Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER DREPT COMUNITAR

REFERAT

CONTRIBUŢIA UNIUNII
EUROPENE LA REZOLVAREA
PROBLEMELOR GLOBALE DE
MEDIU

MASTERANZI

BECU OLESEA
BOLEA CARMEN-

LUIZA

PLANUL

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE


Secţiunea 1. Eco-globalizarea
Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional
Secţiunea 3. Impactul asupra dreptului internaţional al mediului
CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU
Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană
Secţiunea 2. Necesitatea şi premisele cooperării europene în materie de mediu.
Secţiunea 3. Problemele protecţiei mediului în Europa şi imperativul cooperării regionale.
CAPITOLUL III. CADRUL INTERNAŢIONAL PRIVIND PROBLEMELE GLOBALE DE
MEDIU
Secţiunea 1. Conferinţele mondiale din domeniul protecţiei mediului şi documentele adoptate
CAPITOLUL IV. COOPERAREA INSTITUŢIONALĂ EUROPEANĂ PRIVIND
REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU
Secţiunea 1. Comisia Economică a ONU pentru Europa (CEE/ONU)
Secţiunea 2. Consiliul Europei
Secţiunea 3. Organizaţia pentru Cooperarea şi Dezvoltarea Economică (OCDE)
CAPITOLUL V. COOPERAREA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONSERVĂRII
NATURII
Secţiunea 1. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturii din Europa
Secţiunea 2. Convenţia privind conservarea naturii şi protecţiei peisajelor Beni-Lux
Secţiunea 3. Convenţia pentru protecţia Alpilor
Secţiunea 4. Convenţia pentru protejarea şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor
Secţiunea 5. Acordul privind conservarea liliecilor în Europa
Secţiunea 6. Convenţia Europeană a peisajelor
Secţiunea 7. Protocolul privind ariile special protejate ale Mediteranei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE
Secţiunea 1. Eco-globalizarea
Pentru a fi în măsură de a răspunde la o nouă datare a ordinii lumii, dreptul internaţional al
mediului va trebui să se fundamenteze pe careva mutări esenţiale. Ecologia este nu mai mult decât o
ştiinţă biologică, o doctrină sau mişcare ideologică ( politică sau civilă), dar a devenit de asemenea
o sursă fundamentală de drept ca o regulă între umanitate şi mediul lor de trai. În acelaşi timp
globalizarea necontrolată a tulburat valorile tradiţionale ale societăţii umane, şi modalităţile de
operare cu complexităţile de globalizare care sunt încă nu pe deplin adaptate la cerinţele noilor
realităţi.
Dreptul mediului a fost întotdeauna, indiferent de nivelul său sau forma, un drept de specii,
fiind esenţialmente axat pe conservarea supremă exprimînd o penetraţie în subconştientul uman al
conceptului de responsabilitate pentru mediu.
Aceasta ar trebui să fie exprimată concret prin iniţierea şi implementarea unei strategii
globale de mediu, unei politici şi, nu în cele din urmă, legea, toate adecvate la scopurile propuse.
Eco-globalizarea îşi asumă schimbarea într-o intra şi inter-generalizatoare solidaritate în
drept, ţintită de a asigura conservarea biosferei cu omenire ca o parte integrală. Scopul de bază
propus este de a rezolva aparentele contradicţii antagoniste între sursa antropologică şi propunerea
eco-centrică, precum şi soluţiile promovate în această direcţie sunt adecvat reflectate la nivelul legal
substanţial.1
În exprimarea în particular, unica limită este frontiera între societate şi natură; dacă aceea
este completatăcu cerinţele dreptului natural, reglementarea legală rămânând ineficientă, şi dacă nu
este legal sancţionată, nu trebuie să fie asimilate cu acţiunea coerentă şi social efectivă.
Mai mult ca atât , inserarea conceptelor specifice, cum ar fi „dreptul viitoarelor generaţii”,
„dreptul speciilor”, etc cu implicări asociate, implică, tendinţa ieşită din careva matrice tradiţionale
şi de asemenea afirmaţii complete ale particularităţilor definite.
Esenţa „ecologică” a dreptului este curent caracterizată, din punctul legal de vedere şi la un
stagiu incipient, cu cel puţin două elemente: recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale
ale omului la sănătate şi la un mediu ecologic balansat, şi aşezarea interferenţei ecologice ca un
drept fundamental respectiv.2
Referinţele formale la condiţia umană individuală, capitalizată pe experienţa şi beneficiile
conceptului drepturilor omului este şi parte a tradiţiilor legale vestice la o tranziţie evidentă
generalizâned apropierea.
1
DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004, p. 28
2
Ibidem,

