Facultatea Dimitrie Cantemir din Targu Mures

Departamentul de Master consiliere si psihoterapii

Psihoterapia scurtă în probleme

ale cuplurilor maritale
Abordare constructivist - strategică
 2

Lect.Univ. Dr. Speranta Popescu Studentă: Orban

Eniko

Rezumat

În această lucrare vom prezenta cîteva delimitări teoretice, ce

înseamnă cuplu, căsătoria, familia, psihosexologia şi terapia de cuplu. După
care vom vorbi despre abordările strategice specifice în rezolvarea
problemelor apărute în relaţiile de cuplu sau de familie.

În cadrul psihoterapiei terapeuţii sunt de părere că interacţiunile

sociale şi nu individul reprezintă problema de care trebuie să se ocupe
terapeutul individul reprezintă problema de care trebuie să se ocupe
terapeutul.

Datorită acestor observaţii s-a dezvoltat psihoterapia de familie, care -

ca şi psihoterapia individuală - are la bază numeroase orientări
teoretice: psihodinamicii, experienţială, comportamentală sau bazată
pe teoria comunicării, această din urmă orientare incluzând
psihoterapia structuralistă şi strategică. Aici înşirăm caracteristicile
acestei orientări.

În continuare prezentăm în cadrul psihoterapiei scurte constructivist –

strategice, următoarele aspecte:

- acuzele pacienţilor: aici terapeuţii trebuie să construiască nişte ipoteze în

legătură cu modul în care pacienţii îşi construiesc simptomele şi p1ângeri1e,
de aici derivând modalitatea de a e1abora soluţia.

- transformarea acuzelor în probleme

- transformarea simptomelor în soluţii terapeutice printr-o figură elaborat de

Shazer (1985).

- găsirea soluţiei terapeutice: aici Spiegel şi Linn (1969) subliniază faptul că

pentru a iniţia rezolvarea problemei simptom este necesară iniţierea unor
schimbări minimale (sarcina terapeutului), iar schimbările majore viitoare vor
fi generate de client.

- scheme şi planuri de intervenţie: prezentăm şi un caz scurt despre un cuplu

care nu poate să se lase de consumul de droguri fiind într-un continuu cerc
vicios, dar au apelat la terapeut ca să-şi salveze căsnicia.

La sfărşit vom vorbi şi despre principiul Ockham de (Shaier, 1988), care

spunea că "dacă un lucru poate fi realizat cu mijloace mai puţine este inutil
să fie realizat cu mijloace mai multe".
 3

Acest sfat este deosebit de important pentru psihoterapeuţii

specializaţi în terapii de scurtă durată, care trebuie să găsească cea mai
simplă explicaţie şi intervenţie care se potriveşte.

1.1. Delimitări conceptuale

Cuplul: poate fi definit ca “ o structură bipolară, de tip biopsihosocial,
bazată pe indeterminism mutual: partenerii se satisfac, se stimulează, se
susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi
sociale, unul prin intermediul celuilalt.” – (I. Mitrofan).

Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic, satisfăcător sau

dizarmonic, nesatisfăcător şi distorsionant, ţinând la disociere. Cuplurile tind
să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate,
disensiune şi eventual dizolvare.

Căsătoria: înseamnă o “relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi;

“o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective
şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”– Jung -este “un
proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de
conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi
afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei
este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.” (I.
Mitrofan).

Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică

dezvoltarea nostră ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale
psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor şi credinţelor
noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, ale
comportamentelor nostre. În cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce
înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină de noi, învăţăm ce este
iertarea, toleranţa dar învăţăm şi să ne manifestăm emoţiile negative: furia,
mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, ne împlinim sexualitatea.
De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o
provocare pentru autodezvoltare şi autoevoluţie.

Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele dintre

parteneri, ci dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă şi
satisfăcătoare, aceste diferenţe se

__________________________________

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, „Psihologia vieţii de cuplu”, Editura Sper

2002, Bucureşti, pg. 12
 4

completează reciproc. E drept că până se ajunge la acestă completare, poate

trece şi prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de
separare emoţională şi reveniri.

Familia: reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau

mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând,
mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan,
C. Ciupercă).

Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un
partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă că merită subliniată
funcţia fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruţi în
cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracterisicile care
ne vor defini ca persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală,
exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care
derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care ceilalţi se
aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.

Psihosexologia: este “domeniul de studiu al particularităţilor

comportamentale ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi
dezvoltarea relaţiilor interpersonale eroctico-sexuale, interactive şi de
intercunoaştere.” – (I. Mitrofan)

Acest domeniu îşi propune să explice şi să evalueze din punct de

vedere psihosocial experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi
coexistenţă din cuplu (erotic şi/conjugal) şi din familie, să abordeze diagnoza
şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din perspectiva intimităţii.

