Studenta: Hajdu B.

Imola
Universitatea: „Petru Maior”
Fcultatea de Drept anul I.

Teoria generala a dreptului

Dispoziţia Normei Juridice

Introducere
Norma juridică reprezintă acea normă de drept care prescrie o conduită tipică pe
care oamenii au obligaţia să o urmeze, stabileşte normele si obligaţiile fiecărui subiect, al
unui raport social, în forma lui tipică.
Norma juridică trebuie să aibă acea structură logico-juridică din care să rezulte la
care împrejurări se referă, ce conduită se prevede in acele imprejurări şi care sunt
consecinţele juridice ale nerespectarii conduitei prescrise.
Structura normei juridice are două aspecte:
- structura externă (Tehnico-legistlativă)
- structura internă (Logico-juridică)
Structura externă reprezinta dispunerea normelor juridice pe articole, aliniate,
secţiuni, capitole,titluri până la constuirea unor coduri cum sunt cel civil, penal,
fiscal,comercial etc.
Structura internă relevă elementele intrinseci (de logică) ce compun norma
juridică si este sinonima noţiunii de structură logico-juridică formată din: ipoteza,
dispoziţiunea şi sancţiunea normei juridice.
a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare
a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc
semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se
declanşează incidenţa normei de drept.
b. Dispoziţia este acel element al normei juridice ce indică modul de conduita de
urmat de către subiectii de drept, aflati în ipoteza normei juridice sau in
situaţia prevăzuta de lege.

1
 c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,
adică măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi
îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea
juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia, patrimoniul ei ori
actele juridice întocmite fără respectarea legii.

Dispoziţia normei juridice

Dispoziţia este acel element al normei juridice care care prevede conduita ce
trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare ale subiectilor vizati de norma juridică respectivă.
Ea poate cuprinde o prohibiţie, adică, obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea
unor acţiuni. Spre exemplu: Codul familiei prevede în art.5 că: “Este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit si femeia care este căsătorita.”. şi art.6: “Este
oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum şi între rudele colaterale până la
gradul IV inclusiv…”Legea interzice furtul, interzice căsătoria sub o anulmită vârstă etc.
Aşadar, dispoziţia normei juridice pote ordona o anumită conduită umană, adică
poate obliga subiectul la o anumită acţiune sau din contră interzice o anumită conduită
umană, adica poate obliga subiectul la inacţiune. De exemplu: art. 33 al Legii 50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor, prevede, obligaţiile persoanelor fizice şi
juridice respective de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi mai apoi a începe
construcţia în cel mult un an de la data obţinerii actului de concesionare al unui teren.
Dispoziţia, în afară de aceste două sensuri opuse, poate numai să permită, să
recomande sau să stimuleze o gamă largă de acţiuni umane.1 Normele permisive sunt
acele norme juridice care nici nu obligă nici nu interzic o anumită conduită, ele lasă la
aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Spre exemplu: pentru faptul că legea nici
nu obligă şi nici nu interzice subiectilor să încheie contracte, un subiect nu poate vinde un
lucru ce nu-i aparţine, nu poate de asemenea, să sustragă un bun în vederea vânzării sale.
În această privinţă art. 1008 din codul civil stipulează imperativ faptul că orice convenţie
ilicită este lovită de nulitate absolută. Deci subiectul nu poate alege o conduită ilicită (de
aceea un dicton binecunoscut spune că “este permis tot ceea ce legea nu interzice”). 2 Într-
1
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ediţia 1994, p. 189.
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.165.

2
o societate, cu cât mai multe norme permisive există, cu atăt indivizii sunt mai liberi şi
implicit democratia este mai dezvoltata. Majoritatea normelor de drept privat (civil,
comercial) cuprind dispoziţii permisive. Ele nu lipsesc nici din dreptul constituţional sau
din dreptul familiei. De pildă, norma de drept constituţional care asigură dreptul de
asociere (art. 37 al. 1) “Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronte şi alte forme de asociere” sau art. 14 di Codul familiei conţine o dispoziţie
permisivă cănd dispune: “Orice persoană interesată poate face opunere la căsătorie.”
Uneori normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtănd în acest
caz denumirea de norme supletive. Acestea lasă la latitudinea subiecţilor interesaţi
conduita de urmat, dar în lipsa opţiunii acestora dispoziţia normei le suplineşte voinţa.
Astfel, spre exemplu, în caz de divorţ părţile se pot învoi în legătură cu numele ce-l vor
purta după desfacerea căsătoriei, iar instanţa de judecată ia act de învoială părţilor
consemnând-o în hotărârea de divorţ. Dacă însă părţile nu utilizează acestă libertate,
instanţa – spune legea – este obligată să hotărească şi în legătura cu numele ce urmează
să-l poarte foştii soţi după desfacerea căsătoriei.3
În raport cu modul în care este precizată conduita părţilor, prof. Nicolae Popa
consideră că dispoziţiile pot fi
-determinate
-relativ determinate
Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie sa o
urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor operative şi prohibite.
Dispoziţia este relativ determinată când permite subiecților de drept în ipoteza
legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate aşa cum este cazul dispoziţiilor
permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de
inventar).
Vocabularul juridic exprimă în termeni diferiţi modul de adresare a
comandamentului în cadrul dispoziţiilor. Spre exemplu: „trebuie”, „are dreptul”, „este
obligat”, „este îndreptăţit”, „poate”, „este autorizat”, „este oprit” etc.
Un sistem normativ legal conţine nu numai norme care peresciu, interzic sau
permit o conduită umană ci şi norme cu dispoziții în care se stabilesc organizarea și

3
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 167

3
competența unor organe de stat, -numite norme organizatorice (sunt incluse aici norme
care privesc organizarea instituţiilor şi organismelor sociale. În conţinutul acestor norme
se prevăd: modul de înfiinţare: scopurile, competenţele, relaţiile cu alte instituţii etc.) se
descrie capacitatea juridică a subiecţilor sau pur şi simplu declararea unor principii –
numite norme principii – denumite norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de
obicei în Constituţii, în Declaraţii (cum ar fi: Declaraţia Universală a drepturilor omului)
sau sunt deduse pe cale de interpretare ca principii generale de drept. De pildă: respectul
reciproc al vieţii, al integrităţii oamenilor, respectarea convenţiilor etc.
În general, orice normă juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi
sancţiune) în formularea legală a textului legislativ. Astfel, de exemplu art.31 din Codul
Familiei prevede ca “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi
(ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice
convenţie contrară este nulă (sancţiunea).

Bibliografie:
• Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1994
• Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ediţia 1994
• Vasile Augustin Fărcaș, Teoria generală a dreptului, Ediția
2005