Sunteți pe pagina 1din 14

INTRODUCERE

Procesul tranziţiei de la economia supercentralizată la economia de piaţă a generat, în


agricultura şi dezvoltarea rurală a României, multiple probleme de ordin economic şi social. De
aceea, este normal ca preocupările privind identificarea unor soluţii şi metode de rezolvare a
acestora să mobilizeze din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu.
În acest context, nu se putea să nu se facă apel şi la experienţa altor ţări, printre care un
loc aparte îl ocupă ţările membre ale Uniunii Europene.
În prezent, agricultura şi dezvoltarea rurală din România continuă să fie într-o situaţie de
criză, iar economia este departe de a fi stabilă pentru a putea să o susţină. Dimpotrivă, scăderea
raportului dintre indicii de creştere a preţurilor produselor agricole şi cei ai produselor industriale
cumpărate de agricultori, adânceşte foarfecele preţurilor, lucru care ne conduce la concluzia că
agricultura înregistrează o productivitate scăzută, faţă de alte ţări, mai ales faţă de cele din U.E.,
care reprezintă modelul şi ţinta spre care se tinde.
Lipsa unei viziuni realiste asupra viitorului satului românesc, asupra noilor ocupaţii şi
calificări necesare în procesul de diversificare a activităţilor – care să pună bazele unei dezvoltări
rurale multifuncţionale, precum şi asupra celor mai eficiente căi de integrare în Uniunea
Europeană, devine tot mai acută. În acest sector s-a aplicat cea mai complexă „terapie de şoc”,
începând cu anul 1993, iar din 1997 agricultura este lăsată în seama mecanismului pieţei.
Aproape toate măsurile de politică agricolă au conturat actuala stare de criză:
liberalizarea preţurilor produselor agricole, condiţionată de limitarea acestora la produsele de
bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input-urilor agricole care, în condiţiile
monopolului statului în amontele agriculturii a condus la creşterea diferenţelor de preţ şi la
reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor; eliminarea subvenţiilor la producătorii
agricoli înainte de crearea instituţiilor şi a legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei
agricole, ceea ce a determinat reducerea consumului de îngrăşăminte chimice, a seminţelor de
calitate şi restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza ratei înalte a dobânzilor;
trecerea la sistemul de subvenţionare directă a tuturor producătorilor agricoli, mai corect spus a
proprietarilor de terenuri, sistem care pulverizează resursele bugetare la milioane de posesori ai
titlurilor de proprietate, cu efecte populiste de protecţie socială şi nu cu scop economic etc.
Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei analize a evoluţiei spaţiului rural românesc
sub multiplele sale faţete, cu accent asupra conceptelor de dezvoltare rurală în condiţii de
durabilitate şi multifuncţionalitate.
În acest context, menţionăm că România se află în curs de implementare a modelului
european de agricultură şi dezvoltare rurală.
Problemele privind dezvoltarea rurală sunt prezentate pe parcursul a două capitole, al
căror scop principal este acela de a expune tipuri şi modele de dezvoltare rurală, pornind de la
filosofia, conceptele şi fazele istorice proprii acestora, cu anumite viziuni asupra a ceea ce
trebuie întreprins şi în România, bazat pe experienţe ale statelor din UE, spre care, de altfel, se
tinde.
Pornind de la general (principii, mecanisme) şi ajungând la particular (cazul ţărilor din
Uniunea Europeană şi situaţia din România), prin analiza spaţiului rural, în lucrare se încearcă
formularea de soluţii şi propuneri în funcţie de condiţiile concrete privind crearea unui mediu
economic prielnic dezvoltării, în sensul consolidării unei dezvoltări durabile şi multifuncţionale a
spaţiului rural.

