portiilor de alimente ambalate. In astfel de familii vor fi
tot mai multi batrani pentru care este importanta o manipulare simpla a ambalajelor.

Un numar tot mai mare de cetateni isi vor rezolva problemele de alimentatie in locuri publice
(cantine, camine, restaurante), fiecare necesitand ambalaje diferite ca forma, dimensiuni,
cantitati.
 Pornind de la efectele dezvoltarii tehnicii de calcul, care pot modifica atat proiectarea si
fabricarea ambalajelor, cat si modul lor de utilizare, se poate imagina ca in secolul urmator
cumparatorul va intra in magazin avand in buzunar un cititor laser, cu ajutorul caruia va obtine
informatii cu privire la produs, pret, cantitate, folosire, putand emite cu microcalculatorul pe care-
l detine si cecul pentru plata, in caz de cumparare.

Productia de ambalaje va trebui sa raspunda in viitoarele decenii si multitudinii de cerinte

generate de formele moderne de comert ale sec. al XXI- lea. Astfel, in SUA se prevede ca ponderea
cea mai mare a desfacerilor de marfuri sa revina, in continuare, magazinelor cu autoservire,
centrelor comerciale si depozitelor. Dar se apreciaza ca va creste, in acelasi timp, numarul
magazinelor specializate care vor solicita ambalaje pretentioase si o sporire a exigentei fata de
procesul de ambalare a produselor.

9.8. Etichetele si rolul lor in comertul contemporan

A. Importanta si functiile etichetei

Un rol important in definirea calitatii si identificarii cu usurinta a caracteristicilor specifice

ale produselor precum si a modului de intretinere pe durata utilizarii il are etichetarea marfurilor.

Eticheta reprezinta totalitatea informatiilor care insotesc produsul respectiv si pe care sunt
inscrise detalii privind caracteristicile de calitate ale acestuia. Scopul etichetarii este acela de a
furniza consumatorilor toate informatiile necesare, verificabile si usor de comparat, pentru ca
acestia sa poata efectua in cunostinta de cauza o alegere corecta, alegand acel produs care
corespunde cel mai bine cu nevoia lor, cu posibilitatile lor financiare, sau cu interesul lor de
moment. De asemenea, eticheta trebuie sa informeze consumatorii asupra riscurilor la care acestia
ar putea fi expusi.

Eticheta reprezinta orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat care
contine elementele de identificare a produsului si care insoteste produsul sau este aderent la
acesta.

Asadar, rolul esential al etichetei este acela de a oferi informatii despre produs. Etichetarea
formeaza, pe plan international, un obiect al cercetarilor si preocuparilor continue, concretizate in
reglementari si recomandari speciale, cu atentie sporita si grad mare de exigenta. Si la nivel
national, gradul de detaliere, limba folosita pentru transmiterea informatiilor sunt reglementate,
astfel incat producatorii si comerciantii au un control redus asupra etichetei.

Eticheta indeplineste doua functii:

Functia persuasiva;

Functia informationala.

Functia persuasiva „pune accent pe convingerea consumatorului prin evidentierea temei

promotionale sau a logo-ului, in timp ce informarea consumatorului trece pe locul doi. Cuvintele
standard, precum nou, imbunatatit, super, au un impact redus asupra consumatorilor care
evalueaza marfurile, acestia fiind de cele mai multe ori saturati de aceste noutati”. Prin aceasta
functie, eticheta joaca un rol important de marketing, care este des folosit, pentru ca este primul
lucru pe care il analizeaza consumatorul atunci cand este in faza de analiza a produsului pentru a-
l cumpara.

Functia informationala are drept scop ajutarea consumatorului sa selectioneze marfa conform
propriilor convingeri si necesitati.

Informatiile obligatorii pe care trebuie sa le includa o eticheta in Romania, sunt:

Denumirea produsului;

Numele si adresa producatorului, importatorului sau distribuitorului inregistrat in

Romania;

Cantitatea neta;

Conditii de depozitare sau folosire;

Locul de origine ( daca este cazul);

Lista ingredientelor folosite;

Instructiuni de folosire;

Mentiuni suplimentare pe grupe de produse.