3
De fapt, interferenţa ecologică exprimă dreptul comunităţilor internaţionale de a interveni, la
jumătate din speciile cu dreptul de a supravieţui, fiind totuşi violări serioase a dreptului mediului şi
a tratatelelor bazate pe balanţa ecologică şi asigurarea unui minim comun al lumii. Sigur,
imperfecţiunile sunt încă evidente: cine va reprezenta „comunitatea ecologică internaţională”? cît de
departe ar trebui să ajungă acest drept internaţional de a controla şi care sunt garanţiile? Care vor fi
consecinţele relative? etc
Dreptul mediului este mai mult caracterizat de o unitate de conţinut regulatorie, indiferent de
nivelul şi formele de implementare a acestor proviziuni; diferenţelor tradiţionale între dreptul
internaţional şi naţional a statelor care s-au îndepărtat şi vor continua să se piardă. O nouă integrare,
verticală sau orizontală, a dreptului este stabilită şi va arăta cel puţin mai coerentă şi efectivă.3
Din perspectiva istorică, evoluţia dreptului mediului s-a dovedit a fi circulară. După primele
rezerve regulatorii referitoare la atitudinea între om şi natură, la începutul antropocentrismului, ca o
socializare, dreptul s-a diferenşiat şi s-a separat de natură, şi a fost perceput ca o ieşire exclusiv
scială.
Începutul marei crize de mediu în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi eco-globalizarea
a avut un important impact asupra definirii naturii sale. Potrivit unei logici circulare, ciclul de
dezvoltare pare să aducă cu un comeback, pe scara mai înaltă de dezvoltare, la matricea naturală
iniţială. Condiţiile sunt create pentru ca dreptul mediului să devină un aspect existenţial al
fenomenului legal, axat pe o ecologizare mai puternică a tradiţionalelor ramuri, într-o perioadă mai
mult sau mai puţin lungă.
Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional
Pe plan internaţional, pentru evidenţierea schimburilor profunde produse pe fondul
proceselor naturale, precum şi pentru evaluarea şi prognozarea stării mediului înconjurător există şi
se dezvoltă Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător (G.E.M.S.- S.G.M.M.I.) creat
în 1997, prin Hotărârea Conferinţei ONU de la Stockholm, ca parte componentă a programului
„Observarea Planetei”.
Crearea monitoringului a fost determinată de apariţia pericolului creşterii nivelului global al
poluării de care sunt legate efecte diferite la scara întregii biosfere.
În prezent, o atenţie deosebită se acordă definitivării elementelor metodologice pentru
organizarea activităţii de monitoring atât în privinţa principalelor componente ale mediului (apă,
atmosferă, sol) cât şi pentru evacuarea în mediu a deşeurilor periculoase.
La Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul ONU pentru Mediu
Înconjurător în 1974, la Nayrobi, au fost elaborate recomandări referitoare la principii şi scopurile
S.G.M.M.I. şi s-au formulat criteriile de stabilire a listei priorităţilor, listă care include indicatorii

