MOTIVATIA INVATARII SI EVALUAREA TREBUINTELOR

1. Motivatia invatarii scolare

Motivatia resprezinta totalitatea motivelor care dinamizeaza comportamentul uman.

Motivul este o structura psihica, ducand la orientarea, initierea si reglarea actiunilor in directia
unui scop.
Realizarea invatarii scolare are loc in cond care pregatesc psihologic elevul pentru
activitatea respectiva.
Motivatia este totalitatea motivelor care determina elevul sa invete. Ele sunt si
cauzele conduitei. Motivatia are rolul de a activa mecanismele necesare efectuarii de acţiuni
constiente, sursa acesteia, asigurarea conditiilor realizarii ei.
Declansarea actiunii revine unor stimuli exteriori, care prezinta o anumita importanta pentru
individ.
Punctul de plecare in procesul motivatiei revine trairii unor trebuinte, raportata la obiectele cu
care ea poate fi satisfacuta. Constientizarea acestor obiecte in mintea noastra da nastere
motivului, adica un sentiment de convigere, aspiratie ce determina actiunea sa se orienteze
spre un anumit scop.
La baza motivatiei sta o mare varietate de trebuinte biologice si psihice ale omului.
Motivaţia elevilor
a) Motivaţia constituie ansamblul motivelor unei persoane. Motivul este o structură
psihică ce provoacă orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui scop mai mult
sau mai puţin precizat.
Motivele constituie cauzele interne ale comportamentului. La baza motivaţiei stau
cerinţele vitale: trebuinţele de hrană, căldură, aer curat etc. În afara acestora, există şi
impulsuri ereditare, cum sunt curiozitatea, tendinţa de manipulare a obiectelor, de a
modifica, a transforma mediul înconjurător (Charlotte Biihler).
Trebuinţele conştiente de obiectul lor sunt numite dorinţe, iar impulsurile ce izvorăsc
din ele sunt tendinţele (începuturi schiţate de mişcări care, dacă nu întâlnesc obstacole, se
transformă în mişcări).
 Trebuinţele, dorinţele, tendinţele sunt puternic influenţate de mediu, de experienţa
socială, diversificându-se foarte mult. Azi simţim nevoia unui telefon, a televizorului., din
păcate unele sunt dăunătoare organismului (dorinţa de a fuma, nevoia de alcool ş.a.)
b) Când o dorinţă vizează un model a cărui realizare constituie un progres, vorbim de
o aspiraţie. Nivelul de aspiraţie se referă la „aşteptările, scopurile ori pretenţiile unei
persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcină dată" (E. Hoppe).
Nivelul de aspiraţie diferă foarte mult de la o persoană la alta: cineva doreşte să
devină muncitor într-o uzină, un altul aspiră să devină maistru, altcineva doreşte să devină
inginer. Ş.a.m.d.
Nivelul de aspiraţie este în funcţie de aptitudinile şi de voinţa fiecăruia. Dar şi
ambianţa socială joacă un rol important. O influenţă au şi succesele sau insuccesele în
şcoală, în producţie. Succesele duc la creşterea nivelului de aspiraţie, eşecurile la scăderea
lui. Şcoala are menirea să contribuie la ridicarea nivelului aspiraţiilor elevilor în direcţia unor
idealuri superioare.
C) Care sunt motivele care-l fac pe copil să vină la şcoală, să asculte de profesor, să
înveţe?
O grupă de motive sunt cele extrinseci, când şcolarul nu are un interes direct pentru
şcoală, ci urmăreşte anumite recompense morale:
• Dorinţa de afiliere, când elevul merge la şcoală şi învaţă pentru a face plăcere
părinţilor. Uneori şi pentru a corespunde cerinţelor învăţătorului pe care-l stimează. Mai
intervine şi dorinţa de a fi împreună cu unii copii din cartier.
• Tendinţele normative: obişnuinţa de a se supune regulilor, cerinţelor categorice ale
părinţilor şi ale societăţii în genere.
• Teama de consecinţele neascultării, ale rămânerii fără o diplomă, mai prejos decât
ceilalţi.
• Ambiţia, dorinţa de a-i întrece pe alţii, de a fi în frunte. Aceasta poate avea efecte
negative: rivalitatea şi chiar ostilitatea din partea unor colegi. Alte motive sunt intrinseci,
atunci când învăţătura, dobândirea de cunoştinţe îl interesează în mod direct pe şcolar:
ÎNVĂŢAREA ÎN ŞCOALĂ
