COMUNICAREA DIDACTICA

Inst. Adela Nicola

Colegiul Naţional Sportiv ,,Cetate’’ Deva

Comunicarea didactică este o formă de comunicare interumană prin care

cadrul didactic transmite elevilor materia de învăţământ. Mecanismul procesului de
comunicare didactică îl constituie :
- emiterea mesajului didactic de către profesor sau o altă sursă de informaţie ;
- canalul prin care se transmite mesajul şi receptarea mesajului de către
elevi ;
- stocarea şi prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea
răspunsurilor).
 Formele comunicării la ciclul primar:
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase forme ale comunicării.
Cea mai uzitată este aceea realizată după instrumentul de codificare a
informaţiei şi canalul de transmitere a mesajului. Din această perspectivă există:
 Comunicarea verbală (CV)
În acest tip de comunicare instrumentul de codificare şi de transmitere a
informaţiei este limbajul natural. CV este cel mai important tip de comunicare
interumană. Este specific umană şi se prezintă sub formă orală şi/sau scrisă şi pe
cale auditivă şi/sau vizuală. CV necesită respectarea regulilor fonetice, lexicale şi
sintetice.
 Comunicarea paraverbală (CPV)
CPV se referă la particularităţile comunicării: caracteristicile vocii; cele de
pronunţie, intensitatea vocii, ritmul şi debitul ei, intonaţie etc. Aceste particularităţi
sunt importante pentru că în cazul unuia şi aceluiaşi mesaj verbal, identic codificat,
implicarea lor îi modifică semnificaţia, mesajul apare, astfel, ca fiind altul faţă de
forma iniţială.
 Comunicarea nonverbală (CNV)
În cazul CNV informaţia este codificată şi transmisă printr-un sistem de semne
legate de mimică, gesturi, postură, proximitate, înfăţişare ş. a. Toate acestea fac
comunicarea mai bogată, mai inteligibilă.
 Comunicarea intrapersonală
În această formă de comunicare persoana-emiţător şi persoana-receptor sunt una
şi aceeaşi. Este modelul „vorbirii cu sine”, al dialogului cu propria persoană.
„Vorbirea în sine” este un fenomen normal, fiecare om simte necesitatea de a-şi
clarifica anumite idei, sentimente, atitudini.
 Comunicarea interpersonală

1
 Se caracterizează prin faptul că persoana-emiţător şi persoana-receptor sunt
diferite. În psihologia socială se subliniază că acest tip de comunicare, de fapt cel
mai răspândit, reflectă trebuinţa de celălalt. Prin intermediul comunicării
interpersonale oamenii se cunosc unii cu alţii, iar cunoaşterea celuilalt conduce la
cunoaşterea de sine.
 Comunicarea în grup
Este o formă a comunicării interpersonale de care se diferenţiază prin faptul că pot
fi mai multe persoane emiţătoare şi mai multe persoane-receptoare. Este
comunicarea tipică pentru grupul social mic (deci, şi pentru cel de elevi) unde
membrii se află faţă în faţă şi, prin contact direct, ideile sunt emise liber, fără
constrângeri.
COMUNICAREA DIDACTICA este o comunicare instrumentală, direct
implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare” (L. Iacob, 1999, p.
190). În acest înţeles sunt eliminate restricţiile de conţinut (pentru că învăţarea este
în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, motivaţii,
atitudini etc.), de cadru instituţional sau cele privitoare la parteneri.
Nu prezenţa personajelor „profesor-elev/elevi îi imprimă unei comunicări
specificul didactic, ci respectarea legităţii proprii unui act sistematic de învăţare.
Specificul comunicării la clasă este determinat de cadrul instituţional în
care se efectuează şi de logica specifică a învăţării, ca modalitate fundamentală de
instruire şi educare.
În psihologia socială se precizează că orice act de comunicare interumană
cuprinde:
1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul;
2) sistemul de emisie, cu rolul de a codifica mesajele, transformându-le în
semnale verbale, grafice, vibratorii sau impulsuri reprezintă „persoana-emiţător”;
3) canalul (calea de comunicaţie) prin care se transmit semnalele;
4) aparatul de recepţie;
5) destinatarul, care procesează informaţia primită, o decodifică, o înţelege
(aceasta şi cea de la punctul 4 rezultă „persoana-receptor”.
Tot psihologia socială precizează că pentru o bună comunicare prezintă
importanţă şi distanţa dintre partenerii comunicării, dispoziţia aşezării lor, tipul de
cod (oficial, mass-media, didactic etc.), situaţia enunţiativă (lecţie, interviu,
dezbatere), feedback-urile, elementele de bruiaj.
Toate acestea sunt valabile şi pentru comunicarea educativă şi didactică, dar
care în acest tip de comunicare interumană dobândesc un anumit specific analizat şi
subliniat de numeroşi autori.
In specificul comunicării didactice se înscriu şi următoarele: efortul cadrului
didactic de a prezenta într-o formă logică materialul de predat, de a-l face
inteligibil pentru elevi, ceea ce în comunicarea curentă dintre doi sau mai mulţi

