Mihai Miruna-Ecaterina

Facultatea de Drept
Grupa 118, Seria III

Puterea politică

Odată cu evoluția societății, cu formarea statelor și cu apariția treptată a organizării

politice, omenirea a simțit necesitatea existenței unei forțe, a unui organ legiuitor, care să asigure
ordinea și buna desfășurare a colectivelor. Această forță a luat forma puterii, care a fost înțeleasă
încă din Antichitate drept capacitatea unei persoane de a constrânge pe alții să facă ceva, chiar
contrar voinței lor.
Puterea a fost subiectul a numeroase conflicte și revoluții, căci de-a lungul timpului s-au
dezvoltat multe concepte asupra modului corect de realizare a supremației în cadrul statelor. Cu
toate acestea, datorită existenței sale, s-a reușit menținerea integrității societăților, a unui
echilibru între toate clasele sociale, dar și dezvoltarea armonioasă a ceea ce înseamnă astăzi
politica, democrația, coexistența consonantă a statelor.
Prezenta lucrare se vrea a fi o expunere succintă a fenomenului de putere politică, a
influenței acesteia în evoluția statelor, a teoriilor cu privire la putere și o scurtă prezentare a
tipologiilor, funcțiilor și trăsăturilor puterii. Îmi propun ca la finalul acestei lucrări să clarific
importanța existenței acesteia, dar și să ofer un răspuns întrebării: Dacă puterea creează atâtea
probleme, de ce să mai recurgem la politică?1.

1. Apariția puterii politice

Puterea a existat dintotdeauna, manifestându-se încă dinaintea apariției statelor, aceasta

aparținând conducătorilor formațiunilor prestatale, de multe ori influențați de zeități, căci o
puternică influență asupra formării sistemelor de drept și a politicii a avut-o religia. Apariția
elementelor de politică se află în strânsă legătură cu formarea dreptului, căci cel din urmă a
apărut ca un răspuns la voința colectivă a societății de a stabili reguli pentru a menține
integritatea statelor, pentru a proteja anumite valori universale, iar politica este activitatea
realizată în raport cu statul care permite realizarea acestui lucru.
Puterea socială este înțeleasă ca fiind abilitatea pe care o are sau o dobândește un individ sau
un grup de indivizi de a-și impune voința asupra altor membri ai societății în intenția de a-i
mobliza și dirija spre anumite scopuri colective. Aceasta este o relație socială caracteristică
oricărei comunități umane, are rolul de a fixa scopurile acestora și de a stabili metodele de
realizare a acestor scopuri. Între putere și societate este o relație de interdependență, căci prima
dintre ele nu ar putea exista fără acțiunea forțelor sociale, iar societatea nu ar putea exista fără o
formă de supremație ce să asigure staibilitatea și unitatea sa.
La baza apariției puterii politice stau conflictele și tensiunile ce apar la nivelul oricărei
comunități, ce impun găsirea unor metode de rezolvare a acestora. Motivele universale ale
disputelor la nivelul fiecărei societăți sunt opoziția dintre bogați și săraci, diferențele dintre sexe
și amenințările externe. În urma acestor conflicte sunt create autorități și instanțe ce au ca scop
realizarea echilibrului social, ce nu presupune eliminarea totală a inegalităților și a nedreptăților,
ci doar asigurarea unei societăți în care acestea să fie mai suportabile.2
1
Arta răului cel mai mic, Mihail-Radu Solcan, Bucureşti, All, 1999, p. 79
2
Introducere în politologie, S. Cornea, Cahul, 2008, p. 22
 Așadar, prezentând conceptele de putere socială și putere politică, se poate trage concluzia că
cea din urmă este un subsistem al celei dintâi și are un rol decisiv în ceea ce privește buna
funcționare a vieții sociale, concretizându-se în capacitatea unor grupuri de indivizi de a se
impune în vederea organizării și conducerii societății.

