Originea şi formarea limbii române

În 1968 lingvistul Al. Rosetti definea astfel lb. română:” Lb. română este limba latină
vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile
dunărene romanizate, din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre”.(Istoria lb. rom. de la origini până la sec. al XVII-lea)

Lb. română îşi are originea în lb. latină vulgară/ comună/ populară, lb. vorbită de cuceritorii
provinciei Dacia. În procesul complex şi îndelungat al formării lb. române au participat două
straturi etnolingvistice:

- Elementul autohton – geto-dac ca bază etnică;

- Elementul roman – reprezentat de armata şi administraţia romană

la care s-a adăugat:

- Elemental migrator – compus din valuri succesive de populaţii vorbind limbi diferite.

Din perspectivă temporală “naşterea” unei limbi nu e niciodată un fenomen momentan, ci

unul durativ. Orice limbă se constituie în urma unui proces îndelungat care parcurge mai multe
stadii de evoluţie aflate într-o relaţie de interdependenţă.

Romanizarea s-a produs de-a lungul a 3 etape:

1. Premisa romanizării Daciei (sec. I îHr. – sec. I dHr.)

2. Intensificarea romanizării Daciei (sec. II dHr. – retragerea aureliană sau sec. al VII-lea în
Dobrogea)

3. Generalizarea şi definitivarea romanizării în Dacia (sec. III- sec. VII).

Deci, lb. latină s-a transformat în română într-un interval de câteva secole.

Ideea latinităţii lb. române i-a preocupat pe cărturari încă din epoca medievală, astfel Gr.
Ureche este primul care face această afirmaţie aducând argumente solide:

- Pentru pâine – lat. panis;

- Pentru carne – lat. caro;
- Pentru găină – lat. galina;
- Pentru muiere – lat. mulier;
- Pentru femeie – lat. femina;
- Pentru părinte – lat. pater….

fiind urmat de M. Costin, D. Cantemir, cărturarii Şcolii Ardelene şi alţii.

 De ex. vocabularul românesc de sursă latină este covârşitor nu atât prin cantitate, cât prin
frecvenţa ridicată în uzul current al limbii. După statisticile întocmite de Sextil Puşcariu în
rugăciunea “Tatăl nostru” din 60 de cuvinte numai 6 sunt nelatine, iar în “Luceafărul”
eminescian din 1907 cuvinte 1685 sunt latine.

În lb. română există aprox. 150 de cuvinte din vocabularul de substrat (al populaţiei
autohtone):

- Referitoare la om, casă, ocupaţii: baci, brâu, buză, cătun, copil, gard, moş, strung, vatră…
- Referitoare la fauna: balaur, barză, cioară, mânz, pupăză, raţă, şopârlă, ţap…
- Referitoare la natură: baltă, brad, brusture, copac, pârâu, mărar…
- Verbe: a ciupi, a scăpăra…

Lb. română este fără discuţie o lb. romanică. Structura sa gramaticală şi vocabularul de bază
sunt majoritar latine.

Lb. română este o lb. romanică/ neolatină alături de:

1. Italiană – lb. naţională

2. Franceză– lb. naţională
3. Spaniolă– lb. naţională
4. Portugheză– lb. naţională
5. Catalană – vorbită în Spania
6. Sardă - vorbită în Sardinia – insula din Italia
7. Dialectul provensal – lb. regional din Elveţia
8. Dialectal reto-roman – lb. regional din Elveţia
9. Dalmata – a dispărut.

Lb. română are 4 dialecte:

1. Dacoromâna – vorbită pe teritoriul României de azi

2. Aromâna – vorbită în zone din Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria, izolat în România
3. Meglenoromâna – vorbită la N de Salonic
4. Istroromâna- vorbită în localităţi din Croaţia

Dialectul dacoromân are 5 subdialecte:

1. Muntenesc
2. Moldovenesc
3. Bănăţean
4. Crişean
5. Maramureşean.
 Lb. română veche a primit o serie de influenţe din alte limbi, cea mai puternică fiind cea
slavă, care a pătruns atât pec ale populară (prin contacte cu populaţii slave), cât şi pec ale cultă
(era lb. bisericească şi a cancelariei în ţările române): ceas, a citi, dragoste, a iubi, muncă,
prieten, prost, a trăi, vorbă…

Există şi un strat vechi de împrumuturi din maghiară: chin, fel, gând, hotar, marfă, neam,
oraş, vamă…