Sunteți pe pagina 1din 11

SITUATIA DE COMUNICARE

FUNCŢIILE LIMBAJULUI
Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de
comunicare.
Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor
diferite tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale limbajului.
Funcţia limbajului -relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia
socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este utilizată; însumează
comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor etc.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar
dacă un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit
uz al unităţilor lingvistice în enunţ.

Factori care FUNCTIILE CORESPUNZATOARE


intervin în procesul (ROMAN JAKOBSON)
comunicării
EMIŢĂTOR 1. EMOTIVĂ  (numită şi interjecţională)
- este  centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii
vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului
este constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi
alte caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a
vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia*
interogativă/ exclamativă, lungimea sunetelor etc):Vai, ce tare plouă!
DESTINATAR 2. CONATIVĂ  (numită şi persuasivă sau retorică)
(RECEPTOR) -  orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a
funcţiei conative este marcată de pers. a II-a la pronume şi verb,
de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb;intonaţia
exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie
primordială este centrată asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă
crezi?
REFERENT 3. REFERENŢIALĂ (numită şi denotativă, informativă)
(CONTEXT) - este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o
mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin
enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal domestic.
COD 4. METALINGVISTICĂ
- este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care
transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de
descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii
se face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent)
şi metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi
argourile, limbajul copiilor, (in)corectitudinea unei forme gramaticale,
decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei face", ci „ei sunt,
ei fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".
CONTACT 5. FATICĂ
- asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul
poate cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul
că el rămâne în continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în
cea mediată: Acum urmăriţi-mă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?
MESAJ 6. POETICĂ(numită şi estetică sau literară)
-  este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a
artei verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte
funcţii, de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de
enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implică o participare a
funcţiei referenţiale; poezia lirică, dominată de persoana I, cuprinde
enunţuri în care intervine puternic funcţia emotivă, iar poezia liric-
adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda, epistola),
implică funcţia conativă.

TIPURI DE TEXTE
Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică
idei. 
1.      Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp
şi spaţiu.
-         Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o
cronologie a evenimentelor;
-         Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul
compus;

2.      Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi


se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către
autor.
-         Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri,
fenomene ale naturii etc.
-         Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a
unor scene din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea
fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte
ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);
-         Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul
descrierii şi părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt
percepute proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele
spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta este descris;
-           Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
-         Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul
naraţiunii avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.
3.       Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea,
oferă explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor
persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac
obiectele etc.;
-         Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din
realitate;
-         Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice,
textele de tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele
publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.);
-         Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem
informaţi?,Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
-         În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.
     4.  Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu
un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii
retorice (vezi separat argumentarea).
În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de
expunere selectat:
SCOP ELEMENT ACCENTUAT MOD DE EXPUNERE
Destindere Public Narativ
Autoexprimare Autor Descriptiv
Informare Subiect Expozitiv
Convingere Autor – Subiect/ Public - Subiect Argumentativ

REGISTRE LINGVISTICE

          REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul


vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate
lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie


comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de
serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul
familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
         poliglosia  (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
         se dezvoltă spontan;
         degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
         numarul mare de  cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
         aproximări („S-a cam speriat.”)
         ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
         forme neliterare ale cuvintelor;
         repetiţii;
         clişee lingvistice;
         locuţiuni;
         diminutive, augmentative;
         superlative populare;
         formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         expresii peiorative;
         supranume (poreclele);
         elemente paraverbale  (debitul verbal,  pauza, prelungirea unor sunete, timbrul
vocal etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:
         folosirea termenilor concreţi;
         registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice),
limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
         redundanţă;
         accidente fonetice;
         locuţiuni şi expresii populare;
         sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic,
propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
         polisemie bogată;
         elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular
originar(rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale
vorbirii:
         efecte sonore în realizarea enunţului;
         diminutive sau augmentative;
         derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
         forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
         vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
         folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
         articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
         dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
         formule de adresare;
         superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
         verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa
timpurilor gramaticale);
         forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
         „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
         interjecţii;
         locuţiuni;
         expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
         acorduri forţate (haină kakie);
         coordonarea sintactică;
         propoziţii incidente;
         propoziţii eliptice de predicat;
         tautologia;
         repetiţia;          
         anacolutul;
         dezacorduri (subiect - predicat);
         paralelism sintactic;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         elemente paraverbale;
         oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii,
interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

