Sunteți pe pagina 1din 84

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII;

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÂRGU MUREŞ;


FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

VIAŢA INTIMĂ LA ADOLESCENŢI

Îndrumător ştiinţific: Autor:


Conf.univ.dr. Elena-Adriana Tomuleţiu Orbán Enikő

Târgu Mureş
2009
CUPRINS

ABSTRACT...................................................................................................................4
INTRODUCERE.............................................................................................................5
Cap.1. Obiective şi Ipoteze..........................................................................................6
Cap.2. Conţinutul teoretic al temei analizate.............................................................7
2.1. Particularităţi psiho-sociale ale vârstei adolescentine..................................7
2.1.1. Caracteristici ale dezvoltării psihice................................................9
2.1.2. Dezvoltarea intelectuală...............................................................11
2.1.3. Dezvoltarea socială......................................................................12
2.1.4.Teoria difuziunii identităţii .............................................................13
2.1.5. Dezvoltarea fizică şi consecinţele ei în planul dezvoltării
sociale..........................................................................................................................17
2.2. Personalitatea adolescentului....................................................................18
2.2.1. Conceptul de personalitate...........................................................18
2.2.2. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii...........20
2.2.3.Temperamentul – ca subsistem dinamico-energetic
al personalităţii..............................................................................23
2.2.3.1. Definiţie şi caracterizare generală..................................23
2.2.3.2. Tipologii temperamentale...............................................24
2.2.4. Criza personalităţii în adolescenţă................................................27
2.2.5.Aspecte psihopatologice legate de criza personalităţii..................30
2.3. Adolescentul în relaţie de cuplu.................................................................32
2.3.1. Comunicarea: A nu spune............................................................32
2.3.2. A
asculta.......................................................................................33
2.3.3.
Relaţiile.........................................................................................34
2.3.4.
Legăturile......................................................................................34

2
2.3.5. Nevoile şi
lipsurile.........................................................................35
2.4. Adolescenţa şi sexualitate......................................................................... 37
2.4.1. Evoluţionismul sexual...................................................................37
2.4.2. Revoluţia sexuală.........................................................................39
2.4.3. Tabuurile sexuale.........................................................................42
2.4.4. Virtualitatea sexuală.....................................................................44
2.4.5. Producţii sexuale..........................................................................46
2.4.6. Educaţia pentru viaţa de familie. Educaţia sexuală......................49
2.4.7. Sexualitatea în mass-media.........................................................51
2.4.8. Pornografia...................................................................................52
2.4.8.1. Pornografia – „tehnologizarea sexului”?.........................52
2.4.8.2. Erotismul – pornografie deghizată?...............................52
2.4.8.3. Pornografia – artă postmodernă?...................................53
2.4.8.4. Pornografia - educaţie
sexuală?.....................................53
2.4.8.5. Dezordinea din sfera sexuală - consecinţă a
pornografiei .....................................................................................................................
................54
2.4.9. Educaţia sexuală în România.......................................................54
Cap.3. Metodologia cercetării ştiinţifice ………………………………...................…56
3.1. Eşantionul cercetării...................................................................................56
3.2. Metode de cercetare utilizate....................................................................58
Cap. 4. Rezultatele cercetării ştiinţifice....................................................................60
Concluzii şi implicaţii practice ale cercetării ştiinţifice
realizate...........................77
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................80
ANEXE.........................................................................................................................82

3
ABSTRACT

"We live together for love or because we are sexually attracted to one another? we
give more value to sexuality or to feeling? "Answers may be relative, but the premise
is a safe one; eroticism becomes more and more increasingly in the early age, a field
of fascinating attraction of the identity exercise, myself and affirmation of Ego .
Today, the prohibition and taboo, sexuality has become somewhat constrain and
necessary. Statistically speaking teenagers who do not have sexual relations tend to
be regarded as deviant and abnormal. In other words, more than ever, the couple
said modern importance and value Psychological sexuality for the authenticity and
viability of the relationship as such. Some romanian research carried out between
2003 - 2005, were concerned about the comparative analysis of attitudes and
behaviors of adolescents to initiate psihosexually (boys and girls between 15 and 19
years), and survey of the characteristics of sexuality and identity psihosexually in this
stage of life. From a research we find out some interesting data: the majority of the
investigated adolescents (69.5%), sexual appreciate life as a source of satisfaction
and positive impression, even if not have started, but only 39% of those who started
the sexual life is satisfied and stated that, due to problems and disappointments that
have occurred since then. Only 38% of teenagers have a partner who temporarily
feel satisfied: 20% not satisfied by their partners, and 22.5% ad friend and lack any

4
serious difficulties relate to the opposite sex. My research starts from the ideas and
the fact that nowadays the media and information technology (out) have a strong
influence on teenagers, which disrupt the development of psychiatric and know
intimate

INTRODUCERE

„Trăim împreună pentru că ne iubim sau pentru că suntem atraşi sexual unul
faţă de altul? Valorizăm mai mult sexualitatea sau sentimentul?" Răspunsurile pot fi
relative, însă premisa este sigură; erotismul devine, din ce în ce mai mult şi la vârste
din ce mai timpurii, un domeniu de fascinantă atractivitate, de exercitare a identităţii,
autonomiei şi afirmării Eului. În zilele noastre, de interdicţie şi tabu, sexualitatea a
devenit întrucâtva obligatorie şi necesară. Statistic vorbind adolescenţii care nu au
relaţii sexuale tind să fie consideraţi drept devianţi şi anormali. Cu alte cuvinte, mai
mult ca oricând, cuplul modern afirmă importanţa şi valoarea psihologică a
sexualităţii pentru autenticitatea şi viabilitatea relaţiei ca atare. Câteva cercetări
româneşti efectuate între anii 2003 – 2005, s-au preocupat de analiza comparativă a
atitudinilor şi comportamentelor privind iniţierea psihosexuală la adolescenţi (băieţi şi
fete între 15 şi 19 ani), precum şi de relevarea unor caracteristici ale sexualităţii şi
identităţii psihosexuale în această etapă a vieţii. Dintr-o cercetare reies date
interesante : majoritatea adolescenţilor investigaţi (69,5%), apreciază viaţa sexuală
ca o sursă de „impresii pozitive şi satisfacţii”, chiar dacă nu au debutat, dar doar 39%
dintre cei care au debutat în viaţa sexuală se declară şi satisfăcuţi de aceasta,
datorită dezamăgirilor şi problemelor care au apărut între timp. Numai 38% dintre
adolescenţi au un partener cu care, temporar se simt satisfăcuţi: 20% nu sunt
mulţumiţi de partenerii lor, iar 22,5% reclamă lipsa oricărui prieten şi serioase
dificultăţi de relaţionare cu sexul opus. Cercetarea mea porneşte de la aceste idei şi

5
pentru faptul că în ziua de astăzi mass-media şi technologia informaţiei (răspândirea
internetului) au o influenţă puternică asupra adolescenţilor, care perturbă cursul
dezvoltării psihice și al vieții intime. Lucrarea este structurată pe trei capitole. În
primul capitol am forumlat obiectivele și ipotezele cercetării științifice legate de viața
intimă a adolescenților, urmat de capitolul 2 care cuprinde partea teoretică generală
despre adolescenţă şi de psihosocializarea adolescentului, adolescentul în relaţie de
cuplu, virtualitatea sexuală, este prezentat și dezordinea din sfera sexuală - care
tratează problemele ce pot aparea în cazul unei informări necorespunzătoare în
ceea ce privește educația sexuală. Ultimul capitol metodologia cercetării ştiinţifice
cuprinde rezultatele cercetării şi în final sunt formulate concluziile şi implicaţii
practice ale cercetării ştiinţifice realizate.

CAP.1. OBIECTIVE ŞI IPOTEZE

Obiectiv general
Formarea unei imagini obiective privind viaţa intimă la adolescenţi.
Obiective specifice:
1. Identificarea perioadei de debut a vieţii sexuale la adolescenţi
2. Identificarea motivelor care stau la baza începerii vieţii sexuale la adolescenţi
(curiozitatea, influenţa prieteniilor, familia etc.)
3. Determinarea corelaţiei dintre temperament şi viaţa sexuală la adolescenţi
4. Identificarea surselor de informare la care apelează adolescenții în privința
problemelor legate de viaţa sexuală.

Ipoteză generală
Presupunem că viaţa intimă la adolescenţi este determinată social.

Ipoteze specifice
1. Presupunem că adolescenţii își încep viaţa sexuală la o vârstă fragedă

6
2. Presupunem că principalul factor al începerii vieţii sexuale la adolescenţi este
curiozitatea determinată de ”cultura vremii”
3. Presupunem că toate cele 4 temperamente sunt predispuse în egală masură
pentru începerea precoce a vieţii sexuale
4. Presupunem că adolescenţii se informează de la grupul de prieteni şi de pe
internet, fară a fi informați corect în privința problemelor de natura sexuală.

CAP.2. CONŢINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

ADOLESCENŢA

2.1. Particularităţi psiho-sociale ale vârstei adolescentine

Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate, alteori


adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada
adultă. Perioada este caracterizată de schimbări rapide şi creşteri explozive în
greutate şi în înălţime, alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. Pubertatea
semnificând fapt maturarea sexuală, pubescenţa se referă la acele schimbări care au
ca rezultat maturitatea sexuală. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în
adolescenţa timpurie.
Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist, 1978) este echivalentă cu maturitatea
sexuală şi deci capacitatea de reproducere. Jersild (1963) spune că înainte de
pubertate individul este copil; după această perioadă el este capabil să aibă copii.
Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este
aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă.
Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră
pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Acum este cunoscut faptul că foarte

7
frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). Cu
atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. În acest moment este
aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la
băieţi (G.R. Lefrancois), după care urmează o perioadă de creştere explozivă.
Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept
criteriu de intrare în perioada pubertăţii. Perioada de creştere rapidă însă poate
debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. După Ursula Şchiopu
şi Emil Verza (1981), pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa
prepuberală (10-12 ani), pubertatea propriu-zisă (12-14 ani), şi momentul
postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-
16/18 ani).
Datorită creşterii explozive şi inegale, înfăţişarea adolescentului nu este
întotdeauna armonioasă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor
se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee, 1950). Probleme, precum
coşurile, dinţii neregulaţi, pielea grasă, ochelarii. Toate aceste lucruri ce pot părea
minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă, de ele
îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. Creşterea explozivă este o
provocare pentru psihicul adolescentului, el trebuind să înveţe să se adapteze noii
aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte
cu mai mult de 100%, iar înălţimea cu 27%; de asemenea adolescentul la 14 ani
atinge în medie 95% din talia adultă. Perimetrul toracic înregistrează valori de 51
creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. Se produc modificări sensibile,
în greutate, lungime, în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului
dintre ele, îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o
creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern, cât şi în funcţiile
diferitelor organe. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi, care imprimă o
restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. Se câştigă în
înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară, în greutate 4,5 kg anual şi are loc
o creştere rapidă a scheletului. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu
aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o
perioadă mai mare de timp decât la fete. Creşterea în înălţime se realizează mai ales
pe seama membrelor, în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. De aici,
înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului; mâinile şi picioarele lungi, pieptul
căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă.

8
Totaşa, musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul, fapt ce conduce la
o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. În preadolescenţă un loc
deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. În intervalul de la 12 la
14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale
primare şi secundare. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare
menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului, clitorisului şi
uterului, în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o
dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. Între
caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a
secreţiei seminale la băieţi, creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă,
schimbarea vocii, apariţia pilozităţii faciale la băieţi, dezvoltarea glandelor mamare la
fete. La fete dezvoltarea bustului se corelează cudezvoltarea bazinului care capătă
conformaţie diferită de cea a băieţilor. Creşterea statutară a adolescentului este
corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. Se încheie prima perioada a
maturizării sexuale, proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. În perioada
adolescenţei, din punct de vedere morfologic, creierul e în linii mari constituit (încă de
la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Are loc un
proces de perfecţionare funcţională a neuronilor scoarţei cerebrale. Procesele de
analiză şi sinteză devin tot mai fine, se accentuează funcţia reglatoare a limbajului
intern.

2.1.1. Caracteristici ale dezvoltării psihice

După Maurice Debesse, funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel:

� de adaptare la mediu;
� de depăşire;
� de definire a personalităţii

În consecinţă, are loc acum un proces de dezvoltare, la finalul căruia ne vom


afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate.
(P. Golu, E. Verza, M. Zlate, 1993). În această perioadă se pot constata confruntări

9
între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile
cadre sociale în care acţionează adolescentul.
Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de
nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate,
cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. După M. Zlate (1993) adolescentul
se confruntă cu oserie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc
o prefacere semnificativă: nevoia de a şti, de a fi afectuos, de apartenenţă la grup, de
independenţă, şi nevoia modelelor. Nevoia de a şti este prezentă începând cu
perioada şcolarului mic, acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se
transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. Nevoia de a fi
afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate”
afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. Nevoia de grupare îşi pierde
caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. Nevoia de
independenţă, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire,
autodepăşire, autoeducare în adolescenţă. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine
nevoia de a fi personal la pubertate, iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a
fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca
personalitate (M. Zlate, 1993, p. 158). Sub imperiul acestor nevoi adolescentul
dezvoltă instrumentarul psihic necesar; se dezvoltă şi se consolidează structurile
gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de
anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al
gândirii. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează
maturizării sociale, conştientizării responsabilităţilor ce-i revin, precum şi datorită
implicării în alegeri vocaţionale. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de
conduite dezvoltate în adolescenţă:
� conduita revoltei;
� conduita închiderii în sine;
� conduita exaltării şi afirmării.
Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune, manifestări de protest, de
răzvrătire. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei, apoi apare revolta
împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci,
revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de
constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină
dezvoltare a adolescentului. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă

10
de introspecţie. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi
aptitudini, iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni.
Adolescentul insistă, spune Jean Rousselet, asupra studierii defectelor sale, dar
această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii
privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu
privire la locul şi rolul omului în univers.
Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice
adolescenţei. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se
simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie.
„Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o
reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet, 1969, p. 137).
Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice.

2.1.2. Dezvoltarea intelectuală

Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii


capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Creşte activitatea senzorială şi se
modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U.
Şchiopu, 1963, p. 425). Creşte acuitatea vizuală, capacitatea de acomodare,
vederea la distanţă (gradul de distanţă), se lărgeşte câmpul vizual, creşte acuitatea
vizuală şi vederea sub unghi mic, precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor.
Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii, înţelegerii
nuanţelor din vorbire, a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive
auditiv. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă
susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Se dezvoltă gustul,
mirosul, sensibilitatea cutanată. Are loc erotizarea sensibilităţii. Ca urmare se
restructurează şi procesele percepţiei.
Observaţia este folosită pentru a verifica, pentru a înţelege şi pentru a
dezvolta teme proprii de interes, percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de
un anume domeniu, obiectiv, problemă. Adolescentul dispune de o percepţie
complexă, voluntară şi perseverentă (U. Şchiopu, 1963). Se dezvoltă atenţia
voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul, devin mai
eficiente. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor,

11
datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie.
Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite
deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi
anume se îmbogăţeşte cu memoria logică, se îmbogăţeşte capacitatea de operare
cu scheme logice. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un
material, memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Memoria
operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai
complexe. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine
mai structurată, ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce
conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. Aceasta are consecinţe asupra
capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii
şcolarităţi (U. Şchiopu, 1963, p. 432).
Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea
gândirii sale este astfel antrenată, mai solicitată în probleme noi, mai complexe şi
mai variate. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum
capacităţile operative intelectuale. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin
intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. Se dezvoltă formele raţionale
abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre
fenomene în cadrul unui system deductiv şi inductiv, sunt urmărite logic trăsăturile de
similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene, se determină criteriile logice ale
clasificării. În conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea în adolescenţă presupune
desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. Operaţiile de gândire devin formale în
condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer.
Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se
numeşte o combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă
operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J.
Piaget, B. Inhelder, 1976, p. 112).
Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate
intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare, contraargumentare, de
demonstrare, elaborare de ipoteze. Limbajul cunoaşte de asemenea în această
perioadă o dezvoltare deosebită. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu
extinderea, varietatea şi bogăţia conceptelor individului, cel puţin în măsura în care
aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Carroll, 1979, p. 95).

12
2.1.3. Dezvoltarea socială

Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Se dezvoltă


capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete, acum devine
importantă şi pentru băieţi. Relaţiile între băieţi şi fete, dar şi relaţiile în grupuri de
acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Adolescenţa este caracterizată de
declinul autorităţii parentale (G.R. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei
grupului de prieteni. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare
intensă. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie
trei stadii ale socializării din adolescenţă (G.R. Lefrançois). În adolescenţa timpurie
părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale.
De asemenea, părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi
mate-rial. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal, nu
numai dacă ne gândim la dependenţa materială, financiară de confort, mai ales
relativ, la siguranţa şi confortul oferit de familie. Această dependenţă este percepută
acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de
dezvoltare. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea
adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Acest
al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie, cât şi
pentru adolescent. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi
ataşamentul copilului pentru părinţii săi, de dependenţa economică şi organizatorică
de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă, de nevoia de a
aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu apartenenţa la familie şi nevoia de a
fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict nu se rezumă
doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi
diferenţa de viziune asupra vieţii sociale, interferenţa părinţilor în munca şcolară
(aşteptarea sau criticarea unor rezultate), interferenţe în viaţa afectivă (criticarea
prietenilor), lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului.
Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de
conflict permanent, prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Aşadar de
la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un
stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ
independenţă faţă de aceştia. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea
tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni, ci

13
funcţionarea adolescentului ca ndivid în cercul de prieteni – independenţă care duce
deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. R.
Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul
de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi, respectiv noua generaţie care se
formează prin dezvoltare socială şi personală.