1.2. Terapia de cuplu

Terapia de cuplu priveşte diferitele activităţi cotidiene ale celor doi

parteneri, propunându-şi să-i lase fiecăruia libertatea de a le îndeplini
respectând totodată activităţile şi dorinţele celuilalt. Aceasta poate să
abordeze, de exemplu atitudinea lor faţă de şcolaritatea copiilor, vizitele la
părinţi, organizarea timpului liber şi chiar, în unele cazuri, amenajarea vieţii
lor sexuale.

Fiecare membru al cuplului trebuie să-şi conştientizeze propria

funcţionare şi să o ajusteze în raport cu celălalt.

__________________________

Larousse – „Marele dicţionar al psihologiei”, Editura Trei, 2006, Bucureşti,

pg.294
 5

Terapia de cuplu diferă prin faptul că necesită prezenţa efectivă a celor

doi parteneri şi adeziunea comună la un program care vizează obţinerea unei
schimbări în viaţa lor conjugală. Ea duce la angajamente sau hotărâri care nu
sunt resimţite drept concesii mutuale, ci mai degrabă ca termeni ai unui
contract al cărui martor este terapeutul. În acest compromis rolul său
principal este să facă analiza comportamentul fiecăruia dintre clienţii săi,
adică să traducă nemulţumirile fiecăruia – dacă există în descrieri obiective
ale comportamentelor pe care le reproşează partenerul său ori care nu-l
satisfac. Prin intermediul analizei, la care cei în cauză sunt unicii participanţi,
se stabileşte o mai bună comunicare a facilitează procesul înţelegerii.

Aceste terapii se abţin implicit să ia în considerare orice aluzie la

noţiunea de persoană şi anomaliile acesteia. Ele nu vizează decât stabilirea
unui echilibru mai stabil în funcţie cotidiană a vieţii cuplului, fără să emită
judecăţi de valoare sau să facă remarci asupra comportamentului pe care
cuplul doreşte să le modifice.

1.3. Abordarea strategică în psihoterapia de familie

Orientarea strategică în psihoterapia de familie îşi are originile în
psihoterapia strategicii a lui Milton Erickson (eit. Haley, 1967 şi 1973).

Trăsăturile caracteristice ale acestei orientări sunt următoarele (Madanes,

1981):

1. Responsabilitatea de a pune la punct o strategie pentru rezolvarea

problemei clientului revine în exclusivitate terapeutului. Acesta este cel care
stabileşte scopurile şi obiectivele psihoterapiei în vederea soluţionării
problemei clientului.

2. Accentul nu este pus pe o anumită metodă psihoterapeuticii care să se

aplice în toate situaţiile, ci pe elaborarea unei strategii de rezolvare a unei
situaţii specifice.

3. Deoarece terapia este centrată pe aspectele psihosociale ale problemelor

urnane, sarcina psihoterapeutului este să stabilească un plan de intervenţie
în situaţia socială a clientului.

4. Obiectivul psihoterapiei de familie strategice este să ajute pe individ să

depăşească o situaţie de criză specifică diverselor etape ale vieţii de familie:
perioada de logodnă, căsătoria timpurie, naşterea şi îngrijirea copiilor,
căsătoria târzie, separarea copiilor de părinţi, pensionarea şi problemele
vârstei înaintate.
 6

5. Conform acestei orientări psihoterapeutice problema este definită ca o

secvenţă a unei relaţii interpersonale ce se desfăşoara între mai multe
persoane (Haley, 1976).

Simptomele cum ar fi depresia, fobiile, sunt gândite în termenii unor

contracte între doi sau mai mulţi parteneri şi au un rol adaptativ pentru a
menţine relaţia respectivă.

6. Terapeuţii specializaţi în acest tip de psihoterapie fac distincţia dintre

identificarea problemei şi stabilirea problemei prin intermediul demersului
psihodiagnostic sau prin acordarea unei etichete individului sau familiei.

În cadrul orientării strategice nu se pune accent pe diagnosticul psihiatric

sau psihologic, sarcina terapeutului constând în a defini problema clientului
în astfel de termeni încât aceasta să poate fi rezolvată. Psihoterapeutul
trebuie să includă în cadrul planului sau strategic şi asistentul social,
dirigintele sau autoritatea legală.

7. Abordarea strategică în psihoterapie consideră problema simptom care

apare la un adult sau la un copil ca un mod de comunicare interpersonală.

8. Demersul psihoterapeutic se desfăşoară în trepte sau etape, iar fiecare

problema este definită ca implicănd două sau mai multe persoane (de regulă
3 persoane).