3
Ibidem,

4
calităţii mediului natural, precum şi lista substanţelor poluante prioritare ce trebuie să fie
supravegheate. Totodată, s-au propus următoarele domenii de aplicare a monitoringului:
- control continuu al poluării de fond a atmosferei, precum şi în zonele urbane şi
centrele industriale;
- control continuu al poluării mărilor şi oceanelor;
- control continuu al gradelor de poluare a solului.
Un rol important al sistemului global de monitoring al mediului înconjurător constă în
stabilirea actualului fond al stării biosferei.4
În acest context o importanţă deosebită prezintă constituirea şi funcţionarea corespunzătoare
a sistemelor naţionale ale monitoringului de fond, deoarece numai metodele unificate de observaţie
şi analiză pot asigura obţinerea de date comparabile, necesare pentru aprecierea generală a stării
mediului.
Secţiunea 3. Impactul asupra dreptului internaţional al mediului
Dreptul international al mediului contemporan este rezultatul exclusiv al nevoilor sociale si
formal al ordinii politico-legale, precum si al mecanismului stabilit dupa cel de-al doilea razboi
mondial, prin Carta San Francisco (24 octombrie 1945), care a dat o expresie unei lumi
regionalizate economic, ideologic si militar. Globalizarea (economica) a cerut un centru unic al
adevaratei puteri, in jurul careia graviteaza ceilalti, a impactului regional, chiar uneori prin a atinge
acele pretentii precum ca lumea s-a transformat intr-o uriasa piata, guvernata de drepturi economice
de cerere sau oferta.5
Eco-globalizarea totusi, asuma planetizarea – in importanta si scara – problemelor de
protectie a mediului si conservarea naturii, ambele în ceea ce priveşte noua datare a economiei
lumii, şi interesele vitale generale de menţinere a balanţei esenţiale a eco-sferei.
Din acest punct de vedere, globalizarea neo-liberală include ambele, beneficii si obstacole,
la o noua apropiere, aşa cum ar fi globalizarea mediului.
Eco-globalizarea este în primul rînd o strategie a supravieţuirii umane, ca de la o specie la
alta, si apropierea cerinţelor de dezvoltare umană naturală care ar trebui să presteze o co-abitudine
ce devineşte dimensiunile de manifestare la ziua de azi a Planetei.6
Potrivit principiului său de afirmaţie concret si fundamental – gîndeşte global, acţioneaza
local –proiectul ecologic include tot mai mult si mai mult apropierea globală de problemele pe care
este axată să le rezolve. Secolul XXI este cel al globalizării economice şi schimărilor mari trans-
naţionale, incluse în mediu, şi alte state este prea mică să asume responsabilitatea în rezolvarea lor
în afară ori independent de un context regional adecvat. Uniunea Europeana este un exemplu

4
MARINESCU Daniela, „Tratat de dreptul mediului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
5
DUŢU Mircea, „Drept internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 75
6
DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004, p. 29

5
elocvent din acest punct de vedere, mai mult decât atât şi-a asumat răspunderea de a promova
esenţele globale ale mediului.
La nivelul normelor legale, primul răspuns a fost valul convenţiilor de cadru, multe dintre
care trăgându-se din Convenţia de la Rio de definire a problemelor globale ale mediului: stratul de
ozon (Viena, 1986), schimbarea climei (Rio, 1992), biodiversitatea (Rio, 1992). Ele implementează
un specific management global şi mecanism regulatoriu, justificat de dezvoltări prin protocoale
adiţionale, gradual negociate si implementate.7
Tot mai mult şi mai mult este evident conflictul de interese privind globalizarea economică,
procesul lor de implementare (ca în cazul Protocolului Kyoto din 1997) fiind întrerupt. O altă
expresie a acestui conflict este „războiul” de inspiraţie economică şi nuanţă de mediu între SUA şi
Uniunea Europeană din punct de vedere al organismelor general modificate.
Proviziunea în reglementarea acestor fenomene naturale este tot mai frecventă în termeni
concreţi (încălzirea globală din august 2003 în Europa de Sud-Vest a fost o bună ilustrare a acestui
fapt) cerând dezvoltarea tratatelor existente prin protocoale adiţionale si promovarea unor noi şi
inovative mecanisme, în implementarea rezervelor lor, ajustate de specifice dezvoltări a globalizării
neo-liberale, aceasta realizînd conexiunea necesară între două tendinţe fundamentale contemporane
dar fără concesiuni majore din punctulde vedere al protecţiei şi conservării mediului. Mai mult,
particularităţile eco-globalizării implică continuitatea reglementărilor legale, şi astfel controlează
cauzele şi factorii sursei problemelor globale, şi respectiv cum sunt implementate măsurile.8
O importanţă sporită în ambele domenii de dezvoltare şi implementare a dreptului au
organismele non-statale (NGO, grupurile de cercetări ştiinţifice, comunităţi) precum şi legătura cu
dreptul mediului (publică/privată, naţională/regională/internaţională).

CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU


7
Ibidem,
8
Ibidem

6
Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană
Bazele politice şi legale ale Uniunii Europene, ca o structură trans-statală, şi acea a fiecărui
stat membru în parte şi statele aderente includ ideile unei democraţii pluralist-reprezentative, statul
de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi controlul de justiţie (ca o
putere independentă şi necesară în aprovizionarea balanţei instituţionale). Aşa valori, care trebuie să
includă dreptul mendiului, sunt consacrate şi garantate de Constituţie, ca lege supremă în stat.
Mai mult decât atât, constituţiile a 20 de state din cele 25 State Membre ale Uniunii
Europene, conţin rezerve în ceea ce priveşte mediul, altele incluzându-le (Franţa). Controlul de
constituţionalitate a legilor printr-o procedură adecvată este un aspect important pentru a sesiza
curtea pentru acest drept fundamental.
În unele state, totuşi (Danemarca), invocarea „suveranităţii Parlamentului” nu admite
controlul constituţionalităţii legilor, pe când în majoritatea conformitatea cu Constituţia este
criteriul esenţial pentru validitatea reglementărilor legale (Austria, Belgia, Franţa, Germania,
Irlanda, Italia, Spania, etc).
În acest din urmă caz, controlul de constituţionalitate a legilor, exercitate de curţile speciale,
cu un loc special în sistemul autorităţilor publice, înseamnă apropierea de sensul de drepturi
fundamentale.
La nivelul dreptului comunitar, problemele de mediu în curte pot fi privite din două
perspective: cel al mecanismului comunitar general de asimilare şi garantare a drepturilor
fundamentale ale omului şi aspectele cu specific relevat dezvăluite în documentele Uniunii
Europene garanţiile asociate respectiv.
Poate exprimând existenţa pe deplin recunoscută şi garantată la dreptul la mediu la nivelul
comunitar, Carta Fundamentală a drepturilor omului a Uniunii Europene (2000) înscrie numai
rezervele mediului în capitolul „Solidaritate”, de regulamente care au fost proclamate, este încă
greu de a materializa şi în special de a aduce în faţa curţii, chiar dacă conţinutul a limitat o apropiere
la politicile integrate şi sensul unui concept imprecis: „Un înalt nivel de protecţie a mediului şi
îmbunătăţirea calităţii lui trebuie să fie integrată în politicile Uniunii Europene asigurând principiul
dezvoltării susţinute.9
Rezultatul accesului la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi situaţia legală de a
cere remedierea pagubelor este plasată în contextul interpretării art. 230, paragraful 4 al Tratatului
instituind Comunităţile Europene. Totuşi respectivul text nu include nici o referinţă la consideraţiile
care afectează interesele în materia protecţiei mediului, în timp recent, cazurile Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene conducându-se de doctrină, arătând tendinţa de interpretare adecvată, de
asemenea reflectând specificul mediului în ceea ce priveşte posibilitatea de a reclama persoanele

