NEURONUL

Tesutul nervos este constituit din neuroni (celule

nervoase) şi nevroglii (celule gliale).

Neuronul este unitatea morfofuncţională a sistemului

nervos, fiind o celulă diferenţiată specific care generează şi
conduce impulsul nervos.

Este formată din corp celular (pericarion) şi prelungiri.

Acestea sunt dendritele (prelungiri centripete) şi axonul

(centrifug).
Dupa numărul prelungirilor neuronii sunt:
       a) unipolari - celulele cu conuri şi bastonase din retina
       b) pseudounipolari - neuronii senzitivi din ganglionii
spinali şi omologii lor cranieni.
       c) bipolari - prezintă un axon şi o singura dendrita
       d) multipolari - reprezintă un axon şi mai multe
dendrite.

Forma neuronilor este variabilă, piramidală, rotundă,

stelată, fusiformă, ovalară.

Dupa funcţie neuronii sunt: senzitivi, motori, intercalari sau

de asociaţie şi secretori.
Neuronii senzitivi recepţionează excitanţii externi
(somatosenzitivi) sau interni (viscerosenzitivi) şi transmit în
sens aferent impulsul nervos.

Neuronii motori (motoneuronii) au axonii în legatură cu

organele efectoare somatice (somatomotori) sau vegetative
(visceromotori) şi transmit impulsul nervos aferent.

Neuronii intercalari (de asociatie) fac legatura intre neuronii

senzitivi şi motori, fiind stimulatori sau inhibitori.

Neuronii secretori sintetizează hormoni (neurohormoni).

Structura neuronului

Corpul celular este delimitat de o membrană lipoproteică

(neurilemă) şi conţine citoplasma (neuroplasma).

Neuroplasma prezintă un nucleu central cu unul sau mai

multi nucleoli, organite comune (cu excepţia centrozomului)
şi organite specifice (corpusculii Nissl sau corpii tigroizi şi
neurofibrilele formate din neurofilamente) .

Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice foarte ramificate,

groase la baza şi subţiri la varf, ce conţin neurofibrile şi corpi
tigroizi.

Ele conduc impulsul nervos centripet.

Axonul este o prelungire unica, lunga, de grosime constanta,
care reprezintă unele prelungiri colaterale scurte aşezate
perpendicular.

Este delimitat de o membrană (axolemă), fiind alcătuit din

axoplasmă în care exista neurofibrile, mitocondrii, lizozomi.

Axonul se ramifică în porţiunea sa terminală, ultimele

ramificaţii se termină cu butoni terminali.

Acestia conţin vezicule în care este stocată o substanţă

(mediatorul chimic) prin care impulsul nervos este transmis
altui neuron la nivelul sinapsei interneuronale.

Axonul conduce impulsul nervos centrifug.

Peste axolemă se găsesc la majoritatea axonilor 3 teci:

       a) teaca de mielină formata din lipide şi proteine este

secretate de celulele nevroglice Schwann şi depusă sub
formă de lamele albe concentrice, în jurul axonului. Teaca
de mielină este discontinuă, fiind intreruptă la intervale
regulate la nivelul nodului sau strangulaţiilor Ranvier. Spre
deosebire de axonii mielinizaţi (cu teaca de mielina), axonii
neuronilor postganglionari vegetativi şi axonii somatici
subţiri cu viteza mica de conducere a impulsului nervos, nu
au teacă de mielină (nemielinizaţi), având totuşi o cantitate
mică de mielina. La nivelul strangulaţiilor Ranvier, ies
ramificaţiile colaterale în unghi drept.
       
b) teaca Schwann se dispune în jurul tecii de mielină, fiind
formată din celule gliale Schwann. Fiecare segment este
format dintr-o singură celulă Schwann.

c) teaca Henle (endoneurală, Key-Retzius) este continuă şi

însoţeste axonul până la ultimele ramificaţii.

Separă membrana celulei Schwann de ţesutul conjunctiv din

jurul fibrei nervoase şi are rol trofic sau de protecţie.

Nevroglia sau celula gliala se gaseşte printre neuroni şi

formează un ţesut de suport sau interstiţial pentru sistemul
nervos. Spre deosebire de neuroni se divide dar nu are
neurofibrile şi corpi Nissl.

FIZIOLOGIA NEURONULUI

Proprietăţile fundamentale ale neuronilor constau în

generarea şi conducerea impulsurilor nervoase
(excitabilitatea şi conductibilitatea).
Excitabilitatea este capacitatea materiei vii de a răspunde
prin manifestări specifice la acţiunea unor stimuli(fizici,
chimici, electrici), fiind maximă la nivelul ţesutului nervos.
Sub acţiunea stimulilor, în neuron se produc modificări
fizico-chimice, care stau la baza formării impulsului nervos.
La nivelul neuronului se poate descrie un potenţial de
repaus şi un potential de acţiune.