2. Teorii și concepții privitoare la putere

Este important să menționez că este necesară observarea diferitelor opinii contemporane cu

privire la ceea ce înseamnă puterea pentru o mai bună înțelegere a substanței puterii politice.

a. Politologul german Max Weber oferă viziunea sociologică asupra fenomenului, susținând
că puterea este șansa de a face să triumfe în sânul unei relații sociale propria voință,
chiar în ciuda rezistențelor. 3 În concret, acest lucru înseamnă că puterea reprezintă
capacitatea unui individ A de a-și exercita propria voință, chiar în condițiile opunerii din
partea unui al doilea individ, B. Conform lui Weber, există numeroase modalități de a-ți
impune propria voință, lucru argumentat prin diversitatea trăsăturilor indivizilor, dar și a
circumstanțelor în care se poate pune problema aplicării voinței individuale. Deținerea
puterii îi poate asigura individului care se bucură de ea o avansare evidentă în ceea ce
privește poziția socială și îi oferă un anume prestigiu.
b. Politologul american Talcott Parsons susține că puterea nu aparține unui individ sau unui
grup de indivizi, ci societății ca un întreg. Așadar, puterea societății este condiționată de
eficiența societății în a-și atinge scopurile. Cu cât eficiența este mai mare, cu atât este mai
mare și puterea și invers. Viziunea lui Parsons asupra puterii s-a dezvoltat din teoria sa
generală despre societate, el susținând că un consens între membrii unei comunități este
esențial pentru echilibrul social. Următorul pas este ca aceștia să aibă scopuri comune,
prin care, dacă le realizează, reușesc să creeze puterea sistemului social.
c. Scriitorii marxiști resping ideea conform căreia puterea este o resursă socială ce se
bazează pe încredere și este aplicată de cei ce se bucurăm de autoritate. Aceștia susțin că
puterea aparține unui grup particular și este aplicată de acesta cu scopul de a asigura
progresul clasei lor sau a intereselor lor, interes care poate intra în conflict cu cele ale
indivizilor ce sunt supuși acestei puteri. Din punctul de vedere marxist, sursa puterii stă în
infrastructura economică. Cei care se remarcă prin dominanța economică reușesc să
obțină puterea, pe care o folosesc în propriul lor interes. Conform teoriei marxiste,
puterea clasei conducătoare se extinde peste relațiile economice și invadează întreaga
suprastructură.
d. Antropologul și sociologul francez Georges Balandier definește puterea după efectele
sale, căci, în concepția sa, puterea specifică fiecărei societăți o apără pe aceasta de
propriile imperfecțiuni, de amenințarea haosului.4
e. Politologul american Charles E. Merriam susține că puterea se naște din setea indivizilor
ambițioși de a conduce întreaga societate, nevoia de a ține situațiile instabile în echilibru,
ajungând ca prin comportamentul lor să încerce să schimbe și comportamentul altor
indivizi.

3. Trăsăturile puterii poltitice

3
Idem, p. 23
4
Idem, p. 23
 Conform științei politice, există numeroase trăsături ce individualizează puterea politică de
celelalte puteri ale societății. În cele ce urmează, voi realiza o prezentare succintă a acestora.

