UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE, ROMÂNĂ-ENGLEZĂ ID

Lingvistică generală

Natura și structura limbii

Student Anul I:
Nicu Cristina Cristinca
 1. Definiție

Învățând să vorbească, oamenii învață și să înțeleagă într-un anumit fel realitatea,

limba fiind prima care îi ajută să depășească înfățișarea aparentă , senzorială a acesteia.
Ei capătă noțiuni, deduc însușiri, acțiuni și relații între obiecte(substantive, adjective,
adverbe, verbe, conjuncții, prepoziții etc.)

Limba este un mijloc unic și complex de comunicare , dar și un mod de a percepe

și organiza datele realității, un punct de plecare comun în dezvoltarea conștiinței și
inteligenței fiecarui vorbitor, baza comprehensibilității mesajelor, garanția înțelegerii
între vorbitori.
O caracteristică generală a oricărei limbi este varietatea ei funcțională, adică
numeroasele ei aspecte particulare care se întâlnesc în uz, sub formă de dialecte sau de
graiuri. Datorită necesităților culturale, dezvoltării economiei științelor și artelor, în
interiorul unora dintre aceste graiuri apar cu timpul și în anumite condiții deprinderi noi
destinate să satisfacă nivelul de cultură atins de diverse grupuri de vorbitori.1
Comunitatea de limbă este una din trăsăturile definitorii pentru un popor și
folosirea neîntreruptă a aceleiași limbi este cea mai sigură dovadă a continuității istorice a
unui popor.

2. Limbă și vorbire

Dihotomia limbă-vorbire , care este deseori discutată atât în lucrările de

lingvistică având un caracter teoretic, cât și în lucrările cu caracter practic care pun
probleme de metodologie a cercetării , pleacă în liniile ei esențiale, de la Ferdinand de
Saussure. În teoria lui Saussure despre langue-parole , limba și vorbirea sunt elemente

1
Ion Coteanu, STRUCTUA ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE(DE LA ORIGINI PÂNĂ LA 1860), Editura Academiei Române,
1981, p 54
 opuse care aparțin limbajului. Definind limba , Saussure atrage atenția că ea nu se
confundă cu limbajul:”ea nu este decât o parte determinantă a accestuia, esențială, e
adevărat. Ea este în același timp,un produs social al facultății limbajului și un ansamblu
de convenții necesare adoptate de corpul social pentru a permite indivizilor exercitarea
acestei facultăți”2

“În opoziție cu limba, vorbirea este un act individual, în care, arată Saussure, se
pot distinge:

-Combinațiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a exprima
gândirea sa personală.

-Mecanismul psiho-fizic care îi permite să exteriorizeze aceste combinații.”3

Cum s-a observant, în teoria lui Saussure, definiția termenilor langue și parole
pornește de la două considerente: raportul social-individual( sau cum s-a mai spus,
vorbirea “colectivă” și vorbirea “individuală”) și raportul schemă-utilizarea schemei(sau
formă-utilizarea formei).

Saussure atrage atenția asupra faptului că limba este un produs pe care individul îl
înregistrează pasiv, în timp ce vorbirea este un act de voință care presupune, din partea
subiectului vorbitor, o activitate de selecție. Urmărind ideile lui Saussure, se poate trage
concluzia că “el înțelege prin termenul parole nu numai factorul individual, ci și
interpretarea sistemului”.4

Din punctual de vedere al lui Hjelmslev, vorbirea ca act concret nici nu

interesează lingvistica. Distincției dintre limbă și vorbire Hjelmslev îi opune distincția
dintre schema și uzaj. Realizarea schemei este în mod necesar un uzaj, colectiv sau
individual, ceea ce suprimă opoziția social-individual așa cum a fost concepută de
Saussure. Schema, adică limba ca formă pură, și uzajul –un ansamblu de deprinderi- sunt
văzute ca niște realități, în vreme ce un alt concept, norma, înțeleasă ca forma materială a
limbii, este văzută ca o abstracție.

2
Nadia Anghelescu, I. Coja, C. Dominte, acad. Al. Graur, Finuța Hasan, Al. Ionașcu, Iulia Marian, P. Milcău, G.
Mihăilă, Teodora Popa- Tomescu, Ioana Prioteasa, Elena Slave, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală,
1971, p. 212
3
Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, Traducere de Luminița Botoșineanu, POLIROM, 2003

4
Nadia Anghelescu, I. Coja, C. Dominte, acad. Al. Graur, Finuța Hasan, Al. Ionașcu, Iulia Marian, P. Milcău, G.
Mihăilă, Teodora Popa- Tomescu, Ioana Prioteasa, Elena Slave, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală,
1971, p. 213
 3. Dubla articulare a limbajului

Limbajul, produs al societății umane, este o facultate exclusiv omenească, o

însușire definitorie a speței umane. Orice mesaj lingvistic este emis de către oameni și
adresat, de regulă, tot oamenilor. Faptul acesta determină o configurație anumită, global
sau în amănunt, a limbii, în înfățișarea căreia la tot pasul recunoaștem amprenta umană.