  D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:


         respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
         păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
         vocabular bogat, nuanţat;
         prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
         evitarea repetiţiilor;
         elemente afective puţine şi controlate;
         sintaxă complexă:
         procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii


române vechi:
         cuvinte de origine slavă;
         arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
         folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii
kirilice a unor cuvinte);
         formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră”
(„Noi luptasem...”);
         sintaxă greoaie (latină);
         pluralul majestăţii;
         forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele”
pentru pronumele relativ 'care') etc.
F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat
fiind,  printre altele, de:
         forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
         lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
         forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
         perfectul simplu (predilect în Oltenia);
         forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care  îl folosesc (grupuri


sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
         permanenta schimbare a fondului lexical;
         fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
         folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” -
'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” -
'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi


culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine
(neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică
preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele


situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în
perspectiva unuia dintre factorii comunicării: 
        emitator  - funcţia emotivă
        receptor – funcţia conativă
        mesaj – funcţia poetică 
        cod  - funcţia metalingvistică
        context (sau referent)– funcţia referenţială
        canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA,care


trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a
emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca
emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prinlungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în
exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi
augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la
dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte


laincitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri,
rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la
receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării
receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi
adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative,
afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. 
3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre
sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modulcum se
spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul
pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele
pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat
mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei
verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la
persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la
persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice,
formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera
dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales
factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în


vedereînţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se
verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale
semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin
gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia
metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care
funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi
facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia
metalingvistică a comunicarii 

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta


ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare
personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul.
Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară,trimite la
context şi stabileşte referentul.  Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere
informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării. 

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea


serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta
până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului.  La nivelul
contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică
degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un
stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame 
        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic 
        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate,
cronici 
        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului
telefonic 

STILUL.CALITATI GENERALE
In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima in
scris (stil individual)
In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii:
1.  Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activitatii
sociale (stiluri functionale);
2.  Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei literare,
creand un stil literar.

In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care arata
apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care arata ca apartine unui
anume vorbitor.

Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca  cateva conditii obligatorii, numite


CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt:
1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii
in comunicare duce  la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de nerespectarea
claritatii tin si pleonasmul si tautologia.
Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de
larga circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea
constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi, obositoare.
2.CORECTITUDINEA =  respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa,
topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice sunt solecismul(dezacordul dintre
subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de constructii sintactice).
3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima
mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea
cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau din amestecul elementelor
caracteristice unor stiluri variate.
4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. 
Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de cuvinte: 
potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din uzul curent al
limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin
validat) si regionalisme, (cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone). 
potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt
folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni
neliterari:  argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera
cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul)
si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi
pentru a realiza o comunicare mai rapida).
mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari, inlocuiri).  
 NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN OPERELE
LITERARE (STILUL BELETRISTIC!!!!)

 5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea


comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte de prisos)
si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin paranteze sau constructii
incidente).

STILUL.CALITATILE PARTICULARE

Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de insusiri
particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii.
Cele mai cunoscute calitati particulare sunt:

NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautarefortata a


unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul.Opuse
naturaletei sunt afectarea si emfaza.
      2. DEMNITATEA  - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu               aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite
ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios.

ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si


expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului;
opusul armoniei este cacofonia.
FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un modindirect
ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor simple. Opus
este simplismul, expresie a superficialitatii  
RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii onota
entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur.
UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o gama foarte
variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau absurd.
IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin disimulare.Poate fi
persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.
      9. CONCIZIA  – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa
conciziei este          poliloghia.    
     10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

NOTA  In  cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit si VARIETATEA


STILISTICA, luata drept calitate particulara a stilului; aceasta consta in amestecul de
stiluri ale limbii in exprimare.

