1

Istoricul FMI

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-

Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare
propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem
monetar internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de
principii şi reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile
ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale (Drăgoescu, 2000, p. 21)

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a

avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au
alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce
Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods,
planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată
au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea
britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost
construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de
proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de
liberalism2 a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia
comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic,
planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o
versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi
prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul
economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a
Comerţului (ITO).3 Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi
ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu
puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine (Helleiner, 1993). Pentru
consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a
avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze
politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică)

a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva
puncte de dezacord.4 Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării
economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de
lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de
convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale
restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai
importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale
organizate conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi
prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un
puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de ţeluri. Controlul capitalului,
control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele stabile de schimb au fost
percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse cerinţelor
acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice

dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969,
capitolul VII). Propunerile americane au avut câştig de cauză ţinând cont de
circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai
importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele
monetare mondiale. (Drăgoescu, 2000, p. 20)

Scopurile declarate ale noii organizaţii, Fondul Monetar Internaţional, aşa cum au
rezultat la finalul negocierilor, erau:

1. promovarea cooperării monetare internaţionale;

2. facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi
contribuirea, prin acestea, la promovarea şi menţinerea unor nivele înalte de
ocupare şi de venituri reale şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor
membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;
3. promovarea stabilităţii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de
schimb şi evitarea deprecierii schimbului prin competiţie;
4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi la eliminarea
restricţiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerţului mondial;
5. punerea la dispoziţie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în
corectarea balanţelor de plăţi, “fără a recurge la măsuri destructive pentru
prosperitatea naţională şi internaţională”.
6. diminuarea duratei şi nivelului dezechilibrului din balanţa de plăţi externă a
membrilor săi.5

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional

inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea
sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la
această organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar
internaţional, fixitatea parităţii şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a
monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente, în vederea
multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează
celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în
concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre
(pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Bruon, 1990, cap. 1, Lenain,
1993, p.50, Drăgoescu, 2000, p. 22-23).

Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe

baza contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută
naţională, proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri,
cotele au fost esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru
i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare
echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au
asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor Unite, în interiorul instituţiei.
Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi multilateralist al
planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că SUA şi-au
păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără
de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei. 6

Spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe
aspecte. Reticenţa Congresului, care se temea că resursele americane vor fi
canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii Europe
(ceea ce includea statele comuniste), laolaltă cu dificultăţile tranziţiei postbelice,
mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a
Fondului. Evoluţiile ulterioare ostile dintre SUA şi URSS au avut un impact negativ
decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârşitul
războiului nu mai era adecvat. Reconstrucţia Europei de Vest, devenită de interes
strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite
prin acest plan şi condiţiile lor au adus FMI în situaţia de a fi, la sfârşitul anilor ’40, o
instituţie prea puţin prezentă pe scena internaţională.

La momentul terminării reconstrucţiei Europei, când toate ţările au declarat totala

convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a
căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai
rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă.
Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în
dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în
avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să
fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanţei de plăţi externe,
întrucât însuşi sistemul monetar presupunea existenţa unei cantităţi mari de dolari în
afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de plăţi deficitară.

Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a
ajuns la situaţia în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe pieţele
internaţionale, provenită din exporturi de capital, dar şi din numeroase cheltuieli
militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în
lanţ, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulaţie,
depăşise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii în paritatea oficială
dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deţinuţi în
rezervele lor, cu aur (Bordo, 1993, p. 36). Spirala creată a generat o criză monetară,
cu repercusiuni asupra sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile
băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilităţii dolarului,
exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din
Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluţia Statelor Unite dintr-un
creditor mondial, în poziţia de debitor mondial. La această situaţie s-a adăugat
reticenţa ţărilor europene în ceea ce priveşte ajustarea şi reaprecierea valutelor
(Bordo, 1993, p.37-38), astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra
dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în
spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut
prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, preşedintele Nixon a decis să
soluţioneze problema printr-un act unilateral, anunţând la 15 august 1971
suspendarea convertibilităţii dolarului.7

În urma acestor evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că
lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu
fiecare zi o piaţă financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea
corporaţiilor multinaţionale au erodat autonomia naţională economică şi financiară. În
acest mediu, Fondul s-a confruntat cu ameninţarea de a deveni un anacronism
instituţional. În 1974, Robert Aliber, un economist american, afirmă că singurul
vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuşi, adică „un fond
comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate discutabilă, dată fiind
creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari remuneraţi
generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai
există.” (apud Lenain, 1993, p.46)

În anii ‘70, după denunţarea convertibilităţii dolarului în aur, la nivel internaţional s-a
pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenţei sau
desfiinţării instituţiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul
cel mai adecvat pentru discuţiile referitoare la reformarea sistemului monetar
internaţional. Pentru reflecţia privind posibile modalităţi de reformare, în septembrie
1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce şi-a încheiat activitatea în 1974 şi
a fost înlocuit de Comitetul interimar.8 Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au
stabilit că, în conjunctura politică, economică şi socială a acelor ani, reforma
treptată, eşalonată, a sistemului monetar internaţional era versiunea de preferat.
Consecinţele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flaţia ca nou
fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe
bulversări în plan economic şi social, astfel că noi reaşezări ale sistemului ar fi adus
prea multe incertitudini şi consecinţe incontrolabile.

Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realităţi internaţionale şi
punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internaţional ca
urmare a denunţării convertibilităţii în aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au
consemnat: majorarea cotelor de participare ale ţărilor membre la capitalul soial al
FMI cu 33,5%; utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naţionale ale
ţărilor membre pentru operaţiunile şi tranzacţiile Fondului; restrângerea rolului
aurului în Sistemul Monetar Internaţional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea
unei părţi a aurului deţinut de FMI […]; sporirea capacităţii FMI de a acorda asistenţă
financiară ţărilor membre pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe; lichidarea
divergeneţelor dintre SUA şi Franţa în problema cursurilor valutare, permiţându-se
mai întâi ţărilor membre să-şi aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin
folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condiţiile economice şi
financiare permit, să se trecă la un sistem de parităţi şi cursuri stabile, dar ajustabile,
controlat de FMI.” (Drăgoescu, 2000, p. 47). Principiile noi convenite la Kingston s-au
reflectat într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.