3
Capitolul 1

DEZVOLTAREA COMPLEXĂ A SPAŢIULUI RURAL

1.1. Ruralul şi ruralitatea

Timp îndelungat, sub impactul vechiului mod tehnic şi tehnologic de producţie, caracterizat
prin dezvoltarea accelerată şi neraţională a industriei, spaţiul rural a suportat profunde prefaceri
economice, sociale şi ecologice, ce au dus la exodul şi sărăcirea populaţiei de la sate. Ca urmare
a acestei situaţii, sunt remarcabile preocupările din ţările dezvoltate, consacrate procesului de
echilibrare a raportului sat-oraş, reconcilierii şi revigorării spaţiului rural, păstrător al unor valori
materiale şi spirituale unice.
Ruralul şi ruralitatea constituie un obiect de studiu pentru diferite ştiinţe umaniste –
economie, istorie, geografie, sociologie, etnografie etc. Aceste ştiinţe abordează conceptul de
rural prin prisma obiectului lor specific de cercetare.
Conceptul de rural este interpretat de specialişti din diverse domenii în diferite moduri.
Dintre multiplele definiri ale conceptului reţinem:
o ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile neurbane;
o adjectivul rural este folosit pentru a defini tot ceea ce se raportează la câmpuri şi de o
manieră generală la viaţa în mediul sătesc, care se situează în afara graniţelor marilor
oraşe;
o spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului,
comerţului rural;
o spaţiul rural nu este un spaţiu abstract, nici omogen; el este un spaţiu umano-geografic şi
eterogen;
o spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte, problema pur
agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se ocupă de
agricultură;
o prin rural se înţelege un oarecare gen de peisaj, o suprafaţă de teritoriu cultivat, un
teritoriu pe care activitatea agricolă este intensă, care în general poartă amprenta omului:
câmpii arate, livezi, păşuni, zone construite, iar într-un anume sens spaţiul rural a devenit
cultural;
o ruralul desemnează un ansamblu diferit de cel urban. Criteriile utilizate pentru definirea
caracterului urban sau rural al unui spaţiu sau unei colectivităţi relevă diferite abordări,
care se pot sintetiza într-un număr de trei, şi anume:
 economic, mediul rural se caracterizează prin predominarea activităţilor
agricole şi a industriei de prelucrare, spaţiul rural având ca funcţie
esenţială specifică producţia agricolă;
 sociologic, societatea rurală se caracterizează printr-un specific al modului
de viaţă, comportament şi un sistem de valori distincte faţă de cel urban;
 geografic, mediul rural se diferenţiază prin modul de ocupare a spaţiului,
modul de locuire, grupat sau dispersat.
În 1995, Comisia pentru Agricultura si Dezvoltare Rurală a Uniunii Europene a elaborat, la
iniţiativa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, documentul cunoscut sub numele de
Carta Europeană a Spaţiului Rural. Conform acesteia, spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau
de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată
pentru:
• agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;

4
• activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii
etc.);
• amenajări de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii naturale);
• alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).
Chiar daca cea mai importanta componentă a ruralului este agrarul şi cele mai multe
activităţi rurale sunt cele agrare, cele doua noţiuni nu se confunda, nu se suprapun. Sensul
cuvântului rural a fost şi este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul rural nu este
doar sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului şi comerţului rural.
Obiectivele principale ale spaţiului rural, definite de Carta Europeană, sunt:
1. promovarea unui sistem de producţie agricolă care să asigure:
• cerinţele alimentare ale populaţiei;
• un nivel al veniturilor – pentru agricultori şi familiile lor - comparabil cu cel al
altor profesii liberale cu nivel de responsabilitate similar;
• protecţia mediului înconjurător şi asigurarea regenerării factorilor de producţie,
astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile generaţiilor
viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile;
2. producerea de materii prime necesare industriei şi producţiei de energie;
3. satisfacerea cerinţelor întreprinderilor agricole mici şi mijlocii, industriale artizanale sau
comerciale, precum şi prestărilor de servicii;
4. asigurarea bazei activităţilor necesare pentru recreere şi turism;
5. conservarea resurselor genetice de bază pentru progresul agriculturii şi promovarea
biotehnologiilor;
6. conservarea resursele naturale – sol, apă, aer, utilizându-le într-o manieră judicioasă şi
durabilă;
7. menţinerea şi conservarea peisajului natural;
8. asigurarea şi lărgirea rolului socio-cultural în viaţa asociativă locală, precum şi
dezvoltarea relaţiilor între populaţiile din urban şi din rural;
9. realizarea cerinţelor specifice ale spaţiului rural naţional, respectându-se principiile
complementarităţii şi solidarităţii europene.
În contextul dezvoltării economice globale, organizarea şi amenajarea spaţiului rural
preocupările trebuie orientate spre:
1. zonele economice funcţionale, modelul dezvoltării occidentale arătând că există relaţii
între creşterea globală şi creşterea agricolă, între transformările economiei globale şi cele
ale agriculturii. Regiunea agricolă naturală, cadrul geografic propriu agriculturii ne
conduc spre definirea de zone economice funcţionale, în care activităţile terţiare sunt
convenabil repartizate;
2. rolul fundamental al structurilor urbane. În dezvoltarea societăţii industriale, polii de
creştere sunt cei urbani. Toate ipotezele prevăd, în următoarea perioadă, o creştere a
populaţiei urbane în totalul populaţiei. În acest context, studiul infrastructurii urbane
conduce spre dezvoltarea centrelor rurale care să permită satului accesul la binefacerile
investiţiilor colective privind: igiena, sănătatea, educaţia, sportul, cultura şi odihna,
contribuind astfel la atenuarea diferenţelor însemnate dintre rural şi urban;
3. urbanizarea comunelor. Tendinţa generală în economiile industrializate este diminuarea
populaţiei agricole, deci densitatea populaţiei agricole tinde să devină slabă şi în viitor
vitalitatea zonelor rurale va depinde de popularea acestor zone cu nonagricultori.
Potrivit definiţiilor utilizate pe plan mondial, divizarea spaţiului în urban şi rural se face în
funcţie de raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală. Astfel, pot fi delimitate următoarele
tipuri de regiuni:
• regiuni predominant rurale, unde peste 50% din populaţie trăieşte în comune sau sate;
• regiuni semnificativ rurale, unde ponderea populaţiei rurale este între 15 şi 50%;