• Curiozitatea: dorinţa de a afla cât mai multe, care are la bază un impuls nativ sau
menţinerea lui trează. Se manifestă în funcţie de măiestria profesorilor.
 • Aspiraţia spre competenţă, dorinţa de a deveni un bun profesionist (mecanic,
inginer, medic ş.a.). În acest caz, se canalizează spre disciplinele având legătură cu profesia
admirată. Profesorul trebuie să utilizeze toate motivele, dar trebuie să cultive prin toate
mijloacele motivaţia intrinsecă, interesul pentru cultură, pentru cunoaştere, pentru frumos.
O asemenea motivaţie presupune formarea unor trainice sentimente superioare.
Stările afective sunt trăiri ce exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă
dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre. (Termenul „obiect" e luat în sens larg –
„ceea ce cunoaştem" – el poate fi şi fiinţă şi lucru.)
Ele sunt indisolubil legate de trebuinţele, tendinţele, dorinţele noastre şi oglindesc
relaţiile lor cu situaţia prezentă şi cu rezultatele conduitei noastre, conduită pe care o
reglează în mare măsură. Când un obiect e în concordanţă cu tendinţele prezente, ne apare
plăcut şi invers, contrazicerea impulsurilor îl face neplăcut.
Stările afective sunt statice când, deşi duc la unele reacţii prompte, nu iniţiază o
activitate susţinută. Aşa sunt: agreabilul şi dezagreabilul care însoţesc toate percepţiile
noastre; dispoziţiile, stări destul de durabile, dar difuze (suntem indispuşi o zi întreagă);
emoţiile – stări afective de scurtă durată, care exprimă un specific al relaţiilor noastre cu un
obiect sau o situaţie (frica, bucuria, regretul, simpatia, ruşinea, nehotărârea etc).
Stările afective dinamice sunt motive principale ale activităţii noastre, dinami-zându-
ne luni şi ani de zile: sentimentele şi pasiunile. Diferenţa dintre ele este mai mult de
intensitate – pasiunile sunt mai puternice, tiranice, acaparatoare. Sentimentele pot fi
inferioare când urmăresc interese personale (fără a fi condamnabile din punct de vedere
moral: nu e dăunător să lupţi ani de zile pentru a-ţi construi o casă) sau superioare, care
conţin aspiraţii valoroase pe plan social. E vorba de sentimentele morale, intelectuale şi
estetice.
B) Sentimentele dirijează, în mare măsură, conduita, fiind principalul factor
motivaţional. Ele organizează impulsurile, dorinţele, influenţează mereu atitudinile şi
interesele noastre, în funcţie de situaţie. Ele sunt surse ale diferitelor emoţii care apar în
variate situaţii. Sentimentele sunt transsituaţionale, acţionând şi în absenţa fiinţei iubite sau
a duşmanului detestat.
În fine, sentimentele sunt puternic influenţate de mediul social, de familie şi de
ambianţa şcolară. Este o obligaţie a profesorilor de a contribui la apariţia şi dezvoltarea
sentimentelor superioare, valoroase din punct de vedere social.
 C) Dezvoltarea sentimentelor
1) Un prim factor al dezvoltării optime a afectivităţii este existenţa unor obstacole în
calea tendinţelor negative ce apar spontan în primii ani. E nevoie de o anumită tensiune
pentru structurarea, complicarea vieţii afective. Familiile ce îşi răsfaţă excesiv copiii constată
cu tristeţe absenţa unor sentimente pozitive, chiar în ceea ce priveşte părinţii!
2) Imitaţia atitudinilor şi a emoţiilor are de asemenea un rol important. Copilul îi
imită cu uşurinţă pe adulţi.
Repetarea emoţiilor favorizează instalarea unei atitudini perene.
3) Transferul afectiv. Când un obiect A cauzează o stare durabilă, ea se răsfrânge („se
transferă") şi asupra altor obiecte B sau C, dacă acestea se asociază frecvent cu obiectul A.
Dacă o persoană ne inspiră o afecţiune puternică, încep să ne impresioneze pozitiv şi câinele
cu care se plimbă, casa în care locuieşte, rudele ce o însoţesc adesea etc.
4) Fenomenul a fost demonstrat şi de J. Watson, care a arătat cum un iepuraş care îi
plăcea unui copil mic a început să-l sperie, fiindcă prezenţa lui era însoţită de un ţipăt de
groază. Frica s-a transferat de la ţipăt la iepuraş.