2.1.4.Teoria difuziunii identităţii

Erikson subliniază că adeseori la tinerii adolescenţi se stabilesc o serie de


diagnostice cum ar fi: dezordini severe de caracter, preschizofrenii, tendinţe
paranoide, depresii etc. Aceste stări pot fi privite însă şi ca rezultând din inabilitatea
temporară sau definitivă a eului în stabilirea identităţii. De asemenea, faţă de
normele sociale, valorile etice, adolescentul poate să aibă o identificare pozitivă sau
negativă, ceea ce poate crea senzaţia de instabilitate a personalităţii sale. Fixarea
nivelului de aspiraţie a capacităţii lui de separare şi identificare faţă de părinţi şi de
alţii, reprezintă factorii decisivi ai procesului de identificare. Erikson identifică în
cadrul "crizei personalităţii" adolescentului cinci aspecte mai importante şi anumea:
1.Momentul crizei sau eşecu: ca o stare de difuziune acută a identităţii
adolescentului, care se instalează atunci când se pune direct problema identităţii
fizice a alegerii profesiei a autodefinirii sociale a momentului când nu mai poate ţine
pasul în competiţia socială şi îi apare ideia "inabilităţii" lui. În acest caz, viaţa îi apare
ca un teritoriu neprietenos, pentru care nu trebuie să lupţi cu orice preţ.
2.Problema identităţii propriu zise: apare în faţa conflictelor interne care pot
determina o stare de izolare externă şi senzaţia de vacuum interior. Insuficienţa
clarificării propriilor valori îl fac pe adolescent inabil în a repudia sau a accepta
anumite categorii de valori venite din afară. Eşecul îl duce la neîncredere, izolare,
introspecţie, supunere orbească faţă de lider.
3.Difuziunea perspectivei timpului: este privită ca o senzaţie a pierderii
timpului în actuala existenţă (se simte foarte tânăr şi foarte bătrân în acelaşi timp, iar
neîncrederea se poate transforma într-o mare stare de anxietate). Adolescentul, în
acest caz pierde ore întregi pentru muzică, filme îi este greu să execute şi cele mai
mici lucruri, să schimbe o activitate etc. Această atitudine de adolescent "leneş",
"impertinent" poate duce familia la grave conflicte.

14
4.Difuziunea industrială: este specifică societăţilor industriale. Profitând de
mijloacele tehnice şi de transport, adolescentul va pierde timpul făcând autostopul,
ascultând muzică cu prietenii etc.
5.Stabilirea unei identităţi negative: apare atunci când evoluţia identificării a
fost nefavorabilă. În acest caz avem de-a face cu un tânăr revoltat, ostil care
respinge în bloc valorile contemporane a oricărui rol social, chiar a originii sale
etnice, a clasei sociale din care face parte, a naţionalităţii, a rolului sexual, până la
negarea identităţii şi chiar schimbarea numelui. Identificarea negativă se poate
exprima şi prin acceptarea perversă a modelelor prezentate de către părinţi ca
negative sau periculoase (viaţa de bandă, drogurile, homosexualitatea, filozofii
diferite sau periculoase etc) Caracterizând evoluţia crizei personalităţii
adolescentului, Rousselet distinge trei etape:
Perioada revoltei caracterizată prin refuzul de a se supune din desgust pentru
că i se ordonă (vârsta zâmbetului batjocoritor, a revoltei contra părinţilor, contra
şcolii, educaţiei);
Period scandalului în care adolescentul crezând că nu mai este copil vrea să
se afirme în noua lui identitate, manifestând dorinţa de a se face remarcat (prin
vestimentaţie, coafură). Este vârsta bandei, iar tânărul care a negat familia, şcoala
(cel puţin influenţa lor morală) nu este capabil a trăi izolat într-o lume "inospitalieră" şi
caută să fie mai aproape de prietenii lui care îl înţeleg.
Period de exaltare şi afirmare, când tânărul se simte gata de a înfrunta lumea.
Subliniind principalele caracteristici ale "crizei personalităţii" la adolescent,
Kestemberg (1971) arată că, pentru ca un adolescent să-şi aranjeze lucrurile, el
trebuie în mod schematic şi grosier să "respingă" părinţii, amicii, ideologia familiei şi
a educatorilor, să "respingă" propriul lui corp şi toată persoana sa care "îl acceptă
rău" şi să se confunde cu congenerii săi, până la formarea unui grup distinct ("noi
tinerii"). Astfel, "criza personalităţii" ar presupune schematic o dezvoltare în mozaic,
cu discordanţe între diferite linii de dezvoltare, sau aşa cum spunea Freud, în acelaşi
domeniu de conduită, comportamente de maturitate deosebită. Problema tinerilor
adolescenţi nu este nouă şi se pare că ea a apărut odată cu omenirea. În acest sens
sunt edificatoare cuvintele atribuite lui Socrate (secolul V î.e.n.): "Tineretul nostru
iubeşte luxul. El are purtări rele, sfidare faţă de autorităţi. El are dispreţ pentru
vârstnici şi iubeşte flecăreala în locul acţiunii. Copiii sunt astăzi tiranii şi nu servanţii
familiilor lor. Ei nu se ridică când un vârstnic intră în casă. Ei îi contrazic pe părinţi,

15
flecăresc de faţă cu musafirii, înfulecă pe nerăsuflate mâncarea şi îşi tiranizează
profesorii". Pentru a vedea totuşi sbuciumul sufletesc al unui adolescent în plină
criză, voi reproduce un fragment dintr-un jurnal al unei adolescente de 17 ani, care a
făcut parte din lotul nostru de studiu şi care socotim că este edificator: "Am impresia
că am început să deschid ochii asupra lumii adevărate cam pe la 12 ani. Până atunci
mi se părea că sunt unica. Cam atunci am început să mă trezesc, am început să văd
oamenii din jurul meu, să-mi dau seama mai mult intuitiv că trăiesc printer ei.
Spuneam că am deschis ochii asupra lumii adevărate dar am interpretat-o cu totul şi
cu totul eronat, îmi dau seama. Pe atunci nu mă interesau cauzele ei, doar priveam
cu uimire efectele şi mă minunam. Pe la 14 ani mi-am făcut un jurnal, fiindcă
simţeam nevoia să mă cunosc. Apoi scriam mai rar şi mai mult căutam să mă
descopăr, despicam orice fir în patru, mi se părea că găsesc sensuri acolo unde nu
erau de fapt decât nişte speculaţii involuntare ale mele. În timp ce mă analizăm mi se
părea că găsesc sensuri unde nu erau, de fapt, decât nişte speculaţii involuntare ale
mele. În timp ce mă analizam mi se părea că mă găsesc, trăgeam concluzii pe loc,
confundam trăirile de moment cu sentimentele pe care le aveam de fapt şi care erau
durabile.
Concluziile îmi determinau un anumit comportament alergam după fericiri
intangibile când aveam altele lângă mine, pe care le ignoram. Firile ieşite din comun
mă fascinau la fel cum analizam pe Roskolnikov, Bezuhov, Ana Karenina, Otilia lui
Călinescu, Olguţa lui Teodoreanu. De fapt nu credeam că ajungeam la vreo
concluzie justă dar, îmi plăcea să mă joc cu personalităţile descoperite ca şi cu
artificiile. Era riscant şi pentru ei şi pentru mine. Filozofam fără să am cea mai mică
noţiune despre filozofie. Amestecam filozofia cu primăvara sentimentelor şi scriam
poezii năstruşnice, la fel ca însemnările din jurnal. Mă obseda griul. Doream să
evadez (lucrurile acelea de la distanţe incomensurabile), într- un cer albastru, printre
norişorii Cummulus să scap de goana aceea pe care nu o înţelegeam. La început
dragostea mea era cerebrală. În permanenţă îi destăinuiam jurnalului frământările
mele, îmi făuream o lume complet ruptă de realitate, uitasem că trăiesc. Într-o zi
Cătălin a observat că eu am uitat să gust plăcerile simple. Avea dreptate dar nu mi-
am dat seama. Realizasem că sunt eu, dar îmi era totuşi teamă că n-aş fi reuşit să
devin om! Un paradox. Sunt impulsivă şi exaltată şi mi s-a părut că cel mai bun lucru
este să fug. A fost o laşitate de care îmi este ruşine. Am uitat de părinţi, de colegi, de
Cătălin, de soare şi am luat 25 de tablete de diazepam. Trebuie să-mi schimb

16
complet vechea filozofie fără bază, să sfărâm lumea aceia clădită în noi, să aterizez
pe pământ, fiindcă este reconfortant şi adevărat. De fapt trecutul l-am îngropat în
acele 25 de pastile. În momentul de faţă nu ştiu nimic despre mine, simt numai că mă
nasc din nou, încerc să-mi formez alte opinii fundamentale. E încă un haos în capul
meu: realism şi idealism, dar sunt mulţi oameni în jurul meu, oameni care trăiesc şi
cred că voi învăţa de la ei ce este viaţa, ce să fac cu a mea, cum să trec noroiul şi
să-mi construiesc un drum neted. Idealul meu ar trebui să fie ca a tuturor celorlalţi,
dragostea de oameni şi de adevăr. De abia de acuma am învăţat să o iubesc pe
mama cu adevărat. De abia de acum încolo voi învăţa să-mi clădesc viaţa pe un
postament solid să gândesc în mod rezonabil. Cineva spunea că un copil visează să
construiască o scară până la lună,un adolescent strânge materialele iar omul matur
face cu ele o magazie. Eu nu cred că este adevărat şi sper să o şi dovedesc".

2.1.5. Dezvoltarea fizică şi consecinţele ei în planul dezvoltării sociale

Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Creşterea explozivă nu se


realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. De aceea, vom avea în grupul de
adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi, alţii mai puţin, atât la fete, cât şi la
băieţi. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale.
Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj, iar maturizarea târzie este un
dezavantaj în relaţiile sociale. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea
precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M.C. Jones,
1965).
Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine, sunt mai
populari, mai încrezători în sine, mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile
heterosexuale. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Cei a căror
dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare, sunt neliniştiţi, sunt mai
neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. În
ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Se ştie
deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Dacă
maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii, fetele pot fi dezavantajate de
această maturizare, preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă, astfel că

17
ele pot fi într-un fel marginalizate (G.R. Lefrancois). Dacă maturizarea timpurie apare
la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. Aceasta nu
înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-
o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul
întregii dezvoltări. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului
afectează dezvoltarea sa socială şi personală.

2.2. Personalitatea adolescentului

2.2.1. Conceptul de personalitate

Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a


psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al
treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de
studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene,
termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al
definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea.
La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri):
a. caracteristici general- umane (universale), proprii tuturor oamenilor;
b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri
categorii de indivizi;
c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate
irepetabilă, unică, originală.
Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din
univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca

18
urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre
ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală;
sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia.
Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca
realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular, concret); b. în calitate de concept (personalitatea
înglobează aproape toată psihologia; nu există nici o experienţă psihologică,
denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrată în conceptul de personalitate.
Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel, să
prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte, simte şi se
comportă). În ambele ipostaze, personalitatea ocupă un loc central în psihologie, atât
din considerente teoretice, cât şi practice:
• din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental
pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice;
• din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii
importanţi în optimizarea, raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane, personalitatea
fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului.
Precizări conceptuale:
Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice
şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe
baza mecanismului adaptării la mediul natural;
Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-
funcţionale a individului, fiind o specificare a individului;
Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la
mediul social; implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată, manifestare
care se subordonează unui anumit rol social.
Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul
biologic; reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în
system generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale;
desemnează persoana plus o notă de valoare.
Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin
comportament, a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai
multe tipuri de personaje: sociale, volitive, „mască”.

19
Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate
aştepta sau pretinde din partea altora, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa
socială” (J. Stoetzel, 1963).
Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui
anumit statut. După O. Klineberg, rolul indică individului ce anume trebuie să facă
pentru a-şi justifica un statut sau altul. R. Linton precizează că rolul este în fapt
standardul comportamentelor dictate de un anumit statut.
Accepţiuni ale conceptului de personalitate:
a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul
relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.
b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”.
c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori.
Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii:
• Divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema
raportului particular (individual, concret) – general (universal). Această
controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în
prezent de orientarea idiotetică (J. T. Lamiell).
• Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică:
problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea,
condiţionarea personalităţii.
• Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea
sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg».
• Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară):
problema organizării interne a personalităţii.
• Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema
dimensiunii temporale a personalităţii.
Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice.
Tipuri de definiţii ale personalităţii:
1. După criteriul conţinutului, G. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe:
o Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a
personalităţii în exterior;
o Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie, o
structură internă specifică.

20
o Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”, chiar dacă există, nu
poate fi studiată, este inaccesibilă ştiinţei.
2. După criteriul sferei, delimităm două categorii de definiţii:
o Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură
componentă,;
o Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate
complexă.

2.2.2. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii

În funcţie de diverse criterii, putem vorbi de mai multe tipuri de teorii:


 După similitudinea sau unicitatea personalităţii: teorii nomotetice; teorii
idiografice.
 După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de
generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare.
 Din perspectivă evolutivă: teorii statice; teorii dinamice; teorii integrative.
 După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – biologizante,
psihologizante şi sociologizante; teorii de compromis.
 După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante, asemănătoare;
teorii neconcordante, contradictorii, opuse, diferite.
 Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste);
teorii genetice; teorii dinamice; teorii personaliste.
În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a
teoriilor personalităţii. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă, ea va trebui să
îndeplinească următoarele caracteristici:
a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare, logice,
să plece de la ipoteze verificabile empiric, experimental);
b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne);
c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea
conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate
empiric);
d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai
redus de concepte pentru explicaţie);

21
e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale
comportamentului, pentru a favoriza exactitatea);
f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă
comportamentele cotidiene şi să se autocunoască).
Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii, în
funcţie de autorii lor: S. Freud (psihanaliza clasică), C.G. Jung (psihologia analitică),
A. Adler (psihologia individuală), K. Horney (psihanaliza interpersonală), E. Erikson
(dezvoltarea psihosocială a personalităţii), G. Allport (teoria trăsăturilor de
personalitate), G. Kelly (teoria constructelor personale), C. Rogers (teoria centrării pe
persoană), R.B. Cattell şi H.J. Eysenck (analiza factorială a personalităţii), W.
Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii), J.B. Rotter (teoria controlului intern /
extern), M. Friedman şi R.H. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B), H. Witkin
(teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv).
Teoriile personalităţii, în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare, s-au
corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale
personalităţii, şi anume: a. modelul substanţialist (teoriile tipologice, factoriale,
psihanalitice) –utilizat de psihologia generală, şi care consideră personalitatea ca
fiind o structură exclusiv internă a individului, constantă, unică, irepetabilă şi
ireductibilă; individul se comportă similar în situaţii diferite; b. modelul situaţionist
(teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială, personalitatea fiind
raportată strict la sistemul social, la situaţie; consecvenţa comportamentului depinde
de factorii situaţionali; c. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere
interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie); d. modelul
constructivist (teoriile psihologiei umaniste, teoria constructelor personale) – s-a
dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi
psihologia personalităţii; interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială”
(S. Hampson), în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia
propriei personalităţi.
Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a
personalităţii. Dintre ele, menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) –
vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente, până la
elementul primar, fundamental al acesteia, analiza separată a elementelor;
structurală – consideră personalitatea ca întreg, ca o structură globală şi unitară,
rezultată prin interactiunea elementelor componente şi, totodată, dinamică; sistemică

22
– interpretarea personalităţii ca sistem; psihosocială – interpretează personalitatea în
context situaţional concret, relaţional şi grupal.
Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspective
structural sistemică, depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare
şi, în acelaşi timp, luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei:
cel intrapsihic şi cel situaţional concret, specific.
 Într-un sens larg, personalitatea reprezintă ansamblul tuturor
fenomenelor psihice;
 Într-un sens restrâns, personalitatea este un ansamblu de
însuşiri/trăsături psihice.
Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp
structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei, o abordare din
perspectiva ciberneticii, a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. Dintre
proprietăţile generale ale structurilor, respectiv a personalităţii ca macrostructură,
menţionăm: consistenţa; mobilitatea (plasticitatea); gradul de dezvoltare;
integrarea.Ca entitate reală, personalitatea conţine toate atributele sistemicului, ea
fiind un sistem dinamic, deschis, hipercomplex şi probabilist. Din perspectivă
structural-sistemică, putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură
complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. Subsistemele
(substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul);
subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile); subsistemul relaţional-valoric şi
de autoreglaj (caracterul). De asemenea, vom aborda inteligenţa ca subsistem
rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem
transformativconstructiv al personalităţii.

2.2.3.Temperamentul – ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii

2.2.3.1. Definiţie şi caracterizare generală

Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale


personalităţii. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale
şi bioenergetice se psihizează (adică, se implică în organizarea şi desfăşurarea
proceselor psihice – percepţie, memorie, gândire, afectivitate) şi se reflectă în
comportament. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt:

23
impresionabilitatea; impulsivitatea; ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice; tempoul
modificărilor neuropsihice temperamentale; expresivitatea psihică. Temperamentul
este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi
psihocomportamentale. El se manifestă în orice situaţie, în orice împrejurare, fiind
observabil încă din copilărie. Între tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) –
definit prin intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi
inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. Tipul de activitate
nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. Dacă tipul
de a.n.s. determină categoria de temperament, dezvoltarea psihică condiţionează
modul concret în care se configurează acest temperament. Dacă însuşirile dinamico-
energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în plan
psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se
realizează în ontogeneză. Însă, întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare
pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului,
structura temperamentală şi, respectiv, tipul temperamental sunt înnăscute
reprezentând astfel, alături de predispoziţii, „elementul” ereditar în organizarea
internă a personalităţii.
Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă, temperamentul fiind
fundamentul emoţional al personalităţii.
Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a
personalităţii, temperamentul este latura de formă („stilistică”), şi nu latura de conţinut
(internă); el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele),
ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie
concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). El influenţează
personalitatea, nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii,
dar nu determină conţinutul vieţii psihice, nu generează prin sine însuşi nici
conţinuturi psihice nici performanţe, ci reprezintă modul de a fi, stilul comportamental.
În principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme
temperamentale diferite, în ontogeneză se formează profiluri de personalitate
asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial, şi invers, pe fondul
aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite.
Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. Temperamentul nu este o
variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o
interfaţă între persoană şi lume, şi are rol mediator între intensitatea, durata şi

24
semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală.
Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie
– respingere, simpatie – antipatie).