Într-o etapă iniţială psihoterapeutul stabileşte cine anume este implicat în

problemă actuală şi în ce mod. Apoi terapeutul va gasi o soluţie de
intervenţie care va conduce la modificarea interacţiunilor din cadrul familiei
astfel încat problema să nu mai fie necesară. De regulă, schimbarea este
planificată în etape, astfel încat modificarea unei situaţii sau unui tip de
interrelaţii va conduce la o altă modificare a altor interacţiuni şi aşa mai
departe, până când întreaga situaţie se modifică.

9. Terapeutul trebuie să fie atent la sistemul de relaţii ierarhice stabilit în

cadrul familiei. Astfel, de pildă, părinţii sunt cei care

trebuie să aibă grijă de copii, iar alianţele dintre un părinte şi un copil

împotriva celuilalt părinte trebuie blocate. În acelaşi timp, psihoterapeutul
trebuie să evite la rândul său să formeze coaliţii cu membrii familiei care se
află în partea de jos a ierarhiei sistemului familial împotriva celor care se află
în partea de sus a ierarhiei.

10. Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor

prezente şi nu înspre trecut, terapeutul încurajând comunicările actuale.
Familia trece prin noi experienţe dacă indicaţiile date de psihoterapeut
urmează experienţe care nu reprezintă un scop în sine, după cum nici a lucra
 7

asupra unor probleme sau a conştientiza modul în care se desfăşoară

procesul de comunicare nu reprezintă scopul psihoterapiei.

Reprezentanţii acestei orientări psihoterapeutice sunt de părere ca şi

în cazul în care familia iese din impas fără să ştie cum şi de ce obiectivul
psihoterapiei a fost atins (Montalvo, 1976).

11. Directivele date de psihoterapeut pot fi directe sau paradoxale, simple -

implicând una sau două persoane, sau complexe – angajând întreaga familie.
Instrucţiunile directe au drept scop modificarea interacţiunilor din cadrul
sistemului familial, respectiv implicarea în activitate a membrilor dezangajaţi
ai familiei, stabilirea unor acorduri şi sentimente mai bune, încurajarea
interacţiunilor pozitive, a circulaţiei informaţiilor, cât şi sprijinirea familiei să
adopte un mod mai eficient de stabilire a regulilor, a comunicării între
generaţii, cât şi a unor scopuri individuale şi a strategiilor de atingere a
acestor scopuri.

1.3.1. Abordarea strategică în rezolvarea unor

probleme ale cuplurilor maritale
În toate cuplurile intervin problemele repartizării puterii şi a organizarii
unei ierarhii în cadrul căreia diverse zone de control şi de asumare a
responsabilităţii sunt împărţite între soţi.

Cuplurile repartizeaza puterea in moduri foarte diferite.

Astfel, de pildă, în cadrul unui cuplu unul din soţi poate lua toate
deciziile importante care se petrec în afara familiei. În alte cupluri, un soţ
poate lua decizii referitoare la problemele financiare, în timp ce celălalt ia
decizii cu privire la viaţa de familie sau prieteni.

Nu de puţine ori un soţ rezolvă conflictul de putere bazându-şi forţa pe

o aparentă slăbăciune sau neajutorare. Astfel, de pildă, soţii pot ceda în faţa
copilului adolescent, care îi va face să se simtă egali comparativ cu poziţia sa
de superioritate.

În unele cupluri, un soţ poate lua toate deciziile importante, în timp ce

celălalt soţ, de pe poziţia de neajutorare se poate alia cu copiii pentru a
sabota toate deciziile luate de soţul aflat în poziţia de superioritate, în timp
ce în alte cupluri simptomul este utilizat ca sursă de putere.

Simptome ca depresia, alcoolismul, anxietatea sau tulburările

psihosomatice pot servi scopului echilibrării raportului de forţă dintre
memrbii cuplului.

O modalitate de a descrie cuplul în cadrul căruia unul din parteneri

este simptomatic o reprezintă conceptul de incongruenţă ierarhică în cadrul
 8

căsătoriei. De regulă, persoane purtătoare de simptom se află într-o poziţie

de inferioritate, partenerul încercând să o ajute sau să o modifice. În acelaşi
timp, purtătorul de simptom se situează şi într-o poziţie de superioritate, el
refuzând să fie ajutat sau să se schimbe. Deşi solicită ajutor şi sfaturi, soţul
care prezintă simptomul refuză de fapt să fie influenţat. Astfel în cadrul
cuplului se constată două ierarhii de putere care sunt incongruente: în cadrul
unei ierarhii persoana purtatoare de simptom se află într-o

_____________________________

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti, pg.
184-188

poziţie de inferioritate pentru că are nevoie de ajutor, soţul fiind în poziţie de

superioritate fiind cel căruia i se cere ajutorul. În cadrul celei de a doua
ierarhii, partenerul purtător de simptom este cel care nu doreşte de fapt să
fie ajutat, ceea ce îl situează în poziţie de superioritate faţă de soţul care
încearcă fără succes să-l influenţeze.În cazul În care subiectul renunţă la
comportamentul simptomatic, acesta îşi pierde supremaţia în cadrul relaţiei
interpersonale cu partenerul care nu mai are de ce să încerce, fără motiv, să-
l modifice.

