Modalităţi de

cunoaştere a
personalităţii elevului
 Introducere
• Secolul al XX-lea aduce cu sine o nouă tendinţă în studiul şi formarea personalităţii
umane, generată de nevoia socială de eficienţă umană. Un număr crescând de
lucrări de specialitate, circumscrise instruirii, abordează teme care vizează
ameliorarea şi optimizarea capacităţilor umane în vederea creşterii randamentului
activităţii şi obţinerii eficienţei personale şi sociale (Zlate, 1999).

• Acest deziderat devine posibil prin orientarea şi focusarea acţiunii pedagogice

conform viziunii care are la bază învăţarea/instruirea centrată pe elev. Deducem
cu uşurinţă aşadar necesitatea cunoaşterii psihologice a elevului, a aptitudinilor şi
caracteristicilor sale generale şi particulare de personalitate, eficienţa instruirii
fiind direct influenţată de asigurarea concordanţei dintre caracteristicile persoanei
şi obiectivele procesului formativ.
Metode de cunoaștere a elevului
• Metoda este calea, planul de activitate, ansamblul operațiilor mentale si
concrete care duce la un rezultat cognitiv in legătură cu fenomenele abordate.
• În domeniul educației, psihologia utilizează un ansamblu de metode de
cercetare și investigare comune și altor discipline psihopedagogie dar care se
disting prin anumite particularități specifice și modalități de aplicare și
utilizare a lor, în scopul cunoașterii personalității elevilor.
• Metode – clinice (observația, convorbirea, analiza și metoda
biografică), metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul și
ancheta).
• În cele ce urmează vom expune și vom prezenta principalele metode de
cunoaștere a elevului.
1. Observația - Metoda observaţiei este una din cele mai vechi metode utilizate in
cunoaşterea psihologică, şi constă în urmărirea atentă şi sistematică a
comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice
(Cosmovici&Iacob, 1998). Observaţia este metoda cel mai des utilizată în
cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale preşcolarilor, elevilor, furnizând
informaţii bogate şi variate.
Conținuturile observației sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile
bio-constituționale ale individului (înălțimea, greutatea, lungimea membrelor,
circumferința craniană) sau trăsăturile fizionomice, precum și de simptomatica labilă,
adică multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile, mobile ale individului,
cum ar fi: conduita verbală, cea motorie, mnezică (a memoriei), inteligența ca și
varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.
Observația se manifestă sub mai multe forme: Orientarea actului observațional:
observația și auto-observația; prezența sau absența intenției de a observa: observația
ocazională, observația sistematică; prezența sau absența observatorului: observația
indirectă, mediată, cu observator ascuns; implicarea sau nonimplicarea
observatorului: observația pasivă, participativă; durata observării: continuă sau
discontinuă; obiective urmărite: integrală sau selectivă.
• Calitatea observației depinde de o serie de particularități psihoindividuale ale
observatorului: capacitatea de a-și concentra atenția, de a sesiza esențialul, de gradul sau
de sugestionabilitate, precum și de anumite caracteristici ale percepției umane:
selectivitatea ei, categorizarea spontană și structurantă a câmpului de observație sau pur și
simplu factorii sociali ai percepției care o modelează și o deformează.

• Condițiile unei bune observații sunt: stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului
urmărit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condițiilor și
mijloacelor necesare; elaborarea unui plan riguros de observație; efectuarea unui număr
optim de observații; utilizarea grilelor de observație.

• Avantajele observaţiei - uşurinţa aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare

efectuării cercetării, naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor relevante.
• Dezavantajele observației - Observatorul trebuie să aştepte uneori mult timp până se
produce fenomenul vizat, fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă
imposibilitatea de a izola şi controla variabilele. Mai mult decât atât, prezenţa
observatorului poate determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale
subiecţilor care modifică situaţia globală a câmpului social sau a comportamentelor celor
observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu (Ilie, 2004).
2. Experimentul - constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente
asupra variabilei dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este redusă la
minim.
Experimentul psihopedagogic poate fi de două tipuri: constatativ (urmarește fotografierea,
consemnarea situației existente la un anumit moment); formative (țintește spre
introducerea în grupul cercetat al unor factori de progres, în vederea schimbării
comportamentului).
Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observației, cele cărora
cercetătorul le va studia variația în cursul experimentului. De exemplu numărul
de cuvinte reamintite după citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se
parcurge un test, numărul de erori într-o probă reprezintă variabile dependente.
Variabilele independente nu depind de nicio altă variabilă, ele fiind legate de
decizia experimentatorului, care în mod deliberat le-a introdus în experiment.
Tipuri de experimente – naturale, de laborator, psiho-pedagogic.
• Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obișnuită
de viață și activitate și introducerea într-o ambianță artificială anume creată (camere
special amenajate, aparatură de laborator, condiții și programe de desfășurare
a experimentelor bine determinate, deseori obligatorii).
• Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanșatoare într-un
cadru obișnuit, familiar de existență și activitate a individului.
• Experimentul psiho-pedagogic - poate fi de două tipuri: a. constatativ (urmarește
fotografierea, consemnarea situației existente la un anumit moment dat), b. formativ
(țintește spre introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea
schimbării comportamentului, schimbare constatată prin compararea situației inițiale cu
cea finală).
• Cum verificăm eficiența metodei? Dacă intenționăm să verificăm superioritatea unui
procedeu didactic, predăm la o clasa folosind noul procedeu și la o alta modelul
tradițional. Comparând performanțele elevilor înainte de introducerea noului procedeu
cu cele obținute după folosirea lui și mai ales cu cele de la o altă clasă la care s-a
procedat după procedeele tradiționale, vom ști dacă noul procedeu este eficient sau nu.
3. Convorbirea - Convorbirea este o conversaţie intre două persoane, desfăşurată după
anumite reguli metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la
o persoană, in legătură cu o temă fixată anterior (Cosmovici&Iacob, 1998).
• Metoda convorbirii şi interviului permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor,
opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor,
mentalităţilor, sentimentelor, valorilor, statutului profesional, dorinţelor aşteptărilor,
idealurilor, etc. (Ilie, 2004).
• Există mai multe forme de convorbire, cele mai frecvent întâlnite fiind: convorbirea
standardizată, dirijată, structurată (bazată pe formularea acelorași intrebări, în aceeași
formă și ordine, tuturor subiecților, indiferent de particularitățile lor individuale),
semistandardizată sau semidirijată (cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu
reformularea altora, cu shimbarea succesiunii lor), liberă, spontană, asociată (în funcție
de particularitățile situației în care se desfășoară, de cele psihoindividuale ale
subiectului, chiar și de particularitățile momentului când se desfășoară), psihanalitică,
nondirectivă.
• Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea
aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;
• Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se poate
schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;
• Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind
formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară;
• Convorbirea psihanalitică, propusă de Sigmund Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de
idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;
• Convorbirea nondirectivă, propusă de Carl Rogers, creează condiţiile psihologice care să faciliteze
relatările spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat.
• Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate, direct
de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată ori
instalaţii speciale.
• Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al experimentului, cât şi al
subiectului şi din eventuala lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a subiectului
(Ilie, 2004).
• Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul că în
cadrul interviului, locul experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia fiind în
acest caz univocă – experimentatorul este cel care totdeauna pune întrebările, iar subiectul
totdeauna răspunde.
4. Ancheta - metodă de cercetare care presupune recoltarea sistematică a unor
informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social, ca și interpretarea
acestora în vederea desprinderii semnificației lor psihocomportamentale. În cercetarea
psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode:
• Ancheta pe bază de chestionar - este una dintre cele mai laborioase metode ale
psihologiei, folosirea ei știinific implicând parcurgerea mai multor etape (stabilirea
obiectului anchetei, documentarea, formularea ipotezei, determinarea populației (a
universului anchetei); eșantionarea; alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;
pretestul (pentru a vedea daca chestionarul a fost bine elaborat); redactarea definitivă a
chestionarului; alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane
special destinate acestei operații sau prin autoadministrare); defalcarea (despuierea)
rezultatelor; analiza rezultatelor obinute în raport cu obiectivele formulate; redactarea
raportului final de anchetă.
Cercetătorul trebuie sa stabilească - a. conținutul întrebărilor (vârsta, sexul, studiile,
opinii), b. tipul întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice, închise, da-nu, cu răspunsuri libere,
lăsate la inițiativa subiectului; cu răspunsuri evantai ce se potrivesc modului de a fi sau de
a gândi sau pe care le ierarhizează în funcție de valoarea ce le-o acordă) .
Cercetătorul trebuie să evite o serie de greșeli în formularea întrebărilor, ca de pildă întrebări
prea generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, științific, cuvinte ambigui, cu dublu
înțeles, cuvinte vagi; întrebări tendențioase care sugerează răspunsul, întrebări
prezumtive care presupun cunoașterea dinainte a ceva despre cel investigat, întrebări
ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ.
• Ancheta pe bază de interviu - presupune raporturi verbale între participanții aflați față în
față, centrarea asupra temei cercetate, direcția unilaterală de acțiune, fiecare participant
păstrându-și locul de emițător sau receptor (prin acesta se deosebește de convorbire). Există
interviuri individuale și de grup, clinice, (centrate pe persoană) și focalizate (centrate pe
tema investigată). În practica psihologică, la copiii mici se folosește mai mult interviul, iar
la elevi ancheta pe bază de chestionar, chiar prin autoadministrare. Prin intermediul ei sunt
sondate de obicei opiniile, atitudinile, dorințele, aspirațiile, interesele vocaționale ale
elevilor în vederea realizării orientării lor școlare și profesionale. Important este ca paleta
întrebărilor dintr-un chestionar să fie cât mai diversificată pentru a da posibilitatea realizării
unor investigații, atât extensive cât și intensive.
• Pe baza datelor recoltate putem surprinde mai bine planul real si aspirațional al unui elev,
gradul de conștientizare a unor probleme, capacitatea sa de înțelegere. De asemenea crește
posibilitatea realizării unor cercetări de tip comparativ (Întrebările trebuie să fie cât mai
relevante).
5. Metoda biografică/anamneza - constă în analiza datelor privind trecutul unei persoane
şi a modului ei actual de existenţă (Cosmovici&Iacob, 1998). Mai concret, se bazează pe
cercetarea vieţii şi activităţii individului în vederea cunoaşterii „istoriei personale” necesare
în stabilirea profilului personalităţii sale, precum şi pentru explicarea comportamentului
actual al persoanei. Cercetătorul este interesat de succesiunea diferitelor evenimente din
viaţa individului, a relaţiilor dintre „evenimentele cauză” şi „evenimentele efect” dintre
„evenimentele scop” şi „evenimentele mijloc”. Poate fi utilizată şi pentru cunoaşterea
psihopedagogică a elevilor.
Metoda biografică este mai puțin folosită de psihologia școlară datorită faptului că cei
investigați - elevii nu au încă o biografie amplă care ar putea furniza cercetătorului date
semnificative. Importanța ei crește în investigarea adolescenților și tinerilor, deoarece ei
au o biografie mai amplă.
Justificarea teoretico-științifică a metodei este dată de teza potrivit căreia personalitatea
copilului, conștiința și comportamentul său se structurează sub acțiunea unor factori și
evenimente specifice. Diferite evenimente neașteptate, încarcate emoțional, frustrante
sau stresante (divorțul părinților, moartea unuia dintre părinți, boli, accidente, schimbări
de domiciliu, împrejurarea de a fi copil unic sau de a trăi într-o familie cu mai mulți copii,
încadrarea într-o casă de copii, etc.), lasă urme asupra personalității copilului.
6. Metoda analizei produselor activității este una dintre cele mai utilizate in
psihologia școlară. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de
investigație psihologică. Prin aplicarea acestei metode obținem date cu privire la:
capacitățile psihice de care dispun copii (coerența planului mintal, forța imaginației,
amploarea intereselor, calitatea cunoștințelor, deprinderilor si aptitudinilor), stilul realizării
(personal sau comun, obișnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în
învățare (prin realizarea repetată a unor produse ale activității). O mare importanță o are
fixarea unor criterii după care să se evalueze produsele activității. Printre acestea cele mai
semnificative sunt: corectitudinea-incorectitudinea, originalitatea-banalitatea,
complexitatea-simplitatea, expresivitatea-nonexpresivitatea produselor realizate.

