Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” semnat de Camil
Petrescu este apreciat de critica vremii drept o „monografie a îndoielii” de Constantin
Ciopraga, „monografia unui element psihic, ... gelozia” de criticul George Călinescu, în
viziunea lui Tudor Vianu este „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care
odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui”, iar din perspectiva lui Perpessicius
este romanul „unui război pe două fronturi” cel al iubirii conjugale şi cel al războiului
propriu-zis.
Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern, fiind
unul dintre reprezentanţii perioadei interbelice a literaturii.
Perioada interbelică se defineşte prin dezvoltarea accelerată a societăţii şi a culturii. Este
perioada când literatura noastră reuşeşte să se sincronizeze cu principalele mişcări culturale
din vestul Europei. Au apărut creaţii artistice importante, prin originalitatea şi puterea lor de
observaţie. Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă
dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european. Chiar dacă această
perioadă este considerată o perioadă de glorie a culturii româneşti, în acelaşi timp este o etapă
ce se defineşte prin mişcări contradictorii. Cele două curente, tradiţionalismul şi
modernismul, vor încerca de-a lungul întregii perioade să îşi afirme importanţa şi
superioritatea. Opera lui Camil Petrescu este publicat în anul 1930 şi se încadrează în
paradigma modernismului.
Termenul „modern”, provine din latinescul „modernus” şi are o semnificaţie temporală,
prin sensul de „recent”, „de curând”, adică ceea ce se opune ideii de „vechi”, „învechit”,
„depăşit”. Aşadar, modernismul presupune, în principal, distanţarea de valorile tradiţionale.
Mentorul mişcării literare moderniste româneşti este Eugen Lovinescu, istoric şi critic
literar, estetician, şi prozator care, începând din anul 1919, prin coordonarea cenaclului
Sburătorul, impune o direcţie nouă şi criterii estetice în judecarea operelor literare, având
astfel „meritul de a fi creat canonul literar modern”(Nicolae Manolescu).
Dintre caracteristicile modernismului românesc, în proză, de amintit este faptul că se
depăşeşte preocuparea pentru spaţiul rural, atenţia scriitorilor mutându-se pe viaţa
citadină şi pe condiţia intelectualului. Tot în proză, se pune accentul pe principiul
autenticităţii în modalitatea de construcţie a romanului, se introduc tehnici narative noi şi se
pune accentul pe analiza psihologică.
Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii. După el, literatura unei epoci
trebuie să fie sincronă cu filozofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii, conform principiilor
lovinesciene. Astfel, creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin
faptul că trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu,
Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină, urbană. Acțiunea romanului se
desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Război Mondial dar
și în Câmpulung. Tot aici spre deosebire de eroii tradiționali de până atunci (oieri, țărani
etc.), Camil Petrescu creează eroul intelectual căruia îi realizează o sondare interioară
utilizând procedeul de analiză psihologică. Ilustează drama eroului Ştefan Gheorghidiu care
trăieşte o poveste de dragoste surprinsă în toate etapele sale. Caracterul psihologic al acestui
roman este oferit de dominanţa conflictului interior, reliefat prin forţa monologului. Ştefan
este hipersensibil şi orgolios peste măsură „negreşit, sunt nemăsurat de orgolios”, şi îşi
prezintă în amănunt chinurile dezamăgirii în iubire, care îi transformă existenţa într-o tortură.
Accentul cade pe trările interioare ale eroului principal, analizate prin tehnica
introspecţiei. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și tehnici existente în literatura europeană
de atunci (urmărind sincronizarea cu literatura europeană), adoptând în mod special de la
Marcel Proust fluxul conştiinţei (literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri).
