Mâța Vinerii- Doina Ruști

nu e trimisa tema

Seminar Literatura românească actuală.

Direcții și perspective de sincronizare europeană
Prof. Ichim Laurențiu

Doina Ruști este o romancieră română contemporană, cu strămoși veniți din Muntenegru, turci,

evrei, români dunăreni care s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă și construcție
solidă.. Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, a fost distins cu
Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar Lizoanca la 11 ani (2009) a primit
Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Acesta din urmă a fost tradus în germană
(Berlin, Horlemann Verlag), în italiană, în spaniolă, în maghiară și în macedoneană, bucurându-
se de cronici pozitive.
A mai scris Omulețul roșu (2004), roman primit călduros de publicul italian, Patru bărbați plus
Aurelius(2011), Mămica la două albăstrele (2013), precum și un puzzle narativ – Cămașa în
carouri și alte 10 întâmplări din București (2010). Romanul Zogru (2006), recompensat cu
Premiul Uniunii Scriitorilor- Asociația Scriitorilor din București, a fost tradus în bulgară,
italiană și maghiară. Romanul Manuscrisul fanariot a aparut in 2015.
Doina Ruști trăiește la București și este profesor universitar și scenarist.

DOINA RUȘTI (15 Feb 1957), cu strămoși veniți din Muntenegru, turci, evrei și mai
ales români dunăreni, scrie proză caracterizată printr-un balcanism accentuat și cu un
imaginar de surse diverse. Și-a petrecut copilăria într-un sat din sudul României
(Comoșteni), într-o familie de învățători, care făceau eforturi mari să supraviețuiască
într-o lume comunistă. Regulile absurde & haosul instalat la sfârșitul dictaturii
transpar ficțional în Fantoma din moară , roman care aduce un univers fabulos, stăpânit
de fantome și de hierofanii. Romanul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din
România, fiind considerat „una dintre cele mai convingătoare și expresive ficțiuni
despre comunismul autohton, publicate în ultimul deceniu” (Paul Cernat).

Preocupată atât de registrul fantastic cât și de cel realist, Doina Ruști reușește să
scrie la fel de convingător și despre atrocitățile lumii contemporane, și despre
idealurile înalte. Personajele ei, fie realiste fie fantastice, sunt memorabile și
marcante. În romanele sale se regăsesc adeseori violatori, ucigași, oameni flămânzi,
viciați și consumați de idealuri mărunte. Dar cu aceeași mână sigură, de romancier
versat, Doina Ruști construiește și personaje fantastice, elfi, spiriduși, fantome,
motani fermecați și vrăjitori, care i-au făcut pe unii critici să-i compare opera cu cea
a lui Bulgakov, Süskind ori Marquez (apud Dan C. Mihăilescu, Bojidar Kuncev).
Tematica diversă și puternic ancorată în actualitate, ca și „capacitatea rară a Doinei
Ruști de a schimba cu ușurință registrele narative o așează între scriitorii de primă
mărime ai literaturii românești contemporane” (Nicolae Breban).
În centrul acțiunii se află Mâța Vinerii, ”vrăjitoarea care venise să mânânce fericirile
Bucureștiului”, în fapt, doar o adolescentă de vreo paisprezece ani pe nume Pâtca, plecată în
grabă din Scheii Brașovului, pentru a ajunge în Capitală la unchiul ei, Cuviosul Zăval.
Suntem în timpul unui domnitor fanariot incert, pe nume Costas, iar atmosfera este tipică epocii
descrise (numeroase comploturi, violențe, armate de mercenari, primele semne ale unei
diplomații europene occidentale influente în Principatele Române etc.) La prima impresie, Pâtca
nu pare, așadar, decât o adolescentă zvăpăiată, așa că ideea că ea este temuta și necunoscuta
Mâță a Vinerii pare neverosimilă:
”-În noaptea asta peste noi va veni răul drăcesc și creasta sfârșitului, iar numele lui de osândă
și erezie este Mâța Vinerii! Aducătoare de moarte! Scăpată din iad! Mâța Vinerii va intra în
oraș!
Un bulgăraș de gheață îmi trecu fulgerător din creier până în mațe. Eram deja un vierme strivit
când însăși Mâța Vinerii coborî printre noi, un nămiloi care se fâțâia pe lângă un perete,
luminos cum e ziua. Lumea țipa în jur, iar unii se chirciseră pe lângă genunchii mei care
tremurau ca și cum n-ar mai fi făcut parte din mine. Două trâmbe de fum ieșiră dintre degetele
răsfirate ale acelei făpturi, care se mișca exact cum bate valul în maluri. Apoi începu să
vorbească, mișcându-și ochii, care nici nu mai erau ochi, ci niște stăncuțe zburlite de vânt.
Matahala, pentru că era îmbrăcată într-un capot pestriț, arăta ca o curcă. Părul înfoiat o făcea
și mai groaznică, mai ales că, din când în când, se lungeau din el două urechi ascuțite. Nu
înțelegeam ce spune, nu ghiceam în ce limbă vorbește, dar, după sunetele pietroase, nu mă
îndoiam că era o limbă nepământească.” (pag. 14)
Găsindu-l pe Cuviosul Zăval mort de câteva clipe, Pâtca pornește într-un adevărat carusel dintr-
un roman polițist clasic, pentru a-l găsi pe cel care l-a ucis, dar mai ales pe cel care i-a furat o
parte din rețetele sale ce aduc tulburări oamenilor. Căci atât Zăval, cât și Pâtca și cei care au
îndrumat-o (cred că) fac parte din tagma vrăjitorilor și magicienilor satorini (of, cât m-am chinuit
să descifrez misterul acestui cuvânt!), cei care au un adevărat cult pentru plante misterioase și
borcănașe pline de substanțe, mixându-le împreună cu diferite părți de animale sau chiar legume
și alimente obișnuite pentru a rezulta rețete capabile să aducă râsul în întreaga cetate sau tristețea
sau nebunia conducătorilor.