9
Ibidem,

7
juridice si asociaţiile în apeluri excepţionale date de art. 230 din Tratatului instituind Comunităţile
Europene.10
Secţiunea 2. Necesitatea şi premisele cooperării europene în materie de mediu.
Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o dezvoltare urbanistică,
industrială şi agricolă fără precedente.
Ca urmare a acestor fenomene s-au înregistrat o epuizare masivă a resurselor naturale, o
concentrare şi acumulare a poluării, precum şi o amplificare a riscurilor tehnologice care au condus
la o degradare pe sferă largă a calităţii mediului.
Conştientizarea gravităţii „crizei ecologice” a determinat numeroase preocupări în vederea
protecţiei şi conservării factorilor de mediu naturali sau creaţi prin activităţi umane faţă de
agresiunile tot mai numeroase.
Deseori, preocuparea de a ocroti natura, inclusiv prin mijloace juridice, sub o formă sau alta
datează de mai mult timp, încă din Evul mediu se cunoaşte o serie de reglementări privind situaţiile
concrete legate de lupta împotriva unor poluări, protecţiei unor păduri sau ape, etc. În toate
sistemele de drept s-au afirmat de secole norme de drept prin utilizarea suolului şi subsolului
propriu, cultivarea şi conservarea lor, sistematizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane, o serie de
măsui de apărare şi păstrare a patrimoniului natural.
La nivelul internaţional, primele preocupări în domeniu, datând de la începutul secolului au
privit ameliorarea stării speciilor sălbatice ameninţate, mai ales dintr-o perspectivă utilitară.
Astfel, acordurile internaţionale din 1911 protejau focile împotriva vînătorii pentru blană, iar
Convenţia de la Paris din 19 martie 1902 viza „protecţia păsărilor utile agriculturii”.11
Apariţia unor reglmentări cu incidenţe asupra mediului în spaţiul european se situează în
urmă cu cîteva secole, într-o serie de texte relative la regimul unor fluvii precum Rhinul, Mensa,
etc.
În secolul al XIX-lea se multiplică dispoziţiile referitoare la protecţia peştilor iar în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi dispoziţiile referitoare la protecţia speciilor, şi în special a
speciilor de animale.
Abia la sfârşitul anului 1960, aeastă concepţie limitativă s-a schimbat în mod fundamental şi
sub presiunea acţiunilor opiniei publice (care devine internaţională), guvernele încep să se preocupe
de starea generală a mediului care este privită, de acum înainte, ca un ansamblu unitar.
În cadrul statului, textele legislative referitoare la lupta împotriva poluării şi degradării
mediului aplor continentale, mării, aerului, salvării unor zone - s-au multiplicat, treptat s-au creat
10
CHERLOT, J.-Y., Le systeme jurisdictionnel communautaire et la protection de l’environnement, in vol. “L’effective
du droit europeen de l’environnement. Controle de la mise en occvre et sanction du non-respect”, La documentation
Francaise, 2000, p. 245.
11
Este vorba de Convenţia pentru protecţia păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris la 19 martie 1902 şi Convenţia
relativă la prezentarea şi protejarea focilor pentru blană, semnatăla 7 februarie 1911.)

8
structuri administrative specializate, precum ministere sau agenţiile guvernamentale, care au permis
o acţiune mai concretă şi mai eficace în domeniu.
Evoluţiile pozitive din interiorul statelor au devenit paralele şi coordonate cu cele de la
nivelul internaţional şi s-au completat reciproc.12
Secţiunea 3. Problemele protecţiei mediului în Europa şi imperativul cooperării
regionale.
Dezvoltarea cooperării europene privind protecţia şi conservarea mediului se justifică prin
multiplele premise social-economice, instituţionale şi ecologice.
În primul rând, continentul nostru cunoaşte o foarte mare densitate a popoarelor şi o
industrializare puternică, combinarea acestor doi factori supun mediul unor riscuri deosebit de
ridicate de deteriorare. O asemenea realitate se exprimă printr-o poluare avansată a aerului, apei,
vegetaţiei şi celorlalţi factori naturali.
Din alt punct de vedere dintre toate regiunile Europa cunoaşte procesul de unificare celmai
avansat. În vestul continentului, structurile de integrare create încă din anii ’50 converg spre crearea
unei Comunităţi tot mai omogene.13
Demontarea sistemului totalitar din estul Europei a condus la unificarea după peste 5 decenii
de dezvoltare separată şi contradictorie a continentului nostru din punct de vedere politico-solcial şi
a creat premizele integrării statului din această zonă în mai vechile structuri europene occidentale.
În acest mod, unitatea mediului natural îşi găseşte treptat suprastructura politico-economică şi
socială necesară ocrotirii sale adecvate faţă de multiplele şi esenţialele agresivităţi din partea
mediului uman.14
Desigur, este în proces de durată, care presupune parcurgerea mai multor etape, cu obiective
specifice bine determinate, dar care are un caracter necesar şi obiectiv.
La încheierea sa, Europa se va prezenta ca un organism unitar, globalizant, inclusiv din
punct de vedere ecologic.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, şi în lumina consideraţiei de mai sus, cooperarea
continentală în domeniul de mediu este favorizată de omogenitatea tot mai evidentă a structurii
social-economice şi similitudinea concepţiilor politice din statul zonei europene. În acest mod au
fost create condiţii necesare elaborării şi implementării unui cadru juridic adecvat promovării unei
cooperări eficiente între ţările continentului în vederea protecţiei, conservării şi dezvoltării
mediului.