5
• regiuni predominant urbane, unde mai puţin de 15% din populaţie trăieşte în comunităţi
rurale.
Conform metodologiei OECD, pentru a se deosebi aşezările urbane de cele rurale, criteriul
de departajare îl constituie numărul de locuitori / km2. Din această perspectivă, sunt considerate
aşezări rurale cele în care densitatea populaţiei este mai mică de 150 locuitori / km 2. De
asemenea, se cuvine a fi menţionat şi faptul că Uniunea Europeană foloseşte în statistici nivelul
de 100 locuitori / kmp ca factor de departajare între regiuni.
Densitatea medie a populaţiei în Uniunea Europeană este de 115 locuitori / km2. Regiunile
cu caracter rural acoperă circa 85% din suprafaţa totală şi cuprind 40% din populaţia Uniunii. Se
manifestă însă, la nivelul ţărilor membre, o eterogenitate semnificativă: procentul populaţiei care
trăieşte în regiuni predominant rurale este de 19,7% în Belgia, 19,1% în Suedia, 29,1% în
Danemarca, zero procente în Olanda (ţară care înregistrează cea mai mare densitate a populaţiei
din U.E.)1.
După acest criteriu, ţinând seama de faptul că în România densitatea medie este de 9,5
locuitori / km2, rezultă că aproximativ 99% din suprafaţă are un caracter rural. Pentru a stabili
caracterul unei regiuni, U.E. utilizează, alături de indicatorul prezentat anterior, şi o serie de alţi
indicatori, cum ar fi: modificarea în timp a situaţiei demografice, PIB / locuitor, rata şomajului,
ponderea populaţiei ocupate în agricultură, procentul agricultorilor care lucrează în sistem de
timp parţial etc.

Funcţiile spaţiului rural


Pe baza analizei trăsăturilor specifice ale ruralului se conturează funcţiile spaţiului rural,
sintetizate în Carta Europeană a Spaţiului Rural, adoptată de Consiliul Europei, în trei mari
categorii: economică; ecologică şi socio-culturală.
Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca
principal pilon agricultura. Această funcţie se realizează prin promovarea unor sisteme de
producţie care să asigure populaţiei din mediul rural nevoile alimentare, obţinerea unor venituri
comparabile cu cele ale populaţiei urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale etc. Alături
de agricultură, şi în conexiune cu această ramură de activitate, se extind şi alte ramuri din amonte
şi aval, cum ar fi silvicultura, industria, meşteşugurile etc. Funcţia economică, în concepţie
modernă, este de fapt o funcţie complexă, ce cuprinde un număr mare de activităţi.. Cu cât
structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile sociale sunt mai favorabile:
posibilităţi de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul
rural (cu posibilităţi de a lucra în activităţi neagricole, dar apropiate de agricultură), garantând
astfel surse diferite de venituri pentru populaţia rurală; complementaritate în folosirea forţei de
muncă; utilizarea timpului parţial al salariaţilor în gospodăriile agricole privat familiale etc.
Funcţia ecologică, care se referă la protejarea şi conservarea spaţiului rural, care poate
constitui un cadru propice pentru sănătatea populaţiei, turism şi recreere.
Industrializarea excesivă în unele regiuni rurale, exploatarea rapace în unele zone miniere,
intensificarea şi industrializarea zootehniei, chimizarea excesivă în cultura mare şi
legumicultură, extinderea necontrolată a turismului, exploatarea neraţională a unor perimetre
silvice, exploatarea agricolă şi forestieră fără protecţie antierozională etc. au determinat apariţia
şi intensificarea unora dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă lumea de azi, între
care remarcăm: poluarea spaţiului rural; deteriorarea peisajului agricol şi silvic; reducerea
alarmantă a florei şi faunei; afectarea echilibrului ecologic în numeroase ecosisteme ale spaţiului
rural. Rezolvarea, totală sau parţială, a acestor probleme fac din funcţia ecologică a spaţiului
rural un element important al ameliorării acestuia.
Funcţia social-culturală, care vizează favorizarea dezvoltării unor relaţii sociale speciale
între membrii comunităţilor săteşti şi în cadrul diferitelor instituţii cu caracter formativ-educativ
1
Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

