HOLOCAUSTUL IN ROMÂNIA

Holocaustul în România denumește

prigoana și exterminarea evreilor în
teritoriile controlate de statul român
între anii 1937 și 1944, adică de la
primele legi anti-evreiești ale
guvernului Octavia Goga și până la
lovitura de stat din 23 august 1944.
Potrivit istoricului Raul Hilberg,
includerea soartei evreilor din
teritorii foste românești înainte de
1940, dar care nu se aflau sub control
românesc în momentul faptelor,
constitue o definiție eronată a
Holocaustului în România. Mai sigur
aceasta privește evreii care,
indiferent de cetățenia lor, au fost fie
persecutați sau uciși de agenți ai
statului român în teritoriile
controlate de acest stat la momentul
faptelor (inclusiv și mai
 Holocaustul s-a fundamentat pe ideea susținută de
Adolf Hitler în lucrarea sa, „Mein Kampf”, unde
afirma existența a trei categorii de rase: rasa
superioară (ariană),reprezentată de
germani,căreia trebuia să i se supună rasele
inferioare:latinii,evreii și țiganii,pentru ultimele
două categorii promovând exterminarea
lor,întrucât de-alungul istoriei nu a avut loc o
evoluție semnificativă,neconstituindu-și un stat al
lor.
 La recensământul din 1938
apar, printre cetățenii români,
un număr de 756.930 de evrei.
Conform lucrărilor lui Matatias
Carp și Marius Mircu, între 1938
și 1941 au pierdut cetățenia
română 387.407 evrei,in 1940
mai erau cetățeni români
369.523 de evrei.
Conform lucrărilor Commisiei
Wiesel, dintre evreii români din
1938, acuzați că ar fi susținut
Uniunea Sovietică și că s-ar fi
dedat la jafuri și cruzimi în
dauna populației românești în
1940, au fost exterminați de
statul român circa 140.000.În
total au fost măcelărite
270.000 persoane și au devenit
sovietice 136.250.
Emigrația a continuat: în 1970
mai rămăseseră 24.667 evrei,
în 1992 doar 9.670 iar în 2002
• Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă, in
octombrie-1940, societatea românească, precum și
celelalte societăți europene ale vremii, cuprindea un
mare număr de evrei integrați,care nu mai practicau
iudaismul decât în marele ocazii,dar și minorități
tradiționaliste religioase trăind separat de restul
populațiilor, mai ales în nordul și răsăritul țării.
• După marea criză economică din anii 1930,curentele
antisemite din România au câștigat teren,evreii fiind
socotiți principalii responsabili.
• În decembrie 1937 guvernul Goga ia primele măsuri de
„numerus clausus” în învățământ, avocatură și
administrație, țintind limitarea numărului evreilor în
universități și în școlile superioare. La data de 8 august
1940, măsurile de „numerus clausus” sunt extinse la
maranii calotești (creștini, dar de origine evreiască), iar
căsătoriile între creștini și evrei sunt interzise.
--------------------------------------------------------------------------
 Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei
pleacă în fiecare lună spre Palestina cu asentimentul
guvernului Antonescu pentru care expulzarea este,
în acel moment „soluția corectă pentru rezolvarea
problemei evreiești”. Circa 80.000 de evrei au
părăsit România pe parcursul unui an. Nu toți au
ajuns sau au rămas în Palestina. „Soluția corectă” a
devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941, când
Aliații au declarat război României și au început să
considere evreii români ca fiind „cetățeni sau
resortisanți ai unui stat inamic”.Din acel moment,
nici țările neutre precum Turcia nu au mai acceptat
să-i primească, astfel că guvernul Antonescu a
început deportarea evreilor spre Transnistria,
inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria
evreilor din România.
În Transilvania de nord, cedată Ungariei, armata
amiralului Horthy, și „Baroșii” au ucis sau predat
Germaniei naziste circa 120.000 de evrei care
fuseseră cetățeni români înainte de război. În acelea
cedate URSS-ului (Bucovina de nord și în Basarabia),
La numai o lună după
trecerea Prutului, 25.000
de evrei basarabieni
fuseseră deja deportați în
Transnistria, conform
ordinelor date de mareșalul
Antonescu privind
„curățirea terenului”.În
total, în cei trei ani cât a
durat stăpânirea
românească în Transnistria,
circa 160.000 de evrei din
toată țara au fost deportați
în Transnistria în asemenea
condiții, încât peste 25.000
au murit pe drum. Dintre
cei ajunși în viață, încă o
treime au mai murit la fața
locului de frig, foame și
-- -- În 1942, regimul Antonescu a refuzat predarea evreilor români
către Germania nazistă, sub motivul că „România este perfect

-- --
în stare să asigure ea însăși soluționarea problemei evreiești”.
Radu Lecca și Mihai Antonescu au creat Centrala Evreilor din
România, pentru a contrabalansa Confederația Societăților
Evreiești din România și care, împreună cu Crucea-Roșie,

-- --
aducea deportaților din Transnistria merinde și medicamente,
ba chiar obținea repatrierea unora dintre ei.
În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București se
plângea că ambasadele române din Europa se opun deportării

-- -- evreilor români de către autoritățile germane, dar a obținut ca

statul român să predea Germaniei evreii de cetățenie germană
prezenți în România, și ca ambasada română din Franța să se

-- --
dezintereseze de evreii români din acea țară, care erau
arestați de autoritățile franceze colaboraționiste și predați
Germaniei .
În iulie 1942, ambasada română din Berlin le afirmă Germanilor

-- -- că România nu poate accepta un tratament diferit pentru evreii

români.
În decembrie 1942 Germania protesta oficial împotriva deciziei

-- --
mareșalului Antonescu de a autoriza repatrierea a circa 75.000
de evrei din Transnistria și plecarea lor spre Palestina, cu
condiția ca Sfatul Mondial Evreiesc să-i plătească României o
însemnată indemnitate.

-- --
Glogojanu, comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari.
Generalul Constantin Trestioreanu, a replicat spânzurând
aproximativ 5.000 de persoane în ziua și noaptea următoare, de
felinare și balcoane. Majoritatea celor spânzurați au fost evrei,
deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea orașului,
erau mult mai greu de prins.
La data de 23 octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați pe
cartiere și deținuți în hangare, biserici și săli publice. Numărul
total al victimelor este estimat a fi între 15.000 și 40.000 de
evrei odeseni.
Pe 1 noiembrie, 33.885 de evrei supraviețuitori au fost regrupați
la apus de oraș, în cartierul Moldoveanca și în colhozurile și
grajdurile din jurul Odesei în vederea deportării în nordul
Transnistriei. Majoritatea au murit de dizenterie, foame și frig în
decursul lunii decembrie. Raul Hilberg afirmă că în total măcelul
de la Odesa ar fi cauzat aproximativ 100.000 de morți. Într-o
scrisoare a mareșalului Antonescu din 19 octombrie 1941 către
fostul său coleg de liceu Wilhelm Filderman, Conducătorul
statului se justifică astfel: „La Odesa, evreii sunt cei care au
insistat pentru ca trupele rusești să ne opună o rezistență
îndârjită și inutilă, numai ca să ne aducă nouă cât mai mari
daune”.
• Prin lovitura de stat din 23 august 1944
România trece de partea Aliaților declarând
război Puterilor Axei. Guvernul generalului
Constantin Sănătescu desființează toate
măsurile și legile împotriva evreilor. Chiar și
după 12 septembrie când s-a semnat
armistițiul, nu le-a permis multor dintre evreii
deportați în Transnistria să-și reocupe
domiciliile, cel mai adesea jefuite sau ocupate