Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre procesul de colectivizare a gospodăriilor

ţărăneşti individuale şi deportările din 6 iulie 1949 din R.S.S. Moldovenească.

În Uniunea Sovietică, colectivizarea a fost o politică introdusă la sfârșitul celui de-al treilea deceniu
al secolului trecut, o contopire a proprietăților funciare private și a forței de muncă individuală în
cooperative numite ferme agricole colective (în limba rusă колхоз, kolhoz) și ferme agricole de stat
(совхоз, sovhoz). Această politică avea ca scop creșterea producției agricole prin punerea agriculturii sub
controlul statului. Avea, de asemenea, și un important scop politic, ca un pas înainte către comunism,
prin deposedarea culacilor (chiaburilor) de proprietățile agricole și funciare și transferarea lor către
pătura țăranilor săraci colectiviști.
Procesul de colectivizare a gospodăriilor țărănești individuale a fost cauza deportărilor din 6 iulie
1949 din R.S.S.Moldovenească.
Pentru a argumenta această relație de cauzalitate, menționăm că: în februarie 1949, avusese loc
Congresul al II-lea al Partidului Comunist din RSSM, care a luat decizia de a colectiviza agricultura.
Majoritatea țăranilor nu doreau să se supună politicii de colectivizare, inițiate de statul sovietic: să între
în colhozuri și să renunțe la bunurile obținute prin muncă. Cu scopul de a înfricoșa țărănimea din
republică și de a o determina să între în colhoz, se ia hotărirea de a deporta „ elementele antisovietice”,
care „împedicau” procesul de colectivizare. Deportarea din 6 iulie 1949 s-a înfăptuit conform hotărârii
Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti nr. 509 (strict secrete) din 28 iunie 1949, „Cu privire la
deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”,
care a avut la bază o hotărâre a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. În listă au fost incluse11.212 familii.
Lupta declarată împotriva aşa-numiţilor „culaci", a ţăranilor înstăriţi, nu era altceva decât una
împotriva ţăranilor, ca reprezentanţi ai unei clase sociale. Dacă iniţial definiţia termenului de „culac" avea
la bază criterii economice, ea s-a transformat în scurt timp în una eminamente politică. Regimul totalitar
sovietic a folosit deportările în calitate de metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în
sfera economică. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii
întregi – copii, bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau
chiar neprielnice pentru viaţă. Înschimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
Deportările (Operațiunea „IUG”-Sud) au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, pe
atunci în frunte cu I.L.Mordoveţ. Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în
Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste
cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a
fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14
copii Cei deportaţi în iulie 1949 au fost strămutaţi în regiunile Tiumen, Amur, Irkutsk, Kurgan, Cita,
Celeabinsk, Kemerovo, Karaganda, ţinuturile Altai şi Habarovsk, R.A.S.S. Bureato-Mongolă, R.S.S. Kazahă
etc
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate
așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare
în următoarele luni după deportare. Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate numai 22% din
gospodăriile ţărăneşti, în luna decembrie 1949 – 82,3%. De frica deportărilor, ţăranii au fost nevoiţi să
intre în colhozuri, în numai cinci-şase luni fiind formate 1.743 colhozuri, care întruneau 306.400
gospodării ţărăneşti.Planul de colectivizare a fost depăşit de două ori.
În concluzie, menționăm că, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau
majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt
nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a
determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul
sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei
deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe
meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.