2.2.3.2. Tipologii temperamentale

Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe


categorii:
a) criterii morfologice sau bioconstituţionale;
b) criterii psihofiziologice;
c) criterii psihologice;
d) criterii psihosociologice;
e) criterii clinice.
A. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale:
Clasice:
♦ Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. Contemporane:
♦ E. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim; 2)
leptosom (sau astenic) – schizotim; 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin
individualizat): tipul displastic. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase
tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. hipomaniac; 2. sintonic; 3. greoi) şi trei
schizotimice (1. hiperestezic; 2. schizotimic; 3. anestezic).
♦ Biotipologia italiană: (a). C. Lombroso, G. Viola. Biotipurile reprezintă în sine
faze într-o singură dimensiune, fiind: unimodale, bimodale şi trimodale; rezultă
următoarele tipuri:
1. normosplahnicii; 2. microsplahnicii; 3. microsplahnicii. (b) N. Pende adaugă la
criteriul morfologic pe cel fiziologic, delimitând patru tipuri biopsihice: 1. longilin
stenic; 2. longilin astenic; 3. brevilin stenic; 4. brevilin astenic.
♦ Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. tipul respirator; 2.
tipul digestiv; 3. tipul muscular; 4. tipul cerebral).
♦ Biotipologia americană: Sheldon, după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe
embrionare – endoderm, mezoderm şi ectoderm, stabileşte trei biotipuri – endomorf,
mezomorf şi respectiv, ectomorf, generând trei temperamente – visceroton,
somatoton şi respectiv, cerebroton.

25
B. Tipologii psihofiziologice:
∗ I.P. Pavlov studiind tipul de a.n.s. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate,
echilibru, mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a
stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. tipul puternic,
echilibrat, mobil – generează temperamentul sangvinic; b. tipul puternic, echilibrat,
inert – generează temperamentul flegmatic; c. tipul puternic neechilibrat, excitabil –
generează temperamentul coleric; d. tipul slab – generează temperamentul
melancolic. În funcţie de raportul dintre cele două sisteme de semnalizare (senzorial
şi logic), Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic, special – gânditor şi intermediar.
∗ D. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem
nervos şi anume, dinamismul proceselor nervoase.
∗ Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos
stabilite de Pavlov, încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa,
tonusul afectiv, direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general, afectiv,
perceptiv-imaginativ, mental. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ; b)
tipul afectiv; c) tipul artistic; d) tipul gânditor.
∗ În funcţie de grupele sangvine, B. Montain identifică 4 temperamente: a.
grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic; b. grupei sangvine 0 îi
corespunde temperamentul melodic; c. grupei sangvine B îi corespunde
temperamentul ritmic; d. grupei sangvine AB îi corespunde temperamental complex.
∗ În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale, N. Hermann a
identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale, cărora le corespund 4 temperamente: 1. tipul
cortical – stâng; 2. tipul cortical drept; 3. tipul limbic stâng; 4. tipul limbic drept..
C. Tipologii psihologice:
• Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii, a stabilit 5 tipuri de bază:
oral, anal, uretral, falic şi genital.
• Jung – în funcţie de orientarea spre lume, identifică tipurile: extravert şi
introvert. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta
extraversiunea sau introversiunea, şi anume: gândirea, afectivitatea, senzaţiile şi
intuiţia. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri, şi
anume: gânditor-extravertit; gânditor-introvertit; sentimentalextravertit; sentimental-
introvertit; senzitiv-extravertit; senzitiv-introvertit; intuitiv-extravertit; intuitiv-introvertit.

26
• H. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume, stabileşte tipurile:
extratensiv, introtensiv şi coartat (retractat).
• Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză), pornind de la ideea că
temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate,
activism, rezonanţă, prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. nervos; 2.
sentimental; 3. coleric; 4. pasionat; 5. sangvinic; 6. flegmatic; 7. amorf; 8. apatic.
• R. Le Senne, G. Berger şi A. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia
olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei,
polaritatea, aviditatea, interesele senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală –,
rezultând un mare număr de tipuri particulare.
D. Tipologii psihosociologice:
o Spranger, Allport şi Vernon: a. tipul teoretic; b. tipul economic; c. tipul
estetic; d. tipul social; e. tipul politic; f. tipul religios.
o K. Horney: a. tipul complezent (dependent); b. tipul agresiv; c. tipul detaşat.
o E. Fromm: a. tipul receptiv; b. tipul exploatator; c. tipul acumulativ; d.tipul
productiv.

E. Tipologii clinice (psihopatologice):


 E. Kahn distinge următoarele tipuri: a. tipul nervos; b. tipul sensibil; c..tipul
obsesiv; d. tipul exploziv; e. tipul hipertimic; f. tipul depresiv; g. tipul instabil:; h. tipul
amoral; i. tipul nestatornic; j. tipul impulsiv; k. tipul fantastic; l. tipul bizar.
 K. Schneider delimitează tipurile: a. hipertimic; b. depresiv; c. neliniştit; d.
fanatic; e. isteroid (histrionic sau mitomaniac); f .instabil; g. exploziv; h. apatic; i.
abulic; j. astenic.

2.2.4. Criza personalităţii în adolescenţă

Am arătat că Stanley Hall a fost acela care a privit adolescenţa ca un fenomen


psihologic de criză. Criza personalităţii a fost considerată mult timp drept principala
trăsătură a acestei perioade de vârstă, fapt care a determinat pe unii autori să
descrie în acest cadru o serie de "aspecte specifice", determinate de tulburările
adaptării adolescentului la mediu. În perioada adolescenţei are loc maturizarea fizică,

27
intelectuală, maturizarea emoţională, stabilirea unei identităţi personale,
emanciparea faţă de părinţi. După Max Frisk (1975), în perioda adolescenţei
trebuiesc rezolvate următoarele probleme:
• înţelegere dezvoltării fizice, în imagine de sine;
• găsirea unui rol adecvat sexual concordant cu normele sociale;
• căpătarea autoîncrederii;
• obţinerea unei poziţii în societate;
• dezvoltarea maturităţii sociale şi etice;
• rezolvarea conflictelor din perioadele timpurii ale existenţei pe baza
experienţei acumulate;
Prima problemă care se pune în period adolescenţei este aceea a importanţei
modificărilor corporale şi de "ajustare" a relaţiilor cu propriul corp, criteriu esenţial în
dezvoltarea personalităţii (dezvoltarea şi normalitatea fizică sunt pentru adolescent
criterii de valoare).
Pentru a putea fi acceptat în grup, adolescentul nu trebuie să difere prea mult
de ceilalţi din punct de vedere fizic, pentru a nu deveni obiect de batjocură. De aceia
(mai ales la fete), preocuparea pentru aspectul fizic poate deveni dominantă.
Multiplele exagerări (modă, cosmetică) duc adesea la conflicte cu adulţii (morală,
pedepse) şi să nu uităm că timpurile sunt mereu în schimbare. Abilităţile fizice
(sportul de exemplu), echivalează adesea cu poziţia de lider în grup, intrând adesea
în conflict cu adulţii, care văd în această preocupare superficialitate.
Formarea imaginii corporale cuprinde în ea două aspecte (Kolb,1980):
perceperea corpului şi conceptul care se formează. În primul caz este vorba de
integrarea diferitelor percepţii care privesc corpul său, în timp ce al doilea cuprinde
procesele psihologice de interiorizare. Revizuirea schemei corporale la adolescenţi
este necesară datorită rapidităţii cu care se petrec transformările în această perioadă
şi care poate crea o stare de preocupare obsesivă şi anxietate faţă de ideea de a nu
fi normal, de a nu fi ca ceilalţi. Tulburarea imaginii corporale se poate manifesta prin
angoasă, depresie, grijă excesivă pentru aspectul fizic şi chiar prin importante
tulburări de comportament. Unele aspecte minore (îngrăşarea, mărimea nasului,
dezvoltarea mai lentă a unor caractere sexuale secundare) pot duce la tulburarea
echilibrului personalităţii, o mare importanţă având "normalitatea" sexuală (mărimea
sânilor, a penisului etc). Aceste fenomene sunt necesare identificării sexuale a

28
individului, depinde acceptarea rolului de bărbat sau de femeie. Schonfield (1971)
vede în aceste tulburări cauza creării unor conflicte între generaţii. Modul de a se
îmbrăca, coafa, atitudinea faţă de muncă şi responsabilitate, anumite expresii
emotive sunt privite adesea ca rezultatul unor confuzii de identitate sau relevă
transformările culturale în expresia socială a masculinităţii sau feminităţii. Conflictul
declanşat pe aceste baze, ca şi reajustările la care individul este silit, pot duce la
organizarea unei depresii active şi la o nouă repartiţie de investiţii şi contrainvestiţii.
Modificările profunde în structura corporală, acumulările cantitative, din punct de
vedere biologic vor sta la baza modificărilor psihologice şi prin aceasta a noului statut
social spre care adolescentul aspiră. Ieşit din această perioadă, adolescentul va fi de
fapt o altă persoană, cu o psihologie deosebită, cu modificările fizice integrate în
structura personalităţii sale. Spre deosebire de modificările biologice, relativ lente,
fenomenele psihologice legate de această criză apar brusc, sub forma "crizei de
originalitate" juvenilă.
Criza constă, deci, dintr-o izbucnire bruscă de "revoltă", cu negarea
sistematică a identităţii sale anterioare (de copil) şi dorinţa impetuoasă de a obţine
statutul social al omului matur. Pe planul economiei şi al dinamicii intrapsihice avem
de a face cu cercetarea şi refuzul identităţii, punerea pe primul plan, pentru obţinerea
acestui lucru a agresivităţii, motiv pentru care mecanismele de apărare ale
personalităţii sunt mobilizate la maximum. La baza acestor fenomene pot să
contribuie şi conflicte inconştiente din perioda copilăriei. Adolescentul poate fi privit şi
ca o prevalenţă temperamentală" cu necesitate imperioasă de afirmare precoce a
"puterii" dar pe care o realizează în mod energetic, primitiv, motiv pentru care uneori
poate lua aspect pseudopsihotic. El ar duce astfel un război personal pentru a evita
subjugarea de către modelele adultului. Aşa se explică dece orice strategie educativă
faţă de adolescent este întâmpinată cu rezistenţă (încăpăţânare, tendinţe de
independenţă, rea voinţă, imoralitate, parasitism etc). Socialul, apare pentru
adolescent ca un "persecutor dur", motiv pentru care adeseori filozofia adolescentului
frizează antisocialul, adultul fiind realizat ca un conformist, un om lipsit de orizont.
Criza personalităţii ne apare deci ca o adaptare la o schimbare personală şi la
un statut social nou. Pentru aceasta adolescentul trebuie să-şi schimbe, în primul
rând imaginea de sine şi cercetându-şi viaţa să-şi construiască alta care să
corespundă noii lui psihologii (Widloker,1976). Ar exista, în fapt un efect
caleidoscopic al forţelor biologice, psihologice şi sociale care acţionează asupra

29
adolescentului, aspect care este evaluat în primul rând prin strategia imaginii de sine
a lui. Rousselet(1969) denumeşte această stare "criza morală" a adolescetului şi ea
ar fi prezentă la 2/3 din indivizi, caracterizându-se prin deviaţii afective şi caracteriale.
Cronologic criza ar debuta la 12-14 ani la fete şi la 14-16 ani la băieţi,dar ar putea
apare atât mai precoce cât şi mai târziu (16-18 ani). Erikson (1959,1961) consideră
adolescenţa ca fiind dominată de sentimentul identiţăţii eu-lui şi de unitatea de
contrarii rezumată de expresia "identitate faţă de confuzia rolurilor". Adolescentul,
arată autorul, îşi formează imaginea de sine pe baza totalităţii celor învăţate despre
el şi acest lucru trebuie adunat într-un întreg care să aibă sens, care să indice o
continuitate cu trecutul, pregătind în acelaşi timp viitorul. Dacă în acest proces,
adolescentul reuşeşte, înseamnă că el a ajuns la un sens al identităţii psihosociale
(ştie cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă). În acest stadiu părinţii şi
educatorii pot să-i insufle un simţământ de încredere şi să-l ajute pentru a putea să-şi
dezvolte iniţiativa. Din contră, dacă intervin fenomene negative, condiţii familiale
vitrege, greutăţi în calea nivelului de spiraţie, lipsa de modelesociale de identificare
etc, apare confuzia rolurilor, adolescentul neputând ajunge la un sens al identităţii
sale (nu ştie cine este şi încotro se îndreaptă). În acest sens Erikson elaborează
cunoscuta sa teorie a "difuziunii identităţii" la adolescenţi.

2.2.5.Aspecte psihopatologice legate de criza personalităţii

Individualizarea a ceea ce este patologic la un adolescent în plină criză este


un lucru foarte dificil, avâng puţine şanse de reuşită, deoarece nu se poate vorbi de
"psihoze marginale" la o vârstă, ea însăşi marginală. Unii autori numesc aceste
fenomene de patologie, legate de "criza personalităţii", drept o "patologie normală",
din cauză că deşi fenomenele frizează patologicul, datorită frecvenţei foarte mari şi a
caracterului temporar (se vindecă odată cu maturizarea) fenomenul dispare fără a
lăsa urme. După Offer (1975) acest "tumult adolescentin" ar face parte din prima fază
a sindromului general de adaptare descris de Selye (ar fi o reacţie psihosocială la
stresul dezvoltării rapide a fizicului şi psihicului). Sindroamele apărute în acest
context ar fi imprecise, neregulate, ar trece uşor dintr-o categorie în alta. Totşi, nu
trebuie să înţelegem că toţi adolescenţii ies uşor din această psihopatologie, unii
dintre ei putând rămâne pentru multă vreme într-un cadru de inadaptare. Conflictele
cu familia, specifice acestei perioade de criză, sunt de fapt "conflicte ecran",

30
motivaţia lor adevărată fiind la prima vedere asacunsă. Există un număr mare de
simptome psihiatrice legate de criza personalităţii dintre care menţionăm doar o
parte:
• manifestări afective: stări de excitaţie, de nelinişte, insecuritate, depresii
nemotivate, stări hipomaniacale etc;
• reacţii psihosomatice, ipohondrice, combinate cu fenomene obsesive şi fobice;
• reacţii caracteriale sub forma "crizelor de prestigiu", de opoziţie sau de
vanitate.
În cazuri grave pot apărea exacerbări caracteriale de aspect schizoid, agresiv, de
pasivitate, obsesivo-compulsive. Sunt frecvente la adolescenţi reacţii sub forma
ascetismului, suprasensibilizării, intelectualizării etc. De fapt sub aceste aspecte se
ascunde imaturitatea afectivă sau lipsa unei "frâne afective". Aceste fenomene sunt
foarte des implicate în inadaptabilitatea socială, şcolară, în conflictele cu autoritatea.
Reacţii negative în cadrul relaţiilor sociale cu familia, comunitatea, identificarea cu
exemplele negative. Fenomenul se materializează adesea prin "trecerea la act"
(fenomene de agresivitate, de revoltă etc). Toate aceste fenomene au o semnificaţie
mai mare sau mai mică în funcţie de capacitatea anturajului de a le "metaboliza",
deoarece adolescentul nu-şi dă seama de caracterul ireversibil al faptelor sale
(suicid, acte antisociale) şi de faptul că aceste consecinţe pot influenţa ireversibil
viitorul său. Tot în acest cadru s-a vorbit de fenomenul de "criză exagerată"
(Rousselet, 1969), caracterizată prin reacţii puternice, manifestări bizare de
originalitate (stări paranoide, excentricităţi). Totuşi o criză violentă nu trebuie
considerată neapărat ca patologică, ea putând chiar anunţa naşterea unei
personalităţi mai bogate şi mai sensibile. Kestemberg(1971) subliniază dispoziţia
depresivă a adolescentului în plină criză, cu sentimente de culpabilitate, lipsă de
autostimă. În aprecierea comportamentului marginal la adolescenţi, tot Widlocher
(1976) apreciază existenţa a trei situaţii:
1.Capacitatea anturajului de a face faţă situaţiei în care se află adolescentul,
prin aceasta înţelegând interesul şi toleranţa faţă de suferinţele şi dezechilibrul lui,
capacitatea mediului cultural de a tolera aspectele "patologice", calitatea schimburilor
afective şi a comunicării dintre generaţii;
2.Resursele adolescentului pentru a putea face faţă crizei (ereditare,
nevrotism infantil etc)

31
3.Hazardul situaţiilor şi al evenimentelor, adolescentul putând fi uneori victima
unor anturaje negative sau a unor persoane rău intenţionate. Winnicott (1969) atrage
atenţia asupra capacităţii anturajului de a dramatiza şi "patologiza" manifestările
ieşite din comun din perioda adolescenţei, motiv pentru care psihiatrul nu trebuie să
se grăbească a pune un diagnostic, sensul actului medical fiind acela de a stabili mai
ales posibilităţile evolutive. O serie de manifestări asociate cu criza personalităţii se
leagă de stabilirea identităţii sexuale. Kolb(1973) subliniază că, legat de aceasta, pot
apărea următoarele aspecte: agresivitatea crescută, creşterea competitivităţii, faze
de exhibiţionism, acţiuni cinice sau antisociale. Alteori apare fuga în fantezie,
dubitaţia, starea de anxietate. Dealtfel simptome ca anxietatea, astenia, insomnia,
depresia minoră, apatia apar frecvent în perioda adolescenţei, fără a avea o
semnificaţie specială.