Numai că nu este totul simplu, de vreme ce are numeroși adversari, așa cum are și neașteptate
mâini care o ajută. De altfel, chiar dacă este doar o adolescentă și uneori naivitatea specifică
vârstei domină caracterul ei, pregătirea ei în domeniul vrăjitoriei și nu numai, o face să își
descopere repede oamenii care nu îi vor binele și, în același timp, să găsească oarece leacuri
pentru aceștia. Cel mai aprig adversar pare a fi bucătarul țigan al conducătorului țării, care
ajunge în posesia unei cărți magice scrise chiar de către Pâtca, ”Cartea bucatelor rele”, care
devine obiectul-cheie al întregii cărți, de vreme ce ”Mâța Vinerii” se concentrează pe
redescoperirea lui și preluarea înapoi în posesie:
”Câte precauții luase Maxima, ca să nu cadă vreuna dintre rețete pe mâna cuiva! Și totuși,
Cartea bucatelor rele ajunsese la un bucătar oarecare. Orice preparat din acea carte răspândea
în jur suferință, iar dacă un om se hrănea numai după rețetele alea, se putea transforma într-un
monstru. Prin urmare, nu mă înșelasem în privința salatei de mațe! Bucătarul se iniția în artele
bucătăriei oculte.” (pag. 86)
Romanul este unul plin de magie: plecând de la bucatele obișnuite făcute de bucătar pentru șeful
fanariot, descoperim că fiecare mâncare poate fi transformată într-un elixir tămăduitor sau,
dimpotrivă, într-o otravă cu efecte imense doar prin simpla schimbare a unor ingrediente sau
introducerea unora noi.
În plus, Pâtca are mereu la îndemână în rochiile și fusele sale niște prafuri, care par a face lucruri
nemaivăzute, dar se dovedesc, de cele mai multe ori, fără efect. În descrierea acestor elixiruri, se
vede talentul de scriitor al Doinei Ruști, dar și documentarea atentă făcută în acest domeniu:
”În Cartea bucatelor rele notasem multe, cu pasiunea primelor mele învățături. Rețeta
lichiorului de furnici, pe care v-am spus c-o scrisesem pe ultima pagină, țin minte că mi-a luat o
zi numai s-o transcriu. Tot acolo aveam și o descriere amănunțită a sosului de brotac
(liquamentum cum rubeta), dar și mâncarea mea preferată, care era mierea amiezii, aducătoare
de liniște și uneori de somn cu vise plăcute. Ca toate celealte, mâncată în exces, este mâncarea
morții. Mel meridiei! Făcută din miere și lapte, în care presăram un praf de semincioare de
cânepă, prăjite și râșnite împreună cu alte lucruri, pe care e mai bine să le trec sub
tăcere.” (pag. 124)
Trecând peste zugrăvirea fascinantă a Bucureștiului fanariot și a lumii care o popula, pentru mine
a fost un roman care a mers greu, tocmai pentru că nu sunt atât de încântat de lumea magică și
implicațiile ei în rândul oamenilor simpli. Personajele din ”Mâța Vinerii” sunt nenumărate, dar,
în afară de Pâtca, celelalte sunt insuficient dezvoltate și cunoaștem prea puține despre resorturile
cu care acționează. Sunt sigur însă că vor fi suficienți cititori care vor dori să intre (și vor fi
încântați de această incursiune) într-o istorie magică, plină de vrăjitoare, rețete miraculoase și
ceva gastronomie de secol al XVIII-lea.