Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE ADMINISTRATIE SI AFACERI


SPECIALIZAREA : ADMINISTRAREA AFACERILOR

„PROBLEMATICA MORALA A
EUTANASIERII”

STUDENT : STANCU RALUCA


AN 2 , GRUPA 206
INTRODUCERE

Această lucrare se concentrează asupra problematicii de ordin


etic şi moral a eutanasiei. Dat fiind faptul că există mai multe tipuri
de eutanasie, cea activă (medicul îşi ucide pacientul cu acordul
acestuia) şi cea pasivă (medicul acceptă ca bolnavul să moară
retrăgând sau oprind tratamentul care întreţine viaţa bolnavului), se
ridică numeroase probleme privind moralitatea, sau mai exact
diferenţa între gradele de moralitate ale celor două tipuri de
eutanasiere. Teza principală a lucrării porneşte de la această
posibilă diferenţiere: există sau nu o diferenţă de ordin moral
semnificativă între cele două tipuri de eutanasiere? Iar dacă această
diferenţă există, la ce este ea raportată astfel în cât să fie
demonstrabilă. Cu toate că pot fi identificate diferite grade de
acceptabilitate din partea indivizilor privind ambele cazuri de
eutanasie, acestea nu pot fi catalogate ca fiind simpla distincţie
între „a ucide” şi „a lăsa să moară”, deoarece prin intermediul
acestei logici nu se va ajunge la nici o concluzie pertinentă,
premisa fiind una eronată.

TEORII MORALE
Termenul de eutanasie este definit în următorul fel:
„ etimologic- moarte bună, în bioetică, act ce cauzează sau
favorizează o moarte lipsită de durere, în cazul în care organismul
suferă în mod acut sau se află într-o condiţie nedemnă de trai.
Eutanasia are ca scop unic eliberarea de această condiţie, atunci
când există probe convingătoare că moartea reprezintă pentru
subiectul în chestiune un bine major sau un rău minor şi că nici o
altă intervenţie nu mai poate ameliora ceva.”1
Această definiţie se referă la durere şi suferinţa acută ca fiind
condiţii nedemne de trai, astfel putând justifica eutanasia. Diferiţi
autori s-au folosit de aceşti termeni pentru pentru a releva scopul
ultim al existenţei umane, fericirea. Unul dintre aceşti autori este
Aristotel care în lucrarea sa Etica nicomahică identifică fericirea
ca scopul suprem al fiinţei umane pe care acesata şi-l doreşte în
sine.2 Omul aristotelian este înzestrat cu raţiune în virtutea căreia
îşi propune să atingă binele, idealul vieţii omeneşti fiind fericirea,
acesata aflându-se la capătul acţiunii. Astfel acţiunea are ca scop
fericirea, dar, pentru a ajunge la fericire, acţiunea foloseşte virtutea
ca mijloc. Fericirea este despărţită şi de virtute şi de plăcere.
Raportul dintre virtute şi plăcere este următorul , atunci când
acţiunea este conformă cu virtutea se naşte sentimentul de plăcere.