Caracterul vocal și rational al mesajelor lingvistice face din limbaj un atribut eminamente
omenesc. Sunetele limbii nu sunt produse involuntar și inconștient, ci, dimpotrivă, cu
intenția de a transmite un mesaj gândit, rezultat al reflecției, al gândirii.

Consecința faptului că mesajele cuprind gânduri, că sunt expresia rațiunii, a

reflecției, o constituie organizarea limbii ca sistem de semne dublu articulate. Folosindu-
se de un număr restrâns de foneme, oamenii le combină și obțin un număr mai mare de
moneme din a căror recombinare obțin un număr practic infinit de cuvinte, de mesaje.

Dubla articulare a limbajului nu poate fi considerată ca rezultat exclusiv al

inteligenței, al unei “raționlizări” cât de cât deliberate, ci și ca singurul mijloc de a realiza
comunicarea în condițiile existenței unor limite ale capacității omenești de articulare și
memorare. Daca oamenii ar fi putut produce sunete net distincte atât de multe câte
cuvinte există într-o limbă sau dacă printr-un sunet distinct ar fi putut exprima ceea ce
exprimă de obicei printr-o înșiruire de cuvinte, comunicarea n-ar mai fi avut un character
linear, iar limba ar fi fost o sumă de semne difernțiate net între ele, așa cum se pare că
sunt organizate”limbajele” sărace în termini ale unor animale superioare. Linearitatea
semnului lingvistic, dubla articulare a limbajului se explică așadar prin existent unor
limite fizice omenești(de articulare, de memorare), repede depășite de sporirea nevoilor
de comunicare. Și omul are mereu nevoi sporite de comunicare din momentul în care
începe să raționeze, să gândească, să devină elemental cel mai dinamic din natură.

4. Axa sintagmatică și axa paradigmatică

Unitățile unei limbi nu există în mod izolat, ci sunt integrate într-un ansamblu de
raporturi, adică într-un sistem lingvistic, într-un ansamblu de unități interdependente. Un
element al oricărui sistem lingvistic intră în două tipuri de relații: sintagmatice și
paradigmatice. Adică elementele sistemului se dispun pe două axe posibile: axa
sintagmatică și axa paradigmatică.
A. Axa sintagmatică

Cuvintele enunțului se ordonează pe o axă orizontală: axa sintagmatocă sau axa

combinării, a ordonării care corespunde succesiunii semnelor în lanțul vorbirii.

Axa sintagmatică este axa imaginară fixă pe care se plasează real aceste unități.
Raporturile ce se realizează între elemente sunt raporturi sintagmatice sau combinatorii.
Ele unesc elementele enunțului într-o relație de succesivitate și sunt date de ordinea
lineară a lanțului lingvistic.

Unitățile sintagmei sunt coprezente în mod concret, relația dintre elementele

lingvistice fiind in presenta, de tip copulativ(și....și), (atât a cât și b)

B. Axa paradigmatică(asociativă)

Concomitent procesului de combinare de pe axa sintagmatică se realizează procesul

de selecție, pe axa paradigmatică.

Ansamblul unitar de elemente din care e posibilă selecția de numește paradigmă.

Paradigma se referă la un raport de opoziție între o unitate prezentp și altă unitate de
același fel, care nu e prezentă, dar ar putea fi.

Paradigma este o relație in absentia, de tip disjunctiv(sau....sau), (ori x....ori y), pentru
că este o relație între un element prezent, selectat și de alte elemente absente, neselectate,
ale aceleiași clase de unități ale limabjului, elemente care se află în relații opozitive,
distinctive.

În concluzie a vorbi presupune două operații-selecție (pe axa para) și combinare

(pe axa sin). Aceste două principii care definesc sistemul limbii funcționează
simultan:actualizarea unei serii associative din care se selectează un termen și ordonarea
sintagmatică(care presupune actualizarea unei serii asociative virtuale).
 Bibliografie
 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, Traducere de Luminița
Botoșineanu, POLIROM, 2003
 Ion Coteanu, STRUCTUA ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE(DE LA ORIGINI PÂNĂ LA
1860), Editura Academiei Române, București, 1981
 Nadia Anghelescu, I. Coja, C. Dominte, acad. Al. Graur, Finuța Hasan, Al. Ionașcu,
Iulia Marian, P. Milcău, G. Mihăilă, Teodora Popa- Tomescu, Ioana Prioteasa,
Elena Slave, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, Bucuresști 1971