5) Compoziţia sentimentelor (Theodule Ribot) e un fenomen prin care mai multe stări
afective produse de un acelaşi obiect tind să se combine dând naştere unui sentiment
complex. Astfel, casa în care cineva a locuit în copilărie mulţi ani şi unde a trăit numeroase
emoţii şi pozitive şi întristătoare, ajunge să fie îndrăgită, să-i inspire, după ani, înduioşare,
nostalgie.
O formă particulară de combinare afectivă este autonomia funcţională (descrisă de
S. Allport): „ceea ce era mijloc în vederea unui scop devine un scop în sine". De exemplu,
banii pe care un tânăr îi adună pentru diferite nevoi: lemne, haine etc.
Ajung, treptat, un scop în sine. Tânărul devine zgârcit şi se privează de haine noi,
hrană variată etc.
6) Fenomenele descrise nu clarifică pe deplin fenomenul structurării afective, dar ne
atrag atenţia că formarea unui sentiment este un proces de durată şi este un proces
asociativ, având slabă legătură cu dezvoltarea intelectuală. Progresul afectiv se realizează în
cursul experienţei reale şi al contactului cu cei din jur. De aceea, viaţa de familie este
principala sursă a sentimentelor ce animă o persoană.
Desigur că şi viaţa şcolară, ambianţa, profesorii pot influenţa, de-a lungul anilor,
evoluţia sentimentelor, a motivaţiei.
 Formarea motivaţiei în contextul vieţii şcolare
a) Una din sarcinile educative cele mai importante este dezvoltarea la elevi a
sentimentului comuniunii sociale (A. Adler), adică a dispoziţiei spre colaborare, întrajutorare,
al solidarităţii sociale, simţământ esenţial într-o societate democratică. Învăţământul nostru,
aproape exclusiv frontal, nu înlesneşte colaborarea (ba chiar o interzice). Activităţile
didactice pe grupe, de care am amintit, favorizează însă "colaborarea şi solidaritatea,
prieteniile, lucru constatat într-un experiment efectuat la un liceu din Iaşi, timp de doi ani
(Cosmovici, A., 1984).
Apropierea dintre copii, solidaritatea, mai sunt favorizate şi de activităţile din afara
clasei şi extraşcolare în care, prin natura lor, sunt necesare diviziunea muncii şi colaborarea.
Aşa sunt serbările şcolare (montarea unei piese de teatru îi atrage mult pe copii), excursiile
în care elevii îşi împart sarcinile, întrecerile sportive şi chiar unele activităţi de muncă
voluntară (până şi în SUA preşedintele face apel la cetăţeni să se ocupe de înfrumuseţarea
oraşului).
Bineînţeles că toate acestea au rezultate educative numai dacă sunt bine organizate
şi duc la succese vădite, numai atunci se produc fenomene favorabile de transfer şi
compoziţie efectivă. B) Recompensa meritată este un factor deosebit de stimulator:
satisfacţia succesului se transferă treptat asupra obiectului de învăţământ respectiv, care
începe să-l atragă pe copil. După cum insuccesul are efect contrar, materia devenind
„plictisitoare".
C) Ceea ce nu înseamnă să coborâm pretenţiile, pentru ca oricine să aibă succes:
exigenţa ridicată e foarte importantă. Greşesc acei profesori care socotesc binefăcătoare
indulgenţa. Mai întâi că fără eforturi serioase elevii nu progresează intelectual. În al doilea
rând, fiindcă un succes obţinut fără efort nu provoacă adevărate satisfacţii. Dificultatea unei
munci depinde de felul în care e privită.
Mark Twain observa că a înregistra hârtii într-un registru este o muncă obositoare,
dar să urci un munte cu un sac de 20 kg în spinare este o plăcută distracţie!
D) Şi expunerile profesorilor pot avea un rol în cristalizarea unor sentimente cum este
patriotismul. Dar o povestire nu are influenţă decât dacă, prin ton şi atitudine, se vădeşte că
profesorul este impresionat; atunci se produce o contagiune afectivă şi elevii trăiesc emoţii
care treptat contribuie la naşterea unui sentiment complex.
 De asemenea, interesul pe care profesorul îl arată disciplinei pe care o predă se
transmite şcolarilor. Dimpotrivă, când profesoral îşi face datoria formal, fără participare
sufletească, copiii, cu atât mai mult, nu vor da importanţă disciplinei respective -ea devenind
plictisitoare.