2.3. Adolescentul în relaţie de cuplu

2.3.1. Comunicarea. A nu spune

Acest punct ar putea să pară în contradicţie cu ce am spus mai sus, dar “a nu


spune” trebuie înţeles ca o alegere (şi nu ca o constrîngere). Nu ma pot declara
satisfăcut de o comunicare decît dacă îi accept limitele. Nu este posibil să spui totul.
“A-şi spune totul” râmîne o iluzie şi o capcană - este tentaţia contopirii. A nu spune
este uneori o formă de a-mi marca teritoriul. Nu doresc să abordez un subiect sau
altul cu acea persoană, chiar dacă ea mă întreabă despre acel lucru. Anumite
întrebări sunt indiscrete şi pot să nu răspund, nu trebuie să mă simt obligat să
răspund. Îi povestesc unui coleg despre ce am făcut în vacanţă:
“- Cu cine ai fost în voiaj? se intereseaza el.
- Vreau să-ti povestesc despre Praga, dar nu am chef să-ţti vorbesc de viaţa mea
afectivă în acest moment. ”

32
A nu spune este legat de asemenea de atenţia acordată celuilalt (“E obosit
astă seară, nu e disponibil”) şi de alegerea momentului potrivit pentru a fi ascultat
(“Astazi simte atît de tare nevoia să vorbească, încît nu mai e loc şi de cuvintele
mele”). Uneori este necesar să aştepti momentul cel mai potrivit sau să-ţi clarifici
lucrurile faţă de tine însuţi înainte de a îndrăzni să revii asupra a ceea ce ai trăit într-
un anumit moment. A nu spune prea mult permite evitarea unei
anumite “poluari a relatiei”. Voi fi foarte atent să nu mă servesc de celălalt ca de un
coş de gunoi, deversînd asupra lui cantităţi enorme de griji, gînduri deprimante, mînii
şi frustrări. Mulţi par să gîndească astfel: “ Cu cît sunt mai aproape de cineva, cu atît
mai mult mi se cuvine să-i spun ce nu-mi merge, ce nu-mi convine, pînă îl aduc la
saturaţie.” Tocmai celor mai dragi le rezervăm partea cea mai rea din noi inşine. Mai
ales în relaţiile de iubire, în care nu ezităm să “revarsăm” din belşug grijile şi
nefericirile noastre asupra celuilalt. Ne purtăm ca şi cum dragostea ne-ar da dreptul
sa poluăm persoana pe care o iubim. “ 0are chiar are dreptul să fie vesel sau fericit
cînd eu sunt trist şi nefericit? ” Acest “ a nu spune”, care nu trebuie confundat cu “ a
ascunde de celălalt ”, este o formă de autoreglare a comunicării, care-i permite
fiecăruia să-şi protejeze zonele de intimitate. “ În absenţa ta, am descoperit cît de
important este pentru relaţ ia noastră să pastrăm pentru fiecare dintre noi un spatiu
intim, al singurătăţii. Eu, aici, simţindu-te aproape - şi în acelaşi timp tu, simţind, sau
poate nu, intesitatea acestui moment de dinaintea nopţii, când soarele străluceşte
încă. ”
Să fii singur în prezenţa celuilalt. O comunicare subtilă între două fiinţe care
se ascund în ele însele, în vreme ce o forţă magnetică se naşte din aceste două
curente paralele şi distincte.
Aşa se întimplă uneori după consumarea pasiunii. Fiecare este singur, fericit
că există, domolit şi fară dorinţă de a interacţiona sau a comunica active. Totuşi, în
această stare fără scop şi fără obligaţii, prezenţa celuilalt contează pentru fiecare, îl
confirmă şi îl amplifică pînă în străfundurile fiinţei. Relaţiile de lungă durată au nevoie
de aceste tăceri de calitate, mărturie a plăcerii intime de a trăi propriile senzaţii,
simţind în acelaşi timp aprobarea (în sensul armonios al termenului) celuilalt. Acest
echilibru delicat pare uneori dificil de gasit. Mult prea adesea prezenţa celuilalt,
privirea lui - chiar dacă el nu mă priveşte - capătăa a importanţă care dăunează
relaţiei mele cu mine însumi. Să fii mai conştient de prezenta celuilalt decît de sine…
E mai uşor să te bucuri de singurătate când nu este nimeni în cameră, chiar în

33
apartament. Iar prezenţa părinţilor pare să compromită posibilitatea unei încântătoare
retrageri în sine mai mult decît prezenţa partenerului, a partenerei sau copiilor.

2.3.2. A asculta

E greu sa îl asculţi pe celălalt fără să transferi asupra ta exprimarea lui. Pentru


aceasta e nevoie de a imensă disponibilitate şi de capacitatea de a-l lua pe celălalt
ca punct de referinţă. Să asculţi înseamnă să primeşti ce spune celălalt fără să
judeci, încercînd să înţelegi universul sau interior prin raportare la propriul său sistem
de referinţă. Ascultarea activă înseamnă să-i permit celuilalt să spună cît mai mult şi
să se asculte în timp ce eu să reiau sau să rezum ce a spus el, ce am auzit sau
măcar ce am înţeles din ce a spus el. Mai inseamna şi să pui întrebări deschise,
dintre cele la care nu se poate răspunde prin da sau nu, dintre cele care presupun un
cum şi nu de ce, dintre cele care îl îndreaptă pe celălalt câtre el insuşi. ,, Şi tu cum ai
reacţtionat? Ce ai simţit? ”
Ne-am obişnuit să punem întrebări care sugerează răspunsul: ,, Şi nu ţi s-a părut
nedrept? ”, ,,De ce nu il părăseşti? ”
,,- Şeful mi-a adresat o remarcă neplacută ...
- Ah! Doar ştii că aşa e el ! N-o să se schimbe. ”
,,- În seara asta mă simt descurajat şi obosit ...
- E şi normal e atît de cald. ”
Pentru a asculta trebuie mai întîi să tac, să îmi stăpânesc impulsul de a
răspunde, care este principalul obstacol în calea ascultării. Dacă spusele celuilalt îmi
trezesc emoţiile, în mine vor exploda nevoi stringente de a mă exprima, de a explica,
de a convinge, de a emite judecăţi, de a da glas sentimentelor sau ideilor. Cu cît
celălalt îmi este mai apropiat, cu atît emoţiile stîrnite de cuvintele lui vor fi mai
puternice. Şi dacă el vorbeşte despre relaţia cu mine, cu atît mai mult temerile,
dorinţele, amintirile sau proiecţiile mele mă vor împiedica să-l ascult.
De aceea comunicarea intima este atît de dificilă, de nesigură. Fiecare cuvînt
al celuilalt poate declanşa în mine teama de a nu-l dezamăgi, de a nu fi respins, de a
nu mai fi iubit. Să asculţi înseamnă să te abţii - cel putin pentru o vreme - de la a
răspunde, de la a sufoca şi de la a-ţi însuşi ce spune celălalt prin încercarea de a
face loc propriei tale păreri.

34
În sufletul fiecăruia există această dorinţă profundă, mai mult sau mai puţin
ascunsă, de a se putea exprima fără să fie judecat ori încurajat, nici alinat, respins
sau etichetat. Pur şi simplu să fie ascultat pentru a se înţelege mai bine pe sine.

2.3.4. Relaţiile

Dincolo de comunicare, ar trebui să ne punem întrebari şi în 1egatură cu


relaţiile noastre, cu starea de a fi apropiat, ataşat de cineva printr-o legătură. Suntem
departe de a şti cum se formeazş relaţiile noastre. Adesea le confundăm cu natura
sentimentelor pe care le avem pentru cineva. Aceasta confuzie între sentimente şi
relaţii este printer cele mai frecvente în cazul celor mai mulţi dintre noi. De aceea ni
se întâmplă adesea că în cadrul sesiunilor de formare să propunem o diferenţiere
între sentimente şi relaţii; avem astfel posibilitatea de a recunoaşte şi de a accepta
sentimentele pe care le avem pentru cineva şi de a discerne ce este acceptabil într-o
relaţie şi ce nu. Pentru că de mult prea multe ori în numele sentimentelor (sau sub
pretextullor) ne complacem în relaţii care ne distrug, care nu au şanse de reuşită sau
care ne instrăinează de noi inşine şi de lume. Planul sentimentelor este complet
diferit de cel al relaţiilor, deşi se află, evident, într-o legătură directă.
,,Simt o dragoste imensă pentru fiul meu adolescent şi totuşi avem o relaţie dificilă,
imposibilă şi insuportabilă. ”
,,E posibil să-mi iubesc profund partenerul de viaţă şi totuşi să comunic cu el mai rău
decît cu oricine altcineva. ”
Aşadar, trebuie să adopt o poziţie clară în funcţie de cele două planuri.
,,Dragostea mea pentru tine rămîne intactă, nu intră în discuţie, dar relaţia mea cu
tine îmi provoacă suferinţă şi mi se pare insuportabilă, trebuie să mă detaşez un
pic. ... ”
Sentimentele noastre, bazate pe atracţii şi respingeri, pe afinităţi şi
incompatibilităţi, nu ne ajută deloc sa pastrăm o distanţă rezonabilă între fuziune şi
individualitate.

2.3.5. Legăturile

35
Stabilim legături personale pentru a nu pluti în deriva într-o lume nesigură, la
limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalti se formează pe un fond
interior de dorinţe, goluri, temeri, nevoi si aşteptări. Toate acestea dau senzaţia unui
labirint în care este practic imposibil să înţelegi substraturile unei legături. Tot ce
sesizăm este că legăturile, precum un organism viu, se nasc, se dezvolta ş imor, fără
a-şi dezvălui misterul. O legătură poate fi nefericită, reuşită sau nereuşită, pe cale de
destrămare. Şi totuşi, o legătură apparent ruptă nu dispare definitiv. Adoarme, se
sedimentează şi rămâne în memoria sau în inconştientul celor pe care i-a marcat.
Tocmai acest mecanism al transpunerii în noi a ceea ce are mai bun celălalt va da
naştere atîtor noi puncte de plecare şi de sprijin în aventură vieţii.
O legătură, acest organism viu, aceasta structură subtilă ce necesită atîta
energie şi cunoaştere, se prezintă ca o terţă entitate între două sau mai multe
persoane. Fiecare intreţine şi dezvoltă un aspect al relaţiei. Această legatură poartă
diferite nume: iubirea noastră, prietenia noastră, relaţia noastră, ataşamentul dintre
noi, grupul nostru ...
Să luăm ca exemplu relaţia conjugală: remarcăm că toate discuşiile în jurul
unei relaţii de cuplu provin din dificultatea de a trece de la unul (starea de uniune
perfectă-fuziune) la doi (o separare în cadrul aceluiaşi noi), apoi la trei (ea + el +
relaţia care îi uneşte).
Un eu + un eu nu fac doar doi; ci chiar trei, devenind uneori noi. Prin noi nu
înţelegem o fuziune, ci mai degrabă expresia unui ansamblu diferenţiat, format din
cei doi eu implicaţi
în relaţie şi reuniţi printr-o legătură. Acest ansamblu, fie el ficţiune, metaforă sau
materie vi- brantă şi misterioasă, face obiectul unei exprimări ca o fiinţă de sine
stătătoare, o entitate materializată.

2.3.6. Nevoile şi lipsurile

"Simt nevoia să ... " - ce expresie ambiguă şi confuză, care acoperă planuri
atît de diferite! Oare vrea sa spună "îmi doresc" sau "simt ca îmi lipseşte ... " sau "mi-
ar fi de folos în dezvoltarea mea personală să ... " sau poate "simt un impuls câtre ...
"? Dincolo de nevoile fiziologice, care sunt adevâratele mele nevoi?
Uneori cad în capcana interioară de a-mi transforma dorinţele în nevoi, ceea ce face
ca ele să impună o satisfacere imediată, imperios necesară, de neabătut.

36
"Am nevoie de el, nu pot trăi fără el, dacă el m-ar părăsi, nu ştiu ce s-ar alege de
mine."
Această femeie îndragostită a ajuns să vadă în iubitul ei singurul răspuns
posibilă o lipsă din ea insăşi. Obiectul alegerii ei este, bineînţeles, nepotrivit, iar
acesta nu va face decât să renască şi să menţină un gol mai vechi din ea însăşi.
Deseori, în încercarea noastră de a găsi răspunsuri la nevoile noastre râu înţelese
batem la porţi închise. Îi cerem unei alte persoane să ne ofere ceea ce nu are.
Suntem asemeni unui client care vrea neaparat să cumpere pîine de la cizmarie.
"Dar eu am nevoie de pîine", insistă clientul şi simte cum îl cuprinde furia împotriva
cizmarului care se încapăţînează să nu-i implinească nevoia din acel moment. Poate
ca cizmarul are pîine, dar are pentru sine. Folosim acest sistem în multe relaţii,
cerînd cu insistenţă tenace (uneori feroce) ceea ce persoana de alături nu are şi
chiar dacă are, are pentru sine, nu pentru celălalt).
Legătura cu celălalt este de fapt lipsa, este ceea ce mă ţine cel mai tare legat
de el. Este ceea ce el nu îmi dă. Astfel iau naştere încercările de a prelua controlul
asupra celuilalt. Dar preluarea controlului îşi are preţul ei. Şi astfel se menţine ceea
ce putem numi "relaţia provenită din nevoie". O speranţă năruită, o aşteptare înşelată
devin principalul ciment al unei relaţii.

2.4. Adolescenţa şi sexualitate

2.4.1. Evoluţionismul

De-a lungul istoriei, artişti, textieri de muzică din cele mai diverse genuri, poeţi
şi romancieri s-au lamentat si au sărbătorit acele diferenţe încântătoare, dar şi
frustrante dintre bărbaţi şi femei care ne determină să ne îndragostim şi să ne
alcătuim în perechi. Pentru unii, misterul atracţiei fata de partenerul de sex opus a
fost considerat mult timp a fi un puzzle de nedescifrat de câtre simplii muritori. Dar,
deşi întrebările sunt vechi de când lumea, continuă să fie puse. Cum se face ca
uneori picăm în acea stare iraţională pe care o ştim ca "iubire"? De ce preferă
femeile bărbaţii mai învârstă, influenţi, de succes, dominatori? De ce, în ciuda modei
siluetei fluctuante, bărbaţii sunt atraşi de curbele feminine, asemănătoare contururilor

37
unei sticle, iar femeile preferă fizicul bărbătesc în formă de T, cu umeri laţi? De ce, în
aproape toate culturile, de-a lungul istoriei, există similarităşi în procesul de selecţie a
partenerului? Este o coincidenţă pură sau există motive logice pentru care oamenii
caută permanent anumite caracteristici ale sexului opus, în special pe cele ce ţin de
atracţie, de ispită?
Conform psihologilor evoluţionişti, multe dintre calităţile tradiţionale şi
universale pe care le încadrăm sub titulatura de sex-appeal sunt împamântenite nu
numai prin asimilarea tradiţiilor socio-culturale ci ele se află în structura noastră
fiziologică primară: pornirile înnăscute, inconştiente, de a face alegerea corectă
pentru supravieţuirea speciei. Dacă este aşa, este posibil ca acele trăsături care ne
împing să avem întâlniri amoroase, să reflecte potenţialul reproductive şi părintesc?
Dacă este aşa, cum putem face diferenţă între cele înnascute şi cele dobândite prin
cultură? Deşi starea de îndragostit îi poate părea celui ce iubete un eveniment
magic, fară precedent, este de fapt un mijloc universal, practice, ce duce la o
finalitate: este ceea ce motivează animalele umane să se împerecheze , să producă
şi să crească urmaşi. Înseamnă oare asta că fiinţele umane sunt programate genetic,
în uter, să devină ulterior adolescenţi îndrăgostiţi lulea, lunatici şi cu privirea
pierdută? Sunt fluctuaţiile emoţionale şi ritualurile de curtare comportamente
înnascute? Pentru cineva care observă sau trăieşte aceste evenimente epuizante şi
emoţional haotice poate parea de neînţeles ca acestea ar putea avea vreo implicaţie
pozitivă, practică, cu scopul perpetualii vieţii. N-ar fi mai uşor şi mai simplu ca
oamenii sa îşi gasească un partener şi "să treacă la treabă"? Se pare ca acest ritual
uman elaborat al îndragostirii şi al selectării unui partener este circumscris nu numai
de tiparele sociale ci şi de creierul nostru. Cercetătorii de la Institutul Kinsey, SUA, au
emis părerea că deşi unele elemente ale atracţiei sexuale sunt învăţate din mediul
înconjurător, altele sunt "construite" în creierul nostru. Studiile au certificate faptul că
femeile şi bărbaţii au creiere diferite, în structură, în alcătuire chimică şi în operare.
Deşi înţelegerea mecanismelor interioare ale sistemului nervos central este o
frontieră relativ nouă, este evident ca decodarea creierului este cheia explicării
faptului că atracţia sexuală este traită diferit de femei şi bărbaţi. Puzzle-ul întrebărilor
"cum şi de ce s-au dezvoltat aceste diferenţe" pare să se clarifice. Oricât de
neromantic şi de pragmatic ar părea, programarea naturală a creierului de a selecta
şi de a răspunde la stimuli are un sens reproductiv bun.

38
Desi organele reproductive beneficiază de un rol important (sau de vină) în
problematica atracţiei sexuale, mulţi oameni de ştiinţă cred că atracţia sexuală
începe în minusculă structură situată în partea primitivă, cea mai veche a creierului
uman, numita hipotalamus. Acest "ghem" micuţ de structuri nervoase intră în
funcţiune atunci când un individ îl percepe pe altul ca fiind atractiv sexual.
Hipotalamusul înştiinţează imediat glanda hipofiză care începe să lanseze fluxuri de
hormoni câtre glandele sexuale. Acestea reacţionează prompt prin producerea de
estrogeni, de progesteron şi de testosteron. În câteva secunde, ritmul inimii se
accentuează, muşchii se tensioneaza; amorezii încep să se simtă ameţiţi, zăpăciţi şi
experimentând furnicăturile tipice excitaţiei sexuale. Această reacţie chimicăpoate
induce stări sufleteşti ce oscilează între omnipotenţă, optimism sau anxietate,
rigiditate, incapacitate de concentrare. Un hipotalamus ce funcţionează anormal
poate avea efecte bizare asupra vieţii romantice a unei personae explicându-se
astfel alegerile iraţionale, obsesiile, idealizările şi anxietatea legata de despărţire.
Nivelul pasiunii romantice creează iluzia de stare de bine, posesivitate şi fantezii de
tipul "fericiţi pâna la adânci batrâneti" În psyche-ul îndrăgostitului. Partea negativă a
pasiunii o reprezintă gelozia şi furia oarbă. (Donahue, 1985).
Este biologia destinul? Din fericire, oamenii nu sunt destinati să-şi urmeze
întotdeauna chemările evoluţioniste de a se împerechea. Datorită abilităţilor umane
cognitive avansate, putem evita să ne urmăm orbeşte nevoile fiziologice şi
emoţionale prin anticiparea pe termen lung a rezultatelor comportamentului nostru.
Totuşi, în ciuda mândriei umane de a fi o fiinţa raţională logica şi etica în iubire,
comportamentele oamenilor imită surprinzător şi dezamăgitor modalităţile de
împerechere ale altor creaturi din regnul animal Capacităţile omeneşti cognitive
superioare pot fi o binecuvântare duală, permitându-ne să ne amăgim cu
raţionalizare a unor acte şi alegeri iraţionale. Mesajele de atracţie din partea primitivă
a creierului ne împing să căutăm trăsături superficiale şi uneori parteneri nepotriviţi.
Se afimă chiar că diferenţele între sexe şi selecţia partenerilor care asigurau în trecut
supravieţuirea strămoşilor nostri nu mai sunt folositoare astăzi. Fiind conştienţi de
aceste predispoziţii biologice, avem puterea de a face alegeri mai raţionale în iubire.
Trebuie să recunoaştem că impusul sexual, precum focul, nu este nici ceva bun, nici
ceva rău, ci un fapt puternic al vieţii, cu potenţial de a furniza caldură şi strălucire sau
durere şi distrugere. Unii sunt de părere că evoluţia ne-a dat numai o schiţa pentru
construirea unei relaţii cu un partener. Cum structurăm actualmente o relaţie de la

39
bun început depinde de mai multe lucruri: de calitatea materialelor disponibile, de
codurile şi regulile societăşii, de experienşele ăi deprinderile învaţate din mediul
nostru. Recunoscând şi înţelegând rolul selecţiei naturale în procesul misterios şi
minunat al atracţiei sexuale credem că ne poate ajuta să ne menţinem o mai mare
obiectivitate şi o perspectivă şi să învăţăm să cadem în picioare data viitoare când ne
vom îndragosti. Este totuşi doar o ipoteză.

