Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a nefericirii celui ce a fost pedepsit de a ramane singur, avand o

singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua versiuni erotice, concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in
opozitie ideatica, deoarece unul doreste sa obtina de la ea exact ceea ce respinsese celelalt. Fiecare dintre cei doi eroi isi
povesteste experienta erotica celuilalt.

Mircea Eliade a creat o lume dramatica in Nunta in cer, descriind incercarea disperata a fiecarui individ de a-si
gasi implinirea pe lume prin dragoste, cautarea frenetica a implinirii sufletesti prin intermediul femeii. Barbatii sunt
incapabili sa inteleaga femeia in ciuda cautarii frenetice a acestora de a o gasi. La randul ei, femeia este cand o fiica
risipitoare care nu doreste implinirea pe pamant, cand o Euridice doritoare sa se reintoarca pe pamant, sa isi dea un sens
vietii ratate. Ileana (sau Lena) este o prezenta imposibil de imaginat tocmai pentru ca pare ireal construita, singurele
momente cand o pot vedea fiind intamplarile banale. Mavrodat este intelectualul care se doreste sa fie un construct
romantic, creatorul de viata si de lumi, cel care are nevoie de o muza si de o existenta in cer. Hasnas este mai realist prin
incercarile sale de a salva casnicia cu Lena .

Subiectul romanului este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara a lui Eliade,
intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si
adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M.
Eliade - "incercarea labirintului"-1978).

Primul personaj-narator este Andrei Mavrodin, care ii destainuie lui Hasnas conceptia sa initiala despre iubire, cand
credea ca "nici un barbat nu s-ar sacrifica pentru un amor", dar atunci cand se indragosteste, la randul Iui, considera ca "e
un destin care decide, fara stirea si in absenta noastra, pentru o viata intreaga". O intalnise pe Ileana in casa unui prieten
architect.

Personaj analitic, Mavrodin insista asupra detaliilor legate de prima lui intalnire cu Ileana, deoarece "dragostea si tot ce
poarta ea cu sine -suferinta, jertfa, rodire - mi se pare a fi inca lucrul cel mai putin inteles si prea vag cunoscut", neputand
determina exact momentul in care se lasase prins de farmecul femeii, "vraja aceea fara inceput si fara timp", amintindu-si
numai "de dansul acela nesfarsit". Setea personajului de a-si analiza trairile, de a identifica exact momentul ivirii
sentimentului de dragoste este definita convingator de el insusi, ca fiind o boala "de a sti, de a intelege, de a identifica
ceasul acela fara seaman al inecului". intre cei doi ia nastere o iubire profunda, careia nu i se pot impotrivi: "noi amandoi
nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".

Ileana ii marturiseste ca abia se vindecase de "o mare, unica dragoste", ca nu va mai putea iubi, "mi-ar fi foarte greu sa mai
iubesc vreodata, daca nu de-a dreptul imposibil" si in zadar incearca Mavrodin sa afle amanunte, nu a reusit sa stie
niciodata nimic despre marea ei pasiune, "nici cine a fost iubitul ei, daca mai traieste, daca 1-a mai intalnit (). r>Iu
izbuteam insa sa aflu nimic. Zambea trista, umilita, sau imi cauta mana si mi-o saruta, sau incepea sa rada, lasandu-ma sa
banuiesc ca mi-a surprins mica mea stratagema. Am inteles tarziu ca de la ea nu voi putea afla niciodata nimic." Singurul
lucru pe care Andrei il descopera in trecutul ei este faptul ca Ileana traise patru ani la Berlin, timp in care nu venise
niciodata in tara.

Viata comuna a cuplului cuprinde intamplari lipsite de importanta: un drum al lui Amdrei la niste cunoscuti, in Moldova, o
excursie la Predeal, mici vizite la priteni.

