Sunteți pe pagina 1din 12

Efectele biologice şi mecanismele moleculare de

acţiune ale radiaţiilor UV

Introducere
În ultimii ani s-a constatat că incidenţa cancerului cutanat a crescut în mod
alarmant (Shore, 2001). Această observaţie a dirijat interesul specialiştilor spre
investigarea efectelor biologice ale radiaţiilor UV solare. Este cunoscut faptul că
expunerea la radiaţii UV determină efecte imediate (eritem şi pigmentare) şi efecte
întârziate (îmbătrânirea prematură a pielii şi diferite forme de cancer) (Robert, 1999).
Spectrul UV al luminii solare cuprinde domeniile: UVC (190-290 nm), UVB (290-
320 nm) şi UVA (320-380 nm). Întrucât stratul de ozon al stratosferei reţine în totalitate
radiaţiile UVC şi parţial radiaţiile UVB, la suprafaţa Pământului ajung numai radiaţii
UVA, şi în mică măsură radiaţii UVB (Huda, 2000).
Radiaţiile din domeniul UVA şi UVB acţionează prin mecanisme diferite.
Radiaţiile UVB au o energie mai mare comparativ cu radiaţiile UVA şi sunt absorbite
direct de o serie de constituenţi celulari, ca de exemplu acizii nucleici, proteinele şi acidul
urocanic. Radiaţiile UVB exercită un efect mutagen, fiind principalul agent responsabil de
apariţia cancerului cutanat (de Gruijl, 2000).
Fotonii UVA au o energie mai mică decât fotonii UVB, dar au o pondere de peste
90% din energia solară din spectrul UV de la suprafaţa Pământului. In plus, radiaţiile UVA
penetrează cu uşurinţă epiderma, acţionând asupra stratului proliferativ bazal al epidermei
şi chiar asupra componentelor sanguine din dermă (Leszczynski şi colab., 1996). Radiaţiile
UVA acţionează asupra constituenţilor celulari în mod indirect, prin mecanisme oxidative
ce implică formarea speciilor reactive de oxigen (anioni superoxid, peroxid de hidrogen,
radicali hidroxil, radicali peroxil, şi oxigen singlet). Speciile reactive de oxigen au o durată
de viaţă relativ scurtă, dar sunt extrem de reactive, reacţionând cu cea mai mare parte a
constituenţilor celulari: acizi nucleici, proteine, lipide, polizaharide. Acţiunea lor induce de
cele mai multe ori modificări ireversibile. Radiaţiile UVA exercită un efect mutagen mai
slab decât radiaţiile UVB, dar joacă un rol important în etiologia cancerului de piele,
având în vedere predominanţa lor în spectrul UV la suprafaţa Pământului (Stary şi colab.,
1997).
Deşi în cea mai mare parte radiaţiile UV solare exercită efecte nocive, nu poate fi
neglijat efectul lor benefic legat de sinteza vitaminei D, precum şi efectul psihologic
pozitiv al expunerii la soare.

1. Efectele radiaţiilor UV solare asupra


organismului uman
1.1. Efectele radiaţiilor UV la nivelul pielii

Pielea este organul cel mai expus la radiaţiile solare. Pielea este alcătuită din
epidermă, dermă şi ţesut subepidermal. În structura epidermei se evidenţiază (1) stratul
bazal (stratum germinativum), (2) stratul spinos (stratum spinosum), (3) stratul granular
(stratum granulosum) şi (4) stratul cornos (stratum corneum). Epiderma este separată de
dermă printr-o membrană bazală. Derma are o grosime de circa 1000-4000 μm şi are în
Referat.clopotel.ro
Marina Tamara Nechifor

structura sa fibre elastice şi de colagen produse de fibroblaste, vase de sânge şi limfatice,


foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare, fibre musculare netede şi nervi. Ţesutul
subepidermal este un ţesut adipos.
Expunerea organismului uman la radiaţii solare din regiunea 290-315 nm este
esenţială pentru formarea vitaminei D3 în piele, cu consecinţe benefice asupra dezvoltării
sistemului osos.
Studiile in vivo au aratat că transmisia prin epiderma umană a radiaţiilor cu lungimi
de undă de 313, 365 şi 436 nm se face în proporţie de 9,5, 19 şi respectiv 34% din radiaţia
incidentă (Kohen şi colab., 1995). Efectele imediate după expunerea la soare, observate la
nivelul tegumentului, sunt apariţia eritemului şi pigmentarea. Eritemul este o consecinţă a
dilatării vaselor de sânge din dermă. Acest efect este mediat de produşii de reacţie ai
acidului arahidonic formaţi sub acţiunea ciclo-oxigenazei şi lipoxigenazei. Generarea
prostaglandinelor, asociată eritemului în primele 6-12 ore de la iradiere, poate fi blocată de
agenţi anti-inflamatori nesteroidici, ca de exemplu indometacinul. Aceşti agenţi anti-
inflamatori nu sunt eficienţi în cazul eritemului înregistrat după 24 de ore de la iradiere şi
care este modulat de produşii lipoxigenazei.
Mai mult de 80% din radiaţia UVA este transmisă prin stratul superficial cornos al
pielii şi determină efectul de pigmentare imediată (Kuusilehto, 2000). Bronzarea pielii
implică două procese separate: pigmentarea imediată şi pigmentarea întârziată
(melanogeneza). Pigmentarea imediată este determinată de radiaţiile UVA şi constă în
foto-oxidarea melaninei preformate. Pigmentarea întârziată are loc la 72 de ore după
expunerea la radiaţii UVA sau UVB şi este asociată cu melanogeneza. În cursul
melanogenezei se constată o creştere de 2-3 ori a numărului de melanocite DOPA-pozitive
şi o dublare a volumului corpului celular al melanocitelor. Radiaţiile UV amplifică
transferul melanozomilor de la melanocite la keratinocite.
Radiaţiile UV pot determina, pe lângă efectul de pigmentare, îmbătrânirea
prematură a pielii numită fotosenescenţă actinică. Cele mai afectate sunt tegumentele
expuse cel mai mult la radiaţiile solare. Alterarea structurii cutanate este însoţită de
deshidratare şi reducerea elasticităţii, însă cea mai gravă consecinţă a expunerii la radiaţiile
UV constă în apariţia şi dezvoltarea unor tumori, cu evoluţie posibil letală. Tumorile
cutanate pot fi de tip melanom (denumirea provine de la faptul că au originea la nivelul
melanocitelor, celulele producătoare de pigment), sau tip carcinom, numite şi cancere tip
non-melanom, ce au ca origine keratinocitele (Wang şi colab., 2001). Cele mai frecvente
forme de carcinom cutanat, pentru care s-a stabilit o relaţie de cauză-efect în raport cu
expunerea la radiaţii UV, sunt carcinoamele de tip bazocelular şi squamos (van der Leun,
1996). Keratoza actinică este o stare precanceroasă determinată de expunerea la radiaţii
UV solare care poate evolua spre o formă de cancer de piele.

1.2. Efectele radiaţiilor UV asupra sistemului imunitar


Expunerea la radiaţiile UV determină o scădere a răspunsului imun
(imunosupresie), ce are drept consecinţă reducerea capacităţii de apărare faţă de infecţii şi
faţă de dezvoltarea tumorilor (Halliday şi colab., 1998). La persoanele infectate cu HIV,
expunerea la radiaţii UV amplifică imunosupresia deja existentă. Trebuie subliniat faptul
că pigmentarea pielii nu oferă protecţie faţă de acţiunea de imunosupresie exercitată de
radiaţiile UV. Există totuşi câteva situaţii în care supresia sistemului imunitar prin iradiere
poate fi benefică. Astfel, acest efect este exploatat în terapia unor boli de piele, ca de
exemplu psoriazis vulgaris.
Modificările imunologice sunt determinate de acţiunea radiaţiilor UV asupra
celulelor Langerhans. Acţiunea se exercită atât direct, cât şi indirect, prin intermediul
factorilor solubili eliberaţi în urma lezării keratinocitelor.
112
Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

Acidul urocanic (acid 4-imidazol acrilic) este prezent în stratul cornos al pielii. În
mod normal, acidul urocanic se află în forma trans, dar sub efectul iradierii UV suferă
izomerizarea la forma cis. Se consideră că acidul cis-urocanic este unul dintre iniţiatorii
procesului de imunosupresie asociat apariţiei tumorilor non-melanom.

1.3. Efectele radiaţiilor UV la nivel ocular


Dintre efectele negative exercitate de radiaţiile solare UV trebuie menţionate o
serie de modificări la nivel ocular, cum sunt degenerarea maculară şi cataracta
(Balasubramanian, 2000). Aceste modificări sunt corelate în principal cu înaintarea în
vârstă, dar studiile experimentale au dovedit că şi radiaţiile UV au un rol important în
instalarea şi evoluţia acestor modificări oculare (Zigman şi colab., 1995; Zigman, 2000).
Radiaţiile UV amplifică oxidarea proteinelor din cristalin (în special a resturilor de Met şi
Cys) şi induc formarea unor agregate proteice cu masă moleculară mare (Finley şi colab.,
1997). Aceste modificări determină apariţia unor zone opace la nivelul cristalinului
corelate cu dezvoltarea cataractei.