7. Metoda testelor psihometrice - „testimonium'' și a fost introdus in cercetarea

psihologică de McKeen Cattel. Această grupă de metode vizează, cum reiese și din
denumirea lor, măsurarea capacităților psihice ale individului în vederea stabilirii
nivelului său de dezvoltare. Cea mai cunoscută și răspândită este metoda testelor
psihologice.
• Testul presupune - o serie de intrebări, probe, sarcini (școlare, profesionale, tehnice,
practice); - un caracter unitar; se utilizează în vederea stabilirii nivelului de dezvoltare a
unor aptitudini senzoriomotorii, intelectuale sau a unor dimensiuni ale
personalității, prelucrare statistică a rezultatului.
• Clasificare: teste de inteligență și dezvoltare mintală; teste de aptitudini și
capacități; teste de personalitate care măsoară insușiri de temperament și
caracter; teste de cunoștințe sau docimologice care măsoară nivelul cunoștințelor
acumulate de subiecți.
• Testul sociometric este considerat instrumentul principal și punct de plecare în
cunoașterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta în colectiv. El
oferă doar materialul brut în legătură cu aspectele relaționale ale elevului și ale grupului
în totalitatea sa. Ulterior acest material se va prelucra și numai pe baza celor rezultate
vom putea cunoaște aceste aspecte.
• Fișa școlară - instrument practic, care permite desfășurarea unor acțiuni programate la
nivelul fiecărui elev, sistematizarea informațiilor privind personalitatea sa. Structura fișei:
date personale, mediul familial, starea de sănătate, rezultate școlare și preocupări, date
asupra stării psihologice (aptitudini, caracter, temperament), caracterizare sintetică
(nivelul pregătirii școlare, nivelul inteligenței, trăsături pregnante, aptitudini/interese
speciale, particularități temperamentale dominante, orientare școlară și profesională,
recomandări de ordin pedagogic - obiective educaționale concrete.
• În concluzie, nu există metode de cunoaştere a elevilor bune sau rele; există doar
profesori mai mult sau mai puţin preocupaţi de cunoaşterea elevilor, de crearea unui
climat educaţional adaptat modernităţii, facilitator al comunicării şi performanţelor
şcolare.

• Aplicații:
1. Imaginați-vă că sunteți profesor. Care metodă considerați că este cea mai eficientă
pentru a susține cunoașterea individuală a elevilor care fac parte din colectivul unei
clase? Argumentați-vă răspunsul!
• 2.Elevul "X" a avut un comportament neaşteptat punându-vă pe dv. într-o situaţie
critică.
• Reflectaţi asupra cauzelor posibile ale acestei reacţii. Realizaţi o cunoaştere a.
• Discutaţi cu elevul, colegii lui, profesori, părinţi despre cauzele posibile ale
reacţiei elevului. Realizaţi o cunoaştere b.
• Planificaţi o situaţie similară pentru a urmări reacţia elevului. Realizaţi o cunoaştere b .
a) teoretică b) practică
În relaţia educaţională:
(1)Cunoaşterea elevului de către profesor este o c. (2)Cunoaşterea profesorului de către
elev este o b.
a) cunoaştere ştiinţifică; b)cunoaştere cotidiană; c)cunoaştere psihopedagogică
Notaţi cu “a” propoziţiile adevărate. 1.Introversiunea face imposibilă cunoaşterea
celuilalt (f ). 2.Stabilitatea favorizează obiectivitatea cunoaşterii celuilalt(a ).
3.Extraversiunea favorizează rapiditatea cunoaşterii celuilalt (a ). 4.Instabilitatea
periclitează consecvenţa în cunoaşterea celuilalt( a).

Continuaţi propoziţiile:
(1)Cunoaşterea ca stare priveşte b, d .(2)Cunoaşterea ca proces priveşte a, c.
a) funcţionarea sistemului psihic; b) imaginea mentală a obiectului
cunoaşterii; c) acţiunea efectivă de cunoaştere; d) conţinutul sistemului
psihic.