Caracterul sistematic și integrator. Puterea politică este un sistem complex de puteri ce are
abilitatea de a subordona celelalte forme ale puterii, cu scopul de a exprima propriile scopuri și
interese ale deținătorilor ei. Datorită interdependenței dintre social și politic, conform căreia
scoietatea nu poate exista în armonie fără un sistem politic, iar sistemul politic nu ar putea exista
fără existența unei societăți, puterea politică își permite să asimileze celelate forme ale puterii
sociale, să le folosească și să și le subordoneze. Sitemele democratice moderne și puterea pe care
acestea o dețin nu se bazează numai pe voința și scopurile instituțiilor conducătoare, ci și pe cele
ale societății civile. În principal, în cadrul regimurilor democratice, puterea nu mai aparține unei
singure persoane sau instituții, ci întregii comunități, într-o oarecare măsură.
Caracterul global. Puterea politică este exrcitată la nivel global, asupra tuturor membrilor
societății în care se manifestă, lucru ce o diferențiază de celelalte tipuri de autoritate care se
manifestă parțial, asupra unor grupuri specifice, restrânse. Nu există niciun sector social care să
se poată feri de puterea politică, întrucât puterea politică își stabilește singură limitele. O viziune
relevantă cu privire la acest subiect este cea a lui Pierre Pactet (Instituții politice. Drept
constituțional, Paris, 1991), care spune „Guvernele dispun, în principiu, de o autoritate care se
aplică tuturor membrilor comunității, exercitându-se pe tot cuprinsul teritoriului și, ceea ce este
mai important, putându-se aplica tuturor obiectelor posibile, de la economic la social, de la
învățământ la sănătate, de la muncă la timp liber, de la prețuri la urbanism, de la libertățile
publice la cultură, de la familie la sport”5.
Caracterul suveran. Suveranitatea este caracteristica ce îi oferă individualitate puterii politice
în raport cu celelalte puteri sociale. Conform acestui criteriu, puterea politică este unica instanță
supremă în cadrul unei societăți. Aceasta este aplicată nemijlocit, instituțiile sale fiind singurele
care au capacitatea de luare a deciziilor și de aplicare a autorității fără amestecul altor puteri
interioare sau exterioare. Așadar, puterea politică este suverană, unică, indivizibilă, exclusivă și
inalienabilă.6
Caracterul imperativ. Pentru a-i asigura eficiența în ceea ce privește conducerea societății,
puterea politică prezintă un character imperativ, obligatoriu , ce asigură și o ierarhizare, atât la
nivelul comunității, cât și la nivelul celorlaltor forme ale puterii sociale. Obligativitatea supunerii
la puterea politică asigură echilibrul, ordinea și siguranța respectării sale de către toți membri
societății, asigurând buna și armonioasa funcționare a acesteia.
Caracterul relațional și asimetric. Puterea politică într-o societate se bazează pe dihotomia
conducere-supunere. Automat, în procesul de conducere a unei societăți și în manifestarea unei
autorități cu puteri exorbitante, se formează două categorii ce relaționează: guvernanți
(minoritatea care comandă, conduce) și guvernați (majoritatea subordonată). De asemenea,
aspectul relațional este ușor de observat printr-o simplă analiză a sursei puterii politice, mai exact
puterea socială. Puterea politică este o relație socială, formată în baza raporturilor formate între
cele două clase anterior menționate, în urma cărora se produc efecte.
Caracterul legal. După cum am menționat anterior, puterea politică este în strânsă legătură de
interdependență cu dreptul, întrucât conducerea și autoritatea se manifestă în baza legilor.

5
https://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/TRASATURILE-PUTERII-POLITICE22253.php
6
Introducere în politologie, S. Cornea, Cahul, 2008, p. 24
Dreptul are ca esență voința juridică a membrilor societății, adică voinţa generală a societăţii,
supusă unui proces de selecţie şi valorizare; ea nu este o simplă sumă a voinţelor individuale7.
Principalul instrument de realizare în practică a puterii politice este statul. În sens restrâns,
statul este un ansamblu sistematic de organe de stat; el cuprinde parlamente, guverne și alte
autorități executive, organe judecătorești, armată, poliție și închisori. În aceste organe de stat
lucrează demnitari, funcționari publici și agenți publici. Prin acestea statul se impune, este
receptat și acceptat, de bunăvoie sau de nevoie. Democratic sau nu, statul se impune, pentru că el
implică organizare și ordine. Civilizația societății are implicații asupra trăsăturilor și procedeelor
utilizate de stat, dar nu asupra conceptului ca atare.8

4. Formele de realizare a puterii

Relațille dintre subiectul și obiectul puterii politice permit identificarea mai multor forme sub
care aceasta poate acționa: a) forța, b) constrângerea, c) stimularea, d) convingerea, e)
manipularea, f) autoritatea.