2.4.2. Revoluţia sexuală

Revoluţia sexuală modernă îşi are antecedente în perioada în care Freud s-a
decis să deschidă uşa câtre dormitoarele burgheziei vieneze şi să vorbească mai
clar şi mai răspicat despre ceea ce se petrecea în intimitate. Considerată iniţial o
erezie şi o îndrăzneală şocantă, atitudinea psihanalistului a generat o serie de
schimbări în atitudinile şi comportamentele sociale şi în regulamentele instituţiilor
care se refereau la problematica sexualităţii. De-a lungul secolului douăzeci,
sexualitatea a ocupat un loc central în cadrul dezbaterii publice. Cu o sută de ani în
urmă, ideea de politici sexuale ar fi părut de neimaginat. Pentru exegeţii perioadei
anilor '60, când s-a declanşat aşa-numită revoluţie sexuală, amintirile reprezintă mai
degrabă o sursă de umor şi de nostalgie uşor tragică decât de inspiraţie politică. La
sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70, numeroasele proteste studenţeşti, mişcările
anti-culturale si apariţia contraceptivelor au anunţat o prăbuşire definitivă a vechilor
valori care presupuneau o limitare a plăcerii sexuale feminine în cadrul casniciilor
heterosexuale şi reglementarea sexualităţii masculine în public. D.H. Lawrence
socase deja generaţia anterioara cu independenţă sexuală extramaritală a celebrului
sau personaj, doamna Chatterley, dar abia în anii '70 a fost acceptat faptul că viaţa
sexuală a femeii ar putea sa aibă şi alt cadru decât casnicia tradiţională. Tineretul
care s-a implicat în mişcarea pacifistă şi în subculturile cooperative care au înflorit
între 1967-1972 a luat ca punct central al acestei politici eliberarea sexuală şi
libertatea sexuală.
Filosofi precum Herbert Marcuse şi William Riech, ce apărau aşa numită
"noua stânga", au făcut fuziunea marxismului cu psihanaliza pentru a promova un
gen de radicalism sexual revoluţionar ce argumenta faptul că din punct de vedere
sexual, doctrina capitalismului înăbuşise o serie de interese umane. Capitalismul
presupunea o muncă de auto-constrângere, compulsivă ce a fost considerată

40
contrară oricărei expresii sexuale eliberate şi spontane. Libidoul sexual ar fi fost
deturnat şi adus în serviciul producţiei şi al consumului societăţii capitaliste.
Burghezia încercase un secol mai devreme să promoveze o nouă identitate
referitoare la privarea de libertate sexuală din interiorul domeniului privat al familiei
heterosexuale. Mişcările anti-autoritare şi revoluţionare ale anilor '60 au văzut familia
reproductivă ca suburbană, cu moralitatea ei constrângătoare, cu munca grea şi cu
puritanismul moral, ca pe o expresie a dominării de clasă.
Libertatea sexuală a fost considerată un efect al perioadei revoluţionare.
Pentru anii '60 toleranţa, efervescenţa şi spiritul inovativ au devenit adevărate
metafore ale conflictului social al acelor vremuri. Pentru progresişti, se anunţau
vremuri de agitaţie revoluţionară care să conducă la mult dorită schimbare socială, la
mişcările pentru drepturile civile, la decolonizare, la eliberarea femeii, la acceptarea
homosexualităţii ca alternativă, la mişcări ecologiste de tipul green peace.
Pentru conservatori, revoluţia sexuală s-a transformat într-un tap ispăşitor
pentru multe din problemele acelui timp. Multe aspecte, precum pornografia,
destrămarea căsniciilor, familiile alcătuite dintr-un singur părinte, dependentă de
suportul oferit de stat (ex., somajul), abuzul de droguri, crimele care implicau
adolescenţi, au fost considerate ca avându-şi originile în "permisivitate a" anilor '60.
Încercând o definiţie, putem spune ca revoluţia sexuală se referă la acea schimbare
radicală care s-a produs în domeniul sexualităţii în Vest, mai ales în Statele Unite ale
Americii, în Marea Britanie şi în alte ţări bogate vorbitoare de limbă engleză. Apariţia
contraceptivelor orale şi a tratamentului bolilor cu transmitere sexuală a dat sexului în
afară casniciei o nouă dimensiune. Sexul a început să fie mult mai explicit descris în
carţi, în muzică şi în alte mijloace de comunicare, publicându-se şi ghiduri de tehnici
sexuale. Anumite practici sexuale, precum sexul oral, căutarea orgasmului sau
homosexualitatea, considerate înainte subiecte necuvenite pentru o discuţie, au
început să facă obiectul discuţiilor publice. Măsura în care revoluţia sexuală a
determinat modificări majore în comportamentele sexuale este discutabila. Mulţi
observatori ai epocii au sugerat ca principală schimbare n-a constat în faptul că
oamenii faceau mai mult sex sau alt fel de sex ci în aceea că începusera să
vorbească despre sex mai deschis decât o făcuseră generaţiile din perioada
conservatoare a anilor 1930-1950. Reformulând acest punct de vedere, putem afirma
ca şi bunicii au avut parte de distracţie, dar n-au spus-o nimănui ... Acestea fiind
spuse, este clar ca atitudinile sexuale s-au modificat radical la majoritatea femeilor,

41
însa abia peste o generaţie au început să-şi însuşească noile libertăţi. La mijlocul
anilor '80, comportamentul femeilor care atingeau maturitate a sexuală se asemâna
cu cel al bărbaţilor din generaţia imediat anterioară. Acestea aveau mai mulţi
parteneri (de două sau de trei ori mai mulţi) şi îşi începeau viaţa amoroasă mai
devreme (cu trei pâna la cinci ani) faţă de femeile din generaţia anilor '70. Atitudinea
socială faţă de sexualitate a devenit notabil mai conservatoare în anii '80, datorită
apariţiei SIDA. Pe scurt, revoluţia sexuală a anilor saizeci şi consecinţele sale ar
putea fi sintetizată astfel:
 Sexualitatea a devenit politică, devenind una din axele ideologice în jurul
căreia se polarizau mişcări sociale organizate;
 Rolurile femeilor şi ale bărbaţilor s-au modificat datorită mişcării de eliberare
a femeii. O serie din atribuţiile fiecarui sex a fost preluat de celălalt. A crescut
implicarea femeii în sfera publică şi autonomia sa personală privind alegerea
momentului reproducerii şi exprimarea sexualităţii;
 Mişcările homosexualilor şi ale lesbienelor s-au mobilizat din punct de
vedere politic începând să-şi ceară drepturi, în special pe cel al nediscriminării;
 S-a creat o releativizare a graniţei rigide dintre familia privată şi sfera
publică, orientate individualist;
 Reglementările legale şi medicale referitoare la sexualitate au suferit o serie
de reforme;
 A crescut comercializarea şi a fost facilitat accesul asupra unor practici şi
dimensiuni ale sexualităţii prin pomografie şi mass-media. Concomitent, s-a produs şi
"relaxarea" legilor asupra cenzurii. Din perspectiva istorică, revoluţia sexuală a anilor
'70 ramâne un fenomen notabil cu implicaţii uriaşe asupra cercetarii în domeniul
sexualităţii, un moment de deschidere autentică spre o altă modalitate de a discuta
lucrurile. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă în orice revoluţie, au existat o serie de
erori şi chiar dacă "revoluţionarii sexului" au crezut că au descoperit America, timpul
a aşezat faptele într-un făgaş normal şi în lumea secolului XXI multi cred că revoluţia
continuă.

2.4.3. Tabuurile sexuale

42
Tabu este un cuvânt de provenienţă polineziană, a cărui traducere este astăzi
destul de dificilă, întrucât lingviştii nu mai au cunoştinţă de sensul său iniţial. Ştim
însă că antonimul acestui cuvânt, în limba polineziană, este reprezentat prin
termenul noa care înseamna obişnuit, accesibil oricui. Cuvântul tabu îşi regăseşte
sinonime în diferite limbi, astfel ca romanii foloseau termenul sacer pentru a
desemna ceva interzis, iar evreii utilizează în acelaşi scop termenul kodausch. La
noi, semnificaţia tabuului beneficiaza de două sensuri opuse. Pe de o parte,
înseamna sacru, consacrat, iar pe de altă parte dezagreabil, periculos, interzis,
necurat. Tabuului i se ataşează, în consecinţă, ceva similar cu ideea de reţinere şi,
evident, tabuul se manifestă esenţialmente în interdicţii şi restricţii. Expresia noastră
"teama de cele sfinte" corespunde adesea sensului tabuului. Restricţiile impuse prin
tabu sunt întrucâtva altele decât interdicţiile religioase sau morale. Interdicţiei
tabuiste îi lipseşte orice întemeiere, având o provenienţă necunoscută. Neîntelese
pentru noi, ele par de la sine înţelese pentru cei care se află sub dominaţia lor.
Cercetatorul Wilhelm Wundt, pasionat de domeniul tabuului, îl caracterizează pe
acesta ca fiind cel mai vechi cod de legi nescrise al umanităţii. El a admis îndeobşte
ca tabuul este mai vechi decât zeii şi că datează dintr-o epocă anterioara oricărei
religii. Antropologul britanic Northcote W. Thomas, referitor la aceeaşi problematică,
este de părere ca tabuul, luat în sensul cel mai strict, exprimă doar: a) caracterul
sacru (sau necurat) al unor persoane sau lucruri; b) modul de îngrădire care rezultă
din acest caracter şi c) inviolabilitatea (sau im- puritatea) care îşi au originea în
încălcarea acestor interdicţii. Într-un sens mai larg, se pot distinge diverse modalităţi
de tabu: a) un tabu natura/ sau direct, care este produsul unei forţe misterioase
(Mana), atribuită unei persoane sau unui lucru; b) un tabu transmis sau indirect, care
provine tot de la acea forţă, dar fie ca este 1) dobândita, fie conferită unui preot, unei
căpetenii sau chiar unui ins oarecare; c) un
tabu care detine o pozitie de mijloc între celelalte doua, când ambii factori sunt luaţi
în considerare (ex., apropierea unei femei fata de un bărbat).
Finalităţile tabuurilor sunt de diferite genuri. Astfel, ele urmăresc protejarea
persoanelor de seamă, cum sunt căpeteniile, liderii, preoţii sau a unor obiecte
împotriva unei posibile vatamări. Tabuul acţionează pentru securitatea celor slabi -
femei, copii, oameni de rând – în faţa puternicei Mana (puterea magica) a preoţilor şi
a diversilor lideri; ocroteşte împotriva primejeliilor legate ele atingerea cadavrelor sau
ele gustarea anumitor alimente. Tabuul asigură împotriva perturbarii unor acte

43
împortante de viaţă, cum sunt naşterea, iniţierea bărbaţilor, căsătoria, activităţile
sexuale; apara fiinţele umane de puterea sau mânia zeilor sau a demonilor; păzeşte
împotriva feluritelor pericole a celor înca nenăscuţi şi a copiilor mici care, elin cauza
dependenţei lor simpatetice de părinţi, sunt ameninţaţi atunci când aceştia fac un
anumit lucru sau umbla cu alimente a căror gustare ar putea transmite copiilor
însuşiri speciale.
Pedeapsa pentru încălcarea unui tabu era probabil iniţial lăsată în seama unui
mecanism intern, eficient în mod automat. Tabuul violat se răzbună el însuşi. Odată
ce intervin reprezentările zeilor şi ale demonilor, cu care tabuul este pus în relaţie, se
va aştepta o sancţiune automată din partea puterii divinităţii. În alte cazuri, probabil
ca urmare a unei dezvoltări ulterioare a noţiunii, societatea este aceea care preia
pedepsirea nesăbuitului ale cărui cutezante au pus în primejdie pe tovarăşii săi. În
felul acesta, cel dintâi sistem penal al umanităţii este racordat la tabu. Exista tabuuri
permanente şi temporare. Preoţii şi liderii intră în prima categorie, precum morţii şi tot
ceea ce ţine de ei. Tabuul contemporan circumscrie anumite stări precum incestul,
masturbarea, menstruaţia şi lehuzia, bestialitatea (zoofilia) si necrofilia, starea
luptătorilor în razboaie, înainte şi după expediţie, activităţile legate de pescuit şi
vânatoare. Un tabu general poate fi instituit atunci când biserica decretează o
interdicţie asupra unei mari regiuni, menţinută apoi ani de zile.

2.4.4. Virtualitatea sexuală

Conform unei recente anchete desfăşurate în Statele Unite ale Americii, pe un


eşantion de 18000 de indivizi, principalul motiv pentru care oamenii se conectează la
Internet şi petrec on-line mai multe ore este acela de a găsi un minim de intimitate
care le lipseşte într-o societate dominată din ce în ce mai mult de lumea rece a
maşinăriilor tehnologiei modeme. Totuşi, putem oare găsi intimitate într-un univers
virtual? Pentru a încerca să găsim un răspuns la această întrebare trebuie să
stabilim înainte ce înţelegem prin intimitate. Unii oameni definesc foarte simplu
intimitatea ca fiind acelaşi lucru cu sexul. Conform acestei definiţii, pe Internet putem
găsi foarte multă intimitate ... pe miile de site-uri Web pline cu imagini şi povestiri
sexuale; evident, tot aici găsim şi informaţii referitoare la pretul acestor servicii

44
sexuale de tipul virtualităşii hi-tech. Acest tip de conţinut poate conduce uşor la
stimulare sexuală, dar înseamna oare asta intimitate, în sensul afelit de dicţionare -
apropiere profundă, familiaritate caldă? Cu siguranţă că nu. Modelele umane create
cu ajutorul diferitelor softuri, striperii virtuali şi toată cohorta de personaje on-line se
pot apropia de utilizator doar atât cât să facă uz de portofelele acestora şi nu pentru
a dezvolta o apropiere plină de sens. Sunt persoane care cred că pot găsi diferite
niveluri de intimitate pe chat room-urile şi în grupurile de ştiri orientate pe domeniul
sexualităţii. Cel puţin, în aceste "locuri", oameni reali interacţionează cu alţii şi fac
adesea schimb de o comunicare ce nu este ostentativ sexuală.
Unii utilizatori ai acestor grupuri de discuţii afirmă că sunt capabili să se
apropie de alţi oameni într-un fel în care n-ar reuşi în “viaţa reală” şi asta pentru că,
sunt ei de părere excluzându-se aspectul fizic, comunicarea este mai lejeră, mai
puţin tensionată. Într-adevăr, comunicarea " fără faţă " de pe Internet, având
avantajul anonimatului, conferă participanţilor la actul cornunicării de a-şi depăşi
timiditatea şi disconfortul pe care le-ar experimenta dintr-un dialog faţă-faţă.
Persoanele care în realitate sunt plictisitoare sau singure sau izolate intentionţionat
de grupul din care la un moment dat au facut parte, pot deveni în virtualitate
adevărate staruri. Aceasta modalitate de a căuta intimitate pe Internet este deci
fascinantă şi preferată de mulţi întrucât oferă posibilitatea reconstrucţiei personalităţii
sau ascunderea unor adevăruri pe care utilizatorul crede că l-ar dezavantaja într-o
posibilă întrevedere în viaţa reală. În spaţiul virtual, în această maşinărie infernală de
fabricat poţi fi oricine altcineva. Acest tip de relaţie on-line perfecte pentru o perioadă,
însă, în cazul în care cei implicaţi vor dori să se intălnească în realitate, ei vor trebui
să-şi raporteze în cele din urmă relaţia la concepte precum bine şi rău, la bucurii şi
dezamăgiri reale. De aceea ce-i ce îşi părăsesc pentru persoane cunoscute pe
internet vor descoperi în scurt timp că aceştia nu sunt atât de perfecţi cum păreau pe
net. O problemă cunoscută celor care folosesc realitatea virtuală pentru a cunoaşte
noi oameni este aceea că tind să ardă anumite etape normale unei relaţii şi ajung
prea repede la sex. Studiile asupra acestor categorii de persoane au relevat ca
femeile care intră pe chat room-uri pentru a găsi pe cineva cu care să vorbească
sunt absolut asediate de limlbaje ce abundă în termeni sexuali şi chiar dacă
partenerul de discuţie aparent nu este interesat de sex, încet-încet discuţia alunecă
spre acest domeniu.