2
parteneri se resimte mai dificil. Cu alte cuvinte, în comunicarea didactică acest
efort al educatorului devine sau trebuie să se configureze într-o veritabilă aptitudine
didactică. Acelaşi lucru se poate spune despre realizarea persuasiunii.
Acestea dobândesc forţa necesară numai datorită calităţilor personale ale
educatorului. Forţa lor îşi are izvorul în temeinica pregătire de specialitate a
profesorului, în capacitatea lui de persuadare şi în cunoaşterea particularităţilor
individuale şi de grup ale elevilor.
Un aspect, de asemenea, specific comunicării didactice, este pericolul
transferării autorităţii de „statut” asupra „conţinuturilor” prin argumentul autorităţii.
„Comunicativitatea”, componentă esenţială a aptitudinii didactice, este astfel
instrumentată încât operează constructiv.
La unele cadre didactice există o adevărată dispoziţie comunicativă şi de
influenţare cu componentele ei: vorbire expresivă, gestică, capacitate de
demonstraţie instructivă şi logică, adecvare la timpanul mediu al elevilor, expuneri
semnificative şi inteligente, dialogul colocvial antrenant, totul concentrându-se pe
activitatea mentală a copilului .
Specificul comunicării didactice este imprimat apoi de caracteristicile relaţiei
cadru didactic-elevi la clasă. În activitatea la clasă educatorul competent conduce
cu pricepere dialogul cu elevii, astfel încât el influenţează cu tact pedagogic
personalitatea copiilor şi, în acelaşi timp, tot cu tact pedagogic, se lasă el însuşi
influenţat de personalitatea acestora, stimulându-se, deci, reciproc. Astfel, elevii
vor recepta mai eficient mesajul pornit de la profesor, iar acesta, la rândul lui, prin
întrebările şi intervenţiile elevilor, va obţine un feedback adevărat în legătură cu
eficienţa şi defecţiunile actului de predare-învăţare.
Calitatea mesajului transmis elevilor este asigurată prin „alegerea cuvintelor
de valoare”, evitându-se astfel confuziile şi neclarităţile. Modul în care sunt
construite frazele comprimă o structură logică, clară comunicării profesor-elev.
În comunicarea la clasă este recomandabil ca elevii să fie deprinşi să asculte.
Ascultarea este importantă nu doar pe plan personal, aşa cum arată sintagma
„cunoaşterea este putere”. O bună ascultare poate ameliora calitatea climatului
afectiv din clasă. Ascultarea este importantă în toate tipurile de comunicare
didactică”.
Relaţiile afective pozitive stimulează învăţarea. Trebuie să ţinem cont că
doar în acest context elevul va imita dascălul - când îi place ceea ce face.
Impunerea şi influenţa în exces, fără a explica, duce la respingere. Trebuie să
acceptăm faptul că uneori elevii "stau cuminţi" pentru că nu înţeleg ce spunem şi
pentru că le este frică. Ei nu au curajul să pună întrebări pentru că nici măcar nu li
s-a deschis o asemenea perspectivă. Deci, trebuie să-i educăm să întrebe şi noi să
ascultăm ce au de zis. Doar astfel se ajunge la o receptare activă şi acceptare critică
(în sens constructiv) a mesajului educativ, supus unei judecăţi de valoare.

3
 Comunicarea la clasă prin întrebări şi răspunsuri şi-a demonstrat pe deplin
eficienţa şi specificitatea. Ea stimulează activitatea intelectuală a elevilor, le
provoacă trăiri afective pozitive, îi implică mai mult în realizarea sarcinilor şcolare
şi creează un climat adecvat pentru desfăşurarea procesului de predare-învăţare.
Printre caracteristicile comunicării didactice mai reţinem:
1) are un pronunţat caracter explicativ (se acordă mare importanţă înţelegerii
de către elevi a mesajului);
2) este structurată conform logicii pedagogice a ştiinţei care se predă;
3) ca emiţător şi receptor profesorul are rol activ; el filtrează informaţiile
accesibilizându-le, organizându-le şi, mai ales, personalizându-le în funcţie de
destinatar şi de cadrul în care se transmit; evident se ghidează inclusiv după
programă şi manual;
4) domină comunicarea verbală iniţiată şi susţinută de către profesori (60-
70%) precum şi tutelarea de către profesori a actului de comunicare;
5) este evaluativă şi autoevaluativă, în egală măsură pentru educat şi
educator, ţintind atingerea finalităţilor propuse, acoperirea nevoilor şi intereselor
elevilor.
Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne
naştem. Noi învăţăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învăţăm ca să
putem folosi cunoştinţele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creaţie şi
schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri".
Se pare ca oamenii au o adevărată nevoie să "citească" înţelesul tuturor acţiunilor
umane. Observarea si înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai
conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

Reflecţii si maxime:
"E în zadar să vorbesti celui care nu vrea să te
asculte."
M. Eminescu
"Cuvântul este sunet si culoare, e mesagerul gândului
uman."
T. Vianu
"Cât de puternice sunt cuvintele drepte. "
Biblia

4
"Cuvintele sunt cele mai puternice droguri folosite de
omenire."
Rudyard Kipling
"Pana de scris este mai puternica de cât sabia"
Shakespeare
"Ca sa pregatesti o buna cuvântare spontana îti trebuie mai
mult de trei saptamâni. "
Mark Twain
"Scrierea la persoana a treia deseori ne permite sa ne
ascundem în spatele organizatiei. "
H. Schwartz
"Precizarea întelesului termenilor este cea dintâi precautie
care se ia în orice discutie."
P. P. Negulescu
"O cuvântare fara scop specificat este ca o calatorie fara
destinatie."
Ralph C. Emedley

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi

2. Cucoş, Constantin, 1997, Minciună, contrafacere, simulare. O
abordare psihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi
3. Cucoş, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenul de
definitivat şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi
4. Şoitu, Laurenţiu, 1997, Comunicare şi acţiune, Editura Institutul
European.
5. Şoitu, Laurenţiu, 1997, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.