În anii ’70 au avut loc însă şi alte evoluţii, în care FMI a identificat noi “nişe de
oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din
partea statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piaţa internaţională. Către
sfârşitul decadei însă, condiţiile economice şi financiare s-au schimbat, astfel că
statele care luaseră împrumuturi uşor accesibile pe pieţele private, mai ales ţări
aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situaţia de a avea datorii imense, cu ai
căror termeni de plată nu mai puteau ţine pasul. Criza economică din anii ’70 a lovit
cel mai puternic ţările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de
o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari
americani, monedă care s-a depreciat puternic şi, pe de altă parte, prin faptul că, în
condiţiile inflaţiei şi oscilaţiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate
au crescut semnificativ. Tot mai multe ţări în curs de dezvoltare au început să aibă
dificultăţi importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic
intern orientat spre exporturi, pentru obţinerea valutei necesare plătirii ei. S-a ajuns
astfel ca datoriile externe ale unor ţări în curs de dezvoltare să devină o problemă
majoră pentru sistemul economic şi financiar internaţional, rămasă ca atare pe
agenda internaţională până astăzi.

Fiind singura organizaţie interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni

monetare şi financiare, FMI a decis să intervină şi a început să ofere împrumuturi
ţărilor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor
în economii viabile, care să poată susţine plata la zi a datoriei externe şi a
penalităţilor adăugate, fără a rezulta probleme macroeconomice deosebite. Din
responsabilitatea iniţială de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a
recuperat ideea de consultanţă pentru ţările datornice, consultanţă referitoare la
modul de ajustare a politicilor şi de eliminare a problemelor structurale. Pornind de
la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi şi condiţionări, care au luat
forma unor politici economice, monetare şi financiare recomandate de Fond,
negociate cu guvernele ţărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru
perfectarea acordurilor de împrumut.

FMI şi-a păstrat rolul de creditor al ţărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor
’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI şi BM de la Seul, secretarul trezoreriei
americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul
programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creşterii
cheltuielilor publice şi expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creşterii
economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul
balanţei de plăţi rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema
dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creşterii
economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor interne şi liberalizarea ofertei. În
urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice
reformiste:
  reforma fiscalităţii – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe
exporturi;
 calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor
neproductive (militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în
capitalul uman, ca măsuri favorabile creşterii;
 liberalizarea comerţului exterior – deschiderea economiei spre comerţul global;
 reforma pieţelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne,
ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în ţări ale Asiei de sud-est şi ale
Americii Latine, dar nu vor reuşi să reducă sărăcia în Africa şi nici disparităţile de
venituri în America Latină. (Lenain, 1993, cap. III)

Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune
au iniţiat, în 1989, reforme politice şi economice de o amploare fără precedent.
Transformarea economiilor centralizate comuniste înspre economii de piaţă nu se
putea face fără ajutor internaţional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea
reformelor le lipseau atât fondurile, cât şi expertiza (teoretică şi tehnică) necesară.
Exisa însă o instituţie internaţională abilitată să supervizeze şi să ofere consultanţă în
domeniul financiar şi monetar. Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziţia
guvernelor postcomuniste împrumuturi şi să vegheze activ, prin condiţionarea
complexă a împrumuturilor, la evoluţia acestor ţări către o economie de piaţă. În
2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre ţările din regiune, cu toate că
evoluţiile recente i-au deschis o altă perspectivă.9

Criza financiară din Mexic, din 1995 şi, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în
1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internaţional, s-au
constituit în noi ameninţări la adresa stabilităţii pieţelor globale. În consecinţă, FMI a
fost ”redescoperit” de către membrii săi marcanţi, mai cu seamă de SUA, drept o
sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât
şi fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internaţionale private), pentru ţări
al căror eşec economic ameninţă stabilitatea economiei globale. Dezbaterea în ceea
ce priveşte evoluţia instituţională recentă a FMI, ca instituţie creditoare de ultimă
instanţă, este o dezbatere încă deschisă. Nu vom insista asupra ei, cu atât mai mult
cu cât, pentru cercetarea de faţă, activitatea FMI ca instituţie implicată în reformele
economice şi politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltării este mult mai
importantă.

Structură şi funcţionare

1. Structură
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie hibrid, reunind caracteristici ale unei
organizaţii internaţionale interguvernamentale dar şi ale unei societăţi anonime pe
acţiuni, de drept american. 10 Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C.
„Acţionarii” săi sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods şi cele care
au semnat Acordul de înfiinţare până la data de 27 decembrie 1945, plus ţările care
au aderat între timp la acest acord şi la organizaţie.11 Guvernele statelor (viitoare)
membre au decis aşadar înfiinţarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral
probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizaţie
internaţională, afiliată de altfel sistemului specializat al agenţiilor ONU. Spre
deosebire de alte organizaţii, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de
conducere potrivit unui principiu de proporţionalitate cu puterea economiei
naţionale.

Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi:

 dreptul la vot şi la participare în adoptarea deciziilor

 dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu FMI
 dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere
(DST) din resursele Fondului, în schimbul monedei naţionale, pe termen scurt
sau mediu, în caz de nevoie pentru echilibrarea balanţei de plăţi;
 dreptul de a primi alocaţii de DST
 dreptul de a deveni membu al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare.

Dreptul la vot este proporţional cu participarea ţării la resursele de ansamblu ale

Fondului, similar cu acţionarii, în cazul unei societăţi pe acţiuni. Ţările membre
subscriu şi participă la capitalul Fondului prin cote-părţi; o cotă parte are valoarea
nominală egală cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul
proprie FMI.12 Numărul de cote-părţi care poate fi subscris de către o ţară anume este
decis de conducerea FMI, în funcţie de situaţia economică şi financiară a ţării
membre. Tendinţa generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a
crescut, cotele-părţi să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele
mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul
total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind
nevoie de reunirea unei majorităţi calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile
majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de cote-părţi, alocarea DST, vânzarea
unor părţi din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificată de 85% din
voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul de rar, deciziile
luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor (Lenain, 1993, p. 17).

Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o

societate pe acţiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de
administraţie), un director executiv şi două comitete ale Consiliului guvernatorilor.

Consiliul guvernatorilor reuneşte reprezentanţii fiecărei ţări membre, mai exact

guvernatorii cu drept de vot şi câte un membru supleant pentru fiecare guvernator,
cu drept de vot doar în cazul absenţei guvernatorului.13 Consiliul guvernatorilor este
organul suprem de conducere al FMI şi se reuneşte în şedinţe plenare, cel puţin o dată
pe an. Reuniunea sa plenară reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc
de obicei în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului
se numără primirea de noi membri, retragerea calităţii de membru, schimbarea
Statutului, cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, tranformări ale cotelor de
participare ale ţărilor membre.

Următorul organ, în ordine ierarhică descrescătoare, este Consiliul executiv (Consiliul

de administraţie), alcătuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre
ei sunt reprezentanţi direcţi ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franţa,
Germania şi Marea Britanie). Federaţia Rusă, China şi Arabia Saudită au obţinut şi ele,
ulterior membrilor citaţi anterior dreptul de a avea propriul reprezentant. 14 Restul de
16 administratori reprezintă ţări grupate în „circumscripţii”, care îşi aleg un singur
reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare
director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care
dispune fiecare ţară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de
administrarea activităţilor curente ale FMI. El asigură coordonarea operaţiunilor şi
respectarea principiilor în relaţiile financiare, valutare şi de creditare internaţională.
Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanţii statelor şi experţii
FMI şi, prin aceasta, acordarea de credite.

Următoarea poziţie de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcţia

directorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de
administraţie. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi
(membri ai Consiliului de administraţie). Printre atribuţiile sale se numără prezidarea
întâlnirilor Consiliului de admnistraţie, exprimarea votului în caz de balotaj,
participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă
organizaţia în mod curent, în relaţiile cu terţi şi asigură gestionarea permanentă a
Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenită cutumă, a
stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar preşedintele
Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) va fi
întotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie beneficiază, în activitatea lor, de

sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar şi Comitetul Dezvoltării.

Comitetul Interimar a fost înfiinţat în 1974 şi are un rol consultativ. El este alcătuit
din 24 de membri, miniştri de finanţe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor
membre, desemnaţi de o manieră similară cu membrii Consiliului de administraţie.
Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii şi rapoarte referitoare la
problemele gestionării şi transformării sistemului monetar internaţional, inclusiv în
ceea ce priveşte posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalităţile
sale de interacţiune cu mediul extern.
Comitetul Interimar se reuneşte de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată
cu Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la
orientările generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului
financiar internaţional şi a evoluţiilor mediului internaţional în general. Dimensiunea
sa redusă, comparativ cu membrii Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184
de membri, în 2005) îl consacră ca un forum mult mai propice discuţiilor despre
starea şi perspectivele sistemului financiar internaţional şi rolul FMI (Lenain, 1993, p.
16).

În ultimii ani, au existat voci care au arătat că rolul de sfătuitor al acestui Comitet şi
de consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de
a lua decizii referitoare la viitorul sistemului financiar internaţional şi al economiei
globale (Killick, 1995, Buira, 2003).

Între organele de conducere ale FMI se numără şi Comitetul dezvoltării, înfiinţat în

1972, ca urmare a încredinţării unui mandat de către G77 preşedintelui grupului,
pentru înfiinţarea unui comitet care să reprezinte ţările membre, având ca arie de
specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel
ministerial care are ca scop promovarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a
participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare şi referitoare la
dezvoltare, în cadrul instituţiilor Bretton Woods.15 Comitetul asistă Consiliul
guvernatorilor, prin activităţi de analiză şi consultanţă în domeniul sprijinirii
dezvoltării şi al transferului real de resurse către ţările în curs de dezvoltare.
Comitetul are 24 de membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul
latino-american şi şapte ţări asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei
simultan cu reuniunile Comitetului interimar.16

Structura operaţională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere şi

consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcţionale
şi servicii speciale, departamente care au atribuţii în domeniul informaţiilor şi
legăturilor şi serviciile de susţinere. Departamentele geografice sunt organizate în
prezent pe următoarele regiuni: Europa I, Europa II, Asia şi Pacific, Africa, Orientul
Mijociu şi Emisfera Occidentală. Negocierea acordurilor privind utilizarea resurselor
financiare ale FMI de către statele membre şi monitorizarea îndeplinirii
angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparţine fiecare stat care
solicită asistenţă. Tot din aceste departamente provin şi repezentanţii rezidenţi ai
FMI, care sunt funcţionari detaşaţi în unele din ţările membre pentru a facilita
comunicarea dintre FMI şi guverne şi pentru a constitui un factor suplimentar de
monitorizare şi presiune în vederea respectării angajamentelor asumate de ţara
respectivă în raport cu Fondul (Drăgoescu, 2000, p.38).

În ceea ce priveşte personalul FMI, acesta număra, în aprilie 2005, 1633 de cadre,
dintre care aproximativ 1008 economişti (un procent de cca 62%, Raportul anual,
2005, p. 89). Din anii 1960, personalul FMI creşte în medie cu 5,1% pe an (conform
calculelor lui Vaubel, în Bandow şi Vasquez, 1994).
 

2. Funcţiile FMI

Aşa cum rezultă indirect din prezentarea istoricului instituţiei şi a structurii ei,
precum şi din trecerea în revistă a activităţii FMI în ultimii ani, funcţiile Fondului
Monetar Internaţional constau în:

1. coordonarea sistemului monetar internaţional;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare şi economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt şi mediu, din resursele proprii, pentru

asistarea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, în ţările membre;

4. intermedierea obţinerii unor credite pe termen scurt şi mediu, din fonduri private
sau naţionale, pentru finanţarea dezechilibrelor balanţei de plăţi în ţările membre;

5. monitorizarea şi acordarea de credite în situaţiile în care problemele financiare ale

unei ţări riscă să se transforme într-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar
global;

1. oferirea asistenţei tehnice către alte organizaţii internaţionale şi către statele

membre.