45
Cercetătorii au ajuns la concluzia că bărbaţii utilizatori de astfel de site -ur tind
să ofere intimitate cu scopul de a face sex, in timp ce femeile se oferă să facă sex
doar ptentru a beneficia de intimitate. Astfel de relatii, ce există numai prin camuflare
problemelor şi prin cufundare exclusivă în plăceri sunt sortite eşecului. În cele din
urmă, cu toţii avem nevoie de cineva care să ne iubească şi atunci când nu suntem
în cea mai bună formă - când suntem bolnavi, neatrăgători sau când facem greşeli.
Sexul produs în realitatea virtuală nu implică nici una din caracteristicile actului
sexual dintre două persoane din lumea reală: nici implicarea intelectuală sau
emoţională nici stimlularea unor simţuri precum mirosul şi gustul. Cel mai bine vândut
gen de distracţie interactivă pentru adulţi este cybersex-ul virtual. Bineînţeles nici nu
sunt prea multe astfel de genuri din care să putem alege, cu excepţia jocurilor erotice
cum ar fi pokerul cu imagini sexi sau chiar porno, jocurile de "aventură sexuală" (ex.,
Hentai-ul japonez) şi cyber-simulatoarele sexuale de tipul seriilor cu Diva X sau a
celor Digital Playground's Virtual Sex. Totul se reduce fie la jocuri, fie la simulari sau
la combinaţii între cele două, cum e cazul programului Space Sirens (Sirenele
Spatiale). Astfel de activitate are caracter comercial deoarece, în urma unei plăţi, ea
furnizează direct ceea ce consumatorii de materiale porno caută: iluzia de a face sex
cu femei sau bărbaţi superbi, ca o manifestare a propriilor fantezii. Totul este mult
mai satisfăcător atunci când aceste personaje virtuale înfăţişează staruri porno
celebre şi sunt din ce în ce mai accesibile publicului prin explozia pieţei de desfacere
a DVD-urilor. Ce se întâmpla de fapt pe un astfel de disc? Ei bine, utilizatorul are
posibilitate a de a alege din femeile (în cele mai întâlnite dintre cazuri e vorba de
femei) prezentate şi de a se juca cu ele în funcţie de optiunile programului. Astfel,
acestea pot fi îmbracate, dezbracate, puse în diferite poziţii cât mai sexuale sau puse
să efectueze diferite tipuri de sex. Foarte rar, femeile DVD vorbesc, iar atunci când o
fac ele spun doar nimicuri şi dulcegarii ce au rostul de a încerca să creeze o
atmosfera intimă.
Sexualitatea umană este de o complexitate covârsitoare. De-a lungul anilor,
baza unei relaţii sexual-afective nu s-a schimbat prea mult astfel încât, pentru femei,
sexul cu un partener uman este ceva extrem de personal, de intim, o experienţă ce
trebuie să fie satisfăcătoare şi să aiba un scop final, acela al reproducerii. Sperăm că
civilizaţia contemporana să nu ajungă la "performanţa" de a abandona aceste crezuri
pentru o simpla "frecare programată" oferită de o maşinărie şi sperăm că majoritatea
bărbaţilor să aibă o părere similară cu a noastră.

46
2.4.5. Producţii sexuale

Nu este un mister pentru nimeni că genul acesta de produse ţine în mod direct
de vastul şi mult-dezbătutul domeniu al pornografiei. Încercând o explicitare a acestui
termen putem spune ca pornografia este reprezentată de acele materiale care
explică, prin cuvinte sau/şi imagini, diverse activităţi sexuale şi care au ca scop
principal crearea de excitaţie sexuală. Pornografia Hardcore este una explicită la
modul extrem, fiind lipsită de orice alt fel de conţinut (artistic, ştiinţific) sau de scop,
înafara celui de stimulent sexual.
Dincolo de orice, pornografia este o afacere ai cărei cordon ombilical duce
spre sfera crimei organizate şi care, anual, numai în Statele Unite ale Americii, aduce
profituri în jur de 8 miliarde de dolari. Fiindca SUA cunosc o importanţă dezvoltare a
acestei industrii, iată câteva statistici de pe aceste meleaguri: există aproape 900 de
cinematografe care rulează filme porno, mai mult de 15000 de "librării" cu publicaţii
pentru adulţi şi cam tot atâtea magazine de închirieri casete video de gen. La nivel
social, există doua direcţii referitoare la aceasta problematică: una care împartaşeşte
ideea că pornografia ne ofera posibilitatea de a experimenta şi de a ne alege
preferinţele astfel încât sa ajungem la o mai bună cunoaştere a propriei noastre
sexualităţi şi o a două direcţie, aceea care se opune vehement şi care foloseşte în
acest sens doua argumente:
1. pornografia încurajeaza violenţa - o atitudine agresivă a bărbaţilor faţă de femei;
2. pornografia degradează femeile.
Primul tip de productie pornografică îl reprezintă revistele pentru adulţi.
Acestea sunt în principal direcţionate câtre segmentul masculin (dar nu exclusiv).
Revistele care beneficiază de cea mai raspândită distributie (ex., Playboy.
Penthouse) nu încalcă standardele general acceptate ale obscenităţii, astfel putându-
se încadra şi în limitele unei legislaturi în domeniu. Totuşi, multe alte publicaţii, aflate
în afara oricărei moralităţi sau legalităţi, se pot găsi foarte usor în magazine sau pe
tarabe, alături de rebuse şi cotidiane.
AI doilea tip de materiale pornografice cuprinde casetele video. Acestea pot fi
închiriate de la centrele de încirieri sau cumparate din magazinele ce
comercializează muzică şi filme (ex., Hollywood Music and Film), devenind în timp o
puternică industrie ce continuă să se dezvolte. Persoanele care n-ar merge niciodată

47
să-şi cumpere acest tip de filme sau sa le vizioneze la un cinematograf, pot obţine
aceste materiale prin comandă poştală, bucurându-se astfel de ele în
intimitatea domiciulului. De obicei, aceste casete conţin un grad ridicat de
pornografie hardcore şi acte ilegale.
Categoria a treia de pornografie este reprezentată de filmele artistice de tip R.
Aceste filme conţin standarde de audienţă mai ridicate, mai relaxate. Multe dintre
aceste filme erau considerate obscene acum zece am.
Al patrulea tip de porno grafie este televiziunea. La fel ca în cazul filmelor
artistice, standardele televiziunilor comerciale au scăzut mult. Însa televiziunea prin
cablu reprezintă o ameninţare şi mai mare. Organismele de reglementare a
funcţionării televiziunilor publice, de tip CNA, nu desfaşoară o activitate de
supraveghere asemanatoare şi în cazul televiziunilor prin cablu. Astfel, acestea
conţin în grila lor de oferte posturi TV porno sau difuzează programe X sau materiale
cu un crescut conţinut pornografic. Televiziunea, precum casetele video,
oferă un acces facil la producţii cu un nivel ridicat de obscenitate, din studii reieşind
faptul că o categorie numeroasă de privitori este reprezentată de preadolescenţi şi
adolescenţi cu vârste între 10 si 18 ani.
Al cincilea tip de productii X poarta titulatura de cyberporn. De pe Internet pot fi
descărcate imagini hardcore, filme şi chiar acte sexuale live, care poate fi vizionate
practic de toată lumea, gratis sau contra cost. În această categorie intră şi video
chat-room-urile on-line, împărţite pe diferite categorii de preferinţe sexuale (hetero,
homo, zoo, geronto, etc). Imagini foarte explicative ale activităţii sexuale pot fi găsite
foarte uşor pe paginile web şi în grupurile de ştiri (cu ajutorul motoarelor de căutare
şi la fel de uşor pot fi vizionate de utilizatori de toate vârstele. Prin Internet, ceea ce
odată era accesibil numai acelor persoane dispuse să caute prin magazine diferite
publicaţii, acum, la orice oră, oriunde, se poate intra în contact cu o lume promiscuă
ce promovează materiale ce fac apel la acele instince primare, atât de puternice, pe
care le regăsim în noi.
O ultimă categorie de producţii pornografice se alcătuieşte din cele audio-
porno. Aici intră toate acele numere fierbinţi de tipul 89 89 899 şi ocupă locul secund
pe scala rapidităţii dezvoltării şi a profitabilităţii acestui domeniu ce aparţine industriei
pornografice. Sexul prin telefon se încadrează de obicei în anumite limite ale
obscenităţii, dar din nefericire este utilizat de din ce în ce mai mulţi copii.

48
Evident ca uzul şi/sau abuzul de astfel de stimulente are şi anumite efecte
psihologice. Astfel, în urma unor studii efectuate în SUA la universitatea Wisconsin,
s-a ajuns la concluzia că fie şi numai o expunere rapidă la unele forme violente ale
pornografiei poate conduce la atitudini şi comportamente anti-sociale. Privitorii
bărbaţi tind să fie mai agresivi la adresa femeilor, cu reacţii mai scăzute la durerea şi
suferinţă victimelor violurilor şi mult mai dispuşi să accepte diferite mituri
legate de viol. Cercetatorii au descoperit că pornografia (în special cea violentă)
poate produce o suită de efecte nedorite cum ar fi violul sau coerciţia sexuală. În
mod deosebit, s-a reliefat faptul că asemenea tip de expunere poate conduce la
creşterea efectelor nedorite enumerate mai sus, la creşterea fanteziilor despre viol, la
desensibilizarea faţă de violenţă sexuală şi de trivialitatea violurilor. Alte studii
demonstrează şi ele că expunerea repetată la diferite grade de pornografie are
serioase efecte adverse asupra credinţelor despre sexualitate în general şi asupra
atitudinilor câtre femei, în particular. De asemenea, s-a constatat că expunerea
masivă dezvoltă încet-încet un gust pentru materiale ce prezinta activităţi sexuale din
cele mai stranii ce implică şi violenţă - sadomasochism şi viol.
Alte cercetări au venit cu ipoteza că pornografia diminueaza fericirea
personală sexuală. Persoanele care au fost expuse la pornografie non-violentă au
înregistrat o satisfacţie scăzută cu partenerul lor, din punctul de vedere al aspectului
fizic al partenerului, al afectivităţii, al curiozităţii şi al performanţei sexuale. De
asemenea, acesti indivizi erau înclinaţi să dea mai multă importanţă sexului fără
implicare emoţională.

2.4.6. Educaţia pentru viaţa de familie. Educaţia sexuală

În condiţiile în care există tot mai multe dileme cu privire la evoluţia cuplului şi
familiei, cred că este foarte necesar să se construiască strategii creative şi atractive,
care să aibă ca scop educarea copiilor şi tinerilor pentru viaţa de familie şi pentru
viaţa sexuală. Numărul tot mai mare al divorţurilor după o scurtă perioadă de mariaj,
al sarcinilor adolescentine, al copiilor părinţilor adolescenţi, numărul mare al
avorturilor şi al bolilor transmisibile sexual, a victimelor abuzurilor sexuale şi ale
violenţei familiale cred că vorbeşte de la sine în favoarea unei astfel de educaţii.
Educaţia pentru viaţa de familie ar avea ca scop pregătirea tinerilor pentru a avea o

49
viaţă de familie mai satisfăcătoare şi mai stabilă. Consider că ea s-ar putea realiza
prin:
• Formarea şi dezvoltarea identităţii psihosexuale a adolescenţilor;
• Autocunoaşterea în vederea realizării intercunoaşterii şi intimităţii
satisfăcătoare în cuplu;
• Conştientizarea unor pattern-uri emoţionale şi de comportament preluate din
familia de origine şi care ar putea fi un factor inhibitor al dragostei şi intimităţii în
cuplu şi familie;
• Conştientizarea a ceea ce presupun rolurile familiale şi a modalităţilor prin
care se pot îndeplini rolurile conjugale şi parentale;
• Dobândirea unor achiziţii psihocomportamentale în vederea realizării unei
bune intimităţi în viaţa de familie;
• Stimularea resurselor personale pentru optimizarea abilităţilor de relaţionare şi
comunicare în cuplu şi familie;
• Modalităţi de abordare şi gestionare a conflictelor familiale etc. În ceea ce
priveşte educaţia sexuală, aş menţiona că o anchetă ONU dată publicităţii în 1998
(apud M. Hickling, 2000, p. 8) arăta că:
• „Educaţia sexuală tinde să-i încurajeze pe cei care o primesc să îşi înceapă
viaţa sexuală mai târziu;
• Elevii care beneficiază de educaţie sexuală au un număr mai mic de parteneri
sexuali, se confruntă mai rar cu sarcini neplanificate şi suferă de mai puţine boli cu
transmitere sexuală decât cei lipsiţi de acest tip de educaţie”.
Pe de altă parte, faptul că atât copii cât şi adolescenţii cunosc elemente de
psihosexologie îi apără de eventualele abuzuri sexuale. S-a constatat că, de regulă,
pedofilii îşi aleg ca victime copiii „inocenţi”, care nu ştiu ce li se întâmplă, devin
curioşi şi pot fi mai uşor manipulaţi şi speriaţi. Această modalitate de reacţie a
copilului în faţa unor avansuri sexuale îi comunică pedofilului că are de a face cu un
copil neinstruit, care nici nu are relaţii strânse cu părinţii, deci şansele să divulge
ceea ce i se întâmplă vor fi mai mici. Educaţia pentru viaţa de familie şi educaţia
sexuală trebuie să aibă în vedere specificul vârstei la care se adresează. Ea
cuprinde un aspect informaţional şi unul formativ, referitor la deprinderi corecte de
viaţă sexuală şi relaţională. Educaţia începe practic de când se naşte copilul, astfel

50
că nu există „o anume vârstă” la care „trebuie să începi” să faci educaţie, mai ales
cea sexuală.
După opinia mea şi a altor autori (S. Cernichevici, 2001, M. Hickling, 2000),
educaţia sexuală ar implica noţiuni şi dezvoltarea abilităţilor de:
 Igienă personală şi sexuală;
 Funcţionarea sexuală la ambele sexe;
 Relaţiile erotice dinaintea începerii raporturilor sexuale;
 Actul sexual complet;
 Aspectele psihologice ale relaţiilor sexuale;
 Aspectele morale ale relaţiilor sexuale
 Dificultăţile întâmpinate în raporturile sexuale,
 Bolile transmisibile sexual;
 Posibilele accidente din timpul activităţii sexuale;
 Deviaţiile psihosexuale şi tulburările sexuale;
 Orientarea alternativă a sexualităţii.
Cu alte cuvinte, educaţia sexuală ar avea ca scop controlul efficient (raţional şi
emoţional) al impulsului sexual, stabilirea rolului sexualităţii în dezvoltarea
personalităţii umane şi, mai ales, creşterea responsabilităţii faţă de sine şi ceilalţi în
viaţa de familie şi sexuală.
Principalele persoane care ar putea realiza atât educaţia pentru viaţa de
familie, cât şi educaţia sexuală sunt părinţii. De altfel, toate studiile efectuate pe
această temă arată că şi copiii şi adolescenţii şi-ar dori să poată sta de vorbă cu
părinţii pe teme sexuale. Tăcerea părinţilor poate determina la copii anxietate,
tulburări sexuale, pierderea încrederii în sine, sentimente de jenă, culpă, distanţare
emoţională, ceea ce se va repercuta asupra vieţii sexuale proprii a copilului ajuns la
maturitate, în sensul diminuării sau chiar inexistenţei satisfacţiei erotico-sexuale.
Din păcate, părinţii din zilele noastre încă întâmpină dificultăţi în exercitarea
acestui drept al lor, care, de fapt, este şi o datorie. Aceste dificultăţi sunt:
 Nu au nici ei cunoştinţe despre sexualitate;
 Uită sau ignoră propriile probleme avute în adolescenţa şi tinereţea lor;
 Consideră că problemele legate de sex nu se discută cu copii; ei ar trebui să
înveţe doar din experienţă;

51
 Manifestă reţinere, jenă, ruşine de teamă să nu îşi piardă autoritatea sau
imaginea în faţa copilului, sau pentru a nu greşi;
 Manifestă temeri că ar putea provoca şoc sau spaimă copilului;
 Alţi părinţi, dimpotrivă, au un exces de zel, dând copilului prea multe detalii şi
expunându-l la multe imagini şi situaţii cu character sexual, făcând astfel un abuz.
Pe lângă părinţi, alţi posibili educatori sunt profesorii, cadrele medicale (medici
şi asistente), psihologi, pedagogi, diferite organizaţii care au astfel de preocupări. La
noi au devenit binecunoscute în special două fundaţii care promovează educaţia
sexuală: „Tineri pentru Tineri” şi „SECS”. Totuşi, fiecare dintre noi putem contribui, în
felul nostru, la locul nostru, la educaţia pentru viaţa de familie şi viaţa sexuală, dacă
devenim conştienţi că în acest fel ne protejăm prietenii, colegii, copiii.

2.4.7. Sexualitatea în mass-media

Alături de umor, sexul ocupă un spaţiu important în practicile folosite de


publicitate, dar şi de mass-media, pentru a influenţa substanţial mesajul transmis. Şi
dacă mai adăugăm la cele două ingrediente existente deja puţină violenţă şi câteva
telenovele, avem viziunea de ansamblu a unei părţi semnificative din mass-media
românească. Dacă înţelegem că psihologii şi oamenii de afaceri nu se înşeală când
spun că „sexul vinde”5 („sex sells”), atunci începem să conştientizăm de ce
sexualitatea este atât de mult folosită şi exploatată de mass-media.
Odată cu apariţia Internetului şi a canalelor tv porno, omenirea primeşte o
grea lovitură sub centură, pentru că acestea schimbă adevărata faţă a pornografiei.
Ruşinea provocată de frecventarea unor localuri, bordeluri sau de achiziţionarea
materialelor pornografice dispare pentru că acum poţi „consuma pornografia”
rămânând anonim, un anonimat ce îţi marchează însă sufletul. Pătrunderea în mass-
media a unei publicităţi „erotizate” ne obligă, cel puţin uneori, să spunem că
„publicitatea = sexualitate”6, afirmaţie întărită de mentalitatea conform căreia „o
societate de consum care refuză să consume este ca o femeie frumoasă care refuză
să facă dragoste” (J. Séguéla, publicitar)7, deci mass-media, societatea de consum
şi erotismul publicitar sunt „parteneri de afaceri”.

52
2.4.8. Pornografia

2.3.8.1. Pornografia – „tehnologizarea sexului”?

Marea problemă a pornografie este aceea că rupe relaţia care trebuia să ne


conducă spre celălalt, favorizând dezvoltarea unei mentalităţi aberante care
consideră că sexualitatea poate fi limitată la sex şi astfel se pierde adevărata valoare
a sexualităţii, promovând o industrie sexuală pentru care bărbatul şi femeia, alături
de cel mai nobil sentiment din univers – iubirea – devin mărfuri tranzacţionate la
colţul străzii sau la bursă. Capcana în care putem cădea este să ajungem la
concluzia că „pornografia ar oferi impecabilul, performanţa”, lăsându-ne nealterată
libertatea pentru că „nu obligă la nimic”, pe când, de fapt, „saturată, imaginea X este
la fel de goală” precum stomacul unui câine flămând. Dacă scopul magazinelor este
acela de a-şi vinde mărfurile frumos aranjate pe rafturi, scopul pornografiei este
acela de a vinde trupuri la fel de frumos aranjate şi la fel de lipsite de suflare13,
simple imagini obscene, nicidecum erotice sau artistice. Da. Putem afirma cu mâna
pe inimă că „pornografia este o consecinţă indirectă a tehnologiei moderne”.