2. In realizarea actiunilor motivate intervin toate procese psihice:

1) procesele cognitive – asigura constientizarea obiectului cu care se satisface trebuinta;

trebuintele devenite constiente de obiectul lor se numesc dorinte din care izvorasc
tendintele, impulsuri spre miscare, actiune. Trebuintele sunt influentate de mediu, de
experienta sociala (exemplu: nevoia telefonului, a televizorului, iar ca si trebuinte
negative: dorinta de a fuma, nevoia de drog, alcool)

2) procesele afective – insotesc actiunea cu trairi pozitive sau negative pana la atingerea
scopului. Motive ale conduitei umane : sentimentele si pasiunile.

2.1. Starile afective sunt impartite in doua categorii:

1) Procese afective dinamice :: sentimentele, pasiunile.

Pasiunile difera de sentimente prin intesitatea lor, care au drept urmare o viziune
unilaterala a vietii.
Ceea ce nu constituie obiectul pasiunii nu se vede („te orbeste pasiunea”)
Sentimente :
–inferioare(interse personale: dorinta de a construi o casa) ;
-superioare:
- morale(dragoste de munca , patriotism);
-estetice(trairea frumosului in arta) ;
-intelectuale(aspiratia de a stii mai multe.)

2) Procesele afective statice:

a)- agreabilul si dezagreabilul –insotesc toate perceptiile noastre (pe strada, observarea unui
automobil nou si frumos este agreabila, pe cand gunoiul azvarlit pe strada este dezagreabil)
b)- dispozitiile („bine dispusi”/ „indispusi”)
c)- emotiile – stari afective de scurta durata;(exemple: furie ,frica, disperare, bucurie, dezgust,
speranta, mila etc).
Astfel rezulta o clasificare a motivelor „dupa continutul psihologic” al lor (dorinte,
sentimente, interese ,aspiratii ,aptidudini speciale etc.)

3. Relatia motivatie –invatare –scop delimiteaza doua categorii de motive:

a) –motivatia extrinseca – cand elevul se incadreaza in disciplina scolara fara vreun interes
direct pentru ceea ce se preda , ci pentru a primi direct sau indirect anumite recompense,
indeosebi morale (deci nu au legatura cu natura activitatii in invatare)

Motive extrinseci :
1) dorinta de afiliere(copilul merge la scoala, invata bine doar pentru a fi pe placul familiei) ;
dorinta de a fi pe placul profesorului
2) tendinte normative: parintii, profesorii ii cer copilului sa se supuna unei indoctrinari,
copilul deprins sa asculte, se supune. Supunerea este insotita de
3) teama consecintelor neascultarii( frica sentiment dominant in şcoala de acum 100 de ani)
4)- ambitia: dorinta de a fi printre primii (la copiii mai mici, exagerarile familiei duc la
nasterea rivalitatilor)
b) –motivatiile intrinseci - au legatura cu specificul invatarii:
1) interesul de cunoastere, curiozitatea. Are la baza un impuls nativ si este prezenta mai ales
in primii ani de viata. Mentinerea ei depinde de maiestria profesorului
2) aspiratia spre competenta, prin autodepasire;
3) motivul reciprocitatii ;
4) aptitudini speciale.

3.1. Care sunt motivele principale care il determina pe scolar sa vina la scoala?
Motive extrinseci:
- pentru a face pe placul parintilor;
- pentru ca si alti copii din cartier fac la fel;
- pentru ca exista impulsul de a se supune normelor (tendinte normative);
- pentru ca se poate teme de consecintele repetentiei, al excluderii din scoala (anxietate);
- impulsul afirmarii eului, dorinta de ridicare sociala.
Motive intrinseci:
- din curiozitate;
- aspiratia spre competenta;
- dorinta de a crea.