6
(şcoală, biserică, clinici etc.), inclusiv activităţi asociative, de natură economică, ecologică şi
culturală. Spaţiul rural, prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi
celor intercomunitare este, în esenţă, un spaţiu social. Dimensiunile relativ reduse ale
localităţilor, existenţa şi manifestarea unor raporturi deosebite între membrii comunităţii,
cunoaşterea reciprocă, ierarhizarea socială, toate acestea sunt caracteristici importante ale
spaţiului rural.
Sintetizând aceste funcţii ale spaţiului rural, rezultă că în concepţia Uniunii Europene
agricultura nu este doar un sector economic important, producător de produse agricole marfă şi
de profit, ci înainte de toate este un mod de viaţă. Spaţiul rural nu se reduce doar la un cadru de
organizare şi desfăşurare a diferitelor activităţi economico-sociale, înainte de toate pentru
agricultură, acesta constituie, de asemenea, un mediu de viaţă, un spaţiu social şi spiritual, cu
implicaţii profunde asupra ansamblului economiei naţionale.

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă

Evoluţia contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realităţile vieţii


sociale au impus şi dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează ştiinţele sociale. Astfel,
după cel de-al doilea război mondial s-a conturat şi s-a dezvoltat un tip nou de dezvoltare
economică, care, în esenţa ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a cerinţelor prezente de
consum fără compromiterea sau prejudicierea cerinţelor viitoarelor generaţii. În plan teoretic şi al
politicilor economice s-a conturat conceptul de creştere economică, care reliefează aspecte
esenţiale ale dezvoltării economiei contemporane.
Conceptul de dezvoltare durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea însăşi
fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a desprins şi individualizat ca un
corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50-’602. Sintetic, principalii termeni cu care se operează
în acest domeniu sunt: expansiune, creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare3.
În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creştere economică pe termen scurt,
cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care defineşte faza
ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică, în care criza şi depresiunea se
suprapun pe fază descendentă.
Spre deosebire de expansiune, creşterea economică este o expresie mai frecvent folosită
în limbajul curent ca o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici „venit
naţional” sau „produs global”. Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie
pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, pe termen mediu sau lung, dar care nu exclude
oscilaţtii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare4. Creşterea pe termen lung a
capacităţilor de producţie sau a volumului producţiei sau a potenţialului economic capătă de
obicei aceeaşi semnificaţie, de creştere economică. Atunci când creşterea în valoare absolută a
indicatorilor macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica
populaţiei, un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie şi în
societate, anume progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor. În
raport cu acestea, creşterea economică poate fi5:
• progresivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mare decât
cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres tehnic ;
• recesivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mică decât cea
a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic ;
2
Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).
3
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “ Economie. Manual universitar. Ediţia a doua ”, Bucureşti,
Editura Economică, 2001, p. 458.
4
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “ Economie. Manual universitar. Ediţia a doua ”, Bucureşti,
Editura Economică, 2001, p. 446
5
Emilia Ungureanu, „Economie politică”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004, p. 295.