Informatia inscriptionata trebuie sa fie de asa natura mentionata incat sa fie usor de inteles de catre
oricine. Mentiunile de etichetare trebuie redactate in limba nationala, lizibil si inteligibil, asezate
in mod vizibil. Fac exceptie de la prevederea redactarii in limba nationala marcile de fabrica sau
de comert, denumirile de firme si denumirile arhicunoscute publicului larg (pizza, chips, snacks,
croissant, pop-corn). In plus, informatiile de pe eticheta nu trebuie sa prezinte modificari
(stersaturi, inlocuiri sau adaugari) care pot induce in eroare consumatorul. In ceea ce priveste
alimentele, se interzice reetichetarea acestora.

Informatiile inscrise pe eticheta nu trebuie sa induca in eroare consumatorii la achizitionarea

produselor in privinta caracteristicilor, naturii, identitatii, proprietatilor, compozitiei, cantitatii,
durabilitatii, originii sau provenientei produselor; este interzisa atribuirea unor proprietati pe care
produsele nu le poseda, dupa cum este interzisa sugerarea unor caracteristici speciale, atunci cand
in realitate toate produsele similare au aceleasi caracteristici (de exemplu, mentiunea „fara
colesterol” pe unele sticle de ulei, cand se stie ca toate sortimentele de ulei vegetal sunt fara
colesterol – doar produsele de origine animala au colesterol). Suplimentar, elementele de etichetare
nu trebuie sa faca referire la proprietati medicale, precum :
”ajuta la reducerea riscului de …. Sau: ajuta la intarirea sanatatii… este un aliment sanatos… etc.
Aceste mentiuni pot fi facute in cazul alimentelor destinate special bolnavilor cu anumite afectiuni
sau in general alimentelor, cu conditia sa fie in prealabil testate si avizate ca avand proprietati
medicale speciale. Aceste restrictii – de inducere in eroare si cele referitoare pe proprietatile
medicale - se aplica, de asemenea, si la prezentarea alimentelor (forma, aspectul, ambalarea,
materialul de ambalare) precum si in publicitatea acestora.

B. Evolutia etichetarii pe plan international

Pe plan international, se acorda o importanta deosebita etichetarii produselor alimentare. Aceasta

face obiectul unor reglementari speciale, mai ales din punctul de vedere al sortimentului si
amplorii informatiilor privind specificul valorii de intrebuintare, a modului de pastrare si de
utilizare. Cele mai importante reglementari internationale privind etichetarea marfurilor
alimentare, desi cu caracter de recomandare, sunt cele elaborate de Comitetul pentru etichetarea
bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentaries, organism ce-si desfasoara
activitatea sub egida FAO/OMS. Cele mai importante documente sunt Codul de etichetare a
bunurilor alimentare. Comitetul Codex pentru etichetarea produselor alimentare are in cuprinsul
recomandarilor sale urmatoarele precizari mai importante:

eticheta se aplica pe ambalajul produselor si poate cuprinde: marci, imagini imprimate,

stantate sau aplicate, fise sau alte materiale descriptive;

este interzisa cu desavarsire crearea unei imagini eronate, false, mincinoase cu privire la
produs astfel incat consumatorul sa fie dus in eroare cu privire la unele caracteristici ale
acestuia.

