Economie generala

1. Principiul raţionalităţii;
2.      Principiul eficienţei;
3.      Principiul optimalităţii;
4.      Principiul echilibrului.
1. Principiul raţionalităţii stipulează că
producătorul sau consumatorul nu acţionează în
mod constant împotriva propriului interes
(imposibilitatea acceptării alternativelor ce duc la
pierderi).
2. Principiul eficienţei este cel pe baza căruia se
afirmă că scopul oricărui producător sau
consumator este cel conform căruia măsura
satisfacţiei obţinute ca urmare a acceptării unui
sacrificiu trebuie să depăşească măsura
sacrificiului făcut (mărimea rezultatelor
devansează mărimea efortului implicat).
3. Principiul optimalităţii. Producătorii şi
consumatorii acţionează astfel încât să-şi
maximizeze avantajele obţinute cu un efort
dat, sau să-şi minimizeze efortul depus pentru
obţinerea unui efect dat (alegerea alternativei
care corespunde cel mai bine din punct de
vedere al scopului urmărit).
4. Principiul echilibrului presupune ca preţul la
care are loc efectiv tranzacţia să fie rezultatul
unei ajustări continue până în punctul în care
cererea devine egală cu oferta.
 Resursele şi factorii de producţie

Resursele reprezintă potenţialul material,

natural, financiar şi uman de care dispune o
ţară, o societate la un moment dat şi care
exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
După importanţa lor resursele pot fi:
• primare – potenţialul demografic, potenţialul
de resurse naturale
• derivate – formate pe baza celor primare. Sunt
rezultatul folosirii şi acumulării resurselor
primare, ele potenţând eficienţa utilizării
tuturor resurselor economice. Ex: maşini,
utilaje, cunoştinţe etc.
Cea mai generală clasificare a resurselor
economice constă în delimitarea lor în :
• resurse materiale: include atât resursele
naturale primare cât şi cele derivate:
echipamente şi tehnologii în fabricaţie,
infrastructuri economice, stocuri de materii
prime
• resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă,
potenţialul inovaţional
• resurse financiare
• resurse informaţionale: date, modele, sisteme.
 Factorii de producţie

  Factorii de producţie constau din potenţialul

de resurse economice atrase în circuitul
economic.
Iniţial, au existat doi factori. Aceştia au fost
denumiţi factori primari (originari): munca şi
natura. Apoi a apărut factorul derivat
tradiţional – capitalul.
Munca – factor determinant în producţie
• Munca este un factor primar; originar, de producţie.
• Munca este un bun de o importanţă particulară
pentru că reprezintă un element esenţial în orice
producţie.
• Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau
intelectuală prin care oamenii îşi folosesc
aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se,
în acest scop, de instrumente corespunzătoare,
mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor immediate şi de
perspectivă.
• Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi
determinant; ea este aceea care produce factorii
derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi
combină şi îi utilizează eficient.
• Premisa generală a factorului de muncă este populaţia,
ca o condiţie indispensabilă a existenţei societăţii
însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea
că este suport al factorului primordial de producţie, că
reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al
rezultatelor oricărei activităţi economice.
• Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi
se concretizează pe baza unei scheme care începe cu
structura demografică cea mai cuprinzătoare.
Natura – factor originar de producţie
• Ca factor de producţie, natura reprezintă un
ansamblu de elemente la care oamenii fac
apel pentru a produce; aceste elemente sunt
adaptate nevoilor umane prin muncă.
• În acest sens, natura asigură substanţa,
condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii
însăşi, ca şi majoritatea energiei primare
necesare oricărei activităţi social-economice.
Capitalul – factor derivat de producţie
Capitalul este acel factor de producţie care
constă din ansamblul bunurilor produse şi
folosite pentru obţinerea altor bunuri
materiale şi servicii, destinate vânzării cu
avantaj economic, cu profit.
• Capitalul fix acea parte a capitalului tehnic
care participă la mai multe procese
economice, se consumă treptat, parte cu
parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când
este consumat integral sau când este uzat
moral.
• Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat
al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea în
utilizarea lui este cu atât mai mare cu cât
echipamentele şi utilajele sunt mai
specializate.
• Capitalul circulant reprezintă acea parte a
capitalului tehnic care se consumă în fiecare
ciclu de producţie, participă cu întreaga lui
expresie bănească la formarea costurilor şi se
înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu
reluarea unui nou ciclu.
• Elementele capitalului circulant (materiile
prime; combustibilii, energia, apa tehnologică)
sunt susceptibile la mai multe utilizări
alternative, cu atât mai multe cu cât ele se află
mai aproape de stadiul materiei brute
naturale.
 Economia naturală şi economia de schimb

• economie naturală: acea formă de economie

în care produsele obţinute sunt consumate de
producătorii înşişi împreună cu familiile lor
 Economia de schimb
• Într-o asemenea viziune, definirea şi
caracterizarea economiei de schimb se poate
face prin comparaţie (prin antiteză) cu:
• economia naturală, în raport cu care
economia de schimb devine predomi­nantă;
• economia de troc (barter economy), ea fiind o
economie de schimb monetar;
• economia feudală, fiind o economie de profit,
o producţie pentru piaţă;
• economia închisă autarhică a acelor ţări care
se izolează de restul lumii;
• economiile ţărilor în dezvoltare şi slab
dezvoltate, ea fiind o economie modernă şi
eficientă;
• economiile ţărilor foste socialiste, economia
de piaţă bazându-se pe favorabilităţile pieţei în
valorificarea resurselor rare.
Trăsăturile generale ale economiei de piaţă şi le grupează în
ideologice, instituţionale şi tehnice.
1. Sub raport ideologic-cultural, economia de piaţă s-a
caracterizat prin:
• - principiul individualismului;
• - principiul liberalismului (primordialitatea individului
naturalmente bun şi inteligent, care revendică libertatea
sa).
2. Sub raportul formal-instituţional, al organizării sistemului,
aceasta presupune:
• - instituţii juridice specifice:
– - dreptul proprietăţii individuale, private, ca drept sacru şi
inviolabil;
– - egalitatea între indivizi, libertatea lor contractuală.
• - instituţii economice adecvate:
– - piaţa - loc de întâlnire între cerere şi ofertă - şi
mecanismul preţurilor libere;
– - întreprinderea privată - celulă de bază a economiei.
• - statul democrat - garant al bunei funcţionări a
instituţiilor juridice şi economice arătate.
• 3. Sub raport substanţial-tehnic:
• - oferta depăşeşte cererea pe baza folosirii
tehnicii avansate, în pas cu revoluţiile industriale;
• - banca şi instituţiile financiare, cu tehnicile lor,
reprezintă un factor autonom de bază.