1
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Traducere de Luminiţa Cosma, Anca Dumitru ş.a., editura
DeAgostini, Bucureşti, 2004, pag. 314.
2
The Nicomachean Ethics. Traducere de David Ross, revăzută de J.L. Ackrill şi J.O. Urmson, editura
Oxford: Oxford Univ. Press, 1998, pag. 29.
Fericirea constă în sentimentul de plăcere ce urmează din fapta
bună.3
Cum ar cataloga, conform teoriei sale morale, Aristotel,
eutanasia? Având în vedere faptul că pentru Aristotel orice valoare
etică este justificabilă dacă se raportează la fericire, eutanasia în
cazul în care ar reprezenta acest scop ultim, cel mai mare bine,
fericirea, ar fi acceptată. Însă Aristotel mai face o distincţie între
tipurile de fericiri, afirmând faptul că fericirea nu poate consta
decât într-o viaţă raţională. Astfel o alegere raţională în cazul unei
boli incurabile ar fi speranţa în descoperirea unui nou tratament,
sau în cel mai rău caz eutanasia pasivă. Aristotel ar condamna
orice act de eutanasiere activă ca fiind împotriva moralei şi virtuţii
omului, raţionalitatea.
John Stuart Mill în lucrarea sa Utilitarismul identifică ca scop
ultim al vieţii, plăcerea completată de absenţa durerii. O acţiune
este morală în măsura în care conduce la atingerea fericirii.
Acţiunea nu are valoare în sine, însă dacă în urma unei acţiunii am
dobândit plăcerea şi am înlăturat durerea, acţiunea este utilă fiind
în consecinţă deasemenea şi morală.4 Fundamentul moralei este
utilitatea, iar fericirea constă în plăcere sau în absenţa suferinţei,
iar nefericirea în durere sau absenţa plăcerii. Astfel moralitatea
unui act, la Mill, este oferită de gradul de folos, este suma de
3
The Nicomachean Ethics. Aristotel, traducere de David Ross, revăzută de J.L. Ackrill şi J.O. Urmson,
editura Oxford: Oxford Univ. Press, 1998, pag. 35-39.
4
Utilitarismul lui J.S.Mill, Valentin Mureşan, editura Paideia, 2004, pag. 67.
fericire pe care o produce în lume. Eutanasia activă este
justificabilă din perspectiva teoriei morale utilitariste, deoarece ea
poate curma suferinţa şi durerea. Pe de altă parte eutanasia pasivă
ar fi mult mai condamnabilă din punct de vedere moral deoarece,
prelungeşte procesul de suferinţă al individului, act total opus
fundamentului moralei utilitariste.
Pentru a putea distinge între acţiunile cu încărcătură morală şi
cele lipsite, Kant în lucrarea sa Critica raţiunii practice.
Întemeierea metafizicii moravurilor distinge între acţiuni făcute
conform datoriei şi din datorie. O acţiune conform datoriei este
aceea de a-ţi conserva viaţa, însă acest simplu fapt nu are conţinut
moral, deşi este universal.5 Ea capătă conţinut moral atunci când
viaţa este întreţinută fără a o iubi, exclusiv din datorie, fără vreo
înclinaţie. Cum explică Immanuel Kant: „ Dacă nenorociri şi o
supărare fără nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă
nenorocitul, tare la suflet, mai mult indignat de soarta lui decât
umilit şi abătut, îşi doreşte moartea, totuşi îşi conservă viaţa fără a
o iubi, nu din înclinaţie sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui
are conţinut moral.”6 Astfel conform teoriei morale kantiene
ambele tipuri de eutanasiere sunt condamnabile din punct de
vedere moral, deoarece individul are datoria de a-şi conserva viaţa,