7
• statică – atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii
populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică, dar nu şi de progres.
Indicatorii care reliefează creşterea economică vizează predominant latura cuantificabilă
a activităţii economice, fiind orientaţi către latura cuantificabilă a fenomenelor şi proceselor
economice, lăsând la o parte aspectele calitative şi schimbările structurale produse o dată cu
creşterea economică. Din acest motiv, termenul de dezvoltare este mai folosit, chiar dacă părerile
celor preocupaţi de analiza acestui fenomen diferă, totuşi părerea unanimă este aceea că
dezvoltarea este un concept multidimensional.
În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent, la
creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate şi aspectele legate de social, politic,
cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc. În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se
admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu creşterea şi progresul economic.
Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul intitulat
”Viitorul nostru comun” (cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”) al Comisiei
Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare a ONU. Definiţia dată în acest raport numeşte dezvoltarea
durabilă ca fiind „acea dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor actuale, fără a prejudicia
interesele generaţiilor viitoare”. Conform definiţiei date de CMED, dezvoltarea durabilă implică
faptul că volumul total al capitalului, format din capital fizic (maşini, drumuri, hoteluri ş.a.),
capitalul uman (sănătatea oamenilor, cunoştinţele şi calificarea lor) şi capital natural (pădurile,
aerul, apa şi solurile fertile), rămâne constant sau creşte în timp.
Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în
condiţiile în care, între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii, se manifestă un spirit
asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, în virtutea căruia binele si bunăstarea unuia
nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia.
Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma –
denumit “Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor de
mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare, în
noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi
procesului creşterii economice. Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni
regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a dezvoltării economice. Pe linia
unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondială pe tema dezvoltării şi mediului.
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea a reunit, între 3 şi 14 iunie
1992, la Rio de Janeiro, în Brazilia, 145 de preşedinţi, prim-miniştri sau vicepreşedinţi ai ţărilor
membre ONU, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX.
Cele mai importante documente adoptate la aceastaă conferinţă sunt: Declaraţia de la Rio
asupra mediului şi dezvoltării, supranumită “Carta Terrei”, Planul de acţiune intitulat “Agenda
21”, Convenţia cadru privind schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia
privind desertificarea. Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este
Comisia Dezvoltării Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevazută în capitolul 38 al Agendei
21: “Aranjamente instituţionale internaţionale “6, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform
Adunării Generale a ONU, în cadrul Consiliului Economic şi Social (al ONU).
Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum şi
concluziile Summit-ului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze, în
perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summit-ul Mondial
pentru Dezvoltare Durabilă.
Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel
naţional, regional şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte, legate
de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în perioada ce
6
Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

8
a trecut de la Summit-ul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă parte, de găsirea unor
noi soluţii pentru o dezvoltare economică şi socială mai durabilă şi mai echitabilă. ONU a
organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţa mondială care a dezbătut problemele majore cu
care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea, degradarea mediului, sănătatea,
accesul la diferite pieţe etc. Dezvoltarea durabilă vizează un echilibru între obiectivele sociale,
economice şi ecologice:
• în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea ponderii
persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc) cu mai puţin de un dolar pe zi;
• în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie şi
consum non-durabile;
• în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.
Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esenţă orientat spre scop, ceea ce
presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze şi să se
poată obţine un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce ar
însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultura este actualmente durabil sau nu.
Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea raţională a resurselor, dar fără a se
limita la acest lucru.
Dezvoltarea spaţiului rural este o activitate de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin
dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei
ocupate în activităţi diverse.
Carta Europeană defineşte spaţiul rural ca fiind teritoriul constituit de spaţiul agricol
destinat culturilor vegetale şi creşterii animalelor, suprafeţelor neagricole şi activităţilor care
trăiesc în acest mediu.
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1269/1996 cu
privire la Carta europeană a spaţiului rural – documentul – cadru, politic şi juridic al dezvoltării
şi amenajării rurale în Europa.
Referitor la conceptul de dezvoltare rurală, în România se apreciază, că până de curând
nu au existat preocupări ştiinţifice complexe în domeniu. Cu excepţia perioadei interbelice, când
s-au pus bazele şcolii sociologice româneşti de către Dimitrie Gusti şi când s-au făcut ample
studii sociologice în teren, care au “radiografiat” starea satului românesc, în rest aproape nimic7.
Spaţiul rural are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate şi
autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii).
1. Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole
ocupă, de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a ruralului.
În unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreuna cu activităţile conexe
silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice,
industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii, este predominantă atât din punct de vedere teritorial
cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, litorale şi de deltă, pot fi activităţile
agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică,
spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu preponderent agrar.
2. Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere
economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură,
viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şi exploatarea pădurii, industrializare
lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică şi meşteşugurile deţin
pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural.
Marea parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practicate
manuale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. În plus, prin natura