Dintre acestea, două funcţii sunt foarte importante pentru înţelegerea rolului şi
funcţionării FMI: supravegherea şi finanţarea (creditarea) membrilor.

Supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât şi multilateral.

Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la
articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele
denumite de altfel, este examinarea situaţiei financiare şi economice la nivel naţional
şi formularea unor recomandări generale referitoare la politicile monetare, ale ratei
de schimb şi, în general, politicile financiare şi economice de urmat pentru asigurarea
stabilităţii şi a unei evoluţii pozitive la nivelul economiei naţionale a statului cu care
se realizează consultările.

O altă formă de supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea
acordurilor financiare şi a programelor economice pe care ţările membre urmează să
le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea şi analiza rapoartelor

pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei
mondiale, la nivel global şi regional. Aceleaşi rol îl îndeplinesc, implicit, şi discuţiile
periodice referitoare la evoluţiile pieţelor financiare internaţionale şi ale sistemului
financiar mondial, redactate în scris şi tipărite adesea în publicaţiile periodice ale
FMI. Monitorizarea economică şi financiară pe care FMI o realizează se concretizează
bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursă importantă de
date economice referitoare la toate regiunile şi statele lumii, disponibilă pentru
publicul larg.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar internaţional a fost pus însă în umbră, de

mulţi ani, prin asumarea unui activism pronunţat în domeniul asistenţei financiare
oferite ţărilor în curs de dezvoltare şi celor cu economii în tranziţie (Drăgoescu, 2000,
p. 61).

Finanţarea acordată statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt şi

mediu a balanţei de plăţi curente a ţărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către
ţările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanţei de plăţi îmbracă două
forme de bază: „trageri” de la FMI şi credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice

membru poate să cumpere de la FMI moneda altei ţări sau DST-uri, contra monedei
naţionale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să îşi răscumpere
moneda naţională şi să platească un comision pentru operaţiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare
decât valoarea propriei cote-părţi. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru
efectuarea operaţiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o ţară a unui
echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părţi, în valuta de care are nevoie sau în
DST-uri, se poate face automat, în orice moment şi fără condiţii. Această operaţiune
se numeşte „tragere în contul tranşei-rezervă”.17 Orice acordare de fonduri în valută
care depăşeşte acest prag se încadrează în categoria tranşelor superioare de credit şi
poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiţionări şi măsuri de corectare a
dezechilibrelor economice. Nici o operaţiune de tragere în contul propriei cote-părţi
nu poate depăşi echivalentul a 200% din contribuţia unei ţări la resursele FMI (Bruon,
1990, p.162).18

În aceste situaţii este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele

reprezentând operaţiuni de schimbare a propriei cote-părţi în schimbul unei valute
forte, urmând ca moneda naţională să fie răscumpărată după corectarea problemelor
cu care se confruntă statul care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon
însă, nici operaţiunile de tragere nu au loc fără condiţionări impuse de FMI şi
angajamente din partea ţării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiţionat, în funcţie de

angajamentele ţării solicitante şi progresele înregistrate în domeniul unor politici
economice menite să redreseze economia pe termen scurt şi mediu.
„Condiţionarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult
dezbătut în literatura de specialitate (vezi Bruon, 1990, p. 82-86, Lenain 1993, p.103-
105, Collier et al., 1998, Toderean 2002a, cap. 2, Buira, 2003, cap. 3). Conceptul de
condiţionare s-a conturat treptat şi indirect. Mai întâi, au existat prevederile
Statutului iniţial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranşei-aur (tranşa-
rezervă, după 1971) este necondiţionată, subînţelegându-se că alte tranşe de credite
sunt, prin urmare, condiţionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor
trageri în contul primei tranşe de credit, că aceasta se acordă cu condiţia ca
membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea
problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranşelor superioare de credite,
ţara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilităţii”
eforturilor revine personalului specializat şi conducerii FMI.

Abordarea inspirată de concepţiile lui Jacques Pollack va sta la baza condiţionării, ca

practică a FMI. Ea este un răspuns la un anumit tip de identificare a problemelor
economice ale statelor membre, desemnat prin conceptul de deficit structural. El
apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a numit abordarea monetară a
balanţei de plăţi, potrivit denumirii dată de Jacques Pollak, într-un articol pubicat în
1957 (Lenain, 1993, p. 51).

Pe scurt, abordarea susţine că, într-o economie deschisă care are rate de schimb fixe,
autorităţile nu deţin total controlul masei monetare. Orice lărgire a creditului dincolo
de cea permisă de creşterea venitului naţional provoacă în mod necesar un deficit al
balanţei de plăţi, o pierdere a rezervelor oficiale şi, deci, o comprimare a masei
monetare. Dacă obiectivul autorităţilor este echilibrarea balanţei de plăţi, trebuie
acţionat asupra ofertei de credit bancar, prin limitarea creditării sau prin creşterea
ratei dobânzii. Dincolo de raţiuni doctrinare, această înclinaţie spre modele
monetariste se baza şi pe raţiuni practice: în ţările în curs de dezvoltare, statisticile
monetare erau mult mai sigure şi simplu de obţinut, decât statisticile de evaluare a
politicilor bugetare şi structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau
identificarea unor consecinţe pe termen scurt, în timp ce instrumentele bugetare şi
structurale nu permit decât transformări pe termen mediu şi lung (Lenain, 1993, p.
51-52).

Accentul cade aşadar, în primii ani de ajustare structurală, pe comprimarea cererii

pentru restabilirea echilibrului exterior. În această epocă, creşterea economică şi
dezvoltarea activităţii economice nu ţin de ”reţeta” FMI. Treptat însă, FMI realizează
că ajustarea externă nu va fi durabilă, în absenţa creşterii economice. Măsuri de
încurajare a creşterii economice încep să figureze în programele de ajustare (Lenain,
1993, p. 53).