Comportamentul simptomatic al unuia dintre soţi poate organiza

comportamentul celuilalt soţ în foarte multe moduri: cum îşi vor petrece
timpul liber, cum vor fi folosiţi banii etc. (acestea sunt doar două exemple de
moduri în care soţul purtător de simptom poate domina situaţia).

Este important de cunoscut faptul că unul dintre membrii cuplului

poate să fie în mod simultan într-o poziţie de inferioritate şi de superioritate.
Partenerii pot ocupa poziţii de superioritate sau inferioritate unul faţă de
celălalt în mod alternativ sau în diverse sectoare ale vieţii. Astfel, de pildă,
un soţ poate fi mai afectuos iar celălalt mai raţional, unul poate gospodări
mai bine banii în timp ce partenerul este mai eficient în activităţile practice
din casă.

Astfel de zone de competenţă pot conduce la o împărţire a puterii şi la

stabilirea unor ierarhii care sunt satisfăcătoare pentru ambii parteneri.
Uneori, repartizarea zonelor în care se exercită puterea nu este
satisfăcătoare pentru unul din soţi şi cuplul nu găseşte o soluţie pentru
echilibrarea raportului de forte care să fie satisfăcătoare pentru ambii
parteneri. În astfel de cazuri se poate declanşa comportamentul
simptomatic. Astfel, unul din parteneri poate dezvolta simptomul ca o
încercare de modificare a ierarhiei şi raportului de forte din cadrul sistemului.

Dar comportamentul simptomatic al unuia dintre soţi reprezintă o

putere, pentru ca, în loc să echilibreze raportul de forte în cadrul cuplului, nu
 9

face decât să producă o incongruenţă în cadrul ierarhiei de putere

caracteristice cuplului. Dacă dispare comportamentul simptomatic, soţii se
reîntorc la vechea luptă pentru care a generat comportamentul
simptomatic. Ei pot continua lupta până când apare un nou simptom prin
intermediul căruia se va încerca o nouă aranjare a raportului de forte din
cadrul cuplului. Acest ciclu se poate repeta mulţi ani la rând, soţul purtător
de simptom neînrăutăţindu-şi dar nici neîmbunătăţindu-şi starea. Acest
comportament simptomatic, deşi util până la un anumit punct, menţinând un
anumit echilibru de forţe şi prevenind

_____________________________

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti,

pg.190-192

destrămarea cuplului, nu le permite soţilor să rezolve problema reală care a

pus în mişcare tot acest mecanism.

În jurul comportamentului simptomatic al unuia dintre soţi se dezvoltă

un sistem de interacţiuni care reprezintă o exprimare simbolică a luptei
pentru putere pe care cuplul nu o poate soluţiona. Astfel simptomul devine o
metaforă iar modul în care cuplul abordează simptomul reprezintă o
expresie metaforică a altui tip de interacţiuni (astfel, de pildă, faptul că soţia
vomită în mod compulsiv poate reprezenta de fapt dezgustul ei faţă de soţ).

1.4. Psihoterapia scurtă constructivist - strategică

Acest model terapeutic aparţine lui Shazer (l985).

Shazer consideră ca o terapie scurtă se caracterizează nu numai prin

faptul că este limitată în timp, cât şi prin faptul că rezolvă problema cu care
s-a prezentat clientul şi nu "macină" în gol aceleaşi dificultaţi, fără a ajunge
la vreo concluzie. Pentru ca o intervenţie terapeutică să fie încununată de
succes, nu este necesar să avem informaţii în detaliu în legatură cu
simptomele şi nici măcar nu trebuie să stabilim precis cum anume se menţin
respectivele simptome, şi acest lucru s-a dovedit adevărat, deşi contrazice
simţul comun.

Observaţiile au arătat ca orice alt tip de comportament nou într-o

ituaţie problematică poate conduce la găsirea de soluţii. Cu alte cuvinte,
ceea ce contează este ca persoana care prezintă situaţia problematică să
realizeze ceva diferit, chiar dacă respectivul comportament pare iraţional,
 10

bizar, irelevant sau chiar comic. O altă condiţie a eficienţie terapiei scurte
constă în individualizarea demersului terapeutic pentru fiecare client în
parte.