SUA sunt preocupate de educatia prin intermediul etichetei, urmarindu-se constientizarea

consumatorului asupra preocuparii pe care trebuie sa o aiba pentru o alimentatie sanatoasa si asupra
alegerii cu responsabilitate a produselor alimentare in special, dar si a produselor industriale.
Intrucat in SUA exista in prezent o preocupare deosebita pentru incurajarea schimbarilor pozitive
in alimentatie, au aparut reglementari in ceea ce priveste obligativitatea etichetelor produselor
alimentare de a mentiona declararea continutului nutritiv al produselor. Aceasta reglementare
exista inca din anul 1973, dar avea un caracter facultativ si putine etichete aveau aceste informatii.
Intrucat problema alimentatiei sanatoase este o prioritate in aceasta tara, a fost elaborat
Documentul Educatiei si Etichetarii Nutritionale. Acest document este alcatuit din 23 de reguli
care urmaresc: continutul etichetei si declararea ingredientelor folosite, reguli privind produsele
alimentare care necesita etichetare nutritionala, anumite reguli medicale. Prin elaborarea acestui
document si mediatizarea lui se spera ca educarea consumatorilor va inregistra efecte pozitive cu
consecinte favorabile asupra starii de sanatate si siguranta in alimentatie.

Reglementarile adoptate in tarile U.E. sunt mult mai detaliate si precise. Astfel, Directiva
Consiliului C.E.E. din 18 decembrie 1978 actualizata in 1989 extinde intelesul termenului de
etichetare la mentiunile, indicatiile, marcile de fabrica sau comerciale, imaginile sau simbolurile
referitoare la un produs ce figureaza pe orice ambalaj, document afis si eticheta care insotesc
produsul sau se refera la el.Tot aici sunt precizate interdictii sau limitari ale etichetarii in ceea ce
priveste identitatea, calitatea, conservarea, originea, provenienta produsului etichetat.
Uniunea Europeana are preocupari intense pentru crearea unui cadru adecvat institutiilor
guvernamentale si nonguvernamentale de protectie a consumatorului, care au in vedere
generalizarea „etichetei nutritionale”. Aceasta insoteste produsele alimentare si ofera informatii de
ordin nutritional prezentat intr-o ordine anume:

- valoarea energetica a produsului ambalat si etichetat, exprimata in Kcal sau Kj;

- cantitatea de proteine, grasimi si glucide, exprimata in g la 100 g de produs;

- valoarea biologica a produsului.

Aceste elemente au fost denumite „cei patru CODEX” si obligativitatea prezentarii lor pe
etichetele produselor alimentare apare in prezent in tari ca: Germania, Belgia, Olanda, Anglia,
Irlanda. Consumatorii europeni sunt in prezent preocupati de informatii privind elemente ca
zaharul, colesterolul, grasimile, de aceea preocuparea pentru introducerea obligativitatii etichetelor
nutritionale in toate tarile Europei este foarte intensa. De altfel, aceasta eticheta este agreata si de
firmele europene, care doresc in acest fel sa se distanteze de marfurile contrafacute sau falsificate
care pot aparea pe piata, la preturi mai mici, fiind totodata un stimulent in realizarea unor produse
superioare calitativ. Consumatorul este multumit ca ii sunt respectate drepturile de optiune pentru
un produs sau altul, iar sistemele de administratie publica considera ca prin intermediul etichetei
se poate face in mod eficient o adevarata educatie in calitate de consumator, constientizandu-l pe
acesta de propriile sale necesitati si cerinte biologice.

Prin aderarea la Uniunea Europeana, Romania a creat conditiile de aliniere la normele europene
din punct de vedere legislativ in domeniul etichetarii. In acest sens au aparut HG 106/2002 privind
etichetarea alimentelor, HG 785 din 1996 privind etichetarea produselor textile si OG nr. 21/1992
privind protectia consumatorului, prin care se prevad drepturile consumatorilor privind produsele
alimentare si nealimentare comercializate pe teritoriul romanesc, precum si caracteristicile
esentiale ale produselor comercializate. Sunt enumerate principalele mentiuni care trebuie sa fie
cuprinse in etichete, elementele de identificare obligatorii, modalitatea in care se aplica etichetele
pe ambalajul produsului.

C. Eco-eticheta

Incepand cu anul 1993, pentru a incuraja sectoarele industriale si comerciale sa produca si sa

distribuie bunuri de consum mai putin nocive pentru mediul inconjurator U.E. a propus crearea si
utilizarea eco-etichetei.