Potenţialul membranar este reprezentat de diferenţa de

voltaj ce apare între cele două suprafeţe ale membranei.

Potenţialul membranar de repaus este reprezentat de

diferenţa de ioni ce apare între cele două suprafeţe ale
membrane
Potenţialul de repaus este caracterizat prin dispunerea
sarcinilor pozitive la exterior şi a celor negative la interiorul
membranei neuronale.

Potenţialul de acţiune reprezintă modificarea rapidă

temporară a potenţialului de repaus sub influenţa
modificărilor de energie din mediu (electrică, mecanică,
chimică, termică), care acţionează ca un stimul.
Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a răspunde la
un stimul printr-o manifestare specifică (potenţial de
acţiune).

Conductibilitatea

Conductibilitatea este proprietatea de autopropagare a

impulsului nervos prin axoni, până la terminaţiile acestora,
unde este transmis, unui alt neuron (sinapsă
interneuronală) sau unui organ efector (muşchi sau
structură glandulară).
 În neuron, datorită prezenţei sinapselor care permit
impulsurilor să treacă într-un singur sens (veziculele cu
mediatori chimici se află de regulă numai în butonii
terminali axonali), conducerea impulsurilor nervoase este
unidirecţională.

Transmiterea sinaptica

Reprezintă transmiterea impulsului nervos de la un neuron

la alt neuron sau la un organ efector (muşchi sau structuri
glandulare). Sinapsele interneuronale sunt axosomatice,
axoaxonale, axodendritice, dendrodendritice,
dendrosomatice.
Sinapsa dintre neuron şi muşchi se numeşte placă
motorie, iar cea dintre neuron şi celulele glandulare,
sinapsa neuroglandulară.
Se descriu două categorii de sinapse: electrice şi chimice.
Sinapsele electrice constau în trecera bidirecţională sau
unidirecţională directă a curentului electric între două
celule vecine, prin legăturile speciale dintre ele(tip "gap").
Transmiterea prin aceste sinapse este foarte rapidă. Ele
sunt localizate la adult în creier, în regiunile care răspund
de anumite mişcări stereotipe cum ar fi clipirea pleoapelor
la globul ocular. În timpul dezvoltării, majoritatea
sinapselor electrice se transformă în sinapse chimice. În
ţesutul nervos embrionar, în special la inimă, sunt foarte
abundente.
Sinapsa chimica se bazează pe eliberarea şi captarea
mediatorului chimic (neurotransmiţător), cuprinzând o
porţiune presinaptică, o porţiune postsinaptică şi spaţiul
dintre ele numit fantă sinaptică.

Sensul de transmitere a impulsului este unidirecţional.

Când impulsul nervos ajunge la nivelul butonilor terminali,

veziculele cu mediatori chimici încep să se apropie de
membrana presinaptică. În urma procesului de exocitoză,
membrana veziculei cu mediator chimic se încorporează în
membrana presinaptică, ceea ce are ca efect descărcarea
în cuante a întregului conţinut din veziculă în fanta
sinaptică.
Declanşarea potenţialului postsinaptic excitator sau
inhibitor depinde de receptorii membranari, nu de
neurotransmiţatori.

Dacă unul sau mai mulţi neuroni presinaptici descarcă

alternativ (la nivelul membranei postsinaptice) la intervale
mici, potenţiale postsinaptice excitatorii, acestea, ajunse în
regiunea iniţială a axonului (con axonal), prin sumaţie
temporală pot determina formarea unui potenţial de
acţiune.
 Dacă mai mulţi neuroni descarcă simultan (la nivelul
membranei postsinaptice) potenţiale postsinaptice
excitatorii, acestea, ajunse în regiunea iniţială a axonului
(con axonal), prin sumaţie spaţială pot determina
formarea unui potenţial de acţiune.
Se observă că potenţialul de acţiune nu i-a naştere la
nivelul membranei postsinaptice.

Mediatorii sinapticici sunt acetilcolina, noradrenalina,

adrenalina, etc.

La nivelul plăcii motorii, transmiterea se face similar celei

dintre neuroni. Acetilcolina descarcată în fanta sinaptică de
la placa motorie, se fixează pe receptorii membranei
postsinaptice şi determină formarea unui potenţial local
terminal de placă (creşte influxul de Na). Dacă acesta atinge
"nivelul critic", se formează potenţiale de acţiune ce se
propagă în lungul fibrelor musculare.