1.4. Factorii care determină susceptibilitatea la iradierea UV


Susceptibilitatea de a suferi leziuni în urma iradierii UV este condiţionată de
factorii genetici, de anumite maladii, de factori corelaţi cu vârsta, precum şi de
administrarea unor medicamente şi substanţe chimice. În funcţie de sensibilitatea de
apariţie a arsurilor şi de gradul de pigmentare există şase tipuri de piele (tipul I corespunde
celei mai mari sensibilităţi – indivizii suferă întotdeauna arsuri şi nu se bronzează
niciodată; tipul VI corespunde celei mai bune protecţii - pielea este pigmentată şi nu suferă
niciodată arsuri). Există o serie de maladii ereditare care determină o susceptibilitate
marcantă la radiaţile UV, dintre care pot fi menţionate: xeroderma pigmentosum,
sindromul Bloom, sindromul Rothmund-Thomson, porfiriile, şi fenilcetonuria. De
asemenea, creşterea susceptibilităţii la leziunile determinate de radiaţiile UV poate fi
asociată administrării antibioticelor pe cale orală, medicamentelor antihipertensive,
psoralenului, agenţilor imunosupresori şi anti-inflamatori nesteroidici.

2. Mecanismele de acţiune ale radiaţiilor UVA


Radiaţiile UVA acţionează asupra mediilor biologice prin mecanisme oxidative,
corelate cu formarea speciilor reactive de oxigen: oxigen singlet, radicali hidroxil (OH.),
anioni superoxid (-O2), peroxid de hidrogen (H2O2). Speciile reactive de oxigen se împart
în: a) specii cu caracter de radical liber: anionul superoxid, radicalul hidroxil, oxidul nitric;
b) specii neradicalice: oxigenul singlet, peroxidul de hidrogen, acidul hipocloros,
hidroperoxizii lipidici. Deşi termenul de specii reactive de oxigen este cel mai adecvat, în
literatura biochimică şi medicală se foloseşte termenul de radicali liberi ai oxigenului, în
care sunt incluse toate speciile respective, indiferent dacă au sau nu caracter de radical
liber.

2.1. Formarea speciilor reactive de oxigen

Radiaţiile UVA sunt absorbite slab de acizi nucleici şi proteine, dar evenimentul
iniţial în declanşarea efectelor biologice constă în absorbţia fotonilor UVA de către diferiţi
cromofori din mediul celular: chinone, steroizi, porfirine, flavin coenzime şi proteine cu
grupări hem (citocromi, peroxidaze, catalază). Absorbţia fotonilor UVA de către
cromofori are ca rezultat formarea speciilor reactive de oxigen sau transferul energiei
acumulate către anumite molecule ţintă.
113
Marina Tamara Nechifor

Peroxidul de hidrogen se formează prin iradierea UVA a triptofanului, iar anionii


superoxid pot fi produşi prin iradierea UVA a NADH şi NADPH (Cunningham şi colab.,
1985). În prezenţa ionilor de fier, peroxidul de hidrogen şi anionii superoxid pot participa
in vivo la reacţia Haber-Weiss soldată cu producerea radicalilor hidroxil:
Fe2+ + H2O2 → Fe3+ + OH- + OH.
Fe3+ + -O2 → Fe2+ + O2

2.2. Acţiunea UVA asupra constituenţilor celulari

O mare parte a constituenţilor celulari reprezintă ţinte ale atacului speciilor reactive
de oxigen generate de iradierea UVA. Astfel, radicalii hidroxil reacţionează cu aproape
toate tipurile de molecule din componenţa celulelor: glucide, fosfolipide, nucleotide, acizi
organici şi aminoacizi (Kohen si colab., 1995). În tabelul 1 sunt prezentate constantele de
viteză ale reacţiilor radicalilor hidroxil cu diverse molecule din sistemele biologice.

Tabelul 1. Constantele de viteză ale reacţiilor radicalilor OH. cu diverse


molecule din sistemele biologice.
Compusul testat Valoarea pH Constanta de viteză (M-1s-1)
Adenina 7,4 3,0 x 109
AMP 5,4 1,8 x 109
Arginina 7,0 2,1 x 109
Cisteina 1,0 7,9 x 109
Citozina 7,0 2,9 x 109
Glucoza 7,0 1,0 x 109
Glutation 1,0 8,8 x 109
Guanina - 1,0 x 1010
Hemoglobina - 3,6 x 1010
Histidina 6-7 3,0 x 109
Metionina 7,0 5,1 x 109
Timina 7,0 3,1 x 109
Triptofan 6,0 8,5 x 109
Uracil 7,0 3,1 x 109
Modificările oxidative ale proteinelor sub acţiunea speciilor
reactive de oxigen pot determina inactivarea enzimelor şi a proteinelor
membranare (Dovrat şi Weinreb, 1999), şi pot produce modificări
structurale soldate cu destabilizarea morfologiei celulelor atunci cînd
ţinta atacului oxidativ sunt elementele citoscheletului (Somosy, 2000).
În cazul enzimelor, efectul speciilor reactive de oxigen constă, în general, în diminuarea
capacităţii catalitice, determinată frecvent de oxidarea grupărilor sulfhidril şi modificarea
grupărilor amino prin malonilare (Dumitru şi Nechifor, 1994; Dean şi colab., 1997).
Amploarea modificărilor este determinată de localizarea relativă a situsului de formare a
speciilor reactive de oxigen, a sistemelor antioxidante şi a proteinei ţintă.
O ţintă majoră a atacului radicalic sunt lipidele membranare, datorită prezenţei
dublelor legături din structura acizilor graşi polinesaturaţi. În structura fosfolipidelor
membranare acizii graşi polinesaturaţi cel mai frecvent întâlniţi sunt acidul linoleic (C18:2
Δ9,12), acidul linolenic (C 18:3 Δ6,9,12) şi acidul arahidonic (C 20:4 Δ5,8,11,14) Radiaţiile UVA
s-au dovedit iniţiatori eficienţi ai procesului de peroxidare lipidică (Morliere şi colab.,
1995). Mecanismul peroxidării acizilor graşi polinesaturaţi este prezentat în Figura 1.