In tot acest timp, iubirea lor se amplifica, de parca barbatul si femeia s-ar fi conoscut si s-ar fi indragostit intr-o alta viata,
iar acum se intalneau dupa o lunga despartire (“…trupurile noastre s-au recunoscut, ca dupa o lunga, blestemata
despartire”). In sufletul Ilenei, ceva ramasese totusi legat de pamant, de prima ei ipostaza (profana); asa se face, ca intr-o
dimineata, ea isi exprima dorinta de a avea un copil. Barbatului i se pare insa ca astfel isi va pierde menirea sacra, de
Creator si refuza: ”Noi suntem o pereche din aceasta lume (…). Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am
cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct”.

Fire dilematica, dominat de incertitudini, Mavrodin considera ca "in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul
acela elementar - sentimentul ca esti iubit - trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa
totul in nebunie si dezgust".

Intorsi la Bucuresti din excursia in Italia, Andrei continua sa scrie la romanul inceput, care insa nu prinde consistenta,
desi Ileana il incurajeaza acum, ii creeaza conditii de creatie, il sprijina in izolarea necesara concentrarii, iar ea incepe sa
invete limba italiana. Prietenii, cu care se intalneau sporadic si intamplator se mira ca nu i-a mai aparut nici o carte, Ileana
insasi are mustrari de constiinta ca el n-a mai publicat nimic de cand sunt impreuna.

Andrei Mavrodin se hotaraste sa scrie povestea de iubire intr-un nou roman, pe care-1 intitulase "Nunta in cer", dar care
pacatuia fata de adevar prin "neputinta oricarui artist de a se marturisi omeneste, total, crestineste Ai sa citesti cartea asta
si ai sa vezi cat de mult se departeaza de tot ce ti-am povestit acum. Poate e mai frumoasa, dar atat", incheie el
marturisirea pe care o expusese in fata lui Barbu Hasnas.

Impresionat de experienta de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnas simte nevoia sa-i destainuiasca acestuia propria
poveste de dragoste intamplata mai demult, cu "vreo opt-noua ani" inainte, intrucat poate ca o sa-1 inspire intr-un viitor
roman. Ceea ce-1 uimeste pe Hasnas este faptul ca i se pare ca iubirea lui "seamana cu tot ce ti se povesteste despre
dragoste. Dar poate ca de data aceasta seamana intr-adevar".

Ca personaj-narator, Hasnas isi incepe povestea din vremea in care era un tanar student de 24 de ani si urma studii de
inginerie in Franta, pentru care un unchi ii trimitea lunar o bursa modesta, care-i ajungea "exact cat sa-mi duc zilele".
Fiind pasionat de cariera de ofiter, tanarul Hasnas se Inroleaza voluntar impreuna cu alti sutdenti romani din Franta,
Intrucat izbucnise primul razboi mondial.

Hasnas isi mosteneste unchiul si devine un om bogat. La cei 30 de ani ai sai avea avere, o bogata experienta de viata, nu se
indragostise niciodata, ba mai mult, cu femeile era "poate un cinic", avand o relatie amoroasa cu sotia unui deputat.

Intr-o noapte, prietena lui ii prezinta "o pasare rara", pe Lena". Hasnas o recunoaste pe fetita din tren, pe care o ajutase cu
multi ani in urma,..
Tanara este cu totul deosebita fata de celelalte femei, "atat de sobra si atat de serioasa cum arata" si nu parea "deloc la
locul ei in aceasta casa, la aceasta ora mai ales". intreband-o pe gazda cine este aceasta tanara,

Hasnas afla ca este "un foarte mare mister" si nimeni din cei prezenti nu pare sa stie nimic altceva despre ea. Hasnas o
intalneste peste cateva zile pe Lena in vagonul-restaurant al trenului care mergea la Milano. Coboara impreuna la
Venetia, se plimba prin piata San Marco discutand despre experienta amoroasa a barbatului, iar el ii marturiseste ca "n-
am iubit niciodata", desi cunoscuse "destule femei", ceea ce face ca Lena sa-1 compare cu Don Juan.
Intelege ce se intampla cu ea, dar ii va fi peste putinta sa se apere, sa se trezeasca macar" si Hasnas constata uimit ca
"fusese, intr-adevar, fecioara; nici o mangaiere nu-i tulburase oboseala sa inghetata". Femeia il privea mirata, "cu ochii ei
mari arsi si nelamuriti". Daca la inceput atitudinea lui fusese obisnuita, orgolioasa si nepasatoare fata de tanara pe care o
sedusese ("Era o fata tanara, frumoasa, inteligenta, care ma iubea si pe care o avusesem. Cam atat. Nu ma gandeam la
nimic altceva, nu banuiam altceva."), in ziua urmatoare Lena, cu ochii stralucitori si cu fata