STILURILE FUNCTIONALE

Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un


domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o
anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor . 

Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de


baza:oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de comunicare in sfera


relatiilor oficiale .
In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de
comunicare :monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral ( cuvantari
in ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul oral ( in relatiile
oficiale dintre institutii si public ) . 
Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia,
cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate,
scrisoarea de intentie. 
Caracteristicile generale ale stilului : 
- stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica , gramaticala ,
ortografica , lexicala si grafica ; 
- caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre expresiv ,
lipsite de incarcatura afectiva ; 
- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o singura
interpretare ; 
- absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ; lipsesc
lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative . 
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie
specifica) de tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc.
            Caracteristicile specifice ale stilului:
la nivel morfologic sunt frecvente:
-         substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)
-         infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
-         viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…)
-         reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
-         forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
-         pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
-         preferinta pt anumite adverbe si locutiuni  (in vederea, in scopul, pe baza, in
consens cu….)
-         locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)
la nivel sintactic:
-         grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;
-         constructii infinitivale
la nivel stilistic:
-         coordonarea ca mijl. principal de organizare;
-         elipsa
-         respectarea unor reguli de organizare grafica

STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei


si tehnicii .
            Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente
stiintifice si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) , dialogul
oral ( in cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice )
            Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica , economica ,
politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul stiintific ,eseul
stiintific.
            Caracteristici :
-         Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele
limbii) ;
-         Obiectivitate  - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe
comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este cognitiva ;
-         Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific  autorul , cel care transmite un
asemenea mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de
necontestat , iar receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului ,
gandirii abstracte , logice (exceptie: polemica stiintifica)
-         Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ;
formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ; ele
sunt insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame , schite
fotografii harti etc. ;
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet,
extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie,
cronologie, futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele  internationale (computer,
microbiologie, televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
-inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific:
-coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
-digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul
paginii;
-succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul


esteinformat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele
sociale si politice , economice , artistice etc.
            Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) ,
monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul
scris ( interviuri consemnate scris ) .
            Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda,
stirea, anuntul publicitar etc.
            Caracteristici :
-         Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva ,
informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de
informare si formare de convingeri ;
-         Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ;
este stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
-         Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte
largi ;
-         Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii :  preocuparea pentru inovatia
lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea
cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice
( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ;
tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea
figurilor de stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor.

STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )


             Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi .                    
            Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul scris
( schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral ( relatari si
anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) .
            Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti
vorbitorii si insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este posibila
si se realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii.
            Caracteristici :
            - naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune
unor reguli,  factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii ; 
            - continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare .
-         Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de
umplutura”,  a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii
dialogate , precum si prin mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit
intreruperea comunicarii , restul fiind sugerat .
-         Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor ,
proverbelor , locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt
substituite prin perifraze .
            - incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a
starilor emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar .
Lingvistic , aceasta trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si
augmentativelor , a cuvintelor peiorative , a superlativelor populare si a unor sintagme
afective etc.
            - inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee :
porecle , contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la vanatoare
de lei ? ,, ) unitati neologice ( Curat murdar ! ,, )

STILUL BELETRISTIC 
Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.  
Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de
informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o
anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare , forma
devine element esential si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca expresie a
unui continut determinat , este unica si irepetabila .
            Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea,
dialogul si monologul, in scris sau oral (in creatia populara).
            Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
            Caracteristici:
- Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea
realul sau ceea ce este considerat ca real  , in stilul artistic comunicarea este expresia
unei alte realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune problema falsului , el stie
ca e vorba de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia poetica a
limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la  ceea ce spune , ci si la CUM
SPUNE ;
- Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar
apartine; se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar
deopotriva : regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ;
- Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil. 

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel
mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt
consideratelicente poetice.