Didactica învățământului special și incluziv

Conf. univ. dr. Anca Luştrea

 Cursul VII

Strategia didactică
 Etape în proiectarea lecției
▪ Stabilirea disciplinei de învățământ, a clasei, a unității de
învățare
▪ Determinarea temei lecției
▪ Determinarea tipului lecției
▪ Formularea obiectivelor operaționale ale lecției
▪ Selectarea conținuturilor
▪ Proiectarea strategiei didactice
▪ Metode și tehnici
▪ Moduri de organizare
▪ mijloace de instruire
▪ Tipuri de interacțiuni
 STRATEGII DE INSTRUIRE
Definitii
▪ Vlăsceanu: “un ansamblu de acţiuni coordonate şi armonios
integrate, menite să dirijeze învăţarea în vederea realizării
obiectivelor preformulate”

▪ Cerghit: “ansamblu de resurse şi metode planificate şi

organizate de profesor cu scopul de a permite elevilor să
atingă obiectivele stabilite”
▪ Iucu: “mod de abordare a unei situaţii de învăţare specifice
atât din punct de vedere psihosocial (relaţii, intracţiuni), cât
şi psihopedagogic (motivaţie, stil de învăţare, personalitate)
 Structura strategiei didactice

▪ Metode de instruire
▪ Mijloace de instruire
▪ Forme de organizare
▪ Intracţiuni şi relaţii
 Fazele procesului de construcţie a unei
strategii (Cerghit)
▪ A. Analiză:
▪ examinarea variabilelor educaţionale:
▪ obiective,
▪ conţinuturi,
▪ resurse disponibile (psihologice, materiale, timp, echipament),
▪ metodologii,
▪ evaluare,
▪ feed-back;
▪ Evaluarea factorilor care pot influenţa învăţarea:
▪ participarea elevilor,
▪ gradul de accesibilitate al conţinuturilor,
▪ respectarea ritmurior individuale ale elevilor,
▪ motivaţia.
▪ B. Sinteză: reţinerea elementelor esenţiale pentru conturarea strategiei,
specificarea detaliilor instrucţionale:
▪ modul de organizare,
▪ metode de instruire,
▪ mijloace,
▪ Interacţiuni.
Piramida învățării
 Strategii de învățare

▪ Învățarea prin cooperare

▪ Învățarea experiențială
▪ Învățarea pe baza de probleme
▪ Învățarea prin descoperire
 Învățarea prin cooperare

▪ A coopera înseamnă a munci sau acţiona împreună spre

obţinerea unui efect comun.
▪ Johnson şi Johnson (1998) descriu cele cinci elemente de
bază ale învăţării prin cooperare astfel:
▪ 1. Interdependenţa pozitivă - percepţia pe care membrii
grupului o au asupra acestuia: trebuie să lucreze împreună
pentru a atinge scopul propus; au nevoie unul de celălalt
pentru sprijin, explicaţii, coordonare;
▪ 2. Responsabilitatea individuală - performanţa individuală a
membrilor grupului se raportează la un anumit standard şi
fiecare membru este răspunzător de propria contribuţie la
îndeplinirea scopului propus;
 Învățarea prin cooperare