5
Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor. I. Kant, trad. Nicolae Bogdasar, editura IRI,
Bucureşti, 1999, pag. 205.
6
Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor. I. Kant, trad. Nicolae Bogdasar, editura IRI,
Bucureşti, 1999, pag. 209.
făcând acest lucru atunci când este nefericit şi suferind (ca în
cazurile în care se pune problema eutanasierii) acest fapt are
conţinut moral. Pentru a fi bună, voinţa omenească trebuie
constrânsă; siguranţa moralităţii o dă constrângerea, iar această
constrângere o putem asocia datoriei.
Etica creştină condamnă deasemenea eutanasia, referindu-se
mai exact la cea activă ca fiind catalogată ca şi crimă, însă cum a
fost prezentat mai sus nu este obligatoriu a face apel la o teorie
etică teologică pentru a condamna eutanasia.
Astfel există două linii de argumentare, cea teologică şi cea
neteologică, această lucrare se va referii la cea neteologică în
vederea relevării unei posibile diferenţe de ordin moral între
eutanasierea pasivă şi cea activă.
Numeroşi autori, precum James Rachel, Michael Tooley şi
Philippa Foot au redus discuţia privind diferenţa dintre cele două
tipuri de eutanasiere la simpla distincţie între actul de „a ucide”-
eutanasiere activă şi cel de „a lăsa să moară”- eutanasiere pasivă,
încercând astfel să demonstreze care dintre cele două tipuri este
condamnabil sau nu, sau cazul în care amândouă sunt egal
condamnabile.
Teza lui Rachels este următoarea: eutanasia activă nu este din
punct de vedere etic mai condamnabilă decât eutanasia pasivă,
amblele metode fiind considerate rele. În lucrarea sa The End of
Life: Euthanasia and Morality Rachels prezintă un caz particular
care se doreşte a fi relevator privind distincţia dintre „a ucide” şi „a
lăsa să moară” pe cineva. Rachels construieşte un caz ipotetic
„ Jones versus Smith” în care ambele personaje sunt puse în faţa
aceleiaşi situaţii, însă reacţionează diferit. Atât Jones cât şi Smith
vor moşteni o avere foarte mare dacă primul succesor, respectiv
vărul de şase ani va muri. Smith alege varianta de a îneca copilul în
cadă pentru a obţine moştenirea iar Jones alege varianta de a nu
interveni în momentul în care îşi vede vărul înecându-se în cadă,
lăsându-l să moară.7 Rachels oferă prin exemplul său un argument
extrem de pertinent în favoarea pledării cauzei conform căreia nu
există absolut nici o diferenţă între a ucide pe cineva şi a-l lăsa să
moară. Ceea ce Rachels omite însă a releva prin argumentul său
este caracteristica foarte importantă a eutanasierii, faptul că
subiectul în sine este de accord, şi este conştient de decizia sa şi de
consecinţe. Copilul de şase ani care este omorât, nu îşi dă accordul
asemenea unui pacient în cazul eutanasierii. Prin omiterea acestui
element argumentul lui Rachels nu mai este la fel de pertinent,
deoarece cazurile de eutanasiere şi cele din exemplul său nu mai
pleacă de la aceleaşi premize, neavând aceleaşi implicaţii. Cu toate
că Rachels încearcă să demonstreze diferenţa între „a ucide” şi „a
lăsa să moară”, omiţând elementul conştiinţei faptului subiectului

7
http://spot.colorado.edu/%7Etooley/Euthanasia1.html, site accesat în data de 9 mai 2008.
implicat logica sa nu este decât o simplă analogie, premisa sa fiind
una eronată deoarece este incompletă.
Philippa Foot este de accord în mare parte cu Rachels, însă
nu întru-totul, conform teoriei sale problema nu se pune dacă „a
ucide” sau „a lăsa să moară” este mai condamnabil deoarece
acestea se referă la două virtuţi morale diferite, această distincţie
făcând posibilă diferenţierea între cele două tipuri de eutanasieri.
Pe scurt argumetul său este următorul:
1. a nu permite cuiva să facă ceea ce îşi doreşte este rău, chiar
şi în cazurile în care acea persoană comite acel act în
detrimentul interesului personal.
2. a nu ajuta pe cineva să facă ceea ce îşi doreşte nu este
condamnabil în cazurile în care este în detrimentul
interesului personal al acelei persoane (din contră, a-l ajuta
să comită un act în detrimentul său este condamnabil).8
Astfel Philippa Foot condamnă eutanasia activă, iar în privinţa
eutanasiei pasive aceasta poate fi privită din două perspective total
diferite cu rezultate morale diferite. A nu perimte pacientului să
facă ceea ce îşi doreşte este rău, de exemplu: dorinţa sa de a fi
deconectat de la aparate, însă doctorul nu poate fi obligat să-l ajute,
acest act putând fii considerat în detrimentul pacientului, ba din
contră ar fi condamnabil dacă doctorul ar comite acest act. Astfel