Camil Petrescu se detaşează de vechile modele epice, preferând un nou tip de scriitură,
crede că proza tradiţională este depăşită, scriitorul nu poate fi în acelaşi timp în mai multe
locuri şi nu poate şti ce se întâmplă în sufletul mai multor personaje. El poate vorbi numai în
numele său, de aceea romanul este subiectiv, scris la persoana I., iar evenimentele sunt
selectate de memoria personajului, fiind relatate strict din perspectiva eroului. Modelul
suprem al literaturii devenea „jurnalul”, „confesiunea”: „Eu nu pot vorbi onest, decât la
persoana I”. În viziunea lui Camil Petrescu realitatea trebuie trecută în propria conştiinţă,
numai aşa va avea calitatea esenţială: autenticitatea.
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul
interior, introspecția sau fluxul conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune
psihologică. De asemenea, răsturnarea cronologiei este tot o particularitate a
modernismului.
Geneza operei stă sub semnul biograficului, pentru că unele pagini din jurnalul de
campanie al lui Camil Petrescu au fost utilizate în operă. După cum mărturiseşte scriitorul, a
vrut să scrie o nuvelă despre război, dar, fiind prea amplă, a devenit punctul de plecare pentru
roman. Prima carte cuprinde rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Ştefan şi Ela, o
monografie analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească
a lui Ştefan Gheorghidiu, ficţiune pură. A doua carte urmăreşte experienţa de pe front a
protagonistului şi valorifică jurnalul de campanie al autorului însuşi împrumutat eroului
din roman, ceea ce oferă autenticitate textului: „dacă partea întâi a acestui roman este o
fabulaţie, e adică născocită (...), şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură
ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte
de război, este construită după memorialul de campanie, împrumutat cu amănunte cu tot
eroului.”
Titlul indică cele două părţi ale romanului, experimentarea celor două momente
existenţiale, iubirea şi războiul. Simbolul „nopţii” din titlu ascunde incertitudinea, teama,
solitudinea, întunericul firii umane cu care se confruntă protagonistul, iar numeralele ordinale
„ultima” şi „întâia”, cu valoare adjectivală, sugerează disponibilitatea eroului de a-şi depăşi
drama iubirii înşelate şi de a descoperi alte orizonturi ale cunoaşterii.
Printre temele romanului se regăsesc iubirea şi războiul, cele două experienţe cu care
protagonistul se confruntă: „În faţa morţii şi în dragoste, omul apare în autenticitatea lui.”
Tema principală a operei surprinde drama intelectualului lucid, însetat de dragoste
absolută, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai
puternice, aceea a războiului.
Viziunea despre lume a lui Camil Petrescu este caracterizată de afirmaţia „Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I.”, care scoate în evidenţă autenticitatea trăirii şi a narării
subiective, trăsături specifice prozei moderne.
 Prima secvenţă semnificativă pentru tema şi viziunea despre lume a autorului
poate fi reprezentată de momentul în care Gheorgidiu moşteneşte averea unchiului său avar,
Tache. Fapt care strică echilibrul matrimonial al tinerei familii. Cei doi o cunosc pe verişoara
lui Ştefan, Anişoara, care are o influenţă negativă asupra vieţii celor doi. În casa Anişoarei
apare un personaj, domnul G. care produce sentimente de gelozie protagonistului, declanşând
drama interioară a personajului principal. Excursia de la Odobeşti oferă posibilitatea lui
Gheorghidiu de a analiza cu luciditate atenţia pe care Ela i-o acordă acestui domn misterios.
Idealul său, dragostea absolută se clatină şi Ştefan se îndepărtează tot mai mult de soţia sa.
A doua experienţă trăită de Gheorghidiu şi ilustrativă pentru tema textului o
reprezintă războiul. Camil Petrescu urmăreşte efectul războiului asupra omului. Frontul
înseamnă dezordine, mizerie, învălmăşeală, iar groaza atinge punctul culminant în capitolul
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, care înfăţişează o imagine apocaliptică a războiului.
Eroismul este înlocuit cu spaima de moarte. Războiul înseamnă moarte, haos, naratorul
prezintă o imagine demitizată a războiului, din punct de vedere al eroului care suferă. Drama
colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Astfel Gheorghidiu se simte
detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela şi se hotărăşte să o părăsească şi să-i lase tot trecutul.