12
DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului. Norme şi standarde
ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992
13
DUŢU Mircea, „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,Editura Economică, Bucureşti, 2005
14
Ibidem,

9
De altfel, trebuie remarcat, în acest context, faptul semnificativ că preocupările privind
mediul au contribuţie la intensificarea dialogului est-vest şi nord-sud.15
În sfârşit, strategia regională reprezintă cel mai bun mijloc de a garanta în mod tradiţional un
spaţiu determinat şi în cele din urmă, mediul mondial. Aceasta permite luarea în considerare a
particularităţilor fizice, precum şi a caracteristicilor hidrografice şi ecologice ale unui mediu dat şi
de a intensifica cooperarea între statele vecine ori deţinător a unui factor natural de mediu comun.
În altăordine de idei, imperativul unei cooperări regional-continentale a fost subliniat în
numeroase documente internaţionale.
Astfel, în anul 1979, Conferinţa ONU de la Stockholm în domeniul mediului a recomandat
guvernelor să întreprindă „măsuri eficace, la nivelul naţional, pentru a controla toate sursele de
poluare concentrîndu-şi acţiunea pe plan regional şi eventual pe plan internaţional” (Recomandarea
92, b).
De asemenea, încă de la începutul activităţii lor în domeniul mediului, Convenţiile Europene
au subliniat necesitatea ueni abordări regionale sau zonale a problemelor ecologice. Astfel, primul
program de acţiune adoptat la 22 noiembrie 1973 a stabilit că printre principiile unei politici în
domeniul mediului şi pe cel potrivit căruia „Pentru fiecare categorie diferită de poluări, trebuie să se
caute nivelul de acţiune (local, internaţional) cel mai bine adoptat naturii poluării precum şi zonei
geografice de protejat” (principiul 10).
Acest principiu a fost reluat şi dezvoltat de programele ulterioare, pe baza ideii că mediul
global este un sistem compus din subsisteme şi că diferitele instituţii trebuie să-şi aleagă cel mai
bun nivel de intervenţie.16
Programul ONU pentru Mediu (PNUE) a încurajat acţiunea regională, iar în anul 1974 a
creat Programul pentru mările regionale; la rândul său Convenţia privind dreptul mării (din 10
decembrie 1982) a preconizat în materie de protecţie şi conservare a mediului marin o cooperare „în
plan mondial şi, eventual, în plan regional...ţinând seama de particularitatea regională.17 Şi alte
documente în materie relevă necesitatea şi dimensiunile cooperării continental-regionale.
Toate acestea creează premisele necesare afirmării unui nou drept de cooperare: drept
european al mediului.
BIBLIOGRAFIE

15
Astfel, în mod semnificativ, semnarea Convenţiei de la Geneva privind poluarea transfrontalieră (1979), de către
Comunităţile Europene, în calitate de parte contractantă, a constituit prima recunoaştere oficială a Comunităţilor
Europene din partea fostei URSS
16
KISS Cf. A. şi SHELTAN D., „ Systems Analysis of International Law: a Methodological Inquiry”, Netherlands
Year book of International Law, 1986, p. 44-45
17
DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului. Norme şi standarde
ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992

10
1. CHERLOT, J.-Y., Le systeme jurisdictionnel communautaire et la protection de
l’environnement, in vol. “L’effective du droit europeen de l’environnement. Controle de la mise
en occvre et sanction du non-respect”, La documentation Francaise, 2000;
2. DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului.
Norme şi standarde ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992;
3. DUŢU Mircea, „Drept internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
4. DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004;
5. DUŢU Mircea, „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,Editura Economică,
Bucureşti, 2005;
6. MARINESCU Daniela, „Tratat de dreptul mediului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
7. www.europeana.ro
8. www.ier.ro
9. www.ebrd.com
10. www.europa.eu.int

11