imbujorata, ii acorda - in gluma - cinci zile ca sa se indragosteasca de ea. Peste cateva zile, marturiseste Hasnas, el era total
schimbat, incurcat si timid, simtea cum "o nelamurita fericire incepea sa ma cuprinda" si se surprinde declarand: "Cred ca
m-am indragostit cu adevarat".

Aflandu-se la Nisa, un cunoscut il felicita pentru frumusetea logodnicei sale, el neaga cu fermitate ("Nu suntem logoditi!"),
apoi gandul acesta nu-i da pace si seara, la masa o intreaba brusc: "Nu e asa ca vrei sa fii sotia mea?". Peste o luna s-au
casatorit la Paris, avand ca martori un cerc restrans de prieteni. intorsi la Bucuresti, scenele de gelozie se dezlantuie intre
cei doi, vechile relatii ale lui Hasnas declanseaza intre ei conflicte care le ameninta iubirea. Desi era constient ca Lena ii
era necesara "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnas este uneori exasperat, "indignat de casatoria aceasta, care ma apasa,
sufocandu-ma", alteori este melancolic, "dragostea aceasta nu ma facea intotdeauna fericit", simtind iubirea ca pe o boala
("Lena imi era necesara, asa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de boale.").

Femeia se schimbase si ea dupa casatorie, renuntase la multe preocupari care-i placusera inainte, ca arta, muzica, dar nu
putea deveni mondena, nu-i placeau vizitele, nu se putea acomoda cu snobismul societatii bucurestene. Dupa vreo sase
luni de la stabilirea lor in Bucuresti, Hasnas ii destainuie unui prieten ca se simte nefericit, desi este convins ca "Lena ma
iubeste tot atat de mult pe cat o iubesc si eu", ca pentru el este prima oara cand iubeste cu adevarat, ca intre ei "toate merg
admirabil". La sugestia prietenului, "despartiti-va, atunci", Hasnas isi recunoaste neputinta: "Nu pot. Ar fi mai cumplit sa
traiesc fara ea. Acum, dupa ce-am cunoscut-o, dupa ce ne-am indragostit unul de altul, nu mai e nimic de facut: trebuie sa
traim impreuna Pana la sfarsitul vietii". El constientizeaza ca dragostea lor este definitiva, ca orice s-ar intampla nu se mai
pot desparti, ca sunt legati unul de altul "pana la moarte, in sensul concret al cuvantului", ca atata timp cat traieste ea, "fie
ca esti sau nu esti indragostit, fie ca vrea sau nu mai vrea iubita, te simti al ei, legat de ea, ursit ei". Atmosfera casniciei se
destinde apoi, relatia lor se relaxeaza, Hasnas se impacase "cu noua mea conditie, totul mi se parea nu numai firesc, dar si
necesar".

Dupa aniversarea celui de al treilea an de casatorie, cateva intamplari minore strica din nou echilibrul casatoriei, ce parea
instalat definitiv. Lena pierde piatra de la inel si acest lucru o afecteaza peste masura. Hasnas este impresionat de voiosia
zgomotoasa a unor tineri, ceea ce il deprima, dandu-si seama ca se simte "trecut", ca s-a schimbat ceva in el: "simteam ca
trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. in orice caz, pierdusem ceva fara
sa bag de seama. Brusc, se surprinde spunandu-i Lenei: "Ma gandeam ca ar fi timpul sa avem un copil", simtindu-se
deodata coplesit de "setea obscura de a te naste din nou, nevoia unei compensatii in altcineva decat tovarasa de iubire si
de viata".