8
http://spot.colorado.edu/%7Etooley/Euthanasia1.html, site accesat în data de 9 mai 2008.
soluţia pe care o propune Phillipa Foot este următoarea, dacă
pacientul doreşte să moară, deconectându-se de la aparate, doctorul
nu poate fi condamnat că nu l-a împiedicat, însă este condamnat
dacă l-a ajutat.
Michael Tooley demonstrează faptul că tentativa diverşilor
autori de a analiza diferenţa dintre eutanasiere pasivă şi activă prin
raportarea la conceptele de „a ucide” şi „a lăsa să moară” este
greşită, neconducând la nici o concluzie pertinentă. Tooley pleacă
de la afirmaţia potrivit căreia „atât actul de a cauza intenţionat rău
cât şi cel de a perimte intenţionat apariţia răului sunt acte
condamnabile, însă prima situaţie este mai condamnabilă” şi o
consideră plauzibilă, formulând şi reciproca acesteia: „atât actul de
a cauza intenţionat bine cât şi cel de a permite intenţionat apariţia
binelui sunt acte lăudabile, însă prima situaţie este mai lăudabilă”
care ar trebui să aibă aceaşi valoare de plauzibilitate. Iar dacă şi
reciproca este plauzibilă atunci se poate afirma următorul lucru:
„atât uciderea unei persoane, cât acest act este spre binele acestei
persoane, cât şi actul de a permite moartea acelei persoane, când
acel act este spre binele acelei persoane sunt acte lăudabile, dar
primul este mult mai lăudabil decât cel din urmă?!” Prin
intermediul acestei simple analogii construite pe baza logicii lui
Rachels, Tooley demonstrează faptul că raportarea la cele două
tipuri de eutanasii ca la simplele concepte de „a ucide” şi „a lăsa să
moară” sunt greşite neputând conduce către o concluzie pertinentă
9
şi logică.

CONCLUZIE

În ceea ce priveşte eutanasierea nu se poate găsi o teorie


morală universal aplicabilă, ba din contră, acest subiect este unul
atât de complex datorită multitudinii de păreri privind ceea ce este
moral, ce este bine, şi cine judecă ce este bine şi moral. Însă a
perimte o acţiune precum eutanasierea activă, poate da naştere la
consecinţe mult mai grave şi la urmări neaşteptate, creându-se un
precedent. Eutanasierea activă poate fi considerată fie sinucidere,
fie omor cu acordul victimei. Prin lege nu poate fi perimsă o
asemenea practică însă nici nu poate fi interzisă eutanasierea
pasivă. Aceasta din urmă, privită ca şi act în sine, reprezintă simpla
respectare a dorinţei şi libertăţii individuale. Asemenea sinuciderii,
eutanasierea pasivă, poate fi prevenită, pot fi implementate politici
în vederea împiedicării indivizilor în a lua o asemenea decizie, însă
nu ar trebui scoasă în afara legii. Iar în ceea ce priveşte încărcătura
morală a tipurilor de eutanasiere, fiecare individ se raportează la
acestea în funcţie de ceea ce reprezintă pentru el conceptul de
moralitate.

9
http://spot.colorado.edu/%7Etooley/Euthanasia1.html, site accesat în data de 9 mai 2008.
BIBLIOGRAFIE

Cărţi:
1. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Traducere de
Luminiţa Cosma, Anca Dumitru ş.a., editura DeAgostini,
Bucureşti, 2004.
2. The Nicomachean Ethics. Traducere de David Ross, revăzută
de J.L. Ackrill şi J.O. Urmson, editura Oxford: Oxford Univ.
Press, 1998.
3. Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii
moravurilor. I. Kant, trad. Nicolae Bogdasar, editura IRI,
Bucureşti, 1999.
4. Utilitarismul lui J.S.Mill, Valentin Mureşan, editura Paideia,
2004.

Surse electronice:
http://spot.colorado.edu/%7Etooley/Euthanasia1.html, site
accesat în data de 9 mai 2008.