În general, terapeuţii specializaţi în terapie scurtă au tendinţa de a se

centra asupra unor simptome clar definite şi de a-şi propune scopuri limitate
şi prescrise. Cu toate acestea, majoritatea clienţilor nu-şi exprimă astfel
problemele, chiar şi atunci când sunt ajutaţi de terapeut. Pentru a-l
determina pe pacienţi sa-şi clarifice scopurile şi obiectivele, Shazer (1985) a
pus la punct o tehnică bazată pe confuzie şi inspirată din studiile lui Milton
Erickson, care utiliza confuzia mai ales pentru a induce mai uşor

_________________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 111-
114.

hipnoza. Această tehnică se referă la faptul că terapeutul stabileşte relaţia

terapeutică şi solicită cooperarea pacientului, provocând şi utilizând confuzia
în aşa fel încât nevoia acestuia de a găsi un sens în situaţia terapeutică este
fustrată, forţându-se astfel subiectul să-şi fixeze un obiectiv.

În psihoterapia de cuplu se întâmplă foarte frecvent ca fiecare dintre

parteneri să aibă păreri diferite în legătură cu problema şi cu cine anume ar
trebui să se schimbe şi în ce fel. Odată ce obiectivele au fost precizate clar,
chiar dacă acestea nu au un caracter mutual, se creează condiţiile pentru
rezolvarea problemei, soluţiile izvorând în mod spontan şi într-un timp scurt.

A treia condiţie a unei intervenţii terapeutice eficiente constă în aceea

ca intervenţia trebuie să utilizeze aceeaşi hartă mentală, prin intermediul
căreia a fost descrisă problemă simptom (acelaşi sistem de concepte,
reprezentări, simboluri).

A patra condiţie a reuşitei terapiei o constituie caracterul indirect al

demersului terapeutic, în cadrul căruia simptomul este acceptat ca atare şi
devine o parte a soluţiei.

Acuzele pacienţilor
Terapeuţii trebuie să construiască nişte ipoteze în legătură cu modul în
care pacienţii îşi construiesc simptomele şi p1ângeri1e, de aici derivând
modalitatea de a e1abora soluţia.
 11

Aceste ipoteze vor funcţiona ca un fel de reguli pentru a elabora

demersul terapeutic de soluţionare a problemelor clientului. Astfel, de pildă,
să presupunem ca terapeutul consideră că simptomul îndeplineşte o funcţie
sistemică de a menţine familia împreună. În acest caz, el va trebui să
planifice un demers în cadrul căruia familia să poată rămâne uniţi, dar în
absenţa simptomului.

Ipoteza nr. 1

Acuzele şi simptomele conduc la comportamentul pus în acţiune de

concepţia de viaţă a clientu1ui. Prima treaptă în construirea unui simptom
este relativ simplă, deşi consecinţele sunt adesea disproporţionate.

_________________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 115.

Ipoteza nr. 2

Simptomele se menţin datorită ideii clienţilor că ceea ce au decis ei să

întreprindă în legătură cu problema apărută (simptomul) reprezintă singurul
lucru logic şi corect care trebuie întreprins. Astfel, clienţii se află cumva
prinşi într-o capcană care îi obligă să se comporte tot mai mult în modul în
care se comportă (Watz1awick et al. 1974) datorită faptului că "îşi interzic"
cealaltă variantă.. Astfel, în cadrul unui sisterm familiar, simptomul îmbracă
un caracter circular.

O dată ce decizia considerată corectă a fost luată (de exemplu, în cazul

enurezisul), clienţii încearcă să rezolve problema.

Transformarea acuzelor în probleme

Clienţii se prezintă la cabinetul de psihoterapie cu plângeri foarte

complexe, care includ multe elemente. Shazer (1985, p. 27) şi colaboratorii
ajung la concluzia că "plângerile" clienţilor se referă, în general, la
următoarele aspecte:

• o secvenţă comportamentală.

• o semnificaţie conferită situaţiei.

• frecvenţa cu care se produce simptomul.

• localizarea condiţiilor fizice în care se produce simptomul.

• gradul în care simptomul este involuntar.

 12

• persoanele semnificative care sunt implicate în producerea

comportamentului problematic în mod voluntar sau involuntar.

• problema legată de "cine" sau "ce anume" este de vină.

• factorii de mediu: serviciu, statut socio-economic, locuinţă, etc.

• probleme fiziologice sau stări emoţionale implicate.

• trecutul.

• predicţii în legătură cu viitorul şi

• expectaţii cu caracter utopic.

_______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 116

În cazul în care sunt mai multe persoane care se adresează

terapeutului, acestea pot să cadă de acord sau nu cu privire la definirea,
importantă sau semnificaţia oricăruia dintre elementele mai sus menţionate.