a) Forța este o formă premeditată de realizare a puterii, ce se bazează pe influențarea fără

cale de alegere a obiectului, limitându-i acțiunile acestuia. Forța poate acționa, în primul
rând, la nivel fizic, mai exact impunerea puterii prin intermediul violenței fizice. De
asemenea, se poate acționa și prin violența psihică, care are ca scop afectarea sănătății
psihice, a conștiinței și a sentimentelor obiectului. De cele mai multe ori cele două tipuri
de violență sunt complementare.
b) Constrângerea este cea mai întâlnită formă de realizare a puterii politice. Are la bază
diferența de interese dintre subiect și obiect și presupune stabilirea unor sancțiuni
aplicabile în cazul nerespectării conduitei impuse. Prin amenințare cu aplicarea acestor
sancțiuni, obiectul este constrâns de către subiect să respecte ordinele primite. Acest
fenomen poate fi caracterizat în următorul mod: indivizii A și B au atitudini diferite față
de intențiile lui A, iar B nu este interesat să respecte ordinul lui A; subordonarea față de
A este pentru B un rău mai mic decât nesupunerea urmată de sancțiunile aplicate de A; A
preferă să nu aplice sancțiunile stabilite, deși o poate face.9
c) Stimularea reprezintă o forma de realizare a puterii politice asemănătoare constrângerii.
La bază, amândouă au același conflict: obiectul nu are în intenție respectarea ordinelor
date de subiect, diferența intervenind la nivelul modului de abordare a majorității
guvernate. Dacă în cazul constrângerii se apela la stârnirea sentimentului de frică,
neliniște, în cazul stimulării obiectul este influențat de către subiect prin creerea unei
senzații de colaborare, de susținere. Obiectului îi este oferită o recompensă în schimbul
respectării reglementărilor minorității guvernante.
d) Convingerea este metoda de realizare a puterii politice care nu presupune un conflict
preexistent între interesele celor doi „actori” ai puterii politice. Obiectul are libertatea de
a alege dacă dorește sau nu să accepte raționamentul subiectului, însă cel din urmă își
asumă responsabilitatea de a-i prezenta celuilalt argumente logice care să expună
avantajele respectării reglementărilor oferite de acesta. În acest caz, spre deosebire de

7
Teoria generală a dreptului, S. Cristea, Ed. C.H. Beck, p. 8-9
8
Drept constituțional și instituții politice, E.S. Tănăsescu, I. Muraru, p. 3
9
Introducere în politologie, S. Cornea, Cahul, 2008, p. 31
 metoda constrângerii sau cea a stimulării, obiectul nu este antrenat nici de existența unei
sancțiuni, nici de a unei recompense.
e) Manipularea are ca premisă capacitatea subiectului de a-și impune voința asupra
obiectului într-un mod ascuns, apelând la suconștientul celui din urmă. David Easton
descrie fenomenul manipulării în felul următor: individul B nu realizează intenția lui A de
a-l influența, iar A îl poate impune pe B să acționeze în corespundere cu intențiile sale10.
În cazul acestui tip de realizare a puterii politice, subiectul nu își exprimă voința,
acționând asupra obiectului prin influențare, în unele cazuri obiectul nefiind nici măcar
conștient de exitența subiectului.
f) Autoritatea. Se deosebesc aici două tipuri de autoritate: autoritatea de iure și autoritatea
de facto. Autoritatea de iure presupune capacitatea de comandă dată de poziția socială a
subiectului. În cazul acesta, puterea politică este deținută de cei care ocupă anumite
funcții. Subordonarea obiectului este una naturală, având în vedere că în acest scenariu,
guvernatul nu reușește să analizeze consecințele nerespectării voinței guvernantului.
Acesta se cunoaște pur și simplu obligat să respecte interesele subiectului11. Autoritatea
de facto presupune subordonarea bazată pe încrederea pe care obiectul o capătă în
abilitățile de conducere ale subiectului. Constată, astfel, că guvernantul este mult mai
capabil și mai instruit în ceea ce privește interesele societății, așa că alege să i se supună.