„Condiţionarea a fost şi mai bine conturată spre sfârşitul anilor ‘60, când Fondul a
calificat tranşele de credit ca fiind „lichiditate condiţionată” (Drăgoescu, 2000, p.
110). Condiţionarea a fost consacrată oficial în 1968, prin definirea clauzelor care
trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei
de realizare, care impune ţării asistate să îndeplinească anumite criterii cantitative
înainte de eliberarea unei tranşe superioare din cadrul împrumutului.

Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanţă: plafonarea

creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicţii în
domeniul politicilor comerciale şi de schimb, limitarea anumitor forme de credit
intern. Printre măsurile standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără:
deprecierea monedei naţionale, liberalizarea preţurilor interne (gândită ca măsură de
relansarea a producţiei interne), mobilizarea ratei de economisire a populaţiei, prin
politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în termeni reali). De remarcat
însă că deprecierea monedei naţionale şi creşterea preţurilor la importuri, pe care o
generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse
intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există
capacitatea de a o dezvolta la scara cerută de piaţă (Lenain 1993, p. 54).

În anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balanţei de plăţi
viabile, deci sustenabile de către statul în cauză, în condiţiile unui sistem de comerţ
şi plăţi deschise. Criticile au arătat că acest lucru este mult prea restrictiv şi că, prin
măsurile tipice recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole în calea creşterii
economice a ţărilor asistate. În anii 1990, odată cu asumarea conducerii FMI de către
Michel Camdessus, obiectivul primordial declarat de FMI a devenit creşterea
economică şi, prin ea, ajustarea deficitelor balanţei de plăţi. (Killick, 1995, p. 18-19)

Practica ultimelor două decenii a consacrat tendinţa unei multiplicări a condiţiilor

pentru acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici
publice în care se înscrie îndeplinirea acestor condiţii. Pentru anii ’80, Drăgoescu
(2000, p. 115) atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14. Autoarea
semnalează de asemenea extinderea condiţionărilor înspre variabile microeconomice,
cum ar fi preţul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile au continuat să
se multiplice şi să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de criterii
politice (Killick, 1995; Bird, 1995).

Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord
de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de
credit deschisă de Fond pentru ţara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui
acord, ţara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze
un program de măsuri economice şi financiare, aprobat şi monitorizat de FMI, cu
scopul de a obţine stabilizarea macro-economică şi a evita apariţia unor dezechilibre
ale balanţei de plăţi pe viitor. Împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se
acorda iniţial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri trimestriale. Pentru
eliberarea fiecărei tranşe, existau criterii de performanţă a căror respectare era
evaluată de FMI.
Începând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât şi pentru ţările care
solicitau împrumuturi, că dezechilibrele balanţelor de plăţi sunt un simptom al unor
probleme mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu şi lung. În urma
instituirii unor noi mecanisme în acea perioadă, FMI poate acorda împrumuturi pe o
perioadă de până la trei ani, condiţionările vizând la rândul lor măsuri de ajustare
structurală şi de rederesare economică pe termen mediu. Sumele se acordă în tranşe,
condiţionate de respectarea criteriilor de performanţă stabilite în programul aprobat
de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani şi 4 luni până la 5
ani. (Killick,1995, p. 9-11)

Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea

de acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de
confirmare, mergând până la acordarea a 100% din cota ţării la FMI pentru fiecare an
din durata împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiţii, ţările
solicitante trebuie să prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci şi
strategii de gestionare şi controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate
(ex. frânarea creditelor, reducerea creşterii masei monetare) (Drăgoescu, 2000, p.
114). Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin
acordurile lărgite, oferă credite pentru programe pe termen mediu, care vizează
ajustări structurale pentru corectarea balanţei de plăţi negative a unui stat. Un
program de tip FFE cuprinde, în general, o perioadă de trei ani şi poate fi prelungit,
în anumite cazuri, până la patru ani. Aprobarea programului de ajustare şi acordarea
creditului se realizează pe baza aprobării unor măsuri detaliate pentru primul an,
urmând ca acestea să fie revizuite şi completate pentru fiecare din anii următori.
Resursele sunt acordate în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă, iar plata
datoriei se eşalonează pe o perioadă cuprinsă între 4 ani şi jumătate până la 10 ani.
(Killick, 1995, p. 9-11)

Eforturile ţărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanţa lor de plăţi şi de a

revigora economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI,
începând cu 1986, cu un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală
(Structural Adjustment Facility, FAS). Facilitatea de ajustare structurală reprezintă
de fapt împrumuturi acordate în termeni speciali ţărilor cu venituri foarte reduse,
care se confruntă cu probleme prelungite ale balanţei de plăţi. Programul de măsuri
macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o perioadă de trei ani şi
este redactat în cooperare de către reprezentanţi ai FMI, BM şi ai guvernului în cauză.
El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică (policy
framework paper, PFP). Tranşele împrumutului se acordă în funcţie de detalierea
prealabilă, într-un program anual, a acestui document cadru. Condiţionarea în cazul
acestui tip de finanţare este relativ redusă, plata împrumutului eşalonându-se pe o
perioadă de la 5 ani şi jumătate la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

La sfârşitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeaşi destinaţie,
Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită” (Enhanced Structural Adjustment
Facility, FASI). Facilitatea de ajustare structurală întărită (FASI) prezintă termeni
similari FAS, fiind diferite prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri,
monitorizarea programelor şi condiţionarea, care este mult mai severă. Tipurile de
acorduri din categoria FASI prevăd îndeplinirea anumitor obiective trimestriale,
criterii de performanţă semni-anuale şi o revizuire a programului la fiecare jumătate
de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de dure şi au drept ţintă
creşterea economică şi, prin aceasta, rederesarea balanţei de plăţi. (Killick, 1995, p.
9-11). Obiectivele programului se ajustează în funcţie de schimbările survenite. Prima
tranşă de împrumut se acordă ţării în cauză după ce Consiliul de administraţie al
Fondului aprobă documentul-cadru şi segmentul care se referă la măsurile de luat în
primul an al programului. Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiţi
indicatori de performanţă, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori pentru
indicatorii macroeconomici aleşi). Eliberarea tranşelor următoare nu este direct
condiţionată însă de atingerea acestor indicatori, alte ajustări putând fi transferate
pentru segmentele anului 2 şi 3, cu acordul FMI.