2.3.8.2. Erotismul – pornografie deghizată?

Cu siguranţă că erotismul şi pornografia fac parte din două categorii distincte.


Dar erotismul nu îi conduce pe unii la pornografie? Nu este erotismul comercializat
un copil mai mic al pornografiei. Putem vorbi de un erotism moral? În situa ia în care
am considera erotismul ca fiind o exagerare a senzualităţii, atunci acesta este imoral
şi distructiv, însă dacă înţelegem prin erotism pasiunea dintre doi soţi, pasiune
menţinută şi asumată fără a devia în perversiune, putem susține că erotismul este o
virtute a vieţii conjugale.

2.3.8.3. Pornografia – artă postmodernă?

Este de-a dreptul sfidător şi pervers prin excelenţă să afirmi că „Illiona este
una dintre cele mai mari artiste ale lumii. Este o bună comunicatoare, o mare
eliberatoare. Alţi artişti utilizează pensula. Illona îşi foloseşte organele genitale,
spune Jeff Koons. Sau: Când un spectator o vede, el se află în domeniul Inimii sfinte

53
a lui Isus”. Este o imagine care ne şochează pe toţi dar, aşa cum spunea unul dintre
profesorii mei, spiritualitatea şi sexualitatea sunt cele două aspecte ale vieţii umane
care conduc la extaz, iar când prima lipseşte, sexualitatea încearcă să recupereze
terenul pierdut. Şi dacă privim la tendinţa societăţii de a se transforma într-o
„societate sexy” prin implementarea unei „mentalităţi sexuale” public exprimate şi
trăite, ajungem să banalizăm sexualitatea şi, în final, să o dispreţuim prin utilizarea ei
deficitară. Arta îi deschide porţile sufletului şi te uimeşte, te lasă uluit ț şi te poate
conduce chiar la un extaz lăuntric profund. Este o poartă spre o altă lume.
Pornografia ne arată ceva ce ştim deja, iar „a vedea nişte inşi care fac sex nu
reprezintă, în sine, o noutate”. În acelaşi timp, „filmul porno provoacă excitaţia şi
plictiseala”, iar odată excitaţia trecută, plictiseala îţi lasă un gust amar şi nu te
conduce nicăieri.

2.3.8.4. Pornografia - educaţie sexuală?

Chiar dacă librăriile, şi nu numai, sunt invadate de o sumedenie de aşa-zise


lucrări care te ajută cum să „devii amantul perfect”, „pornografia reduce la zero
cuvintele şi sentimentele, punând în valoare isprăvile unor recordmeni ai poziţiilor şi
combinărilor, ai numărului şi ai erecţiei”. Iubirea, delicateţea, poezia, lipsesc cu
desăvârşire în acest fenomen macabru transformat „în erotism hiperrealist şi obsesiv,
dezumanizat, văduvit de dimensiunea relaţională cu celălalt”. „Sexul de dragul
sexului” nu va putea niciodată să ne ofere o educaţie sexuală autentică, nu ne ajută
să învăţăm cum să facem sex, pentru că scenariul porno urmăreşte să surprindă
devoratorul de perversiuni şi nu educarea lui, arătând, de fapt, ceea nu înseamnă
sexul, sexualitatea, iubirea, căsătoria, fidelitatea, umanitatea asumată, spiritualitatea
trăită.

2.3.8.5. Dezordinea din sfera sexuală - consecinţă a pornografiei?

Consumatori predilecţi ai pornografiei sunt adolescenţii timizi şi adulţii


însinguraţi ai unei societăţi în care sexul pornografic este un stil de viaţă. Un mod de
a trăi care nu te învaţă cum să faci sex mai bine, ci satisfăcându-ţi o bucuria de
moment, o plăcere imediată, se întoarce împotriva tuturor consumatorilor precum un
bumerang şi decapitează adevăratele relaţii interumane. Din nefericire, probabil

54
datorită răsturnării valorilor tradiţionale şi creării pseudovalorilor societăţii de consum,
unii consideră că totul este perfect normal. Dacă ţinem cont de publicul care
apelează la pornografie, putem observa că adolescentul timid de astăzi poate deveni
adultul imoral de mâine, însă este absurd să învinovăţeşti un singur produs al
societăţii contemporane de o consecinţă a întregului sistem de pseudoprincipii,
pseudovalori propovăduite de societatea postmodernă.

2.4.9. Educaţia sexuală în România

Educaţia sexuală trebuie să aibă principalul pilon de susţinere în familia care


transmite adevăratele valori morale, nu putem spune valori creştine, pentru că
valorile creştine nu sunt bune pentru că sunt creştine, ci sunt bune pentru că în ele
însele sunt bune, dar în creştinism îşi găsesc plenitudinea. Am încercat să ne
documentăm dacă în şcolile din România se predă conştiincios o educaţie sexuală
autentică sau una libertină dar, datorită părerilor împărţite şi uneori contradictorii,
preferăm să nu ne pronunţăm decât după o documentare mai amănunţită. În orice
caz, considerăm că o adevărată educaţie sexuală nu poate avea loc decât în
contextul unei educaţii care să-l ajute pe tânăr să înveţe să fie el însuşi responsabil
de acţiunile lui; o educaţie care încă din primele clipe ale existenţei individului trebuie
să aibă un fir roşu care să-l ghideze, dar care să nu-i impună, care să-i arate, dar să
nu-l oblige. Nu vom aduce argumente psihologice, pedagogice sau medicale, ci vom
face apel la experienţa fiecăruia dintre dumneavoastră: când vă spuneau părinţii să
nu faceţi un lucru, motivând că „nu este bine, că aşa şi pe dincolo”, de câte ori v-aţi
putut abţine cu adevărat? O educaţie sexuală care să dea reţete unice şi
unidirecţionale nu poate forma adulţi responsabili, conştienţi de importanţa
sexualităţii lor, din contră, va contribui la decadenţa morală a celor care vor
considera „interdicţiile sexuale” ca fiind o gogoaşă a Evului Mediu. Fidelitatea,
principala virtute care ar trebui să însoţească actele sexuale, este din ce în ce mai
şubredă pentru că astăzi sexualitatea este comercializată, este banalizată, iar
educaţia sexuală se limitează la a-ţi da indicaţii de folosire a metodelor de
contracepţie, a tehnicilor de „agăţare”, a poziţiilor sexuale şi a dreptului tău de a-ţi
folosi propria sexualitate.

55
Cap.3. Metodologia cercetării ştiinţifice

3.1. Eşantionul cercetării

56
Subiecţii acestei cercetări sunt adolescenţi din Grupul Şcolar Traian Vuia din
Târgu Mureş în număr de 50, cu vârsta cuprinsă între 17 şi 20 ani, dintre care 20
băieţi şi 30 de fete, cu provenienţă din mediul urban şi rural.

Fig.1. Repartizarea subiectilor pe gen

Fete 60% Baieti 40%

După cum se poate observa din graficul alăturat, 40 % dintre subiecţi sunt de
gen masculin şi 60 % de gen feminin.

57
Fig.2. Distributia subiectilor pe varste

10%
20 ani

40%
19 ani 30%

30%
18 ani 34%

20%
17 ani 37%

0% 10% 20% 30% 40%

Fete Baieti

Distribuţia pe vârste a baieţilor

Din graficul alăturat (fig.2.) se observă că vârsta subiecţiilor este între 17 şi 20


ani dintre care 20% au vârsta de 17 ani, 30% au vârsta de 18 ani, 40% cei de 19 ani
şi 10% cei de 20 de ani.

Distributia pe vârste a fetelor

Graficul continuă cu distribuţia vârstelor la fete, astfel: 37% au vârsta de 17


ani, urmat de 34% cu vârsta de 18 ani şi 30% cu vârsta de 19 ani din totalul fetelor
chestionaţi.

3.2. Metode de cercetare utilizate

58
1.Grila de observare a temperamentului
(vezi anexa 1)

Calitatea temperamentului caracterizează componenta dinamică a


personalităţii, ceea ce îi conferă o stabilitate sporită faţă de celelalte calităţi psihice
ale individului. Componentele principale ale temperamentului sunt următoarele:
activitatea psihică generală, activitatea motorie, emotionalitatea. La rândul său,
temperamentul influenţează alte caracteristici psihice, cum sunt rapiditatea şi
stabilitatea proceselor psihice, ritmul activităţii şi a comportamentului, intensitatea
proceselor psihice.

Tradiţional se disting patru tipuri de temperament: coleric, flegmatic,


melancolic, sangvinic. Fiecare din ele este însoţit de unele combinări stabile ale
calităţilor psihice care, de altfel, şi servesc la caracterizarea lui.

Pentru a identifica tipul temperamental al unei persoane, vom găsi în activitatea


acesteia şi în viaţa cotidiană situaţii relevante. Asemenea situaţii cuprind indicii de
temperament pe care le putem sistematiza prin condensarea experienţei într-o grilă de
observare a comportamentului, arătând în dreptul faptelor de conduită ipoteze plauzibile cu
privire la categoria prejunctivă de temperament.

Se notează cu: XX clasificarea, respectiv ipoteza cea mai plauzibilă;


X încadrarea doar plauzibilă în studierea unui caz sau altul.

2.Chestionar propriu elaborat

59
(vezi anexa 2)

Pentru a afla mai multe detalii despre viaţa intimă al adolescenţilor am


constituit un chestionar, care a fost alcătuit parcurgând următoarele etape:
1. formularea obiectivelor
2. identificarea perioadei de debut a vieţii sexuale la adolescenţi
3. identificarea motivelor care stau la baza începerii vieţii sexuale la
adolescenţi (curiozitatea, influenţa prieteniilor, familia etc.)
4. Identificarea surselor de informare la care apelează adolescenții în privința
problemelor legate de viaţa sexuală.
5. documentarea (teoretică, pe baza bibliografiei)
6. stabilirea ipotezelor (3 ipoteze)
7. determinarea eşantionului investigat
8. construirea lotului investigat sau eşantionarea propriu-zisă (lotul investigat
este format din 50 de adolescenţi )
9. redactarea proiectului de chestionar;
10. redactarea propriu-zisă a chestionarului;
11. pretestarea chestionarului;
12. ajustarea chestionarului conform datelor rezultate din pretestare;
13. aplicarea chestionarului lotului investigat;
14. codificarea răspunsurilor subiecţilor;
15. analiza datelor (reprezentări grafice, corelaţii, prelucrări statistice);
16. redactarea concluziilor şi a raportului (propuneri de intervenţie în legătură
cu tema cercetată).
Am ales această metodă de investigat datorită avantajelor:
• de ordin aplicativ;
• de ordin economic;
• de ordin informativ;
• de ordin formativ.

60
Cap.4. Rezultatele cercetării ştiinţifice

În urma aplicării chestionarului “Grila de observare a temperamentului ”


pe cei 50 de subiecţi, am obţinut următoarele date despre temperamentul eleviilor:

Fig.3. Repartizarea subiectilor pe cele 4


temperamente

26%
45%
4% 25%

Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic

În urma aplicării chestionarului “Grila de observare a temperamentului ”


pe cei 50 de subiecţi, am obţinut următoarele date despre temperamentul eleviilor:

Graficul indică faptul că 44% dintre subiecţii chestionaţi au temperament


coleric, 26 % dintre aceştia sunt melancolici, 24 % sunt sangvinici, iar flegmaticii
sunt reprezentaţi de un procent de 3%.

61
Fig.4. Repartizarea subiecţilor pe cele 4 temperamente
repartizate pe gen

15%
Melancolic 27%

5%
Flegmatic 3%

30%
Sangvinic 30%

50%
Coleric 40%

0% 10% 20% 30% 40% 50%

Fete Baieti

La sexul masculin :
Graficul indică faptul că 50% dintre subiecţii chestionaţi au temperament
coleric, 30% dintre aceştia sunt sangvinici, 15 % sunt melancolici şi flegmatici care
înregistrează un procentaj de 5% .

La sexul feminin:
Graficul indică faptul că 40% dintre fetele chestionate au temperament
coleric, 30% dintre aceştia sunt sangvinici, 27 % sunt melancolici şi flegmatici care
înregistrează un procentaj de 3% .

62
În urma aplicării chestionarului propriu elaborat am obţinut următoarele date:

Fig.5. Procentul subiectilor care si-au inceput


viata intima

NU, 8%

DA, 92%

Din totalul subiecţilor chestionaţi 92% au răspuns cu DA la întrebarea „Ai


început viaţa sexuală?” şi 8% au dat răspuns NU la acesta întrebare. Observăm
aşadar că acest procent de 92% indică date îngrijorătoare.

63
Fig.6. Subiectii care si-au inceput viata intima
repartizati pe gen

100%

80% 90%
94%
60%

40%

20%
10%
6%
0%
Fete Baieti NU DA

Datele din Fig.6.: în ceea ce priveşte debutul vieţii sexuale la adolescenţi se


poate observa că 94% dintre fete, respectiv 90% dintre băieţi au început-o deja şi
restul de 6% din fete nu au avut încă relaţii sexuale, după cum un procent de 10%
băieţi nu au început încă viaţa intimă.

64
Fig.7. Debutul vietii sexuale in functie de varsta a
subiectilor

35% 34%

30% 28%

25%

20% 18%

14%
15%

10%

4%
5% 2%

0%
13 14 15 16 17 18
Ani Ani Ani Ani Ani Ani

În ceea ce priveşte vârsta de debut a vieţii sexuale a subiecţilor la fete şi


băieţi: observăm ca viaţa intimă apare deja la vârsta de 13 ani (reprezintă 2%),
aceasta creşte la vârsta de 14 ani în proporţie de 18%, urcă la 28% la vârsta de 15
ani, şi domină cu 34% la vârsta adolescenţei la vârsta de 16 ani. Având în vedere ca
la vârsta de 14 -16 ani viaţa intimă are un debut îngrijorător (de la 28% - 34%) deja
înaintând la vârsta de 17 ani procentul de debut scade la 14% respectiv 4% la 18 ani.
Se poate spune astfel ca prima ipoteză din acestă cercetare este confirmată,
debutul vieţii sexuale cunoaşte un debut la vârsta de 13 ani şi atinge cote maxime la
16 ani ceea ce înseamnă o vârstă fragedă a adolescenţei.

65
Fig.8. Debutul vietii sexuale in functie de varsta si
gen

50%
43%
40% 35%
30%
30% 23%
20% 20%
20%
10%
10% 5% 5% 5%
4%

0%
13 ani 14 ani 15 ani 16 ani 17 ani 18 ani

Fete Baieti

În ceea ce priveşte vărsta de debut a vieţii sexuale a subiecţilor am obţinut


următoarele procente:
La băieti : În proporţie de 30% dintre aceştia au început viaţa sexuală la
vârsta fragedă de 14 şi 15 ani, la 16 ani avem un procent de 15% , cei care au
început la 17-18 ani sunt în proporţie de 5%. De remarcat este faptul că debutul vieţii
sexuale la băieţi începe de la vărsta de 13 ani în proporţie de 5%.
La fete : 10% reprezintă cei care au început viaţa sexuală la vârsta de 14 ani.
La 15 ani avem un procent de 23%, iar cele mai multe dintre fete încep viaţa sexuală
la vârsta de 16 ani – 40% urmat de cei cu 17 ani în proporţie de 20 %. Perioada
considerată normală pentru începeriea vieţii sexuale (18 ani) reprezintă doar 4% din
fetele chestionate.

66
Fig.9. Corelatia dintre temperament si varsta
inceperii vietii sexuale a subiectilor

18 ani 7% 14%

17ani 5% 15%

16 ani 35% 38% 50% 14%

15ani 30% 23% 37%

14 ani 25% 15%

13ani 5% 50%

0% 20% 40% 60% 80% 100% 120% 140%

Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic

În Fig.9. observăm că:


Colerici: în proporţie de 35% au început viaţa sexuală la 16 ani, 30% reprezintă pe
cei care au început la 15 ani, 24% la 14 ani respectiv 5% în proporţie egală la 13 şi
17 ani.
Sangvinici: 38% sunt cei care au început viaţa intimă la 16 ani, urmat de 23% la 15
ani şi 15% la 14 respectiv 17 ani.
Flegmatici: jumătate din subiecţi chestionaţi au început viaţa sexuală la 13 şi 16 ani.
Melancolici: debutul vieţii intime la 15 ani reprezintă 37% urmat de 14% la 16 şi 18
ani.

67
Fig.10. Factorii care i-au influentat pe subiecti sa ia
decizia inceperii vietii sexuale

14%

12%

8%
66%
Curiozitatea

Curiozitate Prietenii Iubirea Alte motive

Datele legate de influenţa subiecţilor, aflăm că 66% dintre subiecţi încep viaţa
intimă din curiozitate, iar 14% din alte motive, urmat de iubire cu procentul de 12%
iar prietenii influenţează deciziile în proporţie de 8% din totalul subiecţilor.

68
Fig.11. Influenta subiectilor repartizata pe gen

80%
60%
40%
20%
0%
Curiozitatea Prietenii Iubirea Altele
Baieti Fete

În acest grafic este reprezentat separat influenţa adolescenţilor la fiecare gen


în parte, astfel la ambele sexe predomină curiozitatea în proporţie de 75% la băieţi
urmat de fete cu 60%. Iubirea are un procent de 20% la fete. În schimb iubirea nu îi
influenţează pe băieţi, majoritatea sunt influenţaţi de prieteni cu un procentaj de 15%.
Fetele sunt influenţate şi de alţi factori, aici avem un procent de 17%.