Anexa nr. 1: Fig.1. Transformarea simptomelor în soluţii terapeutice Shazer

(1985. P.30)
 13

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 118

Găsirea soluţiei teraputice

Ipoteza nr. 3

Spiegel şi Linn (1969) subliniază faptul că pentru a iniţia rezolvarea

problemei simptom este necesară iniţierea unor schimbări minimale (sarcina
terapeutului), iar schimbările majore viitoare vor fi generate de client
(efectul bulgărelui de zăpadă care se rostogoleşte de pe un deal).
 14

Modul în care are loc schimbarea terapeutică este asemănătoare cu

situaţia în care o eroare mică poate conduce la o consecinţă catastrofală.
Pentru a se elibera de simptom, clientul sau c1ienţii trebuie să spargă cercul
vicios în care se învârtesc. Cheia problemei constă în aceea ca orice
comportament nou trebuie să fie suficient de diferit de ceea ce s-a petrecut
înainte.

Astfel, în demersul de căutare a noului răspuns, terapeutul va trebui să

se orienteze după excepţiile de la conduită obişnuită a clientului. Aceste
comportamente de excepţie trec, de regulă, neobservate pentru ca
diferenţele sunt prea mici la prima vedere, dar acestea reprezintă exact
informaţiile de care terapeutul are nevoie.

Ideea în legătură eu ce anume trebuie modificat derivă din opinia

clientului cu privire la modul în care va arăta realitatea fără problema-
simptom. În timpul interviului terapeutic, terapeutul şi coterapeuţii vor caută
să claboreze un scenariu în care să apară modul în care se va prezenta
situaţia, atunci când obiectivul terapeutic a fost deja atins. Soluţia va consta
probabil în demersul reatribuirii de semnificaţii, sau a celui legat de
problema "cine este vinovat" sau de une1e aspecte legate de mediul
înconjurător. Indiferent de situaţia specifică, terapeutul trebuie să cunoască
ce semnificaţie atribuie clientul simptomului său. Adesea, această
semnificaţie este descoperită atunci când clientul este întrebat cum vor
arăta lucrurile în cazul când problema va fi rezolvată.

O dată ce terapeutul a identificat aceste etichete (atribuiri) negative,

acesta poate realiza reetichetarea, substituind atribuirile negative cu unele
pozitive (Shazer, 1982 a). Un nou sistem de referinţă (reetichetarea) trebuie
să fie doar sugerat clientului şi noul comportament bazat pe respectivul nou
sistem de referinţă va genera rezolvarea problemei de câtre client.

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 119-
120, 127-129

Scheme şi planuri de intervenţie

Studiind lucrările şi cazurile clinice ale lui Milton Erickson, terapeutul

începător se întreabă adesea ce se ascunde de fapt în spatele demersului
intuitiv şi aparent iraţional al genialului terapeut. Problema care se pune mai
 15

ales pentru terapeuţii începători este aceea de a putea aplica unele reguli
relativ clare cazurilor concrete. Odată cu eforturile întreprinse de Haley şi
Weak1and (Erickson, Haley şi Weakland, 1967), multe din demersurile
terapeutice ale lui Milton Erickson au fost sistematizate şi organizate în
scheme-hărţi, aplicabile şi în alte situaţii, măcar într-o anumită măsură.

Bateston (1979) formulează ideea conform căreia, pentru aceeaşi

situaţie clinică (secvenţă patologică de comportament) pot fi formulate
scheme diferite, evident fiind faptul că acestea se completează reciproc, de
unde rezultă şi avantajul activităţii terapeutice în echipă.

Un cuplu a fost trimis la psihoterapie de câtre consilierul în problem de

droguri pentru ca acesta consideră ca problema lor maritală împiedică
tratamentul toxicomaniei. Ambii soţi utilizau cocaina de trei sau de mai
multe ori pe săptămână şi acest lucru se petrecea de mai mulţi ani (Shazer,
1985 p. 50). Soţia, Jane, consideră ca utilizarea comună a drogului le
distrugea căsătoria şi dorea să se lase de droguri pentru a salva căsnicia.

Problema maritală era, în concepţia ei, legată de simptomele produse

de consumul de droguri. Soţul, Ralph, nu considera consumul de droguri ca
fiind o problemă reală. Problema de care se plângea el erau certurile lor
frecvente, care se sfârşeau adesea cu violenţe fizice, precum şi discuţiile
permanente în legatură cu drogurile. El era de părere că trebuiau oprite
certurile şi conflictele pentru a salva căsnicia.

În acelaşi timp, ambii erau de acord în următoarele probleme:

(1) utilizarea drogurilor îi elibera de plictiseală pe care ambii o suportau prost

!

(2) oprirea consumului de droguri putea duce la destrămarea căsniciei, la

care amândoi ţineau mult, pentru că în afara de droguri, ei aveau relativ
puţine lucruri în comun.