Eco-eticheta are drept scop pe de o parte, de a incuraja industria sa proiecteze si sa realizeze

produse care au un impact minor asupra mediului, iar pe de alta parte, sa informeze consumatorii
asupra impactului pe care produsele utilizate il au asupra mediului inconjurator.

Tarile europene au raspuns extrem de favorabil acestei provocari. Anglia a fost prima tara care a
hotarat introducerea eco-etichetei pentru bunurile de consum, urmata de Franta si tarile europene
nordice – Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda. Acestea au stabilit un sistem comun de etichetare
ecologica coordonat din 1989 de „Nordic Council”. Datorita dezvoltarii acestui tip de etichetare
si interesului crescut al tarilor Uniunii Europene fata de acest mijloc de informare a
consumatorilor, se incearca in prezent sa se creeze un cadru legislativ armonizat, prin care vor fi
promovate produsele care au un impact ambiental redus, pe intregul lor ciclu de viata. Dreptul de
aplicare a eco-etichetelor este foarte restrictiv, nefiind permise produselor care contin substante
considerate a fi periculoase pentru viata si sanatatea consumatorilor sau sunt produse prin
procedee poluante. In comertul exterior produsele insotite de eco-etichete trebuie sa fie insotite
de certificate sanitare care sa ateste ca in tara de provenienta nu exista boli ale plantelor sau
animalelor. Standardele pentru aceste produse stabilesc cadrul adecvat pentru cultivarea
produselor agricole sau cresterea animalelor. Aceste standarde sunt stabilite de catre asociatii
private, intreprinderi, organisme de certificare sau de catre stat. De exemplu, sistemele de
etichetare sponsorizate de guverne de gasesc in Germania (Ingerul albastru), Japonia (Eco Mark),
Tarile Nordice (Lebada Alba), iar sisteme de etichetare private se gasesc in SUA(Crucea Verde),
Suedia (Optiunea Ecologica Buna). Incadrarea produselor in categoria produse ecologice este
voluntara, dar odata sumata aceasta obligatie, intreprinderea trebuie sa se conformeze standardelor
severe existente.

Daca in trecut imaginii grafice a produselor i se acorda o atentie modesta, in prezent grafica
produselor reprezinta o adevarata virtuozitate estetica si in acelasi timp o reprezentare fidela a
produsului in cauza. Exista in prezent o metodologie a proiectarii si executarii etichetelor, care
prin utilizarea unor tehnici speciale, capteaza atentia cumparatorilor asupra acelor elemente ale
etichetei pe care un producator sau altul doresc sa le puna in evidenta in mod deosebit, astfel incat
produsul sa fie remarcat, individualizat si dorit. Pentru etichetele alimentare, declararea
potentialului nutritiv prin transmiterea mesajului informational se face folosind mijloace vizuale
care, dupa psihologilor, au cea mai mare sansa de a fi percepute de consumator. Astfel, din totalul
informatiilor percepute prin intermediul organelor de simt, 73% sunt receptate prin vaz.

In Uniunea Europeana exista si etichete regionale care atesta ca produsele sunt obtinute din
anumite regiuni si poseda caracteristici specifice datorate particularitatii regiunii lor. De asemenea,
odata cu dezvoltarea marcii de calitate, in tarile Uniunii Europene exista etichete specifice care
atesta ca produsul poseda un anumit ansamblu de caracteristici distincte care ii confera o calitatea
deosebita si particularitati de exceptie. Astfel este in Franta „eticheta rosie”. Rolul jucat de etichete
in ultimul deceniu este tot mai mare, oferind un avantaj comercial considerabil produselor de
calitate, contribuind de asemenea la informarea corecta si completa a consumatorilor.

[1] Purcarea Anca, Ambalajul, atitudine pentru calitate, Ed. Expert, Bucuresti, 1999.

[2] Falnita Eugen, Bazele merceologiei, Ed. Mirton, Timisoara, 2000.