▪ 3. Interacţiunea directă – elevii sunt plasaţi în aşa fel încât să

interacţioneze direct, faţă în faţă la nivelul grupului, şi nu
dintr-un colţ în altul al sălii;
▪ 4. Analiza activităţii de grup - grupurile de elevi reflectează
asupra colaborării lor şi decid asupra modului de
îmbunătăţire a eficienţei acestui tip de activitate;
▪ 5. Dezvoltarea deprinderilor interpersonale în cadrul
grupurilor mici (acestea sunt necesare pentru funcţionarea
eficientă a grupului). Aceste deprinderi, precum capacitatea
de a oferi un feedback constructiv, acţiunea consensuală,
implicarea fiecărui membru al grupului în activitate, trebuie
predate şi practicate înainte ca grupul să abordeze o sarcină
de lucru din cadrul procesului didactic propriu-zis.
 Învățarea prin cooperare
▪ Deprinderile necesare învăţării prin cooperare descrise de Johnson şi
Johnson (1999), sunt:
▪ Deprinderile formative sunt deprinderile de bază care asigură funcţionarea
unui grup de învăţare cooperantă. Ele oferă studenților ştiinţa de a munci
eficient în situaţii de grup şi includ cunoaşterea noţiunilor esenţiale ale
cooperării, interiorizarea unui scop comun al învăţării şi asumarea
responsabilităţii individuale.
▪ Deprinderile funcţionale sunt necesare pentru coordonarea activităţii
grupului. Ele se referă la îndeplinirea sarcinilor de lucru şi menţinerea
atmosferei cooperante în echipă.
▪ Deprinderile verbale sunt deprinderile necesare înţelegerii materialului de
studiu la un nivel superior pentru a stimula utilizarea strategiilor şi
operaţiunilor mentale superioare, pentru a obţine randamentul maxim în
memorare şi pentru stăpânirea materiei.
▪ Deprinderile catalizatoare sunt necesare pentru reformularea materialului
de studiu, pentru rezolvarea conflictelor cognitive, pentru alcătuirea
motivaţiilor şi pentru impulsionarea colectării de informaţie suplimentară
pe un subiect dat.
▪ Prin munca în echipă se dezvoltă următoarele deprinderi care sunt incluse în
competențe transversale: colaborare, comunicare, organizarea activității,
respectarea regulilor, perseverență, dar și atitudini, cum ar fi: toleranță,
acceptarea diversității, colegialitate etc.
Învățarea pe baza de experiență

▪ Proces de învățare prin

experiență directă, prin
interacțiunea directă cu
situația de învățare
▪ Ciclul învățării după Kolb
 Învățarea bazată pe probleme

Presupune structurarea curriculumului astfel încât să includă

propunerea unor situații problematice practice care devin
stimuli în învățare (Boud & Feletti, 1999).
▪ Întreaga situație este una de rezolvare de probleme, care
presupune ca cel care învață să parcurgă etapele specifice:
analiza problemei, propunerea unui algoritm de rezolvare,
implementarea acestuia, verificarea corectitudinii și analiza
rezultatului și a procesului realizat.
▪ Această metodă formează deprinderi cum ar fi: munca în
echipă, ascultare activă, cooperare, gândire critică, învățare
direcționată spre sine, abilități de prezentare, dar și
atitudini: respectul pentru opinia celuilalt, toleranță,
acceptarea diversității (Wood, 2003).
 Învățarea prin descoperire

Învățarea prin descoperire este o abordare educațională în

care studenții realizează metode și practici similare celor
folosite în cercetările științifice pentru a-și construi învățarea
(Keselman, 2003).
Este un proces de descoperire a noi relații cauzale în care
elevii urmează etapele unei cercetări științifice, formulând
obiective, propunând ipoteze, selectând metode de cercetare
și interpretând rezultate (Pedaste, Mäeots, Leijen & Sarapuu,
2012).
Ea îi implică activ în învățare pe elevi și le formează o învățare
auto-direcționată (self-directed learning).
 Moduri de organizare a activității
elevilor
O acţiune educativă eficientă cere aplicarea unor moduri
diferenţiate de organizare a activităţii de învăţare a elevilor.
Criteriul de clasificare a acestor moduri de organizare se
referă la factorul care are un rol activ, predominant în
procesul educaţional-elevul, având ca parametrii – fiecare
elev individual, pentru sine; grupe de elevi şi întreaga
colectivitate condusă de profesor.
Moduri de organizare:
Independent
Colectiv, frontal
Pe grupe
 Modul independent de organizare a
activității elevilor
Presupune realizarea unei sarcini şcolare de către elev independent de colegii săi,
folosindu-se în mod direct sau indirect de ajutorul profesorului.
Prin intermediul acestei forme de activitate se formează deprinderile de muncă
independentă a elevilor. Se dezvoltă responsabilitatea faţă de sarcinile primite, ritmul
individual de muncă, se cultivă capacitatea deconcentrare,
Sarcinile pe care elevii trebuie să le rezolve pot fi unice (la fel pentru toţi elevii – în
momentele de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor), diferenţiate în funcţie de nivelul
de pregătire al elevilorsau individualizate în funcție de nevoile elevilor.