Analizandu-si starea de deznadejde de care era dominat, Hasnas regreta ca a lasat "sa treaca atata timp, pe care nimeni nu
mi-1 mai putea inapoia", gandindu-se cu disperarea neputintei la faptul ca, daca ar fi avut un copil din primul an de
casatorie, "acum as fi fost altfel, () as fi simtit ca am pentru cine trai". Timpul s-a scurs ireversibil si el este apasat de
"sentimentul ireparabilului", mai ales ca-si da seama ca gandurile sotiei sale "nu se potriveau cu ale mele"

Intre cei doi soti se instalase o atmosfera tensionata, o gravitate rece. Lena pleaca de acasa si spre miezul noptii Hasnas
primeste de la ea o scrisoare, prin care ii spunea ca in noaptea aceea va dormi la matusa ei, ca a doua zi il va vizita un
avocat, ca ii multumeste pentru fericirea pe care i-a daruit-o in acesti trei ani: "Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur,
o incepuse de mai multe ori, ca sa nu para prea patetica si, in acelasi timp, sa ramana destul de prietenoasa". Hasnas s-a
dus imediat dupa ea si a gasit-o "foarte obosita, cu figura aspra, opaca", sperand intr-o impacare. Ea ramane, insa,
inflexibila, el se incranceneaza si hotaraste brusc: "Ne despartim! Era si timpul, de altfel". Are impresia ca decizia Iui se
bazeaza pe principii morale solide, ca despartirea se produsese numai pentru ca ea nu voia "sa aiba copii", iar pentru el
"lucrul acesta e o datorie sacra".

Suferinta lui este de neinchipuit si timpul nu-i amelioreaza disperarea, dimpotriva, "dorul meu de Lena crescuse iarasi ca
in cele dintai luni ale dragostei noastre". Orgoliul il impiedica sa mai faca o incercare de impacare cu sotia sa, desi aflase
de la un prieten care o intalnise ca "si ea sufera cumplit si ca ajunsese de nerecunoscut". Aflat la Paris, Hasnas afla ca
murise matusa Lenei, ii trimite o telegrama de condoleante si ea ii multumeste "printr-o simpla carte de vizita, cu numele
ei de fata", semn ca divortul se terminase.

. Confesiunea lui Hasnas are Ioc dupa opt ani de la intamplarile relatate, asadar in timp subiectiv, declansate fiind de
memorie involuntara afectiva, desi "memoria pasionala nu e o calitate barbateasca": "E drept, mi-aduceam mereu aminte
ca am iubit, ca singura femeie pe care o iubisem cu adevarat a fost Lena. Amanuntul acesta nu I-am putut niciodata uita: ca
am cunoscut dragostea si ca toate aventurile in care ma implicam nu erau decat episoade trecatoare". Abia acum Hasnas
intelege cu durere ca Lena nu-i mai apartine si simte ca "viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu", coplesit definitiv
de "sentimentul propriului tau naufragiu

Acum considera , dupa atatia ani ca nu te intalnesti cu o asemenea dragoste decat o singura data in viata", ca intensitatea
unei astfel de iubiri "apartine intr-un anumit sens miracolului, de aceea si apare, poate, atat de intamplator ()" si ca este
"in putinta noastra sa realizam acest miracol", desi "ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intotdeauna seama prea
tarziu".

In aceste conditii, dorinta lui Hasnas de a avea un copil este privita de Lena ca o hotarare accidentala, luata la intamplare
si insuficient gandita. Refuzul femeii starneste mania atroce a barbatului si cei doi ajung la divort.

Ideea iubirii profunde este privita prin prisma celor doi eroi care-si rememoreaza, prin confesiune, starile si
sentimentele de dragoste asa cum le apar dupa o perioada mai scurta sau mai lunga de timp. Totusi, cele doua conceptii
opuse ale eroilor se intalnesc in aceeasi iubire posesiva si patimasa fata de femeia de care - fiecare dintre ei - se
indragostise pe viata. De fiecare data, femeia gaseste forta interioara de impotrivire, caci, de fiecare data, ea este cea care
desface legatura, disparand definitiv din viata lor si inchizandu-se enigmatic in sine.