La nivelul structurii, se pot identifica două planuri, care urmăresc îndeaproape
tema textului. Planul social şi obiectiv, adică cel exterior, prezintă societatea românească în
contextul războiului, iar planul subiectiv, interior ilustrează procesul de analiză al eroului.
Cele două planuri epice se desfăşoară paralel sau în interferenţă.
Compoziţia romanului se împarte în două părţi: cartea întâi, având 6 capitole şi cartea a
doua, 7. Prima parte este un monolog care relatează iubirea dintre Ştefan şi Ela. De fapt, este
monografia unei iubiri, de la geneza sentimentului până la risipirea ei. A doua parte a cărţii
detaliază experienţa războiului. Opera debutează printr-un artificiu compoziţional.
Evenimentele se derulează pe două planuri temporale: timpul narării şi timpul narat.
Acţiunea romanului este discontinuă, ca urmare a împletirii timpului prezent cu rememorarea
trecutului. Începe în prezent şi face un salt, prin mijlocirea memoriei afective, în trecut, după
care se reîntoarce în prezentul frontului. Fiind o operă epică, în proză, evenimentele pot fi
divizate pe momentele subiectului. Subiectul operei începe cu expoziţiunea, care debutează
cu o discuţie a ofiţerilor despre un bărbat care îşi ucise nevasta necredincioasă. Această
dezbatere de la popota ofiţerilor declanşează şirul amintirilor. Ştefan îşi aminteşte cum a
cunoscut-o pe Ela, cea mai frumoasă studentă de la Litere. Căsătoria lor e liniştită, atâta
vreme cât duc o existenţă modestă. Intriga acţiunii este dezlănţuită de momentul în care
Gheorghidiu primeşte o moştenire neaşteptată şi viaţa cuplului se schimbă. Desfăşurarea
acţiunii face ca Ela să apară într-o nouă lumină, interesată de modă şi de lumea mondenă. În
casa verişoarei lui Ştefan, cei doi fac cunoştinţă cu un vag avocat, domnul G., iar Ştefan
începe să devină suspicios. Punctul culminant începe odată cu excursia de la Odobeşti, când
Ela acordă o atenţie deosebită avocatului şi declanşează criza de gelozie în sufletul
protagonistului. Deznodământul începe cu cartea a doua, care cuprinde imaginea de groază
de pe front, eroismul este înlocuit de instinctul supravieţuirii. Gheorghidiu descoperă în război
o altă realitate. Trecut prin experienţa dură a războiului, eroul simte că gelozia sa a fost doar o
nelinişte minoră. Înţelege că drama războiului, a colectivităţii este mai gravă decât
frământarea personală. Obosit să mai caute răspunsuri, Gheorghidiu se desparte de soţia lui.
Un alt element de compoziţie semnificativ pentru tema operei este conflictul. Spre
deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil
Petrescu principal este conflictul interior. Acesta se desfăşoară în conştiinţa personajului-
narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia
sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre cei doi este implicarea Elei în lumea mondenă, pe
care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre
aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare. Contradicţiile dintre lumea
utopică, pe care şi-o construise intelectualul în plan interior, şi datele realităţii exterioare
produc frământări de conştiinţă, suferinţa incertitudinii, şi sunt supuse introspecţiei şi analizei
lucide.
Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia protagonistului cu
societatea, Ştefan Gheorghidiu fiind plasat în categoria inadaptaţilor social.
Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, trăsătură
modernă. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate,
evenimentele exterioare, filtrate prin conştiinţa sa, îi influenţează destinul. Gândurile şi
sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se
reflectă în această conştiinţă. astfel, Ela, personajul feminin al romanului este prezentată
doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii
ei „nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan”(Nicolae Manolescu).
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului.
Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă, viziunea „împreună cu”,
presupune existenţa unui narator implicat. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-
narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele
atât cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate,
analizate.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
psihologic modern, reprezentativ pentru estetica autenticităţii şi pentru o nouă viziune,
demitizată, asupra războiului. Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune
în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.