Activitatea independentă este cea în cadrul căreia se poate realiza cel mai bine tratarea
diferenţiată a elevilor. Astfel, elevii care dispun de un potenţial intelectual mai mare vor
primi sarcini cu grad mai mare de dificultate, care urmăresc să le stimuleze capacităţile
intelectuale şi să evite apariţia stărilor de plictiseală şi de plafonare, în timp ce elevii
care au dificultăţi în parcurgerea conţinuturilor vor primi sarcini simplificate, dar care
să-i facă să înregistreze anumite succese, crescându-le astfel încrederea în forţele
proprii şi determinându-i să-şi dorească să obţină astfel de rezultate şi în viitor.
Tipul de lecție care folosește predominant modul independent – lecția de formare de
deprinderi și priceperi
Metoda didactică predominantă – exercițiul
 Modul independent de organizare a
activității elevilor
▪ În învăţământul special formele individuale de organizare
au o importanţă deosebită.
▪ În primele etape ale activităţii terapeutice forma individuală
de organizare este cea care predomină în educaţie.
Activitățile terapeutice în intervenția timpurie se desfăşoară
în mod individual. Activităţile terapeutice ulterioare, din
şcoală, din clasele mai mari pot lua forma, în funcţie de
gravitatea, forma şi tipul dizabilității, fie a modului individual
de organizare fie a celui pe grupe.
▪ O altă activitate individuală de mare importanţă ia
forma activităţilor terapeutice realizate de părinţi acasă, în
primii ani de viaţă dar şi ulterior, exerciţii demonstrate de un
specialist şi apoi continuate de părinte zi de zi după acelaşi
model.
 Modul colectiv (frontal) de organizare a
activității elevilor
▪ Activitatea colectivă se realizează de către profesor cu toţi elevii clasei.
Elevii trebuie să efectueze sarcinile cerute de cadrul didactic, el fiind cel
care coordonează întreaga activitate.
▪ Această formă de activitate se poate folosi pentru reactualizarea
cunoştinţelor, la captarea atenţiei, la predarea noilor cunoştinţe sau la
fixarea şi sistematizarea acestora.
▪ Avantajul acestui tip de activitate este contribuţia la dezvoltarea
comunicării orale a elevilor, la creşterea încrederii în sine prin afirmarea
în faţa colegilor de clasă. Însă activitatea frontală trebuie folosită cu
atenţie, pentru că nu toţi elevii participă activ la desfăşurarea lecţiei, din
diferite motive (datorită numărului prea mare de elevi din clasă, a
diferenţelor dintre aceştia în ceea ce pri
▪ Tipul de lecție care folosește predominant modul independent – lecția
de dobandire de noi cunoștințe
▪ Metodele didactice cele mai utilizate sunt expunerea și conversaţia
(catehetică sau euristică).
 Modul colectiv (frontal) de organizare a
activității elevilor
▪ În învăţământul special clasele sunt formate din copiii cu grade de
deficienţă diferite, cu posibilităţi de înţelegere şi asimilare diferite, cu
ritmuri de învăţare diferite. De aceea modul de organizare colectiv este
dificil de realizat dar absolut necesar. Astfel profesorul trebuie să
cunoască foarte bine clasa, să ştie care sunt nivelele diferenţiate de
înţelegere şi să-şi adapteze discursul şi apoi cerinţele astfel încât să
obţină solicitarea maximă din partea tuturor elevilor. Activităţile de
predare se realizează în acest mod colectiv, frontal, iar activităţile de
consolidare în special pe grupe în funcţie de nivelul de înţelegere a
fiecăruia. Este folosit în special în lecţiile de comunicare de noi
cunoştinţe sau în lecţiile mixte, cu predominanţă în comunicarea de
cunoştinţe.
▪ Avantajele acestui mod de organizare: creează condiţii pentru un
învăţământ de masă, permite însuşirea sistematică a cunoştinţelor,
recunoaşte rolul de îndrumător al profesorului.
▪ Dezavantaje: nu ţine seama de individualitatea celui care învaţă,
activităţile se desfăşoară la nivelul mijlociu al clasei, nu promovează
colaborarea între cei care învaţă.
 Modul pe grupe de organizare a
activității elevilor
▪ Elevii care alcătuiesc grupele au de realizat o sarcină didactică comună. Activitatea în
cadrul grupei se bazează pe cooperarea membrilor ei (se combină inteligenţa şi
efortul individual cu inteligenţele şi eforturile copiilor din grup).