5. Dacă puterea creează atâtea probleme, de ce să mai recurgem la politică?

De-a lungul timpului, încă din cele mai vechi vremuri, omenirea s-a găsit în situații
violente cauzate de diferențele de gândire asupra puterii, dar și de dorința însetată de a o
deține. Aceste lucruri au condus la războaie, conflicte, revoluții, tensiuni puternice între state
sau între state și cetățenii lor. Răspunsurile oferite de către filosofi și sociologi asupra temei
menționate diferă, însă în cele ce urmează, îmi voi exprima opinia personală cu privire la
problema analizată.
Lipsa unui echilibru social ar duce la un haos global, la absența unei ordini, inexistența
armoniei, lucru ce s-ar sfârși cu un imens război mondial, chiar cu sfârșitul omenirii. După
părerea mea, motivul principal din jurul conflictelor cauzate de lupta pentru putere se
datorează dependenței pentru această forță. Îmi permit să îi asociez puterii politice calitatea
de drog, căci, deși bine-intenționați la debutul deținerii acesteia, oameni ajung să fie
încețoșați de abilitățile exorbitante pe care puterea le oferă, sunt înclinați să își dorească din
ce în ce mai mult, să renunțe la orice regulă de etică și, într-un final, își pierd moralitatea. În
cadrul acestor confruntări, întregi societăți au de suferit, există pierderi economice, dar și
omenești, în cazurile extreme. Conducătorii care sunt orbiți de puterea politică suferă și un
narcisism exacerbat, încercând să aplice propria lor voință și părere prin violență fizică sau
psihică, încercând să convingă pe toată lumea că nu există altă intenție mai bună decât cea a
lor. De asemenea, sursa multor conflicte din istorie a fost dorința de a conduce un teritoriu
cât mai întins, căci acest lucru le acorda putere politică la nivel global. Cei mai mari
conducători ai lumii se întreceau în dimensiunea spațiului ocupat de statele lor, prelungind
granițele acestora prin războaie.

10
Introducere în politologie, S. Cornea, Cahul, 2008, p. 32
11
Idem, p. 33
 Pierderile din urma acestor conflicte sunt enorme, iar incertitudinea în care societățile
trăiesc nu reprezintă un mediu echilibrat în care acestea să coexiste, așadar întrebarea devine
evidentă: de ce lumea alege în continuare să se încreadă în sistemul puterii politice, dacă
acesta cauzează atât de multe probleme? Răspunsul meu la această întrebare este unul
previzibil, poate, însă sunt de părere că lumea a continuat să se supună autorității întrucât
puterea politică reprezintă un rău necesar pentru desfășurarea unei vieți normale a
societăților. Este adevărat, omenirea a văzut de la începutul timpurilor ce consecințe
dezastruoase a avut setea pentru conducere, însă cu toate acestea, ordinea pe care aceasta a
stabilit-o a fost ce a ținut omenirea departe de un dezastru iminent. Existența regulilor și a
statului, care au apărut în urma manifestării organizate a puterii, a asigurat dezvoltarea
materială și spirituală a societății, dar și conservarea valorilor umane.12
Așadar, existența comunității nu ar putea fi posibilă în absența unei forțe superioare care
să fie capabilă să stabilească o ordine, niște reguli, să asigure echilibrul social.

Încheiere

Puterea politică reprezintă un fenomen complex, indispensabil existenței societății

umane. În ciuda tuturor problemelor pe care aceasta le-a cauzat și continuă să le cauzeze, este
un element ce asigură stabilitatea statelor la nivel mondial, o ordine, un echilibru absolut
necesar. Deși opiniile cu privire la putere sunt numeroase, după cum am arătat în prezenta
lucrare, un lucru este cert: de mii de ani, puterea s-a manifestat sub diferite forme și, în ciuda
tragediilor la care existența sa a dus, omenirea a ajuns de fiecare dată la concluzia că acest
sistem este cel mai potrivit pentru o coexistență armonioasă.

Bibliografie:

 Arta răului cel mai mic, Mihail-Radu Solcan, Bucureşti, All, 1999, p. 79, pentru alegerea
temei
 Introducere în politologie, S. Cornea, Cahul, 2008, p. 22-33
 Teoria generală a dreptului, S. Cristea, Ed. C.H. Beck
 Drept constituțional și instituții politice, E.S. Tănăsescu, I. Muraru
 Politologie: Manual pentru specialitățile nonprofil, coord. V. Moșneaga, G. Rusnac, V.
Sacovici p. 65-67
 https://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/TRASATURILE-PUTERII-
POLITICE22253.php

12
Drept constituțional și instituții politice, E.S. Tănăsescu, I. Muraru, p. 3