114
Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

Figura 1. Mecanismul peroxidării acizilor graşi polinesaturaţi.

Procesul de peroxidare a acizilor graşi polinesaturaţi cuprinde următoarele etape:


un radical liber extrage un atom de hidrogen din poziţia alilică, cu transformarea acidului
gras polinesaturat într-un radical lipidic; urmează rearanjarea intramoleculară a dublelor
legături cu formarea unei diene conjugate; în urma reacţiei dintre diena conjugată şi
oxigenul molecular se formează un radical peroxil; radicalul peroxil poate reacţiona cu altă
moleculă de acid gras polinesaturat, formând radicali lipidici, cu transformarea radicalului
peroxil în hidroperoxid lipidic. Alternativ, radicalul peroxil poate forma peroxizi ciclici.
Peroxizii lipidici odată formaţi suferă sciziuni ce duc la propagarea lanţului de reacţii, la
reacţii de ramificare şi de descompunere. Prin descompunerea peroxizilor lipidici se
formează o mare diversitate de compuşi: alcani (etan, pentan), aldehide (dialdehidă
malonică, hexanal, 4-hidroxinonenal), acizi graşi epoxi şi hidroxi. Peroxidarea lipidelor
membranare afectează structura şi funcţiile membranei plasmatice şi a membranelor
organitelor. Astfel, sunt perturbate potenţialele transmembranare, fluxurile ionice şi
transportul transmembranar, sunt inactivaţi receptorii de membrană şi sunt dereglate căile
de semnalizare. Prin procesul de peroxidare lipidică se modifică nu numai componentele
membranare de natură lipidică, ci chiar şi proteinele, în urma reacţiei unor aminoacizi
(Cys, Lys) cu produşii aldehidici de peroxidare (dialdehida malonică, hexanal, 4-
hidroxinonenal).
Întrucât maximul de absorbţie al acizilor nucleici este la 260 nm, radiaţiile UVA
sunt slab absorbite de acest tip de macromolecule (Kuluncsics, 1999). Se consideră că
radiaţiile UVA interacţionează cu DNA prin mecanisme indirecte, mediate de compuşii
fotosensibilizatori endogeni (Kielbassa şi colab., 1997). Faptul că iradierea celulelor în
absenţa oxigenului diminuează considerabil efectul letal al radiaţiilor UVA, sugerează
implicarea speciilor reactive de oxigen în interacţia UVA-acizi nucleici. Studiile
115
Marina Tamara Nechifor

experimentale pe culturi de celule umane au arătat că radiaţiile UVA induc mai multe
tipuri de leziuni ale DNA: scindarea legăturilor fosfodiesterice la nivelul unei singure
catene, formarea de legături încrucişate DNA-proteine, dimerizarea pirimidinelor
adiacente. Fotonii UVA determină clivări monocatenare prin scindarea legăturilor
fosfodiesterice cu o eficienţă foarte mare (de 30 de ori mai mult comparativ cu fotonii
UVB şi UVC), şi acest tip de leziune a fost semnalată într-o proporţie semnificativ mai
mare comparativ cu dimerii pirimidinici (Peak şi colab., 1987). Repararea clivărilor
monocatenare după iradierea UVA este un proces extrem de rapid, astfel încât 90% dintre
leziuni sunt reparate în numai 15 minute după iradiere (Peak şi colab., 1991). Formarea
dimerilor pirimidinici nu reprezintă o modificare majoră a DNA în cursul iradierii UVA,
comparativ cu iradierea UVB şi UVC.
Radiaţiile UVA induc vacuolizarea reticulului endoplasmic, separarea nucleului de
citoplasma şi formarea corpusculilor Heinz în eritrocite. Formarea corpusculilor Heinz este
corelată cu leziuni ale citoscheletului eritrocitar în condiţii de stres oxidativ. Studiile
dermatologice au indicat că o iradierea cronică cu UVA determină leziuni ale
membranelor mitocondriale din toate tipurile de celule ale dermei.