Facilitatea de finanţare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility,

FFCI) furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină
probleme legate de scăderea veniturilor din exporturi sau de o creştere a nevoilor de
importuri agricole. Ea se acordă în condiţiile în care problemele cu care statul vizat
se confruntă sunt temporare şi nu ţin de puterea de decizie şi control a acelui stat.
FMI acordă această finanţare pentru ca statul în cauză să menţină ritmul reformei şi
al măsurilor structurale necesare corectării balanţei de plăţi atunci când se confruntă
cu anumite şocuri economice externe. Plata acestor împrumuturi se realizează într-o
perioadă cuprinsă între 3 ani şi 4 luni şi 5 ani. În anii 1990, această facilitate s-a
conturat treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja încheiaseră
acorduri stand-by sau FASI, devenind aşadar, la rândul ei, supusă unei condiţionalităţi
mai stricte. (Killick, 1995, p.17)

Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost

creată în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a ţărilor Europei
centrale şi de est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care
se confruntau cu dezechilibre importante ale balanţei de plăţi, rezultate din
schimbările bruşte ale relaţiilor comerciale tradiţionale, bazate pe preţuri
centralizate şi pe aranjamente preferenţiale în cadrul CAER, către relaţii comerciale
multilaterale, bazate pe criterii de piaţă. Una dintre premisele acordării acestei
facilităţi este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice de
ajustare a statelor vizate, în condiţiile în care datele economice preexistente erau
foarte diferite de cerinţele standard presupuse de toate celelalte facilităţi de
finanţare ale FMI. Condiţionarea în cadrul acestui tip de program este destul de
redusă, prima tranşă, echivalentă cu jumătate din totalul sumei aprobate,
eliberându-se la începutul programului, iar a doua eliberându-se după 6 până la 12
luni de la acest moment, dacă au fost respectate condiţiile impuse. Plata acestui tip
de finanţare se face într-o perioadă de la 4 ani şi jumătate până la 10 ani. (Killick,
1995, p. 9-11)

În decembrie 1997, Fondul a decis înfiinţarea unui alt tip de finanţare, Finanţarea
pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta
statele membre să facă faţă unor pierderi bruşte şi grave ale încrederii pieţei.
Această facilitatea a fost folosită în ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare
împrumut din istoria FMI, către Coreea de Sud şi a se încerca, astfel, prevenirea unor
consecinţe dezastruoase pentru pieţele financiare globale.

Pentru a avea acces la credite, ţările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să
adreseze Fondului o scrisoare de intenţie, însoţită de un memorandum de politci
economice. Urmează asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de
obicei pe trei ani), definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt
prevăzute obiectivele economice defalcate pe fiecare an şi politicile de urmat. Acest
document este redactat de către experţii FMI, ai Băncii Mondiale şi reprezentanţii
guvernului ţării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe durata programului.

Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanţei de plăţi şi, mai
recent, să încurajeze creşterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de
realizare, care reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri
macroeconomici, fixate în documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare,
analizată trimestrial, indică măsura în care programul de ajustare a fost bine
implementat, producând efectele dorite.

În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM şi plecând de la limitările puse în evidenţă de

funcţionarea FASI, „Iniţiativa în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate”, cu
obiectivul declarat de a contribui la soluţionarea problemei datoriilor externe ale
ţărilor cu un nivel scăzut de dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea
de către FMI şi BM a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin
documentele ONU şi prin cele ale OCDE (Buira, 2003, cap. 4).

O a treia funcţie pe care FMI o îndeplineşte, pe lângă supraveghere şi finanţare, este

acordarea asistenţei tehnice ţărilor membre. Aceasta reprezintă un domeniu de
activitate mult mai puţin vizibil decât acordarea de credite şi aprobarea programelor
de ajustare structurală, deşi joacă un rol aparte în economia politică internaţională
actuală.19 FMI oferă servicii de informare, formare, asistenţă şi consiliere altor
organizaţii interguvernamentale şi ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Cele
mai frecvente forme de asistenţă tehnică sunt deplasarea unor echipe de experţi şi
evaluarea/consilierea pe teren, formarea unor reprezentanţi ai administraţiei
centrale cu putere de decizie în implementarea programelor de ajustare şi acordarea
unor burse şi stadii de formare, la sediul FMI, pentru economiştii ţărilor în tranziţie şi
în curs de dezvoltare.

O formă a acestei asistenţe tehnice este şi desemnarea unui reprezentant permanent

al FMI într-o anumită ţară, ale cărui sarcini vizează consilierea guvernului şi a băncii
centrale în privinţa politicilor economice de urmat şi, desigur, evaluarea
implementării acordurilor semnate de ţara în cauză cu FMI.
Asistenţa tehnică oferită de FMI se referă cel mai adesea la:

- politici fiscale şi bugetare (legislaţia referitoare la fiscalitate, colectarea

impozitelor şi taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice,
privatizarea, modalităţile de gestionare şi monitorizare a cheltuielilor publice,
gestionarea datoriei publice şi finanţarea politicilor sociale);

 politica monetară (organizarea şi funcţionarea băncii centrale, funcţionarea

pieţei valutare, reglementările bancare, intervenţiile băncii centrale pe piaţă,
controlul pieţei de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare şi mecanismele de
compensare bancară),
 statistică şi analiză economică utilizate la nivelul administraţiei centrale şi a
băncilor centrale (metode de programare financiară, previziuni macro-
economice, statisticile referitoare la balanţa de plăţi, statisticile monetare şi
cele bugetare);
 alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea şi
restructurarea datoriei externe, asistenţă juridică în domeniul financiar,
reglementări fiscale, ş.a.) (Lenain, 1993, p. 112)

3. Resursele FMI

FMI foloseşte, pentru evidenţa operaţiunilor şi resurselor sale, o unitate de cont

proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie”
scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind iniţial echivalentul unui dolar
american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcţie de un coş valutar
alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre
trebuie să îşi raporteze cotele lor părţi la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe
baza unei rate de schimb a monedei naţionale determinată de FMI. 20

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor

naţională la activele Fondului, o alta în devize şi în aur, dar această contribuţie se
calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea
activelor Fondului în moneda unei ţări generează o debitare sau o creditare, în raport
cu ţara respectivă, pentru a menţine constantă valoarea în DST a deţinerilor FMI în
moneda ţării.