Acest tip de oscilaţie între "da" sau "nu" în ceea ce priveşte oprirea
consumului de droguri a fost denumită de terapeuţii de orientare
ericksoniană "capcană sau legătură dublă"·

Realizând schema bazată pe legături duble a acestei relaţii de cuplu, rezultă:

1) utilizarea drogurilor distruge căsătoria; conflictele şi certurile, unele din

ele în legătură cu drogurile sunt în continuă creştere;

2) dar utilizarea drogurilor îi scuteşte pe soţi de plictiseală, astfel încat dacă

abandonează utilizarea drogurilor, căsătoria lor se va destrăma;
 16

3) evitarea acestei capcane ar putea fi realizată prin intermediul separării,

dar acest lucru doresc să-l evite ambii parteneri; situaţia continuă să rămână
nerezolvată de mult timp;

4) creşterea consumului de cocaină ar putea fi o soluţie de scăpare prin

aceea ca ei s-ar simţi mai relaxaţi, dar atunci certurile în legătură cu
utilizarea drogurilor se vor accentua şi vor tinde să distrugă mariajul.

Aşa cum se prezintă situaţia, cuplul pare condamnat să perpetueze la

nesfărşit acelaşi cerc vicios.

Consultându-se cu echipa, terapeutul le-a prezentat următorul mesaj

de intervenţie încă de la prima şedinţă terapeutică:

.,Aveţi o problemă (Watzlawick şi al. 1967, p. 52).

Ni se pare, Ralph, că problema voastră maritală este exacerbate de

consumul de droguri sau este chiar creată de droguri. Poate că ar trebui să
opriţi consumul de droguri pentru a vedea ce se întampla. Dar, pe de altă
parte, noi suntem de acord cu tine, Jane, că dacă veţi opri consumul de
droguri nu vă mai rămâne nimic, şi nu veţi avea timp să creaţi ceva înainte
ca mariajul vostru să se destrame. Pe scurt, nu ştim ce dracu veţi face.

Vă sugerez să vă gândiţi la ceea ce v-am spus ,şi să vă decideţi cum

veţi acţiona". mai întâi".

Schema bazată pe legături duble (Watzlawick şi al, 1967) conţine mesaje de

intervenţie care implică ideea ca terapeutul vede relaţia celor doi astfel:

(1) oprirea consumului de droguri ar fi necesară pentru salvarea căsniciei;

(2) continuarea consumului de droguri ar fi necesară pentru salvarea

căsniciei;

(3) ambele alternative de mai sus pot conduce la destrămarea căsniciei;

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 130

(4) orice alternativă la care cei doi s-au gândit conţine în sine un mare risc
pentru căsnicie;

(5) ei ar trebui să întreprindă o acţiune la care nu s-au gîndit.

Până la, şedinţa următoare de psihoterapie, Ralph şi Jane au redus consumul

de droguri cu două treimi, deşi utilizarea acestora urma acelaşi model.
 17

Ulterior, fără a comenta acest lucru, cei doi au iniţiat, şi alte activităţi noi,
atât în comun, cât şi separat.

De data aceasta, mesajul furnizat de echipa terapeutică s-a centrat în

jurul temerilor terapeuţilor în legătură cu o posibilă recădere.

O saptamână mai târziu, Jane şi Ralph au raportat faptul că au eliminat

total drogurile şi continuau activităţi noi, atât în comun, cât şi separat.

Mesajul ulterior de intervenţie se referă, de asemenea, la teama în

legătură cu recăderea, în special la cât de repede se va produce aceasta.

Contactele ulterioare care s-au întins pe o durată de 6 luni şi apoi un

an, au indicat faptul că nu a avut loc nici un fel de recădere.

Cuplul a relatat că relaţiile în familie s-au îmbunătăţit, atât în

activităţile comune, cât şi în cele indiviulale.

Mesajul terapeutic caută să redefinească situaţia în aşa fel încât să

sugereze cuplului faptul că sunt necesare nişte acţiuni diferite, care să nu se
refere nici la continuarea consumului de droguri, nici la oprirea acestuia. În
acelaşi timp, se sugerează în mod implicit ideea ca oprirea consumului de
droguri este necesară, dar nu pentru că aceasta va putea salva căsnicia.

Situaţia este definită de terapeut astfel încat să se sugereze faptul că

cei doi trebuie să creeze ceva pentru a-şi salva căsnicia.

Este evident faptul că această intervenţie încearcă să introducă un nou

element (o nonă problemă) şi anume aceea de a întreprinde ceva diferit
pentru a salva mariajul, în felul acesta putându-se sparge cercul vicios.

Principiul Ockham (Shaier, 1988)

William de Ockham, filosof din secolul 14, spunea că "dacă un lucru poate fi
realizat cu mijloace mai puţine este inutil să fie realizat cu mijloace mai
multe".

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 131

Acest sfat este deosebit de important pentru psihoterapeuţii

specializaţi în terapii de scurtă durată, care trebuie să găsească cea mai
simplă explicaţie şi intervenţie care se potriveşte.