7
Ion Dona, Dobre Carina, Gergely Silvia, „Dezvoltare rurală. Note de curs, sinteze”, Bucureşti, 2005, p. 27.

9
activităţii, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent comparativ
cu spaţiul urban.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca
pondere. În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul
neproductiv depune şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând
membrii de familie – agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby –
ferme”. Este o caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoarele
agricole şi neagricole. Pluriactivitatea are consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv
în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.
3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele
urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea
publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se de regulă, la rezervaţii şi
parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri
cu destinaţie specială.
4. Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii aşezămintelor
umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele caracteristici specifice,
în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetăţeanului la problemele
comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viaţă socială mai apropiată, locuitorii se
cunosc între ei, din toate punctele de vedere.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul
îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mulţi
locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm social sunt
caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu al
comunităţii.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi cultura
locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală
sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea o caracteristică de
mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru
turismul rural. Viaţa socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat
al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiune şi valoare a
spaţiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei
importante părţi din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale
etc. În ţările unde s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole în
spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau service.
Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile
neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii
acestuia.
7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul
continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţile neagricole, în special
cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea faţă de agricultură.
8. Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare
rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care
prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii care
au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie rurală
angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în
industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp, integrarea
activităţilor agroalimentare o constitPrincipiul după care mai uşor şi mai economic se transportă

10
produsul fiind comparativ cu materia primă agricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor
agroalimentare în locaţiile rurale.

1.3. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană

Clarificări conceptuale
Începând cu anul 1973, are loc o perioadă de conştientizare a dimensiunii teritoriale a
sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii internaţionali introduc în
discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-şi diversele problematici globale pe acest
„calapod”8.
Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenţii ale Naţiunilor Unite care au constatat
acutizarea problematicilor în mediul rural şi au atenţionat asupra necesităţii abordării diferite,
specifice, integrate şi multisectoriale a acestuia. Demersurile ulterioare la nivel global au fost
destul de greoaie şi intermitente. În urma multor cercetări şi studii consecutive şi în cadrul
multor dezbateri regionale sau globale, s-a ajuns la elaborarea unui set conceptual închegat în
ceea ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural.
Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană au fost
treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri succesive pe diverse dimensiuni a fost
elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel de dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit.
De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre dezvoltare
socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea de
fenomene pe care le implică dezvoltarea. În anul 1987 a fost lansat, în raportul Naţiunilor Unite
intitulat „Viitorul nostru comun”, conceptul de dezvoltare sustenabilă.
Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea vieţii
fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se face legătura între
ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţia mediului.
Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se
referă, în principal, la:
1. dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată;
2. un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;
3. asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;
4. politici coerente, deschise şi transparente;
5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.
Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi
are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:
– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă şi
echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii
pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului.
– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediului rural
prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din mediul
rural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, a cărei coordonată esenţială
este transferul informaţional (conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel
tradiţional, care definea opusul agriculturii intensive).
– Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi parteneriate
între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile, în vederea
abordării multisectoriale.

8
Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

11
În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau
geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme de cercetare:
1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul
păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi,
cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile
rurale tradiţionale ;
2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi,
dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane. Cercetările din acest
domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspective veniturilor,
educaţiei, confortului şi a productivităţii;
3. modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de
viaţa contemporan rural;
4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale
Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală.
În Uniunea Europeană (25) peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi rurale, care
acoperă peste 90% din teritoriu.
Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul că politica de
dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea pe piaţă a agriculturii şi va
fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării oamenilor, animalelor şi plantelor, a conservării
mediului, a grijii faţă de natură şi asigurării unei alimentaţii sănătoase.
Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus politicilor agrare
şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca fiind un sector, nepunându-se accent
pe dimensiunea spaţială a acestuia. Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire
spaţială a acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe
densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale
condiţiilor şi dinamicii mediului rural din Europa.
Datele socio-economice disponibile sunt la nivelul regiunilor NUTS 33.
Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi agregate pe
coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în domeniul dezvoltării
rurale.
Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a populaţiei
mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind:
– regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu
mai puţin de 150 locuitori pe km2);
– regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai
puţin de 150 locuitori pe km2);
– regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu
mai puţin de 150 locuitori pe km2).
Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie trăieşte în
regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