Resursele de creditare ale FMI sunt împărţite, după cum rezultă şi din prezentarea
funcţiilor organizaţiei, în resurse proprii şi resurse atrase din exterior. În prima
categorie intră cotele-părţi ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza
profitului net rezultat din perceperea de comisioane şi dobânzi, precum şi alte
resurse proprii. În a doua categorie intră împrumuturile contractate de FMI pentru
completarea şi diversificarea resurselor de creditare şi alte angajamente ale FMI faţă
de ţările membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizaţii financiare internaţionale sau alte
instituţii financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de
împrumut venită din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde
credite în cadrul unor programe de asistenţă financiară pentru statele membre aflate
în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor
mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de confirmare prevăzând
un împrumut de 12,1 miliarde DST şi Coreea de Sud, în decembrie 1997, cu un
împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.21

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituţie la finele

fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituţiei poate fi canalizat
către constituirea şi sporirea rezervei speciale, constituirea şi sporirea rezervei
generale şi distribuirea de dividende ţărilor membre, proporţional cu cotele-părţi.
Este de remarcat că a treia variantă nu a fost utilizată niciodată de către FMI.

Cotele-părţi subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creşterii lor,
cât şi în sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creştere a
cotelor-părţi, fapt ce a fost primit în general foarte favorabil de ţările care recurg la
ajutorul financiar al FMI, întrucât creşterea cotelor-părţi semnifică şi creşterea
cuantumului împrumuturilor pe care o ţară le poate primi de la FMI (Lenain, 1993, p.
97).

Ţările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel
nemulţumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate
pune la dispoziţia statelor membre (nu mai mult de 300% faţă de cota-parte a unei
ţări, pentru fiecare caz individual, şi nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total
agregat al împrumuturilor acordare la un moment dat). „Având în vedere că mărimea
cotei de participare a unei ţări determină drepturile ţării membre, înţelegem de ce,
cu toată strădania Fondului de a perfecţiona modul de stabilire a mărimii cotelor-
părţi, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de către
ţările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deşi au cele
mai mari nevoie de credite.” (Drăgoescu, 2000, p. 73). De altfel, în 1987, în cadrul
unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al
sărăciei, de care să se ţină cont în determinarea mărimii cotei-părţi pentru fiecare
ţară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au rămas fără ecou
pentru moment. (vezi Toderean, 2002a).

Revizuirea cotelor-părţi se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele
sale să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor
comerciale globale. Creşterea substanţială a schimburilor comerciale internaţionale în
ultimele decenii a dus la creşterea cotelor-părţi ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI
doreşte să oglindească schimbările intervenite în economia mondială, în poziţia
diferitelor ţări în cadrul acesteia şi, totodată, să menţină un anumit echilibru între
grupe de ţări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părţi au decurs de
fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii
ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de
evoluţia economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic
de 17%, ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care
trebuie adoptate cu 85% din voturi.

Concluzii / Rezumat

Trei etape în istoria FMI:

Perioada de 25 de ani a regimului dela Bretton Woods, în timpul căreia Fondul a

(încercat, n.n.) să ajute ţările occidentale pentru a-şi stabiliza eocnomiile

Perioada în care s-a axat pe programe de ajustare structurală, în ţările în curs de

dezvoltare.

Perioada de dupa 1989, când a contribuit la programele de reformă ale ţărilor est-
europene şi la tranziţia lor la economia de piaţă. Lenain P. 6

Se adaugă, perioada de după mijlocul anilor 1990, când devine lender of last resort.
N.n.

Faptul că FMI a început să funcţioneze propriu-zis abia la începutul anilor 50 şi că în

anii 60 era deja în criză, ca de altfel modul în care a survenit şi a fost soluţionată
criza sistemului monetar intrernaţional, la finele anilor 60 şi în ani 70, arată că FMI nu
a fost folosit niciodată ca o expresie autentică a cooperării monetare internaţionale.
Din contră, pus în faţa faptului împlinit prin deciziile unilaterale ale statelor membre,
mai ales ale celor cu economii puternice, însuşi Fondul a trebuit să se adapteze şi să
îşi caute noi „nişe” de acţiune. P. 45

Între anii 70 – 90 soluţiile pentru reformarea sistemului financiar internaţional nu au

putut fi convenite, în ciuda presiunilor şi semnalelor în acest sens venite dinspre
unele cercuri politice, ale societăţii civile, sau chiar dinspre pieţele financiare
internaţionale. Supravegherea funcţionării sistemului monetar internaţional a rămas
formal în sarcina FMI, care şi-a asumat acest rol prin soluţii care să îi asigure
utilitatea şi permanenţa. P. 59

Dacă în primele decenii de funcţionare a FMI, accentul politicilor de condiţionare

cădea pe politici de controlare şi limitare a cererii, pentru a încuraja stabilitatea
financiară şi economiile interne, în ultimii zece ani accentul s-a deplasat treptat
înspre politici de consolidare a fundamentelor economice ale producţiei şi spre
utilizarea cât mai eficientă a resurselor. P. 113
Tensiuni semnificative din cauza contradicţiior societate pe acţiuni – organizaţie
interguvernamentală.