2.3. Efectul UVA de activare a transcripţiei

Radiaţiile UVA activează expresia unui set de gene prin mecanisme dependente de
redoxul celular. Astfel, chiar la doze reduse care aparent nu determină leziuni tisulare
radiaţiile UVA determină activarea transcripţională a genelor ce codifică hem oxigenaza I
(HO-1), metalotioneina, CL 100 fosfataza şi colagenaza.
Activarea HO-1 reprezintă un mecanism de reglare a nivelului intracelular al
ionilor de fier la valori minime. Un nivel ridicat al ionilor de fier ar promova reacţia
Fenton, reacţie nocivă generatoare de radicali hidroxil cu efect potenţial letal la nivel
celular (H2O2 + Fe2+ → Fe3+ + OH- + OH.), precum şi peroxidarea lipidică dependentă de
ionii de fier (Tyrrell, 1999). Degradarea hemului este catalizată de cele două izoenzime ale
hem oxigenazei: HO-1 şi HO-2 (Maines şi colab., 1986; Stocker, 1990). Dintre cele două
tipuri de hem oxigenază numai izoenzima HO-1 este inductibilă. Expresia HO-1 ca
răspuns la acţiunea unor agenţi oxidanţi şi la scăderea concentraţiei de glutation redus, în
ţesuturi care nu sunt implicate în degradarea hemoglobinei, sugerează că degradarea
hemului şi a proteinelor cu hem constituie un mecanism de protecţie faţă de stresul
oxidativ (Applegate şi Frenk, 1995). Trebuie menţionat faptul că produsul de degradare al
hemului, bilirubina, reprezintă un puternic antioxidant (Stocker şi colab., 1989), în timp ce
compuşii catabolizaţi de hem oxigenază, porfirinele, acţionează ca fotosensibilizatori în
condiţiile iradierii UVA, generând oxigen singlet. În celulele epidermei şi dermei,
mecanismele de protecţie constitutivă (HO-2) şi inductibilă (HO-1) sunt strâns corelate,
fiind modulate de nivelul intracelular al feritinei.
Radiaţiile UVA induc expresia genei ce codifică metalotioneina (Dudek şi colab.,
1993). Metalotioneina este o proteină cu afinitate mare de legarea a ionilor de zinc, cadmiu
şi cupru. Metalotioneina este implicată în protecţia faţă de stresul oxidativ, acţionând ca
scavenger al speciilor reactive de oxigen. Astfel, metalotioneina poate capta radicalii
hidroxil şi superoxid şi o serie de radicali organici. În plus metalotioneina chelatează ionii
de fier împiedicând desfăşurarea reacţiei Fenton. Un nivel ridicat al metalotioneinei poate
fi asociat unei rezistenţe crescute la iradierea UVA.
Gena CL 100 codifică o protein fosfatază cu dublă specificitate (Tyr/Thr
fosfatază) care inactivează specific o MAP kinază implicată în răspunsul la stres. Activarea
colagenazei ca răspuns la iradierea UVA nu reprezintă un mecanism de protecţie, ci
dimpotrivă un răspuns distructiv ce contribuie la degenerarea colagenului interstiţial şi la
fenomenul de îmbătrânire prematură a pielii.
116
Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

3. Mecanisme de protecţie
Organismele sunt protejate de agresiunea speciilor reactive de
oxigen prin mai multe modalităţi: compartimentalizarea celulară,
protecţia conferită de compuşii antioxidanţi şi sistemele enzimatice,
capacitatea organismelor de a elabora răspusuri adaptative inductibile
în condiţii de stres oxidativ. In plus, procesele de reparare şi turnover
ajută la minimalizarea leziunilor rezultate din atacul speciilor reactive
de oxigen.
În condiţii normale există un echilibru între sistemele antioxidante şi sistemele
generatoare de specii reactive de oxigen. Perturbarea acestui echilibru în favoarea
sistemelor prooxidante determină instalarea stresului oxidativ, cu implicaţii patologice
(Sies, 1991; Morel şi Barouki, 1999).
Sistemul enzimatic de protecţie cuprinde: superoxid dismutaza, catalaza, glutation
peroxidaza, glutation transferaza, glutation reductaza şi glucozo-6-fosfat dehidrogenaza
(Hasegawa si colab., 1992). Aceste enzime au o localizare preponderent intracelulară,
mediul extracelular fiind mult mai expus atacului radicalic.
Compuşii antioxidanti sunt clasificaţi după modul lor de acţiune în: a) scavengeri –
compuşi ce previn stresul oxidativ prin captarea radicalilor liberi; b) antioxidanţi
“preventivi” – compuşi ce acţionează prin sechestrarea ionilor metalelor tranziţionale,
prevenind reacţia Fenton (Chapple, 1997). In Tabelul 2 sunt prezentaţi principalii compuşi
antioxidanţi şi mecanismul lor de acţiune.