12
Sursa: www.ase.ro

Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole Comune


(PAC).
La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, politicile agricole comune au avut drept scop
încurajarea producţiei agricole, prin suportul direct al producţiei şi prin modernizarea agriculturii.
Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de ferme mici şi o pondere mare a
populaţiei ocupate în agricultură. Existau, de asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi:
sărăcie în mediul rural şi şomaj în mediul urban. În trasarea arhitecturii PAC a fost prevăzută,
aşadar, restructurarea fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului
tehnic în agricultură. În 1962 a fost creat un fond special de garantare a preţurilor produselor
agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – EAGGF) 9 care
este, practic, cel mai mare consumator al bugetului UE.
Aşadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost
îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi îmbunătăţirea condiţiilor de procesare şi
vânzare a produselor agricole. Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de producţie, atât la
nivelul fermelor individuale, cât şi la nivelul întreprinderilor de procesare şi desfacere.
Principalele deziderate au fost: creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea pieţei,
asigurarea de venituri echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, preţuri rezonabile
pentru consumatori. Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au fost:
sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei, protecţia importului, subvenţii la
export.
Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia agricolă a crescut cu peste 30%
în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea cu principalele produse agricole şi sporirea
veniturilor fermierilor.
Astfel, în perioada 1962–1972, perioada de implementare a PAC, care are drept pilon
central şi unic dezvoltarea agriculturii, CEE (care fusese net importatoare de produse agricole)
devine un mare exportator de produse agricole.

9
Adoptat prin Reglementarea UE din 25, din 1962 şi amendat prin Reglementarea UE 728⁄70.

13
Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a preţurilor”10.
Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea micilor ferme în ferme bine
echipate, competitive şi conectarea lor la nevoile pieţei. Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi
reduse de adaptare la piaţă, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar
fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii compensatorii.
În această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a produselor
agricole, aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional. În acelaşi timp creşte şi gradul de
autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole. Are loc înlocuirea taxelor pe
producţie cu sistemul cotelor de producţie (1979). Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi
reorganizate pe criterii deproductivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial11.
În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe managementul capitalului
uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la vârste mai mici sau al recalificării prin cursuri
profesionale. În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care necesită măsuri
specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din mediul rural
care ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum şi prezervarea mediului natural şi a
naturii. Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu, este aplicată
perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor agricole. În toată această
perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare pentru agricultură.
Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent, în exclusivitate,
pe sectorul agricol.
La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-a atins propriile
limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de reformă majoră. Aceasta a fost
acompaniată de trei măsuri structurale finanţate prin Fondurile de Garantare, şi anume:
pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor
agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente şi metode care reflectă orientarea
spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială şi integrarea
problemelor de mediu. 1992–1999 este perioada reformei Mac Sharry12. În această perioadă,
mecanismele de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor garantate şi acordarea de plăţi
directe compensatorii) nu au putut preveni creşterea excedentelor, care au necesitat costuri din ce
în ce mai mari de stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a veniturilor reale ale fermierilor nu
a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au afectat profund mediul. Efectul imediat al
acestei crize a fost competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională. A devenit
necesară reformarea politicii comune.
Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa
liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe determinate de tipulde cultură, de
randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală
efectivă. Au fost reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectelereformei au fost vizibile şi
notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilorfermierilor şi echilibrarea cererii şi ofertei pe
piaţa comună agricolă.
Presiunea pentru reformă a venit din trei surse:
– Prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor locali. În 1996, în noiembrie,
Irlanda găzduieşte Conferinţa Europeană de dezvoltare rurală în cadrul căreia se face înţeleasă
necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai simple şi abordabile;
– a doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului Structural (Agenda 2000),
de a creşte competitivitatea agriculturii, de a îngriji problemele de mediu şi a se pregăti pentru
extinderea UE;

10
Au loc primele două extinderi ale CEE.
11
În 1979 erau 4,8 milioane ferme (10,4 milioane în 1960). O scădere anuală cu 3% a numărului de ferme.
12
Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