▪ Această formă de activitate contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale, la dezvoltarea

spiritului de echipă şi a colaborării între membrii unei echipe.
Criteriile de formare a unei grupe ţin de nivelul de pregătire relativ asemănător, de
gruparea elevilor în funcţie de anumite aptitudini personale sau pot fi luate în
considerare unele criterii aleatorii: culoarea ochilor, culoarea preferată, numărare
etc.
În funcţie de criteriile de formare a grupului se pot folosi aceleaşi sarcini de lucru
(pentru grupuri relativ omogene) sau sarcini de lucru diferenţiate (în funcţie de
nivelul grupului, de caracteristicile grupului).
Desfăşurarea unei activităţi pe grupe presupune respectarea următoarelor etape:
• stabilirea conţinutului de învăţare în grup: temă, obiective, acţiuni de îndeplinit;
• împărţirea sarcinilor de învăţare pe echipe şi alegerea liderului echipei;
• rezolvarea sarcinilor şi discutarea la nivelul echipei a rezultatelor obţinute;
• discutarea, corectarea, completarea şi omologarea rezultatelor obţinute la
nivelul clasei.
▪ Tipul de lecție care folosește predominant modul independent – lecția de
consolidare
▪ Metodele didactice cele mai utilizate sunt proiectul, problematizarea,
brainstorming-ul
 Modul pe grupe de organizare a
activității elevilor
▪ Acest mod de organizare este cel mai potrivit în activităţile
educative cu elevul cu CES. Pentru activităţile corectiv-
terapeutice acesta este modul cel mai potrivit de organizare.
Permite o abordare individualizată a procesului recuperativ,
ţine seama de particularităţile individuale ale elevilor, de
ritmurile proprii de activitate, face şi economie de timp faţă
de modul individualizat de organizare.
▪ Avantaje: se realizează mai bine educaţia socială, se
dezvoltă deprinderile de cercetare. Dezavantaje: se poate
ajunge să se lucrează numai cu elevii buni, ceilalţi sunt
numai asistenţi.
 Metodele didactice
▪ Metoda este calea de urmat în vederea atingerii unui scop în
cunoaştere; este drumul care duce la cunoaşterea realităţii; drum
care conduce la transformarea realităţii pe baza cunoaşterii.
▪ Metoda de învăţământ este calea urmată de elev şi de profesor în
scopul de a forma elevul, de a-l ajuta să dobândească cunoştinţe,
capacităţi şi deprinderi, atât prin activitatea îndrumată de
profesor cât şi prin activitatea independentă a elevului. Metodele
de învăţământ sunt alese de profesor, pentru a îndruma
activitatea elevilor, pentru a-i ajuta pe aceştia să atingă scopurile
propuse. Pentru educator metoda constituie o tehnică a predării;
pentru elev metoda devine o tehnică a învăţării. Ori de câte ori
tehnica predării este corespunzătoare şi se adresează direct
▪ În contextul proiectării activităţii didactice pe baza unor obiective
operaţionale precise metoda devine elementul esenţial al
strategiei de realizare a obiectivelor. Există o legătură directă între
verbul din obiectiv ce descrie comportamentul observabil şi
măsurabil şi metoda prin care se ajunge la realizarea acestui
obiectiv.
 Clasificarea metodelor didactice
(Cerghit)
1. Metode de comunicare orală:
▪ metode expozitive: povestirea, expunerea, prelegerea.
▪ Metode interogative: conversaţia euristică şi catihetică
▪ Metode ce presupun discuţii şi dezbateri, problematizarea,
brainstormingul.
▪ 2. Metode bazate pe contactul cu realitatea:
▪ a) demonstraţia
▪ b) modelarea
▪ c) experimentul
▪ 3. Metode bazate pe acţiune:
▪ a) exerciţiul
▪ b) proiectul sau tema de cercetare
▪ 4. Metode de simulare: jocurile didactice şi învăţarea prin dramatizare
▪ 5. Instruirea programată.
 Metode de comunicare orală
a. Metodele expozitive constă în expunerea orală a unei teme
de către profesor, fără intervenţia elevilor. Aceste metode
prezintă dificultăţi în realizare la toţi elevii pentru că presupun
menţinerea voluntară a atenţiei numai pe baza conţinutului
perceput auditiv, urmărirea constantă a firului expunerii, fără
perioade de neatenţie prea îndelungate deoarece riscă
neînţelegerea întregului context.
 Metode de comunicare orală
Dacă această metodă este dificilă şi pentru elevii obişnuiţi cu atât mai mult ea este
dificilă pentru elevii cu CES. Pentru reuşita acestei metode trebuiesc respectate câteva
cerinţe (după I. Stănică):
▪ Folosirea unui limbaj comun profesor elev, acest lucru poate însemna folosirea
concomitentă a limbajului oral simplu şi cu expresii cunoscute de copii cu metode de
comunicare alternative (LMG, gestică, pictograme).
▪ Claritatea expunerii presupune o foarte bună sistematizare a ideilor, o decurgere
logică a expunerii, eliminarea oricărei informaţii redundante, mai ales a expresiilor
redundante din limbaj şi punerea accentului pe trei patru concepte ce trebuie
însuşite în tema respectivă, concepte ce sunt permanent reluate şi insitat pe ele.
▪ Sistematizarea ideilor este o condiţie necesară pentru claritatea expunerii. Ea
presupune plecarea în expunere de la noţiuni, informaţii cunoscute de elevi şi
pornind de la simplu spre complex, prin operaţii de înlănţuire logică să se ajungă la
noţiunile sau ideile propuse prin obiectiv de a fi cunoscute de elev.
▪ Recurgerea la diferite procedee şi materiale didactice intuitive este o condiţie
permanent prezentă în orice tip de activitate didactică. Ea are scopul de a concretiza
cele expuse astfel încât elevul să poate percepe mai corect situaţia; de asemenea le
menţine atenţia trează, intervenţia permanentă cu aceste elemente de concret
reînnodând firul discursului pentru elevi;
▪ În final lecţia trebuie să se încheie cu întrebări de control, pentru a verifica nivelul
înţelegerii conţinutului de către elevi dar şi validitatea metodelor folosite de profesor
şi capacitatea acestuia de a le aplica.
 Metode de comunicare orală