Tabelul 2. Principalii compuşi antioxidanţi, localizarea şi mecanismul lor de acţiune.

ANTIOXIDANT LOCALIZARE MOD DE ACŢIUNE


Proteine
Feritina - citoplasmă - chelatare Fe2+
Transferina - fluid extracelular - chelatare Fe2+
Lactoferina - fluid extracelular - chelatare Fe2+
Ceruloplasmina - fluid extracelular - chelatare Cu2+, oxidare Fe2+,
scavenger O2-
Albumina - fluid extracelular - chelatare Cu2+, scavenger OH.,
LOO., HOCl
Compuşi cu masă
moleculară mică
Vitamina E - membrane - scavenger OH., LOO., HOCl
Ubichinona - membrane - scavenger OH., LOO., HOCl
Carotenii - membrane - scavenger OH., LOO., HOCl,
1
O2
Vitamina C - citoplasmă - scavenger OH., O2-
Glutationul redus - citoplasmă, mitocondrii - scavenger OH., O2-
Acidul uric - sânge - previne peroxidarea lipidelor
Bilirubuna - sânge - previne peroxidarea lipidelor
117
Marina Tamara Nechifor

Mecanismele de protecţie faţă de radiaţiile UVA de la nivelul pielii. Pielea


prezintă o serie de structuri cu rol de protecţie, cum sunt stratul cornos şi melanina. Deşi
stratul superficial cornos îndeplineşte funcţia de barieră optică, determinând reflexia,
dispersia şi absorbţia radiaţiei incidente, cea mai mare parte a radiaţiilor UVA pătrund
profund în piele, până la nivelul dermei. Se estimează că radiaţiile UVA pot fi absorbite de
diferite componente ale sângelui, la nivelul vaselor de sânge din dermă (Tyrrell, 1996;
Nechifor şi colab., 1999). Radiaţiile UVA acţionează ca inductori ai enzimelor
responsabile de sinteza poliaminelor. Poliaminele accelerează derularea ciclului celular,
stimulând proliferarea celulară şi implicit îngroşarea epidermei şi a stratului cornos.
Îngroşarea stratului cornos (hiperkeratinizarea) ajută la protecţia pielii prin reflectarea
razelor solare. Totuşi, hiperkeratinizarea nu reprezintă un mecanism de protecţie eficient
pentru radiaţiile UVA (eficienţa este mai mare pentru radiaţiile UVB).
Un mecanism suplimentar de protecţie a epidermei constă în stimularea pigmentării
cu melanină. Trebuie subliniat faptul că protecţia prin pigmentarea cu melanină este
dependentă nu numai de cantitatea totală de pigment ci şi de compoziţia sa chimică. Astfel,
eumelanina este componenta de culoare neagră a melanozomilor care are un efect
protector datorită capacităţii sale de a forma compuşi stabili cu radicalii liberi, în timp ce
phaeomelanina este componenta de culoare galbenă ce nu are efect protector, ci dimpotrivă
acţionează ca fotosensibilizator. Pe lângă stimularea producerii de melanină de către
melanocite, radiaţiile UVA determină efectul de pigmentare imediată ce constă în foto-
oxidarea melaninei pre-existente, conducând la o amplificare pe termen scurt a
pigmentării, dar care nu conferă protecţie faţă de expunerea ulterioară la radiaţii UV.
În figura 2 sunt prezentate mecanismele de protecţie constituivă şi inductibilă de la
nivelul pielii. Nivelul antioxidanţilor este constitutiv crescut în piele, cu menţiunea că
acest nivel este semnificativ mai mare în epidermă comparativ cu derma. În schimb, în
epidermă nu au fost evidenţiate mecanisme de protecţie inductibile. În dermă a fost
evidenţiat mecanismul inductibil menţionat anterior, de activare transcripţională a hem
oxigenazei I, corelat cu creşterea nivelului de feritină.

Protectie constitutiva Protectie


inductibla

Nivelele de antioxidanti sunt constitutiv


mai mari in epiderma comparativ cu derma

Glutation
Vitamina E Epiderma
Necunoscut
Acid ascorbic
Acid uric
Ubiquinol
Catalaza
Superoxid
dimutaza
Hemoxigenaza-2
Feritina

Derma Hemoxigenaza-1

118
Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

Feritina
Protectie celulara
Nu apar leziuni
membranare
Nu apar leziuni DNA

Preventia
mortii celulare
mutagenezei
carcinogenezei

Figura 2. Mecanismele de protecţie constitutivă şi inductibilă de la nivelul pielii faţă de agresiunea


radiaţiilor UV.