14
– a treia este legată de contextul internaţional şi de rolul agriculturii în Europa, sub
aspectul bunurilor publice şi de mediu.
În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC – dezvoltare
rurală. În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv
principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale.Este elaborat modelul agricol
european, în care dezvoltarea rurală integrată devine prioritară.
Sunt aduse în discuţie problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea alimentelor,
integrarea problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea economiei şi a vitalităţii
zonelor rurale, încurajarea practicilor agricole prietenoase faţă de mediu, conştientizarea privind
amenajarea teritoriului, încurajarea agricultorilor pentru utilizarea metodelor de producţie mai
puţin intensive, pentru a reduce impactul asupra mediului, multifuncţionalitatea agriculturii.
Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale este focalizată pe indivizi şi
grupuri, alţii decât fermieri. Are loc transparentizarea elaborării şi gestionării programelor. Sunt
identificate şi încurajate o serie de servicii pentru agricultori. Are loc diversificarea producţiei de
alimente, în paralel cu o reducere a preţurilor garantate, compensate prin preţuri directe la
fermieri. Este îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole, iar
veniturile obţinute în agricultură se dezvoltă favorabil.
S-a stabilit, de asemenea, şi o bază solidă pentru extinderea UE şi a negocierilor în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În anul 2003, noua Politică Agrară Comună îşi continuă schimbarea profilului interior
începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC. În iunie
2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC. Prin această reformă se dă producătorilor
agricoli libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei.
Principalele subvenţii vor fi plătite independent de producţie, în condiţii clar definite.
Elementele cheie ale reformei PAC sunt:
1. SFP şi plăţi independente de producţie (se are în vedere şi evitarea abandonului de
producţie);
2. SFP este strict condiţionat de respectarea condiţiilor de mediu, securitate alimentară,
bunăstarea plantelor şi animalelor, păstrarea în bune condiţii a terenurilor agricole;
3. extinderea politicilor de dezvoltare rurală (cu bani UE);
4. reducerea plăţilor directe („modulation”) către marile ferme şi reorientarea fondurilor
spre politici de dezvoltare rurală;
5. definitivarea, până în 2013, a unei discipline financiare. Are loc trecerea la centrarea,
într-o mai mare măsură, pe calitate în loc de cantitate şi schimbarea completă a modului de
subvenţionare a agriculturii, prin orientarea, în mai mare măsură, spre piaţă, prin: subvenţii
decuplate13, prin introducerea sistemului de modulare14, a sistemului degresiv (de reducere
treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006–2012) şi prin respectarea regulilor încrucişate15
(cross-compliance).
Este reafirmată necesitatea susţinerii şi întăririi mediului rural şi reorientarea sprijinului
spre practici agricole extensive12. Este adoptat „pachetul adaptat cerinţelor noilor state
membre”, în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală. Este important de amintit că în 2003 (conform
Agendei 2000) a avut loc decuplarea suportului pentru producţie16.

13
Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei.
14
Mecanism prin care se reduc plăţile directe („modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru
finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală.
15
Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului,siguranţa alimentelor,
sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate
terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.
16
Agricultura extensivă.

15
Noile probleme cu care se confruntă sunt: problemele legate de siguranţa alimentelor,
problemele mediului, negocierile comerciale multilaterale OMC, acordul asupra formulei de
extindere a UE (2002).
În 2004 şi 2005 au fost introduse noi elemente de reformă până în 2013, când va fi
definitivat un mecanism de disciplină financiară. Acest tip de plată (Single Farm Payments) va fi
implementat în 2005, cel mai târziu în 2007, dacă unele state membre consideră că au nevoie de
o perioadă mai lungă de tranziţie.
Concluzionând, dezvoltarea rurală are, în Europa, o istorie proaspătă. Uniunea
Europeană şi-a definit, relativ recent, intenţia de a aplica programe specifice de dezvoltare în
zonele rurale. Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politiciloragrare.
Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scopasigurarea securităţii
alimentare sau promovarea Uniunii Europene ca pe o putere exportatoare de produse agricole în
lume, şi nu dezvoltarea în sine.
Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spaţiul rural este definit ca una dintre valorile
fundamentale şi definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată, îngrijită şi promovată. Miezul
forte al politicilor de dezvoltare rurală în cadrul Uniunii Europene îl reprezintă dezideratele
promovate de Sistemul Naţiunilor Unite, fiind, practic, adecvarea perceptelor de dezvoltare
durabilă, integrată şi multisectoarială la realităţile Europei.
Am putea concluziona că există, practic, două direcţii esenţiale care determină şi
influenţează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: raportul sector agricol versus
sector ne-agricol şi grija pentru mediu. Se observă o mutare de accent dinspre politicile care
pornesc din centru spre politicile care apar la nivel local. În noile abordări, dezvoltarea rurală
presupune, înainte de toate, informaţie.
Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoştinţe, informaţii şi know-how,
transferul şi managementul informaţiei şi al cunoaşterii. Concepte cum ar fi, dezvoltare rurală
extensivă („rural extension development”) sau extensia agriculturii („agricultural extension”)
implică dezvoltarea infrastructurii de comunicare, informare şi inovare.
Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a problemelor din
trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar ca o problemă, ci şi ca o oportunitate. Politica
de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-un context socioeconomic şi ecologic mai
larg”.
Are loc înlocuirea subvenţiilor prin crearea de surse noi, competitive. Din această
perspectivă, preocuparea pentru diversificarea activităţilor din mediul rural este în continuă
creştere.

16