Povestirea - expunerea orală a unui şir de fapte sau

fenomene al cărei scop este atât informarea cât mai ales
trezirea unor stări afective care să acompanieze fenomenul
cunoaşterii. Este o metodă importantă în trezirea emoţiilor
superioare şi a formării motivaţiei intrinseci. Povestirea
trebuie să fie sistematică, accesibilă şi plastic-evocatoare. Ea
trebuie să fie însoţită de imagini revelatoare, obiecte
concrete, filmulete, astfel încât elevul cu CES să poată înţelege
mai corect mesajul transmis. Metoda povestirii poate fi
completată cu cea a dramatizării, pentru a valorifica mai bine
componenta afectivă a acestor demersuri
 Metode de comunicare orală
Expunerea metodă pasivă, ce constă în prezentarea orală de către
profesor a unor fapte sau idei în mod sistematic şi într-o succesiune
logică narativă. Această metodă se foloseşte acolo unde într-un
timp scurt cei care învaţă nu pot dobândi cunoştinţe prin mijloace
proprii. Ea poate lua forma informării, prin care se evidenţiază
fapte, date cu puţine comentarii sau cea a explicaţiei care constă în
prezentarea şi descrierea unor obiecte şi fenomene arătând
concomitent şi motivând felul în care unele idei decurg în mod logic
din altele. Explicaţia vizează înţelegerea unor principii, legi, definiţii
cuvinte. Este o metodă necesară şi folosită în special în lecţiile de
predare, de transmitere de cunoştinţe, dar dificil de realizat la elevii
deficienţi. Fiind o metodă pasivă, elevul nu este antrenat în
desfăşurarea explicaţiei decât prin conţinutul transmis, pe cale orală
şi gestuală, perceput pe cale vizuală şi care necesită menţinerea
permanentă a atenţiei vizuale. Şi explicaţia trebuie însoţită de cât
mai mult material intuitiv, obiecte concrete, imagini şi pentru elevii
mai mari informaţii schematizate în diagrame, scheme etc.
 Metode de comunicare orală
▪ Descrierea este tot o metodă expozitivă, dar în cazul
elevilor cu CES dă rezultate mai bune dacă este folosită ca
procedeu în cadrul altor metode. Ea constă în zugrăvirea
unui aspect din natură, un obiect, un fenomen, un proces,
prin redarea trăsăturilor caracteristice. Ca şi în cadrul
celorlalte metode expozitive este implicată imaginaţia
reproductivă, care trebuie susţinută prin suport concret.
▪ Prelegerea este o expunere realizată după un plan
logic, este o comunicare vie, atractivă pentru a-i implica
afectiv pe auditori. Caracterul atractiv, la fel ca la povestire
este dat mai ales prin intermediul limbajului, tonuri,
accente, intonaţii, în comunicarea la deficienţii de auz
acestea transpunându-se în mimică, pantomimică,
gesticulaţie. Este o metodă puţin folosită în şcolile de surzi.
 Metode de comunicare orală
Pentru a mai bună reuşită a tuturor metodelor expozitive se
pot folosi anumite artificii în prezentare:
▪ Prezentarea planului expunerii.
▪ Punerea unor probleme, întrebări care să suscite
interesul şi curiozitatea.
▪ Formularea unor întrebări pe care le adresăm
auditoriului sau nouă înşine.