În ultimii ani industria farmaceutică şi cosmetică a lansat o gamă largă de substanţe


ce acţionează ca filtre capabile să absoarbă fotonii UV, dintre care pot fi menţionate:
Parsol 1789, Mexoryl SX, Octil Metoxicinnamat şi Octocrilen. Produsele fotoprotectoare
sunt caracterizate prin factorul de protecţie. Acesta reprezintă o cifră ce indică de câte ori
este prelungită durata proprie de protecţie la soare, în condiţii de siguranţă, fiind exclusă
apariţia eritemului actinic. O apreciere corectă a eficienţei produselor fotoprotectoare
trebuie făcută şi în funcţie de capacitatea lor de a inhiba reacţia de izomerizare a acidului
urocanic şi de a preveni acumularea proteinei p53 (Forestier şi Mascotto, 1999; Cole,
2001).

Concluzii
Radiaţiile solare exercită un efect benefic antirahitic prin stimularea sintezei
vitaminei D, precum şi un efect antidepresiv. Cu toate acestea, radiaţiile UV constituie un
factor de risc pentru apariţia cancerului cutanat şi a unor tulburări oculare. Pentru a
minimaliza acest risc se recomandă limitarea expunerii la radiaţiile solare. Pentru
persoanele care fac tratament cu agenţi imunosupresori, recomandarea este şi mai strictă,
întrucât aceste persoane prezintă un risc de 500 ori mai ridicat decât persoanele obişnuite
de apariţia a cancerului. De asemenea, copiii şi adolescenţii sunt mult mai susceptibili la
carcinogeneza indusă de iradierea UV decât persoanele adulte. Radiaţiile UVA sunt
responsabile de fenomenul de îmbătrânire prematură a pielii.
Un alt aspect care nu trebuie neglijat se referă la faptul că substanţele cu acţiune de
filtre solare din compoziţia loţiunilor cosmetice oferă o protecţie eficientă faţă de arsurile
solare dar nu împiedică efectul imunosupresor al radiaţiilor şi până în prezent nu se poate
spune cu certitudine dacă filtrele solare previn cancerul de piele.

Bibliografie
1. Applegate L.A., Frenk E. (1995) Cellular defense mechanisms of the skin against
oxidant stress and in particular UVA radiation. Eur.J.Dermatol. 5: 97-103.
2. Balasubramanian D. (2000) Ultraviolet radiation and cataract. J.Ocul.Pharmacol.Ther.
16: 285-297.
3. Chapple I.L.C. (1997) Reactive oxygen species and antioxidants in inflammatory
diseases. J.Clin.Paradontol. 24: 287-296.
4. Cole C. (2001) Sunscreen protection in the ultraviolet A region: how to measure the
effectiveness. Photodermatol.Photoimmunol.Photomed. 17: 2-10.
119
Marina Tamara Nechifor

5. Cunningham M.L., Johnson J.S., Giovanazzi S.M., Peak M.J. (1985) Photosenzitized
production of superoxide anion by monochromatic (290-405 nm) ultraviolet irradiation
of NADH and NADPH coenzyms. Photochem.Photobiol. 42: 125-128.
6. Dean R.T., Fu S., Stocker R., Davies M.J. (1997) Biochemistry and pathology of
radical-mediated protein oxidation. Biochem.J. 324: 1-18.
7. de Gruijl F.R. (2000) Photocarcinogenesis: UVA vs UVB. Methods.Enzymol. 319:
359-66.
8. Dovrat A., Weinreb O. (1999) Effects of UV-A radiation on lens epithelial NaK-
ATPasa in organ culture. Invest.Ophthalmol.Vis.Sci. 40: 1616-1620.
9. Dudek E.J., Peak J.G., Roth R.M., Peak M.J. (1993) Isolation of V79 fibroblast cell
lines containing elevated metallothionein levels that have increased resistance to the
cytotoxic effects of ultraviolet-A radiation. Photochem.Photobiol. 58: 836-840.
10. Dumitru I.F., Nechifor M.T. (1994) Decrease in yeast glucose-6-phosphate
dehydrogenase activity due to oxygen free radials. Int.J.Biochem. 26: 229-233.
11. Finley E.L., Busman M., Dillon J., Crouch R.K., Schey K.L. (1997) Identification
of photooxidation sites in bovine α-crystallin. Photochem.Photobiol. 66: 635-641.
12. Forestier S., Mascotto R. (1999) Sun and UVA. SŐFW-Journal 8: 2-6.
13. Halliday G.M., Bestak R., Yuen K.S., Cavanagh L.L., Barnetson R.S. (1998)
UVA-induced immunosuppression. Mutat.Res. 422: 139-45.
14. Hasegawa T., Kaneko F., Niwa Y. (1992) Changes in lipid peroxide levels and
activity of reactive oxygen scavenging enzymes in skin, serum and liver following
UVB irradiation in mice. Life Sci. 50: 1893-1903.
15. Huda A. (2000) UVA, UVB, and UVC and their possible effects. Health
Phys.78 (5 Suppl): S75.
16. Kielbassa C., Roza L., Epe B. (1997) Wavelength dependence of oxidative DNA
damage induced by UV and visible light. Carcinogenesis 18: 811-816.
17. Kohen E., Santus R., Hirschberg J.G. (1995) Biological effects of solar ultraviolet
radiation. In: Photobiology, Academic Press, pp.275-302.
18. Kuluncsics Z., Perdiz D., Brulay E., Muel B., Sage E. (1999) Wavelength
dependence of ultraviolet-induced DNA damage distribution: involvement of direct or
indirect mechanisms and possible artefacts. J.Photochem.Photobiol. 49: 71-80.
19. Kuusilehto A. (2000) Transmission of UVA radiation through epithelium of oral
mucosa and skin in rat and man. Photodermatol.Photoimmunol.Photomed.16: 189-191.