Profesorul e nevoit sa se sprijine pe toate formele de motivatie, insa el va cauta tot

timpul sa promoveze motivatia intrinseca, cea mai valoroasa.
Din punct de vedere socio-moral:
a) motive sociale –scopuri si interese generale pentru altii(patriotismul);
b) motive normale – sunt legate direct de scopuri ce vizeaza personal elevul (dorinta de
succes).
Recompensa e un factor stimulator, satisfactia succesului dinamizeaza scolarul pentru
a obtine rezultate bune. Succesele scolare au efect formarea unei atitudini pozitive faţa de
munca. Insuccesele repetate pot indeparta copilul de scoala , trenuie renuntat la dezaprobare,
forme de pedeapsa. E importanta exigenta profesorului , personalitarea si tactul pedagogic.
Rolul profesorului este de a facilita motivatia elevului prin accentuarea atractiilor, prin
implicarea lor in sarcini captivante si evitarea situatiilor jenante sau de esec.

4. Formarea motivatiei:
- proces complex si de lunga durata;
- atitudinile parintilor sunt inoculate treptat si copiilor;
- conteaza exemplul, modelul profesorului; intervine intentia datorata autoritatii;
- bucuria succesului poate duce la o atitudine pozitiva fata de materia asimilata care a dus la
satisfactii;
- intr-o activitate scolara trebuie sa predomine momentele pozitive;
- educarea motivatiei atinge stadiul superior cand apar sentimentele trainice legate de valoarea
muncii si a culturii.

Randamentul intr-o activitate creste paralel cu forta motivatiei numai pana la un

anumit punct, cand dorintele sunt prea puternice, intevin inhibitii si randamentul nu mai
creste, ba chiar scade.
 5. Principiul nivelului optim in motivarea activitatii scolare (P.N.O)

Procesul de invatare necesita un consum mare de energie umana. Raportat la unitatea

de timp, acest consum este egal cu intesitatea muncii elevului, care nu se poate desfasura la
fel pe tot parcursul activitatilor Invatarea eficienta e strans legata de P.N.O. al functionalitatii
activitatii scolare. Nivelul optim se obiectiveaza in:
-integrarea optima a elevilor in viata şcolara si sociala ;
-atingerea indicatorilor logico-ştiintifice ai curriculumului;
-unitatea metodologica si tehnologia didactica aplicata in activitatea de predare-învatare;
-adecvarea comportamentelor elevilor la scopurile educatiei, sustinute de motivatii intrinseci.
Premisa ştiintifica de la care se porneste in afirmarea caracterului optim al functionarii
modalitatilor prin care elevii participa la procesului invatarii o constituie unitatea dintre
aspectul logico-formal si cel axiologic precum si aspectul logico-didactic si aplicativ al
procesului de invatare.
Optimul de participare apare ca relatie intre posibilitate si realitate, ca echilibru intre
stabilitatea structurilor pe care dorim sa le formam si variabilitatea manifestarilor concrete de
conduita. Analiza optimului motivational e legata de modelul de reglare, care concepe factorii
dinamogenetici ai comportamentului prin postulatul reducerii nevoilor, trebuintelor,
conflictelor.
Nivelul optim al comportamentului motivat ca fiind definit de ideea activismului,
dezvoltarii sale, mai ales ca motivatia principala a comportamentului consta in interactiunea
reala cu mediul ambiant. Nivelul optim opereaza si in sensul stimularii, dar si in cel al
reducerii tonusului activitatii, variind cu particularitatile personalitatii fiecarui elev, cu
nivelurile de autoreglare a tensiunilor anticipative, perceptive sau actionale, cu tipul de sarcini
de invatare. Cresterea stimularii produce un efect de intarire, in timp ce peste acest nivel,
dimpotriva, descresterea stimularii produce un efect de intarire.
Stimulari excesive (de supramotivare) intalnite in procesul de invatareatamant produc
adesea frustari, blocaje psihice, dezorganizari ale activitatii, iar daca au o frecventa foarte
ridicata, comportamentul motivat poate suferi o deteriorare.
In conditiile unor stimulari joase(de submotivare), activitatea este redusa , apar stari de
plictiseala, absenta, slaba angajare, deplasarea preocuparilor , randament slab, neconcordari
ale posibilitatilor fizice si intelectuale.
 BIBLIOGRAFIE

file:///Users/user/Downloads/Constantin_Cucos_Psihopedagogie.pdf

https://www.eduform.snsh.ro

https://edict.ro/motivatia-scolara-tipuri-si-modalitati-de-stimulare/

http://www.cmbrae.ro/2017/upload/
Raport_Studiu_motivatia_in_invatare_v1.pdf