69
Fig.12. Corelatie dintre motivatia si sursele de
informare ale adolescentilor cu referire la viata intima

60%
52%
50%
50% 48%
43%
39%
40%

30% 25% 25%


22%
20% 15%16% 12% 10%
9%
9%
10% 7% 6%
3% 2% 2%

0%
Curiozitate Prieteni Iubire Alte motive

Internet Filme erotice Reviste Altele Niciuna

Cei care încearcă viaţa sexuală din curiozitate se informează de pe internet în


proporţie de 75%, urmat de filme erotice 50%, reviste erotice 37%. În continare
datele arată că şi adolescenţii, care sunt influenţaţi de prieteni se informează şi ei
împreună de pe internet în proporţie de 43% urmat de filme erotice 39%, reviste
erotice 15%.
Fetele care sunt influenţaţe de iubire se informează în proporţie de 52% de pe
internet urmat de filme erotice 12%, reviste 10% şi altele 9%.
Din totalul subiecţilor care încep viaţa sexuală din alte motive iau informaţia tot
de pe internet, procentajele indică 48% în acest caz, la filme erotice avem 25% urmat
de 9% ce reprezintă revistele erotice.

70
Fig.13. Sursele de inspiratie ale subiectilor

60% 54%
50% 40%
40% 30%
30% 23%
15%
20% 10% 10% 10%
5%
10% 3%
0%
Reviste Filme Niciuna
erotice erotice

Fete Baieti

Graficul de mai sus ilustrează sursele de inspiraţie a subiecţilor după cum


urmează:
Fetele: un procent de 54% se inspiră de pe internet urmat de reviste erotice
23%, din alte surse se inspiră cu un procent de 10%, alte 10% nu caută surse de
inspiraţie, filmele erotice sunt o sursă de inspiraţie de 3%.
Baieţii: au ca prima sursă de inspiraţie internetul cu 40%, filmele erotice au
pondere mai mare, ca la fete ele reprezintă 30%, urmat de alte surse 15%, revistele
sunt cautate în proporţie de 10%.

71
Fig.14. Procentul subiectilor care discuta cu
placere despre viata lor intima, repartizate pe gen

Iubit/a 54% 55%

Prieten/a 23% 45%

Parintii 23% 0%

0% 20% 40% 60% 80% 100% 120%

Fete Baietii

Considerăm o normalitate ca subiecţii noştri discută în proporţie de 54 % din


fete şi 55% din băieţi cu persoana în cauză (iubitul/a, partenerul/a).
Fetele preferă în proporţie de 23% să discute în primul rând între prietene
decât cu iubitul sau părinţii despre viaţa intimă, la băieţi acest procent este de 45 %,
ceea ce indică că băieţii nu discută cu plăcere cu părinţii despre viaţa lor intimă.

72
Fig.5.a. Numarul de parteneri sexuali

8%
14% 30%
10%
40%

1 intre 2-3 intre 3-5 intre 5-10 peste 10

Graficul alăturat ne indica numărul de parteneri sexuali ai subiecţilor


eşantionului nostru. Astfel, 40% dintre adolescenţi au avut între 2-3 parteneri până
acum. Cei care au avut un singur partener reprezintă 30%, urmat de 14% cei care au
avut parteneri între 5-10 persoane. Cei care au avut relaţii intime cu peste 10
persoane reprezintă 8% din totalul subiecţilor.

73
Fig.15.b. Numarul de parteneri sexuali ai subiectilor
esantionului repartizati pe gen

60%
51%
50%
40%
40%
30%
30%
20% 20%
20% 15% 15%

10% 3% 3% 3%
0%
1 intre 2-3 intre 3-5 intre 5-10 peste 10
Fete numarul de parteneri
Baieti

Statisticile din Fig.15.a. completeaza Fig.15.b. împărţind fetele şi băieţii în


ceea ce priveşte numărul de parteneri sexuali. Relatăm faptul că:
51% dintre fete au avut deja între 2-3 parteneri. Fetele cu un singur partener
reprezintă un procent de 40%, iar 3% dintre fete au avut între 3-5 parteneri. Tot câte
3% au avut 5-10 parteneri, respectiv peste 10 parteneri sexuali.
Baieţii susţin în proporţie de 30% ca au avut între 5-10 parteneri, un procent
egal de 20% au avut parteneri între 2-3 şi 3-5 persoane, 15% din subiecţi au avut un
singur partener şi tot un procent de 15% reprezintă subiecţii care a avut peste 10
parteneri sexuali.

74
Fig.16. Metodele contraceptive folosite de
adolescenti

100%

80%
44%
60%
95%
40%
56%
20%
5%
0%
Fete Baieti

NU DA

Metodele contraceptive sunt folosite în rândul bâieţilor cu un procent de 95%


(utilizarea prezervativului) 5% dintre baieţi nu folosesc metode de protecţie.
Fetele cu un procent de 56% nu folosesc nici o metodă contraceptivă, iar 44%
folosesc anticoncepţionale.

75
Fig.17. Frecventa raporturilor sexuale la adolescenti

Cand am
56%
ocazia

Odata la 2-3
22%
zile

Saptamanal 12%

Zilnic 10%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60%

Zilnic Saptamanal Odata la 2-3 zile Cand am ocazia

Această reprezentare grafică ne arată perioada în care subiecţii preferă să


facă sex cu partenerii lor. Astfel 56% dintre subiecţi fac sex oricând au ocazia. Sexul
este preferat odată la 2-3 zile în proporţie de 22%, cei care o practică săptămânal
sunt în proporţie de 12%, urmat de cei care o fac zilnic cu procentul de 10%.

76
Fig.18. Reprezentarea a infidelitatii subiectilor
chestionati

100%
80% 35%
76%
60%
40% 65%
20%
23%
0%
Fete Baieti

DA NU

Fetele în proporţie de 76% au fost fidele faţă de partenerii lor, iar 23% dintre
fete şi-au înşelat partenerii.
În rândul băieţiilor domină infidelitatea cu procentul de 65% iar cei care au
rămas fideli partenerei reprezintă 35 %.

77
Concluzii şi implicaţii practice ale cercetării ştiinţifice realizate

Lucrarea are ca scop formarea unei imagini obiective privind viaţa intimă a
adolescenţilor. În ziua de astăzi mass-media şi technologia informaţiei (răspândirea
internetului) au o influenţă puternică asupra adolescenţilor, ceea ce ne determină să
ne întrebăm:
Când îşi încep adolescenţii viaţa sexuală?
Care sunt motivele acestora?
Ce anume le influenţează?
Într-o ipoteză am presupus că adolescenţii își încep viaţa sexuală la o vârstă
fragedă. Din cercetare a reieşit că viaţa intimă apare deja la vârsta de 13 ani
(reprezintă 2%), aceasta creşte la vârsta de 14 ani în proporţie de 18%, urcă la 28%
la vârsta de 15 ani, şi domină cu 34% la vârsta adolescenţei la vârsta de 16 ani.
Având în vedere ca la vârsta de 14 -16 ani viaţa intimă are un debut îngrijorător (de
la 28% - 34%) deja înaintând la vârsta de 17 ani procentul de debut scade la 14%
respectiv 4% la 18 ani.
Se poate spune astfel ca aceasta ipoteză din cercetare este confirmată,
debutul vieţii sexuale cunoaşte un debut la vârsta de 13 ani şi atinge cote maxime la
16 ani ceea ce înseamnă o vârstă fragedă a adolescenţei.
În contiunare am dorit să identificăm care sunt factori declanşatori începerii
vieţii sexuale la adolescenţi, am aflat ca principalul factor motivant în debutul vieţii
sexuale este curiozitatea la ambele sexe predomină în proporţie de 75% la băieţi
urmat de fete cu 60%. Iubirea are un procent de 20% la fete. În schimb iubirea nu îi
influenţează pe băieţi, majoritatea sunt influenţaţi de prieteni cu un procentaj de 15%.
Fetele sunt influenţate şi de alţi factori, aici avem un procent de 17%. Un punct
interesant reprezintă sursa de informare al subiecţilor, astfel cei care încearcă viaţa
sexuală din curiozitate se informează de pe internet în proporţie de 75%, urmat de
filme erotice 50%, reviste erotice 37%. În continare datele arată că şi adolescenţii,
care sunt influenţaţi de prieteni se informează şi ei împreună de pe internet în
proporţie de 43% urmat de filme erotice 39%, reviste erotice 15%.
Fetele care sunt influenţaţe de iubire se informează în proporţie de 52% de pe
internet urmat de filme erotice 12%, reviste 10% şi altele 9%.

78
Din totalul subiecţilor care încep viaţa sexuală din alte motive iau informaţia tot
de pe internet, procentajele indică 48% în acest caz, la filme erotice avem 25% urmat
de 9% ce reprezintă revistele erotice, şi în acest caz ipoteza noastră este confirmată.
Studiul a contiunat cu determinarea corelaţiei dintre temperament şi viaţa
sexuală la adolescenţi, datele din cercetare ne spun ca colericii în proporţie de 35%
au început viaţa sexuală la 16 ani, 30% reprezintă pe cei care au început la 15 ani,
24% la 14 ani respectiv 5% în proporţie egală la 13 şi 17 ani. Sangvinici : 38% sunt
cei care au început viaţa intimă la 16 ani, urmat de 23% la 15 ani şi 15% la 14
respectiv 17 ani. Flegmatici : Jumătate din subiecţi chestionaţi au început viaţa
sexuală la 13 şi 16 ani. Melancolici : Debutul vieţii intime la 15 ani reprezintă 37%
urmat de 14% la 16 şi 18 ani.
De aici tragem concluzia că toate cele 4 temperamente sunt predispuse în egală
masură pentru începerea precoce al vieţii sexuale, împins de internet şi mass
media. (care au atins procente alarmante în cercetare) - ipoteza presupusa este
confirmată .
Datele despre sursele de inspiraţie şi de informare al adolescenţilor despre
viaţa sexuală ne arată că: internetul este sursa principală de informare urmat de
filme şi reviste erotice, datele statistice ne arată mai exact că :
Fetele: un procent de 54% se inspiră de pe internet urmat de reviste erotice
23%, din alte surse se inspiră cu un procent de 10%, alte 10% nu caută surse de
inspiraţie, filmele erotice sunt o sursă de inspiraţie de 3%.
Baieţii: au ca prima sursă de inspiraţie internetul cu 40%, filmele erotice au
pondere mai mare, ca la fete ele reprezintă 30%, urmat de alte surse 15%, revistele
sunt cautate în proporţie de 10%, si în cazul acesta avem ipoteză confirmată.
La întrebarea “ce te-a influenţat să începi viaţa sexuală? Aici pune amprenta
curiozitatea adolescentină şi internetul cu proporţii de 75% respectiv 58 % avem
astfel o corelaţie foarte stransă între aceşti doi factori. Sentimentele (iubirea) au o
influenţă în rândul fetelor cu un procent de 20%, în rândul baieţilor dragostea nu este
un factor de influenţă pentru începerii vieţii sexuale, la ei predomină cel mai mult
curiozitatea şi filmele erotice de pe internet. Din acest motiv subiecţii preferă să
consumă viaţa intimă ori de cate ori au ocazia 56%. În ceea ce priveşte partenerii
sexuali al subieţilor se pare că majoritatea au avut deja un număr mare de parteneri
la vârsta de 15-16 ani.

79
Metodele de protecţie (contraceptive şi prezervative) sunt cunoscute şi
utilizate de adolescenţi ceea ce este un aspect pozitiv al acestei cercetări.
Adolescenţii preferă să discute despre viaţa intimă cu partenerul lor în cauză
şi cu prieteni de aceaşi vârstă, astfel părinţii sau persoane specializate sunt excluse
din acest dialog, ceea ce ne indică că sursele de informare sexuale nu pot fi
întodeauna cele corecte.

80
BIBLIOGRAFIE

1. Adler, A.,( 1991). Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, Editura


Didactică şi Pedagogică.
Andre J.(1997). Psihanaliza si sexualitatea feminina", Editura Trei.
2. Adler, A. (1995). Psihologia şcolarului greu educabil, Editura IRI, Bucureşti.
3. Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti.
4. Birch, A. (1999). Diferenţe interindividuale, Editura Tehnică, Bucureşti.
5. Birch, A.(2000). Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti.
6. Bonnet, G. (1999). Perversiunile sexuale, Editura Stiintifica, Bucuresti.
7. Carroll, J.B. (1993). Human cognitive abilities: A survey of factor-analytical studies.
New York : Cambridge University Press.
8.Cernichevici.S. (2001). Existentialismul si problematica educativa contemporana,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9.Dincă. M. (2004). Adolescenţii într-o societate în schimbare, Editura: Paideea.
Bucureşti.
10. Eysenck, H. (1999). Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora,
Bucureşti.
11. Enachescu, C. (2000). Psihosexologie Editura, Universal DALSI, Bucuresti.
12. Freud. S. (1991).Angoasa şi viaţa instinctuală – Feminitatea, Editura Universitaria
13. Freud, S.(2001). Studii despre sexualitate, Editura Trei, Bucuresti.
14. Golu, P., Verza, E., Zlate, M. (1993), Psihologia copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
15. Guy R. Lefrancois (2000). Psychology for Teaching, Editura Wadsworth, USA.
16.Hrisman A.C. (2008). Încurajarea unei moralităţi îndoielnice – pornografia,
prostitutia şi educaţia sexuală, Oradea .
17. Jean Stoetzel (1968). La psychologie sociale, Editura Flammarion, (Paris).
18. Jones, M. C. (1976). Psychological of Somatic Developement, „Child
Development” 36.
19. Jean P. Jues. (2006). Caracterologia cele 10 sisteme de baza Editura Teora,
Bucuresti.
20. Jacques Salome (2002). Dacă m-aş asculta m-aş înţelege, Editura Colecţia cărţi
cheie, Bucureşti.

81
21. Mitrofan, I. Ciuperca, C. (1997). Psihologia relatiilor dintre sexe, Editura
Alternative, Bucuresti.
22. Maurice D. (1990). Psihologia copilului, de la nastere la adolescenta, Editura
Didactica si pedagogica, Bucuresti.
23. Podar T. (2006). Psihologia educatiei, Editura Dimitrie Cantemir, Targu Mures
24. Rousselet. J. (1969). Adolescentul acest necunoscut, Editura Tineretului.
25. Şchiopu U. (1963). Curs de psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
26. Tomuletiu E. Adriana (2006). Sociologia educatiei, Editura Dimitrie Cantemir,
Targu Mures.
27. Tudose, F. (2004). Alfabetar de Sexologie, Editura Info Medica, Bucureşti.
28.Verza E, Şchiopu U. (1981). Psihologia vârstelor, Editura: Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.

82
ANEXE

Grila de observare a comportamentului

Va rugăm încercuiţi varianta care vi se potriveşte :

XX – vi se potrviveşte în totalitate
X - vi se potriveşte mai puţin
- în cazul în care nu vi se potriveşte deloc -> nu încercuiţi nimic

C S F M
Precipitant în acţiune , se corectează cu viteză, XX
execuţie lipsită de acurateţe, îndoieli spre sfârşit.
Execută activitatea în ritm lent, dar cu destule XX X
acurateţe.
Este vadit emoţionat înainte de probe. XX
Doreşte să fie primul care încearcă, îi place parcă X XX
să înfrunte necunoscutul.
Se decide greu pentru acţiune, are gesturi sovaielnice X XX
Îşi pierde răbdarea să îi vină rândul, se agită . XX X
Reacţii verbale abundente, se îndeamnă pe sine. X XX
Reacţii motorii abundente, devine nervos când greşeşte, XX
apar violenţe, pulsul de energie se descarcă cu fiecare, acţiune.
Execută activ în tăcere, gesturile şi cuvintele sunt apropiate. XX XX
Execută proba cu incordare nervoasă, mobilizat excesiv XX
în raport, cu sarcină, tensiunea, pulsul e energie se descarcă
Tendinţe de supraevaluare proprie şi de subestimarea a sarcinii. XX X
Tendinţe de supraestimare a sarcinii dar de subapreciere personală
În caz de eşec nu se dă bătut, persistă, reia proba sau activitatea de XX X
la capăt, încurajându-se, duce la bun sfârşit sarcina.
In caz de eşec se pierde, are nevoie de încurajare pentru a relua lucul XX
Cu fiecare succes exclamă de bucurie, bate din palme X XX
Rămâne indiferent la reuşită, schitează doar cu un zâmbet XX X
Abandonarea la primul eşec, se închide în sine şi se blochează total XX
Abandonează când eşecurile se acumulează XX X
Tăcut în momentele critice sau dificile, prezintă reacţii vegetative, dă XX
semne de oboseală.
Derută emoţională sub presiunea timpului X XX
După terminarea sarcinii sau a lucrului relatează colorat cele X XX
petrecute.
Eşecul produce un halo afectiv de durată. XX

Şcoala de provenienţă: ________________________ Clasa: ______________

83
CHESTIONAR

Citiţi cu atenţie întrebarile de mai jos şi fiţi sinceri cu voi înşivă când răspundeţi la ele!

Sexul :  M  F Vârsta ________ ani

1. Ai început viaţa sexuală ?  Da  Nu

A ► Dacă ai răspuns cu “Da”:

a) De la ce vârstă: ………....... ani (specificaţi)


b) Ce te-a influenţat să iei această decizie ?  curiozitatea  prietenii familia mass
media altele……………………………………………………………………

B ► Daca ai raspuns cu “Nu”:


d) Când crezi că ar fi ideal să începi? :  nu ştiu  cât mai curand  la vârsta de:
…….........… ani  după căsătorie  alte variante: (specificaţi) ………………......
__________________________________________________________________

2. Ai discutat cu părinţii tăi despre viaţa intimă / sex ? :  Da  Nu

3. Cu cine discuţi cu plăcere despre viaţa ta intimă sau sexuală ?  cu părinţii  cu


fratele / sora cu prietenul/ prietena  cu partenerul / iubitul (a) meu(a)

4. Din ce surse te inspiri despre sex: ?  reviste/ pliante/ cărţi  filme erotice 
internet  forumuri de discuţii  siteuri erotice  siteuri informative  alte surse
………..................

5. Câţi parteneri de sex ai avut ?  nici unul  1  2-3  3-5  5-10 specificati:
................................................
6.Foloseşti metode de contracepţie?  Da  Nu

7. Dacă „Da” ce fel de metode de contracepţie foloseşti?  anticonceptionale


 prezervativ altele ………...............................

8.Cât de des faci sex ?  nu am facut  de mai multe ori pe zi  zilnic  o dată la 2-3
zile  săptămânal când am ocazie  alte variante ……................................

9. Ai fost infidel cu prietenul/ prietena ?  Da  Nu

84