120
Efectele biologice şi mecanismele moleculare de acţiune ale radiaţiilor UV

20. Leszczynski D., Fagerholm S., Leszczynski K. (1996) The effects of the
broadband UVA radiation on myeloid leukemia cells: The possible role of protein
kinase C in mediation of UVA-induced effects. Photochem.Photobiol. 64: 936-942.
21. Maines M.D., Traskshel G.M., Kutty R.K. (1986) Characterization of two
constitutive forms of rat liver microsomal heme oxigenase. Only one molecular species
of the enzyme is inducible. J.Biol.Chem. 261: 411-419.
22. Morel Y., Barouki R. (1999) Repression of gene expression by oxidative stress.
Biochem.J. 342: 481-496.
23. Morliere P., Moysan A., Tirache I. (1995) Action spectrum for UV-induced lipid
peroxidation in cultured human skin fibroblasts. Free Rad.Biol.Med. 19: 365-371.
24. Nechifor M.T., Neagu M., Manda G., Gagheş M. (1999) Changes in albumin
fraction after in vitro UVA irradiation of human plasma. J.Med.Biochem. 3: 283-287.
25. Peak M.J., Peak J.G., Carnes B.A. (1987) Induction of direct and indirect single-
strand breaks in human cell DNA by far- and near-ultraviolet radiations: Action
spectrum and mechanisms. Photochem.Photobiol. 45: 381-387.
26. Peak J.G., Pilas B., Dudek E.J., Peak M.J. (1991) DNA breaks caused bz
monochromatic 365 nm utraviolet-A-radiation and their repair in human epithelioid
and xeroderma pigmentosum cell. Photochem.Photobiol. 54: 197-203.
27. Robert M., Bissonauth V., Ross G., Rouabhia M. (1999) Harmful effects of UVA
on the structure and barrier function of engineered human cutaneous tissues.
Int.J.Radiat.Biol. 75: 317-26.
28. Shore R.E. (2001) Radiation-induced skin cancer in humans.
Med.Pediatr.Oncol. 36: 549-554.
29. Sies H. (1991) Oxidative stress: Introduction. In: Oxidative Stress: Oxidants and
Antioxidants, Academic Press, San Diego, pp.XV-XXII.
30. Somosy Z. (2000) Radiation response of cell organelles. Micron 31: 165-181.
31. Stary A., Robert C., Sarasin A. (1997) Deleterious effects of ultraviolet A
radiation in human cells. Mutation Res. 383: 1-8.
32. Stoker R. (1990) Induction of heme oxygenase as a defence against oxidative
stress. Free Rad.Res.Comms. 9: 101-112.
33. Stoker R., Lai A., Peterhans E., Ames B.N. (1989) Antioxidant activities of
bilirubin and biliverdin. In: Medical, Biochemical, and Chemical Aspects of Free
Radicals, Elsevier, Amsterdam, pp.465-468.

121
Marina Tamara Nechifor

34. Tyrrell R. (1996) Activation of mammalian gene expression by the UV


component of sunlight – from models to reality. BioEssays 18: 139-148.
35. Tyrrell R. (1999) Redox regulation and oxidant activation of
heme oxygenase-1. Free Rad.Res. 31: 335-40.
36. van der Leun J.C. (1996) UV radiation from sunlight: summary,
conclusions and recommendations. Photochem.Photobiol. 35: 237-
244.
37. Wang S.Q., Setlow R., Berwick M., Polsky D., Marghoob A.A., Kopf A.W., Bart
R.S. (2001) Ultraviolet A and melanoma: a review. J.Am.Acad.Dermatol. 44: 837-846.
38. Zigman S., McDaniel T., Schultz J.B., Reddan J., Meydani M. (1995) Damage to
cultured lens epithelial cells of squirrels and rabbit by UV-A (99.9%) plus UV-B
(0.1%) radiation and alpha tocopherol protection. Mol.Cell Biochem.143: 35-46.
39. Zigman S. (2000) Lens UVA photobiology. J.Ocul.Pharmacol.Ther. 16: 161-
165.

122