▪ Alcătuirea pe tablă a unor schiţe astfel ca pe parcursul
întregii prelegeri auditoriul să îşi reamintească toate
datele ei.
▪ Scurte digresiuni în domenii învecinate şi plăcute elevilor
dar care să fie legate de tema expusă.
▪ Varietatea materialului didactic folosit în expunere.
 Metode de comunicare orală
b. Metoda conversației
▪ Presupune realizarea unei conversaţii cu scop didactic şi presupune organizarea
logică, riguroasă şi bine gândită a sistemului de întrebări şi răspunsuri. Scopul folosirii
întrebărilor în transmiterea de conţinuturi poate fi (Stănică): pentru a controla ceea
ce au înţeles elevii prin calitatea răspunsurilor; autocontrolul profesorului asupra
modului în care a predat; de a ajuta elevii să descopere adevăruri ale căror elemente
deja există în mintea lor.,
▪ Conversaţia euristică presupune descoperirea de către elevi a răspunsurilor prin
intermediul întrebărilor puse de profesor. Ea prezintă avantajele fixării cunoştinţelor,
stimulează efortul individual al elevilor şi dezvoltă capacitatea exprimării.
▪ Conversaţia catihetică presupune întrebări şi răspunsuri după un anumit tipic. La
elevii cu CES, datorită vocabularului limitat, a capacităţii reduse de înţelegere a
informaţiilor puse în alte contexte decât cele din prezentarea iniţială, conversaţia
catihetică este mult mai des folosită decât cea euristică. Întrebările sunt formulate în
acelaşi mod, folosind aceleaşi cuvinte, aceeaşi topică a formulării şi astfel încât
răspunsurile să poată fi formulate pe baza cuvintelor folosite în întrebare şi sunt
prezentate în aceeaşi ordine. Atunci elevii vor avea cele mai multe şanse să le
înţeleagă şi să poată formula un răspuns corect la ele. Totodată ele constituie un
model de exprimare corectă, care folosită permanent în acelaşi mod are şanse de a fi
însuşită de elev şi folosită în mod spontan în conversaţiile zilnice.
 Metode de comunicare orală
▪ C. Metode ce presupun discuţii şi dezbateri:
▪ Problematizarea constă în a-l pune pe elev în situaţii problematice
furnizându-i o procedură de rezolvare a acestora pe care învaţă s-o
aplice pas cu pas: stabilirea problemei; analizarea informaţiilor;
proiectarea soluţiilor; verificarea soluţiilor; reluarea procesului în cazul
în care nici una din soluţii nu s-a dovedit validă. Se apreciază că metoda
stimulează intens cel puţin două capacităţi intelectuale importante:
înţelegerea şi abilitatea de a formula ipoteze.
▪ Brainstormingul în traducere „furtuna creierului” este o celebră metodă
de stimulare a creativităţii folosită în procesul de învăţământ pentru a
stimula imaginaţia creatoare a elevilor. Metoda constă în a împărţi clasa
în grupuri creative care caută soluţii originale la probleme date.
Singurele reguli pe care trebuie să le respecte membrii grupului este să
nu emită nici o judecată critică şi să nu respecte nici o altă regulă, normă
sau convenienţă. Verbele din obiectivele corespunzătoare folosirii
acestei metode sunt de genul „a compune”, a povesti, a inventa, a crea,
a modifica.