Pe parcursul anilor de asistenţă acordată ţărilor în curs de dezvoltare, FMI şi-a

schimbat doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de
către guverne şi de către observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experienţei
practice acumulate. Doctrina Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de
ajustare economică şi financiară, programe orientate către creşterea economică,
programe de ajustare structurală şi programe menite să combată sărăcia. Lenain P. 70

Nu întotdeauna ţările vizate au adoptat cu adevărat măsurile cerute de FMI, care

lovesc în anumite grupuri de interes. „Liberalizarea importurilor elimină surse de
profit de care beneficiau câţiva importatori şi câteva întreprinderi privilegiate;
dereglementarea financiară este însoţită de rate ale dobânzii mai ridicate, ceea ce
provoacă revolta întreprinderilor cu datorii; de asemenea, eliminarea subvenţiilor
pentru anumite produse de consum provoacă nemulţumirea populaţiei urbane. Din
toate aceste motive, guvernele preferă adesea programe de ajustare pur
marcoeconomice, care sunt în aparenţă mai „neutre” şi mai abstracte, faţă de
refrome structurale care aduc atingere unor interese particulare.” (Lenain, 1993, p.
59) Experienţa arată că sunt respectate mai degrabă criteriile macro-economice,
decât reformele structurale, care întârzie adesea să fie implementate.

1 Acest capitol foloseşte, într-o formă amendată şi extinsă, părţi din capitolul 2 al cărţii Reforma
organizaţiilor internaţionale. O analiză a FMI ( Toderean, 2002a).

2 În sensul pertinent pentru domeniul Relaţiilor internaţionale.

33 Instituţia nu a putut exista ca atare, fiind încorporată într-o formă redusă de instituţionalizare, aceea a acordului
GATT. GATT a stat, în cele din urmă, la baza înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 1995.

44 În acest context, planul lui Keynes, publicat în 1943, a argumentat în favoarea unei Uniuni Internaţionale de
Clearing, care trebuia să joace în esenţă rolul unei Bănci Centrale Mondiale. Ea urma să ofere lichidităţile
internaţionale necesare comerţului mondial şi să emită o valută neutră, bancaur, a cărei valoare să fie fixată în
funcţie de aur. Fiecare valută naţională urma să-şi stabilească paritatea prin referinţă la bancaur. UIC a fost menită
să acţioneze ca un centru pentru realizarea politicilor economice globale, prin reglementări, supravegheri şi
coordonări ale economiilor naţionale şi ale interacţiunilor lor (Bordo, 1993, p.32-33). Publicat în acelaşi an, planul
lui White a pus un accent mai mare pe problema stabilităţii ratelor de schimb şi mai mic pe necesitatea unor
lichidităţi internaţionale generoase. Aspectele monetare şi financiare ale ordinii de după război urmau să fie
încredinţate unui Fond de Stabilizare. Acesta ar fi reglat şi supravegheat valoarea de paritate a fiecărei valute
naţionale în termeni de unitas (valuta neutră) şi ar fi asigurat rigiditatea ratelor de schimb, modificările lor urmând a
fi întreprinse doar în cazuri de dezechilibre fundamentale. Schimbări importante în valoarea parităţii urmau să fie
făcute doar după adoptarea lor prin vot, în cadrul Fondului.
5 Prezentarea se bazează pe textul original al Articolelor, art. I, sublinierea noastră . Textul integral, în limba
engleză, este reprodus în anexă în Toderean, 2002a.

6 Tendinţa a fost accentuată în continuare prin localizarea în Washington a cartierelor generale şi prin statutul
conferit Directorilor Executivi. Despre aceste evoluţii şi despre concesiile necesare pentru a obţine aprobarea
Congresului, a se vedea Gardner, 1969, capitolele VII şi XIII.

7 Măsura a fost recunoscută oficial de către FMI în cadrul întâlnirii de la Kingston, Jamaica, în 1976.

8 Vezi şi subcapitolul următor, referitor la organizarea FMI.

10 Acest subcapitol se bazează pe informaţiile preluate din Bruon (1990), Lenain (1993), Killick
(1995), Bird (1995), Drăgoescu (2000) şi Buira (2003), precum şi pe informaţiile disponibile pe
pagina electronică a FMI, www.imf.org, în mod special rapoartele anuale ale ultimilor 10 ani. Nu
am indicat în dreptul fiecărei informaţii sursa, acolo unde este vorba despre detalii factuale, care
se regăsesc în orice prezentare a structurii şi funcţiilor FMI. Am menţionat autorii de fiecare dată
când am întâlnit o nuanţă de interpretare, sinteză, etc., care să depăşească informaţia pur factuală
de circulaţie largă.

11 România este membră din 1972.

12 O explicaţie mai extinsă a ceea ce înseamnă DST-uri, pentru FMI, se găseşte în subcapitolul
dedicat prezentării resurselor instituţiei.

13 În cazul României, ministrul finanţelor este guvernator, iar guvernatorul BNR este supleant.

14 Arabia Saudită, începând din 1978, când a devenit a şasea economie, ca putere, între statele
membre. …, Rusia cândva după 1989 (când, n.n.)

15 El este un comitet consultativ comun pentru FMI şi Banca Mondială.

16 Ţările membre sunt: Algeria, Argentina, Brazilia, Columbia, Cote d’Ivoire, RD Congo, Egipt,
Etiopia, Gabon, Ghana, Guatemala, India, Iran, Liban, Mexic, Nigeria, Pakistan, Peru, Filipine,
Africa de Sud, Sri Lanka, RA Siriană, Trinidad-Tobago şi Venezuela.

17 Până la momentul denunţării convertibilităţii, tranşa-rezervă era denumită tranşa-aur,

deoarece ea reprezenta acel procet din cotele-părţi ale statului membru, depus la FMI sub formă
de aur.
18 Iniţial, limita maximă era 100% din cotă, însă, ca urmare a dezechilibrelor din economia
mondială şi a nevoii de creditare a statelor în curs de dezvoltare, aceasta a fost mărită la 200%.
(Bruon, 1990, p.161-162)

19 Vezi de exemplu asistenţa tehnică pe care FMI o pune la dispoziţia Comisiei Europene, în
evaluarea performanţelor economice ale ţărilor candidate şi asociate, care este preluată din datele
Fondului. Este cu siguranţă cazul evaluărilor economie ale României , realizate de Comisie în
ultimii ani.

20

21 Date preluate de la http://www.imf.rog/external/np/exr/chron/chron.asp