Pentru a respecta criteriul eficienţei, schema situaţiei terapeutice

trebuie să reprezinte o imagine în oglindă a situaţiei patologice.
Conceptul de "schemă în oglindă" în psihoterapia scurtă aparţine lui
Bateston şi a1., 1956.
 18

Aceste scheme "în oglindă" bazate pe legături dub1e sunt importante

cel puţin din trei motive:

1) problema simptom este descrisă ca având un caracter interpersonal, fără

referire la ceea ce se petrece în psihicul celor doi parteneri;

2) problema simptom este descrisă ca având loc într-un anumit context, care
facilitează definirea comportamentelor şi

3) modelul de intervenţie terapeutică (modalitatea) de a acţiona cu

promptitudine este realizată pe baza aceloraşi criterii contextuale şi
interacţionale aşa cum sunt ele interpretate de câtre psihoterapeut.

Sub aspect metaforic, intervenţia de tip capcană sau legătură dublă, poate fi
asemănată cu o cheie care se potriveşte unui lacăt. Importantă este însă
elaborarea unor astfel de intervenţii (chei) care să se potrivească mai multor
situaţii asemănătoare (lacate).

Ceea ce este interesant la acest gen de psihoterapie scurtă, este afirmaţia

lui Shazer (1985) care spunea că nu este neaparat să cunoşti în detaliu
structura "lacătului" pentru a găsi "cheia" potrivită.

Deoarece "plângerile" (acuzele) clienţilor sunt construcţii complexe şi

intervenţiile terapeutice trebuie să fie la fel de complexe, pentru că, dacă
acestea ar fi simple, clienţii le-ar descoperi singuri. Dar, aşa cum sublinia
Milton Erickson (1985), de cele mai multe ori, clienţii nu ştiu exact care este
problema şi din acest motiv nu pot descoperi nici soluţia.

Cu toate acestea, specialiştii în psihoterapie scurtă izbutesc să rezolve

problemele complexe ale clienţilor rapid, eficient şi prin intermediul unor
intervenţii minimale. Secretul constă doar în aceea ca intervenţia trebuie să
se potrivească cu natura problemei.

Pentru a fi adecvată (potriviţi) situaţiei clinice, intervenţia psihoterapeutică

trebuie să se bazeze pe:

(1) Percepţia şi interpretarea pe care o realizează terapeutul asupra

structurii simptomelor (acuzelor) clienţilor.

(2) Percepţia pe care o are terapeutul în legătură cu etichetarea pe care o

realizează c1ientul în legătură cu problema sa (cum anume o interpretează),
în aşa fel încât de aici să izvorească soluţia. Intervenţia trebuie să fie
adecvată în aşa fel încât

(3) să se potrivească schemei de reprezentare a problemei şi

 19

(4) să se potrivească concepţiei clientului despre lume, cu precizarea însă că

acesta trebuie să conţină în sine o diferenţă care să conducă la o soluţie
satisfăcătoare.

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 132

Concluzie
 20

Relaţia de cuplu fiind o structură complexă biopsihosocială pot apăra

uşor disfuncţii sau dizarmonii în asceasta mai ales când prin lipsa comunicării
sau alte neînţelegeri intervin.

Psihoterapia de scurtă durată mai ales cea de structură strategică are ca

scop rezolvarea problemelor ce apar în cadrul relaţiei, într-o scurtă manieră,
rapid şi eficient.

Hoyt (1989) subliniază faptul că "scurt înseamnă nu mai mult decât este
necesar".

O condiţie importantă a eficienţei terapiei scurte constă în individualizarea

demersului terapeutic pentru fiecare client în parte. Obiectivul unei terapii
eficiente nu este atât eliminarea simptomelor, cât, mai ales, ajutarea să-şi
atingă în mod spontan obiectivele dezirabile.

În terapie sunt necesare doar schimbări mici şi obiective rezonabile.

Specialiştii în terapia de familie sunt de părere că o schimbare cât de mică în
comportamentul unei persoane va produce modificări de comportament la
toate celălalte persoane cu care aceasta interacţionează.

Am prezentat câteva ipoteze şi soluţii eficiente elaborate de Shazer,

Watzlawick şi Ockham. Care la rândul lor au reuşit să elaboreze scheme
scurte de intervenţie şi eficiente în rezolvarea problemelor de cuplu.
 21

Bibliografie

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, „Psihologia vieţii de cuplu”, Editura Sper

2002, Bucureşti

Larousse – „Marele dicţionar al psihologiei”, Editura Trei, 2006, Bucureşti

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti

Anexe

Pg. 11, Fig.1. Transformarea simptomelor în soluţii terapeutice Shazer

(1985. P.30)